«EXPERIMENTUL PITEŞTI»

Conference Proceedings
Comunicări prezentate la Simpozionul
«EXPERIMENTUL PITEŞTI
– REEDUCAREA PRIN TORTURĂ»
ediţia I - Piteşti, 6-8 decembrie 2001
ediţia a II-a, Secţiunea I - Piteşti, 4-6 octombrie 2002

Editor Ilie POPA

Redactor Grigore Constantinescu
Traduceri în engleză: Rozalia Rodica POPA şi Ilie POPA

Volumul I

FUNDAŢIA CULTURALĂ
MEMORIA
FILIALA ARGEŞ

PITEŞTI, 2003
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
EXPERIMENTUL PITEŞTI – REEDUCAREA PRIN TORTURĂ
SIMPOZION INTERNAŢIONAL (2001,2002; Piteşti)
Experimentul Piteşti: comunicări la Simpozionul Internaţional
Reeducarea prin tortură: Piteşti, 2001, 2002. – Bucureşti: Editura
Fundaţiei Culturale „Memoria”, 2003
Bibliogr.
ISBN 973-99523-5-6

343.8(498 Piteşti)

Acest volum a fost tipărită cu sprijin din partea

domnului Profesor doctor Cornel CONSTANTINESCU,
Universitatea Zürich, Elveţia

ISBN 973-99523-5-6

© Copyright Fundaţia Culturală Memoria – Filiala Argeş, 2003

 Comitetul ştiinţific internaţional:
 Prof. univ.dr. Dennis Deletant (UC Londra)
 Acad. prof. Al. Zub (Univ. Iaşi)
 Acad. prof. Dinu C. Giurescu (Univ. Bucureşti)
 Acad. prof. C.Bălăceanu Stolnici (UMF Bucureşti)
 Prof.univ.dr. Cornel.Constantinescu (Univ. Zürich)
 Prof.univ.dr. Andrei Pippidi (Univ. Bucureşti)
 Ticu Dumitrescu (Preşedinte AFDPR Romania)
 Prof.univ.dr.Radu Stancu (Univ. Piteşti)
 Prof.univ.dr.Gh.Boldur Lăţescu (ASE Bucureşti)
 Prof.univ.dr.ing. Ilie Popa (Univ. Piteşti)
 Scriitor Micaela Ghiţescu (MEMORIA Bucureşti)
 Prof.dr. Şerban Rădulescu Zoner (istoric, Bucureşti)
 Conf.univ.dr. M. Rădulescu (Univ. Bucureşti)
 Publicist şi editor Sergiu Grossu (Paris)
 Publicist Ion Varlaam (Paris)

Comitetul de organizare:
 Tudor Pendiuc, Primar municipiul Piteşti
 Sergiu Rizescu, Preşedinte AFDPR Argeş
 Preot Vicar Nicolae Brânzea, Argeş
 Aristide Ionescu, Fundaţia Memoria Filiala Argeş
 Aurel Ilea, AFDPR Argeş
 Marius Oprea, Institutul Român de Istorie Recentă Bucucureşti
 Spiridon Cristocea, Muzeul Judeţean Argeş
 Nestor Dumitru, Fundaţia Memoria Filiala Argeş
 Dumitru Eugen Olteanu, AFDPR Argeş
 Zicu Ionescu, Fundaţia Memoria Filiala Argeş
 Remus Petre Cîrstea, Muzeul Judeţean Argeş
 Grigore Constantinescu, publicist, Argeş

Secretariat:
 Letiţia Brătulescu
 Ana Şerbănescu
 Natalia Pătrană
 Cornelia Ghinea
 Cornelia Mandache

Chairman: prof.univ.dr.ing. Ilie Popa

 INDEX DE AUTORI
Arnăuţoiu Voicu Ioana-Raluca 171
Bajureanu Stelian 383
Brazdă Aurel 273
Buracu Mihai 143, 273
Cesereanu Ruxandra 319
Cornea Corneliu 177
Domocoş Ştefan 253
Enescu Nicolae 349
Füdoş Andeea 309
Gheorghe Boldur Lăţescu 73, 223
Gheorghe Marian 231
Goma Paul 209
Grossu Sergiu 347
Güner Acmola 371
Ioan T. Dumitru 385
Ionescu Aristide 119, 351
Ionescu Gheorghe Zicu 203
Ioniţă Nicu 127, 135, 241
Lupescu Adrian 237
Novac Vasile 195
Olaru Ştejărel 189
Oprea Marius 151
Ostrovschi Felix 51
Plapşa Lucian 159, 325
Popescu Traian 77
Rădulescu Mihai 181, 331
Sebeşan Emil 67, 259
Stănescu Mircea 95, 107, 355
Suciu Aurel 125
Timaru Mihai 165, 293
Trifoiu Nicolae 47
Tudor Vasile 389
Varlaam Ion 377

4
 S U M A R

Prefaţa redacţiei ● 9
Aprecieri ● 11
Internaţionala terorismului comunist /
The communism terrorism international ● 19
Directivele de bază ale NKVD pentru ţările din orbita comunistă /
The basic NKVD directives for the countries in the Soviet orbit ● 22
Redacţia volumului - “Reeducarea prin tortură – Experimentul criminal Piteşti” .
Scurt istoric, metode, caracteristici, etape, urmări / “Reeducation by torture
– The Criminal Experiment Pitesti”. Short history, methods, characteristics,
stages, consequences ● 33

COMUNICĂRI PREZENTATE LA SIMPOZIONUL

«EXPERIMENTUL PITEŞTI
- REEDUCAREA PRIN TORTURĂ»
- ediţia I - Piteşti, 6-8 decembrie 2001 - ● 45

Nicolae TRIFOIU – Experimentul diabolic Piteşti (1949-1952) experiment sau

fenomen? ● 47
Felix OSTROVSCHI – Fenomenul Piteşti sau experimentul reeducării ● 51
Emil SEBEŞAN – Fenomenul Piteşti ● 67
Gheorghe BOLDUR – LĂŢESCU Piteşti – al nouălea cerc al infernului ● 73
Traian POPESCU – Experimentul Piteşti ● 77
Mircea STĂNESCU – Istorie şi memorie a reeducării ● 95
Mircea STĂNESCU Histoire et memoire de la reeducation ● 107
Aristide IONESCU – Destrămarea ? statului naţional unitar român ● 119
Aurel SUCIU – Fenomenul Piteşti - Satanizarea ● 125
Nicu IONIŢĂ – Piteşti – inversiune psihologică prin teroare ● 127
Nicu IONIŢĂ– Piteşti – Reeducare prin teroare ● 135
Mihai BURACU – «Et in averno ego !» ● 143
Marius OPREA – Mijloace de tortură ale Securităţii ● 151
Lucian PLAPŞA – Reeducarea ca interfaţă a Securităţii ● 159
Mihai TIMARU – Mecanismele terorii ● 165
Ioana Raluca VOICU-ARNĂUŢOIU – Torturaţi şi torţionari ● 171
Corneliu CORNEA – Viaţa - aşa cum a fost ● 177

5
Mihai RĂDULESCU – Un preot armean în "reeducări" ● 181
Stejărel OLARU – Nucşoara - satul dintre gratii ● 189
Vasile NOVAC – Sentinţa nr. 11 din 12 februarie 1962 a Tribunalului Militar
de Regiune Bucureşti - în deplasare la Garnizoana Piteşti ● 195
Zicu IONESCU – Comunizarea ţăranilor şi colectivizarea agriculturii prin
teroare ● 203
Paul GOMA – Memorialul ororii ● 209

COMUNICĂRI PREZENTATE LA SIMPOZIONUL

«EXPERIMENTUL PITEŞTI
- REEDUCAREA PRIN TORTURĂ»
- ediţia a II-a, secţiunea I, Piteşti, 4-6 octombrie 2002 ● 221

Gheorghe BOLDUR-LĂŢESCU - Rădăcinile ascunse ale fenomenului Piteşti

● 223
Gheorghe MARIAN - Închisoarea Piteşti – reeducarea prin tortură [1949-1950]
● 231
Adrian LUPESCU - Viaţa şi moartea la Piteşti ● 237
Nicu IONIŢĂ –Teroarea - mecanism psihoneurofiziologic de transformare a
omului în contrariul său ● 241
Ştefan DOMOCOŞ - Victimă şi martor ocular al reeducării de la Închisoarea
Gherla, din perioada 11. XII. 1950-10. V. 1951 ● 253
Emil SEBEŞAN - Studenţi timişoreni la camera 4 spital din Penitenciarul Piteşti
● 259
Mihail C. BURACU - Tăbliţele de săpun de la Itşetip ● 263
Aurel BRAZDĂ- Reeducarea–instrument al terorii în penitenciare.Victimă şi
martor ocular al fenomenului Piteşti-Gherla [1950-1952] ● 273
Mihai TIMARU - Camera morţii ● 293
Andrea FÜRTÖS - Implicarea organelor M.A.I. în procesul de reeducare. cazul
Piteşti (1949-1951) ● 309
Ruxandra CESEREANU - Ce este tortura ? ● 319
Lucian PLAPŞA - Reeducarea prin tortură psihică şi exterminare fizică ● 325
Mihai RĂDULESCU - Paştele Bădiei Vasile ● 331
Sergiu GROSSU - Complotul psihopolitic al comunismului. spălarea creierului
● 347
Nicolae ENESCU- „Să nu ne răzbunaţi !…” ● 349
Aristide IONESCU - Falsificarea procesului torţionarilor care au acţionat pentru
experimentul Piteşti ● 351

6
Mircea STĂNESCU - Asupra numărului morţilor din reeducarea «de tip Piteşti»
(1949-1951) ● 355
Acmola GŰNER – Rezistenţa tătară în Dobrogea ● 371
Ion VARLAM - România şi holocaustul naţional–socialist ● 377
Stelian BAJUREANU - Holocaustul marxist ● 383
Ioan T. DUMITRU - Mărturie despre revolta din Penitenciarul Piteşti ● 385
Vasile TUDOR - Inginer aviator Alexandru Frim , deţinut politic trecut prin
reeducări ● 389

REDACTARE TEXT

Articolul trimis redacţiei spre publicare va fi înregistrat pe o dischetă de 1,44 MB;

■ el nu trebuie să depăşească 12 pagini A 4 (inclusiv aparatul critic şi iconografia);
■ va fi redactat în Word 2000, preferabil, în Times New Roman, font size 12, cu semne
diacritice.

Responsabilitatea asupra conţinutului comunicărilor revine în exclusivitate

autorilor.

Colectiv Editorial:
Aristide IONESCU
Gheorghe Zicu IONESCU
Eugen OLTEANU
Dumitru NESTOR

Adresa Redacţiei:
Str. Livezilor Nr. 41, Piteşti, Jud. Argeş, cod 0300, ROMANIA
Tel. 0248-632008; 0248-624597; mobil -0744754841,
e-mail cipopa@upit.ro

Conturi:
2511.31-14024.2/ROL
2511.31-14024.3/USD

7
 Morţi vii, stafii şi urlete surpate de nebuni…
O, Doamne, unde eşti?!
De ce n-aprinzi minuni, minuni cereşti?
Pe unde eşti, o , Doamne, unde eşti?
Din nepătruns, nici un răspuns…
…Piteşti, Piteşti, Piteşti!
Aurel VIŞOVAN,
fost deţinut politic trecut prin „reeducări” la Piteşti

„Fenomenul Piteşti” -
“cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane”,
Alexandr Soljeniţân

8
 PREFAŢĂ
Ne exprimăm convingerea că volumul de faţă, care conţine comunicările
prezentate la ediţiile din 2001 şi 2002 ale Simpozionului Internaţional
„Experimentul Piteşti – reeducarea prin tortură” constituie un pas important în
lupta împotriva uitării şi pentru descoperirea adevărului. De altfel, am ales ca
deviză principală a acestor ediţii şi a ediţiilor viitoare, ultimele cuvinte rostite în
detenţie, înainte de moartea prin tortură, ale renumitului om de cultură român
Mircea Vulcănescu: „Să nu ne răzbunaţi, dar să nu ne uitaţi”.
Mai întâi, cred că trebuie să subliniez, în mod deosebit, o întâmplare care a
contribuit major la iniţierea tuturor acţiunilor noastre ulterioare, unul dintre efecte
fiind şi prezentul volum.
In miezul unei zile de vară a anului 2000, dr. Alexandru Popescu de la
Oxford, venit în mod special la Piteşti, a efectuat următorul sondaj: s-a instalat pe
strada Negru Vodă în faţa fostei închisori de tineri deţinuţi politici din Piteşti şi a
întrebat trecătorii dacă ştiu unde se află fosta închisoare politică în care au fost
întemniţaţi pentru „reeducare” tineri studenţi şi elevi ce s-au opus bolşevizării ţării
în anii ’50 şi, dacă au auzit de aşa numitul „Experiment Piteşti” de „reeducare prin
tortură”.
Din cei 50 de subiecţi intervievaţi, numai 2 au răspuns că „parcă era undeva
prin partea aceasta a oraşului”, iar în ceea ce priveşte „Experimentul Piteşti –
reeducarea prin tortură”, nici unul nu a auzit despre aşa ceva.
Acest rezultat îngrijorător a fost adus la cunoştinţa domnului Aristide
Ionescu, fost deţinut politic trecut prin „reeducări”, membru al A.F.D.P.R. Filiala
Argeş şi al Comitetului de Conducere al Alianţei Civice – Filiala Argeş.
Întâmplarea a fost prezentată şi analizată de Comitetul de Conducere al Alianţei
Civice – Filiala Argeş care a luat hotărârea înfiinţării Fundaţiei Culturale
„MEMORIA” – Filiala Argeş, a contactat supravieţuitori din ţară şi străinătate ai
criminalului experiment şi a propus organizarea la Piteşti a unei serii de
simpozioane internaţionale legate de acest subiect.
Ca urmare, proaspăt înfiinţata Filială Argeş a Fundaţiei Culturale
„MEMORIA”, în colaborare cu Primăria municipiului Piteşti, A.F.D.P.R – Filiala
Argeş, Institutul Rămân de Istorie Recentă din Bucureşti şi Muzeul Judeţean
Argeş, au organizat primul Simpozion Internaţional PERT’01 - „Experimentul
Piteşti – reeducarea prin tortură” care a început pe 6 decembrie 2001, după exact
52 de ani de la punerea în aplicare, pentru prima dată în lume, în camera 4 Spital
din penitenciarul politic Piteşti, a celor mai draconice metode de tortură asupra
tinerilor întemniţaţi. Lucrările simpozionului au continuat apoi în zilele de 7 şi 8
decembrie 2001.
Al doilea Simpozion Internaţional „Experimentul Piteşti – reeducarea prin
tortură” a avut loc în zilele de 4, 5, 6 octombrie 2002 şi a avut două secţiuni:
- „Experimentul Piteşti – reeducarea prin tortură”;
- Opresiunea cultelor religioase din România în timpul dictaturii comuniste.

9
 Orice amintire şi manifestare legată de „reeducare prin tortură” provoacă
un adânc sentiment de înfiorare şi reculegere. Înfiorare - pentru că, niciodată şi
nicăieri, floarea tineretului român nu a fost supusă unui asemenea calvar;
reculegere - fiindcă mulţi, foarte mulţi dintre martirii de atunci, nu mai sunt în
viaţă spre a mărturisi despre încleştarea cu torţionarii, despre suferinţele şi, uneori
căderile celor torturaţi şi îndeosebi despre ridicarea lor spre biruinţă împotriva
răului cu ajutorul credinţei în Dumnezeu.
Rostul acestor manifestări şi implicit al prezentei lucrări, a fost şi este în
continuare, cercetarea cu profesionalism, fără patimă, cu multă înţelegere şi
toleranţă, în vederea scoaterii la lumină a unei perioade deosebit de tulburi din
istoria recentă a poporului român, astfel încât, asemenea orori şi crime,
caracterizate de cunoscutul scriitor rus Alexandr Soljeniţân ca “cea mai teribilă
barbarie a lumii contemporane”, să fie cunoscute de generaţiile tinere şi
generaţiile viitoare, la adevărata lor dimensiune, iar prin cultivarea memoriei
colective să se evite repetarea lor în oricare alt colţ al lumii.
Întotdeauna plecăm de la convingerea că toţi oamenii se nasc egali,
indiferent de credinţă şi de rasă, dar ei pot deveni mai buni prin educaţie, prin
mentalitate, prin cultură, prin credinţă în Dumnezeu.
La cele două ediţii ale simpozionului au participat cu comunicări prezente în
volumul de faţă mulţi foşti deţinuţi politici trecuţi prin reeducări atât ca torturaţi cât
şi ca torţionari. Este ştiut faptul că unii dintre tinerii deţinuţi politici nu au rezistat
psihic torturilor fizice şi psihice inimaginabile la care au fost supuşi şi, pentru a nu
mai fi torturaţi, au acceptat să devină torţionari ai colegilor şi chiar prietenilor lor
din detenţie, aşa cum li se impunea. Mi se pare îmbucurător faptul că, cu aceste
prilejuri au putut sta alături atât torturaţi cât şi torţionari, împreună încercând să
scoată la lumină acest oribil şi criminal experiment. Pentru a diminua sau chiar
elimina resentimentele care, omeneşte pot exista între unii şi alţii, i-am rugat pe cei
ce, fără voia lor au torturat, să-şi ceară scuze colegilor lor cărora le-au prilejuit
suferinţe şi, am simţit o bucurie imensă atunci când acest lucru s-a întâmplat. Este
o dovadă în plus că experimentul nu şi-a atins scopul şi nu a reuşit să distrugă
conştiinţa şi valorile umane.
Lucrarea de faţă este structurată în două volume, după cum urmează:
- Volumul I, „Experimentul Piteşti – reeducarea prin tortură” cu lucrările
despre acest subiect prezentate la cele două ediţii;
- Volumul II, „Opresiunea cultelor religioase din România în timpul
dictaturii comuniste” cu lucrările prezentate la secţiunea omonimă a simpozionului
din anul 2002.
Nădăjduim ca prin acţiunile noastre să aducem un modest şi pios omagiu
tuturor acelora care, prin curajul şi patriotismul lor s-au opus, bolşevizării
României şi pierderii credinţei strămoşeşti, chiar cu preţul vieţii.
Pentru cei care nu mai sunt printre noi, ne rugăm ca Domnul să-i odihnească
acolo în pacea şi liniştea de care nu au avut parte aici.
Prof.univ.dr.ing. Ilie POPA,
Preşedinte Fundaţia Culturală MEMORIA – Filiala Argeş

10
 În puşcăria de la Piteşti a fost practicată, într-un experiment de
originalitate grotescă în lagărul comunist, degradarea deliberată şi
extremă a omului. Denumit „reeducare”, experimentul a folosit
tehnici de abuz psihic menite nu doar să inducă teroare printre
adversarii regimului, ci să distrugă personalitatea individului.
Volumul de faţă, prin prezentarea unor detalii despre natura şi
enormitatea acestui experiment realizat de către ofiţerii închisorii
sub conducerea lui Alexandru Nicolski de la Securitate (extins şi la
alte închisori de deţinuţi politici din România), arată perversiunea
unui regim care a distrus fizic şi psihic o generaţie întreagă, care l-a
făcut pe Ceauşescu posibil, şi care a dat naştere, prin reverberaţiile
lui, prezentului.

martie 2003 Prof. DENNIS DELETANT,

istoric, Anglia

11
 Consider deosebit de lăudabilă iniţiativa de a organiza
manifestări dedicare celei mai diabolice forme de represiune fizică
şi psihică a omului – „Experimentul Piteşti – reeducarea prin
tortură”.
Ca număr de deţinuţi politici raportat la număr de locuitori,
România ocupă primul loc dintre toate ţările unde comunismul a
fost impus de Stalin, după ocuparea acestora de către Armata Roşie
şi plasarea consilierilor N.K.V.D. în toate sectoarele de activitate şi
la toate nivelele de decizie.
România a fost supusă celei mai crunte terori comuniste, fapt
confirmat şi de eliberarea sângeroasă de sub comunism din
Decembrie ’89 cu peste 1200 de victime, în timp ce în celelalte ţări
comuniste, fie n-au existat, fie au fost doar câteva.
Numărul de deţinuţi politici exterminaţi în puşcăriile şi lagărele
din România este de ordinul sutelor de mii în cei aproape patru zeci
şi cinci de ani de dictatură comunistă.
Aceste elemente sunt grăitoare şi dovedesc fără echivoc că
puterea sovietică a supus Statul Naţional Român la un regim de
desfiinţare şi este posibil ca în acest scop să fi aplicat numai în
România „reeducarea prin tortură” a tineretului studios prin aşa
zisul „Experiment Piteşti” început în decembrie 1949 la puşcăria
din Piteşti şi extins până la finele anului 1952 la puşcăriile din
Gherla, Tg. Ocna, Ocnele Mari şi Canal.
Volumele de faţă cuprinzând lucrările prezentate de
participanţi, şi îndeosebi de supravieţuitori ai diabolicului
„experiment”, la simpozioanele internaţionale din 2001 şi 2002,
remarcate pe larg în mass-media din tară şi străinătate (SUA,
Elveţia, Anglia, Franţa, Australia şi altele), reprezintă documente
de mare valoare istorică.
Asigur iniţiatorii că astfel de manifestări au un mare rol în lupta
începută pentru aflarea adevăratei feţe a comunismului din
România.

CONSTANTIN TICU DUMITRESCU,

Preşedinte A.F.D.P.R

12
 Despre ceea ce avea să se numească, după 1989, "fenomenul
Pitesti", nu aflasem nimic înainte. Pe membrii familiei mele, dintre
care nu puţini cunoscuseră puşcăria comunistă, îi apărase
Providenţa de această oroare a ororilor. Foştii deţinuşi se
destăinuiau rar, uneori nici măcar in intimitatea căminului, iar
pătimitorii "Piteştiului" aveau, în plus, o explicabilă pudoare în a se
exprima. De altfel, cum să exprimi inexprimabilul?
Astăzi, datoria supravieţuitorilor este să depună mărturie, să-şi
amintească - oricât le-ar fi de greu - şi să vorbească. Doar astfel
ceea ce s-a petrecut nu va risca să se repete. Este singurul lucru pe
care pot, pe care trebuie să-l facă, în lumea noastră postcomunistă
atât de dezamăgitoare, în care nedreptăţile şi violenţa încă mai
există, latent, şi uneori chiar virulent.
Lampa pe care, şi prin volumele de faţă, o ţin aprinsă
organizatorii celor două Simpozioane din 2001 şi 2002 de la Piteşti
poate împiedica să ne cuprindă din nou întunericul. In felul acesta,
nu numai că se trage un semnal de alarmă, ci se dă şi o garanţie
generaţiilor viitoare că eroicii supravieţuitori ai "fenomenului
Piteşti", aşa cum spunea cândva un mare scriitor, "dacă nu ar mai
avea lumina electrică, ar aprinde lumânări, iar dacă şi ele ar lipsi,
ar scăpăra necontenit chibrituri", ca semn că stau de veghe.

Bucureşti,
aprilie 2003 MICAELA GHIŢESCU,
Preşedinte Fundaţia Culturala "MEMORIA"

13
 România, al patrulea stat privind contribuţia materială şi
militară la înfrângerea hitlerismului şi fascismului, dar căreia i s-a
refuzat statutul de cobeligerant la finele războiului, s-a văzut
abandonată de aliaţi şi cedată Uniunii Sovietice şi lui Stalin.
Românii au fost singurii din ţările ocupate de bolşevici care s-au
ridicat, organizat, cu arma în mâini, împotriva comunismului
importat din Soviete şi a ororilor săvârşite de acesta. Peste un
milion de oameni închişi sau deportaţi, dintre care peste o sută de
mii au fost omorâţi în puşcării (floarea intelectualităţii româneşti –
recunoscuţi oameni de ştiinţă, de artă, reprezentanţi ai clerului,
politicieni şi militari), în peste o sută de puşcării, lagăre de muncă,
unele aşa-zise spitale psihiatrice, zone de deportare şi domiciliu
forţat apărute pe teritoriul ţării, cele mai temute locuri ale morţii
fizice şi psihice au fost puşcăriile de la Piteşti, Gherla, Sighet, Aiud
şi Canalul Dunăre-Marea Neagră, acesta din urmă ordonat chiar de
Stalin, ca mijloc de exterminare a opozanţilor comunismului.
Ceea ce a fost la Piteşti, a întrecut tot ce se inventase în
domeniul exterminării şi torturii: „cea mai teribilă barbarie a lumii
contemporane” cum a denumit-o Al. Soljeniţân.
Nero îi arunca pe creştini în groapa cu lei, Inchiziţia îi ardea pe
rug pe cei acuzaţi de blasfemie, Hitler îi omora pe evrei prin gazare.
Stalin, inspirat din opera pedagogică a fondatorului educaţiei
comuniste A.S. Makarenko (Poemul pedagogic şi steaguri pe
turnuri), a inventat cea mai draconică metodă de tortură pusă în
aplicare numai în România: „Reeducarea prin tortură” a deţinuţilor
politici. „Reeducarea prin tortură”, metodă odioasă experimentală
numai pe deţinuţii intelectuali tineri, a început la puşcăria din Piteşti
în anul 1949 şi a continuat până în 1952. În vara anului 1951,
„Experimentul criminal Piteşti”, denumire sub care a intrat în
istorie acest procedeu de tortură, a fost extins şi la puşcăriile de la
Gherla, Târgu-Ocna şi Canalul Dunăre-Marea Neagră (Canalul
Morţii). Scopul „reeducării” era distrugerea fizică şi psihică a
individului, pentru ca apoi să fie transformat în călăul propriilor
colegi de detenţie, şi chiar a prietenilor sau membrilor de familie.
O cruntă teroare a dezlănţuit comunismul şi împotriva Bisericii
lui Christos, deoarece Biserica sădeşte şi cultivă în viaţa poporului
cea mai viguroasă forţă: forţa morală a sufletelor. Or, cu aceasta
este greu de luptat, deoarece ea, forţa morală izvorâtă din credinţă,

14
îi dă omului un ţel, îl eliberează de spaima în faţa nedreptăţilor
lumeşti, a opresiunii, îi întăreşte spiritul, aşa cum sistemul imunitar
îi întăreşte fizicul.
Nu întâmplător, oamenii cu credinţă în Dumnezeu au rezistat
spiritual tuturor încercărilor la care au fost supuşi în închisorile
comuniste, chiar şi atunci când fizicul a cedat torturilor bestiale. De
aceea, dictatura comunistă şi-a făcut un scop din lichidarea
Bisericii. Dar nici încarcerarea celor 2400 de preoţi din toate
confesiunile creştine (majoritatea ortodocşi), nici suprimarea a circa
150 de ierarhi şi preoţi, monahi şi monarhi, nici stricta
supraveghere şi permanenta hărţuire a majorităţii slujitorilor
altarului nu au putut să împiedice marea majoritate a clerului
creştin să-şi îndeplinească misiunea pastorală încredinţată în urmă
cu aproape două milenii de veşnicul Arhiereu şi Mântuitor, Domnul
nostru Iisus Christos şi nu au putut să-l abată pe drept măritorul
popor român creştin de a trăi, după datina străbună, creştineşte şi
româneşte.
Consider că simpozioanele organizate la Piteşti în anii 2001 şi
2002 având ca scop readucerea în conştiinţa prezentului a ororilor
Experimentului criminal Piteşti şi Represiunile regimului comunist
împotriva Bisericii reprezintă un eveniment de importanţă naţională,
deoarece poporul român trebuie să ierte, dar nu trebuie să uite. Iar
pentru aceasta, tinerii trebuie să ştie adevărul.
Îi felicit pe iniţiatori şi îi asigur de respectul meu.

mai, 2003 Prof.univ.dr. RADU STANCU,

Director Muzeul Judeţean Argeş

15
 Orice analiză asupra represiunii, ca atribut al impunerii şi perpetuării
regimului comunist trebuie să ia în considerare în primul rînd scopul
urmărit de regim – şi anume impunerea unei societăţi de tip “nou”, deci
implicit “modelarea”, prin diferite mijloace, a unui tip uman diferit – a
“omului nou”, numit chiar cu acest termen de către aparatul de
propagandă. Acest fapt s-a manifestat în pragul anilor 50 într-o formă
violentă, dar de o violenţă viscerală, urmărind nu doar “construirea” unei
noi personalităţi a celui supus procesului, ci în ultimă instanţă lichidarea
celor care, măcar din punct de vedere formal, nu acceptau noile rigori –
dintre ele, fără îndoială, cea mai crudă rămînea anularea completă a
moralei. Căci a supune violenţelor şi torturii, chiar în forme de umilire,
altfel greu de imaginat, pe colegul tău de suferinţă, pe prieteni, a fi silit să-ţi
renegi crezul, familia şi să-l abjuri pe Dumnezeu, a împinge apoi prin
aceleaşi cruzimi pe alţii la acest pas a fost, fără îndoială, cea mai diabolică
invenţie a aparatului represiv comunist.
În vederea impunerii politicii sale, comunismul a creat un cîmp propriu
de noi reguli. Superioritatea noii societăţi a fost suficient să fie declarată
pentru a fi impusă ca model. Pe de o parte, constrîngerile trebuiau să frîngă
rezistenţa duşmanilor dinăuntru şi din afară, care se opun “făuririi” acestui
viitor, de către şi pentru “oamenii noi” ai regimului, iar pe de alta,
“lipsurile”, atunci cînd erau recunoscute, au fost asumate ca parte
integrantă din dialectica împlinirii lui. Aşa cum observa însă cunoscutul
dizident Vladimir Bukovski, “regulile stabilite de autorităţi şi de care îmi
amintesc au fost întodeauna anormale, contraziceau bunul simţ şi se puneau
în aplicare cu ameninţarea sancţiunilor. Nu se poate spune că aceasta
modifica psihologia oamenilor sau îi obişnuia să fie supuşi, dar, în schimb,
toţi se trezeau vinovaţi în faţa statului, fiecare putea să fie pedepsit”. Într-
adevăr, marea problemă a comunismului a fost, cel puţin aparent, lipsa
unor repere clare în identificarea inamicilor reali. De aici şi disproporţia
dintre rezistenţă şi represiune, care a impregnat brutal viaţa de zi cu zi a
oamenilor.
Aceasta era aşa-zisa viaţă în libertate. În penitenciarele politice însă, şi
cu deosebire la Piteşti, constrîngerile au depăşit în multe situaţii grade de
suportabilitate fizică şi psihică şi pare că numai o minune a făcut, dacă este
să urmăreşti cu atenţie mărturiile cuprinse şi în această carte, ca din
temniţe să iasă oameni în viaţă şi capabili să-şi refacă destinul, în temniţa
mai mare care era România socialistă şi ale cărei sîrme ghimpate îi
înlănţuiau încă o dată. Pun această putere pe slăbiciunea modelului impus –
era foarte greu să ştergi din mintea omului, fără a-l trece la stadiul de
animal (au fost, cum se ştie, şi excepţii) tot ceea ce ţinea de umanitate, în
numele unor “valori” doar proclamate. Tentativa de a obţine “oameni noi”
prin “reeducarea” de tip Piteşti, în forme violente, a eşuat. Acest eşec a

16
anunţat, de fapt, pentru prima oară eşecul regimului comunist – “omul
nou”, ca şi “reeducarea” prin care urma el să fie “clonat”, nu s-a născut
de fapt niciodată, chiar dacă s-a trecut ulterior la varianta mai puţin
brutală, dar la fel de perversă, a “reeducării” prin umilire şi control total
asupra vieţii private a cetăţenilor. Din această perspectivă, se poate spune
fără teama de a greşi că prăbuşirea comunismului a fost tocmai un efect al
eşecului reeducării, începută violent la Piteşti şi extinsă apoi, în forme
lipsite de violenţă, dar crude în fond, la nivelul întregii Românii. Într-un fel
mai puţin brutal, dar la fel de cinic, toată populaţia ţării (fireşte, cu excepţia
activiştilor, a securiştilor şi a altor categorii care slujeau regimul şi care
credeau în el) a suportat aceiaşi intensivă “spălare a creierului” la care au
fost supuşi nefericiţii nevoiţi să parcurgă iadul reeducării.
La Piteşti am avut, ca şi ceilalţi istorici prezenţi la simpozion, prilejul de
a-i cunoaşte pe cei care au scăpat din infern. Tocmai de aceea, prima ediţie
a Simpozionului Internaţional organizat la Piteşti, ale cărui lucrări sînt
reunite în acest volum îşi găsesc o importanţă aparte în şirul tuturor
manifestărilor de acest gen, care reunesc îndeobşte laolaltă specialişti, dar
şi martori ai acelor timpuri. În primul rînd, pentru că la Simpozionul de la
Piteşti cuvintele au avut o mai mare greutate decît cu alte prilejuri –
datorită mai ales evocării unor fapte de o rară sălbăticie, unor torturi greu
de imaginat, care aveau menirea să îi aşeze pe români pe calea făuririi
“omului nou”, de fapt un homuncul total supus şi fără conştiinţă, care să
accepte necondiţionat rolul de slugă a regimului de ocupaţie sovieto-
comunistă. În al doilea rînd, pentru că, în lipsa accesului la informaţii de
arhive – şi am în vedere modul în care regimurile post-comuniste au
obstaculat, sau chiar au blocat accesul la documente – mărturiile
supravieţuitorilor rămîn o sursă esenţială pentru recuperarea trecutului.
Recent, am primit un document stupefiant – o listă a deţinuţilor din
Penitenciarul Piteşti, începînd cu anul 1949. Ceea ce este concludent şi
spune totul despre caracterul regimului Iliescu, instalat după executarea lui
Ceauşescu, despre lipsa de voinţă politică în instrumentarea unui proces al
comunismului – fie el chiar moral – îl reprezintă faptul că acest document
este clasificat, în 1992, ca secret de serviciu de către Ministerul Justiţiei. În
asemenea condiţii, ceea ce ne rămîne, în primul rînd, este apelul la
memorie. Poţi să ierţi, dar nu trebuie să uiţi. În acest sens, Simpozionul de
la Piteşti a fost o lecţie în lupta memoriei cu nepăsarea. Sperăm că nu
singura.

MARIUS OPREA,
Istoric, coordonator de programe,
Institutul Român de Istorie Recentă

17
 Alături de Sighet – „Memorialul durerii”, o pagină a istoriei de
un dramatism pe care cu greu ni-l putem imagina acum, s-a scris în
întunecata epocă a stalinismului şi la Piteşti, cunoscută sub tragica
denumire de „Reeducare prin tortură”.
Un grup de iniţiativă, format din oameni care, în ciuda vârstei
înaintate dau dovadă de tinereţea spiritului şi de vigoare precum şi
câţiva mai tineri cu un entuziasm molipsitor au avut curajul să
pornească, în condiţii economice dezarmante, uneori, organizarea
Simpozionului Internaţional „Experimentul Piteşti” cunoscut prin
mass-media în întreaga lume.
Ediţia I-a, desfăşurată în perioada 6 – 8 decembrie 2001 şi
ediţia a II-a ce a avut loc în perioada 4 – 6 octombrie 2002 au
constituit reuşite de excepţie, atât prin nivelul şi calitatea
participării, cât mai ales, prin temele dezbătute.
Municipalitatea îşi face o îndatorire de suflet şi de onoare în a
sprijini cu tot ce este omeneşte posibil eforturile organizatorilor,
reuşita manifestărilor, cunoaşterea trecutului, cu bune şi rele,
pentru a putea construi viitorul aşa cum ni-l dorim.
Prezenta lucrare cuprinde toate temele abordate şi
prezentate în ediţiile desfăşurate până acum ale simpozioanelor
internaţionale menţionate mai sus.
Tuturor, felicitări din suflet şi urări de succes în tot ce vă
propuneţi pe mai departe.
Să dea Dumnezeu ca asemenea „orgii” să rămână în veci
doar o amintire.

TUDOR PENDIUC
Primarul Municipiului Piteşti

18
 INTERNAŢIONALA
TERORISMULUI COMUNIST
(extras din articolul omonim apărut în
revista Memoria nr.2 din iunie 1991)
R eferitor la terorismul comunist
se constată că a existat o per-
fectă similitudine între serviciile secrete
ale diverselor ţări în care s-a întronat
comunismul, şi ca organizare şi ca
metode de lucru. Nici nu putea fi altfel,
căci serveau aceleaşi ideologii. Dacă
forul conducător al comunismului din
lumea întreagă se găsea la Moscova, era
absolut firesc ca tot acolo să se afle şi
“spiritul rector” al tuturor serviciilor se-
crete din ţările căzute în orbita sovie-
tică. “Naşul” lor, patronul: NKVD. Şi
… tel mâitre, tel valet. Cu asta, s-a
instituit pe o mare parte a planetei o
vastă reţea secretă, al cărei principal
instrument de lucru a fost teroarea. Şi
nu neapărat teroarea vizibilă, fizică, cu
mutilări evidente (deşi acestea au
abundat), ori cu glontele tras în ceafă
(puzderia de gropi comune abia au
început să fie decopertate), ci şi
teroarea insinuată subtil, inteligent,
perfid adică, făcându-l adeseori pe cel
terorizat să creadă că teroristul nu-I
vrea pieirea, ci – culmea! – salvarea.
Practica acestui terorism s-a
exercitat în proporţie de masă,
îmbolnăvind popoare întregi, de boala
cea mai grea, FRICA …, în care
simptomul cel mai nociv a fost frica de
a rosti cu glas tare ceea ce gândeşti. De
aici şi consecinţa cea mai gravă, a
mutilării psihicului; un handicap pe
viaţă, aproape imposibil de recuperat.
19
THE COMMUNIST TERRORISM
INTERNATIONAL
(extract of the namesake paper from the
no.2 Memoria magazine, June 2-1991)
R eferring to the communist terro-
rism we can notice that there
was a perfect similitude between the
secret services of different countries in
which the communism was esta-blished
both by its own organization and
methods. The situation couldn’t be
otherwise because they served the same
ideology. While the leading forum of
the communism of the whole world was
in Moscow, it was absolutely normal
that the spirit rector of the secret
services from the countries situated on
the Soviet orbit to be there too. Their
father in God, the leader: NKVD. And
... tel mâtre, tel valet. Starting from this,
a vast secret net was created on a major
zone of our planet and its main
instrument of domination was terror. It
was not necessarily the visible physical
terror with certain mutilations (though
there were plenty of them), or with a
bullet shot in the head (the multitude of
common graves at the beginning of
their recently discovery), but also the
subtle intelligent insinuated terror,
meaning perfidiously, often making the
terrorized person believe that the
terrorist doesn’t want his death but -
amazingly! - his salvation.
The practice of this terrorism was
massively used, causing the most seve-
re illness, to entire peoples, FEAR . . .,
in which the most harmful effect
was the fear to say loudly what you
really think. From this–the most severe
 Documentul alăturat e strict auten-
tic, emis chiar de NKVD, la 2 iunie
1947. (Invităm cititorul să se întoarcă
cu gândul înapoi, adică în 1947, şi pe
scurt să rememoreze situaţia existentă
atunci în ţara noastră, când la putere se
afla de vreo doi ani guvernul Groza;
când comuniştii îşi consolidau puterea
dar nu puteau să-şi desăvârşească opera,
căci regele domnea încă.)
Iată exact ce scrie pe antetul
documentului: MOSCOVA - 2-6-1947;
(Strict secret) - K-AA/CC 113 -
Indicaţia NK/003/47.
El a fost găsit cu câtva timp în urmă
în seiful din biroul lui Boleslaw Bierut
(1892-1956), prim secretar al partidului
comunist polonez, preşedinte al Poloniei
(1945-1952), prim ministru în perioada
1952-1954, care a deţinut deci întreaga
putere, fiind supranumit şi “Stalin al
Poloniei”.
Pentru prima oară documentul a
fost publicat în ziarul polonez “Novi
Dzienic”, în 1981. Ulterior, el a fost
publicat şi în diverse reviste şi cărţi
apărute în lume (iată şi publicaţiile
româneşti în care a mai fost
reprodus:”Literatură şi artă” /
7.07.1990 – Chişinău, “Tinerama” /
11-17.12.1992, volumul “Războiul
mondial al spionilor” de Ghe. Buzatu,
Ed.B.A.I. Iaşi, 1991, volumul “Antares
2”, realizatori Dan Apostol şi Rodica
Bretin, Ed. Baricada, Bucureşti, 1992).
Interesant e faptul că, acelaşi docu-
ment a mai fost găsit, tot aşa, ascuns în
seifuri, în Germania (la STASI), în Bul-
garia, în Cehoslovacia etc. Cu o astfel
de răspândire şi având în vedere toate
câte s-au întâmplat în România, sub
regimul comunist, similitudini perfecte
cu celelalte regimuri comuniste, noi nu
ne-am îndoit şi nu ne putem îndoi, că el
20
consequence, the psychical mutilation,
a handicap for a whole life, almost
impossible to recover.
The hereto document is strictly
authentic, published by NKVD itself on
June 2-1947. (We invite the reader to
turn his thoughts back, respectively in
1947, and briefly remember the existing
situation at that time in our country,
when Groza government had already
had the power for two years; when the
communists where strengthening their
power but they couldn’t accomplish
their work because the king was still
reigning.)
That is exactly what it’s mentioned
on the heading of the document: Mos-
kow – 2–6-1947; (strictly secret) – K-
AA/CC 113 – Indication NK/003/47.
It was found some time ago in the
safe from Boleslaw Bierut’s office
(1892 – 1956), Prime Secretary of the
Polish Communist Party, the President
of Poland (1945–1952), Prime Minister
between 1952-1954, who had the whole
power, being also nicknamed the
“Stalin of Poland”.
The document was published for
the first time in the Polish newspaper
“Novi Dzienic” in 1981. Later it was
published in different magazines and
books in the whole world (here are
some Romanian publications in which
it was reproduced: “Literatură şi artă”
/ 7.07.1990 - Chişinău, “Tinerama” /
11–17.12.1992, the volume “The world
war of spies” by Gheorghe Buzatu,
Publishing house B.A.I. Iasi, 1991, the
volume “Antares 2”, prepared by Dan
Apostol and Rodica Bretin, Publishing
house Baricada, Bucharest, 1992).
It is interesting that the same do-
cument was found, hidden too in safes
in: Germany (at STASI), Bulgaria,
s-a aplicat şi în România. În consecinţă,
din dorinţa de a oferi cititorului un
document ce a patronat şi Securitatea
noastră, ne-am adresat actualului SRI,
cel care, se ştie, deţine dosarele fostei
Securităţi. Căci un asemenea document
putea fi operativ numai prin intermediul
fostei Securităţi. Răspunsul primit de la
SRI este reprodus mai jos:
SERVICIUL ROMÂN DE
INFORMAŢII
BIROUL SCRISORI AUDIENŢE
NR. 37408 – 31.07.1992
CĂTRE
FUNDAŢIA CULTURALĂ
MEMORIA
Domnului Director BANU
RĂDULESCU
La adresa dumneavoastră nr.203
din 15 iulie 1992, vă comunicăm că
Serviciul Român de Informaţii nu
deţine documentul nr. NK/003/47 şi
nici alte materiale asemănătoare.
ŞEFUL BIROULUI
Indescifrabil
Ştampilă rotundă cu tuş roşu
21
Czechoslovakia etc. Being so well
known, and having in view all that
happened in Romania, under the
communist regime, perfect similarity
with the other communist regimes, we
have never doubt that it was used in
Romania, too. Consequently, wishing to
offer the reader a document, which
patronized our Security, we addressed
to the actual SRI, that has the files of
the previous Security, because such a
document could be functional only by
the usage of the previous Security. The
answer received from SRI is
reproduced here:
THE ROMANIAN SERVICE OF
INFORMATION
THE OFFICE OF LETTERS AND
AUDIENCE
NR. 37408 – 31.07.1992
TO:
THE MEMORIA CULTURAL
FUNDATION
to Mr. BANU RĂDULESCU, Director
As an answer to your letter nr. 203,
July 15 - 1992, we inform you that The
Romanian Service of Information
doesn’t possess the document nr.
NK/003/47 or other similar materials.
THE DEPERTAMENT MANAGER
Indescribable
Round stamp in red China ink
 DIRECTIVELE DE BAZĂ
ALE NKVD PENTRU
ŢĂRILE DIN ORBITA SOVIETICĂ
Rugăm, aşadar, cititorul să nu-şi
facă lectura în grabă. Ci, după fie-
care “directivă”, să închidă ochii şi
să mediteze la miezul ei. Sugerându-
i dilema care ne frământă şi pe noi:
bine, bine, asta a fost, adică rău,
rău, dar… mai e oare posibil să se
mai repete aşa ceva?
Moscova 2-6-1947 (Strict secret)
K-AA/CC 113, indicaţia NK/003/47
1. Este interzisă primirea pe teritoriul
ambasadelor a autohtonilor contactaţi
de noi ca informatori. Întâlnirea cu
aceşti oameni este organizată de servi-
ciul special desemnat în acest scop, iar
întâlnirile pot avea loc doar în locuri
publice. Informaţiile sunt preluate de
către ambasadă, prin organele servicii-
lor speciale, în speţă, cu predarea lor
ofiţerului nostru cu cel mai mare grad
în ambasadă.
2. Se va urmări ca între soldaţii noştri
şi populaţia civilă să nu se producă
legături de nici un fel. Este inadmisibil
ca ofiţerii noştri să viziteze autohtoni la
locuinţele lor; este, de asemenea,
inadmisibil ca simpli soldaţi să
stabilească relaţii cu femei din rândul
băştinaşelor. Nu se admite stabilirea de
relaţii între soldaţii noştri şi populaţia
civilă, respectiv soldaţii autohtoni.
3. Se va accelera lichidarea cetăţeni-
lor care întreţin legături neiniţiate de
către noi cu Partidul Comunist Polonez,
22
THE BASIC NKVD DIRECTIVES
FOR THE COUNTRIES
IN THE SOVIET ORBIT
So we ask the reader not to read
the text in a hurry, and after each
directive shut the eyes and meditate
on its essence. Suggesting the
dilemma, which is worrying us, too:
well, well, that happened; it was
bad, bad, but . . . is it possible that
such things to happen again?
Moscow 2-6-1947 (Strictly secret)
K-A/CC 113, indication NK/003/47
1. Entering of the natives contacted
by us as informers on the territory of
the embassies is forbidden. The
meeting with these men is organized by
the service especially designed on this
purpose, while the meetings will take
place only in public places. The pieces
of information are taken over by the
embassy, especially by the organs of
special services, being transmitted to
our officer with the highest degree in
the embassy.
2. No relationship of any kind
between our soldiers and the civil
population will be produced. It is not
admitted our officers to visit the natives
at their homes and also simple soldiers
to establish relationships with native
women. No relations between our
soldiers and the civil population,
respectively native soldiers are
admitted too.
3. The liquidation of the citizens, who
have relationships, uninitiated by us
Partidul Socialist Polonez, cu interbri-
gadiştii, cu Organizaţia Tineretului
Comunist Polonez, cu Armata de Acasă
şi alte asociaţii. În acest scop trebuie
folosite elementele opoziţiei militare.
4. La acţiunile militare vor lua parte
acei soldaţi care au stat pe teritoriul ţării
noastre (se are în vedere Uniunea
Sovietică n.n.) înainte de a intra în
Armata Kosciuzsko (Armata poloneză
ce lupta de partea Armatei Sovietice pe
teritoriul U.R.S.S. n.n.). Se va ajunge la
distrugerea ei totală.
5. Trebuie realizată în mod accelerat
unificarea tuturor partidelor într-un
singur partid, având grijă ca toate
rolurile cheie să revină acelor oameni
care aparţin serviciilor noastre secrete.
6. Unificarea organizaţiilor de tineret
trebuie făcută rapid. De la conducători
de organizaţii locale în sus, în poziţii de
conducere se vor repartiza oameni
desemnaţi de serviciile noastre speciale.
7. Se organizează şi se urmăreşte ca
funcţionarii aleşi ca deputaţi la
congrese să nu-şi poată păstra mandatul
pe întreaga perioadă ce le stă în faţă.
Deputaţii nu pot convoca în nici un caz
şedinţe între întreprinderi. Dacă nu
există altă soluţie şi o asemenea şedinţă
trebuie convocată, se vor îndepărta acei
oameni care au activitate în legătură cu
proiectarea concepţiilor şi avansarea
revendicărilor. Iniţiativele particulare
trebuie eliminate cu desăvârşire. Pentru
fiecare congres se vor pregăti oameni
noi şi doar cei vizaţi de serviciile
noastre secrete.
8. Se va acorda o atenţie deosebită
persoanelor cu capacităţi organizatorice
şi cu şanse sigure de popularitate.Aceşti
oameni trebuie cooptaţi, iar în cazul în
23
with the Polish Communist Party, the
Polish Socialist Party, with interbrigade
members, with the Organization of
Communist Polish Youth, with the
Home Army and other associations,
will be accelerated. With this purpose
in view the elements of the military
opposition will be used.
4. In the military actions will partici-
pate those soldiers who staged on the
territory of our country (The Soviet
Union is taken into consideration-our
notice) before entering the Kosciuzsko
Army (The Polish Army that fought on
the side of the Soviet Army on the Te-
rritory of Soviet Union. – our notice).
Its total destruction will be achieved.
5. The unification of all parties in a
single party must be carried out, so that
all the key parts to be given to those
people who belong to our secret
services.
6. The unification of all youth
organizations will also be carried out
soon. Beginning with the leaders of
local organizations, people appointed
by our special services will be
distributed in heading positions.
7. It is also planned and organized
that the clercks chosen by the deputies
at congresses, should not maintain their
mandate during the whole future
period. The deputies are not allowed, to
convoke meetings between different
enterprises. If there isn’t any other
solution and such a meeting has to be
convoked, those people who have any
connection with the concepts design
and the advance of claims will be
removed. The individual initiatives
must be completely removed. For each
congress, new people will be prepared
care se opun, se va bloca accesul lor la
posturi ierarhic superioare.
9. Se va urmări ca funcţionarii de stat
(exclusiv organele de securitate şi din
industria minelor) să aibă retribuţii
mici. Aceasta se referă îndeosebi la
sfera sănătăţii, justiţiei, culturii,
respectiv la cei care deţin funcţii de
conducere (documentul găsit în
Cehoslovacia adaugă: mai puţin
cadrele de conducere alese pe baza
lealităţii faţă de regimul socialist).
10. În toate organele de guvernământ,
respectiv în majoritatea uzinelor, trebu-
ie să avem oameni care conlucrează cu
serviciile noastre speciale, fără ştirea
organelor administrative locale.
11. Se va urmări cu stricteţe ca presa
autohtonă să nu transmită date privind
calitatea şi sortimentul mărfurilor ce ni
se transportă. Nu este voie ca această
activitate să se numească comerţ.
Trebuie neapărat menţionat faptul că e
vorba de schimburi de mărfuri.
12. Se vor exercita presiuni asupra
serviciilor publice în sensul ca acestea
să nu acorde acte doveditoare a
proprietăţii asupra pământului; actele
vor arăta doar calitatea de lot dat în
folosinţă, dar niciodată pe aceea de
proprietate a deţinătorului.
13. Politica faţă de mica gospodărie
ţărănească urmează acest curs pentru a
face gospodăria particulară nerentabilă.
După aceea trebuie începută colecti-
vizarea. În cazul în care ar interveni o
rezistenţă mai mare din partea ţăranilor,
trebuie redusă împărţirea mijloacelor de
producţie repartizate lor, concomitent
cu creşterea obligaţiilor de predare a
cotelor. Dacă nici aşa nu se ajunge la
rezultatul scontat, trebuie organizat ca
24
and only those selected by our secret
services.
8. A special attention will be given to
those people who have organizational
capacities and certain chances of
popularity. Such people should be
coopted and if they object to this
initiative, their access to superior
positions will be stopped.
9. The wages of the state clerks
(excluding security bodies and those in
the mine industry) will be purposely
small. These indications refer to health,
justice, culture, particularly to those
who have leading positions functions
(the document found in Czechoslovakia
adds: the leading members chosen due
to their fairness to the socialist regime
are less affected by this directive).
10. In all the government organs, res-
pectively in the majority of factories we
must have people who cooperate with
our special services, that haven’t the
local administrative organs’ knowledge.
11. The local press will be strictly
watched not to transmit information
about the quality and the range of goo-
ds, which are transported to us. This
activity is not allowed to called trade.
There must obligatory be mentioned
that it is an exchange of goods.
12. Some pressure will be exerted on
the public services not to give proving
acts for the property over the land, the
acts, will show only the quality of plot
given for utilization, but never that of
owner’s property.
13. The policy regarding the small
form follows this directive in order to
make it non profitable. After that
collectivization must be started. In case
agricultura să nu poată asigura a greater resistance form the peasants
aprovizionarea cu alimente a ţării, astfel will appear, the delivering of means of
ca necesarul să trebuiască acoperit prin production allocated must be reduced,
import. once with the increasing of the
obligations for handing over their
14. Trebuie făcut totul ca hotărârile şi
contributions. If this doesn’t lead to the
ordinele – fie acelea cu caracter juridic,
anticipated result, agriculture must be
economic sau organizatoric – să fie
organized so that it won’t provide
nepunctuale.
enough food for our country, and this
15. Trebuie făcut totul ca anumite will be completed by import.
cazuri să fie discutate concomitent de
14. Everything must be done as the
mai multe comisii, oficii şi instituţii,
decisions and orders either juridical,
însă nici una dintre ele să nu aibă drept
economic or organizational must be
de decizie înainte de a se consulta cu
unpunctual.
celelalte (fac excepţie cazurile ce
vizează industria minelor). 15. Certain cases must be discussed
simultaneously by more commissions,
16. Sindicatele din uzină nu pot exer-
sections and institutions, but none of
cita nici o influenţă asupra activităţii
them must have the right to take a
din uzină. Ele pot lucra doar la punerea
decision before consulting the others
în practică a hotărârilor şi atât.
(exception is made by the cases which
17. Sindicatele nu au dreptul de a se refer to mines).
împotrivi conducerii în nici o problemă.
16. The syndicates from factories
Sindicatele trebuie să fie ocupate cu alte
aren’t allowed to influence the activity
probleme minore, ca de exemplu: orga-
in the factory. They can only participate
nizarea odihnei în concedii, discutarea
in carrying out the decisions and
cererilor de pensii şi împrumuturi, pro-
nothing more.
grame culturale şi distractive, organiza-
rea de excursii, repartizarea mărfuri-lor 17. The syndicates have no right to
deficitare, justificarea unor puncte de act against the leadership in any matter.
vedere şi decizii ale conducerii politice. They must deal with minor problems,
for example: planning the rest of the
18. Trebuie organizat ca numai acei
employees during the holidays,
conducători să fie avansaţi care execută
discussing their claims for pensions and
impecabil problemele cu care au fost
loans, cultural and entertaining
însărcinaţi şi care nu le analizează
programs, trips organization, delivering
depăşind cadrul activităţii lor.
the missing goods, justifying some
19. În legătură cu activitatea băştina- leaders’ points of view and decisions.
şilor care sunt purtători ai unor funcţii
18. There must be organized that only
de partid, de stat sau administrative tre-
some leaders to be advanced who carry
buie create asemenea condiţii, ca aceş-
out impeccably the problems they were
tia să fie compromişi în faţa angajaţilor,
entrusted with and who don’t examine
astfel încât să devină imposibilă
them, surpassing their activity area.
întoarcerea lor în anturajul iniţial.

25
 20. Cadrelor militare autohtone li se 19. As regarding the natives’ activity,
pot încredinţa poziţii de răspundere în which has some functions in the party,
locuri unde deja sunt plasaţi oamenii in the state or administrative ones, such
serviciului special. conditions must be created so they must
be discredited in their group of
21. În cazul fiecărei acţiuni armate şi
employees and their coming back in the
cu ocazia tragerilor cantitatea muniţiei
initial entourage to be impossible.
va fi controlată permanent şi cu
seriozitate, indiferent de tipul de armă. 20. The native military staff may be
given responsibilities in those places
22. Trebuie ţinut sub observaţie fieca-
where people from special service are
re institut de cercetare şi laborator, con-
placed.
semnându-se orice cercetare valoroasă.
21. In each military action and on the
23. Trebuie acordată o mare atenţie
occasion of shootings, the quantity of
inventatorilor, inovatorilor, respectiv
ammunition will be permanently
dezvoltată şi sprijinită activitatea lor,
checked with seriousness, no matter the
dar fiecare invenţie trebuie înregistrată
type of weapon used.
cu consecvenţă la centru. Este permisă
doar realizarea acelor investiţii care au 22. Each research institute and labo-
aplicabilitate în industria minelor sau ratory must be kept under observation,
cele care au indicaţiile noastre speciale. writing down any valuable research.
Nu este permisă realizarea acelor
23. A special attention must be paid
invenţii care ar asigura creşterea
to inventors, innovators respectably
producţiei de produse finite şi, în
their activity must be developed and
paralel cu aceasta, scăderea producţiei
supported, but each invention has to be
şi a extragerii de materii prime sau ar
registered consistently at the center.
împiedica îndeplinirea deciziilor. Dacă
Only the achievements of those
o invenţie a devenit cunoscută, trebuie
investments that are applied in the mine
organizată vânzarea acesteia în
industry or those which have our
străinătate pe valută Vest, pe motiv că e
special indications are permitted. It is
prea costisitoare în ţară. Documentele
not permitted the achievement of those
cuprinzând datele cu privire la valoarea
investments which could determine the
şi descrierea invenţiei nu se publică.
increasing of finite products as well as
Toate datele şi documentele privitoare
the reducing of production and the
la valoarea şi descrierea amănunţită a
extraction of raw materials or could
invenţiei vor intra în posesia noastră.
brake the implementation of the
24. Punctualitatea transporturilor de decisions. If an invention becomes well
orice gen trebuie perturbată (mai puţin known, its selling abroad on foreign
cele cuprinse în îndrumările din N.K. – west currency must he organized
552-46). motivating that it is too expensive in
our country. The documents containing
25. În uzine trebuie iniţiate diferite
the dates concerning its value and the
şedinţe şi conferinţe profesionale, tre-
description of the invention are not to
buie notate propunerile, observaţiile ce
be published. All the details and docu-

26
au fost expuse, respectiv autorii
acestora.
26. Trebuie popularizate discuţiile cu
muncitorii care se ocupă de probleme
actuale legate de producţie, respectiv
cele care critică trecutul şi problemele
locale. Nu se vor înlătura cauzele
fenomenelor în discuţie.
27. Luările de poziţie ale conducerilor
băştinaşe pot avea coloratura naţională
sau istorică, dar acestea nu pot duce la
unitatea naţională.
28. Trebuie acordată o mare atenţie
ca nu cumva în oraşe să existe reţele de
apă nelegate la reţeaua principală în
cartierele în curs de reconstrucţie sau
nou construite. Canalizările vechi
neracordate şi fântânile trebuie lichidate
sistematic pe parcurs.
29. Reconstrucţia obiectivelor
industriale şi construcţia celor noi se va
face având în vedere ca materialele
reziduale să fie dirijate în depozitele de
apă ce ar putea folosi drept rezerve de
apă potabilă.
30. În oraşele reconstruite sau nou
construite nu se mai admit în locuinţe
spaţii excedentare, care ar putea folosi
la adăpostirea pe o perioadă mai lungă a
animalelor sau depozitarea rezervelor
de alimente.
31. Întreprinderile proprietate perso-
nală, micii meseriaşi şi micii industriaşi
să primească doar astfel de materii
prime şi utilaje inferioare şi depăşite
care să împiedice producţia de calitate.
Preţul acestor mărfuri să fie mai mare
decât preţul produselor similare ale
întreprinderilor de stat.
32. Trebuie extinsă birocraţia statului
în cel mai înalt grad în toate domeniile.
27
ments referring to its value and the
minute description of the invention will
be taken in our possession.
24. The punctuality of any type of
transport must be disturbed (less those
contained by the directives in NK – 522
– 46).
25. In factories, meetings and profe-
ssional conferences must be initiated,
the suggestions, the observations
exposed there, respectively their
authors’ names must be written down.
26. The discussions with the workers
who deal with actual problems
concerning the production (respectively
those criticizing the past and the local
problems) must be popularized. The
causes of the discussed phenomena are
not to be eliminated.
27. The native leaders’ critical
opinions may have a national or
historical connotation but they do not
contribute to the national unity.
28. A great attention must be given to
the water systems; all of them should be
connected to the main system even in
the newly built or still unfinished. The
old sewerage which is not connected
and the old wells must be gradually
liquidated.
29. The reconstruction of the
industrial objectives and the
construction of the new ones will be
done taking into consideration that the
residual materials should be directed to
water tanks which could be used as
drinking reserves.
30. In built or newly built towns, ex-
cess rooms in houses are not admitted,
not to used for depositing food provisi-
Este admisă critica activităţii organelor
administrative, însă nu se admite
nicidecum scăderea numerică a perso-
nalului şi nici funcţionarea normală a
aparatului birocratic.
33. Trebuie avut o mare grijă de toate
proiectele de fabricaţie în industria
minieră, respectiv în întreprinderile
indicate în mod special. A se împiedica
aprovizionarea bună a pieţei interne.
34. Trebuie acordată o atenţie deose-
bită bisericilor. Activitatea cultural-
educativă trebuie astfel dirijată ca să
rezulte o antipatie generală împotriva
acestora. E necesar să fie puse sub
observaţie tipografiile bisericeşti, arhi-
vele, conţinutul predicilor, cântecelor,
al educaţiei religioase, dar şi cel al
ceremoniilor de înmormântare.
35. Din şcolile elementare, de
specialitate, dar mai ales din licee şi
facultăţi trebuie să fie înlăturaţi
profesorii de valoare care se bucură de
popularitate. Locurile lor trebuie să fie
ocupate de oameni numiţi de noi, având
un nivel de pregătire slab sau mediocru.
Să se analizeze diferenţele dintre mate-
rii, să fie redusă cantitatea de material
documentar, iar la licee să se oprească
predarea limbilor latină şi greacă veche,
a filozofiei generale, a logicii şi
geneticii. În manualele de istorie nu
trebuie amintit care dintre domnitori a
servit sau a vrut să servească binele
ţării. Se va insista pe lăcomia şi răutatea
oricărui rege, pe efectul nefast al
monarhiei şi pe lupta poporului asuprit.
În şcolile de specialitate trebuie
introdusă specialitatea îngustă.
36. Trebuie să fie iniţiată organizarea
unor acţiuni cu caracter artistic sau
sportiv care să sărbătorească lupta
28
ons or for keeping animals for long
periods of time.
31. Personal property enterprises,
small handicraft men, small manufactu-
rers should receive such raw materials
and obsolete and overfulfilled equip-
ments which will brake a quality pro-
duction. The price of these goods shou-
ld be bigger than the price of similar
products made in state enterprises.
32. The state bureaucracy must be
extended in the highest degree in all the
fields of activity. The criticism of
administration organs activity is
admitted but the reducing of the
number of the employees isn’t and
neither the normal functioning of the
bureaucratic apparatus.
33. A great care should be taken of all
manufacturing mine industry projects,
respectively in specially indicated
factories. A good provisioning of the
internal market should be impeded.
34. A special attention should be paid
to the churches. The cultural-
educational activity must be directed in
such a manner that a general antipathy
to these must result. The printing
houses in churches, archives, songs and
religious education, the content of
sermons and of burial ceremonies are to
be kept under observation.
35. The valuable teachers who enjoy
popularity from primary, vocational and
especially those from high schools and
universities must be removed. Their
places should be taken by people
chosen by us having a weak or medio-
cre level of training. The differences
between the subjects should be exami-
ned, the extent of documentary material
should be reduced, in high schools the
băştinaşilor împotriva cotropitorilor
(exclusiv ruşii, îndeosebi nemţii) şi care
să popularizeze lupta pentru socialism.
37. Pe plan local este interzisă
apariţia unor opere despre acei băştinaşi
care înainte de revoluţie şi în perioada
celui de-al doilea război mondial au
trăit la noi (în U.R.S.S., n.n.) sau au
luptat alături de noi în timpul
războiului.
38. Dacă se constituie o organizaţie
care ar sprijini alianţa cu noi, dar tot-
odată ar stărui asupra controlului acti-
vităţii economice a conducerii oficiale,
imediat trebuie pornită împotriva ei o
campanie de acuzare a naţionalismului
şi şovinismului. Aceasta trebuie făcută
în felul următor: profanarea monumen-
telor ce ne aparţin, distrugerea cimitire-
lor, difuzarea unor manifeste din care să
rezulte ponegrirea naţiunii şi culturii
noastre şi îndoiala faţă de înţelesul
contractelor încheiate cu noi. În munca
de propagandă trebuie implicaţi şi
băştinaşii, folosindu-ne de ura care
există împotriva acelor organizaţii.
39. Se va da o atenţie deosebită
construcţiei şi reconstrucţiei drumuri-
lor, podurilor, a căilor şi reţelelor de
legătură, indiferent cât de îndepărtate
sau inaccesibile ar fi, ca, în cazul în
care este nevoie de o intervenţie armată,
locul rezistenţei sau al concentrării
forţelor reacţionare să fie accesibil din
toate părţile.
40. Trebuia ca reprezentanţii opoziţiei
politice să fie închişi. Se va încerca prin
toate mijloacele racolarea acelor opo-
zanţi care se bucură de stima populaţiei
băştinaşe. Dacă nu cedează, trebuie
compromişi prin campanie de denigra-
re. Înainte ca ei să se întipărească în
29
training of Latin and old Greek lan-
guage, general philosophy, logic, gene-
tics should be stopped. In the history
textbooks, the leaders who served or
wanted to serve the benefit of the
country shouldn’t be mentioned. The
greed and wickedness of any kind, the
bad effect of the monarchy and the
struggle of the oppressed people will be
stressed. In vocational schools the na-
rrow specialization is to be introduced.
36. The organization of some artistic
or sportive actions should be initiated,
which are meant to celebrate the
natives’ fight against the invaders
(especially Germans with the exception
of Russians), which should make the
fight for socialism more popular.
37. On the local plan the publishing
of some works about those natives who
before the revolution and during the
Second World War had lived here (in
the Soviet Union, our notice) or had
fought during the war, is forbidden.
38. If a new organization which
would support the alliance with us is
created, but at the same time would
insist on the control of the economic
activity of the official leadership,
campaign of accusations of nationalism
and chauvinism must be started against
it. This campaign must be organized in
the following way: profaning of the
monuments which belong to us, the
destruction of the cemeteries, delivering
of some leaflets which show the
detracting of our nation and culture and
the doubt towards the meaning of the
contracts signed with us. In the
propaganda activity should be attracted
native people, using the hate against
such organizations.
conştiinţa maselor, trebuie lichidaţi prin
aşa numite “întâmplări neprevăzute”
sau închişi sub acuzaţia de crimă de
drept comun. Numai în cazuri cu totul
speciale se admit procese politice, care
vor fi ţinute sub acuzaţia de “înaltă
trădare”.
41. Trebuie împiedicată cu orice preţ
reabilitarea celor condamnaţi în procese
politice. Dacă această reabilitare devine
inevitabilă, se admite doar cu condiţia
ca acel caz să fie considerat o greşeală
judecătorească; condamnatul nu va fi
judecat, ci doar graţiat; nu va avea loc
reluarea procesului, respectiv autorii
judecăţii greşite nu vor fi convocaţi.
42. Se interzice judecarea sau chiar
criticarea publică a acelor conducători
numiţi de către partid, care prin
activitatea lor au produs pierderi sau au
trezit nemulţumirea angajaţilor. În
cazuri drastice se recheamă din funcţie,
fiind numiţi în poziţii similare sau
superioare. La sfârşit, trebuie puşi în
funcţii de conducere şi ţinuţi în
evidenţă drept cadre de rezervă pentru
perioada schimbărilor ulterioare.
43. Se aduc la cunoştinţă publicului
procesele acelor persoane cu poziţie de
conducere (în primul rând din cadrul
armatei, ministerelor, serviciilor impor-
tante, cadrelor didactice) care sunt învi-
nuite de atitudine împotriva poporului,
socialismului, industrializării. E o acţi-
une ce atrage atenţia maselor populare.
44. Se va căuta ca acei care lucrează
în diferite funcţii indiferent cât de mici,
să fie schimbaţi şi înlocuiţi cu
muncitori cu cea mai mică pregătire
profesională, necalificaţi.
45. Trebuie ca la facultăţi să ajungă
cu prioritate sau în mod exclusiv, cei ce
30
39. A special attention will be given
to the construction and reconstruction
of roads, bridges, railways and the
system of roads, no matter how far or
inaccessible they are, so that in case of
a military action, the place of resistance
or of reactionary forces concentration
should be accessible from all directions.
40. The representatives of the
political opposition must be impriso-
ned. The attracting of those political
opponents who enjoy the esteem of the
native population will be attempted. If
they don’t accept this, they must be
discredited by a denigration campaign.
Before they enter the conscience of the
people, they must be liquidated by the
so called “unforeseen facts” or
imprisoned under the accusation of
common crime. Only in very special
cases, political trials are admitted which
will be judged under the accusation of
high treason.
41. The rehabilitation at any price of
those who were sentenced in political
trials must be stopped. If this rehabi-
litation becomes inevitable, it will be
accepted only on the condition that the
case is considered a juridical mistake;
the convict won’t be judged, but only
reprieved; there won’t be another trial;
respectively the authors of the wrong
trial won’t be convoked.
42. The judgment or criticism of
those leaders appointed by the party,
who in their activity caused damages or
discontent of the employees, is forbi-
dden. In drastic cases, they are called
back in functions, being appointed in
similar or superior positions and kept a
reserve of cadres for the period of
ulterior changes.
provin din cele mai joase categorii
sociale, cei care nu sunt interesaţi să se
perfecţioneze la nivel înalt, ci doar să
obţină o diplomă.
31
43. The public is informed with the
trials of those leaders (especially in the
army, ministers, important services,
teachers) who are accused for their
attitude against their people, socialism
and industrialization. It is an action,
which attracts the attention of the
masses of people.
44. Those who have different
functions no matter how insignificant
they are must be changed and replaced
with workers having the least
qualification or even unqualified ones.
45. Those who attend a faculty must
be the ones who exclusively and
especially come from the lowest social
categories, who are not interested to get
a high level of education but only have
a diploma.
 “REEDUCAREA PRIN
TORTURĂ –
EXPERIMENTUL
CRIMINAL PITESTI”
Scurt istoric, metode, caracteristici,
etape, urmări
După cel de-al doilea război mondial,
România a intrat în sfera de influenţă a
Uniunii Sovietice, ca urmare a “târgului“
dintre Churchill şi Stalin făcut la Moscova,
în noiembrie 1944 şi a Conferinţei de la
Yalta din februarie 1945.
La 6 martie 1945, Vâşinski, emisarul
Moscovei a impus cu forţa primul guvern
comunist condus de Petru Groza, chiar dacă
în vara anului 1944 partidul Comunist din
România avea mai puţin de opt sute de
membrii. Politica noului guvern a fost
teroarea de stat şi încarcerarea poporului
român pentru a impune dictatura proletară,
în timp ce Armata Roşie a rămas
treisprezece ani în România. A urmat
arestarea abuzivă a mii de potenţiali
oponenţi ai regimului comunist: ofiţeri,
lideri politici, intelectuali de elită,
conducători religioşi, studenţi şi ţărani.
Acestora li s-au înscenat procese şi li s-au
fixat condamnări maxime.
După 30 decembrie 1947, când
comuniştii au forţat abdicarea regelui
Mihai, ultimul obstacol în calea
comunismizării şi rusificării României,
represiunea s-a extins în toate sectoarele
sociale. Mii de consilieri sovietici controlau
activitatea din principalele întreprinderi
economice şi instituţii publice. S-a introdus
cenzura totală, s-a interzis activitatea
partidelor democrate, s-a adoptat sistemul
sovietic de învăţământ, cu limba rusă,
obligatorie, fără religie şi limbi de circulaţie
internaţională.
33
“REEDUCATION BY
TORTURE –
THE CRIMINAL
EXPERIMENT PITESTI”
Short history, methods,
characteristics, stages, consequences
After the Second World War, Romania
entered the influential area of the Soviet
Union as a consequence of the “trade”
between Churchill and Stalin made in
Moscow in November 1944 and of the
Conference from Yalta in February 1945.
On March, 6th 1945, Vâşinski, the
Moscow emissary, imposed by force the
first communist government led by Petru
Groza, even though the Communist Party in
Romania had less than eight hundred
members in the summer of 1944. The new
government policy was the state terror and
incarcerating of the Romanian people to
impose the proletarian dictatorship, while
the Red Army remained for thirteen years
in Romania. The abusive arrest of
thousands of potential opponents of the
communist regime: officers, political
leaders, elite intellectuals, religious leaders,
students and peasants followed. They were
framed up actions at law and maximum
sentences were pronounced.
After December 30 th 1947, when the
communists forced King Michael, the last
obstacle in the way of Romanian
communism and russification, to abdicate,
the repression extended in all the social
sections. Thousands of Soviet counselors
cheeked the activity in the main economical
plants and publical institutions. The
complete censorship was introduced, the
activity of democratic parties was forbidden,
and the Russian System of education, based
compulsory on the Russian language, no
religion and no international usage languages
was adopted.
Au fost scoşi din învăţământ profesorii cu
vederi liberale, iar din armată, toţi ofiţerii
patrioţi. A fost desfiinţată proprietatea
particulară asupra activităţilor şi
instalaţiilor economice, asupra locuinţelor
şi terenurilor. Anchetele penale şi condiţiile
de viaţă din puşcării au devenit total
inumane. Morţii erau aruncaţi în gropi
comune, fără cruci.
Românii au dovedit puţine afinităţi
pentru comunism şi au fost singurii europeni
care i s-a opus organizat, cu arma în mână,
din 1949 până în 1958. De aceea au avut de
înfruntat cea mai sălbatică dictatură,
asemănătoare celor impuse Republicilor
sovietice din Caucaz şi din Asia Centrală.
Aproximativ un milion de români au fost
arestaţi sau deportaţi şi peste o sută de mii au
fost exterminaţi. Pe harta României au apărut
peste o sută de puşcării, lagăre de muncă,
centre de domiciliu forţat şi pseudo-spitale
de psihiatrie. Cele mai celebre locuri de
lichidare fizică şi psihică a deţinuţilor politici
au fost la Aiud, Gherla, Piteşti, Sighet şi
canalului Dunăre - Marea Neagră numit
“Canalul Morţii”.
Sălbăticia maximă a ororilor s-a
realizat în puşcăria din Piteşti între ani 1949
- 1952. Aici s-a experimentat în premieră
cea mai draconică metodă de tortură numită
în epocă “reeducare” şi cunoscută acum
sub denumirea “Experimentul criminal
Piteşti”. Alexandr Soljenitân, cunoscut
scriitor şi sovietolog rus, fost deţinut politic
în Uniunea Sovietică, în cartea sa
“Arhipelagul Gulag”, aprecia că tratamentul
penitenciar comunist de la Piteşti a fost
“cea mai teribilă barbarie a lumii
contemporane”.
Tineri anticomunişti, în majoritate
studenţi, au fost victimele acestei experienţe
sadice, imaginate de pedagogul sovietic
Makarenko şi aplicată în România de spionul
rus Alexandru Nicolski, ajuns general de
Securitate. Serviciul sovietic de poliţie
politică (N.K.V.D.) l-a pregătit să recruteze
deţinuţi politici cărora li se promitea
eliberarea din detenţie şi grade superioare în
poliţia politică română (Securitatea), dacă,
34
The teachers with liberal views and all the
patriot officers were dismissed. The private
property upon the economic activities and
dwellings and plots was abolished. The penal
investigations and the living conditions in
prisons became completely inhuman. The
dead were throun in common graves with no
crosses.
The Romanians seem to have little in
common with communism and they were the
only Europeans who were systematically
against it, ready to fight from 1949 until
1958. That’s why they had to face the
wildest dictatorship, similar to those imposed
to the Soviet republics, in Caucaz and in
Central Assia. Aproximatively one million
of Romanians were arrested and deported
and more than 100.000 were exterminated.
Over one hundred prisons, work camps,
forced domicile centers and pseudo
psychiatry centers. The most famous physic
and psychic liquidation centers of prisons
were in Aiud, Gherla, Pitesti, Sighet and the
Danube – the Black Sea naval shipyard, the
so called “the Death Channel“.
The maximum horrors wilderness was
carried out in Pitesti prison between 1949–
1952. They made experiments here of the
most draconic torture method called “reedu-
cation”, known today as “Pitesti criminal
experiment”. Alexandr Soljeniţân, a well
known Soviet Russian writer, a political
prisoner himself then, in his book “Gulag
Archipelago”, considered that the
communist prison treatment in Pitesti was
the “most terrible barbarity of
contemporary world”.
Young anticommunist people, most of
them students, were the victims of this sadic
experiments imagined by the “educator”
Makarenko and applied in Romania by the
Russian spy Alexander Nicolski and general
of Romanian Security. The political policy
Soviet Security Service (N.K.V.D.) trained
him to recruit political prisons whom were
promised liberation from prison and superior
ranks in the Romanian political policy
(Security), if, by continuous torture, will
determine the prisoners to tell what they
prin torturare continuă, vor afla de la deţinuţi
tot ceea ce se presupunea că aceştia nu au
declarat în timpul anchetelor.
Şeful grupului de torţionari din
puşcăria din Piteşti a fost deţinutul Eugen
Ţurcanu, după ce acesta fusese instruit de
Nicolski în “arta reeducării“ în puşcăria de
la Suceava. Ţurcanu şi-a format o echipă
din nouă deţinuţi politici care au început
acţiunea de reeducare în ziua de 6
decembrie a anului 1949, ziua Sfântului
Nicolae. În vara anului 1950, “reeducarea”
a fost extinsă şi în puşcăriile din Gherla,
Tg. Ocna, şi Canalul Morţii din Dobrogea.
Pe faţada puşcăriei de la Piteşti s-a
putut citi până în primăvara anului 2001
următoarele lozinci: ”SĂ ZDROBIM
FĂRĂ CRUŢARE RĂMĂŞIŢELE
REACŢIUNII VÂNDUTE IMEPRIA-
LISMULUI STRĂIN!”, “FAŢĂ DE
DUŞMANII POPORULUI SUNTEM
NECRUŢĂ-TORI!”
Metodele de tortură, greu de imaginat,
descrise de supravieţuitori, peste patruzeci
la număr, au provocat sechele grave, fizice
şi psihice şi decese ale deţinuţilor. În timpul
“reeducării” au fost ucişi şaizeci şi patru de
deţinuţi politici, dintre care treizeci în
puşcăria din Piteşti. În cartea “Memorialul
Ororii”, apărută în anul 1995 la editura
“Vremea”, serviciile M.A.I. recunosc că au
decedat numai treizeci de deţinuţi politici în
acea perioadă la Piteşti şi la Gherla şi că au
fost, cităm, “torturaţi şi schingiuiţi peste
700 de deţinuţi la Piteşti şi alte sute la
Gherla, la Tg. Ocna şi Canal. Mai mult de o
sută de deţinuţi au rămas cu infirmităţi
fizice şi psihice grave. O parte din deţinuţi
au decis să se sinucidă pentru a scăpa de
torturi, iar alţii au înnebunit”.
Spre sfârşitul anului 1952, când
atrocităţile în puşcăriile din România au
devenit cunoscute în ţările occidentale, la
presiunea acestora, autorităţile comuniste au
dispus sistarea lor şi începerea anchetelor
penale, împotriva unui grup de douăzeci şi
doi de torţionari. Aceştia au fost acuzaţi de
acte de teroare în grup şi de crima de uneltire
împotriva securităţii interne a Republicii
35
hadn’t declared during the previous
investigations.
The leader of the torture men group in
Pitesti prison was a prisoner called Eugen
Turcanu, who had been trained by Nicolski
in “reeducation art” in prison from Suceava.
Turcanu gathered a team consisting in nine
political prisoners and began the
“reeducation action” on December 6th
1949, Saint Nicholas Day. During the
summer of 1950, “reeducation” was
extended in other prisons, too: Gherla, Tg.
Ocna and the Death Channel in Dobruja.
On the facade of the prison in Pitesti,
the following slogan could be read until the
spring of 2001: “Let’s destroy mercilessly
the remainders of the reaction sold to the
foreign imperialism. We are merciless
with our people’s enemies”.
The torture methods, hard to imagine,
as described by more than 40 survivors,
caused severe physical and psychical
illnesses and death. During the “reeducation
action”, 64 political prisoners were killed,
among whom, 30 of them in Pitesti prison.
In the book “The Horrors Memorial”,
published in 1995 at the Vremea publishing
house, the M.A.I (Affaires Internee Minister)
services mentioned, that only 30 political
prisoners died at Pitesti and Gherla prisons
in that period and that over 700 political
prisoners were tortured and at Pitesti and
other hundreds at Gherla, Tg. Ocna and at
“the Death channel”. Over one hundred of
the political prisoners got severe physical
and psychic infirmities. Some of the
prisoners decided to suicide in order to get
rid of the tortures and others went mad.
Towards the end of the year 1952,
when the atrocities from Romanian prisons
became known in Western countries, due to
the pressure exerted by them, the
communist authorities decided their ceasing
and the beginning of penal investigations
against a group of twenty-two torture men.
They were accused of terrorist group acts
and of the crime consisting in conspiracy
against the internal security of the Popular
Republic of Romania. In order to contradict
Populare Române. Pentru a infirma impli-
carea Securităţii şi a Partidului Comunist,
inculpaţii au fost acuzaţi că au fost instruiţi
de cercuri reacţionare imperialiste
externe “pentru a compromite orânduirea
comunistă şi organele Securităţii”. După
doi ani de anchete, cu promisiuni,
majoritatea acuzaţilor (18), inclusiv Eugen
Ţurcanu, n-au recunoscut “invenţia cu
cercurile reacţionare imperialiste” în
acţiunea lor criminală. Ca urmare, aceştia
au fost condamnaţi şi executaţi, 16 în anul
1954, unul în 1955 şi unul în 1957. În
acelaşi timp, au fost condamnaţi la muncă
silnică pentru perioade cuprinse între cinci
şi opt ani, cinci ofiţeri din conducerea
puşcăriilor, între care şi Alexandru
Dumitrescu, comandantul puşcăriei din
Piteşti. După un timp, aceşti ofiţeri au fost
eliberaţi. Universul terorii, în general, şi al
“reeducării prin tortură” în special,
unicat în analele criminalităţii mondiale,
constituie rana poporului român şi ruşinea
comunismului autohton. Toate aceste orori
trebuie aduse la cunoştinţa generaţiilor
tinere de azi şi din viitor, pentru a se putea
preveni repetarea lor.
Monumentul de la Piteşti aparţine ţării
întregi, ca, peste decenii, oamenii să afle
adevărul despre o perioadă întunecată a
istoriei României, fiind un mijloc de
cultivare a memoriei colective vindicative.
Teroarea comunistă a fost permanentă şi
îndelungată, fizică şi psihică, în acelaşi
timp! Pilonul şi laboratorul ei a fost
puşcăria din Piteşti. Aici s-a încercat şi s-a
reuşit dezumanizarea victimelor şi
martirajul lor, pe de-o parte, precum şi
formarea şi cultivarea brutalităţii umane în
torţionari, pe de altă parte!
Rostul nedeclarat al acestui experiment
a fost distrugerea identităţii etnice şi
religioase, morale şi politice a poporului
român. Dacă în cazul câtorva mii de
persoane obiectivele acestui aspect al
procesului de sovietizare a românilor au
fost atinse, mulţumim lui Dumnezeu că a
vrut altfel decât forţele întunericului şi nu
am fost toţi reeducaţi în aceeaşi măsură!
36
the implication of the Security and of the
Communist Party, the defendants were
accused of being trained by imperialist
external organizations “to discredit the co-
mmunist society and the security mem-
bers”. After two years of investigations,
with promises, the majority of defendants
(18 of them) including Eugen Turcanu,
didn’t recognize “the invention of foreign
intervention” in their criminal actions. They
were sentenced to death and executed, 16 in
1954, 1 in 1955 and 1 in 1957. At the same
time, were sentenced to prison for periods
between 5 and 8 years of hard work, 5 offi-
cers having ranks in the leadership of the
prison, one of them being Alexander Dumi-
trescu, the commander of the Pitesti prison.
After a period of time, the officers were
released. The concentration universe of the
terror in general and of especially “reedu-
cation by torture”, unique in the annals of
world criminality, represent the wound of
the Romanian people and the shame of the
autochthonous communism. All these ho-
rrors must be brought to present and future
young generations’ know-ledge in order to
prevent others from repeating them.
Pitesti Monument belongs to the whole
country, as a proof in time for people to
know the truth about a dark period of
Romanian people’s history, being a way to
cultivate the vindictive collective memory.
The communist terror was permanent,
physical and psychical at the same time for a
long period. Pitesti prison was its pillar and
laboratory. It is this place where they tried
and succeeded in victims dehumanization
and martyrdom on the one hand, and the
selection of the new man of Soviet type, on
the other hand.
The undeclared purpose of this
experiment was the destruction of the native
and religious, moral and political identity of
the Romanian people. If in the case of some
tens of persons, the purposes for sovieting of
the Romanian people were fulfilled; we must
thank to God for not reproving us too long
for our unfaithfulness and for not all being
reeducated in the same extent!
 Rostul declarat al monumentului care
evocă ororile comuniste de „Reeducare prin
tortură - Experimentul Piteşti” este
cunoaşterea şi înţelegerea procesului de
bolşevizare a României, în general, a
metodelor utilizate aici şi a factorilor
implicaţi în această activitate, în special.
Din îngheţata Siberie, din stepele ruseşti
şi până în centrul Europei, unde s-a întins
“imperiul răului comunist”, arsenalul
cruzimilor din închisori a fost odios. Dar
metoda “Reeducării prin tortură” nu s-a
aplicat decât în România, când victimele s-
au transformat în călăi, când deţinuţii politici
au fost torturaţi de colegii lor de suferinţă.
Această metodă criminală s-a experimentat
numai pe deţinuţii politici tineri şi
intelectuali. Scopul “educării satanice prin
tortură” era distrugerea totală, fizică şi
psihică şi transformarea victimelor în atei,
turnători şi călăi ai prietenilor lor. Se testa
gradul de rezistenţă umană la orori greu de
imaginat, în mai multe etape, enumerate pe
scurt în cele ce urmează.
ETAPA I. La început se urmărea
câştigarea încrederii victimei, pentru a afla
cât mai multe informaţii nedeclarate în
anchete din activitatea sa anticomunistă, şi
pentru a-i face un profil psihologic, aflând
cât este de religioasă, la cine ţine mai mult,
cine este cel mai iubit din familie, etc.,
pentru a şti unde trebuie lovit, cu efecte cât
mai devastatoare.
ETAPA II. În mod neaşteptat, începea
torturarea fizică prin bătăi cumplite, însoţite
de înjurături, epitete scabroase şi repetarea
apelativului “bandit”. Era o trecere bruscă şi
violentă de la “bunul meu camarad” la
“banditule, acum ştiu cine-mi eşti”.
ETAPA III. Torturarea fizică nonstop
urmărea să constrângă victima să-şi facă
“demascarea exterioară”, adică recunoa-
şterea întregii sale activităţi anticomuniste şi
denunţarea acelora care au acţionat, au vorbit
sau au gândit împotriva regimului comunist.
Astfel, deţinutul politic se transforma în
colaborator al Securităţii şi un potenţial
martor în alte procese.
37
The declared purpose of the Monument
based on the communist horrors “Reedu-
cation by torture”, the experiment from
Pitesti, is the knowledge and under-standing
of the sovieting process in Romania, in
general, of the methods used here and of the
actors implied in the activity of former
prison from Pitesti, in special.
From the freezing Siberia, from the
Russia steppe to the center of Europe, where
“the evil of the communist empire”
extended, the arsenal of the cruelties in
prisons was odious. But the method of
“Reeducation by torture” of each political
prisoner was applied only in Romania, where
the victims changed into executioners and
their colleagues in pain tortured the political
prisoners. This criminal method was
experimented upon young and intellectual
political prisoners. The aim of “the
satanically education by torture” was the
total physical and psychical destruction and
the victims changing into atheists, informer
men and their friends executioners. Their
human resistance to unbelievable horrors
was tested in more stages, which are
mentioned as follows.
THE FIRST STAGE.At first they inten-
ded to win the victim’s trust in order to get
as much information as possible (which was
not declared in the investigations during their
anticommunist activity) and to do his psy-
chological portrait, to find out how religions
he is, who he cares about, who is the most
beloved in the family, etc., to know where to
hit, with the most devastating effects.
THE SECOND STAGE. Unexpe-
ctedly, the physic torture began by terrible
beatings, accompanied by curses, scabrous
epithets and by repeating the appellative
“bandit”. It was a sudden and violent
change from “my dear comrade” to “you
bandit, I know who you really are”.
THE THIRD STAGE. The continuous
physical torture was meant to determine the
victim to do his “exterior exposure”
consisting in the recognition of all his
anticommunist activity and the denunciation
 ETAPA IV. “Demascarea interioară”
prin care trebuia să convingă victima că este
un netrebnic, răufăcător, care îşi ascunde
ticăloşia sub masca religiei, cinstei, iubirii de
ţară, şi altele, cu scopul de a înşela pe alţii şi
de a parveni în societate. Scopul scoaterii
măştii era ca fiara din om, adevărata sa
identitate, să se poată manifesta în voie.
ETAPA V. Bătăile şi torturile
continuau, până când victima era forţată să
aducă Blasfemie lui Dumnezeu, injurii
oamenilor politici pe care îi adorase, incest,
etc. Victima ajungea să recunoască faptul că
este o lepădătură, un bandit ordinar care
merită orice înjosire şi tortură şi că nu se
poate reabilita decât parţial, ajutând pe
torţionari şi Securitatea, adică bătând şi
chinuind pe “duşmanii poporului” şi
demascând pe cei care se împotrivesc
orânduirii comuniste.
In final, în cele mai multe cazuri,
victima devenea o marionetă în mâinile
schingiuitorilor, chiar dacă nu se preta la cele
mai abjecte ticăloşii cerute de torţionari,
devenea un învins, un combatant scos din
luptă şi marcat toată viaţa de o groază de
neuitat, nu va mai avea încredere în nimeni
după ce fusese denunţat bătut şi torturat de
bunii săi prieteni.
După trecerea prin cele cinci etape,
deţinutul politic era obligat să devină
torţionar al noilor veniţi. Ei erau
supravegheaţi dacă aplicau întocmai cele
cinci faze şi la cea mai mică ezitare erau
declaraţi din nou bandiţi şi supuşi din nou
torturilor.
38
of those who acted, talked or thought against
the communist regime. In this way, the
political prisoner changed into collaborator
of the Security and a potential witness in
other processes.
THE FOURTH STAGE. “The
interior exposure”, by which they intended
to convince the victim that he is a rascal, a
malefactor, who hides his baseness under the
mask of religion, honesty, patriotism and
others, purposely to deceive the others and to
succeeded in life and get rich. The aim of
demasking was that the beast in him, his real
identity to show himself freely.
THE FIFTH STAGE. The beatings
and the tortures were going on until the
victim was forced to bring blasphemy to
God, insults to the political people he had
admired, incest, etc. The victim came to
recognize that he was a nonentity, an
ordinary bandit who deserves any
humiliation and torture and that he can
rehabilitate himself only in part, helping
other torturing “the people’s enemy“ and
exposing those who were against the
communist regime.
Finally, in most of the cases, the victim
became a puppet in the torture men’s hands
(even if he didn’t committed himself to the
most abject baseness imposed by the torture
men), a vanquished person, an out of fight
combatant, being affected for the rest of his
life by an unforgettable terror and who won’t
trust anyone after he had been exposed,
beaten and tortured by his good friends.
After passing through the five stages,
the political prison was forced to become a
torture man of the newcomers. They were
watched if they applied exactly the five
stages and at the first hesitation they were
declared bandits again and subdued to
tortures again.
 TABLOUL I (ETAPA I-A)
PICTURE I (THE FIRST STAGE),
 În anul 1948, Stalin a hotărât elimina-
rea tuturor oamenilor politici, a intelectualilor
şi a patrioţilor români anticomunişti prin
încarcerarea lor în închisori. Apoi el a ordonat
gene-ralului Alexandru Nicolski (adjunct al
Securităţii Statului Comunist Român şi agent
sovietic) să aplice tinerilor deţinuţi politici
metodele de “reeducare prin tortură”. În acest
scop, acesta îl convinge pe deţinutul politic
Eugen Ţurcanu să devină torţionar.
 In 1948, Stalin decided that all the
Romanian politicians, intellectuals and patriots
against communism to be eliminated by
incarcerating them in prisons. Then he ordered
General Alexander Nicolski (the second man in
the Romanian Communist Security and Soviet
agent too) to apply the methods of
“reeducation by torture” to the young political
prisoners. That’s why they convinced Eugene
Turcanu, a political prisoner, to become a
torture man.

 Pentru îndeplinirea misiunii, Ţurcanu

racolează 9 deţinuţi cărora le promite eliberarea
din detenţie şi angajarea cu grade în Securitate,
aşa cum a fost asigurat de generalul Nicolski.
Aceştia au format prima echipă de torţionari.
 To fulfill this mission, Turcanu, con-
vinced 9 other prisoners (to whom he promi-ses
liberation from prison and to engage with high
military ranks in the Romanian Security, as the
general Nicolski assured him) to join him. They
formed the first torture team.

 Echipa lui Ţurcanu încearcă racolarea

deţinuţilor politici şefi de loturi (şefi ai
echipelor de luptă anticomunistă) selectaţi de
Securitate, pentru a deveni şi ei torţionari.
 The Turcanu’s team tries to convince
political prisoners, who were the leaders of
anticommunist fight teams selected by
Romanian Security, to become torture men
themselves.

 Deoarece acţiunea de racolare a eşuat,

echipa lui Ţurcanu declanşează torturarea
şefilor de loturi, cu sprijinul direct al gardieni-
lor şi al căpitanului Alexandru Dumitrescu,
comandantul închisorii din Piteşti.
 Due to the fact that the action of attracting
political prisoners failed, Turcanu’s team
begins torturing the anticommunist fight teams
leaders being directly supported by the prison
guards and by the captain Alexander
Dumitrescu, the commander of Pitesti prison.

39
 TABLOUL II (ETAPA A II-A)
PICTURE II (THE SECOND STAGE)

 În noaptea Paştelui, deţinuţii

politici care au refuzat să-şi facă
demascarea totală (să spună tot ce se
presupunea că n-au declarat în timpul
anchetelor la Securitate) sunt
împărtăşiţi cu materii fecale.
 During the Easter night, the
political prisoners who refused their
total exposure (to declare everything
they supposed what they haven’t
declare during the Security
investigations) are forced to receive
the Eucharist with human excrements.

 Deţinutul politic este bătut cu

cruzime la tălpi, până la leşin, pentru
a-l determina să-şi facă demascarea
totală.
 The political prisoner is beaten
with cruelty on the their soles until
they fainted, to force him to expose
himself completely.

 Deţinutul politic este bătut cu

sălbăticie la fund, până la sângerare
şi leşin, pentru a-l determina să-şi
facă demascarea totală.
 The political prisoner is wildly
beaten on his back until he bled and
fainted, to force him to expose
himself completely.

 Deţinuţii politici sunt forţaţi să

se tortureze reciproc şi îndelung până
la epuizare şi leşin, prin aşezarea
unuia în spatele celuilalt, prin rotaţie.
 The political prisoners are
forced to torture each other for a long
time until they get exhausted and
fainted, asking them to stay on each
other’s back, in turn.

40
 TABLOUL III (ETAPA a III-a)
PICTURE III (THE THIRD STAGE)
 Torturarea deţinuţilor politici până la
epuizare şi leşin, prin aşezare cu faţa la
perete, într-un picior, cu mâinile în sus şi
cu o raniţă în spate plină cu pietre.
 The torture of the political prisoners
until they got exhausted and fainted, by
forcing them to stand on one leg, with
their hands up and having a knapsack full
of stones on their backs.

 Deconspirarea metodelor de tortură

şi a deţinuţilor turnători la noii veniţi este
pedepsită prin cele mai groaznice torturi.
Prima victimă a acestei pedepse este
deţinutul politic NITĂ CORNEL care a
fost omorât de Ţurcanu prin sugrumare
pe data de 26.02.1950 în camera 4, Spital.
 Making known of the torture
methods and of the informer prisoners to
the new comers are punished by the most
horrible torture. The first victim of this
punishment is the political prisoner NITA
CORNEL who was killed by Turcanu
being strangled on the 26-th of February
1950 in the hospital room 4.

 Cadavrul lui NIŢĂ CORNEL este

târât din camera 4 spital şi dus la morga
închisorii.
 NITA CORNEL’s corpse was
dragged out from the prison rooms and
moved to the prison morgue.
 Deţinutul politic GICĂ
ŞERBĂNESCU, din celula 101, se aruncă
de la etajul III în casa scării, preferând
sinuciderea decât să-şi demaşte rudele şi
prietenii care participaseră sau ştiau de
acţiunile sale anticomuniste.
 The political prisoner GICĂ
ŞERBĂNESCU, from the prison room
101, throws himself from the 3-rd floor in
the stair case, choosing death instead of the
exposing his relations and friends who had
taken part in, or had known about
anticommunist actions.

41
 TABLOUL IV (ETAPA a IV-a)
PICTURE IV (THE FOURTH STAGE)

 Deţinuţii bănuiţi că încă ascund

informaţii despre participanţi la acţiuni
anticomuniste, sunt băgaţi de torţionari
cu capul în tinete cu urină.
 The political prisoners suspected of
still hiding information about the
participants to anticommunist actions are
kept with the hands in the chamber pot
with urine by the torture prisoners.

 Deţinuţii politici sunt forţaţi să

scuipe în gură pe şeful lor de lot (de luptă
anticomunistă), pentru a-l face să se
răzbune, demascându-i.
 The political prisoners are forced to
spit in the mouth of their group leaders in
the anticommunist fight, to provoke him to
revenge by exposing them.

 Bătaia deţinuţilor politici cu bâtele,

fiind forţaţi să treacă printre două grupe
de torţionari.
 The political prisoners are beaten
with the clubs being forced to pass
between two groups of torture men.

 Deţinuţii politici sunt forţaţi să stea

în genunchi, cu mâinile la spate şi să
mănânce direct din gamelele cu mâncare
fierbinte aşezate pe duşumeaua de
ciment.
 The political prisoners are forced to
sit on their knees, with hands back and
eat from the mess kettles with hot food
placed on the cement floor.

42
 TABLOUL V (ETAPA a V-a)
PICTURE V (THE FIFTH STAGE)
 În ziua de Crăciun, unui deţinut
politic i se pune o pătură în spate şi este
forţat să se aşeze pe tinetă pentru a
simboliza naşterea lui ISUS. Ceilalţi
deţinuţi politici sunt forţaţi să stea în
genunchi şi să i se închine.
 On the Christmas day, a blanket
was put on a political prisoner’s back and
is forced to sit on the chamber pot to
symbolize Jesus’ birth. The other political
prisoners are forced to sit on their knees,
too and worship to him.

 Altă metodă de tortură draconică,

..., dezumanizantă.
 Another draconian torture, ... ,
inhuman method.

 Sub ameninţarea bâtei, doi deţinuţi

politici sunt forţaţi să spele pe jos prin
rotaţie, până la epuizare şi leşin, unul
având în spate pe celălalt.
 Under the threaten of being beaten
with the club, two political prisoners, one
sitting on the other’s back are forced to
wash the floor in turn until they get
exhausted and fainted.
 După ce aceste orori au fost
cunoscute în ţările vest-europene, în
închisorile politice din România au fost
sistate acţiunile de „reeducare prin
tortură”, şi pentru a disculpa Securitatea
Comunistă, torţionarii au fost forţaţi să
spună că toate acţiunile lor s-au făcut la
comanda cercurilor reacţionare capitaliste
vest-europene. 18 deţinuţi torţionari,
printre care şi Eugen Ţurcanu, au
refuzat. 16 dintre aceştia au fost
condamnaţi la moarte şi executaţi în anul
1954, alţii 2, în anul 1957.
 When these horrors came to be
known in west European countries, these
methods of “reeducation by torture” were
stopped and in order to exculpate the
Communist Security, the torture men
were forced to say that all their actions
were commanded by west European
reactionary forces. 18 torture men refused
to do this, one of them was and Eugen
Turcanu. They were sentenced to death.
16 were executed in 1954 and the others 2
in 1957.

43
 COMUNICĂRI PREZENTATE LA
EDIŢIA I
A SIMPOZIONULUI INTERNAŢIONAL

„EXPERIMENTUL PITEŞTI –
REEDUCAREA PRIN TORTURĂ”

- PITEŞTI, 6-8 decembrie 2001

 EXPERIMENTUL DIABOLIC PITEŞTI (1949-1952)
EXPERIMENT SAU FENOMEN?
Nicolae TRIFOIU (Cluj-Napoca, Romania),
fost deţinut politic trecut prin „reeducări”

olosind definiţii din Dicţionarul limbii române moderne (DRM) sunt de

F luat în considerare familiile cuvintelor experiment şi fenomen. Pentru

cuprinderea în totalitate a ceea ce s-a petrecut la Piteşti înclin pentru o
nuanţă deosebită a cuvântului experiment în sensul unei provocări intenţionate
pentru a obţine rezultate decisive asupra fiinţei umane hotărâte de iniţiatori.
Din explicaţia cuvântului fenomen de reţinut: „aspect, întâmplare, care
surprinde prin noutate” şi a cuvântului fenomenologie: doctrină care face
„abstracţie de omul conştient de activitatea lui publică şi a mediului social”.
Scăpând ca prin minune de a fi ajuns la Piteşti împreună cu foştii mei colegi-
camarazi, studenţi la Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din
Bucureşti (actuala ASE), în procesul cărora, din decembrie 1948, am fost
condamnat în lipsă la 15 ani muncă silnică (MS), am fost arestat în martie 1949, iar
la rejudecarea din 1955, datorită şi afirmaţiei pe care am făcut-o în timpul
dezbaterilor, că sunt judecat pe baza unor declaraţii date de foştii mei colegi în
condiţii de tortură inimaginabilă în timpul zisei reeducări din Penitenciarul Piteşti,
respingând spusele preşedintelui completului de judecată, care susţinea
interpretarea oficială că ceea ce s-a petrecut la Piteşti a fost o acţiune a deţinuţilor.
În 1951, deţinut în Penitenciarul Aiud, am fost scos la muncă, în fabrica
anexă, împreună cu supravieţuitorii regimului de înfometare dintre 1949-1951.
Aduşi acolo, câţiva dintre marii torţionarii de la Piteşti, tovarăşii lui Ţurcanu,
precum Bogdănescu, Enăchescu, Cori Gherman, s-a iniţiat astfel şi aici (la Aiud), o
primă acţiune de reeducare.
Fabrica în care lucram avea două mari secţii: tâmplăria şi fierăria, unde
lucrau în total, în două schimburi, peste 200 de deţinuţi. Pentru organizarea
activităţilor şi lucrărilor au fost aduşi şi încadraţi cu diferite răspunderi mai ales
foştii conducători cu diferite răspunderi, directori, ingineri etc. din lotul Reşiţa,
condamnaţi în cunoscutul proces din 1947, de care s-a făcut mult caz şi în presa
comunistă. Paralel cu această conducere „tehnică” s-a constituit un nucleu-comitet
din deţinuţi dornici de a fi reabilitaţi; li se oferise şi promisese, desigur, avantaje şi
perspectiva eliberării. În fruntea acestui comitet a apărut deţinutul Pascaru
Haralambie, învăţător din Piatra Neamţ, pe care eu îl cunoşteam încă din 1942,
când fusese arestat ca elev al Şcolii Normale „Gheorghe Asachi” din Piatra Neamţ,
pentru activitate în clandestinitate în cadrul Frăţiilor de Cruce. Am fost în acelaşi
lot al elevilor din Roman şi din Piatra Neamţ, cu toţii 32 de inşi, eu fiind singurul

47
student (în anul I). Pascaru, ca şi majoritatea celorlalţi, a fost achitat, la procesul
judecat în anul 1942, la Curtea Marţială a Corpului IV Armată Iaşi. Împreună cu
alţi opt elevi am fost condamnat la 4 ani închisoare corecţională, pe care i-am
executat între 1942-1946, cel mai mult timp la Aiud.
S-a organizat o primă adunare a deţinuţilor care lucrau în fabrică pentru a se
declanşa aşa-zisele „întreceri în muncă”. După un cuvânt introductiv ţinut de
Pascaru, au început „provocările” la „întrecere în muncă”. Între primii „provocaţi”
a fost cel mai cunoscut dintre deţinuţii legionari, condamnat în timpul regimului
antonescian, avocatul dr. Traian Trifan, fost prefect al judeţului Braşov, în timpul
guvernării legionare din 1940/41. Iată cum relatează dânsul, în cartea apărută
postum, Mărturisesc... Robul 1036, Editura Scara, 1998:
„În 1951 s-a pus problema reeducării şi la Aiud. În şedinţa mare, cu o mie de
deţinuţi, din sala de mese, am fost somat de către un deţinut ungur, om de-al lor, să
particip la întrecere. Am răspuns:
– Robul este mort cu voinţa. El se supune ordinelor. În ceea ce priveşte
munca, este o datorie morală.
Mi s-a cerut să repet de trei ori aceste cuvinte într-o tăcere totală.
După aceea toţi au plecat la muncă, eu am fost reţinut şi dus în camera de
tortură în subsolul clădirii, la 10-12 m sub pământ.
Peste tot era numai umezeală, am văzut numai inelele la care erau legaţi cei
torturaţi. De aici erau duşi la cimitir. Mi s-au luat toate lucrurile.
– Nu am ochelarii la mine, am spus celui care mă ducea în subsol.
– Nu îţi trebuie, mi-a răspuns.
A doua zi, către seară, m-au dus la carceră. A venit directorul administrativ al
închisorii şi m-a întrebat ce s-a întâmplat. După ce i-am relatat, mi-a răspuns că am
greşit. Ar fi fost mai cuminte să răspund că fac ce pot, fiindcă ei nu înţeleg limbajul
acesta alegoric, de care m-am folosit. Am aflat apoi că s-a pus problema să mă
lichideze.
În conflictul pe această problemă, a câştigat directorul administrativ al
închisorii, care mă simpatiza, împotriva directorului fabricii, care susţinea că
boicotez întrecerea. Nu puteau spune că nu muncesc.
După aceea m-au primit în fabrică şi am muncit sub un regim special de 12
ore (6 seara - 6 dimineaţa). Până la 8 dura masa, eşalonată în serii. De la 8
mergeam în celulă. La 10 suna clopotul pentru infirmerie, iar la 12 masa, care dura
până la ora 1. Între 14 şi 16, odihnă. La ora 16 deşteptarea şi pregătirea pentru
muncă, până la 18.
Odihnă iluzorie, luni de zile, mai mult de un an dormeam în picioare, de-a
binelea, Nu ştiu cum am rezistat” (p. 64-65).
Îmi amintesc de impresia cutremurătoare asupra tuturor celor care am asistat
la acea adunare. După ce Dr. Trifan a rostit acele cuvinte, a urmat un potop de
insulte şi acuzaţii aduse de cei care au vorbit după el, arătându-l ca fiind cel mai

48
vinovat, că au rămas şi vor rămâne atâţia oameni în închisoare din cauza atitudini
lui şi a celor ca dânsul.
La câteva zile s-a întâmplat să se repete, într-alt fel, şi cu mine, după ce, într-
o discuţie provocată, l-am înfruntat pe Pascaru, care venise la locul unde lucram,
să-i spun care mi-e atitudinea faţă de regimul comunist şi faţă de acţiunea de
reabilitare prin muncă. Venind şi ofiţerul politic, i-am spus că: „aşa cum ne-a trădat
Pascaru pe noi, dacă s-ar întâmpla o schimbare, unul ca el vă va trăda şi pe d-
voastră!”.
Curios, acest ofiţer politic mi-a spus atunci că se va organiza, odată, un
proces al Aiudului. N-am prea înţeles atunci ce a vrut să spună. Am fost însă şi eu
pedepsit la fel ca dr. Trifan şi în acelaşi loc, camera de tortură de sub pământ.
Dezbrăcat la piele, fără nimica, am rezistat fără să mă îmbolnăvesc. În mijlocul
fabricii erau înălţate două mari table, una pe care erau trecuţi „fruntaşii în muncă”,
iar cealaltă cu cei pedepsiţi, cei care ne-am opus reabilitării! Am scăpat în 1952 din
Aiud, fiind transferat la Jilava, pentru rejudecarea procesului în care am fost
condamnat în lipsă.
În această perioadă, 1951-1952, cât timp am fost în fabrică, lucrând în
aceeaşi echipă, la tâmplărie, l-am cunoscut pe Viorel Gheorghiţă, care a avut
încredere să-mi spună ce s-a întâmplat la Piteşti, el fiind unul dintre cei care au fost
cel mai greu încercaţi de torturile prin care s-a trecut acolo. Personal, atunci, nici
eu şi nici alţii, n-am avut întreaga capacitate de înţelegere a ceea ce s-a petrecut la
Piteşti şi nu l-am înţeles; ba chiar m-am supărat pe el când, văzându-i în fabrică pe
foştii lui torţionari care l-au chinuit la Piteşti, pe Bogdănescu şi Enăchescu, mi-a
spus că dacă va începe şi la Aiud ceea ce a fost la Piteşti, el nu se va opune.
Transferat la Jilava, unde am rămas 4 ani (1952-1956), am aflat mai târziu, după ce
m-am întors la Aiud, ceea ce s-a întâmplat în lipsa mea acolo, cum s-a terminat cu
încercarea de a se declanşa reeducarea şi în închisoarea Aiud.
Revenit în 1956, cu pedeapsa menţinută la 15 ani, am fost între cei 100-120
de deţinuţi care, în 1957, am fost duşi, disciplinar, în lanţuri, la Gherla, unde am
rămas izolaţi, la Zarca veche, un an de zile.
Am stat în celule câte 5-6, între care şi cu unii care au trecut prin reeducarea
de la Piteşti, fără să aibă tăria sau încrederea de a ne dezvălui, de a ne relata, de a
ne preveni la ce ne-am putea aştepta dacă s-ar relua acţiunea. Cu toate că la Jilava
mai aflasem de la unii, n-am ştiut urmările şi nimic despre procesul în care au fost
condamnaţi cei cu Ţurcanu şi nici de executarea lor, cu toate că a avut loc la Jilava.
Reîntorşi la Aiud după anul de izolare la Gherla, după multe frământări am
aflat câte ceva despre ce se pune la cale la Aiud, mai ales cu cei care munceam în
fabrică. Ca urmare a grevei la care am participat, prin 1962, am fost scoşi din
celule să vizionăm câte un film, primul cel cu Darclée, apoi la unele conferinţe
ţinute de deţinuţi, fără să ni se spună direct că regimul vrea să ne arate marile
înfăptuiri de care noi nu ştim nimic. Am fost puşi să citim presa de propagandă în
camerele mai mari, în care eram adunaţi câte 10-15. Apoi, de prin 1963 s-a trecut
într-o nouă fază, o dată cu venirea la conducerea penitenciarului Aiud a coloneilor
Gh. Crăciun şi Ivana care au început să ne scoată la discuţii, să permită unora să

49
vizioneze programele TV, iar pe unii dintre „fruntaşi” i-au purtat chiar prin ţară să
li se arate marile realizări ale regimului.
Am fost astfel pregătiţi pentru eliberare, şi chiar s-au format loturi cu cei
care, mai mult sau mai puţin au acceptat şi au dat declaraţii de rupere cu trecutul şi
de angajare pentru a se încadra în viaţa nouă.
Eram scoşi şi noi, cei care rămăsesem în celule să ascultăm cuvântările celor
care plecau ori să ascultăm declaraţiile unora precum ale poetului Radu Gyr ori pe
cele ale profesorului Nicolae Pătraşcu. Aceste declaraţii unii dintre noi le-am
înţeles că sunt de convenienţă, date după presiuni morale – bătăi, cum am aflat să
se fi aplicat în acest timp la Aiud. Declaraţiile celor arătaţi ne-au impresionat, ne-
au afectat mult şi au contribuit la cedarea, cu mai multă ori mai puţină sinceritate,
pentru a ne câştiga libertatea.
Personal nu am fost eliberat decât în 6 martie 1964, când mi s-au împlinit,
până la ultima zi, cei 15 ani de condamnare.
Ar mai fi încă multe de spus în legătură cu cele arătate. Poate într-o carte...
Nicolae Trifoiu (n. 27 decembrie 1921 în comuna Rebrişoara,
jud. Bistriţa-Năsăud). După prima detenţie (1942-1946) licenţiat
(aprilie 1948) în ştiinţe economice, financiare şi sociale, al
Academiei de ştiinţe comerciale şi cooperatiste din Bucureşti
(actuala ASE). După a doua detenţie (1949-1964) licenţiat în
istorie al Facultăţii de Istorie-Filosofie din cadrul Universităţii
«Babeş-Bolyai» din Cluj-Napoca.Doctorand în istorie.
Autor de lucrări din domeniul istoriei economice, de istorie
locală şi istorie literară. Domiciliat în Cluj-Napoca, Aleea Băiţa,
nr. 2, ap. 61, tel.: 064-149606.

50
 FENOMENUL PITESTI
SAU EXPERIMENTUL REEDUCARII
Felix Ostrovschi (Cluj-Napoca, Romania)

CAPITOLUL I

D in păcate, spaţiul acestei lucrări nu ne permite să dezvoltăm pe larg

evenimentele petrecute în România, după 23 august 1944, evenimente care
au marcat ascensiunea comunismului la putere. Totuşi, nu putem să nu
amintim măcar o schemă de date, care au jalonat evoluţia vieţii politice româneşti,
după 23 august 1944. Astfel, la 31 august se înregistra intrarea Armatei Roşii în
Bucureşti. La 12/13 septembrie 1944, se încheia , la Moscova, Convenţia de
Armistiţiu, aplicarea ei fiind încredinţată unei Comisii Aliate de Control (Sovietice).
La 12 septembrie 1944, era impusă cenzura sovietică asupra tipăriturilor de pe
teritoriul României. Guvernul condus de Sănătescu rezistă până la 6 decembrie 1944,
când la conducerea executivului este numit Rădescu. Nici acesta din urmă nu va avea
o carieră prea lungă pentru că, pe 6 martie 1945, în urma multiplelor presiuni şi
şantaje, este numit un nou guvern – şi primul patronat efectiv de comunişti – condus
de Petru Groza. Ca o ultimă încercare de rezistenţă, în august 1945, regele
declanşează greva regală, încercare ce va eşua însă. La 19 noiembrie 1946, se
organizează alegeri parlamentare, care vor fi „câştigate”, în urma unei grosolane
falsificări, de către FND (partidul comunist, social-democraţi şi alte grupări de
stânga). La 10 februarie 1947 este semnat tratatul de pace cu România. Pe data de 30
decembrie a aceluiaşi an, Petru Groza, împreună cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, cer
abdicarea regelui. Interesantă este şi creşterea semnificativă a numărului membrilor
partidului comunist. Simplele cifre îmi par foarte semnificative : 1000 de membrii în
1944, 35 800 în martie 1945, 256 863 în octombrie 1945, 717 490 în iunie 1946,
pentru ca în momentul abdicării regelui, deci în decembrie 1947, numărul acestor
membrii să ajungă la 803 831. La 3 ianuarie 1948, ultimul rege al României, Mihai I,
în vârstă de doar 26 de ani, părăsea Peleşul şi ţara, o ţară pe care apoi, timp de câteva
decenii parcă şi Dumnezeu o părăsise, lăsând-o pradă blestemului comunist.
„Ascuţirea” neîntreruptă a luptei de clasă, lichidarea prin teroarea
poliţienească a vechilor elite politice şi culturale, precum şi a oricărei opoziţii din
interiorul partidului, toate acestea în numele construirii unui om nou şi a unei
societăţi noi, au intrat în funcţiune încă înainte de 1948. Liderii regimului
antonescian au fost arestaţi, iar cei mai importanţi dintre aceştia au fost executaţi
între 1944-1946. A venit apoi rândul şefilor ţărănişti, ridicaţi cei mai mulţi în anul
1947. Tot în această perioadă au fost înfrânte şi cele câteva încercări de rezistenţă

51
militară organizate de foşti sau încă activi ofiţeri, cum ar fi organizaţia Sumanele
Negre sau Mişcarea Naţională de Rezistenţă, condusă de generalul Aldea. În 1948,
au fost arestaţi liderii liberali şi acei social-democraţi care se arătaseră recalcitranţi
faţă de unirea cu comuniştii. Deosebit de violentă a fost şi represiunea diferitelor
biserici. Cea ortodoxă a fost aservită statului prin numirea unui patriarh simpatizant
comunist, apoi prin naţionalizarea proprietăţilor ei şi prin epurarea clerului de toate
elementele nedorite. Celelalte biserici şi confesiuni au avut parte de o soartă
similară, uneori chiar şi mai tragică. Biserica unită, de pildă, a fost obligată să se
unească cu cea ortodoxă, toţi cei cinci episcopi ai ei fiind arestaţi (patru vor muri în
închisoare), împreună cu circa alţi 600 de preoţi. Concordatul cu Vaticanul datând
din anul 1927 a fost anulat în iulie 1948, cea ce a permis statului să reducă numărul
episcopiilor catolice la două, apoi şi aceşti ultimi doi episcopi au fost arestaţi. Anul
1949 a fost şi cel în care partidul a început colectivizarea agriculturii, o măsură
căreia i-a trebuit, totuşi, nu mai puţin de 13 ani pentru a fi desăvârşită. În iunie
1948, 1060 de întreprinderi industriale şi miniere, reprezentând circa 90 % din
producţia ţării, băncile şi societăţile de asigurare, au fost naţionalizate. În luna
noiembrie a aceluiaşi an au fost naţionalizate instituţiile de sănătate, casele de
filme, cinematografele. În aprilie 1949, a urmat rândul farmaciilor, laboratoarelor,
întreprinderilor chimice. Până la sfârşitul anilor `50 au mai intrat în posesia statului
cabinetele medicale particulare, restaurantele, prăvăliile, taxiurile1.

CAPITOLUL II

Valuri după valuri, teroarea cuprindea România. Marin Jianu, secretarul

general al Ministerului de interne şi Alexandru Nicolsky, anchetatorul său şef, au
primit ordin să însceneze un număr de procese de sabotaj şi spionaj. Primul din
această serie a început la 24 mai 1948 când şase industriaşi, în frunte cu Anton
Dumitriu şi Radu Xenopol, au fost acuzaţi în grup de sabotarea propriilor mine în
scopul de a crea o criză energetică în ţară.2
Trei luni mai târziu, Pintilie Bodnarenco, un agent NKVD de origine
ucraineană, care îşi românizase numele în Gheorghe Pintilie, a devenit şeful
structurii rebotezate Direcţia Generală a Securităţii Poporului (Securitatea).
Securitatea era împărţită din punct de vedere administrativ în 10 departamente,
numite „direcţii”, acoperind întreaga ţară. Fiecare regiune avea să dispună de
birouri raionale, orăşeneşti şi comunale. Rolul său, potrivit decretului de înfiinţare
nr.221 / 30 august 1948, era de a „apăra cuceririle democratice şi de a asigura
securitatea Republicii Populare România împotriva complotului duşmanilor interni
şi externi”. Consultarea cifrelor primare păstrate în Arhivele Ministerului de
Interne indică faptul, în legătură cu efectivele Securităţii, că numărul ofiţerilor din

1
Vlad Georgescu : „Istoria românilor – de la origini până în zilele noastre”, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1995;
2
Dennis Deletant : „România sub regimul comunist”, Fundaţia Academia Civică,
Bucureşti, 1997, p.73;
52
cele 10 direcţii naţionale era, la scurt timp după înfiinţare, de 1 148 din care 848
erau înregistraţi ca personal de secretariat sau muncitori manuali. Cele 13 direcţii
regionale foloseau 2 822 ofiţeri, din care aproximativ două treimi din aceştia
îndeplinind munci manuale sau lucrând ca personal auxiliar. În 1956, numărul lor
crescuse la 13 155 ofiţeri şi 5 649 angajaţi civil. Aceste cifre nu includ însă şi
reţeaua de informatori.3
Dacă în cazul angajaţilor Securităţii am putut da oarecum cifre exacte, cu
totul altfel stau lucrurile în cazul victimelor acestora, mai precis a celor denumiţi
„deţinuţi politici”. Ce înţelegem totuşi prin această accepţie ? Deţinuţi politici au
fost toţi cei care au fost privaţi de libertate din motive politice, fiind închişi în
penitenciare, aresturi ale Securităţii, locuinţe conspirative, lagăre de muncă, zone
de deportare sau spitale psihiatrice.4 Prin metodele sale de investigare şi de calcul,
Gheorghe Boldur-Lăţescu ajunge totuşi la concluzia că numărul deţinuţilor politici
din intervalele 1945-1948 şi 1965-1989, se situează undeva în jurul cifrei de 1 131
000. Din acest imens număr, acelaşi autor concluzionează că 500 000 şi-au pierdut
viaţa în închisorile comuniste.5 La aceste cifre trebuie adăugaţi şi acei deţinuţi
politici executaţi, cu sau fără judecată. Că au existat astfel de asasinate politice o
atestă sinistrele gropi comune găsite în diferite locuri din ţară. Spre exemplu, la
fostul sediu al Securităţii din Căciulaţi au fost numărate peste 300 de schelete.
Majoritatea arestărilor s-au făcut în baza Articolului 209 Cod Penal (1948).
Dacă intrăm puţin în detaliile acestui Articol, cu uşurinţă vom trage concluzia că
acesta a fost un prim mijloc al regimului nou constituit pentru a se consolida şi a
elimina eventualii „duşmani politici”. Astfel, la aliniatul I, se prevede pedeapsa cu
închisoarea de la 6 luni la 3 ani pentru vinovăţia de a propovădui prin viu grai
schimbarea formei de guvernământ democratice a Statului. Aliniatul III pedepsea
cu muncă silnică cuprinsă între 15-25 de ani pe cei care organizează, iniţiază,
activează sau participă la organizaţiuni de tip fascist, politice, militare sau
paramilitare. Aliniatul IV pedepsea cu închisoare corecţională între 3 şi 10 ani pe
cei care, fără a face parte din organizaţiile prevăzute la Aliniatul III, fac
propagandă sau întreprind acţiuni în favoarea acestor organizaţii, a membrilor lor
sau a scopurilor urmărite de ele.6 Să nu uităm totuşi că înainte de intrarea în
vigoare a acestui celebru articol, la 24 aprilie 1945 a intrat în vigoare Decretul-lege
pentru urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării şi de crime de
război, poate ca o primă oficializare a campaniei de exterminare pornită de regimul
comunist.7 Mai mult chiar, prin Legea Nr.16 / 1949 se sancţiona „trădarea de
patrie” cu moartea, sfera ei fiind lărgită mai apoi şi asupra sabotajului economic.

3
Dennis Deletant, op.cit.;
4
Gheorghe Boldur-Lăţescu : „Genocidul comunist în România”, Editura Albatros,
Bucureşti, 1994, p.15;
5
Gheorghe Boldur-Lăţescu, op. cit., p. 20;
6
Codul Penal al R.P.R., Bucureşti, 1948, p.67;
7
Ion Bălan : „Regimul concentraţionar din România 1945-1964”, Fundaţia Academia
Civică, 2000, p.50
53
 Iată deci, câteva acte normative care oficializau încadrarea „duşmanilor
poporului”
în cadrul sistemului concentraţionar comunist. Să ne oprim puţin asupra acestui
sistem concentraţionar din România comunistă. Închisorile erau organizate într-un
sistem complex. Erau unele închisori în care predominau anumite categorii sociale
: la Aiud- intelectualii, la Piteşti- studenţii, la Târguşor- elevii, la Sighetu
Marmaţiei - miniştrii şi alţi foşti demnitari.8 Putem face chiar o enumerare a
închisorilor de pe teritoriul României din acea perioadă, acceptând riscul de-a face
şi anumite omisiuni : Arad, Bacău, Botoşani, Braşov, Caransebeş, Cluj, Craiova,
Deva, Dumbrăveni, Făgăraş, Galaţi, Iaşi, Lugoj, Miercurea Ciuc, Mislea, Ocnele
Mari, Oradea, Ploieşti, Râmnicu Sărat, Satu Mare, Sibiu, Sighetu Marmaţiei,
Târguşor, Târgu-Mureş, Târgu-Ocna, Urlaţi, Vaslui.
La acestea trebuie să mai adăugăm şi lagărele de muncă de la : Bac, Baia
Sprie, Băndoiu, Bicaz, Borzeşti, Brad, Buftea, Cavnic, Chilia Veche, Ciudanoviţa,
Codlea, Constanţa, Dej, Galata, Işalniţa, Măgureni, Nistru, Oneşti, Periprava,
Piatra-Frecăţei, Saivane, Săvineşti, Slobozia, Snagov, Socola, Stejarul, Stoineşti,
Strâmba, Toporu, Turda, Zlatna.9 Ca şi o completare trebuie spus că munca forţată
a fost introdusă potrivit Codului Muncii din 30 mai 1950. O Direcţie pentru
unităţile de muncă a fost constituită în cadrul Ministerului de Interne, sarcina ei
fiind „să reeduce prin muncă elementele ostile Republicii Populare Române”. La
22 august 1952, printr-o Hotărâre a Consiliului de Miniştrii, „unităţile de muncă”
au fost rebotezate „colonii de muncă”.
Oricum ar fi ele denumite, tragic este cea ce trăiau oamenii în interiorul
acestor colonii de muncă. Să exemplificăm puţin câteva din muncile care se prestau
în lagărele de la Canal (Columbia, Saligny, Poarta Albă, Galeş, Noua Culme,
Peninsula, Taşaul, Midia) : extragerea nisipului, spargerea stratului de loess cu
târnăcopul, norma fiind de doi metrii cubi de roci sau un metru cub de loess,
cărarea pământului cu roaba, pe o distanţă variind între 150 şi 200 de metrii, norma
pentru o persoană fiind de 2,50-3 m cubi pe zi.10 Imaginea din mina de la Baia
Sprie vine să aducă un plus de culoare : în asemenea locuri (în galerii), foarte puţin
aerisite, căldura era înăbuşitoare, iar hainele ude de sudoare şi de apa care curgea
din tavan, nu mai puteau fi suportate pe piele. Oamenii aceştia care în mod frecvent
lucrau în pielea goală, în lumina palidă a lămpilor de carbid, cu pielea neagră
lucind de sudoare, încovoiaţi de efortul depus, reprezentau cel mai autentic tablou
de infern.11
O nouă perioadă de teroare începea în anul 1958. Pentru a compensa
retragerea sovietică, micşorând temerile sovietice că aceasta ar putea afecta
sprijinul regimului din România, şi în acelaşi timp pentru a menţine controlul
partidului, Dej a aprobat introducerea imediată a unor măsuri stringente de

8
Nuţu Roşca : „Închisoarea elitei româneşti”, Editura Gutinul, Baia Mare, 1998, p.13;
9
Nuţu Roşca, op. cit. , pg.14-15;
10
Ion Cârja : „Canalul morţii”, Editura Cartea Românească, 1993, p. 247;
11
Ion Diaconescu : „Temniţa-destinul generaţiei noastre”, Editura Nemira, Bucureşti, 1998,
p. 89;
54
securitate internă. Astfel, prin Decretul 318 / 21 iulie 1958 au fost definite noi
instrucţiuni ce atrăgeau pedeapsa cu moartea. Dacă în 1955, potrivit cifrelor
oficiale erau 6 406 persoane închise pentru infracţiuni împotriva securităţii statului,
numărul lor a scăzut la 6 211 în ianuarie 1958, pentru a creşte în luna decembrie a
aceluiaşi an la 10 125, iar în ianuarie 1960 să ajungă la 17 613.
Prima scădere mai importantă a numărului deţinuţilor a avut loc în
perioada ianuarie-decembrie 1962, când acest număr s-a redus de la 16 327 la 13
017. În următoarele luni, ca urmare a amnistiilor decretate de Dej în 1963, numărul
5 şi 767, cifra s-a micşorat la 9 333. În 1964, datorită altor amnistii decretate de
Dej, numărul 176 şi 411, majoritatea celor rămaşi în închisoare au fost eliberaţi. 12
Realitatea oferită de aceste cifre lasă de dorit foarte mult, şi aste poate şi datorită
sursei de unde provin ele.
Totuşi, privind un număr atât de mare de crime, un număr atât de mare de
oameni arestaţi, închişi şi torturaţi, de oameni care au reprezentat cândva elita
acestei ţări, devine obsedantă întrebarea care a fost de fapt, scopul acestui
experiment, a experimentului comunist, care a adus atâtea distrugeri ? Scopul
experimentului a fost cucerirea puterii în toate ţările lumii de către un grup anumit
de persoane, dispunând de o ideologie cu caracter dogmatic, militant şi totalitar,
precum şi de mijloacele violente necesare pentru a se instala şi apoi menţine la
conducerea acestor state.13 Există o concepţie larg răspândită că la originea
sistemului comunist stă Karl Marx. Istorici şi politologi competenţi au demonstrat
însă că la origine marxismului, adică a acestei încercări de monopolizare a puterii
în vederea extinderii în întreaga lume a unei ideologii, stă faza iacobină a revoluţiei
franceze, aşa cum corect s-a exprimat Edmund Burke : „o minoritate hotărâtă şi
înarmată a încercat ca, prin folosirea monopolului puterii şi violenţei, să preia
controlul întregii societăţi”.14

CAPITOLUL III

Închisoarea de la Piteşti a devenit renumită prin experimentul denumit

„reeducare”, aplicat pentru prima dată aici la 6 decembrie 1949. Acesta fusese
folosit cu câteva luni înainte în închisoarea de la Suceava. Programul se baza pe
teoriile sociologului şi pedagogului rus Makarenko (1888-1939) privind criminalii
de drept comun. Delicventul era adus în starea de a-şi da seama că este un declasat
a cărui unică salvare rezidă în dobândirea sprijinului partidului. Singura cale prin
care poate obţine această salvare este aceea a îndrumării şi a altor delicvenţi pe
drumul cinstei, iar acest lucru era numit „reeducare”. După părerea lui Makarenko,
„reeducarea” se realiza prin munca în colectiv.
Astfel, Anton S. Makarenko, începând cu 1920, a organizat şi condus o
colonie de infractori, instalată lângă Poltava, în Ucraina, cu suprafaţa de 40 de ha.
12
„Cartea Albă a Securităţii”, vol.II, Bucureşti, SRI, p..33 şi 425;
13
Florin Mătrescu : „Holocaustul roşu”, Bucureşti, 1993, p.128;
14
ibidem. , p.132;
55
Va abandona acest laborator, dar între 1927-1930 se va afla la Harkov, în fruntea
unei colonii de muncă, formată din aproximativ 600 de tineri şi adolescenţi
abandonaţi. A publicat chiar două lucrări : „Poemul pedagogic”(1933-1935) şi
„Steaguri şi turnuri” (1938), punând bazele unei noi ştiinţe pedagogice. Două
axiome susţineau edificiul noii ştiinţe :
a) ereditatea nu contează. Nu îl interesa trecutul ci doar viitorul copiilor.
Personalitatea umană în genere, era tratată ca o ceară moale, susceptibilă
de a putea fi modelată potrivit unui proiect anume;
b) educaţia liberă era respinsă ca şi ereditatea, modelarea personalităţii
trebuind să fie o întreprindere colectivă, nu individuală. Locul dintâi
revenea angrenajului social, de unde decurgea şi cuvântul de ordine: a
educa în colectivitate, prin colectivitate şi pentru colectivitate.15
Alături de studiile făcute de acest Makarenko şi sfaturile oferite de lucrarea
numită „Manualul comunist de instrucţiuni privind războiul psihologic”, par a
alcătui matriţa în care se va turna ulterior o versiune româneasca a „reeducării”. Să
spicuim puţin şi din acest manual, pentru a realiza adevărata dimensiune a matriţei
pe care au împrumutat-o comuniştii români. Astfel, la capitolul XII găsim :
Deoarece masele, în general, înţeleg că violenţa este necesară în tratarea bolnavilor
mintali, remediile violente par rezonabile. Începând cu un nivel relativ scăzut al
violenţei ca, de pildă, cămăşile de forţă şi alte metode de constrângere, este relativ
uşor să treci peste rezerva publicului faţă de violenţă, adăugând din ce în ce mai
multă brutalitate în tratare bolnavilor mintali. Protestul individului căruia i se aplică
acest tratament este imposibil, de vreme ce imediat după tratament el nu mai este în
stare de nimic. Protestul familiei acestuia trebuie să fie discreditat. Societatea va fi
influenţată până la punctul când orice tânăr recalcitrant poate fi adus în instanţă şi
încredinţat unui agent psihopolitic, supus şocului electric şi redus la o supunere
inimaginabilă pentru tot restul zilelor sale.16
Haideţi să încercăm să definim acest fenomen de „reeducare”. Reeducarea
întreprinsă în închisoarea de la Piteşti, continuată apoi în închisorile de la Aiud,
Gherla sau la Canal, de către agentul regimului comunist, a fost un experiment
identitar desfăşurat în mediul concentraţionar, cu scopul modificării sau a
distrugerii identităţii etnice, religioase, morale, la scară individuală şi de grup.
Rostul acestui experiment era acela de a depista mecanismele care pot contribui la
modificarea identităţii şi de a determina condiţiile diseminării unor operaţii de
schimbare a identităţii în sânul întregii societăţi. Reeducarea desemnează o
schimbare agresivă de existenţă care debutează printr-o criză dureroasă, întrucât
violează instinctele dobândite.17

15
Lucian Boia : „Mitologia ştiinţifică a comunismului”, Editura Humanitas, Bucureşti,
1999, p.126;
16
„Manualul comunist de instrucţiuni privind războiul psihopolitic”, în revista „Memoria-
revista gândirii arestate”, Editată de Fundaţia Culturală Memoria, Nr.24 / 1998, p.47;
17
Ilie Bădescu şi Dan Dungaciu: „Experimente totalitare. Modelul reeducării : Piteşti,
Gherla, Cana. 1949-1952”, în revista „Arhivele totalitarismului”, Nr.1-2 / 1994, p.214;
56
 Cu aceste definiţii putem stabilii şi etapele acestui proces de aşa-zisă
„reeducare”. O primă etapă consta în demascarea exterioară, prin care se realiza o
blamare a întregii activităţi a individului de dinainte de arestare şi apoi din
închisoare. Cea de-a doua etapă consta în demascarea interioară, intimă. Aceasta
consta în denigrarea crezului religios, lepădarea de familie, distrugerea încrederii în
ideea pe care o slujise şi mai ales, încrederea în personalităţile politice sau
educatoare sub a căror influenţă crescuse. Ultima fază o reprezenta destrămarea
individului însuşi, făcută cu propria sa gură în faţa întregii celule. Tactica adoptată
se baza pe lichidarea opoziţiei încetul cu încetul, pornind de la periferie, adică de la
problemele oarecum exterioare „eu-lui” şi culminând cu însăşi propria persoană.
Ce se urmărea prin întreaga acţiune ? Pe plan individual, se urmărea
mutilarea, distrugerea sufletului, anihilarea personalităţii, dezumanizarea totală,
robotizarea. Pe plan social-politic se realizau cel puţin trei obiective : i se făcea
cadou Securităţii un imens material informativ; se realiza anularea celui mai
periculos duşman al regimului, tineretul studenţesc; a fost şi un experiment cu
aplicabilitate generală, pentru a se constata ce se poate obţine prin teroarea
continuă, în vederea îngenuncherii totale.
Să vedem care au fost şi metodele prin care s-a aplicat, prin care a fost pus
în practică acest experiment. Supliciile reeducatorilor erau infernale :
- te obligau să mănânci pâinea din trei înghiţituri, sau dimpotrivă să stai cu
ea în gură zile întregi;
- să mănânci stând într-un picior;
- să guiţi ca porcii şi să mănânci mâncarea fierbinte ca ei, cu mâinile la
spate, pe burtă sau în genunchi, aplecat asupra gamelei, cu mâinile la spate;
- ţi se adăugau cantităţi exagerate de sare în mâncare, după care timp de
câteva zile nu ţi se dădea apă, apoi îţi dădeau apă cu foarte multă sare în ea;
- să intri şi să ieşi de sub prici în zece secunde, ore în şir, la comandă;
- să faci sute de genuflexiuni, fandări, culcări, săritura ca broasca pe
ciment;
- să stai câte o săptămână într-un picior cu ochii la bec sau cu mâinile în
sus;
- să fi pus să te îmbraci cu tot ce ai, şi apoi să ţi se lege de mâini şi în spate,
bagaje şi greutăţi de 20-40 de kg, timp de 4-5 ore, până leşinai;
- să stai câteva nopţi cu picioarele în sus, uitându-te la bec.18
Tabloul acestor suplicii trebuie însă să-l completăm cu ceea ce se practica
ce-l mai frecvent în acest experiment de „reeducare”, şi anume nelipsitele şi
continuele bătăi:
- te băteau la palme până se învineţeau;
- se urcau şi jucau cu picioarele pe om;
- te loveau cu ciomegele şi cu picioarele peste cap şi în coaste, peste
fluierele picioarelor;

18
Costin Merişca : „Tragedia Piteşti”, Institutul European, 1997, p.68;
57
 - te dezbrăcau complet, după care erai obligat să alergi printre torţionari ce
erau aşezaţi în cerc, care te loveau unde nimereau sau te învârteai în jurul unei cozi
de mătură, în timp ce ei te loveau;
- te crucificau, adică urcat dezbrăcat pe o masă, cu un ciorap în gură, erai
ţinut de mâini şi de picioare şi bătut peste spate, fese şi tălpi de către doi dintre ei,
care se schimbau cu alţii doi când oboseau;
- erai obligat să te baţi cap în cap cu altul, sau să te izbeşti singur cu capul
de pereţi;
- te strângeau de gât şi jucau pe pieptul tău;
- îţi strângeau mâinile cu uşa;
- îţi scoteau dinţii şi măselele cu pumnii şi cu bocancii;
- îţi smulgeau mustăţile;
- îţi ardeau cu ţigara părţi ale corpului.19
Oare ce sens şi-ar mai avea întrebarea : Cum de, totuşi, aceşti tineri nu au
putut rezista? Întrebarea pare complet lipsită de sens, dacă nu chiar absurdă. Chiar
dacă victimele respective aveau datorită cifrelor o vârstă a tinereţii, unii chiar a
adolescenţii, această vârstă era oglindită doar de cifrele anilor. Pentru că, în
realitate, datorită regimului de exterminare la care fuseseră supuşi, erau mai
degrabă nişte epave, nişte oameni a căror vârstă era greu de bănuit la o privire.
Erau oglindirea cea mai clară a degradării la care poate ajunge specia umană.
Asemenea torturi, aplicate în mod metodic şi continuu, ar fi putut să macine şi
munţii, darămite slaba specie umană. Aici, se părea că timpul, că istoria, că acea
curgere filozofică a timpului s-a oprit. Acele ceasornicelor timpului universal se
opriseră pentru aceşti bieţi studenţi-deţinuţi , deasupra momentului care indica doar
spaima, teroarea, bătaia, minciuna, frica, degradarea. Şi, cu dârză încăpăţânare,
aceste ace, păreau să nu se mai mişte, păreau că vor rămâne deasupra acestui veşnic
infern. Raiul şi iadul, fericirea şi durerea, bucuria şi teama, păreau că se uniseră
într-un tot dureros. Atunci când nu mai există nici cea mai mică speranţă, omul se
vede abandonat în mâinile întâmplării, în mâinile voinţei acesteia, asupra căreia
simte că nu are nici o putere.

CAPITOLUL IV

Pentru a aduce o subliniere celor prezentate mai sus, să facem loc în

continuarea acestei lucrări, câtorva mărturii provenite de la câţiva din cei care au
fost victime ale acestui odios experiment. Aceste mărturii se doresc a fi atât o
întărire a celor prezentate în rândurile anterioare, cât şi o completare a acestora.
1. „Într-o seară am fost luaţi zece studenţi şi duşi în Camera 4 Spital. Acolo am dat
de un alt grup de studenţi intraţi înaintea noastră, circa 20. După închiderea care a
avut loc la ora 18, Ţurcanu s-a ridicat de pe prici şi, postându-se ameninţător în faţa
noastră, a început să ne vorbească :<< „Noi, un grup de studenţi deţinuţi, ne-am

19
ibidem. , p.69;
58
hotărât să ne reabilităm faţă de regimul muncitoresc, întrucât considerăm că cea ce
am făcut este împotriva intereselor poporului muncitor şi partidului. Considerăm,
de asemenea, că voi sunteţi o piedică în calea realizării acestei dorinţe, prin
atitudinea voastră antimuncitorească. De aceea, vă cerem să renunţaţi la
convingerile anterioare şi să vă alăturaţi grupului nostru. Dacă nu veţi face acest
lucru pe cale normală, vom întrebuinţa împotriva voastră toate mijloacele care ne
sunt puse la dispoziţie. Suntem hotărâţi să ducem acţiunea până la capăt şi vom
sfărâma orice rezistenţă…>> Noi am crezut că este o glumă şi am început să facem
haz. Răspunsul nostru a dat posibilitatea lui Ţurcanu să înceapă. A ridicat înfuriat
căciula de pe cap şi atunci, dintr-o dată, au apărut de sub pătură ciomege, cozi de
mătură, curele, bucăţi de sârmă. Fiecare dintre cei înarmaţi a lovit fulgerător pe
cineva de lângă el. În cameră nu se auzeau decât pocnetele ciomegelor şi gemetele
celor loviţi…o încăierare care atinsese dramatismul luptei pe viaţă şi pe moarte”.20
2. „Sar o mulţime pe Costache Oprişan, îl imobilizează apucându-l de mâini şi de
picioare, îl apleacă peste priciul aflat în stânga şi cu curelele care le aveau, mai late
şi mai înguste, după ce i-au tras pantalonii jos, încep să-i tragă nenumărat…La
urmă, când ne-au îngrozit cu bătaia ne-au pus să ne batem între noi, unul pe
celălalt. Între aceste bătăi, aproape continue, li se cere să-şi facă demascarea : ne-au
trimis pe locul nostru de pe preş, spunându-ne să luăm săpunul pe care-l aveam şi
să notăm pe el cu un ac tot ce n-am spus la Securitate, precum şi ce am aflat de la
alţii, oameni, materiale interzise, cărţi, arme, acţiuni atât din afară cât şi din
închisoare, atât cea de aici, cât şi cele prin care am trecut. Nu aveam voie să vorbim
cu nimeni, trebuia să stăm turceşte pe preş şi să nu ne ridicăm decât cu învoire. În
această fază a demascărilor, am fost puşi după un timp să ne facem autobiografia,
numită acum autodemascare.”21
În esenţă, cum se desfăşura acest proces de reeducare ? Mai mulţi studenţi-
deţinuţi erau introduşi într-o celulă nouă, în general cea denumită „Camera 4
Spital”, alături de alţi colegi de-ai lor, care fuseseră trecuţi prin reeducare. După ce
ascultau discursul ţinut de şeful camerei, de cele mai multe ori Eugen Ţurcanu,
ceilalţi deţinuţi reeducaţi se năpusteau asupra lor şi îi snopeau în bătaie. Se sconta
în principal, pe şocul produs de acest moment. Apoi, în pauzele dintre bătăile
torturatoare li se cerea noilor veniţi să-şi facă întâi demascarea exterioară, iar mai
spre final, demascarea interioară, cea intimă, fază care aduce cea mai mare atingere
deţinuţilor. Întregul proces era însoţit de bătaia şi tortura continuă, fizică şi morală.
Un student-deţinut era considerat reeducat, şi deci experimentul asupra lui încheiat,
atunci când putea fi folosit, fără nici o obiecţie din partea lui, în reeducarea altor
studenţi deţinuţi. Dar, chiar şi în această fază, teroarea exercitată asupra lui nu se
încheia, fiind permanent urmărit de foştii torţionari şi chiar de colegii deveniţi o
dată cu el, sau după aceea, la rândul lor torţionari.

20
D. Bacu : „Piteşti : centru de reeducare studenţească”, Editura Atlantida, Bucureşti, 1991,
p.54;
21
Ioan Munteanu : „La pas, prin reeducările de la Piteşti, Gherla şi Aiud”, Editura
Majadahonda, Bucureşti, 1997, p.65-66;
59
 CAPITOLUL V

Dacă cele prezentate mai sus, ne-au creat în imaginaţia noastră un tablou
destul de macabru, consecinţele create de acest macabru experiment de reeducare,
denumit şi „fenomenul Piteşti”, aceste consecinţe deci, vin să creeze în imaginaţia
noastră, tabloul dantesc al infernului. Şi în acest caz, vom apela la mărturiile unor
victime ale acestei „reeducări”.
1. „Prieteni transformaţi în duşmani, idoli în strigoi, speranţe în dezamăgiri, iată
rezultatul procesului de reeducare”, ne spune Neculai Popa. „Se părea că trăim într-
o lume peste care stăpânea groaza şi întunericul. În aceste clipe, trecutul nu ne
interesa, iar viitorul ne cutremura. De aceea, trăiam numai în prezent şi eram
convinşi că viitorul nostru atârnă de acest prezent. Ceea ce ne înspăimânta mai tare
era faptul că numai puteam să avem încredere în nimeni. Gradul de dezumanizare
totală la care ajunsesem se manifesta prin totala indiferenţă.”22 (Neculai Popa)
Pentru aceşti studenţi-deţinuţi, iată că timpul nu mai avea nici o valoare.
Trăiau doar într-un permanent prezent. Trecutul, cu amintirile sale le fuseseră
interzis. Viitorul, în aceste momente, părea de neimaginat. Orice imaginaţie se
bloca în aceste momente când trebuia să-şi închipuie viitorul. Rămânea doar
prezentul, cu cohorta sa de durere, frică, teroare. Nu mai existau nici prieteni, nu
mai existau nici idoli, nu mai exista nimic din cea ce cândva alcătuise gândirea lor.
Şi parcă, nu mai existau nici duşmani. Era doar teroarea şi bătaia, care încet, încet,
începuseră să fie percepute ca ceva normal. Degradarea umană se manifesta deci,
prin „totala indiferenţă”.
2. „Teroarea exercitată în mod metodic asupra noastră formase în suflete un
nămol pestilenţial de teamă”.23 (Bucur Stănescu)
3. „Bătaia (primită de la colegii de celulă) a fost suficientă ca să răstoarne multe
în mine. Acum nu mă bătuseră duşmanii pe care i-am înţeles de ce o făceau. Dar,
aceştia de lângă mine, care crezuseră toţi ca mine, care fuseseră toţi oameni cu frica
de Dumnezeu şi cu dragoste de oameni, cum se poate să se fi schimbat aşa?” 24
„Urma pierderea totală a încrederii în oameni, începând cu cel de lângă tine. Mai
târziu s-a adăugat şi reducerea propriei personalităţi prin destrămarea vieţii intime
şi autoincuplare cu monstruozităţi pe care nu le-ai săvârşit”.
„Toţi cei ajunşi pe mâna lui Ţurcanu erau puşi să înjure, să dovedească prin vorbe
că au renunţat la trăirea lor sufletească, această trăire fiind considerată de factură
legionară. Eu până la reeducare nu înjurasem niciodată…Când am înjurat prima
dată am făcut-o de frică, să dovedesc că nu aş mai fi eu şi să fiu lăsat în pace. Pe
măsură ce treceau lunile m-am găsit tot mai slab în valul întâmplărilor.
Capitulasem. Am dat în altă fire, Dumnezeu nu mă ascultase să treacă de la mine

22
Neculai Popa : „Coborârea în iad. Amintiri din închisorile României comuniste”, Editura
Vremea, Bucureşti, 1999, p.83-123;
23
Bucur Stănescu : „Spicuiri dintr-o viaţă chinuită”, Editura Ramida, Bucureşti, 1998, p.96;
24
Ioan Munteanu, op. cit., p.60;
60
aceste clipe, nici pe camarazii mei nu i-a ferit de orori. Poate că, dacă nu ar fi durat
atâta, aş fi băut paharul. Dar aşa, încet, încet, am ajuns la convingerea că
Dumnezeu nu se ocupa de creaturile lui şi că rugăciunea mea nu o asculta nimeni,
viaţa se desfăşoară sub domnia întâmplării. Şi nu m-am mai rugat, nu de supărare,
ci în mod paradoxal, de disperare. În mod normal, omul se roagă la disperare…”25
(Ioan Munteanu)
Disperarea acestor oameni atinseseră cote de neimaginat. Nu ajunsese că îşi
pierduseră amintirea trecutului, că îşi pierduseră familiile, prietenii, idolii, dascălii
şi tot cea ce ţine de o viaţă normală în libertate, ajunseseră să piardă poate cel mai
important lucru. Este vorba despre acel lucru care-l însoţeşte pe om încă din epoca
primită, încă de la plămădirea sa. Şi anume, crezul în ideea divină. Crezul în
puterea divinităţii şi în ajutorul pe care îl acordă aceasta în momentele de disperare
omului. Însă, disperarea acestor studenţi-deţinuţi nu mai era o disperare umană, în
care ideea divină putea fi căutată şi în ajutorul căreia se putea încă spera. Era o
disperare ce depăşise cu mult limitele omenescului, depăşise chiar puterea divină.
Omul primitiv se arăta superior în acest sens bietelor epave omeneşti.
4. „Par întreg poate, dar în realitate sunt numai o epavă discreditată în ochii
prietenilor. Şi totuşi, nu am fost în fond cu nimic vinovaţi”.26 „Printr-o fatalitate de
neînchipuit am devenit groparii propriilor noastre vise, propriului nostru suflet.
Pentru că niciodată de acum înainte nu vom mai putea să ridicăm fruntea sus. Am
devenit uneltele comunismului pe care l-am detestat din suflet, pentru a ne distruge
reciproc.”27(anonim)
Ceea ce doare cel mai mult este marea transformare pe care au suferit-o
aceste victime. Dacă înainte, ar fi fost gata să moară în lupta împotriva
comunismului, după acest experiment ajunseseră să fie instrumente docile tocmai a
acelui detestat sistem comunist. Îşi îngropaseră în ţărâna iadului speranţele, visele,
amintirile, concepţiile. De fapt, îşi îngropaseră toate elementele definitorii pentru
rasa umană. Omul din ei fuseseră îngropat. Rămăseseră doar nişte roboţi, doar nişte
instrumente, fără nici o caracteristică umană. Omul fusese îngenuncheat…
5. „Din punct de vedere moral şi psihologic greu era până dădeai o palmă cuiva
din ordinul lor. Paradoxal era, că cei noi doreau ei înşişi să facă acest pas, fiindcă în
momentul când dădeau o palmă simţeau că s-au compromis atât în ochii celorlalţi,
cât mai ales faţă de ai, faţă de propria lor conştiinţă, că au pierdut definitiv partida
şi sunt liberi să facă orice. Erau acum, concomitent, victime şi vinovaţi. Începea
atunci să se creeze în ei un nou echilibru psihic, în descumpănirea totală a tuturora
şi a fiecăruia în parte, în haosul interior şi în spaima de moarte, care creştea zi de zi,
odată cu alienarea conştientă sau inconştientă a fiinţei lor. În fapt, nimic nu mai
conta. Nu mai acţiona decât instinctul de conservare individual. Însăşi raţiunea era
pusă în slujba acestui instinct”.28(Costin Merişca)

25
ibidem. , p.112;
26
D.Bacu, op. cit., p.69-70;
27
ibidem. ;
28
Costin Merişca, op. cit, p.75
61
 Se crea în ei un nou echilibru psihic. Conştientul făcuse locul
inconştientului. Nimic nu mai conta şi nimeni nu mai conta. Totul era azi, totul era
acum. Nu se mai simţea durerea. Nu se mai simţea ura. Nu mai exista dorinţa de
răzbunare, dorinţa de mai bine, dorinţa de supravieţuire. Se crease un nou confort
psihic în interiorul lor. Şi acesta era oferit tocmai de lipsa de valoare a oricărui
lucru, a oricărei persoane, a oricărei situaţii. Victime şi vinovaţi în acelaşi timp,
erau plafonaţi în trăirea animalică a clipei.
6. „Am petrecut aproape două luni de încordări şi tensiuni nervoase care, în
perspectiva prelungirii lor în aceste condiţii, ne spulberau şi ultima picătură de
speranţă din suflet. Uitasem aproape cu desăvârşire de argumentele politice pe care
ne bazasem visele în libertate, fiind total rupţi de realitatea evenimentelor
internaţionale ceea, prin presiunile morale pe care le trăiam aici, ne conferise
tuturor un aer blazat şi amorf”.29 (Iustin Ştefan Paven)
În esenţă, aşa cum putem deduce şi din mărturiile prezentate mai sus,
consecinţele aduse de acest experiment al „reeducării”, sunt multiple şi tragice în
multitudinea lor. Pe de o parte asistăm la consecinţe pe plan fizic. Este vorba de
întreaga gamă de torturi şi bătăi pe care le-au suferit victimele acestui experiment.
Acestea au lăsat urma şi răni adânci, pe care victimele continuă să le poarte
întreaga viaţă. Însă, şi mai grave sunt consecinţele pe plan mintal, psihologic. Dacă
rănile fizice au suferit cicatrizări după o anumită bucată de timp, consecinţele
psihice au fost mult mai grave şi, de cele mai multe ori, au lăsat răni care nu au
reuşit să se închidă niciodată. Victimele acestui experiment au ajuns să-şi piardă
încrederea în oameni, în prieteni, în idoli. Şi-au pierdut încrederea în ideea divină,
şi în ajutorul pe care poate să-l ofere puterea ei. Şi-au pierdut încrederea, şi asta
poate fi, poate, cel mai grav lucru, în propria persoană. Aceste victime, fie că îşi
găsesc sau nu explicaţii şi scuze în faţa celorlalţi şi în faţa noastră, în adâncul
sufletului lor se simt în continuare vinovate. Mai grav este că, cei care ar trebui să
se simtă cu adevărat vinovaţi, nu au astfel de mustrări sufleteşti de conştiinţă.
Oricum, se pare că acest fenomen nu s-a aplicat doar la scara celor aflaţi în
regim de detenţie. Acest experiment pare să se fi aplicat pe o scară mult mai largă,
asupra întregii naţiuni din România. Iar consecinţele grave ale acestui experiment,
pe care le-am evidenţiat mai sus, par a fi simţite de marea masă a populaţiei.
Care sunt consecinţele aplicării acestui experiment la scară naţională ? Ele
sunt vizibile încă şi astăzi, din păcate. Se manifestă printr-o apatie generală a masei
largi de populaţie, care în miezul evenimentelor pare a fi doar o masă amorfă de
oase şi carne. Se manifestă şi prin uşurinţa cu care această masă poate fi manevrată,
prin diverse mijloace de informare şi nu numai.
Dar, cel mai grav se manifestă în alcătuirea sufletească a acestui popor. Încet,
încet, acesta fusese educat să-şi uite religia, să-şi uite datinile, să-şi uite tradiţiile
sau dacă nu le-a uitat, măcar şi-au pierdut adevărata semnificaţie. Tragic şi dureros.
Pentru că lumea refuză în continuare să privească în ochi realitatea. Nu are încă

29
Justin Ştefan Paven, revista „Memoria”, Nr.24 / 1998
62
curajul, la fel ca şi victimele-deţinuţi, să ridice fruntea sus. Se complace în
continuare într-o dureroasă tăcere, într-o crudă izolare în care fiecare în parte îşi
linge rănile, aşteptând şi sperând că poate se va inventa şi timpul viitor pentru
această naţiune.

CAPITOLUL VI

Putem face o paralelă cu cea ce întâmpla în China, ceva asemănător

experimentului care la noi a fost denumit „Fenomenul Piteşti”. În 1964, apare
mărturia unui preot catolic belgian, Dries Van Coillie, denumită „Sinuciderea
entuziastă”. Arestat în 1951, la Pekin, a suferit „spălarea creierului” timp de 34 de
luni, până la eliberarea sa din detenţie. În această lucrare aflăm ce i se spune unui
arestat la anchetă : „Nimeni nu poate ieşi din închisoare fără a devenii sută la sută
comunist. Trebuie deci să te schimbi. Să renunţi la moravurile şi convingerile
reacţionare. Atunci când vei ştii să-ţi recunoşti crimele, când vei învăţa să-i acuzi
pe ceilalţi, chiar şi pe prietenii tăi cei mai buni, când îi vei spiona în mod eficace pe
colegii de celulă, şi-i vei scuipa în faţă pe duşmanii poporului, atunci şi numai
atunci vom avea dovada că faci parte integrantă din popor”. Pentru a obţine un
astfel de rezultat, autorităţile fixează câteva reguli :
- nu trebuie să adresezi nimănui un surâs amical;
- n-ai voie să vorbeşti în şoaptă cu nimeni, ci numai cu voce tare şi,
atunci, nu despre probleme personale. Singurul subiect admis este
formaţia marxistă.
- nu trebuie să împrumuţi nici un obiect, nici să primeşti ceva de la alt
deţinut;
- nu trebuie să iei niciodată apărarea unui co-deţinut. Dimpotrivă, eşti
obligat să-l critici, să-l ataci, să-l acoperi cu injurii.30
Am făcut această paralelă pentru că cele două experimente par să aibă
foarte multe în comun, dacă nu au fost poate chiar identice. Totuşi, când şi de ce s-
a pus capăt acestui odios experiment ? Anul 1952 este anul de final al acestui
experiment, acelaşi an care a adus şi sfârşitul experimentului aplicat în China.
Totuşi, de ce ?
Se poate face o speculaţie : este posibil ca încheierea să fie legată de
înlăturarea din partid a Anei Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu şi să facă
parte din strategia lui Gheorghiu-Dej de a demonstra valabilitatea pretenţiilor sale
că a pus capăt regimului de teroare iniţiat de cei trei. Pentru a absolvi regimul de
orice vină derivând din programul de reeducare, torţionarii au fost descrişi ca
agenţi ai lui Horia Sima. La procesul lui Eugen Ţurcanu s-a pretins că Horia Sima,
de la locul său de exil din Spania, i-ar fi dat ordine lui Ţurcanu, în 1949, să ducă la

30
Virgil Ierunca : „Fenomenul Piteşti”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990, p.77;
63
îndeplinire programul de tortură de la Piteşti pentru a compromite regimul
comunist.31
Actul de acuzare , datat 20 septembrie 1954, afirmă că 22 de deţinuţi,
conduşi de Eugen Ţurcanu, au fost trimişi în judecată „pentru uciderea a peste 30
de deţinuţi, pentru abuz şi tortură exercitate asupra unui număr de 780 de deţinuţi,
dintre care 100 au rămas cu grave leziuni”. La 10 noiembrie 1954, Tribunalul
Militar Bucureşti i-a găsit vinovaţi pe toţi cei 22 de acuzaţi şi i-a condamnat pe toţi
la moarte. Ţurcanu şi alţi 15 au fost executaţi la 17 decembrie 1954. Însă alţii,
precum Alexandru Popa şi Octavian Voinea au rămas în închisoare şi au beneficiat
de graţierea din 1955, prin care toate sentinţele de condamnare la moarte au fost
comutate în muncă silnică pe viaţă.
Ca fapt general, într-o manieră mai blândă şi mai subtilă, dar nu mai puţin
perseverentă, de spălarea creerelor, a beneficiat întreaga populaţie a lumii
comuniste. Metodele au fost aceleaşi : o puternică integrare socială, transparenţa
vieţii private, aplicarea frecventă a criticii şi autocriticii, studiul permanent al
lucrărilor marxiste şi de propagandă. Şi bineînţeles, presiunea zilnică a unor
instrumente mass media concepute, în primul rând, ca instrumente de spălare a
creierelor. Comunismul a fost o capcană a istoriei, şi ca în orice capcană, este mai
uşor să intri decât să ieşi.32
Consider că cel mai bine ar fi să încheiem această scurtă incursiune în cea ce
a fost şi este numit „Fenomenul Piteşti”, cu vorbele lui Radu Ciuceanu :
„…omenirea a aflat de metodele naziste de exterminare. Dar una e să mori în
cursul a câtorva minute şi alta e să fi chinuit zi de zi, ceas de ceas, clipă de clipă,
până când devii o masă de carne şi de oase zdrobite. Ar fi bine ca atunci când
trecem prin Piteşti sau pe la Gherla să ne aducem aminte că, nicăieri pe metru
pătrat al acestei ţări nu s-a suferit mai mult, iar suferinţa în cor nu s-a ridicat mai
sus”.33
Şi, tot în final, aş vrea să vă destăinui un lucru. În realizarea acestui material
am întâmpinat numeroase greutăţi. Şi asta pentru că materialul informativ referitor
la acest subiect este foarte puţin sau slab alcătuit. Pe de altă parte, anumite
mărturisiri ale subiecţilor, victime ale acestui experiment, trebuie preluate doar
după o prelucrare atentă. Dar, cel mai greu obstacol de care m-am lovit şi care
pentru un timp mi-a părut insurmontabil, a fost cel al găsirii unui titlu potrivit
acestui material. Mi-am răscolit întreaga imaginaţie pentru a găsii un titlu cu
adevărat semnificativ. Un titlu care să reflecte în adevăr tragedia acestui
experiment denumit „reeducare” sau „fenomenul Piteşti”. Însă, după un timp, am
realizat că fie din cauza imaginaţiei mele poate prea puţin dezvoltate, fie din slaba
dezvoltare şi evoluţie a vocabularului limbii române, nu pot găsii un astfel de titlu.
Dar, adevărata cauză a nereuşitei mele nu trebuie căutată în cele două cauze bănuite

31
Dennis Deletant, op. cit, p.92-93;
32
Lucian Boia : „Mitologia ştiinţifică a comunismului”, Editura Humanitas, Bucureşti,
1999, p.130;
33
Radu Ciuceanu : „Temniţa Piteşti sau Apocalipsa poporului român”, în revista „Lumea
românească acum”, anul II / 12, 1997;
64
de mine mai sus. Tragedia, durerea, oroarea acestui experiment, pe care parcă o
minte omenească nu l-ar fi putut concepe, toate acestea fac imposibilă găsirea unui
cuvânt potrivit pentru oglindirea acestui odios experiment. Cuvintele ne par prea
puţine, vocabularele prea slab dezvoltate, imaginaţia prea puţin dezvoltată faţă de
cea ce a însemnat în realitate acest dantesc experiment. Niciodată cuvintele nu vor
reuşi să redea durerea, frica, suferinţa provocată de acest experiment unor sute, mii
şi chiar milioane de oameni.
Dar, chiar dacă nu vom reuşi în totalitate, avem datoria de a ridica pentru
aceste victime, măcar un monument de vorbe, de scrieri, la care să se închine
prezenţii şi urmaşii acestei naţii şi a întregii omeniri.

BIBLIOGRAFIE

1. „Anii 1949-1953 : Mecanismele terorii” : comunicări prezentate la Simpozionul de la

Sighetu Marmaţiei, Fundaţia Academia Civică, 1998;
2. „Arhivele totalitarismului”, nr.1-2 / 1994;
3. Bacu, D. : „Piteşti : centru de reeducare studenţească”, Editura Atlantida, Bucureşti,
1991;
4. Bălan, Ion : „Regimul concentraţionar din România 1945-1964”, Fundaţia Academia
Civică, 2000;
5. Boia, Lucian : „Mitologia ştiinţifică a comunismului”, Editura Humanitas, Bucureşti,
1990
6. Boldur-Lăţescu, Gheorghe : „Genocidul comunist în România”, Ed. Albatros,
Bucureşti, 1994;
7. Cartea Albă a Securităţii, vol.II, Bucureşti, SRI;
8. „Cartea neagră a comunismului : crime, teroare, represiune”;
9. Cârja, Ion : „Canalul morţii”, Editura Cartea Românească, 1993;
10. Diaconescu, Ion : „Temniţa-destinul generaţiei noastre”, Editura Nemira, Bucureşti,
1998;
11. Deletant, Dennis : „România sub regimul comunist”, Fundaţia Academia Civică, Buc.,
1997;
12. Grosu, Sergiu : „Spălarea creierului”
13. Georgescu, Vlad : „Istoria românilor –de la origini şi până în zilele noastre”, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1995;
14. Ieruncă, Virgil : „Fenomenul Piteşti”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990;
15. Ivan, Sabin : „Pe urmele adevărului”, Editura Ramida, Bucureşti, 1998;
16. Mătrescu, Florin : „Holocaustul roşu”, Bucureşti, 1993;
17. „Memoria-revista gândirii arestate”, Editată de Fundaţia Culturală Memoria;
18. Merişca, Costin : „Tragedia Piteşti”, Institutul European, 1997;
19. Munteanu, Ioan : „La pas prin reeducările de la Piteşti, Aiud şi Gherla”, Editura
Majadahonda, Bucureşti, 1997;
20. Popa, Neculai : „Coborârea în iad. Amintiri din închisorile comuniste”, Editura Vremea,
Bucureşti, 1999;
21. Roşca, Nuţu : „Închisoarea elitei româneşti”, Editura Gutinul, Baia Mare, 1998;
22. Stănescu, Bucur : „Spicuiri dintr-o viaţă chinuită”, Editura Ramida, Bucureşti, 1998;

65
 FENOMENUL PITEŞTI
Emil SEBEŞAN (Timisoara, Romania)
fost deţinut politic trecut prin “reeducări”

A stăzi, joi 6 decembrie, se împlinesc cu exactitate 52 de ani de când în

oraşul Piteşti, în temniţa Piteşti, ridicată ca un blestem de către Armand
Călinescu, începea ceea ce mai târziu se va numi „fenomenul
reeducării”.
Ne desparte de atunci peste o jumătate de veac şi noi, supravieţuitorii
acestei orori ne întrebăm cum de a fost posibil? Cum a fost posibil ca într-o ţară ce
păşise şi se afirmase de-alungul unui segment important din istoria sa
contemporană pe drumul unei democraţii, fără discuţii tânără, dar cu corpuri
legiuitoare distincte şi cu o monarhie recunoscută în Europa şi în lume, să apară un
accident al istoriei noastre care se va transforma într-un veritabil holocaust al
suferinţei şi durerii ?
Este evident că despre reeducare s-a vorbit mai mult decât s-a scris. Ba
chiar putem afirma că a fost în cele din urmă folosită, putem spune chiar
manipulată, în câmpul politic actual. De câte ori nu am auzit epitetul condamnator,
devansat de întrebarea: „Ai fost la Piteşti?” , pentru a fi urmat imediat că ai fost şi
un torţionar.
Curios ni se pare faptul, dar explicaţia ne stă la îndemână tuturor celor care
ştim puţină istorie, că nu am auzit până acum, într-un dialog între cei care au
supravieţuit lagărelor naziste de la Mathausen, Romainville, Dachau sau
Buchenwalt, faimoasele lagăre naziste, folosindu-se asemenea acuze. Ba, din
potrivă, supravieţuitorilor din aceste lagăre de tortură şi exterminare li s-a oferit
dreptul şi onoarea de a fi consideraţi combatanţi antinazişti sau antifascişti şi se vor
bucura de-apururi de acea distincţie pe care ţi-o dă nu numai suferinţa, dar şi
rezistenţa directă împotriva dictaturii. A fost oare Piteştiul ca loc de tortură fizică şi
morală mai prejos decât lagărele de concentrare mai sus pomenite? Am avut
prilejul noi, de-alungul anilor mulţi de temniţă să căpătăm infirmarea răspicată din
partea celor care au fost acolo şi s-au bucurat de libertate ulterior?
În literatura de specialitate tortura, ca formă superioară şi ultimă, aplicată
fiinţei umane, nu poate fi egalată decât cu ea însăşi. A fost folosită mii de ani şi nu
avem certitudinea că nici astăzi nu se găseşte un colţ pe acest pământ unde să nu fie
practicată. La noi a fost suprimată în mod oficial încă de la începutul veacului al
XIX–lea, în cele două Principate, iar în regulamentele penitenciare atât în timpul
regatului României, cât şi al regimului de democraţie populară (sic!) o interzicea cu
desăvârşire. Mai mult decât atâta, în regulamentul de funcţionare a Direcţiei
generale a Penitenciarelor, Coloniilor şi Unităţilor de muncă se stipulează că

67
printre alte obligaţii, Direcţia Generală a Penitenciarelor va sesiza Parchetul, după
caz, în legătură cu infracţiunile în penitenciare şi este obligată să ia primele
măsuri împotriva acestora, iar printre atribuţiile Biroului II, articolul 41 din
acelaşi regulament menţiona faptul că Secţia de anchete şi măsuri disciplinare
printre alte atribuţiuni îi revenea şi aceea să cerceteze abaterile săvârşite de
personalul din unităţile centrale şi a cadrelor de conducere din unităţile
exterioare. Şi ca toate să fie sub control, acelaşi regulament, în art. 62, menţiona
prezenţa Corpului de Control a D.G.P care avea ca sarcină, printre altele, planul
general şi periodic de inspecţii întocmind dări de seamă asupra activităţii şi
constatărilor făcute cu prilejul controlului. La art. 114 directorul de penitenciar
este obligat să controleze ca regimul fiecărei categorii de deţinuţi să se aplice în
spiritul legilor, regulamentelor şi ordinelor date de Direcţia Generală a
Penitenciarelor.
Am citat din Regulamentul de funcţionare a penitenciarelor din anul 1952,
dat însă în folosinţă încă din primăvara anului 1949 întrucât vechiul regulament
promulgat prin Înaltul Decret Regal, 1439 din 2 aprilie 1938 cu modificările făcute
prin Decretul Lege nr. 2777 publicat în Monitorul Oficial din 19 august 1940
căzuse în desuetitudine încă din anul 1948.
Eu, Sebeşan Emil, nu am făcut parte din primul lot al reeducării, dar vreau
să precizez că am fost expediat după o grabnică condamnare în urma unui proces
tot atât de grabnic derulat, a unui lot de studenţi timişoreni ce făceau parte dintr-o
organizaţie din Banat, numită Organizaţia Naţional Creştină.
Plecarea din Timişoara s-a efectuat în ziua de 7 decembrie 1949, întreg
lotul de studenţi fiind pus în lanţuri, legaţi doi câte doi. Nu ştiam ce ne aşteaptă,
nici nu ştiam unde mergem.
Peste câţiva ani buni am realizat spusele maiorului Moiş Aurel, şeful
Securităţii Timişoarei care în urma unor acţiuni ” hazlii?”, ne-a relatat, citez
:”Acolo unde mergeţi n-o să vă ardă să mai faceţi glume. O să fiţi ca mieluşeii.”
Subsemnatul fiind unul din cei ce au suferit mai multe arestări, mai multe
detenţii, în timpul transportului cu „duba” specială am observat unele schimbări în
comportamentul „caralliar” dar nu mi-am putut imagina ce ne aşteaptă.
Ajunşi în Piteşti am fost „cazaţi” jos, în curte, în nişte cămăruţe înguste
care aveau destinaţia de depozit de combustibil pentru locatarii unor apartamente
din incintă. După două săptămâni ni s-au scos lanţurile de la mâini şi picioare şi am
fost duşi direct în camera 4 spital.
Toate aceste lucruri mai sus relatate nu au menirea să descrie un calvar sau
o suferinţă, ci doar un prolog al faptului că Securitatea ştia şi pregătea cu
minuţiozitate adevăratul scenariu ce urma să se declanşeze.
Relevant în acest sens este şi faptul că am găsit în această cameră 4 spital
alţi studenţi timişoreni din diferite loturi şi care soseau din alte direcţii, fiind

68
tranzitaţi prin diverse alte penitenciare. Se poate crede că toate acestea au fost o
simplă coincidenţă?
Am arătat mai sus că Securitatea ştia ce se va întâmpla şi cum am mai spus
organiza acţiunea în asamblu. Dar noi iarăşi punem problema dacă au existat legi şi
regulamente de funcţionare a „Penitenciarelor”, putea Securitatea să treacă peste
ele ? Răspunsul este DA, în condiţia în care Partidul Comunist însărcina acest
organism de represiune să acţioneze prin orice mijloace la eradicarea elementelor
duşmănoase comunismului.
Şi cum în toată lumea studenţimea reprezenta avangarda mişcărilor social-
politice, s-a născut Piteştiul iar pentru punerea în aplicare a diabolicului plan, a fost
nevoie de studenţi (Calul troian).
Începutul reeducării de la Suceava prin aşa zisul ODCC iniţiat de Şura
Bogdanovici, a stârnit ideea transferării acestei acţiuni la Piteşti, dar pe alte
principii şi sisteme.
În ceea ce priveşte instruirea lui Ţurcanu în acest sens, nu este elucidată
documentar. Există unele indicii care însă nu au o confirmare documentară sau
mărturisită. Faptele însă ne fac să credem cu certitudine că instrucţiuni şi colaborări
din afara deţinuţilor au existat. Diferenţa între prima serie din 6 decembrie şi cea de
a doua serie începută la 22 decembrie şi înfăptuită la 31 decembrie de Anul Nou,
atestă faptul că în prima serie s-a făcut doar un exerciţiu şi că foarte mulţi din
prima serie au participat ca elemente convertite chiar dacă sufleteşte erau împotriva
adevăraţilor torţionari în cea de a doua serie.
Am amintit cele de mai sus în ideea fundamentală că principalul „călău” şi
iniţiator al fenomenului Piteşti a fost Partidul Comunist Român sub oblăduirea
NKVD-ului sovietic, dovedit prin prezenţa faimosului Nicolsky (Grumberg) şi alţi
ofiţeri români din cadrul Direcţiei Securităţii Poporului.
Aceştia au creat un grup în jurul lui Ţurcanu format din : Popa Alexandru-
Ţanu, Puşcaş Vasile, Leonida Titus, Alecu Mărtinaş, Bordeianu Virgil, Livinski
Miluţă1, Sobolevski, Zbranca Octavian, Nuţi Pătrăşcanu, Petrică Ion, Juberian
Constantin, la care s-au mai adăugat conducători marcanţi de grupuri cum au fost:
Oprişan Constantin, Pop Cornel, Cojocaru Constantin etc. Care de fapt pot fi
consideraţi victime nu colaboratori, şi de ce nu şi alţii mai puţin rezistenţi fizic sau
chiar psihic2.
Metodele folosite sunt cunoscute, au fost mediatizate în sute de studii,
cărţi, articole, etc. Un lucru însă este cert că orice strădanie pentru redarea
atrocităţilor şi metodelor folosite sunt departe de a fi pricepute. Pentru a ilustra mai
bine acest fenomen facem o analogie: ”Un vizitator al unui muzeu încearcă să
descrie un tablou al celebrului Grigorescu; orice strădanie a sa de a reda culorile
în ansamblu ale tabloului în cauză nu pot fi percepute de acela care nu a vizionat
tabloul”.

69
 Din aceste motive susţinem clar şi răspicat, în asentimentul tuturor acelora
care au trecut prin acest iad al „Fenomenului Piteşti”, unii chiar specificând cele de
mai jos: Despre Piteşti să vorbească numai cei ce au trecut prin aceste orori.
Aprecieri sau judecăţi ale unuia sau a altuia, să rămână tot în seama acelora care au
trăit faptele şi nu a unor poveşti auzite.
Cine poate percepe faptul că „Eu, cel bătut şi schingiuit de prietenul meu
eram într-un fel „fericit” că acesta nu dă cu ură”. În această situaţie era singura
mângâiere, suferinţa fiind aceeaşi.
Şi ca un paradox, după eliberare între noi cei ce ne-am bătut reciproc, nu a
fost o îndepărtare ci pur şi simplu se solda cu o îmbrăţişare, cuvintele fiind
întotdeauna de prisos.
Mai sunt două probleme asupra cărora trebuie să zăbovim noi şi nu alţii, de
multe ori sicofanţi ai vremurilor de astăzi sau negustori de imagini politice în talk-
show-uri de periferie sau comisari de conştiinţe.
Prima fără tăgadă că acest fenomen a avut părinţi cerţi cu trimiteri până la
Moscova şi nu reeducare unor elemente pasemite ostile regimului comunist au fost
în centrul atenţiei. Focalizarea unui regim de tortură sui generis prin care victima
ajunge la rândul său colaborator, ba chiar torţionar faţă de cei care sunt introduşi în
procesul reeducării dă o notă de o gravitate excepţională asupra celor care au
gândit, iniţiat şi urmărit un serial al ororii unde numai cei care reuşeau să se
sinucidă deveneau eroi absolviţi de orice participare. Exemple au fost destule şi
sunt concludente.
A doua problemă derivă din prima. Partidul Comunist şi Securitatea sa a
avut ca obiectiv numai tineretul adică coloana vertebrală a unui popor, iar maeştrii
crimei de la Moscova şi ucenicii săi de la Bucureşti s-au gândit şi la rezultatele
imediate asupra subiecţilor torturaţi şi în cele din urmă ajunşi în starea de a declara
(demascare externă) a ceea ce mai rămăsese un rezidiu din mărturisirile lor.
Personal credem, pe baza unor documente directe şi de necontestat că Securitatea,
indiferent de numărul victimele ucise atât la Piteşti cât şi la Gherla, a fost
beneficiară unui stoc masiv de date şi informaţii stoarse prin metodele de tortură de
grad superior: drumul spre cer, jocul de societate, consumul de fecale etc.
În final ne punem fireasca întrebare: în afara de iniţiatorii de mai departe
sau de aproape mai sunt şi alţii vinovaţi? Ani de zile am crezut că omologând şefii
de comitet din celulele reeducării am completa lista ticăloşiei. Cu timpul şi
confruntându-ne de aproape cu supravieţuitorii suntem obligaţi să facem recurs la
această valorizare: fiindcă mulţi din cei care erau făcuţi şefi de comitet de Ţurcanu
peste câteva zile deveneau din nou torturaţi şi bandiţi.
Reeducarea va rămâne un fenomen unic planetar. S-a încercat în China, ne
relatează Pascualini, şi el trecător prin lagărul de reeducare chineze, o pastişe a
ceea ce a însemnat cumplita asasinare asupra tineretului universitar român. Nu s-a
reuşit fiindcă Dumnezeu a fost cu noi iar tinereţea a biruit porţile iadului.

70
 În ceea ce priveşte procesul intentat lui Ţurcanu şi a acoliţilor lui, nu este
altceva decât ştergerea urmelor în ceea ce priveşte implicarea directă a sistemului
Comunist.
N.R.:
1
– Livinski Mihai.
2
– Sunt dovezi că din primul grup racolat de Securitate au făcut parte în mod cert
Ţurcanu Eugen şi Popa Alexandru Ţanu. Pentru ceilalţi menţionaţi nu sunt dovezi certe.

Emil Sebeşan (n. 15 03.1926, oraşul Simeria, jud. Hunedoara).

A fost arestat la 10 mai 1945 pentru organizarea Manifestaţiei
Regaliste şi eliberat după 45 zile. A fost unul din conducătorii
studenţilor anticomunişti din Timişoara. În anul 1949 a fost
condamnat la 5 ani închisoare şi trimis la Penitenciarul din Piteşti
constituind cel de-al doilea lot al “reeducării. A urmat apoi lagărele
de la Gherla, Canal, Peninsula şi altele.

71
 PITEŞTI – AL NOUĂLEA CERC AL INFERNULUI
GHEORGHE BOLDUR-LĂŢESCU (Bucureşti, Romania)
fost deţinut politic trecut prin „reeducări”

A rticolul cuprinde propriile mele amintiri despre ororile petrecute la

Piteşti şi începute cu 52 ani în urmă, adică în ziua de 6 septembrie 1949,
prin care eu însumi am trecut sau la care am asistat, astfel încât să devină
o mărturie pentru posteritate. O mărturie pentru istoricii care, pornind de la
memorialistică, să scotocească fondurile de arhivă şi, în final, să scrie o lucrare
bine documentată despre faţa cea mai hidoasă, cea mai criminală, a instaurării
„ciumei roşii” în România.

1. PITEŞTI – CAMERA 4 SPITAL, PRIMA SERIE

În primăvara anului 1949, Eugen Ţurcanu împreună cu ceilalţi membri ai

ODCC sunt transferaţi de la Suceava la penitenciarul Piteşti. Aici, Ţurcanu ia
legătura cu directorul închisorii Alexandru Dumitrescu, cu colonelul Sepeanu –
inspector general în M.A.I, precum şi cu alţi securişti din aparatul penitenciarului
(Mihai Marina, Iagaru Marin, Mircea Mihai etc.), oferindu-şi serviciile ca
informator. Câştigând încrederea acestora, i se încredinţează „Misiunea specială”
de a zdrobi rezistenţa celor aproape 1000 de studenţi condamnaţi politic aflaţi în
penitenciar, prin folosirea violenţei. Împreună cu ceilalţi membri ai ODCC,
Ţurcanu pregăteşte în perioada septembrie-noiembrie 1949, prima mare acţiune de
teroare şi tortură colectivă. În acest scop, el organizează racolarea de noi membri în
ODCC şi, acţionând în celulele de la secţia de corecţie, pune la cale primele bătăi
aplicate deţinuţilor care se opun reeducării.
Marea încercare are loc în ziua de Sfântul Nicolae a anului 1949. În camera
4, denumită „Spital” după destinaţia sa iniţială, aflată la etajul I al închisorii, sunt
mutaţi cei aproximativ 30 de membri ai ODCC în frunte cu Ţurcanu, complicii lor
apropiaţi precum şi alţi 25-30 de studenţi – viitoarele victime. La un moment dat,
Ţurcanu li s-a adresat acestora din urmă cerându-le să accepte „reeducarea
socialistă” pe care le-o propune „comitetul” organizat de ODCC. Propunerea lui
Ţurcanu este primită de cei vizaţi, cu hohote de râs. Drept urmare, la un semn al lui
Ţurcanu, călăii înarmaţi cu cozi de mătură şi alte obiecte contondente se reped
asupra camarazilor lor şi încep să-i lovească în mod bestial. După câteva clipe de
uluire, aceştia din urmă ripostează şi începe o înspăimântătoare luptă.
Subalimentaţi şi slăbiţi de lunile sau anii petrecuţi în închisoare, victimele găsesc
totuşi puterea să-i doboare şi să-i dezarmeze pe agresori. Lupta părea terminată,
când se deschid uşile camerei 4 spital şi apare directorul Dumitrescu împreună cu
73
alţi 25 de gardieni. Ţurcanu raportează că cei care doresc reeducarea au fost atacaţi
de „bandiţi” şi, atunci, la ordinul directorului, gardienii asistaţi de oamenii lui
Ţurcanu încep un teribil măcel în care, timp de 3-4 ore, curajoşii studenţi care se
opuseseră bătăuşilor sunt loviţi cu ciomege şi lanţuri, apoi călcaţi în picioare, până
când – căzuţi în nesimţire – ajung cu toţii o masă de carne sângerândă.
După terminarea măcelului, gardienii şi-au abandonat victimele, lăsându-le
în mâinile lui Ţurcanu şi ale oamenilor săi. Aceştia i-au târât sub paturi, aruncând
peste ei găleţi de apă rece pentru a-i curăţa de sângele curs şiroaie, după care au
dictat condiţiile în care deţinuţii în curs de reeducare vor sta în continuare în
camera 4 spital pe marginea priciurilor, cu privirea în jos şi mâinile în buzunare,
fără a avea voie să comunice între ei, aşteptând să li se ordone de către
„reeducatori” ce trebuie să facă în continuare.

2. DEMASCĂRILE

Timp de aproape o lună bătăile au continuat zilnic în camera 4 spital, de

data aceasta deţinuţii torţionari nemai întâmpinând rezistenţă din partea victimelor,
care înţeleseseră că ar fi zadarnic. În paralel, Ţurcanu şi ceilalţi membri ai ODCC
îşi obligă victimele să-şi facă „demascarea”.
Demascările erau de două feluri: interne, în care deţinuţii trebuiau să
vorbească despre ei, familiile lor, ce au gândit şi gândesc ei, precum şi cele externe,
care erau de fapt declaraţii scrise date într-o cameră vecină cu 4 spital, unde
Ţurcanu avea amenajat un veritabil birou de anchetă. Scopul demascărilor de
ambele feluri era acela de a-i face pe studenţi să se denunţe între ei şi, în special,
să-şi denunţe familiile şi prietenii din afara închisorii. Organizatorii monstruosului
experiment urmăreau astfel distrugerea completă a legăturilor sufleteşti cu tot ce
aveau tinerii mai sfânt: credinţa în Dumnezeu, familia, Patria, prietenii.
În cursul demascărilor, Ţurcanu, care avea o abilitate de veritabil
anchetator, a reuşit să descopere contraziceri între declaraţiile date de mulţi
studenţi şi apoi să-i confrunte, punându-i să se bată între ei pentru a-şi susţine
afirmaţiile.
În felul acesta, după ce rezistenţa fizică fusese zdrobită prin măcelul
organizat de gardieni, încet-încet era distrusă şi rezistenţa morală. Practicând o
diabolică tehnică de trecere a studenţilor din rândul reeducaţilor în cele ale
reeducatorilor şi invers, în funcţie de modul cum se supuneau ordinelor sale,
Ţurcanu a reuşit să obţină ceea ce urmăreau stăpânii săi: dezechilibrarea şi, în unele
cazuri, distrugerea psihologică a victimelor pentru a-i transforma în unelte uşor de
manevrat. Dar cei mai mulţi dintre cei care s-au prăbuşit temporar, în urma
înspăimântătoarelor torturi fizice şi psihice, şi-au revenit ridicând din nou capul
spre lumină. Dumnezeu nu i-a părăsit pe cei care şi-au păstrat speranţa în adâncul
sufletului.

74
 3. PREMONIŢIA LUI ORWELL
Deschidem o paranteză în expunerea tragicelor întâmplări de la Piteşti,
fiindcă o anumită analogie între metodele folosite de Ţurcanu şi cele descrise de
George Orwell în celebrul său roman „1984” confirmă că sursa de inspiraţie a
tehnicilor reeducării se afla la Moscova. Într-adevăr, Winston Smith, eroul
romanului lui Orwell, arestat de poliţia politică, este supus unui „tratament” foarte
asemănător cu cel care-l aplica Ţurcanu victimelor sale. În finalul romanului,
Winston, zdrobit de torturi şi, cu busola valorilor complet dereglată, este eliberat şi
constată că îl iubeşte pe ... Big Brother – şeful suprem al statului comunist. Aşa
ceva urmăreau să obţină şi organizatorii experimentului Piteşti. De unde putea să
cunoască Orwell aceste metode, în anul 1947, când şi-a scris romanul? Premoniţie?
Puţin probabil, mai curând – rezultatul experienţei dobândite de romancier în anii
când a stat în Uniunea Sovietică.

4. ALTE SERII ÎN REEDUCAREA DE LA PITEŞTI

Începând din ianuarie 1950, reeducarea s-a extins aproape în toate
camerele şi celulele penitenciarului Piteşti.
La propunerea lui Ţurcanu, deţinuţii erau frecvent mutaţi, în aşa fel încât,
în camerele în care trebuia să se desfăşoare sinistra activitate, numărul celor care
făceau parte din ODCC sau deveniseră complici, să fie totdeauna mai mare decât
cel al „candidaţilor” la reeducare.
Am făcut parte din a doua mare serie de la 4 spital, unde evenimentele
tragice s-au desfăşurat după tipicul primei serii, cu deosebirea că, aflându-se de
cele petrecute cu două luni în urmă, când interveniseră sângeros gardienii, nimeni
nu a mai opus rezistenţă.
Am asistat, timp de o lună, în poziţia de „izolare”, la torturi de o
neînchipuită cruzime aplicate de Ţurcanu şi complicii săi, în urma cărora au murit,
în mâinile călăilor, tânărul politician Niţă Cornel, iar George Vătăşoiu, student
bucureştean, s-a sinucis. Eu însumi am fost bătut în mod bestial de Ţurcanu care
mi-a fracturat două coaste şi osul sternului. Comparativ cu alţi camarazi, care au
fost torturaţi mult mai sălbatic, consider totuşi că Providenţa m-a ocrotit şi sunt
profund recunoscător lui Dumnezeu că, la sfârşitul încercărilor de la 4 spital, am
ieşit întreg la minte şi la suflet, fără a trece de partea torţionarilor, aşa cum din
nefericire fuseseră siliţi să o facă unii dintre cei care intraseră în sinistra cameră
odată cu mine.
În luna februarie, toţi ocupanţii camerei 4 spital au fost mutaţi în camere
mai mici la parterul închisorii. În general, s-a urmărit păstrarea majorităţii
numerice a celor ce se declaseră făţiş adepţii reeducării. Torturile au continuat, în
alte condiţii, combinate cu „discuţii” vizând îndoctrinarea comunistă a victimelor.
Într-o celulă a penitenciarului Piteşti ne aflam, în luna mai a anului 1950,
şase deţinuţi, toţi studenţi. Trecuserăm prin marea încercare de la camera 4 spital şi

75
„reeducarea” continua pe grupe mici. În acest scop, trei din cei şase deţinuţi erau
torţionari, iar trei, victime. Şeful micului grup de torţionari era Ţanu Popa, personaj
foarte important în ierarhia ODCC, fiind numărul 2 după Ţurcanu. Victimele: un
medicinist din Sibiu pe nume Eşanu, un student moldovean al cărui nume era
Nicorăscu precum şi autorul acestor rânduri. Victimele au fost „tratate” pe rând: în
prima săptămână, moldoveanul iar acum, al doilea rând, în plin „tratement” era
Eşanu. Se afla după 5 zile şi 5 nopţi în care nu fusese lăsat să aţipească nici o clipă
fiind obligat să stea în permanenţă în picioare sau în genunchi, hărţuit fără
întrerupere cu întrebări însoţite de lovituri sălbatice. În pragul celei de-a şasea
nopţi, toţi ocupanţii celulei erau complet epuizaţi, torţionari şi victimă din motive
lesne de înţeles, iar eu, singurul care fusese complet ignorat până în acel moment,
din cauza înspăimântătorului spectacol la care eram obligat să asist, fără a-mi putea
ajuta în vreun fel colegii torturaţi. Ţanu Popa a decis că toată lumea va dormi în
noaptea care urmează, inclusiv Eşanu, căruia îi spusese zâmbind sinistru: „De
mâine o luăm de la început, Eşene”. Cu toată groaza în suflet, am adormit imediat,
probabil ca un reflex de apărare pentru conservarea forţelor.
Dormeam în paturi metalice suprapuse două câte două, iar locul meu era
jos, deasupra mea fiind patul lui Eşanu. Când s-a luminat de ziuă, m-a trezit un vis
urât : se făcea că mergeam dezbrăcat sub o ploaie rece. Buimac de somn, am simţit
că realmente curge ceva de sus: nu mai era vis, ci, la lumina slabă a zorilor, am
observat cu groază că sunt plin de sânge. Din salteaua patului de deasupra mea
cădeau picături de sânge şi atunci am realizat că era sângele cald încă al lui Eşanu,
care îşi tăiase venele cu lingura (inventarul închisorii), pe care o ascuţise nu ştiu
nici acum când, prin frecare de patul metalic. Medicinistul alb ca varul, mai trăia,
insă nu mai putea vorbi deşi era conştient. A fost chemat imediat gardianul şi
atunci, în momentele care au precedat transportarea lui Eşanu la infirmerie, s-a
petrecut ceva mai cutremurător, poate, decât torturile din zilele precedente şi
încercarea de sinucidere a nefericitului tânăr: Ţanu Popa, cu voce tremurândă, i-a
spus muribundului:”De ce ai făcut Eşene asta ?” Apoi l-a sărutat pe frunte.
Ţanu Popa şi-a reluat în zilele următoare, cu mai mult zel, activitatea de
“reeducare” pe care a continuat-o până ce a fost întreruptă din ordine superioare.

GHEORGHE BOLDUR LĂŢESCU (n. 1929, 19 mai, oraşul

Botoşani, judeţul Botoşani). În 1949, fiind student la Politehnica din
Bucureşti, devine membrul unei organizaţii anticomuniste care acţiona
în munţii Căpăţânei. Arestat şi condamnat în 1949, trece prin
“reeducările comuniste” la închisorile din Jilava şi Piteşti şi lagărul de
muncă Valea Neagră de la Canal între anii 1949 – 1951. După
eliberarea din detenţie, reuşeşte să-si reia şi să-şi termine studiile
inginereşti. A lucrat ca inginer, cercetător ştiinţific, conferenţiar şi apoi
profesor la Facultatea de Cibernetică Economică a Academiei de Studii
Economice din Bucureşti. Este membru al Academiei de Ştiinţe din
New York şi al Societăţii Europene de Cultură. Desfăşoară o intensă
activitate publicistică consacrată studiului ciclului comunist în
Romania şi consecinţelor sale actuale.

76
 EXPERIMENTUL PITEŞTI1
Traian POPESCU (Bucureşti, Romania)
fost deţinut politic trecut prin „reeducări”

Î
nainte de a face analiza celor petrecute în închisorile Piteşti, Gherla, Târgu-
Ocna, ţin să fac următoarele precizări. Sunt unul dintre cei 3 sau 4
supravieţuitori care, trecând prin demascări şi aşa-zisa reeducare, poate
aduce precizări şi în ceea ce priveşte ultima înscenare a Securităţii, din 1957, cu
care s-a încheiat acest lung şir de crime, printr-un aşa-zis proces al autorilor morali
ai reeducării. De asemenea, pentru o mai clară înţelegere a dimensiunii acţiunilor
din închisorile amintite, am tratat această problemă în modul cum a fost abordat
comunismul în volumele Holocaustul Roşu (1992 şi 1998) ale domnului Dr. Florin
Mătrescu.
Analiza celor petrecute în închisorile Piteşti, Gherla, Canal, Tg. Ocna,
Târgşor, în perioada 1949-1952 nu poate fi desprinsă de tot ceea ce s-a petrecut în
răsăritul Europei din 1917 în Rusia şi din 1944 în statele predate U.R.S.S.-ului.
Răsăritul a fost incontestabil “teatrul unui experiment”, iar Piteştiul un
segment al acestuia. El a fost un “Laborator”, ale cărui rezultate şi metode
trebuiau extinse în toate închisorile, apoi în întreaga ţară. Dar, în acelaşi timp,
Piteştiul a reprezentat şi un fenomen. El a cuprins, la cele două extremităţi ale sale,
rezultatul efectului maxim la care se poate ajunge prin exercitarea unei terori
permanente şi îndelungate, fizice şi psihice în acelaşi timp, după un minuţios şi
ştiinţific program. La un capăt s-a produs o dezumanizare totală printr-o degradare
psihică, morală şi fizică a elementului asupra căruia s-a acţionat, iar la celălalt
capăt rezultatul torturii a fost martirajul. Sfinţi şi mucenici pe de o parte, monştri pe
de alta. Între cele două extreme s-au manifestat toate posibilităţile de
comportament uman în faţa terorii şi torturii maxime şi continue.
Acolo s-a experimentat acel principiu materialist: acumulări lente
cantitative duc la salturi bruşte calitative. Rezistenţa umană acumulând cantităţi
uriaşe de tortură poate ajunge într-un moment dat la o clipă când cel torturat
cedează psihic, moral şi fizic, transformându-se din victimă în călău – cum se cerea
de cel care îl tortura. Astfel s-au putut produce mutaţii psihice asemănătoare
schimbării stării de agregare a materiei, când un metal sau un lichid se transformă
în lichid sau gaz, din momentul în care atinge punctul critic. Oameni care, în
condiţii normale de existenţă, au dat dovadă de acte cu adevărat eroice, acum,
supuşi torturilor şi presiunilor psihice permanente, timp de luni de zile sau ani, s-au

1
Extras din cartea „Experimentul Piteşti Terorismul din închisorile Piteşti, Gherla, Canal,
Târgu-Ocna. Atacul brutalităţii asupra conştiineţei”. Autor Traian Popescu Editura Crater
2001
77
transformat în neoameni. Unii, din fericire puţini – dacă aceasta se poate numi aşa
– nu şi-au mai putut reveni niciodată, părăsind această viaţă tot în condiţii tragice
oferite de cei care îi folosiseră. Mă refer la cei care în Cazimca de la Jilava, unde,
zidiţi de vii în celule construite special de criminalul regim, şi-au aflat sfârşitul din
această lume, rămânând în judecata Celui de Sus, după ce fuseseră folosiţi ca
martori falşi. Dar şi la cei care în urma torturilor de la Piteşti nu au rezistat, o parte
din ei – dar nu cei mai vinovaţi sau mai exact nu singurii vinovaţi – fiind preluaţi
de Securitate în anchete după 1952 şi au clacat. Acestora Securitatea le aplică un
diabolic şi criminal regim de tortură, determinându-i să afirme că atrocităţile
comise în închisori s-au făcut din ordin legionar. Apoi îi trimte în faţa plutonului
de execuţie.
Continuând analiza celor petrecute în închisorile amintite, apelând din nou
la origine, adică la esenţă şi anume la aparatul de teroare cel mai sângeros din
istoria lumii, se pun întrebările fireşti, valabile atât pentru Experimentul comunist,
cât şi pentru Laboratorul său, Piteşti, şi anume:

- Cine a conceput satanicul experiment?

- Cine au fost autorii proiectului?
- Cine au fost executanţii?
- Cine au fost sprijinitorii din umbră?
- Cine au fost colaboratorii?
- Cum s-au recrutat victimele şi călăii?
- Care a fost scopul organizării unui asemenea experiment?

Pentru a putea răspunde la primele două întrebări începem prin a face

câteva precizări.
Sistemul comunist ultracentralizat nu permitea iniţiative personale, totul
desfăşurându-se într-o perfectă respectare a ierarhiei şi a unei discipline oarbe;
nimeni nu executa nimic fără ordin, iar după executare urmează raportarea în
amănunţime asupra aducerii la îndeplinire a acestuia.
După 1945 ţara noastră s-a bucurat de o dublă guvernare, care în esenţă era
una singură. Guvernul şi conducătorii marilor instituţii centrale, în calitate de
simpli executanţi, pe de o parte şi consilierii sovietici care îi dublau la toate
nivelele, pe de altă parte. Aceştia din urmă transmiteau directivele primite de la
Moscova şi vegheau la stricta lor execuţie. Vârful piramidei organizatorice era
constituit de Comitetul Central P.C.R.. sau P.M.R.. şi organul său represiv,
Securitatea, aceasta având “privilegiul” de a le controla şi pe primele. Ambele
organisme se aflau desigur sub directul control sovietic.
În felul acesta, ştiind structura organismelor statale la acea oră, răspunsul
firesc la cele două întrebări iniţiale, Cine a conceput satanicul experiment? şi Cine
au fost autorii proiectului? este: Comitetul Central al P.C.R. sau P.M.R., respectiv
Biroul său Politic şi în acelaşi timp Securitatea, iar peste ambele Consilierii
Sovietici, cu experienţa lor de 30 de ani (1917 – 1947), deloc neglijabilă.

78
 Din documentele apărute în ultima vreme, inclusiv monumentala lucrare
Holocaustul Roşu, autor Dr. Florin Mătrescu, reiese clar experimentarea în
spitalele de psihiatrie din Rusia a procedeelor de alienare psihică şi spălarea
creierelor pentru opozanţii comunismului.
În continuare voi cita din Manualul de instrucţiuni privind războiul
psihopolitic, Spălarea creierului, Complotul psihopolitic al comunismului.
Volumul a apărut sub redactarea scriitorului Pan Izverna, a traducerii din engleză a
Doamnei Mioara Izverna şi prefaţarea Domnului Sergiu Grosu. Cartea, editată de
John Keats, alias Kennets Goff, fost membru al Partidului Comunist din America
în perioada 1936 – 1939, conţine cuvântul adresat de Beria în 1936 studenţilor
americani la Universitatea Lenin.
Menirea Psihopoliticii este, în prima etapă, aceea de a organiza supunerea
şi de a orienta scopurile pe care aceştia trebuie să le urmărească şi, apoi, aceea de
a menţine starea de supunere prin anihilarea acţiunilor persoanelor şi
personalităţilor care ar putea să îndrepte grupul spre nesupunere.
După enunţarea rolului Psihopoliticii, le spune tinerilor: În cazul când în
grupurile de tineri există lideri puternici, agentul psihopolitic poate să acţioneze în
mai multe feluri, folosindu-se de ei sau îndepărtându-i. Dacă liderul vizat, băiat
sau fată, urmează să fie folosit, caracterul său trebuie schimbat cu grijă,
îndreptându-l spre căi criminale, după care urmează să fie ţinut sub control prin
şantaj sau prin alte mijloace. Metoda, cum se va vedea mai departe, a fost aplicată
de administraţia închisorii Piteşti, începând cu vara anului 1949.
Citez mai departe:

De exemplu, un soldat căzut prizonier poate fi maltratat, înjosit şi umilit

până e adus într-o asemenea stare încât chiar şi cel mai neînsemnat gest al celor
ce l-au chinuit îl va face să tremure de frică. El se va supune fără crâcnire sau îşi
va schimba simţămintele şi credinţele la prima vorbă poruncitoare a asupritorilor
săi. Dacă este degradat până la limita necesară prizonierul poate fi făcut să-şi
ucidă chiar şi compatrioţii aflaţi în acelaşi lagăr cu el. Apreciez că acest paragraf
nu necesită comentariu.

CINE AU FOST EXECUTANŢII?

Aceştia au fost în ordine ierarhică:

Conducerea Ministerului de Interne, a Securităţii, a Direcţiei
Penitenciarelor, precum şi a Administraţiei Penitenciarelor implicate.
Este arhicunoscut faptul că până la ministrul Marin Jianu din Ministerul de
Interne, la generalul Nicolski, coloneii Czeller, Sepeanu, Dulgheru (Dullberger),
Constantinescu – inspector – Nemeş, Alboiu, toţi aceştia s-au făcut vinovaţi de
conducerea şi executarea criminalului Experiment. Ultimul citat mai sus, col.
Alboiu felicită la Canal pe cei care l-au torturat pe doctorul Simionescu, împuşcat
între sârme. Doamne! Aceasta seamănă cu felicitarea minerilor după devastarea
Capitalei în 13-15 iunie 1990.

79
 O întregă pleiadă de conducători ai Securităţii şi Ministerului de Interne,
nu numai că nu au fost străini de acţiunile ce se desfăşurau la Piteşti, Gherla, Canal,
Tg. Ocna, Târgşor, dar au fost executanţi direcţi ai ordinelor superioare,
supervizând aducerea lor la îndeplinire. Mutările deţinuţilor de la un penitenciar la
altul s-au făcut dirijat, organizat şi în perfectă cunoştinţă. Aceştia, ajunşi de la
Piteşti la noile penitenciare, erau preluaţi de conducerile administrative şi politice,
care le amenajau apoi camere speciale pentru acţiunea de demascare-reeducare.
Mutările de la o celulă, sau cameră, la alta, cum era şi firesc, le făcea conducerea
închisorii, în funcţie de stadiul în care se afla deţinutul în cadrul Experimentului.
La Piteşti, acţiunea s-a început cu concursul şi în prezenţa directorului
închisorii Dumitrescu Alexandru şi a gardienilor: Mândruţă, Lăzăroiu, Georgescu,
Dina, Nistor. Oficiantul sanitar Cioltan ridică pe deţinutul Niţă omorât în bătaie ca
şi pe ceilalţi asasinaţi sau sinucişi. Doctorul penitenciarului, Ionescu, eliberează
certificate de deces false, iar ofiţerul politic Marina supraveghează şi coorodonează
împreună cu directorul Dumitrescu Alexandru întreaga acţiune.
La Gherla torturează în bătăi gardienii: Văşcanu, Nichi Dănică, Lazăr
Simion, Gabor Tiberiu. Doctorul penitenciarului, Bărbosu, face acelaşi oficiu ca la
Piteşti, eliberând certificate false, iar ofiţerii politici Avădanei şi Sucegan conduc şi
urmăresc întreaga desfăşurare a Demascărilor.
Toţi ofiţerii politici au pus la dispoziţie în celule, hârtie şi creioane – care
de fapt erau total interzise de regulamentul închisorilor – în scopul obţinerii de
informaţii despre persoane nedeclarate în timpul anchetelor de la Securitate. Tot ei
au urmărit mersul şi evoluţia torturilor, dirijând mutarea deţinuţilor dintr-o celulă în
alta. Menţinând permanenta legătură cu forurile superioare, ofiţerii politici, în
momentul primirii dispoziţiilor din partea acestora de mutare a deţinuţilor de la un
penitenciar la altul, selectau pe cei care urmau să fie transferaţi. O dată ajunşi la
noile penitenciare, ofiţerii politici îi preluau pe cei reeducaţi, oferindu-le camere
speciale unde aveau loc torturile.
Elementele succint prezentate până în prezent ne duc clar la concluzia certă
că Experimentul demascare – reeducare a aparţinut în exclusivitate aparatului
politic şi administrativ al Statului, sprijinit de consilierii sovietici care îi dirijau,
îndrumau şi supravegheau: sprijinitorii din umbră. Aceştia au făcut parte tot din
pleiada executanţilor şi iniţiatorilor care, transmiţând ordinele primite, verificau la
faţa locului îndeplinirea lor întocmai.

COLABORATORII ŞI CUM S-AU RECRUTAT VICTIMELE ŞI CĂLĂII

Colaboratorii Experimentului pot fi împărţiţi în două categorii mari:

1. Câţiva, foarte puţini, care au trecut alături de Ţurcanu fără a primi nici o
palmă, unii dintre ei fiind înspăimântaţi la gândul că îi aşteaptă cine ştie ce suplicii.
2. Alţii, tot mai puţini, care după ce au fost torturaţi, unii rămânând fără fese
(cazul Pop Cornel), au cedat executând ordinele lui Ţurcanu.

80
 La închisoarea Piteşti, în perioada iunie – septembrie 1949, un număr de
circa 20 de deţinuţi au fost izolaţi la etajul II, la aşa-zisa secţie S.S.I. păzită de un
comisar civil, Ţapu, unde erau încarceraţi foştii socialişti ai lui Titel Petrescu şi
alţii acuzaţi de spionaj. Printre cei izolaţi au fost: Valeriu Gafencu, Ion Ianolide,
Pandurescu, Adrian Cărăuşu, Romică Eutuşanu (toţi închişi din 1941), Comşa
Ieronim, Nuţi Pătrăşcanu, Florian Dumitrescu, Voinea Octavian, Costache Oprişan,
subsemnatul şi alţii de care nu-mi mai amintesc. Se pare că aceştia erau socotiţi
mai reprezentativi, urmând a fi anihilaţi prin tortură printre primii. De altfel, aşa s-
a întâmplat cu Comşa şi Pătrăşcanu.
Dintre primii şi singurii de fapt care s-au alăturat lui Ţurcanu la Suceava au
fost: Gebac, Negură, Livinschi Mihai, Mărtinuş, Sobolevschi, Zbranca, Popa
Alexandru (Ţanu), proveniţi dintre legionari. Ulterior, numărul celor care se pun la
dispoziţia lui Ţurcanu se măreşte cu deţinuţi din alte categorii de arestaţi, care
acceptă totul din oportunism, frică sau din simplă slăbiciune umană, văzând ce se
petrece în jurul lor. La Piteşti şi apoi la Gherla, pe măsura amplificării torturilor,
numărul celor care cedează creşte, dar în acelaşi timp şi al acelora care sunt
omorâţi, se sinucid sau săvârşesc tentative de sinucidere. Majoritatea covârşitoare a
celor care trec prin suplicii este copleşită şi tăcută. Din când în când, câte unul
desconspiră celor netrecuţi prin Demascări urgiile Experimentului. Aceştia sunt
desfiguraţi şi purtaţi prin camere pentru a se anihila asemenea tentative. (Cazul
legionarului Tache Rodas de la Gherla). Totul ia aspectul unui sinistru şi macabru
convoi al morţii. Zdrobiţi fizic, disperaţi sufleteşte, ei înfruntă muţi această urgie a
secolului cu ultimele resurse umane, ascunse şi nebănuite, ce nu fuseseră totuşi
distruse.
Din nefericire, căderea pentru unii a fost ireversibilă, ei sfârşind fără a-şi fi
revenit, deşi rezistaseră eroic anchetelor Securităţii. (Dan Dumitrescu, Nuţi
Pătrăşcanu, Popescu Aristotel, decedaţi la “Cazimca” din Jilava). Alţii au reuşit să
se smulgă din dezastru, redevenind ce au fost înainte de a trece prin acest cazan al
supliciilor.
Doresc în acest final de capitol să menţionez şi să accentuez că nu
persoanele care au colaborat la acest “Experiment” trebuiesc aduse în primul
plan al vinovăţiei. Acţiunea o dată concepută şi definitivată trebuia îndeplinită şi
pentru aceasta se puteau găsi atâtea persoane de câte aveau nevoie “iniţiatorii”.
Planul trebuia îndeplinit, indiferent de persoana care era folosită. Ulterior însă
iniţiatorii au deturnat şi acest aspect, făcând uz în anchetele ce au urmat, numai de
deţinuţi care au provenit din rândul Mişcării Legionare. Asupra acestui aspect voi
reveni în capitolul următor.

SCOPUL “EXPERIMENTULUI” ŞI ALEGEREA ÎNCHISORII PITEŞTI

CA LOC DE DESFĂŞURARE A LUI

Această acţiune a avut un scop imediat care a constat în obţinerea, din

partea Securităţii, a unor informaţii despre persoanele nearestate. Lucrul acesta s-a

81
realizat în mare măsură făcându-se arestări şi procese cu opozanţi ai comunismului
care nu fuseseră descoperiţi, în ciuda torturilor aplicate de Securitate primilor
arestaţi. Unii dintre cei care rezistaseră cu adevărat eroic la Securitate la
Demascările de la Piteşti sau Gherla capotează ca urmare a şocului psihic, pe de o
parte, cât şi a torturilor inimaginabile şi îndelungate, pe de altă parte. La Securitate
ancheta dura câteva săptămâni şi o făcea adversarul direct, acum însă anchetatorul
era acela care sta lângă tine, te supraveghea şi tortura luni de zile – zi şi noapte – şi
care îţi cunoştea intimităţile. Concomitent însă, acţiunea bine gândită şi programată
pe etape se transformă în Experiment, aşa cum am precizat în primele pagini ale
acestei prezentări.

CE A DETERMINAT ALEGEREA PITEŞTIULUI

CA LOC AL EXPERIMENTULUI?

Din anul 1949 închisorile destinate executării pedepselor erau profilate pe

categorii sociale, şi anume: intelectuali – închisoarea Aiud; ţărani şi muncitori –
închisoarea Gherla; studenţi – închisoarea Piteşti; elevi – închisoarea Târgşor;
femei – închisoarea Mislea şi Miercurea-Ciuc.
1. Studenţii încarceraţi la Piteşti reprezentau factorul dinamic al societăţii,
prin care aceasta se opunea comunismului.
2. Datorită tinereţii, ei aveau şansa cea mai mare de supravieţuire.
3. Din punctul de vedere al structurii politice, studenţii proveneau în
majoritate din Frăţiile de Cruce ale Mişcării Legionare.
4. Studenţii arestaţi (nu numai cei proveniţi din Mişcarea Legionară) erau
vârfuri în Facultăţi şi fuseseră premianţi în licee, condiţie necesară acceptării lor în
Frăţiile de Cruce.
5. Prin distrugerea morală şi fizică a grupării de mijloc dintre elevi şi maturi,
reprezentată de studenţime, se prăbuşea întreg edificiul.
6. Închisoarea Piteşti, prin poziţia ei în afara oraşului, permitea o izolare
perfectă şi deci asigurarea secretului de care avea nevoie Experimentul.

O dată sfărâmat aici pivotul rezistenţei – tineretul – acţiunea urma să fie

extinsă în celelalte închisori şi apoi în afara lor. Planul Experimentului minuţios
pregătit a găsit că metoda cea mai eficientă de distrugere a Mişcării Legionare era
cea din interiorul ei.
Noi (declara Ţurcanu) facem altceva şi o facem mai bine: vă ucidem moral
până vi se face scârbă de voi înşivă, să nu mai puteţi aştepta nimic, să nu mai
puteţi dori “biruinţa legionară”. Care dintre voi să dorească aşa ceva? Pop
Cornel mai poate dori biruinţa legionară? … Acum nu mai sunteţi decât nişte
epave. Iată ce am reuşit să facem!
Prin desconspirarea pe mai multe căi a celor ce se petrec la Piteşti şi în
celelalte închisori, Experimentul încetează la 31 ianuarie 1952. Totuşi,
organizatorii lui (Comitetul Central, Securitatea, consilierii sovietici) îşi continuă

82
diversiunea, înscenând un proces al aşa-zişilor vinovaţi de organizarea
demascărilor şi de atrocităţile comise în acest timp, uitând că ordinele au fost date
de ei încă de la început. Nu interesează câţi ochi sar, spun Dumitrescu Alexandru,
directorul închisorii Piteşti şi Marina, ofiţerul politic. Sau: Le vom da un cutremur
de nouă grade la urmă, afirmă colonelul Sepeanu.
Dar în acest proces, stupoare, apar numai deţinuţi care au făcut parte din
Mişcarea Legionară, chiar dacă ei nu au fost cei mai activi în comitete sau cei mai
cruzi. Alţii care au omorât sau au condus comitete, manifestându-şi cruzimea în
demascări, dar au provenit din alte formaţiuni politice, nu au fost nici măcar
cercetaţi de Securitate. Aceştia au fost în număr mare, deşi nu reprezentau ca
pondere în totalul deţinuţilor decât câteva procente. Cei mai mulţi dintre ei nu
primiseră nici o palmă măcar, dar cedaseră fie datorită fricii, fie, uneori, datorită
spectacolului sinistru la care asistau, sau pur şi simplu oportunismului2.
Regretatul Dr. Banu Rădulescu, trecut prin demascări neavând apartenenţă
partinică, scrie în revista Memoria, nr. 15: Alegerea n-a fost întâmplătoare, fiindcă
se ştia că legionarii erau adversarii cei mai de temut ai regimului comunist şi ei nu
se bucurau nici de simpatia marilor democraţii din Occident. De aceea au fost
lăsaţi deoparte acei conducători ai “reeducării” care aveau altă coloratură
politică: ţărănişti, regalişti, sionişti etc., deşi au fost tot atât de sadici ca şi cei
condamnaţi, ba unii chiar mai sadici. (vezi Nota 1).
Revista Magazin istoric din aprilie şi mai 1993 publică sub titlul
Arhipelagul ororii, sub semnătura domnilor Constantin Aioanei şi Cristian
Troncotă, două materiale privind ororile din închisoarea Piteşti, dar şi cele
petrecute în anii 1949 – 1953 în coloniile de muncă de la Salcia, Cernavodă şi
Capul Midia, în scopul declarat al reeducării prin muncă. În aceste colonii crimele
s-au săvârşit de către ofiţerii Securităţii sub îndrumarea mai marilor lor. Magazinul
istoric din aprilie 1993 consemnează la pagina 13: Îl invităm pe cititorul care s-ar
putea totuşi îndoi de faptul că acţiunea de “demascare” Ŕ sau fenomenul Piteşti Ŕ
s-a desfăşurat cu aprobarea forurilor celor mai înalte de partid şi de stat, cel puţin
a celor din Ministerul Afacerilor Interne şi din Securitate, să citească şi ultimul
episod al articolului nostru. (cel citat de subsemnatul anterior, n.n.) Va vedea ce au
“păţit” torţionarii de la Canal Ŕ care nu au mai fost legionari (subl. ns.) Ŕ şi va
putea judeca mai limpede.
Dacă voi cita câteva nume din cele câteva zeci aflate în documentele
Securităţii şi care au aparţinut altor formaţiuni politice, nu o fac pentru
incriminarea lor, ci pentru a demonstra că pe organizatori nu i-a interesat
pedepsirea unor vinovaţi de atrocităţi, ci incriminarea în demascări numai a
legionarilor. Din cei mulţi, foarte mulţi, voi aminti câteva nume: Bogdănescu,
Enăchescu, Furs, Steier, Dan Deaca, Titus Leonida, Burculeţ Viorel, Rusu Gh.,
Griga Ion, Andreev Andrei, Doncea D., Stănescu Cezar, Gherman Coriolan,
Zaharia Nicolae, Matei Alex., Reck Ştefan, etc.
Procesul Ţurcanu nu-i mulţumeşte pe organizatori. De aceea, încă din anul
1954, pe când se definitiva acest proces, Securitatea şi toţi cei care au gândit şi
executat Experimentul elaborează un nou plan, care în concepţia lor trebuia să

83
desăvârşească opera de compromitere definitivă a Mişcării Legionare. Pentru
aceasta, din cei 22 de condamnaţi la moarte în procesul Ţurcanu, sunt executaţi
numai 17, fiind graţiaţi 5 şi anume: Popa Alexandru (Ţanu), Popescu Aristotel
(Aligo), Dan Dumitrescu, Voinea Octavian şi Nuţi Pătrăşcanu. Această graţiere se
face şi se comunică mai târziu, abia în octombrie 1957. Trebuie menţionat că cei
cinci, cu excepţia lui Popa Alexandru, au cedat în timpul Experimentului ca urmare
a torturilor ce li s-au aplicat.
Securitatea are grijă şi îi păstrează pe aceştia sub spectrul condamnării la
moarte timp de trei ani, amintindu-le permanent posibilitatea execuţiei dacă nu
acceptă absolut tot ce li se cere. În tot acest interval (1954 – 1957) sunt anchetaţi
fără întrerupere şi li se inoculează argumentele pentru acuzarea celor din lotul 2, al
aşa-zişilor Autori morali ai Demascărilor. Lotul acesta a fost format din: Valeriu
Negulescu (deţinut permanent însă la Aiud şi neavând nici o legătură cu
Experimentul Piteşti – fost în Comandamentul Legionar pe ţară); Constantin
Oprişan (fost şef al F.D.C. pe ţară); Popa Aurel şi Dragoş Hoinic (foşti internaţi în
lagărul de la Buchenwald din Germania); Calciu Gheorghe, Iosif Iosif, Bordeianu
Virgil; Caziuc. În condiţiile anchetei celor cinci graţiaţi, era imposibil ca aceştia să
nu ajungă într-o stare de alienare mintală care să fie folosită în procesul
instrumentat în perioada 1955 – 1957. În scenariul acestuia, nu mai puţin macabru,
sinistru şi neverosimil am fost implicat şi supus unei anchete cumplite de un an şi
şapte luni.
Pentru o mai bună înţelegere a modului cum a fost creat scenariul acestui
proces va trebui să fac un salt cronologic înapoi. La 30 decembrie 1949 sunt
transportat de la închisoarea Piteşti la Securitatea din Bucureşti (aflată în fosta
clădire C.C. din Piaţa Palatului) pentru un supliment de anchetă. După o săptămână
sunt transferat la Jilava în camerele 1 – 12 din Reduit, unde am stat până în iunie
1951, cel mai mult timp fiind încarcerat în Camera Nr. 6. Aceste camere erau
destinate celor condamnaţi care trebuiau să plece spre închisorile de execuţie, sau
deţinuţilor veniţi în tranzit de la alte închisori, pentru diverse probleme. Tot timpul
cât am stat în camera 6 am fost nedespărţit de un absolvent al Facultăţii de Arte din
Bucureşti, proaspăt condamnat, Anghel Avram (Avrămuţ), din comuna Balomir,
judeţul Alba. Îl menţionez nu numai pentru caracterul lui deosebit şi ataşamentul
meu pentru el, ci şi pentru faptul că va mai juca un rol salvator pentru mine în
demascări. Prin lunile mai-iunie au venit de la Piteşti în această cameră Iosif Iosif
şi Păunescu Ion (Nelu). Aceştia mi-au relatat despre grozăviile care se petreceau la
Piteşti, care, pe cât de incredibile pe atât de înfricoşătoare, mi-au creat o spaimă
teribilă, îngrozindu-mă. Aproape în fiecare zi venea în curtea Reduitului grefa
închisorii, cu dosare pentru trimiterea la închisorile de execuţie sau pentru formarea
de loturi cu destinaţia Canal. Am avut surpriza plăcută să constat că grefier era un
fost gardian al Jilavei, destul de isteţ, care mie şi altora ne făcuse legătura cu casa
în anul 1948. Se numea Ioniţă. Mi-am luat inima în dinţi şi am ieşit şi eu la raport
pentru grefă, reuşind astfel să-mi dau seama că m-a recunoscut. L-am întrebat care
sunt criteriile de a ajunge la Canal, la care mi-a răspuns că am condamnare mare
(20 de ani) şi nu am condiţii. După alte câteva zile, revăzându-l şi profitând de

84
ocazia că nu mai era însoţit de nimeni, i-am strecurat printre dinţi rugămintea de a
face tot posibilul să mă trimită oriunde, numai la Piteşti nu. După câteva săptămâni
în care prezenţa lui devenise obişnuită, fiind însoţit de un maldăr de dosare, i-am
spus în 2-3 fraze că la Piteşti se petrec lucruri îngrozitoare, să caute să-mi
rătăcească dosarul, atât al meu cât şi al lui Avrămuţ, la care discret a dat afirmativ
din cap. Din acel moment, dat fiind faptul că absolvisem Politehnica, m-am
declarat inginer, cu ocazia fiecărui control oficial, gândind că voi ajunge la Aiud.
În iunie 1951 grefierul mi-a spus că nu mă mai poate ţine, dosarul fiind foarte vechi
şi că din păcate mă trimite la Piteşti de unde am venit.
Ajuns la Piteşti, am fost introdus într-o celulă împreună cu Avrămuţ, în care mai
erau doi foarte buni prieteni, care însă nu mi-au putut relata nimic din cele ce se
petrec acolo, ei înşişi fiind trecuţi prin demascări şi desigur sub permanentă teroare.
De altfel, o relatare sau punere în gardă din partea lor nu le-ar fi adus decât chinuri
inutile, pe mine neputându-mă ajuta cu nimic. În schimb eu le-am povestit ce ştiam
de la Iosif şi Păunescu. Mult mai târziu (după ce am luat şi eu drumul
Demascărilor), mi-am dat seama că starea lor vizibilă de tensiune nu fusese
determinată de povestirile mele, ci de faptul că ei înşişi trăiau drame fără ieşire, din
care totuşi Dumnezeu i-a salvat, pentru că în afara acelei tăceri pe care am socotit-o
totdeauna înţeleaptă, conştiinţa lor a rămas la fel de pură ca mai înainte.
Către sfârşitul lunii iulie – începutul lui august, am fost adus în faţa unui
colonel care, după spusele gardianului, se numea Czeller. Acesta vorbea prost
româneşte. Între noi a avut loc un scurt dialog:
Ŕ Ce mai face la dumneata? Cum mai stăm cu cocleala din cap?
Ŕ Domnule colonel, îmi execut detenţia.
Ŕ Nu asta întrebăm, ci ce mai gândim?
Ŕ Domnule colonel, nimic deosebit.
Ŕ O să facem să fie şi la dumneta ceva deosebit!
În luna august, prin desfiinţarea închisorii Piteşti pentru studenţi, sunt
transferat la Gherla.
Relatările ce vor urma sunt în mai mică legătură cu teza principală a
prezentării Demascărilor, de aceea nu voi insista asupra desfăşurării acestora, care
poate – cu ajutorul Celui de Sus – vor face obiectul unei alte scrieri. Voi puncta
totuşi câteva momente care să-l ajute pe cititor să pătrundă în atmosfera acestui
cutremurător Experiment, pe care cei supuşi lui l-au trecut cu o unicitate specifică
fiecăruia.
Ajuns la Gherla, sunt introdus într-o cameră în care se mai aflau circa 10-
15 deţinuţi. Aici foarte repede mi-am dat seama că totul este regizat. Se făceau
rugăciuni în comun, dimineaţa, la prânz şi seara. Am refuzat de la început să
particip, motivând – şi de fapt aceasta era realitatea – că îmi fac rugăciunea singur.
Ştiam că aceste rugăciuni în comun, provocate de o parte din cei din cameră trecuţi
prin demascări, dar pe care nu reuşisem să-i identific, se vor întoarce ca un
bumerang, cu un plus de acuzare şi de chinuri pentru cei care le practicau.
Aşteptam în fiecare seară ca o parte din cei din cameră să sară asupra celorlalţi şi

85
să-i doboare în bătăi. Dar spre satisfacţia mea, timp de circa două săptămâni nu s-a
întâmplat nimic, fapt care contribuia ca tensiunea mea psihică şi mintală să crească
în proporţii insuportabile. În după-amiaza zilei de 3 septembrie am fost mutat la
camera 99, tot la etajul 3. Aici, după configuraţia celor prezenţi, m-am lămurit cam
care vor fi cei care urmează să intre în demascări. În total se găseau acolo cam 50-
60 de tineri. După ora închiderii (18.00), un bărbat voinic, înalt, osos – Ţurcanu –
ne-a anunţat că aici se va desfăşura o acţiune de reeducare şi că s-a terminat cu
banditismul unora şi că cei cinstiţi nu mai pot suporta să aibă alături criminali şi
bandiţi. Apoi a anunţat că cei care sunt de acord cu reeducarea să treacă în stânga
lui, iar ceilalţi în dreapta. În acest timp un deţinut a început să închidă ferestrele. Eu
ştiam de acum (ca şi Avrămuţ) că Ţurcanu era informat despre faptul că sunt în
cunoştinţă de cauză în ceea ce priveşte scenariul. A trece de partea celor care nu
acceptă reeducarea însemna un plus de tortură cu deznodăminte fatale pentru
bravură, care pot duce la cedări ce îmi vor marca conştiinţa tot restul vieţii.
Faptul că aveam în faţa mea foşti colegi şi camarazi cărora le purtam
consideraţie ştiindu-i mai buni, superiori mie, dar care nu rezistaseră torturilor, mă
înspăimânta. Mi-am făcut o cruce în sinea mea, zicându-mi: Doamne, mi-a venit în
sfârşit momentul să intru şi eu în “rândul” celorlalţi! Doamne! Fă ce crezi cu
mine! şi am trecut de partea celor care acceptă. Deliberarea mea a fost extrem de
scurtă, probabil de câteva secunde, pentru că a urmat o comandă din partea lui
Ţurcanu: Pe ei!! Apoi, o busculadă, fiecare din cei destinaţi a fi reeducaţi –
indiferent de ce parte trecuseră – să fie trântit pe duşumea şi având doi-trei
deasupra lui. O nouă comandă de încetare şi suntem nominalizaţi cei ce vom intra
în tură, ordonându-ni-se trecerea în poziţie: stat pe rogojină cu picioarele întinse şi
trupul la 90 de grade, iar mâinile întinse peste genunchi cu palmele spre vârful
bocancilor. Eram circa 15 –16. Cei de care îmi amintesc au fost : Zotu Vasile,
Amitroaiei Mihai, Anghel Avram, Ion Ştefan Constantin, Herlea, Dezmeri Zoltan,
Teja Constantin, Timaru Mihai, căpitanul Gheorghiţă Savel, Mandru, Florin Rusu,
Măgirescu Nicolae, Drohobeţchi Atila. Alături de aceştia au fost aduşi ulterior
Caravia Paul şi Ciuceanu Radu. Nu mai descriu cele ce au urmat. De mine s-a
ocupat personal Ţurcanu.
Prin luna septembrie, în urma unor lovituri în ceafă, cu o coadă de mătură,
pentru a înghiţi dintr-o singură dată suta de grame de pâine şi a sorbi pe nerăsuflate
ciorba fierbinte, mi s-a fisurat o venă, din care a ţâşnit sângele ca la o pasăre tăiată.
A fost adus doctorul (medicinist în ultimul an) deţinut Turcu, care mi-a prins vena
cu două copci. În aceeaşi perioadă, într-o noapte, plantonul care ne supraveghea
somnul a sesizat că sub mine este sânge. Leviţchi Mihai m-a scos în cămăruţa
alăturată şi a constatat că urinam sânge. Mi-a dat să bea apă şi am înghiţit pe
nerăsuflate şapte gamele. Aveam senzaţia că apa pătrunde în toţi porii ca într-un
burete. Mi-a pus în mână o bucată de săpun şi o sârmă, şoptindu-mi că dacă vine
Ţurcanu să-i spun că am cerut să scriu nume de persoane nedeclarate la anchetele
de la Securitate. Mi-am dat seama că şi el, care făcea parte dintre reeducaţi încă de
la Suceava, se temea totuşi de Ţurcanu. Acelaşi lucru mi s-a întâmplat şi în noaptea

86
următoare, de data aceasta cel care mi-a dat să beau apă – urinam totuşi sânge în
continuare – fiind un tânăr elev din Ardeal, Henteş.
Pe la începutul lunii noiembrie, într-o seară, Ţurcanu m-a chemat la el şi
mi-a spus: Tu zici că ai terminat cu trecutul. Trebuie să o dovedeşti: Aici se află
unul încăpăţânat care trebuie “convins”: Anghel Avram. Uite această coadă de
mătură. Du-te la el şi loveşte-l până se cuminţeşte. În acele clipe mi-a apărut figura
luminoasă a lui Avrămuţ, care avea o mare consideraţie faţă de mine şi de care
eram legat mult sufleteşte. Am răspuns pe loc fără nici o ezitare dar cu vocea
tremurândă: Domnule Ţurcanu, asta nu o pot face! A urmat un strigăt al lui
Ţurcanu: Luaţi-l! Am numărat până la 300 loviturile primite la tălpile goale, după
care am leşinat. Mi s-a fisurat osul în talpa piciorului stâng, unde a apărut şi o
umflătură cât un ou de bibilică. La o săptămână, fiind mutat în altă cameră mai
mică, pentru câteva zile, Avrămuţ – care şi acum era cu mine – m-a întrebat dacă
nu cumva am înnebunit, pentru că râdeam prosteşte când nimănui nu-i mai ardea de
aşa ceva. I-am arătat talpa spunându-i că merg pe rulmenţi, dar nu este mai puţin
adevărat că în aceste clipe când nu mai vedeam în jur plantoane şi nici nu mai
şedeam în poziţie, psihicul cvasidegajat reacţiona nefiresc, asemeni unui arc destins
brusc după o maximă comprimare. Nu mai eram un om normal! Un ultim moment
din această perioadă pe care îl voi mai relata – perioadă care a abundat în
sumedenie de suplicii şi torturi – s-a petrecut prin luna decembrie.
Spre uriaşul meu noroc, am stat la camera 99 numai până la 31 decembrie
1951. Dacă acele luni s-ar fi prelungit, aşa cum s-a petrecut cu marea majoritate a
studenţilor, iar momentul cu punerea ciomagului în mână s-ar fi repetat, probabil
că n-aş fi rezistat şi aş fi lovit! Nu ştiu! Dumnezeu a vrut altfel cu mine, poate mai
mult decât meritam. După această incursiune, voi relua firul relatărilor legat de
prezentarea Experimentului.
La 3 ianuarie 1955 sunt ridicat din Gherla şi adus la S.S.I. (Serviciul Secret
de Informaţii), în Calea Plevnei din Bucureşti. Cele relatate în paginile anterioare
vor avea legătură cu toată ancheta ce se va desfăşura între 3 ianuarie 1955 şi iulie
1956. În toată această perioadă am fost complet izolat. Ancheta la S.S.I. a început-o
un colonel civil – nu l-am văzut niciodată în haină militară – micuţ de stat, grăsuţ,
cu glas piţigăiat, asistat de un locotenent - major. Timp de circa o săptămână,
zilnic, am fost presat cu enorm de multe întrebări, în care mi se cerea să le explic,
să le detaliez afirmaţia mea că nu mai sunt un adversar al regimului. Ştiam lecţia
că sub nici un motiv nu trebuia să amintesc de demascări sau reeducare, pentru că
acest lucru m-ar fi putut readuce acolo de unde scăpasem, neavând nici un indiciu
că nu se poate reedita. Nu ştiam absolut nimic despre Procesul Ţurcanu, din
toamna 1954, unde alţii fuseseră martori, dar pe care eu nu-i întâlnisem. Noii
anchetatori încercau să-mi smulgă un cât de vag indiciu în legătură cu
Demascările. Întrebările curgeau, cerându-mi să spun prin ce camere am trecut la
Gherla şi ce am făcut în fiecare. Venind vorba de camera 99, m-au întrebat cine era
şef de cameră şi ce făceam acolo? Am răspuns timid că acolo se purtau discuţiile
privind reorientarea noastră şi reeducarea în spiritul societăţii de afară, iar şef de
cameră era Ţurcanu Eugen. Trecuseră cred 10 zile şi la cuvintele reeducare şi

87
Ţurcanu, colonelul a izbucnit: Auzi! Reeducare făcută de legionarul Ţurcanu!
Chiar că nu puteam să-mi dau seama ce se urmăreşte. Ancheta a durat încă două
săptămâni pe tema activitate legionară sub masca unei aşa-zise reeducări, după
care am fost mutat la Ministerul de Interne, unde de altfel mai fusesem şi în 1948.
Aici am început să fiu din ce în ce mai circumspect, mai precaut, lăsându-i
pe ei să-şi dezvolte tema. Anchetele se desfăşurau zilnic la etajul IV. Până în iunie
inclusiv, expunerile lor care trebuiau să-mi intre în subconştient prin repetări
zilnice susţineau cam următoarele teze:
- Legionarii din ordin au dus în închisoare acţiuni de compromitere a
regimului.
- Legionarii din ordin şi-au continuat activitatea criminală în închisoare
strângând informaţii despre cei nearestaţi, cât şi asupra armamentelor din afară
neştiute de Securitate, informaţii pe care le-au transmis în exterior. Toate le-au
făcut sub masca reeducării.

Aceste prezentări au fost foarte lungi, pe parcursul a multe săptămâni,

menţionându-se mereu că ele vin în sprijinul meu, care nu mai am nimic de ascuns,
totul fiind cunoscut. Într-una din zile am izbucnit, spunându-le: Pentru aceasta mi
s-a spart vena în ceafă şi osul în talpa piciorului stâng? Vă rog să fiu consultat
pentru veridicitatea celor afirmate. Răspunsul anchetatorului a venit prompt:
Metodele dure care vi s-au aplicat au fost specific legionare pentru a fi “căliţi”,
“fortificaţi” !! Până la schilodire şi moarte?, am replicat eu. Trebuiau să
supravieţuiască numai cei “tari”, cei “slabi”, “nerezistenţi” nu se puteau numi
legionari, urmând a pieri în această selecţie, a fost răspunsul neîntârziat al
locotenentului major.
Dar anchetatorii socotesc că demonstraţiile de până acum au fost
insuficiente şi vin cu o nouă bombă. Ordinul de “reeducare“ de la Horia Sima l-ai
primit prin Vică Negulescu şi Andrei Decebal la Jilava în camera 7 Reduit, după
proces în ianuarie 1949, când ai stat cu ei. Acest ordin l-ai transmis la momentul
oportun lui Ţurcanu, iar apoi de la acesta ai primit informaţiile din Piteşti pe care
le-ai transmis afară în 1950-1951 când ai stat la Jilava. Tot atunci ţi-ai îndeplinit
misiunea de a face legătura între “Comandamentul Legionar din Aiud” şi Ţurcanu
cu aşa-zişii lui “reeducaţi”. Am rămas înmărmurit, dar în acelaşi timp din ce în ce
mai înspăimântat, că în lipsa lor de logică şi de scrupule nu vor da înapoi să
recurgă la metodele pe care le practicaseră la Piteşti pentru obţinerea din partea
mea a declaraţiilor pe care le doreau. Stupefiat, am reiterat insistent torturile care ni
s-au aplicat în demascări şi care contraziceau flagrant tezele lor. Ancheta se
desfăşura sub teroare psihică uriaşă, cu strigăte şi ameninţări: Îţi vom aresta şi
aduce pe toţi ai tăi, sor-ta, profesoara aia cocoşată, ailalaltă de la Spitalul
Brâncovnesc, pe mă-ta şi logodnica ta, care nu este străină de tot ce nu vrei tu să
recunoşti. Toate acestea aduceau elemente noi în anchetă şi anume: ce ştiau ai mei
şi eu nu recunoşteam, pe de o parte, iar pe de alta faptul că va trebui să recunosc
ceva, dar care pentru mine constituia încă o nebuloasă. Un moment de apogeu în
această fază l-a constituit cel pe care îl relatez acum. Colonelul civil îi dă

88
locotenentului major un briceag, apoi mi se adresează mie: Astăzi discutăm despre
problema “petecelor”. Toată îmbrăcămintea mea, cămaşa, pantalonii şi o haină
jerpelită erau numai petece, pe cămaşă în special fiind unele peste altele, ţinându-
mi în felul acesta şi de cald. Colonelul continuă: Spune de bună voie tot ce ai
ascuns sub petece. Natural, nu aveam nimic şi sunt convins că şi ei credeau acelaşi
lucru. Totuşi ofiţerul a început să taie fiecare petecel, lăsându-l însă să atârne agăţat
de un colţ. După câteva ceasuri eram tot ca o gâscă leşească, îmbrăcat numai în
petecele care atârnau. Din când în când colonelul amuzându-se spunea pe un ton
victorios: Aha! Încă puţin şi descoperim mesajele acestui bandit! Acţiunea îşi
realizase efectul psihic scontat de ei. Tremuram din toate încheieturile, simţind că
mă prăbuşesc. Totul a durat o dimineaţă întreagă. Când au terminat de descusut m-
au trimis în celulă.
Dar în câteva zile constat că mi se umflă testiculele care devin extraordinar
de sensibile, acuzând şi dureri mari. Sunt vizitat de un doctor, iar după două zile
sunt transportat cu o furgonetă pe care scria Legume-Fructe, trezindu-mă într-o
aripă specială a Securităţii la Spitalul Văcăreşti, unde, cu diagnosticul
orhiepididimită bilaterală TBC, primesc câte două hidrazide pe zi, total
insuficiente pentru tratarea bolii. Voi trece peste câteva lucruri inedite petrecute
aici, pentru ca relatările mele să cuprindă numai elementele legate de anchetă.
După două – trei zile liniştite, când am crezut că am scăpat, sunt luat din cămăruţa
de infirmerie şi dus într-o alta din curtea spitalului. Şi aici ancheta reîncepe, de data
aceasta cu doi ofiţeri deodată. Am fost întrebat ce am discutat la proces cu
logodnica mea care a fost în lot cu mine. Am răspuns că am rugat-o să-şi refacă
viaţa, pentru a fi eu cu conştiinţa împăcată. Răspunsul meu nu i-a satisfăcut, dar
nici eu nu ştiam ce urmăresc.
Timp de câteva săptămâni, câte o dimineaţă întreagă, cei doi ofiţeri,
alternând unul în picioare, celălalt cu mâna pe umărul meu, rosteau stereotip: Ce i-
ai spus şi ce i-ai dat logodnicei la proces? Apoi numai: Ce i-ai spus şi ce i-ai dat?
Ce i-ai spus şi ce i-ai dat?… După cele câteva ore veneam în cameră epuizat,
istovit, şi încercam să dorm. Calvarul a durat cam 3 săptămâni, după care sunt
readus la Interne, unde ancheta se reia pe un ton mult mai dur şi mai ameninţător.
Mi se spune că îmi vor fi aduse ultimele dovezi al activităţii mele criminale din
închisoare. Era prin iulie 1955. Într-una din dimineţi sunt confruntat cu Voinea
Octavian, fost ofiţer şi student la Facultatea de Construcţii din Bucureşti, care
fusese şeful lotului în care am fost judecat şi condamnat. După identificările de
rigoare acesta reia tot scenariul inventat de Securitate.
- Popescu Traian, după procesul din ianuarie 1949, a stat la Reduitul
Jilavei cu lotul Vică Negulescu şi cu Andrei Decebal. De la aceştia a primit
“directiva-ordin de reeducare” în închisoare, aceasta fiind transmisă din
partea lui Horia Sima. Tot de la ei a primit “ordinul” prin care se dispunea ca
în închisoare să se ducă acţiuni de compromitere a regimului. Să se facă
absolut orice pentru a se ieşi din închisoare, în vederea continuării acţiunilor
teroriste afară. Acţiunile din închisoare vor fi dure, aplicându-se metode care
să contribuie la “fortificarea” şi la “călirea” celor ce vor trebui să continue

89
 “lupta” după eliberarea din închisoare. La proces Popescu Traian a transmis
logodnicei sale care era în acelaşi lot “codul” secret prin care urma să se
transmită informaţiile afară, în legătură cu reorganizarea celor nearestaţi, a
locului unde se află depozite de armament, etc. Acest “cifru” secret logodnica
lui l-a transmis surorii lui Popescu Traian, medic la Spitalul Brâncovenesc.

A urmat descrierea cifrului secret pe litere. În momentul acela m-am blocat,

făcând un efort uriaş de a nu înregistra nimic, pentru a nu-l putea reproduce în urma
torturilor care îmi imaginam că vor urma. Creierul îmi zvâcnea, ochii îi simţeam că
aruncă flăcări, care încet - încet îmi cuprindeau întregul trup, buzele îmi tremurau,
palmele nu le mai puteam stăpâni. Nu era revoltă, nici urmă de aşa ceva, ci numai
totala neputinţă de a mă mai stăpâni. Confruntarea continuă.

Ŕ Toate acestea Popescu Traian le-a transmis lui Ţurcanu Eugen, care le-a
folosit după cum voi relata în continuare.
- În anul 1950 Popescu Traian a fost “lăsat” la Jilava unde a stat până în
1951. În acest interval Popescu Traian a fost elementul de legătură între
“Comandamentul legionar” din Aiud şi închisoarea Piteşti, respectiv Ţurcanu
Eugen, căruia i-a transmis “directivele” din Aiud.
- În 1950 Popescu Traian a fost contactat la Jilava în camerele de la Reduit
de către Păunescu Ion (Nelu) şi Iosif Iosif, veniţi de la Piteşti. Aceştia i-au
comunicat “mersul reeducării” şi i-au adus nişte chiloţi, pe care prin “cifrul”
secret amintit se comunicau datele rezultate din “reeducare”. Aceste obiecte
Popescu Traian le-a transmis afară. La rândul lui, Popescu Traian a transmis prin
cei doi “curieri” lui Ţurcanu “directivele” suplimentare primite de la Aiud în
privinţa “reeducării”.

Confruntarea a fost mult mai amplă decât aceste relatări, pentru că ea a durat
două dimineţi. Nu am redat răspunsurile mele la aceste invenţii, ele demonstrând că
la secretul desăvârşit al comunicării între noi în închisoare se adăuga şi faptul că
deplasările de la o închisoare la alta se făceau numai cu ordinul Securităţii şi Direcţiei
Generale a Penitenciarelor. În câteva rânduri, le-am spus că Voinea este alienat
mintal. Aşa cum am mai relatat, nu ştiam că la acea oră Voinea era de peste jumătate
de an condamnat la moarte. Dar în afară de aceasta, îmi puneam problema prin ce
chinuri şi ce coşmaruri a trecut acest om, a cărui integritate o cunoşteam de afară
dinainte de arestare.
Era sfârşitul lui iulie 1955. Mă aflam în aceeaşi stare psihică descrisă mai
înainte, când aşteptam să intru în Demascări, indiferent ce s-ar întâmpla cu mine.
După două, trei zile sunt dus din nou la etajul IV, într-o cameră destul de mare şi
aşezat pe un scaun care avea în faţă la câţiva metri două stative cu becuri puternice.
Ancheta a început să se desfăşoare într-un ritm infernal, de mitralieră, cu câteva
fraze stereotipe: Recunoaşte, recunoaşte, ce ai primit, ce ai dat, ce ai transmis??
etc. etc. Anchetatorii se schimbau neputând nici ei rezista acestei viteze. Lumina de
la becuri începuse să mă doară, oboseala se aşternea ucigător. După primele 24 de

90
ore, în uşa camerei a apărut un bărbat în civil, având faţa osoasă, prelungă, care a
întrebat într-o românească cu accent străin:
Ŕ Cine este anchetatul? Recunoaşte?
Ŕ Tovarăş general, nu vrea, se încăpăţânează, a răspuns anchetatorul.
Ŕ Continuaţi cu el până recunoaşte!
În 1990 sau 1991 într-o emisiune TV l-am recunoscut după trăsături şi dicţie:
Era generalul Nicolschi.
Această rundă de anchetă a durat două zile şi o noapte. Nu ştiu de câte ori am
leşinat căzând de pe scaun. În a doua zi seara, leşinat, mi-am revenit călcat în
picioare cu cizmele. Dus pentru puţin timp în celulă sunt readus către miezul
nopţii, la etajul IV, într-un mic birou. Aici, colonelul civil şi locotenentul major m-
au întrebat dacă acum, după ce mi-au adus toate dovezile posibile m-am hotărât să
vorbesc şi să recunosc, întrucât răbdarea lor a ajuns la limită. Am răspuns că totul
este o invenţie şi o mare minciună. A urmat un Luaţi-l. În uşă a apărut vestitul
Brânzaru (o namilă de peste 100 de kilograme, cu fruntea lată de două degete, părul
tuns scurt, ţigan, şofer de prin Obor, bătăuşul Internelor, cunoscut încă din 1948).
M-a împins într-o cămăruţă alăturată unde se mai afla un colonel în haine militare.
A urmat bătaia clasică la tălpi cu o ţeavă de locomotivă de 2 metri. Se luminase de
ziuă. Cei doi alternau la bătaie. Brânzaru în maiou, colonelul cu tunica scoasă.
Eram suspendat între două mese şi din când în când îmi dădeau drumul pe podea.
După mai multe leşinuri urmate de aruncarea peste mine a unei găleţi cu apă, ud
leoarcă am spus: Am transmis! A urmat un Daţi-l jos! şi am fost dus în celulă. În
ziua aceea am fost lăsat în pace. Până a doua zi când s-a reluat ancheta mi-am
încropit propria invenţie, propriul scenariu cu elemente furnizate de ei, care însă să
nu fie identice cu cele prezentate de Voinea. Aceasta pentru că două declaraţii
identice, a mea şi a lui Voinea, îmi pecetluiau soarta, dar şi pentru faptul că nu mai
puteam reproduce povestea cu cifrul.

Acest nou fals cuprindea următoarele date:

- După proces în 1949 stând cu Vică Negulescu, acesta ne-a “recomandat”
ca, dacă ni se va cere, să nu ne opunem în acceptarea unor tentative de reeducare
din partea administraţiei, în eventualitatea unei ieşiri mai repede din închisoare,
dar fără “cedări de conştiinţă”.
- La Jilava în 1950 am primit prin Iosif Iosif şi Păunescu Ion chiloţi pe
care era scris ceva cu aţă albă, dar nu ştiu ce anume. Ei proveneau de la Ţurcanu
cu indicaţia de a-i trimite afară. I-am dat cuiva care se elibera spunându-i să-i
arunce în curtea Ambasadei americane sau engleze. Probabil că pe acei chiloţi era
scris că la Piteşti unii deţinuţi îi torturează pe alţii.
Păienjenişul întrebărilor anchetatorului şi răspunsurile mele au creat o nouă
situaţie foarte complicată şi de cele mai multe ori imposibil de clarificat.
Pentru ca dezastrul, la care acum aveam propria contribuţie, să fie cât mai
complet, sunt confruntat într-o dimineaţă atât cu Păunescu Ion cât şi cu Iosif Iosif.

91
Confruntarea a fost foarte scurtă. Am declarat că am primit de la ei nişte chiloţi
trimişi de Ţurcanu. La întrebarea anchetatorilor ce era scris pe chiloţi, am răspuns
că nişte semne cusute cu aţă albă, la care Păunescu Ion a răspuns că într-adevăr,
totul este cusut cu aţă albă. Desigur ambii au negat totul pe un ton ferm, chiar
vehement, făcându-mă nebun. În acele momente îmi reproşam că n-am mai putut
rezista şi în felul acesta poate m-ar fi omorât. Doamne! La ce bun să mai trăiesc, la
ce-mi mai foloseşte viaţa, ce să mai fac cu ea? Această epavă nu merită să mai
trăiască!
În lunile august şi septembrie, ancheta se continuă cu accente dure. Nu se
leagă nimic din poveştile tale, repeta anchetatorul. La începutul lui octombrie
1955, ameninţările se accentuează şi se înteţesc. Intri iar la roată, mă ameninţa
locotenentul major. Ajung într-o stare de semialienare mintală. În celulă, după-
masă, reîntors de la anchetă, râd şi plâng, trecând brusc de la o stare la alta. Sunt în
totală degringoladă psihică. Aud prin uşa metalică ce da în coridor un glas de
femeie. Seara ciocănesc uşor în perete improvizând un alfabet sui generis, nu ştiam
Morse (litera A o bătaie, B, două, C, trei etc.). Se încropeşte un dialog prin perete.
În celula alăturată se afla o maică de la mănăstirea Vladimireşti, Teodosia. Îi spun
printre altele să se roage şi pentru mine, eu nemaifiind în stare de nimic. Se apropia
ziua mamei, 19 octombrie. În zilele de 16, 17, 18 octombrie mi-au apărut în minte
primele versuri din viaţa mea, pe care le adresam mamei. Ele se terminau cu
versurile: Printre lacrimi şi suspine / te rog să-mi asculţi chemarea / în genunchi
căzând la tine / eu îţi spun iartă-mă mamă! Plimbându-mă prin celulă am început
să fredonez o melodie care îmbrăca versurile. Cum? De unde? Şi mai ales de ce
mi-au apărut? Desigur de la Dumnezeu, dar nici ele nu mă mai ajutau. Sus la
anchetă ameninţările se înteţeau, însoţite de acel intri iar la roată. În după-amiaza
zilei de 19 octombrie – repet, ziua mamei – în genunchi şi în hohot de plâns
repetam fredonând versurile pentru mama, însoţite de Doamne, Doamne, dacă
exişti, pentru ce m-ai părăsit? Eu nu mai sunt în stare să mă mai rog, poate de
aceea nu vrei să mă mai ajuţi, fă ceva şi ia-mi viaţa! Gardianul deschizând uşa mă
întreabă: Iar ai luat-o razna? Am ridicat ochii spre el neputând articula nici un
cuvânt.
Seara fiind scos la aşa-zisul program pentru WC am văzut pe sub ochelarii
maţi pe Brânzaru. Întors în celulă mi-am spus că mi-a venit rândul, am avut un şoc,
am luat 80 de hidrazide (strânse în ultimele săptămâni) şi mi-am tăiat venele cu un
ciob de sticlă de la un bec spart găsit în WC. Am fost transportat la Văcăreşti, pe
aceeaşi aripă a Securităţii unde până în martie 1956 nu am mai fost anchetat, iar
după acea dată, numai de câteva ori, nu însă în problema Reeducare. Acel cântec
de durere pe care l-am intitulat Deznădejde face parte din oratoriul Calvar, inspirat
din Zarca Aiudului şi care în 15 noiembrie 1997 a fost interpretat de Corul şi
Orchestra Naţională Radio. În august 1956 sunt scos din izolare şi internat în secţia
TBC a Spitalului Văcăreşti. Nu redau această perioadă nefiind legată de
demascare-reeducare.
În luna aprilie 1957 am fost martor al apărării în procesul Valeriu
Negulescu, al aşa-zişilor autori morali propus de Popa Aurel.

92
Dorind să-mi pună întrebări şi Gheorghe Calciu, Preşedintele îl întrerupe spunând
că sunt numai martorul lui Popa Aurel. Vică Negulescu intervine vehement:
Domnule Preşedinte, vă rog nu intimidaţi martorul. Trebuie să se termine această
mascaradă!
Mi-am dat seama după întrebări, după vioiciunea din glas, că toţi cei din
boxă aveau un moral extrem de ridicat. Gheorghe Calciu a fost cel care a dat peste
cap tot acest simulacru de proces, printr-un moral inegalabil şi o ascuţime de minte
care îl caracterizează.
Valeriu Negulescu este condamnat la moarte, dar i se comută pedeapsa în
muncă silnică pe viaţă. Pentru toţi cei opt, cât şi pentru martorii acuzării, Popescu
Aristotel, Dan Dumitrescu, Nuţi Pătrăşcanu, Voinea Octavian şi Popa Alexandru,
se construiesc şase celule speciale în aşa-zisa etuvă de la Reduitul Jilavei. Mai sunt
aduşi aici, fără nici o legătură cu procesul demascărilor, profesorul Nicolae
Pătraşcu, secretar general al Mişcării Legionare, Pavel Grimalschi şi Marcel
Petrişor. Se poate afirma fără exagerare că în aceste celule au fost practic zidiţi de
vii. Lispiţi de aer şi hrană, respirând umezeala de pe pereţi, nu reuşesc să
supravieţuiască: Valeriu Negulescu, Costache Oprişan., Dan Dumitrescu, Popescu
Aristotel şi Nuţi Pătrăşcanu.
În timpul cumplitului cataclism au fost omorâţi ori s-au sinucis peste 30 de
tineri, schingiuiţi peste 780 din care 100 au rămas cu infirmităţi grave (v. Magazin
istoric, Apr. 1993). Din toţi cei care au cunoscut total sau parţial această înscenare
finală, pe cât de macabră, pe atât de ridicolă, mai trăiesc numai trei: Gheorghe
Calciu, Popa Aurel si subsemnatul.

EPILOG

Din aceste sinistre adâncuri au ţâşnit totuşi revărsări nu de ură, nici de

răzbunare. Oblojindu-şi rănile trupeşti şi sufleteşti, cei care au supravieţuit au
convertit suferinţa în creaţie. Unii şi-au aşternut amintirile în pagini
cutremurătoare: Gheorghiţă Viorel, Costin Merişca, Mihai Timaru, Gheorghe
Stănescu, Dumitru Bordeianu din Australia, Ion Munteanu, Nicolae Călinescu,
Radu Ciuceanu, Paul Caravia; Dan Lucinescu devine membru al Uniunii
Scriitorilor din România şi din Suedia, cu 7 volume publicate; Prof. Boldur
Lăţescu, Sergiu Mandinescu, Virgil Constantinescu, Emilian Brânzei, Constantin
Oprişan (postume); Maxim Virgil, Păunescu Ion (Daia), Şahan Eugen, Vişovan
Aurel.
Alţii, aşa cum scrijelau în celulă cu un ac sau o sârmă pe un os rătăcit în
mâncare, ajung sculptori. Aurel Obreja expune la Palatul Patriahal până în anul
2000, după ce a sculptat iconostasul Bisericii Ortodoxe din Siria. Nicuşor Purcărea
expune sculpturi, de la miniaturi la unele monumentale, în Bucureşti, Paris şi
Braşov, unde îndrumă şi noi generaţii care să-l urmeze. Ion Păunescu lasă în urma
sa sculpturi valoroase fără a le vedea expuse. Mihai Tufeanu, pe cât de talentat pe
atât de necunoscut încă, pictează în acuarelă şi ulei. Octavian Tomuţă şi acelaşi

93
Dan Lucinescu (citat mai înainte) devin inventatori cu brevete cumpărate în
străinătate, dar vândute de Statul român care a avut grijă să intre în posesia banilor
până în 1989.
Printre toţi aceştia şi cel care semnează aceste rânduri compune (poate este
prea pretenţios termenul, dar nu am găsit altul) fără hârtie şi creion, textul şi muzica
a circa 20 de lucrări. Poemul – Cantată Mântuire şi Oratoriul Calvar sunt
interpretate în şase concerte (1991 – 1997) de către Orchestra Liceului de Muzică
George Enescu, Corul Filarmonicii George Georgescu, Corul şi Orchestra Teatrului
Muzical N. Leonard din Galaţi şi Corul şi Orchestra Naţională Radio. A treia
lucrare, oratoriul Patimile Domnului nu se ştie când şi dacă Domnul Iisus va hotărî
să fie auzită.
Cititorule, aceste rânduri au dorit a oferi o imagine a ceea ce a însemnat
acel satanic Experiment, dar în acelaşi timp şi Fenomen. Cele inserate aici sunt
simple jaloane care pot constitui – împreună cu miile de pagini ale celor mai
înainte amintiţi – material de studiu pentru medici, psihiatri, sociologi, teologi, dar
şi cineaşti sau dramaturgi, care până acum nu s-au încumetat să abordeze o
asemenea temă. De fapt cei care au trăit drama sunt singurii care pot aduce
informaţiile veridice şi care pot trage concluzii în ceea ce priveşte dimensiunile şi
rezultatele ei: rezistenţa totală până la trecerea dincolo de această lume, sau chiar a
supravieţuirii; revenirea din cedări, uneori chiar spectaculos, concesii prin tăcere şi
în sfârşit căderi ireversibile, totul petrecut într-un climat luciferic, premeditat şi
conceput însă în creuzete străine acestui neam. Dumnezeu a vrut şi a hotărât
altfel decât forţele întunericului.

N.R.:
2
- Prin Sentinţa nr. 32, Dos.24/954 din 10 nov. 1954 a Tribunalului Militar pt.
Unităţile M.A.I. se condamnă la moarte pentru ”crima de act de teroare în grup” p.p. art. 1,
lit. D din D/199/950, 22 de inculpaţi incluzând şi pe Cobilaş Nicolae care nu a fost deţinut
în închisorile unde s-a aplicat „Experimentul Piteşti”, conform Memorialul ororii, Ed.
Vremea, 1995, pag. 457, 467.

Popescu Traian (n. 27 august 1923) inginer. Deţinut politic

15 mai 1948 – 18 apr. 1964. A făcut parte din primele loturi ale
studenţilor trecuţi prin “reeducări” la Piteşti şi în alte penitenciare.
În detenţie în perioada 1957-1962 elaborez în lipsă totală de hârtie
şi creion, numai mental, circa 20 lucrări muzicale, inclusiv textele.
A publicat articole în „ANALELE SIGHET” în perioada 1995-
2000. În prezent colaborează la revista „Scara” din Bucureşti. În
anul 2001 a lansat la Muzeul Literaturii Române din Bucureşti
cărţile: „CATRENELE ÎNVIERII” şi „EXPERIMENTUL
PITEŞTI”.

94
 ISTORIE ŞI MEMORIE A REEDUCĂRII
Mircea STĂNESCU (Bucureşti, Romania)

Studiul de faţă reprezintă, în primul rînd, o analiză a reeducării «de tip

Piteşti» în ansamblul practicilor reeducative din detenţie şi din afara acesteia,
prin comparaţie cu reeducarea desfăşurată în alte state comuniste. El militează, în
partea sa secundă, pentru întreţinerea memoriei victimelor, sarcină atribuită
intelectualilor.

1. ISTORIE

R eeducarea de la Piteşti are un precedent: reeducarea de la Suceava. În

perioada 6 ianuarie-19 septembrie 1949 în acest penitenciar s-a
desfăşurat prima încercare de reeducare a deţinuţilor politici din
România comunistăi. Această reeducare este importantă din două motive. Pentru că
ea a arătat că reeducarea este posibilă şi pentru că în urma ei au rezultat viitoarele
cadre ale reeducării de la Piteşti. Deţinuţii angajaţi în reeducare merseseră atât de
departe încât înfiinţaseră o organizaţie, copiată după organizaţiile partidului
comunist, denumită Organizaţia Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste. Ea a fost
însă desfiinţată pe data de 9 martie 1949, când conducerea Ministerului Afacerilor
Interne (MAI) le trimite deţinuţilor un reeducator, pe numele său Stângă. Această
reeducare de primă generaţie consta în lecturarea şi discutarea în colectiv a
literaturii ideologice, sprijinirea anchetatorilor cu informaţii despre persoanele
rămase nearestate şi strângerea de informaţii asupra stării de spirit a deţinuţilor din
penitenciar.
În timp ce reeducarea de la Suceava continuă, pe 19 aprilie 1949 un grup de
deţinuţi care se remarcaseră aici şi care îl avea ca lider pe Eugen Ţurcanu este
transferat, la ordinul conducerii MAI, la penitenciarul Piteşti în vederea pregătirii
condiţiilor necesare începerii unui nou tip de reeducare. La Piteşti, grupul este
încarcerat la camera 11, etajul 1, secţia «corecţie» (care grupa deţinuţi cu pedepsele
cele mai mici şi a căror culpă faţă de regim era considerată minimă). Noii veniţi
strâng informaţii despre deţinuţii de pe secţie şi caută să ia legătura cu conducerea
penitenciarului pentru a i le preda şi a-i cere începerea unei acţiuni de reeducare în
penitenciar. Contactul dintre acest grup şi direcţia penitenciarului se produce în
vara anului 1949, în urma unei inspecţii a colonelului Iosif Nemeş, director în
MAI. În perioada 7 iunie-25 noiembrie 1949 conducerea MAI înăspreşte condiţiile
de detenţie, aceasta fiind o măsură prealabilă începerii reeducării.
Dispozitivul de reeducare este testat de către oficiali din Ministerul de
Interne şi/sau Securitate pe data de 25 noiembrie 1949, la camera 1 secţia
95
«corecţie». Apoi, acţiunea debutează pe scară largă în data de 6 decembrie 1949, la
camera 4 Spital, etajul 1.
Reeducarea «de tip Piteşti» datorează foarte mult unui fost student la
Facultatea de Drept din Iaşi, Eugen Ţurcanu, deţinutul care prin angajamentul său
total a făcut ca reuşita experimentului să devină certă. În 1946 Ţurcanu intră în
partidul comunist, ulterior fiind trimis la o şcoală de diplomaţi a partidului. În 1948
a fost arestat în urma unui denunţ prin care era acuzat că a făcut parte în
adolescenţă din Mişcarea Legionară, deşi în autobiografia sa redactată la intrarea în
partid mărturisise acest lucru. A fost arestat din motive de siguranţă, apoi a fost
încarcerat la penitenciarul Suceava. Aici a început în toamna anului 1948 o acţiune
de reeducare sub conducerea unui alt deţinut, Alexandru Bogdanovici, care fusese,
înainte de arestare, şeful Centrului Studenţesc Legionar Iaşiii. Până la judecarea sa,
Ţurcanu spera că va fi eliberat, şi de aceea nu intră în reeducare, în această
perioadă fiind planton la etajul II al penitenciarului, o funcţie de acoperire pentru
cei mai buni informatori ai administraţiei. În 6 ianuarie 1949, în urma judecării
deţinuţilor din grupul Universitatea Iaşi, din care făcea parte, Ţurcanu este
condamnat la 7 ani de închisoare «corecţională». Foarte inteligent, cu o voinţă
puternică şi dornic să iasă cît mai repede din penitenciar (era căsătorit şi avea o
fetiţă de doi ani), Eugen Ţurcanu intră în reeducare, unde la scurt timp preia
conducerea acţiunii.
Caracteristica reeducării «de tip Piteşti» o constituie faptul că deţinuţii erau
bătuţi îngrozitor pentru a-şi schimba convingerile chiar de către colegii lor de
detenţie. În afară de bătaia sistematică, aplicată de deţinuţii din comitet şi de către
ajutoarele acestora, deţinuţii erau puşi să facă gimnastică forţată (culcări,
genuflexiuni), să stea zile şi nopţi întregi în poziţii incomode. Erau chinuiţi şi
umiliţi în cele mai inedite feluri: li se punea tineta în cap, erau puşi să sară ca
broasca, să frece ore întregi pardoseala, să se tîrâie pe jos, să mănânce într-un timp
record şi fără a se folosi de mâini, să-şi consume fecalele şi să-şi bea urina şi, ca
metodă de «lămurire», să se bată între ei. Gardienii şi conducerea penitenciarului
asigurau doar dispozitivul şi interveneau numai la începutul procesului de
demascare şi reeducare sau în cazuri extreme.
În momentul în care voinţa deţinuţilor era anihilată, ei erau gata pentru prima
fază a reeducării, intitulată demascarea exterioară. Primă fază avea ea însăşi doi
timpi. În primul, numit demascarea din interior, deţinuţii erau constrânşi să
denunţe toate atitudinile şi actele lor şi ale altora susceptibile a fi împotriva
regimului şi a administraţiei închisorilor. Acest timp presupunea doar demascările
cu privire la activitatea din interiorul penitenciarului, care se făceau în public, în
faţa camerei, şi împreună cu reeducatorul care îl avea pe deţinut în primire. Cei
care asistau trebuiau să participe, punându-i demascatului întrebări. Acolo unde
observau că tinde să omită sau să ascundă ceva, erau datori să intervină. Prin acest
procedeu, scopul reeducatorilor era dublu: căutau să cunoască în profunzime
activitatea din interiorul închisorii, şi vedeau care dintre deţinuţi participă la
reeducare şi în ce măsură. Demascările din interior erau verbale. Doar lucrurile
foarte importante erau scrise pe hârtie de către deţinuţi, dar aceasta mai târziu.

96
După ce deţinuţii îşi încheiau demascarea din interior, erau gata pentru timpul
următor.
Cel de-al doilea timp era demascarea din exterior. Deţinuţii îşi notau pe
tăbliţe de săpun, cu un ac, punctele asupra cărora aveau de demascat şi apoi îşi
declarau activitatea din exteriorul închisorii în faţa şefului de comitet. Acesta le
punea întrebări, le spunea să mai mediteze asupra unui punct sau a altuia şi, când
socotea de cuviinţă, îi trimitea să-şi scrie demascările. Din 25 noiembrie până în 26
decembrie 1949 deţinuţii îşi scriau demascările în faţa directorului penitenciarului,
Alexandru Dumitrescu şi a ofiţerului (referentului) politic, Ioan Marina.
Declaraţiile din demascări erau scrise, la început, în diverse camere ale
administraţiei. Din 19 ianuarie 1950, ele erau redactate în fosta cameră de baie de
lângă camera 4 Spital, acum reamenajată, şi numai în faţa lui Eugen Ţurcanu,
reeducatorul şef dintre deţinuţi. În acest timp, deţinuţii trebuiau să declare toate
informaţiile care ar fi putut sluji regimului. Pentru a avea o imagine mai clară, iată
ce interesa Partidul Comunist şi/sau Securitatea: organizaţii legionare, organizaţii
subversive, depozite de muniţie şi armament, gazde, persoane care înlesnesc
trecerea frontierei, activităţi şi legături ale Partidului Naţional Ţărănesc după
dizolvare, probleme şi legături de «spionaj» (unde intrau toate relaţiile cu
Occidentul), «sabotaj economic» (care reprezenta încercarea de a rezista la
etatizarea economiei), deţinători de valută şi metale preţioase, de cărţi şi
«documente subversive» (care reuneau toate cărţile necomuniste epurate din
biblioteci), acte comise împotriva comuniştilor în timpul războiului şi date privind
membrii de partid.
Ajunşi în camerele de scris declaraţii, deţinuţii erau puşi să redea întreaga
activitate dusă împotriva regimului, a lor şi a celor pe care îi cunoşteau, urmând
temele indicate mai sus. Relatările se numeau ele însele «demascări» şi aveau
următoarea formă: «Subsemnatul … bandit, declar …» – apoi urma conţinutul
declaraţiei. Demascările nu aveau forma declaraţiilor pe care deţinuţii le redactau
în faţa Securităţii, ci aspectul unor note informative, în care erau prezentate numai
chestiunile din afara penitenciarului. Demascarea era considerată o favoare care se
acordă deţinuţilor. Din acest motiv ea trebuia cerută, fiind, în fapt, o
«autodemascare», cum de altfel mai este şi numită, şi reprezenta semnul capitulării
duşmanului în faţa adevărului suprem al ideologiei. În demascările scrise deţinuţii
nu trebuiau să spună nimic despre bătaie şi torturi, care erau indicate prin formulări
de lemn ca «în urma conflictului» sau «în urma discuţiilor».
Ţurcanu era cel care stabilea dacă deţinuţii au spus adevărul, în urma
confruntării declaraţiilor. Apoi, deţinuţii care demascaseră lucruri comune erau
confruntaţi şi ei. O altă metodă de verificare era aceea prin care Ţurcanu consulta
fostele «vârfuri» ale deţinuţilor închişi care, în urma reeducării se convertiseră.
Alteori, ca să se convingă că deţinuţii declară tot, Ţurcanu îi bătea până începeau să
inventeze. Atunci verifica, prin intermediul altor deţinuţi, invenţiile respective.
Reeducatorul-şef îi asigura pe deţinuţi, în public, că nu vor fi inculpaţi în noi
procese pentru declaraţiile date în demascări. Le spunea că demascarea nu este atât
o acţiune poliţistă, cît un procedeu care deschide calea spre reeducare. Noua

97
metodă nu era doar o nouă anchetă, ci o etapă necesară care făcea conversiunea
posibilă. Ea trebuie văzută în principal ca o probă a sincerităţii, prealabilă receptării
noii doctrine.
Prin demascarea exterioară deţinuţii dădeau regimului primele semne că s-au
rupt de trecut.
Cea de-a doua fază a reeducării era demascarea internă. În această etapă
secundă deţinuţii trebuiau să probeze că s-au rupt radical de trecut. Dovada consta
în autobiografia pe care erau datori să o facă. Pentru a arăta schimbarea
fundamentală de gândire, autobiografia trebuia să fie cît mai negativă cu putinţă.
Dacă demascarea externă este momentul adevărului, demascarea internă reprezintă
momentul ficţiunii. Dacă în prima fază deţinuţii trebuiau să declare toate datele
reale, acum sînt obligaţi să producă doar falsul: să spună despre ei şi familiile lor că
sînt cei mai mari criminali, incestuoşi, desfrânaţi şi ticăloşi. Şi nu doar să le spună,
ci să recunoască aceste irealităţi în timp ce îşi povestesc în amănunt viaţa. După ce
deţinuţii şi-au recunoscut crimele, ei trebuie să-şi reinterpreteze viaţa în funcţie de
această acceptare. Autobiografia se face în faţa celorlalţi deţinuţi, în colectiv şi sub
supravegherea comitetului de reeducare. La expunerile biografice participă toţi
deţinuţii. Ei sînt obligaţi să-i pună întrebări celui care îşi relatează viaţa, să-l
contrazică şi să-l acuze, acolo unde consideră că manifestă cel mai mic ataşament
faţă de trecut. Autobiografiile cele mai incriminante sînt şi cele mai de preţ. Din
contră, expunerea cea mai neutră este taxată drept semn de «banditism». Cele mai
importante autobiografii sînt scrise şi trimise la Ministerul de Interne, pentru a
proba schimbarea radicală de gândire.
După încheierea acestui proces, deţinuţii care acum manifestă aderenţă
pentru regim, sînt supuşi ideologizării, care se face prin discutarea problemelor
teoretice şi practice comuniste. Dacă în faza demascării exterioare deţinuţii îşi scriu
«autodemascarea», în faza demascării interioare îşi fac «autobiografia», iar în faza
post-demascare îşi redactează analiza de evoluţie. Reeducarea reprezintă tocmai
acest proces dinamic: prima fază probează că deţinuţii s-au rupt de trecut, a doua
confirmă şi întăreşte desprinderea, iar cea de-a treia fază îi dă un fundament
doctrinar care are rolul de a o face definitivă. După ce în prima etapă deţinuţilor le-
au fost distruse concepţiile, în ce-a de-a doua trecutul lor a fost refăcut, în ce-a de-a
treia etapă li se revelă adevărul ideologic în numele căruia li se întâmplă tot acest
proces.
Reeducarea se desfăşoară cu succes în penitenciarul Piteşti, ea încheindu-se
la secţia «corecţie», în primăvara anului 1950, secţie care grupa circa 2/3 dintre
deţinuţii din închisoare. Acum regimul ia decizia să extindă experimentul în
întregul sistem de detenţie, fapt pentru care transferă deţinuţi reeducaţi în alte cinci
locuri de detenţie (Braşov, Gherla, Peninsula, Tîrgu Ocna şi Ocnele Mari). Aici
reeducarea se desfăşoară cu mai mult sau mai puţin succes. De acum, fiecare loc de
detenţie din cele indicate are propria sa istorie a reeducării, deşi regimul caută să
coordoneze întreaga acţiune. Ea eşuează în martie 1950 la Braşov şi în două
rânduri la Tîrgu Ocna (mai întâi în septembrie 1950 şi apoi în aprilie 1951).

98
 La Piteşti reeducarea continuă cu deţinuţii de la parter, secţia «temniţă grea»,
în perioada aprilie-septembrie 1950, şi apoi cu cei de la subsol, secţia «muncă
silnică», în perioada 6 decembrie 1950-primăvara 1951. Pe data de 10 iulie 1951,
un deţinut pe nume Ion Simionescu, care fusese torturat de către reeducaţi la
Peninsula, în timp ce se găsea la muncă pe şantierul lagărului a ieşit afară din
cordon cu intenţia vădită de a fi împuşcat. În urma acestei morţi, secretul reeducării
este deconspirat, Radio Londra aflând despre torturarea deţinuţilor politici din
închisorile şi lagărele din România. În urma valului de critici regimul decide să
stopeze acţiunea. Aceasta se produce în două etape. Mai întâi, în septembrie 1951
deţinuţii de la Piteşti sînt transferaţi la Gherla, unde o acţiune de reeducare
începuse din septembrie 1950. Apoi, reeducarea continuă la Gherla până în 19
decembrie 1951, când acţiunea este în fine stopată.
Pe 19 decembrie 1951 deţinuţii reeducatori sînt transferaţi la penitenciarul
Jilava, unde timp de doi ani (1952-1954) Securitatea îi anchetează şi apoi decide pe
umerii cui să arunce responsabilitatea pentru crimele şi torturile din reeducare.
Ancheta urmează directiva ideologică după care reeducarea ar fi fost iniţiativa unor
deţinuţi membri ai Mişcării Legionare, care, pentru a compromite regimul de
democraţie populară, a organizat teroarea din închisori. Inculpaţi în proces, 21 de
deţinuţi produc ei înşişi în anchetă probele vinei lor şi justifică teza regimului
asupra reeducării. O excepţie: Eugen Ţurcanu, fostul reeducator-şef, care, dându-şi
seama că nu mai are oricum nici o şansă să scape de condamnarea la moarte, nu
susţine poziţia anchetatorilor.
Procesul a avut loc la Tribunalul Municipiului Bucureşti, între 20 septembrie
şi 10 noiembrie 1954. El a fost iniţial gândit ca unul «spectacol», însă mai apoi
regimul a renunţat, desfăşurându-se cu uşile închise, publicul fiind format din
ofiţeri de Securitate şi soţiile acestora. Cei 22 de deţinuţi reeducaţi (excepţie făcând
Nicolae Cobilaş, introdus în proces pentru a justifica teza regimului), selectaţi cu
grijă dintre cei cu trecut legionar, sînt judecaţi. Apărarea nu a avut nici un rol,
neexistând martori ai apărării, iar apărătorii din oficiu acuzându-i pe inculpaţi la fel
ca şi procurorul militar. Fiind reeducaţi şi crezând că nu se pot salva decât
acreditând teza regimului, toţi deţinuţii au recunoscut acuzaţiile, Eugen Ţurcanu
inclusiv. Rămâne un mister pentru ce acesta din urmă şi-a schimbat poziţia din
anchetă. Toţi deţinuţii au fost condamnaţi la moarte pentru crime politice. Pe data
de 17 decembrie 1954, la penitenciarul Jilava au fost executaţi 16 dintre ei, cel de-
al şaptesprezecelea fiind executat pe 22 iunie 1955.
Ţapii ispăşitori ai reeducării care făceau parte din administraţia închisorilor –
Gheorghe Sucigan, Alexandru Dumitrescu, Tudor Sepeanu, Constantin Avădanei şi
Viorel Bărbosu au fost şi ei condamnaţi într-un proces separat pentru crime de
drept comun, condamnarea lor având rolul de a acoperi pe principalii vinovaţi din
conducerea partidului şi/sau a Securităţii.
În general, în România ca şi pe plan mondial, există puţine studii despre
reeducare. Majoritatea lor covârşitoare nu acreditează teza schimbării radicale de
convingeri, afirmând că este vorba fie de o simplă «distrugere psihică», fie pur şi
simplu de «abrutizare»iii. Rezultatele noastre sînt contrare acestui punct de vedere,

99
interviurile pe care le-am realizat cu foşti deţinuţi reeducaţi, la aproape 60 de ani
distanţă, arată că schimbarea modului de a gândi şi simţi este certă, profundă şi de
durată.
În timpul reeducării, alături de grupul reeducaţilor a existat o pătură subţire
de deţinuţi care au supravieţuit din punct de vedere psihic la periferia acţiunii iv.
Explicaţiile acestui rezultat constau în caracterul de masă al procesului,
circumstanţele în care aceşti deţinuţi au fost trecuţi prin reeducare, comportamentul
reeducatorilor şi în capacitatea de rezistenţă a demascaţilor. În timpul reeducării
conştiinţa se comprimă, se retrage progresiv din faţa ofensivei dispozitivului
exploziv care este pus în practică. Mare parte din suflete sfârşesc prin a se deşira,
în urma şocurilor repetate pe care le îndură. Însă există, în reeducare, un tip de
conştiinţă care se retrage, se închide în sine, îşi găseşte un echilibru precar, nici ea
nu ştie cum. Numim această categorie conştiinţa pliată.
Spre deosebire de conştiinţa pliată care, deşi este un efect al demascării, a
supravieţuit într-o formă comprimată la periferia procesului, conştiinţa reeducată
este cea care a încetat să mai existe în forma sa anterioară. Eu-l reeducat este unul
care a fost distrus şi restructurat după modelul «omului nou».
Dar, deţinuţii reeducaţi nu formează, cum am putea crede, o categorie
omogenă. Ei pot fi grupaţi în trei categorii: a) cadrele reeducării reprezintă deţinuţii
care au condus sau au făcut parte din comitetele de demascare şi reeducare şi au luat
parte la «şcoala de cadre» a reeducării; b) ajutoarele comitetelor, din care făceau
parte deţinuţii care sprijineau comitetele în demascarea şi reeducarea celorlalţi
deţinuţi, iar uneori făceau parte din ele; c) reeducaţii obişnuiţi, care uneori luau parte
la reeducarea altor deţinuţi, dar nu au făcut parte din comitetele de demascare şi
reeducare. Urmând clasificarea de mai sus, numim: conştiinţa tare, conştiinţa medie
şi conştiinţa moale tipurile de conştiinţă reeducată specifice acestor categorii.
Prin conştiinţă moale denumim tipul de conştiinţă propriu categoriei
reeducatului obişnuit. Deţinuţii din această categorie nu au făcut parte din comitetele
de demascare şi rareori au fost ajutoare ale comitetelor în demascarea celorlalţi
deţinuţi. Ei au constituit ariergarda demascării. Cel de-al doilea tip al conştiinţei
reeducate, conştiinţa medie, reprezintă categoria secundă a demascării. Deţinuţii din
această categorie au fost ajutoare ale comitetelor în demascarea şi reeducarea
celorlalţi deţinuţi, cel mai adesea nefăcând parte din ele. Ei erau numiţi în mod
frecvent plantoane în demascări şi reprezintă categoria intermediară între reeducaţii
obişnuiţi şi cadrele reeducării. Conştiinţa tare reprezintă tipul de conştiinţă al
reeducatorului. Este grupul cel mai performant al procesului de restructurare.
Deţinuţii din această ultimă categorie au compus comitetele de demascare şi
reeducare. Ei se ocupau cu conversiunea celorlalţi. Sânt deţinuţii care au mers cel
mai departe în angajamentul lor pentru noua credinţă, fiind vârful de lance al luptei
de clasă dintre deţinuţi. Sau, folosind formula dragă ideologilor reeducării de la MAI,
după ce deţinuţii au fost topiţi şi retipăriţi în forma «omului nou», cei din ultima
categorie au reprezentat materialul cel mai dur.
Distincţia dintre cele trei categorii nu presupune o diferenţă de grad, ca între
deţinuţi mai mult sau mai puţin reeducaţi, ci este una funcţională, fiind generată de

100
mecanismul reeducării. Categoriile menţionate mai sus indică gradul în care
regimul îi poate folosi pe reeducaţi în lupta împotriva duşmanilor săi ideologici.
Reeducarea din anii ‟50 poate fi comparată cu experimente similare
desfăşurate în România sau în alte state comuniste. Între 1960 şi 1964 în interiorul
arhipelagului închisorilor din România, regimul comunist a organizat un nou tip de
reeducarev. Noua manieră este pusă în aplicare mai întâi la închisoarea din Aiud,
iar din 1962 în penitenciarele de la Botoşani şi Gherla şi în lagărul de la Periprava.
Caracteristice acestei reeducări nu mai sînt bătaia şi tortura, ci presiunile exercitate
asupra deţinuţilor combinate cu promisiuni de eliberare din detenţie. Este o
reeducare matură: ceea ce interesează de această dată nu este convertirea totală a
deţinuţilor, ci anihilarea lor ca opozanţi pur şi simplu. Dispozitivul pus în practică a
funcţionat cu eficacitate. Deţinuţii au dat declaraţii de desolidarizare de partidele
din care făcuseră parte şi de înfierare a foştilor lideri ai acestor partide. La acţiune
au participat şi unii dintre aceşti lideri. Până în 1964, când în marea lor majoritate
deţinuţii politici sînt eliberaţi, doar câteva zeci dintre ei refuzaseră să facă declaraţii
culpabilizatoare faţă de propriul trecut, ceea ce arată eficienţa muncii
reeducatorilor de la Securitate.
Reuşita se explică prin eroziunea pe care lunga detenţie o exercitase asupra
încarceraţilor (unii deţinuţi legionari fiind închişi încă din 1941), lipsa informaţiilor
despre ce se petrecea în afara zidurilor şi o dorinţă – poate mai mult decât o
credinţă – că regimul doreşte o reconciliere cu adversarii săi. În dispozitivul
reeducării regăsim toate tehnicile specifice poliţiei politice: izolarea,
dezinformarea, influenţarea şi anihilarea prizei pe care şefii fostelor partide politice
o aveau asupra celorlalţi deţinuţi. Reeducarea era făcută, aşa cum precizează
documentele Securităţii, cu scopul de a «destrăma» concepţiile deţinuţilor. Pentru
că demolarea mergea mână în mână cu reconstrucţia, deţinuţii supuşi reeducării
erau îndoctrinaţi prin citirea presei de partid, vizionarea de filme şi discuţii pe teme
comuniste. Ca şi în «reeducarea totală», de tip Piteşti, în «reeducarea prin
autoanaliză» convertirea deţinuţilor avea loc în colectiv. Reeducatorii organizau
şedinţe publice în care neofiţii – fie şi de formă – trebuiau să îşi prezinte noul punct
de vedere. Dacă în «reeducarea totală» era urmărită o schimbare radicală de
convingeri, în «reeducarea prin autoanaliză» era cerută doar o acceptare a faptului
că deţinuţii sînt vinovaţi faţă de regim. Traiectoria noii reeducării porneşte de la
superficial până ajunge la esenţial, în timp ce «reeducarea totală» viza de la început
o schimbare fundamentală de concepţii.
Caracterul limitat şi progresiv era o condiţie necesară a reuşitei procesului –
iată lecţia pe care sovieticii o ştiau din experienţa lor, fapt pe care ideologii români l-
au învăţat abia după perioada juvenilă a «reeducării totale». Documentele indică
faptul că înainte de începerea reeducării la Piteşti sovieticii i-au consiliat pe oficialii
români să nu meargă atât de departe. Căci urmărirea unei schimbări foarte rapide de
personalitate putea să pună în pericol întregul procesul de reeducare. Metoda
reeducării se născuse în anii ‟20 în Uniunea Sovietică, descoperitorul său fiind un
obscur pedagog, Anton Semionovici Makarenko. Luând ca reper principiile leniniste,
Makarenko îşi întemeiază noua pedagogie – care ulterior va fi acreditată ca bolşevică

101
de către Stalin – pe două noţiuni centrale: cea de «colectiv», ca mediu în care se
desfăşoară schimbarea de personalitate urmărită şi pe cea de «explozie», ca suită de
tehnici prin care această schimbare este realizatăvi. Aplicată iniţial la copii orfani
vagabonzi (bezprizornîi), metoda descoperită de Makarenko a fost preluată de Ceka,
iar dintr-un obscur pedagog, autorul noii metode a devenit adjunctul directorului
Gulag-ului din Ucraina.
În China, ţinta era, ca şi la Piteşti, reeducarea totalăvii. Însă, din considerente
de strategie, scopul nu era întotdeauna mărturisit. Spre exemplu, lui Pierre Sauvage,
preot catolic trecut prin «reforma gândirii», nu i s-a cerut niciodată să renunţe la
credinţă, ci doar să se abţină de la rugăciuneviii. Reeducatorii ştiau că nu poate exista
religie veritabilă în afara manifestării ei şi că în momentul în care expresia este
stopată, şuvoiul credinţei seacă. Schimbarea de personalitate era urmărită într-o
perioadă lungă de timp pentru a nu fi create – după expresia reeducatorilor români –
«procese psihologice artificiale». Spre exemplu, reeducarea lui Pu Yi, fostul împărat
al Chinei, a durat 12 aniix.
Analizând reeducarea de tip Piteşti ne-am dat seama că ea reprezintă, alături
de munca forţată şi de exterminare, unul din scopurile sistemului de detenţie în
ansamblul său, din România şi din alte state comuniste.
După eliberarea majorităţii deţinuţilor politici, în 1964, regimul comunist
din România utilizează alte tehnici reeducative, adaptate situaţiei din afara
închisorilor. Ele au un rol profilactic, de împiedicare a coagulării unei opoziţii la
regimul comunist şi la politica sa. Iată care sînt acestea: avertizarea (chemarea la
Securitate sau la Miliţie şi ameninţarea prin diverse mijloace); influenţarea pozitivă
(prin intermediul agenţilor Securităţii, a superiorilor de la locul de muncă sau chiar a
membrilor familiei); destrămarea anturajului şi izolarea lui (în cazul persoanelor
considerate periculoase pentru regim, cu influenţă asupra celor din jur);
neutralizarea activităţii (folosirea combinată a tehnicilor mai sus indicate, în vederea
anihilării activităţii unui grup considerat periculos pentru regim); şi, când toate
acestea eşuau, internarea psihiatrică (prin care indezirabilii asupra cărora tehnicile
Securităţii eşuau erau consideraţi nebuni, internaţi în azile, înnebuniţi, după care
dezechilibrul psihic obţinut era proba justeţei acţiunii organelor regimului)x.
Pentru perioada regimului Ceauşescu sînt specifice tehnicile reeducative
care privesc mai degrabă persoane, decât grupuri. Măsurile vizează împiedicarea
coagulării nucleelor de societate civilă şi/sau politică, iar atunci când se formează
grupuri independente, distrugerea lor. Eficienţa măsurilor operative se explică, în
parte, tocmai prin contextul politic al perioadei în cauză: după represiunea violentă
de la sfârşitul anilor ‟40 şi din anii ‟50, Organele nu mai aveau nevoie de tehnici
extrem de dure, optând acum pentru altele în aparenţă mai moderate, dar la fel de
eficace. Iar pe de altă parte, prin refuzul şi incapacitatea intelectualităţii formate în
comunism de a învăţa şi practica metodele de dizidenţă ca unic mijloc de opoziţie
împotriva regimului comunist.
Educarea şi reeducarea comunistă decurg din aceleaşi principii ideologice.
Ele sînt maniere diferite de realizare a proiectului «omului nou». În primul caz este
vorba de formare, în cel de-al doilea de re-formare. Specificul ideologiei este că,

102
asemenea unui taifun, antrenează distrugeri atât la centru (în interiorul sistemului de
detenţie), cît şi la periferie (în afara acestuia). Cetăţeanul obişnuit al lumii comuniste
nu este scutit de efectele limbii şi ale magiei de lemn. Destabilizarea Eu-lui nu
antrenează doar grupuri izolate, ca deţinuţii politici, ci este un fenomen de masă.
Şcoala, munca, literatura, presa – toate sînt făcute pentru a o declanşa şi întreţine.

2. MEMORIE ŞI POLITICĂ A MEMORIEI:

DAR ALE CUI, PENTRU CINE ŞI ÎMPOTRIVA CUI?

Cercetătorul este dator să aducă un omagiu celor care s-au ocupat, chiar în
timpul terorii regimului comunist, de descrierea şi analiza reeducării, fie ei
mărturisitori, scriitori sau analişti. Mărturisind, povestind sau explicând altora ce s-
a întâmplat în reeducare, ei au făcut-o din datoria faţă de semeni, adesea
periclitându-şi propria viaţă sau pe cea a apropiaţilor lor. De aceea ei merită mult
mai mult decât o indicare în subsolul paginii. Mai întâi, Dumitru Bacu, autorul
primei descrieri şi încercări de analiză a reeducării, Piteşti, centru de reeducare
studenţească, Madrid, 1963. Apoi, Virgil Ierunca – autorul care dă titlul
simpozionului nostru – cu Fenomenul Piteşti, lucrare citită fragmentar la Radio
«Europa Liberă» între 1975-1976 şi publicată pentru prima dată la Paris în colecţia
«Limite», în 1981. Este lucrarea cu cel mai mare impact asupra publicului, atât
înainte de 1989, cît şi după. Tot de Virgil Ierunca trebuie indicat studiul Le
phénomène concentrationnaire en Roumanie, publicat ca postfaţă a romanului
Gherla de Paul Goma, în ediţia franceză a cărţii de la Editura Galimard, 1973. Este,
din nefericire, o lucrare practic necunoscută în România. Grigore Dumitrescu este
autorul primei mărturii despre reeducare, publicată în 1978 la München, sub titlul
Demascarea, pe spezele sale. Paul Goma, Patimile după Piteşti, roman scris în
1978 şi publicat la Editura Hachette din Paris, în 1981. Reeducarea este pentru Paul
Goma un subiect de care s-a ocupat timp de peste douăzeci de ani, şi care apare în
mai toate lucrările sale, publicate sau aflate în manuscris. În plus, el este angajat
într-un demers practic singular, susţinând teza după care reeducarea nu se încheie o
dată cu perioada de detenţie, ci continuă într-un mod mai eficace, sub alte forme, în
afara închisorii sau lagărului. El vorbeşte de o adevărată reeducare «la scară
naţională», care este complet realizată în fatidicul, orwellianul an 1984, când
trădarea intelectualilor din România devine un fapt împlinit. Şi, în ultimă instanţă,
Teohar Mihadaş, Pe muntele Ebal, Editura Clusium, Cluj, în 1990. Este o mărturie
scrisă înainte de 1989, după toate probabilităţile în ultima parte a deceniului nouă.
Ca cetăţean, membru al unei comunităţi, cercetătorul este dator să-i
amintească pe cei circa 30 de morţi identificabili din reeducare, tocmai pentru ca
numele lor să nu fie uitate, aşa cum îşi doreau cei care i-au ucis. El este dator să-i
comemoreze la fel ca pe cei ştiuţi şi neştiuţi din mormanele de cadavre ale
închisorilor şi lagărelor, oameni care n-au avut altă vină decât aceea de a nu fi fost
comunişti ori de a fi luptat împotriva comunismului. Numai în acest fel el va arăta

103
că este un intelectual, nu un simplu «posesor de diplome», cum sugestiv spune Paul
Goma.
Intelectualul este dator, totodată, să militeze pentru justiţie, pentru judecarea
şi condamnarea criminalilor care sînt în libertate şi beneficiază de impunitate, şi
pentru anularea prin lege a tuturor condamnărilor politice din perioada 1945-1989.
De aceea, el nu trebuie să creadă în justiţia imanentă şi nici să aştepte (doar) justiţia
transcendentă, ci să contribuie, după puterile lui, ca să fie înfăptuită cea terestră.
Căci a milita pentru memoria victimelor fără a cere dezincriminarea lor penală şi
fără a cere ca cei care le-au torturat fizic şi psihic, le-au mutilat fizic şi sufleteşte şi
le-au ucis să fie condamnaţi, nu este decât un pur exerciţiu de fariseism intelectual.
A crede că «memoria este o formă de justiţie», aşa cum proclamă unii inteligenţi ai
naţiei, directori de fundaţii pentru păstrarea memoriei, nu reprezintă decât un alibi
pentru inacţiune, atunci când nu este vorba de pura şi simpla trădare a memoriei
victimelor.
Intelectualul este dator să se îndoiască de orice scriere istorică a cuiva care
înainte de 1989 a făcut parte din frontul ideologic al partidului, dacă respectivul nu
şi-a mărturisit public păcatul de a fi scris până atunci o istorie mincinoasă, care
avea ca scop distrugerea sufletelor celor tineri şi coruperea sufletelor celor mai
vârstnici, şi care nu a dovedit că a trecut la căutarea sinceră a adevărului.
Intelectualul este dator să se îndoiască de orice cercetare pretins obiectivă,
rece, şi să o suspecteze, dacă nu de cinism, cel puţin de intelectualism. Căci a scrie
doar detaşat despre crimele petrecute pe acest pământ şi despre criminalii din acest
popor înseamnă, pentru un presupus căutător al adevărului, acceptarea unui adevăr
parţial, ceea ce revine la acceptarea minciunii. Şi, adăugăm, a crimei. Căci cine
tace, vorba Regimului Minciunii, consimte.
Intelectualul este dator să ceară debolşevizarea instituţiilor, curăţirea lor de
criminali şi de colaboratorii acestora.
Intelectualul este obligat să fie în mod public «dimpotriva» – vorba lui
Virgil Ierunca – Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi a
persoanelor care îl conduc, instituţie care prin lege este obligată să deconspire
poliţia politică a regimului comunist, Securitatea. Iar nu «fosta» şi nici «Securitatea
ca poliţie politică», înţelegând prin aceasta, ca cei care conduc instituţia în cauză,
doar foşti deţinuţi politici căzuţi sau informatori şi ofiţeri scoşi din reţeaua actuală,
ci ofiţerii activi sau pensionari, acoperiţi sau descoperiţi ai actualelor servicii de
informaţii rămase neschimbate în structura lor: prin aceleaşi mentalităţi, prin
aceleaşi practici şi prin aceiaşi angajaţi ai criminalului Organ pe care foştii deţinuţi
politici îl cunosc foarte bine. El este dator să fie dimpotrivă «curăţirii» securiştilor
gen Priboi sau V.C. Tudor, ori a nomenclaturiştilor gen Iliescu.
Intelectualul este obligat să critice public asociaţiile civice şi persoanele
aflate la conducerea acestora, care se proclamă ca anticomuniste, ca unele care sînt
responsabile pentru analfabetismul şi confuzia politică ale celor tineri, ca şi pentru
pierderea acestei «bătălii a memoriei».
Intelectualul trebuie să înveţe de la opozanţii regimului comunist, fie ei
dizidenţi ca Paul Goma, Vasile Paraschiv şi Doina Cornea, fie conştiinţe ale

104
Exilului ca Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Căci fără transmiterea acestei
experienţe – singura valoroasă politic şi «est-etică», cum bine şi frumos spunea
Monica Lovinescu – această naţiune nu poate rămâne decât la cheremul
bolşevicilor şi securiştilor de ieri şi de azi.
Este prea mult, este radical? Poate. Procedând astfel, în mod sigur
intelectualul îşi va atrage antipatia multora, va fi dat afară din serviciu, va fi evitat
de publicaţii sau exclus de la burse şi subvenţii de cercetare autohtone. Dar el va fi,
în mod cert, un om normal şi, ceea ce e mai important: va fi un intelectual.

NOTE:
i
Arhiva Serviciului Român de Informaţii (SRI), Fond Penal, Dos. 26 969, passim. Fără
vreo altă specificare, toate informaţiile din acest studiu trimit la acest dosar.
ii
În fapt, Bogdanovici a fost ajutorul şefului Corpului Studenţesc Legionar Iaşi. Dar,
întrucât acesta din urmă era urmărit pentru a fi arestat, fiind nevoit să părăsească Iaşul,
Bogdanovici a îndeplinit pentru o scurtă perioadă funcţia de şef.
iii
V. spre exemplu Jean-Luc Domenach, Chine: l’archipel oublié, Paris, Editura Fayard,
1992, care vorbeşte de «conştiinţă pliată» într-un sens asemănător.
iv
Analiza care urmează rezumă teza noastră, susţinută la Facultatea de Filozofie a
Universităţii Bucureşti, Reeducarea comunistă din România anilor ’50, octombrie 1999,
373 p.
v
Întrucât nu există încă o analiză ştiinţifică a reeducării «de tip Aiud», ne vom mărgini să
trimitem la studiul nostru de caz care îl are ca subiect pe Petre Pandrea, Istorie, memorie
şi practică în editarea lucrărilor lui Petre Pandrea, în «Memoria», nr. 1 (34)/ 2001, pp.
106-120.
vi
V. Anton Semionovici Makarenko, Opere pedagogice alese, Bucureşti, Editura de Stat
pentru Literatură Ştiinţifică şi Didactică, ediţia a II-a, 1951-1964, vol. I-III.
vii
Pentru reeducare în China a se vedea Hongda Harry Wu, Laogai. Le Goulag chinois,
traducere franceză de Alexis Champon, Jean-François Kleiner şi Philippe Rouard, prefaţă
de Jean-Luc Domenach, Paris, Editura Dagorno, 1996 şi Retour au Laogai : la vérité sur
les camps de mort dans la Chine d’aujord’hui, Paris, Editura Belfond, 1997, de acelaşi
autor; Jean-Luc Domenach, op. cit.
viii
Eduard P. Sauvage, Dans les prisons chinoises, Paris, Editura autorului, 1978.
ix
Pu Yi, From Emperor to Citizen: The Autobiography of Aisin-Gioro Pu Yi, New York,
Oxford University Press, 1987, (ed. română sub titlul Ultimul împărat, Bucureşti, Editura
Recif, 1993, traducere din chineză de Eufrosina et Ion Dorobanţu).
x
Pentru detalierea acestor tehnici de reeducare a se vedea Arhiva SRI, Fond Documentare,
Instrucţiuni Nr. D Ŕ 00190/1987, privind organizarea şi desfăşurarea activităţii
informativ-operative a organelor de Securitate, 17 p., lucrare, din nefericire, inaccesibilă.
Pentru internarea psihiatrică în România a se vedea Christian Duplan şi Vincent Giret, La
vie en rouge, vol. I-II, Paris, Editura Seuil, 1994 (trad. rom. Bucureşti, Editura Nemira,
vol. I-IV, 1997-2000), partea privitoare la dizidentul Vasile Paraschiv. Este simptomatic
că la 11 ani de la căderea regimului Ceauşescu, Paraschiv nu a găsit în România un editor
pentru a-i publica memoriile

105
 HISTOIRE ET MEMOIRE DE LA REEDUCATION
Mircea STĂNESCU (Bucarest, Roumanie)

Cette étude représente, dans sa première partie, une analyse de la

rééducation de « type Piteşti » dans l’ensemble des pratiques rééducatives de
détention et d’en dehors de celle-ci, en procédant à une comparaison avec la
rééducation déployée en d’autres pays communistes. Elle milite, dans sa
deuxième partie, pour la conservation de la mémoire des victimes, charge
attribuée aux intellectuels.

1. HISTOIRE

a rééducation de Piteşti a un précédent : la rééducation de Suceava.

L Pendant la période le 6 janvier-le 19 septembre 1949, dans ce
pénitencier avait lieu la première tentative de rééduquer des détenus
politiques en Roumanie communiste1. L‟expérience de Suceava était importante
pour deux raisons : parce qu‟elle a montré que la rééducation était possible, et
parce qu‟à la suite de cette tentative s‟étaient formés les futurs cadres de la
rééducation de Piteşti. Les détenus engagés dans la rééducation étaient allés si loin
dans ce processus, qu‟ils avaient constitué une organisation qui imitait les
organismes du parti communiste, appelée l‟Organisation des Détenus ayant des
Convictions Communistes. Mais, le 9 mars 1949, quand la direction du Ministère
des Affaires de l‟Intérieur (MAI) envoyait aux détenus un rééducateur appelé
Stângă, elle a été supprimée. Cette rééducation de première génération consistait
dans la lecture et la discussion en collectif de la littérature idéologique, l‟appui des
enquêteurs avec des informations sur des personnes restées en liberté et l‟aide de
l‟administration de la prison avec des informations sur l‟état d‟esprit des autres
détenus.
Pendant que la rééducation de Suceava continuait, le 19 avril 1949 un groupe
de détenus qui s‟étaient remarqué là, en tête avec Eugen Ţurcanu, était transféré, à
l‟ordre de la direction du MAI, au pénitencier Piteşti, en vue de la préparation des
conditions nécessaires pour le début d‟un nouveau type de rééducation. A Piteşti, le
groupe était incarcéré à la chambre no 11, au 1er étage, à la section « correction »
(qui groupait les détenus ayant les condamnations les plus réduites, leur coulpe
envers le régime étant considérée comme minime). Les nouveaux arrivants
serraient des informations sur les autres détenus de la section, et ils cherchaient
prendre la liaison avec la direction du pénitencier pour transmettre ces informations
et pour lui demander de commencer la rééducation à Piteşti. Le contact entre ce
groupe et la direction du pénitencier se produisait dans l‟été 1949, à la suite d‟une
inspection du colonel Iosif Nemeş, directeur au MAI. Pendant la période le 7 juin-
107
le 25 novembre 1949, la direction du MAI endurcit les conditions de détention, ce
qui représentait une mesure préalable au commencement de la rééducation.
Le dispositif de la rééducation était testé par les officiels du MAI et/ou de la
Securitate, le 25 novembre 1949, à la chambre de détention no 1, section
« correction » et, par la suite, l‟action débutait à large échelle le 6 décembre 1949, à
la chambre de détention no 4 Hôpital, au 1er étage.
La rééducation de « type Piteşti » rend beaucoup à un ancien étudiant à la
Faculté de Droit de Iassy, Eugen Ţurcanu, le détenu qui, par son engagement total,
a contribué d‟une manière décisive à la réussite de l‟expérience. En 1946, Ţurcanu
entrait dans le parti communiste, ultérieurement étant envoyé à une école de
diplomates du parti. En 1948, il a été arrêté à la suite d‟un dénonce, étant accusé
d‟avoir fait partie en adolescence du Mouvement Légionnaire, même si dans son
autobiographie, rédigée à l‟occasion de son entrée dans le parti, il n‟avait pas caché
le fait. Arrêté pour des mesures de sûreté, ensuite il a été incarcéré dans le
pénitencier Suceava. Dans ce pénitencier a commencé, à partir de l‟automne 1948,
une action de rééducation qui avait comme animateur un autre détenu, Alexandru
Bogdanovici, l‟ancien chef du Centre Légionnaire des Étudiants de Iassy1. Jusqu‟à
son procès, Ţurcanu espérait être libéré, et c‟est pour cette raison qu‟il n‟entrait pas
dans la rééducation, pendant cette période-là étant planton au 2ème étage, une
fonction de couverture pour les meilleurs indicateurs de l‟administration.
Le 6 janvier 1949, à la suite des procès des détenus du groupe de l‟Université
de Iassy, d‟où il faisait partie, Ţurcanu était condamné à 7 ans de prison
« correctionnelle ». Très intelligent, ayant une volonté très forte et en voulant sortir
plus rapidement du pénitencier (il était marié et avait une fillette âgée de deux ans),
Ţurcanu entrait dans la rééducation où, peu de temps après, il avait pris la direction
de l‟action.
La spécificité de la rééducation de « type Piteşti » consiste dans le fait que
les détenus étaient effroyablement battus, pour changer leurs convictions, juste par
leurs collègues de détention. En dehors de la raclée systématique, appliquée par les
détenus du comité et par leurs aides, les détenus étaient mis faire de la gymnastique
forcée (couchers, génuflexions), rester des jours et des nuits entières en positions
incommodes. Ils étaient torturés et humiliés dans les plus inédites manières : on les
mettait la tinette sur la tête, ils étaient obligés sauter comme la grenouille, frotter le
dallage, se traîner par terre, manger en temps record sans utiliser les mains,
consommer leurs fécales et boire de l‟urine et, comme méthode
d‟« éclaircissement », se battre entre eux. Les gardiens et la direction du
pénitencier assuraient seulement le dispositif de démasquement et de rééducation,
et ils intervenaient seulement dans des cas extrêmes.
Le moment où la volonté des détenus était annihilée, ils étaient prêts pour la
première phase de la rééducation, intitulée le démasquement externe. La première
phase avait elle-même deux temps. Dans le premier, appelé le démasquement de
l’intérieur, les détenus étaient contraints de dénoncer toutes leurs attitudes et actes,
et les attitudes et les actes des autres aussi, susceptibles d‟être contre le régime et
l‟administration des prisons. Pendant ce temps, les démasquements concernant

108
l‟activité de l‟intérieur du pénitencier étaient faites en public, devant la chambre de
détention et sous la surveillance du rééducateur qui supervisait chaque détenu. Les
détenus qui assistaient devaient y participer, en posant des questions au démasqué.
Quand ils observaient que le démasqué avait la tendance d‟omettre ou de cacher
quelque chose, ils étaient tenus à intervenir. A travers cette manière de procéder, le
but des rééducateurs était double : d‟une part, ils cherchaient connaître en
profondeur l‟activité de l‟intérieur de la prison et, d‟autre part, ils observaient qui
d‟entre détenus participaient à la rééducation. Les démasquements de l‟intérieur
étaient verbales, même si les détenus notaient les choses les plus importantes sur le
papier, mais cela plus tard. Après la fin du démasquement de l‟intérieur, les détenus
étaient prêts pour le temps suivant.
Le deuxième temps de la première phase était le démasquement de
l’extérieur. Les détenus notaient sur des petites plaques de savon, avec une
aiguille, les points sur lesquelles ils avaient quelque chose à démasquer, et puis
déclaraient leur activité de l‟extérieur de la prison devant le chef du comité de
rééducation. Ce dernier posait des questions, leur disait de méditer sur un point ou
autre, et, quand il considérait nécessaire, les envoyait écrire leurs démasquements.
Entre le 25 novembre et le 26 décembre 1949, les détenus écrivaient leurs
déclarations devant le directeur Alexandru Dumitrescu et l‟officier (le référant)
politique Ioan Marina. Au début, les déclarations en démasquements étaient écrites
en diverses chambres de l‟administration, mais, à partir du 19 janvier 1950, elles
étaient rédigées dans l‟ancienne chambre de bain, située à coté de la chambre de
détention no 4 Hôpital, et devant Ţurcanu. Pendant ce temps, les détenus devaient
déclarer toutes les informations qui pouvaient être utiles au régime. Pour avoir une
image plus claire, voilà ce qu‟intéressait le Parti communiste et la Securitate : les
organisations légionnaires, les organisations subversives, les dépôts d‟armements et
de munitions, les hôtes des gens filés par la Securitate, les personnes qui
favorisaient le passage de la frontière, les activités et les contacts du Parti National
des Paysans après sa dissolution, les problèmes et les contacts d‟« espionnage » (où
entraient toutes les relations avec l‟Occident) et de « sabotage économique » (qui
représentait la tentative de résister à l‟étatisation de l‟économie) ; les détenteurs de
devises et de métaux rares, de livres et de « documents subversifs » (qui
réunissaient toutes les livres non-communistes épurés des bibliothèques) ; les actes
commis contres les communistes au temps de la guerre et les données concernant
les membres du parti.
Arrivés dans les chambres à écrire, les détenus étaient mis relater, en suivant
les thèmes indiqués plus haut, toute leur activité et l‟activité des autres, menées
contre le régime. Les relations rédigées portaient elles-mêmes le nom de
démasquements, et avaient la forme suivante : « Je, soussigné... bandit, déclare... »
– puis suivait le contenu de la déclaration. Les démasquements n‟avaient pas la
forme des déclarations que les détenus rédigeaient à la Securitate, mais l‟aspect des
notes informatives, où étaient présentées seulement des questions de l‟extérieur du
pénitencier. Le démasquement était une faveur qui s‟accordait aux détenus. C‟était
la raison pour laquelle elle devait être demandée, étant en fait, un « auto-

109
démasquement », comme d‟ailleurs était aussi nommée, et elle représentait le signe
de la capitulation de l‟ennemi devant la vérité suprême de l‟idéologie. Dans les
démasquements écrits, les détenus ne devaient rien dire de raclées et de tortures,
qui étaient indiquées par des formulations de bois comme « à la suite du conflit »
ou « à la suite des discutions ».
Ţurcanu établissait si les détenus ont dit la vérité ou non, à la suite de la
confrontation des déclarations. Puis, les détenus qui avaient démasqué des faites
communs étaient confrontés entre eux. Une autre méthode de vérification était la
consultation des anciens « sommets » des détenus fermés qui, à la suite de la
rééducation, s‟étaient converti. D‟autres fois, pour se convaincre que les détenus
ont tout déclaré, Ţurcanu les battait jusqu‟à ce que ils commencent à inventer, puis
vérifiait les inventions respectives à travers d‟autres détenus.
Le rééducateur en chef assurait les détenus, en public, qu‟ils ne soient pas
inculpés en nouveaux procès pour les déclarations données en démasquements. Il
disait que le démasquement n‟était si une action policière, qu‟un procédé qui ouvrait
la voie vers la rééducation. La nouvelle méthode n‟était pas seulement une nouvelle
enquête, mais une étape nécessaire qui faisait possible la conversion. Elle doit être
vue, en principal, comme une preuve de la sincérité, préalable à la réception de la
nouvelle doctrine.
A travers le démasquement extérieur, les détenus donnait au régime les
premiers signes qu‟ils se sont rompus de leur passé.
La deuxième phase de la rééducation était le démasquement interne. Dans
cette étape seconde les détenus devaient prouver qu‟ils se sont rompu radicalement
du passé. La preuve consistait dans l‟autobiographie qu‟ils étaient tenus à faire. Pour
montrer leur radical changement de pensée, l‟autobiographie devait être très négative.
Si le démasquement externe était le moment de la vérité, le démasquement interne
représentait le moment de la fiction ; si dans la première phase les détenus devaient
déclarer toutes les données réelles, maintenant ils étaient obligés de produire le faux :
dire d‟eux-mêmes et de leurs familles qu‟ils étaient les plus grands criminels,
incestueux, dépravés et scélérats. Et non pas seulement de le dire, mais aussi de
reconnaître ces irréalités en racontant en détaille leur vie. Après la reconnaissance des
crimes, les détenus devaient interpréter leur vie en fonction de cette acceptation.
L‟autobiographie était faite devant les autres détenus, en collectif et sous la
surveillance du comité de rééducation. Aux exposés biographiques participaient tous
les détenus, ils étant obligés de poser des questions à celui qui racontait sa vie, de le
contredire et de l‟accuser, s‟ils considéraient que celui-ci manifestait le moindre
attachement envers le passé. Les plus incriminables autobiographies étaient aussi les
plus appréciées. Par contre, l‟exposé le plus neutre était taxé comme le signe du
« banditisme ». Les plus importantes autobiographies étaient écrites et envoyées au
Ministère de l‟Intérieur, pour prouver le radical changement de la pensée des détenus.
Après ce processus, les détenus, qui maintenant adhéraient d‟une certaine
manière au régime, étaient soumis à l‟idéologisation, qui se réalisait à travers les
discutions de doctrine et de pratique communiste. Si dans la phase du
démasquement extérieur les détenus écrivaient l‟« auto-démasquement », dans la

110
phase du démasquement intérieur ils faisaient « autobiographie » et dans la phase
du post-démasquement ils rédigeaient leur analyse d’évolution. La rééducation
représentait justement ce processus dynamique : la première phase prouvait que les
détenus se sont rompus du passé, la deuxième confirmait et renforçait la séparation,
et la troisième phase lui donnait un fondement doctrinaire qui avait le rôle de la
faire définitive. Si après la première étape les conceptions des détenus ont été
détruites, dans la deuxième leur passé à été refait, dans la troisième étape on les
révélait la vérité idéologique au nom duquel ils subissaient tout ce processus.
La rééducation se déployait avec succès dans le pénitencier Piteşti, en
s‟achevant, à la section « correction », dans le printemps 1950, section qui groupait
environ 2/3 des détenus de la prison. Alors, le régime a pris la décision de extension
de la rééducation dans l‟entier système de détention, en transférant ainsi des détenus
rééduqués en d‟autres cinq lieux de détention (Braşov, Gherla, Peninsula, Tîrgu Ocna
et Ocnele Mari), où la rééducation se déployait avec plus ou moins succès. A partir
de là, chaque lieu de détention indiqué plus haut avait sa propre histoire de la
rééducation, même si le régime cherchait coordonner toute l‟action. Ainsi, la
rééducation a échu en mars 1950 a Braşov et deux fois successives à Tîrgu Ocna
(d‟abord, en septembre 1950 et, ensuite, en avril 1951).
A Piteşti, la rééducation continuait avec les détenus enfermés au parterre de
la prison, à la section « travaux forcés », pendant la période avril-septembre 1950, et
puis avec ceux qui étaient enfermés au sous-sol, à la section « peins lourdes »,
pendant la période le 6 décembre 1950-le printemps 1951. Le 10 juillet 1951, un
détenu politique appelé Ion Simionescu, qui avait été torturé par les rééduqués à
Peninsula, pendant qu‟il se trouvait au travail sur le chantier du camp était sorti du
cordon avec l‟intention évidente d‟être fusillé. A la suite de sa mort, le secret de la
rééducation a été découvert, Radio Londres apprenant que les détenus politiques
étaient torturés dans les prisons et les camps de Roumanie. A la suite de la vague des
critiques, le régime a arrêté l‟action en deux étapes. D‟abord, en septembre 1951, les
détenus de Piteşti étaient transférés à Gherla, où une action de rééducation avait
commencé depuis septembre 1950. Puis, la rééducation continuait à Gherla jusqu‟au
19 décembre 1951, quand l‟action était finalement stoppée.
Le 19 décembre 1951, le détenus rééduqués étaient transférés au pénitencier
Jilava, où pendant deux ans (1952-1954) la Securitate les enquêtait, en décidant
finalement sur les épaules de qui jette la responsabilité pour les crimes et les tortures
qui ont eu lieu dans la rééducation. L‟enquête suivait la directive idéologique d‟après
laquelle la rééducation était l‟initiative de certains détenus, membres du Mouvement
Légionnaire, qui, pour compromettre le régime de démocratie populaire ont organisé
la terreur dans les prisons. Inculpés dans le procès, 21 détenus produisaient eux-
mêmes les preuves de leur faute et justifiaient la thèse du régime sur la rééducation.
Une exception : Eugen Ţurcanu, l‟ancien rééducateur en chef, qui, en se rendant
compte que, de toute façon, il n‟avait pas de chance d‟échapper au peloton, ne
soutenait pas la position des enquêteurs.
Le procès a eu lieu au Tribunal Militaire du Municipe Bucarest, entre le 20
septembre et le 10 novembre 1954. Il était initialement pensé comme un « procès

111
spectacle », mais ultérieurement le régime a renoncé, le jugement ayant lieu à huis
clos et le publique étant composé par des officiers de la Securitate et leurs épouses.
Les 22 détenus rééduqués (à l‟exception de Nicolae Cobâlaş, introduit dans le procès
pour justifier la thèse du régime), sélectionnés en préalable de parmi ceux qui avaient
un passé légionnaire, étaient ainsi jugés. La défense n‟a pas eu de rôle, les témoins de
la défense n‟ont pas été admis et les avocats de la défense, nommés par le tribunal,
accusant les inculpés exactement comme le procureur militaire. Étant rééduqués et
pensant qu‟il ne pouvait se sauver qu‟en accréditant la thèse du régime, tous les
détenus ont reconnu les accusations, Eugen Ţurcanu y compris. Il reste un mystère
pourquoi ce dernier changeait la position prise pendant l‟enquête. Tous les détenus
ont été condamnés à mort pour des crimes politiques. Le 17 décembre 1954, au
pénitencier Jilava, 16 d‟entre eux ont été fusillé, le 17ème étant exécuté le 22 juin
1955.
Les boucs émissaires de la rééducation, qui fessaient parte de
l‟administration de la prison – Gheorghe Sucigan, Alexandru Dumitrescu, Tudor
Sepeanu, Constantin Avădanei et Viorel Bărbosu – ont été eux-mêmes condamné
séparément dans un procès pour des crimes de droit commun, leur condamnation
ayant le rôle de couvrir la direction du parti et/ou de la Securitate.
Il existe, en général, en Roumanie et ailleurs, peu d‟études sur la rééducation.
La plupart d‟entre eux ne partageant pas la thèse du changement radical des
convictions, en affirmant qu‟il s‟agit soit d‟une simple « destruction psychique »,
soit, purement et simplement, d‟« abrutissement »1. Nos résultats sont contraires à ce
point de vue, les interviewes que nous avons réalisé avec des anciens détenus
rééduqués, presque 60 ans après, montrent que le changement de la manière de
penser et de sentir est certain, profonde et durable.
Au temps de la rééducation, en dehors du groupe des rééduqués, il y avait
une mince couche de détenus qui ont survécu du point de vue psychique à la
périphérie de l‟action1. Les explications de ce résultat consistent dans le caractère de
masse du processus, les circonstances dans lesquelles ces détenus ont été passés par
la rééducation, le comportement des rééducateurs et la capacité de résistance des
démasqués eux-mêmes. Au temps de la rééducation la conscience se comprimait, se
retirait progressivement devant l‟offensive du dispositif explosif qui était mis en
pratique. Une bonne partie des âmes finissaient par se déchirer, à la suite des choques
répétés qu‟elles subissaient. Mais, il existait pendant la rééducation un type de
conscience qui se retirait, s‟enfermait en soi, en trouvant un équilibré précaire, on ne
le sait pas comment. Nous appelons cette catégorie la conscience pliée.
A la différence de la conscience pliée qui, même si elle était un effet du
démasquement a survécu d‟une manière comprimée à la périphérie du processus, la
conscience rééduquée est celle qui a cessé d‟exister dans sa forme antérieure. Le
Moi rééduqué a été détruit et restructuré d‟après le modèle de l‟« homme nouveau ».
Mais, les détenus rééduqués ne forme pas, comme on pouvait le croire, une
catégorie homogène. Ils peuvent être groupes en trois catégories : les cadres de la
rééducation qui représentent les détenus qui ont conduit ou qui composaient les
comités de démasquement et de rééducation, et qui ont participé à l‟« école de

112
cadre » de la rééducation ; b) les aides des comités, qui réunissaient les détenus qui
aidaient les comités dans le démasquement et la rééducation des autres détenus, et qui
parfois en faisaient partie ; c) les rééduqués communs, qui parfois prenaient part à la
rééducation des autres détenus, mais ils ne faisaient pas partie des comités de
démasquement et de rééducation. En suivant cette classification, nous appelons : la
conscience forte, la conscience moyenne et la conscience molle les types de la
conscience rééduquée spécifiques à ces trois catégories.
Nous appelons la conscience molle le type de conscience propre à la
catégorie du rééduqué commun. Les détenus de cette catégorie n‟ont pas fait partie
des comités de démasquement et de rééducation, et rarement ont aidé les comités
dans le démasquement des autres. Ils représentaient l‟arrière-garde du
démasquement. Le deuxième type de la conscience rééduquée, la conscience
moyenne, représente la catégorie seconde du démasquement. Les détenus de cette
catégorie ont été aides des comités dans le démasquement et dans la rééducation des
autres, mais, en général, ils n‟en faisaient pas partie. Fréquemment, ils étaient
nommés plantons en démasquements, en représentent la catégorie intermédiaire entre
les rééduqués communs et les cadres de la rééducation. La conscience forte
représente le type de conscience du rééducateur. Il s‟agit du groupe le plus
performant du processus de restructuration. Les détenus de cette catégorie ont
composé les comités de démasquement et de rééducation, en s‟occupant avec la
conversion des autres. Ils sont allés le plus loin dans l‟engagement pour la nouvelle
croyance, étant l‟avant-garde de la lutte de classe entre détenus. Ou, en utilisant une
expression chère aux idéologues de la rééducation du MAI, après ce que la
conscience des détenus a été d‟abord fondue et puis moulée dans la forme de
l‟« homme nouveau », à la fin on a obtenu le matériel le plus dur.
La distinction entre les trois catégories ne suppose pas une différence de
degré, comme entre détenus plus ou moins rééduqués, mais elle a seulement un
caractère fonctionnel, étant générée par le mécanisme de la rééducation. Les
catégories plus haut mentionnées indiquent le degré d‟utilisation des rééduqués
contre les ennemies idéologiques du régime.
La rééducation des années ‟50 peut être comparée avec des expérimentations
similaires déployées en Roumanie ou en autres pays communistes. Entre 1960 et
1964, à l‟intérieur le l‟archipel des prisons de Roumanie le régime communiste a
organisé un nouveau type de rééducation1. La nouvelle manière était appliquée, au
début, dans la prison d‟Aiud, et, à partir de 1962, dans les pénitenciers de Botoşani et
de Gherla, et dans le camp de Periprava. Caractéristiques à ce type de rééducation
n‟étaient pas la raclée et la torture, mais les pressions exercées sur les détenus,
combinées avec des promesses de libération de détention. C‟était une rééducation
mature : ce qui intéressait, cette fois-ci, n‟était pas la conversion totale des détenus,
mais, purement et simplement, leur annihilation en tant qu‟opposants. Le dispositif
mis en pratique a fonctionné avec efficacité, les détenus en se désolidarisant de leurs
engagements politiques antérieures et des leaders de leurs partis. A cette action ont
participé même certains leaders de ces partis. Jusqu‟au 1964, quand la plupart des
détenus étaient libérés, seulement quelques dizaines d‟entre eux avaient refusé de

113
donner des déclarations de reconnaissance de leur culpabilité envers le régime, ce qui
montre l‟efficacité du travail des rééducateurs de la Securitate.
La réussite s‟explique par l‟érosion que la longue détention avait opéré sur
les incarcérés (certains détenus légionnaires étaient enfermés depuis 1941), la
manque des informations sur ce que se passait en dehors des murs et un désir – peut-
être plutôt qu‟une croyance – que le régime voulait une réconciliation avec ses
adversaires. Dans le dispositif de la rééducation nous trouvons toutes les techniques
spécifiques à la police politique : l‟isolement, la désinformation, l‟influence et
l‟annihilation de la prise que les anciens chefs des partis politiques avaient sur les
autres détenus. La rééducation était faite, comme l‟indique les documents de la
Securitate, dans le but de « déchirer » les conceptions des détenus. Étant donné que la
démolition allait main en main avec la reconstruction, les détenus soumis à la
rééducation étaient endoctrinés à travers la lecture de la presse du parti, la projection
des filmes de propagande et les discutions sur des thèmes communistes. Tout aussi
comme dans la « rééducation totale », de type Piteşti, dans la « rééducation à travers
l‟auto-analyse » la conversion des détenus avait lieu en collectif. Les rééducateurs
organisaient des séances publiques où les néophytes – même par pure forme –
devaient présenter leur nouveau point de vue. Si dans la « rééducation totale » un
changement radical de convictions était poursuivi, dans la « rééducation à travers
l‟auto-analyse » était demandée seulement une acceptation du fait que les détenus
étaient coupables devant le régime. La trajectoire de la nouvelle rééducation partait
du superficiel pour arriver à l‟essentiel, à la différence de la « rééducation totale » qui
visait du début un radical changement de conceptions.
Le caractère limité et progressif du processus était la condition nécessaire de
la réussite – voilà la leçon que les Soviétiques savaient de leur expérience, conclusion
à laquelle les idéologues roumains sont arrivés seulement après la période juvénile de
la « rééducation totale ». Les documents indiquent que, avant du début de la
rééducation de Piteşti, les Soviétiques ont conseillé les officiels roumains de ne pas
aller si loin, étant donne que la poursuite d‟un changement rapide de personnalité
pouvait mettre en péril le procès de rééducation entier. La méthode de la rééducation
était née en Union Soviétique, dans les années ‟20, son découvreur étant un obscur
pédagogue, Anton Semionovitch Makarenko. Prenant comme repère les principes
léninistes, Makarenko fondait sa nouvelle pédagogie – ultérieurement accréditée
comme bolchevique par Staline – sur deux notions centrales : le premier – le
« collectif », comme le moyen du changement de la personnalité, et le second –
l‟« explosion », comme une suite de techniques à travers lesquelles le changement
était réalisé1. Appliquée initialement aux enfants orphelins vagabonds (bezprizornyi),
la méthode découverte par Makarenko a été reprise par Tcheka, l‟auteur de la
nouvelle méthode devenant, d‟un obscur pédagogue, l‟adjoint du directeur du Goulag
de l‟Ukraine.
En Chine la cible était, comme à Piteşti d‟ailleurs, la rééducation totale1.
Mais, en raison de stratégie, le but n‟était pas avoué. Par exemple, les rééducateurs
n‟ont jamais demandé à Pierre Sauvage, prêtre catholique passé par « la reforme de la
pensée », de renoncer à sa croyance, mais seulement de s‟abstenir de prier1. Les gens

114
de la Securitate savaient qu‟il n‟y a pas de religion véritable en dehors de sa
manifestation, et que le moment où l‟expression est stoppée, le flot de la croyance
sèche. Le changement de la personnalité était envisagé dans une longue période de
temps, pour éviter – avec une expression chère aux rééducateurs roumains – un
« processus psychologique artificiel ». Par exemple, la rééducation de Pu Yi, l‟ancien
empereur de la Chine, a duré 12 ans1.
En analysant la rééducation de Piteşti, nous nous sommes rendu compte que
la rééducation représente, avec le travail forcé et l‟extermination, un des buts du
système de détention dans son ensemble, en Roumanie ou ailleurs.
Après la libération de la plupart des détenus politiques, en 1964, le régime
communiste de Roumanie utilisait autres techniques rééducatives, adaptées à la
situation. Elles avaient un rôle prophylactique, en visant l‟empêchement de la
coagulation d‟une opposition au régime politique et à sa politique. Les voilà :
l‟avertissement (l‟invitation à la Securitate ou à la Milice, en vue d‟être menacé à
travers des différents moyens) ; l‟influence positive (réalisée à travers les agents de la
Securitate, des gens avec autorité sur la victime et même des membres de sa
famille) ; la déchirure de l’entourage et son isolement (dans le cas des personnes
considérées périlleuses pour le régime, ayant influence sur les autres) ; la
neutralisation de l’activité (la combinaison des techniques plus haut indiquées, en
vue de l‟annihilation de l‟activité d‟un groupe considéré périlleux pour le régime) ;
et, quand toutes ces techniques échouaient, l‟internement psychiatrique (les
indésirables étaient considérés fous, internés dans asiles pour être déséquilibrés, le
dérangement ainsi obtenu étant considéré la preuve de la justesse de l‟action du
régime)1.
Pour la période du régime Ceausescu, les techniques rééducatives visaient
plutôt des individus que des groupes. Les mesures avaient comme but d‟empêcher la
coagulation des nucléés de la société civile et/ou politique et, s‟il était le cas, la
destruction des groupes indépendants. L‟efficacité des mesures de la Securitate
s‟explique, en partie, par le contexte politique de la période en discussion : après la
violente répression de la fin des années ‟40 et des années ‟50, les Organes n‟avaient
plus besoin de techniques extrêmement dures, en optant maintenant pour autres,
apparemment plus modérés, mais aussi efficaces ; et, d‟autre part, par le refus et
l‟incapacité de l‟intellectualité formée en communisme d‟apprendre et de pratiquer
les méthodes de dissidence, comme l‟unique moyen d‟opposition contre le régime
communiste.
L‟éducation et la rééducation communistes découlent du même principe
idéologique, étant des manières différentes de réalisation de l‟« homme nouveau » :
dans le premier cas s‟agit de formation, dans le second de re-formation. Comme un
typhon, l‟idéologie entraîne des destructions au centre (a l‟intérieur du système de
détention), aussi qu‟à la périphérie (à l‟extérieur de ce système). Le citoyen ordinaire
du monde communiste n‟est pas exempté des effets de la langue et de la magie de
bois. La déstabilisation du Moi n‟entraîne pas seulement des groupes isolés, comme
les détenus politiques, mais elle est un phénomène de masse. L‟école, le travail, la
littérature, la presse – toutes sont faites pour la déclencher et l‟entretenir.

115
 2. MEMOIRE ET POLITIQUE DE LA MEMOIRE :
MAIS DE QUI, POUR QUI ET CONTRE QUI ?
Le devoir du chercheur est de rendre hommage à ceux qui se sont occupé de
la description et de l‟analyse de la rééducation, au temps même du régime
communiste, qu‟ils soient témoins, écrivains ou analystes. Témoignant, racontant ou
expliquant aux autres ce qui se passait en rééducation, ils l‟ont fait par devoir de leurs
proches, souvent en mettant en péril leur vie ou la vie des personnes de leur famille.
Et c‟est pour cette raison qu‟ils méritent plus qu‟une indication au sous-sol de la
page. Premièrement, Dumitru Bacu, l‟auteur de la première description et, également,
du premier essai d‟analyse de la rééducation, Piteşti, centre de la rééducation des
étudiants, Madrid, 1963. Ensuite, Virgil Ierunca – l‟auteur qui donne le titre de notre
symposium – avec Le phénomène Piteşti, ouvrage diffusé fragmentairement à la
Radio « Europe Libre », entre 1975 et 1976, et publié pour la première fois à Paris,
dans la collection « Limite », en 1981. C‟est l‟ouvrage de plus grand impact sur le
publique, aussi avant qu‟après 1989. Il faut indiquer aussi l‟étude de Virgil Ierunca,
Le phénomène concentrationnaire en Roumanie, publié comme postface du roman
Gherla, de Paul Goma, dans l‟édition française du livre publié à Gallimard, en 1973,
qui représente, malheureusement, un travail pratiquement méconnu en Roumanie.
Grigore Dumitrescu est l‟auteur du premier témoignage sur la rééducation, publié à
ses frais, en 1978, à Munich, sous le titre Le démasquement. Paul Goma, La passion
selon Piteşti, roman écrit en 1978 et publié à Paris, aux Éditions Hachette, en 1981.
La rééducation est, pour Paul Goma, un sujet qui l‟a préoccupé pendant plus de vingt
ans, et qui figure presque dans tous ses livres, publiés ou trouvés en manuscrit. De
plus, il est engagé dans une démarche pratiquement singulière, en soutenant la thèse
d‟après laquelle la rééducation ne se limite pas à la détention, mais elle continue,
d‟une manière plus efficace et sous autres formes, en dehors de la prison ou du camp.
Il parle d‟une véritable rééducation « à l‟échelle nationale », complètement réalisée
dans le fatidique, l‟orwellian an 1984, quand la trahison des intellectuels roumains
devenait un fait accompli. Et, en dernière instance, Teodor Mihadaş, Sur le mont
Ebal, livre publié en 1990 à Cluj, aux Éditions Clusium et qui représente un
témoignage écrit avant 1989, le plus probable dans la dernière partie de la neuvième
décennie.
En tant que citoyen, membre d‟une communauté, le devoir du chercheur est
de rappeler les noms d‟une trentaine de morts identifiables en rééducation, juste pour
que leurs noms ne soient pas oubliés, comme le souhaitaient ceux qui les ont tués.
Son devoir est de les commémorer, tout aussi comme les connus et les méconnus de
parmi les monceaux de cadavres des prisons et des camps, des gens coupables
d‟avoir eu une autre option politique que les communistes ou d‟avoir lutté contre le
communisme. C‟est seulement de cette manière qu‟il va se montrer un intellectuel, et
non pas un « possesseur de diplômes », comme le dit d‟une manière suggestive Paul
Goma.
En même temps, le devoir de l‟intellectuel est de militer pour la justice, pour
que les criminels qui sont en liberté et qui bénéficie de l‟impunité soient jugés et
condamnés, et pour que toutes les condamnations politiques prononcés entre 1945 et

116
1989 soient annulées. En vue de cela, il ne croira pas dans la justice immanente et il
n‟attendra pas (seulement) la justice transcendante, mais son devoir est de militer de
ses forces pour la réalisation de la justice terrestre. Parce que militer pour la mémoire
des victimes, sans demander leur désincrimination pénale et sans demander le
jugement et la condamnation de ceux qui les ont torturés physiquement et
mentalement, qui ont mutilé leurs corps et leurs âmes et qui ont tué, n‟est qu‟un pur
exercice de pharisaïsme intellectuel. Croire que la « mémoire est une forme de
justice », comme le proclame certains membres de l‟intelligentsia nationale, des
directeurs de fondations pour la conservation de la mémoire, ne représente qu‟un
alibi pour l‟inaction, quand il ne s‟agite que de la trahison de la mémoire des
victimes.
Le devoir de l‟intellectuel est de se méfier de toute écriture historique de
quelqu‟un qui, avant 1989, a fait partie du front idéologique du parti, si le respectif
n‟a pas témoigné publiquement le péché d‟avoir écrit, jusque là, une histoire
mensongère, qui avait comme but la destruction des âmes des jeunes et la corruption
des âmes des plus âgés, et qui n‟a pas fait preuve d‟avoir passé sincèrement à la
recherche de la vérité.
Le devoir de l‟intellectuel est de se méfier de toute recherche prétendument
objective, froide, et de la suspecter sinon de cynisme, du moins d‟intellectualisme.
Car, écrire seulement d‟une manière détachée sur les crimes passés sur cette terre et
sur les criminels de ce peuple représente, pour un supposé chercheur de la vérité,
l‟acceptation d‟une vérité partielle, ce qui revient à l‟acceptation du mensonge. Et,
ajoutons, du crime, parce que – dans les termes du Régime du Mensonge – qui tait,
consente.
Le devoir de l‟intellectuel est de demander la débolchevisation des
institutions, le nettoyage de criminels et de leurs complices.
L‟intellectuel est obligé d‟être publiquement – comme le disait Virgil
Ierunca – à l‟encontre du (dimpotriva) Conseil National pour l‟Étude des Archives de
la Securitate et des personnes qui le conduisent, institution obligée par la loi de
déconspirer la police politique du régime communiste, la Securitate. Et non pas
« l‟ancienne » ou « la Securitate comme police politique », en comprenant par cette
dernière formulation, comme ceux qui conduisent l‟institution en cause, seulement
des anciens détenus politiques déchus ou des indicateurs sortis du réseau actuel. Mais
les officiers actifs ou retraités, couverts ou découverts des actuels services
d‟information restés inchangés dans leur structure : par les mêmes mentalités, les
mêmes pratiques et les mêmes employés du criminel Organe que les anciens détenus
politiques connaissent très bien. L‟intellectuel est obligé d‟être à l‟encontre du
« nettoyage » des gens de la Securitate, comme Priboi ou V.C. Tudor, ou des gens de
la nomenklatura, comme Iliescu.
L‟intellectuel est obligé de critiquer publiquement les associations civiques
et les personnes qui les conduisent, qui se proclament comme anticommunistes. Elles
doivent être tenues responsables de l‟analphabétisme politique et de la confusion des
jeunes, et aussi pour la perte de cette « bataille de la mémoire ».

117
 L‟intellectuel doit apprendre des opposants du régime communiste, qu‟il soit
des dissidents, comme Paul Goma, Vasile Paraschiv et Doina Cornea ou des
consciences de l‟Exil, comme Monica Lovinescu et Virgil Ierunca. Car, sans la
transmission de cette expérience – la seule précieuse du point de vue politique et
« est-étique », comme très bien et très beau disait Monica Lovinescu – cette nation ne
peut que rester à la merci des bolcheviques et des gens de la Securitate d‟hier et
d‟aujourd‟hui.
Est-il trop, est-il radical ? Peut-être. En procédant ainsi, l‟intellectuel va
s‟attirer beaucoup d‟antipathie, va être chassé de son poste et il sera évité par les
publications ou par les commissions autochtones qui accordent des bourses ou des
allocations de recherche. Mais, certainement, il va être un homme normal et, ce qui
est plus important, il va être un intellectuel.

Notes:
i
L‟archive du Service Roumain d‟Informations (SRI), Fond Pénal, Dossier no 26 969,
passim. Sans autre indication, toutes les informations de cette étude renvoient à ce
dossier.
ii
En fait, Bogdanovici était l‟aide du chef du Corps Légionnaire des Étudiants d‟Iassy.
Mais, étant donné que ce dernier était en péril d‟être arrêté, étant contraint de quitter
Iassy, Bogdanovici était devenu chef pour une courte période.
iii
Voir par exemple Jean-Luc Domenach, Chine : l’archipel oublié, Paris, Fayard, 1992, qui
parle de la « conscience pliée » dans un sens similaire.
iv
L‟analyse qui suit résume notre thèse soutenue à la Faculté de Philosophie de l‟Université
de Bucarest,La rééducation communiste en Roumanie des années’50, octobre 1999,373 p
v
Étant donné qu‟il n‟y a pas d‟analyse scientifique de la rééducation de « type Aiud », nous
nous bornerons d‟envoyer à notre étude de cas qui a comme sujet Petre Pandrea, Histoire,
mémoire et pratique éditoriale dans la publication des œuvres de Petre Pandrea, in «
Memoria », no 1 (34)/ 2001, pp. 106-120.
vi
Voir Anton Semionovitch Makarenko, Œuvres pédagogiques choisies, Bucarest, Éditions
de l‟État pour Littérature Scientifique et Didactique, 2 ème édition, 1951-1964, vol. I-III.
vii
Pour la rééducation en Chine, voir Hongda Harry Wu, Laogai. Le Goulag chinois,
traduction française par Alexis Champon, Jean-François Kleiner et Philippe Rouard,
préface de Jean-Luc Domenach, Paris, Éditions Dagorno, 1996 et Retour au Laogai : la
vérité sur les camps de mort dans la Chine d’aujourd’hui, Paris, Belfond, 1997, du même
auteur ; Jean-Luc Domenach, op. cit.
viii
Eduard P. Sauvage, Dans les prisons chinoises, Paris, Chez l‟auteur, 1978.
ix
Pu Yi, From Emperor to Citizen: The Autobiography of Aisin-Gioro Pu Yi, New York,
Oxford University Press, 1987, (éd. roumaine sous le titre Le dernier empereur, Bucarest,
Éditions Recif, 1993, traduction du chinois par Eufrosina et Ion Dorobanţu).
x
Pour l‟exposition de ces techniques de rééducation, voir Archive du SRI, Fond
Documentation, Instructions No D Ŕ 00190/1987, concernant l’organisation et le
déroulement de l’activité informative et d’opérations des organes de la Securitate, 17 p.,
document qui reste, malheureusement, inaccessible. Pour l‟internement psychiatrique en
Roumanie, voir Christian Duplan et Vincent Giret, La vie en rouge, vol. I-II, Paris, Seuil,
1994 (traduction roumaine Bucarest, Éditions Nemira, vol. I-IV 1997-2000), la partie
concernant le dissident Vasile Paraschiv. Il est symptomatique que, à onze ans de la chute
du régime Ceaucescu, Paraschiv n‟a pas trouvé en Roumanie un éditeur pour publier ses
mémoires.
118
 STATULUI NAŢIONAL UNITAR ROMÂN
Aristide IONESCU (Piteşti, Romania)
fost deţinut politic trecut prin „reeducări”

D orinţa lui Stalin a fost ca Statul Naţional Român de origine latină, aşezat
geografic în „OCEANUL SLAV DIN BALCANI”, să devină gubernie
rusească.
În plan operativ al atingerii acestui scop, au existat următoarele etape:
Etapa 1, staţionarea în România ocupată după 23 august 1944, când
România ca şi Italia a întors armele împotriva fostului aliat Germania, a peste 200
000 soldaţi din Armata Roşie, în garnizoane amplasate la 10 km distanţă de
reşedinţele Regiunilor din România (Judeţele au apărut mai târziu).
După câştigarea victoriei asupra Germaniei şi cu aportul substanţial al
Armatei Române, Stalin hotărăşte prin Guvernul provizoriu instaurat de el în
România, decimarea Armatei Române prin arestarea tuturor conducătorilor de
unităţi militare, pe motiv că, Armata Română a luptat alături de Germania în
perioada 1941 – 23 august 1944, când s-au dezrobit ţinuturile româneşti Basarabia
şi Bucovina, răpite de Ruşi în 1940.
A urmat deblocarea masivă a armatei, astfel ţara rămânând la discreţia
Rusiei, care pe lângă acei 200 000 de soldaţi bine dotaţi cu tehnică militară, a adus
zeci de mii de consilieri sovietici care dirijau toate sectoarele vitale româneşti:
Economia, Învăţământul, Cultura şi Sănătatea.
În etapa a doua, prin ministrul de externe adj. Al URSS,Vişinski, este
impus Regelui Mihai I al României, la 6 martie 1945, Guvernul Comunist Petru
Groza. De precizat că la 23 august 1944 în ţară erau mai puţin de 800 membri PCR.
În această etapă, se continuă desfiinţarea Statului Naţional Român prin:
Falsificarea Istoriei României şi obligarea predării ei în şcoli aşa falsificată, la toate
nivelele de învăţământ şi obligativitatea predării limbii ruse, întrucât noi românii
devenisem „de origine slavă”. Mărturie stau manualele de Istorie a Românilor din
acea perioadă.
În paralel se interzic: predarea limbilor latină, franceză, spaniolă, germană
şi engleză; sărbătorile naţionale şi obiceiurile tradiţionale locale; predarea în
învăţământ a religiei, opiu pentru conştiinţa maselor şi pedepsirea cu
exmatricularea din licee sau facultăţi a celor prinşi că merg la biserică;
proprietatea particulară.
Toţi cei care se opuneau noii orânduiri comuniste erau arestaţi şi
încarceraţi. Au fost ucişi în lupte sute de luptători anticomunişti, în mai toţi munţii
119
României, prinşi condamnaţi şi executaţi, iar peste un milion de cetăţeni români
care s-au opus bolşevizării ţării au trecut prin închisori şi lagăre, înfiinţate pe întreg
cuprinsul României.
Este de menţionat că din tot lagărul comunist, numai în România au existat
grupuri înarmate de rezistenţă comunismului. În munţii Muscelului, la Nucşoara,
acestea au rezistat 10 ani.
În etapa a treia, se pregăteşte un regim special tineretului României care
avea activităţi anticomuniste. Acest regim inspirat din cunoscutele teorii ale lui
Makarenco, aplicate în Rusia asupra criminalilor de drept comun, este aplicat
tinerilor deţinuţi politici anticomunişti.
Pentru această acţiune este folosit spionul rus Alexandru Nicolski, aflat
închis la Aiud, fiind condamnat pentru spionaj. Ruşii l-au eliberat, este făcut
general şi numit în conducerea superioară a Securităţii Române.
După ce a fost instruit de NKVD, s-a ocupat cu recrutarea tinerilor deţinuţi
politici, cărora le promitea libertatea şi grade în Securitate dacă vor scoate de la
colegii politici de celulă, tot ce au ascuns aceştia în timpul anchetelor, prin torturi
aplicate non stop în închisoare, cu complicitatea şi acordul Direcţiei Penitenciarelor
şi ofiţerilor politici.
Tinerii recrutaţi de Nicolski, erau instruiţi să folosească orice metode de
tortură fizică, chiar aducătoare de moarte precum şi torturi psihice. Nicolski a fost
trimis la Suceava, unde era deţinut politic un student la drept, Ţurcanu Eugen.
Acesta s-a înscris, imediat după 23 august 1944, în PCR fiind recomandat de către
fiul lui Emil Botnăraş (Botnarenko). Fiind un bun agitator de mase al PCR-ului,
bine văzut de PCR-ul local este ales în 1948 în Biroul Regional PCR din Iaşi.
Trimis la Bucureşti la o şcoala de diplomaţi, se face remarcat prin studiile
excelente, dar şi prin rolul de informator al Securităţii pe care şi-l asumă cu
entuziasm. Dar cariera lui Ţurcanu, care era programat a fi trimis la Ambasada
română din Berna, este brusc curmată după arestarea lui Bogdanovici cu care
acţionase ca legionar în anul 1940-1941.
Nerezistând torturilor, Bogdanovici, şeful lotului, îl toarnă pe Ţurcanu care
astfel, este arestat, inclus în lot, judecat, condamnat şi închis la Suceava unde era şi
Bogdanovici. Nicolski dispune ca grupul lui Bogdanovici să fie trimis la
închisoarea Jilava. Ţurcanu care făcea parte din grup, este dus pentru o perioadă la
Ministerul de Interne, iar când este readus la Jilava, pretinde că a fost la o anchetă
suplimentară. În realitate a fost instruit de către Nicolski.
Întreg grupul este apoi trimis la Închisoarea Piteşti, care este transformată
în închisoare de deţinuţi politici pentru tineret şi prin care au trecut peste 80% din
tinerii condamnaţi pentru activitate anticomunistă (peste 5000 de tineri).
Aici la 6 decembrie 1949, începe experimentul „Fenomenul Piteşti
reeducarea prin tortură”. Mulţi cunosc azi chinurile suferite de ruşi, descrise de

120
către Soljeniţîn în cartea sa „Arhipelagul Gulag”, dar puţini cunosc că în România
a existat o insulă a ororii absolute, cum alta n-a mai fost în întreaga geografie
penitenciară comunistă – „Închisoarea de la Piteşti”.
O experienţă de o sumbră originalitate denumită „reeducarea prin tortură”,
tinzând la distrugerea psihică şi fizică a deţinutului politic, a început la Piteşti la
6.12.1949 – unde până la finele anului 1950 au fost ucişi în torturi 30 de tineri – şi
s-a extins şi la închisorile de la Gherla (25 deţinuţi politici ucişi), Tg. Ocna (7
deţinuţi politici ucişi), Ocnele Mari (2 deţinuţi politici ucişi) şi Canalul Dunăre –
Marea Neagră (1 deţinut politic ucis).
Din Siberia şi întinsele stepe ruseşti până în centrul Europei, peste tot unde
s-a întins Imperiul Sovietic, arsenalul cruzimii s-a dezvoltat ca sistem. Peste tot au
existat călăi sadici, torturi de neimaginat, ucideri prin tot felul de metode, dar nici
unde nu regăsim „Fenomenul Piteşti” unde, prin tortură diabolică, se urmărea
distrugerea psihică şi fizică, victima transformându-se în călău pentru colegii săi,
deţinuţi politici.
Ţurcanu spunea: ”Dacă v-aş fi spus: – Care dintre voi vrea să moară decât
să-şi facă demascarea, să devină un om nou fidel comunismului – s-ar fi găsit
destui nebuni cu educaţia voastră exaltată, care ar fi răspuns – eu!. Noi nu vrem să
facem din voi eroi. Noi facem altceva, vă ucidem moral, să vă fie scârbă de voi
înşivă, vom scoate din voi epave vii. Eu sunt Ţurcanu, primul şi ultimul. Nu s-a
născut un altul să-mi ia locul. Pe mine nu mă va minţi nimeni, aşa cum v-au minţit
pe proştii de voi, imperialiştii. Eu sunt adevărata evanghelie. Am pe ce o scrie, pe
stârvurile voastre. Dacă Hristos ar fi trecut prin mâinile astea, nu mai ajungea el pe
cruce! N-ar fi înviat, n-ar fi fost creştinism, această mare minciună şi toată lumea ar
fi trăit în linişte”.
Satanizarea şi bestializarea deţinutului politic, asta s-a urmărit prin
„reeducarea prin tortură”, pentru care a fost instruit de către NKVD, Eugen
Ţurcanu prin generalul Nicolski.
Reeducarea prin tortură avea 5 faze:
Faza I. Câştigarea încrederii colegului deţinut care va deveni victimă,
pentru a afla cât mai multe amănunte despre activitatea anticomunistă nedeclarată
la anchetă şi de asemeni pentru a-i face un fel de profil psihologic – cât este de
credincios, la cine ţine mai mult, pe cine iubeşte mai mult din familie etc. – pentru
a şti unde trebuie lovit mai târziu cu efecte devastatoare.
Faza II. Începerea torturii fizice, în mod neaşteptat, printr-o bătaie
cumplită care să năucească victima de la bun început, bătaie însoţită de un cortegiu
de injurii, epitete scârboase şi repetarea cât mai des a cuvântului „bandit”.
Observaţi trecerea bruscă şi foarte violentă de la „scumpul meu amic” la
„banditule, acum ştiu cine îmi eşti!”.
Faza III. Tortura fizică continuă trebuie să constrângă victima să-şi facă
întâi de toate „demascarea exterioară”. Aceasta însemna denunţarea întregii sale
121
activităţi contra regimului comunist, denunţarea tuturor (inclusiv a familiei) acelora
care vreodată au acţionat, au vorbit sau au gândit contra aceluiaşi regim comunist.
Această demascare exterioară transforma pe deţinutul politic, într-un colaborator al
Securităţii comuniste şi într-un potenţial şi comod martor al acuzării pentru
procesele ce vor apărea, urmare a destăinuirilor smulse sub tortură.
Faza IV. Este „demascarea interioară” unde trebuia să recunoşti că fiecare
deţinut politic, este un ticălos, un netrebnic, un răufăcător , cu scopul ipocrit de a
înşela pe alţii. Altfel spus, fiecare deţinut politic, este o bestie, îmbinând răul cu
perversitatea şi care poartă o mască pentru a parveni în societate. Scopul terorii ce i
se aplica lui era scoaterea acestei măşti. De aici şi lozincile des repetate în timpul
acestei satanizări: „Ajutaţi-l să-şi scoată masca!”. Pentru această demascare
interioară, metodele de convingere erau: tortura şi bătaia necontenită până când
victima era forţată să aducă blasfemii împotriva lui Dumnezeu, injurii oamenilor
politici şi elitelor ţării precum şi familiei sale.
Faza V. În sfârşit victima trebuia să recunoască faptul că provenind dintr-o
astfel de familie, ea însăşi nu poate fi decât o lepădătură, un „bandit” care merită
orice tortură şi înjosire şi care nu se poate reabilita decât parţial ajutând pe
torţionari şi Securitate. Adică bătând şi chinuind la rândul său „duşmanii
poporului” şi denunţând orice faptă, vorbă şi de s-ar putea şi gândul îndreptat
împotriva orânduirii înscăunate de Moscova. Terorizată, distrusă fizic şi psihic,
victima era obligată să devină torţionar călău împotriva noilor deţinuţi politici
introduşi in celulă, fiind mereu supravegheată dacă aplică întocmai fazele prin care
trecuse la rândul lui. La cea mai mică ezitare era declarat din nou „bandit” şi supus
din nou torturilor.
Această strategie diabolică explică numărul mare (64) de deţinuţi politici
ucişi în torturi, cunoscuţi până în prezent din publicaţiile apărute. Numărul celor
ucişi recunoscuţi de Securitate este de 30 deţinuţi politici şi 780 trecuţi prin acest
infern din care peste 100 au rămas cu traume fizice şi psihice, conform datelor
publicate în Memorialul Ororii, apărut la Ed. Vremea în 1995. În realitate numărul
acelor trecuţi prin „reeducarea prin tortură” este de ordinul miilor.
Aflându-se în Occident, despre aceste atrocităţi şi urmare a protestelor
internaţionale, la finele anului 1952, „reeducările prin tortură” au încetat. Prin acest
experiment NKVD-ul care a iniţiat şi a urmărit prin generalul Nicolski aplicarea
lui, a putut determina cu precizie şi pragurile de rezistenţă între viaţă şi moarte ale
corpului omenesc şi pragurile între fiinţa şi nefiinţă ale sufletului.
Acum urma să dispară rolul jucat de NKVD şi PCR în acest experiment.
Pentru aceasta sunt scoşi din rândul torţionarilor voluntari (cărora li se promisese
eliberarea şi grade în Securitate), Ludovik Rek (închis ca turnător al comuniştilor
în ilegalitate), Fucss şi Staier (sionişti), Bogdănescu (regalist), Enăchescu (liberal),
Cori Gherman (socialist) şi introduse victime devenite torţionari, care au avut
legături cu Mişcarea Legionară.

122
 În total 22 deţinuţi politici în frunte cu Ţurcanu Eugen, care sunt acuzaţi că
au comis crimele şi torturile în scopul compromiterii PCR-ului au fost condamnaţi
la moarte, executaţi (16 în 1954, 2 în 1957) şi la 4 dintre ei li se comută pedeapsa
în închisoare pe viaţă în 1957.
În a patra etapă se preconiza deportarea în Siberia a unei însemnate
populaţii din România şi înlocuirea cu populaţie din Rusia, aşa cum s-a procedat în
Basarabia. Această etapă nu s-a putut realiza căci s-a prăbuşit colosul comunist cu
picioare de lut.
Timpul de triumf al comunismului se va dovedi foarte scurt faţă de
imensitatea istoriei, dar pentru cei care au trecut prin iadul închisorilor roşii şi la
propriu şi la figurat, acest timp a fost îngrozitor de lung.

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

1. Gheorghe Brătianu – Revista Memoria nr. 34/1/2001

2. Brain Washing – „Instrucţiuni privind războiul psihologic” – Revista Memoria nr. 21
3. „Memorialul Ororii Piteşti şi Gherla” – Ed. Vremea 1995
4. Puiu Năstase – „Înfruntarea” – Ed. Ramida 1997

ARISTIDE IONESCU (n. 1921, 7 decembrie în com.

Ştefăneşti, jud. Vâlcea). Condamnat politic de Tribumalul Militar
Craiova prin Sentinţa nr. 1562 /1949, a trecut prin “reeducări” în
penitenciarele din Craiova, Jilava şi Gherla între anii 1949 şi
1953. A publicat numeroase articole şi o carte despre gulagul
comunist din Romania.

123
124
 FENOMENUL PITEŞTI - SATANIZAREA
Aurel SUCIU (Timişoara, Romania)
fost deţinut politic trecut prin „reeducări”

N u este de loc simplu să vorbeşti despre „Fenomenul Piteşti”, despre tot ce

s-a petrecut acolo şi nici unul din cei care au trecut prin torturi nu poate
reda toate ororile suferite. Să retrăieşti prin ce ai trecut, să simţi
zbuciumul tău şi al celor de lângă tine, să-ţi dai seama că acolo putea fi un sfârşit, al
tău sau al altora, este atât de cumplit, că inima, gândul şi glasul îţi tremură.
La mulţi ani după eliberare, m-am întâlnit cu un fost deţinut politic, cu care
am fost la Camera 4 Spital, din Închisoarea Piteşti. A rămas uimit când a văzut că
mai trăiesc, crezându-mă mort de mult, după ce am fost bătut, chinuit, călcat în
picioare şi dat cu capul de zid de torţionari, căzut în nesimţire ca un sac în josul
peretelui, lăsând o dâră de sânge pe zid. Aşa mi-a relatat scena, colegul meu de
suferinţă.
„Piteştiul” nu poate fi reamintit, el nu există în memorie, este eternitate,
eternitatea luptei dintre diavol şi uneltele sale pe de o parte şi Dumnezeu cu
Arhanghelul Său şi cei care cred în El, pe de altă parte, dintre puterile Binelui şi
cele ale Răului.
Începând cu privirea satanică a lui Ţurcanu şi continuând cu devotamentul
cu care a conceput, organizat şi aplicat scenariul diabolic al „reeducării prin
tortură”, m-am convins că tot ce s-a petrecut la Închisoarea din Piteşti a fost
lucrarea lui Lucifer şi că torţionarii au slujit Satana. Că este aşa, m-au convins şi
mărturiile lui Dumitru Bordeianu şi Aurel Visovan. Eu fac propria-mi mărturie.
După ce am trecut prin „reeducarea” de la Piteşti şi Gherla, am simţit o
adâncă stare de golire, de împietrire sufletească şi spaimele mă urmăreau. Nu mă
puteam ruga şi nu puteam intra în biserică . Am fost totuşi nevoit să intru în
biserică la oficierea căsătoriei mele dar, cât a ţinut slujba religioasă, mi-au curs
lacrimile. Mai târziu, mama, cu limbă de moarte mi-a zis să apelez la Sf. Anton de
Padua, ori de câte ori voi fi în situaţii dificile.
I-am ascultat sfatul şi într-o situaţie grea am ţinut post cele nouă marţi în
cinstea Sf. Anton, fără să mă pot ruga sau să merg la biserică. Am simţit ajutorul
lui Dumnezeu, am îndrăznit să intru în biserică, să mă rog şi să mulţumesc
Domnului.
De atunci a început zbuciumul, frământarea şi această stare sufletească a
ţinut ani de zile până când am reuşit să mă spovedesc la preot şi să plâng, fiindcă
simţeam că sufletul meu nu este total descătuşat.
Am întâlnit un grup de prieteni de care mă îndepărtasem şi le-am cerut
iertare. În acel moment am simţit că mi s-a deschis sufletul, că mi s-a umplut golul
interior şi mi-am dat seama că am alungat din mine orice urmă de satanizare. Este

125
un sentiment extraordinar să te simţi eliberat, să poţi privi liniştit spre cer, să te
consideri biruitor şi să crezi chiar că s-a produs cu tine o minune. De atunci,
liniştea s-a aşternut în sufletul meu. Niciodată până atunci nu am crezut atât de
profund în Dumnezeu şi Isus Cristos.
Dacă nu aş fi trecut prin acele încercări ale „reeducării” poate nu aş fi ajuns
la cunoaşterea mea şi la cunoaşterea lui Dumnezeu aşa cum îl cunosc acum şi nu
mi-aş fi dat seama de atâtea lucruri care se petrec în om şi în jurul nostru.
Arhimandritul Arsenie Papaciog zicea: „Comunismul a umplut cerul de sfinţi”.
Din vremi memorabile, omul a ajuns la convingerea luptei dintre bine şi
rău ceea ce, Isus Mântuitorul a ridicat la un rang absolut. Prin sacrificiul lui ne-a
dezlegat de păcatul iniţial şi prin învăţăturile lui ne-a arătat calea mântuirii noastre.
Prin persecuţiile şi crimele sale, comunismul a ridicat împotriva-i popoare
întregi, iar cei ucişi vor deveni martiri veneraţi şi pilde spirituale, gropari ai
comunismului.
Indiscutabil, „reeducarea prin tortura” a urmărit distrugerea fizică şi
spirituală a tineretului studios al României, care reprezenta elita viitoare a patriei
noastre. Despre „Fenomenul Piteşti” nu pot vorbi decât cei care au trecut prin acest
infern. Fiind vorba de fapte anormale, nu pot fi cântărite cu mijloace normale, ci
apreciate în valorile absolutului.
La Piteşti a fost o şcoală a urii şi învrăjbirii şi toţi care au suferit în acel iad
au trebuit să se dezbrace de tot ce a fost bun, cinstit şi nobil în ei, pentru a se
îmbrăca în haina Satanei. Cine ura şi tortura mai mult, nu mai era „bandit”, era
omul nou, reeducat.
Prin „reeducare” s-a urmărit în primul rând uciderea valorilor morale a
credinţei şi a dragostei şi prin aceasta depărtarea de Dumnezeu, dezvoltând cultul
nonvalorii şi al urii.
Cu toate suferinţele din timpul satanizării, marea majoritate a celor
„reeducaţi prin torturi” şi-au revenit din starea de decadenţă şi s-au întors cu mai
multă convingere şi căldură la lumina alinătoare a Icoanei. Cei puţini care nu au
reuşit să revină la normal, sunt cu probleme de conştiinţă, cu suflete împietrite, sunt
înfrânţi. Nimeni să nu arunce cu piatra asupra lor, pentru că Isus ne-a spus să
iertăm. La ororile „reeducării de la Piteşti”, în afară de torţionarii voluntari, au
participat şi torţionarii obligaţi să o facă, nu din voinţa proprie, ci sub imboldul şi
stăpânirea Satanei, după lungi procese de împotrivire. Pe aceştia trebuie să-i iertăm.
Pe cei care au plănuit, au aplicat şi întreţinut satanizarea semenilor lor, care
au încălcat legile Dumnezeirii, noi nu avem dreptul să-i iertăm. Dreptul acesta îl
are numai Dumnezeu, cel Atotputernic.
Aceştea toate ne-au arătat şi ne-au învăţat torturile reeducării de la Piteşti,
Gherla şi celelalte puşcării comuniste din România.

126
 PITEŞTI - INVERSIUNE PSIHOLOGICĂ
PRIN TEROARE
Nicu IONIŢĂ (Paşcani, Romania)
fost deţinut politic trecut prin „reeducări”

O incursiune în universul psihologic al omului dezvăluie o bogăţie de

imagini contradictorii, un fantastic joc de lumini şi umbre, un amestec
tulburător de bine şi rău, de adevăr şi minciună, de frumuseţi dar şi de
hidoşenii înspăimântătoare, de pulsiuni creatoare şi, deopotrivă, distructive şi toate
acestea închise şi bine protejate în cutia craniană, sortate şi stratificate în structurile
cerebrale, alcătuind softul fiinţei umane şi toate aceste însuşiri le regăsim reflectate
în comportamentul fiecăruia dintre noi.
Împrejurări nefavorabile, aşa cum a fost universul concentraţionar
românesc, creaţie de tristă amintire a regimului comunist, a pus în valoare acest
mozaic de însuşiri contradictorii – ce bântuie psihicul uman – scoţând în evidenţă
atât pe cele pozitive, cât, mai ales, pe cele negative, comportamentul agresiv şi
distructiv şi tendinţa entropică, urmărind cu obstinaţie disoluţia fiinţei umane şi
naţionale.
Prin închisorile şi lagărele prin care am trecut, am fost martor şi victimă a
acestui proces distructiv. În acest spaţiu strict limitat şi advers, păzit cu străşnicie
de o armată de netrebnici, am avut o viziune înfricoşătoare despre om. În acest
spaţiu infernal sălăşluia laolaltă omul şi opusul său, bestia şi sfântul, trogloditul şi
filosoful, omul zilelor noastre şi cel din cavernă. În acest spaţiu domnea cruzimea
şi smerenia, grotescul şi sublimul, ura şi iubirea fără de margini, abjecţia şi
candoarea. Aici am cunoscut omul în toate ipostazele sale, capabil să facă mult
bine, dar şi foarte mult rău, capabil deopotrivă de dăruire şi de oprimare, de jertfă
supremă şi de crimă, stăpânit de o forţă creatoare nemăsurată şi de tot atâta forţă de
distrugere. Călăul şi victima consumau acelaşi timp şi-şi împărtăşeau acelaşi spaţiu.
Cum de a fost posibil şi cum de au putut cei asemenea nouă să se
transforme în contrariul lor? Este o întrebare tulburătoare şi răspunsul ne va obliga
la o nouă abordare a fiinţei umane, la regândirea omului, căci omul nu este cel care
credem noi că este.
Poate omul poate fi transformat în contrariul său? Experimentul Piteşti –
denumit demascare – reeducare, confirmă fără putinţă de tăgadă acest proces de
inversiune psihologică. Dacă demascarea a avut ca obiectiv major continuarea şi
completarea anchetelor începute de securitate şi pentru atingerea acestui scop au
recurs la teroarea fizică, urmărindu-se în subsidiar şi desprinderea deţinutului de
grupul din care făcuse parte, în schimb, reeducarea a avut ca obiectiv principal –
transformarea omului în contrariul său, formarea unui om nou, cu o altă gândire şi

127
mentalitate şi un alt comportament. Descifrarea premizelor acestui demers
demenţial ne conduce, în mod indubitabil, la nişte concluzii triste, dureroase şi
descumpănitoare: omul, în funcţie de conjuncturi, poate fi restructurat psihic,
modelat şi remodelat corespunzător intenţiilor şi, totodată cu aceasta, părăsind sfera
umanului, alunecă încet şi sigur în alienare, în patologic.
Omul este o realitate psihosocială şi biofizică, la alcătuirea sa participând
mai multe nivele ontice: fizico-chimice, biologice, psihosociale. Toate aceste
realităţi ontice, aparent fără nici o legătură între ele, contribuie la proiecţia unei
individualităţi distincte, având ca zonă comună de contact: sfera trăirilor umane.
În evoluţia omului se descriu două perioade distincte, inegale ca timp şi
eficienţă, şi anume: etapa biologică şi etapa istorică. Existenţa biologică este cea
mai lungă şi, dealtfel, hotărâtoare pentru evoluţia omului. În această perioadă, omul
şi-a definitivat structurile anatomo-funcţionale şi şi-a edificat comportamentul
reflexual şi instinctual, aşa-zisul comportament biologic, la care şi azi mai recurge
uneori. Existenţa istorică începe odată cu apariţia primului gând, a primului îndemn
conştient la acţiune, a primei reflecţii asupra lumii înconjurătoare şi a primului
cuget despre sine. Evoluţia omului, de la stadiul de entitate biologică
indeterminată, la omul de azi, s-a desfăşurat în totală dependenţă de evoluţia şi
dezvoltarea sistemului nervos.
Din confruntarea omului anistoric cu mediul şi din necesitatea de a
reacţiona adecvat condiţiilor mereu în schimbare, au apărut, treptat, noi structuri
neurale care au asigurat pe de o parte integritatea individuală şi continuitatea
speciei şi, pe de altă parte, s-au creat premize pentru apariţia de noi structuri. Aşa
au apărut formaţiunile subcorticale care, monitorizând comportamentul biologic al
omului, l-au ajutat să se adapteze şi să se integreze în natură.
Ultima achiziţie a fost creierul cu scoarţa cerebrală care, prin
complexitatea sa structural-funcţională a făcut posibilă apariţia structurii
psihologice, structură care l-a scos pe om din anonimatul biologic şi l-a ajutat să
facă saltul în istorie. Din acea clipă începe marea aventură a omului – existenţa sa
istorică – aventură căreia şi noi îi suntem părtaşi.
Prin naştere, noi oamenii suntem toţi la fel. Informaţia genetică transmite
tiparul noii entităţi biologice şi, odată cu aceasta, transmite atât structura fiecărui
organ în parte, cât şi programul de funcţionare a acestuia. De la această regulă face
excepţie sistemul nervos. Informaţia genetică transmite structura, iar programul de
funcţionare se dobândeşte pe parcurs, în cursul vieţii, în cadrul unui context social
local. La naştere prin organizarea sa internă, creierul conţine o sumă de
potenţialităţi sau competenţa realizării unui psihic specific uman, dar numai în
cadrul socialului. Nici un act psihic nu poate avea loc în afara creierului şi de felul
cum potenţele acestuia sunt exploatate, depinde viitorul individului, profilul său
moral şi statutul său social. Fructificarea potenţialităţilor creierului şi concretizarea
lor în acte psiho-comportamentale se obţin numai într-un mediu socio-cultural
adecvat. Este îndeobşte cunoscut că bunul simţ nu se moşteneşte, nici demnitatea,

128
nici onoarea şi nici cultura şi că fiecare om este nevoit să o ia de la început, greu,
dar ajutat de un climat stimulativ, de modele competente şi bine intenţionate, omul
se integrează uşor şi poate obţine performanţe nebănuite. Dacă mediul socio-
cultural este făuritor de destine, iar gândirea şi comportamentul oamenilor se pliază
perfect pe realitatea în care trăiesc şi se formează, atunci acest mediu, în opinia
comuniştilor, trebuie distrus din temelii. Este exact ce au făcut comuniştii, ajutaţi
de sovietici. După ce au cucerit puterea prin forţă, au instituit teroarea ca mod de
guvernare şi au aplicat-o în regim de două viteze: una lentă şi persuasivă pentru
întreaga populaţie a ţării şi alta în viteză mare şi cu forţă, rezervată deţinuţilor
politici.
În cadrul acestor măsuri represive, închisoarea Piteşti a ocupat un loc
central, emblematic pentru comunismul românesc. Aici a fost organizat un
laborator experimental, unicat în tot lagărul comunist ca amploare, ca teroare şi ca
rezultate catastrofale. În acest abominabil experiment a intrat un om, omul aşa cum
îl cunoaştem noi şi la celălalt capăt a ieşit un monstru, sau o epavă, sau un cadavru,
sau un om ce poartă stigmatul unor suferinţe cumplite, dar cu un spor de iubire faţă
de oameni.
În celulele şi camerele închisorii a fost creat un climat înfricoşător, teroarea
făcea parte din cotidian şi era cu atât mai greu de suportat cu cât venea din partea
colegilor şi prietenilor noştri. Teroarea exercitată fără discernământ induce frica,
groaza, care pune stăpânire pe întreaga fiinţă, cu urmări devastatoare pentru om,
ducând la răvăşirea arhitectonicii psihicului şi dereglarea funcţiilor fundamentale
ale acestuia, cu ruperea echilibrului forului interior.
Dacă colegii noştri pe post de torţionari s-ar fi limitat numai la torturile
fizice, la bătăi şi schingiuiri bestiale, urmările n-ar fi fost atât de uluitoare, dar
teroarea fizică a fost îndeaproape însoţită şi urmată de teroarea psihică extremă
care a determinat prăbuşirea multora.
Dintr-odată devenisem bandiţi şi criminali, „de mâna noastră o să muriţi
criminalilor” ni se repeta mereu, şi sub ploaia de lovituri, insultele, acuzaţiile cele
mai grave, ameninţările, necuviinţele se rostogoleau peste noi ca un torent de lavă
ucigătoare. Nimic nu a fost cruţat, totul a fost pus în discuţie, totul a fost contestat,
totul a fost pângărit: societatea, şcoala, biserica, familia.
Societatea în care ne-am născut şi am trăit şi în care implicându-ne ne-a
oferit şansa de împlinire, deodată devine injustă şi amorală, putredă şi de-a dreptul
odioasă şi, ca atare, trebuie sfărâmată din temelii şi aruncată la lada de gunoi a
istoriei şi înlocuită cu o nouă societate, mai bună şi mai dreaptă, după modelul
oferit cu mărinimie de ţara sovietelor.
Şcoala în care am învăţat şi care ne-a definit personalitatea, înscriindu-ne
în orizontul de cultură al umanismului creştin, n-a fost decât un instrument de
pervertire al educaţiei, contribuind la deformarea gândirii şi la mutilarea conştiinţei
tineretului, la amputarea viselor şi la sufocarea aspiraţiilor şi noi, noi cei de aici

129
suntem victimele acestui perfid sistem educaţional. Lumina vine de la răsărit,
Makarenko este farul călăuzitor, să fim vrednici să ne însuşim învăţăturile marilor
dascăli. Cumplită rătăcire şi mulţi au căzut victime acestui machiavelic demers.
Biserica în care am crezut şi care a contribuit din plin la conturarea
profilului nostru moral, cultivându-ne partea cea mai de taină a fiinţei, n-a fost
decât o sursă inepuizabilă de otravă care a înveninat sufletele oamenilor,
adormindu-le raţiunea, înrobindu-i pentru totdeauna unui mod de viaţă smerit, de
supuşenie şi renunţare, de condamnabilă sclavie.
Familia, leagănul sfânt al copilăriei, izvorul nesecat al tuturor resurselor
noastre biologice şi spirituale, sprijinul de nădejde al deznădejdilor noastre şi sursa
de linişte a vieţii noastre bântuită de nelinişti, n-a fost decât o retortă în care
disponibilităţile noastre şi inocenţa noastră de copii au fost speculate, în vederea
structurării unui robot insensibil şi amoral, a unui monstru cu chip de om, produs
anistoric şi, de aceea, această familie, cuib de viespi, trebuie renegată şi sfâşiată.
Patria, marea noastră familie naţională şi simbol al devenirii noastre
istorice, este contestată, repudiată. Ea, patria, reprezintă un amalgam de etnii în
care elementul slav este preponderent şi, de aceea, prezenţa alături şi în sânul marii
patrii a comunismului sovietic, a proletariatului internaţionalist, este singura
justificare a existenţei sale.
În faţa acestor afirmaţii, pur şi simplu, ne îngrozeam, mai ales, că erau
făcute de cei care nu cu mult înainte făceau apologia unui fervent patriotism. De-ar
fi fost numai atât. Întreaga noastră existenţă a fost pusă în discuţie. În primul rând
paternitatea noastră a fost pusă sub semnul întrebării, căci dacă mama este într-
adevăr aceea căreia îi spunem mamă, oare tatăl este cu adevărat cel căruia îi
spunem tată? Şi, Doamne, mulţi au renunţat la tatăl lor. Nimic nu a fost cruţat, nici
modul nostru intim de viaţă, nici cercul nostru de prieteni, nici valorile în care am
crezut, nici munca noastră, totul şi toate au fost încărcate cu atribute profanatorii şi
scandaloase şi, de aceea, trebuiau puse la zidul ruşinii, iar noi trebuia să ne
lepădăm de ele cu patologică frenezie. Nu a fost trecut nimic cu vederea, nici cele
mai tainice cute ale sufletului n-au scăpat de analiză, de împroşcare, de siluire. Nici
un gând, nici o dorinţă, nici o pasiune n-au fost lăsate să sălăşluiască în memorie,
totul a trebuit să fie scos la iveală, terfelit şi apoi înecat în mâlul unei existenţe
disperate dar, singura, spuneau torţionarii, posibilă. Cât de mult au fost batjocorite
candorile noastre şi cât de dureros au fost sugrumate speranţele noastre, credinţele
noastre, aspiraţiile noastre. Fiecare a fost analizat şi obligat să se autodisece, să-şi
prezinte textura intimă a fiinţei sale şi apoi să renege şi să condamne tot ceea ce îi
aparţinuse, căci numai repudiind trecutul, numai vidat de propria-i identitate,
numai astfel poţi fi apt de restructurare, de remodelare şi de asimilare a unei alte
identităţi. Cât de mult am tăcut, şi scump am mai plătit tăcerea mea. Mă
cutremuram la auzul vorbelor grele de ocară ale prietenilor mei şi plângeam în
sufletul meu pentru rătăcirile lor, dar înţelegeam că limitele lor de suportabilitate
fuseseră depăşite şi ei, acum, nu mai erau ei, erau contrariul lor. Priveam cu spaimă

130
cum zi de zi prietenii mei îşi schimbau înfăţişarea şi comportamentul, observam pe
viu disocierea personalităţii, spargerea în bucăţi a unităţii şi integrităţii într-o mare
varietate de modele comportamentale, care mai de care mai abnorme, ceea ce
traducea lipsa de coeziune şi de sincronizare a proceselor psihice fundamentale. În
fiecare zi, fiecare dintre ei deveneau un altul, un reziduu din ei înşişi, nu-şi mai
recunoşteau propria istorie individuală, se lepădau de trecutul lor, de credinţa lor,
de idealul lor de viaţă şi de toate legăturile ce-i ţinuse pe linia de plutire şi-i
formase ca oameni utili societăţii şi ceea ce era mai dureros, îşi condamnau cu
vehemenţă trecutul, cu tot cortegiul lui de amintiri, de bucurii, de împliniri.
Rezonanţa afectivă dispăruse cu totul la colegii noştri, întregul lor comportament
era polarizat numai spre propria lor persoană, afişând un indiferentism agresiv faţă
de suferinţele noastre, pe care, tot ei ni le provocau. Le surprindeam plăcerea
instinctuală de a provoca şi întreţine suferinţele noastre atunci când, stăpâniţi de o
furie oarbă se năpusteau asupra noastră, lovind în neştire în capetele şi trupurile
noastre istovite. Din privirea lor tulbure şi agresiunea verbală, colorată cu cele mai
abjecte necuviinţe, răzbătea ura de care erau stăpâniţi dar şi disperarea indusă de
abdicarea la care consimţiseră, într-un moment de rătăcire. Atitudinea noastră îi
provoca la violenţă. Desprinşi dintre noi printr-un proces de inversiune psihică,
afişau cu nonşalanţă o apreciere deformată a propriei lor persoane şi, mai ales, a
rolului ce-l aveau în monitorizarea vieţilor noastre: „de noi depinde sorta voastră”,
ne repetau mereu şi, din demersul lor de până acum, îi credeam în stare de orice act
necugetat. Supraestimarea propriilor calităţi contrasta cu minimizarea noastră:
„sunteţi nişte bandiţi şi nişte criminali, vă meritaţi soarta”.
Supraestimarea propriilor calităţi, drepturi şi obligaţii, exprima o
hipertrofie patologică a propriei lor persoane. Acest delir paranoic întreţinea o
permanentă stare de tensiune care-i făcea să sufere dar şi să provoace suferinţe
celor din jur şi, totodată, explică şi impulsivitatea, crizele de mânie explozivă şi
reactivitatea zgomotoasă şi violenţa folosită împotriva noastră. Comportamentul,
limbajul şi rigiditatea atitudinii lor exprima o dezordine mintală progresivă, o
gândire confuză, delirantă ce-i plasa într-un raport anormal cu realitatea. Constatam
la colegii mei ruperea legăturilor cu lumea reală, cea de afară pe care o trăisem
împreună, ei trăiau într-o lume aparte, axată pe imaginar, aşa cum li se sugerase de
către cei care îi monitorizau. Constatam cu stupoare lipsa de coordonare a tuturor
funcţiilor psihice, atât în gândire, cât şi în manifestări haotice de-a lungul unei zile.
Explicaţii?
Orice agresiune fizică sau psihică se adresează individului în totalitate,
interesând deopotrivă atât psihicul, cât şi biologicul cu subsistemele sale: biofizic şi
biochimic şi provoacă traume, în grade diferite, la toate nivelurile ontice. Într-un
anumit context, o traumă psihică masivă şi persistentă, aşa cum a fost la Piteşti,
trauma psihică se poate conecta relativ uşor cu o constelaţie de tulburări fiziologice
care ajung să domine tabloul clinic, realizând ceea ce se cheamă fiziologizarea
nivelului psiho-social. În atare situaţii, capacitatea omului de a elabora scheme de
orientare şi de comportament corect şi de a lua decizii şi planifica acţiuni adecvate

131
suferă profunde alterări, iar şansa de autodeterminare este anulată astfel încât,
debusolat, cade pradă celor interesaţi, lăsându-se manipulat cu uşurinţă. Asistăm în
acest caz la dominarea biologicului care preia conducerea, guvernând întreaga
existenţă a omului. Este saltul pe care-l face omul, ajuns în situaţia limită, în
biologic, adoptând în mod pragmatic şi inconştient, comportamentul biologic. Când
supravieţuirea este ameninţată, intervine o scurtcircuitare a conexiunilor cortico-
subcorticale, cu anularea funcţiilor cortexului, revenind structurilor subcorticale
rolul de monitorizare a întregii existenţe, pentru că aceste structuri pot asigura mai
bine supravieţuirea, dat fiind că au o experienţă mult mai îndelungată şi viaţa
trebuie salvată, căci dacă viaţă nu e, nimic nu e.
Organismul uman în totalitate dar şi la fiecare nivel ontic în parte şi-a
dezvoltat, în timp, un set de măsuri de protecţie, o strategie de apărare şi de
autoreparare a traumelor provocate de agresiuni. Multiplele şi variatele forme de
agresiune se pot aduna într-o configuraţie traumatică cumulativă, făcând imposibilă
restabilirea scutului de protecţie şi de multe ori se ajunge la o prăbuşire a
capacităţilor de apărare, iar în caz de traumatizări catastrofice, ieşite din comun,
aşa cum a fost la Piteşti, cel agresat cade într-o stare de neajutorare completă, cu
aplatizarea reactivităţii generale, cu instalarea unui blocaj total, stare cunoscută sub
denumirea de „frozen states”, o stare de încremenire apatic-depresivă, cu anestezie
emoţională şi cu un tablou comportamental analog reacţiei catatanoide, urmată de
cedarea tuturor funcţiilor de autoconservare şi la moarte psihogenă.
Ajuns aici, cel în cauză devine apt pentru restructurare, modelare şi
remodelare şi adoptarea unei noi identităţi, conform cu intenţiile celor interesaţi de
formarea omului nou. Este momentul psihologic cel mai dificil dar, hotărâtor
pentru întreaga evoluţie a destinului, ţi se asigură supravieţuirea, în schimb, preţul
plătit este enorm, trebuie să participi la maşina infernală de măcinat spirite şi
amputat vieţi. Merită?
Ceea ce s-a întâmplat la Piteşti, ca dealtfel în toate centrele de reeducare
din lagărul comunist nu a fost o inovaţie comunistă ad-hoc şi nici o descoperire
novatoare a secolului XX. O practică veche, îndelung exersată în societăţile
primitive, viza transformarea omului. Este vorba de practica iniţierii, o suită de
ceremonii lugubre, de torturi groaznice la care era supus un „ales” al tribului,
însoţită de un ritual al morţii şi reînvierii simbolice, practică izvorâtă din mitul
regenerării. „Alesul” prin parcurgerea probelor iniţiatice putea accede la o nouă
existenţă cu mult superioară membrilor de rând, putea stabili legături cu zeii, în
folosul tribului. Primitivi, primitivi dar mai maturi în gândire decât comuniştii.
Iniţierea viza un singur individ şi nu întreg tribul şi acesta avea acces la o treaptă
superioară de existenţă. În comunism, întreg poporul a fost supus iniţierii, fiind
ruinat sufleteşte şi adus sub pragul demnităţii, în slujba partidului.
Aici, la Piteşti, probele iniţiatice au urmărit un scop precis: renunţarea la
trecutul nostru, la lumea în care trăisem şi ne formasem, la valorile ei morale dar,
mai presus de toate, renunţarea la propria identitate. Renunţarea şi condamnarea

132
trecutului a constituit pentru mulţi, piatra de încercare şi cei care sub presiunea
terorii, au capotat, s-au trezit în anticamera morţii psihice. Odată primul pas făcut,
cel în cauză a fost nevoit să facă şi pasul următor, apoi altul şi altul, până la
disoluţia totală a personalităţii.
Ceea ce evoluţia, într-un timp nemăsurat încă, prin tatonări riscante şi
încercări disperate, a selectat structuri eficiente, stabile şi integratoare reuşind să
contureze o entitate complexă, armonios asamblată şi cu simţ de răspundere, demn
de a purta numele de om, în schimb, demascarea-reeducarea, într-un timp record, a
reuşit să parcurgă etapele în sens invers şi să ne ofere un anti-om.
Cine a avut ochi să vadă şi minte să priceapă, a avut şansa să fie martor la
un spectacol faustic de inversiune psihologică. Să asişti la disecarea fiinţei umane,
să-i studiezi măruntaiele şi apoi să fii martor la reasamblarea lor în aşa fel încât să
rezulte o copie fidelă a celui care a executat operaţia, este o ocazie unică, un
fenomen tulburător care-ţi deschide noi orizonturi nebănuite cu privire la om şi la
creaţia sa, şi ar fi păcat să nu-l explorezi în totalitate. Ne extaziem şi, pe drept
cuvânt, în faţa marilor realizări, după cum ne oripilăm în faţa actelor reprobabile
ale oamenilor şi ne mulţumim cu explicaţii prefabricate în timp, fără să analizăm,
fără să punem sub lupă, fără să descifrăm mecanismele intime ale înălţării şi
decăderii omului. Dintr-o pornire egolatră, omul şi-a creat o aură intangibilă în
jurul său la care nu vrea să renunţe cu nici un chip şi depune eforturi pentru a-şi
clădi o bază de susţinere cât mai solidă, apelând la mituri şi rituri, doctrine şi
dogme şi mai multe instituţii, ocolind cu grijă slăbiciunile ce-l sapă la rădăcină.
Frica din el şi frica de el, îl obligă să-şi menţină nimbul ce-i încurajează
orgoliul golit de mult de conţinut.
Când, în toiul demascărilor, de-a dreptul stupefiat ascultam limbajul
violent al colegilor mei, blasfemiile şi ritualurile de magie neagră cu care erau
batjocorite credinţele şi idealurile noastre şi când vedeam încrâncenarea şi
angajamentul lor total, în tot ceea ce spuneau şi făceau, mă întrebam dacă ei, într-
adevăr, credeau în tot ceea ce spuneau şi făceau. În scurt timp m-am convins că
atitudinea lor, noua lor ipostază, era adevărată, conformă cu gândirea şi
convingerile lor actuale şi considerau să se comporte astfel şi, mai mult, nu puteau
înţelege cum de noi nu suntem de acord cu acţiunile lor şi nu suntem de partea lor,
nu colaborăm cu ei.
Da, credeau, aveau convingerea fermă în demersul lor, tot aşa cum
crezuseră şi atunci când, în libertate se angajaseră în activităţi anticomuniste, fiind
conştienţi de consecinţele ce-i aşteaptă. Ştiau că-şi riscă libertatea şi chiar viaţa, dar
au mers înainte, şi-au asumat riscul. Şi acum?
Necunoscute şi nebăgate-n seamă mai sunt resursele omului şi prea puţin,
sau chiar de loc, explorate şi exploatate. De fapt omul şi-a făcut-o cu mâna lui, şi-a
pus în faţă eticheta: „omul fiinţă necunoscută” în spatele căreia acţionează după
bunul plac, totdeauna darnic când nu dă de la el, iertător cu cel care nu-l poate

133
atinge, îngăduitor cu cel neputincios, mascându-şi cu grijă dispreţul faţă de semeni.
El, omul, rezultat al unui lung şi anevoios proces evolutiv şi selectiv desfăşurat în
timp nedeterminat, se lasă greu descifrat, dar ştiinţa este pe urmele lui.
Să avem curajul să-l regândim pe om, să-l punem în adevărata sa valoare,
să-l judecăm nu după o anumită schemă prefabricată cu grijă chiar de el însuşi, ci
aşa cum este el cu adevărat, cu partea lui de bine şi de rău, cu aspiraţiile lui şi cu
prăbuşirile lui, cu biologicul lui condus de legi oarbe dar absolut necesare pentru
supravieţuirea lui şi a speciei, cu psihicul mult prea bogat în posibilităţi dar, adesea,
risipit în mărunţişuri care nu-i fac cinste, cu oscilaţiile lui în raporturile cu
societatea pe care el a creat-o şi pe care tot el o calcă în picioare.
Pesimism? Nu, realism. Deznădejde? Nu, judecată sănătoasă. Pentru mine
care am cunoscut omul în toate ipostazele sale, îmi asum riscul să-l judec
judecându-mă pe mie şi să-i acord locul cuvenit în istorie.

134
 PITEŞTI – REEDUCARE PRIN TEROARE
Nicu IONIŢĂ (Paşcani, Romania)
fost deţinut politic trecut prin „reeducări”

S entinţa nr. 32/10.XI.1954 pronunţată de Tribunalul Militar Bucureşti în

procesul Ţurcanu , consemnează: „au fost ucişi în penitenciarul Piteşti şi
Gherla peste 30 de deţinuţi, au fost maltrataţi, torturaţi şi schingiuiţi
peste 780 de deţinuţi la Piteşti şi alte sute de deţinuţi la Gherla şi alte
penitenciare…în perioada 1949-1952, din care deţinuţi peste 100 au rămas cu
infirmităţi foarte grave”. (Arhiva S.R.I., fond P. dosar 36979).
Deţinuţii au fost maltrataţi de către un grup de deţinuţi care au acceptat
colaborarea cu Securitatea, ca singura şansă de eliberare înainte de termen. Toţi cei
22 de deţinuţi, în frunte cu Ţurcanu a fost judecaţi şi condamnaţi la moarte pentru
„crimă de acte de teroare în grup”.
Partidul, Ministerul de Interne şi Securitatea au fost direct implicaţi, dar,
cum partidul nu greşeşte niciodată, au şi fost găsiţi ţapi ispăşitori. Citim din acelaşi
document: „întreaga activitate criminală desfăşurată în penitenciare a fost tolerată
şi sprijinită de elemente aventuriere ca Nemeş Iosif, Sepeanu Tudor, Dumitrescu
Alexandru”. Aceştia au fost arestaţi, judecaţi şi condamnaţi prin sentinţa nr.
101/Aprilie 1957.
Prin această sentinţă – incriminarea partidului a fost evitată. De menţionat
că, după o lună, toţi cei condamnaţi au fost eliberaţi şi, în plus, nu se găseşte nici o
declaraţie dată de către aceştia, doar consemnarea următoare: „conţin o serie de
date şi aspecte strict secrete ale muncii MAI care în nici un caz nu trebuie
cunoscute de alte organe decât cele de securitate”.
Aşadar, aici la Piteşti, peste 780 de deţinuţi au fost „maltrataţi, torturaţi şi
schingiuiţi” şi peste 30 au fost ucişi. Este o mărturie zguduitoare şi în acelaşi timp
acuzatoare: regimul comunist din România a fost un regim criminal.
Sunt unul din cei peste 780 de deţinuţi „maltrataţi, torturaţi şi schingiuiţi”
aici la Piteşti. Ca cel care am cunoscut începuturile acestei monstruoase acţiuni şi,
totodată, pe mulţi dintre cei are au iniţiat, au condus şi executat acest odios
masacru, unii dintre ei fiindu-mi colegi şi chiar prieteni, încerc să aduc o
contribuţie la elucidarea „fenomenului Piteşti”.
Ca victimă al acestui abominabil experiment şi ajutat de formaţia mea
ştiinţifică, am urmărit cu mare atenţie, etapă cu etapă, întregul proces de
destructurare a psihicului şi de disociere a fiinţei umane, urmat îndeaproape de
restructurarea şi remodelarea unui alt om, un om captiv unei ideologii criminale.
Sub ochii mei, colegi şi prieteni striviţi de teroare, din oameni integri, corecţi şi
cinstiţi s-au transformat în torţionari şi criminali.
Ceea ce s-a petrecut la Piteşti frizează patologicul şi ceea ce este extrem de
important şi, în acelaşi timp, condamnabil este faptul că această inginerie

135
psihopatologică a fost supervizată de partid şi adoptată ca politică de stat. Nu
numai deţinuţii politici au fost supuşi la un astfel de experiment, întreg Poporul
Român a fost nevoit să suporte acelaşi regim de destrămare a fiinţei naţionale.
Astăzi culegem roadele: întreg Poporul Român poartă stigmatul opresiunii
comuniste şi nu reuşeşte, încă, să-şi revină la normal.
Care a fost raţiunea unui astfel de recurs la teroare?
Comunismul a pus totul în discuţie, societatea cu instituţiile sale şi omul cu
mentalitatea şi modul lui de trai, condamnând cu vehemenţă starea existentă a
societăţii. Fascinaţi de o ideologie cu caracter exclusivist şi ultimativ şi, mai ales,
cu pretenţii de universalitate, s-au considerat a fi singurii deţinători ai adevărului şi,
ca atare, salvatorii lumii. Asumându-şi destinele omenirii, au pornit în forţă la
demolarea vechii orânduiri şi la construirea unei noi ordini sociale. O nouă ordine
„nu poate fi realizată decât cu distrugerea ordinii sociale existente” şi cu
„eliminarea fizică a celor care se împotrivesc” spune Marx. Pentru realizarea
acestui deziderat a fost necesară instituirea dictaturii proletare şi, dixit Lenin
„dictatura înseamnă putere neîngrădită, bazată pe forţă, nu pe lege” şi astfel,
comuniştii au năvălit cu brutalitate în istorie provocând cel mai cutremurător
carnagiu pe timp de pace. Preocuparea de seamă a comuniştilor a fost crearea
omului nou – utopie care caracterizează toate mişcările social-politice şi
confesionale de-a lungul istoriei.
Poate fi omul transformat în contrariul său şi dacă da, care sunt premizele
acestui demers şi care sunt metodele ce pot determina o asemenea transformare? În
lucrarea de faţă mă voi referi la metodele la care au recurs comuniştii pentru a
obţine rezultatele dorite, urmând ca procesul de transformare a omului în contrariul
său, să constituie subiectul altei lucrări.
Omul, prin infrastructura sa biologică, reprezintă, deocamdată, limita
maximă, apogeul la care a ajuns evoluţia în natură, iar suprastructura psihologică
generată de biologic – recte sistemul nervos – depăşeşte cu mult tot ceea ce a creat
natura până în prezent.
Psihicul omului a început să se contureze şi să se afirme odată cu
definitivarea creierului, în special a scoarţei cerebrale şi a modului de existenţă
social.
Putem vorbi, aşa dar, de o dublă dependenţă a psihicului uman, pe de o
parte de calitatea creierului, de organizarea sa structural-funcţională în calitate de
mecanism generator al psihicului şi, pe de altă parte, de lumea externă, de mediul
socio-cultural, ca factor determinant, cauzativ. De subliniat că nici un act psiho-
comportamental nu se poate realiza în afara creierului. Dacă mediul socio-cultural
este făuritor de destine şi dacă omul este structurat conform unor standarde unanim
acceptate şi răspunde întru totul nevoilor unei societăţi normale în care respectul
faţă de semeni şi faţă de valorile morale face posibilă convieţuirea, atunci acest
mediu trebuie schimbat din temelii, iar omul restructurat prin violenţă. Aşa se face
că dictatura comunistă s-a impus prin forţă şi a stăpânit prin teroare.
Toţi oponenţii regimului, reali sau prezumtivi, au fost izolaţi în închisori şi
lagăre de muncă forţată şi supuşi unui regim de exterminare. În acest climat

136
înfricoşător, deţinuţii au fost supuşi unui proces complex de reeducare, urmărindu-
se, mai întâi, depersonalizarea şi apoi printr-un proces de inducţie psihologică
negativă, transformarea acestora în oameni noi, practic în instrumente docile,
obediente, care să slujească în mod necondiţionat partidul, acţiune mult mai
profitabilă şi deloc costisitoare pentru regim.
Acest proces de inversiune psihologică, de reeducare prin teroare a avut loc
în toate ţările comuniste cu unele particularităţi în funcţie de specificul naţional şi
de gradul de obedienţă faţă de „big brother”. România, din păcate, a depăşit şi la
acest capitol ţările frăţeşti. În România, reeducarea a fost un fenomen de masă în
care au fost incluşi toţi deţinuţii politici dar şi întreaga populaţie a ţării. Reeducarea
a cunoscut formele cele mai monstruoase şi s-a recurs la cele mai sălbatice metode
de tortură şi a durat mult mai mult timp decât în celelalte ţări comuniste. Nu este de
mirare, pentru că şi reeducarea se înscrie în cadrul specific al comunismului
românesc, cel mai dur şi odios regim, cu numărul cel mai mare de încarceraţi şi
deportaţi raportat la totalul populaţiei şi cu numărul cel mai mare de ucişi.
Evenimentele care au avut loc la Piteşti se înscriu în cadrul acestui terifiant coşmar
ce s-a abătut peste ţară.
Închisoarea Piteşti a fost transformată într-un laborator experimental de
psihologie umană, organizat după criterii ştiinţifice. Orice experiment ştiinţific îşi
propune să verifice un enunţ teoretic sau să elucideze controversele apărute în urma
unor rezultate neconcludente sau contradictorii. În acest scop se stabilesc
parametrii cercetării, se enunţă tema, se selecţionează materialul adecvat cercetării,
se stabileşte metodologia şi tehnicile corespunzătoare şi se alcătuieşte colectivul de
cercetare.
Regula de aur a cercetării ştiinţifice cere obiectivitate în abordarea
problemei, rigurozitate în execuţie şi o interpretare corectă. Experimentul Piteşti se
încadrează perfect în această schemă numai că, şi în acest caz, ca dealtfel, în toate
acţiunile întreprinse de comunişti, s-a recurs la o abordare anormală a temei, ca
urmare a unui viciu de fond al gândirii, în sensul că, mai întâi, au fost anticipate
rezultatele, după care întreaga metodologie de lucru a trebuit, în mod
necondiţionat, să conducă la rezultatele stabilite ab initio. Nu a fost luat în calcul
spiritul critic, nu a interesat rigoarea ştiinţifică şi, cu atât mai puţin, acurateţea în
execuţie. A fost vorba de o siluire a judecăţii logice, rod al unei gândiri patologice
şi a unei intenţii criminale, de altfel, Gh. Pintilie, ministru adjunct al MAI spunea:
”să nu se aleagă metodele, ci numai scopul să fie realizat”.
Tema experimentului a fost formulată de la început clar şi fără echivoc
transformarea omului în contrariul său. Metoda de lucru stabilită a fost teroarea,
teroarea totală, fizică şi psihică, teroarea continuă, 24 ore din 24 ore, zile,
săptămâni şi luni de zile, teroare exercitată cu toate tehnicile şi instrumentele de
tortură, în toate variantele posibile. Echipa de lucru a fost alcătuită de către un
grup de deţinuţi politici recrutaţi cu grijă de securitate şi instruiţi corespunzător,
echipă condusă de Ţurcanu. Aceştia, clonaţi ideologic şi cu tehnica torturii însuşită,
au fost investiţi cu puteri nelimitate, cu dreptul de viaţă şi de moarte asupra celor
care nu vor colabora cu organele respective.

137
 Reuşita acţiunii a impus o bună organizare. De la început au fost stabilite 3
etape bine delimitate şi cu finalitate precisă.
Prima etapă a constituit-o faza de pregătire a experimentului şi a cuprins
două obiective distincte:
1. alcătuirea echipelor de informatori şi instruirea acestora, şi
2. realizarea unui studiu atent şi competent al deţinuţilor care vor face
obiectul prelucrărilor ulterioare.
Etapa a doua a constat din demascarea propriu-zisă şi a urmărit 3 obiective majore:
1. continuarea şi completarea anchetelor începute de securitate,
2. tehnica de spălare a creierului, acţiune extrem de complexă şi laborioasă,
vizând desprinderea deţinutului de familia sa şi de societatea din care
provine, negarea şi condamnarea trecutului său şi odată cu aceasta
pierderea identităţii proprii,
3. recompunerea unei noi identităţi proprii.
Etapa a treia a constituit apogeul odioasei şi condamnabilei acţiuni şi anume,
acceptarea proaspătului neofit în rândul torţionarilor, bucurându-se de aceleaşi
drepturi şi obligaţii ca şi aceştia, dreptul şi obligaţia de a tortura, maltrata şi
schingiui pe colegii şi prietenii săi.
Prima etapă a început odată cu sosirea la Piteşti a grupului de studenţi
reeducaţi de la Suceava, în aprilie 1949 şi a durat până în ziua de 6 decembrie
1949, exact acum 52 de ani, când s-a dat startul pentru etapa a doua.
Primele măsuri au fost de ordin administrativ. S-a procedat la
reorganizarea cazării. Repartiţia în celule şi camerele închisorii s-a făcut după
criterii precise, stabilite de către ofiţerul politic, împreună cu Ţurcanu.
Concomitent, a fost instituit un regim sever de izolare, plimbările au fost întrerupte,
ziarele, revistele şi cărţile confiscate, corespondenţa şi primirea de pachete sistate,
hrana s-a înrăutăţit în mod substanţial, la fel şi comportamentul gardienilor.
Între timp, Ţurcanu s-a ocupat de instruire informatorilor. Misiunea
acestora a fost foarte dificilă şi de aceea au fost aleşi dintre cei mai inteligenţi şi cu
mare capacitate de disimulare. Rolul lor a fost precis conturat: prospectarea
universului psihologic al deţinuţilor luaţi în obiectiv şi cartografierea profilului
uman şi a capacităţilor şi potenţialului de care dispun aceştia. Informatorii, bine
instruiţi în arta de a se infiltra în sufletele colegilor lor şi de a le capta încrederea,
au fost introduşi în fiecare celulă şi cameră a închisorii. Atitudinea lor prietenească,
sinceră şi combativă, i-a impus în faţa colegilor din celulă, şi mulţi dintre aceştia şi-
au deschis sufletul, destăinuindu-le multe din faptele lor tăinuite. Pe lângă datele
obţinute despre oameni şi fapte nemărturisite la anchetele anterioare, informatorii
trebuiau să facă şi o evaluare aproximativă asupra capacităţii de rezistenţă fizică şi
morală, a disponibilităţilor intelectuale şi spirituale, a cuantumului de cultură şi
pregătire profesională, pentru ca în funcţie de aceşti parametri, să se aplice
metodele de tortură diferenţiate, adecvate fiecărui caz în parte. În paralel trebuiau
depistate şi eventualele slăbiciuni care ar putea fi speculate în etapa următoare.
Pentru prevenirea unor defecţiuni ce ar fi putut interveni pe parcurs, au
fost luate măsuri de urmărire şi control a informatorilor. Pentru ca nu cumva

138
vreunul dintre ei să deconspire ceea ce se pregăteşte şi astfel, să-i pună în gardă pe
colegii lor, în fiecare celulă şi cameră au fost introduşi câte doi sau trei informatori
care, desigur, nu ştiau unul de celălalt şi care urmau să raporteze de îndată orice
defecţiune. Din când în când, informatorii erau scoşi din celulă sub diferite pretexte
şi duşi în biroul lui Ţurcanu care înregistra toate datele culese despre cel luat în
obiectiv. Aşa se face că Ţurcanu dispunea de informaţii precise despre deţinuţi.
Fiind în posesia atâtor date, a putut să monitorizeze viaţa multor deţinuţi şi mulţi au
plătit cu viaţa, alţii cu infirmităţi şi traume psihice, sechele care i-au urmărit toată
viaţa.
Etapa a doua a debutat la 6 decembrie 1949, fiind cunoscută sub
denumirea: demascare – reeducare. A fost etapa principală, esenţială a
experimentului. Demascarea a fost o acţiune impusă şi imperios cerută de către
Securitate şi n-a fost altceva decât continuarea şi completarea anchetelor iniţiale.
Partidul, prin braţul său înarmat Securitatea, urmărea cu precădere:
1. depistarea şi anihilarea tuturor formelor de rezistenţă, atât din interiorul
închisorilor, cât, mai ales, din exterior şi rezultatele au fost mai mult decât
cele aşteptate.
2. istoricul complet şi cât mai exact al tuturor mişcărilor de rezistenţă, mod de
organizare, metodele şi mijloacele de luptă de care dispun, depozite de
armament, activităţi de spionaj şi legăturile cu exteriorul.
3. biografiile – cu caracter negativ – ale oamenilor politici, comandanţilor
militari şi ale tuturor personalităţilor care au monitorizat destinele
României până la instaurarea regimului comunist.
Anchetele au fost conduse şi executate cu aceleaşi metode barbare, numai că
de data aceasta au fost executate de către colegii şi prietenii noştri. Inteligenţi, cu o
imaginaţie bogată şi mult mai inventivi decât brutele de securişti, au recurs la metode
de tortură fizică şi psihică mult mai sofisticate, au fost mai cruzi şi mult mai eficienţi.
Demascarea a debutat brusc, printr-o acţiune fulger, extrem de dură, cu o
brutalitate greu de imaginat. În camera în care mă aflam, în dimineaţa de 6 decembrie
1950, când nimeni nu se aştepta, am fost luaţi prin surprindere. Sub o ploaie de
lovituri de ciomag năucitoare, cele mai multe fiind loviturile la cap, am fost, pur şi
simplu, paralizaţi. Eu, cel puţin, mi-am revenit abia după ce am fost cules de pe jos şi
aruncat pe prici. Buimăcit şi nerealizând ce se întâmplă cu mine, m-am trezit
ascultând luările de cuvânt ale lui Ţurcanu şi ale celorlalţi torţionari. Toţi vorbitorii
ne-au cerut să ne hotărâm singuri soarta, demascare completă, reeducare şi
colaborare cu organele de represiune sau moartea, altă opţiune nu există.
„Bandiţilor, criminalilor, dacă nu vă veţi face demascarea, dacă nu veţi
declara tot ceea ce nu aţi spus la proces, dacă nu veţi deconspira pe toţi cei rămaşi
afară, bandiţi ca şi voi, . . . dacă nu veţi demasca tot ceea ce ştiţi, nu vă veţi putea
reeduca şi nereeducaţi nu veţi ieşi de aici. Să vă luaţi gândul de la libertate, moartea
este singura voastră şansă, acum sau mai târziu, de mâna noastră veţi muri”, da,
Marx redivivus – o viaţă nouă nu poate fi dobândită decât după dispariţia celei vechi.
Fapta urmează gândul şi pentru a opri fapta trebuie, mai întâi ucis gândul şi dacă nu
este posibil acest lucru, trebuie ucisă ideea cu tot cu cel care gândeşte.

139
 Surpriza a fost şi mai mare când am văzut în tabăra lui Ţurcanu, colegi şi
prieteni la care nu mă aşteptam şi care, acum îmi dădeam seama, că de fapt, ei au fost
informatorii lui. A urmat un adevărat masacru. Am fost târâţi jos de pe priciuri şi
loviţi cu sălbăticie, călcaţi în picioare, fiecare lovitură fiind însoţită de sudalme,
injurii, ameninţări, după care au fost fixate noile reguli de convieţuire în camera
noastră, di acea clipă viaţa noastră s-a desfăşurat pe alte coordonate, după reguli
stricte impuse de cei care-şi asumaseră dreptul de viaţă şi de moarte asupra noastră.
Dintr-odată noi, victimele, am fost deposedaţi de toate drepturile, dreptul de mişcare
şi de odihnă, dreptul la hrană şi de somn, dreptul de a-ţi rezolva necesităţile
fiziologice la scadenţă. Ni s-au fixat locurile pe priciuri şi am fost obligaţi să păstrăm
o poziţie fixă, în şezut, cu genunchii adunaţi la piept şi prinşi cu ambele braţe, capul
plecat, privirea în jos, poziţie extrem de chinuitoare, obositoare şi dureroasă, căreia
eu i-am dat numele de „Gânditorul de la Hamangia”. Orice mişcare era sancţionată
pe loc cu lovitură de ciomag. Torţionarii ne supravegheau în permanenţă, se plimbau
printre priciuri cu ciomegele în mână. Nu aveam voie să privim în cameră şi nici în
ochii unui torţionar. Când un bun prieten, proaspăt convertit, a venit la mine şi a
început să mă insulte şi să mă lovească, am ridicat capul şi l-am privit drept în ochi.
Reacţia a fost promptă şi dură, a început să urle la mine: „vrei să mă întorci din
drum, vrei să mă domini” şi a continuat să mă lovească mai tare, m-a tras jos de pe
prici şi m-a călcat în picioare.
De la nemişcare eram trecuţi la eforturi ce depăşeau puterile noastre:
manejul – mersul în patru labe, ore în şir, în spaţiul liber dintre priciuri supravegheaţi
de către torţionari care ne zoreau cu bâtele. Dacă manejul simple era oarecum
suportabil, în schimb manejul cu sarcină era teribil de greu, trebuia să porţi în spate o
victimă.
Hrana cea de toate zilele, insuficientă şi slabă calitate, era distribuită de către
şeful torţionarilor şi ni se dădea atât cât considera el că merităm, iar de mâncat o
mâncam când şi cum voiau ei: fie ni se luau lingurile şi, astfel, eram nevoiţi să
sorbim zeama precum câinii, fie ne turnau zeama fierbinte pe gât. Apă nu aveam voie
să bem şi setea era cumplită, amplificată de transpiraţiile abundente din cauza
supraeforturilor.
Necesităţile fiziologice puteau fi satisfăcute nu când erau la scadenţă, ci
atunci când ţi se dădea voie. Igiena personală, complet absentă, constituia un mijloc
în plus de degradare şi umilire la care eram supuşi. Baie nu făcusem din libertate,
purtam aceeaşi lenjerie de corp de la arestare, ruptă acum, murdară şi îmbâcsită cu
mirosuri greu de suportat. Unghiile de la mâini le rodeam atunci când ni se dădea
voie, şi, bineînţeles, trebuia să le înghiţim, iar cele de la picioare se rupeau singure.
Tunsul şi bărbieritul erau un chin pentru noi, erau executate de către torţionari, cu
instrumente vechi, uzate şi dacă schiţai un gest de nemulţumire, odată cu insultele,
primeai şi loviturile de rigoare. Somnul, atât cât era, era chinuit şi bântuit de
coşmaruri. Ne culcam la ordin, întotdeauna după miezul nopţii şi după reguli bine
stabilite: întinşi pe spate, înveliţi cu pătura până sub bărbie, cu mâinile pe pătură,
drept pernă aveam gamela. Orice încercare de a-ţi modifica poziţia din cauza
durerilor musculare sau osoase era imediat amendată cu o lovitură de ciomag şi chiar

140
mişcările involuntare din timpul somnului, din cauza coşmarurilor, erau sancţionate
tot cu o lovitură de ciomag din partea celor care ne supravegheau somnul. Grija de a
nu te mişca, atât în stare de veghe, cât şi în timpul somnului devenise o dominantă
căreia îi subordonasem toate funcţiile fiziologice şi psihice şi, astfel, instituisem un
autocontrol sever, dar eficace.
Dacă ar fi fost numai atât şi tot ar fi fost bine, dar nu, răul nu-i rău destul
dacă nu merge până la capăt, dacă nu-si epuizează torentul de ură şi impulsuri
negative ce-l mână din urmă. Restricţiile şi chinurile amintite mai sus reprezentau
doar fundalul vieţii cotidiene peste care s-a suprapus teroarea fizică în toate
variantele ei şi cu toate instrumentele specifice şi suportată mult mai greu pentru că
era opera prietenilor şi colegilor noştri. Torturile cumplite, bătăile, schingiuirile
sălbatice repetate zilnic, în mai multe reprize, după un ritual de magie neagră,
contribuiau la crearea unui climat sumbru şi ameninţător.
Dacă în primele luni bătăile au fost colective adică, noi, victimele, eram
loviţi la grămadă, de la u capăt la altul, cu ciomegele din dotare şi apoi călcaţi în
picioare, după un timp, când mulţi dintre colegii noştri au cedat şi au trecut de partea
torţionarilor, au urmat torturile individuale. Să fii înconjurat de o ceată de oameni
înnebuniţi de groază, care te lovesc în neştire, cu pumni, cu picioare, cu bâte până îţi
pierzi cunoştinţa, este o experienţă care nu se uită. De câte ori am repetat această
experienţă şi eu şi mulţi dintre colegii mei. „Banditule, criminalule o să te punem
într-un borcan cu spirt ca să fii mărturie pentru generaţiile viitoare” sau altădată: „o
să te punem într-o cuşcă de fier şi o să te purtăm peste tot să vadă lumea ce monştri
a putut să nască burghezo-moşierimea” şi nu eram nici burghez şi nici moşier, dar
îmi păstrasem candoarea începuturilor şi intuind realitatea – dincolo de blestematele
împrejurări, nu puteam renunţa la identitatea mea, la familia mea, la aspiraţiile mele.
Loviturile la cap erau cele mai periculoase şi tocmai de aceea torţionarii
recurgeau la ele, impactul lor fiind devastator; bătăile la tălpi deveniseră o obişnuinţă
zilnică, ca şi culcările şi poziţiile cele mai chinuitoare. Am fost obligat să fac o mie
de culcări după o tehnică impusă de torţionari, şi anume, să te arunci jos pe ciment,
din poziţia verticală, fără să te sprijini pe mâini. Aveau o imaginaţie bogată şi nu
duceau lipsă de iniţiative, colegii noştri.
Rezultatele nu s-au lăsat aşteptate. Există o limită în toate, o limită care nu
poate fi depăşită decât cu riscul dezintegrării formei de existenţă asupra căreia se
exercită o agresiune. Este exact ce s-a întâmplat la Piteşti. Rând pe rând, unii dintre
colegi ajunşi la limita suportabilităţii, au cedat. Pentru a scăpa de tortură au declarat
tot ceea ce ştiau şi ceea ce nu ştiau. Au început să confabuleze şi au făcut dezvăluiri
senzaţionale, care te duceau cu gândul la „science fiction”, dezvăluiri ce nu aveau
nici un suport real şi care nu erau crezute nici de cel care la spunea şi nici de cei care
le ascultau şi le înregistrau, dar nu ce se spunea conta, ci faptul că se spunea, dovadă
sigură a declinului celui care făcea asemenea declaraţii şocante. Toate aceste
mărturisiri contribuiau la crearea unei atmosfere de marasm moral, în care totul
devine posibil.
Demascarea a fost obligatorie, prima şi pentru mulţi singura etapă ce au
parcurs-o, dar totul a depins de inteligenţa de a nu implica pe absolut nimeni. Cine

141
spune că nu se putea, nu are dreptate. Nimic nu este imposibil şi în orice împrejurare
există o cale de a-ţi proteja conştiinţa şi de a da o interpretare ce scapă incriminării.
Cât a durat acest abominabil masacru? Pentru unii câteva zile sau săptămâni,
pentru alţii 2 sau 3 luni, iar pentru mulţi alţii timpul nu a mai avut nici o valoare.
Totul a depins de capacitatea de rezistenţă fizică şi psihică, de bogăţia de resurse
interioare moştenite sau acumulate în timp, de flexibilitatea gândirii care mediază
înţelegerea realităţii, de dimensiunea anticipativă care intuieşte desfăşurarea
evenimentelor în devenire.
Noi, cei consideraţi ireeducabili fusesem condamnaţi la moarte de la început
şi această sentinţă ni se repeta zilnic şi eram convinşi că aşa se va întâmpla.
Există o instanţă supremă peste vrerea oamenilor. La 6 luni de la începutul
brusc al acţiunii, tot aşa de brusc s-a şi terminat. Într-o dimineaţă de la jumătatea
lunii iunie 1951, uşa camerei 1 subsol se deschide brusc şi directorul închisorii
înconjurat de întreg corpul de ofiţeri şi gardieni pătrund în cameră. „Cine-şi aude
numele îşi ia bagajul şi iese afară”. Rând pe rând colegii mei, torţionari şi victime,
părăsesc încăperea. Brusc uşa s-a închis şi în cameră am rămas numai eu şi încă un
coleg. Din fericire, colegul nu făcea parte din grupa torţionarilor. Ce m-aş fi făcut
dacă cel rămas cu mine ar fi fost torţionar? Nu ştiu. O mulţime de scenarii îmi trec
prin minte. Este o întrebare care şi astăzi mă tulbură şi nu pot să dau nici un răspuns.
La început nu am înţeles şi nu mi-am putut explica furia oarbă, setea de
răzbunare, ura cu care torţionarii se năpusteau asupra noastră ca să ne tortureze.
Curând am descifrat drama acestor naufragiaţi ai sorţii, victime ale unui regim
criminal.
În închisoarea Piteşti trăiam în lumea paradoxului. Paradoxul, tragedia nu
era a noastră, a victimelor, ci a lor, a torţionarilor. În urma schingiuirilor sălbatice
noi, victimele, ne alegeam cu capete sparte, cu ochi umflaţi, cu coaste rupte, cu oase
frânte, dar drama lor interioară, disperarea lor, spaima lor în cădere liberă, simţindu-
se înghiţiţi de neant, era mult mai mare. Ei trăiau, în mod conştient, drama lui Lucifer
cel care decăzând din starea de graţie, din gloria lui iniţială, a făcut şi face eforturi
disperate de a antrena după sine pe cei mai mulţi şi dacă se poate chiar pe toţi, pentru
a-i dovedi Creatorului că el, Lucifer, are dreptate şi, mai ales, pentru a-şi demonstra
sieşi validitatea demersului său.
Noi, victimele, eram un reper la care ei se raportau mereu, eram oglinda în
care-şi vedeau chipurile deformate, eram paradisul din care ei se expatriaseră, eram
obstacolul de netrecut pentru liniştea lor, pentru aşezarea lor. Eram o piedică în
salvarea lor şi de aceea se năpusteau cu atâta furie asupra noastră şi ne torturau în
mod bestial, ca să cedăm şi noi odată, ca la rândul lor să fie şi ei liberi, să se
liniştească, să se adune, să se regăsească. Şi un alt paradox, noi eram de vină, noi îi
obligam să ne tortureze, căci dacă n-am fi fost noi, cu încăpăţânarea noastră, cu
neputinţa noastră de a ne reeduca, ei nu ar mai fi făcut ceea ce făceau, rezistenţa
noastră îi incita la violenţă.
Un gând iscoditor îmi tulbură mereu liniştea: ce aţi fi făcut şi cum aţi fi reacţionat
dacă aţi fi fost victima unui astfel de experiment? Întrebaţi-vă, vă rog.

142
 “ET IN AVERNO EGO !”
Mihai BURACU (Drobeta Turnu Severin, Romania)
fost deţinut politic trecut prin „reeducări”

Î ncerc să smulg din smârcul de pucioasă şi smoală al amintirilor de la

Piteşti, câteva dintre cumplitele chinuri îndurate pe parcursul a nesfârşite
zile şi nopţi de tortură, în cea mai cumplită bolgie a infernului
concentraţionar comunist.
Elev fiind la liceul Traian din Caransebeş, în vara anului 1949, cu o
săptămână înaintea examenului de bacalaureat am fost arestat de securitatea din
Caransebeş, anchetat timp de câteva luni de securitatea din Lugoj şi la 6 decembrie
1949 am fost condamnat de Tribunalul Militar din Timişoara la doi ani de
închisoare pentru săvârşirea delictului de uneltire împotriva ordinei sociale. Cu
întregul grup de elevi din Caransebeş şi Lugoj am fost trimis la Târgşor unde, în
cea mai mare parte a detenţiei, am stat la “izolare”.
Am făcut parte din primul lot de elevi trimişi la muncă la Canal, la Colonia
Peninsula Valea Neagră. La scurt timp după sosirea la Canal din grupurile de elevi
de la diferite licee din ţară a fost constituit un lot de 22 de elevi, câte doi din
loturile de elevi trimişi la Târgşor. Am fost incluşi în acest lot eu şi Obrejan Ion,
coleg de clasă de la Caransebeş, doi de la Timişoara, alţi doi de la Arad, iar ceilalţi
de la diferite alte licee, câte doi insă din fiecare grup. Ni s-a spus să ne facem în
grabă bagajele şi am fost expediaţi către o destinaţie necunoscută. După o scurtă
şedere în lagărul de la Poarta Albă am fost trimişi la Jilava unde am aflat pentru
prima dată că destinaţia finală este Penitenciarul Piteşti.
La Jilava l-am reîntâlnit pe Nicolae Bălănescu, care, auzind despre
destinaţia lotului nostru, ne-a spus pe un ton de mare amărăciune: ”Măi băieţi,
sunteţi trimişi pentru a fi supuşi unui regim de exterminare, acela al reeducării de la
Piteşti. Vi se va cere să vă lepădaţi de Dumnezeu, de familie, de idealurile voastre
politice legate de Mişcarea Legionară, de prieteni, de tot ce a însemnat frumos în
viaţa voastră, pentru a vă dezumaniza complet. Vi se va cere să faceţi lucrurile
acestea, făceţi-le, pentru că nu veţi putea suporta torturile la care veţi fi supuşi şi ca
o farsă ultimă, măsură de evaluare a reeducării voastre, vi se va cere să vă
denunţaţi prietenii şi rudele apropiate şi să vă loviţi cu cruzime între voi. Faceţi tot
ce vi se cere, pentru că nu veţi putea rezista şi veţi avea de îndurat nişte chinuri
insuportabile.”

143
 Ascultându-l, nu ne venea să credem că acesta era obiectivul trimiterii
noastre la Piteşti.
La începutul anului 1951 am ajuns la destinaţie şi după o scurtă carantină
am fost duşi într-o cameră în care se mai găseau alţi 22 de deţinuţi. Timp de o lună
de zile am convieţuit noi cei 22 de elevi recent veniţi şi cei 22 de studenţi pe care i-
am găsit acolo la venirea noastră şi am trăit poate cea mai frumoasă perioadă din
detenţia mea. Studenţii aflaţi acolo trăiau o viaţă de o frumuseţe extraordinară; îşi
făceau rugăciunile în comun, cântau, sculptau în os medalioane şi cruciuliţe de o
frumuseţe deosebită şi aveam astfel senzaţia că trăiesc într-o altă lume, la care nici
nu visasem până atunci că se poate trăi.
Venind de la Jilava cu avertismentul dat de Bălănescu, ne aşteptam să fim
primiţi într-un mod cu totul aparte, duşmănos, ameninţător, pentru ca, iată, să ne
trezim dintr-o dată într-o insulă paradisiacă, într-o lume pe care nu o credeam
posibilă în detenţia comunistă.
Astfel rezerva noastră iniţială s-a spulberat încet-încet, căzând în plasa lor
foarte bine ţesută, încât am început să le spunem: „Domnilor, dar noi am auzit că la
Piteşti se practică reeducarea, se face ...”. Şi ne-au răspuns: ”A, nu, au încercat dar
cu noi nu le-a mers. Noi am fost cei care ne-am impus punctul de vedere şi am
reuşit să închidem uşa acestui cumplit sistem al reeducării. Am rămas credincioşi
idealurilor noastre ...”. Prin tot ce făceau ne convingeau de adevărul celor afirmate.
Am muşcat din momeală şi am început treptat să facem mărturisiri în legătură cu
viaţa şi cu activitatea noastră. Îi interesa trecutul nostru, ce relaţii am avut mai
înainte, despre prieteni şi despre familie, despre lucruri omise în declaraţiile date la
Securitate.
Studenţii au insistat asupra acestor lucruri cu referire specială la cele spuse
de cei dragi la vorbitor şi care încercau să ne încurajeze, spunându-ne că vom fi
curând liberi, fiindcă vor veni americanii. După începerea torturilor acest mod de
viaţă a devenit principalul capăt de acuzare, cu scopul evident, de a ne distruge
moralul, dându-ne de înţeles că tot ceea ce am făcut noi în Camera 4 Spital se
constituie în crimă de organizare ilegală în închisoare şi putea să aibă drept
consecinţă condamnarea noastră la moarte. Aceasta a fost ameninţarea cea mai
cumplită şi aveau ca probă medalioanele/mărţişoare din os, ce ne-au fost oferite în
dar, purtând însemnele Gărzii de Fier. [ ... ]
Să revin însă la momentul iniţial al şocului produs de intervenţia echipei de
reeducare. În fiecare seară eram scoşi la o plimbare de 10 minute în curtea
închisorii. Într-una din zile, cred că era prin februarie, cam la o lună de la sosirea
noastră la Piteşti, venind de la această plimbare de seară, am intrat în cameră şi am
văzut cu stupoare că ne aştepta un alt grup de deţinuţi pe care nu-i cunoşteam şi
care aveau în mână bâte, curele, biciuri din frânghie împletită etc. În momentul
intrării noastre în cameră am văzut că şi fraţii de până atunci cu care fuseserăm la
plimbare şi pe care pe timp de o lună îi consideraserăm foarte apropiaţi nouă, s-au
repezit la paturile lor şi au scos de sub saltele „unelte” asemănătoare, repezindu-se

144
asupra noastră. Raportul de forţe a fost de doi pe unu, la surpriza atacului
adăugându-se superioritatea numerică şi „uneltele”.
Au început să ne lovească cu o cruzime, cu o sălbăticie de neimaginat. Am
văzut cum Suciu Aurel de la Arad a fost luat de gât şi izbit de perete cu atâta
brutalitate, încât în momentul în care i s-a dat drumul, s-a prelins ca o cârpă, lăsând
imprimată pe zid o dâră mare de sânge. Am fost convins că cel agresat a fost ucis.
N-aş putea să măsor în timp durata acestui măcel. O oră ? Două? Unii dintre cei
loviţi au încercat să se apere, să opună rezistenţă. A fost o luptă absolut inegală,
fără nici o şansă pentru victimele acestui atac.
[ ... ] A urmat apoi regimul torturilor şi supliciilor zii şi noapte despre care
există deja câteva mărturii scrise, de-a dreptul zguduitoare şi asupra lor, din motive
de timp, nu voi mai insista. Au fost momente când mi-am dorit moartea. La cei 21
de ani ai mei am albit complet, lucru de care m-am convins după o lună sau două,
când am avut posibilitatea de a mă uita într-o oglindă. M-am rugat Celui de Sus să-
mi dea şansa de a-mi pune capăt zilelor [ ... ]. Dintre toate metodele de torturi
îndurate, una mi s-a părut cea mai cumplită: la un moment dat am fost pus să stau
întins pe spate, cu mâinile pe lângă corp, dar cu partea superioară a corpului
nesprijinită de podea. Oricine poate încerca să vadă cât timp se poate rezista într-o
asemenea poziţie, cu umerii şi capul ridicat, fără a avea posibilitatea de a te sprijini
în mâini.
La scurt timp se ajunge la o stare de suferinţă, de chin insuportabil răsfrânt
asupra întregului organism, încât ai sentimentul că treci de pragul nebuniei. Metoda
de tortură a fost atât de bine gândită, că atunci când am fost supus acestui
tratament, în spatele meu se găsea un membru al echipei de reeducare cu un ac sau
o sulă bine ascuţită în mână pentru ca în cazul în care a-şi fi voit să las capul jos,
vârful ascuţit să-mi intre în creier.
Aveam de ales: ori mă sinucid, ori trec pragul ultim al condiţiei umane,
intrând în teritoriul demenţei fără leac. Am ajuns astfel în starea în care mi-am zis:
„Acum este momentul să-mi pun capăt zilelor”, şi am lăsat capul cu forţă în
căutarea vârfului ascuţit salvator. În clipa aceea plantonul de la căpătâiul meu a
retras cu iuţeală scula ascuţită. Cei din conducerea grupului de reeducare şi-au dat
seama că am ajuns la limita insuportabilului şi au trecut la alte procedee.
La câteva zile după începerea fazei torturilor, în camera noastră s-a
întâmplat un lucru mai puţin obişnuit.
Noi, cei 22 de inşi supuşi reeducării eram încadraţi de cei 44 de deţinuţi
reeducaţi, aşezaţi pe două rânduri, şi la numărătoarea de seară şi la cea de
dimineaţă la venirea gardienilor.
La sosirea gardianului-şef, un camarad de suferinţă, Sandu Munteanu
(originar din Beiuş sau Bihor), voinic la înfăţişare, a făcut un gest pe care l-am
admirat toată viaţa dar în acelaşi timp l-am deplâns cu lacrimi amare şi sincere. El
i-a împins pe cei doi deţinuţi reeducaţi din faţa lui, a ţâşnit pe lângă gardienii care

145
făceau numărătoarea şi a ieşit pe coridor strigând :”Ne omoară! Ne omoară! Ne
omoară!”. S-au repezit după el gardienii în frunte cu gardianul şef, şi apoi şi cei din
comitetul de reeducare, să-l aducă înapoi în cameră. El s-a încleştat cu mâinile de
clanţa celulei învecinate şi, cu toate că l-au lovit cu pumnii, cu cizmele, n-au reuşit
să-i dezcleşteze mâinile. Urla încontinuu :”Ne omoară! Să vină procurorul! Tot ce
am de spus îi voi spune procurorului!”
Gardianul-şef s-a apropiat de el şi i-a spus: „Tinere, trebuie să te duci
înapoi în cameră! După ora de închidere nu are voie nimeni să rămână în afara
locului încarcerării. Dacă nu vei intra în cameră, eu sunt nevoit să consider
tentativă de evadare şi să te împuşc. Trebuie să intri în cameră!”.
Toate eforturile au fost zadarnice. Nu a cedat nici o clipă. Atunci
gardianul-şef a jurat pe viaţa copiilor lui că nu se va atinge nimeni de el până a
doua zi dimineaţa, când, în urma înştiinţării pe care o va face penitenciarul, va veni
un procuror.
Abia când i s-a făcut această promisiune şi i s-a spus că va sta permanent la
vizetă gardianul de serviciu şi că nici unul din deţinuţii pe care îi acuza că îl
torturează nu se va atinge de el, Sandu Munteanu a acceptat să intre în cameră.
Timp de o jumătate de oră a fost o stare de tensiune extraordinară.
Întradevăr nimeni nu s-a atins de el. Stătea încremenit în mijlocul camerei. Ceilalţi,
cei care îl bătuseră, de fapt ne bătuseră pe toţi, stăteau şi ei încordaţi ca nişte fiare
gata de a se repezi la victimă să o sfâşie.
Peste o jumătate de oră s-a deschis uşa camerei şi a intrat Ţurcanu. Ţin să
precizez că, potrivit regulamentului, din câte ştiam noi pe atunci, nu se putea
deschide uşa celulei decât cu ordin de la procuratură. Ei bine, Ţurcanu a intrat şi
sub conducerea lui directă a urmat o bătaie ce nu poate fi descrisă în cuvinte. Timp
de câteva ore l-au supus unei bătăi bestiale. L-au transformat într-o masă informă
de carne vie, l-au bătut până şi-a pierdut complet cunoştinţa. L-au trezit aruncând
apă asupra lui, spre ziuă devenind o grămadă de carne din care mustea sânge. M-
am întrebat de multe ori după aceea dacă gardianul şef a avut copii şi, dacă da, ce
urmare a avut jurământul făcut pe viaţa lor.
După prima perioadă, a atragerii în cursă, după cea de-a doua a torturii
propriu zise, a urmat o a treia, a reeducării în înţelesul propriu al cuvântului,
numită şi cea a demascării interioare.
În cameră au fost aduşi câţiva noi deţinuţi printre care doi cu numele de
Oprişan. Constantin Oprişan, fost şef al Frăţiilor de Cruce, un tânăr care urmase în
mod strălucit studii de filozofie în Germania, o minte extrem de dotată şi care, după
ce a trecut prin regimul de tortură la care nu se putea rezista, a fost folosit de
Ţurcanu în mod diabolic. Unul ţinea prelegeri despre filozofia idealistă,
despre Kant, Hegel, Platon, Aristotel, iar celălalt ţinea cursuri de marxism-
leninism, vorbind despre concepţia despre lume şi viaţă a partidului comunist,
materialism dialectic şi aşa mai departe.

146
 Un aspect deosebit de important al reeducării de la Piteşti îl constituie
existenţa tăbliţelor de săpun. Aveam asupra noastră tăbliţe de săpun pe care aveam
obligaţia să consemnăm ceea ce ne aminteam şi consideram că trebuie demascat.
La două-trei zile eram duşi într-o cameră specială unde aşterneam pe hârtie
declaraţiile destinate organelor de securitate. Aceste tăbliţe de săpun nu se aruncau
după folosirea lor şi depun, acum şi aici, o mărturie cu valoare documentară.
Despre cărţile de lut ale Babilonului s-au scris volume ce ar putea umple
rafturile mai multor săli de bibliotecă. Trebuie scris însă şi despre cărţile de săpun
de la Piteşti, unice în felul lor în lume, conţinând delaţiuni smulse într-un spaţiu al
ororii, organizat de cele mai diabolice minţi. Am intrat în această teribilă
bibliotecă-arhivă a crimei şi morţii în luna mai 1951, după ce trecusem prin primele
trei faze ale aşa zisei reeducări din camera a Spital şi când, în aşteptarea eliberării
prin expirarea sentinţei de doi ani, timp de aproape două luni am fost planton pe
celular. Gardianul de serviciu m-a introdus într-o cameră-magazie ca să iau săpunul
necesar curăţeniei în secţie. Atunci am avut în mâini zeci de asemenea tăbliţe de
săpun, pe care erau aşternute inscripţii, produs al unei inimaginabile suferinţe. Ele
marcau fapte şi oameni ce urmau să devină victime, multe dintre ele fiinţe
apropiate celor trecuţi prin infernul celor mai cumplite torturi.
Am mai întâlnit cărţi de săpun şi în alte locuri ale detenţiei: bucăţi de lemn,
de sticlă sau funduri de gamelă pe care se aşternea un strat subţire de săpun şi pe
care apoi se scria. Acelea erau cărţi de poezie, de matematică sau dicţionare, pentru
că, fiind tineri şi având în preajmă oameni de o aleasă cultură şi de înaltă ţinută
intelectuală, luam de la aceştia cu sârguinţa ucenicului stropii de dulceaţă şi otravă
ai înţelepciunii şi-i depozitam în fagurii minţii noastre. În legătură cu această
mărturisire vreau să fac o precizare: la Piteşti, printre acele plăcuţe de săpun pe
care erau aşternute delaţiunile, ca să le spun aşa, mi-am regăsit propriul nume. Era
făcută următoarea specificare: „Buracu nu este receptiv la cursurile de marxism şi
se arată interesat de lecţiile de filozofie idealistă ale lui Constantin Oprişan”.
S-au scris multe cărţi din care reiese că Oprişan a fost unul din martirii
suferinţei penitenciare. El m-a bătut, m-a lovit, dar, dacă i se poate reproşa ceva –
de cine, totuşi? – e faptul că a fost folosit ca momeală. În anii postbelici fusese şef
al Frăţiilor de Cruce şi ilustru student la filozofie în Germania, aşa cum am mai
amintit. A fost şi el implicat ca martor în procesul lui Ţurcanu, ca şi Calciu
Dumitreasa şi alţii şi care au supravieţuit atunci datorită faptului că au declarat cine
au fost adevăraţii autori ai crimelor. Ceilalţi au încercat să o scalde, că s-au
conformat chipurile, ordinelor primite din Spania de la Horia Sima, dar au ajuns în
faţa plutonului de execuţie. Printre aceştia s-a aflat şi C. Juberianu, Dumnezeu să-l
ierte, cel care a condus reeducarea exercitată asupra grupului nostru şi care, după
cum am aflat ulterior, fusese la rându-i supus unui bestial regim de tortură. C.
Oprişan avea să moară şi el tot în închisoare, de TBC, după o lungă şi necruţătoare
suferinţă fizică şi sufletească.

147
 Aşadar mă aflam la Piteşti în aşteptarea expirării pedepsei corecţionale de
doi ani de zile, fiind folosit ca planton pe celular. Atunci am fost martorul unei alte
întâmplări mai puţin obişnuite şi, din câte am citit eu, necunoscute până acum: cea
a favorurilor de care a beneficiat Ţurcanu în închisoare. Acest odios personaj, fost
şef al reeducării de la Suceava, Piteşti şi Gherla, omul de care se leagă cea mai
sinistră pagină din istoria contemporană a României, a avut în anii de detenţie un
statut aparte, mai mult decât privilegiat.
Făcând munca de planton pe coridor, în timp ce ştergeam pardoseala de
ciment chiar în zona geamurilor care dădeau spre poarta de intrare a
penitenciarului, am ridicat din întâmplare ochii şi am văzut cum pe poartă, chiar în
acel moment a intrat Eugen Ţurcanu. Venea cu bicicleta din oraş îmbrăcat civil. La
intrare, gardianul de la poartă l-a salutat cum se salută un ofiţer, iar el i-a dat cu un
aer de superioritate bicicleta, să o pună undeva, şi a intrat în închisoare ca unul care
făcea parte din conducerea acesteia. Să nu se uite că Ţurcanu avea o condamnare
de 7 ani. Lucrul acesta spune totul despre reeducare, despre regimul pe care l-am
avut noi, cei torturaţi, supuşi unor chinuri inimaginabile şi regimul pe care l-au
avut cei care au făcut această operaţiune de mutilare şi decimare a elitei
intelectuale a ţării la ordinul unor instituţii şi organe din conducerea de atunci a
Securităţii Statului, ordine venite şi ele, desigur, din altă parte.
La Piteşti am avut şi prima şi de fapt unica dovadă a existenţei unui
element supranatural în propria-mi viaţă. Cea mai cumplită stare sufletească am
avut-o înaintea Sărbătorilor Paştelui. Ca să ne rupă de credinţă, se făcea o parodie
la tot ritualul din Săptămâna Patimilor: Intrarea lui Hristos în Ierusalim, calvarul
Golgotei, Răstignirea etc. Eram obligaţi să ne facem un fel de cruce şi să sărutăm
cu pioşenie un penis de săpun purtat la gât de cel care în batjocură îl întruchipa pe
Fiul lui Dumnezeu. Eram puşi să rostim cele mai obscene cuvinte, totul pe fondul
unor parodii ale unor cântece religioase. Conduceau aceste manifestări cei care se
ocupau de reeducarea noastră, aceasta fiind doar una din formele de dezumanizare
practicate.
Atunci am avut pentru prima dată o revelaţie. Era Joia Patimilor. După o
bătaie cumplită îmi lingeam rănile sufleteşti şi trupeşti şi în clipa aceea aud o voce
de copil, de fetiţă, strigând în afara închisorii: „Mihaiii ...!”. Pe fereastră intrau
razele binecuvântate ale soarelui de primăvară, trimise parcă anume să ne
sporească chinurile cumplite şi în clipa aceea mi s-a întipărit în minte o poezie care
mi-a fost dictată de la început până la sfârşit fără nici o ezitare, o poezie pe care nu
am gândit-o, dar care se revărsa în mine ca un balsam dumnezeiesc:

148
 „- Cine mă strigă: Mihai !... şi îmi bate
la porţile inimii mari şi întristate,
de-mi farmăcă-auzul cu strigătul ei?”
„ Sunt eu, prea iubite, ţi-aduc ghiocei,
ţi-aduc primăvara şi dorul să vii.
Sunt Paştile astăzi, iar tu întârzii
şi, tristă, cu noaptea te-aştept în veghere.
Grăbeşte; e timpul să mergi la-Nviere!”
„- Ce stranie jale chemarea-ţi mi-aduce.
Nu-i timpul, iubito, sunt încă pe cruce.
Ia-ţi dorul de mână şi pleacă-ndărăt,
căci scris este ceasul când am să m-arăt
cu răni încă vii la mâini şi picioare,
să-ţi spun: „- Pune mâna şi vezi de mai doare,
dar râzi fericită, deşi-s sângerat,
căci scris e că astăzi din morţi m-am sculat!”

Poezia a trecut prin mine de parcă ar fi fost zămislită de mult, învăţată pe

de rost şi imprimată definitiv pe banda magnetică a memoriei, deşi nu mă gândisem
niciodată la ea şi nici condiţia în care mă aflam nu era favorabilă inspiraţiei
poetice. Totuşi ea a venit, m-a cutremurat şi mi-a dat speranţa revenirii, cândva,
după Învierea din morţi, lângă fiinţa iubită, de mult şi pentru totdeauna iubită.
Poezia aceasta dictată de un autor necunoscut a avut totuşi un destinatar: Marga,
fata pe care o iubeam, care m-a aşteptat timp de cinci ani, devenindu-mi soţie după
ieşirea mea din captivitate.
Am considerat întotdeauna că am mai mult decât obligaţia morală de a
depune mărturie despre atrocităţile comise la Piteşti, organizate şi conduse de
criminalul regim comunist şi la care am participat cu condiţia de victimă şi, graţie
Celui de Sus, nu şi cu aceea de călău.
Dumnezeu să-i ierte pe toţi cei care au fost obligaţi, să greşească în afara
voinţei lor, trecând prin chinurile si flăcările acestei anticamere a Infernului.
Am evocat aceste tragice întâmplări în două cărţi de interviuri:
Ion Gheorgheosu -„Voi n-aţi fost cu noi în celule”, Ed. „Dacia Europa
Nova”, Lugoj,1996.
Dumitru Andreca -„Drumuri în întuneric”, Fundaţia ACADEMIA
CIVICA, Bucureşti, 1998.
În placheta de versuri zămislite în închisoare, publicată la Editura Eubeea,
Timişoara, 1998 sub titlul: Mihai Buracu – „Din psalmii tinereţii” au mai apărut şi
149
alte trei poezii concepute tot în Penitenciarul Piteşti, Camera 4 Spital: Plângerea lui
Iuda, Apostolică şi poezia Parabolă, gândită şi trăită în versuri, probabil tot acolo.

Mihai C. Buracu, fost deţinut politic. Născut la 24 ianuarie

1930 la Drobeta Turnu Severin. A fost elev al liceului Traian Doda
din Caransebeş. A fost arestat pe 7 iunie 1949, anchetat de
securitatea din Caransebeş şi Lugoj şi trimis la Tribunalul Militar
Timişoara care l-a condamnat la 2 închisoare prin sentinţa 1766 /
9.12.1949. A trecut prin închisoarea elevilor de la Târgşor şi prin
lagărul de muncă forţată de la Peninsula Valea Neagră, de unde a
fost trimis disciplinar la închisoarea din Piteşti, unde a fost supus
regimului de “reeducare” în camera 4 spital timp de 5 luni. După
expirarea pedepsei la 6.05.1951, prin decizia 379/30.08.1951, i s-au
dat 24 de luni pedeapsă administrativă, la expirarea cărora a mai
primit 12 luni prin decizia 586/1953. A executat pedeapsa în lagărele
de la Bicaz, Oneşti şi Borzeşti.

150
 MIJLOACE DE TORTURĂ ALE SECURITĂŢII
Marius OPREA (Bucureşti, Romania)

P e parcursul primei decade a regimului comunist, brutalităţile aparatului

de Securitate au prelungit efectele torturilor dincolo de zidurile
închisorilor şi ale birourilor de anchetă. Teama a fost în mod voit
cultivată, prin semnele percepute, mai ales de către cei rămaşi acasă, ale terorii
dintre zidurile închisorilor. Frica a impregnat astfel şi lumea celor liberi, cu atât
mai mult cu cît după eliberarea foştilor deţinuţi politici, brutalităţile din anii
instalării şi consolidării regimului comunist au fost conştientizate cu o mai mare
pregnanţă. Dar nu modul subtil la care Securitatea trecuse la pervertirea
conştiinţelor este subiectul acestei comunicări, ci brutalităţile ei programate fac
subiectul acestei comunicări, deşi ar fi multe de spus în legătură cu modul de
funcţionare al aparatului Securităţii şi cu cei care l-au servit, atunci când mulţi
dintre cei de faţă la acest simpozion au trăit imensa dramă de a-i cade victimă.
Totodată, cu tot respectul cuvenit pentru cei ce au trecut prin reeducare, trebuie să
precizăm că intervenţia noastră priveşte acte de tortură săvârşite în birourile de
anchetă şi în închisori, cu excepţia celor circumscrise reeducării. Am găsit cu cale
să prezentăm documente care nu contrazic caracterul singular al reeducării, ca
procedeu menit, în viziunea iniţiatorilor, să pervertească prin tortură fizică oameni
tineri şi educaţi, cu conştiinţă şi idealuri care trebuiau înfrânte, ci vin să completeze
imaginea unei Securităţi care, oricât ar spune altfel politicieni sau securişti de
astăzi şi de mâine, trebuie judecată în întregul ei drept o poliţie politică. Pentru că
aceasta i-a fost menirea. Instrumentele de lucru, le prezentăm în continuare.

*
Sânt numeroase dovezi ale brutalităţii metodelor de acţiune ale Securităţii
din această perioadă. „Câinilor o moarte de câine”, proclama o lozincă stalinistă,
ilustrând duritatea politicii de teroare îndreptată de autorităţile comuniste împotriva
celor care se împotriveau regimului totalitar. Securitatea s-a conformat, şi nu o dată
brutalităţile ei, exersate în diverse forme de tortură, după ce au fost cunoscute şi în
afara lagărelor şi închisorilor, i-au cutremurat şi înspăimântat deopotrivă pe cei ce
fuseseră închişi, ca şi pe cei liberi. “Braţul înarmat” al partidului, “tăiş al sabiei” în
lupta de clasă, Securitatea a umilit aproape cinci decenii poporul român. Neomenia
din închisori şi din lagăre, exersată îndeosebi în anii 50, a servit ulterior drept
experienţă pentru violenţa statală. Arestările în miez de noapte, imposibilitatea de a
intra în contact vreme de ani de zile cu cei care luaseră calea temniţelor şi chiar
încarcerarea unor oameni fără vină au mărit lipsa de siguranţă a cetăţenilor. La
acestea se adăugau zvonurile privind torturile îngrozitoare la care cei arestaţi şi
trimişi în lagăre au fost supuşi. După 1964, când unii dintre cei care dispăruseră cu
mai bine de un deceniu în urmă au început să revină acasă, aceste zvonuri au fost
confirmate prin relatări tulburătoare.
În arsenalul de cruzimi ale regimului de dominaţie sovieto – comunistă la
care românii au fost supuşi, un rol deosebit de important l-a jucat tortura, cu
repercursiuni atât în plan social, ca factor psihologic, de provocare şi utilizare a
fricii drept instrument de dominaţie, cît şi pentru atingerea unor scopuri imediate,
prin obţinerea unor informaţii considerate utile de către aparatul de Securitate. În
arhivele fostului Comitet Central al Partidului Comunist Român s-a păstrat un
document clasificat strict secret, din 1 noiembrie 1967, care trece în revistă aşa-
numitele “metode necorespunzătoare” folosite înainte de 1964 de către anchetatorii
Securităţii. Acestea au fost clasificate în document în patru categorii, după cum
urmează:
1. Folosirea bătăii, subalimentaţia prelungită şi tortura, în scopul obţinerii de
declaraţii acuzatoare;
2. Presiuni morale pentru constrângerea anchetaţilor să declare ceea ce li se
impunea;
3. Falsificarea unor declaraţii date de cei anchetaţi şi folosirea de scrisori
plastografiate pentru a obţine recunoaşterea unor fapte;
4. Redactarea unor declaraţii în lipsa anchetaţilor sau consemnarea unor
răspunsuri ireale, pe care anchetaţii erau constrânşi să le semneze.
Tortura morală a fost preponderentă atât în cursul anchetelor, cît şi pe
parcursul detenţiei. Lena Constante, fostă deţinută în lotul Pătrăşcanu, membră de
partid, declara în faţa unui oficial al Comitetului Central în 1967 următoarele: “am
fost ameninţată cu arestarea părinţilor mei, domnul anchetator scriind ordinul în
faţa mea, dând şi un telefon şi spunând că-mi dă timp de gândire până a doua zi
dimineaţa. Îngrozită la gândul arestării acestor bătrâni, mi-am spus că trebuie să
duc minciuna pe drumul dictat de anchetă”. Falsificarea declaraţiilor în anchete sau
obligarea deţinuţilor să semneze declaraţii cu fapte ireale, dar care trebuiau să
justifice noi arestări dublau efectele torturii morale, prin crearea sentimentului de
culpabilitate faţă de cei incriminaţi prin aceste falsuri. Anchetele, în ansamblul lor,
erau, de fapt, nişte scenarii deja scrise, în care anchetatorii erau siliţi să-şi joace
rolurile: “Faptele erau astel repartizate pe fiecare arestat, încât ele dădeau tabloul
unei acţiuni organizate, antisovietice, antipartinice şi antistatale. Şeful anchetei
formula atât întrebările, cît şi răspunsurile pentru fiecare arestat în parte, din
birou”, relata un fost anchetator al Securităţii. Problema care trebuia rezolvată
consta în obţinerea confirmării acestor vinovăţii prestabilite. În acest scop, se
recurgea la mijloacele de tortură fizică, a căror prezentare acoperă zeci de mii de
pagini de mărturii, şi fără îndoială subiectul multora dintre intervenţiile la
simpozionul de faţă. Vom consemna, citând acelaşi document, doar acele mijloace
de tortură a căror utilizare a fost recunoscută în 1967-1968 chiar de foşti ofiţeri de
securitate. Trebuie precizat că utilizarea unor asemenea mijloace în anchetă se
făcea cu aprobarea şi uneori sub supravegherea anchetatorului şef, sau a altor cadre

152
din conducerea Securităţii. Tortura nu constituia un simplu exces de zel, ci o
atribuţie de serviciu pe care ofiţerii şi subofiţerii Securităţii şi-o asumau odată cu
îmbrăcarea uniformei. În 1967, un maior al poliţiei secrete relata o astfel de scenă,
la care, fireşte, nu uita să precizeze că nu a participat direct: “Deţinutul a fost scos
la anchetă şi i s-a cerut să se dezbrace până la piele, după care, sub ameninţarea că
va fi împuşcat dacă nu recunoaşte activitatea sa criminală, a fost dus în beciul
bucătăriei închisorii. Aici a fost bătut până la sânge, după indicaţiile şefului
anchetei. L-am văzut pe deţinut, când după circa două ore de tortură era adus abia
ţinându-se pe picioare. Era cu carnea ruptă şi plină de sânge şi zbiera cît îl ţinea
gura. Anchetatorul şef susţinea că anchetarea şi bătaia în pielea goală au efecte
psihologice deosebite asupra anchetatului”. O altă metodă utilizată, după declaraţia
aceluiaşi securist, consta în smulgerea părului din cap, prin înfăşurarea câte unei
şuviţe pe deget: “am văzut când un ofiţer a smuls, începând de la ureche, o treime
din părul alb al unui deţinut, într-o singură anchetă”, relata acesta. Cea mai des
folosită printre metodele de constrângere, conform depoziţiior foştilor ofiţeri de
securitate, a fost bătaia la tălpi şi palme. Arestatul era legat de mâini şi de picioare,
iar pe sub legături era trecut un drug de fier. Atârnat de acesta, cel anchetat era
bătut cu o curea, până la leşin – procedura era numită, cu cinism de către
anchetatori, rotisor.
Inventivitatea torţionarilor nu avea uneori limite, iar cel torturat nu rezista
mijloacelor folosite. Un coleg de celulă al unui om care a murit în urma relelor
tratamente aplicate a relatat astfel chinurile cărora acesta nu le-a putut supravieţui:
“Când l-au adus prima oară în arest, eu tocmai suportasem o anchetă în care mi-au
fost smulse unghiile de la mâna stângă şi am fost bătut la testicole. Mi-a spus ce e
cu el, că e sigur că s-a făcut o confuzie şi că va fi repede eliberat. La scurtă vreme
l-au dus la anchetă. Când l-au adus, şiroia de sânge şi avea un ochi aproape închis,
era leşinat. Au turnat apă pe el şi i-au făcut vânt în celulă. Am căutat să-l îngrijesc
pe cît am putut. Mi-a povestit că el a susţinut că a fost confundat cu altcineva şi a
fost arestat din greşeală, iar anchetatorii l-au snopit din bătaie. După o vreme, l-au
luat din nou. Se încăpăţâna să tacă, nu puteau scoate, în afară de ţipete de durere,
nimic de la el. Asta i-a înverşunat într-atâta pe ofiţeri, încât bietul om a devenit
curând calul lor de bătaie. Ce nu i-au făcut! I-au smuls unghiile, l-au bătut la
testicole, l-au ars cu ţigara. Odată l-au adus şiroind de sânge pe picioare, de se
făceau băltoace: i-au găurit pulpele cu cuţitul şi i-au băgat sare în rănile deschise.
Zilnic îl luau, îi prindeau mâinile cu cătuşe şi îl legau de picioare, apoi îi treceau
printre mâini şi picioare o rangă, pe care o aşezau între două birouri. Aşa,
spânzurat, îl băteau până leşina. Era clar că nu va rezista mult. Trecuse puţin peste
o săptămână de la arestare şi corpul lui era tot o rană. Într-o noapte, l-au luat din
nou şi a fost pentru ultima oară. Am aflat că, beţi fiind, securiştii i-au deschis un
testicol cu cuţitul şi i-au băgat sare înăuntru, şi-apoi l-au bătut pînă l-au ucis. Eu nu
l-am mai văzut. Despre cum a murit şi toate chinurile îndurate atunci mi-a povestit
un gardian, care şi el era speriat de cît de departe au ajuns brutele de securişti”.
Asemenea scene de o violenţă excesivă nu se petreceau doar în cursul
anchetelor sau în închisori, ci şi pe timpul deţinerii în lagăre. Astfel, chiar

153
documente ale Securităţii relevă cruzimi deosebite petrecute în lagărele de muncă.
Numai în luna ianuarie a anului 1953 au murit în coloniile de muncă de la Canalul
Dunăre - Marea Neagră un număr de 134 deţinuţi, potrivit evidenţelor fostei poliţii
secrete. Tot în arhivele acesteia se păstrează declaraţii date în faţa unor procurori
militari care au anchetat asemenea abuzuri, fără a trece însă în final la condamnarea
ofiţerilor şi gardienilor vinovaţi, deşi unele dintre crime erau nu numai
nejustificate, ci şi săvârşite cu cruzime. În coloniile de muncă se practica pe scară
largă bătaia, încarcerarea pe termen lung a deţinuţilor, utilizarea la munci grele a
deţinuţilor bolnavi, iar raţiile de hrană neîndestulătoare au făcut ca unii deţinuţi să
moară pur şi simplu de foame şi istovire. Dacă tratamentul inuman aplicat
deţinuţilor în lagărele din România a caracterizat universul concentraţionar, ca şi în
celelalte state ale blocului sovietic, în unele perioade, în anumite locuri, regăsim
puternice accente de sadism în aplicarea acestui tratament. Astfel, la Canalul
Dunăre - Marea Neagră se înregistra în 1952 o medie a mortalităţii de 30 de
deţinuţi pe lună, iar unii dintre aceştia îşi găseau sfârşitul în chinuri care, dacă nu ar
fi consemnate chiar de documente ale Securităţii, ar fi greu de imaginat. Astfel,
după 15 zile de carceră, un deţinut a fost dus la infirmerie cu ambele picioare
cangrenate, pentru că fusese legat cu lanţuri peste cizmele de cauciuc. Când
infirmierii i-au tras cizmele, picioarele putrezite i-au rămas înăuntru. Iată ce se
consemnează în raportul medicului de lagăr : “Deţinutul Răpciug Ion, în etate de 23
de ani, pedepsit cu 15 zile de carceră, cu lanţuri la picioare este adus de la carceră
cu ambele picioare cangrenate, deoarece lanţurile îi fuseseră puse peste cizmele de
cauciuc ce le avea în picioare. Când a fost adus la infirmerie şi i s-au tras cizmele, i
s-a dezlipit şi talpa picioarelor, care putrezise”. Deţinutul a murit, fără antestezice,
în chinuri cumplite.
În sadismul lor, unii comandanţi de lagăr obişnuiau să se distreze,
punându-i la cele mai grele munci pe deţinuţii epileptici şi distrofici, sau scoţându-i
la muncă în ger, desculţi şi numai în cămăşi. Neândeplinirea normelor de muncă
era sancţionată cu muncă neîntreruptă fără hrană timp de 24 de ore, urmată de
carceră. Unii deţinuţi au fost bătuţi până la desfigurare, rămânând infirmi pe viaţă.
Iată o relatare consemnată într-un proces verbal descoperit în arhivele fostei
Securităţi: “În luna decembrie 1952, fiind grav bolnav, am primit de la infirmerie
un bilet de scutire şi am fost întors la dormitor. Caporalul care făcea de serviciu m-
a scos însă afară în pumni şi picioare, umplându-mă de sânge şi m-a dus la
comandant. Acesta m-a bătut până am leşinat. După ce m-am trezit din leşin, mi-a
luat mantaua şi m-a pedepsit să muncesc fără mâncare şi odihnă 36 de ore. Am fost
trimis la muncă, dar eu i-am spus caporalului că nu pot lucra. El a pus trei deţinuţi
să mă arunce în Dunăre, apoi m-a bătut cu o lopată, m-a legat cu lanţuri şi m-a dus
din nou la comandant. Acesta m-a pedepsit cu trei luni de carceră. După 42 de zile
am fost scos şi dus la infirmerie. Comandantul m-a văzut acolo şi mi-a spus: ai să
te întorci în carceră şi ai să stai acolo până mori. Atunci am încercat să mă
sinucid, tăindu-mi venele cu o lamă. Pentru asta, comandantul l-a pus pe un deţinut
să mă bată cu picioarele în testicole şi în gură, nenorocindu-mă pe viaţă şi
desfigurându-mă”. Deţinutul a fost băgat din nou la carceră, dar a fost salvat de

154
ofiţeri superiori veniţi în inspecţie la colonia penitenciară, care au mai găsit în
carcerele aceleiaşi colonii de la Cernavodă alţi şase deţinuţi morţi.
Este edificator pentru cele petrecute în această colonie penitenciară, un
raport alcătuit în 1953 de către Munteanu Gheorghe, “fiul lui Palade şi al
Paraschivei, căsătorit cu Nădejdea, având ca studii Facultatea de Medicină, de
profesie medic de spital, în prezent deţinut în Colonia de Muncă U.M.2 Cernavodă,
cu o pedeapsă iniţială de 6 luni şi prelungită cu un an, administrativă”. Acesta arăta
într-un raport scris în faţa inspectorilor sosiţi la Cernavodă următoarele: “Asupra
împrejurărilor în care a murit deţinutul Sipeteanu G. Gheorghe, ştiu că acesta a fost
adus pe targă din carceră, în noaptea de 6 ianuarie 1953, fără cunoştinţă, cu
respiraţia foarte rară, fără puls aproape şi, cu toate îngrijirile ce i-am dat la
infirmerie (injecţii de camfor şi cofeină), după ½ oră a încetat din viaţă. Sipeteanu
era în evidenţă cu distrofie şi în diferite rânduri fusese scutit de muncă de către
serviciul medical. Nu a fost adus la vizita medicală înainte de a fi încarcerat şi nici
nu am fost chemaţi spre a-l vizita la carceră, în tot timpul în care a fost încarcerat.
În dimineaţa zilei de 9 februarie 1953, a fost adus de la penitenciar, în
agonie, deţinutul Florescu Constantin, care a încetat din viaţă chiar în cabinetul de
consultaţii al infirmeriei, în timp ce abia îi făcusem injecţii de cofeină şi camfor.
Nu am fost chemaţi de a-l vizita pe deţinutul Florescu înainte de a-l încarcera şi
nici nu a fost vizitat de noi acolo. Tot în aceiaşi zi de 9 februarie 1953, dar cu
aproape 2-3 ore mai târziu, a fost adus, tot de la penitenciar, pe targă, în comă, apoi
agonie, deţinutul Victor Ionescu, cu fenomene de distrofie gravă, care a murit după
câteva clipe, abia de i-am putut face o injecţie cu cofeină, dar fără efect.
În ziua de 10 februarie a fost adus pe targă, tot de la penitenciar, deţinutul
Canahai Gheorghe, în agonie, care a murit, de asemenea, în timpul primelor
îngrijiri medicale, în câteva minute. În ziua de 11 februarie a fost adus pe targă, la
infirmerie, deţinutul Tudoran Iosif. Era în agonie, fără puls aproape şi era adus de
la carceră. A murit după câteva minute. Nu s-a ţinut seama de către conducerea
coloniei de scutirile medicale şi bolnavi, chiar distrofici gravi au fost scoşi pe
şantierele de lucru, aducându-i seara pe braţe, pe alţii îngheţaţi complet şi chiar
morţi. Astfel, deţinutul Şomo Ladislau, distrofic gradul 3, a fost adus în agonie,
îngheţat, de pe şantier şi a murit după câteva ore, în infirmerie, în ziua de 6
ianuarie. De asemenea, Craiu Ioachim a fost adus mort, îngheţat de pe şantier în
ziua de 12 ianuarie 1953. În aceiaşi zi, Roşu Mihai, distrofic gradul 3, a fost adus
de pe şantier în agonie şi a murit în acea seară. În ziua de 2 februarie a.c. a fost
adus îngheţat, în agonie, deţinutul Scurtu Ioan, care a murit imediat ce a fost
introdus în cabinetul de consultaţii, deşi i s-au dat toate ajutoarele cuvenite, injecţii,
fricţiuni etc. Deţinutul Naidin Petre a fost adus în ziua de 4 februarie 1953, mort,
de pe şantier. La fel, în ziua de 16 februarie a.c., a fost adus mort, îngheţat pe
şantier, deţinutul Ciocoiu Nicolae. În ziua de 24 februarie a.c., a fost adus în agonie
de pe şantierul de lucru deţinutul Brătulescu Alexandru, care a murit după puţin
timp, deşi i s-au dat ajutoarele medicale cuvenite. La 17 martie, de asemenea, a fost
adus în agonie de pe şantier Dobre Ilie, care, după 10 ore, a decedat. Toate aceste
cazuri de mai sus ar fi putut fi evitate. În afară de aceştia, sunt numeroase alte

155
cazuri de deţinuţi îngheţaţi, dar care au putut fi readuşi la viaţă în urma îngrijirilor
noastre. Toţi deţinuţii politici care îngheţau pe şantierele de lucru erau distrofici,
fiind slăbiţi şi nu mai aveau caloriile necesare pentru a se apăra contra frigului, fie
că unii erau uşor îmbrăcaţi, fără cămăşi, şi unii chiar cu picioarele goale.
Dimineaţa, la ieşirile cordoanelor de lucru pe poartă, erau scene îngrozitoare, cu
bătăi sângeroase şi cu chinuri de iad, ce ar fi trebuit să înduioşeze şi inimile de
piatră”. Trebuie să spunem că în urma acestei inspecţii comandantul lagărului a
fost judecat şi condamnat, dar a fost eliberat după mai puţin de un an şi şi-a reluat
activitatea în sistemul penitenciar. Nu se reţinuseră crimele sale, ci diminuarea
capacităţii de lucru pe şantierele de la Cernavodă.
Cei vii şi cei morţi erau în egală măsură subiect de batjocură pentru
securişti. Iată ce relata, tot într-un document din arhivele fostei Securităţi, medicul
Rizeanu Nicolae de la colonia penitenciară Salcia, în legătură cu situaţii petrecute
în aceiaşi iarnă a anului 1952: “Întrucât în acea zi la lucru au fost mai mulţi morţi,
pentru a-i putea identifica, le-a pus cartoane în gură, pe care le scria numele.
Deţinutul Lazlo a fost adus la Salcia cu un astfel de carton în gură, iar gura
încleştată i-a fost deschisă cu un topor. Morţii se înhumau după 7-8 zile, din lipsă
de scândură”. Aici, la Salcia, războiul dezlănţuit de români împotriva românilor a
atins dimensiuni mitologice: “Brigadierul Grigoraş a bătut până la exterminare pe
deţinutul Georgescu Sotir. După ce l-a bătut, a fost pus pe o targă în care bătuse
piroane de fier. Când l-a adus la infirmerie, mort, corpul lui Georgescu Sotir era în
întregime perforat”, declară în acelaşi document medicul Rizeanu.
Aceste crime au fost recunoscute, semi-oficial în 1968, în cursul pregătirii
Plenarei din 22-25 aprilie, la care Nicolae Ceauşescu urmărea detronarea din
funcţii a lui Alexandru Drăghici. Într-o sinteză rămasă strict secretă, destinată
membrilor Comitetului Central al Partidului Comunist Român, se arăta: “Au fost
cazuri când deţinuţii erau asasinaţi prin împuşcare, îngropaţi de vii în pământ,
obligaţi iarna să intre în apă până la brâu şi să taie stuf, introduşi iarna în carcere
descoperite, uneori dezbrăcaţi, în poziţii chinuitoare – doi în picioare şi doi cu
capul în jos. În timpul verii, erau dezbrăcaţi, legaţi de mâini şi expuşi muşcăturilor
de ţânţari. Manifestările de bestialitate continuau şi după moartea deţinuţilor, ale
căror cadavre, neînhumate timp îndelungat, roase de şobolani, erau profanate şi
chiar introduse în carceră, sub pretextul că torturile n-au fost îndeajuns de aspre”.
Se vorbeşte şi despre ce anume au avut de suferit autorii crimelor, în genere după o
scurtă perioadă de detenţie: “După absolvirea de pedeapsă şi ştergerea incriminării,
ministrul de interne Alexandru Drăghici a dispus ca toţi cei 21 de ofiţeri şi
subofiţeri găsiţi vinovaţi pentru astfel de fapte să fie reîncadraţi în M.A.I. Prin
decretul Prezidiului Marii Adunări Naţionale, acestor cadre li s-a acordat vechimea
neîntreruptă în M.A.I., pe toată durata detenţiei, iar conducerea Ministerului de
Interne le-a acordat cît o sumă de bani echivalentă cu salariul pe trei luni şi cît o
lună de zile de concediu la casele de odihnă ale M.A.I. pentru refacerea stării
fizice”.
În 1968, când se consemna această situaţie, necesitatea folosirii forţei şi a
torturii pentru menţinerea ocupaţiei sovieto – comuniste dispăruse: pentru autorităţi

156
era de acum îndeajuns amintirea atrocităţilor petrecute, condamnate doar formal.
Situaţia era deci cunoscută, dar nimeni nu a fost nici atunci făcut vinovat pentru
crimele petrecute. S-a urmărit doar scopul politic al compromiterii fostului ministru
de interne Alexandru Drăghici, unul dintre cei mai puternici rivali ai lui Ceauşescu,
dar fără nici o consecinţă penală pentru criminali. Demascarea de către autorităţi a
crimelor stalinismului s-a petrecut cu ocazia Plenarei CC al PCR din 22-25 aprilie
1968, când Alexandru Drăghici, vinovat pentru numeroasele crime pe care le-a
ordonat sau instigat a fost înlăturat din Comitetul Central. Locul său a fost luat, la
sugestia lui Nicolae Ceauşescu, de către membrul supleant al CC Ion Iliescu. Aşa
că nu mai trebuie să ne mirăm că nici după 1989 vreunul dintre torţionarii
Securităţii nu a fost condamnat pentru crimele sale. Nu trebuie să ne mirăm că
Alexandru Drăghici a părăsit nestingherit România şi a murit la Budapesta în
1992, fără ca statul român să îi solicite extrădarea, deşi făcea obiectul unei cercetări
penale, ca urmare a plângerilor penale formulate împotriva sa de către Asociaţia
Foştilor Deţinuţi Politici. Şi nici că subsemnatul, autorul acestor rânduri, a fost
denunţat cu câtăva vreme în urmă de purtătoarea de cuvânt a Preşedinţiei pentru
divulgarea de secrete de stat şi utilizarea în scop personal a documentelor de
arhivă. De prisos să mai spun că, în momentul de faţă, arhivele din care am citat
documentele de mai sus au fost din nou închise, iar crimele comunismului sînt
socotite secrete de stat.
Dar despre aceste crime trebuie să vorbim, cu orice riscuri. Este o cale de a
ne aminti de toţi cei vii şi toţi cei morţi şi de a nu-i uita pe vremelnicii lor
judecători de ieri şi de astăzi. Aşa cum nu putem uita cuvintele unei tinere dintr-un
sat de la poalele Făgăraşului, întoarsă cu mintea rătăcită din închisorile comuniste.
Auzindu-l pe preot zugrăvind ororile iadului, aceasta a spus, în gura mare, într-o
biserică plină: “Părinte, iadul nu-i acolo unde spui sfinţia ta. Iadul e acolo unde am
fost eu!”

157
158
 REEDUCAREA CA INTERFAŢĂ A SECURITĂŢII
Lucian PLAPŞA (Timişoara, România)
fost deţinut politic trecut prin „reeducări”

A m să încep cu închisoarea de la Suceava, aleasă de către mentorii

reeducării drept loc de începere a acestei scabroase acţiuni îndreptată
împotriva studenţilor deţinuţi politici din anii 1948–1952. La această
închisoare urma să înceapă reeducarea studenţilor încarceraţi pe atunci pentru
delicte politice şi condamnaţi la ani grei de închisoare, cu precădere conform art.
209 al. b şi c din Codul Penal, adică delict, respectiv crimă de uneltire împotriva
ordinii sociale. Tribunalele militare au dat cu uşurinţă ani de condamnare pentru
orice manifestare anticomunistă, fie ea de importanţă minoră. Apropo de acest
considerent, când eram arestat la Securitatea din Timişoara în anul 1949, am
convieţuit o vreme în acea celulă, cu fostul inspector de Siguranţă din timpul când
ţara noastră era condusă de burghezie; se numea Rămneamţu. În discuţiile purtate,
după ce i-am povestit că organizaţia subversivă din care făceam parte era compusă
din elevi şi studenţi în anul I, l-am întrebat ce condamnare ne-ar fi dat, dacă eram
comunişti.
„- Am avut şi aşa ceva în anchetă, măi băiete, mi-a zis dumnealui, şi la
prima întâlnire le-am tras o mamă de bătaie la cur şi i-am înfricoşat. Dacă au
repetat figura le-am dat 2-3 luni închisoare corecţională şi dacă au apărut şi a treia
oară pe ring, de abia atunci i-am luat în considerare ... dar la comunişti nu-i acelaşi
lucru. Ţie, pentru că ai şi port ilegal de armă (pistol), o să-ţi ardă vreo 2-3 ani
condamnare, fiindcă ai noroc că tu ai fost la Cluj, iar ceilalţi în Timişoara, deci te
vor considera la periferia organizaţiei voastre. Ceilalţi din Timişoara vor primi între
5 şi 7 ani condamnare”.
După ce am fost judecaţi s-a adeverit ceea ce ne-a prezis inspectorul. Deci
Securitatea, care ne-a întocmit dosar a propus cu uşurinţă ani de condamnare.
Comuniştilor le era teamă de studenţi pentru că erau tineri, întreprinzători şi plini
de avânt tineresc şi erau educaţi în iubire de neam şi patrie.
Aici la Suceava în închisoare, studentul Bogdanovici Şura, condamnat
fiind, a fost sfătuit de tatăl său, care era prefect pe atunci, să accepte începerea
reeducării prin citire de cărţi cu conţinut socialist-comunist pentru a îmblânzii
scorpiile comuniste şi pentru a avea condiţii de trai acceptabile. El spera că în felul
acesta va împăca şi varza şi capra, adică, pe de o parte îi va satisface pe comunişti,
iar pe altă parte îşi va putea menţine camarazii de luptă pe linia de plutire.
Foarte curând a constatat că s-a înşelat amarnic pentru că la comunişti
„minciuna stă cu partidul la masă”.
Spontan a apărut pe firmament, ca din pământ, un personaj diabolic, o
canalie, un om fără inimă, un sadic educat în umbră şi pregătit în acest scop de

159
către altă bestie care provenea de sus din forurile înalte ale statului vecin U.R.S.S,
lagărul comunismului. Acesta se numea Nicolski, alias Boris Grünberg şi era evreu
de provenienţă sovietică. Studentul se numea, după cum ştiţi, Turcanu Eugen.
Acest criminal şi trădător de neam şi patrie a făcut multe victime printre foştii lui
camarazi de luptă şi a mutilat multe suflete de studenţi. Ţurcanu era un „CAPO”
care a terfelit sufletele camarazilor lui în cel mai abject noroi şi suferinţe cumplite,
prin torturi de neimaginat aplicate semenilor lui. El nu ne-a trimis în crematorii, ci
direct în iad. L-am cunoscut personal ca şi alţii care au trecut prin mâna lui.
Orice naiv îşi dă seama, considerând amploarea pe care a luat-o reeducarea
noastră a studenţilor, în timp, că Ţurcanu nu putea să realizeze de capul lui această
acţiune macabră, presărată cu cadavre. El a lucrat sub patronatul lui Nicolski şi a
altor mentori de la Interne, care îl supravegheau şi-i dădeau indicaţii cum să aplice
reeducarea de la caz la caz şi mai ales cum şi prin ce metode să smulgă declaraţiile
pe care studenţii încarceraţi erau obligaţi să le dea în faţa lui, supuşi fiind la bătăi
continue de o intensitate de neimaginat. Deci reeducarea a fost monitorizată de
Securitate. Studenţii torturaţi urlau, plângeau, zbierau când erau supuşi la suplicii
cu scopul de a stoarce orice secret în legătură cu cei nedeclaraţi la Securitate. Nu se
poate ca într-o închisoare, unde gardienii mişunau ca viermii, să nu se fi auzit
aceste urlete de durere, deci e clar că totul era organizat de P.C.R.
La Piteşti, reeducarea s-a extins şi a luat forme cumplite prin anchetele
întreprinse de scelerat la faimoasa cameră 4 spital, unde unii studenţi torturaţi au
înnebunit, iar alţii au ieşit din cameră cu picioarele înainte – aşa obişnuia să zică
bestia, adică omorâţi în bătaie.
Însuşi comandantul închisorii – pe nume Dumitrescu – a luat parte în mai
multe rânduri la maltratarea deţinuţilor, bineînţeles secondat de ceata de călăi din
subordine. Subofiţerul Georgescu a excelat prin cruzimea cu care aplica loviturile
deţinuţilor supuşi la suplicii, dar nici ceilalţi colegi ai lui nu s-au lăsat şi nu au fost
cu mai multă milă când au aplicat loviturile cu centiroamele din dotare. Repet,
reiese cu destulă claritate că reeducarea a fost regizată şi monitorizată de către
Ministerul de Interne prin organele de Securitate în frunte cu fiorosul Nicolski 1,
care, din septembrie 1948 până în 1953 a fost Director General Adjunct în Direcţia
Generală a Securităţii. Alţi conducători a unor sectoare ale Securităţii pe acele
vremuri, au fost colonelul Dulgheru, alias Dulberger, tot evreu de origine şi
colonelul Sepeanu, român sadea, dar cu misiuni importante în procesul reeducării.
La Piteşti a mai strălucit temporar o stea comunistă şi anume locţiitorul politic
Marina, care a avut o contribuţie importantă în procesul de reeducare. Altul a fost
colonelul Zeller, care selecta deţinuţii studenţi din închisoarea de la Piteşti, pentru
trimitere la canalul morţii, cum era numit canalul Dunăre – Marea Neagră.
Colonelul Zeller nu selecta deţinuţii studenţi măsurându-le capacitatea de
muncă, deci nu după aspect fizic, el punea întrebări subtile pentru a vedea gândirea
deţinutului şi gradul de transformare.
De exemplu, pe mine m-a testat punându-mi o întrebare cheie :

160
 - ”Ce părere ai despre reeducare? Ce efect a avut asupra voastră, benefic
sau nu? Dar răspunde-mi cu sinceritate şi te asigur că nu ai să păţeşti nimic. Pe
mine mă interesează părerile voastre, a celor trecuţi prin sistem”.
- “Îmi dau seama că întocmiţi o statistică, i-am răspuns eu, cu părerile
noastre, ... un sondaj de opinie, mai bine zis. În fond mă interesează consecinţele ce
le voi avea, dar este bine să cunoaşteţi adevărul crud despre această activitate a
dumneavoastră. Părerea mea este că dacă aţi fi încercat o reeducare prin citire de
cărţi cu conţinut de idei comuniste, această acţiune ar fi avut poate, mai mari sorţi
de izbândă. Aşa însă, reeducarea sub imperiul bâtei lui Ţurcanu şi a altor studenţi
racolaţi de oamenii dvs., a lăsat urme care, totuşi, nu pot produce decât repulsie”.
Nu a răspuns nimic, nici nu a comentat, ci mi-a indicat drumul spre stânga
şi mi-a zis:
- Gata!... poţi să pleci.”
În final am constatat că în loc să plec la canal împreună cu alţi studenţi
consideraţi reeducaţi, am fost dirijat spre altă închisoare renumita, Gherla, unde am
intrat într-o altă moară a reeducării, dirijor fiind aici, studentul Popa Alexandru,
numit şi de-ai lui „Ţanu”, a cărui activitate în domeniul reeducării era regizată de
directorul închisorii secondat de Iargău2 şi alţii.
În concluzie, în loc de a fi selectat pentru primul eşalon de studenţi cu
destinaţia canalul Dunăre – Marea Neagră, în urma răspunsului dat colonelului
Zeller, am fost considerat insuficient reeducat. Nu mi-a părut rău, pentru că de la
mine Zeller a aflat adevărul în sensul transformării noastre în omul nou asemănător
cu omul sovietic care-şi tortura rudele şi chiar părinţii la KGB când se credea că e
cazul.
Cei de la Interne au încercat să deformeze adevărul în legătură cu iniţiatorii
reeducării, aruncând anatema pe Mişcarea Legionară, căreia îi purtau frica. Atât la
procesul din anul 1954, în care au apărut în faţa Justiţiei, Ţurcanu şi acoliţii lui în
calitate de torţionari în procesul de reeducare, judecătorii şi securiştii din spatele
deţinuţilor din lotul Ţurcanu au împins totul spre falsa afirmaţie cum că Mişcarea
Legionară a iniţiat reeducarea, pentru a-şi putea selecta cadrele şi alte scorneli care,
pasămite ar explica de ce mişcarea legionară ar fi acceptat acest măcel din
închisorile cu studenţi şi a susţinut procesul de reeducare. Oare cine poate crede
asemenea baliverne?
Mai târziu a apărut şi o carte, „Memorialul ororii”, scris tot cu scopul de a
compromite Mişcarea Legionară în principal şi de a compromite fiecare deţinut
trecut prin reeducare, deformând adevărul în sensul iniţiatorilor reeducării şi
regizorilor din umbră, care nu au fost alţii decât securiştii de la Ministerul de
Interne.
Tot timpul P.C.R, prin oamenii lui, a căutat să ne compromită pe noi foştii
deţinuţi politici, deformându-ne imaginea în faţa lumii şi făcând-o pe cât le sta în
putinţă. Chiar şi după eliberare şi după revoluţia din 1989, de exemplu eu am scris
un articol în ziarul „Timişoara”, în care am prezentat crâmpeie din metodele
folosite de comunişti în procesul de reeducare, ziarul trebuind să admită să se scrie

161
articole cu conţinut anticomunist. Imediat după apariţia articolului scris de mine,
un securist cu pseudonimul Castru, a publicat în ziarul „Renaşterea Bănăţeană”,
ziar cu tentă roşie pe atunci, un articol în care m-a făcut cu ou şi cu oţet, adică a
inventat un scenariu din închisoarea de la Piteşti, în care eu eram un boxer cu cap
mongoloid şi am bătut un alt deţinut şi pe un oarecare Dobrescu3, ucigaşul lui Zelea
Codreanu, de care nici nu auzisem până atunci şi alte baliverne născocite de capul
acestui securist mincinos.
Deşi în „Memorialul Ororii” numele meu nu apare printre torţionarii de la
Piteşti, câţiva foşti colegi de liceu m-au privit cu suspiciune până când am răspuns
cu un alt articol la rubrica „Drept la replică”, tot în ziarul „Timişoara”.
Revoltat fiind, am cerut directorului ziarului în cauză, pe nume Boeru, să-
mi dea numele adevărat al lui Castru. Mi-a răspuns că nu poate decât prin hotărâre
judecătorească.
Un jurist prieten m-a sfătuit să o las baltă, pentru că nu voi avea şansă să-l
acuz pe Castru de calomnie.
În final aş dori să mai scot odată în evidenţă că reeducarea, în stilul în care
ni s-a aplicat, a fost impusă şi urmărită îndeaproape de P.M.R, în fruntea căruia
trona pe atunci „Marele român” (Gheorghe Gheorghiu-Dej), care, pentru a rămâne
în fruntea Partidului Comunist, a acceptat şi această acţiune abjectă, plămădită cu
grijă de sovietici, care doreau desfiinţarea ţării noastre ca naţiune, conform
directivelor date de Petru cel Mare în testamentul său. Că s-au găsit trădători de
neam şi patrie şi printre studenţii români, nu constituie o noutate în lume.
A se vedea, în acest sens, fantomele „Capo” la evreii din lagărele naziste
sau la francezi, informatorii Gestapoului din timpul ocupaţiei Franţei de către
nazişti. La fel la ruşi, în timpul comunismului instaurat cu forţa şi ar mai fi multe
alte exemple, dar timpul nu ne permite să le scoatem în evidenţă aici. Dar cei care
au trecut prin potopul de suferinţe acumulate în închisoarea de la Piteşti şi Gherla,
sub sceptrul reeducării dirijate de Nicolski şi alţii din Ministerul de Interne şi
aplicate de dementul Ţurcanu şi acoliţii lui, pot înţelege acest – numit de Ierunca –
fenomen.
Ar fi bine ca cei care nu au parcurs drumul iadului prin aceste închisori
sinistre să cugete înainte de a-şi da vreo părere, pentru că nu ştim cum s-ar fi
comportat ei trecând prin noianul de suferinţe prin care am trecut noi cei care am
suferit botezul focului reeducării.
În final aş azvârli o întrebare în eter:
- Oare unde sunt şi cu ce se ocupă la ora actuală următorii tovarăşi care au
dirijat şi îndrumat procesul murdar al reeducării studenţilor şi au participat activ la
demolarea sufletelor noastre?
Voi da numele lor mai jos:

1. Nicolski, general, fost şef al securităţii

2. Dumitrescu, căpitan M.A.I, fost director al penitenciarului de la Piteşti
3. Marina, locotenent, locţiitor politic la Piteşti
4. Gardienii de la Piteşti, Georgescu şi Ciobanu

162
 5. Goiciu, comandant (căpitan M.A.I) la închisoarea de la Gherla
6. Lazăr, locotenent M.A.I, comandantul închisorii Gherla şi ulterior
comandant al lagărului de muncă forţată Peninsula
7. Iargău, ofiţer care se ocupa de reeducare la Gherla
8. Sepeanu, colonel M.A.I, se ocupa cu reeducarea
9. Maromet, fost comandant al închisorii Jilava.

Dacă am avea nişte avocaţi, dintre noi, s-ar putea interesa de soarta acestor
oameni, nu pentru a-i da pe mâna justiţiei pentru săvârşirea crimei de genocid, noi
nu suntem răzbunători, dar am putea fi curioşi de evoluţia vieţii lor.

N.R.:
1
- La 23 august 1944, Nicolski, spion sovietic condamnat la 25 ani închisoare era
închis la Aiud. Este eliberat de Armata Roşie şi ulterior numit adjunct al Securităţii
Române.
2
– Iargău a fost ofiţer la Piteşti, iar la Gherla a fost Avădanei.
3
– Zelea Codreanu a fost ucis prin ştrangulare de plutonierul de jandarmi Sârbu în
maşina care îl transporta în pădurea Tâncăbeşti (cartea „Cronica unor violenţe politice” de
Nicolae Roşca, Editura Constant, Sibiu, 1999, pagina 76).

163
164
 MECANISMELE TERORII
Mihai TIMARU (Bucureşti, Romania)
fost deţinut politic trecut prin „reeducări”

E ste foarte greu să dai o definiţie precisă la noţiunea de – „Mecanismele

terorii”.
În sistemul comunist, mecanismele terorii au fost mai multe şi toate, au
fost dinainte gândite şi bine puse la punct.
Dar înainte de a dezbate aceste probleme, trebuie să facem nişte precizări.
Că nici într-o altă ţară comunistă, de sub ocupaţia rusească, nu au fost
aplicate mecanismele terorii, cu atâta cruzime şi bestialitate, ca în România.
Motivaţia este una singură: în nici într-o altă ţară din Lagărul comunist, nu
a fost aşa o rezistenţă împotriva „anti-cristului” (cum numeam noi românii,
comunismul), ca în ţara noastră.
Mă voi referi numai la două elemente:
Întâi, la lupta de rezistenţă anti-comunistă din România, după ruşinosul act
de la 23 august 1944, când munţii şi codrii, din România, au fost casă şi adăpost,
pentru miile de români care s-au opus fiarei roşii, pentru a-l apăra pe Cristos şi
fiinţa neamului românesc.
Al doilea element este că, Stalin, nu va uita şi nu va ierta România, care a
înăbuşit revoluţia lui Bella Kun din Ungaria în 1919. Şi nu va uita nici lupta
permanentă a tineretului român, dintre cele două războaie mondiale, de a se opune
fiarei roşii de la Răsărit.
Toate aceste argumente şi motivaţii, justifică ura bolşevismului rusesc
împotriva poporului român.
Din aceste mecanisme ale terorii „Fenomenul Piteşti şi Gherla” ocupă
primul loc în punerea lui în aplicare.
Toate aceste mecanisme ale terorii aplicate în România, şi mă refer în
special la „Fenomenul Piteşti şi Gherla”, au fost puse la punct la Kremlin, şi sub
directa supraveghere a călăului Stalin, iar când fac această afirmaţie, mă bazez pe
mărturiile lui Costache Oprişan, acest sfânt martir care poartă pe trupul lui
amprenta Piteştiului şi a Gherlei.
Aceste urme Costache Oprişan le-a purtat tot timpul, ele nu s-au vindecat a
plecat în lumea veşnică, pentru a vedea şi cei de dincolo, cum au plătit cei care l-au
Iubit şi Apărat pe Cristos.
După ce Ţurcanu cu călăii lui au fost duşi la Bucureşti, să-şi primească
răsplata de la stăpânii lor, Costache Oprişan şi Octavian Voinea au mai stat un timp
la Gherla, după care au fost duşi şi ei, la acelaşi proces ticluit şi regizat de
securitate, ca să prostească lumea şi pe naivi.

165
 În această perioadă eu mă voi întâlni şi cu Oprişan şi cu Voinea. Nu voi
intra în amănunte, despre capitolul acesta am scris în cartea mea „Amintiri din
Gherla”. Voi aminti numai că, de la Costache Oprişan voi afla că Ţurcanu a fost
dus la Moscova, unde va fi pregătit de Nicolski înainte de declanşarea arestărilor
din 1948.
Această taină, acest secret, a trimiterii lui Eugen Ţurcanu la Moscova, nu a
cunoscut-o nimeni, decât un coleg şi un prieten totodată, al lui, Şura Bogdanovici.
Când s-au declanşat arestările din 14-15 mai 1948, Bogdanovici a fost
arestat, iar după arestarea lui, a fost arestat şi Ţurcanu, căruia Securitatea i-a
înscenat un proces şi a fost condamnat la şapte ani închisoare, ca în felul acesta, să
aibă mai multă autoritate în faţa deţinuţilor politici şi a studenţilor în special.
Trebuie făcută o precizare de la bun început. Ţurcanu a fost comunist prin
naştere, el s-a alăturat acestui partid imediat după 23 August 1944 şi l-a servit cu
devotament şi fanatism. Oamenii de rea credinţă, bineînţeles la indicaţia Securităţii,
au susţinut că, Eugen Ţurcanu ar fi aparţinut „Frăţiilor de Cruce”.
În 1940 Ţurcanu avea 15-16 ani. Majoritatea elevilor de vârsta lui se
înscriau în acea perioadă în Frăţiile de Cruce dar fără să fie obligaţi, aşa cum s-a
întâmplat cu tineretul obligat să se înscrie după 23 August 1944 în U.T.C. Şi acum
nu le ia nimeni capul, acestor foşti utecişti! Trăsăturile morale şi caracterul lui
Ţurcanu nu se puteau împlini decât în rândurile Partidului Comunist.
Şi acum să trecem la fondul problemei!
Eugen Ţurcanu, cunoştea şi era foarte bine informat de personalitatea lui
C. Oprişan, atât din punct de vedere intelectual, cât şi din punct de vedere moral.
Oprişan, încă din anul III de facultate, era asistentul prof. Dr. D.D. Roşca.
La vârsta aceea nu avea nici un student rival în ţară care să aibă cunoştinţele lui în
materie de Filozofie, sau chiar de cultură generală. Era cel mai mare cunoscător al
lui Kant şi în acelaşi timp de o modestie rară, egalată de o mare popularitate.
Oprişan era fiu de ţăran din Moldova. Am insistat poate prea mult asupra
personalităţii lui Oprişan, dar am făcut-o, ca să se înţeleagă, de ce au dorit
comuniştii, prin Ţurcanu să-l atragă de partea lor. Şi dacă nu au reuşit să-l
cucerească, au reuşit să-l omoare prin chinurile la care a fost supus în închisorile
prin care a trecut.
El, din punct de vedere fizic era foarte plăpând şi firav dar metalul din care
a fost zămislit în pântecele sfintei şi iubitei lui mame, s-a topit la temperatură
înaltă. La Piteşti şi la Gherla, în cuptorul în care s-au topit metalele nici un metal
n-a putut rezista să nu fie topit.
Înainte de declanşarea reeducării la Piteşti, Ţurcanu îl va chema la el pe
Bogdanovici şi-i va spune acestuia să stea de vorbă cu Oprişan şi să-l convingă să
nu se opună reeducării, că şi aşa nu va rezista şi-i mai bine să trecă de partea lor de
la bun început, că va avea mai multe avantaje şi beneficii. Oprişan a intuit că
Ţurcanu a fost pregătit la Moscova, pentru ceea ce va urma la Piteşti şi Gherla, aşa
că după zile în şir de discuţii, nu a putut fi convins de Bogdanovici să colaboreze
cu ei, ba, i-a servit şi o replică lui Bogdanovici: -„Bine a mai fost pregătit Ţurcanu
la Moscova!”.

166
 La această replică, Bogdanovici a fost uluit şi l-a întrebat pe Oprişan: -
„Dar dumneata de unde şti acest lucru?, că Ţurcanu numai mie mi-a destăinuit
acest secret!
Bogdanovici a uitat să-i atragă atenţia asupra necesităţii păstrării acestui
secret chiar şi faţă de Ţurcanu, aşa încât în momentul în care Ţurcanu însăşi a
încercat să-l convingă, chiar şi cu ameninţări, Oprişan i-a răspuns cum că el ştie că
a fost şcolit la Moscova pentru tot ce urmează să se facă în închisorile de la Piteşti
şi Gherla.
Numai că Ţurcanu, când Oprişan a rostit aceste cuvinte, s-a repezit la gâtul
lui şi i-a spus furios: ”Bogdanovici ţi-a spus acest lucru! Am să-l omor pe banditul
acesta, că tot bandit a rămas, şi am să te omor şi pe tine dacă mai pronunţi şi mai
pomeneşti de Moscova cuiva!”
Pe Bogdanovici, l-a omorât Ţurcanu cu mâinile lui, la Piteşti, iar C.
Oprişan va muri şi el tot în închisoare, ca un martir, dar nu înainte de a-mi face
aceste mărturisiri mie, cu puţin înaintea plecării la Bucureşti, la proces. Când mi-a
făcut aceste mărturisiri, el era conştient de tot ce va urma şi care-i va fi sfârşitul.
De ce mi-a făcut numai mie aceste destăinuiri? Numai el ştie ce raţiuni a
avut.
În 1951-1952 am fost introdus şi eu în Camera 99 (zisă camera morţii) de
la Gherla, cu ultimul lot de experiment, al reeducării. Din acest lot au făcut parte:
cpt. Măgirescu Nicolae (invalid de război cu un picior amputat), Popescu Traian,
Teja Constantin, Zotu Vasile, Mândru Nicolae, Rusu Florin, Ciuceanu Radu, Paul
Caravia, Gheoghiţă Savel, Gioca Parizianu, Drohobeţki Atila, Petrică Duduţă din
Brăila şi subsemnatul. Au mai fost şi alţii de care nu-mi amintesc.
Am spus că a fost ultimul lot de experiment, căci reeducarea a trebuit să fie
oprită, datorită presiunilor din Occident, după moartea dramatică a dr. Simionescu
la Canal, unde el s-a aruncat în sârma ghimpată.
Camera 99 era deja plină de studenţi care veniseră cu Ţurcanu de la Piteşti
şi care toţi trecuseră prin camera 4 Spital şi acum trebuiau să-şi dea examenul de
fidelitate faţă de călăi. Printre aceste victime se numărau, C. Oprişan, Ghe. Calciu,
fraţii Scutaru, Eugen Măgirescu şi mulţi, mulţi alţii. Bineînţeles, că era în cameră şi
echipa de călăi- Popa Tanu, Mărtinuş, Vasile Puşcaşu, Livinschi, Juberian Rek şi
Fuks - mai puţin Ţurcanu care, va intra în cameră în ultimul moment.
Era zi de duminică, după ce s-a servit masa de prânz când am fost adunaţi
de pe celular şi duşi în camera 99 la etajul III. Aici am găsit mulţi studenţi, veniţi
de la Piteşti iar din cei adunaţi de pe celular, mi-am întâlnit mulţi cunoscuţi, de
asemenea mi-am găsit cunoscuţi şi în rândul studenţilor. Ne-am aşezat fiecare după
cunoştinţe.
Nu a trecut mult după venirea mea în cameră, şi văd că se apropie de mine,
din lotul studenţilor, un tânăr foarte firav, pe al cărui chip puteai să citeşti multă
suferinţă.
Se recomandă şi-mi spune că-l chemă Costache Oprişan, că mă cunoaşte,
că ştie că am făcut parte din grupul de rezistenţă Paragină Ion din Vrancea şi că el

167
este foarte bun prieten cu Ion Paragină. După acest moment, Oprişan a plecat să
mai stea de vorbă şi cu alţi cunoscuţi.
Timpul s-a scurs repede. Noi naivii, credeam că se formează un lot care va
fi trimis la Mină sau la Canal.
S-a servit şi masa de seară, s-a făcut şi apelul, după care îl văd pe Oprişan
că se apropie de mine, mă ia de o parte şi-mi spune - ”Vezi că am să fiu pus să te
bat !”. Eu m-am uitat uimit la el şi l-am întrebat: „Dar de ce să mă baţi?”, iar el mi-
a răspuns: ”Vei înţelege mai târziu. Să te fereşti de studenţi!”.
Nu a durat nici 5 minute şi uşa camerei s-a deschis şi în cameră a intrat
Ţurcanu, îmbrăcat într-un costum vărgat nou, înalt, atletic, bine hrănit dar cu o
figură de călău. S-a uitat prin cameră, care era arhiplină şi ni s-a adresat: ”Ce faceţi
bandiţilor, ţineţi şedinţă?”. Eu, naiv, mă ridic în picioare şi mă îndrept spre el şi-i
dau replica: ”Bandit eşti tu! Cum îndrăzneşti să ne insulţi?” S-a ridicat apoi şi
Petrică Duduţă cu aceiaşi replică.
Ţurcanu a ridicat mâna dreaptă în sus şi cu o voce puternică a ordonat: „Pe
ei, pe bandiţi!”
Cei din afara lotului nostru au început să scoată de sub rogojini şi pături,
tot felul de ciomege şi cozi de mătură şi s-au năpustit asupra noastră, lovindu-ne
peste tot şi călcându-ne în picioare. În acel moment s-a apropiat de mine Oprişan,
urmat de Puşcaşu şi Livinschi şi au început să mă lovească. Loviturile lui Oprişan
le simţeam, dar erau mai puţin dureroase şi erau însoţite de lacrimi, în schimb
Puşcaşu şi Livinschi s-au urcat pe mine şi nu mi-au lăsat nici o unghie nestrivită. A
venit apoi şi Ţurcanu să-mi plătească pentru că am avut curajul să-l înfrunt.
Această râşniţă a morţii a durat aproape 30 de minute. Toţi eram un
morman de carne vie care zăcea într-un lac de sânge.
Costache Oprişan a dispărut din Camera 99 şi am înţeles mai târziu că
acesta a fost ultimul examen în faţa lui Ţurcanu. Pentru a nu-l mai tortura el
„trebuia să-l bată pe Timaru”.
Dar calvarul lui Oprişan nu se va sfârşi aici. L-am reîntâlnit după ce
Ţurcanu şi echipa lui de călăi au fost duşi la Bucureşti să-şi primească răsplata şi
primul lucru pe care l-a făcut a fost să-mi „mulţumească că am putut rezista la toate
chinurile la care am fost supus şi nu l-am denunţat, că m-a avertizat în legătură cu
cele ce se vor petrece în Camera 99”.
Cu lacrimi în ochi, Oprişan mi-a spus, că atitudinea mea din timpul
reeducării, îl obligă să-mi facă o destăinuire, pe care numai el o ştie, pe care
Bogdanovici a plătit-o cu viaţa şi este sigur că şi el va plăti tot cu viaţa.
„- Poate dumneata, îmi spune Oprişan, vei reuşi să scapi, şi odată şi odată,
când va veni ziua, vei putea spune cum, când şi cine a ticluit „Fenomenul Piteşti şi
Gherla” şi toate crimele făcute de comunişti împotriva poporului român. Aceasta
este o datorie de onoare pentru orice român şi creştin”.
Trebuie să mă apropii de sfârşitul povestirii acestui episod, dar nu înainte
de a vă spune că eu, Mihai Timaru, nu am scăpat de reeducare o dată cu plecarea
echipei lui Ţurcanu la Bucureşti. Reeducarea mea a continuat cu echipa de călăi a
trioului Nicolski-Dulgheru-Koller. Cei trei călăi, Goiciu, Avădanei şi Ciumaşu m-

168
au băgat la zarcă la Gherla cu Octavian Voinea, unde m-au ţinut cam trei luni de
zile în care timp am fost supus la toate presiunile fizice şi morale posibile.
Mă scoteau din zarcă, politicii Avădanei şi Ciumaşu şi mă duceau pe
celularul mare la parter, într-o celulă de anchetă, cam de trei ori pe săptămână, mă
băteau şi mă călcau în picioare ca să mă facă să recunosc nişte declaraţii pe care le-
am dat lui Ţurcanu în timp ce mă ţinea în celula chinezească.
Şi pe Voinea îl scoteau la anchetă, dar pe el nu-l chinuiau încă deoarece îl
pregăteau pentru procesul lui Ţurcanu. Pe el îl întrebau dacă mai am de gând să
rezist şi dacă nu încerc să mă sinucid. Bietul Voinea, plângea când vedea cum mă
aduce gardianul în cameră după anchetă.
Înainte ca Voinea să fie dus la Bucureşti, a venit politicul Avădanei şi l-a
dus la Biroul administrativ unde îl aşteptau Nicolski şi Koller şi, după o discuţie
care a durat cam două ore a revenit în cameră, a început să plângă şi ne-a spus:
„Uită-te, Mihai şi ascultă ce ne aşteaptă şi ce ne pregătesc slugile şi călăii
lui Stalin – Nicolski şi Koller, notează şi ţine minte!”
Voi reda în continuare, tot ce mi-a mărturisit Voinea că voi auzi şi eu din
gura celor doi călăi şi criminali. După o lună, Voinea a fost dus la Bucureşti, iar pe
mine m-a dus Avădanei în faţa aceloraşi călăi, care mi-au repetat tot ceea ce i-au
spus lui Voinea după care am fost băgat în camera de exterminare, până la moartea
lui Stalin.
Acest text, îl va scrie Octavian Voinea pe coperta cărţii lui,
„MASACRAREA STUDENŢILOR ROMÂNI”:
- Nu veţi fi eroi aşa cum vă sunt principiile. Veţi fi nişte ticăloşi masacraţi,
departe de orice virtute. Nu veţi muri decât atunci când vrem noi. Întâi vă vom
transforma în monştri.
- Apoi vă vom obliga, prin metodele noastre, să declaraţi numai ce vrem
noi. Aceste declaraţii, smulse cu cleştele înroşit în foc, le vom păstra ca mărturii, ca
acte de acuzare pentru Arhive, după care se va scrie istoria.
- Vom păstra dosarele până ce veţi muri. Vom muri şi noi. Istoria se va
scrie pentru generaţiile viitoare după aceste documente.
- Astfel, cercetătorii, istoricii vor scrie cum vrem noi, nu cum este
realitatea.
- Proştii de azi, care sunteţi voi, o veţi scrie cu mâinile voastre aşa cum
vrem noi. Tâmpiţii de mâine o vor confirma aşa cum noi am imaginat-o, în
dosarele ticluite de noi.
- Avem experienţa Piteştiului şi a Gherlei, pe care noi le-am imaginat, cu
mult înainte de arestarea voastră şi au ieşit exact cum noi am dorit. Ca la comandă
şi fără retuşuri.
- Am avut noi grijă să ne asigurăm cu mult înainte de desconspirativitatea
descoperirii acestei acţiuni.
- Acum punem la punct regizarea ultimului act al acestei piese.
169
 - Ce-ţi închipui, că va ieşi altfel de cum dorim noi?
- Întreaga operaţiune Piteşti şi Gherla se va termina cu acest proces pe care
acum îl punem în scenă.
- Cu asta vom demonstra că toate atrocităţile petrecute la Piteşti şi Gherla
au fost concepute de deţinuţii politici, care sunt în slujba americanilor, pentru a
compromite Partidul Comunist.
- Cu aceasta vom înmormânta toată lupta de rezistenţă anticomunistă din
România şi nu se va mai auzi de ea.
- Dacă totuşi se va auzi, se va cunoaşte numai varianta ticluită de noi.

Las cititorii şi ascultătorii acestui text să tragă concluziile care se cuvin şi a

înţelege ce a însemnat în România mecanismul terorii în cei 50 de ani de robie
comunistă.

Mihai Timaru (n. 05 02.1918, comuna Gornetu, jud. Mureş),

colonel în rezervă, fost ofiţer activ în Armata Regală. A făcut parte
din grupul de rezistenţă anticomunistă din Vrancea condus de Ion
Paragină, fiind adjunctul acestuia. A trecut prin “reeducări”
executând 15 ani de muncă silnică în închisorile de la Galaţi, Gherla,
Vaslui, Jilava şi Aiud.

170
 TORTURAŢI ŞI TORŢIONARI

Ioana Raluca VOICU-ARNĂUŢOIU (Bucureşti, Romania)

Motto: "Este ora 2 noaptea; cel puţin fac apel să fiu amânat
pe mâine; sunt în a 24-a zi în care nopţile mă scol din jumătate în
jumătate de oră, suferind de lombosciatică pe un pat de ciment cu
saltea subţire" (Ion Mihalache, declaraţie consemnată în timpul
anchetei din 6 august 1947; Dosar nr. 4001, vol.3, pag.131,-
A.SRI).

Î
n vara anului 1949 au început arestările celor implicaţi, sau numai bănuiţi
că ar fi fost implicaţi în organizarea şi activitatea propriu-zisă a grupului de
rezistenţă de la Nucşoara, condus de Toma Arnăuţoiu. Închisoarea din
Piteşti, a fost unul din locurile unde securitatea a efectuat anchetarea arestaţilor, aduşi
din satele de pe valea Râului Doamnei. Destinul lor dramatic, i-a ferit totuşi, de
încercarea cumplită a "reeducării". Cornel Drăgoi, unul dintre primii arestaţi din
Nucşoara, spune în mărturia cuprinsă în cartea "Povestea Elisabetei Rizea din
Nucşoara" (Cartea Elisabetei Rizea din Nucşoara- Mărturia lui Cornel Drăgoi,
Humanitas, Bucureşti 1993, pag.125): (..)" procesul s-a judecat în ziua când
împlineam 24 de ani, la 20 decembrie 1950. Am stat în prevenţie, nejudecat, un an şi
jumătate. A avut Dumnezeu grijă de mine şi m-a scăpat de reeducarea de la Piteşti".
Probabil, documentele despre reeducare, mărturiile celor care au suferit acest
experiment diabolic, cât şi unele documente ale securităţii, sunt cele mai revelatoare
în ceea ce priveşte metodele violente care erau folosite în anchete. Violenţa în
anchetele securităţii, este descrisă în toate mărturiile celor anchetaţi în perioada
comunistă, de la forma ei cea mai "inofensivă", violenţa verbală, până la aspectele
patologice ale bătăilor şi torturilor.
Documentele oficiale, ascund cu grijă aceste lucruri, sub fraze care declară
legalitatea acţiunilor securităţii sau ale miliţiei. În cercetările pe care le-am făcut,
într-unul din dosarele arestaţilor şi condamnaţilor în procesul grupului de rezistenţă
de la Nucşoara, am găsit un document (D.11251, vol.1, F.D. A.SRI), care, în mod
surprinzător, vorbeşte despre torturarea anchetaţilor. Este un document al Direcţiei
Regionale a Securităţii Poporului Piteşti, din16 mai 1950, cu numărul 216/21967,
semnat de col. de securitate M. Nedelcu si de lt. maj. de securitate N. Ionescu,
adresat direcţiei Generale a Securităţii Poporului, lt.col. Petrescu. Cei doi
semnatari, probabil în urma unui conflict de interese, urmăresc prin această
informare, să-l reclame superiorilor pe maiorul Alimănescu, proaspătul venit în
Serviciul de Securitate Muscel, să lucreze "în problema bandelor". Acţiunile
acestuia, deşi sunt semnalate de această dată, ca nereguli şi abuzuri, se înscriu
perfect în linia comportamentului ofiţerilor de securitate. Dincolo de mesajul direct

171
şi banal al unei reclamaţii, această sesizare, este o succesiune de imagini de
coşmar, care zugrăvesc, fără ocolişuri, teroarea pe care securitatea a exercitat-o
asupra oamenilor din Nucşoara şi satele învecinate.
Maiorul Alimănescu, se spune în informare, a întărit posturile de miliţie din
Ţigăneşti şi Priboeni cu lt. major Ghiţă şi plt. major Amuzea, veniţi de la Bucureşti,
dar după 3 zile i-a "retras" pe aceştia "la postul de miliţie din Nucşoara, lăsând la
Ţigăneşti, pe informatorul său, Iorgu Nicolae, originar din Leordeni Muscel, pe care
l-a prezentat organelor de securitate şi de miliţie, drept lt. major de miliţie.
Informatorul Iorgu Nicolae în calitatea ce i s-a atribuit de tov. maior Alimănescu, a
condus pe bază de informaţii eronate sau sub influenţa rudelor sale, o serie de acţiuni
nesănătoase, arestări şi maltratări, asupra diferitelor persoane care nu aveau nimic
comun cu legionarul Stănescu Constantin pe care îl urmăreau.
Suferinţele şi toate urmările arestărilor, pe care le-au îndurat oamenii
maltrataţi, din cauza informaţiilor răuvoitoare sau mincinoase, nu mai sunt
consemnate. Documentul care îl incriminează pe maiorul Alimănescu, vorbeşte, în
continuare, despre refuzul acestuia, de a urma sfaturile date de cpt. Cârnu "asupra
modului cum trebuie dusă acţiunea informativă", "demonstrând că a mai condus
asemenea acţiuni". (..)" A întreprins acţiune asupra unor elemente din regiunea
Nucşoara, după informaţii neverificate şi a ajuns la brutalizarea lor şi anume:
Lemnaru Vasile (..), Tefeleu Nicolae, Toma Mălureanu, vicepreşedintele Comitetului
Provizoriu al com. Nucşoara şi alţii, fără a obţine rezultate în legătură cu banda. Cei
de mai sus au fost traşi la grindă cu funia, legaţi cu mâinile la spate, după care
au fost trimişi în munte după bandiţi".
Pentru a nu ne imagina că această metodă de tortură era aplicată numai de
maiorul Alimănescu, să ne reamintim ce povesteşte, în cartea mai sus menţionată,
Elisabeta Rizea referitor la felul în care a fost anchetată de căpitanul de securitate
Cârnu*: "Când m-a bătut cel mai rău Cârnu, m-a dus la miliţie într-o cameră.
(..). şi a tras Cârnu un scaun lângă masă, m-a legat cu mâinile la spate după
spătar, (..), după aia a suit scaunul pe un alt scaun (..) şi a urcat scaunele pe
masă şi mi-a legat coada acolo sus în cârlig.(..). Când m-a urcat de tot acolo, mi-
a dat drumul la coadă, mi-a dezlegat părul şi m-a lăsat numa-n mâini. Şi mi-a
fost frică, (..), şi stam şi ţipam şi spuneam, domnule, înpuşcaţi-mă, tăiaţi-mi
capul, scoteţi-mi ochii, tăiaţi-mi limba, nu ştiu de ei, nu mă întrebaţi că nu ştiu.
Nu mă chinuiţi, nu mă lăsaţi fără mâini, mai bine înpuşcaţi-mă!" (*Povestea
Elisabetei Rizea din Nucşoara-Mărturia lui Cornel Dragoi, Humanitas, Bucureşti
1993, pag.53)
Documentul continua cu descrierea unei scene şi mai zguduitoare, prin
ferocitatea ei: "A fost ridicată - se spune - fata fugarului Jubleanu Titu, în etate
de 17 ani, aceasta a fost bătută, mai mult, i s-a dat foc în partea de jos a
corpului, astfel copilul fiind nevoit să spună diferite minciuni, la care a revenit
spunând că nu-i adevărat ci a spus numai minciuni de frică."
Într-o scurtă paranteză, trebuie menţionat faptul că familia Jubleanu a fost
distrusă de acţiunile securităţii. Nu numai Matilda Jubleanu a fost anchetată precum
am văzut, ci şi Verona Popescu, sora ei, care, în urma uneia dintre anchete a pierdut o

172
sarcină în lună mare. Maria Jubleanu, soţia lui Titu Jubleanu, care şi-a urmat soţul
fugar, a fost împuşcată în 1952, într-o confruntare cu trupele de securitate.
Constantin, fiul cel mai mare al lui Titu şi al Mariei Jubleanu, a fost împuşcat, la 20
mai 1958, când ultimii supravieţuitori ai grupului Arnăuţoiu, au fost trădaţi şi
arestaţi. Cel mai mic copil al lor, Ion, a rămas de la vârsta de 1 an în grija surorilor
sale, din momentul în care părinţii lui, au plecat pe munte, pentru a nu fi arestaţi.
Între acţiunile securităţii de a strânge date folositoare prinderii membrilor
grupului, documentul relatează felul cum a fost arestat şi anchetat Ioan Florea zis
Cârlan, locuitor din com. Brădet, de către subordonatul maiorului Alimănescu, plt.
Maj. Amuzea: " (..) în urma unor informaţii (plt Amuzea n.n.) a ridicat pe
locuitorul Ioan Florea zis Cârlan care a recunoscut că astă vară(în) 1949 a
găzduit pe soţia fugarului Jubleanu Titu şi fiind bătut şi după ce a fost tras cu
funia la grindă a spus că ştie locul şi că îi duce la bordeiul bandiţilor,
menţionând că ştie de la Iancu Săndoiu (..). Acestea din urmă s-au întâmplat în
ziua de 7 mai 1950". În document se relatează faptul că, în noaptea de 7 spre 8 mai,
Ioan Florea a fost din nou anchetat. La această anchetă au participat şi "tov. şef al
Servisiului de Securitate Muscel, care s-a deplasat la Brădet cu încă 6 tovarăşi,
printre care şi Comandantul Miliţiei Muscel căpitan(ul) Stoleru." "în noaptea de 7-8
mai a.c. Florea zis Cârlan a precizat şi organelor de securitate că Iancu Săndoiu ştie
precis de adăpostul bandei, iar lui i-a descris locul unde sunt ascunşi. (..) I s-a propus
tov. maior Alimănescu să ia întâi pe Iancu Săndoiu care era pe râul Vâlsan (..) să
confirme cele spuse de Cârlan. Nu a acceptat şi a dispus să se deplaseze numai cu
Ioan Florea şi s-a cerut ajutor Direcţiei regionale şi au plecat 12 tovarăşi. în
dimineaţa zilei de 8 mai 1950, orele 2,30 s-a urcat la munte un efectiv de 35
tovarăşi."-- Din componenţa expediţiei pornită să-i captureze pe "bandiţii"-------- , a
lipsit doar "Comandantul Miliţiei Muscel tov. cpt. Stoleru", care, constată cu simţ
critic semnatarii informării "s-a eschivat, spunând că are de lucru la birou"
Minuţiozitatea cu care semnatarii documentului au dorit să descrie acţiunile
nereuşite ale maiorului Alimănescu, ne permite să aflăm starea în care se afla Ioan
Florea după anchetele din ziua şi noaptea de 7 mai 1950.
"În drum tov. maior Alimănescu a îmbrăcat informatorul cu un trenci
al său de miliţie şi şapcă în cap, dându-i şi două încărcătoare de pistol mitralieră
în mână, iar informatorul a spus să i le bage în buzunar întrucât în mână nu le
poate duce fiindcă vinele erau sucite şi umflate." Maltratat în anchete, după 8 ore
de drum pe muntele Ghiţu, Ioan Florea va pune capăt chinurilor sale printr-un act
disperat: "Pe la orele 10.30 ajungând în vârful muntelui Ghiţu pe partea de sud
spre satul Corbeni Argeş, informatorul (cum este numit Florea Cârlan) s-a
ridicat de lângă tov. care îl avea în rază şi din mijlocul celorlalţi, a mascat că îşi
face necesităţile şi fiind îmbrăcat în uniformă nu a atras atenţia tovarăşilor
crezând că este miliţian. La un moment dat informatorul şi-a dat drumul într-o
prăpastie în munte jos s-a făcut poteră imediat dar nu a fost găsit". Documentul
prezentat, confirmă mărturiile care descriu metodele violente de care a făcut
permanent uz securitatea în toate activităţile ei, care uneori au atins comportamentul
patologic.

173
 Citite cu atenţie, şi documente care nu dezvăluie direct aceste lucruri, au
indicii asupra faptului, că anchetele se desfăşurau sub presiune psihică şi fizică.
Numărul de ore ale unei anchete, consemnate de multe ori în procesele verbale de
anchetă, scrise chiar de către anchetator, sunt, în opinia mea, un astfel de indiciu.
Am făcut o statistică a duratei anchetelor celor 17 persoane cercetate în primul lot al
grupului Arnăuţoiu, folosind doar procesele verbale la care erau indicate numărul
orelor de anchetă. Cel mai mare număr de anchete l-a avut Toma Arnăuţoiu, 42 la
număr, între care 21 au durat între 3 şi 6 ore, 11 între 6 şi 10 ore şi una între 10 şi 15
ore. În 5 procese verbale nu a fost consemnată durata anchetelor. Petre Arnăuţoiu a
avut 11 anchete care au durat între 10 şi 15 ore din cele 37, la care a fost supus. La 11
anchete, nu a fost consemnată durata. Maria Plop a avut 3 anchete care au durat între
10 şi 15 ore. Desigur, cei trei amintiţi mai sus, au fost consideraţi de securitate
principalii "vinovaţi", oamenii cei mai implicaţi în mişcarea de rezistenţă de la
Nucşoara.
Am putea crede că de aceea au avut parte de anchete atât de multe şi de
lungi. Dar au fost anchetaţi, pentru a recunoaşte vini imaginate de securitate, oameni
care nu au avut nici o implicare directă în rezistenţă, numai pentru că, dat fiind
poziţia lor socială de dinaintea instaurării comunismului şi a refuzului de a colabora
cu noua orânduire, erau consideraţi "duşmani ai clasei muncitoare" . Un exemplu, din
rândul cazurilor descoperite în dosarul 1238, este Pavel Paul, în 1958 în vârstă de 70
de ani, de profesie "lucrător zilier" , fost moşier. Anchetatorul Micutelu Constantin, a
încercat zadarnic să-l determine pe Pavel Paul să recunoască acuzaţiile ce i se aduc.
Acesta a refuzat net. Textele proceselor verbale de anchetă, scrise de mână, nu
depăşesc 2 pagini fiecare. În ele anchetatorul Micutelu, consemnează refuzul ferm al
anchetatului, dar şi faptul că anchetele au durat 5 şi respectiv 3 ore. La sfârşitul
anchetelor, Paul Pavel (licenţiat în drept), reuşea cu greu să semneze procesele
verbale de anchetă, mâna nesigură şi tremurătoare găsind anevoie conturul literelor.
Ne întrebăm cu îndreptăţire, privind aceste semnături, asemănătoare unor
fragmente de oscilogramă: ce i s-a întâmplat lui Pavel Paul în decursul orelor acestor
anchete, în afara celor câteva minute folosite de anchetator pentru a scrie 2 pagini de
proces verbal?
Desigur, cercetarea atentă a documentelor, coroborată cu mărturiile celor ce
au trecut prin diferitele modalităţi de anchete ale securităţii, ar duce la concluziile
cele mai pertinente. Ar duce la afirmarea argumentată a adevărului despre activitatea
instituţiei numită securitate, care în perioada comunistă, pentru a menţine la putere
un regim despotic, a traumatizat psihic şi fizic câteva generaţii de oameni. Din
păcate, după căderea comunismului, iniţiativele de a spune astfel de adevăruri au
rămas singulare, izolate şi adesea boicotate de autorităţi, de această dată în numele
libertăţii de opinie.
În ceea ce priveşte grupul de la Nucşoara, s-a scris după 1989, o întreagă
literatură, în care mărturiile dramatice sau documentele, descriau ceea ce a însemnat
lupta de rezistenţă şi cum s-a făcut reprimarea ei. S-a publicat în paralel şi o
"literatură" ce conţinea opinii identice cu cele ale securităţii anilor „50, promovată de
ziarele Romănia Mare, Totuşi iubirea, Europa, Lumea Magazin. Nici autorităţile

174
statului nu au avut întotdeauna opinii diferite de cele menţionate mai sus. În anul
1991 "Comisia pentru cercetare a abuzurilor", condusă atunci de un fost deţinut
politic, s-a grăbit să apere interesele unor deţinători de terenuri din Nucşoara, aflaţi în
conflict cu proprietarii de drept, conflict generat de apariţia Legii Fondului Funciar.
"Comisia 14", cum era cunoscută, a emis un document (înregistrat la Parlamentul
Romăniei cu numărul 2478/III 1991), adresat prefecturii Argeş şi primăriei Nucşoara,
în care se impunea revizuirea dosarelor celor ce beneficiază de Decretul-Lege
nr.118/1990, în vederea înlăturării de la aplicarea legii a "persoanelor condamnate
pentru infracţiuni contra umanităţii sau care s-au dovedit că au desfăşurat o
activitate fascistă". Opinia comisiei parlamentare de anchetare a abuzurilor era, în
1991, mai radicală decât cea a judecătorilor din 1959, care nu au calificat în acest
mod faptele condamnaţilor mişcării de la Nucşoara. Nici în faţa justiţiei, oamenii de
la Nucşoara, nu au găsit întotdeauna înţelegere, unele recursuri în anulare fiind
respinse, se pare, cu motivaţia încălcării legilor în vigoare în anii /50. Şi exemplele de
mai sus sunt o formă de tortură: tortură morală, aplicată memoriei celor care au murit
împotrivindu-se comunismului, supravieţuitorilor condamnărilor, dar, în aceeaşi
măsură, aplicată principiilor pe care aceştia le-au apărat şi pentru care au fost
condamnaţi. În anii care au trecut de la căderea comunismului nu a fost niciodată
"momentul potrivit" pentru a avea o opinie clară despre ce a însemnat comunismul şi
întregul angrenaj care l-a menţinut la putere. "Opţiunile" au fost mereu altele.
Iar mesajul politic al actualului partid de guvernământ, dat la scurt timp după
preluarea puterii, de a uita trecutul şi a privi spre viitor, de un cinism fără echivoc, nu
ne poate îndreptăţi să sperăm că va fi exprimată în viitorul apropiat, o opinie oficială
clară despre această perioadă a istoriei noastre recente. Totuşi adevărurile trebuiesc
spuse chiar dacă energia şi perseverenţa celor ce doresc să facă acest lucru sunt greu
puse la încercare de lipsa de interes şi inerţie. Simpozionul la care participăm este
încă o dovadă că dacă există voinţă, adevărul se poate spune.

Ioana-Raluca Voicu-Arnauţoiu (fiica lui Toma Arnăuţoiu),

absolventă a secţiei de vioară a Conservatorului din Bucureşti. În
prezent este conferenţiar universitar la Universitatea de Muzică din
Bucureşti. A susţinut concerte şi recitaluri în ţară şi străinătate. La
Simpozioanele de la Sighet a prezentat comunicări despre lupta de
rezistenţă din Făgăraş (grupurile de la Nucşoara şi Dragoslavele) şi
detenţia lui Ion Mihalache, comunicări publicate în: "Analele
Sighet", România Liberă, ziarul "22" . A publicat cartea de
documente "Toma Arnautoiu-grupul de la Nucsoara", Editura
Vremea, Bucureşti, 1997, lucrare premiată cu "Premiul pentru carte
de documente", la Salonul Naţional de carte - Constanţa, 1998.

175
176
 VIAŢA AŞA CUM A FOST
Corneliu CORNEA (Arad, Romania)
fost deţinut politic trecut prin „reeducări”

A propierea aceasta de divinitate, încă din copilărie, mi-a fost de mare

ajutor în timpul detenţiei.
Aceasta şi ca rezultantă a ei un optimism robust care nu m-a părăsit
de-a lungul atâtor ani de detenţie, mi-au ajutat enorm mie şi poate şi celor din jurul
meu, cărora am încercat să le insuflu speranţa într-o schimbare a lucrurilor cu
ajutorul Proniei Cereşti.
Iată în ce condiţii am intrat în ceea ce se va numi „masacrarea studenţimii
române”, o acţiune draconică, de provenienţă sovietică, iniţiată de pedagogul rus
Makarenko, cu scop principal de dezumanizare a individului, prin orice mijloace de
constrângere şi se pare că la Piteşti s-au depăşit, prin cruzime, toate metodele de
acest fel folosite pe mapamond.
Îmi vine foarte greu să fac dezvăluiri despre această perioadă, repet, cea
mai neagră din istoria gulagului românesc, mai ales că au făcut-o, înaintea mea,
nişte scriitori adevăraţi ca Paul Goma, Virgil Ierunca, D. Bacu, aceştia culegând
informaţii de la unii ce au trecut prin acest fenomen, sau mai ales, Dumitru
Bordeianu, Octavian Voinea, Ion Muntean, ca să amintesc doar despre unii din
martorii direcţi ai acestei cumplite şi inumane silnicii.
Acţiunea a fost condusă de Comitetul Central al PCR prin uneltele sale
numite: Generalul Nicolski, evreu rus, trimis special în ţara noastră pentru această
misiune, col. Koller, Dumitrescu, comandantul închisorii Piteşti şi alţii, fără a
omite pe Ministrul de Interne Alexandru Drăghici.
La sfârşitul cărţii se va găsi poezia lui Aurel Vişovan, un mare talent frânt
de cumpliţii ani de teroare comunistă, intitulată “PITEŞTI”, poezie ce exprimă
întreaga hidoşenie a situaţiei.
Un alt prieten „de o viaţă”, cum se exprimă el în dedicaţia ce mi-o face pe
volumul său de versuri „Catrenele învierii – exerciţii de memorie şi supravieţuire în
temniţa Aiudului” şi anume Traian Popescu-Macă, exprimă şi el întreaga grozăvie
a acestui cumplit episod din viaţa de detenţie a studenţimii române a anilor acelora,
în recitativul intitulat „Infernul Piteşti-Gherla”, care merită să fie citat în
însemnările mele.
Ţurcanu şi ajutoarele sale, manipulaţi de către cei ce ne păzeau, au crezut în
promisiunile comuniştilor, au căzut în capcană cauzând atâta rău şi drept răsplată au fost
executaţi la Jilava, în Valea Piersicilor, cunoscut loc de execuţie a atâtor români, după ce
au fost folosiţi, atât cât aveau nevoie de ei adevăraţii vinovaţi.

177
 Am intrat în interiorul acestui cataclism, care îşi începuse activitatea în
săptămâna de Crăciun, 1949, târziu, având o condamnare mai mică şi fiind aproape
de ispăşirea ei.
A fost nevoie de prelungirea execuţiei pedepsei cu încă şase luni, pentru a
cunoaşte ororile, de la un capăt la altul, la Piteşti şi apoi la Gherla în ultimele luni,
înainte de eliberare.
Deşi trecuse atâta timp de la declanşarea sinistrei acţiuni, n-am aflat nimic
despre aceasta, secretul fiind păstrat cu străşnicie, pentru a intra în meliţa
draconică, complet nepregătiţi.
Oarecare semne fuseseră mai devreme de data amintită, când, în camera 4
spital fiind, într-o bună zi am auzit o împuşcătură în curte şi un glonţ a intrat prin
geam în încăpere.
Probabil comandantul Dumitrescu se distra!
Atunci nu am găsit nici o explicaţie. Abia mai târziu ne-am dat seama că
aceasta a fost un preludiu a celor ce vor urma.
În vara anului 1950, am fost trimişi de la Piteşti spre Canal, atâţi cât puteau
cuprinde două vagoane dubă de întemniţaţi.
Ajunşi acolo doar unul din cele două vagoane a fost descărcat „de marfă”,
vagon în care eu nu mă găseam şi care a fost repopulat peste câteva ceasuri, cu cei
ce coborâseră şi returnate, amândouă, spre Piteşti.
Era şi asta o foarte des utilizată metodă de tortură, având în vedere
condiţiile total inumane de transport care, uneori, dura câte o săptămână.
Important este că ne-am întors la bază şi am fost cantonaţi în nişte celule
mici, de pe coridorul camerei 4 spital. În această situaţie ne-a fost dat să
recepţionăm zgomote deosebite, gemete înăbuşite, vaiete dinspre camera 4 spital.
Şi tot nu ne-am dat seama ce se întâmplă.
N-a trecut mult timp de la sosirea noastră şi într-o bună zi suntem mutaţi în
camera 4, unde eu mai fusesem de atâta ori, în alte împrejurări.
Acolo am dat peste alţi studenţi, unii cunoscuţi, alţii nu, care ne-au primit
foarte călduros, au intrat în discuţii cu noi cei proaspăt sosiţi, ne-au provocat în aşa
fel încât să le destăinuim ce gândim, cât de buni creştini suntem, ce credem despre
orânduirea comunistă, dacă am reuşit să ascundem în timpul anchetei unele
întâmplări etc. Majoritatea noilor noştri prieteni erau moldoveni. Toate au decurs
conform programului cunoscut şi experimentat cu atâtea serii de cobai.
Şi iată că soseşte momentul adevărului.
Noii noştri prieteni, la un semnal al şefului de cameră se reped asupra
noastră cu lovituri de pumni şi picioare, pe unde apucau, transformându-se într-o
clipă din oameni în fiare sălbatice.
După ce am fost tocaţi bine, zile întregi, fără întrerupere, de către nişte
specialişti ce-şi însuşiseră arta schingiuirii semenilor lor, în cel mai înalt grad, prin
experimentări continue, se trece la dezumanizarea victimelor prin metode
draconice pe care, acum, după atâţia zeci de ani, îmi repugnă să le descriu.
Oricum, acţiunea reuşeşte, fiinţa umană având şi ea limitele ei,
posibilităţile de sinucidere la care ne gândeam erau excluse, supravegherea era atât

178
de strânsă şi necruţătoare. Puţini, foarte puţini au reuşit realizarea acestei idei, cu
mult mai puţini decât cei ce şi-au purtat calvarul până la capăt şi şi-au dat duhul în
mâinile torţionarilor.
Ideea iniţiatorilor era următoarea: dezumanizarea prin atacuri asupra
personalităţii individului, aducându-l în situaţia de a se detesta, după ce era
dezbrăcat de toate virtuţile omeneşti, prin trecerea prin troaca de lături a tot ce
acesta a considerat sfânt: familie, credinţă în divinitate, aderenţă politică etc.
După ce toate acestea se realizau, urma demascarea în faţa călăilor,
constituiţi într-un juriu necruţător care în caz de constatare a nesincerităţii, aplica
pedepsele cuvenite, pe loc.
Când şi această operaţiune era bine finisată, urma aşternerea pe hârtie a tot
ce ai ascuns în anchete, Securităţii şi asta în faţa fiorosului Ţurcanu, cel care
conducea întreaga această draconică sarabandă. Călăul atâtor tineri studenţi, figură
de brută, posesor al unei diabolice inteligenţe, lipsit de orice sentimente omeneşti,
pregătit de către stăpânii lui, în mod special pentru acest atentat împotriva
studenţimii române din închisori.
Mă limitez la atât. Nu mai vreau să-mi amintesc! A fost atât de dureros. Şi
aveam numai 24 de ani.
Transportaţi într-o altă cameră, pe coada T-ului, am participat la alte
masacre, conduse de Vasile Toldişan, student medicinist.
Înainte de a trece la episodul următor mă voi opri asupra celor petrecute în
această cameră, unde mai fusesem în 1948-1949 aprilie, înainte de proces,
împreună cu lotul studenţilor clujeni, respectiv cu mult înainte de declanşarea
cataclismului.
Cum am mai spus, aici şeful camerei şi conducătorul ostilităţilor era Vasile
Toldişan, pe care nu-l cunoscusem înainte şi care „pe linie” fiind, nu era nici mai
rău, nici mai bun decât alţii. De ajutoarele lui nu-mi mai amintesc.
După ce trecusem prin moara dracilor eram siliţi să devenim noi înşine
torţionarii altora, respectiv a unora ce nu cunoscuseră încă groaznicele încercări,
sau nu dovediseră destulă crezare, ceea ce nu înseamnă însă că nu puteam fi supuşi
şi noi la aceleaşi suplicii dacă cumva se dovedea că nu am fost suficient de sinceri,
sau nu dovedim destul zel la masacrarea celorlalţi.
M-am regăsit aici cu Matei Rusvid, un subinginer din localitatea CRAIVA
(nu Craiova cum este menţionat în unele publicaţii), din judeţul Arad, care spre
nenorocirea lui se dăduse drept student, nimerind astfel la Piteşti.
Eram de aceeaşi vârstă şi apropiaţi prin origine, amândoi fiind din judeţul
Arad. Dormeam, atât cât era posibil în această situaţie, în acelaşi pat. M-a apropiat
de el şi faptul că presiunea psihică a momentului, se manifesta mai puternic aspra
fiinţei sale, astfel că el avea neapărată nevoie de sprijinul cuiva şi cum eu m-am
oferit să fiu acela, ne-am apropiat foarte mult unul de celălalt.
El însă, nu a reuşit să depăşească momentul acesta, nici fizic,
îmbolnăvindu-se grav de plămâni şi cum de asistenţă medicală nu putea fi vorba,
boala lui a evoluat cu rapiditate.

179
 Într-o zi l-au luat totuşi din cameră, probabil ca să nu moară aici şi să
stânjenească operaţiunea de reeducare. Nu am mai aflat nimic despre el, până la
prima mea eliberare, din ianuarie 1951, când am fost informat că a fost transportat
la Penitenciarul Spital din Târgu Ocna, ticsit de bolnavi de TBC, unde în scurt timp
a şi decedat.
După 1989, citind cartea lui Aristide Lefa, „Fericiţi cei ce plâng” din care
am aflat că acesta a fost medic deţinut la Târgu Ocna, de unde a obţinut, sau a
refăcut un tabel a celor morţi acolo, i-am cerut relaţii despre Matei Rusvid. Acesta
mi-a făcut cunoscut că Matei a murit demn şi împăcat cu soarta, apreciere care m-a
tulburat, după atâţia ani, dar m-a şi liniştit, pe de altă parte. Era logodit cu o
frumoasă fată din Lugoj, despre care-mi vorbea cu veneraţie, fată care aflând, prin
nu ştiu ce împrejurare că am fost împreună cu Matei, la Piteşti, l-a trimis pe fratele
său să afle, de la mine, câte ceva despre acesta.
Fratele Matei este unul dintre cei jertfiţi în groaznica încleştare de la
Piteşti, numită REEDUCARE!
Şi câţi oare ca şi el?
Dumnezeu să aibă sufletul lui curat în paza Sa!
Dar să trecem la episodul Gherla.
Suntem luaţi, într-o zi, un grup de studenţi, de la Piteşti, îmbarcaţi în două
vagoane dubă şi trimişi într-o direcţie necunoscută, ca de obicei. Am ajuns la
închisoarea din Gherla, unde era „cazată” clasa muncitoare. Scopul evident era
acela de a răspândi teroarea şi în această închisoare, noi servind drept unelte în
această acţiune, sub comanda lui Popa Ţanu, unul din locotenenţii lui Ţurcanu.
Am nimerit în cameră cu acesta, iar dintre coechipieri îmi amintesc doar pe
Ghiţă Calciu şi Cornel Luca.
Am ocazie să-l cunosc cu deamănuntul pe noul nostru vătaf, cu o figură
plăcută, inteligenţă peste medie şi o privire rece, care te îngheţa.
După un timp, am fost scoşi în curte la diferite munci gospodăreşti, apoi,
pe rând, trimişi la diferite sectoare ale fabricii închisorii.
Am nimerit la ţesătoria manuală, unde se făcea pânza de saci şi ucenicia
am făcut-o la confecţionat ţevi pentru suveici, muncă de la care nu am reuşit să fiu
avansat până la 30 ianuarie 1951, când a venit şi ziua eliberării mele, pe care o tot
aşteptam de şase luni.
Este adevărat că s-a încercat propulsarea mea în funcţia de ţesător, dar
dovedind lipsă de îndemânare, s-a renunţat la idee.
În timp ce eram dus la grefă pentru îndeplinirea unor formalităţi, m-am
întâlnit cu schimbul de gardă, al cărui şef era un caporal din satul meu.
Ei păzeau doar exteriorul închisorii.
Dar în afară de schimbul unor priviri, nimic altceva.

180
 UN PREOT ARMEAN ÎN "REEDUCĂRI"
Mihai RĂDULESCU (Bucureşti, Romania)
fost deţinut politic

A ristide Ionescu, în: “Dacă vine ora “H” pe cine putem conta? File de
jurnal” (Editura Zodia Fecioarei, 1992), Mihai Timaru, în “Amintiri de
la Gherla” (Editura de Vest, 1993), Mihai Rădulescu, în “Casa

S
lacrimilor neplânse. Martor al acuzării în procesul reeducatorilor” (Editura Ramida,
1993), Dumitru Gh. Bordeianu, în: “Mărturisiri din mlaştina disperării (cele văzute,
trăite şi suferite la Piteşti şi Gherla)”, în volumul II: “Gherla” (Editura Gama,
1995), Petre Grigore C. Anastasis (Grigore Năstase), în “Înfruntarea. Reeducările
de la Gherla” (Editura Ramida, 1997), Virgil Maxim, în “Imn pentru Crucea
purtată” (Editura Gordian, 1997), şi-au adus, fiecare, obolul de mărturii
zguduitoare asupra 'reeducărilor' de la penitenciarul Gherla. Ordinea înşiruirii mele
are drept criteriu anul apariţiei acestor volume de memorialistică de detenţie şi nu
profunzimea investigaţiei, nici amplitudinea relatărilor, nici calităţile narative (ceea
ce am analizat în volumul: Mihai Rădulescu, “Istoria Literaturii române de
detenţie, I, Memorialistica Reeducărilor” (cu o prefaţă de Nicolae Balotă; Editura
Ramida, 1998), ori mulţimea detaliilor memorate.
În următoarele două paragrafe, voi pune la dispoziţia cititorului rămas în
ignorarea ororilor la care au fost supuşi românii deţinuţi politici, sub regimul
comunist, o oglindă a ceea ce s-a numit “reeducări”. Documentul din care le extrag
contribuie la cunoaşterea “reeducărilor” de la penitenciarul Gherla, cu care
doritorul de edificare istorică este mai puţin familiarizat, accentul memorialisticii
apărute până acum punându-se pe “reeducările studenţeşti” din penitenciarul
Piteşti. Între cele două fenomene există oarecari deosebiri.
a) “Reeducările de la Gherla” nu au privit numai studenţii, ci toţi deţinuţii
ajunşi în acel penitenciar. – Din acest punct de vedere, ele nu au constituit numai
un export de metodă de la penitenciarul experimental Piteşti, după verificarea ei
efectuată asupra studenţimii române, ci o extindere de aplicare a tehnicii respective
asupra tuturor stărilor sociale, statutelor culturale, crezurilor şi orientărilor politice.
b) Schingiuirile, umilirile, deformările psihice, cele de caracter, transformarea
omului într-o unealtă a Securităţii, prin mijlocirea colegilor de detenţie înşişi, nu
mai aveau drept scop unic smulgerea de informaţii de la cei torturaţi, informaţii
privitoare la 'duşmanii' regimului rămaşi în libertate, ci a dobândit şi un aspect
haotic, absurd, incoerent şi aparent ...gratuit, conform unora dintre mărturii. La
Gherla au fost inventate cazne noi, şi mai inimaginabile ca cele născocite la Piteşti
(cum ar fi “picătura chinezească”. c) Existenţa fabricii penitenciarului aduse o nouă
aplicare a „turnătoriei‟ obligatorii încă de pe vremea Piteştilor: aceea legată de
calitatea şi cantitatea muncii efectuate, ca şi de atitudinea faţă de munca sisifică la

181
care erau supuşi cei aduşi să se „reeduce‟ prin ea. Ritmul acestei munci de sclav era
impus de înşişi deţinuţii care trecuseră prin furcile caudine ale bătăilor mortale:
spaima îi transformase în nişte „depăşitori de normă‟ ce nu mai ţineau cont de
faptul că nu toţi colegii lor de suferinţă erau pregătiţi pentru o activitate manuală de
calitate sau ar fi avut ori nu forţe egale cu ale lor.
Alături de scrierile publicate în volum, dând seama de iadul de la Gherla,
supun atenţiei aci, după cum spuneam, următorul extras dintr-o consemnare inedită
semnată de una dintre marile victime ale acestor 'reeducări': Timofei N. Mândru,
copil al cărui tată, agronom originar din Basarabia, Nicolae Mândru, a fost ucis în
anchetă, ale cărui mamă şi bunică au fost şi ele condamnate odată cu restul
familiei. Cât despre Timofei N. Mândru, el a fost aruncat în arena 'reeducărilor' la
vârsta de şaisprezece ani. Rândurile ce urmează reţin o scenă de „orgie‟ demonică,
cu vădit caracter anticreştin, urmărind nu numai umilirea preotului armean în
cauză, îndepărtarea lui definitivă de Altar, ci şi reducerea la neant a credinţei
colegilor săi ce asistau încremeniţi la jocul satanic în care era mânat cu ciomegele.
Caracterul scabros al celor ce urmează trebuie reţinut nu ca o trăsătură a textului, ci
ca una a torturilor aplicate deţinuţilor politici în perioada respectivă şi în
penitenciarul numit (alături de cel de la Piteşti), menite să şteargă orice urmă de
moralitate din psihologia victimelor, ca şi de demnitate umană. Cititorul se cuvine
să-şi ia curajul de a privi în faţă istoria detenţiei politice în ţara noastră, pentru a
trage concluzii definitive privitoare la ceea ce a însemnat dictatura comunistă şi
unde ar putea conduce muşamalizarea faptelor acelora care au dirijat din umbră
animalizarea forţată a semenilor lui dintr-o generaţie precedentă.
Iată textul le care mă refer, în care autorul îmi comunică confesiunile
făcute, după eliberare, medicilor care s-au străduit să-l readucă în stare de vieţuire
normală: “despre schingiuirile care să ne determine să declarăm în ‹‹reeducare››
tot, absolut tot ceea ce nu am declarat anchetatorilor la securitate, despre ‹‹Sf-tele
Împărtăşiri››, de sărbătorile creştino-ortodoxe, cu fecale diluate cu urină, despre
cufundarea, ‹‹rebotezarea›› creştino-ortodoxă, cu introducerea cu forţa a capului
până la umeri în tineta cu fecale şi urină, până când dădeam semne de înecare, după
care eram traşi de umeri să ne scoatem capul din tinetă - cap peste care cei
reeducaţi (membrii comitetelor de reeducare din cameră sau celulă şi cei care
deveniseră reeducaţi) urinau, pentru a ne mai spăla puţin, ca să mai putem inspira
ceva aer, după care din nou ne cufundau capul în mizeria din tinetă; despre preotul
Heropyan Popkente, căruia după ce l-au bătut în aşa hal, zile şi nopţi la rând, încât
prezenta leziuni pe întreg corpul, în bătaie de joc dezbrăcându-l complet, i-au
introdus capul într-un colac de placaj gros, de care nu se mai ţinea capacul şi, care
se aflase montat pe unul din tunurile w.c.-ului dintr-o cameră sau celulă de la
Gherla - pavilionul C (modern) mare -, acesta în loc de patrafir, apoi l-au obligat să
ţină o slujba religioasă (o liturghie) în limba armeană (preotul fiind armean şi paroh
al bisericii armene din Constanţa). Preotul H. P. avea o fotografie care o înfăţişa pe
fiica sa, o tânără brunetă (în vârstă de vreo 18 ani) şi care era o fată frumoasă, până
i-au găsit fotografia pe care preotul o arătase la mai mulţi deţinuţi cu care se
„împrietenise‟ şi cum şi-au bătut joc cei din comitet şi cei de pe priciul reeducaţilor

182
de fotografie şi de fiica preotului şi de preot. Toţi reeducaţii au mimat în faţa
fotografiei şi a preotului actul sexual.
După ce preotul a ţinut liturghia bilingvă, a fost pus să ne împărtăşească cu
fecale, dintr-o gamelă în care au fost puse trei persoane bolnave de colită şi alte
boli digestive [să-şi facă nevoile; n.n.]; apoi, după ce preotul a fost silit să se
autoîmpărtăşească, ştergând cu degetele fecalele de pe gamelă şi să-şi lingă
degetele, fiind obligat să spună: ‹Vai, vai, ce bună este şi ce gustoasă este
Împărtăşania asta, care-i Trupul şi Sângele Domnului meu şi al tuturor bandiţilor ca
mine›, [a trecut la împărtăşirea noastră; n.n.]. Slujba s-a încheiat cu ceva deosebit -
deosebit - deosebit de dezgustător: cei din comitetul reeducării l-au pus şi forţat pe
preot să se masturbeze în văzul tuturora din cameră, în hazul deosebit de mare al
tuturor reeducaţilor din acea cameră de la et. III - reeducare, cu vederea spre
cimitir. După care lui Stoian Ion (şef de comitet) i-a venit ideea să-i înfigă
preotului în rect o coadă de mătură (coada măturii din camera respectivă). Câţiva îl
ţineau, iar Stoian Ion şi [cu; n.n.] studentul medicinist (medic şi el pe închisoare,
deşi student la medicină în anul II), deţinutul Ungureanu Dumitru, i-au introdus în
rect capătul cozii de mătură. Sângele a început să curgă pe coapse şi pe pulpe şi, pe
intervalul dintre priciul ‹‹cinstiţilor›› (reeducaţilor) şi cel al ‹‹bandiţilor››, preotul,
lovit într-una cu cozi de mătură şi cu picioare scoase de la caprele de sub
scândurile priciurilor, trebuia să alerge cu mătura înfiptă în fund - de la uşă la
fereastră şi de la fereastră la uşă şi pus să strige, în timp ce fugea şi ţipa de durere şi
i se poruncea să dea din mâini ‹aşa, ca un fâlfâit›: ‹Uitaţi-vă la mine cum m-am
făcut înger-îngeraş şi plec la Dumnezeu unde vă aştept pe cei care sunteţi
bandiţi!›.”
În continuare, voi da câteva explicaţii de vocabular şi voi face câteva
comentarii privitoare la cele descrise.
“Tineta” este vasul, de obicei de lemn (putină), folosit ca w.c. în celule; ea
era zilnic scoasă de deţinuţi, vărsată în closetul închisorii, spălată şi dezinfectată.
“Tunul” reprezenta o “tinetă” cu o capacitate mult mai mare decât celelalte.
Din relatarea precedentă reiese că nu numai înfometarea, împiedicarea de a
dormi, însetarea, neacordarea de tratament medical – nepomenite aici – şi condiţiile
deosebit de inumane erau destinate uciderii „pe cale naturală‟ a deţinuţilor, ci,
ajutându-se natura să-şi săvârşească opera funerară – ceea ce reprezintă una dintre
funcţiile ei –, otrăvirea deţinuţilor cu dejecţii infectate de felurite boli intra în
tactica Securităţii folosită pentru eliminarea „duşmanului de clasă‟, fără să-i poată
aduce vreun for internaţional învinuirea că ar fi executat nevinovaţi.
Autorul a pus între ghilimele împrietenirea martirului cu alţi deţinuţi. A
făcut aceasta deoarece una dintre şireteniile sinistre ale reeducatorilor era ca noul
venit să fie atras cu mijloacele prieteniei de către inşi reeducaţi fără ştiinţa lui, deci
deveniţi, sub puterea torturilor, agenţi ai lor mai înainte de sosirea lui sau în alte
camere. Aceştia îl trăgeau de limbă, câştigându-i încrederea, îi aflau atât secretele
politice – dacă existau –, cât şi intimităţile, acestea fiind ulterior făcute publice şi
utilizate drept capete de acuzare sau mijloace de batjocorire, împotriva sa.

183
 În legătură cu numele preotului de mai sus, el reprezintă o variantă
personală a d-lui Timofei Mândru, datorită faptului că, în condiţiile groaznice de
vieţuire în acele camere ale 'reeducărilor‟, nu aveai timpul, nici prilejurile de a-i
cunoaşte bine pe colegi. Numele acestora şi peripeţiile vieţii lor le aflai mai mult
din gura batjocoritoare sau denigratoare a „reeducatorilor‟ sau din
„autodemascările‟ cari, nu rareori, reprezentau nişte invenţii incredibile, ticluite
pentru a dobândi un răgaz de refacere a forţelor.
Pentru a verifica numele exact al clericului armean victimizat, ca şi pentru
compararea şi îmbogăţirea informaţiilor cu ajutorul mărturiei unora dintre
schingiuitorii din aceea cameră sau din altele, am apelat la unicele „documente‟
aflate la dispoziţia cercetătorilor, anume la “Memorialul ororii. Documente ale
procesului reeducării din închisorile Piteşti şi Gherla”, puse la îndemâna cititorului
de către Editura Vremea, în Colecţia FID, în 1995, reţinute de mine sub semnul
dubiului, deoarece procesele verbale de anchetă, ca şi actele justiţiei militare de
atunci, constituie „documente‟ făurite de Securitate pentru crearea unor vini total
sau parţial imaginare, minciuni aducătoare de moarte sau de ani grei de suferinţă –
iar în acest caz special, apărând Securitatea de vina de crimă împotriva umanităţii
(de unde neconsemnarea anumitor cazne strigătoare la cer, ca cele expuse mai sus)
–, până şi ele – aceste „documente‟ – publicate parţial şi conform unor criterii
rămase necunoscute, ale Editurii Vremea.
În “Indicele de nume”, eroul masacrului spiritual şi fizic descris se
numeşte: Papken Keropian, nume înlocuit şi de variantele: Paplien Keropion,
Papkent, oscilaţii explicabile prin aceleaşi împrejurări pomenite anterior, ca şi prin
neşcolirea şi lipsa de acribie ale anchetatorilor care l-au ortografiat în procesele
verbale de anchetă. Pentru prima oară îl întâlnim pe preotul constănţean armean în
“procesul verbal de interogator” al reeducatorului Mihai Livinschi, din 17 Martie
1953: “La camera 104 unde eu am fost şef ajutat fiind de Popovici Cornel,
Târnoveanu Mircea, Păvăloaie Vasile, Benea Andrei, Cicherschi Victor, Turcu
Constantin, Opriş, Dumitreasa Daniel, au fost bătuţi prin aceleaşi metode următorii
deţinuţi: Carpiuc Traian, Niţă Mihai, Obreja Octav, Bozenovici Alexandru, Caravia
Pavel, Nicoară Virgil, Burtea T. Dumitru, Paplien Keropion, Popescu Dumitru,
Bonceanu Vasile, Cristescu Ion, Brânzei Vasile, Mitrea Dumitru ş.a.” (p.253). Se
specifică faptul că în această cameră a murit, datorită torturilor, Ion Radovan.
La 9 iulie 1953, anchetatul Cornel Popovici, un altul dintre schingiuitori,
declară: “În penitenciarul Gherla am bătut pe următorii deţinuţi: Coravia [sic! în
loc de: Caravia] Paul, Ionescu Romeo, fost maior, condamnat la 3 ani închisoare
pentru trecere de frontieră, Radovan Alex. [atenţie la modificarea prenumelui; n.n.
], Bourceanu Vasile, Cristescu Constantin, Mitrea Dumitru, Branze Ilie [!], Papkent
Keropian, Nicoară Virgil, Balanovici Vasile, Obreja Octav, Niţă Mihai, Pilat
Constantin, Burtea Constantin, Popescu Aurel, Vandor Sabin, Ionescu Constantin
fost maior condamnat pentru organizaţie subversivă la 7 ani închisoare, Preotescu
Nicolae, Cotârlă Pavel şi Stoia Ion” (p.542).
Acelaşi mărturiseşte la 14 iunie 1954: “Deţinutului Papken Keropian, i-am
dat circa 25-30 lovituri cu bâta la fund, cam tot atâtea cu bâta la tălpi, aproximativ

184
20 lovituri cu bâta la palmă, 20 palme [!] la faţă, 20 pumni la piept, ţinut nedormit
3-4 zile şi nopţi. A fost ţinut în poziţie chinuitoare pe marginea patului timp de
aproximativ 15 zile. În urma acestor torturi a rămas foarte desfigurat şi distrus”
(p.549): este vorba tot de camera 104. Desfigurarea o mai menţionează şi în alt
context (p.550). Recunoscând că în urma bătăilor aplicate de el, ziua următoare a
decedat Alexandru [sau Ion?] Radovan, reeducatorul îşi aminteşte: “cei care în
urma torturilor aplicate de subsemnatul s-au resimţit mai mult şi probabil să se
resimtă şi acuma au fost Papken Keropian şi Nicoară Virgil care erau mai bătrâni”
(p.551).
Papken Keropian, una dintre cele mai mari victime ale reeducărilor, a fost
martor al procuraturii în procesul intentat în 1954 „reeducatorilor‟. În sentinţa nr.32
a instanţei de fond, Tribunalul Militar pentru unităţile M.A.I., din 10 noiembrie
1954, se specifică, în conformitate cu declaraţiile lui Stoian Ion: “de pe urma
acestor torturi au rămas nebuni deţinuţii: Mateescu Nicolae, Bănescu, iar
schingiuiţi au rămas: Vandor Sabin, Ghirik Gh., Papken Keropian, Potcoavă Ion”
(p.709). Atragem atenţia asupra aceleiaşi inculturi dovedite în toate forurile justiţiei
de ieri, deoarece "schingiuit" nu poţi “rămâne”, ci eşti; de rămas, rămâi infirm, cum
se notează la p.757.
În vederea unei mai bune şi mai corecte înţelegeri a celor petrecute în acele
celule ale groazei, preiau din procesul verbal de interogatoriu al deţinutului
Constantin Pilat, din 3 iulie 1953, o amintire ce confirmă în esenţă memoriile lui
Timofei Mândru când relatează orori morale neaduse în discuţie de „reeducatori‟,
când au ajuns a fi la rândul lor anchetaţi: “...ne-a vopsit la faţă şi ne-a îmbrăcat
caraghios, punându-mi de gât un colac de la W.C., învăţându-mă să spun poezii în
care mă batjocoream pe mine” (p.49). Acestea se săvârşeau sub ochii conducerii
penitenciarului, ce inspecta camerele de tortură şi se amesteca în activitatea
„reeducatorilor‟: “directorul Gheorghi a chemat pe şeful camerei Târnoveanu şi i-a
spus să nu mă mai îmbrace caraghios, atât directorul cât şi ofiţerul de la biroul
inspecţii nu a [sic!; n.n.] cunoscut că în acest timp preotul Popescu era pus să mă
împărtăşească cu materii fecale” (ibidem). Domnul Constantin Pilat a fost obligat
să-şi recite poeziile, în acea costumaţie, şi în faţa directorului închisorii, care tutela
crimele comise, pentru ca acesta să examineze gradul de involuţie a deţinuţilor
întru ascultarea poruncilor aidoma unor roboţi, scopul principal urmărit de
reeducările organizate de Securitate, şi să dea îndrumări „reeducatorilor‟, după cum
s-a văzut.
Consemnările lui Timofei Mândru oferă şi alte informaţii, dintre acelea
mai puţin luate în atenţie de către memorialişti, dar ce se cuvin la fel de bine
cunoscute de contemporanii mei şi reţinute de istorie, deoarece ele ilustrează o
perioadă cenuşie până la disperare din viaţa foştilor deţinuţi politici, aceea
succedând eliberării. Mai departe, cititorul va cunoaşte şi ceva despre tactica
internărilor „duşmanilor politici‟ ai comunismului ceauşist în spitale psihiatrice,
despre care internări s-a vorbit mult în perioada imediat următoare Revoluţiei din
„89, dar în legătură cu care nu s-au publicat mai deloc mărturii.

185
 “Am fost internat, operat de 3 ori la genunchi de t.b.c osteoarticular (Spit.
de urgenţă - Bucureşti - două internări şi două operaţii -; Sanatoriul T.B.C.
Baloteşti; internat şi tratat de 3 sau 4 ori; de 3 ori internat şi tratat la Sanat. T.B.C.
Osteoarticular Agigea - Constanţa. Plus alte spitale centrale, regionale, municipale
şi orăşeneşti. (...) şi câte nu am mai păţit după eliberarea mea din puşcărie... Unora
dintre medici, care nu înţelegeau de unde am atâtea maladii, dintre care multe
cronicizate, le-am vorbit deschis şi le-am spus fără a ascunde ceva din ceea ce mi s-
a făcut şi ne-au făcut celor ca mine aceia care îi trăgeau întruna cu ‹umanismul
comunist›. Şi le-am vorbit tuturor medicilor care s-au ocupat de mine şi despre
acea acţiune (experiment unic în istoria umanităţii şi denumit cu un indescriptibil
cinism “REEDUCARE - DEMASCĂRI”). Iar unii dintre medici m-au ascultat cu
atenţie şi uimire şi au manifestat compasiune faţă de persoana mea prin tot ceea ce
au făcut pentru mine: internări, de multe ori fiind repartizat în rezerve şi nu în
camere ‹‹comune››, medicaţie şi îngrijire corespunzătoare, limbaj civilizat etc. –
Însă unii dintre medici ‹‹mi-au făcut-o››! Au informat securitatea despre tot ce le-
am spus.” Aici apar cele două paragrafe citate iniţial. După care:
“(...) şi le-am mai relatat şi altele medicilor care se ocupau de mine, medici
dintre care unii se uitau la mine ca la un nebun delirant [...], iar unii dintre medicii
cărora le-am relatat toate acestea şi multe altele m-au turnat la Securitate, am fost
interogat, întrebat dacă am des halucinaţii auditive şi vizuale, dacă delirez des, dacă
mi se pare că sunt închis, bătut şi hrănit cu forţa cu fecale, fript cu ţigara, împărtăşit
cu fecale şi urină, şi cum mă aflam internat în Secţia Medicală (Boli Interne),
imediat după anchetă am fost transferat după gratii la Spit. de Neuro-Psihiatrie
Constanţa, unde repede-repede mi s-a dat diagnosticul de SCHIZOFRENIE
PARANOIDĂ REACUTIZATĂ, cu propunerea de a fi transferat la Bălăceanca -
Ilfov”. [Autorul sugerează curând adevărul cunoscut de noi toţi: că este vorba
despre un cămin-spital pentru „irecuperabili‟, unde eşti internat pe viaţă; n.n.].
“Medicul şef psihiatrie şi medicul şef neurologie (o distinsă doamnă care, la numai
29 de ani vârstă, s-a sinucis prin strangulare la Bucureşti) – ambii s-au purtat
deosebit de frumos cu mine, inclusiv Asistenta şefă – o doamnă transilvăneancă,
avea accent maghiar, care se numea Cornelia Pop, pe atunci soţia unui colonel de
securitate, din cadrul Inspectoratului Regional de Securitate Dobrogea, care s-a
opus ideii şi măsurii luate privitor la trimiterea mea (la internarea mea definitivă) la
Bălăceanca.” [Nu pot să nu atrag atenţia asupra faptului că acest fost deţinut, ca toţi
ceilalţi, nu cunoaşte ura faţă de salariaţii Securităţii, nediferenţiată – dealtfel, nu se
dovedeşte că ar cunoaşte ura în nici un fel –; dimpotrivă, el subliniază omenia şi
simţul de răspundere de care a dat dovadă această soţie de colonel de Securitate,
doamna Cornelia Pop, căreia prietenul meu îi datorează rămânerea printre cei
acceptaţi a nu fi nebuni vrednici de perpetuitatea izolării lor de societate, atunci
când Securitatea intenţiona să-l scoată din rândurile oamenilor normali, aruncându-
l printre bolnavii definitiv; n.n.]. Iar cei doi medici şefi mi-au explicat cu
menajamente de ce eu din acea zi [înainte; n.n.] (şi că e bine şi va fi bine pentru
mine ca) din acea zi a internării mele în Spit. de Neuro-Psihiatrie Constanţa să am,

186
să port şi să înţeleg a accepta sus-menţionatul diagnostic care mă va feri de multe şi
mari necazuri.”
Această „lipire‟ a etichetei: “nebun”, îl scotea pe „duşmanul de clasă‟ din
rândurile celor cu autoritate morală în obşte, împiedicându-l să aibă contacte fireşti
cu concetăţenii, asta pentru că nu mai avea …drept de muncă. Orice critică a lui
adusă regimului comunist sau conducerii partidului devenea, brusc, fantazarea unui
om cu „minţile duse‟ şi nu mai atârna în faţa judecăţii celor cu adevărat „fără
minte‟, care nu ştiau citi dedesubturile regulilor în conformitate cu care era
condusă societatea noastră.
Pateticul destin al lui Timofei Mândru, colegul meu de detenţie prin care
am aflat ororile la care a fost supusă generaţia precedentă (generaţiei mele) de
studenţi condamnaţi politic nu se încheie cu această scoatere în afara hotarelor
„normalului‟.
“Şi câte nu am de spus în legătură cu această atât de umilitoare perioadă
din viaţa mea, despre diagnosticul sus-menţionat cu care am ajuns la limita de
vârstă, şi, culmea culmilor banditismului, cu câţiva ani în urmă, când am trecut de
la pensia pe caz de boală, cu gradul de invaliditate II, o doctoriţă căreia-i relatasem
necazurile mele (o d-nă medic psihiatru, încă tânără – femeie între amândouă
vârstele, al cărei soţ, medic neurolog în Piatra Neamţ, s-a sinucis, împlântându-şi
de 5 ori cuţitul în piept, iar ea s-a recăsătorit cu un bărbat care a dus-o în Canada cu
cei doi copii ai ei din prima căsătorie), deşi ştia din documentele mele medicale că
în cadrul a patru internări, de câte două luni fiecare internare, în cel mai mare spital
din România, de boli neuro-psihice, Spit. nr.9 “Profesor Dr. Gh. Marinescu” din
Bucureşti, – spital cu clinici universitare, a infirmat diagnosticul de
SCHIZOFRENIE PARANOIDĂ - [acela; n.n.] precizând că MÂNDRU TIMOFEI
are următorul diagnostic: Sindrom depresiv reactiv persistent şi psihastenie –
provocate de detenţiune; acea doctoriţă, cu soţul sinucigaş, pe ultima decizie cu
care m-am prezentat la comisia de expertiză medicală, înainte de a trece la pensia
de stat pentru limită de vârstă, mi-a pus diagnosticul SCHIZOFRENIE
PARANOIDĂ + PARANOIA, nefăcând altceva decât de coadă (SCHIZOFRENIE
PARANOIDĂ) să-mi agaţe şi o codiţă sau mai bine zis o altă coadă: PARANOIA.
Nu ştiu dacă Dumneavoastră puteţi înţelege, dacă vă puteţi imagina cât de mult m-
au mutilat psihic aceste diagnostice de SCHIZOFRENIE PARANOIDĂ
REACUTIZATĂ, de gr. II, din decembrie 1963 până în momentul de faţă, şi de
PARANOIA, din octombrie 1993 până/şi în momentul de faţă!” Atrag atenţia
cititorului că acestea se petreceau la câţiva ani după Revoluţia din Decembrie „89,
ceea ce demonstrează înrădăcinarea fără apel a sistemului comunist şi securist într-
o ţară unde Justiţia nu şi-a spus cuvântul cu privire la crimele săvârşite împotriva
umanităţii în România.
Socotesc o datorie cetăţenească a scriitorului să încredinţez tiparului aceste
pagini, cu tot caracterul lor intim, fiindcă atari atitudini se pot repeta; mă refer atât
la cele ale unor medici cărora li s-a impus să inventeze diagnostice psihiatrice
pentru nişte oameni sănătoşi neagreaţi de regimul comunist; în temeiul lor să-i
interneze pe aceştia, disturbându-le cu adevărat echilibrul psihic printr-o medicaţie

187
destinată bolnavilor şi nu celor sănătoşi; sau să denunţe, ignorând în mod criminal
datoria medicului de a păstra secretul încredinţat lui de pacient, să denunţe
organelor represive mărturisirile făcute de pacient numai pentru a înlesni doctorului
să-i înţeleagă starea fizică maladivă, pentru a-l ajuta să-şi recupereze sănătatea şi
forţele. Medicii nu trebuie să uite că sănătatea pacienţilor lor constituie un teren
apolitic de desfăşurare a ajutorării oamenilor, pentru care s-au pregătit, şi că a trăda
interesele acestei sănătăţi, în anumite condiţii, devine crimă împotriva umanităţii.
Dar, mai mult şi mai însemnată, poate, este mărturia privind estropierea
voluntară, umilirea dincolo de imaginabil, tentativa de dezumanizare depăşind
limitele suportabilului, ale unui reprezentant al poporului armean, popor primit cu
braţele deschise de neamul nostru atunci când alte masacre, atunci când genociduri
l-au alungat din ţara lui. Remarcăm că nu era un om de rând, ci un conducător al
sufletelor ce se încredinţau lui, un PREOT. Prin îngenuncherea acestuia se urmărea
înspăimântarea tuturor foştilor săi enoriaşi, a tuturor armenilor din Dobrogea. Iar
cum rezultatul scontat ca urmare a ciclului de 'reeducări' era ca victimele să devină
turnători, este uşor de închipuit ce recolte bogate de deţinuţi armeni se aşteptau de
la un preot al acestei naţii.

Cazul lui Papken Kevorkian – dacă acesta îi este numele real – circumscrie
unul dintre aspectele cele mai limpezi ale atitudinii Uniunii Sovietice faţă de
armenii din România (pentru cei care nu cunosc istoria 'reeducărilor' este profitabil
să afle că ele s-au desfăşurat în umbra consilierilor sovietici ai M.A.I.!)

188
 NUCŞOARA, SATUL DINTRE GRATII
Stejărel OLARU (Bucureşti, Romania)

Î n 1989, puţini dintre noi îşi mai aminteau dramele petrecute în pădurile
României în anii ‟50, odată cu consolidarea democraţiei populare. După
revoluţie, românii au încercat, şovăind, să înveţe exerciţiul rememorării,
mijlocul prin care se putea învinge teribila confuzie în care ne relaxam. Astfel, deşi
se cunoştea violenţa şi teroarea care au însoţit înlăturarea „claselor sociale
antirevoluţionare”, deşi se ştia despre grupurile de rezistenţă din munţi, nu se ştia,
de fapt, cine erau fraţii Arnăuţoiu, Gheorghe Arsenescu, Ioan Gavrilă Ogoranu,
Dumitru Apostol şi alţii ca ei, care au avut curajul să aleagă lupta directă in timpul
comunizării satelor româneşti1. Nu erau cunoscuţi de români evident, datorită
secretului deosebit păstrat de autorităţile comuniste în jurul lor.
Aceste rânduri însă nu sunt despre Toma sau Petre Arnăuţoiu, Maria Plop
sau Elisabeta Rizea1, ci despre satul lor, Nucşoara. Pentru că o dată ajuns în acest
sat te încearcă un puternic sentiment al transformării istoriei locului în mit. Şi, într-
o firească solidaritate ce o simţi faţă de săteni, te opreşti cu grijă din poartă în
poartă dornic să afli istoria fiecărui martor al evenimentelor trecute. Un fel de
privilegiu care, ţi se pare, îţi este dat de istorie. Însă, în scurt timp, realizezi că
lucrurile nu stau întocmai aşa.
Situată în partea de nord a judeţului Argeş, comuna Nucşoara are în
componenţă satele Zboghiţeşti, Slatina, Gruiu şi reşedinţa de comună, satul
Nucşoara. Datorită publicităţii deosebite din ultimii ani, a vizitelor regelui Mihai şi
a preşedintelui Constantinescu în comună cât şi acasă la Elisabeta Rizea, Nucşoara
nu mai trăieşte în anonimat. Din acest motiv, în zilele de sărbătoare poţi vedea cum
satul este vizitat de grupuri mici de elevi care se opresc cu autobuzul pe undeva pe
lângă primărie şi îşi desfac pacheţelele cu mâncare. Sau, când şi când, mai opreşte
câte o maşină din care coboară şoferul pentru a se dezmorţi în timp ce explică celor
care îl însoţesc cum, pe dealurile înalte şi împădurite din jur, „se ascundeau înainte
Arnăuţoii”. Nucşorenii s-au cam obişnuit cu astfel de prezenţe curioase în satul lor,
şi cum să n-o fi făcut, din moment ce Nucşoara este unul dintre locurile unde
ministerul de interne a trimis, între 1949 şi 1958, cel mai mare număr de securişti
pe cap de locuitor, fie sub forma trupelor regulate fie sub cea a identităţii de ofiţeri
şi subofiţeri de miliţie detaşaţi pe teren care colaborau strâns cu agenţii şi
informatorii sub acoperire aflaţi deja în sat. În acea perioadă, numeroşi săteni au
fost închişi, bătuţi şi torturaţi, o parte chiar executaţi. Unii dintre ei, cei mai mulţi,
s-au făcut vinovaţi de „crima” de a fi fost trecuţi pe celebra listă pe care Toma
Arnăuţoiu o purta cu el şi unde îşi notase persoanele de la care s-a aprovizionat cu

189
alimente pentru ca mai târziu, după ce regimul se va fi schimbat, acestora să li se
plătească în mod cinstit paguba suferită sau ajutorul dat. Trista ironie este că foarte
mulţi dintre ei nici măcar nu ştiau că se află pe acea listă, din moment ce fugarii
intrau noaptea în curţile oamenilor. Astfel că pentru 2-3 kg. de prune uscate luate
din magazia unui sătean în timp ce dormea, acesta a trebuit să plătească cu şapte
ani de închisoare după ce lista lui Toma Arnăuţoiu a ajuns în mâinile Securităţii!
Exemplele sunt nenumărate şi fiecare dintre ele relevă absurditatea care legitima
sistemul1.
În 1945, cine ar fi trebuit să fie primul gospodar al satului, primarul, n-a fost
de loc un gospodar, ci un tânăr comunist abia venit de pe frontul sovietic. Ion
Şerban povesteşte cum întorcându-se în ţară, după câteva luni „a venit unul de la
Câmpulung cu o maşină mică şi m-a chemat la primărie. Mi-a zis: dumneata din
momentul de faţă eşti primar în comună. Decizia îţi vine de la partid de la
Câmpulung. Nu am ştiut cine era şi nu ştiu nici acum. Era din partidul comunist”1.
Întrebat cum s-a descurcat în acele momente, Ion Şerban răspunde: „Ce era să ştiu
eu, că aveam cinci clase. La primărie era contabilul vecin cu mine care mă ajuta,
dădea telefoane, făcea plăţile, le rezolva el, că eu nu ştiam ce înseamnă
administraţie.”1 Deţinuţii politici din sat1 vorbesc despre fostul primar Şerban cu
dispreţ. Toţi ştiu că Ion Şerban, când a participat, militar fiind, la primul atac contra
Uniunii Sovietice s-a predat, pentru ca mai apoi, înrolat în divizia „Tudor
Vladimirescu”, să se afle în linia întâi, vorbind la portavoce soldaţilor români:
„Fraţi români, aici este sergentul Şerban. Vă rog, predaţi-vă, nu luptaţi împotriva
ostaşilor sovietici…!” striga viitorul primar nucşorean1. Ion Şerban chiar n-a avut
nevoie de mai mult de cinci clase pentru a confisca din gospodăriile nucşorenilor
arestaţi mobilierul şi animalele, când a coordonat întovărăşirile din sat sau a condus
comisii de partid care identificau chiaburii. Instinctiv, a înţeles că trebuie să se
înconjoare de oameni care, fiindu-i alături, îl pot ajuta în munca „istorică” de
„făurire a socialismului” în satele româneşti. Ion Şerban n-a fost deci singur. Cel
mai de nădejde ajutor i-a fost Paşol Constantin, care îşi aminteşte primele clipe ale
relaţiei lor: „După război, a venit Şerban, care a fost prizonier la ruşi, a fost în
Siberia, a venit cu divizia Tudor Vladimirescu. A fost pus primar aici şi mă
pomenesc într-o zi cu el şi zice: măi Costică, te înscrii bă, la comunişti? Mă înscriu,
de ce nu. În ‟46 m-am înscris la comunişti.”1 Paşol Constantin, o copie aproape
fidelă a lui Şerban, crede că oamenii ar trebui să-i fie acum recunoscători pentru
munca de lămurire pe care a depus-o în acei ani: „Când oamenii aveau un necaz
veneau la mine şi eu îi chemam la partid. Dacă aveau dreptate îi ajutam. Dacă aş
mai fi tânăr m-aş înscrie la facultate, că eu aveam 4 clase şi abia după aceea am
mai făcut studii de statistică şi planificare. Am făcut la Câmpulung două săptămâni.
A fost un curs la care m-a trimis partidul, de la judeţeană. Dintre toţi, eu citeam.
Am citit pe Marx, Opere Alese. O carte grozavă. Tatăl lui a fost un mare afacerist
iar el vorbea de plus-valoare.”1 În ceea ce-l priveşte, Paşol nu pare că va înţelege
vreodată de ce astăzi există oameni care vorbesc despre sacrificiul partizanilor din
munţi şi care se preocupă de recuperarea memoriei acestora: „Eu nu am fost
amestecat cu ai lui Arnăuţoiu. Era vecin cu mine şi eu i-am spus lui Toma

190
Arnăuţoiu când m-am întâlnit cu el în pădure: bă vecine, dumneata nu eşti ca mine
cu 4 clase, eşti om cu cultură. Comuniştii ăştia au nevoie de dumneata să te pună
într-un post bun. Îţi dau bani şi salariu şi nu mai fugi dracului în pădure, că ăştia te
prind şi te împuşcă. Nu te juca”.1, îşi aminteşte Paşol momente care nu par să fi
existat decât în imaginaţia lui. Tot atunci l-am întrebat pe Paşol dacă astăzi mai
face politică comunistă: „Am votat şi eu şi toţi ai noştri. Prima dată l-am votat pe
Iliescu, că am zis că face treabă. Se apucase bine la început şi dacă Petre Roman nu
făcea prostii era tare bine. Acum am votat cu Vadim. Domnule, nouă ne trebuie
Vadim Tudor, să conducă ţara alături de Funar şi Miron Cozma. Dacă ajunge să
conducă ţara, o îndreaptă. E drept, ceva mai greu, suferim pe spinarea noastră vreo
2-3 ani, dar o pune la punct”.1
Dacă Ion Şerban şi Paşol Constantin nu au ezitări în a vorbi despre
începuturile comunismului făcând-o chiar cu plăcere, Ion Ungureanu, brigadier
silvic în acea perioadă, pare a se teme. Trecutul lui este întunecat şi fiecare dintre
foştii deţinuţi politici ştie că a fost omul Securităţii. De altfel, documente din arhiva
Serviciului Român de Informaţii până mai ieri secrete, vorbesc astăzi de la sine
despre cât de importanţi au fost brigadierii silvici în acţiunile de prindere ale
partizanilor de către Securitate: „brigadierii silvici să fie făcuţi răspunzători de
controlarea terenurilor ce le au în sarcină, pentru ca aceştia să sesizeze la timp
forurile superioare despre orice apariţie a bandiţilor în raza lor; direcţiunile
regionale de securitate să procure planurile lucrărilor forestiere din regiunea lor şi
să ia măsuri de verificare şi împrospătare a reţelelor informative în rândul
lucrătorilor forestieri”.1 Ungureanu îşi aminteşte: „A fost multă armată şi securitate
care i-a căutat, dar şi noi, silvicultorii, eram foarte urmăriţi de Securitate. Ne luau
cu ei pe urmele lor. (…) Unii au zis că sunt chiar securist, că am fost ofiţer de
securitate sau cine ştie. Dacă eram securist nu ieşeam la pensie de la pădure,
ieşeam de la ei”1. Fostul brigadier silvic nu recunoaşte cum, alături de trupele de
securitate, intra în casele nucşorenilor în încercarea de a-i prinde pe fugari. Pentru
el, tot ceea ce s-a întâmplat are o justificare: „Lumea ştie că eram obligat şi nu-mi
reproşează nimeni nimic”1. Astăzi, fostul brigadier silvic şi colaborator al
Securităţii, la pensie fiind, nu are răbdare să stea acasă: „Eu, din 1990, am fost la
FSN preşedinte pe comună şi în 1992, când s-a despărţit Iliescu de Roman, am
trecut de partea lui Roman pentru că un nepot de-al meu, Cârstoiu, a intrat în
politică cu PD. A fost prefect şi acum e deputat”1. Ungureanu nu se sfieşte să spună
că „ e mai bine acum”, când face politică nestingherit de nimeni, în calitate de
consilier PD la primărie, decât pe vremea când Şerban şi Paşol confiscau
pământurile ţăranilor, iar el participa la „vânătoare” de partizani alături de securişti.
Conform legislaţiei comuniste, toţi cei care au manifestat opoziţie deschisă
regimului erau sancţionaţi cu privare de libertate şi confiscarea totală a averii.
După revoluţie, cea mai fierbinte dorinţă a nucşorenilor care îşi petrecuseră o bună
parte din viaţă prin puşcării, a fost aceea de a-şi reprimi pământurile, pentru că deşi
nu au trecut prin durerosul proces al colectivizării (relieful nu permitea dezvoltarea
agriculturii), sătenilor care s-au opus regimului în acea perioadă li s-a confiscat

191
pământul. Ferma Slatina, înfiinţată la începutul anilor ‟60, a înghiţit toate terenurile
din jur care aparţineau ţăranilor din comună, iar aceştia au primit la schimb
pământul confiscat de la deţinuţi. După 1990, foştii proprietari şi-au reclamat
dreptul de a fi reîmpropietăriţi, astfel că nucşorenii au început să se întâlnească prin
sălile tribunalului. Până în 1992 existau numeroase procese între foştii deţinuţi şi
cei care primiseră pământurile lor, sau între aceştia din urmă şi ferma din Slatina.
Şi chiar dacă ferma a fost nevoită în urma hotărârilor judecătoreşti să renunţe la
mare parte din pământul ce-l gospodărea, nucşorenii care şi-au primit vechile loturi
încă mai regretă pământurile foştilor deţinuţi politici. Într-un memoriu adresat
preşedintelui Ion Iliescu imediat după 1990, directorul şcolii din Nucşoara, Stoica
Vasile, pe atunci consilier FSN, împreună cu alţi 41 de semnatari roagă conducerea
statului să le rezolve problema: „Domnule Preşedinte, un grup de veterani din
comuna Nucşoara, jud. Argeş, vă aducem la cunoştinţă următoarele: în urma celor
două războaie mondiale la care mai mulţi cetăţeni din această comună au participat,
aceştia au fost împroprietăriţi cu pământuri de pe raza comunei pământuri pe care
nu le-au stăpânit decât pentru puţină vreme, deoarece ferma IAS Slatina ni le-a luat
pentru a avea o suprafaţă întinsă la un loc. În acest timp, un grup restrâns de
cetăţeni s-au coalizat cu banda legionară Arsenescu-Arnăuţoiu care au fost
condamnaţi în urma faptelor săvârşite. Acestor cetăţeni li s-au confiscat
pământurile în urma unei hotărâri judecătoreşti, pământuri care au intrat în posesia
IAS Slatina, dar ele erau parcele izolate şi nu putea beneficia ferma de ele. De
aceea, în locul pământurilor luate nouă, veteranilor, de către fermă ni s-au dat
aceste terenuri confiscate de la deţinuţi pe care le stăpânim de 30 de ani. În urma
legii funciare, aceşti deţinuţi îşi cer cu străşnicie loturile stăpânite de noi până
acum, deoarece şi-au întocmit dosare false profitând de avantajele legii 18 din 1990
(…) Nu este normal ca aceste terenuri să se dea acestor deţinuţi care nu au depus
nici un efort pentru îngrijirea lor…”1 Firesc, simţim nevoia să ne întrebăm cum ar
fi putut foştii deţinuţi să se îngrijească de aceste terenuri, din moment ce nu le mai
aveau în proprietate şi se găseau prin puşcării? Domnul profesor Stoica explică însă
raţionamentul său: „noi ne-am jertfit pentru ţară căzând unii dintre fraţii noştri pe
câmpul de luptă, alţii s-au întors răniţi sau mutilaţi pentru toată viaţa şi nu se poate
compara sacrificiul acestora cu faptele săvârşite de banda Arsenescu-Arnăuţoiu,
care au atras şi consăteni de-ai noştri. Fapta lor s-a concretizat în a fura diferite
alimente şi animale de la oamenii din sat pentru a-i hrăni pe aceştia (…) Adevăraţii
eroi sunt aceşti veterani care şi-au apărat ţara şi nu aceşti deţinuţi care în
solidaritate luptau pentru putere”1.
IAS-ul din Slatina desfiinţându-se, procesele au durat aproximativ 4 ani. Ion
Chelu, primarul Nucşoarei din 1992 până în 2000, a fost ales de două ori la rând,
promiţând sătenilor că nu va împroprietării ţăranii care şi-au pierdut pământul prin
confiscările făcute de comunişti. În mod normal, orice înstrăinare a pământului
făcută după 6 martie 1945 ar fi trebuit considerată ilegală şi anulată, dar atitudinea
primarului a fost aceea de refuz în aplicarea Legea Fondului Funciar. Elisabeta
Rizea şi-a primit titlul de proprietate abia în 1996, iar Ioana Voicu-Arnăuţoiu, fiica
lui Toma Arnăuţoiu şi Mariei Plop crede că primăria din Nucşoara „îmi rezervă

192
celebritatea de a fi chiar ultima persoană care poate recupera, în baza legilor în
vigoare, ceea ce de drept ar trebui să recuperez. Lupta de clasă are acum forme
subtile: tergiversarea, tăcerea, amânarea”1.

Vizitând Nucşoara m-am întrebat, firesc, de ce acum satul nu doreşte să-şi

cinstească eroii. Poate că nucşorenii, pe vremea când partizanii se refugiau în
munţi, s-au simţit bătuţi de Dumnezeu numai pentru că s-au născut în acelaşi loc cu
Toma şi Petre Arnăuţoiu, căci prigoana regimului comunist nu a ocolit pe nimeni.
Atunci fiecare pedeapsă trebuia să fie exemplară şi fiecare sătean arestat trebuia să
înţeleagă şi să accepte. Şi să nu uite. Astăzi, nucşorenii privesc ostil orice încercare
de a-i preţui pe cei care nu au acceptat pur şi simplu comunismul. Vică Berevoianu,
un fost deţinut politic, povesteşte cu amărăciune: „Când am vrut să punem o cruce,
nu ne-au dat voie. Preotul, când a venit Regele, şi-a băgat nasul iar noi am stat ca
nişte căţei pe afară. Când a venit Constantinescu, i-a dat 30 de milioane să
renoveze biserica, iar când am vrut să punem crucea în curtea bisericii, nu ne-a
lăsat. De ce nu ne-a lăsat? El, ca preot, trebuia să facă o predică în faţa poporului
pentru că orice bandit are dreptul la o cruce…A trebuit s-o ducem la Poinărei, la
300 de metri de locul unde a fost împuşcat preotul Constantinescu” (cel care slujise
la aceiaşi biserică în urmă cu o jumătate de veac şi a fost executat pentru că i-a
sprijinit pe partizani)1.
Singurul monument care aminteşte de aceşti bandiţi (dacă se poate numi
monument acea adunătură de pietre de pe marginea drumului, inestetică, lipsită de
măreţie şi fără solemnitate) a fost făcut atunci când s-a asfaltat o parte din drumul
din sat. Pe el se află o placă, unde rândurile scrise vor să sugereze că acel drum a
fost făcut drept răsplată pentru sacrificiul nucşorenilor din anii ‟50. Ca şi cum satul
n-ar fi meritat, în alte condiţii, asfaltarea drumului. Foştii deţinuţi politici din
Nucşoara regretă că, cu toate schimbările politice din ultimul deceniu, nu pot găsi
sprijin în iniţiativele lor. Ar vrea să ierte, dar în nici un caz nu pot să uite, spre
deosebire de consătenii lor care, în ciuda opresiunii îndurate şi de ei, au devenit cu
timpul pro comunişti – şi au rămas aşa.
Până la urmă, cea mai preţioasă amintire despre aceşti oameni nu se află într-
o troiţă sau într-un monument, ci în rândurile scrise de Toma Arnăuţoiu unuia
dintre urmăritorii lor dar parcă mai degrabă scrise pentru el însuşi. În ele regăseşti
credinţa curată a celor care luptau nu numai pentru pământul şi casa lor, ci şi pentru
şansa ca fiii lor să aibă dreptul de a-şi alege viitorul: „te rog să ne crezi că nu avem
nimic de discutat cu dvs. astăzi, nici nu facem poezii, nici nu scriem ameninţări
pentru că noi nu vrem să mai trăim, nici pentru ceea ce a fost, nici pentru ceea ce
este. Mersul lumei este mereu în schimbare şi se dirijează după voinţa reală a
oamenilor adevăraţi. Nu se dirijează nici după interesele personale pe care dvs. le
numiţi ale poporului şi nici după ţeava pistolului în ceafă (…) Noi suntem mândri,
cu fruntea senină şi cu sufletul curat, că nu am tâlhărit pe nimeni şi nimeni nu ne
poate arăta cu degetul că am furat ceva, deşi numai Dumnezeu ştie cu ce am trăit

193
şi mai avem încă destul, pentru a nu ne pângări mâinile cu avutul dvs. deşi voi toţi
v-aţi mânjit, precum câinii la hoit când aţi intrat în gospodăriile noastre”1.

Stejărel Olaru (n. 1973) – cercetător la Institutul Român de

Istorie recentă Bucureşti. A absolvit Facultatea de Teologie
Bucureşti. Studii post universitare în Ştiinţe Politice la Şcoala
Naţională de Studii Politice şi Administrative- Bucureşti.

194
 SENTINŢA NR. 11 DIN 12 FEBRUARIE 1962 A
TRIBUNALULUI MILITAR DE REGIUNE BUCUREŞTI
- ÎN DEPLASARE LA GARNIZOANA PITEŞTI
Vasile NOVAC* (Piteşti, Romania)

T ribunalul Militar de Regine Militară Bucureşti, Colegiul de Fond

compus din:
Preşedinte - locotenent colonel de justiţie Branovici Ion
Judecător - maior de justiţie Munteanu Fănică
Asesori populari - maior Brat Iosif
- maior Chivu Nicolae
Procuror militar - maior de justiţie Molea Marian
Secretar de şedinţă - Cârstea Marin“, în şedinţa din 12 februarie 1962,
judecă şi condamnă, cu unanimitate de voturi, pe următorii inculpaţi: Arsenescu I.
Gheorghe, Bivol Nicolae, Poştoacă Ion, Buduluca Gheorghe, Buduluca Maria,
Poştoacă N. Apostol, Poştoacă Floarea şi Poştoacă Elisabeta. Judecă şi absolvă de
pedeapsă pe Alexiu N. Petre, fiindcă a mai fost judecat şi absolvit pentru aceleaşi
acuzaţii, pe Catrinu Daniel şi pe Sulca Ioan.

*
Muzeul Judeţean Argeş

195
 În ziua de 13 decembrie 1963, a fost graţiat de „restul pedepsei ce mai avea
de executat Poştoacă Nic. Apostol“, iar la 24 iulie 1964 Poştoacă Ion şi Alexiu
Petre. La 9 aprilie 1964, Consiliul de Stat graţiază şi pe: Poştoacă Elisabeta, pe
Buduluca Gheorghe, pe Buduluca Maria, pe Poştoacă Floarea şi pe Bivol Ion
Nicolae de restul pedepsei2.
Arsenescu I. Gheorghe este condamnat la moarte, confiscarea averii şi
plata a 1500 de lei cheltuieli de judecată; Bivol Nicolae, la 10 ani temniţă grea,
cinci ani degradare civică, confiscarea averii şi 1000 de lei cheltuieli de judecată;
Poştoacă Ion, la 15 ani muncă silnică, şapte ani degradare civică, confiscarea totală
a averii şi 1200 de lei cheltuieli de judecată; Buduluca Gheorghe, la 15 ani temniţă
grea, şapte ani degradare civică, confiscarea totală a averii şi 1200 lei cheltuieli de
judecată; Buduluca Maria, la 10 ani muncă silnică, cinci ani degradare civică,
confiscarea totală a averii şi 1000 lei cheltuieli de judecată; Poştoacă N. Apostol, la
cinci ani temniţă grea, trei ani degradare civică, confiscarea totală a averii şi 500
de lei cheltuieli de judecată; Poştoacă Floarea, la 12 ani muncă silnică, şase ani
degradare civică, confiscarea totală a averii şi 500 de lei cheltuieli de judecată;
Poştoacă Elisabeta, la cinci ani muncă silnică, trei ani degradare civică, confiscarea
totală a averii şi 500 de lei cheltuieli de judecată3.
Despre Arsenescu I. Gheorghe, se consemna că s-a născut, în Câmpulung,
la 31 mai 1907, din părinţii: Ion şi Elena, că locuia pe strada Târgoviştei nr. 28, că
era divorţat, că avusese gradul de colonel şi că absolvise Şcoala Superioară de
Război4.
Sentinţa arată că Arsenescu Gheorghe a fost arestat, în ianuarie-februarie
1960, de către organele Securităţii, imputându-i-se că a fost membru P. N. L.
Tătărescu şi că, în 1948, fugar fiind, a iniţiat o bandă teroristă. Conform aceleiaşi
sentinţe:
„În primăvara şi vara anului 1948, ca urmare a propagandei instigatoare,
duse de cercurile reacţionare din ţară şi peste hotare, unele elemente duşmănoase
ca: legionari, ofiţeri deblocaţi, chiaburi, foşti moşieri sau industriaşi, foşti membrii
ai partidelor „istorice“, au început să se organizeze în bande teroriste, în nordul
fostelor judeţe Argeş şi Muscel, pentru a desfăşura activitate contrarevoluţionară
împotriva regimului democrat popular din R. P. R.
Astfel, în cursul anului 1948, din iniţiativa şi sub conducerea legionarului
Apostol Dumitru, mai mulţi legionari s-au constituit într-o bandă teroristă în nordul
regiunii Argeş. În acelaşi timp, în fostul judeţ Muscel, din iniţiativa inculpatului
Arsenescu Gheorghe, o serie de elemente duşmănoase, printre care: Hachentzelner
Gheorghe, Săndescu Vasile, Banu Constantin, Suicescu Victor, toţi legionari,
Purnichescu Ion, Purnichescu Gheorghe, Vasilescu Ion, Vasilescu Sever, foşti
industriaşi şi membrii P. N. L., Enescu Nicolae şi Constantinescu Ion, foşti moşieri
şi deputaţi... P. N. L. s-au constituit într-o altă bandă teroristă, care a întreţinut

2
Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, fond Tribunalul Militară de Regiune Militară Bucureşti, 1962, vol. 1,
Sentinţa nr. 11, p. 1, şi 41-43.
3
Ibidem, p. 41-43.
4
Ibidem, p. 1.

196
legături pe linia activităţii criminale, cu banda condusă de Apostol Dumitru, până
în 1949, când aceasta a fost depistată de către organele de stat“5.
La sfârşitul anului 1948, au fost arestaţi câţiva membrii ai grupării lui
Arsenescu. Colonelul a plecat la Bucureşti, stabilind legături cu Niţu Nicolae, fost
industriaş, membru P. N- Ţ, cu Dumitrescu Ion, fost moşier şi membru P. N. L.,
Andrei Gheorghe, fost industriaş legionar, cu Vişoianu Iosif, paraşutat clandestin în
ţară şi „Arnăuţoiu Toma, fost chiabur şi ofiţer în armata burghezo-moşierească, s-
au constituit într-o a doua bandă teroristă“6.
După câteva şedinţe conspirative, în care s-au discutat măsuri de
organizare, s-a hotărât crearea unei organizaţii cu caracter militar, care urmărea
„răsturnarea, prin violenţă, a orânduirii sociale şi de stat, instaurată în ţara noastră.
Această bandă teroristă urma să-şi desfăşoare activitatea, la început, în
zona muntoasă din sectorul comunei Nucşoara, întrucât terenul le oferea multe
posibilităţi de acţiune şi ascundere...
Pentru realizarea scopului propus, inculpatul Arsenescu Gheorghe şi Arnăuţoiu
Toma (condamnat), în luna martie 1949, s-au deplasat în comuna Nucşoara,
stabilind legături subversive, cu o serie de legionari, P.N.Ţ.-işti şi P. N. L-işti,
fugari, urmăriţi de către organele de stat, printre care: Arnăuţoiu Ion, chiabur, fost
şef de sector P. N. L., Drăgoi Ion, legionar, Arnăuţoiu Petre, legionar, Marinescu
Virgil, P. N- Ţ-ist, Chirca Ion, autor al unei crime săvârşite în 1946, Popoescu
Constantin, P. N. L-ist, fugar, urmărit pentru activitate de sabotaj, Jubleanu Titus,
Milea Beniuc şi alţii, toţi în prezent condamnaţi.
Punând în practică planurile lor criminale, inculpatul Arsenescu Gheorghe,
împreună cu ceilalţi membrii ai bandei şi-au procurat arme, muniţii şi alimente de
la mai mulţi favorizatori, au constituit ascunzători în munţi, unde au stat fugari, au
depus jurământ de credinţă, au săvârşit acte de teroare şi jafuri împotriva unităţilor
economice şi a gospodăriilor cetăţenilor, tâlhării şi asasinate, hotărând, totodată, ca
în cazul dezlănţuirii unui război din partea cercurilor imperialiste, să sprijine forţele
intervenţioniste, prin acţiuni violente împotriva organelor de partid şi de stat“7.
Colonelul Arsenescu şi colaboratorii săi mai sunt acuzaţi de asasinarea
bestială a plutonierului Apăvăloaie Constantin şi a sergentului major Florea L., din
partea Securităţii, care au vrut să-i prindă, în vara anului 1949. Retraşi în munţi,
Arsenescu i-a felicitat pe autorii omorului, printr-un „ordin de zi“, înălţându-i în
grad. Mai sunt acuzaţi de terorizarea unui grup de patru femei şi de jefuirea a 100
de cetăţeni care coborau din munţi, obligându-i să „strige lozinci
contrarevoluţionare“8.
În vara anului 1949, Arsenescu Gheorghe a împărţit „banda“ în două,
pentru o mai uşoară aprovizionare. Organele de securitate au încercat, de două ori,
în cursul lunii octombrie, să-l prindă pe colonelul Arsenescu. Scăpând, s-a refugiat

5
Ibidem, p. 4-5.
6
Ibidem, p. 5.
7
Ibidem, p. 5-6.
8
Ibidem, p. 6.

197
„în apropierea oraşului Câmpulung, unde a stat ascuns la diferite gazde, până în
februarie 1960, când a fost descoperit şi arestat“9.
După retragerea sa, grupul condus de Chirca Ion a mai acţionat, până în
„noiembrie 1949, când a fost lichidat, iar celălalt grup condus de teroristul
Arnăuţoiu Toma, până în anul 1958, când de asemenea a fost lichidat, după ce a
săvârşit o serie de acte de teroare“. Alte acuzaţii comune, puse în seama lui
Arsenescu şi Arnăuţoiu:
„În anul 1949 şi vara anului 1950, membrii bandei teroriste, iniţiată şi
condusă de Arsenescu Gheorghe, iar din octombrie 1949 de către teroristul
Arnăuţoiu Toma, au împuşcat mortal pe numitul Banu Gheorghe, membru P. M.
R., preşedintele cooperativei din comuna Nucşoara şi, concomitent, a rănit grav pe
Băncescu Ion, salariat al acestei cooperative.
În august 1950, teroriştii din această bandă au împuşcat pe locotenentul
major de miliţie Ghiţă Alexandru şi pe caporalul de miliţie Bălciu Ion, care
acţionau în vederea prinderea membrilor bandei.
În septembrie 1950, banda teroristă „Arsenescu-Arnăuţoiu“ au atacat în munţi un
grup de cinci turişti, pe care i-au împuşcat mortal“10. Turiştii, de fapt, erau securişti
care i-au atacat cu arme de foc, în momentul în care-şi spălau rufele.
În perioada de urmărire şi lichidare a grupului de partizani, între anii 1948-
1960, au fost capturate de la ei: 5 puşti semiautomate, 24 puşti mitraliere, 16
pistoale automate, 25 pistolete, una ladă cu grenade, un pistol pentru rachete şi mii
de cartuşe pentru acest armament. La Capturarea lui Arsenescu, s-au mai găsit două
pistoale semiautomate cu muniţie şi materiale de propagandă.
„Inculpaţii: Bivol Nicolae, Budulucă Gheorghe, Poştoacă Apostol,
Poştoacă Floarea, Poştoacă Elisabeta, Poştoacă Ion, Budulucă Maria şi Sulea Ion
au întreprins acţiuni de favorizare a inculpatului Arsenescu Gheorghe, cât şi a
unora din membrii bandei“11.
Sentinţa nr. 11/12 februarie 1962 dă şi alte detalii despre colonelul
Arsenescu. După trecerea în cadrul disponibil, în vara anului 1948, i s-au intentat
două procese de sabotaj economic. Pentru a nu fi arestat, s-a refugiat la Schitul
„Cetăţuie“ din comuna Cetăţeni Muşcel, fiind sprijinit de stareţul Pimen Bărbierul.
La începutul anului 1948, luând legătura cu: Enescu Nicolae, Constantinescu Ion,
Pimen Bărbierul, Ion şi Gheorghe Purnichescu, au hotărît „să constituie o bandă
înarmată“12. Lui Arsenescu îi revenea misiunea conducerii şi înarmării grupului,
fraţilor Purnichescu aceea a aprovizionării cu alimente, iar lui Enescu să ţină
legătura cu „elementele fruntaşe din fostele partide politice burgheze, cât şi cu
anumiţi reprezentanţi ai legaţiilor capitaliste din Bucureşti.
După această şedinţă, au plecat toţi la „Cetăţuie“, unde au semnat textul
unui jurământ, pe care l-au rostit şi semnat fiecare“13.

9
Ibidem, p. 7.
10
Ibidem.
11
Ibidem, p. 8.
12
Ibidem.
13
Ibidem, f. 9.

198
 Colonelul Arsenescu a recrutat pe: Predoiu Longin, Săndescu Vasile,
Hachentzelner Gheorghe şi alţii, care s-au deplasat la Muntele Roşu, unde
Arsenescu pregătise, din timp, adăposturi şi provizii. Prin intermediul lui Predoiu
Longin, au mai fost recrutaţi: Zichil Ion, Zichil Gheorghe, Alexandrescu
Alexandru, Burtea Toma, Burtea Dumitru, Negoescu Maria , Catrinu Alexandru şi
alţii.
„Concomitent cu recrutarea de membrii, inculpatul Arsenescu Gheorghe a
primit de la o serie de ofiţeri şi subofiţeri deblocaţi, cât şi de la alte elemente
reacţionare ca: Andreescu Ion, Şuicescu Vasile, Cojocaru Petre, Ivan Alexandru,
Budulucă Gheorghe şi alţii: 7 pistoale automate, 2 puşti mitraliere, 3 pistolete, 2
arme Z. B., o puşcă semiautomată, cu muniţia respectivă şi 50 de grenade“14.
Colonelul Arsenescu a ţinut legătura cu favorizatorii din Câmpulung:
Săndescu Vasile, Săndescu Ion, Budulucă Gheorghe, Cojocaru Elena şi alţii. Prin
Ion şi Vasile Săndescu, a luat legătura cu grupul lui Apostol Dumitru, la marginea
oraşului Câmpulung şi la Suslăneşti, informându-se reciproc asupra acţiunilor,
efectivelor şi potenţialului militar şi uman, precum şi asupra acţiunii viitoare, în
cazul izbucnirii unui război.
În octombrie 1948, oamenii lui Arsenescu au părăsit munţii, pentru a-şi
găsi diferite gazde, iar armamentul l-au dus la locuinţa lui Ciolan Gheorghe din
Suslăneşti. Arsenescu şi Alexandrescu Alexandru s-au ascuns la locuinţa lui
Cojocaru Petre din Câmpulung. De aici, a ţinut legătura cu Gheorghe
Hachentzelner şi cu Miron Gheorghe15.
Arsenescu Gheorghe a luat legătura cu maiorul Dumitrache Ion,
propunându-i să constituie un grup, care să-i procure armament şi muniţii şi care să
fie gata a prelua conducerea oraşului, în caz de război. „Ca urmare a indicaţiilor
primite, Dumitrache Ion a şi constituit un grup subversiv din rândurile militarilor,
grup care şi-a desfăşurat activitatea până în martie 1949, când a fost descoperit de
către organele de stat, iar membrii acestuia diferiţi justiţiei şi condamnaţi“16. În
decembrie 1948, cu ajutorul fostei soţii, s-a ascuns în Bucureşti, întreţinând relaţii,
prin intermediul lui Dumitrescu Ion, cu Popescu Decebal, Bosie Gheorghe,
Andreescu Ion şi alţii. A mai luat legătura cu: Enescu Nicolae, Constantinescu ion
şi Purnichescu Gheorghe, hotărând să-şi reia activitatea, în primăvara anului 1949.
În ianuarie 1949, este informat de către Miron Gheorghe despre arestarea unor
membrii ai grupului din Muşcel, ceea ce-l determină să-şi facă alt plan. Ia legătura
cu: Andrei Gheorghe, Niţu Nicolae, Dumitrescu Ion- Lazea, Vişoianu Iosif,
Arnăuţoiu Toma şi alţii, hotărînd „crearea unei bande teroriste, care să fie
organizată milităreşte, înarmată...
Cum Niţu Nicolae şi Arnăuţoiu Toma cunoşteau topografia locului şi
munţii de pe valea Râului Doamnei, în apropierea comunei Nucşoara, au hotărât ca
banda să-şi desfăşoare activitatea în aceste locuri.

14
Ibidem.
15
Ibidem, p. 10.
16
Ibidem, p. 11.

199
 După ce au stabilit amănuntele referitoare la organizarea, înarmarea,
aprovizionarea şi activitatea bandei, - care urma să-şi desfăşoare activitatea sub
conducerea inculpatului Arsenescu Gheorghe - la începutul anului 1949, teroristul
Arnăuţoiu Toma, împreună cu Niţu Nicolae, au plecat în comuna Nucşoara, unde
se fixase zona de acţiune a bandei teroriste.
La Nucşoara, Arnăuţoiu Toma şi Niţu Nicolae au luat legătura cu Drăgoi
Ion, cunoscut ca element duşmănos regimului şi cu Chirca Ion, cărora după ce le-a
făcut cunoscut hotărîrea de constituire a bandei, le-a dat dispoziţiuni să
construiască adăposturi în munţi pentru cazarea teroriştilor şi să creeze condiţii
pentru alimentarea lor“17.
În martie 1949, Arsenescu şi Arnăuţoiu vin la Nucşoara, adăpostindu-se,
iniţial, la Arnăuţoiu Ion şi la Arnăuţoiu Petre. Colonelul Arsenescu, sprijinit de
fraţii Arnăuţoiu, de Drăgoi Ion, Chirca Ion şi alţii a recrutat noi membrii: Petrică
Luca, Şuţu Gheorghe, Şuţu Luca, Drăgoi Cornel, Samoilă Constanţa, Jubleanu
Titu, Preda Ion, Moldoveanu Alexandru, Marinescu Virgil, Rizea Gheorghe,
Jubleanu Constantin, Niţu Iosif, Milea Benone, Milea Nicolae, Plop Maria,
Popescu Constantin, Popescu Verona, Păţiti Ioan, Păţitu Nicolae, Chirca Gheorghe,
Chirca Eugen şi alţii (toţi condamnaţi)...
Pentru a întări încrederea membrilor bandei în realizarea scopului propus,
inculpatul Arsenescu Gheorghe a afirmat că asemenea bande ar exista în toate
regiunile muntoase, că el are legături cu astfel de bande şi că face parte chiar din
Comandamentul care conduce aceste bande, având sediul la Bran.
Totodată, a afirmat că are legături cu Legaţia S. U. A. din Bucureşti, de la
care ar fi urmat să primească armament şi muniţii, bani, echipament şi alimente, în
momentul declanşării războiului“18.
Colonelul Arsenescu a mai procurat armament şi muniţii, cu ajutorul lui:
Niţu Iosif, Niţu Nicolae, Samoilă Constantin, iar muniţii, a procurat prin: Chircă
Marina, Chircă Aurelia şi Simion Ana. A mai făcut rost de medicamente şi un
aparat de radio. Mai multe şedinţe s-au ţinut, în luna martie, la: Arnăuţoiu Ion,
Rizea Maria şi Arnăuţoiu Petre. Colonelul Arsenescu şi Toma Arnăuţoiu au decis
ca o parte să fie membrii activi, dacă erau în pericol de a fi arestaţi, iar ceilalţi să
se ocupe de aprovizionare şi să facă acţiuni de informare asupra intenţiilor
inamicului.
Pe baza acestei hotărâri, se deplasează, în munţi, la Izvorul Grosului:
Arsenescu Gheorghe, Arnăuţoiu Toma, Arnăuţoiu Petre, Chirca Ion, Plop Maria,
Chirca Elena, Chirca Eugen, Chirca Gheorghe, Jubleanu Titus, Jubleanu
Constantin, Jubleanu Maria, Popescu Constantin, Milea Benone şi Costea Aurelia.
Arsenescu Gheorghe şi Toma Arnăuţoiu „au organizat şedinţe educative şi
de instrucţie militară, precum şi şedinţe de trageri cu puşca“. Le-a acordat: grade,
funcţii militare şi nume conspirative19. Arnuţoiu Toma a primit gradul de căpitan şi
ajutor al lui Arsenescu, cu numele de Mereanu, iar Jubleanu Titus şi Chirca Ion,

17
Ibidem, p. 12.
18
Ibidem, p. 12-13.
19
Ibidem, p. 13-14.

200
membrii al Comandamentului. La 19 iunie 1949, Arsenescu Gheorghe, fraţii
Arnăuţoiu Chirca Ion şi Milea Benone au fost surprinşi de Securitate, în casa lui
Ion Arnăuţoiu, când au fost ucişi cei doi subofiţeri amintiţi mai sus20. Se pare că
loviturile în plus s-au datorat lui Milea Benone, care dorea să-şi arate ataşamentul
faţă de grup, asupra lui plănuind anumite bănuieli.
„În toamna anului 1949, pentru o mai uşoară aprovizionare a bandei,
inculpatul a împărţit-o în două grupe: una condusă de Arnăuţoiu Toma , din care
făcea parte: Arnăuţoiu Petre, Plop Maria, Jubleanu Titus, Jubleanu Constantin şi
Jubleanu Maria, iar cealaltă, condusă de Chirca Ion, din care făcea parte: Benone
Milea, Popescu Constantin, Chirca Eugen, Chirca Elena, Ciolan Nicolae şi
Mămăligă Gheorghe - grupe care continuau să ţină legătura între ele, ambele fiind
sub conducerea inculpatului Arsenescu Gheorghe“21.
Sentinţa reflectă punctul de vedere al securităţii asupra luptei de partizani
care avea, într-adevăr scopul de a înlocui regimul comunist şi de a scăpa ţara de
ocupaţia sovietică, în urma unui război, pe care sperau să-l înceapă statele
occidentale.
Ea este importantă şi pentru că aduce informaţii asupra principalelor
grupuri de partizani, care s-au format şi au acţionat în Munţii Argeşului şi
Muşcelului. Din ea reiese, legătura avută de grupul Arsenescu şi grupul lui
Dumitru Apostol, legătură confirmată nouă şi de informaţiile date de domnul
Diaconescu, actualmente din Corbeni, care n-a putut fi arestat decât după 1964,
când s-a prezentat singur, care a făcut parte din Grupul Apostol, dar care l-a
cunoscut bine şi pe colonelul Arsenescu, care ar fi vrut să-l reţină pe lângă el.
Sentinţa ne dă şi informaţii despre faptul că Grupul celor şapte ofiţeri şi
subofiţeri din Câmpulung, care făcuseră planul de preluare a puterii în oraşul
Câmpulung, prin ocuparea Prefecturii Primăriei, Uzinei Electrice şi a celorlalte
puncte strategice şi predarea acestora colonelului Arsenescu, în cazul începerii unui
război, grup care a fost înfiinţat, tot la propunerea lui Arsenescu.
Toate grupurile amintite în Sentinţă, cu excepţia celui creat de Dumitru
Apostol, cu care a colaborat, au fost create şi conduse un timp de colonelul
Arsenescu.
Aşa cum pretindea el, se pare că făcea parte şi dint-un Comandament
general al grupurilor de partizani, care ar fi avut centrul la Bran. Nu este exclus să
fi avut legături şi cu unele legaţii străine, ca cea americană.
În mod sigur, n-a avut legătură sau n-a putut fi dovedită de Securitate cu
altă grupare de partizani din Capul Piscului şi Aninoasa, formată şi sprijinită
aproape exclusiv din ţărani şi minieri, Gruparea Şerban - Voican, care a activat
între anii 1950 şi 1958.

20
Ibidem, p. 14-15.
21
Ibidem, p. 15.

201
202
 COMUNIZAREA ŢĂRANILOR ŞI
COLECTIVIZAREA AGRICULTURII PRIN TEROARE
Zicu IONESCU (Piteşti, Romania)

P rimul guvern comunist prezidat de avocatul moşier Petru Groza, instalat

cu forţa de emisarul Moscovei, Vâşinski, la 6 martie 1945, a adoptat
legea populistă de împroprietărire a ţăranilor fără pământ, care după
scurtă vreme a fost abandonată. În 1948, Guvernul a emis tezele de asolare şi
comasare a terenurilor, adică desfiinţarea răzoarelor, după ce impusese cotele
obligatorii, care au dus ţăranii la sapă de lemn şi a generat zeci de mii de procese şi
de condamnări pentru sabotaj.
Prima tentativă de trecere la sistemul colectivist a fost primită de marea
majoritate a ţăranilor cu împotrivire, uneori vehementă chiar. La adunările publice,
ţăranii strigau:”Ne-aţi luat grâul, porumbul şi lâna! Acum ne luaţi şi pământul? Noi
ştim că mica proprietate este garantată de Constituţie!”.
Protestele împotriva ordinelor Guvernului erau considerate instigare la
revoltă şi condamnate cu asprime. În martie 1949, Plenara C.C. a Partidului
Muncitoresc a hotărât „transformarea socialistă a agriculturii”, după care măsurile
represive împotriva ţăranilor refractari au atins cote aberante.
Un raport al M.A.I, referitor la ţăranii arestaţi în anii 1951 şi 1952 da cifra
de 34738 de oameni, dintre care 22008 „chiaburi”. Paralel cu procesele înscenate şi
abuzurile judiciare dictate de anchetatorii securişti, în majoritatea satelor,
comuniştii din „puterea locală” aveau libertatea să comită cele mai diverse acte de
vandalism şi teroare, sub lozinca „lichidarea moşierilor şi a sabotorilor”.
Amintim cazul proprietarului de pământ, Şerban Iordache din comuna
Teiu, Jud. Argeş, care schimbase în bine faţa comunei şi era tatăl eminentului
profesor-scriitor, Vladimir Streinu. Om trecut de 80 de ani, în martie 1949, a fost
arestat împreună cu nora sa Maria, după ce a fost bătut bestial; cei doi fii reuşiseră
să fugă şi nu au mai revenit niciodată la Teiu, nu şi-au văzut casa transformată în
sediu C.A.P. Şerban Iordache a decedat la scurt timp după ce miliţienii i-au scos
dinţii de aur din gură, cu patentul, pentru că nu au putut afla unde este ascunsă
presupusa sa comoară.
În acest context, vom expune pe scurt, cum au fost umiliţi şi batjocoriţi
ţăranii gospodari din comuna Oarja, Jud. Argeş, în anii 1949-1952, exact în
perioada când în puşcăria din Piteşti se experimentau metodele criminale de
„reeducare prin tortură”.

203
 Este prima comunicare publică a unor fapte cutremurătoare, o mostră de
sălbăticie, cinism, jaf şi teroare, necunoscută de generaţiile tinere.
Este o dovadă probată de sute de mărturii, că poliţia politică şi conducerea
comunistă din epocă, practica metodele talibanilor de azi, nu numai în unităţile de
anchetă şi de detenţie, ci şi în societatea civilă, mai ales în lumea satelor.
Documentele privind fărădelegile comuniste sunt inaccesibile, dar sperăm
că până la următorul Simpozion, să fim în posesia lor şi să le facem cunoscute.
O parte din ororile suferite de consătenii mei, le cunosc în mod nemijlocit
şi sunt sigur că mărturiile unor victime pe care le voi cita, corespund crudului
adevăr.
Domnul Marin Iliescu, orjean de 79 de ani, fost deţinut politic pentru
convingeri religioase, ne-a trimis o declaraţie scrisă din care am selectat câteva
fragmente.
După alegerile din 19 noiembrie 1946, când comuniştii s-au declarat
învingători prin frauda inversării rezultatelor, toţi beţivii şi bătăuşii din comuna
Oarja s-au înscris în partidul comunist. Între ei era unul numit Ion S. Ion, zis Pricu,
om însemnat cu o sprânceană albă.
În partidul derbedeilor, cei care provocau scandaluri şi băteau mai bine
oamenii gospodari erau răsplătiţi prin avansare în funcţii. Într-o adunare la
primărie, s-a cerut strângerea de vite pentru a fi trimise în U.R.S.S, drept mulţumire
că ne-a scăpat de fascişti şi de exploatatori. Atunci Pricu l-a numit pe nenea
Gheorghe Bulache, om înstărit prin muncă cinstită, să dea o vacă. Acesta i-a
replicat scurt:”Vacă să dai tu, că ai fost în Rusia şi le-ai mâncat vacile!”. Imediat
Pricu s-a repezit la nea Bulache şi l-a luat la pumni, ajutat şi de alţi beţivi. De faţă
era unul Mitică Grigore, zis Căcărează, secretar de partid pe plasă, care l-a chemat
pe şeful postului de jandarmi şi i-a spus că au fost atacaţi de chiaburul Bulache.
Drept urmare, fără a fi întrebaţi martorii, bietul om nevinovat, bătut, a fost arestat,
dus la Piteşti şi condamnat, ca element contrarevoluţionar, la ani grei de puşcărie.
După această nelegiuire, Pricu a fost numit secretar de partid şi a făcut
ravagii şi mai mari. El a spart lacătul de la cimitirul satului şi a băgat calul să pască
noaptea şi nimeni nu a avut curaj să-i spună ceva. Blestemul oamenilor nevinivaţi,
l-a ajuns mai târziu pe tovarăşul Pricu. El a făcut prinsoare cu alţi bolşevici de-ai
lui, la cârciumă, că e în stare să bea un litru de secărică şi a băut-o pe nerăsuflate,
ca ruşii, după care s-a prăbuşit, a fost dus la spital unde a murit după operaţia la
stomac.
Mitică Grigore, zis Căcărează, care ajunsese activist la regiunea de partid
şi „ceva” pe la Secţia Agricolă, spunea ţăranilor de pe sala primăriei, că va fi
egalitate şi belşug atunci când ţara se va descotorosi de chiaburi şi de misticismul
religios şi că la timp de secetă, va ploua din avioane, ca în U.R.S.S.

204
 Proprietarii de pământ erau obligaţi să plătească impozite foarte mari şi
cote agricole care depăşeau toată recolta. Colectorii comunali erau aleşi dintre cei
mai leneşi şi mai beţivi din sat, ca băieţii lui Badea Căruţă, Ion şi Mitică, Gică al
lui Oanţă, Onică Bildir care era şi cu sindicatul; aceştia umblau din casă în casă şi
forţau gospodarii să le dea mâncare şi băutură; oamenii încuiau casele şi magaziile
şi fugeau prin ogrăzi sau în pădure.
Comuniştii ştiau că orjenii votaseră masiv cu ţărăniştii, de aceea când a
început colectivizarea agriculturii, au instituit în comună cea mai aprigă teroare
prin reprezentanţii puterii locale.
La Plasa Rociu, secretar de partid era un ţigan pe nume Trocan care l-a
propus la postul de primar în comuna Oarja pe ţiganul-potcovar Andrei Marin, zis
Ciocănel din Valea Găinii şi cei de la judeţ au aprobat propunerea. Ajuns primar,
ţiganul Ciocănel a fost la instructaj la Piteşti, unde i s-a dat mână liberă, să facă
orice numai să lichideze chiaburii. A doua zi Ciocănel s-a dus la Fănică al Tomii,
care era inspector financiar şi deci socotit chiabur, i-a luat din casă cel mai bun
costum de haine, s-a îmbrăcat pe loc şi a plecat. Apoi s-a dus la chiaburul Marin
Miu, i-a luat trăsura cu doi cai albi cu care se plimba prin comună, se ducea la
Piteşti la şedinţe, unde s-a plâns că tovarăşii de partid nu-l sprijină îndeajuns în
lupta contra chiaburilor.
Drept urmare, un activist de la judeţ s-a deplasat la Oarja şi a format o
echipă fulger, din cei mai răi comunişti, cărora le-a dat puteri depline.
Aceştia umblau toată ziua beţi, îi obliga pe chiaburi să le dea mâncare şi
băutură şi luau din curţile oamenilor tot ce le trebuia. Lui Gheorghe Mogoş, deşi nu
era chiabur, i-au luat toţi cârnaţii atârnaţi la afumat. Pe Constantin Ţăcălie l-au
bătut groaznic, fiindcă lucra la un chiabur. Omul a scos certificat medical şi i-a dat
în judecată, la Piteşti, dar tovarăşul Grigore, zis Căcărează, s-a dus la Tribunal , a
cerut dosarul în cauză şi a rupt certificatul medical în timp ce echipa Ciocănel l-a
ameninţat pe doctor că îi va distruge şi familia şi pe el dacă va mai da certificate
contra celor din puterea locală. Alt ţigan, Marin Manta, zis Porumbielul, vechi om
de servici la Primărie, deşi era membru de partid, anunţa oamenii vizaţi să fie
terorizaţi, pentru a fugi de acasă.
Chiaburii duşi la primărie, mai ales seara, erau bătuţi, chinuiţi şi batjocoriţi
în toate felurile. Pentru nepredarea cotelor sau neîndeplinirea muncilor obşteşti
exagerat de mari, oamenii erau bătuţi pe rând de membrii echipei fulger. Când
oboseau, îl întrebau pe chiabur:”vrei să te iertăm, atunci pupă tabloul tovarăşului
Stalin şi pe primarul Andrei Marin, în cur!”. Dacă nu acceptau, intrau la o nouă
serie de bătaie. La alţii le puneau un colac de sârmă ghimpată de gât şi-i plimba
prin sala primăriei, până nu mai puteau rezista. Pe preotul Roman Ionescu, trecut
de 80 de ani, l-au descheiat la pantaloni să i se vadă partea ruşinoasă şi tovarăşul
Grigore Căcărează îl întreba: „popo, câte femei ai regulat când le spovedeai?”
Preotul i-a răspuns: „măi tată, eu te-am botezat, dar văd că nu te-am lepădat bine de

205
satana!”. Şi mai grav era că acei terorişti violau femeile, în grup. Alt ţigan, numit
Bârlogeanu, a avut ambiţia să violeze pe naşă-sa, când naşul era la puşcărie.
Altă metodă teroristă practicată de comandoul lui Ciocănel era să dea foc
la gospodăriile chiaburilor. Prima victimă a pârjolului a fost preotul Burcea şi s-a
aflat cine a fost autorul: Onică Bildir, finul preotului, care a răspândit zvonul că
preoteasa ar fi lăsat un găzoi aprins în grajd. Al doilea foc a fost pus la clăile de fân
ale lui Martin Dumitrescu, inspector financiar, care de frica puşcăriei şi a echipei
lui Ciocănel a dispărut din comună, trăind 7 ani într-o ascunzătoare din beciul casei
sale, până a murit. Al treilea foc a fost pus la grajdul lui Radu Dumitrescu, tatăl lui
Martin, despre care s-a aflat că a fost pus de Tică Socoteală, care pentru această
bravură a fost primit gardian la puşcăria Piteşti.
Alt incident provocat de bolşevicii satului, a fost la grajdul şi magazia lui
Radu al Lupului, om harnic care muncea în dijmă pământ la chiaburul Tudor
Argeşeanu. Autorii, care fugeau de la locul faptei au fost recunoscuţi de băiatul lui
Radu Lupu, au fost reclamaţi la Postul de jandarmi, dar nu s-a întreprins nimic, pe
motiv că:”membrii de partid sunt oameni cinstiţi iar focurile sunt puse tot de
chiaburi pentru a compromite partidul comunist”.
Al cincilea foc pus de comunişti s-a comis la gospodăria lui Petrică al Badi
Cârsti, unde a ars grajdul, slonul cu cazanul de ţuică şi butiile de prune, în vreme ce
proprietarul era la puşcărie.
În afară de gospodăriile oamenilor harnici, pradă flăcărilor a căzut şi arhiva
primăriei, pe motiv că se păstrau acte de la burghezie.
Vom aminti şi două situaţii de batjocorire publică: învăţătorul Stanciu,
considerat reacţionar, a fost obligat să tragă între hulube şareta în care era ţiganul
primar Ciocănel iar chiaburul Toma R. Ene, de 70 de ani, care avea peste 100 de kg
a fost obligat să defileze la Piteşti, la 23 august, îmbrăcat în costum ţărănesc, cu o
eşarfă mare pe care scria „chiabur” şi de frica urmărilor, nu s-a opus.
Toate aceste orori s-au petrecut în paralel cu „reeducarea prin tortură” din
puşcăria de la Piteşti. Oamenii astfel terorizaţi nu aveau curaj să sesizeze
autorităţile care patronau acele fărădelegi decât prin scrisori anonime. Târziu,
Radio Londra a difuzat o ştire vagă despre comportarea puterii locale din Oarja şi
atunci M.A.I. a trimis un ofiţer acoperit, care a stat 7-8 zile în Oarja şi a constatat
că toate reclamaţiile erau întemeiate. Drept urmare, teroriştii comunei au fost
arestaţi, împreună cu ţiganul primar Ciocănel, cu activistul Căcărează, instructorul
politic Pandele care nu era orjan, Marin Bârlogeanu, Sandu Stancu, Nae Bădescu şi
alţii.
La procesul ţinut la Bucureşti, instanţa i-a acuzat pe inculpaţi de
apartenenţă la organizaţii legionare şi titoiste, care aveau misiunea, prin faptele lor
de teroare, să compromită administraţia comunistă (aceleaşi acuze au fost aduse şi
torţionarilor conduşi de Ţurcanu). Sentinţa i-a condamnat la 1-5 ani detenţie şi apoi
li s-a redus pedeapsa. Fostul primar, de care s-a auzit până la Dunăre, şi-a reluat

206
meseria de potcovar şi a mai trăit vreo 20 de ani, tolerat de orjenii maltrataţi de el
la sugestia şi sub protecţia partidului muncitorilor şi ţăranilor.
Ultima relatare a celor petrecute în Oarja, acum 50 de ani, întregeşte
tabloul sinistru al unei epoci întunecate şi diabolice. Doctorul Ionescu şi fraţii săi
din Oarja, împovăraţi de cote şi impozite, au vrut să doneze terenul lor statului, dar
primarul Ciocănel s-a opus, fiindcă nu avea cine să-l muncească. După luni de zile,
au obţinut aprobarea scrisă a ministrului agriculturii, Romulus Zaroni, de cedare a
pământului, cu care s-au prezentat la primarul Ciocănel. Acesta a citit-o, a rupt-o şi
a aruncat-o pe duşumea zicând:”Tov. Zaroni hotărăşte la el la Bucureşti, aici
hotărăsc eu, în numele puterii locale”. O vreme, până s-a înfiinţat gospodăria
agricolă colectivă, fraţii Ionescu au fost obligaţi sa-şi muncească terenul în regie
proprie şi să dea toată recolta plus diferenţa în numerar, pentru achitarea cotelor,
încă 2 ani.
Datele prezentate sunt sumare şi incomplete, dar adevărate, prin mărturiile
zecilor de victime care mai trăiesc. Poate până la Simpozionul viitor să avem acces şi
la documentele privind ancheta şi procesul acestor terorişti care au înspăimântat
populaţia uneia din cele mai mari comune din Judeţul Argeş.

GHEORGHE ZICU IONESCU (n. 1926 în comuna Oarja,

judeţul Argeş). A urmat Facultăţile de Medicină din Timişoara şi
Bucureşti şi a fost medic de copii în Balta Brăilei şi în Piteşti. Un
frate şi un cumnal au fost deţinuţi politici. Pământul familiei a fost
expropiat, iar tatălui i s-a anulat dreptul la pensie. Este membru
fondator al Fundaţiei Culturale “MEMORIA”, Filiala Argeş.
Începând cu anul 1990 a publicat peste 150 articole cu conţinut
istoric şi anticomunist în presa locală şi în revista MEMORIA.

207
208
 MEMORIALUL ORORII
(Documente ale procesului reeducării din Piteşti şi Gherla
Ed. Vremea, colectiv redacţional alcătuit din Silvia Colfescu, Nicolae Henegariu,
Angela Dumitru, Cristina Cantacuzino, Bucureşti, 1995
Lucrare publicată la Paris în data 24 mai 1997)

Paul GOMA (Paris, Franţa)

fost deţinut politic

A bia de curând mi-a parvenit volumul numit mai sus, în care sunt adunate
aproape 1000 pagini de documente reproduse ca atare – “cu ortografia
anchetatorilor”, ne avertizează editorii – împărţite în patru capitole, trei
alcătuite din procese – verbale de anchetă (Primele cercetări, Ancheta, Procesul),
al patrulea capitol: După 40 de ani adunând mărturii post-nouăzeciste. În fine,
Demersurile editurii şi un Indice de nume încheie această colecţie de documente
atâta aşteptate de cei pentru care memoria este coloana vertebrală a unui popor.
Ca unul ce m-am implicat în Piteşti (şi nu: «am trecut prin …»), mă
aşteptam de la aceste documente, publicate la un bun cincinal după căderea
comunismului, să aducă, în sfârşit, lumina adevărului documentar în Fenomenul
Piteşti.
Decepţie: nu doar “materialul”(incomplet, ba mai grav: lipsit de acele
noduri, fără de care imaginea rămâne tremurată, falsificată), ci şi privirea editorilor
asupră-i mi se pare “judecând după articolele unor foşti deţinuţi, nu doar mie)
strâmbă, de-a dreptul:dezimformatoare.
Voi reveni la volumul Memorialul Ororii după o scurtă preistorie a
cronicilor Reeducării:
*
Neîndoios, prima carte apărută, fireşte, în Occident, este Piteşti, centru de
reeducare studenţească, de D. Bacu, (Colecţia Dacoromania, Madrid, 1963).
După datarea-localizarea finală: ”Bucureşti, 1958, Paris 1962” înţelegem că D.
Bacu începuse a o scrie în România, după eliberarea sa din închisoare (unde auzise
din gura “piteştenilor” ce se petrecuse acolo) şi înainte de emigrarea spre Grecia,
de unde a trecut în Franţa. Acest volum este considerat, pe bună dreptate,
Evanghelie, citat de toţi cei care s-au ocupat de Piteşti (să precizăm: numai ediţiile
dinainte de decembrie 89, cea/cele de după fiind “ajustate” în sensul neadevărului).
Să amintesc şi volumele de mărturii ale lui N. Cârje, Remus Radina,
Cicerone Ioniţoiu – şi alţii care consemnează informaţii despre reeducare.
Acestea au fost “cronici” în limba română; nu depăşeau aria exilului
românesc (în ţară nu am auzit să fi pătruns).

209
 Prima aluzie la Piteşti publicată în limbi de mare circulaţie a fost, să mi se
ierte imodestia, în romanul Ostinato, tradus şi tipărit în franceză, germană (1971),
neerlandeză (1974). Tot aluzii au apărut în Uşa noastră cea de toate zilele
(germană în 1972; franceză în 1974), în Gherla (franceză în 1976, suedeză în
1978), În cerc (franceză în 1977), Gardă inversă (franceză în 1979) – ca să mă
opresc la cărţile scrise în România, de acolo trimise în Occident spre publicare.
Primul text autonom, cu caracter de eseu într-o limbă de mare circulaţie a
fost Le phénomène concentrationnaire en Roumanie, de Virgil Ierunca, apărut
ca postfaţă a volumului meu Gherla, în 1976, la Gallimard.
În 1978 a fost tipărită (în româneşte) întâia mărturie a unui piteştean:
Demascarea de Grigore Dumitrescu (ed. Autorului, Munchen).
În 1981, tot ca postfaţă la volumul meu Les chiens de mort, Hachette
(titlul francez al Patimilor după Piteşti), Virgil Ierunca a publicat un alt text ce
explica “fenomenul Piteşti” (acelaşi va fi tipărit şi în neerlandeză, tot ca prefaţă la
romanul meu Het vierkante ei (în româneşte: Oul cubic, al treilea titlu al
Piteştiului, la Elsevier Manteau, Anvers, în 1982 – al patrulea fiind Liturghia
neagră folosit de traducerea germană, Thule, 1984).
Tot în 1981, la ed. Limite (tipografia Ion Dumitru) apare volumul autonom
Piteşti de Virgil Ierunca. Studiul complet fusese difuzat mai întâi la Europa liberă
şi publicat fragmentar în cele două volume franceze ale mele, deja pomenite.
*
Nu ar fi drept dacă, în “preistorie”, nu aş consemna două (cunoscute de
mine) tentative eroice, sinucigaşe, de a scrie, în România, despre Piteşti:
Ion Omescu (actorul, poetul, omul de teatru) – a fost arestat prima oară în
1948. Liberat, a pus pe hârtie ceea ce i se povestise despre Piteşti. În “brazda”
Revoluţiei Maghiare din 56, fiind anchetaţi prieteni ai săi care citiseră manuscrisul,
Omescu a fost re-arestat şi a mai făcut 7 ani;
[În vara anului 1972, l-am re-întâlnit pe Omescu la Paris. Mi-a spus:
“Am plecat încoace (spre Occident, nota mea) în 1948 – am ajuns
adineauri…”]
Mircea Şoltuz: în satul-nou Lăteşti, în 1962 când a bântuit o epidemie
de…”părăsire de domiciliu”: el nu a luat-o “spre Apus”, ca Horia Florian Popescu,
pentru a se prezenta la Ministerul de Interne, să spună: “Am părăsit domiciliul
obligatoriu – vă rog să mă arestaţi”, ci “spre Răsărit” – s-a dus la Constanţa, unde,
la poarta Securităţii, a spus acelaşi lucru: «Am părăsit domiciliul, vă rog să mă
arestaţi…”»
Ceea ce s-a şi întâmplat, iar în casa lui din Lăteşti a fost repartizat un
proaspăt venit de la închisoare. Acesta şi-a dat seama că “pardoseala” (de lut) odăii
principale, într-un anume loc, sună a gol. A scobit – a dat de un manuscris despre
Piteşti. S-a dus la miliţian, a raportat, iar Mircea Şoltuz a rămas şi fără mărturia sa.
Privite dinspre momentul 22 decembrie 89, când, deschizându-se sertarele,
s-a constatat că cele ale scriitorilor – cu cinci excepţii – erau goale, observăm că

210
ne-scriitorii (atunci, în 54-55 Ion Omescu nu era scriitor profesionist), în ciuda
ameninţării ce plana asupra foştilor deţinuţi – au scris; şi, vai, au plătit. Din puţinul
cunoscut de mine: în afară de cei cinci scriitori-cu-sertar (Blaga, Noica, Steinhardt,
Mihadaş, Ion D. Sîrbu), Românii care, în România fiind, şi-au pus pe hârtie
mărturia – au fost nescriitori: Aurel State, Gheorghe Mircescu, Nistor Chioreanu,
Costin Merişcă…- şi vor mai fi dintre cei ce şi-au asumat condiţia martiriului:
mărturia.
După decembrie 89 au fost re-tipărite în româneşte cărţile lui D.Bacu şi
Virgil Ierunca (nu am cunoştinţă de o nouă ediţie a Demascării lui Gr.
Dumitrescu). Deasemeni, pentru întâia oară originalul românesc al Patimilor după
Piteşti (1990) a fost scos în 100 exemplare – dactilogramă fotocopiată – la Ion
Solacolu, la Dialog. În 1991 a apărut, în sfârşit, sub formă de carte la … Cartea
românească.
*
Faţă cu ororile petrecute în închisorile comuniste (şi) din România, există –
spre surprinderea, nu doar a mea – o atitudine stranie (dar explicabilă) a victimelor
– în general, nu numai ale reeducării : de a descuraja pe cel ce se pregăteşte să
scrie, ori a şi scris despre Piteşti, motivând:
«Despre Piteşti să scrie numai piteştenii».
Şi eu am vehiculat această “poruncă” (în romanul Ostinato, publicat în
1971 în franceză şi în germană, în …, În Cerc o voi fi repetat, însă în Gardă
inversă mi-am schimbat discursul: din însăşi acţiunea se înţelege că naratorul
începuse la Piteştiul său, chiar dacă nu începuse a-l şi pune pe hârtie…
Unul dintre motivele (de căpătâi) ale întoarcerii mele din Occident – unde
petrecusem un an, 1972-73 – a fost şi speranţa că, în România fiind, voi putea să
adun mărturii ale piteştenilor şi, potrivit unei promisiuni, voi putea cumpăra
memoria de elefant a grefierului de la Procesul Ţurcanu. Fiindcă, în Occident,
putusem citi (cu ochii mei!) cartea lui Bacu (de care, înainte doar auzisem), o
citisem şi pe a lui N. Cîrje, însă am înţeles: acestea erau mărturii indirecte (nici
Bacu, nici Cârje nu trecuseră prin reeducare, scriseseră din cele auzite). Or,
“confruntând” cunoştinţele mele cu scrisele celor doi, nu găsisem că aş fi aflat
lucruri noi: cam tot atâta ştiam şi eu despre Piteşti, ca şi Bacu: tot din gura unor
“piteşteni”. Simţeam însă (nu doar eu) că realitatea reeducării este mult mai vastă
(şi mai profundă); bănuiam că Ştefan Davidescu, cel ce mă iniţiase întru Piteşti, la
Jilava (în chiar celula unde N. Balotă povestea de zor Faulkner şi Joyce şi Thomas
Mann…) ştia mult mai mult decât povestise. În Lăteşti, etapă intermediară, în care
gurile perfect slobode din închisoare se închiseseră pe jumătate, reîntâlnindu-l pe
Fănel Davidescu, iar el repovestindu-mi (cu un bemol la cheia tonusului); auzind
(din gura lui Romulus Pop, a lui Mircea Şoltuz) aceeaşi poveste – dar în alte
variante – am înţeles că exista şi un alt criteriu de diferenţiere a relatării aceluiaşi
eveniment de către mai mulţi martori.
I-aş spune: criteriul Piteştiului: X poate povesti ce a îndurat de la alţii, însă
nu poate povesti (şi nu doar pentru că i-i ruşine, pentru că se simte vinovat) ce au

211
îndurat Y, Z de la el (vezi mărturia scrisă a lui Gr. Dumitrescu, Demascarea).
Diabolismul “reeducării” fusese astfel conceput şi realizat, încât cei ce deveniseră
torţionari – după ce fuseseră ei înşişi îndelung, insuportabil(!) torturaţi – au uitat
răul provocat de ei colegilor, prietenilor – în câteva cazuri: fraţilor. Astfel,
probabil, n-ar fi supravieţuit. Ar fi crăpat de prea-plinul memoriei.
Cum am spus: în Bărăgan, la sfârşitul anilor 50, începutul anilor 60 am
înţeles că, la nefericiţii “studenţi”, cum li se spunea generic celor ce trecuseră prin
reeducare, se produsese amputarea parţială a memoriei (acea parte a ei ce provoca
remuşcări). Şi că un “piteştean”, să-i zicem X nu va putea mărturisi decât adevărul
său – fatal, parţial – al suferinţelor de el îndurate. La fel Y, Z… Însă Z şi Y, în
mărturiile lor – tot selective, tot parţiale – vor putea vorbi despre…ceea ce lipsea
din memoria lui X; după cum se va dovedi că X relatase episoade absente din
povestirea lui Y (relative la sine), a lui Z (despre sine)…
Însă, ciudat: pasul următor (concluzie: numai cineva ne-trecut prin Piteşti
va putea da seama de globalitatea fenomenului) nu mi-a mai venit, atunci, în gând.
Cu toate că, la Jilava, în vara lui 57, la camera 36, unde aflasem pentru întâia oară
“despre Piteşti” din gura lui Ştefan Davidescu, îmi spusesem:
«Trebuie scrisă Cartea Piteştiului !»
Acest «trebuie» avea un caracter…plural, deci colectiv: noi toţi cei trecuţi
prin închisoare, odată liberaţi, trebuia să lucrăm la alcătuirea Cărţii Închisorii în
general, a Cărţii Piteştiului în special: convingându-i pe supravieţuitori că trebuie
să vorbească, să aştearnă pe hârtie (fie şi adevărul parţial al lor); adunând “material
pentru fundal” – şi, de ce nu: participând la redactarea Cârţii.
După închisoare, după domiciliu obligatoriu, am intrat în faza a treia, cea
mai greu de suportat: “libertatea”. Rezumându-mă la Piteşti, pot spune că abia în
“libertate” am înţeles cât de zdrobiţi, strâmbaţi, mutilaţi fuseseră, în majoritate,
deţinuţii politici. Abia după 1964 – momentul amnistiei generale şi al golirii
închisorilor – am înţeles un lucru terifiant:
Ceea ce nu reuşiseră comuniştii prin Securitate, slujindu-se de
Ţurcanu, la Piteşti, la Gherla, la Tg. Ocna şi la Canal, cu deţinuţii “băgaţi în
reeducare”, izbutiseră – prin aceeaşi Securitate – să obţină (fără torturi
“speciale”, profitând doar de oboseala, de uzura oamenilor) în …20 ani – dacă
socotim că nenorocirea a început la 23 august 1944. Aşa că, după 1964 nu mai
era drept ca ceilalţi (foşti) deţinuţi să-i arate cu degetul pe trecuţii prin Piteştiul
generic, numindu-i, cu intenţie acuzatoare, cu dispreţ amestecat cu spaimă:
”reeducaţi”. Fiindcă nici ei nu ieşiseră la mal…ne-reeducaţi. Ba mulţi, prea mulţi
dintre fruntaşii politicii, ai culturii, ai spiritului fuseseră maculaţi de “reeducarea
non-violentă” ce începuse prin 1960 la Botoşani, la Aiud, la Gherla…
Această tristă constatare m-a făcut ca, în cărţile scrise începând din 1965
(Ostinato, Uşa…, În Cerc), să afirm (cu o resemnată convingere) că, despre
Piteşti, să scrie numai piteştenii…
Aşadar, mirat (şi decepţionat) că în Occident nu se află mai multe
informaţii decât deţineam eu, m-am întors în România: aveam promisiunea (nu
fermă, dar promisiune) a lui Marcel Petrişor de a mă pune în legătură cu

212
mnemotiotul grefier. Pregătisem un casetofon şi o sumă de bani (cerea plată, omul-
muncii!). Apoi acelaşi Marcel, dacă nu-mi promisese că îl va convinge pe Calciu să
deschidă gura, ar fi putut încerca… Şi eu aş fi putut, doar îl cunoşteam, însă cu
totul altfel ar fi vorbit Petrişor, camarad de credinţă şi de suferinţă, coleg de celulă
de exterminare, la Jilava.
Din nefericire, odată întors în ţară (iunie 1973), am aflat de la Marcel
Petrişor că grefierul murise (deci luase cu el secretul-adevărat al Procesului
Ţurcanu), iar Calciu, în continuare, nu deschidea gura. Ceva-ceva mi-a mai
strecurat el, Marcel (şi ştia, doar stătuse atâta timp cu Oprişan, cu Calciu, cu Iosif),
însă nu cât aş fi dorit: la mine în apartament existau microfoane (la el, cum altfel!),
pe stradă eram “însoţiţi” amândoi (fiecare de altă “unitate”), nu-i venea să
vorbească despre “Piteşti – secretul cel mai teribil al Securităţii”, fiind sigur că
suntem ascultaţi cu “microfoane-tun” (din acelea de cca 75 cm, direcţionalele – pe
atunci o noutate…).
Aşadar, cu Piteştiul (deşi nu era întrutotul adevărat, ca să-mi justific
întoarcerea în România, pretinsesem că “şi pentru a scrie cartea cu Piteşti) mă
aflam în impas: nu aflasem mai mult decât ştiam (după un ocol în Occident) şi nu
existau perspective de a aduna mai multe informaţii. Această stare de spirit răzbate
în Gardă inversă – prima carte “scrisă, fără a vedea ce fusese anterior scris”: pe
măsură ce terminam un capitol, îl trimiteam în Occident – şi sunt…15 capitole.
În toamna anului 1977, când am fost împins afară din ţară, mi-am fabricat
pe loc aceeaşi justificare, orientată invers pe hartă: «Acum o să pot scrie cartea cu
Piteşti – din atât cât cunosc». Ceea ce am şi făcut, între 1978-79.
Ca să rezum: prin volumul meu Gherla, purtător al textului semnat de
Virgil Ierunca despre Piteşti, în 1976 cititorii francezi (apoi suedezi) au aflat ce s-a
petrecut în închisorile din România între 1949-52; în 1981, cititorii francezi (apoi
olandezi, apoi germani) au aflat, atât din romanul Patimile după Piteşti cât şi din
postfaţa lui Virgil Ierunca ce au fost acele “Patimi, la Piteşti” ale studenţilor
români. Trebuie să spun (în fapt, repet): pe lângă cele aflate în România, de la
Davidescu, Pop, Şoltuz, în Occident din cartea lui Bacu – Virgil Ierunca mi-a pus
la dispoziţie mărturia (şi ea indirectă, adică a unui deţinut ce nu fusese la Piteşti)
după care lucrase el, atât pentru emisiunile de la Europa liberă, cât şi pentru eseul
Piteşti.
Această firavă informare a fost completată de corespondenţa extrem de
fertilă întreţinută cu Vlad Drăgoescu, stabilit în Elveţia şi cu Grigore Dumitrescu,
aflat în Germania.

*
Cum au primit Românii cartea mea Patimile după Piteşti (transmisă
fragmentar şi la Europa liberă)? Fireşte: cei din România, neputându-se exprima în
scris – nici nu s-au exprimat. Însă cei din exil…
Cu excepţia Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca, exilaţii – mai cu
seamă cei scriind în publicaţiile din Canada, America, Germania – când venea
vorba despre Piteşti, scriau aprobativ, chiar admirativ despre cartea lui Bacu

213
(adăugând: “Bacu este un adevărat piteştean”); la fel despre a lui Gr. Dumitrescu;
despre cartea lui Ierunca, Piteşti (apărută, reamintesc, în 1981, în româneşte),
favorabil-cu-jumătate-de-gură. Însă despre a mea – deşi nimeni nu o citise, decât
eventual, în traducere franceză ori germană (nu cred că şi în “olandeză”) – opiniile
erau unanime:
«Goma nu avea dreptul să scrie despre Piteşti – el n-a trecut prin
reeducare!».
Ar fi fost, la rigoare, acceptabilă această interdicţie, dacă toţi cei care
scriseseră despre Piteşti, ar fi îndeplinit aceeaşi “condiţie”: să fi …”trecut”!
Or D. Bacu nu a fost la Piteşti (acum aflăm cine i-a povestit, la Gherla:
Octavian Tomuţă şi Emilian Brânzei – vezi vol. Memorialul ororii, pag.822): de
ce Bacu să aibă dreptul să scrie despre Piteşti, Ierunca… aşa şi-aşa, iar Goma
deloc?
De ce! Fiindcă, după exemplul evreilor, şi legionarii au instituit un
monopol, nu doar al tuturor suferinţelor (ale tuturor Românilor), ci şi monopolul
cronicii acelor suferinţe – crezute de ei : ale legionarilor, în exclusivitate.
Şi nu doar legionarii cred – şi spun asta: am relatat în Jurnal cum, cu
ocazia vizitei la Paris a lui Octavian Voinea, în timpul unei reuniuni la Sorbona,
despre “Gulagul românesc”, colegul meu de Lăteşti, bunul şi blândul Nae
Evolceanu m-a apostrofat din sală, spunându-mi că eu nu aveam dreptul să scriu
despre Piteşti, fiindcă numai cei care au trecut prin Piteşti au dreptul – ca Bacu!
Asta se petrecea prin 1991.
Însă cu un deceniu în urmă, când mi se traducea (în franceză, în
neerlandeză, în germană) romanul Patimile după Piteşti, dorinţa mea cea mai
fierbinte: să-l pot edita în româneşte. Am mai scris, repet: Ion Cuşa mi-a promis în
mai multe rânduri, apoi, în preajma morţii mi-a spus că acum regretă că s-a lăsat
convins-constrâns de camarazi să nu mă editeze (desigur, cel mai ardent “consilier”
fiind chiar Bacu); după moartea lui Cuşa, Aurel Răuţă m-a acoperit, m-a sufocat şi
el cu promisiuni de publicare – I-am trimis o dactilogramă. Însă el, spre deosebire
de Cuşa, nu mi-a dat nici explicaţii…(în 1994 acelaşi Răuţă a consimţit la iniţiativa
Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca – şi a altor “proeminenţe culturale” – de
a mă exila… din exil! – m-am consolat: ”celălalt exclus”: Regele Mihai I…)
După decembrie 89 a apărut revista Uniunii Scriitorilor, Memoria, sub
conducerea lui Banu Rădulescu, trecut prin Piteşti. Întorşi din prima vizită în
România (după 44 ani…), Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca mi-au mărturisit
nedumerirea lor: după opinia lui Banu Rădulescu, acţiunile în legătură cu
reeducarea de la Piteşti ale publicaţiei Memoria trebuiau făcute metodic, fără
grabă: să aşteptăm întâi documentele din arhive; apoi o echipă de psihologi şi de
istorici să lucreze asupra lor (a documentelor) – abia după aceea să fie date
publicităţii…A, cărţile lui Bacu, Ierunca, Goma? – n-au decât să fie editate în
România, însă ele nu trebuie considerate “material documentar” – de ce? Simplu:
pentru că sunt scrise de persoane care n-au fost la Piteşti!
În luna mai 1991, l-am cunoscut pe Banu Rădulescu: m-a întrebat de ce
refuzasem invitaţia lui de a face parte din colegiul revistei. I-am răspuns: în primul

214
rând, pentru ciudata – dacă nu: inadmisibila – concepţie a lui şi, fatal, a publicaţiei,
despre memorie; în al doilea: pentru respingerea a ceea ce se scrisese până atunci
despre Piteşti (începând cu Bacu, în 1963) – pentru a fi înlocuit cu…cu ce? Cu
nimicul – din moment ce el, Banu Rădulescu impune aşteptarea documentelor din
arhive, pe care să le cerceteze mai întâi psihologii, apoi istoricii, apoi mai vedem
noi – iar între timp murim, deci dispar ultimii martori direcţi, dar şi mediaţi (ca
Bacu, Ierunca, eu)…
*
Două cuvinte despre atitudinea celor ce nu au fost la Piteşti, nici în
închisoare:
Unii, prea tineri pentru a fi apucat acele timpuri, iar copilăria, adolescenţa,
prima-tinereţe a lor, nu au ştiut ce se petrecuse în Gulagul românesc, fie pentru că
tatăl, unchiul, vărul sunt şi în prezent securişti; fie că aceiaşi fuseseră securişti în
perioada cu pricina şi nu erau deloc interesaţi să-şi povestească “faptele de arme”;
fie, mult mai frecvent: aveau în familie foşti deţinuţi – iar păţiţii voiau să uite prin
ce trecuseră, nu să “creeze probleme” copiilor – la liceu, la facultate, la serviciu…
Aceştia – dacă erau şi culturalişti, literatori, scriind la gazete – aveau / au
aceeaşi atitudine de respingere – însă la ei, nu una “selectivă” ca la Banu
Rădulescu şi la ai lui – ci totală. Ei, nu numai că nu cred ceea ce au apucat să
mărturisească foştii deţinuţi, dar pun sub semnul întrebării însăşi raţiunea de a fi a
mărturiei – am să dau un singur exemplu, întâmplător implicându-mă şi pe mine:
Eseistul Ştefan Borbély a publicat în Apostrof din Cluj – nr. 3-4/92 eseul
intitulat Sine ira. Vorbind despre literatura concentraţionar editată după decembrie
89, în România, Borbély crede:
“Despre aceste jurnale (?!) n-ar trebui să scrie decât aceia care au trecut
prin experienţe aidoma”.
Vorbind despre cartea mea, Gherla:
“Goma e un sangvinar nimerit într-un univers gregar (…) un impulsiv,
saturat de concret, violent, surescitat”.
Nu l-aş fi menţionat pe Borbély, doar pentru că a scris astfel despre mine,
dacă nu şi-ar fi etalat “teoriile” – iată-le:
“(…) toate aceste jurnale au fost elaborate după ieşirea din starea din
detenţie; ele aparţin, deci, mai puţin concretului în sordida sa proximitate şi mai
mult unor exerciţii de memorie”; “majoritatea acestor texte redau expresia
subiectivă a unor experimente parţiale” (subl. Mea, P.G.);
În continuare Borbély face următoarea afirmaţie:
“Lectura necritică a acestor jurnale implică cel puţin două ispite capitale:
aceea de tipizare comportamentală pe linia extremului (când legea istoriei o
reprezenta pe atunci media) şi aceea de generalizare nefondată, prin afirmaţia, des
rostită, că întreaga Românie a fost, în fapt, un univers concentraţionar”
Nu mă sfiesc să mă întreb: pe ce lume a trăit Ştefan Borbély – atâta cât a
trăit, însă omul de aceea este om: să vieţuiască şi din experienţa şi din amintirile
părinţilor, din ale bunicilor – să fie/fost părinţii şi bunicii lui Borbely, chiar cu toţii,

215
securişti? (Laszlo Alexandru, în replica Dreptul de mărturie l-a pus la locul său în
Contrapunct nr. 21/92, explicându-i răbdător eseistului că deţinuţii nu aveau la
îndemână hârtie şi creion, ca să-şi consemneze pe loc impresiile…).
Să revenim la Piteştiul nostru şi la documentele pe care le aştepta Banu
Rădulescu şi a sa Memorie-fără memoria Piteştiului:
“Dacă aş fi istoric”, mai scrie Borbély, “aş avea, citind aceste texte, un alt
soi de suspiciune (subl. mea P.G.). Prin ele, în locul istoriei integrale, ni se
furnizează istorii parţiale subiectivizate, care au tendinţa de a se substitui istoriei
însăşi (…) aş fi îndrituit să cred că funcţionează aici o subtilă diversiune care
întârzie accesul la documente prin extrapolare emotivă a oralităţii”.
“(Istoria anilor 50) ar fi mai eficientă dacă ar fi chemată să completeze un
corp de documente care ne lipseşte şi faţă de care istoria reală a perioadei
rămâne de neînţeles” (subl. Mele, P.G.).
Nu mai continui: observ – cu mirare, cu durere, cu mânie cum se întâlnesc
opiniile unor legionari cu cele ale unor piteşteni, cu cele ale unor amnezici
voluntari (mai numeroşi decât ne-ar place nouă să credem) şi cu ale editorilor de la
Vremea – care ne-au oferit, în sfârşit, “corpul de documente” atâta aşteptat de
fostul deţinut Banu Rădulescu, conducător al Memoriei, şi de Borbély, eseist
culturalist la Apostrof pe care nu-l interesează mărturiile victimelor: le suspectează
de … diversiune care îl întârzie pe el să acceadă la documente – singurele care
reprezintă adevărul …
*
Ei, bine: documentele despre Piteşti – cele aşteptate de Banu Rădulescu şi
cei de la Memoria – au apărut! După cinci ani de la evenimentele din decembrie
89. Şi ce constatăm?
“Editura a avut acces la un număr impresionant de acte”; “Alegerea
materialelor (…) s-a făcut cu obiectivitate, luându-se în consideraţie numai
cantitatea de informaţie conţinută în documente şi calitatea ei (subl. mea,
P.G.)”;
“Lipsa unor documente care, în mod firesc, ar fi trebuit să existe în dosarul
procesului (declaraţiile martorilor, ultimul cuvânt) se datorează fie absenţei lor din
dosar, fie condiţiilor de stres în care a avut loc selectarea materialelor de
arhivă (subl.- şi nedumerirea – mea, P.G.);
“documentele selectate sunt prezentate integral “ (?);
“Editura Vremea nu şi-a arogat dreptul de a face vreun comentariu pe marginea
documentelor cuprinse în volum; cititorul interesat de faţa până acum ascunsă a
istoriei noastre îşi va putea face singur o idee, citind rândurile care urmează
şi, de asemenea, printre rânduri (subl. mea, P.G.).
Editura Vremea mulţumeşte, în primul rând:
“- Domnului Doctor Virgil Măgureanu, directorul SRI, care ne-a aprobat
consultarea şi copierea materialelor;

216
 “- cadrelor SRI care, în ciuda unor obstacole de origine necunoscută
(subl. mea, P.G.), ne-au pus la dispoziţie actele şi ne-au ajutat cu amabilitate la
copierea lor”. Şi încheie:
“Sperăm că această carte să contribuie la dezvăluirea imaginii reale a
unor fapte istorice”.
*
Înainte de a intra în “bucătăria” volumului, să începem prin a privi … lista
de bucate:
Oricare dintre cititori, chiar neiniţiat în tainele reeducării de la Piteşti, va
observa reaua alcătuire a “dosarului” – pentru care Vremea îi mulţumeşte
Doctorului cu pricina – de pildă, în capitolul II, ANCHETA, la Ţurcanu:
Există 8 (opt) procese-verbale de interogatoriu: din primul lipseşte (ca din
întâmplare) pag.199, din al 8-lea lipseşte… restul – şi un al 9-lea p.v., de
confruntare.
Ciudat: procesul se numea – se numeşte, în continuare: Procesul Ţurcanu,
însă din aceeaşi întâmplare, lipsesc declaraţiile (din anchetă). Or se ştie de câteva
decenii – să zicem, de peste patru…- că, în timpul acestei anchete (1951-54),
Ţurcanu a scris sute, mii de pagini, din tratatul de tortură aplicată – şi de aplicat;”
Deasemeni: primul document în care Ţurcanu răspunde întrebărilor
anchetatorilor este datat: 20 martie 1954.
Or din p.v. de interogatoriu al lui Popescu Gheorghe (din lotul Ţurcanu, şi
el executat), aflăm că plecarea de la Gherla a “reeducatorilor” (deci încetarea
reeducării) a avut loc în decembrie 1951. Ce va fi făcut Ţurcanu timp de doi ani şi
un trimestru – până la primul contact cu anchetatorii procesului care îi poartă
numele?
Mister (întreţinut de Vremea).
Să trecem la “Bestia Nr.2”, cum era supranumit Popa Alexandru, zis Ţanu:
la Piteşti venise de la Suceava împreună cu Ţurcanu, plecase de la Gherla odată cu
ceilalţi (deci şi cu Ţurcanu) – or ce vedem în volumul de la Vremea: la Popa
Alexandru nu există nici un proces-verbal de interogatoriu, doar trei declaraţii
– toate din august 1953.
Să părăsim, pentru moment observaţiile la adresa editorilor şi a Doctorului
lor – să ne aplecăm aspra altei cronologii – câteva “amănunte”:
- La anchetatul Păvăloaie, observăm că, pentru p.v. de interogatoriu din 17
aprilie 1953, măsurând 4 (patru) pagini a fost nevoie de 9(nouă) ore. Iar cel din 14
mai, tot 9 ore a avut nevoie – pentru …2 pagini şi jumătate;
- La Livinschi, în 4 aprilie, au fost necesare 12 (douăsprezece) ore
pentru 2 pagini, iar la pp. 265-268 al volumului constatăm că, pentru a obţine 3
(trei) pagini, Securitatea poporului a avut nevoie de 3 (trei) zile: 28, 29, 30 oct.
53.Fireşte, anchetatorii, oameni fiind, s-au schimbat, ei obosind repede – banditul
de anchetat a rămas acolo, în birou (nu neapărat pe scaun, ci mai pe vine, mai cu
mâinile-n sus, mai într-un picior…- ca orice bandit anchetat la Securitate).

217
 - Cobâlaş Nicolae – la care voi reveni – (cel care nu a fost nici la Piteşti,
nici la Gherla – dar a fost împuşcat) – în 13 iunie 1953, a fost anchetat 14 ore –
pentru 5 pagini; iar în 21 oct., tot în 14 ore, anchetatorul Toma Nicolae a scos
doar…3 pagini.
- De la Voin Ion anchetatorul V. Gordan (îl cunosc: de la Rahova, din
1977), în 8 ore a obţinut 2 pagini; randamentul a scăzut, în 14 august 53: în 6 ore şi
jumătate, doar o pagină.
Există însă şi cazuri…inverse: de la Cerbu Ion, anchetatorul I. Olaru a
cules 8
pagini în doar trei ore – deşi acelaşi anchetator, în alte împrejurări, nu dovedise
atâta…repejune la scris, fiind şi el tot securist. Desigur: cele 8 pagini erau demult
aşternute pe hârtie, “munca de lămurire” (pentru a semna) durând trei ceasuri.
Nu ne întrebăm de ce aveau securiştii nevoie de atâta timp – fiindcă ştim: pe de o
parte, “smulsul” era o operaţie grea pentru anchetator, bietul: făcea bătături,
bătând; pe de alta: cum să scrie “atât-de-repede” (citeşte: normal) indivizi care
învăţaseră cititul la seral şi scrisul în câmpul muncii?
De regulă anchetatul semnează o singură dată, la sfârşitul procesului-verbal
de interogatoriu ori al declaraţiei. Anchetatorul Cobâlş, la 21 oct. 53, a semnat
după fiecare răspuns. Adică de unsprezece ori – iată motivul pentru care, în 14 ore
de interogatoriu, au fost scoase numai 4 pagini…
Acum o chestiune de fond:
Pe lângă injustiţia constitutivă a “justiţiei” comuniste, în Procesul Ţurcanu
există şi una…internă, privind însuşi lotul:
- Cu cei 22 acuzaţi, între rostirea Rechizitoriului (numiţi în ordinea
gravităţii,
socotită de Procuratură, a faptelor) şi pronunţarea Sentinţei s-au produs două genuri
de modificări:
a) de agravare ori de “uşurare” – ambele neexplicate;
b) consecinţă a primei: de schimbare a ordinei (în principiu:
descrescândă) a acuzaţiilor – şi ea rămasă fără justificare.
În această “balanţă” nu voi spune nici din greşală: “De ce nu a fost
executat şi X – ca Y, Z…”, ci: “De ce lui B I-a fost comutată condamnarea la
moarte – nu şi lui A?”
De aceea mă voi întreba – nu de ce n-a fost executat şi Popa Alexandru şi
Pătrăşcanu Nutti, ci: de ce a fost împuşcat Pop Cornel? Dar Popovici Cornel? Dar
Cobâlaş? Dar…?
Cazul lui Cobâlaş Nicolae intră în amândouă figurile: acest şef legionar
nu a
fost nici la Piteşti, nici la Gherla, nici la Canal; nu a fost reeducat, nu a fost
reeducator – şi totuşi: de pe poziţia 12 din Rechizitoriu a trecut pe poziţia 3 a
Sentinţei, fiind devansat doar de Ţurcanu (nici o surpriză) şi de Stoian (asta da,
surpriză!).

218
 Nu trebuie cu nici un chip să intrăm în jocul Securităţii: de cum vom spune
(ori doar gândi): “X este mai vinovat decât Z”, am şi acceptat “logica” securistă.
Pentru fiecare dintre noi, autori de cărţi despre Piteşti , de mărturii , ori
doar cititori doritori să ne cunoaştem istoria (şi să ne-o asumăm), atunci când vine
vorba de cineva care a trecut prin Infernul Reeducării, singurul mod în care este
drept să ne apropiem de acest fenomen – pentru a-l înţelege – este ca, în prealabil,
să ne întrebăm, la oglindă:
«Şi dacă, Doamne-fereşte, aş fi fost şi eu la Piteşti?»

*
Volumul editat de Vremea nu constituie acel corpus de documente aşteptat
de Banu Rădulescu şi de Borbély. Care este opinia supravieţuitorilor reeducării? –
se constată din mărturia-replică a lui Octavian Voinea (capitolul După 40 ani) –
dar mai cu seamă din nota de la subsol a editorului – o citez, pentru a nu fi uitată în
veci:
“Din cele 69 pagini manuscrise pe care le însumează (ce limbă română! –
n.m. P.G.) mărturia, nu s-a putut selecta decât materialul (!) de faţă, restul fiind
constituit din digresiuni fără legătură cu subiectul tratat în acest volum”(subl.
mea apăsată, P.G.).
Vasăzică Doctorului Măgureanu, editorii îi mulţumesc; le mulţumesc
securiştilor care I-au “ajutat în selectarea materialului” – în ciuda “obstacolelor de
origine necunoscută” (sic! – cât de necunoscută poate fi originea securistă a unui
obstacol? – n.m. P.G.); îi mulţumesc unui notoriu turnător de puşcărie şi informator
cu ziua în “libertate” – care nu are nici măcar scuza Piteştiului – om al lui Drăgan,
al lui Cataramă şi al altor gradaţi: epigramistul Quintus – iar pe una dintre victime,
ca prin minune în viaţă, îl admonestează cu obrăznicie de securist etern – de parcă
ar avea în faţă un etern vinovat!
Refuzând să deschidă volumul de documente printr-un studiu introductiv
(n-am înţeles: ce e povestea cu “condiţiile de stress în care a avut loc selectarea
materialului” – cine a fost, ca să zic aşa, pălit de stresu-ăla; securiştii care făceau
selecţia a treia ?, editorii făcând a patra cernere (se mai cheamă: autocenzurare) a
“materialului”?), nu numai că i-au lipsit pe cititori de necesara balustradă de care să
se sprijine în trecerea pe puntea aruncată peste prăpastia Piteştiului, dar i-au
zăpăcit, i-au rătăcit, i-au dezinformat – astfel, făcându-se complici ai Securităţii.
Faţă cu astfel de “documente” – dragi lui Banu Rădulescu, lui Borbély şi
altora ca ei – eu prefer mărturiile. Aşa, subiective, parţiale, “resentimentare”, ele
sunt autentice, vii. Documentele prezentate în volumul de la Vremea nu sunt nici
obiective, nici adevărate şi nici vii: duhnesc a moarte; răzbate din ele odoare de
sudoare, de lacrimi, de sânge, de pişat: sucul vieţii stors de Securitate de la
nefericiţii căzuţi în labele Monstrului, care i-a obligat, prin tortură, să-şi tortureze
semenii, apoi i-a lichidat pe unii dintre ei, ca “vinovaţi”.

219
 Ce autenticitate, ce credibilitate, ce adevăr cuprinde, pentru un cititor
neavizat, nepus în gardă, lipsit de cheie (prin “grija” editorilor) următorul
document:
“Întrebare: Ţi se pune în vedere să părăseşti poziţia banditească pe care ai
adoptat-o în cercetare şi să arăţi…”
“Răspuns: Refuz să părăsesc poziţia banditească, deoarece…”?
Sau:
“Întrebare: Ce aţi indicat voi legionarilor să declare despre acţiunea de aşa
zisă-reeducare?”
“Răspuns: Am indicat legionarilor să declare despre acţiunea de aşa-zisă
reeducare…”?
Nu, nu: editura Vremea nu informează: ea dezimformează. Cu grijă.
Cititorii români au fost analfabetizaţi în cinci decenii de comunism;
comuniştii au falsificat metodic şi adevărul istoric al comunităţii noastre,
falsificând adevărul în general. A afirma că cititorii români au nevoie de un “mod
de folosinţă” al istoriei, că au nevoie să fie re-învăţaţi să gândească, să citească şi
să înţeleagă un document nu este o insultă, ci dovedeşte compasiune, grijă, dorinţă
de a-i vedea redeveniţi normali, într-o Europă normală.
Editura Vremea, în loc să se piardă în plecăciuni la adresa Măgureanului
cel doctor (şef de catedră, la Universitate, prin truda lui Emil Constantinescu şi a
Zoei Petre), şi-ar fi făcut doar datoria dacă ar fi dat cititorilor, pe lângă documente
şi o “hartă” a Arhipelagului MAI; şi a Insulei Ororilor: Reeducarea.
Nefăcând acest lucru, Memorialul Ororii de la Vremea rămâne: Cartea
Albă a Securităţii bis.

220
 COMUNICĂRI PREZENTATE LA
A II-A EDIŢIE
A SIMPOZIONULUI INTERNAŢIONAL

„EXPERIMENTUL PITEŞTI –
REEDUCAREA PRIN TORTURĂ”

- PITEŞTI, 4-6 octombrie 2002

RĂDĂCINILE ASCUNSE ALE FENOMENULUI PITEŞTI
Gheorghe BOLDUR-LĂŢESCU (Bucureşti, Romania),
fost deţinut politic trecut prin „reeducări”

R eeducarea prin tortură permanentă, pusă în practică de către

căpeteniile securităţii din ţara noastră în perioada 1948-1952
constituie în ultimul timp, subiectul a tot mai multor cărţi, articole şi
comunicări ce dezvăluie concetăţenilor noştri, esenţa criminală a regimului
comunist.
În articolul care urmează, ne propunem să cercetăm rădăcinile ideologice şi
politice ale acestui tragic episod al istoriei sfârşitul de mileniu în România.

VIOLENŢA – „PARADIGMĂ” A
IDEOLOGIEI ŞI POLITICII COMUNISTE

Manifestul Partidului Comunist, elaborat de Marx şi Engels şi publicat în

anul 1848, la Londra, deschide drumul unui lung şir de scrieri care, de-a lungul
deceniilor ce au urmat, au propăvăduit lupta proletariatului împotriva burgheziei,
ca „martor al evoluţiei societăţii umane”.
În manifest se spune că „pentru a smulge burgheziei, pas cu pas, întreg
capitalul” se vor folosi metode „despotice”. Îndemnul la violenţă este fără echivoc
şi el revine ca un leit-motiv în majoritatea lucrărilor „clasicilor marxismului”.
Astfel, în expozeul său intitulat „Rolul violenţei în istorie” (1878), Engels
se declară un adept al metodelor dure, sângeroase, singurele care, în viziunea sa,
pot asigura trecerea spre comunism şi deci spre ... progresul omenirii.
Continuatorii din secolul al XX-lea, ai autorilor „manifestului”, în
principal Lenin, Stalin şi Mao au reluat în „operele” lor ideea necesităţii folosirii
metodelor violente în desfăşurarea revoluţiilor sociale.
Activitatea căpeteniilor comunismului mondial a trecut de la teorie la
practică în timpul şi după sângeroasa revoluţie bolşevică din Rusia anului 1917, iar
apoi după cel de-al doilea război mondial, în China, ţările Europei de Est şi alte ţări
de pe cele cinci continente.
Practica partidelor comuniste poate fi rezumată astfel: încrâncenarea urii şi
conflictelor între oameni, categorii sociale şi naţiuni, creşterea dezordinii sociale şi
a sărăciei, proliferarea regimurilor de dictatură şi teroare, făptuirea unor crime
sângeroase, cu caracter de genocid, afectând sute de milioane de oameni.

223
 „Moartea unui om este o tragedie, moartea unui milion de oameni este o
cifră statistică”. Acest sinistru aforism, atribuit lui Stalin, rezumă fără greş
„filosofia” cinică a comunismului.
Se ştie acum, dar nu se vorbeşte şi nu se scrie îndeajuns ce
înspăimântătoare asasinate au comis regimurile comuniste în URSS, în ţările est-
europene, în China, Coreea, Vietnam, Cambodgia, Cuba şi unele ţări africane.
Numărul celor ucişi în numele „concepţiei marxist-leniniste despre lume şi
societate” nu se va cunoaşte probabil niciodată cu exactitate iar estimările
„prudente” indică aproximativ 150 de milioane de victime ale comunismului, între
1917 şi 1989 (vezi Stephane Courtois – „Cartea neagră a comunismului” ,
Humanitas 1999).
Aşadar violenţa, în formele ei cele mai sângeroase şi aplicată la nivel de
masă a fost şi este o trăsătură definitorie a ideologiei şi politicii comuniste de la
care s-au inspirat organizatorii şi executanţii experimentului „reeducării” prin
tortură permanentă.
Putem deci spune că violenţa comunistă reprezintă una din rădăcinile
„fenomenului” Piteşti.

DIALECTICA MARXISTĂ – DUBLA GÂNDIRE

Ambiţia de a fundamenta „ştiinţific” doctrina lor violentă şi distructivă i-a

determinat pe teoreticienii marxişti să împrumute idei din concepţia materialistă a
filosofului antic Heraclit din Efes, supranumit „obscurul”, din dialectica idealistă a
lui Hegel precum şi din alţi filosofi şi economişti ai secolelor XVII-XIX.
Efectuând un veritabil „mixtum compositum” marxiştii au scos pe piaţă
discipline noi, cu nume pompoase, ca „materialismul dialectic”, „materialismul
istoric”, „economia politică marxistă” etc. Lipsa de consistenţă a acestor discipline
a fost pusă în evidenţă prin dezastrul economic, politic, social şi moral al
încercărilor de a le aplica practic.
Ideologia marxistă are o structură conceptuală caracterizată prin
neacceptarea principiilor fundamentale ale logicii clasice aristotelice. Principiul
terţiului exclus, fundamental în logica aristotelică, afirmă că o propoziţie, o teză, o
concepţie trebuie să fie sau adevărată sau falsă, a treia posibilitate nu există
(tertium nondatur). „Logica” dialectică nu recunoaşte acest principiu, ceea ce
deschide drum confuziei şi arbitrarului în discursul politic.
Sesizând rolul profund nefast al acestei orientări din ideologia marxistă,
marele scriitor englez George Orwell, în celebrul său roman „1984”, apărut în anul
1947, descrie fenomenul „dublei gândiri” ca fiind esenţa comportamentului
comuniştilor. Propoziţii precum:”războiul este pacea”, „ignoranţa este forţa”,
„libertatea este sclavie”, imaginate de Orwell ca lozinci definitorii pentru
„gândirea” comunistă, ne amintesc de sloganurile aberante ale anilor '50: „Stalin şi
poporul rus libertate ne-au adus” precum şi „Luptăm pentru pace”, sau de
demenţialele osanale ridicate după 1970 lui Ceauşescu şi agramatei sale consoarte.

224
 „Dubla gândire” a apărut ca suport ideologic pentru căpeteniile securităţii
implicate în organizarea „fenomenului Piteşti” care, în ultimă instanţă a reprezentat
un sinistru amestec între frazeologia aparent generoasă despre „reeducare” şi
aplicarea unor torturi fizice şi psihologice de o bestialitate nemaiîntâlnită în istorie.
Această formă de dublă gândire a cuprins, ca o psihoză colectivă şi pe torţionarii
recrutaţi dintre funcţionarii penitenciarelor şi dintre deţinuţi iar, în final, chiar
victimele torturilor.
Îmi amintesc un episod tragic, extrem de reprezentativ pentru
comportamentul dublei gândiri, petrecut într-una din celulele penitenciarului
Piteşti, şi la care am asistat din postura de „izolat”, permanent supravegheat şi lovit
de „reeducatori”: Ţanu Popa – numărul 2 (după Eugen Ţurcanu) în ierarhia ODCC
(Organizaţia Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste) – l-a torturat înspăimântător
timp de două săptămâni pe medicinistul Eşanu. Acesta din urmă, nemaiputând
suporta chinurile, într-o noapte şi-a tăiat venele de la mână cu ajutorul unei linguri
ascuţite prin frecare. Descoperindu-l a doua zi dimineaţa, într-o baltă de sânge şi în
stare de inconştienţă, torţionarul Popa s-a aplecat deasupra lui şi, vorbindu-i cu
„blândeţe” despre reeducare, l-a sărutat pe frunte...

URA FAŢĂ DE VALORILE CREŞTINE

„Teoreticienii” comunismului nu au fost, de la bun început, duşmanii

înverşunaţi ai religiei în general şi ai creştinismului în special. Calificând drept
„opium pentru popor” credinţele religioase, ei au încercat să fundamenteze
filosofic concepţia lor ateistă. Invităm pe cititori să (re)citească „Materialism şi
empiriocriticism”, opera lui Lenin în care el se străduieşte să demonstreze
inconsistenţa concepţiilor religioase şi să afirme că universul este numai materie.
Demonstraţia este penibilă, trasă de păr, plină de sofisme şi lasă cititorului atent
impresia că nici Lenin nu credea în „teoria” pe care o susţinea.
Când au cucerit puterea, comuniştii din Rusia şi apoi din celelalte ţări
europene şi-au concretizat ideologia ateistă printr-o politică de ură şi represiune
împotriva creştinismului. Sute de mii de preoţi şi milioane de credincioşi au plătit
cu viaţa sau cu libertatea, credinţa lor întru Hristos. Comuniştii europeni s-au
înverşunat în special împotriva credinţei creştine şi mai puţin împotriva celorlalte
religii, în timp ce comuniştii chinezi i-au persecutat în egală măsură pe budişti.
Rămâne de neînţeles, cum a fost posibil ca numeroşi intelectuali din ţările
comuniste, precum şi unii intelectuali din ţările occidentale să devină adepţii
ateismului comunist anticreştin. Această problemă este tulburător de complexă,
explicaţia putând fi găsită în neconformismul şi spiritul de frondă specific anumitor
intelectuali precum şi în efortul comun pe care, ani la rând, intelectualii evrei,
având adesea poziţii-cheie în cultură şi în mediile de informaţie, l-au făcut cu
comunismul internaţional.

225
 Organizatorii „reeducării” prin tortură permanentă precum şi torţionarii
recrutaţi dintre deţinuţi au preluat ideologia ateistă şi anticreştină a comuniştilor,
aplicând-o cu un zel şi o cruzime nemaiîntâlnită.
La Piteşti şi la Gherla, s-a urmărit cu furie ca victimele „reeducării” să-şi
declare lepădarea de credinţă strămoşească să denigreze dogmele, morala şi
obiceiurile creştineşti şi să participe la veritabile ritualuri satanice antireligioase.
Am mai avut prilejul să relatez dar, cred că nu e lipsit de importanţă să amintesc
din nou, despre episodul petrecut în noaptea de Crăciun a anului 1951 la Gherla,
când Eugen Ţurcanu a obligat câţiva preoţi să „oficieze” o „slujbă” după un text
scabros, ei fiind aşezaţi pe tinetele cu excremente, după care a urmat „împărtăşirea”
deţinuţilor cu materii fecale. Caracterul demenţial al acestui episod, care de altfel
nu a fost singurul de acest tip, ne arată unde poate duce ura viscerală faţă de
creştinism a comuniştilor care au conceput, organizat şi aplicat „reeducarea” din
închisorile româneşti.

ORGOLIUL, SETEA DE PUTERE

Cei care au trecut prin tragicul „experiment” Piteşti au observat, fără

îndoială, că Eugen Ţurcanu, Ţanu Popa, Steier şi ceilalţi şefi ai ODCC pe lângă
cruzimea bestială cu care îşi torturau victimele, aveau comportament nemăsurat de
orgolios. Practic, ei uitau că, în realitate sunt tot nişte deţinuţi care deşi aveau unele
avantaje – în principal o mâncare mai consistenţă şi posibilitatea de a se mişca în
interiorul penitenciarului – erau lipsiţi de libertate, de posibilitatea de a avea
contacte cu familia şi, bineînţeles, de un minim de confort. Puterea pe care o aveau
însă asupra celorlalţi deţinuţi – putere de viaţă şi de moarte – le dădea un fel de
beţie concretizată prin aroganţă şi aere de atotştiutori. Îmi amintesc chiar faptul că
unii dintre cei torturaţi, sesizând orgoliul bolnăvicios al căpeteniilor ODCC, au
încercat să-şi uşureze chinurile flatându-i pe torţionari cu declaraţii admirative. Au
fost cazuri în care, în felul acesta, călăii s-au mai îmbunat, cel puţin pentru un timp.
Setea de putere a principalilor torţionari, concretizată prin comportamentul
lor bestial şi orgolios, are rădăcini în trăsătura specifică a conducătorilor comunişti
din toate timpurile, obsedaţi de putere până la manifestări paranoice.
„Puterea de dragul puterii” – astfel caracterizează George Orwell în
romanul său „1984”, esenţa acţiunilor scelerate ale liderilor comunişti. Această
explicaţie, remarcabil de pertinentă, a comportamentului şefilor comunişti, ne
îndeamnă să reflectăm asupra sănătăţii mintale a acestora.
Obsesia de a conduce lumea apare foarte clar în documentele programatice
ale consumului, începând chiar cu „Manifestul partidului comunist”.
Mutatis mutandis, tot o obsesie demenţială de a conduce lumea îi anima şi
pe torţionarii de la Piteşti, Canal, Gherla şi celelalte locuri unde s-a experimentat
„reeducarea” prin tortură, doar că lumea lor se afla între zidurile închisorilor.

226
 MACARENCO – UN MICIURIN AL PEDAGOGIEI

Între două şedinţe de tortură colectivă sau individuală, „reeducatorii”, cu

aroganţa de care am amintit mai sus, se aventurau uneori şi în susţinerea unor
„prelegeri” cu caracter ideologic. Fiind probabil obligat să spună ceva şi despre
pedagogia sovietică „cea mai înnaintată din lume”, Steier – unul dintre principalii
propagandişti – a vorbit despre Macarenco. S-au prezentat atunci „principii pe care
Macarenco la susţinea în lucrările sale: 1. reeducarea infractorilor prin muncă şi 2.
utilizarea violenţei. Terorizat cum eram – la fel ca şi camarazii mei de suferinţă –
n-am fost în stare să înţeleg pe loc ce contradicţie flagrantă există între
„principiile” lui Macarenco. După ce m-am eliberat din închisoare şi am citit cărţile
sale, am realizat că (re)educarea şi violenţa sunt două concepte care nu se pot
împăca: (re)educarea presupune acceptarea benevolă a unor reguli de conduită şi
nicidecum impunerea acestora prin forţă.
Animalele care dau reprezentaţii la circ sunt adesea bătute, arse cu fierul
înroşit, înfometate sau torturate în alte moduri, pentru a executa numere care fac
deliciul spectatorilor. Aceste procedee poartă însă numele de dresaj şi nu de
(re)educare. Macarenco era deci un adept al dresajului uman, prin mijloace folosite
pentru dresarea animalelor! (După ce l-am citit pe Macarenco n-am mai putut privi
niciodată un spectacol de circ cu dresaj de animale...).
Aşadar, „pedagogia” macarencoiană era, ca şi alte idei din ideologia
marxist-leninistă, o imensă impostură, menită să împingă la violenţă criminală pe
activiştii comunişti şi, în cazul „reeducării” din închisorile româneşti pe torţionarii-
unelte ale securităţii.
Cine nu-şi mai aminteşte de Miciurin, altoitorul de pomi cu pretenţii de
savant biolog care, susţinut de Stalin, a falimentat şcoala rusă de genetică din
deceniile 4 şi 5 soiurile miciuriniste, ineficiente şi adesea absurde, au dat naştere
unui folclor internaţional de glume dar „realizările marelui biolog sovietic” au fost
date uitării nefolosind la nimic.
Se pare că Macarenco a încercat să aplice teoria miciurinistă pentru a crea
o nouă specie: omul-animal dresat.
Din fericire, odată scăpaţi de „biciul” torţionarilor-dresori, deţinuţii politici
au reuşit să iasă din complexul „reeducării” şi au redevenit oameni adevăraţi,
eliberaţi de dresaj. Urmele dureroase ale dresajului au rămas însă pentru tot restul
vieţii, pe trupurile şi în sufletele celor care au trecut prin înspăimântătorul
experiment.

POLITICA SOVIETICĂ FAŢĂ DE ROMÂNIA

Majoritatea supravieţuitorilor fenomenului Piteşti, la fel ca şi istoricii

oneşti ce studiază fenomenul, sunt de acord cu faptul că una dintre principalele
rădăcini ale reeducării prin tortură se află la Moscova. Într-adevăr, în anii 1948-

227
1952, când au avut loc experimentele înspăimântătoare de la Piteşti, Gherla şi alte
închisori din România, ţara era practic condusă de consilieri sovietici infiltraţi în
conducerea ministerelor şi a tuturor oamenilor de activitate. Nu încape nici o
îndoială că aceşti consilieri au transmis conducerii partidului comunist şi securităţii
indicaţii privind aplicarea metodelor lui Macarenco în închisorile din România.
Mulţi oameni se întreabă: de ce Polonia, Cehoslovacia, Bulgaria, Ungaria
şi Germania de Est au fost exceptate de la aplicarea experimentului Macarenco?
O explicaţie fundamentală o găsim reamintindu-ne că politica
expansionistă rusă, conform testamentului lui Petru cel Mare, a vizat, în ultimele
trei secole, înaintarea spre Balcani şi Marea Adriatică, România găsindu-se, ca
spaţiu obligatoriu de trecere, pe acest traseu. Anexarea, de către ruşi, a Basarabiei
la 1812, ocuparea de facto a Principatelor sub Regulamentul organic la 1829,
încercarea de a menţine România sub ocupaţie rusă după războiul din 1877-78 deşi
ţara noastră avusese o contribuţie decisivă la câştigarea războiului cu turcii iar, mai
recent răpirea, în anii 1940 şi 1944 a Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului
Herţei de către sovietici, dovedesc obsesia rusească de a transforma România într-o
anexă a Rusiei. Faptul că, eforturile diabolice ale Moscovei de a-şi subordona total
sau măcar parţial ţara noastră au eşuat până la urmă, i-a înfuriat cumplit pe vecinii
noştri de la răsărit, răniţi în orgoliul lor de mare putere cu pretenţii de hegemonie
europeană.
Furia s-a manifestat în duritatea cu care ne-au oprimat în repetate rânduri,
dar în special după încheierea celui de-al doilea război mondial. În nici una din
ţările satelite Moscovei, sovieticii n-au instalat, ce e drept cu complicitatea
căpeteniilor autohtone, o teroare atât de cruntă şi un jaf atât de pustiitor ca în
România. Această teroare a fost amplificată de rezistenţa dârză opusă de români,
sub forma nenumăratelor organizaţii de luptă anticomuniste ale trecutului patriotic
şi de lupta acestora din munţi, care a durat mult după armistiţiul de la 23 August
1944, până prin 1959-1960. Tocmai pentru reprimarea acestei rezistenţe eroice,
sovieticii au decis aplicarea „pedagogiei” lui Macarenco, şi astfel a luat naştere
experimentul Piteşti.

RĂDĂCINI AUTOHTONE

În partea finală a cărţii „Drumul Damascului”, scrisă de doamna Doina

Jela, sunt reproduse două documente de arhivă reprezentânt stenogramele
declaraţiilor date, în faţa unei comisii de partid la data de 18 martie 1968, de către
Pavel Ştefan, fost ministru de interne ăn perioada septembrie 1952 – octombrie
1953 şi de Ilie Bădică, colonel de securitate în Direcţia Penitenciarelor, între anii
1950-1955. După cum arată Doina Jela, „comisia – iniţiată de N. Ceauşescu în cel
mai mare secret, la nici un an de la luarea puterii – o formau apropiaţi ai lui din
partid: Vasile Patilineţ, Gheorghe Stoica, Nicolae Găină, Ion Popescu Puţuri şi
Grigore Răduică. Scopul era înlăturarea lui Drăghici, cel mai puternic dintre

228
adversarii săi, prin controlul total asupra securităţii, executat timp de 15 ani (1952-
1967) şi compromiterea postumă a guvernării Dej”...
Cele două documente de arhivă au o importanţă excepţională fiindcă în ele
se vorbeşte explicit despre atrocităţile comise în închisorile şi lagărele de muncă
silnică din România în perioada 1948-1955. Iată ce afirma Gheorghe Stoica, în
cursul lucrărilor comisiei: „metodele acestea medievale, care se axau pe teroare şi
samavolnicie, au atins nu câţiva oameni, ci zeci de mii. Dumneata (Pavel Ştefan)
spuneai de 25000, dar au fost zeci şi zeci de mii de oameni care au căzut victime,
nevinovate. O bună parte din ei erau ţărani, muncitori, intelectuali care au spus nu
ştiu ce”...
În declaratiile lor, Pavel Ştefan şi Ilie Bădică învinuiesc în mod direct pe
Gheorghe Gheorghiu Dej, Teohari Georgescu, Alexandru Drăghici, Marin Jianu,
Alexandru Voitinovici, Gheorghe Pintilie (Pantiuşa), Gheorghe Apostol, colonelul
Dulgheru (Dulbergher), colonelul Albon, locotenentul major Liviu Borcea şi alţii,
ca direct răspunzători sau complici la crimele împotriva umanităţii din România
guvernată de comunişti.
Fără îndoială, în afara celor încriminaţi prin declaraţiile lui Pavel Ştefan şi
Ilie Bădică, mulţi alţi ofiţeri de securitate, funcţionari din sistemul penitenciarelor
precum şi unii membri ai comitetului central şi alţi activişti de partid au fost
coautori sau complici la organizarea şi executarea experimentului Piteşti şi a altor
atrocităţi din închisorile comuniste ale ţării (printre aceştia: generalul Nicoschi,
Alexandru Dumitrescu – directorul închisorii Piteşti -, locotenentul Avădanei de la
Gherla, colonelul Sepeanu etc).
De unde a plecat ideea „reeducării” prin tortură permanentă şi care a fost
rolul fiecăruia dintre cei care, într-un fel sau altul, au contribuit la făptuirea acestei
crime împotriva umanităţii?
Pe lângă sursa de inspiraţie sovietică, a existat o „contribuţie” autohtonă la
conceperea şi desfăşurarea fenomenului Piteşti?
Iată două întrebări tulburătoare, cărora nu le vom putea da deocamdată,
decât răspunsuri schiţate.
În primul rând, cu riscul de a ne repeta, trebuie să subliniem faptul că
„reeducarea” prin violenţă are incontestabil originea în ideologia comunistă
precum şi în „operele” din anii '30 ale „pedagogului” sovietic Macarenco.
Transferul acestor idei în România s-a făcut, în principal, prin membrii partidului
comunist român care au stat, până în 1944 în Uniunea Sovietică şi au venit în ţară
odată cu tancurile sovietice.
De asemenea, amintim din nou rolul consilierilor sovietici care în perioada
1944-1958, au condus ca „eminenţe cenuşii” întreaga activitate de partid şi de stat
din România.
Putem deci afirma, fără teama de a greşi, că ideea generală a „reeducării”
prin tortură a fost concepută în URSS.
Pe de altă parte, detaliile diabolicului proiect au fost probabil puse la punct
în România, la nivelul cel mai înalt al conducerii partidului comunist, iar

229
executarea proiectului a fost făcută de securitate având drept instrumente gardieni
ai penitenciarelor precum şi deţinuţi special „şcolarizaţi”.
Dacă examinăm atent numele bestiilor care au fost principalii colaboratori
din ţară şi executanţii experimentului Piteşti vom constata că ponderea celor care
au făcut „stagii” în URSS precum şi a celor care nu erau români ( fiind evrei,
maghiari sau ruşi) este foarte importantă.
Coroborând toate aceste elemente, putem afirma că „reeducarea” prin
tortură nu a avut o veritabilă rădăcină autohtonă ci, doar nişte ramificaţii locale,
alogene, derivând din monstruoasa rădăcină aflată în Uniunea Sovietică.
Cine cunoaşte psihologia naţiunii noastre nu poate să nu înţeleagă faptul că
o idee atât de diabolică nu se putea naşte în spaţiul mioritic...

SUBLATA CAUSA...

Comunismul a generat nenumărate nenorociri şi suferinţe pentru oamenii

de pretutindeni şi din România, printre acestea aflându-se şi „reeducarea” prin
tortură şi cumplitele sale consecinţe.
Înţelepciunea strămoşilor noştri romani a descoperit o genială lege a logicii
practice: ”SUBLATA CAUSA, TOLLITUR EFFECTUS”, ceea ce înseamnă: Dacă
înlăturăm cauza, dispare şi efectul.
Stă în puterea noastră să lucrăm pentru dispariţia definitivă a cauzei majore
care a determinat înspăimântătorul „experiment” Piteşti. Şi să uităm niciodată că
această cauză se numeşte comunism.

230
 INCHISOAREA PITESTI,
REEDUCAREA PRIN TORTURA, 1949/1950
GHEORGHE MARIAN (Timişoara, Romania),
fost deţinut politic trecut prin „reeducări”

Moto:
LEGEA CELUI CARE A SUFERIT SI A SUPRAVIETUIT ESTE SĂ
MARTURISEASCĂ. NIMIC DIN CE A VĂZUT, NIMIC DIN CE A
SUFERIT, NU TREBUIE SĂ RĂMÂNĂ ASCUNS. LIBER EŞTI
NUMAI ATUNCI CÂND AI CURAJUL SĂ ROSTEŞTI ADEVĂRUL.

A m ajuns la inchisoarea Pitesti, de trista amintire, la sfarsitul lui aprilie

1949, venind cu intreg lotul Centrului Universitar Cluj de peste 100 de
studenti ce am fost judecati de Tribunalul Militar Cluj in 18 aprilie
1949, in Vinerea Mare a Pastelui. Presedintele completului de judecata a fost
generalul Vlase fiind condamnati pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale
prin sentinta 715 art. 209 CP la condamnari intre 3 si 25 de ani. Eu am fost
condamnat la 5 ani inchisoare corectionala, 3 ani de gradare civica si 10 000 lei
amenda. Eram student in anul trei la medicina. Din lot imi amintesc de urmatorii:
POP CORNEL, MRENES GAVRILA, CALANICI VLADIMIR, DON ILIE,
NICOARA MIRCEA, NICOARA TITUS, MEZIN ION, TOLGHISAN VASILE,
TARANU PETRU (TICU), VOIN ION, AMBRUS REMUS, SABADUS PETRU,
MARZA PAVEL, MUNTEAN ION, HOLDEVICI VIACESLAV (BUF),
REDNIC NICOLAE, TUDORAN PETRU, MAXIMILIAN M., PERSINARIU
GH., VLADESCU CONSTANTIN, CROITORU GH., CIUREA FR., SCROB
OCTAVIAN, toti medicinisti; BOHOTICI IOAN (SEFUL LOTULUI),
HAVRILESCU VASILE (ASISTENT UNIVERSITAR), MARE ALECU,
JUBERIAN C-TIN., DRAGUT PAVEL, MUNTEANU OVIDIU, REGMAN
IOAN, DRAGAN ILIE, studenti la Drept; FENESAN MIRCEA, CORNEA
CORNELIU, TRIFOIU IOAN, BADARCA IOAN, VERESMORTEAN
NICHIFOR, MOSORA TRAIAN, studenti la litere si filozofie; BOSCAIU
NICOLAE (NICU) student la Botanica; de asemenea CAPOTA GH. (ofiter),
MOCANU SEBASTIAN (profesor), LADEA IONEL (elev) si multi altii de care
nu-mi mai amintesc.
La inceput o perioada de cateva luni viata in inchisoare era destul de
linistita. Ca sa treaca timpul mai usor depanam amintiri, povesteam filme, carti
citite sau invatam limbi straine. De asemenea invatam poezii de Radu Gyr, Aron
Cotrus, Nichifor Crainic ori Eminescu. Unii confectionau din os (cu „scule”
improvizate) cu multa migala cruciulite sau medalioane care la prima perchezitie
mai serioasa vor fi confiscate si se vor da pedepse cu bataie sau izolare.

231
 Treptat spre vara, regimul de detentie a inceput sa se inaspreasca incepand
cu infometarea, lipsa asistentei medicale si a medicamentelor, suspendarea
pachetelor de la familii si a corespondentei cu familia. Bataia a inceput de
asemenea sa se aplice tot mai des, pentru fapte imaginare. Plimbarea zilnica se
facea cu mainile la spate si capul plecat cu privirea in pamant sub injuraturile
gardienilor. Cu timpul s-au rarit si au fost chiar suspendate. In special la venirea de
la plimbare trebuia sa trecem printre doua randuri de gardieni care ne primeau cu
bate. Baia saptamanala dura cateva minute, iar apa era ori fierbinte ori rece. Alta
masura absurda luata din vara, a fost ca seara, dupa numaratoare si stingere, trebuia
sa stam intinsi pe priciuri acoperiti cu patura si cu mainile la vedere, fara sa avem
voie sa circulam prin camera, fiind supravegheati prin vizete de gardieni caci
lumina nu se stingea in camera. Era un regim de distrugere treptata dupa un plan
bine -stabilit a tineretului tarii care s-a opus comunismului. Orele serilor si mai ales
ale noptilor de vara treceau foarte greu in camera supra – aglomerata cu teama
permanenta a pedepselor. Am avut si eu parte de o asemenea pedeapsa cand am
fost surprins jucand sah (numit popicea de catre gardian). Am primit 3 zile de
izolare la CASNICA, o celula de beton situata la al doilea nivel de subsol fara
lumina, fara pat si cu un strat de cca 5 cm de apa cu urina si fecale pe pardoseala (a
fost ingrozitor).
Reusisem sa stabilim o legatura cu camerele vecine prin sistemul Morse
batut in teava de la calorifer.
Toate acestea au fost un preambul care a culminat in 6 decembrie, de
Sfantul Nicolae, cu inceperea asa zisei reeducari cu incredibile torturi NKVD-iste
aduse de Alexandru Nikolski (Boris Grunberg) ajuns general de securitate. Era
aplicarea metodei Macarenco aplicat prima data in URSS. Pentru aceasta actiune a
fost racolat Eugen Turcanu (fost student la Drept la Iasi) cu un grup de studenti din
inchisoarea Suceava organizati sub sigla O.D.C.C. (adica Organizatia Detinutilor
cu Convingeri Comuniste) in schimbul promisiunii ca vor fi eliberati si incadrati ca
ofiteri de securitate. Aceasta diabolica actiune a debutat in camera 4 Spital, etajul I
unde a avut loc prima „sedinta de lucru” si care s-a deconspirat in urma urletelor de
durere, a zgomotelor infundate si pasilor grabiti pe coridor pe care le-au auzit cei
din celulele apropiate. Toate aceste fapte au dus la instalarea in camera noastra a
unei atmosfere de teama si nesiguranta, de teroare surda, o stare de incertitudine si
de presiune tacita care ne-a speriat si in aceasta atmosfera trista au trecut
sarbatorile Craciunului si Anului Nou.
Toate acestea s-au realizat sub indrumarea directorului capitan Alex
Dumitrescu, ofiterii politici Marina si Avadanei, prim-gardienii Ciobanu si
Mandruta si intreg corpul de gardieni ai inchisorii. Se stie ca actiunea a fost
comandata de Alex Draghici (ministru de interne) si Alex. Nikolski impreuna cu
alti ofiteri superiori de securitate.
La 15 ianuarie 1950, la peste o luna de zile de la inceputul acestei actiuni, a
venit si radul camerei noastre 3 Parter sa intram in „moara”. Am fost dusi de un
grup de gardieni la camera 4 Spital unde, de altfel banuiam ca se petrec lucruri
dubioase, fara sa stim ce anume. Aici am gasit alti studenti cei mai multi

232
necunoscuti, dar si cativa, chiar din lotul nostru de la Cluj. Imi amintesc de Vasile
Toldisan, Taranu Petru si Holdevici Viaceslav, care imi era chiar coleg de an la
medicina si chiar prieten inainte de arestare. Aici in camera cum am ajuns fiecare
si-a gasit cunostinta din cei vechi in camera si au inceput discutii in legatura cu ce
se petrece in inchisoare, dar ei ziceau ca nu stiu nimic, in schimb erau foarte
interesati de ceea ce stim si mai ales de unde stim. Aceasta atitudine m-a facut sa
fiu circumspect si l-am abordat discret pe prietenul meu Buf, care mi-a spus ca se
petrec lucruri foarte grave, dar nici el nu stie prea multe. Dupa masa a mai venit in
camera un alt grup, mai mic, de studenti pe care nu-i stiam si care au discutat cu cei
mai vechi din camera. La un semnal dat de unul mai solid dintre ei la comanda: „Pe
ei, sa-i invatam minte pe banditii astia!” s-a dezlantuit o bataie. De-o parte erau cei
vechi din camera si micul grup nou-venit impotriva noastra, a celor veniti din
camera 3 Parter. Am aflat ulterior ca, cel care a dat semnalul era EUGEN
TURCANU, iar ciracii lui erau: M. LIVINSKI, CORI GHERMAN, NUTZI
PATRASCANU, LEONARD GHEBAC, M. PRISACARU si altii. Prietenul meu
Buf cand s-a dezlantuit bataia mi-a soptit discret: „vezi ca eu trebuie sa te bat si tu
trebuie sa strigi de durere cat mai tare, iar eu trebuie sa ma fac ca te bat mai tare in
continuare si tu sa tipi mai tare, ca asa e schema.”.
Asa am intrat eu si colegii de camera in focul reeducarii, dar eu am
„beneficiat” de faptul ca am fost lovit cu mila de un prieten care m-a si prevenit. El
a facut jocul tortionarilor ca sa isi apere propria lui piele, iar eu nu am luat o bataie
adevarata ca alti camarazi care s-au ales cu dinti rupti, rani deschise, fete tumefiate.
La un semnal al lui Turcanu bataia s-a oprit si ne-a spus ca acesta a fost doar
inceputul. Totul depinde de noi daca acceptam sa ne facem demascarea, care consta
in cea INTERNA prin declarare publica si in scris a intregii activitati din detentie
de la arestare la securitate, la tribunal si in inchisorile pe unde am trecut, trebuia sa
„demascam” discutiile cu ceilalti camarazi impotriva regimului cu nerespectarea
regulamentului de ordine interioara, eventuale comunicare clandestine cu
exteriorul, prin gardieni sau alti angajati ai penitenciarelor. De asemenea
comunicarile intre camera sau celule prin alfabetul Morse, precum si respectarea
unor practici crestine, memorarea de poezii sau cantarea de cantece, mai ales
legionare. Organizarea de sedinte de cuib era considerata cea mai grava.
Urma demascarea EXTERNA, de asemenea in public si in scris. Era vorba
de activitati dinainte de arestare cu persoane si actiuni nedeclarate in cercetarile de
la securitate si care nu au fost declarate fiind liberi. La metodele dure pana la
distrugere nu puteai nega anumite situatii si cea mai inteleapta atitudine, dupa
capul meu, fiind „sa-i insel” intr-un mod inteligent, pentru a supravietui eu, dar fara
sa fac rau cuiva. Tortionarii prin actiunile lor, asa cum le dictau stapanii, voiau
distrugerea noastra atat fizica cat mai ales psihica si morala intai in fata propriei
noastre constiinte, apoi a camarazilor nostri, devenind astfel, cu creierele spalate,
usor de manuit in orice situatie.
La demascarea mea INTERNA m-am folosit de marturia unui student de la
Iasi FORMAGIU, care mi-a spus ca a fost informator al Sigurantei. Aceasta mi-a
dat credibilitate in fata tortionarilor in ceea ce priveste aceasta forma de demascare.

233
Mi-am dat seama ca ceea ce ii interesa in mod deosebit era demascarea EXTERNA
si am declarat fapte dinainte de 1944, chiar cu o lista lunga de camarazi deja
cunoscuti si dintre cei care nu mai erau in tara. M-am gandit ca pana vor verifica
toate acestea va trece timp. Au fost si din cei care nu au acceptat sa isi faca
demascarea dintre care NICU BOSCAIU (un caracter si inteligenta deosebite) si
PAVEL DRAGUT care au continuat sa ramana in „moara” fiind schingiuiti pana la
lesin, calcati in picioare si desfigurati. Pana la urma au acceptat o demascare
formala caci altfel isi riscau viata, cum s-a intamplat cu atatia altii.
Au trecut de atunci peste 50 de ani si imi sunt inca vii in minte si in fata
ochilor, oribilele scene petrecute acolo, dupa care unii au ramas mutilati fizic, cu
infirmitati sau tare, boli care le-au macinat sanatatea in continuare pe toata viata
lor. Altii au ramas cu dereglari psihice grave, cosmaruri, vise inspaimantatoare sau
au innebunit cum a fost cazul lui CRUCEANU, student medicinist de la Bucuresti
sau cel poreclit CUCUSTIUCA al carui nume nu l-am aflat nici pana astazi.
Toata aceasta actiune dementa de asa-zisa „reeducare” prin tortura dupa ce
s-a extins GHERLA, TARGSOR, TG. OCNA, CANAL (colonia peninsula
VALEA NEAGRA, la brigazile 13 si 14 cu brigadierii studenti BOGDANESCU si
ENACHESCU) a fost stopata in 1953 chiar de cei care au ordonat-o. Aceasta s-a
datorat protestelor internationale, care strica imaginea fals creata a guvernului
comunist al Romaniei. Capii tortionarilor au fost acuzati in final ca au facut aceasta
actiune la ordine date din strainatate de HORIA SIMA, comandantul Miscarii
Legionare, pentru a compromite guvernul si P.C.R.-ul. La procesul cu usile inchise
au fost condamnati la moarte si 22 de acuzati din care au fost executati:
 TURCANU, STOIAN, COBILAS, SERBANESCU, VOIN, CERBU,
POPESCU, IONESCU, JUBERIAN, LIVINSKI, PAVALOAIE, SOBOLESKI
 iar mai apoi VASILE PUSCAS.
La ceilalti 5 condamnati la moarte POPA TANU, OCT. VOINEA, NUTZI
PATRASCANU, DAN DUMITRESCU si ARISTOTEL POPESCU li s-a
comunicat pedeapsa munca silnica pe viata. Din cadrus M.A.I.-ului au fost
condamnati formal, colonel TUDOR SEPEANU, ALEX. DUMITRESCU, GH.
SUCIGAN si VIOREL BARBOSU.
Bilantul acestei odioase actiuni de reeducare prin tortura a fost ca au suferit
peste 3000 de tineri, din care au murit cateva zeci (30 recunoscuti de securitate) si
cateva zeci de cazuri de tentative de suicid, la cei care au ajuns sa nu mai poate
suporta chinurile torturilor. Dintre acestia amintesc de un tanar care s-a aruncat in
gol de la etajul II, la inchisoarea GHERLA, comandant fiind TIBERIU LAZAR
(evreu maghiar fost sofer). Alt caz este cel al doctorului SIMIONESCU care la
colonia de munca Peninsula in urma torturilor de la brigazile 13 si 14 a intrat in
cordonul de paza si a fost impuscat mortal. Un al treilea caz ce il cunosc a fost
chiar al unui bun priente si coleg de facultate de la Cluj, ENEA GHIURITA (fost
campion national de atletism) grav bolnav de dizenterie si izolat cu alti bolnavi de
TBC si alte boli grave. Fiind intr-o stare avansata de casexie si deshidratare, cu
edeme masive ale gambelor, chinuit fiind zilnic de tartorii tortionari, intr-un

234
moment de deznadejde, si-a taiat venele cu un blachiu de la bocanci pe cand era la
baie ca sa scape de toate. Dar a fost gasit intr-un lac de sange si a fost „salvat” ca sa
isi duca mai departe calvarul pana la eliberare. In luna martie 1950, dupa ce am
trecut de doua ori printr-o Comisie Medicala M.A.I. care initial m-a respins ca
necorespunzator (inapt de munca, aveam 48 de kilograme) am fost admis la
insistentele mele bun de munca in loturi de studenti care plecau la canalul Dunare –
Marea Neagra. Aici era marele lagar de munca al Gulagului Romaniei despre care
GH. GHEORGHIU – DEJ zicea ca este „mormantul burgheziei romanesti”.
In drum spre Canal am facut o „halta” de cateva zile la inchisoarea
JILAVA (fortul 13) unde am avut ocazia sa-l vad pe vestitul comandant al acestui
„asezamant penitenciar”, capitanul MAROMET – tigan balbait si analfabet – cu
caraliii lui vestiti pentru cruzimea lor. Am fost „cazati” la camera 3 Reduit cu
paturi de 3 si 4 nivele cu zeci de detinuti intr-un aer de nerespirat si cu condens ce
picura de pe tavan sau se prelingea pe pereti. Era un tablou parca rupt dintr-un
infern dantesc, iar inscriptia de la intrare „Lasciati ogni speranze voi che entrati”
parea a ne mai condamna odata.
Mai departe plecati de aici am ajuns tot cu duba la Canal, la vestita colonie
de munca – Lagarul Mortii – Capul Midia cu odiosul ei comandant BORCEA, care
atunci cand era bine dispus zicea ca la el in lagar, detinutul politic are „dreptul sa
munceasca si sa moara”.

235
236
 VIAŢA ŞI MOARTEA LA PITEŞTI
Adrian LUPESCU (Brăila, Romania)
fost deţinut politic trecut prin „reeducări”

Prima mea zi în închisoarea Piteşti

agonul nu se mai mişca. Închisoarea pe roţi ne doborâse pe toţi cei

V circa 100 de studenţi condamnaţi, ce ocupam „salonul” carceră de

3x10 m în care am fost îndesaţi ca sardelele – nu în ulei – ci în frigul
care după cele circa 20 de ore petrecute în el, se transformase într-o veritabilă baie

R
de aburi urât mirositori.
Eram toţi întinşi cum puteam, unde puteam, chiar şi lângă wc-ul utilizat
non stop. Pe cele două banchete, de-a lungul pereţilor exteriori zăceau cei cu
probleme grave de sănătate: cardiacii şi pulmonarii. Toţi eram semidezbrăcaţi, cu
hainele aruncate la întâmplare în mica boccea personală. Unii dormeau apatici,
alţii, încordaţi cât le permitea starea de epuizare generală ce ne „terminase” pe toţi.
Prin gemuleţele – 4 la număr, de 40x40 cm, fără sticlă, dar meşteşugit asigurate cu
gratii şi obloane contra privitului, venea „aerul” care-l respiram pe rând, cu nesaţ.
Rece şi proaspăt în contrast, benefic, cu duhoarea ce ne înconjura şi se lipea de noi
şi de care nu am scăpat 6 ani.
Pot spune cu certitudine: condamnarea, oricare ar fi fost ea – corecţională,
temniţă grea, muncă silnică – lucru de care nu s-a ţinut cont niciodată, avea totuşi
un numitor comun, duhoarea. Imposibil de descris, dar prezentă oriunde în spaţiile
închise, încât, cu uşurinţă zic eu, condamnarea ar fi putut fi nominalizată aşa: ”n”
ani de duhoare!
Plecasem la ora 7 a.m., de pe o linie de serviciu a celebrului fort nr.13,
Jilava, unde petrecusem, de la 2 iulie 1948, ziua arestării mele, până la 4 martie
1949, ziua plecării spre necunoscut, 9 luni de detenţie, coincidenţă bizară cu timpul
ce-l petrecusem până la naştere în întunericul uterului matern.
Era o perioadă de tranziţie spre lumină, spre viaţă, spre deosebire de aceea
petrecută la Jilava, de la viaţă spre întuneric. Dar atunci nu-mi dădeam seama, încă.
Era ora 2 a.m. ale zilei de 5 martie, oră văzută în fuga trenului prin gara ce
o depăşisem de abia şi pe care un curios la pândă pe partea stângă, în direcţia de
mers a trenului, o anunţase cu satisfacţia unei mari descoperiri. Unul dintre
gemuleţe avea şi el imperfecţiunea lui: un şurub sărit - sau smuls în ore nenumărate
de trudă ingenioasă – constituia legătura cu exteriorul. Prin oblonul de sus se vedea
negrul nopţii şi o stea sclipind anemic.
Eram nişte înfrânţi ai vieţii înfometaţi. Pachetul anemic, un sfert de pâine
neagră, o bucăţică de slănină şi una de marmeladă, se epuizase de mult. Dar
senzaţia de foame dispăruse, în locul ei era acum neliniştea noului.

237
 Afară se auzeau voci şi ordine neclare; vagonul era totuşi izolat fonic şi
termic, lucru ce dusese la dezastrul din interior. Uşa salonului celulă s-a deschis
brusc şi o boare de aer rece, proaspăt, binefăcător a pătruns înăuntru. In prag, un tip
îndesat cu caschetă şi galoane noi, 3 stele pe o uniformă cachi - noua uniformă a
Securităţii – ne-a privit scurt. De acum soarta noastră era în mâinile lui. Mai târziu
am aflat. Era lt.major Dumitrescu, comandantul închisorii care a dispărut aşa cum
apăruse, brusc. O voce răstită ne-a amintit că suntem „bandiţi” şi că trebuie să ne
mişcăm repede. Pe culoar, nimeni. Rând pe rând am ajuns la uşa exterioară, am
coborât treptele, 2 la număr, şi m-am lansat în gol spre pământul care nu-l zăream
decât vag în cerneala de afară. Vagonul era tras pe o linie auxiliară în câmp. Nici
un bec nu lumina scena nouă ce ni se oferea. Doar o lanternă puternică, mânuită
nedibaci arunca raze scurte. Am plonjat pe pietrişul ud, iar la primul pas am simţit
iarba udă. Eram în plin câmp. De undeva, o comandă scurtă: armaţi. Am înţepenit,
ştiind ce înseamnă, ca fost premilitar cu instrucţia făcută şi calificativul „foarte
bine”. Începeam să disting la 10 m siluetele celor ce ne păzeau. Ne-am regrupat
rapid, ne-am aliniat şi încolonaţi câte 5 am pornit spre noua mea casă. După câţiva
paşi am simţit iar pietrişul sub tălpile pantofilor încărcaţi de noroiul ce-l
acumulasem. Încet, ne deplasam pe o şosea pietruită, apoi asfaltată. Scăpasem
aşadar de o execuţie sumară în plin câmp, era gândul nemărturisit ce mă apăsa. În
câteva minute s-au arătat primele case, apoi o arătare sumbră, un aglomerat de
ziduri fără forme şi acoperişuri lucind de apă. Un fior de la un capăt la altul al
şirului şi o şoaptă: închisoarea Piteşti. Un veteran al grupului şi localnic, Oancea
Traian, coleg de facultate, o recunoscuse, iar informaţia făcuse deja breşa în
necunoscut. Porţi grele de metal, 3 zăvoare bine unse, şi ne-am trezit în plină
lumină a unui subsol lucind de curăţenia mozaicului pe care l-am transformat în
scurt timp într-o baltă imensă de noroi. Câţiva grefieri zeloşi, în tăcere, ne luau în
primire bunurile personale. Ştiam lecţia cu toţii: acolo erau în siguranţă, la noi, nu.
În chiloţi şi maiouri personale permise, am trecut pe la nemiloşii frizeri şi podoaba
noastră capilară zbura sub maşinile de tuns nervoase. Nemiloşii frizeri erau deţinuţi
de drept comun deranjaţi din somnul dulce al nopţii cu sau fără vise. De acolo,
direct în baia cu duşuri ce împroşcau apă fierbinte sau rece, în aburul ce îmbrăca
totul. O bucată de săpun, celebră mai târziu şi un prosop. Ne-am bucurat sincer de
apa ce curgea, fără nemiloasele apometre ale anului 2000, acum 50 de ani, peste
trupurile noastre sleite deja, dar nu ştiam ce va urma pentru ele peste mai puţin de
un an. Zvântaţi după circa 10 minute de apă binefăcătoare, îmbrăcaţi în „haine
noi”, celebrele zeghe dungate de deţinut, cu un mic pachet sub braţ, efecte
personale permise, am dat două iscălituri: una pentru pachetul predat, mă
despărţeam iar cu greu de HUTTE şi rigla de calcul, şi una pentru efectele primite.
Apoi din nou, în rând câte unul, aşteptam aliniaţi la perete. Aşteptam SOARTA.
Grefierul citea rapid, cu inerentele greşeli, o listă: cei cu condamnări la închisoare
corecţională. Un gardian tuciuriu i-a luat în primire. Paşi sacadaţi se pierdeau pe
scările mai târziu ale morţii, şoapte, uşi şi zăvoare trântite şi, linişte.
A doua listă, „tg-ul”( temniţă grea), printre care şi subsemnatul a urmat
tipicul.

238
 Un gardian mărunt, cu ochii veşnic în mişcare, a iscălit-o, ne-a preluat şi
am urcat treptele până la etajul unu. Mai târziu am aflat: pe gardian îl chema
Georgescu şi avea să ţină în mâinile lui, mici, bătătorite de muncă, soarta mea şi a
altora, pentru următoarele 9 luni, iar 9!
Oprire în capul celularului şi vocea lui piţigăiată, sacadată strigă scurt:
OANCEA, aici!, se deschidea o uşă, ce-l strigat intra, zăvorul troznea sec şi ...
altul. Celularul, ca şi întreaga închisoare trăia regimul secretului instituit din prima
zi de detenţie la INTERNE. Erai izolat din ce în ce, în colectivităţi mai mici, ultima
fiind celula. Am tresărit, m-am trezit strigat, nu pe numele meu ci cu un apelativ
neobişnuit: MARINARUL – după hainele ce le purtasem înainte de baie, de ofiţer
al Marinei Regale Române, gradul pe umăr, conform noii uniforme hibrid ce o
purtasem, aspirant (sublocotenent). Acest lucru mi-a confirmat că omul din faţa
mea avea un spirit ascuţit de observaţie. Uşa celulei nr.1 era deschisă, am intrat,
zăvorul s-a tras şi în lumina becului aprins mi-am văzut companionii de viaţă
celulară.
Am dat bună seara, mi s-a răspuns şi am început prezentările: LUPESCU
ADRIAN, student în ultimul an, cu proiectul de diplomă dat, al Politehnicii
Bucureşti, Facultatea de Electromecanică, secţia Tehnică Navală.
Un tânăr frumos, înalt, cu o structură atletică, căruia nu-i mijiseră tuleiele
bărbii: DAN DIACA. Un al treilea tânăr, grăsuţ, timid, cu o privire furişă:
NECŞULESCU şi nu mai ţin minte cum. Gurile rele de pe secţie spuneau că nu
este student şi nici deţinut politic. Nu am avut cum să verific adevărul. Cert este că
nu l-am mai întâlnit în cursul detenţiei. Strângerile de mână convenţionale şi
obişnuitele discuţii cu teme: „ce mai e nou, când vin americanii?” Eram „tobă” de
vechiturile auzite în cele 9 luni, cu menţiunea că în dubă, cei peste 100, reuşiseră să
încâlcească şi mai rău, prezentând „vechiturile” drept noutăţi. În schimb, de la noii
mei colegi de celulă, sub pătură, am citit cu nesaţ, un fragment de ziar,
SCÂNTEIA, din 3 martie 1949, care vorbea despre inaugurarea unui club cultural,
de cartier, în Slatina. Era prima informaţie scrisă, citită de mine, dar nu aducea
nimic nou. Şi aşa am lămurit şi misterul provenienţei ei. Era tot ce putuse
„recupera” Necşulescu din lada de gunoi a secţiei, din resturile de ziar în care
gardianul îşi adusese pachetul. Şi nota bene, deoarece el era plantonul secţiei.
Nimerisem cam prost, plantoanele, polonicarii, toţi cei ce făceau un
serviciu comandat. Administratorii nu se bucurau de un renume bun, principiul
strămoşilor romani, „do ut des” fiind aplicat din plin în lumea întreagă.
Şi aici am avut confirmarea lui peste jumătate de oră când, sătui de poveşti,
cu stomacul sătul de gamela oferită de colegi, cu o porţie dublă de arpacaş cu ceva
dulce, marmeladă, am adormit în paturile noastre de fier, cu o saltea de paie, un
cearceaf, o pernă cu faţă ei şi o pătură, constituiau, după multe luni de zile, un
semn al normalului în anormal.
Trebuie să spun că patul era la geam, lucru ce-mi convenea: aveam aer şi
cerul cu stele sub ochi. Pe atunci geamurile nu aveau obloane, invenţia diabolică a
nu ştiu cui, care mi-a răpit atunci unica rază a speranţei mele, steaua ce pâlpâia rar
în înaltul cerului, făcându-mi legătura cu El.

239
 Nu m-am culcat însă până, cu un vârf de creion, scăpat în percheziţia care
nu avea în ea sălbăticia celor ulterioare, am reuşit pe un cm2 de var de lângă pat să
notez cifra 245. Erau zilele scurse de când nu mai eram liber, din cele 2190
ipotetice ce le aveam de executat. Am adormit, fără vise dar frământat de veşnica
întrebare: ce va fi mâine?
Contactul meu fizic cu Piteştiul fusese luat. Pe cel psihic, pe atunci nu-l
evaluasem. El se încrusta încet, încet în mine, fără posibilitatea de a-l opri.
Niciodată

240
 TEROAREA,
MECANISM PSIHONEUROFIZIOLOGIC DE
TRANSFORMARE A OMULUI ÎN CONTRARIUL SĂU
NICU IONIŢĂ (Piatra Neamţ, Romania)
fost deţinut politic trecut prin „reeducări”

omunismul s-a impus prin forţă şi a stăpânit prin teroare.

C omuniştii, coagulaţi în jurul unei ideologii utopice, aberante, de

inspiraţie criminală, au pus în discuţie totul, au contestat totul,
societatea cu instituţiile ei, omul cu modul lui de gândire şi de trai, au condamnat

R
valorile morale, social-politice şi cultural-ştiinţifice şi au declarat război total lumii
civilizate.
Sovieticii, printr-un concurs de împrejurări istorice nefavorabile, au
invadat Europa şi în ţările ocupate au instrumentat o pedagogie mutilantă pe care
au exercitat-o cu profesionalism, distorsionând profund psihicul colectiv şi
individual.
La noi, comuniştii români, sub protecţia armatei sovietice şi îndrumarea
consilierilor ruşi, au procedat în mod sistematic la răvăşirea societăţii româneşti şi
la înfeudarea ţării, duşmanului nostru de veacuri.
După lichidarea elitelor politice, militare şi intelectuale au trecut la
transformări radicale ale societăţii.
Cine a trăit în perioada anilor 1944-1948, are în minte o imagine vie a
frământărilor şi dezmăţului din acea vreme, ca şi amara dezamăgire în faţa
comportamentului multor compatrioţi.
Intelectualii s-au pliat repede la realitatea contra-naturii iar biserica s-a pus
la dispoziţia ocârmuirii comuniste, frângând coloana vertebrală a fiinţei naţionale,
după care a urmat eliminarea din viaţa socială a „duşmanilor clasei muncitoare”. S-
a trecut la arestări masive, anchete sălbatice şi condamnări pe bandă rulantă şi totul
executat de către fraţii noştri români.
Deţinuţii politici au fost consideraţi rebuturi sociale, deşeuri ale societăţii
şi cum şi deşeurile mai pot fi de folos la ceva, s-a purces la reciclarea acestor
deşeuri umane, proces numit reeducare.
Procesul de reciclare a avut loc în tot lagărul comunist, din China şi Coreea
până în inima Europei, dar în nici o ţară n-a cunoscut amploarea, duritatea şi
genocidul practicat în închisorile din România.
Despre acest proces de reciclare s-a scris mult dar nu îndeajuns pentru a se
scoate în evidenţă caracterul criminal al ideologiei şi practicii comuniste şi nici nu
s-a răspuns la multe întrebări dintre care aş menţiona una şi anume: de ce sovieticii

241
au ales România ca să experimenteze cel mai abominabil proces de reeducare din
lagărul socialist.
Răspunsul la această întrebare este, din păcate, dureros pentru noi, dar
trebuie rostit, este vorba de disponibilitatea noastră, a românilor, de a colabora şi
chiar de a fraterniza cu duşmanul, de a-i însuşi punctul de vedere, de a-l ajuta la
distrugerea poporului şi chiar de a face mai mult decât ni se cere pentru a-i dovedi
lui, duşmanului, buna noastră credinţă şi isteţimea noastră.
S-a scris mult şi despre Piteşti, multă literatură, dar lipseşte un studiu
ştiiţific care să explice mecanismul prin care omul, omul de lângă noi, colegul şi
prietenul nostru de-o viaţă, a fost transformat în contrariul său. În cele ce urmează
voi prezenta o sinteză a unui amplu studiu privitor la fiinţa umană, resorturile
psihologice ale comportamentului uman, medierea fiziologică a proceselor psihice
fundamentale şi procesul de modelare şi remodelare la care este supus omul de-a
lungul existenţei sale.
Noi oamenii, în general, avem o imagine greşită despre om, despre noi
înşine. Este imaginea idealizată, turnată în tipare sofisticate şi aşezat pe un soclu
din ce în ce mai înalt de unde ne priveşte cu îngăduinţă şi nu ştim dacă zâmbetul lui
enigmatic ascunde dispreţul sau înţelegerea faţă de ignoranţa noastră.
Toate filosofiile şi toate religiile din toate timpurile au trudit din greu la
alcătuirea acestei imagini care nu corespunde adevărului. Este omul care am vrea
să fie şi care, de fapt, nu este.
Ei bine, Piteşti-ul vine să restabilească adevărul despre om.
Piteşti-ul a spulberat imaginea omului ideal, a dărâmat statuile zeilor, a
înlocuit metafora cu adevărul gol-goluţ şi figurile de stil cu enunţuri ştiinţifice
corespunzătoare realităţii.
Piteşti-ul, dintr-o suflare l-a distrus pe om, tot aşa cum, alegoric vorbind,
dintr-o suflare a fost readus la viaţă. De ce? Pentru că imaginea omului ne-a
convenit a fost o construcţie artificială, rod al unor meditaţii speculative, fără a se
ţine seama de realitate.
Omul aparţine biologiei. Omul este, în primul rând, o entitate biologică,
situat, deocamdată, pe ultima treaptă a evoluţiei şi ca atare, se află sub juridicţia
legilor naturale, legi care guvernează întreaga existenţă.
Să nu uităm că înainte de apariţia primului gând, a primului îndemn
conştient la acţiune, a primului cuget despre sine, se întinde existenţa biologică a
omului pe o perioadă nemăsurată de timp, perioadă în care şi-a definitivat
structurile anatomo-funcţionale şi şi-a edificat comportamentul refluxual şi
instinctual, acel comportament biologic care l-a ajutat pe om să înfrunte vitregiile
naturii şi să străbată milenii de timp până astăzi, comportament la care mai recurge
şi astăzi, din când în când, la nevoie.
Evoluţia omului s-a realizat în timp, treptat, în funcţie de stadiul evolutiv al
sistemului nervos. Sistemul nervos este structura esenţială interpusă între om şi
mediul înconjurător şi care l-a ajutat pe om să se adapteze la mediul în care trăieşte
şi să se integreze în fluxul normal al existenţei. Confruntarea cu mediul extern, cu
complexitatea modului de existenţă şi a gradului de dificultate al situaţiilor ivite, au

242
dus la diferenţieri structurale şi la apariţia de noi formaţiuni nervoase cu capacităţi
funcţionale superioare, fiecare stadiu nou avându-şi premiza în stadiul anterior şi se
integrează într-o formă restructurată stadiului precedent.
Dezvoltarea structurilor nervoase s-a făcut progresiv şi ierarhic, de la
structuri simple, bine organizate, stabile şi rezistente la factori pertubatori, la
structuri din ce în ce mai complexe şi în curs de organizare permanentă fiind, de
altfel, şi cele mai fragile şi care cedează primele la orice fel de agresiune.
Aşadar, evoluţia omului este strict dependentă de dezvoltarea şi evoluţia
sistemului nervos.
Funcţiile nervoase au aceeaşi dezvoltare progresivă şi ierarhică ca şi
structurile nervoase, de la funcţii simple, elementare, automate, reflexe, la funcţii
extrem de complexe, dispuse în ordine compusă, adică orice funcţie nou apărută îşi
exercită funcţia sa proprie, specifică şi în acelaşi timp integrează funcţiile
dezvoltate anterior.
Creierul uman este cea mai complexă structură a sistemului nervos şi este
centrul de integrare al tuturor funcţiilor neuropsihice. Ultima achiziţie a sistemului
nervos a fost scoarţa cerebrală, structură extrem de complexă şi multifuncţională,
cea care a făcut posibilă apariţia structurii psihologice, structură care l-a scos pe om
din anonimul biologic şi la plasat în istorie. Din clipa aceea începe marea aventură
a omului, aventură la care şi noi suntem părtaşi.
Cu toată complexitatea sa structural-funcţională, sistemul nervos se
comportă ca un ansamblu funcţional unitar, atâta vreme cât asupra sa nu acţionează
factori perturbatori care să-i zdruncine integritatea structurală şi echilibrul
funcţional, obligându-l astfel să funcţioneze în mod haotic aşa cum s-a întâmplat în
epoca comunistă când teroarea, ca unic principiu de guvernare, a acţionat asupra
deţinuţilor politici dar şi asupra întregii populaţii, producând cele mai neaşteptate
mutaţii psihice reflectate în manifestări comportamentale extrem de negative.
Complexitatea structural-funcţională a sistemului nervos a generat psihicul
uman. Funcţiile psihice se dezvoltă odată cu şi pe măsură ce se dezvoltă centrii
nervoşi la diferite nivele, prin integrări succesive, la nivele din ce în ce mai
complexe, fiecare funcţie având reprezentări multiple în sistemul nervos, de la
nivele inferioare la cele superioare, de aceea nici o funcţie psihică nu se pierde
complet.
Aşadar, activitatea psihică normală este rezultatul funcţionării normale şi
unitare a sistemului nervos, fiecare formaţiune neuronală participând la edificarea
vieţii psihice, fiecare îndeplinind o anumită operaţie logică, realizând astfel
integritatea psihicului uman.
Influenţa hotărâtoare şi definitorie în evoluţia sistemului neuropsihic a
avut-o modul de existenţă socială a omului, mod care a determinat transformări
esenţiale în organizarea creierului şi implicit a psihicului prin dezvoltări de
capacităţi funcţionale de comunicare cu lumea externă, de receptare şi procesare a
informaţiilor şi de elaborare de răspunsuri adecvate, creierul devenind, astfel,
motorul activităţii psihice.

243
 Nici un proces psihic nu se poate realiza în afara creierului, a funcţionării
lui sub acţiunea informaţiilor din mediul socio-cultural, informaţia devenind astfel,
materia primă a creierului care realizează în felul acesta un psihic de natură socio-
culturală şi de esenţă informaţională.
Comportamentul uman traduce în mod fidel întreaga activitate
neuropsihică a sistemului nervos.
Orice act psihocomportamental este mediat fiziologic, este iniţiat şi
susţinut de un ansamblu complex de procese fiziologice care, la rândul lor, sunt
expresia unor reacţii biochimice şi bioelectrice multiple şi extrem de complexe.
Desigur nu trebuie să fiziologizăm activitatea psihică, dar trebuie să subliniem că
activitatea psihică normală este strict dependentă de integritatea structural-
funcţională a creierului, a sistemului nervos în totalitate.
Diverse cauze fizice sau psihice pot determina modificări structural-
funcţionale la nivelul sistemului nervos, reflectate într-o gamă variată de tulburări
psihocomportamentale. Detenţia a fost un puternic factor perturbator al funcţiilor
psihice şi când, la condiţiile inumane din închisoare s-a adăugat şi teroarea,
teroarea totală, fizică şi psihică, teroare continuă zi şi noapte, zile, săptămâni şi luni
de zile şi când tortura fără discernământ a fost exercitată de către prietenii şi colegii
noştri de suferinţă, aşa cum s-a întâmplat la Piteşti, impactul a fost devastator.
Teroarea este o armă psihologică complexă, este o armă inteligentă cu
acţiune discretă şi selectivă, penetrantă şi cu difuzie în masă, precis direcţionată
asupra psihicului colectiv şi individual. Teroarea subminează integritatea
structurilor nervoase tulburând profund activitatea creierului care-şi pierde, astfel,
funcţia de comandă şi control asupra etajelor inferioare care încep să funcţioneze
autonom, antrenând tulburări fiziologice majore, urmate de modificări ale
sensibilităţii şi senzorialităţii, cu repercursiuni asupra întregei economii a
organismului.
Teroarea este o armă cu explozie întârziată zdruncinând arhitectonica
structurii psihologice cu dereglarea funcţiilor fundamentale psihice, cognitive,
afectiv-emoţionale şi de execuţie, cu instalarea unei stări confuzive reflectată într-
un comportament deviant, adesea, aberant, aşa cum, de altfel, s-a întâmplat la
Piteşti. Sub teroare, forţele de apărare sunt anulate, se pierd reperele temporo-
spaţiale şi, mai grav, se pierde propria identitate, încât victima nu mai ştie cine este,
de unde vine şi ce vrea cu adevărat, începe să se dezică de sine însuşi, de trecutul
său, de convingerile şi aspiraţiile sale care îi devin străine şi chiar duşmănoase şi se
hotărăşte să lupte împotriva lor, adică împotriva lui însăşi.
Teroarea suscită pulsiuni de moarte, induce frica, groaza, spaima de
nimicire care paralizează orice gând, orice iniţiativă şi orice încercare de a evada
din prezent, din contextul traumatic şi, astfel, victima rămâne prizonierul
prezentului în care a fost antrenat şi care-l striveşte şi în clipa aceea izbucnesc
fantasmele inconştientului care obligă la ascultarea unei voci tainice care zace în
fiecare dintre noi şi care îndeamnă imperativ: salvează-te, supravieţuieşte tu ca să
asiguri supravieţuirea speciei, este strigătul din urmă al legii fundamentale a viului
de la care nu se poate sustrage nimeni. Nevoia stringentă de supravieţuire este

244
înscrisă în însăşi structura intimă a fiinţelor biologice, căci dacă viaţă nu e, nimic
nu e.
Cei care nu au renunţat la supravieţuire şi-au salvat viaţa, dar cu un preţ
mult prea mare, au renunţat la propria identitate, devenind simple unelte dispreţuite
în mâna instigatorilor din umbră care i-a transformat în torţionari, iar cei care au
renunţat la supravieţuire acceptând moartea şi devenind victime şi-au salvat propria
identitate în faţa răului organizat, în faţa genocidului de la Piteşti.
La Piteşti, după o pregătire temeinică, acţiunea de reciclare a deţinuţilor a
început în forţă. De fiecare dată acţiunea s-a declanşat brusc, cu o brutalitate şi
duritate ieşite din comun. A fost o acţiune fulger, în afara orizontului nostru de
aşteptare, cu lovituri sălbatice de ciomag, în special la cap. Acţiunea a fost
programată cu mare atenţie şi cu mult timp înainte, scontându-se rezultate rapide şi
sigure, prin anihilarea oricărei reacţii din partea victimelor.
Traumatismele craniene provocate de loviturile necugetate ale colegilor
noştri au determinat o serie de tulburări realizând sindromul postcomoţional care
persistă vreme de până la un an. Un ansamblu de tulburări somatice şi psihice, fiind
interesate funcţiile cognitive, afectiv-emoţionale şi cele de execuţie. Deficienţele
cognitive privesc, în special, capacitatea de concentrare, de judecată şi capacitatea
decizională şi, mai ales, atenţia şi starea vigilă – fundalul pe care se desfăşoară
toate procesele psihice. Mecanismele gândirii sunt profund tulburate şi drept
urmare capacitatea de recepţie şi viteza de procesare a informaţiilor sunt mult
încetinite şi chiar abolite şi, astfel, capacitatea de răspuns este anulată, iar victimele
nu mai sunt capabile de nici un fel de răspuns, este exact ceea ce s-a întâmplat la
Piteşti după debutul acţiunilor.
Deficienţele afectiv-emoţionale au constat dintr-o labilitate afectivă
accentuată, anxietate şi apatie şi, mai ales, o rigiditate afectivă pronunţată, încât
victimile au devenit insensibile la loviturile dureroase, la insultele greu de
pronunţat şi la ameninţările proferate de torţionari. De menţionat că pe tot
parcursul schingiuirilor nu s-a auzit nici un ţipăt de durere şi nici măcar un geamăt
surd din partea colegilor de suferinţă. Şi funcţiile de execuţie au fost blocate,
traduse printr-o paralizie a oricărui act voliţional.
Pentru noi, victimele, şi momentul surpriză a contribuit la aplatizarea
reacţiilor, la lipsa de ripostă. Acţiunea bruscă şi extrem de dură exercitată chiar de
colegii şi bunii noştri prieteni de la care aşteptam sprijin şi, mai ales, prezenţa în
rândul torţionarilor a unor colegi consideraţi repere, a dus la copleşirea psihicului,
inundat de nedumerire şi spaimă şi care a indus blocarea mentalului nostru cu
incapacitatea de a schiţa o împotrivire.
Această acţiune neaşteptată a produs, în schimb, o reacţie de şoc
manifestată printr-o reacţie catatonică, o stare de încremenire totală însoţită de o
neajutorare completă, ca urmare a proceselor de inhibiţie care dominau întrega
activitate a sistemului nervos. O asemenea experienţă negativă de viaţă poate
influenţa în mod decisiv destinul unora, aşa cum a fost şi cazul multor colegi care
de la primele confruntări cu teroarea şi tortura exersată de colegii noştri cu mult
profesionalism, au cedat.

245
 Afirm, fără nici o reţinere, că prietenii şi colegii noştri torţionari au fost
mult mai cruzi şi eficienţi decât toate anchetele prin care am trecut.
Şi durerile insuportabile provocate de loviturile sălbatice, dureri pentru
care nu există mecanisme de adaptare şi de stăpânire, au contribuit în mare măsură
la amplificarea tulburărilor fiziologice cu răsunet asupra psihicului, determinându-i
pe unii să cedeze.
După debutul furtunos şi dramatic,ceea ce a urmat se înscrie în domeniul
patologic. Bătăi cumplite, colective şi individuale, zi şi noapte, în reprize repetate,
cu pumni, cu picioare, cu ciomege şi curele, instrumente de tortură furnizate de
către gardianul de secţie. Lovituri aplicate asupra celor mai sensibile zone ale
organismului şi însoţite de un limbaj violent şi cu o duşmanie şi ură de temut. De
unde atâta încrâncenare şi ură la colegii noştri? Desigur şi ei erau la rândul lor
victime, dar victime ale unui experiment abominabil de inversiune psihologică. Cu
cât împotrivirea noastră mută se prelungea, cu atât schingiuirile erau mai sălbatice.
În răstimpul dintre bătăi eram obligaţi să stăm într-o poziţie fixă,
chinuitoare şi foarte dureroasă ca urmare a modificărilor fiziologice de la nivelul
musculaturii antrenată în acele poziţii. De multe ori când această poziţie fixă, a
Gânditorului de la Hamangia, se prelungea şi durerile deveneau insuportabile,
doream să fiu din nou bătut şi atunci schiţam un gest sau o mişcare care ne erau
interzise, eram luat la bătaie, mă mişcam şi scăpam de acele dureri îngrozitoare.
De la nemişcarea supravegheată se trecea la eforturi nesăbuite, manejul
simplu sau cu sarcină, adică mersul în patru labe în cerc în spaţiul îngust dintre
priciuri şi eram mânaţi din urmă cu bâtele, sau culcări nenumărate (am fost obligat
să fac o mie de culcări), sau alergări până la epuizare.
Hrana cea de toate zilele era la cheremul torţionarilor, ei împărţeau
mâncare şi noi primeam atât cât credeau ei că merităm şi, chiar aşa, trebuia să
mâncăm când şi cum vroiau ei, în plus, setea ne chinuia teribil pentru că noi
victimele nu aveam acces la apă. La fel de chinuitor şi greu de suportat era
interdicţia satisfacerii nevoilor fiziologice dictate de impulsuri şi care trebuiau
amânate până când se căpăta învoire. Urmările, pentru mulţi, de-a dreptul
catastrofale.
Şi somnul atât de puţin cât era, era un chin şi era bântuit de coşmaruri şi
era supravegheat de plantoanele care se plimbau printre priciuri cu bâtele în mână
şi orice mişcare involuntară prin somn era sancţionată pe loc cu o lovitură. Şi
igiena personală total deficitară care ne aruncase într-o stare de mizerie fiziologică
greu de imaginat şi aerul viciat încărcat cu aeroioni dăunători, toate şi totul erau
menite să submineze capacitatea noastră de rezistenţă. Şi culmea, torţionari şi
victime împărţeam acelaşi spaţiu sordid şi consumam acelaşi timp nefast.
Dacă atrocităţile la care am fost supuşi le-am suportat mai uşor, în schimb
insultele, umilinţele şi ameninţările şi, mai ales, denigrările şi împroşcările cu noroi
ale familiilor noastre depăşeau orice limită şi erau suportate foarte greu. Toate
aceste grozăvii omeneşti îşi au explicaţia lor logică, ştiinţa confirmă derapajul
fiinţei umane, iar psihoneurofiziologia îi atribuie omului şi numai omului întreaga
responsabilitate.

246
 Paralel cu acest masacru s-a desfăşurat şi un alt proces care viza mai multe
obiective, şi anume demascarea. Demascarea a fost în primul rând cerută imperios
de securitate şi nu a fost altceva decât continuarea anchetelor iniţiale. Pentru că
informatorii recrutaţi, între timp, de către securitate au furnizat multe date
nedivulgate de unii dintre deţinuţi, la nivel central s-a decis continuarea anchetelor
prin intermediul torţionarilor. Trebuiau depistate şi anihilate toate mişcările
antrenate în acţiuni contra orânduirii comuniste, organzaţii încă nedescoperite,
persoane de legătură, pe cei care i-au ajutat pe fugari, pe cei din munţi, pe cei
antrenaţi în acţiuni de sabotaj, de spionaj în folosul imperialiştilor, pe deţinătorii de
arme, depozite de armament şi pe toţi cei care gândesc şi care uneltesc într-o formă
oarecare împotriva regimului. Demascarea a dat roade, au urmat multe arestări în
urma acestor demascări.
Demascarea a urmărit şi a obţinut mult mai mult. Deţinuţii erau obligaţi
după ce furnizau toate datele despre activitatea lor şi a celor din grupul din care au
făcut parte, să discute rolul şi rostul acestor grupuri de rezistenţă în lumina noii
situaţii social-politice din ţară şi din lume şi să recunoască vina şi, mai mult încă,
acţiunea criminală împotriva clasei muncitoare. Cel care-şi făcea demascarea
trebuia să recunoască şi să condamne activitatea sa criminală, să se dezică de
trecutul său şi de toţi cei cu care a activat, să condamne în termeni hotărâţi
ideologia în numele căruia a activat, să denigreze şefii încriminându-i cu cele mai
absurde invective şi să declare solemn că s-a hotărât să lupte impotriva tuturor
celor care vor mai îndrăzni să acţioneze asupra clasei muncitoare. Prin această
renunţare la trecutul său de rezistenţă anticomunistă s-a produs prima mare fractură
în structura personalităţii, prima mare ruptură de statutul civic al unei persoane,
deţinutul fiind obligat să renunţe la idealul său social-politic, dacă l-a avut cu
adevărat.
În etapele următoare a fost pusă în discuţie societatea cu instituţiile ei care
au contribuit la deformarea mentalităţii şi modului de viaţă a fiecăruia dintre noi.
Şcoala românească se face vinovată, prin programele şi dascălii săi de structura
deformată a tinerilor, armata prin rolul său formativ a indus ura între popoare şi a
incitat la luptă împotriva lagărului socialist; structura administrativă a statului a
năpăstuit poporul muncitor, întreaga clasă politică a fost doar o clică de profitori,
iar moşierimea şi burghezia a supt sângele poporului. Structura statală a fost
condamnată în bloc pentru tot răul care l-a făcut oamenilor muncii. Ascultam cu
atenţie luările de cuvânt ale colegilor mei şi-mi dădeam seama de transformările
petrecute în mentalul lor sub acţiunea terorii. Printr-o acţiune bine condusă s-a
urmărit şi s-a obţinut ruptura de societatea în care ne-am născut şi ne-am format.
Nici Biserica, mai ales Biserica, n-a fost scutită de un rechizitoriu extrem de
amănunţit şi de negativ, aducându-i-se cele mai grave acuze. S-a recurs la practici
şi ritualuri greu de pronunţat, la sacralizarea sentimentului religios, la negarea lui
Dumnezeu şi a moralei creştine scoţându-se în evidenţă superioritatea moralei
socialiste.
Asaltul final şi cel mai dureros şi greu de suportat a fost îndreptat asupra
familiei. Familia poartă vina nenorocirilor noastre, deformărilor noastre şi ea,

247
familia este de condamnat. Am ascultat îngrozit acuze nimicitoare aduse părinţilor,
surorilor, fraţilor, soţiilor, iubitelor noastre. Parcă nici un sacrilegiu n-a fost mai
mare, mai oribil, decât invectivele, blasfemiile şi hulirea mamelor noastre. Cu
această dezlănţuire necontrolată a pornirilor ancestrale, cu acest dezmăţat limbaj s-
a realizat ruptura totală de viaţă, de viaţa anterioară, a fost tăiat cordonul ombilical-
social care ţine omul ancorat în societate. În faţa acestei tragedii umane, iniţiată de
om, dirijată de om, exersată de om, ar cam fi cazul să renunţăm la înţelegerea şi
cunoaşterea omului, la explicarea comportamentului şi chiar la apărarea lui, prin
recurgerea la formulări ce depăşesc capacitatea noastră de înţelegere, la exprimări
savante cu iz metafizic care, de fapt, ascund ignoranţa noastră.
Demascarea a fost anticamera în care a fost prelucrat psihicul uman, în
acest spaţiu monstruos a fost disecat cu minuţie şi tăiat şi îmbunătăţit fără milă şi
aruncat în mrejele dispreţului şi urii şi tot ce mamele noastre ne-a turnat în suflet cu
iubire şi tot ce dascălii noştri au trudit la construcţia noastră a fost strivit de
inconştienţa unor bolnavi psihic, manipulaţi de nişte criminali de profesie. Ce faptă
oribilă, despuierea fiinţei umane de tot ce este omenesc şi sublim şi transformarea
ei într-o epavă. Demascarea a deschis o uşă largă şi l-a împins pe om într-o
existenţă subumană.
Evenimentele traumatice survenite brusc, în camerele de tortură de la
Piteşti au produs politraumatizări multiple somatice şi psihice.
Există o zonă de interferenţă comună a traumelor fizice şi psihice după
care se distribuie preponderent în funcţie de adresabilitatea agresiunii, de
intensitatea, durata, variabilitatea factorilor traumatici şi, mai ales, de identitatea
agresorilor.
La Piteşti agresiunea fizică a întrecut orice măsură dar pentru noi,
agresiunea psihică a fost mult mai dăunătoare şi greu de suportat şi a fost factorul
decisiv în prăbuşirea multor colegi, aşa că trauma psihică a dominat universul
nostru interior.
Fiecare societate şi fiecare membru al ei, au un univers propriu, o sinteză a
zestrei ereditare conjugată cu influenţele mediului socio-cultural, un patrimoniu
bogat de idei şi credinţe, de aspiraţii şi mentalităţi care dau specificul şi
autenticitatea acestora. Când acest fond spiritual este pus în discuţie, discreditat şi
ameninţat cu dezintegrarea, se creează o stare de conflict, de tensiune intrapsihică,
atât la nivel individual, cât şi la nivel colectiv, cu mare valoare traumatizantă.
Orice încercare bruscă şi brutală de schimbare a unui mod de viaţă
experimentat de veacuri, a unui comportament bine cristalizat în mentalul fiinţei
umane, agresează deopotrivă şi individul şi societatea, provocând traume profunde,
atât la nivel biologic, cât şi psihic, adesea, greu de stăpânit.
Psihotrauma este o trăire vitală sfâşietor de tristă, resimţită ca o strivire a
fiinţei intime invadată de temeri nedefinite, devoratoare şi însoţită de un sentiment
acut de neajutorare şi lipsă de apărare.
Psihotrauma se conectează cu tulburări fiziologice majore care antrenează
modificări de substanţă structural-funcţionale la nivelul sistemului nervos, încât
condiţiile de funcţionare ale acestuia sunt profund tulburate, iar cortexul cerebral

248
pierde controlul asupra etajelor inferioare care încep să funcţioneze autonom şi
astfel se instalează comportamentul biologic.
Psihotrauma este placa turnantă a dezintegrării psihice, o răvăşire a tuturor
funcţiilor psihice, o răsturnare de planuri existenţiale urmate de o discontinuitate a
personalităţii, cu anularea sentimentului de coeziune umană, cu lipsa de gândire
proprie şi iniţiative creatoare, trăită ca o abandonare a destinului, ca o apăsare ce
sugrumă orice gând, orice imbold de împotrivire.
Orice traumă fizică sau psihică declanşează, în mod automat, atât la nivel
biologic, cât şi la nivel psihic, o reacţie spontană de apărare. Modul de reacţie este
în funcţie de variabile psihologice şi nonpsihologice.
Dintre variabilele psihologice, un rol esenţial l-a avut structura
neuropsihică şi echilibrul funcţiilor psihice cât şi sistemul ierarhic de motive care
ne dinamizează acţiunile de rezistenţă şi capacitatea de integrare a traumei în stilul
nostru de viaţă, iar dintre variabilele nonpsihologice au fost factorii obiectivi de
mediu şi anume condiţiile de detenţie care au fost cu totul inumane pentru noi,
duritatea, durata şi intenţionalitatea agresiunii şi, mai ales, identitatea agresorilor,
colegii şi prietenii noştri.
Elaborarea strategiei de apărare, în primele momente, a fost decisivă pentru
tot ce a urmat. Întotdeauna frica însoţeşte trauma şi frica determină o puternică
mobilizare a forţelor de apărare. În acelaşi timp, randamentul intelectual scade sub
imperiul fricii, în schimb, creşte atenţia şi vigilenţa care suplinesc deficitul cognitiv
ajutând psihicul să se concentreze numai pe prezent şi să găsească, astfel, soluţiile
cele mai adecvate pentru a ieşi din situaţia de criză.
Când traumatizarea este masivă şi persistentă, ameninţătoare de moarte,
aşa cum a fost la Piteşti, trauma psihică devine copleşitoare şi se instalează reacţia
de şoc, o reacţie catatonică, o încremenire totală a oricărui răspuns, ca urmare a
prăbuşirii tuturor funcţiilor psihice, stare echivalentă cu moartea psihică, punctul
terminus al unei acţiuni agresive complexe, precis coordonată şi bine susţinută.
Cu durere trebuie să spun că unii dintre colegi au fost victimele acestui
mod de reacţie.
Când trauma nu poate fi integrată în sistemul propriu de viaţă, sinele
acceptă clivajul, disocierea ca mecanism de apărare, de autoprotecţie, de salvare a
vieţii şi datorită unei dereglări a dinamicii psihice cu dispariţia sinergiei funcţiilor
psihice, are loc o reorganizare a psihicului.
Victima trăieşte drama luciferică – despărţirea de sine însuşi – simte că devine
altul, că este doar un rezidiu din el însuşi şi fără să-şi dea seama se produce
disocierea, organizarea personalităţilor multiple care-l ajută să se adapteze la noile
realităţi. Are loc o dedublare a identităţii, un sine privat, intim, intangibil, bine
păstrat şi folosit doar în anumite împrejurări şi un sine social care l-ajută să
supravieţuiască.
Cu sinele social intră în grup unde-şi găseşte sprijin, înţelegere şi se
adaptează la un comportament de supunere totală, adoptă comportamentul grupului
şi acţionează cu grupul în numele grupului scăpând, astfel, de inhibiţiile naturale de
teama de a nu greşi, de a nu face rău, îşi delegă conştiinţa şi responsabilitatea către

249
grup şi, ca atare, acţionează fără vină, fără responsabilitate, fără conflicte
interioare. Prima lovitură este mai reţinută, apoi loveşte, loveşte mereu, fără teamă.
Disocierea îl ajută să se elibereze de acele scrupule şi legi morale înscrise în
conştiinţă, de a-şi iubi aproapele ca pe el însuşi. Un rol nefast îl are şi presiunea de
grup şi spiritul de haită folosit pentru destrămarea progresivă a personalităţii şi,
astfel, neofitul începe să săvârşească tortura în public ca să fie văzut şi apreciat,
după care o continuă de unul singur şi capătă deprindere, pentru că tortura se
învaţă.
Faţă de victime afişează o indiferenţă totală, o împietrire afectivă şi un
dispreţ suveran, astfel proaspătul neofit se adaptează la realitatea destructivă, la
răul organizat numai pentru supravieţuire, dar supravieţuirea lui are loc pe seama
victimelor.
În funcţie de complexitatea şi intensitatea agresiunii şi, în subsidiar,
dereglările profunde neuropsihice, poate avea loc un proces de „regressus ad
origenem” de trimitere a individului atât pe plan ontogenetic, cât şi pe plan
filogenetic, la stadiile primitive de organizare psihică, la un nivel de existenţă
inferior, la stadiul elementar al vieţii, unde şi când conduita abnormă era regula.
Era cazul colegilor noştri – torţionari care renunţând la trecutul lor şi la toate
legăturile cu lumea în care trăiseră şi se formaseră, au suferit în plan subiectiv o
transformare a propriei individualităţi, ceea ce a dus la instalarea unui proces de
derealizare, o modificare de apreciere obiectivă asupra realităţii în care trăiau şi,
astfel, lumea din jur, adică noi toţi care sufeream împreună, şi-a pierdut conţinutul
de cunoscut, de familial şi a devenit ostilă, fapt pentru care trebuiau să se păzească
şi totodată să lupte împotriva ei pentru propria apărare.
Urmăream cu teamă, dar şi cu compătimire, accesele de agresivitate, de
violenţă care izbucneau din senin sau la un semn al „şefului” sau chiar simpla
noastră prezenţă, a victimelor constituia pentru ei o provocare şi se năpusteau
asupra noastră cu încrâncenare. În atitudinea lor domnea haosul, funcţiile lor
psihice erau antrenate într-o mişcare browniană, datorită disfuncţiei lobului frontal
care ţine sub control impulsurile agresive, încât constatăm fluctuaţii
comportamentale de la o clipă la alta.
O dezlănţuire de acte sălbatice de o cruzime fără seamăn. Asistam la un
comportament deviant caracterizat prin ignorarea şi încălcarea normelor şi valorilor
sociale, dispreţul faţă de drepturile noastre, dreptul la viaţă, la intimitate, la
identitate şi, de subliniat, că acest comportament se autoîntreţinea prin aceea că
însăşi încălcarea normelor, regulilor de conduită duce la tulburări de
comportament.
Poate şi faptul că torţionarii au fost, la rândul lor torturaţi, explică acţiunea
lor violentă ca un act de pedepsire, pentru că ei acţionau subiectiv, într-o stare
perpetuă de apărare, pe baza unor impulsuri de răzbunare îndreptăţită.
Atent fiind la tot ce se petrecea în „camera unu subsol” în care am stat un
an de zile şi unde tortura acţiona în voie, am urmărit evoluţia prietenilor mei în
trecerea de la stadiul de victimă la cel de torţionar.

250
 Sub impactul agresiunii, după ce îşi făcuseră complet demascarea, adică
lavajul cerebral, fiind goliţi astfel de conţinutul lor interior, s-au trezit singuri,
neajutoraţi, într-o lume străină şi ostilă şi complet dezorientaţi îşi cautau un punct
de sprijin pentru a nu se prăbuşi pe care îl găsesc în torţionar, căruia i se alătură, îi
împărtăşeşte punctul de vedere, îi însuşeşte gândirea, limbajul şi comportamentul.
Prin introspecţie, victima se identifică cu torţionarul şi imită întru totul conduita
acestuia, integrându-l în prppria personalitate.
Substratul acestor comportamente este de ordin neurobiologic, o tulburare
profundă a funcţiilor sistemului nervos, urmate îndeaproape de tulburări ale
funcţiilor psihice, dar dacă nu ar fi fost criza social-politică declanşată de
comunism care a creiat un context social-politic dominat de anomie, de măsuri
crunte de represiune, n-ar fi fost nici Piteşti, nici torţionari şi victime, nici atâtea
închisori şi lagăre de exterminare şi nici Poporul român n-ar mai fi fost ultragiat şi
marginalizat pe arena istoriei.
În condiţiile anilor '50, când în multe închisori din ţară au început acţiunile
de reciclare a deţinuţilor politici, procesul traumatic nu a fost unul individual, ci
unul social, întreaga societate a fost supusă unui proces de transformări radicale.
Deţinuţii politici reprezentau valorile umane şi naţionale ale poporului aflat în
suferinţă, ei, deţinuţii politici, au fost persecutaţi şitraumatizaţi nu ca persoane
individuale, ci în calitate de reprezentanţi ai valorilor româneşti proscrise de
regimul comunist, deţinuţii politici făceau istorie, istoria acelui timp nefast, în
confruntare cu forţele răului.
Timpul a trecut, tragedia în care am fost antrenaţi a rămas înscrisă în
sufletele noastre şi nu o vom putea uita niciodată. Timpul singur nu vindecă toate
rănile, pentru aceasta ar fi trebuit şi ar fi foarte necesar creerea unui climat sănătos
de recuperare a valorilor morale ale întregii societăţi româneşti care să suspende
condiţiile traumatice şi să permită un început calitativ nou, cu recunoaşterea
vinovăţiei, cu reparaţiile necesare şi cu cereri de expiere şi pedeapsă. Totul va lua
sfârşit când raportul interuman şi etic se va restabili prin recunoaşterea cauzelor
care au dus la genocid şi a vinovaţilor. Din păcate, încă nu este cazul, aş spune,
dimpotrivă.
Un gând pios şi o lacrimă pentru cei ucişi la Piteşti, recunoştinţă victimelor
care acceptând moartea nu ca pe o fatalitate ci ca pe o înfruntare a sorţii dând,
astfel, un sens suferinţelor lor care i-a salvat de la compromisuri condamnabile,
asigurându-le o supravieţuire demnă. Mă tem că oricât aş vrea să-i înţeleg pe
colegii şi prietenii mei torţionari şi oricâte argumente de ordin ştiinţific aş aduce în
sprijinul lor, mă tem că nu vor fi înţeleşi, nu vor fi absolviţi de vină şi nu vor
beneficia de un tratament corespunzător bolnavilor psihici.

251
252
 VICTIMĂ ŞI MARTOR OCULAR AL REEDUCĂRII DE
LA ÎNCHISOAREA GHERLA DIN PERIOADA
11.XII.1950-10.V.1951
Ştefan DOMOCOŞ (Baia Mare, Romania)
fost deţinut politic

M-am născut la data de 01.08.1930 în satul Birtin, comuna Vadu

M Crişului, judeţul Bihor, din părinţi: tata agricultor, mama casnică.

Copilăria mea a fost foarte fericită şi liniştită, necunoscând lipsuri şi
greutăţi materiale până la sfârşitul verii anului 1940 când, prin Dictatul de la Viena,
ţara noastră a fost obligată să cedeze Ungariei o parte din nordul Transilvaniei, fapt
care a adus mari nenorociri populaţiei româneşti.
Părinţii mei au hotărât împreună cu fratele mamei care era ofiţer în armata
română şi care se refugiase cu unitatea militară din care făcea parte la Constanţa, să
plec şi eu.
Am ajuns în Constanţa. Unchiul meu m-a înscris în clasa a III-a primară, la
şcoala nr.5, din Constanţa.
Anul şcolar 1940-1941 a luat sfârşit la începutul lunii mai iar unchiul meu
a hotărât să fac vacanţa de vară în satul Tomnatec, judeţul Bihor, la nişte rubedenii
apropiate, localitate care a rămas încorporată în graniţele statului român, care era în
apropierea satului meu natal, cedat statului ungar. Unchiul meu a luat această
hotărâre deoarece el a plecat pe front.
În anul şcolar 1941-1942 am urmat clasa a IV-a primară la Şcoala de
aplicaţie de pe lângă Şcoala normală din Arad.
În anul şcolar 1942-1943 am urmat clasa I-a de liceu la Liceul „Fraţii
Buzeşti” din Craiova, unde am fost repartizat pentru susţinerea examenului de
admitere de către Comitetul refugiaţilor, Bucureşti, care se ocupa cu repartizarea
elevilor refugiaţi fără părinţi din vestul ţării, respectiv Ardealul de Nord.
În anii şcolari 1943-1947 am urmat clasele a II-a, a III-a, a IV-a şi a V-a la
Liceul „Moise Nicoară” din Arad şi colegiul „Constantin Diaconovici Loga” din
Timişoara.
În anul şcolar 1947-1948 am urmat cursurile clasei a VI-a echivalent, după
reforma învăţământului cu clasa a IX-a la Liceul „Alexandru Roman” din Oradea.
La data de 31 mai 1948 orele 11.00 eram în ora de istorie când au intrat în
clasă, 4 civili din siguranţa statului. Am fost arestat împreună cu încă 21 de elevi
dintre care o bună parte colegi, pentru motivul că am aderat la organizaţia
„România independentă”. Menţionez că la acea dată încă nu împlinisem vârsta de
18 ani.

253
 După o perioadă de 9 luni, petrecută la Siguranţa statului şi Închisoarea din
Oradea am fost duşi la Tribunalul Militar Cluj unde am fost condamnat, prin
sentinţa judecătorească nr.645 din 24.03.1949 a Tribunalului Militar Cluj, secţia I-
a, primind o condamnare de 2 ani 6 luni închisoare corecţională, 2000 lei amendă
corecţională şi 3 ani interdicţie corecţională pentru delict de uneltire contra ordinii
sociale, făcând aplicaţiunea articolului 209 pct.2lit.A,E,F, cod penal combinat cu
art.157 şi 158 cod penal.
Cu toate că Hotărârea judecătorească a fost de a executa o pedeapsă de 2
ani şi şase luni, am executat efectiv doi ani 11 luni şi 11 zile, respectiv de la data de
31.05.1948 până la 11.05.1951.
Detenţia am executat-o în închisorile din Oradea, Cluj, Aiud, Tîrgşor –
Prahova şi Gherla.
La Închisoarea Gherla am ajuns în dimineaţa zilei de 11 decembrie 1950,
în jurul orele 03.00, făcând parte dintr-un lot de cca 60-80 elevi toţi venind de la
Închisoarea Tîrgşor, destinată în perioada 1948-1950, elevilor.
Noaptea de 10 spre 11 decembrie 1950 a fost o noapte foarte grea,
deoarece am fost transportaţi de la Tîrgşor, într-un vagon foarte aglomerat şi
aproape două nopţi şi două zile am călătorit într-un picior.
Odată ajunşi la Gherla, la oră atât de matinală, nu am reuşit să ne odihnim
deoarece la ora 05.00, toaca a bătut anunţând deşteptarea.
Toţi cei sosiţi eram foarte agitaţi şi cu multe întrebări – ce se va întâmpla
cu noi?
La un moment dat am auzit deschizându-se cele două uşi şi au intrat în
cameră cca 4-5 miliţieni, pentru numărătoarea de dimineaţă, care au verificat
gratiile de la ferestre cu ciocanul de lemn.
Imediat după numărătoare au apărut 5-6 deţinuţi în haine vărgate îmbrăcaţi
curat şi după aspect, bine hrăniţi.
Din discuţiile purtate cu elevii moldoveni,Stoian Ioan, Cobzaru, Livinschi,
Bârsan şi alţii al căror nume nu mi-l mai amintesc, am dedus că se cunoşteau.
Respectivii, după discuţiile dintre ei,am dedus că erau studenţi şi că au fost
încarceraţi împreună la închisoarea din Suceava, la începutul detenţiei lor până la
proces când, după pronunţarea sentinţelor, studenţii au fost trimeşi la Închisoarea
din Piteşti, iar elevii la Închisoarea din Târgşor – Prahova.
În grupul de studenţi care a intrat în camera noastră, din discuţiile purtate
cu elevii mai sus menţionaţi şi cu alţii, am aflat că erau: Popa Alexandru zis Ţanu,
Livinschi Mihai-studentul şi alţii ale căror nume nu le mai reţin. Menţionez numele
studentului Livinschi deoarece la acea dată la Închisoarea din Gherla erau
încarceraţi din familia Livinschi, după cum urmează: Livinschi-tatăl, Livinschi-fiul
muncitor, Livinschi-fiul student şi Livinschi-fiul elev.
Discuţiile s-au purtat mai mult între studenţi şi elevii moldoveni din care
am desprins că noi elevii veniţi de la Tîrgşor eram acuzaţi de faptul că cea mai
mare parte nu am acceptat reeducarea.

254
 Popa Alexandru, zis Ţanu, într-un discurs improvizat pe care l-a rostit în
faţa tuturora, ne-a atras atenţia că s-a terminat cu Tîrgşor, că suntem la Gherla, în
camera 99 şi că va trebui să ne purtăm ca atare.
După acest discurs, Popa Ţanu a căutat să întreţină discuţii cu mai mulţi
dintre noi s-a apropiat de subsemnatul cu următoarea întrebare:”Ce-i bădiţă? Nu ţi-
a plăcut reeducarea de la Tîrgşor?”, la care eu am replicat – că de unde mă
cunoaşte ? şi el s-a năpustit asupra mea foarte agresiv, aplicându-mi o lovitură care
m-a trântit jos. Am ripostat întrebându-l ce are cu mine şi el mi-a adus tot felul de
injurii şi înjurături şi scoţând din buzunarul zeghiei o forfecuţă, mi-a tuns jumătate
din mustaţă afirmând că voi face eu cunoştinţă cu el.
Au urmat câteva zile de informare între studenţi şi elevii moldoveni. Mai
bine zis am văzut cum Popa Ţanu şi Livinschi Mihai au intrat la noi, în camera 99
şi i-a scos din cameră pe Stoian Ioan, Livinschi, Anton, Cobzaru, Bârsan şi alţii al
căror nume nu mi-l mai amintesc. Toţi aceştia reveneau după mai multe ore.
Această tatonare a durat cca 6-7 zile după care, în cameră cu noi, s-au
mutat 5-6 studenţi, dintre care îmi amintesc pe Boieru, Morărescu şi alţii al căror
nume nu-l mai reţin.
La instalarea acestor studenţi în camera 99 a luat parte Popa Ţanu şi
Livinschi Mihai care ne-au atras atenţia că din acel moment nu mai avem voie să
vorbim unul cu altul, că vom executa întocmai dispoziţiile primite de la studenţi.
Studenţii ne-au dus la magazia de efecte personale ale deţinuţilor, de la
etajul I al închisorii, unde am predat toate lucrurile personale şi am primit haine
vărgate pe care cu greu am reuşit să le îmbrăcăm, deoarece erau ori prea mici ori
prea mari.
Camera 99 era o cameră mare, izolată de celule, fiind amplasată la capătul
culoarului, la etajul III.
În momentul când am venit de la magazie, organizarea în camera 99 era
făcută de studenţi, în sensul că pe jos, de jurul împrejurul camerei erau rogojini iar
locul fiecăruia în cameră, era stabilit de aceştia.
Studenţii ocupau locurile de lângă uşă iar noi eram repartizaţi după nişte
criterii stabilite de ei, respectiv eram intercalaţi printre elevii moldoveni iar păturile
pe care le aveam noi au fost confiscate de studenţi, care şi-au făcut un pat din ele.
După această organizare am fost atenţionaţi că nu avem voie să
comunicăm unul cu altul şi că suntem obligaţi să respectăm programul stabilit de
ei, respectiv poziţiile de stat au fost stabilite, după cum urmează: întins pe rogojină
la orizontală şi stat în şezut cu mâinile întinse spre degetele de la picioare, pentru
ziua şi noaptea, stat într-un picior cu o mână ridicată sus.
Pentru efectuarea necesităţilor aveai nevoie de aprobarea
supraveghetorilor, care la început erau studenţi şi apoi elevi care şi-au făcut
demascarea, deveniţi torţionari.
După ce mâncarea era servită nu era voie să te atingi de ea decât atunci
când se dădea ordin, de la supraveghetori, care comandau luatul poziţiei în
genunchi, cu mâinile la spate, spunând că porcii pot mânca fără lingură, cu gura

255
direct din gamelă, sorbind zeama, atât cât reuşeam până când hotărau că porcii s-au
săturat şi torţionarii ne luau gamela şi o răsturnau în wc.
Acesta a fost programul impus de torţionarul Popa Ţanu.
Eram vizitaţi aproape zilnic de directorul închisorii, căpitanul Gheorghiu,
cu toată suita lui, dar eram atenţionaţi să avem o atitudine obişnuită deoarece
despre demascări conducerea închisorii, spunea că nu are cunoştinţă.
Din discuţiile purtate de conducerea închisorii cu unii dintre noi era clar că
aceştia aveau cunoştinţă de tot ceea ce se întâmplă şi că erau părtaşi la aceste
atrocităţi.
Cei care au încercat să reclame, prin aducerea la cunoştinţa conducerii
închisorii de cele ce se întâmplă au fost urgent izolaţi, aplicându-li-se pedepse
foarte aspre. Exemplific: pedeapsa cu bătaia, dezbrăcarea la piele şi introducerea
lor în celula neagră unde se aplica aruncarea cu apă rece pe corpurile dezbrăcate,
fără hrană zile întregi şi legarea cu lanţuri de pereţii celulei.
Aproape de sărbătorile Crăciunului, ni s-a comunicat că trebuie să începem
să ne demascăm prin a ne confesa şi a ne aduce aminte de toate acţiunile
duşmănoase faţă de partid şi popor pe care le-am desfăşurat înainte de arestare şi pe
care nu le-am dezvăluit în timpul anchetei la securitate şi să demascăm toate
persoanele pe care le ştim că au avut atitudine duşmănoasă faţă de regimul
comunist.
Au început demascările, elevii moldoveni, în frunte cu Stoian, Cobzaru,
Livinschi, Bârsan, Cristescu şi alţii de ale căror nume nu-mi mai amintesc.
Am rămas consternat când, am auzit cum Bârsan, care era fiu de preot, a
afirmat că a văzut pe tatăl lui întreţinând relaţii sexuale cu sora lui sau pe alţii care
spuneau că şi-au văzut mama întreţinând relaţii sexuale cu fraţii lor şi câte şi mai
câte neadevăruri numai ca să scape de chinuri.
Au fost unii dintre cei torturaţi care au afirmat că părinţii, rudele sau
cunoştinţele lor au făcut lucruri de neimaginat, lucruri pentru care unii au fost
condamnaţi la ani grei de închisoare.
După demascarea elevilor moldoveni au urmat ceilalţi elevi din diferite
zone ale ţării. Una dintre metodele care s-a aplicat în camera 99 a fost şi efectuarea
necesităţilor fireşti în gamelă, peste care se punea mâncare, obligându-l pe cel
chinuit să mănânce sau pur şi simplu îl obliga torţionarul să mănânce dându-i cu
lingura, forţat în gură. Exemplific: Botez Sorin, elev din Bucureşti, Izmană din
lotul Carei şi alţii de al căror nume nu-mi amintesc.
Metodele arătate mai sus au fost aplicate în forţă în toată perioada în care
au stat la Închisoarea din Gherla, respectiv 11.12.1950 – 10.05.1951.
Voi arăta că în seara zilei de 06.01.1951 am primit dispoziţii de la Stoian
Ioan să mă ridic în picioare şi să justific de ce până la această dată nu mi-am făcut
demascarea, eu răspunzându-i că nu am de făcut nici o demascare deoarece pentru
faptele pe care le-am făcut, condamnarea pe care am primit-o a fost foarte aspră şi
de altfel pedeapsa mea a expirat şi în momentul de faţă sunt reţinut fără nici un
motiv legal de vreme ce la data de 28.12.1950 mi-a expirat pedeapsa.

256
 Stoian Ioan, la cele relatate de mine a ripostat ca scos din minţi, s-a
năpustit asupra mea şi m-a lovit cu pumnii şi picioarele trântindu-mă la pământ şi
spunând în acel moment, torţionarilor să mă ia în primire. Aceştia au tăbărât pe
mine, m-au dezbrăcat şi mi-au aplicat lovituri cu bâte din lemn, pe spate, pe fese, la
palme şi la tălpile picioarelor, până la epuizare. În noaptea aceea am fost obligat să
stau într-un picior, cu o mână ridicată şi apoi să mă învârt în jurul becului din
cameră până la epuizare şi pierderea conştiinţei.
În timpul bătăii suferite, o lovitură mi-a fisurat ultima vertebră. Din această
cauză am avut multe neplăceri legate de sănătate după ieşirea din închisoare.
Dintre torţionarii care m-au schingiuit mi-i amintesc pe Stoian Ioan şi
Cîrstea Gheorghe, elevi şi pe studenţii Boieru şi Morărescu.
În luna martie 1951 am fost mutat din camera 99 împreună cu alţi colegi,
într-o celulă care avea ferestrele spre cimitir, şosea şi calea ferată. Nu-mi amintesc
numărul celulei dar torţionarii ne ameninţau tot timpul că ne aşteaptă cimitirul
„Roja Sandor”, pe care-l vedeam de la ferestrele celulei.
Teroarea şi ameninţările erau aşa de cumplite încât starea noastră psihică
se apropia de nebunie.
Îmi amintesc că printre colegii din celulă era şi un căpitan, invalid de
război, pe nume Măgirescu Nicolae, care avea un picior amputat deasupra
genunchiului şi era bătut şi schingiuit seară de seară, până i s-a deschis rana. Elevul
Mateescu, originar din sudul Munteniei, a înebunit din cauza torturilor şi bătăilor.
În data de 10.05.1951 am fost anunţat să-mi fac bagajul, fiind scos din
celulă şi dus împreună cu alţi deţinuţi, aproximativ 150-160, la magazia de efecte
personale, unde am predat echipamentul penitenciarului şi am primit în schimb
lucrurile mele personale. În jurul orelor 14.00 am fost duşi la administraţia
închisorii unde ni s-a comunicat că suntem liberi şi vom pleca acasă după ce
organul de securitate de la Cluj va îndeplini anumite formalităţi.
Această eliberare s-a petrecut în ziua de 11 mai 1951, în jurul orei 11.00,
când am părăsit închisoarea Gherla.

257
258
 STUDENŢI TIMIŞORENI LA CAMERA 4 SPITAL
DIN PENITENCIARUL PITEŞTI
Emil SEBEŞAN (Timişoara, Romania)
fost deţinut politic trecut prin „reeducări”

nstalarea regimului comunist, cu întregul lui cortegiu de măsuri

I ideologice, total străine de obişnuinţele de până atunci, contrare

modului de comportare, de vieţuire, de simţire românească, a zguduit
până la traumă întreaga populaţie băştinaşă şi, implicit, cea bănăţeană.
Mai mult decât atât, Banatul se situa aproape în totalitatea manifestărilor
umane, dar mai ales în aspectele culturale şi economice, deasupra altor regiuni din
ţară. Tocmai în acest nivel socio-cultural a izbit comunismul mai pregnant.
Iată de ce reacţia întregului Banat a fost mai puternică şi de mai mare
amploare.
Se poate afirma fără exagerare că, lovit în bunurile sale cele mai de preţ, nu
a existat aproape nici o aşezare bănăţeană unde să nu fi existat grupuri, mai mari
sau mai mici, animate de dorinţa de înlăturare a unui regim impus din afară.
Ca întreaga ţară, rezistenţa anticomunistă se conturează în tot Banatul, prin
grupuri şi grupări ce se diferenţiază între ele doar prin momentul apariţiei,
intensitatea manifestării, mijloacele acesteia, precum şi prin concepţiile
participanţilor ce proveneau în majoritate din rândurile ţărăniştilor, liberalilor,
legionarilor, celor fără partid: studenţi, elevi ai cursurilor superioare, chiar şi tineri
muncitori.
Sunt cunoscute numeroase grupuri din Timişoara descoperite de Securitate,
dar care nici pe deoparte nu oglindesc realitatea şi nici numărul celor ce activau pe
acest tărâm, cu atât mai puţin aportul acestora în contextul luptei împotriva
comunismului.
Trebuie să menţionăm că doar într-o singură zi,18 martie 1949, Securitatea
a fost nevoită să aresteze peste 2000 de oameni antrenaţi în această acţiune.
Există semnalări şi martori că se încerca o minimalizare a acţiunilor, în
intenţia de a camufla amploarea ce o luase această luptă care, în faţa străinătăţii
trebuia să apară doar ca o acţiune a unei părţi minore de nemulţumiţi.
Cercetând documentele ce reprezintă schimbul de ordine şi păreri între
Direcţia Generală a Securităţii din Banat, se poate trage concluzia intenţiei vădite a
minimalizării amplorii acţiunii din Banat. S-a dat ordin ca în rapoartele ce se
înaintau tribunalelor apartenenţa ofiţerului anchetator să fie nu a plăşii, oraşului sau
judeţului de care aparţine, ci ca ofiţer al Direcţiei Generale a Securităţii Poporului,
pentru a nu se „regionaliza” acţiunea.
În acest context cea mai puternică organizaţie este cea Naţional Creştină
care prin însăşi denumirea ei, defineşte conceptul politic unitar pe care îl
îmbrăţişează toţi participanţii, indiferent de apartenenţa politică.

259
 Scopul acestei uniri „în cuget şi simţiri” este recunoscut fără nici un dubiu
chiar de şeful Securităţii din Banat care, prin adresa din 23 februarie 1949 către
Direcţiunea Generală a Securităţii Poporului remarcă: „acţionând sub forma unei
mişcări de eliberare naţionlă în care să fie grupată reacţiunea de la noi din ţară care
să se constituie într-un „Bloc Naţional” şi cu sprijinul reacţiunii internaţionale să
înceapă o luptă armată pentru atingerea acestui scop”.
Aşa cum am arătat, în cadrul acestei organizaţii, Naţional Creştine, au
existat grupuri compacte de studenţi, ca organizaţii, precum şi studenţi încadraţi
individual în alte grupuri sau grupuleţe.
Dovada apartenenţei la această organizaţie, Naţional Creştină, este faptul
că la 1 Decembrie 1949, grupul studenţesc a fost judecat aparte, bineînţeles cu
aportul pe care îl avea în cadrul marii organizaţii.
Acţiunea de judecare precipitată şi urgenta expediere nu se părea ceva ieşit
din comun.
Nici avertismentul fostului, faimos maior Moiş, că acolo unde vom merge
nu o să ne mai ardă să facem „şotii” şi alte giumbuşlucuri, nu l-am realizat ca atare.
Nu ştiam unde plecăm, şi nu ne deranja faptul că eram legaţi în lanţuri, doi
câte doi, cu o greutate la picioare. Nu realizam faptul că acest tratament făcea parte
dintr-un plan minuţios conceput în vederea scopului de a ne dezumaniza fiind o
mică părticică din ansamblul de măsuri „diabolice”.
Pe ziua de 7 Decembrie 1949 am fost îmbarcaţi într-o dubă în care au fost
cca. 100 de deţinuţi. În afară de lotul nostru din 20 de studenţi, nimeni nu avea
lanţuri la mâini şi la picioare cu toate că unii aveau pedepse pronunţate cu mult mai
mari.
Drumul a durat 2 zile şi două nopţi cu o escală la Işalniţa unde ni s-a servit
masa, „o bucăţică de pâine şi un praz verde”.
Ajunşi la Piteşti, am fost coborâţi din dubă şi am fost încolonaţi sub pază şi
supravegherea atentă a caraliilor care erau cu mâna pe trăgaciul pistolului automat.
Comenzile scurte, răstite, precum şi numărul mare de caralii ne-au
determinat să pricepem că toate aceste scheme erau dinainte gândite şi studiate în
scopul inoculării încetul cu încetul a spaimei. Încrederea specifică tinereţii nu ne-a
îndepărtat de optimismul specific vârstei.
Acompaniaţi de zgomotul cadenţat al lanţurilor („colegii de lanţuri” – când
unul păşea cu dreptul celălalt trebuia să păşească cu stângul) sub privirile
înspăimântate ale trecătorilor, ne îndreptam spre închisoare.
Ajunşi aici am fost cazaţi în unele depozite de lemne ale unor locatari,
angajaţi ai închisorii, unde am stat circa 2 săptămâni. De aici, după scoaterea
lanţurilor, am fost duşi la camera spital.
Nu mică ne-a fost mirarea când am remarcat prezenţa lotului din
organizaţia „Brigăzile Albe” decomplectat de elevii din acest lot. Dar în această
cameră mai erau şi alţi studenţi.
De remarcat era faptul că pentru timişoreni, „Piteştiul” nu se arăta cu nimic
mai ameninţător decât alte puşcării prin care au trecut sau despre care au auzit de la
colegii de detenţie.

260
 În dosul acestei aparenţe se ascundeau torturile fizice şi morale prin care au
trecut alte loturi de studenţi, supuşi procedurii de demascare, loturi din care au fost
recrutaţi de Ţurcanu, viitorii torţionari.
Realitatea „Piteştiului” avea să se arate în noaptea de Revelion 1949-1950,
în Camera 4 Spital, principala sală de tortură a penitenciarului.
Pe la orele 9 seara, sub pretextul unei dispute de idei cu deţinutul
Angelescu, Ţurcanu a dat semnalul începerii „reeducării” lotului timişorean. Pe
urmă m-a strigat pe mine. Nici nu bănuiam ce va începe.
Iniţial am crezut că e o simplă bătaie între deţinuţi, dar imediat ne-am dat
seama că fiecare dintre noi aveam lângă noi pe câte unul de-al lui Ţurcanu. Aveau
în mâini cozi de mături şi centuri.
Experimentul de la Piteşti a făcut posibil ca doi colegi de şcoală să se afle
în tabere diferite, cea a călăilor proveniţi din rândurile „reeducaţilor” şi cea a celor
care urmau să fie „reeducaţi”.
În noaptea de Revelion, bătaia a ţinut 8 ore continuu.
Tot ce s-a întâmplat la Piteşti este un fenomen pe care lumea nu-l poate
înţelege. Este ca şi când ar merge cineva la Louvre şi ţi-ar povesti despre un tablou.
Poţi înţelege, dar nu poţi percepe superbul culorilor. Aşa era cu bătaia de acolo.
Despre faptul cum au decurs demascările, schemele acestora au fost
descrise în fel şi chip, se pare că sunt arhicunoscute şi nu mai are rost să le înşirăm.
„Fenomenul Piteşti” este un caz fără precedent de pervertire a minţii
omeneşti. La Piteşti s-a încercat şi, în mare măsură s-a reuşit, distrugerea totală a
fiinţei umane.
Spălarea creierului şi robotizarea individului au culminat cu aducerea
victimei în stadiul de coautor şi complice la propria nimicire.
Deşi conducătorii de atunci ai României comuniste au încercat să se
eschiveze, nărturiile ulterioare au dovedit că întregul eşafodaj de la Piteşti a fost
plănuit la cel mai înalt nivel.
Se bănuieşte că iniţiatorul acestei experienţe inumane, a fost Nicolae
Nicolschi, fostul şef al Securităţii, iar unealta sa, cel care a pus în aplicare planul de
„reeducare” a studenţilor anticomunişti a fost Eugen Ţurcanu.
Obiectivul experimentului pus în practică de Ţurcanu şi acoliţii săi a fost
formarea prin „reeducare” a „omului nou”, omul de care avea atâta nevoie
societatea comunistă.
„Reeducare” însemna tortură fizică şi psihică, umilinţă, foamete şi avea ca
finalitate distrugerea totală a personalităţii, transformând o mare parte din victime
în torţionari, delatori ai propriilor părinţi şi prieteni.
Amploarea luată i-a pus pe gânduri chiar şi pe cei care au conceput acest
sistem represiv.
La trei ani de la declanşare, „Experimentul Piteşti” a fost oprit.
Pentru ca această tragedie să fie „îngropată”, Ţurcanu şi o parte din
oamenii săi au fost condamnaţi la moarte, în urma unui simulacru de proces,
desfăşurat în secret, acuzele fiind încercarea, din dispoziţia lui Horia Sima, de
discreditare a comunismului, prin cruzimile la care s-au dedat la Piteşti.

261
 Fenomenul Piteşti a fost şi este un subiect sensibil în societatea
românească, tocmai datorită suspiciunii care planează asupra celor care au parcurs
„reeducarea” de la Piteşti.
Autorii celor mai cunoscute cărţi, apărute după 1989, pe tema
experimentului lui Ţurcanu, printre care se numără Virgil Ierunca şi Dumitru Bacu,
nu au fost întemniţaţi la Piteşti. Mărturiile culese de autori, de la martori (care, în
multe cazuri, au preferat anonimatul) vehiculează ideea unei reuşite în general a
procesului de „demascare”, arătând că exemplele de rezistenţă absolută în faţa
torturii au fost foarte puţine. Au fost cazuri când declarau chiar şi aberaţii, numai să
nu fie bătuţi.
Cei care erau consideraţi „incomplet reeducaţi”, treceau prin alte iaduri
concentraţionare, la Gherla sau în Brigăzile 13-14 Canal, unde cei mai temuţi
printre deţinuţi erau studenţii „demascaţi” la Piteşti.
Metodele inchiziţionale care ni s-au aplicat nouă studenţilor din acea
vreme, care reprezentam sufletul tânăr şi viitorul naţiunii române, urmăreau de fapt
să fim zdrobiţi ca fiinţe umane demne şi libere şi să devenim „turnători universali”,
specifici societăţilor comuniste de pretutindeni.
Dar mai exista un scop, discreditarea ideii de naţionalism şi credinţa ce
urma să fie exploatată în rândul studenţilor care ar mai fi nutrit asemenea
sentimente.
Este important de precizat că majoritatea studenţilor s-au adaptat aşa zisei
reeducări, prefăcându-se că acceptă întregul proces şi astfel au jucat rolul
reeducatului, în această piesă stupidă, găsind calea de a-i proteja pe cei nearestaţi şi
deci nedeclaraţi la Securitate.
Este foarte greu de a culpabiliza pe cei ce au participat la aceste
experimente.
Este necesar de precizat că despre experimentul Piteşti şi despre cei ce au
trecut prin acesta, să vorbească şi să definească cei care au trecut pe acolo.
Şi încă o remarcă ce trebuie reglementată este că aici nu au existat eroi.
Toţi au fost la fel trataţi, nu s-a ţinut cont nici de vârstă, nici de condamnare şi nici
de apartenenţa politică. Aproape toţi au rezistat, unii însă sub imperiul fricii
acumulate în timp, au clacat.
Ca să revin cu argumente că autorităţile comuniste au pus la cale şi au
acţionat cu precizie la derularea acţiunii.
La Timişoara, şeful Securităţii (fostul maior, mai târziu generalul Moiş) a
ştiut şi s-a exprimat chiar: că acolo unde mergeţi nu o să vă ardă de şotii şi alte
năzdrăvenii.
De altfel el a fost acela care a urgentat procesul lotului studenţilor Naţiunii
Creştine, chiar şi expedierea lui.
Un alt lot, Brigăzile Albe a fost expediat în luna noiembrie 1949.
În luna decembrie, întâlnirea cu acest lot la 4 Spital, precum şi cu alţi
studenţi timişoreni constituie încă o dovadă că vârfurile securităţii cunoşteau cu
precizie atât data cât şi acţiunea în sine, pe grupuri.

262
 TĂBLIŢELE DE SĂPUN DE LA ITŞET-IP
Mihail C. BURACU (Drobeta Turnu Severin, Romania)
fost deţinut politic trecut prin „reeducări”

u sunt scribul…

E În mâna dreaptă ţin stilul, un beţigaş de lemn puţin cioplit, iar în mâna
stângă ţin tăbliţa tăiată dintr-un calup de săpun de rufe. Citesc în oglinda
neagră a nopţii numele infernului pe care îl străbat: PITEŞTI < ITŞETIP. Urlu. Sunt
pruncul din pântecul morţii lepădat în scutecul durerii. Buzele îmi sunt lipite cu
leucoplastul fricii. Mi-e frică. De mine însumi îmi e frică cel mai mult. Urletul se
prelinge pe tavanul şi pereţii urechii, dar nu răzbate în afară. Gura îl înghite odată cu
limba. Dacă aş răcni, durerile s-ar înmii. Sunt pus în poziţia de meditaţie şi trebuie să
scriu despre des Facerea lumii. Alături de fraţii de suferinţă, purtând aceleaşi măşti
ale groazei, depun mărturie despre lumea des/făcută în minciună şi ură, despre cele
făcute şi mai ales despre cele nefăcute.
Eu sunt scribul…
Mă numesc Buracu C. Mihail. Am fost arestat în noaptea de 7/8 iunie 1949
şi condamnat de Tribunalul Militar Timişoara la doi ani de închisoare pentru
Delictul de uneltire contra ordinei sociale, conf. art.209, pct. 3 C.P.
Eu sunt scribul…
Nopţile de adâncă suferinţă s-au transformat în oglinzi, după ce în spatele
lor s-a turnat argint, argint topit din arginţii vânzării lui Iuda. În ele îmi oglindesc
sufletul încărcat pe veci de păcatul neuitării şi neiertării. Citesc în oglindă numele
celui mai cumplit laborator al teroarei conceput vreodată de o fiinţă omenească, un
poligon de tragere al îngerilor răului, de antrenament al cavalerilor apocalipsului.
Sunt victimă şi martor al iadului adus pe pământ, în înfricoşătoarele bolgii ale
suferinţei fără de hotar. Loviturile cele mai cumplite le-au primit slujitorii duhului
smereniei şi al umilinţei. Răul ştie unde să lovească şi unde loviturile lui pot prinde
rădăcini durabile, lăsând să crească în nevoie frunzişul disperării neumbrite de
adevăr şi credinţă. Blestemat fie numele fiarei care l-a zămislit pentru a sfârteca
trupurile şi sufletele tinerilor, poate cei mai curaţi fii ai acestui neam. Curaţi pentru
că au purtat la şold sabia dreptăţii şi a adevărului, curaţi pentru că au avut în mâna
dreaptă crucea mântuirii acestui neam lăsat de izbelişte la cumpăna dintre vremuri.
ITŞET IP este locul celui mai cumplit experiment satanic.
După 3 ore de bătaie neîntreruptă şi chinuri insuportabile suntem puşi
acum în poziţia de meditaţie pentru a redacta denunţurile, textele „demascatoare” la
care am fost îndemnaţi, cu bâta şi cu ranga, cu înjurături şi scuipături în fiecare oră
a zilei şi a nopţii. Trebuie să scriu, să spun orice ar putea fi credibil desper


Palindromul cuvântului PITEŞTI

263
vinovăţiile celor cu care am convieţuit: prieteni, rude de sânge, de suflet şi de
credinţă. Aş plânge, dar lacrimile îi aţâţă pe cei care ne veghează deznădejdea. Aş
plânge până la împlinirea dorinţei arzătoare de a-mi găsi sfârşitul. Nimic nu poate
ostoi această unică dorinţă: moartea totală, definitivă, cu toate consecinţele ei.
Demonii foamei hăcuie din ceea ce a fost cândva suflet. E o disecţie pe viu cu
bisturiul amintirii. Tăbliţa de săpun devine martorul acestor fărădelegi. Săpunul
menit să spele murdăreşte acum totul.
Eu sunt scribul…
Peste o oră şi jumătate va începe cea de-a treia zguduire şi prăbuşire din
ziua de azi a lumii în care m-am născut, dar am şi murit, ca om.
Vor veni anchetatori şi mă vor întreba câte demascări am făcut şi de câţi
bandiţi rămaşi în libertate mi-am adus aminte. Dacă vor fi mulţumiţi îmi vor
permite să-mi alin foamea cu fiertura din gamelă, lăsată să se răcească şi sorbită pe
îndelete. Dacă nu, fiertura fierbinte din gamelă o voi sorbi pe brânci, cu mâinile la
spate, după ce am primit bine ştiutul aperitiv al pumnilor şi al loviturilor de bâtă
aplicate pe talpă. Loviturile le primesc fără urlete şi fără lacrimi, căci ele ar avea
darul de a-mi spori chinurile şi deznădejdea de zi cu zi.
Multe au fost declaraţiile făcute şi scrise pe baza inscripţionărilor de pe
tăbliţele de săpun. Cele mai multe s-au şters din amintire. Au rămas doar câteva
cheaguri ale memoriei. Depozitate timp de o jumătate de veac în uitare nu mai pot să
ştiu câte au relatat fapte reale şi câte imaginare. Trebuia să inventezi pentru că numai
astfel puteai scăpa de tortura „noastră cea de toate zilele”.
Din perspectiva jumătăţii de veac îmi este greu să spun care a fost cea mai
cumplită tortură, pe care să o pot considera acum drept „clauza torturii celei mai
favorizate” de către torţionari pentru efectele ei distructive şi imediate: bătaia la
tălpi; strivirea degetelor; ploaia de lovituri; călcatul în picioare; statul în poziţie
neclintită pe marginea priciului ceasuri întregi cu privirile aţintite asupra degetelor
de la mâini întinse până la vârful picioarelor; statul într-un picior pe marginea
tinetei cu mâinile ridicate; genoflexiunile făcute până la leşin; fiertura fierbinte din
gamelă sorbită pe brânci; buzele, limba şi gâtlejul arse de setea provocată de
consumarea obligatorie a gamele întregi de gogonele, sărate ocnă, înghiţite pe
nerăsuflate; frecatul pe jos de dimineaţa până seara; loviturile din ce în ce mai dure
primite de la fraţii de suferinţă, supuşi şi ei aceloraşi cazne; terfelirea cu vorbe din
ce în ce mai murdare a tot ceea ce mai rămăsese sfânt şi tăinuit în adâncurile
sufletului scormonit de îngerii întunericului, căzuţi nu din trufie, ci din nevolnicie
omenească etc… etc… etc…
„Dintre toate metodele de tortură îndurate, una mi s-a părut cea mai
cumplită, o capodoperă a insuportabilului: la un moment dat am fost pus să stau
întins pe spate cu mâinile pe lângă corp, dar cu partea superioară a corpului
nesprijinită de podeaua sau de priciul pe care erai întins. Oricine poate încerca să
vadă cât poate rezista într-o asemenea poziţie: cu umerii şi cu capul ridicat, fără
posibilitatea de a te sprijini în mâini. La scurt timp se ajunge la o stare de chin
insuportabil răsfrânt asupra întregului organism, încât ai sentimentul că treci peste
pragul nebuniei. Metoda de tortură a fost atât de bine gândită, că atunci când am

264
fost supus acestui tratament, în spatele meu se găsea un membru al echipei de
reeducare cu un ac sau o sulă bine ascuţită în mână pentru ca în cazul în care aş fi
vrut să las jos capul, vârful ascuţit să-mi intre în ceafă cu senzaţia că îmi intră în
creier. Aveam de ales: ori mă sinucid, ori trec pragul ultim al condiţiei umane,
intrând pe tărâmul nebuniei fără leac.1 Am ajuns astfel în momentul în care mi-am
zis: „Acum este momentul să-mi pun capăt zilelor” şi am lăsat capul cu forţă în
căutarea vârfului ascuţit. În clipa aceea plantonul de la căpătâiul meu a retras cu
iuţeală scula ascuţită.”
Eu sunt scribul …
Textul inscripţionat pe săpun se va metamorfoza în declaraţii scrise pe
hârtie peste câteva zile, când vom fi duşi într-o cameră amenajată special cu mese,
hârtie de scris, tocuri cu peniţă etc. Ştiu că aceste declaraţii vor fi trimise organelor
de securitate, care le vor folosi în anchete viitoare pentru identificarea unor
„bandiţi” rămaşi încă în libertate.
Eu sunt scribul …
„Declaraţie
Subsemnatul Buracu C. Mihail, fiul lui Coriolan şi al Mariei, născută
Mocanu, născut la 24 ian. 1930 în oraşul Turnu Severin, necăsătorit, profesiunea
elev, cu serviciul militar nesatisfăcut, cu ultimul domiciliu în str. Ştefan Herce nr. 3
din oraşul Caransebeş, aflat în detenţie în Penitenciarul Piteşti unde execut
pedeapsa de 2 ani de închisoare corecţională pentru delictul de uneltire împotriva
ordinei sociale, declar următoarele:
În intervalul februarie-martie 1951, m-am aflat în regim de detenţie în
Penitenciarul Piteşti şi împreună cu 21 de colegi de lot şi de celulă am desfăşurat o
intensă activitate legionară, de îndoctrinare şi de organizare în vederea unor acţiuni
ce urma să le desfăşurăm după eliberarea din închisoare, la expirarea pedepsei
primită pentru activitatea noastră subversivă în cadrul Frăţiilor de Cruce. Am luat
parte la şedinţe legionare, la efectuarea de rugăciuni în comun, la intonarea de
cântece legionare şi cu caracter religios şi la confecţionarea de mici medalioane din
os reprezentând însemnele Gărzii de Fier.
Tot timpul am fost conştient că aceste manifestări se află în afara legii şi
vizează organizarea noastră în regim de detenţie, continuând acţiuni asemănătoare
desfăşurate la Târgşor şi Peninsula Valea Neagră.
Drept pentru care susţin cele declarate şi semnez.
Mihai Buracu, Piteşti, la…”

* „Adevăratul nume al acesteia este […] tortura prin balamuc, deoarece omul în condiţii
excepţionale de presiune se sminteşte. Puşcăria, fie vorba între noi e uşoară; teribil e
balamucul. Şi organizatorii au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a preface temniţa în
balamuc. Bătaia, ranga, brutalităţile cele mai grozave, chinurile fizice cele mai studiate nu-s
decât floare la ureche faţă de chinul prin nebunie.” N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Cluj, Ed.
Dacia, 1991.
** M. Buracu, „Et in inferno ego”, Memoria nr. 39.
*** Autodenunţ

265
 Face parte din categoria primelor declaraţii date în urma declanşării
regimului de tortură. Ea constituie un important mijloc de presiune asupra noastră,
deoarece era un act de autoacuzare pentru o activitate, care, după spusele celor ce
ne torturau, puteau avea drept consecinţă inculparea într-un proces pentru
reorganizarea în regim de detenţie şi care putea fi sancţionată cu condamnări foarte
grele, mergând până la pedeapsa cu închisoare pe viaţă sau chiar pedeapsa capitală.
În acelaşi scop, în cele 30-40 de zile care au precedat regimului de reeducare, cei
22 de colegi de detenţie de al Piteşti pe care i-am întâlnit în Camera 4 Spital la
sosirea noastră de la Canalul Morţii au lucrat în os medalioane cu însemnele Gărzii
de Fier şi care ne-au fost dăruite ca mărţişoare la 1 martie.
Procedând astfel, bătaia neîntreruptă era însoţită de o teribilă presiune
psihologică datorată ameninţării cu condamnarea la o pedeapsă capitală în cazul în
care am refuza reeducarea şi nu am denunţa pe toţi bandiţii rămaşi în libertate din
rândul membrilor de familie şi a prietenilor apropiaţi. Autodemascarea devenea în
acest mod alternativa la un experiment bestial ce urmărea lichidarea noastră fizică şi
morală. Era ceva monstruos, ca, după o condamnare dată pentru ajutor legionar
(ajutorarea soţiei şi fiicelor profesorului de geografie Tiberiu Lazăr de la Liceul
Traian Doda din Caransebeş, arestat în 1948) după un an şi jumătate de detenţie să fii
implicat într-un proces care putea duce la pedeapsa capitală. În infernul acelor zile şi
nopţi de chinuri inimaginabile totul părea posibil, sinistrul atingând cote demenţiale.
Conţinutul acestui autodenunţ şi al celor următoare este real. Am încercat
să-l reconstitui cu mari dificultăţi ca urmare a unei din ce în ce mai palide aduceri
aminte, forma de redactare ţinând seama de cerinţele stilului administrativ
caracteristic acestui tip de scrieri oficiale.
Există deja câteva lucrări ştiinţifice ale unor apreciaţi cercetători ai
fenomenului concentraţionar, dar, după ştiinţa mea, nimeni nu a pus în lumina
tiparului texte ale unor asemenea declaraţii, care, sunt convins, se găsesc din
abundenţă în arhiva fostei securităţi, actualul S.R.I.
Eu sunt scribul…
„Declaraţie
Subsemnatul … declar următoarele:
În urma unui profund proces de conştiinţă, m-am hotărât să aduc la cunoştinţă
organelor Securităţii Statului fapte pe care nu le-am dezvăluit în timpul anchetei ce a
precedat judecarea şi condamnarea mea la 2 ani închisoare corecţională.
În fapt: am făcut parte din Frăţiile de Cruce încă din 1945, când eram elev
la Liceul Radu Negru din Făgăraş. În această perioadă (1945-1947) am luat parte la
acţiuni de pregătire paramilitară desfăşurate noaptea pe dealul Galaţiului, în grupe
de peste 10 elevi, când erau verificate puterea de a participa la campanii de luptă şi
de a rezista la marşuri nocturne desfăşurate pe terenuri accidentate. De multe ori mi
s-a dat puterea de a lua decizii pentru a verifica dacă pot să acţionez într-un post de
comandă. Am luat parte la 4-5 marşuri de noapte, ceilalţi membri din grup fiind şi

266
ei elevi la acelaşi liceu, cei mai mulţi colegi de clasă: Bărcuţean Ion, Ilioiu Ion,
Sofonea Remus, Novac Gelu, Novac Ion şi mulţi alţii.2

Drept pentru care …”

În 28.XI.1972 domiciliul mi-a fost perchiziţionat de 2 cadre ale Securităţii
Statului şi de 3 cadre ale Miliţiei Judeţului Mehedinţi. Obiectul percheziţiei a fost
găsirea de arme, manifeste legionare şi obiecte de aur. A urmat apoi o anchetă
desfăşurată până în martie 1976, fiind chemat săptămânal la Securitate chiar în
timpul orelor de curs. Ancheta se desfăşura sub formă de discuţii, urmate de
declaraţii date „de bunăvoie şi nesilit de nimeni” (?!). Într-o asemenea discuţie mi
s-a spus că ei (Securitatea Statului, s.m.) deţin informaţii despre marşurile nocturne
desfăşurate pe dealurile Galaţiului, în perioada în care am fost elev la Liceul Radu
Negru din Făgăraş.
Într-o altă discuţie mi s-a reproşat faptul că am fost pregătit să devin şeful
unui „Mănunchi de Prieteni” sau al unei „Frăţii de Cruce”. Iată-mă aşadar victima
propriului autodenunţ, făcut în timpul reeducării de la Piteşti, când l-am folosit
pentru a scăpa pentru câteva ore/zile de bătaie sau de alte forme de tortură.
Autodenunţul cu implicarea altor persoane era foarte bine apreciat de cei din echipa
de reeducare şi a constituit obiectivul major al acelor oribile metode de tortură
pentru a ne descotorosi de racilele educaţiei fascisto-legionară şi burghezo-
moşierească. Numai prin asemenea autodenunţuri deveneai credibil în intenţia de a
aduce la cunoştinţa organelor de securitate a unor fapte criminale omise în
declaraţiile date în timpul anchetelor. Bătăile nu conteneau decât atunci când
aduceai la cunoştinţă fapte demne de crezare. Asemenea tip de declaraţie a fost însă
rodul unor plăsmuiri în care m-am folosit de numele unor colegi despre care
aflasem deja că au luat calea luptei în munţi sau au fost arestaţi.

„Declaraţie
Subsemnatul … declar următoarele:
După rebeliunea legionară din ianuarie 1941 am ascuns împreună cu
fratele Horia Buracu în beciul clădirii Cocoşul Alb din centrul Făgăraşului, unde
domiciliam, o ladă cu cărţi şi manifeste legionare şi cred că şi un pistol. Pentru a nu
fi observaţi am efectuat această operaţie în timpul nopţii, un alt frate stând de
planton în faţa uşii beciului, neştiind despre ce este vorba.
Drept pentru care …”
Fratele Horia, Dumnezeu să-l ierte, murind pe frontul din Rusia în 1943
(se înrolase voluntar să participe la cruciada împotriva comunismului) nu mai putea
să compară în faţa organelor de securitate. La redactarea declaraţiei lucrul acesta
nu l-am spus celor care conduceau acţiunea de reeducare din camera noastră,
respectiva ladă era tot rodul unei imaginaţii fantasmagorice.

* Majoritatea luaseră deja calea luptei armate în munţi, jertfindu-şi viaţa pe altarul Patriei şi
al credinţei în Dumnezeu.

267
 „Declaraţie
Subsemnatul … declar următoarele:
Tatăl meu Coriolan Iosif Buracu, preot militar cu grad de locotenent
colonel, născut în comuna Prigor, jud. Caraş Severin a fost urmărit de securitate din
primăvara anului 1948, fiind membru al P.N.Ţ. Iuliu Maniu, fost deputat şi senator
P.N.Ţ. în perioada 1928-1932. Pentru a se sustrage urmăririi organelor de
securitate s-a ascuns la persoane cunoscute din zona Almăj-Caraş Severin şi în
scurte intervale de timp a stat şi fugar în munţi, unde a păstrat legătura cu câteva
din grupurile de bandiţi, care acţionau în mod criminal împotriva puterii populare.
În vara anului 1948, eu, fiind în vacanţă la Prigor, am luat legătura cu tatăl
meu, care în clandestinitate, aflându-se ascuns în casa preotului Ciuta, Buta sau
Şuta (?) din Lăpuşnicul Mare, raionul Bozovici, păstra legătura cu bandiţii care
acţionau în munţi. Eram conştient că în asemenea condiţii calitatea mea de curier
între tatăl meu şi bandiţii din munţi, ducând planuri secrete ale unor acţiuni
criminale, intra sub acţiunea legii. Nu ştiu ce conţinea corespondenţa secretă pe
care am dus-o la Lăpuşnicul Mare, dar prin instrucţiunile speciale primite (de
exemplu distrugerea lor în caz de arestare şi percheziţie corporală), mi-am dat
seama că erau în slujba intereselor duşmănoase ţării noastre, unde poporul în
totalitatea lui era angajat în opera de construire a socialismului.

Drept pentru care …”

Preotul militar Coriolan I. Buracu se afla în situaţia de urmărit politic,
găsinŤu-şi în anumite împrejurări adăpostul la diverse rude, prieteni sau cunoscuţi.
Devenise în zonă o personalitate cunoscută, intrând chiar în folclorul local.
„Buracu Iosif Coriolan s-a născut în 1888 în comuna Prigor din judeţul
Caraş Severin. A fost luptător pentru drepturile românilor din Banat şi unirea lor cu
România. Pentru aceasta jandarmii unguri l-au arestat la izbucnirea primului război
mondial. A fost deputat naţional-ţărănist de Severin şi primul director al Palatului
Cultural din Turnu Severin între 1924-1929. a fost confesorul Batalioanelor
grănicereşti. Pe data de 14 octombrie 1949 securitatea l-a arestat, fiind condamnat
la un an pentru uneltire împotriva statului. Rearestat pe 19 august 1952 a trecut prin
lagărele Ghencea, Coasta Galeş, Peninsula până la 28 aprilie 1953. A decedat pe 11
februarie 1964 la Bucureşti şi a fost reînhumat în curtea bisericii din Prigor”.
„Expresie a acestei tragice realităţi istorice este şi Cântecul lui Popa
Buracu, compus de Drăghia Didraga din Rudăria, în 1948, în cinstea celui ce a fost
şi a rămas în istoria vie a Sudului Banatului: Popa Buracu, luptător pentru libertatea
şi unitatea poporului român.

* Cicerone Ioniţiu, Cartea de aur a rezistenţei româneşti împotriva comunismului, Editura

Hrisovul, Bucureşti, 1996, vol. I, pag. 312.

268
 CÂNTECUL LUI POPA BURACU

Frunză verde cânt şi cânt

Cine-am fost şi cine sunt,
Când îmi dă mai bine-n gând
Ziua, noaptea stau şi plâng.
Trec pe drum şi dau din cap,
Lumea zice că sunt beat!
Eu nu mi-s beat, dar necăjit,
De jandarmi urmărit
Şi prin păduri tot fugărit!
Frunză verde, foi trifoi,
Am ajuns să şăd la oi.
Asta nu mi-ar fi prea jele
Să şăd la oile mele.
Eu,omu-împăratului,
Stau la turma satului.
Fiind preot în armată
Azi nu pot să stau acasă.
Frunză verde de alună,
Săraca inimă bună
Nu te mai văzui de-o lună
Nici de-o lună, nici de-un an,
Nici acum nu te mai am.
Nici de-un an, nici de trei,
Săraci copilaşii mei,
De când sunt în pribegie
Nu ştiu, Doamne, ce-o să fie!
Dumnezeu ştie ce face!
Să fim toţi cu sănătace!
Frunză verde, foi de macu,
Asta-i cântu lui Buracu
Care mult a pătimit
Pentru neamul nost iubit.”

Declaraţia dată de mine la Piteşti nu avea cum să facă un rău anume: atât
tatăl meu cât şi părintele Şuta erau deja arestaţi şi condamnaţi, tatăl meu aflându-se
în urma unui proces politic la canalul Dunăre-Marea Neagră. Lucrul acesta l-am
aflat în urma discuţiilor avute cu diferite persoane întâlnite în lungul periplu prin
diferite locuri de detenţie: închisori şi lagăre de muncă.

* Răstimp, Turnu Severin, anul I, nr.3, mai-iunie 1998

269
 De altfel şi deplasarea mea la Lăpuşnicul Mare a avut un caracter strict
domestic: îi duceam tatălui meu fugar veşti despre soarta noastră, a copiilor, care
ne aflam într-un avansat regim de nevoi materiale. Câţiva dintre fraţii mai mari,
care erau angajaţi cu salarii mai mult decât modeste, se străduiau să economisească
ceva bănuţi pentru cei doi fraţi mai mici, Mihai şi Octavian, care erau încă în liceu
şi pentru tatăl a cărui pensie fusese suspendată încă din 1947. După o viaţă de
muncă, luptă şi jertfă pentru neamul românesc a fost lipsit de pensie până la data
încetării din viaţă (11 februarie 1964).
Despre semnificaţia şi valoarea de simbol a cărţilor de săpun de la Piteşti
am făcut primele referiri în „Biblioteci arse, arestate, îngropate, biblioteci de
săpun” (Cotidianul, nr.28(193), 12 februarie 1992) şi în „Et in inferno ego”
(Memoria, nr.39).

P.S. Simt nevoia să mai fac câteva precizări într-un Post scriptum ce
deschide perspectiva unei viitoare comunicări: „Piteşti după Piteşti” în care voi
face referiri la: a) prelungirea cu încă 3 ani a celor 2 ani de condamnare;
b) muncile de la Bicaz cu jocul nefericit al soartei datorat tot reeducării
de la Piteşti;
c) cei 4 ani de anchetă din partea securităţii (1972-1976) în condiţii de
aşa zisă libertate. Eu fiind de acum profesor de Limba şi literatura
română la Liceul Economic din Turnu Severin eram chemat de 2-3 ori
săptămânal pentru a da diferite declaraţii despre oamenii cu care m-am
întâlnit şi ce am discutat;
d) interdicţia dată de secretarul cu propaganda al P.C.R. Mehedinţi,
Matei Ilie (devenit în 1989 Prim Secretar la P.C.R. Timiş), de a mai
merge la biserică, situaţia fiind incompatibilă cu calitatea de cadru
didactic (recte „activist de partid” (sic) ?!) etc… etc… etc…
Şi de ce să nu spun şi despre alte şi alte aspecte ale acestui Piteşti după
Piteşti, percepute la nivelul întregii ţări în cel mai abominabil sistem de tortură
fizică şi morală conceput vreodată în această lume a tuturor torturilor posibile.
Mai întâi mi s-au închis cicatricele de pe mâna dreaptă, urmată de
vindecarea de starea de vomă. M-am tămăduit însă cu adevărat târziu, mult mai
târziu, atunci când articulaţiile mâinilor şi ale sufletului mi-au îngăduit să-mi strâng
degetele, nu în pumnii răzbunării, ci în înfrăţirea celor 3 degete pe care le-am
ridicat în dreptul cugetului şi a inimii în semnul Sfintei Cruci.

270
REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

Ruxandra Cesareanu, Călătorie spre centrul infernului, Bucureşti, Editura Fundaţiei

Culturale Române, 1998.
Octavian Voinea, Masacrarea studenţimii române – Piteşti, Bucureşti, Editura
Majadahonda.
Dumitru Gh. Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării, vol. I Piteşti, Bucureşti,
Editura Gama, 1995.
Nicolae Călinescu, Preambul pentru camera de tortură, Timişoara, Edit. Marineasa, 1994.
Viorel Gheorghiţă, Et ego –Sărata, Piteşti, Gherla, Aiud, Timişoara, Edit. Marineasa, 1994.
Paul Goma, Patimile după Piteşti, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1990.
Virgil Ierunca, Fenomenul Piteşti, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990.
Cicerone Ioniţoiu, Cartea de aur a rezistenţei româneşti contra comunismului, Bucureşti,
Tipografia Hrisovul, vol.I-1995, vol.II-1996.
Memorialul ororii, Documente ale procesului reeducării din închisorile Piteşti-Gherla,
Bucureşti, Editura Vremea, 1995.
Marcel Petrişor, Secretul fortului 13. Reeducări şi execuţii. Memorii, Iaşi, Editura Timpul,
1994.
Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Cluj, Editura Dacia, 1991.
Mihai Rădulescu, Istoria literaturii române în detenţie. Memorialistica reeducărilor,
Bucureşti, Editura Romida, 1998.
Ioan Munteanu, La pas prin reeducările de la Piteşti, Gherla, Aiud, Bucureşti, Editura
Majadahonda, 1997.
Ion Gheorgheanu, Voi n-aţi fost cu noi în celule, Lugoj, Editura Dacia Nova, 1996.
Dumitru Andreca, Drumuri în întuneric, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1998.
Gh. Andreica, Mărturii…Mărturii…din iadul temniţelor comuniste, Bucureşti, Editura
„2000”, 2000.
Mihai Buracu, Din psalmii tinereţii, Timişoara, Editura Eubeea, 1998.
Mihai Buracu, …şi Punctum!, Craiova, Editura Info, 2000.
Memoria – revista gândirii arestate, Bucureşti, numerele 1-38, 1990-2002.
Aldine – suplimentul săptămânal al ziarului România Liberă.

271
272
 REEDUCAREA – INSTRUMENT AL TERORII ÎN
PENITENCIARE, VICTIMĂ ŞI MARTOR OCULAR AL
FENOMENULUI PITEŞTI-GHERLA 1950-1952
Aurel BRAZDĂ (Oradea, Romania)
fost deţinut politic trecut prin „reeducări”

GHERLA

Am fost deţinut politic, victimă şi martor ocular al reeducării de la

A închisoarea Gherla, fiind arestat de Securitatea Oradea şi condamnat

de Tribunalul Militar din Cluj la 2 ani închisoare pentru că am făcut
parte din organizaţia Anticomunistă G4 din Oradea. Arestat în martie 1949, la
vârsta de 19 ani, am fost depus la Penitenciarul de minori din Târgşorul Nou de
lângă Ploieşti, trecând în tranzit prin închisoarea Jilava.

Am plecat cu ultimul transport de elevi de la închisoarea Târgşor de lângă

Ploieşti şi am ajuns la Gherla în ajunul Crăciunului anului 1950.
După acomodarea cu regimul celular din închisoarea Gherla, am fost scoşi
la lucru în atelierele închisorii. Am fost repartizat la atelierul de tîmplărie unde se
executau jucării din lemn. Am lucrat la ateliere până la 30 aprilie 1951, când am
fost de către reeducare să mai merg la atelier. Din acest moment am fost pus în
condiţii de „bandit” şi mi s-a cerut să-mi fac demascarea. Am fost bătut, torturat,
maltratat, pus în condiţii inumane şi obositoare, zile întregi şi nopţi la rând
nedormit, rezistând fără să demasc nimic. Nemulţuniţi, reeducatorii m-au
considerat în continuare „bandit”, ceea ce însemna că oricând şi oricare din ei mă
putea bate şi tortura în voie.
Aproximativ pe la jumătatea lunii iunie 1951, sosesc la Gherla deţinuţi
politici de la alte închisori cu trenul de tip „dubă” de la închisorile Aiud, Jilava,
galaţi, de la minele de plumb, de la Canal etc.
Printre deţinuţi era şi fostul ministru, domnul Aurelian Pană. Au fost
repartizaţi la etajele II şi III, iar domnul ministru, la camera 83 de la etajul III
(figura 1) şi a dormit pe priciul din partea dreaptă a camerei, lângă mine. Era un om
cu voce plajină, de o deosebită bunătate şi o vastă cultură. În prima seară, stând
sub pătură, mi-a şoptit că este Aurelian Pană, fost Ministru al Agriculturii în
Guvernul Mareşal Antonescu, iar lângă dânsul stă un general la care nu i-am reţinut
numele. Într-o seară mi-a povestit că a fost în America şi a adus în România un soi
de porumb foarte bun, de mare productivitate, iar acum comuniştii îl răsplătesc cu

273
ani grei de închisoare. Avea moralul ridicat şi mă îmbărbăta ca să rezist că sunt
tânăr şi cu siguranţă voi ajunge acasă. Purta ochelari dre vedere cu ramă de aur şi
palton din ştofă fină căptuşit cu blană. Stam de vorbă numai seara când de culcam
şi atunci numai în şoaptă.
La sfârşitul lunii iunie sau începutul lunii iulie 1951, după aproximativ
două săptămâni de la venirea domnului ministru, noi elevii am fost scoşi din
camera 83 şi duşi în camera 99 aflată tot la etajul III.
Noii veniţi în camera 83 au rămas cu câţiva studenţi având ca şef de
cameră pe Murărescu Vichente, student din Timişoara. Aceştia făceau parte din
comitetul „reeducării” şi toţi erau torţionari. Imediat după plecarea noastră a
începul reeducarea prin demascare a celor rămaşi. S-a început cu bătăi, statul în
poziţii incomode, obositoare, ziua şi noaptea în continuu.
Lângă Aurelian Pană care era acuzat de spionaj în favoarea americanilor,
sta Murărescu Vichente şi, pentru a-l ajuta pe acesta în acţiunile de reeducare, a
venit Livinscki Mihai, unul din cei mai mari torţionari ai închisorii Gherla. În una
di acţiunile lor, l-au dezbrăcat în pielea goală şi râdeau de el cum îi atârna pielea pe
burtă în valuri (fusese înainte un om gras şi voinic, iar acum slăbise foarte mult).
După ce au început să-l bată, la vreo două-trei zile, i s-a făcut rău şi a leşinat (de la
inimă). L-au dus repede la infirmerie, dar era prea târziu. Doctorul Bărbosu al
închisorii a constatat decesul domnului ministru. Tragedia s-a întâmplat la
începutul lunii iulie (4-5 iulie) 1951. Toate acestea le-am aflat de la un deţinut
student, martor ocular, care a ajuns la infirmerie în perioada când şi eu eram
internat acolo. Ochelarii domnului ministru i-am văzut la un alt deţinut politic pe
nume Costică Cristea din Turda care avea probleme cu vederea şi era internat la
infirmerie.
În revista „Memoria” nr. 16 se spune că ministrul Aurelian Pană a decedat
pe 4 mai 1951, dată eronată deoarece la această dată el nu era în închisoarea
Gherla. De asemenea, nici anul 1953 nu este corect aşa cu se precizează domnul
Cicerone Ioaniţoiu în volumul 1, Cartea de Aur a Rezistenţei Româneşti împotriva
comunismului. Tot nereală este şi afirmaţia unui fost deţinut politic care susţine că
ministrul ar fi murit în timp ce tăia lemne pentru bucătăria închisorii.
Securitatea avea tot interesul să muşamalizeze orice fapte ale reeducării şi
să denatureze adevărul, având în vedere că această instituţie era în spatele tuturor
acestor acţiuni.
*

După o detenţie de aproape un an de zile în Târgşor, un eveniment ce s-a

petrecut pe neşteptate, ne-a schimbat întru totul viaţa de deţinut politic.
Evadarea în noaptea de 6-7 noiembrie 1950 a unui deţinut pe nume Lupeş,
originar din nordul Moldovei.
După o stare de tensiune, bătuţi şi fugăriţi zile întregi prin curtea închisorii
de către gardieni şi militari, se anunţă plecarea primului lot de elevi. Cei cu
pedepse mai mari de cinci ani la Canal, iar cei cu pedepse mai mici spre o altă
destinaţie.

274
 Figura 1.

O inspecţie neaşteptată ne lămureşte că nu ne aşteaptă ceva bun. Fostul

colonel de securitate Czeller din Oradea, de data aceasta cu gradul de maior,
inspector de penitenciare, soseşte la Târgşor. După ce inspectează închisoarea se
apropie de un grup de deţinuţi din curte şi întreabă: „Care sunteţi din Oradea veniţi
la mine!”. După ce ne-am adunat câţiva deţinuţi din Oradea în jurul lui, ne-a

275
întrebat dacă îl cunoaştem. Am răspuns afirmativ iar el cu privire încruntată, plină
de ură ne spune:”Ce-i bandiţilor? Aţi vrut să evadaţi în masă? Lasă că vă trimit eu
acolo unde nu o să vedeţi nici soarele!”. Ne-am îndepărtat de acel instrument al
terorii cu frică şi nesiguranţă, ştiind că el nu glumeşte şi că nu poate să ne aştepte
ceva bun. Aceasta a fost ultima întâlnire cu fiorosul colonel de securitate, apoi
inspector de penitenciare, Czeller.
Încep să plece loturi, loturi de deţinuţi din Târgşor. Se golea întreaga
închisoare. Spre mâhnirea şi durerea mea sunt despărţit de fratele meu, condamnat
şi el pentru aceeaşi cauză, care pleacă cu o dubă mai repede decât mine. Am plecat
din Târgşor cu ultimul lot şi am lăsat o închisoare pustie şi goală. Era în ajunul
Crăciunului din anul 1950 când am plecat spre necunoscut.
Ştiam că mergem în Ardeal, dar nu ştiam exact destinaţia care putea fi:
Aiudul, Gherla, Sighetul sau alte închisori din Ardeal. De la Apahida trenul cu
gagonul dubă al deţinuţilor a luat-o spre nord. Trecusem de Aiud şi am răsuflat
uşuraţi, dar ne duceam la Gherla sau poate spre Sighet, o închisoare de pedeapsă.
În gara Gherla vagonul dubă a fost dezlegat de la trenul personal şi tras pe linia unu
peron. După ce vagonul a fost înconjurat de armată şi s-a format un cordon de
militari, de o parte şi de alta, în faţa vagonului încadraţi şi de gardieni de
penitenciar, s-au deschis uşile vagonului şi cei aproape 100 de deţinuţi, înghesuiţi
ca sardelele în vagonul dubă, am coborât din vagon. Am fost încadraţi în coloană
de 5 deţinuţi pe un rând. După ce coloana s-a constituit, am fost încadraţi de
militari şi gardieni de penitenciare deoparte şi de alta, militarii fiind înarmaţi cu
arme automate. Ni s-a spus că la orice încercare de fugă de sub escortă, se va trage
în noi, fără somaţie. Ni s-a mai spus că nu avem voie să ne uităm decât în pământ.
Am primit ordinul de plecare şi astfel coloana s-a pus în mişcare. Tot timpul
gardienii strigau:”Mai repede, mai repede!”.
Cei cu lanţuri la picioare mergeau cu greu trăgând lanţurile grele după ei.
Sunetul sinistru ce îl făceau lanţurile la impactul cu caldarâmul străzii a rămas
întipărit în mintea mea şi cred că nu-l voi uita niciodată. Frica şi neliniştea ne-a
cuprins pe toţi. Cu privirea în pământ duceam cu noi amara noastră soartă ce ne-a
fost hărăzită. Am ajuns cu greu la porţile închisorii Gherla, închisoare clădită de pe
timpul Împărătesei Maria Tereza, o fortăreaţă înconjurată de un şanţ adânc ce-şi lua
apele din Someş. Închisoarea veche avea două clădiri cu câte un etaj, Zarca şi
secţia cu celule şi camere mai mari sau mai mici şi un subsol.
După 1848 stăpânii de atunci ai Transilvaniei au mai clădit o a 3-a
închisoare în formă de U, cu o capacitate de mii de deţinuţi cu camere şi celule
prevăzute cu uşi masive din lemn de stejar îmbrăcate cu tablă groasă din fier.
Clădirea masivă cu 3 etaje, cu plasă de sârmă groasă între etaje şi coridoare de 1m
lăţime în faţa celulelor avea 2 intrări: una din curte dinspre ateliere şi una din
curtea principală din faţa închisorii vechi Zarca. Închisoarea era împrejmuită cu un
gard înalt de 4m prevăzut din loc în loc cu foişoare de pază unde stăteau soldaţi
înarmaţi. La mijlocul clădirii în faţa intrării principale, erau scările care duceau de
la parter până la etajul 3. În partea de sus a închisorii, aproape de zidul de
împrejmuire era cimitirul care avea avea faima de a avea îngropat pe renumitul

276
haiduc maghiar Rozsa Şandor. După ce am fost introduşi în interiorul închisorii, în
curtea principală, la intrarea în clădirea nouă am fost opriţi. A venit directorul
închisorii Gherla, Gheorghiu cu doi ofiţeri. Erau ofiţerii Avădanei şi Sucigan. În
discursul său directorul Gheorghiu ne-a atras atenţia că suntem la închisoarea
Gherla, că aici se pune un mare accent pe reeducare ca să devenim oameni cinstiţi
şi astfel să fim eliberaţi. Reeducarea se face prin muncă în atelierele închisorii. Iar
cei ce nu vor să devină oameni cinstiţi şi rămân bandiţi nu vor fi eliberaţi ci vor
trece la Rozsa Şandor, adică la cimitirul din marginea închisorii.
După acest discurs al directorului închisorii Gherla, am intrat în
imensitatea acestei închisori şi priveam cu groază prin plasele de sârmă de la parter
până la etajul 3. Liniştea de mormânt ce domnea în această clădire îţi dădea
senzaţia că aici nu zac oameni ci stăpâneşte moartea. În imensul hol al închisorii, la
capătul căruia erau geamuri imense pentru al lumina, am fost încolonaţi pe două
rânduri aşteptând repartizarea pe camere. Am fost repartizat la etajul trei, secţia 3,
camera 83. Urcând scările m-a cuprins o groază, o teamă amestecată cu spaimă,
întrucât văzusem tăbliţa scrisă cu cretă privind efectivul închisorii de la
numărătoarea de dimineaţă, 2860 de deţinuţi. Am ajuns cu greu la etajul 3, am cotit
pe coridorul îngust la stânga şi gardianul care mergea înaintea noastră ne-a deschis
a treia uşă. În cameră, pe o parte şi pe alta, erau priciuri. Scânduri aşezate pe nişte
capre, pe partea stângă priciul era de la uşă până la geam iar pe partea dreaptă
priciul era până la 1m de WC, completat cu un paravan de rogojină. Peste scânduri
erau aşezate rogojinile peste care am întins pătura, iar la cap ne-am pus bocceluţa
cu lucruri. În cameră erau deja cazaţi deţinuţi studenţi. Efectivul camerei era de 28-
30 de deţinuţi. Şeful de cameră ne-a luat în primire, el se numea Murărescu, şi ne-a
repartizat pe priciuri în aşa fel să fim încadraţi între studenţi.
Aveam senzaţia că sunt într-un mare arest al securităţii. Cu mare greutate
acceptam să întreţin o discuţie cu colegii de cameră. Din privirile şi gesturile lor
vedeam multă prudenţă. La cel mai mic zgomot privirile le erau îndreptate spre
uşă. Mai degajaţi şi bine dispuşi îi vedeam pe şeful de cameră şi pe cei din jurul lui.
Acest şef de cameră era un student din Timişoara, Murărescu Vichente, membru în
comitetul de reeducare pe închisoarea Gherla, unul din colaboratorii apropiaţi a lui
Popa Alexandru, zis Ţanu, unul din marii torţionari ai penitenciarului. Toată lumea
ştia că reeducarea era condusă de către Securitate prin oameni slabi de caracter,
trecuţi de partea lor pentru avantaje care le făceau detenţia mai uşoară (scrisori,
pachete, mâncare mai bună). Dar mai mult, li se promisese că vor fi eliberaţi mai
repede din detenţie, iar după eliberare vor lucra ca ofiţeri de Securitate, ca
anchetatori. Prin aceasta se explică faptul că puneau tot efortul şi aplicau cu
ingeniozitate toate metodele de tortură pentru a dovedi celor mai mari ai Securităţii
că sunt loiali noului regim şi că sunt capabili de a face orice pentru noul regim.
Structura reeducării din închisoarea Gherla începe de la Ministerul de
Interne. Însuşi ministrul de interne Teoharie Georgescu era preocupat de culegerea
de informaţii în special despre fugarii din munţi, pentru a-i putea anihila. Împotriva
lor se ducea o luptă pe viaţă şi pe moarte. De multe ori, participa personal la
acţiunile Securităţii dim munţi. Securitatea statului cu poliţia ei secretă era

277
coordonată de generalul Nicolschi, care a dat undă verde acţiunii de reeducare şi
culegerea de informaţii prin bătaie. Colonelul Czeller, ca inspector de penitenciare
coordona din umbră această acţiune diabolică de culegere de informaţii prin bătăi şi
tortură. Rezultatul era dus săptămânal de cei doi ofiţeri politici ai închisorii,
Sucigan Gheorghe şi Avădanei Constantin, la Bucureşti. Conducătorul şi iniţiatorul
acţiunii la închisoarea Gherla a fost Popa Alexandru zis Ţanu după modelul
reeducării de la Piteşti, iniţiată de către Ţurcanu Eugen.

STRUCTURA DE ORGANIZARE A REEDUCĂRII DE LA

ÎNCHISOAREA GHERLA

MINISTERUL DE INTERNE
Ministru TEOHARIE GEORGESCU

SECURITATEA DIRECŢIA PENITENCIARELOR

Gen. NICOLSCHI Colonel CZELLER

REEDUCAREA
PENITENCIAR GHERLA

BIROU DE INSPECTORI
Ofiţeri politici

Subloc. Sucigan Gheorghe Avădanei Constantin

COLECTIVUL DE STRÂNGERE A INFORMAŢIILOR

Deţinut:
- MATEI ALEXANDRU
- ŞERBĂNESCU CONSTANTIN PAUL
- GRAMA OCTAVIAN
- STOICA CONSTANTIN
- IONESCU CONSTANTIN

COMITETUL DE REEDUCARE PE ÎNCHISOAREA GHERLA

Conducătorul acţiunii: Popa Alexandru zis Ţanu

Ajutat de: Livinschi Mihai, Puşcaşu Vasile, Stoian Ioan, Sbranca Octavian,
Murărescu Vuchente, Romanescu Grigore, Cerbu Ioan, Voin Ioan, Aldea Marin,
Ionescu Constantin, Grama Octavian, Şerbănescu Constantin.

278
 Din august 1951 a făcut parte şi Ţurcanu Eugen, venit de la Piteşti,
adevăratul iniţiator al obţinerii de informaţii de la deţinuţi prin tortură, aplicată de
el prima dată la Piteşti.

COMITETELE DE REEDUCARE PE CAMERE

Toate camerele etajului 3 din clădirea centrală (celularul) au fost camere de

izolare unde s-a desfăşurat reeducarea prin bătaie, începând de la camera nr.81
până la camera nr.107. Fiecare cameră avea comitet de reeducare a cărui şef era
student şi ajutat de 5-6 studenţi reeducaţi la Piteşti sau elevi care au acceptat
reeducarea.
În luna iulie 1950 este transferat de la închisoarea Piteşti un lot de aproape
100 de deţinuţi politici, studenţi, cu toţii trecuţi prin demascările lui Ţurcanu
Eugen. În fruntea acestui lot era studentul Popa Alexandru zis Ţanu, colaboratorul
de bază al lui Ţurcanu în desfăşurarea reeducării de la închisoarea Piteşti. Ajuns la
Gherla, Popa Alexandru ia legătura cu deţinutul Matei Alexandru, omul de bază al
ofiţerilor politici Sucigan şi Avădanei, coordonatorul colectivului de strângere de
informaţii din penitenciar şi îi propune, spunându-i că a luat iniţiativa de a înfiinţa
şi la Gherla, strângerea de informaţii prin bătaie, o reeducare prin demascare şi
autodemascare, demonstrându-i lui Matei Alexandru cât de eficientă este această
nouă metodă în strângerea de informaţii arătându-i totodată experienţa de la Piteşti.
Matei Alexandru este de acord cu propunerea făcută de Popa Alexandru şi
a promis că va sta de vorbă cu sublocotenentul Sugigan în această privinţă. Peste
câteva zile Matei Alexandru îi comunică lui Popa Alexandru că sublocotenentul
Sucigan este de acord în principiu, dar că va cere aprobarea de la Bucureşti. După 2
săptămâni, sublocotenentul Sucigan, tot prin Matei Alexandru îi comunică lui Popa
Alexandru şi Livinschi Mihai că s-a aprobat înfiinţarea reeducării prin demascare şi
autodemascare şi strângerea de informaţii prin bătaie, care imediat au şi format
Comitetul de reeducare pe închisoarea Gherla. Au amenajat şi câteva camere de
tortură şi izolare care apoi s-au extins în toate camerele de la etajul 3.
Conducerea comitetului de reeducare a luat-o Popa Alexandru ajutat de
Livinschi Mihai, au urmat studenţii veniţi de la Piteşti: Puşcaşu Vasile, Romanescu
Grigore, Ionescu Constantin, Bârgăoanu Constantin, Livinschi Nicolae, Şerbănescu
Constantin Paul, Grama Octavian.
Acest comitet hotăra care deţinuţi să fie izolaţi, bătuţi, maltrataţi pentru a
scoate informaţii de la ei. Bătăile au început în octombrie 1950. La venirea elevilor
de la Târgşor, noiembrie 1950, a fost captat în comitetul de reeducare elevul Stoian
Ioan, iar în august 1951 la sosirea unui lot de la Piteşti a fost captat Ţurcanu Eugen
şi alţii.
Popa Ţanu a întărit colectivul de strângere a informaţiilor cu oameni de
încredere cum ar fi Grama Octavian, Stoica Constantin şi Ionescu Constantin.
Colectivul de strângere de informaţii avea misiunea ca la sosirea unui lot de
deţinuţi să întocmească o listă cu noii veniţi şi să o înainteze comitetului de

279
reeducare, care o examina şi stabilea care din noii deţinuţi veniţi urma să fie izolaţi,
bătuţi pentru a scoate de la ei informaţii. Aceşti deţinuţi erau repartizaţi pe camere
unde îi luau în primire comitetele de cameră ale reeducării.
S-au format comitetele de reeducare pe camere din studenţii veniţi de la
Piteşti şi care au trecut prin demascări, iar când a venit lotul de elevi de la Târgşor
au fost cooptaţi şi elevii care au făcut demascarea de bună voie.
Comitetul de cameră era compus din şeful de cameră ajutat de 5-6 studenţi
care au acceptat metoda demascării prin bătaie. Aceste comitete aveau misiunea de
a scoate informaţii prin bătaie, tortură şi maltratări fără limită, toate acestea au fost
pregătite şi instruite de Popa Ţanu, Livinschi Mihai şi Puşcaşu Vasile.
Informaţiile obţinute de la deţinuţi, comitetele de cameră le plasau
comitetului de reeducare pe închisoare. După o analiză temeinică le dădea
colectivului de strângere de informaţii pe închisoare care le înmâna celor doi ofiţeri
politici ai închisorii, locotenenţilor Suciugan Gheorghe şi Avădanei Constantin.
Deţinutul propus reeducării trebuia să treacă prin mai multe faze. Perioada
de linişte şi acalmie, care dura o săptămână sau 10 zile, timp în care membrii
comitetului de reeducare din cameră culegeau informaţii de la noii veniţi pentru a
scoate de la ei primele informaţii care se refereau la: din ce organizaţie au făcut
parte, de ce nu au declarat la Securitate câţi duşmani ai regimului comunist
cunoşteau, ce ştiau despre colegii de detenţie şi multe altele.
Când şeful de cameră considera că erau destule informaţiile culese despre cei
introduşi în cameră, pentru a se trece la faza a doua dădea semnalul printr-un
discurs. Cerea linişte, toată lumea trebuia să se aşeze la marginea priciului, apoi se
anunţa că nimeni nu are voie să vorbească, nici unul cu altul şi spunea ce rol
important are reeducare pentru deţinuţii politici, mai spunea că nimeni nu va ieşi
din închisoare bandit ci numai cei care dovedesc că au devenit cinstiţi şi sunt
alături de regimul comunist. Apoi cerea ca toţi cei care vor să fie reeducaţi să-şi
facă demascarea şi autodemascarea. Să spună tot ce nu s-a declarat la Securitate
etc.
Întâi îşi făceau demascarea voluntarii şi fricoşii. Cei care şi-au făcut
demascarea erau lăsaţi o perioadă de timp în pace şi se ocupau de cei care refuzau
reeducarea. Persoanele în cauză erau chemate la comitetul de cameră unul câte
unul şi se puneau întrebările. La cea mai mică ezitare era lovit cu bâte, cu picioare
de prici în cap, peste mâini, peste picioare, peste tot corpul. Dacă respectivul
protesta era trântit la pământ şi bătaia era mai cruntă. După ce toţi treceau prin
acest ciur al reeducării li se dădea timp de gândire.
Această pedeapsă cumplită, probă pentru cel pus în timpul de gândire, era
greu de suportat. Poziţia într-un picior cu mâinile sus şi cu plantoane lângă tine
care la cea mai mică mişcare sau dezechilibrare te lovea, în această condiţie stăteai
3-4 zile şi nopţi încontinuu. Pentru dezmorţire te punea să faci fandări sau să sari
broasca de sute de ori până cădeai în nesimţire. Pentru a te trezi erai lovit cu bâtele
de cei de comitetul de cameră.
Poziţia nemişcată cu privirea la bec era altă metodă de tortură care se
aplica „bandiţilor”.

280
 O altă metodă de tortură era aşezarea deţinuţilor pe două rânduri unul în
faţa celuilalt şi îi obliga să se pălmuiască până ce cădeau leşinaţi la pământ.
Cei care şi-au făcut demascarea erau puşi să bată „bandiţii”. Prin aceasta
dovedeau că au devenit cinstiţi şi dacă nu o făceau cu convingere erau trecuţi în
tabăra „bandiţilor” şi erau din nou trecuţi prin toate fazele de tortură.
O altă probă prin care trebuiau să dovedească că au devenit cinstiţi era:
trimiterea să lucreze în ateliere, să-şi facă norma, dar mai cu seamă să culeagă
informaţii de la deţinuţii care lucrau în ateliere, să se specializeze în „informatori”.
Cei care nu aveau rezultate erau reconsideraţi „bandiţi”, erau scoşi de la ateliere şi
trecuţi din nou prin fazele de tortură. Ca să dovedeşti că ai devenit cinstit trebuia să
devii torţionar, să te alipeşti comitetelor de reeducare.
Gardienii veneau pe secţie doar dimineaţa şi seara, la numărătoare.
Stăpâni atotputernici la etajul 3 erau Popa Alexandru, Levinschi Mihai,
Stoian Ioan, având libertate de viaţă şi de moarte asupra tuturor deţinuţilor din
secţia 3. Aceasta pentru că în spatele lor era Securitatea care ştia tot ce se întâmplă
în penitenciarul Gherla şi erau încurajaţi spunându-li-se că au rezultate mai bune în
culegerea de informaţii decât însuşi Securitatea. Li se mai spunea că cei din
comitetul de reeducare vor fi eliberaţi din închisoare mai repede şi că vor fi
încadraţi în Securitate ca ofiţeri anchetatori.
Cu aşa ceva se lăuda Stoian Ioan ori de câte ori avea ocazia. Aceasta îi
determina şi motiva pe cei din comitetele reeducării să aplice fără limită toate
formele de tortură care le veneau în minte şi se întreceau între ei în a aplica noi şi
noi metode de intimidare şi chinuire bestială a deţinuţilor.
Aceste metode difereau de la cameră la cameră în funcţie de şeful de
cameră, de comitetul ei de reeducare şi de importanţa informaţiilor ce voiau să le
obţină de la deţinuţi. Un deţinut, de obicei, trecea de mai multe ori prin toate fazele
până era declarat cinstit, după care trebuia să devină informator, să bată deţinuţii,
să culeagă informaţii de la orice deţinut cu care era în contact şi să devină în final
unul dintre torţionarii penitenciarului. Dacă nu avea rezultate pe placul comitetului
de reeducare era foarte uşor declarat din nou „bandit” şi trecut din nou prin fazele
de tortură, spunându-i-se că mai are de fapt ceva de declarat şi nedeclararea acelor
lucruri îl fac de fapt să nu poată deveni cinstit.
După ce am trecut prin toate fazele de tortură şi umilinţe arătate anterior,
pe o perioadă de două luni, am fost supus unei noi încercări.
Am fost repartizat la atelierul de tâmplărie manuală, în liceu învăţând
această meserie.
De la bun început mi s-a atras atenţia că pe ei, cei din comitetul de
reeducare, nu-i interesează altceva decât culegerea de informaţii şi descoperirea de
noi „bandiţi”. În fiecare seară trebuia să dau raportul şefului de cameră, cu cine am
stat de vorbă şi ce informaţii am cules. De la început şi-a manifestat nemulţumirea
de faptul că nu culeg informaţii, dându-mi instrucţiuni cum să folosesc pauza de
masă. Să stau de vorbă cu muncitorii mai bătrâni, să-i trag de limbă şi să aflu dacă
sunt „bandiţi” sau nu.

281
 Degeaba invocam tot felul de motive, că se feresc de mine, că nu stă
nimeni de vorbă cu mine şi altele... nu vroiau să mă creadă.
Norocul mi-a surâs, credeam eu, dar nu a fost aşa. Am fost transferat la
atelierul de tâmplărie mecanică, la maşina de rindeluit. Aveam ca normă să
rindeluiesc pe o faţă şi un cant 2m3 de scândură de fag fiartă, care apoi era trecută
prin maşina de grosime, la care lucra un student de la arte plastice, care săracul nu
se pricepea prea bine. Într-o zi şi-a scăpat mâna în maşină şi i s-a luat toată carnea
de pe mână şi vreo două degete. A fost dus la infirmerie. Un alt accident a fost la
circularul mare unde un ţăran tăia lemne. O aşchie i-a sărit în frunte perforându-i
craniul. Nu i s-a făcut nici o intervenţie şi nu a fost dus la nici un spital ci a fost
lăsat să moară. A şi decedat după două zile. L-am văzut căzând lângă circularul
care l-a accidentat, atunci mai respira.
În cameră eram tot timpul presat de şeful reeducării de ce nu dau
randament în munca de culegere a informaţiilor. De data asta îmi dădeam
importanţă spunând că lucrez la maşină şi sunt ocupat tot timpul ca maşina să nu se
defecteze şi nu am timp pentru alceva.
Văzând acest lucru, şeful de cameră mă declară din nou „bandit” şi sunt
din nou trecut prin toate fazele de tortură, bătăi şi poziţii chinuitoare.
Ziua mergeam să lucrez în atelier, iar seara şi noaptea eram bătut de
comitetul de reeducare din cameră. Pus în condiţii să stau cu mâinile sus, să fac
fandări, să sar broasca de la uşă la geam de sute de ori până cănd lumea se învârtea
cu mine şi cădeam în nesimţire. Eram băgat sub prici apoi trebuia să mă ridic în
picioare cu toate scândurile priciului în cap. Trebuia să aranjez totul înapoi, să
lustruiesc mozaicul în cameră. În tot acest timp membrii comitetului de reeducare
pe cameră împreună cu şeful lor mă loveau fără milă pe unde apucau că doar eram
„bandit”.
Trebuia să fac faţă , ziua muncii istovitoare de la atelier, iar noaptea,
torturilor aplicate asupra mea. De multe ori mi-a trecut prin minte să-mi bag mâna
în cuţitele maşinii şi să mă accidentez, să fiu dus la infirmerie şi să scap de iadul
din cameră, dar nu am avut tăria, considerând că automutilarea e un păcat de
moarte.
Am ajuns în aşa hal de epuizare că cele 97 de trepte pe care le urcam până
la etajul 3, le urcam plângând de durerea ce o aveam în toţi muşchii, în tot corpul.
La sfârşitul lunii aprilie 1951 a venit la ateliere o mare inspecţie, persoane
atât în civil cât şi în hainele militare ale miliţiei din Securitate. Scopul era normarea
lucrărilor executate în atelierul de tâmplărie mecanică şi nu numai. Un lucru
interesant, pe care l-am observat cât timp am lucrat în atelier, a fost faptul că turaţia
motorului Diesel care antrena toate maşinile de tâmplărie din atelier, era reglat la
randamentul minim. Deci nu puteam lucra cu randamentul necesar nici calitativ
nici cantitativ. În timpul inspecţiei, am observat că lângă maşina mea s-au postat
multe persoane care îmi urmăreau orice mişcare. Văzând că într-adevăr lucrez
foarte încet, m-au întrebat dacă nu pot lucra mai repede. Le-am răspuns că aş putea
dar din cauza turaţiei foarte mici a maşinii nu pot să lucrez mai repede întrucât nu

282
aş da calitatea necesară prelucrării lemnului şi ar rămâne vizibile urmele cuţitului
pe faţa lemnului. Acest lucru l-am şi demonstrat practic.
Cei din comisie nu au spus nimic şi s-au retras de la maşina mea, dar a
venit normatorul atelierelor, un deţinut student ce făcea parte din conducerea
reeducării. Acesta mi-a spus:”Ce-i banditule? Nu ai avut altceva de vorbit decât să
arăţi pe faţă că eşti împotriva noastră? Pentru asta îţi vei lua pedeapsa!” şi a plecat
foarte nervos. După numai două zile am fost scos de la ateliere şi pus în condiţii
groaznice de tortură. Nu mi s-a reproşat niciodată întâmplarea de la inspecţia
atelierelor dar mi s-a spus mereu:”Eşti propus pentru exterminare banditule”.
În toată luna mai am fost ţinut în condiţii de tortură şi izolare maximă că-
mi rugam moartea. Nu mai puteam suporta bătăile şi torturile ce se aplicau asupra
mea. Eram „bandit” propus pentru exterminare.
La începutul lunii iunie 1951 a sosit un nou lot de deţinuţi de la alte
închisori: Aiud, Jilava, Galaţi etc. Au fost repartizaţi la etajul 3. În camera numărul
83 au fost introduşi câţiva deţinuţi politici mai în vârstă. Printre ei era şi fostul
ministru Pană Aurelian şi alţi înalţi demnitari ai guvernului Antonescu, generali şi
mari funcţionari de stat. În cameră a încetat orice acţiune de tortură ceea ce m-a
bucurat. Era perioada de linişte şi de acalmie în care comitetul de reeducare
culegea informaţii de la noii veniţi.
Ministrul Aurelian Pană a dormit pe prici lângă mine şi mi-a povestit cât
mult bine a făcut el României aducând porumb american cu mare productivitate şi
multe altele, iar răsplata era închisoarea. Nu se putea împăca cu acest gând.
Ministrul avea ochelari cu ramă de aur şi un palton cu căptuşeală din blană. M-am
mirat că i-au îngăduit aceste obiecte în celulă.
După câteva zile toţi bandiţii din cameră, afară de noii veniţi, am fost
mutaţi la camera 99, unde am avut parte să cunosc pe pielea mea şi a altora
adevăreta faţă a reeducării Gherla. Şef de cameră era Stoian Ioan, efectivul camerei
fiind de 80-90 de persoane, bandiţi adunaţi din toate camerele etajului trei.
După ce şi-a terminat programul de planton, a venit în cameră să ne
organizeze la ceea ce urma să se întâmple peste câteva zile şi ni s-a adresat
nouă:”Bandiţilor, v-am adus aici să vă ajutăm să deveniţi cinstiţi. În această cameră
peste câteva zile vom introduce nişte oameni care au fost cândva capi ai legiunii şi
vrem să le dăm o lecţie. În cameră vom institui o viaţă legionară fără ca noii veniţi
să observe ceva. Vă avretizez că cel care va desconspira acţiunea va fi mort. Cei
care nu ştiţi cum se comportă un legionar să învăţaţi de la ceilalţi. Dimineaţa te
scoli, te rogi, nu mănânci fără să te închini. Vă organizaţi în grupe legionare. Vă
adresaţi între voi cu bădiţă, camarade etc. iar pe noii veniţi îi provocaţi să
vorbească despre activitatea legionară. Nu uitaţi să culegeţi cât mai multe
informaţii de la noii veniţi. Aţi înţeles bandiţilor?”, încheie Stoian, plin de mândrie.
Apoi plecă şi la puţin timp vine din nou, dar de data asta cu Popa Alexandru zis
Ţanu, Livinschi Mihai, Puşcaşu Vasile, tot comitetul reeducării pe închisoare şi se
interesează dacă totul este gata organizat.
A doua zi sunt introduşi în cameră circa 30-40 de deţinuţi de toate vârstele,
de la copii de 16-17 ani până la bătrâni de 60-70 de ani, intelectuali şi ţărani, elevi

283
şi muncitori. Veneau de la închisorile Aiud, Galaţi Jilava şi chiar de la Ministerul
de Interne, proaspăt condamnaţi. S-au aşezat comod, fiecare unde a vrut, noi fiind
foarte săritori să-i ajutăm. Programul zilei era foarte plăcut, discuţii libere, fiecare
povestea din experienţa lui.
Noii veniţi erau provocaţi la discuţii cât mai multe iar comitetul de
reeducare era în permanenţă printre noi şi culegea informaţii de la persoanele cele
mai importante pentru ei. Noi ceilalţi, adică bandiţii eram folosiţi ca decor.
Această perioadă de linişte şi acalmie mi-a prins foarte bine pentru a mă
reface puţin. Mă ataşam grupului unde povestirile erau mai interesante. I-am
cunoscut pe Maxim Virgil, Lupoaie Constantin, Obreja Aurel, Ismană Ioană,
Neagu Dumitru şi Stoica Marcu Aurelian, capi legionari, participanţi la rebeliunea
din ianuarie 1941, arestaţi şi condamnaţi la ani grei de închisoare încă din timpul
regimului Antonescu.
Atmosfera legionară i-a entuziasmat pe capii legionari şi astfel şi-au dat
frâu liber discţiilor. Reeducarea vigilentă culegea tot timpul informaţii. Lângă mine
s-a aşezat unul Vintilă Veis, evreu de origine, adjunctul şefului Poliţiei capitalei,
implicat de Teoharie Georgescu într-un proces de spionaj. Şi Vintilă Veis a căzut în
capcana reeducării precum toţi noii veniţi. Erau foarte entuziasmaţi când au văzut
ce libertate de credinţă pură este în această închisoare. Informatorii reeducării au
avut un câmp prielnic de activitate, culegând informaţiile de care aveau nevoie ca
să-i acuze.
Toată această perioadă de libertate şi atmosferă religioasă a durat câteva
săptămâni, timp suficient pentru obţinerea informaţiilor necesare de la toţi cei noi
veniţi. Urma să se producă explozia unei bombe, şocul care să-i aducă pe noii
veniţi la adevărata viaţă din închisoarea Gherla.
Totul era gândit până în cele mai mici amănunte. Şocul realizat trebuia să
fie cât mai puternic. Acest şoc se realiza prin interzicerea bruscă a libertăţii şi vieţii
legionare din cameră şi începerea terorii.
După servirea mesei de seară, am fost anunţaţi noi, bandiţii aduşi în camera
99, că la ora 9, ora stingerii, să înceapă bătaia celor noi veniţi. Ion Stoian spunea:
„Te aşezi lângă unul şi începi să-l baţi. Daţi bă, cât puteţi! Aţi înţeles, bandiţilor?
Acum aveţi ocazia să dovediţi că vreţi să deveniţi cinstiţi”.
Eu m-am tras lângă băieţelul venit de la Galaţi, îmi era milă de el ştiind că-
l aşteaptă infernul, bătaia. Mi-am zis că mai bine merg eu lângă el decât altul. În
cameră s-a furişat tot comitetul de reeducare pe închisoare şi fiecare şi-a ales
victima pe măsură. Pe Vintilă Veis l-a luat Livinschi, pe capii legionari i-au luat
capii reeducării veniţi în cameră pentru a perfecta şocul.
Eu m-am aşezat deci lângă băieţelul de la Galaţi şi aşteptam semnalul. O
stare de nervozitate s-a aşternut peste toată camera. A venit Stoian Ioan şi a stins
lumina. Semnalul de bătaie a fost dat. L-am tras pe băieţaş lângă mine, i-am răvăşit
părul din cap cu mâinile apoi am început să lovesc cu pumnul în palma mea pentru
ca vecinul să audă loviturile. Băiatului îi şopteam la ureche să ţipe, să urle, dar el
nu o făcea. El mă pipăia cu mâinile lui ca să vadă ce fac. Eu insistam mereu: „Ţipă,
urlă mă nenorocitule!”. Într-un târziu cred că a înţeles despre ce este vorba că a

284
început să urle. Bătaia a ţinut o jumătate de oră. Ţipetele, urletele de durere sfâşiau
văzduhul camerei, parcă iadul s-a mutat pe pământ în acea seară în camera de
tortură 99.
Când Ioan Stoian a aprins lumina s-a văzut rezultatul. Oamenii umpluţi de
sănge gemeau şi se văitau. Şocul a fost aşa de puternic încât pe toţi i-a doborât, iar
Ioan Stoian trimfa şi se adresa întregii camere:”Ce-aţi crezut bandiţilor? Băăă... în
p...m .... voastre! Că aicea-i viaţă legionară? Aici este reeducare băăă.... Noi trebuie
să facem din voi oameni cinstiţi pentru noua societate. Gata cu legionarismul dacă
vreţi să ieşiţi din închisoare. Aţi înţeles băăă....? Aici facem reeducare.” Şi a
început să facă teoria reeducării.
„Din acest moment în această cameră nu se mai vorbeşte!”. Apoi a
strigat:”Toată lumea la marginea rogojinii, jos!”. Cei din comitetul reeducării în
frunte cu Livinschi, Puşcaşu, Sbranes, Murărescu, Cerbu, Aldea, Ionescu, Grama,
Şerbănescu, veniţi din alte camere, special pentru a ancheta pe noii veniţi, şi-au
început activitatea.
Instrumentele de tortură, bâtele, cozile de mătură, picioarele de priciuri,
vâna de bou, cleştele de lemn, frânghii înnodate şi udate, acestea erau
instrumentele de tortură, apoi pumnul, palma, piciorul. Astfel s-a început
activitatea de scoatere a informaţiilor prin bătaie.
S-au format mici grupuri de anchete ajutaţi de bătăuşii voluntari. Erau
chemaţi câte unu în faţa grupului care-l ancheta şi trebuia să răspundă la toate
întrebările şi să spună tot ce nu a declarat la Securitate şi câţi bandiţi, duşmani ai
poporului a lăsat afară. La cea mai mică ezitare echipa de bătăuşi pornea în acţiune.
După aceea interogatoriul continua cu întrebări ca: ce depozit de arme cunoaşte şi
unde, cine are erme ascunse sau muniţie, dacă a făcut spionaj şi pentru cine. Se
puneau întrebările, se continua bătaia. Toţi ceilalţi trebuia să stăm nemişcaţi la
marginea rogojinii şi să asistăm îngroziţi până dimineaţa. Dacă cineva ţipa de
durere era bătut că ţipă:”Bă ... aici nu se ţipă!”, spuneau torţionarii şi îl băteau până
tăcea.
Conducătorii legionarilor Maxim Virgil, Lupoaie Constantin, Obreja
Aurel, Ismană Ioan, Neagu Dumitru şi Stoica Marcu Aurelian erau de
nerecunoscut, după o noapte de bătăi şi torturi. Dimineaţa, când s-a făcut ziuă, i-am
văzut pe toţi plini de sânge şi cu vânătăi pe tot corpul. Aveau capul umflat ca un
dovleac şi nu se putea distinge ende sunt ochii ci doar o linie sub sprâncene, aşa de
umflaţi erau şi plini de vânătăi şi sânge.
Livinschi care l-a luat în primire pe Vintilă Veis, adjunctul şefului de
poliţie al capitalei, fiind un caz special, evreu care nu avea nimic cu legionariemul,
dar implicat într-un caz de spionaj a fost bătut până dimineaţa ca să spună despre
toate persoanele implicate în spionaj şi legăturile lor cu străinătatea. Îl bătea într-
una. A dat Livinschi în el o noapte întreagă. Dimineaţa, Vintilă Veis s-a adresat
camerei spunând:”În noaptea asta am declarat cât un regiment întreg”. Au sărit din
nou pe el, l-au trântit la pământ şi l-au bătut zdravăn. Vintilă Veis scuipa sânge.
Nimeni nu a dormit. Noi ne uitam îngroziţi. Este groaznic să asişti la o asemenea

285
tortură. Toate loviturile aplicate pe ei le simţeam din bătăile aplicate pe noi
anterior. Psihic este insuportabil.
Cei din comitetul de reeducare erau nişte adevăraţi criminali, nişte vampiri
care abia aşteptau să vadă sânge plesnind din nas, din gură sau din carnea sfâşiată.
A venit numărătoarea, pe cei bătuţi care nu mai arătau ca oamenii i-au
înfăşurat la cap cu prosoape ude şi i-au pus în rândul doi, să nu fie văzuţi de
gardieni, în rândul din faţă fiind ceilalţi.
Stoian Ioan a dat raportul: „Domnule comandant, camera 99 cu un efectiv
de ... este gata pentru deschidere”. Comendantul a trecut în revistă aproape în pas
alergător camera şi număra 2-4-6....
Interesant, nu a văzut nimic. S-a dat micul dejun, apoi activitatea în camera
99 a continuat în văzul tuturor. La micul dejun, cei care au fost bătuţi toată noaptea
au fost legaţi la mâini şi la picioare, aşezaţi în genunchi sau pe burtă şi obligaţi să
soarbă cafeaua fierbinte, direct din gamelă, cu gura, ceea ce le producea mari
dureri, fiindcă se opăreau.
După micul dejun, activitatea de anchetare prin bătaie şi tortură a continuat
asupra celor vizaţi. Din când în când erau târâţi unul în faţa celuilalt, li se dădea
câte un lemn în mână şi îi obliga să se lovească unul pe celălalt în cap. Dacă nu
executau, torţionarii aplicau ei înşişi loviturile, dar foarte dur. Aşezaţi unul în faţa
celuilalt, îi puneau să se lovească cap în cap, ca berbecii sau să se dea cu capul de
pereţi, după câteva lovituri căzând leşinaţi. Se arunca apă peste ei ca să se trezească
şi se continua din nou şi din nou cu alte şi alte metode.
La masă erau obligaţi să mănânce din poziţia în genunchi cu mâinile legate
la spate. Mâncarea fiind fierbinte nu se putea mânca fără să sufli în ea. L-am văzut
pe Maxim Virgil ca şi pe ceilalţi colegi ai lui cum au mâncat cu capul în gamelă şi
au vărsat mâncarea pe jos. Au fost obligaţi să mănânce mâncarea vărsată pe
ciment, lingând cu limba.
A doua noapte precum şi celelalte au fost obligaţi să stea în poziţii
incomode, istovitoare, şezând cu spatele la perete, picioarele şi mâinile întinse, iar
ochii ţintă la bec.
A doua zi a venit din nou Romabescu şi cu Puşcaş în cameră şi a început o
nouă serie de bătăi asupra aşa zişilor legionari, îi loveau în cap cu papucii de lemn
şi cu un ciomag. Această bătaie se repeta zilnic, timp de două luni de zile, cât am
stat eu în camera 99, îmbrăcând diverse forme din în ce mai variate. Din când în
când se dădea un repaus de gândire, în acest timp erau luaţi la rând alţi „bandiţi”
care trebuiau să-şi facă demascarea. În această horă am intrat şi eu de câteva ori,
am fost bătut la palmă, peste degete, peste mâini şi foarte mult peste spate şi piept
şi apoi am fost ţinut noaptea în condiţii chinuitoare în picioare cu mâinile sus şi cu
planton lângă mine, care mă lovea la cea mai mică zitare a mea sau cădere.
Cam la o săptămână de la prima bătaie colectivă, în camera 99 a venit din
nou Romanescu Grigore împreună cu Puşcaşu Vasile şi Ion Stoian. Au dat ordin
ajutoarelor să fie dezbrăcaţi în pielea goală cei cinci capi legionari, i-au întins cu
faţa în jos pe pământ şi a urmat o bătaie cruntă asupra lor, ca prima dată. Pe Maxim
l-a luat în primire

286
 .................................................
După plecarea lui Romanescu din camera 99, fiind pus în libertate, în locul
lui vine Livinschi, ajutat apoi de Popescu Grigore, care era tot aşa de tiran ca
Romanescu.
Pe la începutul lunii august 1951 a venit un nou lot de deţinuţi de la alte
închisori. Pe toată durata lunii august bătăile au continuat extinzându-se şi asupra
noilor sosiţi, pentru a-i stoarce de informaţii. Pe la sfârşitul lunii august a venit un
nou lot de deţinuţi de la alte închisori care au fost băgaţi la secţia a III-a, şi în
special kla camera 99, unde bătăile au continuat timp îndelungat. Culegerea de
informaţii prin bătăi şi torturi a continuat fiindcă la Gherla a venit Ţurcanu.
De la această dată am fost scos de la camera 99 şi băgat la camera 81 unde,
şef de cameră era Livinschi Mihai, unul din cei mai înrăiţi torţionari de la Piteşti, şi
apoi la Gherla. De mâna lui mulţi deţinuţi au murit. Când am văzut în ce cameră
sunt repartizat şi cine este şeful de cameră, am ştiut că nu mă aşteaptă decât
moartea. Eram „bandit”, iar Livinschi avea dreptul de viaţă şi de moarte asupra
mea.
Era planton şi împărţea mâncare la toate celulele. Şi dacă el spunea:”tu eşti
bandit, azi nu mănânci, treci la o parte imediat!”, te retrăgeai şi stăteai înfometat.
Era stăpânul vieţii tale. Era cel mai înrăit torţionar din închisoarea Gherla, era şeful
reeducării împreună cu Popa Alexandru zis Ţanu. Mă tot gândeam ce am făcut, ce
greşeli de neiertat am făcut de m-au băgat la camera 81, analizând minut cu minut
toată viaţa mea din penitenciar şi de afară. Ca prin minune, îmi sună în ureche,
ameninţarea ce mi-a făcut-o, normatorul închisorii când lucram la atelierul mecanic
de tâmplărie, cu ocazia inspecţiei în fabrica închisorii de către securitate şi
Ministerul de Interne, analizând mai profund situaţia de atunci. Au trecut doar
patru luni, mi-am dat seama că urmează să îmi iau pedeapsa pentru dezvăluirile
făcute de mine comisiei de normare din Minister, privind turaţia motorului. Într-o
seară, Livinschi Mihai mă întreabă ce pedeapsă am şi cât mai am de făcut. Auzind
că mi-a expirat pedeapsa în luna martie 1951 şi că aştept să mă eliberez îmi
spune:”Tu, banditule, nu te eliberezi, eşti propus pentru exterminare.”
Nu ştiam momentul când voi intra în horă. Mi-am zis că trebuie să fac
orice ca să ies din această cameră blestemată. Mă gândeam să fac pe bolnavul şi să
mă ducă la infirmerie. Dar cum ? Dacă mă duce la doctor şi descoperă că nu sunt
bolnav vor spune că joc teatru şi imediat mă vor bate. Deci voiam cu orice preţ să
ies de la camera 81 şi să ajung la infirmerie.
Ce viaţă! Lupta era pe viaţă şi pe moarte. Am jucat rolul omului bolnav.
Ştiam de la un medic că există boli psihice care se manifestă în vis prin gemete.
Mi-a spus că omul are coşmaruri din cauza unei boli la cap. Şi asta am făcut. Mi-
am făcut un plan şi am trecut la acţiune. Am încercat tactica aceasta a viselor şi a
gemetelor în vis. Eram treaz şi începeam să gem din toate puterile. În prima noapte
o dată, apoi tot aşa a doua, a treia noapte de două ori. Îi deranjam de domnii de la
reeducare, mai ales pe Livinschi, şeful de cameră care, zbiera la mine:”Ce-i cu tine
bă? Ce ai? Ce se întâmplă?” Eram palid şi tremuram tot. Le-am spus că mă doare
capul foarte rău. M-au dus la doctor.

287
 Erau de faţă Livinschi cu gardianul şef de secţie, eu, apoi Stoian Ion în
spatele meu. Am coborât la etajul I şi am ieşit într-un coridor care leagă celularul
de zarca unde era infirmeria. Coridorul avea marginule foarte sus iar pe partea
stângă avea un şanţ adânc ca de cetate. În câteva clipe am hotărât să sar peste acel
zid şi să cad în gol, dar însoţitorii mei erau foarte vigilenţi, au sărit pe mine şi m-au
tras jos de pe zid. „Ce-i mă? Neapărat vrei să mori? Las, că ai să mori mai încet dar
tot ai să mori, nu când vrei tu. Se vede că tot bandit ai rămas”. M-au introdus în
cabinetul medical. I-au spus ceva doctorului şi-au plecat. Lângă medic erau doi
deţinuţi medici sau asistenţi care mi-au făcut o fişă şi m-au scris în registru.
Medicul mă consulta. M-a lovit cu ciocanul şi mă întreba dacă simt. Ziceam că nu.
Mă înţepa cu acul şi mă întreba dacă simt. Eu ziceam nu. „Ia deschide gura, s-ar
putea să ai puroi la măsele” Întradevăr, aveam vreo trei măsele stricate. „Hai să ţi
le scot pe toate şi ai să te uşurezi” zicea doctorul. Ia cleştele şi începe să sucească la
măsele şi să le scoată şi mă întreabă dacă mă doare. Eu iî spuneam nu. Un cuvânt
nu am scos, nici un geamăt. Îmi ieşeau lacrimi în ochi dar nu am scos nici un
cuvânt. Mi-a scos astfel toate cele trei măsele.
Până la urmă m-au internat în infirmerie şi m-au pus sub observaţie.
Medicul închisorii, Bărbosu Viorel, cunoştea foarte bine ce se întâmplă în celular,
într-o oarecare măsură era şi el implicat. Celor care nu îşi făceau demascarea şi nu
divulgau ce trabuia li se tăiau venele şi li se spunea că numai atunci scapă, dacă
spun tot. Viaţa îţi atârna de un fir subţire. Au fost mulţi lăsaţi să moară. Mulţi erau
aduşi morţi în celular. Li se dădeau diagnostice false privind decesul, deşi
respectivul murise din cauza torturilor. Alţi torturaţi, duşi la infirmerie, mureau
într-o zi sau două din cauza torturilor.
Ministrul Pană Aurelian, pe care l-am lăsat în camera 83, am aflat la
infirmerie că l-au dezbrăcat la pielea goală şi l-au bătut până l-au omorât. Când am
intrat în infirmerie i-am văzut ochelarii cu rama de aur şi paltonul la un deţinut care
era şi el internat în infirmerie, pe nume Cristea Constantin.
Am stat aproape trei luni la infirmerie şi eram liber prin curte. Într-o zi a
fost adus la infirmerie Vintilă Veis, era foarte slăbit şi scuipa sânge. Mi-a spus că
şi-a băgat la închisoare toată familia şi rudeniile în procese de spionaj, dar nu-i pare
rău că l-a turnat şi pe Teohari Georgescu şi pe Ana Paucher şi alţi şefi mari care i-
au făcut lui mult rău. A spus că va veni de la Ministerul de Interne o maşină şi îl va
duce la Bucureşti, probabil la noul proces care va fi pe rol. Aşa s-a şi întâmplat.
După o săptămână, Vintilă Veis a fost scos din infirmerie şi de atunci nu l-
am mai văzut.
Tot la infirmerie a fost adus şi unul din copilaşii de la Galaţi (nu îmi aduc
aminte de numele lui). Avea dublă pneumonie, o temperatură de 40 de grade şi nu i
s-a făcut nici un tratament şi a fost lăsat să moară. L-am îngrijit cât am putut,
dându-i mâncare cu lingura. Medicamente nu i s-au dat şi după câteva zile a murit.
L-au îmbolnăvit în fabrică, prin muncă istovitoare. Când şi-a dat duhul a
strigat:”Fraţilor nu mă lăsaţi să mor!” apoi nu am auzit decât un horcăit şi gata a
fost. Avea doar 16 ani. Toată noaptea am sta lângă el şi-l plângeam. Dimineaţa au
venit gardienii cu nişte deţinuţi, l-au băgat într-o ladă şi l-au scos din infirmerie.

288
 Pedeapsa îmi expirase din primăvară, eram prin noiembrie 1951, şi liber
prin curte fiind ajutam la tăietorii de lemne şi discutam cu ei. O dată văd un
inspector de penitenciar cu grad mare şi am fugit repede la el. Gardianul care-l
însoţea nu a vrut să mă lase, dar inspectorul i-a făcut semn să mă lase. I-am spus
plângând că mi-a expirat pedeapsa şi nu ştiu de ce nu mă eliberez. M-a întrebat
cum mă cheamă, ce condamnare am şi de unde sunt. I-am dat toate răspunsurile pe
care şi le-a notat într-un carnet şi mi-a spus să stau liniştit că în curând mă voi
elibera.
Într-adevăr, cam după o lună de zile mi-a venit şi mie ziua eliberării din
iadul bolşevicilor români, 13 decembrie 1951.
Am stat peste pedeapsa dată de Tribunalul Militar Cluj, 8 luni şi jumătate.
Bolnav, cu apă la plămânul stâng, abia m-am târât până la gara Gherla. Doi
securişti în civil au încercat să mă tragă de limbă şi să le spun dacă nişte nume date
de ei sunt închisoarea Gherla. Erau acele persoane care lucrau la tăiatul lemnelor la
bucătărie. De unde ştiau acei securişti numele lor? Dacă le spuneam că îi cunosc şi
sunt în închisoarea din Gherla, precis mă arestau şi mă duceau înapoi la închisoare.
Cu mulţi s-a întâmplat ca de la gară să fie duşi înapoi la închisoare. Ajuns acasă, la
Oradea, a doua zi m-am internat la Sanatoriul TBC unde, am stat internat trei luni
de zile. Calvarul de după eliberare abia acum începe.

EPILOG

Colaboratorilor zeloşi ai Securităţii, li s-a promis că vor fi eliberaţi înainte

de expirarea pedepsei, mai mult vor fi încadraţi în Securitate ca ofiţeri anchetatori.
Aşa se explică faptul că puneau atâta zel în acţiunea lor, dar nu a fost să fie aşa.
Securitatea nu s-a ţinut de cuvânt şi i-a răsplătit în felul ei. Li s-au înscenat procese,
toată vina căzând pe capul lor, iar în final au fost condamnaţi la moarte. Cei mai
norocoşi au fost condamnaţi pe viaţă s-au li s-a comutat condamnarea la închisoare
pe viaţă.
Primul lot, de 22 de persoane judecate şi executate la 17 decembrie 1954,
au fost următorii deţinuţi torţionari şi se numea lotul lui Ţurcanu.

LOTUL I
1. ŢURCANU EUGEN iniţiatorul şi conducătorul reeducării, condamnat la
moarte şi împuşcat.
2. POPA ALEXANDRU zis ŢANU condamnat la moarte i s-a comutat
pedeapsa în condamnare pe viaţă, martor în lotul II.
3. PUŞCAŞU VASILE condamnat la moarte şi împuşcat la 26.06.1955.
4. PĂVĂLOAIE VASILE condamnat la moarte şi împuşcat.
5. LIVINSCHI MIHAI condamnat la moarte şi împuşcat.
6. STOIAN IOAN condamnat la moarte şi împuşcat.
7. ROMANESCU GRIGORE condamnat la moarte şi împuşcat.

289
8. VOINEA OCTAVIAN condamnat la moarte, i s-a comutat pedeapsa în
condamnare pe viaţă, martor în lotul II.
9. POPESCU ARISTOTEL ALIGO condamnat la moarte, i s-a comutat
pedeapsa în condamnare pe viaţă, martor în lotul II.
10. PĂTRAŞCU NUTTI condamnat la moarte, i s-a comutat pedeapsa în
condamnare pe viaţă, martor în lotul II.
11. POP CORNEL condamnat la moarte şi împuşcat.
12. COBILAŞ NICOLAE condamnat la moarte şi împuşcat.
13. SOBOLEVSCHI MAXIMILIAN condamnat la moarte şi împuşcat.
14. DUMITRESCU DAN , i s-a comutat pedeapsa în condamnare pe viaţă,
martor în lotul II.
15. ZBRANCA OCTAVIAN condamnat la moarte şi împuşcat.
16. JUBERIAN CONSTANTIN condamnat la moarte şi împuşcat.
17. POPOVICI CORNEL condamnat la moarte şi împuşcat.
18. VOIN IOAN condamnat la moarte şi împuşcat.
19. CERBU IOAN condamnat la moarte şi împuşcat.
20. POPESCU GHEORGHE condamnat la moarte şi împuşcat.
21. ŞERBĂNESCU CRISTIAN PAUL condamnat la moarte şi împuşcat.
22. IONESCU P. CONSTANTIN condamnat la moarte şi împuşcat.

LOTUL II
1. PĂTRAŞCU NICOLAE condamnat pe viaţă.
2. POPA AUREL zis POPICU condamnat pe viaţă.
3. PĂTRAŞCU NUTTI condamnat pe viaţă a murit la Jilava în 1958.
4. VOINEA OCTAVIAN condamnat pe viaţă.
5. NEGULESCU VICĂ condamnat pe viaţă a murit la Jilava în august
1958.
6. DEMETRESCU DAN condamnat pe viaţă a murit la Jilava în 1958.
7. GRIMALSCHI PAUL condamnat pe viaţă, zidit de viu în celulă la
jilava.
8. POPESCU ARISTOTEL ALIGO condamnat la moarte, i s-a comutat
pedeapsa în condamnare pe viaţă, a murit în 1958.
9. HOINIC DRAGOŞ condamnat pe viaţă.
10. BORDEANU VIRGIL condamnat pe viaţă.
11. POPA ALEXANDRU zis ŢANU condamnat la moarte, i s-a comutat
pedeapsa în condamnare pe viaţă.
12. CAZIUC GHEORGHE condamnat pe viaţă.
13. OPRIŞAN CONSTANTIN COSTACHE condamnat pe viaţă a murit la
Jilava în iulie 1958.
14. DUMITREASA GHEORGHE CALCIU condamnat pe viaţă.
15. IOSIF V. IOSIF
16. PETRIŞOR MARCEL

290
 Cei care nu au murit în închisoare au fost eliberaţi în 1964, când toţi
deţinuţii
politici au fost eliberaţi din închisori.
Ca urmare a informaţiilor şi denunţurilor făcute, prin mijloacele
specifice
reeducării din închisori, în perioada anilor 1951-1952, faţă de perioada anilor 1949-
1950, arestările efectuate de către Securitate au crescut cu peste 100.000 de
oameni.
Aşa s-a încheiat un capitol negru din istoria gulagului comunist din
România care, a făcut mii, zeci de mii de victime în perioada anilor 1950-1952.

BRAZDĂ AUREL (n.1930, februarie 21, comuna

Sîntandrei judeţul Bihor), domiciliul actual în Oradea
3700 str. Sălajului nr. 6 telefon 059/135750. Împreună
cu fratele său Ionel, în anul 1949 aderă la organizaţia
anticomunistă G4 organizată şi condusă de notarul
Oprea Dumitru, cu încă douăzeci de tineri. Sunt
arestaţi de Securitatea din Oradea (Ionel îşi luase
diploma de bacalaureat, iar Aurel era elev în clasa a
VIII la Liceul industrial din Oradea). După 8 luni de
anchete şi cercetări sunt condamnaţi de tribunalul
militar Cluj la 2 ani închisoare corecţională sub
acuzaţia de "Uneltire contra orânduiri sociale" art. 209
Cod penal. Ionel execută 2 ani şi două luni, iar Aurel 2
ani 8 luni şi 15 zile, adică 8 luni şi 15 zile peste
condamnarea de 2 ani. Au trecut prin cele mai grele
închisori ale gulagului comunist din România: Oradea,
Cluj, Jilava, Tîrgşor şi Gherla, trecând prin filiera
reeducării prin tortură organizată şi iniţiată de
Securitate pentru obţinerea de informaţii de la deţinuţi.
După eliberarea din închisoare a urmat încă 3 ani de
domiciliu obligatoriu (D.O.). A publicat în presa locală
şi centrală zeci de articole despre detenţia comunistă.

291
292
 CAMERA MORŢII
Mihai TIMARU (Bucureşti, Romania)
fost deţinut politic trecut prin „reeducări”

MOTTO:

Foştii deţinuţi politici, care au trecut prin temniţele comuniste din România şi
nu au trecut prin reeducarea de la Piteşti şi Gherla;
Şi nu au cunoscut Camera 4 Spital din Piteşti şi Camera 99 zisă Camera
“Morţii” de la Gherla. (a se vedea schema din figura 1, articolul „Reeducarea-
instrument al terorii în penitenciare, victimă şi martor ocular al fenomenului
Piteşti-Gherla 1950 – 1952”).
Să mulţumească Bunului Dumnezeu şi să facă mătănii mereu, cât vor trăi, că i-a
ferit Cel de Sus de acest infern.
Aici în aceste camere, au fost “călăi şi victime”. Călăii se pot număra, pe
degetele de la cele două mâini, iar victimele, au fost zeci şi sute, în special studenţi
şi elevi, dar şi din celelalte categorii.
Călăii au fost recrutaţi din toate formaţiunile politice.
Masacrul de la Piteşti şi Gherla s-a terminat datorită sacrificării dr. Simionescu,
care s-a aruncat în sârma ghimpată la Canal, că n-a mai putut să suporte chinurile
la care a fost supus.
Toate acestea sunt consemnate de cel care a trăit infernul de la Gherla.

nul trecut, în 2001 la 6 Decembrie, când s-a ţinut primul Simpozion la

A Piteşti, având ca temă “Fenomenul Piteşti”, mi-am prezentat, în faţa

celor prezenţi, lucrarea mea intitulată, “Mecanismul teroarei”.
În această lucrare, am încercat să fac o prezentare în ansamblu a
“Fenomenului Piteşti şi Gherla”.
Iar acum, ceea ce voi prezenta, va cuprinde tot ce am trăit eu şi am văzut
cu ochii mei, în Camera 99 (zisă camera morţii) şi camera nebunilor şi celula
chinezească din Gherla.
Cum am ajuns la Gherla, este un alt capitol, pe care nu-l prezint acum, că
nu este spaţiu!
Camera 99 era situată la ultimul etaj al închisorii, la etajul 3.
Închisoarea Gherla, în interior, avea forma literei “U”, pe cele două laturi
exterioare erau camerele mari, folosite pentru carantină. Pe latura din partea stângă,
intrai în celular, din curte, era bucătăria iar la ultimul etaj al bucătăriei era camera
99; acestei camere, cei trecuţi prin reeducare, îi spuneau “camera morţii”.
Noi, cei adunaţi aici, habar nu aveam cum se numea şi ce se întâmpla aici.
Camera 99 era o cameră mare, nu o pot dimensiona, avea mai multe
geamuri cu gratii în peretele dinspre curte. În celălalt perete, cel opus, nu avea

293
geamuri. Între etajele interioare erau plase de sârmă, ca măsură de siguranţă. La
fiecare etaj erau pasarele, prevăzute cu grilaj de fier, iar intrarea în camere şi celule
se făcea din pasarelă.
În camera 99, propriu-zis intrai printr-o cameră mai mică de 3/3 m unde
era şi w.c.-ul, care de fapt servea drept cameră d tortură. Camera 99 nu avea paturi
sau priciuri, în partea unde erau geamurile erau numai rogojini întinse pe jos şi
pături.
Când ne-am văzut aici în cameră, nu ne mai gândeam la confort, ci că vom
fi duşi la muncă.
Aici, din nou, alte cunoştinţe. Din lotul Vrancea nu mai era nimeni afară de
mine. Cu Petrică Duduţa mă împritenisem încă de la Galaţi şi eram bucuros că sunt
cu el. Mă legasem şi de Munteanu Florin.
Majoritatea din cei pe care I-am întâlnit în camera 99 erau studenţii:
Costache Oprişan, Stuparu Mihai, Ghiţă Calciu, Măgirescu Eugen, Păvăloaia,
Bordeianu Virgil, Lică Condurache, de numele altora nu-mi mai amintesc.
În lotul celor aduşi acum în camera 99, cam 16, voi încerca să-I număr:
Anghel Avram, Henţiu, Soare Ioan, subsemnatul, căpitanul Măgirescu Nicolae,
Petrică Duduţa, Munteanu Florin, Paul Caravia, Popescu Traian (zis Maca), Maxim
Virgil, Mândru, Radu Ciuceanu, Gioga Parizianul, Vasile Zota, Constantin Teja,
Attila. De fapt noi, cei menţionaţi mai sus, am fost ultimul lot din camera 99. Cred
că pe noi şi-a experimentat Ţurcanu tot arsenalul de metode de exterminare fizică
şi morală.
După ce s-a încheiat strângerea ultimului lot experimental al camerei
morţii, ne făceam tot felul de planuri, am început să ne cunoaştem, să descoperim
prieteni şi cunoştinţe comune.
Ceea ce aş vrea să afirm acum, totuşi, atmosfera din camera 99 nu era ca în
alte camere, unde se întâlneau sau se adunau pentru formarea unui lot. Din partea
acelora care ştiau ce urmează, exista o reţinere, o mare rezervă faţă de noi.
Şi, în sfârşit se serveşte masa de seară, se face apelul şi se anunţă
închiderea.
Se apropie de mine Costache Oprişan şi îmi spune că din auzite mă
cunoaşte, că-i prieten cu Paragină şi este bucuros şi m-a cunoscut personal.
La un moment dat, Costache Oprişan mă cheamă de-o parte şi îmi
spune:”Să ştii că o să fiu pus să te bat”. M-am uitat la el mirat, nu ştiam ce vrea să-
mi spună. Şi-l întreb foarte intrigat:”Dar de ce să mă baţi tu?” Mă măsoară şi.mi
spune: “O să înţelegeţi mai târziu”.
Din acel moment, nu trec nici două minute şi intră în cameră Ţurcanu.
Nu-l văzusem niciodată până atunci şi nici nu auzisem de el în închisoare
până la ora aceea. Avea o înfăţişare atletică, era îmbrăcat şi el ca şi noi, în zeghe,
numai că a lui era nouă, iar noi ceilalţi eram îmbrăcaţi în zeghe vechi, rupte şi
murdare. Pe lângă înfăţişarea lui atletică, pe figura lui se citeau mult cinism,
cruzime, şi o atitudine de siguranţă şi stăpânire de sine.

294
 O dată cu Ţurcanu, sau imediat după el, intră şi echipa adevărată de
torţionari: Livinschi, Popa Tanu, Mărtinuş, Puşcaşu Vasile, Morărescu, Fux,
Steiner Rek, Jurebeanu şi alţii, ale căror nume nu le mai reţin.
În această atmosferă de relaxare şi veselie, mai ales în rândul acelora care
nu ştiam ce ne aşteaptă, nici eu, care am fost pus în gardă de Costache Oprişan, nu
realizasem ceea ce urmează să fie.
Ţurcanu intră în cameră urmat de călăii lui şi, stăpân pe sine, ni se
adresează nouă cu autoritate: #Ce faceţi aici, bandiţilor? Faceţi şedinţă legionară?”
În acel moment toate privirile se îndreptau spre el, cu stupoare şi revoltă,
iar eu mă ridic în picioare, păşesc în faţa lui şi-l înfrunt: “Cine eşti tu? Şi cum
îndrăzneşti să ne insulţi şi să ne faci bandiţi?” La fel se ridică şi Petrică Duduţa şi-l
înfruntă şi el.
O să ne coste scump această înfruntare.
Ţurcanu ridică mâna sus, cu autoritate şi comandă:”Pe ei, pe bandiţi”.
În acel moment, toţi cei din cameră, în afara celor 14-16 victime, scot de
sub rogojine şi pături, ciomege şi cozi de mătură şi se năpustesc asupra noastră şi
încep să ne lovească, cu beţele, cu picioarele şi mâinile, unde apucau, în cap, pe
faţă, pe corp. La un moment dat îl văd pe Costache Oprişan că se apropie de mine
şi începe şi el să mă lovească, dar loviturile lui le simt că sunt deosebite de ale
altora.
Ochii lui Oprişan erau scăldaţi în lacrimi, cu fiecare lovitură trimisă cu
durere pe trupul meu, cădea şi o picătură de lacrimă din ochii lui Costache. Şi
atunci am înţeles că el, Costache Oprişan, trebuia să dea ultimul examen în faţa lui
Ţurcanu. Ca să nu mai fie bătut şi torturat trebuia să-l bată pe Mihai Timaru.
După ce şi-au epuizat toată forţa, furia şi nebunia, Ţurcanu şi călăii lui şi
după ce noi, victimele, eram plini de sânge şi vânătăi şi trecuserăm fiecare prin
mâna lui Vasile Puşcaşu, Livinschi şi Mărtinuş, Ţurcanu ordonă încetarea bătăii.
După terminarea primului spectacol de hăcuire şi mutilare a noastră, cu
faţa plină de sânge, cu capetele sparte şi ochii învineţiţi, cu dinţi şi cu oase rupte,
Ţurcanu ordonă aghiotanţilor lui să ni se facă percheziţie amănunţită.
Ne-a avertzat Ţurcanu să scoatem de bună voie tot ce avem asupra noastră,
cruciuliţe, medalioane, iconiţe şi fotografii, căci dacă vor fi găsite de ei o să plătim
scump.
Ne-au dezbrăcat la pielea goală, ne-au căutat la toate încheieturile şi
cusăturile de la haine, pantaloni, izmene şi cămăşi şi au găsit multe obiecte, unii le-
au scos şi le-au dat de bună voie.

Pe mine m-a percheziţionat Vasile Puşcaş şi cu Mărtiniş şi m-au întrebat:

“Nu ai nimic ascuns asupra ta banditule?” Le-am răspuns că nu, şi mi-au spus din
nou: “Te mai întrebăm o dată, banditule, dacă nu ai nimic asupra ta” şi nu m-au
mai lăsat să le răspund şi au început să mă bată şi să mă calce în picioare şi mi-au
ordonat să scot fotografia soţiei şi a copilului pe care aflaseră că o am ascunsă în
manşeta pantalonilor. Mi-au desfăcut manşeta, rupându-mi pantalonii şi au dat de
fotografie.

295
 În fotografie era icoana soţiei şi a fiului meu, Toader, a căror imagine era
mereu vie în sufletul meu, care îmi dădea speranţe şi putere să pot supravieţui.
Cei doi călăi care m-au percheziţionat, Vasile Puşcaşu şi Mărtinuş, I-au dat
fotografia lui Ţurcanu, iar această bestie, cu insulte şi cuvinte murdare la adresa
soţiei şi a fiului meu, a rupt fotografia şi a venit la mine şi mi-a deschis gura şi mi-a
îndesat fotografia în gură, obligându-mă să o înghit, în timp ce el îmi dădea cu
pumnii peste maxilar, rupându-mi câţiva dinţi din gură.
Cu gura plină de sânge şi dinţii rupţi în gură am înghiţit fotografia soţiei şi
a fiului meu, pe care bunul gardian Mereuţă din arestul Securităţii din Galaţi mi-a
adus-o de la soţia mea, pentru a-mi servi drept talisman, pe acest drum fără
speranţă şi fără întoarcere.
După ce s-a terminat şi cu acest capitol, cu percheziţia, Ţurcanu a ordonat
să fim aşezaţi unul lângă altul, la distanţă de 1m pe cimentul gol în şezut, cu
mâinile întinse înainte şi cu privirea în jos, fără să avem voie să ne mişcăm sau să
ridicăm privirea de jos, fiind păziţi de cei care trecuseră prin reeducare ca şi noi, la
Piteşti sau la Gherla. Aproape de miezul nopţii ni s-au aruncat o bucată de pătură
ruptă şi murdară şi ne-au ordonat să ne culcăm cu faţa în sus şi cu mâinile peste
pătură. Plantoanele care ne supravegheau se schimbau din două în două ore, ei nu
aveau voie să stea de vorbă cu noi sau să ne îngăduie a ne mişca.
Şi aşa s-au încheiat prima zi şi prima noapte în camera 99, zisă “camera
morţii”.
În ziua următoare, la ora 5, ne-au sculat şi ne-au dus pe rând la wc în
camera de tortură, unde ne-au dat apă să ne spălăm pe faţă de urmele de sânge care
se închegase pe feţele noastre.
Ne priveam noi, victimele, unul pe altul, fără să îndrăznim să spunem un
cuvânt, ne priveam iarăşi cu frică şi cu teamă, fără să ne putem imagina ce ne mai
aşteaptă în continuare. Nu s-a servit terciul fierbinte în gamelă, fără lingură,
obligându-ne să-l servim cât mai repede.
A urmat apelul de dimineaţă, comandantul închisorii, căpitanul Gheorghiu,
urmat de locotenenţii politici Avădanei şi Ciumaşi, au trecut prin faţa noastră,
măsurându-ne pe fiecare; şeful de cameră, Livinschi, dă raportul iar comandantul îl
întreabă dacă avem ceva de raportat. I se răspunde că nu.
După circa o jumătate de oră de la deschidere apare în cameră Ţurcanu
care ne ordonă să trecem în poziţiile fixate de el, adică aşezaţi pe ciment în şezut,
cu picioarele şi mâinile întinse şi cu privirea în pământ. Aceasta va fi poziţia
noastră permanentă, de dimineaţa şi până seara, cu întreruperea din timpul mesei şi
pentru wc.
Apoi am fost chemaţi pe rând în camera de tortură, în faţa lui Ţurcanu care
ne spune: “Banditule, să te gândeşti şi să-ţi faci demascarea: şi ţâţa care ai supt-o
de la mă-ta o să ne-o spui, altfel o luăm de la capăt. Ce-a fost aseară e numai un
acont”.
Am fost lăsaţi să ne gândim până după masa de prânz, care consta dintr-un
polonic de ciorbă subţire de arpacaş, pusă în gamela fierbinte şi pe care eram
obligaţi să o bem aşa clocotită, fără lingură. Şi mâncarea era un mijloc de tortură

296
pentru noi, ne forţau să o mâncăm firbinte. În loc să ne bucurăm când venea
mâncarea, blestemam acel moment. Dacă refuzam să mâncăm, atunci ne turnau
mâncarea fierbinte pe gură.
După masă am fost primul dus la Ţurcanu să-mi fac demascarea. Mi s-a
adresat: “Banditule, dacă nu mai vrei să fi bătut, ne spui tot ce n-ai spus la
securitate. Voi, bandiţii aceia din Vrancea, care cu arma în mână aţi vrut să
răsturnaţi regimul! Trebuie să ne spui tot, cine v-a ajutat cu hrană şi de la ce unităţi
militare v-aţi înarmat, şi unde sunt mijloacele de transmisie pe care le aveaţi. Să ştii
că ştiu tot, vreau numai să văd în ce măsură eşti sincer cu noi şi ce ai ascuns în
timpul anchetei.
I-am răspuns lui Ţurcanu, că oricât m-ar bate şi m-ar schingiui nu am ce să
le mai spun, că tot ce am avut de spus la anchetă. La acest răspuns, Ţurcanu s-a
repezit la mine, mi-a mai cărat câţiva pumni în fălci şi în stomac şi-I spune lui
Puşcaşu Vasile să mă ducă la loc şi să mă gândesc până deseară şi acesta îmi mai
dă câteva picioare în fund şi mă duce în camera mare. Pe rând sunt duşi toţi la
Ţurcanu.
Despre fiecare din noi cei 14-15 osândiţi, Ţurcanu şi echipa lui de călăi
ştiau şi erau în posesia unor informaţii, ce le aveau fie de la cei din loturile
respective, fie din mărturisirile pe care le-au făcut fiecare în naivitatea şi
sinceritatea lor, atunci când erau trecuţi prin camerele de tranzit spre camera 99.
Aşezat pe cimentul rece în şezut cu picioarele şi mâinile întinse, cu privirea
în jos, mă rugam lui Dumnezeu să-mi dea putere să pot rezista, să nu trebuiască să-
I divulg pe cei ce au scăpat de arestări şi nu erau puţini la număr.
Mă gândeam la cumnaţii mei, la rudele soţiei mele, care în timpul cât am
stat în munţi, când veneam acasă să-mi văd soţia, mă adăposteau în podurile
caselor lor sau prin cramă.
Cum aş putea să-I denunţ pe aceşti oameni?
Cum aş putea să-I denunţ pe cei ce mă ajutau şi mă sprijineau moral şi
material?
Dacă n-aş fi rezistat torturilor, zeci de oameni ar fi trebuit să fie arestaţi, şi
atunci am zis: “Mai bine mor şi nu-i voi divulga”.
Şi a venit seara şi am fost dus în camera de tortură. Ţurcanu şi echipa lui
mă aşteptau. Şi mi se adresează: “Banditule, te-ai hotărât să vorbeşti?” I-am
răspuns că nu am ce să spun, am spus tot la securitate. Şi a început tortura. M-au
întins pe spate, mi-au ridicat picioarele în sus, unul din călăi şi-a pus piciorul pe
capul meu, să nu-l pot ridica şi alţi doi m-au prins de picioare în timp ce doi sau
trei au început să mă bată cu cozi de mătură peste tălpi; după ce s-au săturat să mă
bată peste picioare, m-au întins pe burtă şi au început să mă bată peste fund, până
am leşinat.
M-am trezit cu capul în wc, în timp ce se arunca cu găleata apă peste mine.
M-au târât apoi până în cameră.
Şi aşa în fiecare seară, timp de o săptămână, mă luau şi mă schingiuiau în
camera de tortură ca să mă facă să vorbesc.

297
 După o săptămână de schingiuiri, dacă au văzut că nu mă hotărăsc să
vorbesc, au început să-mi aplice alte mijloace de tortură. Îi schingiuiau pe alţii în
faţa mea şi-i supuneau la toate chinurile posibile, numai să mă înfricoşeze şi să mă
oblige astfel să vorbesc.
Aşa l-au adus pe căpitanul Măgirescu Nicolae, care era invalid de război,
având un picior amputat deasupra genunchiului. Îl băteau peste piciorul amputut,
iar bietul Măgirescu ţipa şi urla de durere, iar mie Ţurcanu îmi spunea: “Banditule,
nu ţi-e milă de el, crezi că tu ai să scapi neomorât? Dar să ştii, că, înainte de a te
omorî o să avem noi grijă să verşi totul din tine, banditule!”
M-au chinuit aşa o săptămână întreagă. La sfârşit de săptămână m-am
prăbuşit, nu am mai putut rezista. Tot timpul trebuia să stau cu cârpe muiate în apă
rece la fund şi la picioare, ca să-mi treacă tumefierea, fundul meu fiind o carne vie.
Ţurcanu îmi punea nişte întrebări precise în legătură cu activitatea noastră
din Vrancea şi-mi dădeam seama că toate acestea le cunoştea de la unul care
trecuse prin mâinile lor, ale călăilor.
După ce şi-au încercat tot arsenalul de schingiuiri şi torturi asupra mea, au
improvizat un gen de “vârtelniţă”, m-au legat de mâini şi de picioare, la un loc, şi
au început să mă învârtă până când ameţeam, apoi mă băgau cu capul în wc şi
aruncau apă pe mine să-mi revin. După ce-mi reveneam începeau să mă bată din
nou la tălpi şi la fund şi mă puneau din nou şi mă învârteau până la leşin.
La acest sistem de tortură m-au ţinut o săptămână sau zece zile la rând.
Dacă au văzut că nu cedez, au schimbat metoda. Tălpile de la picioare îmi erau
numai carne vie; au început să mă bată la palme, mi-au dat sute de lovituri la
palme, până mi-a plesnit pielea şi ţâşnea sângele.
M-au pus să stau din nou câteva zile şi nopţi fără să mă lase să dorm. Mă
ţineau într-un picior şi cu mâinile ridicate, iar când mă prăbuşeam de durere şi
oboseală, călăii se năpusteau asupra mea şi mă băteau şi mă călcau în picioare.
Mai aveau şi alte metode de tortură, ne puneau, pe victime, să stăm unul în
spinarea celuilalt. Adică unul stătea cu fundul pe ciment, cu picioarele şi mâinile
întinse, iar celălalt stătea călare pe umerii celui de jos. Şi în felul acesta stăteam de
dimineaţa până seara, iar a doua zi schimbam, cel de jos trecea în spinarea celuilalt.
Care de care dintre călăi se întreceau în a născoci şi a inventa tot felul de
metode de tortură şi schingiuire.
Alteori se puneau să facă piramida cu noi: ne aşezau pe primii trei cu burta
pe ciment, cu mâinile şi picioarele întinse, apoi aşezau alţi trei peste ei, tot aşa
întinşi, până se făcea o piramidă din toţi, până la 10 rânduri.
Cei de jos, desigur, nu puteau să reziste şi începeau să ţipe în timp ce călaii
ce stăteau în jurul piramidei, îi loveau pe cei ce ţipau sau cădeau de pe piramidă.
Din acest lot de 14-16 victime câţi eram în camera morţii, parcă fiecare se
încăpăţânase să nu cedeze. Ţurcanu, după ce se făcea închiderea, venea în faţă
noastră şi ne întreba: “Care v-aţi hotărât să vă faceţi demascarea, bandiţilor?” şi
când vedea că nu I se răspunde îl apucau furia şi nebunia şi începea de la un capăt
să ne lovească cu pumnul, cu picioarele unde apuca şi nimerea, iar după el toţi

298
călăii, care mai de care cu mai multă barbarie ne băteau, dovedind, prin aceasta
fidelitatea faţă de Ţurcanu.
După ce se săturau bătându-ne la un loc, apoi ne luau pe rând şi ne duceau
în camera de tortură şi începeau din nou să ne schingiuiască sistematic pe fiecare.
La aceste schingiuiri individuale, mai aduceau întotdeauna, două sau trei
victime, să asiste şi în felul acesta să se înfricoşeze şi să cedeze.
Ţurcanu ne punea câte o bâtă în mână şi ne forţa să lovim şi noi în cei
schingiuiţi.
Aşa s-a întâmplat când lui Popescu Traian (zis Maca), Ţurcanu I-a pus bâta
în mână şi l-a obligat să-l bată pe Voicu Andreiescu. Numai că Popescu Traian a
îndrăznit să ia bâta şi s-o arunce înapoi lui Ţurcanu, cu furie amestecată cu dispreţ,
spunând: “Eu nu-mi voi lovi niciodată un camarad sau un prieten sau un frate de
suferinţă”. Bietul Popescu Maca va plăti scump acest curaj pentru că s-au năpustit
asupra lui Ţurcanu şi şleahta lui şi au început să-l schingiuiască, să-l lovească cu
ciomegele, cu picioarele şi cu tot ce le era la îndemână; din această schingiuire,
bietul Popescu Traian a ieşit cu piciorul rupt.
Nu pot să nu-mi amintesc de o altă scenă îngrozitoare la care am fost
martori toţi cei din camera morţii.
Am amintit că printre noi, era un băiat tânăr, între 18-20 de ani, ţăran de
pe lângă Alba Iulia, Florin Munteanu. Tot la Gherla era şi tatăl său întemniţat. Pe
Florin l-au adus la Gherla de la Canal, disciplinar, ca să-l îmblânzească. Acest
ţăran, acest fecior, adevărat vlăstar al lui Avram Iancu, era de o puritate sufletească
şi de un curaj încât dădea exemplu la toţi cei care l-au cunoscut, era de o demnitate
şi de o modestie specifică ţăranului român.
Eu l-am cunoscut pe Florin înainte de a ne aduce în camera morţii, s-a
apropiat mult de mine, a fost un ataşament reciproc.
Nu ştiam ce ne aşteaptă. Ne-am spovedit unul altuia şi din tot ce ne-am
mărturisit reciproc nu a reuşit Ţurcanu să smulgă de la noi nimic, cu toate torturile
la care am fost supuşi.
Am menţionat că Florin a fost adus de la Canal la Gherla pentru a-l trece
prin camera 99, crezând că aici, din acest suflet curat, vor reuşi călăii să facă o
unealtă de-a lor. Dar nu au reuşit.
Văzând Ţurcanu că Florin nu cedează la toate torturile şi schingiuirile la
care a fost supus până la ora aceea şi că nu a reuşit să scoată de la el nimic până în
acel moment, călăul s-a gândit la ultima încercare.
Se face închiderea, întotdeauna după acest ritual ştiam că urmează tot felul
de surprize diabolice, fie pentru toţi, fie numai pentru unul din noi. Acum e rândul
lui Florin.
Intră Ţurcanu în camera 99, de mână cu un deţinut în jur de 50 de ani. Ne
uitam toţi miraţi la el. Desigur, noi cei 14-15 “bandiţi” stăteam în poziţiile noastre
de supliciu, pe cimentul gol, cu picioarele şi mâinile întinse, ne uitam numai cu
coada ochiului, nu aveam voie să ne ridicăm privirea.
Ţurcanu ni se adresează: “Bandiţilor, care îl cunoaşteţi?” În momentul în
care am ridicat privirea l-am văzut pe Florin că se ridică şi aleargă spre deţinutul ce

299
se găsea lângă Ţurcanu; acesta se interpune şi-I spune lui Florin: “Banditule, treci
la locul tău! L-am adus pe tatăl tău, să te facă el să vorbeşti, dacă noi nu am reuşit”.
În acel moment, Ţurcanu îi spune lui badea Ilade, că aşa îl chema, să-şi
pălmuiască feciorul. Tatăl se uită la Ţurcanu şi-i spune acestuia, cu voce
tremurândă, printre lacrimi: “Cum să-mi pălmuiesc eu copilul ?, nu l-am pălmuit
nici când era mic, că n-a fost nevoie. Ţurcanu îi spune: “Îţi dau ordin să-l
pălmuieşti!” Şi-l împinge pe badea Ilade spre Florin. Cei doi, tată şi fiu, cad unul în
braţele celuilalt şi se îmbrăţişează şi zic: “Tată”, “Florine”. Ţurcanu şi călăii lui se
năpustesc asupra celor doi îmbrăţişaţi şi încep să-I calce în picioare, să-i lovească
cu picioarele, cu mâinile şi ciomegele, până când îi fac numai sânge, le curge
sângele din cap, din gură şi din obraz. Pe cele două victime le transformă într-o
masă moartă de carne şi aşa, după ce s-au săturat de hăcuit, călăii iau târât din
camera 99 în camera de tortură, unde au aruncat apă peste ei.
Toţi din cameră ne-am îngrozit, inclusiv cei care erau puşi să ne păzească,
fiind martori la această îngrozitoare scenă.
Cei care s-au întrecut în această scenă înspăimântătoare, au fost Vasile
Puşcaşu, Ţurcan, Mărtinuş, Livinschi şi Fux.
După acest spectacol îngrozitor, Ţurcanu dă ordin ca toată lumea să treacă
la culcare, iar nouă, “bandiţilor”, ni se adresează: “Luaţi aminte ce urmează pentru
voi toţi care nu vă hotărâţi să vorbiţi şi să vă faceţi demascarea. În cameră se
aşterne o atmosferă de prohod şi cred că nici unul din noi, în noaptea aceea, nu a
mai putut să aţipească, fiind stăpâniţi de acel coşmar îngrozitor. A doua zi
dimineaţă ne uitam pe furiş unul la altul şi ne întrebam la care din noi ne vine
rândul iar.
După consumarea şi a acestui spectacol îngrozitor, a cărui victimă căzură
tatăl şi fiul, Munteanu Ilade şi Florin, au urmat câteva zile de aşa zisă linişte, în
care timp Ţurcanu şi cu ai lui încercau să ne lămurească de ce sunt ei obligaţi să
facă această reeducare. Ei vor să ne ajute, să ne aducă pe drumul cel bun, de a
renunţa la convingerile noastre criminale, de luptă împotriva celei mai nobile
ideologii, care este comunismul.
Partidul Comunist, în mărinimia lui, ne iartă şi ne dă şansa să ne eliberăm
înainte de expirarea pedepsei, dar cu o singură condiţie de a renunţa definitiv la
trecutul nostru întunecat şi a merge pe drumul luminos al comunismului, pentru
aceasta trebuie să ne facem demascarea, să spunem tot ce am ascuns în ancheta de
la securitate, să-I demascăm pe toţi duşmanii poporului, iar pe şefii noştri care ne-
au dus pe drumul acesta întunecos să-i tragem la răspundere.
După această muncă de lămurire, Ţurcanu ne avertizează că este ultima
noastră şansă de scăpare: de a mărturisi tot şi a ne face demascarea, altfel nu vom
ieşi vii de aici.
Până la ora aceea trecuse circa o lună şi jumătate, poate două luni, timp în
care am fost supuşi la un arsenal întreg de metode de distrugere şi asasinare fizică
şi morală. Eram supuşi la cele mai umilitoare metode. Ne puneau să ne facem
necesităţile în gamelă, apoi peste fecale ne turnau, dimineaţa, terciul sau ciorba de
arpacaş la prânz şi ne puneau să stăm în patru labe şi să mâncăm “ca porcii” din

300
gamelă, fără lingură; dacă se întâmpla să verşi gamela cu fecale şi arpacaş te
puneau să strângi de jos cu limba. Mai procedau şi altfel. Ne turnau mâncarea
clocotită pe gură, astfel gura era numai răni şi arsuri.
După întâmplarea pe care am relatat-o, cu tata şi fiul, Florin a lipsit câteva
zile, dar la un moment dat a apărut din nou în camera 99. Nu ştiu ce s-a întâmplat
cu el, după ce a revenit în cameră nu-l mai băteau, dar el se manifesta ca un om
ciudat, nefiresc.
Sunt dus din nou la Ţurcanu prin camera de tortură şi acesta mi se
adresează: “Mai ai mult de gând să nu vorbeşti?”. Iar eu îi răspund: “Nu am ce să
vă spun”. De faţă era şi Vasile Puşcaşu şi Livischi, şi el li se adresează acestora:
“Ei, faceţi-l voi să vorbească”. Şi într-adevăr am fost pus din nou la tortură şi
schingiuiri.
M-au legat cu picioarele de cazanul de la wc, m-au spânzurat de picioare,
cu capul în jos şi au început să mă bată peste picioare şi fund, m-a bătut atâta
Vasile Puşcaşu încât mu-a rupt laba piciorului stâng, am început să urlu şi le-am
spus să se oprească că am să vorbesc.
Şi m-au lăsat în pace şi mi-au spusŞ “Ai timp de gândire, o zi, banditule!”.
A doua zi am fost dus din camera 99 într-o cameră vis-à-vis, singur în
cameră. Vine Ţurcanu la mine şi-mi aduce un creion şi coli de hârtie (de sac de
ciment). Şi-mi spune: “Banditule, vei scrie pe aceste hârtii tot ce ai ascuns la
Securitate, vei arăta pe toţi acei care v-au ajutat şi pe care-I ştii că-s duşmanii
poporului. După ce termini de scris, baţi în uşă şi vei fi lăsat în pace”. A plecat
Ţurcanu iar eu am rămas singur.
Văzându-mă singur în cameră, a început să pună stăpânire pe mine un
sentiment foarte ciudat, abia acolo am început să simt durerile fizice, mă durea tot
corpul, laba piciorului stâng mă durea îngrozitor, piciorul începuse să mi se
învineţească şi să se umfle, de fapt, tot corpul îmi era numai răni şi vânătăi.
Mă apucase o stare de disperare şi deznădejde, începuse să mă părăsească
suportul moral, forţele fizice mă părăsiseră şi ele, nu mai credeam în nimic.
Mă obseda gândul sinuciderii, mai încercasem o dată, la începutul
torturilor, dar nu am reuşit şi am plătit scump această încercare. De fapt nici nu
aveam posibilitatea de a face acest lucru. Nu aveam cu ce şi cum să-mi curm zilele.
Mă gândeam ce să scriu, cum să scriu?
Cum să-I denunţ pe cei pe care nu a reuşit, cu toate metodele, să-i afle
Securitatea de la mine ?
Cum să-mi denunţ fraţii, cumnaţii şi pe toţi cei care mă adăposteau prin
case, prin poduri şi caselor, acolo unde mă întâlneam cu soţia?
Cum să-I denunţ pe cei ce mă ajutau cu hrană şi alte ajutoare?
Erau tot atâtea semne de întrebare şi răspunsuri care trebuia să le dau.
Forţele fizice mă părăsiseră, corpul nu mai rezista la torturi. Trecuseră,
cred, două luni, nici nu mai aveam noţiunea timpului.
Uşa camerei se deschide şi intră în celulă Livinschi şi-mi aduce o gamelă
cu arpacaş şi o felie de pâine şi-mi zice:”Mănâncă, banditule, deşi nu meriţi să ţi se

301
dea de mâncare!”. “Ai început să scrii?” , mă întreabă. Şi eu îi răspund:”Nu că nu
pot să scriu, mă doare mâna”. “Ai să poţi”, îmi răspunde şi pleacă.
Nu după mult timp vine Ţurcanu, mă întreabă şi el dacă m-am apucat de
scris. Îi răspund şi lui acelaşi lucru şi-i arăt mâinile, ca-mi sunt umflate şi nu pot să
scriu.
Pleacă Ţurcanu şi rămân în continuare singur. Laba piciorului stâng mă
durea îngrozitor. Lângă tinetă era o cârpă murdară, o iau şi urinez pe ea şi îmi
înfăşor laba piciorului stâng acolo unde îmi era ruptă. După ce mi-am făcut acest
pansament, cu cârpa îmbibată în urină, durerile parcă au început să mai slăbească.
Şi aşa s-a încheiat această zi fără să scriu vreun rând. Seara m-au dus din nou în
camera 99, la culcare.
Aici, în această cameră, parcă iar a pus stăpânire pe mine, teama, groaza că
voi fi din nou torturat.
În noaptea aceea, l-au bătut crunt pe Radu Ciuceanu.
Radu Ciuceanu fusese trecut prin “Reeducare” încă de la Piteşti, dar l-au
adus la Gherla şi l-au băgat din nou în camera morţii, că a îndrăznit să desconspire
Reeducarea din Piteşti. Pentru acest motiv a plătit scump. În ziua următoare am
fost dus din nou în camera respectivă pentru a mă apuca de scris. Şi într-adevăr am
început să scriu. Dar ce scriam?
Am început să dau nişte nume fictive. Cunoşteam numele unor activişti de
partid şi al unor persoane care ocupau anumite funcţii politice prin Panciu şi în jur.
Îmi venise această idee, parcă un gând interior mă îndemna să fac acest lucru. Şi
am improvizat 15-20 de declaraţii.
Vin şi mî controlează Ţurcanu şi cu Livinschi şi-I văd că se uită pe
declaraţii cu oarecare satisfacţie.
Îmi spun să închei fiecare declaraţie cu următoarea frază: “Dau această
declaraţie nesilit de nimeni şi pe propria mea răspundere”
Până când am scris declaraţiile a durat câteva zile, timp în care stăteam
numai în această cameră, iar noaptea dormeam în camera 99, zisă camera morţii.
Din cei care fusesem băgaţi de la început în camera morţii începuseră să se
mai împuţineze, probabil că erau duşi şi ei în alte camere pentru a-şi face
demascarea.
Terminasem declaraţiile şi mă gândeam, care ce vor face cu aceste
declaraţii? Îi vor aresta pe acei despre care am declarat?
Când m-am hotărât să fac acest lucru, m-am gândit că va trebui să mă
înfăţişez cu ei şi atunci voi spune adevărul, voi arăta în ce condiţii am dat aceste
declaraţii.
Am spus că Ţurcanu şi Livinschi erau cei care îmi verificau declaraţiile şi
în una din zile le-am spus că nu mai am ce scrie, am terminat.
Ţurcanu îmi spune: “Banditule, gândeşte-te bine, să nu-ţi scape nimic, o
luăm de la capăt”. Mi-a luat toate declaraţiile Ţurcanu şi-i spune lui Livinschi să
mă ducă în camera 99 şi să fiu supravegheat îndeaproape, dar fără să mai stau în
poziţia de bandit, cu picioarele întinse pe cimentul gol, adică în poziţia de supliciu.

302
 Acum aşteptam cu înfrigurare, dar oarecum şi satisfăcut că am reuşit să nu
desconspir ceea ce reuşisem să nu dezvălui la securitate, aşteptam cu resemnare
ceea ce va urma.
În acest interval făceau presiuni mari asupra lui Zota Vasile şi Gioga
Parizianul, doi macedoneni, ce au avut şi ei legături cu grupul de rezistenţă din
Babadag. Şi de la ei vroiau să afle legăturile care l-au avut şi ce nu au reuşit să
scoată de la ei anchetatorii Securităţii.
În această perioadă de aşa zisă relaxare, în care mă aflam, mă puneau
împreună cu alţii din cameră, Paul Caravia, Radu Ciuceanu, Duduţa Petru şi
Anghel Avram, să spăl holul camerei 99. Din acest hol sau un fel de anticameră se
putea vedea printr-o uşă mare cu gratii pe pasarelă. La un moment dat văd că doi
deţinuţi aveau rufe curate în braţe şi gardianul trecea de la celulă la celulă, împărţea
lenjeria din braţele celor doi deţinuţi.
Spre marea mea surpriză descopăr că unul din aceşti deţinuţi nu era altul
decât un văr bun al meu, din satul meu natal, Gorneşti-Mureş. Ne-am recunoscut
reciproc, ne-am privit lung, dar nu am schiţat nici un gest, să nu ne trădăm. Nu-mi
dădeam seama, nu puteam bănui de ce era arestat. Ca să aflu mai târziu motivul
arestării. Făcea parte dintr-o sectă religioasă, “Martorii lui Iehova”, pentru acest
motiv a făcut şapte ani de închisoare.
Tot în această perioadă îl zăresc pe celular şi pe Tudose Grigore în echipa
care împărţea mâncarea pe celular. Era folosit ca planton. Am amintit că printre noi
cei 14-15 osândiţi, era şi un tânăr maghiar, pe nume Attila, care făcea parte dintr-o
organizaţie de elevi maghiari din Oradea. Într-o zi îl aduc în cameră pe un fost
coleg al lui, din lot, care spuneau că este şeful grupului lor. Când s-au văzut cei doi
faţă în faţă au rămas uluiţi. Ţurcanu I se adresează celui adus (nu-I reţin numele) şi-
I spune pe nume:”Lămureşte-l tu pe banditul de Attila că nu are rost să nege, că tu
ai spus tot”.
Acesta i se adresează colegului:”Attila, vorbeşte, căci eu am spus tot, am
trecut şi eu prin ce treci tu acum, nu vei putea rezista. Ţurcanu îi spune colegului
lui Attila să-i dea două palme. Acesta se execută şi-i dă două palme bune colegului
său şi-i spune lui Attila:”Să nu mă obligi să te bat mai tare”. Attila rămâne uluit, iar
pe colegul lui, Ţurcanu îl dă în primire lui Puşcaşu Vasile să-l ducă în celula lui.
Bietul Attila, după acest şoc cu colegul lui, se hotărăşte să facă demascarea.
Din acest lot de osândiţi, cel mai tânăr era Mândru – numele cel mic nu-l
reţin, avea numai 16 ani, intrase în închisoare la 14-15 ani. Şi acest copil a fost
supus la cele mai sălbatice torturi, fără să-I fie cruţată tinereţea. A fost supus la
toate umilinţele. Pus să-şi mănânce fecalele, să-şi facă nevoile în gamelă apoi să I
se pună arpacaşul peste fecale şi să-l oblige să mănânce în patru labe ca porcii, fără
lingură.
Acest copil a dat dovadă de multă credinţă şi demnitate. Nu-i cunosc
motivul arestării, dar făcea parte şi el din zecile de mii de tineri care şi-au sacrificat
copilăria să-l apere pe Hristos şi neamul românesc.
L-am întâlnit după revoluţie, amprenta camerei morţii i-a rămas adânc
întipărită în fiinţa lui şi în suflet.

303
 În intervalul acesta, de la data terminării anchetei mele de către Ţurcanu
(aşa zisa demascarea parţială, căci nu-mi făcusem demascarea propriu-zisă), acum
îi punea pe alţii, să-şi batjocorească mamele, surorile şi toată familia; de la mine
aveau sarcina mai întâi să scoată faptele tăinuite, prin care puteau să facă noi
arestări în rândul vrâncenilor şi să însceneze un nou proces, pe care de fapt îl
urmăreau; după ce-şi atingeau acest obiectiv, celelalte obiective ale asasinării mele
morale, ale uciderii sufletului meu, desigur că îl vor atinge; aşa credeau ei; din
această cauză, în acest interval, trăiam nişte stări sufleteşti deosebite, aveam nişte
presimţiri ciudate, nu mai puteam dormi, eram tot timpul frământat şi agitat. Parcă
doream să fiu în continuare alături de cei care mai erau chinuiţi şi torturaţi, parcă
chinurile lor le suportam mai greu. Trecuseră două zile, timp în care Ţurcanu nu-şi
făcuse apariţia în camera 99, nici ceilalţi aghiotanţi ai lui, Puşcaşu Vasile,
Livinschi, Bek şi Fux. Ostilităţile în aceste zile erau conduse de Mărtinuş.
În ziua care a urmat acestui interval, la apelul de seară, văd că vine toată
suita. De obicei, numărătoarea de seară se făcea de ofiţerul de serviciu şi de cei doi
gardieni, care se schimbau, iar de data aceasta îl văd pe comandantul închisorii,
căpitanul Gheorghiu, însoţit de ofiţerii politici, locotenentul Avădanei şi Ciumaşu.
Noi toţi din cameră eram aliniaţi pentru apel, căpitanul Gheorghiu şi Avădanei trec
prin faţa noastră şi ne întreabă dacă nu avem nimic de raportat.
Căpitanul Gheorghiu se opreşte în faţa mea şi mi se adresează:”Parcă vrei
să ne raportezi ceva?”. Eu îi răspund mirat că nu am nimic de raportat. Şi căpitanul
Gheorghiu îmi răspunde:”Mi s-a părut, bine”. Şi au plecat uitându-se lung la mine.
În acel moment mi-am dat seama că urmează pentru mine un nou val de
chinuri şi suferinţă. Am simţit privirile celor din cameră, care mă compătimeau.
Închiderea nu se terminase încă, pe celular, pe ultimul etaj, se mai auzeau zăvoarele
deschizându-se şi închizându-se, când în cameră intră Vasile Puşcaşu, vine la mine
şi-mi spune: “Banditule, vino cu mine!”. Nu-l mai auzisem de mult folosind
cuvântul “bandit”, la adresa mea. I-am privit în ochi pe cei rămaşi şi am plecat din
camera 99, din camera morţii. Nu voi mai reveni niciodată în ea, dar voi cunoaşte
alte camere, mai îngrozitoare şi mai chinuitoare.

CAMERA NEBUNILOR ŞI CAMERA CHINEZEASCĂ

Am ieşit din camera 99 urmat de Vasile Puşcaşu şi mergeam pe aceiaşi

parte până în dreptul camerei 97, uşa camerei era deschisă. Mă uit în cameră şi îl
văd pe Ţurcanu care-mi spune:”Hai, intră, banditule”.
Camera 97 era o celulă mai mare, cu prici din scânduri, nu erau paturi de
fier. În această cameră, Ţurcanu era cu toată suita lui de călăi, mai puţin Mărtinuş.
Erau Livinschi, Popa Tanu, Morărescu, Fux, Vasile Puşcaşu, Jubereanu etc.
În cameră mai erau şi alţii, adică alte victime, dar acestea erau băgate sub
prici, la şerpărie, stăteau dezbrăcaţi pe cimentul gol.
Printre victime i-am găsit aici pe Munteanu Florin, Attila, Paul Caravia,
Amariei, Soare Ioan şi alţii de care nu-mi mai amintesc.

304
 Cum am intrat înăuntru, uşa camerei se închide, iar Ţurcanu mi se
adresează:”Banditule, ţi-ai bătut joc de noi!” şi se repede la mine şi-mi arde câţiva
pumni peste cap şi în stomac de mă prăbuşesc la pământ. Se reped şi ceilalţi călăi
asupra mea, Ţurcanu le spune:”Opriţi-vă”. Îi scoate pe ceilalţi de sub prici şi li
adresează: “Ştiţi ce a făcut banditul acesta? Şi-a bătut joc de noi şi de clasa
muncitoare. În loc să-i demaşte pe bandiţii de afară care au mai rămas şi nu au fost
arestaţi şi uneltesc în continuare împotriva clasei muncitoare, a spus numai de
membrii de partid, că aceştia i-au alimentat şi le-au procurat muniţii şi arme pentru
banda lor din Vrancea”.
Şi-i întreabă Ţurcanu, ce părere au? Vasile Puşcaşu îi răspunde:”Lasă-l pe
mâna noastră, că de aici nu iese el până nu ne spune şi ţâţa care a supt-o de la
măsa”.
Ţurcanu îmi dă ordin să intru sub prici până a doua zi, dimineaţă, ca să am
timp să mă gândesc şi-mi spune:”Dacă mâine nu vei vărsa tot din tine, vei fi scos
din această cameră cu picioarele înainte”.
Am intrat sub prici la şerpărie şi m-am nimerit lângă Munteanu Florin şi
acesta s-a apropiat cu spatele de spatele meu. Toată noaptea i-am simţit şi căldura
trupului şi a sufletului acestui fiu de ţăran neprihănit.
Nu aveam voie să vorbim între noi, dar le-am simţit comuniunea
sufletească la toţi cei osândiţi, simţeam sufletele lor. În această beznă şi tăcere de
iad, mai pâlpâia, în fiinţa lor, dragoste şi lumină. Am simţit că nu sunt singur şi că
Dumnezeu nu m-a părăsit.
A doua zi dimineaţă, când s-a dat deşteptarea, ni s-a dat voie să ieşim din
şerpărie. Erau plini de toate nevoile, căci în timpul nopţii nu aveai voie să-ţi faci
necesităţile, erau plini de urină şi unii şi de fecale. Ştiam care ne era soarta în
asemenea situaţie.
Ţurcanu cu suita lui de călăi nu au stat cu noi în noaptea aceea, aici eram
păziţi de plantoane, desigur foste victime ca şi noi, care nu au putut rezista şi au
trebuit să accepte situaţia de unelte ale călăilor. Călăii dormeau în camere speciale,
unde aveau condiţii privilegiate pentru serviciile ce le făceau asasinilor neamului
românesc.
Camera 97 avea un regim special, aici nu am văzut decât figura gardianului
de serviciu, a lui Corcodeanu, această bestie cu chip de om, care era tot atât de
sadic ca şi Ţurcanu.
Gardianul Corcodeanu era folosit numai acolo unde nu aveau acces toţi
gardienii, el şi încă unul la fel de bestie, al cărui nume nu-l reţin. Aceşti doi
gardieni făceau de serviciu în dreptul camerelor de exterminare. Aici, în camera 97,
nu s-a făcut niciodată deschiderea şi nici închiderea oficială, aici în aceste camere
se ascundea un alt mister. Aceste costatări le-am făcut în scurtul timp de care îmi
mai aduc aminte că l-am petrecut în camera 97, căci după foarte puţin timp nu-mi
voi mai aduce aminte cât am stat şi ce s-a întâmplat cu mine în această cameră
bestială.

305
 MOMENTUL FATAL

Intră Ţurcanu cu toată suita lui de călăi, sunt scos de sub prici, şi le spune
şi celorlalţi să iasă. Ieşim cu toţii.
Se apropie de mine călăul, mă prinde de bărbie şi-mi spune:”Te-ai hotărât,
banditule, să vorbeşti şi să spui adevărul? Că până acum ne-ai minţit şi ţi-ai bătut
joc de noi”.
M-am uitat drept în ochii lui, şi poate niciodată nu l-am privit şi nu l-am
înfruntat cu atâta dispreţ ca atunci. În momentul acela am simţit că mă detaşez de
pământ şi de viaţă şi I-am răspuns:”Nu am ce să vorbesc şi ce să vă spun, mă puteţi
omorî”.
În acel moment l-am văzut şi l-am auzit scrâşnind din dinţi şi s-a năpustit
asupra mea, şi după el toţi călăii.
M-am prăbuşit şi am fost călcat în picioare, care de care mă loveau cu mai
multă sete şi sălbăticie.
M-am trezit cu capul în hârdăul cu fecale şi-mi turnau apă în cap. Pentru o
clipă m-am trezit, şi-l aud pe Ţurcanu că-mi ordonă să-mi bag mâinile în hârdău şi
să mănânc fecale, că altfel mă omoară.
În acel moment am mai avut luciditatea şi tăria să-I spun:”Nu mănânc
fecalele altuia, pe ale mele le-am mâncat”.
Şi apoi nu mai ştiu ce s-a întâmplat cu mine. Acela a fost momentul fatal,
din clipa aceea nu mai ştiu ce s-a întâmplat. Nu ştiu când am fost dus în camera
“nebunilor” şi cât am stat aici. Ştiu doar că m-am trezit aici, eram patru inşi în
această cameră căreia îi spuneau “camera nebunilor”.
De un singur nume îmi aduc aminte din această cameră, de unul Ţoia,
numele cel mic nu-l cunosc.
După ce mi-am revenit, mi-am dat seama de acest Ţoia care se plimba tot
timpul, uneori nici noaptea nu dormea, se plimba iar unul din ceilalţi doi stătea tot
timpul cu pătura pe cap şi râdea în continuare.
Am aflat mai târziu că acesta era inginerul Nonu Sasu, pe care l-am mai
întâlnit la Jilava în 1955, şi de care voi vorbi la timpul potrivit.
Am spus că nu ştiu cum am ajuns în camera nebunilor, ştiu numai că după
ce mi-am revenit am fost luat din camera aceasta şi dus în altă cameră, în camera
98, perete în perete cu camera 99, de fapt era între cele două camere, a nebunilor şi
camera morţii.
În această cameră m-a dus Livischi, am stat aici singur şi nu-mi dădeam
seama ce mi se pregăteşte. În cameră erau două capre de lemn, iar pe aceste capre
erau fixate două scânduri late de circa 40 cm amândouă, iar în perete era fixat un
belciug de fier.
În starea sufletească în care mă găseam nu puteam să realizez ce se
întâmplă, eram foarte deprimat sufleteşte, căzusem într-o deznădejde totală, nu mai
aveam nici o forţă fizică şi morală. Simţeam dureri în tot corpul, fundul îmi era
numai carne vie, mă dureau îngrozitor coasta şi piciorul care îmi era rupt.

306
 În această stare de deznădejde îmi aşteptam sfârşitul; întins pe scândurile
de pe cele două capre de lemn, am adormit.
La un moment dat, simt că cineva mă zgâlţie şi mă trezesc din această
amorţeală în care mă găseam.
Văd în jurul meu trei inşi, ca prin vis aud din gura lui Ţurcanu, dând ordine
celor de lângă el.

CELULA CHINEZEASCĂ

Livinschi şi Vasile Puşcaşu îmi leagă mâinile la spate cu o frânghie, mă

aşază cu fundul şi picioarele întinse pe cele două scânduri fixate pe caprele de lemn
şi mă leagă cu picioarele de aceste scânduri. La mijloc, la brâu, mă leagă cu un fel
de centură improvizată, cu un cârlig de fier şi mă agaţă de belciugul de fier din
perete.
Prin acest cârlig şi belciug eram lipit de perete, nu puteam să fac nici o
mişcare, la stânga, la dreapta sau înainte. Deasupra capului, în plafon au fixat un
bidon cu apă rece care avea două orificii în fundul bidonului prin care cădeau
picăturile de apă, cu intermitenţă, în creştul capului meu.
După ce au pregătit tot şi s-au asigurat că nu pot face nici o mişcare, au
turnat apă în bidon. Şi au început să-mi cadă picăturile în creştet. S-a uitat la mine,
să vadă cum reacţionez la picăturile de apă, apoi m-au scuipat, m-au înjurat şi mi-
au spus cuvinte murdare la adresa mamei. Ţurcanu a adăugat:”Acum să te văd
erou, banditule”.
Uşa celulei s-a auzit închizându-se, iar eu ţipam şi mă zbăteam, simţeam
că-mi zboară creierul din cap, simţeam ca un curent electric ce trece prin fiinţa
mea.
Nu ştiu cât a durat şi ce s-a întâmplat cu mine în celula chinezească, au
ştiut numai Ţurcanu, Livinschi şi Vasile Puşcaşu cât m-au chinuit, dar ei nu mai
sunt ca să vorbească, ci şi-au primit răsplata pentru bestialitatea lor. Clasa
muncitoare a ştiut să le răsplătească devotamentul lor.
Poate ştie căpitanul Gheorghiu şi locotenentul Avădanei, dacă mai trăiasc,
cât m-au ţinut şi ce am făcut în celula chinezească.
Ştiu numai că într-o zi m-am trezit ţipând şi strigând:”Să fiu lăsat în pace,
să nu mă omoare”. Mă zbăteam, iar mâinile îmi erau prinse şi o voce blândă mă
liniştea şi îmi spunea:”Linişteşte-te, Mihai, linişteşte-te, că s-a terminat cu Ţurcanu
şi cu toţi călăii care te-au chinuit”.
Vocea aceasta blândă era a doctorului Petrică Marinescu, care stătea lângă
mine pe marginea patului. El mă prindea de mâini şi mă mângâia şi încerca să mă
liniştească.
Nu ştiu după cât timp mi-am revenit din zvârcoliri şi ţipete, dar m-am trezit
cu această imagine, a figurii doctorului Marinescu şi de la el am aflat că sunt în
infirmerie şi că el are grijă de mine. De la doctorul Marinescu am aflat că am fost
adus la infirmerie de circa o lună şi ceva şi că atunci când m-au adus aici eram în

307
stare de inconştienţă şi că eram plin de toate necesităţile biologice, eram ud şi plin
de fecale de sus până jos.
De la el am aflat cum ţipam şi cum îmi strigam soţia şi copilul:”Lucica,
Toader, Lucica, Toader, nu mă lăsaţi, că mă omoară călăii”. Şi apoi începeam să
plâng.
Toate acestea, după ce am început să-mi revin, mi le-a povestit doctorul
Petrică Marinescu şi mi-a spus tot el că s-a terminat cu Reeducarea, că Ţurcanu cu
mai mulţi torţionari au fost luaţi din Gherla şi duşi la Bucureşti.
Am început şi eu să-mi amintesc încet, încet, să-mi reamintesc de camera
nebunilor, de celula chinezească şi de tot ce s-a întâmplat cu mine în camera 99.
După ce am început să-mi revin şi să mă refac moral şi fizic, am fost luat din
infirmerie şi dus în camera 101.
Camera 101 se găsea pe acelaş palier cu camera 99, în partea opusă, cu
geamurile care dădeau spre oraş. Printre obloanele de lemn ce se găseau fixate la
geamurile cu gratii puteai să priveşti spre oraş şi spre cimitirul oraşului şi al
închisorii.

308
 IMPLICAREA ORGANELOR M.A.I ÎN PROCESUL DE
REEDUCARE. CAZUL PITEŞTI (1949-1951)
Andrea FÜRTÖS
(Muzeul Memorial Sighet, Romania)

Î
n perioada 1949-1952 în spaţiul concentraţionar românesc are loc un
fenomen de o raritate, dar şi de o gravitate extremă: procesul de reeducare
a deţinuţilor politici prin metode de teroare. Presiunea maximă s-a
exercitat în special asupra studenţilor, în marea lor majoritate, membri al Mişcării
Legionare, pentru ca într-o a doua fază ea să fie extinsă şi asupra altor categorii
sociale.
Începutul acţiunii se plasează în penitenciarul Suceava la sfârşitul anului
1948 şi începutul anului 1949. în această fază ea a fost lipsită de violenţă, vizându-
se mai ales însuşirea doctrinei marxiste prin lecturi şi dezbateri pe marginea
materialelor propagandistice. Acţiunea din penitenciarul Suceava era cunoscută
atât de conducerea locală a închisorii cât şi de Direcţia Generală a Penitenciarelor.
Acest lucru este important de subliniat atunci când se analizează reţiunile care au
determinat concentrarea studenţilor – în majoritatea lor foşti legionar – la
închisoarea din Piteşti. Pentru că, odată cu transferarea studenţilor va fi „mutată”
aici şi acţiunea de „reeducare”. Însă aici ea va deveni „demascare” schimbându-se
atât metodele folosite cât şi scopurile urmărite. Metodele paşnice au fost înlocuite
cu cele violente prin care s-a încercat să se obţină de la deţinuţi o serie de date pe
care aceştia nu le-au declarat cu ocazia anchetelor.
Acum autorităţile au trecut de la atitudinea de tolerare a acţiunii (cazul
„reeducării” de la Suceava) la una de implicare şi direcţionare a ei. Alături de
conducerea şi personalul închisorii din Piteşti, care a oferit „reeducatorilor” tot
sprijinul, conducerea MAI va fi şi ea implicată. Pe lângă o serie de ofiţeri politici şi
inspectori de la Bucureşti, un rol important în cadrul acţiunii de reeducare l-a
deţinut însuşi directorul general al Direcţiei Generale a Securităţii Poporului,
generalul Gheorghe Pintilie. Sursele arhivistice consultate confirmă acest lucru
care apăruse ca o ipoteză în mai multe contribuţii venite dinspre memorialistică.
Atitudinea autorităţilor faţă de această fază a procesului de
reeducare/demascare este sugestiv exprimată în procesul-verbal de anchetă luat lui
Pop Cornel, unul dintre membrii grupului Ţurcanu:
„- Ce poziţie au adoptat organele administrative atât din închisoare cât şi
din afară faţă de acţiunea de aşazisă demascare de la penitenciarul Piteşti?
- (...) au adoptat o poziţie de amestec direct iar mai târziu una de sprijinire
şi
favorizare atât a acţiunii cât şi a elementelor care o conduceau”.1

309
 La nivelul penitenciarului Piteşti – trecând peste acţiunile gardienilor
influenţaţi
de atitudinea şefului lor – se remarcă atât directorul Alexandru Dumitrescu şi
ofiţerul politic Marina cât şi Mihai Mircea şi Marin Iagăru de la Biroul de Inspecţii
al penitenciarului.
Implicarea lui Alexandru Dumitrescu 2 în acţiunea de „demascare” este evidentă,
acest lucru fiinde recunoscut şi cu ocazia „procesului organizat de autorităţile
comuniste în 1954. o dată cu venirea grupului Ţurcanu la Piteşti, Dumitrescu
Alexandru îi va asigura acestuia o serie de facilităţi , în schimbul unor
informaţii despre activitatea deţinuţilor – atât din exterior cât şi din penitenciar – şi
racolare de informatori. 3
Directorul Dumitrescu a declarat că aceste informaţii „o parte le-a trimis
Direcţiei Generale a Penitenciarelor şi o altă parte regiunii de securitate Piteşti,
iar cele ce privea penitenciarul Piteşti le-a oprit” 4.
Referitor la directorul Alexandru Dumitrescu, referatul cuprinzând
rezultatul cercetărilor efectuate asupra „grupului de legionari în frunte cu Ţurcanu
Eugen”5 preciza: „Dumitrescu Alexandru a repartizat deţinuţii în camere în
penitenciar în scopul desfăşurării acţiunii de aşa-zisa demascare. A semnat
procesul verbal de constatare a morţii deţinutului Şerban Gheorghe, mort în urma
bătăilor deşi ştia că acest proces verbal este fals. De asemenea a mai ştiut că
doctorul penitenciarului Ionescu M. Ioan a pus diagnostice false pentru toţi
deţinuţii care au murit din bătaie, a admis acest lucru şi nu a raportat în scris
numănui, însă din declaraţiile doctorului Ionescu M. Ioan, sanitarul Cioltar Ion,
slt. Mircea Mihai, slt. Dina Florea, Lăzăroiu Nicolau, Enache Marin, Mândruţă
Gheorghe, Ciobanu Gheorghe şi Nistor Gheorghe, reiese că Dumitrescu
Alexandru a dat ordin de a se pune diagnostice false pe actele de înmormântare
ale deţinuţilor ce au decedat în urma bătăilor în acţiunea de aşa-zisă demascare şi
că a ordonat gardienilor şi miliţienilor să bată deţinuţii, el însuşi făcând acest
lucru.
În scopul extinderii acţiunii de aşa-zisă demascare şi late penitenciare din
ordinul lui Nemeş Iosif şi Sepeanu Tudoe a transferat fără aprobarea Direcţiei
Generale a Penitenciarelor din deţinuţii legionari la penitenciarul Tg. Ocna
(Pătrăşcanu Nuţi şi Munteanu Eugen) şi doi la oraşul Stalin (Prisăcaru Adrian şi
Sobolevschi Maximilian)”6.
După cum rezultă din ultima parte a documentului mai sus citat, directorul
Alexandru Dumitrescu a fost doar o piesă dintr-un ansamblu mai vast sau, aşa cum
se afirmă că ar fi spus el însuşi la Jilava – după ce a fost arestat, „numai un
instrument în mâna altora”7.
Marina Ioan a fost trimis în luna septembrie 1949 la penitenciarul Piteşti ca
„referent operativ, şef al biroului operativ”8. Ţurcanu a declarat că de obicei
acesta asista la ordinele date de directorul Dumitrescu, iar în plus „pe baza
ordinelor arătate mai sus îmi arăta mai în amănunt cum să le pun în practică în
anumite împrejurări”9. Ţurcanu a declarat că de obicei acesta asista la ordinele
date de directorul Dumitrescu, iar în plus „pe baza ordinelor arătate mai sus îmi

310
arăta mai în amănunt cum să le pun în practică în anumite împrejurări”9. Ţurcanu
a declarat în ianuarie 1950 că Dumitrescu şi Marina i-au spus că „nu-i interesează
câţi ochi sar” deşi directorul Dumitrescu îl avertizase să aibă grijă „să nu se dea
lovituri în organe care ar cauza moartea, dar că la fund şi la tălpi pot să-i bat
până sare carnea bucăţi în tavan”10.
Locotenentul Mihai Mircea 11, şeful Biroului Inspecţii din penitenciar şi
Iagăru Marin12 (ajutorul acestuia) sunt alte două persoane din cadrul
penitenciarului implicate în acţiunea de reeducare/demascare. Cei doi erau oameni
de încredere ai colonelului Sepeanu – şef al serviciului inspecţii din Direcţia
Generală a Penitenciarelor – care, potrivit afirmaţiilor lui Ţurcanu, i-ar fi cerut la
întâlnirea din iunie 1950 – să rupă legătura cu directorul Dumitrescu13 şi să ţină
legătura cu cei doi socotiţi de colonelul Sepeanu „băieţi de încredere sută la
sută”14.
În perioada desfăşurării acţiunii de reeducare în penitenciarul Piteşti au
avut loc o serie de inspecţii efectuate de diferite personaje din conducerea
Ministerului Afacerilor Interne. Ele arată clar faptul că acţiunea era nu doar
cunoscută la nivel central, ci şi orientată în direcţia dorită.
Printre cei care au inspectat penitenciarul Piteşti apare numele lui Marin
Jianu , ministru adjunct în Ministerul Afacerilor Interne. Cu ocazia inspecţiei din
15

februarie 1950, Marin Jianu le-a vorbit celor care se ocupau de reeducare despre
modul în care trebuie continuată munca: „la început cu bătaie pentru intimidare”
cerându-le totodată totală discreţie în privinţa metodelor cât şi a lucrurilor
discutate16. Referitor la această inspecţie, semnificativ este un fragment din
declaraţia lui Popa Alexandru: „Cu această ocazie dl Marin Jianu a inspectat toate
camerele din acest penitenciar în care erau încarceraţi deţinuţi. Când d-sa a venit
la Camera nr.4 de pe Secţia Spital, cameră în care se află deţinuţii care fuseseră
bătuţi sub conducerea lui Ţurcanu Eugen, în cadrul aşa-zisei acţiuni de demascare
dând cu ochii de deţinutul Bălănescu – la care erau vizibile urmele bătăii, având
capul deformat şi umflat, iar faţa vânătă, d-sa l-a întrebat pe acesta ce-a păţit, la
cari Bălănescu - aşa cum fusese învăţat să spună – a răspuns că a căzut pe ghiaţă
la closet şi s-o lovit la cap. La acest răspuns dl –marin Jianu s-a întors către Dl
Comandant Ciobanu – din paza penitenciarului, care-l însoţea – şi e-a spus
acestuia, râzând:«Să luaţi măsuri, să spargeţi ghiaţa de la closet.» Menţionez
faptul că d-sa ştia bine că Bălănescu nu căzuse pe gheaţă şi că fusese bătut
deoarece în penitenciarul Piteşti closetele sunt interioare, prevăzute cu calorifer şi
afară de aceasta în luna februarie 1950 timpul era călduros, neexistând zăpadă
sau gheaţă în afara clădirii şi deci cu atât mai puţin în interiorul clădirii”17.
Marin Jianu va continua să se intereseze de mersul acţiunii cât şi de
rezultatele ei şi după „transferarea” metodei la Gherla.
Un alt personaj care cunoştea şi susţinea procesul de reeducare a fost
Nemeş Iosif,18 fostul şef al serviciului operativ din Direcţia Generală a
Penitenciarelor. Referitor la acest personaj raportul privind cercetările efectuate
asupra grupului Ţurcanu afirmă printre altele:”Pe la începutul lunei aprilie 1949 a
venit la penitenciarul Piteşti Nemeş Iosif care pe atunci era şeful serviciului

311
operativ din D.G.P. care i-a spus (lui Alexandru Dumitrescu subl.n.) ca în viitor să
nu mai trimită la nimeni material informativ, nici chiar Securităţii Piteşti ci numai
lui şi după ce a stat de vorbă cu Ţurcanu Eugen i-o mai spus lui Dumitrescu
Alexandru să-l folosească mai departe deoarece este băiat bun şi descurcăreţ (...).
Pe la începutul lunei aprilie 1949 a venit pentru a patra oară la penitenciarul
Piteşti, Nemeş Iosif care vorbind cu Dumitrescu Alexandru, Marina Ion şi deţinutul
legionar Ţurcanu Eugen le-a dat ordin ca deţinuţii să înceapă să se demaşte între
ei”19.
În urma acestui fapt „Nemeş Iosif primise material informativ pe care le-a
predat organului său superior”20. Merită reţinută şi informaţia existentă în
interogatoriul lui Sobolevschi Maximilian (dace parte din grupul Ţurcanu)
referitoare la inspectorul Iosif Nemeş: „La 23 sau 24 februarie 1950 am fost scos
împreună cu Prisăcaru şi dus la directorul Dumitrescu unde de faţă erau Insp.
Nemeş, Dumitrescu şi Ţurcanu Eugen. Insp. Nemeş ne-a propus să desfăşurăm
activitate informativă în penitenciarul Braşov (...). Domnul inspector Nemeş ne-a
întrebat dacă mai credem că suntem în stare ca în alt penitenciar să aflăm de la
nişte persoane, ne-a dat de înţeles că necondamnate, activitatea legionară ce
aceştia au dus-o în afară şi în penitenciarul respectiv”21.
Aceste afirmaţii sunt confirmate de declaraţia din 19 aprilie 1954 a lui
Eugen Ţurcanu care afirmă că: „De la dl insp. Nemeş am primit ordin de a-i
recomanda două elemente pe care să le poată folosi într-o muncă de informare şi
eu am recomandat pe Presecaru Adrian şi Sobolevschi Maximilian care au fost
chemaţi acolo şi a stat cu ei de vorbă”22. Aceste documente evidenţiază clar rolul
de executant care îi era rezervat lui Ţurcanu întrucât direcţiile şi formele acţiunii
erau stabilite de cu totul alte persoane. Nu întâmplător şi informaţiile parvenite din
acţiunea de reeducare trebuiau predate doar anumitor persoane considerate a fi de
încredere şi care, la rândul lor, trebuiau să le predea „organului superior”.
Printre personajele MAI legate de procesul de reeducare din penitenciarul
se găseşte şi col. Sepeanu Tudor23 care în mai 1950 a fost numit şef al serviciului
inspecţii din Direcţia Generală a Penitenciarelor, cu gradul de inspector general
şef24. În raportul oficial, continuând rezultatele cercetărilor în privinţa grupului
Ţurcanu, se preciza că Sepeanu Tudor cunoştea de la Nemeş Iosif că în
penitenciarul Piteşti „luase fiinţă aşa-zisa acţiune de demascare” socotită de
Sepeanu „din spusele lui Nemeş Iosif ca fiind o acţiune bună” (pentru scoaterea de
informaţii de la deţinuţi). Şi acelaşi raport continuă mai departe:”într-un control ce
l-a făcut la penitenciarul Piteşti la jumătatea lunei iunie 1950 Sepeanu Tudor a
stat de vorbă cu deţinutul Ţurcanu Eugen, de faţă fiind şi sublocotenentul Mircea
Mihai şi ajutorul său. În această discuţie, după ce deţinutul Ţurcanu Eugen i-a
spus cum a iniţiat acţiunea de aşa-zisa demascare cu aprobarea lui Nemeş i-a
vorbit despre metodele întrebuinţate de el în aşa-zisa acţiune”25.
Referitor la metodele utilizate în acţiunea de demascare Sepeanu Tudor,
deşi spune că a cunoscut că se folosea bătaia totuşi el nu a luat măsuri „nici pentru
a opri şi nici pentru a da dispoziţii să o continue”. El declară că bătaia se folosea şi
în timpul lui Nemeş Iosif şi „nu a făcut decât să o lase să continue, deci spune el,

312
în mod tacit, a aprobat-o”26. Referitor la utilizarea bătăii în acţiunea de demascare,
semnificative sunt precizările făcute în acest sens de Tudor Sepeanu: „Bătaia în
acţiunea de demascare a fost o metodă de bază, însă nu cea mai principală, dar că
bătaia era o metodă care se practică în mod organizat în cadrul acţiunii de
demascare ce s-a desfăşurat în penitenciarul Piteşti. Dacă bătaia a fost metoda
principală în cadrul acţiunii de demascare din penitenciarul Piteşti şi dacă în
urma bătăii au fost victime sau deţinuţi grav răniţi în această situaţie îmi iau toată
răspunderea mea şi mă consider vinovat de toate torturile şi ororile săvârşite în
urma acţiunii de aşa-zisa demascare în tot timpul cât am condus serviciul de
inspecţii din Direcţia Generală a Penitenciarelor însă nu mi s-a raportat de nimeni
că s-au întâmplat astfel de fapte”27.
Raportul oficial surprinde însă implicarea col. Tudor Sepeanu în extinderea
acţiunii de reeducare şi la alte penitenciare sau lagăre de muncă: „La penitenciarul
Tg.Ocna fiind deţinuţii T.B.C.-işti aici erau şi deţinuţi legionari din penitenciarul
Piteşti care trecuseră prin acţiunea de aşa-zisă demascare şi unul dintre ei după ce
spusese că vrea să-şi facă autodemascarea – venind Sepeanu în sus-zisul
penitenciar – a stat de vorbă cu acest deţinut şi i-a dat aprobarea să o facă în faţa
sunlocotenentului care era şeful biroului de inspecţii lucru care s-a şi făcut.
Ulterior a mai primit câteva autodemascări de la Tg. Ocna şi materialul rezultat l-
a trimis la forul superior. În toamna anului 1950 fiind trimis un lot de deţinuţi
legionari din penitenciarul Piteşti la muncă la Canal în colonia Peninsula, aceştia
au continuat şi aici acţiunea de aşa-zisă demascare în urma unui fapt a primit şi de
aici o serie de demascări. Sepeanu Ttdor precizează însă că atât la Tg.Ocna cât şi
la colonia Peninsula s-au folosit metodele de la Piteşti şi Gherla”28.
Acelaşi raport scoate în evidenţă preocuparea autorităţilor pentru
confidenţialitatea informaţiei obţinute în urma demascării:”În afară de favorizarea
şi instigarea la acte de teroare săvârşite de deţinuţi în penitenciare Sepeanu se mai
face vinovat şi de totală delăsare şi neglijenţă în serviciu întrucât materialul scos
prin metodele arătate era purtat de el într-o servietă cu care pleca în afara
serviciului, cum a fost cazul unei serviete cu astfel de material predat în toamna
anului 1950 maiorului Cosma Augustin în timp ce se afla pe stadionul Republicii la
un match de fotbal. De asemeni, arată acest material unor subalterni care nu
aveau calitatea de a lua cunoştinţă de el”29.
Fără îndoială că cercetările s-au făcut într-un mod dirijat, recunoaşterea
vinovăţiilor putându-se face până la un anumit nivel într-o instituţie ca cea a
Ministerului Afacerilor Interne care „avea vinovaţi gata pregătiţi chiar în
structurile proprii şi care puteau fi sacrificaţi la orice oră în vederea justificării
abuzurilor şi crimelor pe care ea însăşi le patrona”30
Semnificativă pentru această recunoaştere parţială a vinovăţiilor este
următorul fragment din referatul cuprinzând rezultatul cercetărilor asupra
fenomenului de reeducare:”Întreaga activitate criminală desfăşurată de legionari
în penitenciare, a fost tolerată şi sprijinită de elemente aventuriere ca Nemeş Iosif,
Sepeanu Tudor şi Dumitrescu Alexandru care au căutat să-şi creeze platforme prin
aşa-zisul material informativ pe care şefii bandei legionare s-au oferit să-l predea.

313
(...) În mod conştient au tolerat desfăşurarea acelei activităţi criminale, au
sprijinit-o fără a aduce la cunoştinţa altor organe superioare decât cele ce
conduceau serviciul operativ sau inspecţii din Direcţia Generală a
Penitenciarelor”31.
Se evita astfel implicarea Direcţiei Generale a Securităţii Statului în cazul
fenomenului de reeducare prin folosirea unor formulări de genul „elemente
aventuriere” pentru a desemna persoane aparţinând acestei instituţii. În
documentele oficiale din 1953-1954 există o singură trimitere la această instituţie,
dar şi atunci se vorbeşte doar de „unele organe ale securităţii statului”32.
Faptul că lucrurile s-au desfăşurat cu totul altfel şi că în procesul de
reeducare/demascare au fost implicaţi nu doar „unele organe ale securităţii
statului”, ci chiar persoane din conducerea acestei instituţii o vor demonstra
anchetele comisiei de partid din anii 1967-1968. Ele au scos la iveală rolul jucat de
Gheorghe Pintilie,33 şeful Direcţiei Generale a Securităţii Poporului. Afirmaţiile
făcute în 1968 de col(r) Bădică Ilie34 sunt revelatoare pentru rolul jucat de gen.
Gheorghe Pintilie în cadrul procesului de reeducare:”Cele mai mari crime care s-
au văzut şi întâlnit în perioada anilor 1949-1951, şi este vorba aici de aşa-zisa
demascare care era condusă personal de tov. Pintilie. Nimeni nu avea dreptul să
intre în penitenciare decât organul care era desemnat cu asemenea drepturi. Vă
spun aceasta pentru că eu când am venit la penitenciare (a deţinut funcţia de
director adjunct subl.n.) am făcut primul drum la Ocnele Mari. Am vrut să merg
prin celule să văd care este situaţia dar la unele dintre ele nu mi s-a permis să
intru. Am întrebat: de ce nu mi se permite că sunt directorul direcţiei şi mi-a
răspuns că este ordinul tov. Pintilie să nu intre nimeni. Totuşi am intrat în trei din
ele şi m-am îngrozit ce am putut vedea: oameni cu capul umflat bătuţi groaznic
ş.a.m.d. Am întrebat: ce se întâmplă aici şi spunea că nu ştie pentru că nu i se dă
voie să ştie. Se băteau legionarii între ei (...). În 1951 se apropia de sfârşit – ce
fusese de aflat se aflase şi tov. Pintilie a dat ordin să se termine”35.
Deşi conducea o instituţie caracterizată printr-o „centralizare
excesivă”(Dulgheru Mişu)36 totuşi Ghe. Pintilie pentru a fi informat despre tot ce se
întâmplă în penitenciare şi colonii şi-a constituit un serviciu personal de informare.
Tot col. Bădică Ilie ne dă câteva informaţii despre acest serviciu:”Pintilie avea un
serviciu special care îi dădea rapoarte – era Serviciul D care informa – şi dacă un
comandant de unitate bea o ţuică mai mult şi despre asta ştia tovarăşul Pintilie.
Era un serviciu de informare care îi raporta tovarăşului Pintilie”37.
Pe lângă rolul de informare se pare că acest serviciu D coordona, în mod
secret, aplicarea metodelor de „reeducare”. Când colonelul Bădică Ilie a făcut
inspecţie la mai multe penitenciare şi colonii de muncă, a constatat implicarea
Serviciului D în provocarea bătăilor şi schingiuirii deţinuţilor. Ce a urmat, poate fi
desprins din relatarea col. Bădică:”Am luat măsuri interzicând din momentul acela
să se mai practice asemenea metode folosite după care ofiţerul a şi plecat la
Bucureşti să raporteze despre amestecul meu în această acţiune. La Bucureşti,
Sepeanu38 mi-a atras atenţia că nu este cazul să mă amestec că aceasta este o
acţiune mare pe care o conduce direct tovarăşul ministru adjunct Pintilie. Eu i-am

314
raportat colonelului Baciu 39 despre cele întâmplate, lucruri de care şi el ştia că
se practică în penitenciare şi colonii de muncă, dar că şi lui îi spusese Sepeanu să
nu se bage în asemenea probleme”40. Însuşi gen. Gheorghe Pintilie vorbea despre
existenţa „unui deţinut care a scris vreo două cereri ca să-i dăm voie să facă cu
toţi deţinuţii şi, dacă vrem,să venim şi noi funcţionarii”41.
Probabil că tot la Serviciul D se referă col.(r) Bădică Ilie şi atunci când
afirmă că:”Tovarăşul Pintilie a permis directorului Sepeanu să facă şcoală cu o
serie de ofiţeri pe care i-a instruit în mod special cum să se comporte cu deţinuţii şi
aceasta s-a văzut cu prisosinţă din aşa-zisa acţiune de demascare”42.
Analiza acestor documente evidenţiază faptul că procesul de reeducare nu
a fost o „activitate criminală” a unor „bande de legionari” dusă în penitenciare
„datorită lipsei de vigilenţă şi a neglijenţei criminale din partea unor organe ale
penitenciarelor respective” sau „de către unele organe ale securităţii statului”43.
O serie de persoane din conducerea unor instituţii din cadrul Ministerului
Afacerilor Interne – Securitate, Direcţia Generală a Penitenciarelor – nu numai că
au cunoscut, ci au fost direct implicaţi în procesul de reeducare.
Acţiunea de reeducare a fost cu siguranţă cunoscută şi la nivelul conducerii
partidului, ţinând cont de locul pe care acesta îl ocupa în cadrul unui regim totalitar
comunist. Astfel, Miron Constantinescu vorbea în cadrul şedinţei Biroului Politic al
C.C. al P.M.R. din 3 aprilie 1956, despre faptul că a fost „foarte mult impresionat
când a aflat de la tov. Dej despre schingiuirile organizate de legionari în închisori şi
m-am întrebat cum a putut să se petreacă aşa ceva. Nu vreau să afirm că
conducerea Ministerului Afeacerilor Interne încurajează actele abuzive, dar ea le-a
permis, le-a tolerat. Iar Ministerul Afacerilor Interne nu lucrează de la sine ci a avut
o legătură, pe tov. Gheorghiu-Dej. Mă întreb cum a fost posibil că tov. Gheorghiu-
Dej nu a luat măsuri, sesizat fiind de aceste abuzuri?”44. Fără îndoială că această
remarcă face parte din răfuiala cu Gheorghiu-Dej, însă demonstrează că problema
reeducării nu era necunoscută conducerii de partid.
O dată cu desconspirarea acţiunii la Canal, închisoarea de la Piteşti a fost
golită de deţinuţi, aceştia fiind mutaţi la Gherla, unde „reeducările” au continuat
până în decembrie 1951. Spre deosebire de Piteşti, aici au fost supuşi
„reeducărilor” şi alte categorii profesionale, nu doar studenţii. Întrucât a fost
încălcată una din condiţiile de bază ale experimentului – secretul său – acţiunea a
fost oprită în decembrie 1951.
Fără îndoială că „ce fusese de aflat se aflase”, iar acum principala
preocupare a autorităţilor a fost găsirea soluţiei prin care să se scape de
„reeducatorii de la Piteşti”.
Modalitatea aleasă a fost cea a unui „proces” ce avea menirea de a realiza
o inversare a „rolurilor” jucate de „actori” în timpul acţiunii de reeducare. Ea a
fost precedată de o anchetă dirijată, în care vinovăţiile autorităţilor puteau fi
recunoscute până la un anumit nivel.
La „proces”, acţiunea de reeducare a fost prezentată ca o metodă folosită
de comandamentul legionar din exil a lui Horia Sima ce viza discreditarea
regimului de democraţie populară din România.

315
 Iar ca această acuzaţie să apară oarecum credibilă, au fost implicaţi şi
câţiva funcţionari ai M.A.I. care „au cunoscut şi favorizat” această acţiune fără „a
raporta organelor superioare”. Însă pedepsele aplicate acestora au fost simbolice,
fiind marcate de perspectiva unor graţieri iminente.

NOTE:
1 Arhiva Serviciului Român de Informaţii, Fond „P”, Dosar 26979, vol. 2, f.466 (în
continuare Arh. SRI)
2 Alexandru Dumitrescu a fost până în august 1945 funcţionar inferior PTT, când a fost
încadrat în Direcţia Generală a Penitenciarelor fiind repartizat „ca director al
penitenciarului Ploieşti. Va lucra aici până în iunie 1946 când a fost retrogradat din
funcţie pentru abateri ca: lovirea gardienilor, favoruri făcute deţinuţilor. Cu toate
acestea, în iunie acelaşi an, a fost numit director al penitenciarului Piteşti”. (Ibidem,
vol.23, f.281); pentru amănunte legate de biografia lui Alexandru Dumitrescu vezi
Doina Jela, Lexiconul negru. Unelte ale represiunii comuniste, Bucureşti, Editura
Humanitas, 2001, p.109-110
3 Popa Ghe. Alexandru, Declaraţia din 25.08.1953, apud Memorialul ororii. Documente ale
procesului reeducării din închisorile Piteşti, Gherla, Bucureşti, Editura Vremea, 1995
p.205-208(în continuare M.O.)
4. Arh. SRI, Fond „P”, Dosar 26979, vol.23, f.281
5 Ibidem, f.250
6 Ibidem, f.282-283
7 Nistor Chioreanu, Morminte vii, Iaşi, Institutul European, 1992, p.253
8 Arh. SRI, Fond „P”, Dosar 26979, vol.23, f.282: vezi şi Doina Jela, op.cit., p.172
9 Ţurcanu Eugen, Proces verbal de interogatoriu din 19.04.1954, apud M.O. p.109
10 Arh.SRI, Fond „P”, Dosar 26979, vol 6, f.329-330
11 vezi Doina Jela, op.cit., p.182
12 Ibidem, p.140
13 Ibidem, f.110
14 Ţurcanu Eugen, Proces verbal de interogatoriu din 19.04.1954, apud M.O., p.109
15 În martie 1948 oficiosul Partidului Muncitoresc Român, Scânteia, publica un articol
despre Marin Jianu în care se arăta printre altele:”La Ministerul de Interne în primul lot
de nouă tovarăşi chemaţi de to. Teohari Georgescu e şi Marin Jianu. Nenumărate şi s-ar
fi părut unora supraomeneşti, erau sarcinile ce stăteau în faţa Ministerului de Interne în
primele luni după 6 Martie. Dar educaţi şi crescuţi de partidul de avangardă al clasei
muncitoare, îndrumaţi zi de zi de tov. Teohari Georgescu, muncitorii puşi în munci de
răspundere în aparatul de Stat au ştiut nu numai să facă faţă tuturor greutăţilor, dar să şi
introducă în administrarea treburilor publice un spirit nou de devotament faţă de popor
şi de ură sfântă împotriva duşmanilor acestuia un nou fel de a lucra, metodele de
planificare, colaborare şi muncă colectivă” (Scânteia, XVII, Seria III, 1948, nr.1065,
p.5); pentru amănunte biografice vezi Marius Oprea, Banalitatea răului. O istorie a
Securităţii în documente 1949-1989, Iaşi, Editura Polirom, 2002, p.558-559: Doina
Jela, op.cit. p.151
16 Constantin Aioanei, Cristian Troncotă, Erhipelagul ororii, în „Magazin istoric”, XXVII,
1993, nr.4 (313), p.13
17 Arh. SRI, Fond „P”, Dosar 26979, vol 1, f.78-79
18 Doina Jela, op.cit., p.197
19 Arh. SRI, Fond „P”, Dosar 26979, vol 23, f.282

316
20 Ibidem, f.279
21 Ibidem, vol.1, f.254
22 Ţurcanu Eugen, Proces verbal de interogatoriu din 19.04.1954, apud M.O. p.109
23 Marius Oprea, op.cit., p. 565-567: Doina Jela, op.cit., p.251-252
24 Arh. SRI, Fond „P”, Dosar 26979, vol.23, f.278
25 Ibidem, f.279
26 Ibidem, f.280
27 Ibidem, f.281
28 Ibidem, f.280
29 Ibidem, f. 280-281
30 Constantin Aioanei, Cristian Troncotă, Rezistenţa anticomunistă în penitenciarele din
România (1945-1964), în „Arhivele totalitarismului”, II, 1994, nr.3, p.60-74
31 Arh.SRI, Fond”P”, Dosar 26979, vol 23, f.288
32 Sentinţa nr.32 a Tribunalului Militar din 10.111954 apud M.O. p.696
33 Marius Oprea, op.cit., p.556-558; Doina Jela, op.cit., p.49-51
34 Doina Jela, op.cit., p.40
35 Arh. SRI, Fond „D”, Dosar 10.844, vol.3, f.90-91
36 Idem, Fond”P”, Dosar 40.007, vol.4, f.12
37 Idem, Fond”D”, Dosar 10.844, vol.3, f.94
38 Marius Oprea, op.cit., p. 565-567: Doina Jela, op.cit., p.251-252
39 Doina Jela, op.cit., p.36
40 Arh. SRI, Fond „D”, Dosar 10.844, vol 3, f.62
41 Marius Oprea, op.cit., p.145
42 Idem, Dosar 10.089, f.117-118
43 Sentinţa nr.32 a Tribunalului Militar din 10.11.1954, apud M.O. p.687-761
44 Alina Tudor, Dan Cătănuş, O destalinizare ratată. Culisele cazului Miron
Constantinescu – Iosif Chişinevschi (19561961), Bucureşti, Editura Elion, 2001,
p. 53-54

317
318
 CE ESTE TORTURA
Ruxandra CESEREANU
(Cluj-Napoca, Romania)

e este tortura? Agresiune, violenţă, rănire, pedeapsă intensă, toţi aceşti

C termeni au fost folosiţi de diverşi analişti ai fenomenului. Din

perspectiva drepturilor omului, definiţia conceptului de tortură
presupune patru aspecte: 1. tortura ca alterare a drepturilor omului; 2. tortura ca
dezumanizare, cruzime şi degradare; 3. profilaxia torturii; 4. recompensarea morală
a victimei şi recuperarea ei psihologică. Organizaţia Naţiunilor Unite, în Articolul
1 din Declaraţia de apărare împotriva torturii, din 1975, precizează
următoarele: "tortură este orice act prin care se provoacă în mod intenţionat o
durere severă sau o suferinţă, fie aceasta fizică sau mentală, la instigarea unei
autorităţi oficiale, asupra unei persoane, cu scopul de a obţine de la aceasta sau de
la o alta fie o informaţie, fie o mărturisire, de a o pedepsi pentru un act pe care l-a
comis ori de a o intimida pe ea ori pe alte persoane".
Una dintre distincţiile cele mai elocvente privind conceptul de tortură este
aceea între caracterul ei întâmplător şi cel sistematic. Dacă societăţile arhaice
practicau tortura în mod mai mult sau mai puţin întâmplător, tortura sistematică a
fost introdusă de către Inchiziţie, şi a fost reluată masiv de către sistemele politice
totalitare sau dictatoriale ale secolului XX.
O altă observaţie generală: în secolul XX, tortura este practicată din ce în
ce mai rar pentru informaţie. Deţinutul politic (indiferent de natura ideologiei
căreia îi este fidel) este torturat oricum şi oricât, tortura, ca şi Răul, banalizându-se,
ceea ce nu îi reduce efectul abominabil. Edward Peters (Torture) a panoramat
succint definiţia juridică, morală şi sentimentală a torturii (aşa cum a fost ea
conceptualizată şi formulată de-a lungul timpului), analizând semantic termenul. El
a constatat inclusiv riscul golirii de conţinut a termenului, atunci când tortură
ajunge să însemne orice. "Istoria semantică a cuvântului tortură conţine în mod
invariabil o dimensiune publică de acelaşi tip ca şi termenii execuţie şi asasinat".
Ce cuprinde conceptul de tortură? Doar durerea intensă? Sau orice durere
fizică ori psihică, produsă intenţionat? Cine poate măsura intensitatea unei dureri,
în afară de chiar victima respectivă? Fireşte, există o ierarhie în tortură: căci una
este pălmuirea obrajilor şi alta şocurile electrice aplicate organelor genitale. În
general, există două tipuri de durere în tortură: durerea acută (şocuri electrice,
mutilări) şi durerea cronică. Unii cercetători vorbesc despre o durere totală, care
“rupe frontierele făpturii umane”. Durerea este componenta conceptuală a torturii,
chiar dacă definiţia care urmează este oarecum pleonastică: “a tortura este a cauza
altuia dureri, tocmai fiindcă acestea sunt dureroase”. Dar durerea nu trebuie
neapărat să fie intensă, ca să poată fi numită tortură. Multă vreme, de pildă, violul

319
aplicat deţinuţilor politici (indiferent de sex) nu a fost considerat tortură, ci abuz
sexual.
Elaine Scarry (The Body in Pain) a stabilit opt atribute ale durerii fizice în
tortură: agresivitatea pură, experienţa internă a durerii (nu instrumentul agresor este
vizat, ci corpul torturat), experienţa externă a durerii (chiar atunci când nu există un
instrument de producere a durerii, victima simte durerea ca şi cum aceasta ar fi
produsă de un obiect ascuţit), disoluţia barierei între înăuntru şi în afară,
distrugerea limbajului, obliterarea stărilor de conştiinţă, globalitatea torturii
(implicarea atât a trupului cât şi a mentalului) şi rezistenţa la obiectificare (durerea
nu are obiect, spre deosebire de iubire, ură, spaimă). Durerea fizică este un factor
incomensurabil şi necanonic; Elaine Scarry îi găseşte un singur echivalent:
imaginaţia. Dar în timp ce durerea nu are un obiect psihic, imaginaţia există în
întregime prin obiectele ei: fiind chinuită, victima nu se chinuie întru ceva, în timp
ce, imaginându-şi, ea se gândeşte la un obiect anume pe care îl fantasmează.
O altă trăsătură a torturii este lentoarea violenţei, a duratei agresive:
“tortura nu este o tehnică de a face să moară victima, ci de a o face să agonizeze
/…/ Tortura transformă agonia într-un supliciu care durează /…/ Ea
metamorfozează fiinţa umană în creatură a agoniei. Astfel, ororile infernului încep
cu mult înainte de moarte (Wolfgang Sofsky, Traite de la violence)”. Co-
substanţială duratei este, apoi, imaginaţia, întrucât supliciul nu este niciodată pripit,
ci devine “un laborator al imaginaţiei destructive”.
Deşi tortura apare în toate civilizaţiile, practica ei sistematică a fost
concretizată mai întâi în timpul Inchiziţiei. În secolul XX, tortura devine o
instituţie: ea reprezintă violenţa autorizată, chiar dacă nu legalizată; tortura devine
violenţa rutinizată. Dincolo de variatele definiţii propuse de jurişti, câteva lucruri
sunt matriciale înăuntrul conceptului de tortură: cuplul victimă-călău, provocarea
durerii intenţionate (indiferent de amploarea acesteia) şi distrugerea voinţei
victimei. Tortura ţine de o politică oficială a producerii durerii care, în secolul XX,
degenerează într-o adevărată epidemie. Explozia modernă a torturii în lume a
depins de cultura politică a ţărilor care au practicat-o, ea fiind mai răspândită în
ţările fără simţ democratic. Trebuie adăugat, apoi, că există o diferenţă culturală de
mentalitate în practicarea torturii în diferite spaţii geografice de pe glob.
În anumite ţări au existat chiar subculturi ale torturii, cu rituri, iniţieri şi
jargon specifice. Folosirea torturii şi intensitatea ei au depins de pattern-urile
socio-culturale specifice fiecărui spaţiu geografic. Există, astfel, state moderne ori,
dimpotrivă, state cu o cultură politică rudimentară, state democratice ori,
dimpotrivă, state dominate de ideologii mistice. Fiecare stat poartă amprenta
istoriei sale şi o posibilă cultură a violenţei îşi are logica ei subterană în tortura din
secolul XX. Tortura depinde, astfel, de Weltanschaaung-ul poporului care o
practică.
Tortura era aplicată în special înaintea proceselor, dar şi după ce victima a
fost condamnată; în Antichitate, torturarea victimei după ce a fost judecată era
ilegală. Deşi, în secolul XX, tortura nu urmăreşte neapărat moartea victimei, au
existat cazuri, nu puţine, când aceasta se producea: adesea, moartea accidentală a

320
victimei este văzută, de către torţionar, ca un eşec sau ca un inconvenient . Atunci
când este dorită, moartea cu încetinitorul îl face pe torţionar să deguste suplicierea
celuilalt. Uneori, victimele încercau să se sinucidă, nemaisuportînd chinurile, căci
moartea era preferabilă torturii. Încercarea de sinucidere a victimei îl stârnea pe
torţionar, ori, dimpotrivă, îi încetinea voracitatea de chinuitor, împuţinându-i ura de
"prădător". Alături de moarte (fie prin sinucidere, fie în urma torturii), victima mai
avea două soluţii: recunoaşterea (confesiunea) şi nebunia. De obicei, victima sfida
moartea sau o considera ca fiind singura soluţie validă. Dar torţionarii înşişi făceau
diferenţa între tortură şi moarte: "nu vei fi în stare să mori (i se spune unei victime,
n.m.), pentru că vei rămâne vie atâta timp cât vom dori noi" .
Există două mari tipuri de tortură, din care pot fi ramificate o serie de alte
nuanţe: tortura teroristă, care nu are limită şi duce întotdeauna la moartea victimei,
şi tortura interogaţională, care are ca scop obţinerea informaţiei. Dar criteriile de
clasificare a torturii sunt multiple; cel clasic împarte tortura în activă (atingere
violentă) şi pasivă (împiedicarea victimei de a-şi face nevoile fiziologice, de pildă)
- însă opoziţia este falsă, întrucât şi tortura pasivă reprezintă o violentare a
victimei.
Câţiva psihologi ai torturii au insistat pe ideea transgresării tabú-urilor
culturale ale victimelor, silite astfel a intra pe calea dezumanizării. Transgresarea
este unul din principiile de bază ale supliciului sistematic care apelează la o
“deconstrucţie identitară” a victimelor. Tortura produce o depăşire, în sens grotesc,
a limitelor rasei omeneşti, apelând la încălcarea a o serie de interdicţii pe care
morala şi civilizaţia le-au instituit. Dar tortura încalcă tabú-urile nu doar faptic, ci
şi lingvistic, mânjind victima la nivel oral. Astfel încât, pentru a supravieţui moral
şi interior, uneori, victima însăşi preferă să se desconsidere. “Universul torturii este
construit pe figura paradoxului. În acest fel, caracterul imprevizibil absolut coexistă
cu un cod obsesional, riguros, net şi gândit în cele mai mărunte detalii. Acest cod
se aplică materialului destructiv reprezentat de gesturile şi cuvintele torţionarului.
Când ai fost constrâns, în contextul specific al torturii, să consumi excremente, să
bei urină, să asişti la violul tatălui tău, al fiicei, al mamei tale, să fii sodomizat de
către un câine, este preferabil, uneori, să te consideri a fi efectiv ne-om. A fi obligat
să sari ca o broască, să te ghemuieşti ca un iepure, să latri ca un câine, nu sunt
altceva decât punerile în act ale unor transgresări de regn. Sexualitatea este şi ea
unul dintre aceste puncte de trecere. Transpunerile continue în act ale transgresiunii
tabú-urilor sexuale fac să ai acces la lumea nopţii. Dezumanizarea este provocată
prin intermediul batjocurilor grele şi grosiere privind mărimea penisului sau forma
testicolelor. Ea este produsă printr-un limbaj sexual murdar însoţit întotdeauna de
glume obscene” (Francoise Sironi, Bourreaux et victimes).
Una dintre definiţiile uzuale prezintă tortura drept "gradul al treilea" al
interogatoriului, the third degree, cum glosează poliţia americană. Alec Mellor (La
torture) explică această definiţie în două feluri: fie ca o parafrază ironică a
ceremoniei de iniţiere în francmasonerie (scena în care arhitectul Templului lui
Solomon moare ucis de loviturile a trei trădători); fie ca exact ceea ce denotă, adică
a treia etapă, violentă, după primele două grade, nonviolente, ale interogatoriului.

321
 Daniel Bacry şi Michel Ternisien (La torture. La nouvelle inquisition) sunt
preocupaţi în mod special de definiţia modernă a torturii: "Tortura trimite la
imagini-tip diferite, pentru a deveni oglinda deformantă a societăţii noastre în care
se amestecă violenţa, sadismul, mizeria, brutalitatea, dorinţa de putere...". Cei doi
cercetători sunt de acord că, în secolul XX, tortura este un mozaic de stări
infernale; dar termenul tortură, deşi este un concept fix, poate fi, în acelaşi timp, şi
un concept lax. Mellor reduce tortura la substratul ei fizic-punitiv-violent (dar care
nu implică moartea) - în acest caz, definiţia este prea îngustă. Tortura (fizică ori
mentală) implică doi factori-cheie: cuplul victimă-călău şi suferinţa impusă
victimei de torţionar. Suferinţa este impusă deliberat, deci torţionarul ştie ce face,
iar victima este silită să participe la acest ritual punitiv. În secolul XX se revine la
practica mentală arhaică de a proiecta în victimă - un sclav sau un obiect. O altă
implicaţie esenţială în definiţia torturii este aceea a statutului torţionarului:
indiferent cine este victima (deşi acest lucru este important), torţionarul trebuie să
fie, în definiţia torturii politice, un reprezentant al Statului sau al unei Puteri
paralele acestuia.
Bacri şi Ternisien extind termenul tortură, cuprinzând aici şi exterminarea
colectivă aplicată în lagărele naziste, pentru care propun termenul de "tortură-
genocid"; drept care ei analizează tortura lentă (din lagărele de concentrare) şi
tortura ştiinţifică (din laboratoarele naziste). Acelaşi termen ar putea fi aplicat,
parţial, şi în cazul Gulagului.
În prefaţa cărţii lui Henri Alleg (La question), intelectual francez torturat
de compatrioţii săi în Algeria, Jean-Paul Sartre ajunge la o concluzie cinică:
"Oricine, oricând, poate fi victimă sau torţionar." Sartre previne asupra firescului
de a deveni victimă sau torţionar: şi unul şi altul se află printre noi şi ne seamănă.
Dar alegerea există, consideră Sartre: există un punct în care fiecare trebuie să
decidă cine este: "adevărul este că tortura îi face pe torţionari să devină ceea ce
sunt". Torţionarii devin ceea ce devin prin şi datorită torturii; de aceea, există
diferite nuanţe în tortură: torţionarul sensibil încă faţă de ceea ce face, torţionarul
care dă ordine, dar nu atinge victima, torţionarul "sportiv", care vede tortura ca pe o
slujbă oarecare, şi torţionarul sadic/nebun, care participă frenetic la tortura pe care
o execută.
Stanley Milgram (Obedience to Authority) a ajuns la o concluzie mai gravă
decât cea a lui Sartre. În cadrul unui experiment de laborator, în care subiecţii erau
puşi în rolul de torţionari faţă în faţă cu un actor profesionist care interpreta rolul
unei victime, el a demonstrat că potenţialul de violenţă şi obedienţă al oamenilor
poate fi stimulat şi manipulat în funcţie de context. Torţionarii există în noi şi
contextul este cel care ne face să ne comportăm agresiv faţă de semenii noştri, iată
o conluzie menită să-i pună pe gânduri pe politologi şi psihologi. În testul lui
Milgram, persoane echilibrate au dovedit predispoziţie pentru violentarea celuilalt,
"torţionarii", în majoritatea lor (26 din 40 de indivizi), intrându-şi perfect în rol.
Prin urmare, o anumită situaţie creată contextual l-a făcut pe supliciator să se
manifeste. Care este, însă, acest context: psihologia victimei care îl excită în
termeni de Putere, stimularea orgoliului personal, încrederea în sine?

322
 Cauzele moderne ale torturii în secolul XX au fost explicate fie prin
analize psihoistorice, psihanalitice ori socio-politice, fie prin intermediul
speculaţiilor juridice; câteva elemente sunt, însă, comune tuturor celor care au
încercat să lămurească lucrurile: desacralizarea societăţilor contemporane,
degradarea omului modern (analfabetul hipnotizat de parvenire politică ajunge,
uşor, torţionar), "crisparea ideologiilor", deconectarea Puterii de la Lege. Toate
acestea au făcut să se ajungă la "scientificarea" contemporană a torturii,
supliciatorii având la dispoziţie un adevărat "echipament industrial". La acestea se
adaugă o anumită teatralitate a societăţilor contemporane, care apelează inclusiv la
suplicii absurde. Spectacolul se desfăşoară cu uşile închise ori cu spectatori aleşi în
mod anume (fie alte victime, fie torţionari-raisonneuri).
Cât despre reacţiile şi atitudinile faţă de tortură ale celor dinafară, acestea
variază de la caz la caz: oroare ori, dimpotrivă, insensibilitate, spaimă, paralizie de
voinţă, falsă ignoranţă, ignoranţă reală, complicitate prin pasivitate, dezgust,
justificare. Edward Peters consideră pe bună dreptate că, la sfârşitul secolului XX,
tortura pare să fie "rezultatul unei noi antropologii şi a tehnicii ei concomitente. Nu
mai este vorba, în principal, de a obţine informaţii de la victimă, ci de a înfrânge
victima însăşi, de a o reduce la neputinţă". Tortura distruge, cu precădere,
consideră majoritatea analiştilor, respectul de sine al victimei, pe care o ruşinează
şi culpabilizează, deşi ea este inocentă. Unii supliciaţi refuză, însă, interpretarea
după care, prin tortură, victima îşi pierde demnitatea umană: ceea ce îşi pierde este
încrederea în lume şi viaţă. Căci actul de tortură îl degradează în mod absolut pe
torţionar, şi mai puţin pe supliciat, şi, de aceea, actul de pierdere a respectului faţă
de sine din partea victimei nu ar trebui să fie exagerat. Filosofi precum Paul
Ricoeur au analizat termenul de Rău având ca termen de referinţă pe acela de
suferinţă, aceasta fiind cea care creează victima; suferinţa ca “non-plăcere”, cum o
numeşte Ricoeur. Esenţial este felul în care “în structura sa relaţională - dialogică -
răul comis de un om îşi are corespondent în răul suferit de alt om”. Astfel, rolurile
sunt, cel puţin teoretic, clare: unul este călăul, celălalt, victima.

Ruxandra Cesereanu s-a născut la 17 august 1963, în

Cluj. A absolvit Facultatea de litere din Cluj în 1985. Este
doctor în litere, din 1997, cu o teză despre Infernul
concentraţionar reflectat în conştiinţa românească. Burse
şi stagii de cercetare în domeniul infernului
concentraţionar: Central European University, Praga
(1992), Soros, România (1995), Barcelona (1998),
Fulbright, New York (1999-2000) şi Paris (2000). A
publicat două volume despre infernul concentraţionar:
- Călătorie spre centrul infernului. Gulagul în
conştiinţa românească, 1998, Premiul Asociaţiei
Scriitorilor din Cluj şi Premiul “Ion Negoiţescu” acordat
de revista Apostrof
- Panopticum. Tortura politică în secolul XX, 2001,
Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Cluj

323
324
 REEDUCAREA PRIN TORTURĂ PSIHICĂ
ŞI EXTERMINARE FIZICĂ
LUCIAN PLAPŞA (Timişoara, Romania)
fost deţinut politic, trecut prin „reeducări”

upă anchetele de la securitatea din Timişoara, am parcurs o perioadă

D de iad, trecând prin închisorile de la: Timişoara, Jilava, Piteşti, Gherla.

Prin deosebita grije a PCR s-a trecut la acţiuni încredibile împotriva
studenţilor arestaţi, astfel că am executat după finalizarea perioadei de pedeapsă
încă un an în plus, fără a mai avea o condamnare suplimentară, pe care să mi-o fi
dat-o vreo instanţă judecătorească.
După ce am trecut prin aceste închisori am fost transferat la Canalul
Dunăre-Marea Neagră. Această construcţie a fost supranumită Canalul Morţii. Aici
am fost obligat să-mi port crucea până la capăt.
Tinerii reprezentanţi ai viitoarei elite intelectuale au avut de suferit
inimaginabil pentru lupta anticomunistă dusă în diferite moduri, în perioada 1948-
1954. Studenţii, porniţi pe drumul cunoaşterii, au fost obligaţi să suporte torturi de
intensitate de neimaginat. Chinurile fizice la care au fost supuşi au fost aplicate, din
păcate de către câţiva studenţi dezaxaţi, manevraţi de Ţurcanu, determinaţi fiind fie
de un oportunism cras fie în urma unor bătăi crunte, aplicate şi ades prelungite sine
die.
Majoritatea celor care au săvârşit asemenea fapte abominabile au fost
studenţii moldoveni, pe care noi îi numeam în surdină „gunoaiele lui Ştefan cel
Mare”.
Acest fenomen n-a fost singular în analele scrise şi nescrise ale vieţii
deţinuţilor politici care au traversat, în perioade şi locuri diferite pe glob,
recluziunea. Perioada cea mai apropiată de actualitate este cea din timpul
persecuţiilor la care au fost supuşi evreii din Germania sub dominaţia naziştilor,
atunci când aşa numiţii „Kapo” îşi conduceau conaţionalii la crematorii iar cei de la
Sonderkomando îşi îngropau morţii, de asemeni conaţionali, ca pe nişte câini.
Având prilejul să discut cu un evreu ce a fost Kapo am fost curios să aflu
ce a putut să-l determine să execute asemenea ordine. Cu o sinceritate dezarmantă
mi-a răspuns: „foamea”. Trebuie să adaug că nu o foame caracteristică celui
nemâncat, ci „foamea celulară”. Noi cei care am avut parte de ospitalitatea
puşcăriilor comuniste ştim bine ce înseamnă aceasta.
Insistând asupra subiectului, mi-a răspuns concis: „doream să fiu sătul”.
Acest fenomen nu va putea fi niciodată înţeles de oamenii de rând, dar ecce
homo! În condiţii de înfometare şi tortură asiduă, omul devine un animal dominat
de instinctul gregar pentru o perioafă de timp, mai scurtă sau mai lungă, în funcţie
de construcţia psiho-fiziologică a fiecăruia.

325
 Aşa se explică cum, o parte din foştii torţionari din închisorile comuniste
implicaţi în procesul „aşa zisei reeducări” au fost recrutaţi de către Ţurcanu &
comp., după o înfometare şi torturi prelungite la nesfârşit.
Toate aceste fapte abjecte au fost săvârşite sub oblăduirea şefului
securităţii, supravegheate fiind şi dirijate de către cea mai mare bestie cu chip de
om care a răspuns la numele Nicolschi, importat din ţara vecină URSS, unde, de
altfel, s-au practicat asemenea metode inventate de „marele pedagog sovietic
Macarenco”.
În lagărul de muncă forţată denumit Peninsula, alături de alte brigăzi de
muncă figurau şi două brigăzi-fantomă formate din studenţi condamnaţi în mod
special pentru lupta lor anticomunistă. Aceste brigăzi au fost cunoscute prin
numerele pe care le-au avut – XIII-XIV.
În aceste formaţii de muncă s-a continuat reeducarea începută în
închisoarea de tristă amintire, Piteşti şi continuată la Gherla.
La canal ni s-a aplicat aşa zisa „reeducarea prin muncă”. În realitate era o
exterminare fizică prin efortul supraomenesc pentru îndeplinirea normelor
exorbitante. În plus eram stăpâniţi de un stres continuu având păstrată teama că am
putea fi demascaţi în faţa lui Bogdănescu, brigadierul care conducea brigada
nr.XIII sau a lui Petrică, pontatorul de la B XIV eram prinşi exprimându-ne
neconform cu gândirea nouă care se dorea a ne fi bine imprimată, fie prin
discursuri adhoc fie prin cântece adecvate nouă studenţilor şi compuse special
pentru noi. De exemplu, în fiecare dimineaţă, când plecam la lucru eram obligaţi să
cântăm „cântecul-imn” care avea următorul conţinut:
În zori se deşteaptă brigada
Sportivii ies toţi pe teren
În muncă toţi tinerii-s primii
Şi-n muncă şi-n drumul ce-l merg.
REFREN
Primii în sport pe teren
Primii în munca dârza de pe şantier
Cu avânt, cinste-n gând
Muncitorii în vremuri noi, înapoi, nicicând
Prin sport viitor şi munca este azi a tuturor
Gânduri noi, cinste cânt
Disciplină, cinste şi avânt.

Alt cântec care ne intoxica intelectul zilnic suna astfel:

Brigada XIII, brigada XIV
Munceşte zi de zi cu mult elan
Brigada XIII, brigada XIV
Vor sparge norme % în % peste plan.

326
 Memoria n-a mai păstrat şi celelalte cântece de aceeaşi valoare, de care mi-
e silă să-mi amintesc.
Cei care făceau parte din alte brigăzi existente în lagărul de la Peninsula se
cruceau auzindu-ne intonând astfel de cântece, necunoscând cauza care ne
determina să cântăm.
Motivul care a stat la baza acestor manifestări, ieşite din comun, ale
studenţilor a fost „teama de a nu fi returnaţi” în mâna lui Ţurcanu, care la acea
vreme acţiona în aceeaşi manieră la Gherla, unde fusese transferat la ordinul
mentorilor partidului care se ocupau de reeducare. Sunt cunoscute câteva cazuri de
grupuri returnate de la Canal la închisoarea în care trona Ţurcanu. A fost
inimaginabil ce-au suportat elevii şi studenţii returnaţi, de la Ţurcanu şi căţăluşii
lui, până ce au fost consideraţi reeducaţi şi apţi pentru munca desfăşurată la canal,
unde au fost returnaţi după o vreme. Câţiva dintre ei au devenit şoptitori de bază în
lagărul de la Peninsula.
Supravegherea celorlalţi deţinuţi se efectua prin câţiva, dintre aceşti
proaspeţi aduşi care ieşiseră din mâinile bestiei şi prin alţii, pentru care nu a mai
existat drum de întoarcere, fiind compromişi total prin declaraţiile smulse prin
tortură ce le-au dat despre alţi camarazi rămaşi liberi şi nedivulgaţi în declaraţiile
preliminare date la securitate.
Este absolut clar că toate acestea s-au întâmplat din cauza fricii imprimate
în urma bătăilor fără limită aplicate de bestia de Ţurcanu şi hienele din jurul lui,
atât la Piteşti cât şi la Gherla.
Cântecele, compuse pentru studenţi, aveau mai multe scopuri.
În primul rând, se considera de către securişti, că ceilalţi lăgărişti
ascultându-le, se vor înfricoşa şi nu vor mai avea curajul să se organizeze şi nici să
discute probleme politice între ei.
În al doilea rând, prin aceste cântece se producea o atomizare a studenţilor
care se împărţeau în grupuleţe formate doar din camarazi ce aveau încredere între
ei. S-a aplicat cu succes dictonul „divide et impera” şi astfel reorganizarea lor într-
un monolit a devenit imposibilă. În acest fel era semnată neîncrederea în cel de
alături (omul de lângă tine).
În al treilea rând, psihicul studenţilor era zdruncinat de aceste manifestări
la care erau obligaţi să participe, decepţia plutind în sufletul lor, pentru tot ce a fost
nobil în concepţia despre lume şi viaţă, sădite prin educaţia primită în familie şi
şcoala absolvită.
Una a fost reeducarea încercată prin tortura fizică (bătaia fără limite) şi alta
– mai subtilă – era această metodă a torturii psihice în paralel cu munca epuizantă,
prin care se viza exterminarea. Pachetele mici şi limitate în greutate şi conţinut
însoţeau calvarul de zi cu zi al muncii fiindcă, la asemenea efort nu se putea rezista
cu burta goală.
Urmărind scopul de a determina pe toţi studenţii să muncească până
cădeau pe roabă s-au selectat dintre ei, spărgători de normă care aveau aprobarea să
primească de acasă pachete care nu erau supuse regulei pentru greutate şi conţinut.
Această metodă îi determina pe ceilalţi să tragă din greu la roabă sau unde erau

327
puşi să muncească din toate puterile. După o perioadă spărgătorii de normă erau
trecuţi la munci calificate.
Toţi îşi desfăşurau munca după puteri dar cu frica în sân de a nu fi raportaţi
la brigadieri sau pontatori ca să nu fie consideraţi că trag de timp. Ameninţarea
care plana, posibilitatea de a fi trimişi în braţele lui Ţurcanu (la Gherla) plutea în
atmosfera din cele două brigăzi. Din această cauză mulţi s-au îmbolnăvit fizic şi,
aproape toţi au devenit, mai mult sau mai puţin, bolnavi psihic, urmăriţi fiind tot
timpul de groaza iadului prin care au trecut.
Pentru a menţine atmosfera de tensiune şi mai ales de teroare, din când în
când, câte un student din brigadă, care era la limita de realizare a normei şi nu avea
nici o depăşire era scos în faţa brigăzii, criticat, admonestat şi acuzat că
„transformarea în omul nou”, mult trâmbiţat de mentorii partidului prin elementele
de execuţie, lasă de dorit şi se reflectă în munca prestată de „banditul” din el.
Un caz concret a fost cel al studentului Radu Eugen din brigada XIV.
Ardelean de origine, moale la vorbă dar deosebit de inteligent, chiar subtil aş putea
spune. Brigadierul împreună cu pontatorul Petrică Ion,- supranumit şi şarpele cu
ochelar, fiindcă purta ochelari şi era viclean ca un şarpe – l-a scos în faţa brigăzii
pe Radu Eugen şi i-a atras atenţia că n-a excavat destul pământ şi că nu munceşte
cu destulă râvnă pentru a-şi spăla păcatele.
Radu, fără să-şi piardă cumpătul i-a răspuns că el munceşte atât cât poate
dar că el nu este „forgater”. În ciuda atmosferii tensionate, create de conducătorii
brigăzii, studenţii au izbucnit în râs pentru că nu cunoşteau semnificaţia cuvântului
„forgater”, care în grai moldovenesc echivala cu excavator. Pentru a schimba
atmosfera adunării scăpată pentru moment de sub control, li s-a impus băieţilor să
intervină fizică şi să-l lovească pe Radu cu câte o palmă.
Fiecare i-a aplicat lui Radu câte o palmă peste faţă dar duritatea loviturilor
nu a fost cea scontată de brigadier şi pontator, băieţii nemai fiind chiar aşa de
înfricoşaţi ca la începutul perioadei. În plus, a răsuflat şi faptul că lui Ţurcanu şi
altor descreeraţi din grupul de torţionari implicaţi în macabrul proces al reeducării
li s-a intentat proces tocmai de conducerea PCR cu scopul de a se spăla pe mâini şi
a demonstra că nu partidul este vinovat de iniţierea procesului de reeducare ci un
grup de studenţi care au abuzat de libertatea acordată în puşcărie şi partidul pasă-
mi-te nu ştia nimic.
În consecinţă, mişcarea legionară, reprezentată prin studenţi devenea ţap
ispăşitor şi nu PCR care, prin generalul Nicolschi, cel care a monitorizat, urmărit,
îndrumat şi coordonat mişcările executive ale celor care fuseseră recrutaţi dintre
studenţii moldoveni. Pe aceştia, unii dintre noi, i-au botezat „gunoaele lui Ştefan
cel Mare”, dar numai în surdină.
Adesea conducerea brigăzilor obişnuia să întrebuinţeze şi provocatori. De
exemplu, într-o bună zi m-am trezit că, pontatorul Petrică mă atenţionează că sunt
căutat de unul, pe nume Petrescu sau Petrovici, la geamul brigăzii. M-a sfătuit să
discut în aşa fel cu cel care mă căuta (necunoscut de mine), încât să-l trag de
limbă, să aflu ce gândeşte şi apoi să-i spun. Cu alte cuvinte să devin turnător. I-am

328
răspuns că am înţeles şi am început în aşa fel discuţia cu cel care mă căutase încât
să-mi dau seama pe ce teren păşesc.
Am fost deosebit de surprins când individul mi-a pomenit numele
bunicului meu, care m-a crescut după ce am rămas orfan, descriindu-mi situaţia de
acasă. Bănuiala s-a estompat şi am început să cred că nu este „un turnător”, la
rândul lui „băgat pe fir” (expresie utilizată de studenţi).
Am încheiat discuţia când mi-a spus că americanii vor veni în curând după
uştimele ştiri pe care el le are. Nu mai ştiu ce i-am răspuns dar am deviat discuţia
spre probleme minore.
În declaraţia pe care am fost obligat să o dau în camera brigadierului
Bogdănescu, am omis (cu risc) să fac referire la afirmaţia lui Petrescu. Ulterior am
aflat că acesta era numele lui real şi pentru a deruta posibilitatea unei anchete am
spus că am discutat cu Petrovici, aşa cum mi se spusese iniţial.
Câteva zile după aceea am stat ca pe spini aşteptând desfăşurarea
evenimentelor dar, m-am calmat când am constatat că nu s-a achimbat nimic în
atitudinea lui Petrică Ion. Am dedus astfel că a fost mulţumit.
Fiecare dintre componenţii brigăzilor era obligat să raporteze, în scris,
conţinutul oricărei discuţii purtate cu oricare lăgărist din altă brigadă. Eu, am aflat
dupa eliberare, respectasem consemnul fără a-i cauza vreo suferinţă lui Petrescu.
Una din cele mai grave fapte petrecute în această perioadă a fost aceea
legată de cazul doctorului Simionescu, adus în brigada XIII cu intenţia clară de a fi
supus reeducării.
Din câte am aflat, acest om de o fineţe sufletească deosebită, a fost torturat
în camera lui Bogdănescu, atât psihic cât şi fizic, de către o parte din studenţi în
frunte cu Bogdănescu (poreclit Ţurcanu II). În fiecare zi i se aduceau noi acuze ,
era supus la injurii din cele mai abjecte.
Atitudinea de neînţeles a studenţilor l-a deranjat şi într-un moment de
disperare, socotind că nu mai are nici o ieşire din această atmosferă infernală, s-a
îndreptat spre gardul de sârmă, care înconjura lagărul, păzit de sentinele (soldaţi ai
securităţii folosiţi pentru paza lagărelor, postaţi în gheretele montate din 50 în 50
m), hotărât fiind să-şi curme viaţa.
El ştia că sentinelele aveau ordin să tragă în oricare deţinut care s-ar fi
apropiat prea mult de gard, presupunându-se că ar avea intenţia să evadeze. În
consecinţă s-a expus iar sentinela, fără să stea pe gânduri, l-a împuşcat. Doctorul
Simionescu a murit pe loc, iar viteaza sentinelă a primit câteva zile de permisie, să
se bucure în sânul familiei de bravura sa.
Mai mult, sunt sigur că brigadierul Bogdănescu a fost bine dirijat de
ofiţerul politic Chirion şi de şeful lagărului din acea perioadă, Lazăr – evreu ungur.
Un om care nu făcuse rău nimănui şi-a pus capăt zilelor în mod voit.
În urma cumplitei întâmplări, frica studenţilor s-a accentuat. Pentru a putea
menţine starea de teamă în rândul tinerilor, în camera lui Bogdănescu au mai fost
aduşi şi alţi lăgărişti din alte brigăzi care se făceau vinovaţi de a fi vorbit împotriva
regimului.

329
 Acolo erau maltrataţi nu doar de Bogdănescu ci şi de câţiva studenţi
descreeraţi, răspândiţi prin alte brigăzi.
În felul acesta teroarea era cunoscută şi dincolo de limitele brigăzilor XIII
şi XIV, răspândindu-se în tot lagărul.
Sistemul acesta înfricoşase studenţii prin teroarea aplicată şi a durat până-n
anul 1954, când a avut loc procesul grupului Ţurcanu.
În ciuda acestor metode bestiale reeducarea studenţilor nu s-a putut face
aşa cum a sperat şi a dorit PCR, pentru că dragostea de neam şi de ţară, sădită de-a
lungul timpului în sufletele lor, n-a fost ştearsă niciodată, rămânând în cele mai
ascunse cute ale sufletului.
Cu siguranţă în numărul excepţiilor se vor număra şi oportuniştii care s-au
compromis prin declaraţiile date în faţa lui Ţurcanu la Piteşti, Popa Ţanu la Gherla,
incapabili să reziste torturilor la care au fost supuşi cu mult sadism.
Din zvonurile care circulau prin lagăr, se pare că li s-a promis că urmând
cu credinţă drumul indicat de securiştii specializaţi în domeniul reeducării, vor
primi grade în chiar instituţia securităţii atunci când vor fi eliberaţi.
Aceasta a fost momeala pe care au acceptat-o cei care s-au compromis şi s-
au înfundat în noroiul reeducării, dincolo de orice limită.
Majoritatea studenţilor chinuiţi, unii mai devreme, alţii mai târziu, au
reuşit să-şi revină la felul normal de a gândi ca atunci când se bucurau de tinereţe,
de libertate.
Flăcările iadului prin care au trecut le-a mistuit sufletele pure odinioară,
dar acum îşi cântăreau cu mare grijă cuvintele adresându-se doar oamenilor de
mare încredere.
Chinurile îndurate le-a măcinat nu doar trupurile ci şi sufletele dar speranţa
în alte vremuri nu s-a stins niciodată din gândurile lor.
În ciuda tuturor vicisitudinilor suportate, tinerii de odinioară, azi din plin în
vârsta a treia, au rămas oameni şi acesta este cel mai mare câştig.

330
 PAŞTELE BĂDIEI VASILE
Mihai RĂDULESCU (Bucureşti, Romania)
fost deţinut politic

e aflăm la penitenciarul Sucevei, în anul 1948, într-o cameră unde, ca

N şi în celelalte, nu exista nici un pat. Deţinuţii zăceau pe jos, pe nişte

rudimente de pături. Foamea te rodea cumplit. Ziua nimeni nu deranja
reţinuţii. Nopţile, în schimb, erau odioase, sfâşiate de urletele celor schingiuiţi.
Eugen socoti că, în mod premeditat, erau lăsate deschise uşile camerelor de
anchetă, să se audă în toată închisoarea ce se petrecea acolo.
Cât stătu în acea cameră, Eugen Sahan cunoscu un ins mai în vârstă decât
ceilalţi colocatari –, care-i impresionă pe toţi prin blândeţea sa. Numele îi era
Vasile Ungureanu. Student cu ghiocei deasupra tâmplelor, făcea şi pe dascălul la o
biserică ieşeană. Ocupa o cameră a unei case parohiale. De fapt, îi fusese
repartizată o locuinţă pe care, el nefolosind-o, din mila sa, odihneau sub acoperişul
ei sumă de studenţi care n-aveau unde pune capul. Aceasta fusese pricina arestării
sale: considerat gazdă de complotişti, mai precis: de legionari. Nea Vasile, cum i se
zicea, te împresura cu o privire de culoarea văzduhului şi caldă de te topea. Toţi se
împrieteniseră cu el.
Într-una dintre seri, Vasile Ungureanu fu cărat la anchetă, pe la ceasurile
şapte-opt. În jurul orei unu noaptea, se deschise uşa şi fu aruncat în cameră un trup
inert. Era al lui nea Vasile. Fiecare rămase încremenit în ungherul său. Nici un fir
de praf din încăpere nu se clinti. Toată suflarea era îngheţată de groază.
Speriat şi el, Eugen, totuşi, îşi făcu loc printre cei întinşi pe jos către masa
de carne şi sânge. Se mai strecură cineva alături de el. Îl ridicară împreună cu
băgare de seamă pe cel părăsit pe ciment. Îl cărară la locul unde bărbatul ajuns o
ruină aţipea deobicei. Acum gemea.
– “Nea Vasile, ce ţi s-a-ntâmplat?”
– “Lăsaţi, copii, că trece, trece”, abia auzit şi cu mare dificultate, dar
hotărât să-i împiedice pe cei doi a face caz de necazurile lui.
Era plâns. În ce hal se afla! Când l-au desfăcut la cămaşă şi pantaloni, de la
cap şi până la genunchi numai urme negre, una lângă cealaltă, parcă aşezate cu
pensula de către un zugrav dibaci, încrustăturile loviturilor de bâtă; şi pretutindeni
roşu. Din el curgea sânge, sânge curat.
Eugen şi cu necunoscutul care-i sărise într-ajutor (şi care se prezentase:
Şura Bogdanovici) trecură la a-l îngriji fără nici o pricepere. Comprese pe picioare,
pe spate, pe tors. Îl oblojeau cât posibil.
Eugen Sahan nu mai rămase în încăpere decât trei-patru zile cel mult, şi fu
dus la Bucureşti, în cătuşe, pe tren, nemaiştiind nimic despre ce lăsase în urmă.

331
 *

Cu prilejul primei vizite făcute de mine în Târgu-Neamţ m-am îndreptat

spre biserica cea mai apropiată de locul unde mă depuseseră nişte necunoscuţi
binevoitori. Mă aduseseră aici în automobilul lor, taman de pe la Mănăstirea Cozia,
îmi pare.
Un bărbat uscăţiv, blând şi îndatoritor, cu priviri adânci albastre, ce grăiau
mai mult decât cuvântu-i smerit şi lipsit de iniţiativă, jenat parcă de a mă obosi cu
răspunsurile modeste pe care le dădea întrebărilor mele entuziaste, curioase, dar şi
cu o evlavie evidentă şi plină de bucuria că mă aflam în Moldova, socotită de mine
o Galilee a românilor, mă întâmpină în pridvor, cu o cheie de metal, cât toate zilele,
în dreapta, tocmai când intenţiona să încuie şi să iasă. Doream să ştiu tot despre
acea clădire liturgică, dar şi despre câte altele mai aveam de cunoscut în micuţul
oraş, precum şi ce trasee mănăstireşti se răspândeau de acolo prin jur, ce oameni
deosebiţi eram dator să cunosc, ce preoţi cu har şi câte şi mai câte altele, toate
înghesuite într-o clipă, sub un singur semn de întrebare, atunci când omul se gătea
de plecare la treburile sale, un cântăreţ bisericesc, de bună seamă, îmi spuneam, ori
un paracliser sau un om de servici, dar fiu al altarului aceluia şi mai ales... al
Moldovei lui Ştefan! Mă amăgeam că pentru un iubitor ca mine al locurilor sale
natale merita să zăbovească, mare fiindu-mi setea de fiorul moldav al cărui cult îl
aveam...
Aşa a şi făcut, cu dragoste, cu dăruire de sine, cu ştergere de sine,
împărtăşind exultarea mea, lăsându-se antrenat de întârziata-mi adolescenţă uşor de
citit în focul entuziasmului. Mi-a dat explicaţii unde s-a priceput; pentru acelea ce-i
lipseau îşi tot cerea scuze; mă asigura că voi găsi alţii mai ştiutori decât el; mă
încuraja să caut persoanele pregătite să-mi satisfacă nevoile culturale; m-a lămurit
cum să ajung la Cetate şi cum să găsesc la poalele ei casa unui fost asistent
universitar specializat în medievalistică şi cel mai bun cunoscător al respectivei
Cetăţi, pe nume cred: Constantinescu, alungat din învăţământ de regimul necruţător
cu cărturarii naţionalişti. Când i-am dat dezlegare, s-a suit pe bicicletă şi s-a
depărtat ca un bătrân copil cuminte care a primit îngăduinţa profesorului să
părăsească sala de clasă.
Am rămas în Humuleşti, peste pod, timp de două săptămâni. Şi atât de
îndrăgostit m-am simţit de zonă şi de locuitorii ei încât, în vacanţa din cursul verii
următoare, acolo am alergat fără ezitare. Mă împrietenisem cu dascălul Vasile
Cozma şi cu soţia sa Jana şi ani la rând le-am fost oaspete. Târgul a ajuns oraşul
meu de adopţie, că mult l-am iubit şi-l mai iubesc!...
Într-o seară, când gustam noi un pahar de vorbe udat cu sângele viei
dinapoia bucătăriei unde zăboveam, iaca intră omul meu! L-am recunoscut pe dată,
deoarece fusese cel dintâi moldovean care mă îmbătase cu bunătatea lui, în urmă cu
câţiva ani, într-acea biserică. M-am manifestat ca atare. Şi el arăta tare bucuros că
mă revedea, deşi acum, lunile trecând şi fumurile mai risipindu-mi-se, îmi dau
seama că buna lui cuviinţă era aceea care-l îndemna să nu-mi strice cheful şi să se
prefacă a mă fi ţinut minte în aceeaşi măsură. Oricum, de atunci înainte s-ar fi spus

332
că se lumina văzându-mă, după cum şi mie-mi bătea inima mai cu căldură când îl
întâlneam.
– “Domnul Ungureanu şi domnul profesor Rădulescu”, făcu prezentările
gazda.
Am asistat, ca un om al casei ce ajunsesem, la convorbire. Noul venit se
afla într-o lungă şi perseverent desfăşurată curte pe care i-o făcea prietenului meu,
domnului Cozma, pentru ca acesta să susţină, ca dascăl de vază în zonă, a fi şi
dânsul numit cântăreţ la vreo biserică, pentru că nu mai avea din ce trăi.
Îi observam smerenia: nu semăna cu a unui credincios de rând, nici cu a
unui călugăr. Avea un gust al unor indescriptibile umilinţe îndurate, acumulate în
ani, răbdate împotriva demnităţii revoltate în tăcere. Numai o victimă de o viaţă,
sub călcâiul zdrobitor al comunismului, purta astfel de stigmate pe chip. Nu mi-a
fost greu să ghicesc că era un fost deţinut politic, ca şi mine, cu atât mai mult cu cât
numai pentru de-alde noi a primi o slujbă pe plac constituia o cumpănă de o
dificultate fără seamăn. După plecarea lui, l-am iscodit pe domnul Cozma, să-mi
verific deducţia. Aşa era: fost locotenent, fost prizonier în Siberia, revenit, a mai
făcut şi ceva închisoare în ţară, cam multişor, şi se chinuia să-şi târească sufletul de
la o zi la alta, având, dacă-mi aduc bine aminte, şi o mamă bătrână şi neputincioasă
în sarcina sa. Şi-ar fi luat el un atestat de cântăreţ bisericesc, însă examenul de
asimilare se dădea rar, la câţiva ani o dată.
După trecerea altor veri, am aflat că primise postul râvnit, că mama îi
fusese înălţată într-o lume mai bună şi că domnul Ungureanu se căsătorise cu o
învăţătoare pensionată medical, soţie cumsecade şi vrednică, dar care-l adâncise
într-o lume a tăcerii, lipsindu-i dumneaei complet auzul. Îşi amărau zilele în
sărăcie, mi se spunea, având drept toată avuţia numai credinţa şi demnitatea.
Apoi domnul Ungureanu muri.

L-am reîntâlnit în pragul altei biserici, în fruntea unui sobor ciudat slujitor:
în cartea de amintiri din detenţie scrisă de Dumitru Gh. Bordeianu.
Mai întâi, iată-i portretul:
“Sub acest nume, „Maglavit‟, l-am cunoscut noi toţi, cei arestaţi de la Iaşi
şi încarceraţi la Suceava, apoi toţi tinerii de la Piteşti, de pe secţiile de muncă
silnică şi în special cei de la camera 3 subsol, pe bădia Ungureanu. I s-a dat această
poreclă pentru că plecase pe jos, de la Iaşi până în sudul Olteniei, în satul Maglavit,
în anii 1935-1936, ca să vadă minunea acelui cioban, din acest sat, pe nume:
Petrache Lupu. Vasile Ungureanu era din Târgu-Neamţ, cântăreţ sau dascăl de
biserică.
“(...) ‟Maglavit‟ făcuse războiul şi fiind talentat la muzică, s-a înscris ca
student la Conservatorul de Muzică din Iaşi (...). A fost arestat în 1948, la vârsta de
46 ani, şi a fost condamnat la 15 ani de muncă silnică.”
N-aş fi crezut că ne despărţeau chiar două decenii; foştii deţinuţi
beneficiază de această neobişnuită caracteristică biologică: îşi întârzie
îmbătrânirea, cu tot atâţia ani câţi au pierdut; până la o vreme; pe urmă, ea parcă s-
ar grăbi să recupereze. Or, în 1948, aveam 12 ani. Diferenţa dintre noi era de 34

333
ani. Felul cum arăta cunoştinţa mea – atât de tânăr părea! – constituia o încălcare
flagrantă a legilor firii, ce merită luată în seamă de geriatri, cu atât mai mult cu cât
observaţia mea nu priveşte un caz izolat, ci poate fi considerată generalizabilă.
Măcar dacă s-ar ajunge la un rezultat cu implicaţii în existenţa semenilor, am spune
că atâta suferinţă românească inutilă devine o necesitate pentru perpetuarea tinereţii
membrilor speciei şi astfel... ne-ar ajunge temniţele dragi!
“Crescut în duhul Ortodoxiei mănăstirilor din regiunea Neamţului”,
glăsuieşte memorialistul mai departe, “de unde era de baştină, era un adânc creştin,
cu o trăire care putea fi luată ca model. Fiind un om bun şi paşnic, care nu accepta
violenţa, războiul, cu toate atrocităţile lui, îl îngrozise. Era împotriva oricărei
violenţe şi deaceea torturile care au fost aplicate aici”, e vorba despre reeducările
de la închisoarea din Piteşti, “l-au înspăimântat. (...) S-a impus prin blândeţea şi
bunătatea lui, dar mai ales prin trăirea lui mistică.”
Până să se declanşeze urgia bătăuşilor reeducatori asupra noilor veniţi în
închisoare, bădia Vasile iniţiase un grup de trăire patristică. Câţiva deţinuţi tineri,
sub îndrumarea sa, cercau rugăciunea necontenită, pe rând luându-şi rugăciunea
unul altuia, astfel ca niciodată să nu rămână camera fără rugător. În restul timpului
vorbeau despre vieţile sfinţilor sau se retrăgeau de lângă ceilalţi, să practice
rugăciunea inimii. Îndrumar îi erau lui nea Vasile scrierile Sfinţilor Părinţi, “Vieţile
Sfinţilor”, “Patericul”, citite şi răscitite de el întreaga viaţă şi de multe ori discutate
şi aprofundate cu călugării şi ieromonahii. Alături de prelegerile de filosofie ale lui
Costache Oprişan, cercul său de studiu şi practică duhovnicească se instituia far
pentru tineretul adunat în acea cameră – 3-Subsol –, o lumină şi o deschidere către
un viitor nou, îmbunătăţit, mai apropiat de spiritul hristic.
Greu i-a atârnat pe umeri iniţiativa sa creştinească! Zaharia, conducătorul
caznelor din acea cameră, când se declanşă furia studenţilor ce voiau să se
elibereze pe spezele colegilor lor, torturându-i pe aceştia pentru a-şi renega crezul,
credinţa, hotărârea de a nu colabora cu ateismul comunist, Zaharia, ziceam, l-a luat
drept ţintă specială pe bădia Vasile, cum explică Dumitru Gh. Bordeianu, “în a-l
batjocori, dispreţui, umili şi tortura cu atâta cruzime. A suportat tortura ca un
martir; dar ceea ce îl impresiona până la lacrimi era atunci când vedea pe unul din
aceşti tineri torturat şi deaceea tresărea la fiecare lovitură de ciomag, parcă l-ar fi
lovit pe el.”
Spre lauda unuia dintre deţinuţii într-atâta de decăzuţi încât se număra
printre conducătorii reeducărilor de la camera 3-Subsol, pe nume Eugen
Măgirescu, bădia Vasile, ne comunică Bordeianu, “nu a fost ucis. (...); îi spunea că
era nebun de atâta misticism; a fost lăsat în pace”. Măgirescu, la rândul său, fusese
una dintre marile victime ale acelor călăi aflaţi în subordinea directă a securităţii şi
atâta de chinuit se trezise încât acceptase să devină el însuşi călău, pentru a nu mai
suporta cazna ce-i depăşise puterile.
E un fel de a vorbi că bădia Vasile fusese lăsat în pace. Vom vedea îndată
ce s-a înţeles prin aceasta. Ce e sigur e că nu i s-a mai cerut să-şi bată confraţii,
deoarece nu s-a obţinut absolut nici un rezultat în această privinţă. Vasile
Ungureanu lăcrima şi spunea că n-o putea face. Măgirescu, menţionează

334
memorialistul, “avea un deosebit respect pentru acest om. Fiind mai în vârstă decât
noi, că putea să ne fie tată, a fost ascultat, stimat şi iubit într-atât încât vedeam pe
unii de pe priciuri plângând de durerea bădiei Vasile, atunci când era torturat. Au
fost aceia care n-au lovit niciodată pe nimeni”. Cu atât mai mult cu cât calitatea sa
cea mai impresionantă era, ne mărturiseşte Dumitru Bordeianu, că-l “durea durerea
altuia”.
Portretul lui Vasile Ungureanu, de la care am plecat, îşi atinge apogeul sub
pana redactorului amintirilor din temniţă: “Bădia Ungureanu avea înfăţişarea unui
sfânt bizantin din iconografia răsăriteană şi a fost printre puţinii camarazi, pe care
i-am întâlnit în închisoare, care postea miercurea şi vinerea post negru, iar
mâncarea lui o dădea altora. Datorită acestei trăiri, a fost printre puţinii (...) asceţi,
pe care i-am văzut cu ochii mei în care foamea nu şi-a înfipt colţii. Pentru aceştia
trăirea telurică avea mai puţină importanţă, pentru că ei trăiau în alte sfere. Cum nu
voi crede în Vieţile Sfinţilor şi ale martirilor mistici şi asceţi răsăriteni, când i-am
cunoscut şi văzut pe camarazii mei care duceau o viaţă după modelul lor, trăind în
stare de sfinţenie? Am redat atitudinea exemplară a bădiei Ungureanu pentru a nu
trece cu vederea pilda acestui adevărat creştin.”
Autorul din care citez relatează o altă întâmplare cumplită:
“Se apropiau Paştele anului 1951 şi, într-o seară, văzându-l pe bădia Vasile
plângând de durerea fraţilor săi, a fost întrebat de ce plângea. Răspunsul lui a fost
simplu: ‹‹Plâng de durerea fraţilor››. Fraţii lui erau cei bătuţi. Zaharia, enervat, a
intervenit brutal: ‹‹Cum, mă, bandit mistic, ăştia sunt fraţi pentru tine, nu sunt ei
bandiţi ca şi tine?››. Cu naivitatea unui creştin pios, Ungureanu i-a răspuns:
‹‹Pentru mine ei nu sunt bandiţi, pentru că nu mi-au furat nimic şi nu mi-au făcut
nici un rău!››
“– ‹‹Cum, nu te-au bătut?››
“– ‹‹Nu ei m-au bătut!››, fu răspunsul dat lui Zaharia.
“– ‹‹Ia să-i faci tu o caracterizare şi să spui despre alt mistic înrăit ca tine,
de banditul Bordeianu, ce părere ai despre el?››
“Toţi din cameră se aşteptau ca Ungureanu să-mi facă un portret în tonul
demascărilor” – adică să-l acuze că nu era comunist încă: asta se petrecea, printre
altele, cu prilejul demascărilor. “Ungureanu, cu simplitatea Sfinţilor”, reiau
povestirea lui Bordeianu, “cu cele mai simple cuvinte, a răspuns:
“– ‹‹Fratele Bordeianu este un om blajin››.
“A fost cea mai simplă caracterizare pe care mi-a făcut-o vreodată cineva.
Şi acum, când scriu aceste amintiri, îmi sună în urechi aceste cuvinte.
“Enervat până la nebunie, Zaharia s-a năpustit asupra bietului om, l-a
călcat în picioare, l-a bătut, l-a zdrobit, încât nu mai ştiai dacă era om sau o masă
de carne sângerândă. Aşa plăteau oamenii cinstiţi.”
Vasile Ungureanu intrase în temniţă format de mănăstirile moldovene: cu
„inimă bună‟. El n-a putut deveni gâdele fraţilor săi: era creştin adevărat, acest
student întârziat.
Acum suntem pregătiţi să înţelegem ce tortură, mai ales duhovnicească, li
se pregătea „îmbunătăţitului lui Dumnezeu‟ poreclit “Maglavit” şi celor din grupul

335
lui de credincioşi, numiţi „mistici‟ de către reeducatori, ce batjocură li se gătea cu
prilejul Sfintelor Paşti din 1951.
Noua născocire a infernului îşi începu desfăşurarea de luni, în Săptămâna
Patimilor. Zaharia aduse din altă celulă nişte mături cu coadă, tocite, şi un ghem de
sfoară. Le înmână următorilor studenţi: zisul „Maglavit‟, Nedelcu, Dumitru
Bordeianu, Paul Popescu, Zelica Berza, Grigoraş, Huţuleac, Sântimbreanu, Reus,
Gheorghiu, Andrişan, cu porunca să lege cruci din ele, pentru Vasile Ungureanu
cea mai mare. (Nu peste multe pagini, mărturia lui Gelu Gheorghiu, abia pomenit,
o va confirma pe aceasta.) Aceştia erau izolaţi de restul deţinuţilor. În dreptul lor,
depuse nişte cutii de conservă goale. Mai era acolo şi o sticluţă cu dop, ce conţinea
un lichid. Pe de altă parte, întinse la zece dintre cei ce se deziseseră de crezul şi
credinţa lor nişte foi de hârtie pe care erau înscrise tot felul de injurii, murdării şi
ofense la adresa Mântuitorului, înşirate în versuri cu măsura acelora din Prohod.
Iată descrierea lui Dumitru Bordeianu.
“De după masa de luni şi până-n Vinerea Mare, când se cânta Prohodul în
bisericile noastre, precum şi în cele trei zile de Paşti, s-a cântat pe melodia
Prohodului, de către cei zece (...) tot acest repertoriu de pornografii, măscări şi hule
aduse împotriva Fiului lui Dumnezeu.
“Noi, cei consideraţi ca „mistici‟, am fost purtaţi timp de 8 zile, prin
cameră, de la un capăt la altul, în frunte cu Ungureanu, închipuind Patimile
Domnului. Lui Ungureanu i-au făcut o coroană de spini. Iar în cutiile de conserve
s-a pus mangal, stropit cu gaz lampant, i s-a dat foc, ca să tămâiem cu ele. Iar noi
mergeam în genunchi, făcând mătănii.
“Ca niciodată, l-am văzut pe Ungureanu plângând, îngrozit de ceea ce ne
forţau să facem.
“(...) După opt zile de mers în genunchi, ni s-au rupt pantalonii, iar
genunchii erau numai o rană.”
Unuia singur dintre cei aleşi i s-a îngăduit ieşirea din şir, când a săvârşit-o,
dealtfel, el singur: înnebunise mai demult, datorită bătăilor, şi i se acordau, când şi
când, astfel de privilegii; era Nedelcu.
Cum a spus, pe atunci copilul, Sergiu Măndinescu, un poet foarte dotat al
puşcăriilor pentru politici:

“Din cei ce au trecut pe acolo, numai morţii trăiesc

“asemenea lui, aşijderea ţie,
“iată, de pildă eu: umblu, vorbesc,
“dar viaţa mea nu-i, prietene, decât o moarte vie.”

Fără ca cele ce urmează să aducă modificări radicale ale chestiunii

discutate sau să îmbogăţească într-un mod nesperat informaţiile noastre privitoare
la Vasile Ungureanu, contactul direct cu unul dintre vieţuitorii din camera 3-subsol,
domnul Gelu Gheorghiu, de care dăm seama mai jos, contribuie categoric la
definirea mai precisă a bădiei Vasile, acest mare trăitor creştin, un chip memorabil

336
de suferitor al martiriului la care au fost supuşi creştinii ortodocşi români în
temniţele comuniste.

Gelu Gheorghiu a trecut prin camera 4-Spital şi în tovărăşia altor doi

neîmblânziţi a fost mutat aiurea, însoţiţi de ironia lui Ţurcanu, hohotită pentru
urechile celor rămaşi locului:
– “I-aţi văzut? Au fost tari! N-au vorbit. Bravo lor! Urmează, gata, să
iasă...”
Cu astfel de cuvinte, scoşi de acolo – ce eliberare! –, au ajuns într-o
chiţimie unde au mai zăbovit vreo lună-două.
Manciu, Andreescu şi cu el, Gelu Gheorghiu. Nu acum vom vorbi despre
cele petrecute în chiliuţă, nici despre insul introdus printre ei, venit de afară să-i
tragă de limbă, care se recomanda avocat. Rămâne pentru altă dată.
Spre toamna lui „50, după o serie de noi schimbări, el şi cu Manciu au fost
conduşi la camera 3-Subsol, acel Manciu care a constituit pentru Gelu o obsesie pe
parcursul întregii vieţi de atunci înainte, şi abia în urmă cu doi ani s-a dumirit că,
de fapt, nu fusese o plăsmuire frumoasă a minţii sale, ci că existase cu adevărat.
Ţurcanu i-a aruncat într-un ungher – el făcea de capul lui aceste mutări,
având totală libertate de mişcare prin puşcărie, cu un fel de şubă pe umeri şi cu
cheile în mână.
Gelu şi-a rotit privirile în jur, peste chipurile noilor confraţi: nimeni în
afară de Leonida, din comitetul de cameră, nu-i era cunoscut. Iar Leonida nici
vorbă să fi fost o victimă, ca ceilalţi, ci era unul dintre călăii prin mâinile cărora
trecuseră serii întregi de estropiaţi. Acesta, în mod nesperat, a reprezentat norocul
lui Gelu, pentru că Leonida rămăsese cu impresia că noul venit îşi făcuse
demascarea sus. În afară de bestia numită, nu cunoştea pe nimeni. Aici fuseseră
adunaţi moldovenii.
În camerele de la subsol nu numai că Ţurcanu înghesuise pe cei cu pedepse
mari, de la 10 ani în sus, dar îi grupase şi după alte criterii, astfel încât oamenii să
fie între cunoscuţi, să se poată denunţa unul pe celălalt tocmai deoarece ştiau multe
unul despre altul. La fel, într-altă parte erau muntenii, dobrogenii, ardelenii ş.a.m.d.
Aici, repet, numai moldoveni. Aşa că Gelu, fiul unui hotelier din Griviţa, deci
bucureştean get-beget, nu cunoştea absolut pe nimeni. Numai în cadrul
maltratărilor la care erau supuşi şi a turnătoriilor făcute, izbuti şi Gelu Gheorghiu
să se dumirească fiecare cu cine fusese angajat în acţiune, ăsta cu ăla, ăstălalt cu
ălălalt...
Şef de cameră, după ducerea lui Leonida aiurea, a rămas Zaharia, ajutat de
Măgirescu şi de Păvăloaie. Lui Zaharia, nimeni nu i-ar fi dat atenţie. Era un tinerel,
ca toţi soţii săi, de statură mijlocie, şaten spălăcit, fără nimic ce să fi sărit în ochi;
pe deasupra şi apolitic. Cei din jur au băgat de seamă că era amator de muzică
clasică şi mai ales de operă. Gelu l-a întâlnit în dubă pe fratele mai mic al lui
Măgirescu, Cedric după numele de botez. Şi el a intrat în reeducări împreună cu
ceilalţi, prin iunie „50.

337
 Printre dânşii se număra şi inginerul Bolfosu, al cărui contact cu Ţurcanu a
fost mai deosebit decât al fraţilor de suferinţă, fiindcă Bolfosu tot căuta să-i
demonstreze – era un om şi fin şi bine pregătit, nu numai din punct de vedere
profesional, ci şi intelectualiceşte în general, un fel de artist, căci, mai târziu, mult
după încheierea expe-rimentului despre care vorbim, le cerea colegilor de detenţie
să-i dea, de pildă, zece cuvinte şi să-i spună în ce voiau să le introducă: într-o
poezie de dragoste sau într-una de jale etc.. Deci era capabil de multe
giumbuşlucuri în materie de versificaţie; în tinereţe, se credea, fusese speranţa
revistelor de poezie cu care colabora mereu sub alt nume. După cum spuneam,
Ţurcanu nu-l brutaliza, nu-l schingiuia ca pe ceilalţi. Îi dădea o palmă, îl trântea pe
jos; îi mai dădea două-trei de-l tăvălea iarăşi; apoi îl ridica din nou, deşi Bolfosu îl
lua cu: – “Bine, domnule, dar mata nu înţelegi că greşeşti din punct de vedere
ideologic, deoarece comunismul...” – “Ia-te uită cine-mi dă mie lecţii...” Nici unul
nu îndrăznea să facă asta! Şi arde-l; şi pune-l jos; şi iar îl scula; şi: – “Ei, cum e
mă?” – “Ceea ce am spus constituie o realitate. Ştiţi că...” Doi oameni au putut să
păstreze atitudinea aceasta: Manciu şi cu acest Bolfosu. Apoi cel din urmă a fost
separat de grup şi, pesemne, vârât într-o chilie de unul singur, faţă-n faţă cu
bătăuşii, s-a stors de la el ce se intenţiona să se afle, după care i s-a dat drumul la
Aiud.
Mai târziu au remarcat că Zaharia avea zile când, afanisit, îşi plimba
privirile dispreţuitor pe deasupra tuturora, parcă dezinteresat de orice, iar în altele îl
apucau crizele. Când intra în ele, îi forţa pe Măgirescu şi pe Păvăloaie să
depăşească în duritate tot ce puteau născoci. Dacă el lipsea din încăpere, perechea
lor mai scăpa câte un gest de înţelegere, de omenie, oricât de pe furiş sau de
mascat. Măgirescu era un bărbat ai fi zis că
frumos, parcă brunet. Urmase dreptul, deci fusese coleg cu Ţurcanu. Legionar, ca
şi Păvăloaie. Ultimul numit fusese un tip foarte activ, axat pe ideologie. Pe urmă a
căzut în aşa fel încât nu şi-a mai revenit niciodată. Pe când Măgirescu, deîndată ce
a scăpat din Piteşti, a şi redevenit ce fusese înainte. A scris şi o broşură, “Moara
dracilor”, în care mărturisea chinurile suferite până la cădere, dar nu şi cele făptuite
după ea. A compus şi poezii pe aceeaşi temă. Unora le-a cerut iertare pentru ce le
făcuse, însă vorba aceea... mai sunt multe de spus cât priveşte remuşcările
colaboraţioniştilor. Iar dintre ceilalţi prezenţi în cameră, Gelu Gheorghiu nu-l
cunoştea pe nici unul.
Pentru că cei trei au fost pomeniţi, este bine să aflăm câte ceva despre
dânşii, pentru a înţelege mai limpede unde nimerise omul nostru şi în ce atmosferă
se vor desfăşura cele ce urmează.
În conformitate cu declaraţia lui Mihai Livinschi, Nicolae Zaharia şi-a
început reeducărilor în calitate de victimă a miliţienilor penitenciarului Piteşti, în
camera 4-Spital, la sfârşitul lunii decembrie 1949. Un grup minor de reeducatori a
fost ţinut în frâu de masa deţinuţilor din celulă, de furia cărora i-au salvat
Dumitrescu, directorul penitenciarului, şeful de secţie Nicolae Lăzăroiu, caraliul
Gheorghe Georgescu, toţi pândind pe la uşă evoluţia acelui început de cazne
gândite de securitate, dar puse în practică de către anumiţi deţinuţi lipsiţi de

338
caracter, ce sperau să devină securişti, sistem neobişnuit prin închisori
(“Memorialul Ororii. Documente ale Procesului Reeducării din închisorile Piteşti,
Gherla”, Bucureşti, Editura Vremea, 1995, p.250). “Convingerea” izbutindu-se cu
acel prilej, ulterior îl găsim pe Zaharia alături de Virgil Bordeianu, Alexandru
Mărtinuş, Titus Leonida, Ludu Soare, Teodor Stănescu, Ioaniţă Sârbu, Mihai
Scutaru şi alţii, bătând până ce victima ajungea în nesimţire, iar când îşi revenea
era din nou luată la bătaie (p.289).
În procesele verbale de anchetă ce au precedat condamnarea la moarte a lui
Eugen Ţurcanu şi executarea sa, el specifică despre Constantin Păvăloaie şi Eugen
Măgirescu a-l fi ajutat în “demascare din vara 1950 până în decembrie 1951”. Cel
dintâi este caracterizat, ca făcând parte dintr-un grup restrâns de “apropiaţi ai
acţiunii de “demascare”.” Ambii i-au fost indicaţi colonelului M.A.I. Sepeanu
(unul dintre răspunzătorii pe linie M.A.I. de reeducări, condamnat, mai târziu,
pentru aceasta) de către acelaşi Ţurcanu ca oameni de mare încredere (p.127).
Conform unei mărturii, Păvăloaie a trecut şi el prin bătăile suferite de reeducaţi, ca
victimă a lui Nuty Pătrăşcanu, care l-a schingiuit “sălbatic şi bestial” (p.208). Mai
mult, a fost brutalizat, alături de Angelescu, Iosif V. Iosif, Pop Cornel, în camera 4-
Spital, de miliţianul Lăzăroiu, în ianuarie 1950. În contradicţie cu astfel de
informaţii, conform majorităţii mărturisirilor, el a fost un privilegiat încă de pe
timpul detenţiei în penitenciarul Sucevei, unde fusese numit să lucreze la bucătărie
împreună cu alţi trei legionari (p.257). Pentru Dan Dumitrescu, Constantin
Păvăloaie a fost implicat în reeducare într-o poziţie de prim rang, încă din Suceava,
unde s-a aflat printre apropiaţii atât ai lui Bogdanovici, cât şi ai lui Ţurcanu, într-o
perioadă când, spre deosebire de el, Eugen Măgirescu se opunea reeducărilor, iar
Eugen Ţurcanu îl va cita (pe cel din urmă) într-un interogatoriu din aceeaşi
perioadă cu cel anterior citat, printre deţinuţii “maltrataţi un timp mai îndelungat”.
Dealtfel, în cartea scrisă de el, după eliberarea din temniţă, se poate constata cum a
fost “convins” să devină reeducator. Despre mărturia lui Dan Dumitrescu trebuie să
ştim că ea constituie una dintre cele mai puţin veridice dintre toate câte s-au obţinut
în aceste anchete ale groazei ce pregăteau tot atâtea gropi câţi anchetaţi existau în
acel moment.
Alături de conducerea demascărilor într-o celulă sau alta, Păvăloaie, în
calitate de provocator, era băgat în camere cu elevi şi alţi tineri de orientare politică
deosebită de cea legionară. Rostul său şi al altora acolo era de a-i convinge pe
ceilalţi să adopte linia legionară. Educaţia ce li se făcea consta în predarea de
poezii şi cântece ale Gărzii, de comunicarea şi comentarea legilor şi poruncilor
legionare, de coborâre pioasă în istoria Mişcării. El şi cu Ieronim Comşa, mai
aveau misiunea de a observa comportarea celorlalte caiafe, trimise cu aceleaşi
scopuri în respectivele camere, pentru a-şi denunţa colegii de misie, în cazurile în
care nu-şi îndeplineau sarcinile primite de la Eugen Ţurcanu şi, mai ales, ar fi
încălcat consemnul tăcerii asupra a ce pregăteau atunci.
Iar ce anume pregăteau întrece orice închipuire sănătoasă. Tineretul indus
de ei în rândurile legionare intra în moara dracilor ca legionar, tot învăţătorii lor
găsindu-se în fruntea acelora care deşelau bieţii copii, pentru “credinţa legionară”

339
demonstrată. Caracterul nebunesc al acţiunii lor este mai mult decât evident. Iar
principalii bolnavi de paranoia, aceia care au clădit sistemul acesta, de găsit în
rândurile şefilor securităţii, nu au fost încă desemnaţi ca atare de către nici un
medic psihiatru, iar societatea, atâta timp cât ei sunt în viaţă, continuă a fi
ameninţată de furia lor oarbă şi sângeroasă, astfel de boli nevindecându-se de la
sine.
Băieţii ceilalţi, aflaţi la început de viaţă, cei aruncaţi în arenă, vieţuiau cam
după cum urmează.
Poziţia obligatorie în cursul zilei era la marginea patului, cu mâinile întinse
înainte, să-ţi atingi vârful degetelor de la picioare, cu privirea aţintită tot înainte,
nici cârmind la dreapta, nici la stânga. Câte un „dălcăuş‟, doi, cum îi numea Gelu,
se plimbau printre priciuri...
Cea din vârf era categoria criminalilor; urma categoria iloţilor; între ele,
categoria dălcăuşilor, puşi să te păzească sau să-i ajute la bătaie pe cei din prima
categorie, mulţi dintre dălcăuşi luând-o iar de la început cu înghiţitul loviturilor,
pentru că iniţial se repezeau să scape, apoi dădeau înapoi, speriaţi de ce anume
făceau şi astfel erau luaţi la ochi ca nereeducaţi suficient.
Gelu Gheorghiu, în timpul anului petrecut acolo, s-a numărat în categoria
victimelor: numai „bandit‟, numai la marginea patului, numai cu mâinile pe
picioare, numai cu ochii fixaţi înainte şi aşa mai departe.
În timpul nopţii, somnul se efectua cu braţele de-a lungul corpului, peste
gioarsa de pătură. Erau perioade de pedeapsă când trebuia să dormi cu trupul lungit
pe spate, ca deobicei, însă cu braţele întinse în continuarea umerilor în sus.
Bineînţeles, să nu mişti, să nu te-ntorci, să nu carecumva să bagi mâinile sub
cuvertură pentru a face vreun semn celui de alături.
La început, până să le afli toate tertipurile, se mai găsea câte unul cu
misiunea să te îmboldească: – “Ce ne facem, frate?” – “Om vedea cum om rezista,
dar ne ţinem tare...”, îngăima celălalt încurajator.
Dimineaţa venea raportul. Toată lumea la marginea patului. Trecea Zaharia
sau Măgirescu, cu un aer marţial, prin faţa tuturora. – “Are vreun bandit ceva de
spus?! Are vreun bandit ceva de mărturisit din ce s-a întâmplat astă noapte?!”
Sărea chiar ăl de provocase: – “Domnule Zaharia, eu nu mai suport! Nu mai vreau
să fiu bandit! Azi noapte o frântură banditească din mine [astfel de formule
circulau între ei, pentru a se dovedi apartenenţa la categoria omului nou, comunist]
m-a îndemnat să-l întreb pe dânsul ce ne facem. Iar el mi-a răspuns că să
rezistăm...” Celălalt, provocatul, deşi mai puţin dedat la limbajul de lemn al
articolelor de fond din “Scânteia”, al unui Silviu Brucan sau al altora aidoma lui,
dacă învăţase lecţia, îi înapoia: – “Păi tu, banditule, de ce m-ai întrebat ca un
duşman de clasă ce eşti că ce ne facem?!” Acesta era motiv ca unul sau chiar
amândoi dintre respectivii să le încaseze din nou.
Curăţenia era prilej de chin suplimentar. Făcuseră răni şi la genunchi şi la
cap. Pentru că atunci când ajungeai la peretele din fund, te aştepta unul cu bâta şi te
izbea în creştet. – “Unu a trecut! Doi a trecut!” Tot lovea, tot lovea, tot lovea,
numa-n creştet. Iar cum munca se desfăşura doar în genunchi, aceştia erau şi ei tot

340
o rană. Unul dintre cei trei şefi stătea cu bâta să te atingă la cap. Ăilalţi, dălcăuşii,
se plimbau printre rânduri, să constate cum munceai. Într-o vreme, dar nu prea
îndelung, i-au pus să meargă pe vine, nu în genunchi, ceea ce era şi mai dureros. O
caznă mai cumplită era să cari, când umblai astfel, pe cineva în spinare. Dar până
şi-n atari situaţii „omul‟ ieşea la iveală din prăbuşirea tuturora. Au existat tineri
care, riscându-şi viaţa, încercau când şi când, să se mai sprijinească de ciment cu
vârfurile degetelor de la picioare, să-ţi înlesnească povara pe cât posibil.
După curăţenie, venea mâncarea de dimineaţă, apoi erau scoşi la veceu, pe
urmă începeau bătaia. Fie te întindeau pe jos, te izbeau cu bâtele, te călcau în
picioare, te loveau cu pumnii câte doi-trei, fie trebuia să alergi printre bâte, în timp
ce făceau diverse glume pe seama ta. – “Ia te uită cum aleargă armăsarul ăsta! Dă-i
cu nădejde, să gonească la galop!”
Când a ajuns Gelu în această cameră, erau vreo patruzeci de inşi acolo.
Puţini, doar vreo patru-cinci, şopteau cei mai vechi, trecuseră de partea gâzilor fără
a fi maltrataţi. Restul, treizeci şi ceva de oameni, s-au opus reeducării. Nu că s-au
opus cu forţa... Dar nu se demascau. Încercau, într-un fel, să scape... Vorba lui
Manciu: – “Da‟ ce, bă, nu eşti tot puşcăriaş ca şi mine?! De ce să-ţi spun eu ţie ce
am făcut? Să mă-nchin ţie?! Mă-nchin lui Dumnezeu! Am declarat ăluia,
anchetatorului care m-a bătut...” –Ei, na! Acum te-am bătut şi eu. Spune, mă, tot
ce ştii...” – “Ba nu, că tu n-ai dreptul să mă baţi. Tu eşti puşcăriaş ca mine, bă! Eşti
un pervers!”
După-amiaza, cu greutate în spinare sau fără, erai pus să stai proţăpit pe
tinetă într-un picior, dacă nu răspundeai ce aşteptau ei să audă de la tine. Sau se
năpusteau cu bumbăceala, fără nici un motiv. – “Băi, banditule, a-nceput să-ţi
meargă bine...!”
Timp de vreo lună şi ceva, oamenii au trăit aşa. Nici unul nu a fost chemat
să dea declaraţii în scris: să spui tot ce n-ai spus la securitate. Atât îi interesa. Te
băteau şi iar te băteau. Confruntau cuvintele tale cu ce declaraseră unul şi altul.
Vorba lui Ţurcanu: – “Nu-i nimic, mă. Noi avem timp. Peste un an tot o să
apară ăla să recunoască a fi îngropat cu tine armamentul. Atunci o să-ţi mai rup un
picior...”
Pentru majoritatea, aceste vorbe erau descurajatoare. Celor religioşi le
spunea: – “Roagă-te, măi, roagă-te, să te ajute Dumnezeu, să te scoată din lanţuri.
Însă, dacă nu vrea Ţurcanu, poate să vrea Dumnezeu. De pomană: nu vrea
Ţurcanu. Şi nu vrea până nu-i spui tu tot.”
Treceai la faza a doua. În faza a doua te puneau să torni. Te băgau într-o
cameră cu alţii pe care trebuia să-i asculţi ce vorbesc şi să-i denunţi. Peste o lună,
când îi luau pe ăia, te luau şi pe tine cu ei. Şi dacă se dovedea că n-ai fost cel dintâi
care să declare ce s-a vorbit acolo, era vai şi amar de oasele tale.
În faza a treia, erai obligat să-ţi loveşti semenul. Asta a fost cea mai grea
încercare. Sufletul, conştiinţa, spiritul, s-au vădit la unii mai puternice decât tot ce
inventau materialiştii aceia pentru a te distruge ca om. Pe deasupra, dacă apucai să-
l baţi pe vreunul, deveneai şi bun de şantaj. “Păi, bine, băi, ţi-ai bătut şefu‟ şi-
acuma faci pe nebunu‟...!” Din momentul în care lovea, individul căpăta parcă

341
ciudă pe aceia care nu loveau şi ei! «Ia uită-te, dom‟le, eu am ajuns să lovesc şi
ăsta, al dracului, nu vrea s-o facă?!»
Revenind la persecuţia religioasă, în cazul în speţă la Vasile Ungureanu,
şefii, după ce l-au cam terminat, au început să-l ia în râs. –”Ia scoală, bă, Maglavit,
ia vino, bă aicia. Cum e, bă, cu Dumnezeul ăla al tău?” El, cu chipul său ascetic
bizantin, bâiguia câte ceva neauzit bine şi nici înţeles. Ei continuau să-l
bagatelizeze, dar ajunseseră să se poarte ca şi cu un nebun. Dealtfel, e de mirare că
nu-l scrântiseră de-a binelea, cu atâta chin cât îndurase bărbatul acela mai bătrân ca
toţi şi care-şi trăgea porecla pentru că fusese odinioară în pelerinaj la Maglavit.
Ceilalţi de faţă nu vedeau chipul lui smerit, deoarece nu aveai voie să priveşti la
cele petrecute în cameră decât dacă primeai poruncă să o faci; însă, aşa, pe
deasupra ochilor, tot mai trăgeai câte o aruncătură de privire. Mulţi nici nu ştiau că-
l chema Vasile Ungureanu; îl cunoşteau de „Maglavit‟, cum îl strigau ăia. Aici vom
demonstra continuitatea comunismului după Revoluţie în domeniul cultural-istoric:
în cartea folosită de noi pentru extragerea citatelor (“Documente ale procesului
reeducării din închisorile Piteşti, Gherla”), Vasile Ungureanu lipseşte cu
desăvârşire; pesemne pentru că era un model de creştinism adevărat, care nu s-a
compromis de fel.
De Paşte, s-a organizat un „pelerinaj‟, poate în amintirea celui săvârşit de
bădia Vasile Ungureanu cândva. O coloană de inşi: credincioşi, „mistici‟, cum erau
socotiţi, printre care şi Bordeianu şi Pintilie (până la urmă ucis). Şi alături de ei,
unii dintre aceia care se cuvenea să continue a fi chinuiţi.
Gelu Gheorghiu, din ultima categorie, care nu prea îl băgase în seamă până
atunci, a fost cumplit de impresionat de el. Bădia Vasile Ungureanu, fără a mai fi
fost lovit de nimeni, fără a fi fost insultat în plus, doar pentru ceea ce făcea din
ascultare, oricât se străduia să se abţină, plângea necontenit: lacrimile îi curgeau
din ochi fără încetare. Îi dăduseră o cruce în mână. Îi puseseră o cunună de spini pe
frunte. Sculptaseră din cine mai ştie ce un falus pe care i-l dăduseră să-l ţină ca
Sfânt Potir sau cam aşa ceva. Trebuia să-i şi împărtăşească pe ceilalţi cu nu ştiu ce
murdărie.
– “Ei, ia să sărbătorim şi noi Sfânta Înviere... Maglavit, treci tu aici. Tu eşti
cel mai sfânt dintre toţi. Tu o să fii Hristos. Până la Înviere, o să suferi, mă, cât
poate omul suferi.”
În zilele care au urmat, Joia Mare, Vinerea Mare, Sâmbăta Mare, a fost
cumplit. În Vinerea Mare a avut loc procesiunea. El era în frunte şi vreo şapte inşi
veneau după el, cu Gelu amestecat şi el printre dânşii, agăţaţi de Maglavit, târâş, în
genunchi, astfel încât Ungureanu să-i tragă din răsputeri, ca o bovină în jug.
Ciomăgarii îl îndemnau cu bâtele, izbindu-l de câte ori socoteau că era nevoie. Mai
trântindu-l pe ciment din când în când: – “Hai, hai, hai, bă, păi tu crezi că aşa se
trage?! Cară crucea cum a cărat-o Hristos, dumnezeii mă-ti!” Li s-au distribuit nişte
bucăţi de hârtie unde erau înscrise textele unui „prohod‟ cu versuri pline de
grozăvii pornografice. La fel cântaseră aşa zise colinde de Crăciun, tot nişte mizerii
fără haz, acuzaţii blasfematorii ale Sfintei Fecioare, înjurături. Ba îi şi puneau să
povestească ei, cu vorbele alese de ei înşişi, descriind scene închipuite de mintea

342
lor cea slabă, astfel de lucruri sordide şi altele şi mai şi. Când a venit rândul lui
Ungureanu, deschidea gura şi nu-i ieşeau dintre buze decât sunete fără formă, fără
înţeles, care nu alcătuiau nici un cuvânt, de parcă nu ar mai fi putut vorbi de fel. Nu
era nici o încercare de sfidare, ci, pur şi simplu, maxilarele nu-l mai slujeau, limba
îi înţepenise. O bolmojeală neîncetată. – ”Ia fă-l, mă, să vorbească!”
L-au căsăpit, l-au zdrumicat. De pomană: nu putea şi nu putea! Gheorghiu
întâlnise cel dintâi credincios autentic. Vasile Ungureanu nu ceda, oricât s-ar fi
străduit s-o facă. Era credincios până-n măduva oaselor. N-ar mai fi existat ca om,
dacă smulgeai credinţa din el. Nu era fanatic, nu asculta de canoane. Cu toate că a
fost obligat să suporte şi să făptuiască atâtea cum nimeni n-a suferit, nimic nu l-a
îndemnat să ceară vreodată socoteală lui Dumnezeu, aşa cum s-au petrecut lucrurile
cu ceilalţi. După bătăi, zăcea zdrobit, spăşit, smerit, într-un fel împăcat, acceptând
toate câte i le dădea Dumnezeu.
Sâmbătă a avut loc împărtăşania celor din cortegiu. Mai era chemat şi câte
unul de pe priciuri, dintre spectatori.
Un teolog, Pandurescu, de la Arad sau Timişoara, a fost al doilea om a
cărui credinţă l-a impresionat până la lacrimi pe Gelu Gheorghiu. Din păcate, nici
un memorialist al reeducărilor nu i-a amintit în scris suferinţele îndurate la Piteşti,
iar în cartea publicată de Editura Vremea e menţionat dar caznele sale sunt eludate.
Nici el nu-i sfida pe reeducatori, dar nici nu accepta să facă ceea ce i se cerea. –
“Zi, mă, Hristosu‟ tău, astăzi şi mâine şi Fecioara Maria...!” De multe ori nu-l
auzeai replicând: “Nu zic!”, însă nu zicea. – “Zi, mă”! Trăgeau de el să ia parte la o
blasfemie, să-l îndemne să jignească, să ocărască – “Uite, bă, că Dumnezeu te lasă!
Te-a şi părăsit, bă! Tot aşa rămâi: dobitoc, să-i prosteşti şi pe alţii...! Ţi-ai dat, bă,
seama că aia de voiai tu s-o practici nu e meserie cinstită, ci e şarlatanie?!”
Pandurescu tăcea. Asculta şi tăcea.
După ce l-au bătut de l-au distrus şi n-au făcut nimic cu el decât că l-au
umplut de sânge, vai de capul lui!, l-au dat la pedeapsa aceea oribilă: să stea într-un
picior pe tinetă. Alături de el, unul de pază; cum lăsa piciorul în jos, poc! îi zdrobea
fluierul. Pandurescu a izbutit un lucru de care nimeni nu era în stare: a stat două
zile şi ceva în poziţia asta... Noapte după zi... Ce puteri căpăta omul în anumite
condiţii dintr-acelea! A stat două zile şi ceva...! Cădea de acolo; din nou îl ridicau
şi-l puneau într-un picior; şi iar rămânea aşa. Până când, în lipsa lui Zaharia,
Măgirescu, oricât de sinistru ajunsese, l-a dat jos de pe tinetă. Măgirescu, dealtfel,
când a putut, l-a ajutat, în chip mascat, ca şi pe Maglavit.
L-au lăsat la odihnă vreo douăzeci şi patru de ceasuri şi pe urmă l-au luat
iarăşi. Până când...
Într-o zi când s-a adus fiertura de prânz, s-a deschis uşa şi s-a introdus
hârdăul cu mâncare. Pandurescu s-a înfipt în faţă, să ia primul. Şi cum a ajuns el
acolo, s-a năpustit, a plonjat cu capul în hârdăul cu zeamă fierbinte. Măgirescu
servea masa. Cum ţinea polonicul ăla marele în mână, l-a adâncat după capul lui, i
l-a prins în căuş, i l-a ridicat şi i l-a tras afară. Pe loc, sub privirile îngrozite ale
celorlalţi, au crescut băşici enorme, ca nişte flori carnivore, pe gâtul, ceafa,

343
creştetul, fruntea sinucigaşului ratat. Nu pe faţă. Pesemne că faţa i-a fost păzită
deoarece ţeasta, cu care intrase înainte, dislocase lichidul ce i-ar fi putut-o arde.
Avea nişte dureri îngrozitoare.
Gestul nu i-a fost interpretat ca unul de sinucidere, ceea ce ar fi agravat şi
situaţia comitetului, ci ca unul de poftă animalică de mâncare. – “Huo,
nemâncatule, popo nesătul! S-a băgat să halească primul, să înfulece tot!...”
Ceilalţi, care pricepuseră semnificaţia gestului disperat, păstrau o linişte îngrozită.
Nimeni nu crâcnea. Gelu Gheorghiu fusese în preajmă. L-a văzut când i-a fost
smuls din hârdău capul opărit. Ca al unei găini. Cu pielea toată umflată, plină de
apă, pe sub subţierea ei.
Ce s-a întâmplat cu el, Gelu Gheorghiu nu mai ştie. De murit dintr-aceasta
n-a murit. Oricum, nu a intrat în ceata turnătorilor şi cu atât mai puţin a bătăuşilor.
Atât Vasile Ungureanu, cât şi Pandurescu, printre marile victime ale
credinţei creştine, doi martiri, au rămas curaţi până la sfârşit. Nimeni nu a putut
produce probe că şi-ar fi pângărit omenia. Curajul lor le-a fost Dumnezeu, pentru
care au suferit toate, fără să crâcnească, oricât de greu le-a fost. Iar când celui din
urmă i s-a părut că nu mai putea suporta caznele şi a hotărât să-şi ia viaţa, Făcătorul
său nu a îngăduit-o, ci i-a dat noi puteri pentru a-şi păstra neprihănirea neîntinată.
Vasile Ungureanu şi teologul timişorean Pandurescu constituie dovada că
reeducarea putea fi suportată fără înjosirea de sine ce i-a condus pe majoritatea
deţinuţilor la acceptarea de a deveni provocatori, turnători şi călăi. Nepregătirea
pentru viaţă, caracterizându-i pe cei mai mulţi dintre fraţii de cruce adoptaţi, din
prea marea nevoie de luptători, după cotropirea ţării de către sovietici, ca şi pe
ceilalţi tineri antrenaţi în lupta de eliberare a Patriei, i-a împins, în infernul
reeducărilor, din greşeală în greşeală, transformându-i din nişte juni cu aspiraţii la
eroism în nişte unelte ale propriilor lor duşmani. Mulţi dintre noi, cei născuţi şi
intraţi în luptă mai târziu am fi putut avea soarta lor. Să mulţumim lui Dumnezeu
că ne-a îngăduit o distanţare de zece ani (generaţia mea) de acele orori şi prin asta
nu ne-au fost puse la încercare demnitatea, curajul şi omenia, pentru a ne arăta şi
noi slăbiciunile şi betegirile sufleteşti din naştere. Dar nu este mai puţin adevărat că
dacă ne prăbuşeam, cazuri ca ale lui Vasile Ungureanu şi Pandurescu ne rămâneau
faruri ale mântuirii în destrămarea noastră psihologică.
Ca scriitor, în diverse cărţi ale mele făgăduiesc cititorului o alta încă
nescrisă, un „Pateric al temniţelor româneşti‟. Categoric, Vasile Ungureanu şi cu
Pandurescu constituie materia a două capitole dintr-o atare culegere de fapte şi
cuvinte memorabile ale martirilor creştini, în multe cazuri aflaţi încă în viaţă,
supuşi la torturi de neînchipuit de către conaţionalii lor căzuţi sub influenţa
ateismului bolşevic, sub cizma regimului comunist ce ne-a pângărit sufletele până
la Revoluţia din Decembrie 1989, susţinut de Bisericile lui Hristos mânjite de setea
de putere lumească, de arginţi şi de frica unanimă.
Va să zică, acesta era trecutul omului întâlnit de mine în Târgu-Neamţ. De
aici proveneau blândeţea smerită din privirile sale, gesturile lui pline de dragoste,
firea sa gata să uite de sine în favoarea semenului, răbdarea lui cea mare faţă de
greutăţile traiului pe care-l ducea, prietenia acordată tuturora şi imensa-i dorinţă de

344
a participa la viaţa liturgică, măcar în calitate de cântăreţ, dacă greutăţile existenţei
nu-l învredniciseră să facă studii teologice şi să se preoţească. Din acele umiliri îşi
extrăsese el înţelepciunea şi omenia.
Chemarea bădiei Vasile avusese loc, de bună seamă, încă din copilărie.
Datorită Ei, Vasile Ungureanu deprinsese, din vizitarea monahilor şi din lectura
cărţilor pioase şi meditarea la ele, cum să trăiască după pilda sfinţilor. Iar sus
urcând cu sufletul, ajunsese la un prag de unde Chemarea îl conducea mai departe
către martiriu. A primit mucenicia ca cei mai drepţi. Iar astăzi, când mă adresez
dumneavostră, am o caldă siguranţă că şi el ne aude, pe mine glăsuind, iar pe
ascultătorii mei tăcând cu sufletele la gură, amuţiţi de prea sunătoarele bătăi ale
inimii pripite, ne aude şi se roagă pentru noi.
Bădia Vasile a fost fericit de Dumnezeu cu Chemarea la suferinţa pentru
Hristos.

345
346
 COMPLOTUL PSIHOPOLITIC AL COMUNISMULUI.
SPĂLAREA CREIERULUI
Sergiu GROSSU (Paris, Franţa)
fost deţinut politic

Î n celebra carte a lui Arthur Loestler, „Zero şi infinit” personajul principal,

comunistul sovietic Rubasov, vorbeşte astfel: „Noi am creat cel mai
gigantic aparat poliţienesc, în care delatorii au devenit instituţie naţională şi
l-am înzestrat cu cel mai rafinat şi mai ştiinţific sistem de torturi mintale şi fizice.
Una din cele mai monstruoase „tehnici de degradare” umane este, fără
îndoială, spălarea creierului.
Cele mai cutremurătoare şi mai concludente cazuri de folosire a acestei
degradante tehnici, ni la oferă China comunistă, din perioada când gândirea lui
Mao-Ţedun era atotputernică.
În România comunistă, experienţa „spălării creierului” denumită „cura de
demascare” a întrecut orice limită omenească, depăşind cu mult pe călăii chinezi în
practicarea strivirii morale a tinerilor deţinuţi, în special studenţi.
Cel dintâi care s-a aplecat asupra „experimentului criminal Piteşti”, extins şi
în alte centre de exterminare, este un fost deţinut politic român originar din
Macedonia, Dumitru Bacu, decedat în toamna anului 1997, care prezenta, detaliat,
în cartea sa „Piteşti – Centru de reeducare pentru studenţi”, sistemul de degradare
generală folosit sub supravegherea unui monstru reeducat, Ţurcanu.
Iată, de pildă, una din metodele criminale: Studenţii erau obligaţi să mănânce
„porceşte”, adică servindu-se numai de gură, aşezaţi în genunchi, cu mâinile la
spate sau direct pe brânci, după cum le ordona şeful de reeducare. Din poziţia
aceasta trebuia să soarbă fiertura fierbinte din gamela pusă în faţa lor. După ce
consumau lichidul, „bandiţii”, nu aveau voie să spele gamela, curăţatul făcându-se
cu limba pentru că apa dată în celulă era folosită numai de cei care erau deja
reeducaţi.
Virgil Ierunca scrie, în legătură cu reeducarea prin tortură, în cartea sa
„Piteşti”: „Imaginaţia delirantă a lui Ţurcanu se dezlănţuia mai ales când avea de a
face cu studenţi care credeau în Dumnezeu şi se străduiau să nu-L renege. Unii
erau „botezaţi” în fiecare dimineaţă prin scufundarea capului în hârdăul cu urină şi
materii fecale în timp ce ceilalţi psalmodiau formula botezului.
Studenţii în teologie erau obligaţi să oficieze slujbe, mai ales în săptămâna
Paştelui şi-n noaptea Învierii, după regia şi textul liturghiei lui Ţurcanu,
pornografic bineînţeles. Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu era numită „marea
curvă”, Iisus, „idiotul care a murit pe cruce” şi altele.
Studentul căruia îi revenea rolul preotului, era dezbrăcat în pielea goală, apoi
cu un cearceaf mânjit cu fecale iar de gât i se atârna un falus făcut din DDT, pâine
şi săpun”.

347
 În noaptea Învierii din 1950, deţinuţii în faza de reeducare de la Piteşti au
fost obligaţi să sărute falusul de la gâtul aşa zisului preot şi să spună „Christos a
înviat”.
Mijloacele folosite de complotiştii psihopolitici ai comunismului când,
loialitatea individuală sau colectivă nu poate fi schimbată şi când capacitatea
sentimentului naţional şi eficienţa moralităţii creştine se opun realizării ţelurilor
comuniste, sunt odioase.
Celui care rezistă vicleniilor psihopolitice, i se vorbeşte despre dezechilibrul
lui mental, împingându-l la sinucidere, ca un stigmat al nebuniei care a pus
stăpânire pe el.
Distrugându-i ataşamentul faţă de sine însuşi va fi uşor să i se distrugă
ataşamentul faţă de familie, faţă de părinţi, de fraţi şi de surori, apoi ataşamentul
faţă de prieteni, faţă de autorităţi şi, finalmente, faţă de statul capitalist.
Mai mult, trebuie sprijinită propaganda de distrugere a căminului conjugal,
încurajată delicvenţa juvenilă, dând adolescenţilor alcool şi droguri, stimulându-i
instinctele spre lecturi pornografice sau spre practici erotice de cea mai ruşinoasă
degradare, diminuându-le tinerilor patriotismul şi suprimându-le mândria naţională,
împingându-i la acte de criminalitate.
Obedienţa de care are nevoie comunismul este rezultatul folosirii forţei.
„Geneza experienţei bestiale de la Piteşti este cea mai barbară, mai neînfrântă şi
mai brutală folosire a forţei. Dacă este dusă suficient de departe atrage după sine
obedienţa celui împotriva căruia e îndreptată. Orice individ, supus unei forţe sălba-
tice, un timp îndeajuns de lung, ajunge să accepte orice principiu sau orice ordin”.
Oamenii se vor supune celor care au tăria şi curajul să-şi manifeste faţă de ei
cruzimea, sălbăticia, brutalitatea şi lipsa totală de omenie. Dacă vrei ca oamenii să
ţi se supună fără să cârtească, nu trebuie să cedezi. Dacă vrei ca oamenii să ţi se
supună orbeşte, trebuie să faci să se înţeleagă limpede că nu ai milă de nimic şi de
nimeni.
Comunismul, ca întruchipare a Răului, a Violenţei, a Urii şi a Minciunii a
profitat întotdeauna de fragilitatea inteligenţei îndepărtată de Dumnezeu şi
impregnată nu de adevăruri ale Evangheliei lui Hristos, ci de prejudecăţi şi de
supertiţii religioase, practicând cu perseverenţă perfida spălare a creierului, mai cu
seamă acolo unde ateismul era decretat drept doctrina oficială şi obligatorie.
Voia Tatălui ceresc a fost ca să cunoaştem lumea comunistă şi să trecem prin
cuptorul ei de foc. Cei mai mulţi, fie de teamă, fie ademeniţi de privilegii şi de
scaune înalte, au făcut parte din această lume şi n-au putut rezista ispitei. Alţii,
totuşi, au vegheat, au rezistat şi s-au opus cu tărie răului comunist. Să ne rugăm aşa
cum s-au rugat şi ei: Tatăl nostru, izbăveşte-ne de cel rău. Izbăveşte-ne de răul
ideologic care ne-a împuţinat fiinţa, otrăvindu-ne sufletul, denaturându-ne mintea
şi îndepărtându-ne de Tine. Scapă-ne de răul din noi şi din afara noastră. Amin.
Pentru că şi azi România are nevoie de oameni noi, de ierarhi noi,
necompromişi, precum spunea Mântuitorul răspicat: „nu este cu putinţă să turnăm
vin nou în burdufuri vechi”. Creştinii aşteaptă o Românie nouă, având în
conducerea ei „burdufuri” politice şi religioase înnoite prin Duhul Sfânt.

348
 „SĂ NU NE RĂZBUNAŢI !”
Nicolae ENESCU (Curtea se Argeş)
fost deţinut politic

ircea Vulcănescu, în celulă, e muribund!

M Cu voce stinsă, ne face semn, cu braţele deschise, să ne apropiem.

Şi ne-am înghesuit să fim în jurul lui cât mai aproape. Parcă am fi sub
odăjdiile preotului când iese cu sfintele daruri. Şi-a oprit privirea în ochii fiecăruia,
silabisind:”Să nu ne răzbunaţi!” Şi nu ne-am răzbunat!
Te iert, colonele Cârnu!
Timp de două luni mi-ai sângerat tălpile; din tălpile mele se prelingea
sânge cu puroi.
Ai regizat, ca nimeni altul, împuşcarea mea pe Trivale!
În miezul unei nopţi, gardianul ne-a scos brutal din celulă. În curtea
Securităţii, te-am văzut încărcând pistolul! Disperat te-am întrebat;”Unde mă
duceţi, d-le colonel?” „Unde ţi-am promis, banditule!” Ai dat ordin să-mi pună
prelata pe cap şi să mă urce în maşină! Când am ajuns, m-ai coborât, mi-ai scos
prelata şi ... am văzut pe maiorul Stăncilă, frizerul Zamfirescu şi cinci subofiţeri cu
pistoalele îndreptate spre mine! Un subofiţer mi-a pus pistolul în ceafă. Altul a
descărcat pistolul în aer. Te-ai îndreptat spre mine cu pistolul; parcă te aud: „Vezi
ce te aşteaptă? Dacă spui ce trebuie, te salvezi! Spune!” „Să vă pedepsească
Dumnezeu!”, v-am răspuns. „Foc!”, ai strigat turbat. A urmat rafala. M-am trezit în
curtea Securităţii; gardienii mă pălmuiau să mă trezesc.
Te iert, maior Stăncilă! Într-un birou cu uşi încuiate m-ai bătut cu parul. M-
ai lovit tot corpul cu o brutalitate neîntâlnită. Nu mi-ai menajat nici capul. M-ai
sângerat peste tot.
Te iert, căpitan Zamfirescu! Ca să mă scoţi din greva foamei, şi eram în a
cincea zi, mi-ai vărsat pe cap gamela cu zeamă fierbinte de arpacaş. Loveai gamela
cu pumnii, ca s-o mi-o fixezi pe cap!
Te iert, lombrosian gardian Maier! Cu unghii sângerânde, cu mare dor, am
încrustat în pereţii celulei numele soţiei mele, Marga! Te-ai descărcat cu pumni în
cap, cu bocanci în tibie şi peroneu:”Marş la neagra, banditule, ai deterorat – aşa ai
zis – deterorat avutul obştesc!” Şi m-ai ţinut şase zile şi tot atâtea nopţi în foamete
şi frig.
Nu te pot ierta, plutonier major Stoica, şef de post de jandarmi în comuna
Tigveni.
A doua noapte de la arestarea mea, ai venit acasă la mama, ai bătut în uşă
şi i-ai cerut să-ţi deschidă. Mama te-a rugat să revii dimineaţa. I-ai răspuns: ”Dacă
nu deschizi, pierzi feciorul!” Îngrozită, mama ţi-a deschis.

349
 Ca o fiară, te-ai repezit, ai brutalizat-o şi ... ai violat-o!!! Mama avea 56 de
ani, era bolnavă de rinichi şi slabă precum cei din Carpenaum!
Când mi-a povestit mama mai târziu, am urlat de durere, am îngenuncheat,
i-am sărutat picioarele şi am implorat-o să mă ierte! „Iartă-mă, mamă, iartă-mă!”
Te-am fixat în minte şi în suflet să te pedepsesc, plutonier major Stoica. Şi nu te-
am pedepsit! Să te pedepsească Dumnezeu!
Constat cât de puţin am prezentat grozăviile prin care am trecut. Grozăvii
ce au marcat întreaga mea viaţă şi a familiei mele. Mi-e atât de milă şi ruşine de ai
mei, pentru că i-am făcut să sufere atât de cumplit!
De-aţi fi avut pe Dumnezeu în suflet, nu aţi fi fost atât de cruzi cu nişte
nevinovaţi şi neajutoraţi, care ar fi preferat frontul, nu iadul puşcăriilor comuniste.
S-ar putea ca unii să nu ne creadă prin ce am trecut. Dumnezeu cunoaşte
adevărul şi El ne va judeca pe toţi.
„Bătrâni, cu faţa de ceaţă,
Cu paşii năclăiţi în tristeţe,
Prin moarte am trecut, nu prin viaţă
Morţi sfinţi în temniţi şi prigoane,
Morţi sfinţi în lupte şi furtuni,
Noi am făcut din voi icoane
Şi vă purtăm pe frunţi cununi”
spunea Radu Gyr, cu atâta-ndreptăţire.
Prea Fericite Teoctist, daţi dezlegare preoţilor, atunci când ies cu sfintele
daruri, să pomenească şi martirii căzuţi în lupta contra comunismului, pentru
apărarea credinţei şi a patriei!

350
 FALSIFICAREA PROCESULUI TORŢIONARILOR
CARE AU ACŢIONAT PENTRU EXPERIMENTUL PITEŞTI

Aristide IONESCU (Piteşti, Romania)

fost deţinut politic trecut prin „reeducări”

S ecuritatea română a organizat continuarea anchetei în închisori şi după

pronunţarea sentinţelor de condamnare!

Pentru a ascunde acest adevăr, publică la Editura “Vremea”, Bucureşti

1995, “Memorialul Ororii” şi pune la dispoziţia colectivului de redacţie: Silvia
Colfescu, Nicolae Henegariu, Angela Dumitriu şi Cristina Cantacuzino, documente
selectate şi trucate, aşa cum vom dovedi.
În cuvântul înainte, editura arată că a avut acces la un număr impresionant
de acte şi a dus o muncă de “selectare”, asigurându-ne că acestea s-au făcut cu
obiectivitate şi adaugă: “Lipsa unor documente care, în mod firesc, ar fi trebuit să
existe în dosarul procesului: declaraţiile martorilor la proces şi ultimul cuvânt al
acuzaţilor se datorează fie absenţei lor din dosar, fie condiţiilor de stres în care a
avut loc selectarea materialelor de arhivă”.
Analizând acest paragraf, se impune o întrebare: Când dintr-o lucrare
(publicaţie) intitulată “Memorialul Ororii. Documente ale procesului reeducării din
închisorile Piteşti-Gherla”, lipsesc declaraţiile martorilor acuzării şi ultimul cuvânt
al acuzaţiilor, documente pe baza cărora s-a dat sentinţa de condamnare la moarte
nr. 32 din 10 noiembrie 1954 pentru 22 de acuzaţi, dintre care 18 au fost executaţi,
ce valoare de document mai are lucrarea care conţine 924 de pagini?
Eu însumi fac parte dintre cei care au trecut prin “reeducarea prin tortură”,
la Gherla, apar în lucrarea amintită la pag. 654 şi 709 şi ştiu bine cum erau smulse
prin torturi declaraţiile de către torţionar.
În rechizitoriul Tribunalului Militar citit în şedinţa din 10 noiembrie 1954,
redat în lucrarea amintită, la pag. 695, sunt descrise unele metode de tortură
aplicate asupra deţinuţilor politici de către cei 22 de inculpaţi, dar se adaugă: “Prin
aceste metode de tortură aplicate, acuzaţii obţineau informaţii despre legionarii
nearestaţi, legătura, starea, despre unii membri de partid care nu ar fi ataşaţi
regimului, informaţii pe care le predau conducerii penitenciarului de unde plecau la
organele de stat – însă numai acele informaţii care nu prezentau importanţă pentru
ei, pe acestea le păstrau ascunzându-le în diferite locuri ale penitenciarelor, spre a
fi scoase afară prin deţinuţii legionari devotaţi etc.”.
Din această parte a rechizitoriului rezultă că organele de stat (Securitatea)
nu au folosit nici o declaraţie smulsă prin tortură de către Ţurcanu, Popa Alexandru
şi echipele lor.

351
 Cum se face, atunci, că au fost întocmite dosare şi s-au dat condamnări cu
ani grei de închisoare la mii de persoane, tocmai pe baza declaraţiilor smulse prin
torturi? Poate dintre semnatarii declaraţiilor astfel obţinute au apărut ca martori la
procesele intentate pe baza declaraţiilor date, fiind aduşi cu dubele la sălile de
judecată, torturaţi până la introducerea lor în săli şi ameninţaţi că vor fi ucişi dacă
îşi vor schimba declaraţiile?
Cazul concret pe care-l redau este concludent.
Ilie Ionescu din com. Suteşti, jud. Vâlcea, introdus în camera de tortură a
lui Ţurcanu, a găsit aici studenţi din echipa lui, care se manifestau ca adevăraţi
luptători anticomunişti şi care l-au convins că peste puţin timp vin americanii, însă,
când aceştia ne vor elibera din închisori va trebui să luptăm eliberând ţara de ruşi.
Pentru aceasta trebuiau arme şi oameni pe care se putea conta. El, fire uşor
încrezătoare, le-a comunicat numele acelora care urau regimul comunist şi a
continuat “am eu aur şi putem procura arme”.
După o săptămână (atâta dura “munca de informare” asupra subiectului a
echipei de torţionari), au trecut la torturarea lui. Prin torturile aplicate (o parte
dintre ele descrise în rechizitoriul Tribunalului Militar, pag. 695) a făcut schiţa
unde erau îngropaţi cei 2000 de galbeni "cocoşei" de care se vorbise, I-au smuls
declaraţiile scrise despre aceia care urau regimul comunist. L-au torturat în
continuare săptămâni întregi, ca să vadă dacă a spus tot.
Semnificativ este că anterior, la ultima declaraţie pe care a dat-o la
Securitatea Craiova, anchetatorul locotenent Mihuţ, i-a zis:”Despre aur n-ai vorbit
nimic, dar ai să spui tu acolo unde-ţi vei executa pedeapsa”.
Aceia care au trecut prin Mal-Maison şi au fost anchetaţi de către Nicolski
ştiu că după încheierea anchetei, acesta afirma “Restul vei spune tu, acolo, unde vei
executa pedeapsa”… iar Nicolski ştia ce spune. Ştia că l-a instruit pe Ţurcanu să
scoată de la deţinuţii politici tot ceea ce n-a putut scoate Securitatea, indiferent de
metodele folosite, şi că atât el, Ţurcanu, cât şi cei ce vor colabora cu el vor fi
eliberaţi şi făcuţi ofiţeri de Securitate, ca să lase celor torturaţi impresia că
administraţia închisorii nu are cunoştinţă de ceea ce se întâmplă (vezi mărturia lui
Teja C-tin, pag. 806).
Suntem siguri că dacă n-ar fi “dispărut” celelalte declaraţii ale martorilor la
proces, precum şi ultimul cuvânt al acuzaţilor, azi am avea dovezile scrise că
acţiunea de “reeducare prin tortură” (demascare) a fost dirijată de către Securitate,
pentru a închide în închisorile şi lagărele de exterminare cât mai mulţi opozanţi ai
regimului comunist, instalat cu tancurile URSS, uşurând asrtfel transformarea
insulei latine, care era România, în provincie a URSS.
Toţi aceia care am trecut prin “reeducarea prin tortură” ştim (iar AFDPR
deţine atâtea mărturii scrise) că aşa zisa “reeducare” era o anchetă dirijată de către
Securitate prin ofiţerii politruci din închisori şi lagăre.
Pentru a face credibilă cartea apărută la Editura “Vremea”, ni se redau la
Editura “Vremea”, ni se redau la pag. 868 demersurile făcute de către editură
pentru obţinerea aprobării de a cerceta dosarele legate de subiectul tratat.

352
 Eu, personal, mă îndoiesc că s-au întâmpinat greutăţi, mai mult, consider
că “Memorialul Ororii” urmăreşte două obiective:
Să ascundă faptul faptul că PCR, prin Nicolski, Dulgheru, Keller şi alţii, a
organizat continuarea anchetei făcute de către Securitate şi după condamnarea celor
care se opuneau comunismului. Numele acestora îl obţineau prin torturile efectuate
în închisori de către deţinuţii instruiţi de KGB, cărora li s-a promis libertatea şi
grade în Securitate.
Când s-a aflat în Apus despre crimele şi torturile din penitenciare (peste 30
de morţi şi mii de victime rămase cu traume fizice şi psihice, cifre recunoscute în
lucrarea publicată) şi lagăre, s-a înscenat procesul celor 22 de torţionari, fiind
executaţi 18 dintre ei.
Prin această acţiune de “reeducare” s-a obţinut anihilarea în mare măsură a
oponenţilor regimului comunist.
Al doilea obiectiv: s-a urmărit ca Mişcarea Legionară să fie cunoscută
generaţiilor viitoare aşa cum o pecetluieşte astăzi Securitatea.
Încercarea de a arunca asupra altora crimele săvârşite de către PCR se
aseamănă cu încercarea URSS de a arunca vina pe germani pentru uciderea a zeci
de mii de polonezi la Katin.
Noi, supravieţuitorii, care am trecut prin smoala fierbinte a distrugerii
fizicului şi psihicului, fie prin metode din URSS, fie prin cele ale Chinei, să nu
uităm că aceste metode au fost aplicate în România în formele cele mai
perfecţionate, inimaginabile pentru o minte sănătoasă. Să nu uităm că au fost cele
mai demonice şi că avem datoria să le descriem, să le facem cunoscute în toată
cruzimea lor, pentru ca generaţiile viitoare să se ferească de această plagă care se
cheamă Comunism.

353
354
ASUPRA NUMĂRULUI MORŢILOR DIN REEDUCAREA
«DE TIP PITEŞTI» (1949-1951)
Mircea STĂNESCU (Bucureşti, Romania)

S copul comunicării noastre este acela de a face o analiză asupra numărului

morţilor din reeducarea «de tip Piteşti»3. Ceea ce ne interesează este să
stabilim care au fost deţinuţii ucişi ca urmare a punerii la lucru de către
Securitate, la ordinul conducerii superioare a Partidului Comunist, a dispozitivului
de distrugere fizică şi psihică pe care îl reprezintă «demascarea»4. Este important să
delimităm de la început câmpul analizei noastre, precizând că o investigaţie asupra
numărului deţinuţilor morţi în timpul reeducării «de tip Piteşti» – dar care nu au
trecut prin reeducare şi care, în consecinţă, nu sînt un efect direct şi nemijlocit al
acesteia – sau a morţilor survenite ca urmare a efectelor fizice şi psihice generate
de reeducare asupra deţinuţilor, după stoparea ei, nu intră în economia studiului de
faţă, ea depăşind posibilităţile noastre actuale de analiză.
Pentru studiul de faţă vom folosi ca surse documente ale Securităţii, memorii
ale foştilor deţinuţi politici şi interviuri edite şi inedite. Ca unii care am avut acces
la documentele Securităţii în perioada 1996-1997, trebuie să spunem şi în ce
condiţii. Nefiind dintre privilegiaţii responsabililor de arhivă, şi în nici un caz ai
Serviciului Român de Informaţii – gestionarul dosarelor Securităţii –, pentru
accesul la dosare am profitat de precedentul pe care l-a creat obţinerea accesului la
documente de către Editura Vremea, în 1995. Pe baza acestuia, Servicul Român de
Informaţii ne-a eliberat un permis de acces şi ne-a livrat spre studiu dosarul cu
numărul 26 979, din fondul «Penal», intitulat «Ţurcanu şi ceilalţi», dosar care
numără 24 de volume.
Într-unul din volume, în partea care priveşte ancheta desfăşurată de Organe
între 1951 şi 1953, în vederea procesului care a avut loc în 1954, se află două liste
cu morţii din închisorile Piteşti şi Gherla. Listele sînt scrise de mînă, iar uneori – şi
în special în cazul celei de la Gherla – numele sînt greu de înţeles.

3
În afară de lucrările deja clasice aupra subiectului – Bacu Dumitru, Piteşti, centru de
reeducare studenţească, Bucureşti, Editura Atlantida, 1991 şi Ierunca Virgil, Pitesti,
laboratoire concentrationnaire (1949-1952), Paris, Editions Michalon, 1996 (ed. rom.
Bucureşti, Humanitas, 1990) –, pentru o analiză a acestei reeducări în contextul practicilor
de detenţie din sistemele comuniste a se vedea Stănescu Mircea, Reeducarea comunistă din
România anilor ’50, teză de doctorat susţinută la Universitatea Bucureşti în octombrie
1999, 373 p. Pentru un rezumat al tezei noastre se poate consulta textul Istorie şi memorie a
reeducării, comunicare ţinută la Simpozionul Intenaţional «Reeducarea prin tortură»,
Piteşti, 6-8 decembrie 2001.
4
Pentru terminologia specifică reeducării a se vedea cele două texte ale noastre citate la
nota precedentă.

355
 Mai întîi vom proceda la o expunere a lor aşa cum se prezintă, apoi vom
căuta să stabilim ce adevărat, ce e fals sau dacă şi ce lipseşte din cuprinsul lor.

PITEŞTI
Nr. Numele şi prenumele Data morţii
crt.
1. Iliescu Vasile 30 ianuarie 1950
2. Şerban Gheorghe 12 februarie 1950
3. Vătăşoiu Gheorghe 20 februarie 1950
4. Bădereu (Bădescu?) Bazică 4 februarie 1950
5. Ionescu Teofronie 21 februarie 1950
6. Niţă Corneliu 28 februarie 1950
7. Poenaru Hanibal 28 februarie 1950
8. Bogdanovici Alexandru 15 aprilie 1950
9. Bucur Mircea 24 aprilie 1950
10. Neacşa Constantin 8 mai 1950
11. Turtureanu Ion 13 aprilie 1950
12. Cantemir Vasile 14 mai 1950
13. Iosub Mihai 29 iulie 1950
14. Vasilescu Marin 30 iulie 1950
15. Călinescu Nicolae 29 august 1950
16. Pintilie Ioan 14 ianuarie 1951
17. Gavrilescu Eugen 26 aprilie 1951
18. Limberea Paul 8 iulie 1951
19. Balanişcu Chirică 4 iulie 1951

GHERLA
Nr. Numele şi prenumele Data morţii
crt.
1. Moise Aurel 25 septembrie 1950
2. Şimian Mugurel 26 septembrie 1950
3. Tinţiu Aurel 27 septembrie 1950
4. Crăciun Iosif 6 octombrie 1950
5. Juga Grigore 18 octombrie 1950
6. Macri Radu 4 noiembrie 1950
7. Filderman Iosif 9 noiembrie 1950
8. Enescu M. Aron 11 noiembrie 1950
9. Bal Iosif 14 noiembrie 1950
10. Covaci Veniamin 24 noiembrie 1950
11. Geantă Ion 26 noiembrie 1950
12. Kiş Ştefan 2 decembrie 1950
13. Jidon (?)5 Dumitru 7 decembrie 1950

5
Întrucît numele din listă sînt scrise de mînă, fiind adeseori greu lizibile, semnul întrebării
din paranteză indică dubiul asupra corectitudinii transcrierii noastre. El se referă cînd la
nume, cînd la prenume.

356
14. Nicula Ion 23 decembrie 1950
15. Pusca Dumitru 2 ianuarie 1951
16. Manole Traian 1 februarie 1951
17. Ignatov Ioan 5 februarie 1951
18. Rozen Ioan 10 februarie 1951
19. Burtea Toma 12 februarie 1951
20. Boancă Ioan 15 februarie 1951
21. Hristu Pancu 18 februarie 1951
22. Mihăiasa Lascu 23 februarie 1951
23. Behreiu (?) Constantin 24 februarie 1951
24. Aniţei Gheorghe 12 martie 1951
25. Stoieni (?) Ştefan 9 aprilie 1951
26. Pană Aurelian 4 mai 1951
27. Strejar (?) Gheorghe 5 mai 1951
28. Vâjâială Ştefan 7 mai 1951
29. Popescu Petre 22 mai 1951
30. Maronescu (-?) 26 mai 1951
31. Olaru Gheorghe 18 iunie 1951
32. Ianosev Sima 10 iulie 1951
33. Manchiş Victor 13 iulie 1951
34. Radu D. Ion 15 iulie 1951
35. Ozun Ioan 19 iulie 1951
36. Papuc Ioan 19 iulie 1951
37. Toader Ghe[orghe]. 19 august 1951
38. Dincă Ion 20 august 1951
39. Cristea Ion 3 ianuarie 1952
40. Sălăjan Pamfil 6 ianuarie 1952
41. Stana Vasile 6 ianuarie 1952
42. Tudose Constantin 7 ianuarie 1952
43. Manu Costea 26 ianuarie 1952
44. Sitco Gligor 29 ianuarie 1952
45. Florescu Constantin 7 februarie 1952
46 Weber Andrei 18 februarie 1952
47. Stoianovici Sfetco (?) 21 februarie 1952
48. Covaci Ioan 24 februarie 1952
49. Lungu Ioniţă 22 martie 1952
50. Marghita Iosif 3 aprilie 1952
51. Ionescu C. Constantin 22 aprilie 1952
52. Haru (?) Drogiu (?) 28 aprilie 1952
53. Roşca Dragomir 13 iunie 1952
54. Vulpeş Nicolae 16 iunie 1952
55. Flerescu Vasile 7 iulie 1952
56. Mftode (?) Aurel 9 iulie 1952
57. Singurelu Ion 13 iulie 1952
58. Cetan (?) Ion 13 iulie 1952
59. Marna Ion 15 iulie 1952
60. Leca Niculaie 28 iulie 1952

357
 61. Ivănescu Tache 30 iulie 1952
62. Lajtucă (?) Ştefan 31 iulie 1952

Prima listă, cea de la închisoarea Piteşti, conţine nume de morţi din perioada
30 ianuarie 1950-4 iulie 1951, perioadă care corespunde cu cea a reeducării, ştiut
fiind că aceasta s-a desfăşurat aici în perioada 25 noiembrie 1949-jumătatea lunii
august 1951.
Situaţia nu este identică însă în cazul listei cu morţii din închisoarea Gherla,
care conţine nume începînd cu anul 1950, pentru a continua mult după încheierea
reeducării, pînă în anul 1953, ştiut fiind că reeducarea s-a desfăşurat aici în
perioada septembrie 1950-19 decembrie 19516. Întrucît reeducarea debutează la
Gherla în septembrie 1950 iar numele pe anul 1952 pe care lista le conţine au
relevanţă pentru analiza noastră – vom arăta în continuare în ce constă –, vom
începe prezentarea ei cu primii morţi care apar după septembrie 1950 şi o vom opri
în luna iulie 1952.
Ca o remarcă generală, trebuie spus că listele prezente în dosar sînt fotocopii
după registrele de evidenţă a deţinuţilor din cele două închisori, ceea ce înseamnă
că sînt fiabile, adică ele corespund cu evidenţa pe care cele două închisori o ţineau
cu privire la numărul celor decedaţi aşa cum era ea ţinută. Nu trebuie înţeles însă că
listele în cauză ar fi şi adevărate, că ele ar corespunde cu morţii reali din cele două
închisori adică.
În privinţa primei liste, cea de la Piteşti, putem spune că, din cele 19 nume
prezentate, 14 reprezintă morţi asupra cărora nu se poate emite nici un dubiu. Iată
care sînt aceştia în ordine alfabetică:
1) Balanişcu Chirică a murit pe 4 iulie 1951 la infirmerie, după ce fusese
torturat ultima dată la camera 2 parter7. A fost bătut în cap pînă a făcut meningită
TBC. Balanişcu intrase în demascări o dată cu cea de-a treia serie, în 19 ianuarie
1950. În perioada imediat ulteioară încercase să se sinucidă, fără succes însă8. În
cazul său fusese pus în practică, în mod sigur, un ordin de condamnare la moarte,
dat fiind că înainte de începerea demascărilor, în august 1949, le propusese unor
colegi de detenţie să se organizeze politic, pe grupuri, după modelul organizaţiilor
legionare9.

6
Pentru data încheierii oficiale a reeducării a se vedea Arhiva Serviciului Român de
Informaţii, Fond «P» (Penal), Dos. nr. 26 979, Popa Alexandru, Declaraţie (D), 18/11/1953,
vol. 1, f. 150 r. Fără o altă indicaţie, toate trimiterile din studiul nostru la documente sînt
din acest dosar.
7
Popa Neculai, Coborîrea în iad. Amintiri din închisorile comuniste, Bucureşti, Editura
Vremea, 1999, pp. 108-109; Interviu cu Inocenţiu Glodeanu realizat de autor, Cluj, 22 iulie
1998. Popa Nicolae (Neculai), care afirmă că Balanişcu Chiril a murit după Limberea Paul
se înşeală.
8
Jianu Mihai, Proces-Verbal de Interogatoriu (PVI), 18/06/1954, vol. 7, ff. 168 v-170 r.
9
Pătrăşcanu Nutti, D, 31/08/1953, Memorialul ororii. Documente ale procesului
reeducării din închisorile Piteşti, Gherla, Canal, Editura Vremea, Bucureşti, 1995,
p. 343 (în continuare Memorialul ororii...); PVI, 16/06/1953, vol. 14, f. 477;

358
 2) Bogdanovici Alexandru a murit pe 15 aprilie 1950 la camera 2
«corecţie» după care a fost transferat la infirmerie10. Deşi Puşcaşu Vasile afirmă că
în momentul transferului Bogdanovici îşi revenise, de fapt era mort11. Iniţiatorul
dintre deţinuţi al reeducării de la Suceava a fost ucis prin izolare şi torturi
permamente. A fost singurul deţinut din închisoarea Piteşti care nu şi-a făcut – nici
în public, nici în faţa comitetului – «demascarea din interior». A fost ucis pentru
două motive. Primul, pentru că responsabilii reeducării au considerat că la Suceava
a trădat reeducarea, şi, al doilea şi mai important, întrucît cunoştea «legăturile
oficiale»12 ale deţinuţilor implicaţi în demascări. Era singurul în măsură să
cunoască informaţii foarte importante aupra înalţilor oficiali ai Partidului şi ai
Securităţii care au dat ordinul începerii şi derulării reeducării. Dată fiind această
situaţie, a scris mult la demascarea sa, în perioada ianuarie-martie 1950, atît în faţa
lui Ţurcanu Eugen, cît şi a administraţiei (a comandantului penitenciarului şi a
ofiţerului politic Marina Ioan). Ţurcanu este cel care a transmis ordinul de ucidere
a lui Bogdanovici, aşa cum indică Puşcaşu Vasile, executantul ordinului13. Ţurcanu
l-a asigurat pe Puşcaşu Vasile, precizîndu-i: «chestiunea e cunoscută sus»14 şi că, în
cazul unei anchete nu va fi tras la răspundere, amintindu-i totodată de ancheta
desfăşurată după moartea lui Vătăşoiu Gheorghe.
3) Cantemir Vasile (Lică) a murit pe 14 mai 1950, la o celulă pe care nu am
putut-o încă stabili. Nu cunoaştem condiţiile în care a murit. Ştim însă că după ce a
trecut prin demascări, pe data de 30 decembrie 1949 a fost transferat de la camera 4
Spital, la camera 3 Biserică, la parter15, unde a făcut parte din comitetul de

Popescu Aristotel, D, 19/04/1953, vol. 2, f. 183 r. Documentele publicate de Editura

Vremea fac parte din acelaşi dosar cu nr. 26 979 din Fondul «Penal» al Arhivei Securităţii.
10
Pătrăşcanu Nutti, D, 31/08/1953, Memorialul ororii..., p. 368. Pentru relatarea agoniei şi
morţii lui Bogdanovici a se vedea de asemenea Paven Jusin Ştefan, Dumnezeul meu, de ce
m-ai părăsit? Reeducări – Camera 4 Spital Piteşti, Bucureşti, Editurile Majadahonda şi
Ramida, 1996, pp. 59-60; Călinescu Nicolae, Sisteme şi procese de brainwashing în
România comunistă, Bucureşti, Editura Gama, 1998, pp. 100-103.
11
Jianu Mihai îi va comunica mai tîrziu această informaţie lui Pătrăşcanu Nutti; Pătrăşcanu
Nutti, PVI, 17/06/1953, vol. 14, f. 485; D, 31/08/1953, Memorialul ororii..., p. 368.
12
Pătrăşcanu Nutti, D, 31/08/1953, Memorialul ororii..., p. 368.
13
Puşcaşu Vasile, PVI, 16/07/1953, vol. 1, f. 237 r. În timpul primei părţi a lunii martie
1950, Sobolevschi Maximilian – care era în acest moment şeful comitetului de demascare
de la camera 3 Biserică («lagăr»), la parter – l-a văzut pe Bogdanovici în compania lui
Ţurcanu în fosta cameră de baie de lîngă camera 4 Spital, unde Ţurcanu ancheta demascaţii.
Bogdanovici, care era pe atunci «extrem de slăbit şi aproape de moarte», i-a cerut lui
Sobolevschi Maximilian să-i dea să bea apă şi a primit. Faptul că Ţurcanu l-a admonestat
între patru ochi, spunîndu-i că Bogdanovici «nu merită nici să bea apă şi că va trebui să-l
lase să moară», indică încă o dată că Bogdanovici era condamnat să moară. Maximilian
Sobolevschi, PVI, 2/11/1953, vol. 16, ff. 8-9.
14
Vasile Puşcaşu, PVI, 6/06/1954, vol. 1, f. 306 r.
15
Popa Alexandru, D, 6/08/1953, vol. 14, f. 376; Sobolevschi Maximilian, D, 17/09/1953,
vol. 3, f. 252 v; Păvăloaie Vasile, care vorbeşte de 28 decembrie, se înşeală; Păvăloaie
Vasile, PVI, 19/11/1953, vol. 1, f. 418 r.

359
demascare împreună cu Prisecaru Adrian, Sobolevschi Maximilian şi Bordeianu
Virgil16. Cazul este ilustrativ pentru ceea ce se întîmpla la Piteşti: deţinuţii nu
trebuiau să moară nereeducaţi sau, cel puţin, fără demascarea făcută.
4) Gavrilescu Eugen a murit pe 25 aprilie 1950 la camera 1 Spital17. Făcea
parte dintr-un grup de circa 15 deţinuţi transferaţi pe 23 martie în această cameră
pentru a trece prin demascare18.
5) Iliescu Vasile a murit pe 30 ianuarie 1950 la o celulă pe care nu am putut-
o încă identifica;
6) Ionescu Teofronie a murit pe 21 februarie 1950 la o celulă pe care nu am
putut-o încă stabili. Acest deţinut, fost student la Academia Comercială din
Bucureşti, intrase în demascări pe data de 6 decembrie 1949, o dată cu prima serie.
După «băiaia nesistematică» de început, a fost singurul care a avut curajul şi
prezenţa de spirit să spună: «Domnule Ţurcanu, noi am fost condamnaţi de legile
ţării, ne-am recunoscut vina şi ne executăm pedeapsa. Deocamdată nu ne
interesează marxismul şi nici reeducarea. Vom avea timp, în libertate, să ne
documentăm, să reflectăm şi să virăm spre stînga.»19 Descumpănit, Ţurcanu a bătut
în uşă, şi în cameră au intrat directorul Dumitrescu Alexandru şi gardienii. Cînd
directorul l-a întrebat pe Ţurcanu ce s-a întîmplat, acesta a răspuns că deţinuţii vor
să se reeduce, iar Ionescu îi instigă. Ionescu a fost bătut de către director, iar ceilalţi
deţinuţii de gardienii Nistor Sebastian, Georgescu Alexandru, Dina Florea şi
Voicu, cu ciomegele, timp de 15-20 de minute20. În timp ce era bătut şi apoi călcat
în picioare de director, Ionescu striga: «Sînt condamnat doi ani, nu sînt condamnat
la moarte!» Ca unul care s-a opus reeducării, acest deţinut a fost probabil ucis de
către Ţurcanu.
7) Iosub Mihai, a murit pe 29 iulie 1950 la o celulă pe care nu am putut-o
încă identifica. A fost torturat la camera 3 Biserică, de la parter, începînd cu luna
februarie, fiind transferat de la secţia «muncă silnică» pentru a confirma, în
demascări, dacă Niţă Cornel a împuşcat la Bacău, înainte de arestare, un militar
sovietic21.

16
A se vedea, de asemenea, Zbranca Octavian, PVI, 5/06/1953, vol. 4, f. 261.
17
Chirculescu Gheorghe, D, 14/09/1954, vol. 9, f. 1 r-2 r.
18
Din grupul demascării făceau parte, între alţii, Păvăloaie Constantin, Comşa Eronim,
Marinescu Petre, Dănilă Mihai, Tetler Alexandru (Toe) şi Olteanu Gheorghe. Demascarea
începe în jurul datei de 10 aprilie 1950, cînd în cameră soseşte Ţurcanu cu grupul său, din
care făceau parte, între alţii, Leonida Titus, Gorbatîi Gheorghe, Bratu Ioan, Ludu
Alexandru, Diaca Dan, Blăgescu Constantin, Constantinescu Ioan – toţi oameni de
încredere ai deţinutului reeducator-şef.
19
Bâgu Gheorghe, Mărturisiri din întuneric, Bucureşti, Editura Tehnică, 1993, pp. 105-
106; Interviu cu Dumitrescu Paul realizat de autor, Bucureşti, 4, 18 iunie şi 5 iulie 1997.
20
Pătrăşcanu Nutti, D, 1/08/1953, Memorialul ororii..., 1995, p. 315; D, 31/08/1953,
Memorialul ororii..., 1995, p. 350; Interviu cu Dumitrescu Paul, Bucureşti, 4, 18 iunie şi 5
iulie 1997. După declaraţia lui Popa Alexandru, Lăzăroiu Nicolae, şeful secţiei spital era cel
care bătea cel mai rău în această perioadă. Era doar sectorul său şi trebuia să se evidenţieze;
Popa Alexandru, D, 25/08/1953, Memorialul ororii..., p. 209.
21
Maximilian Sobolevschi, D, 17/09/1953, vol. 3, ff. 253 r-253 v.

360
 8) Limberea Paul a murit pe 8 iulie 1951, probabil la infirmerie. În urma
torturilor a făcut pneumotorax spontan, sfîrşind prin a se sufoca22.
9) Niţă Corneliu a murit pe 26 februarie 1950 la camera 4 Spital23. A fost
bătut «cel mai mult şi mai groaznic din cameră»24. Toţi deţinuţii din grupul lui
Ţurcanu l-au bătut «în manej», apoi Ţurcanu, Gherman Coriolan şi Predescu Victor
l-au torturat într-un mod mai sistematic. Era ţinut dezbrăcat şi suspendat la
orizontală, fiind lovit apoi cu ciomegele pe tot corpul. Ţurcanu, care aflase de la
alţi deţinuţi trecuţi prin demascare că Niţă Cornel ascundea informaţii importante 25,
l-a lovit în abdomen, întrebîndu-l ce ascunde26. Într-un tîrziu, torturatul a spus în
public că în toamna anului 1944 a participat la împuşcarea unui militar sovietic la
Bacău, că între 1945 şi 1946 avea intenţia să atenteze la viaţa primului secretar al

22
Popa Neculai, Coborîrea în iad. Amintiri din închisorile comuniste, Bucureşti, Editura
Vremea, 1999, p. 108. Fuică Ion afirmă că deţinutul a fost bătut în altă cameră şi că a ajuns
la camera 3 «muncă silnică» ulterior, murind lîngă el. Interviu cu Fuică Ion realizat de
autor, Bucureşti, 11, 29 august şi 24 octombrie 1997.
23
Pătrăşcanu Nutti, PVI, 4/06/1953, vol. 2, ff. 317 v-318 r; D, 31/08/1953, Memorialul
ororii..., p. 365. A se vedea de asemenea relatarea lui Merişca Costin, Tărîmul gheenei,
Galaţi, Editura Porto-Franco, 1993, pp. 149-151; Paven Justin Ştefan, Dumnezeul meu, de
ce m-ai părăsit? Reeducări – Camera 4 Spital Piteşti, Bucureşti, Editurile Majadahonda şi
Ramida, 1996, pp. 52-56; Călinescu Nicolae, Sisteme şi procese de brainwashing în
România comunistă, Bucureşti, Editura Gama, 1998, pp. 97-98; Măruţă Gheorghe, in
Andreica Gheorghe, Mărturii… mărturii... din iadul temniţelor comuniste, Bucureşti,
Editura 2000, 2000, pp. 62-65 et Interviu cu Măruţă Gheorghe realizat de autor. Măruţă
Gheorghe indică drept prealabilă morţii lui Niţă Cornel o inspecţie a lui Chişinevschi Iosif,
membru al Birolui Politic al Partidului, a generalului Nicolski Alexandru şi a colonelului
Nedelcu Marin, şeful Regionalei de Securitate Piteşti. Informaţia trebuie luată cu rrezervă,
căci nici un alt fost deţinut politic nu indică nici prezenţa oficialilor în acel moment, nici că
există o relaţie de cauzalitate între moartea lui Niţă Cornel şi această pretinsă prezenţă. În
plus, în relatarea sa, Măruţă Gheorghe omite să vorbească de participarea sa ulterioară la
demascări, interviul nostru oprindu-se înainte ca el să vorbească despre aceasta.
24
Jianu Mihai, PVI, 18/06/1954, vol. 7, f. 170 r-v.
25
Iată istoria obţinerii informaţiei care stă la baza morţii acestui deţinut. La jumătatea lunii
februarie, Parizianu Gioga – un deţinut denunţat de Prisecaru Adrian, şeful comitetului de
demascare din această cameră, că a împuşcat un militar sovietic la Bacău – este transferat la
camera 3 Biserică, pe secţia «lagăr». Reeducatorii trebuiau să-l facă să spună cum s-au
petrecut lucrurile. După ce a fost «foarte bine» bătut, Parizianu Gioga a recunoscut că
Climescu Dumitru, un deţinut încarcerat la secţia «muncă silnică», este de fapt cel care l-a
împuşcat pe sovietic. Prisecaru Adrian l-a condus şi supervizat pe deţinut la demascarea în
scris a informaţiei şi, cîteva zile mai tîrziu, Climescu Dumitru, Comşa Ieronim, Oprişan
Constantin (Costache), Bordeianu Dumitru, Iosub Mihai şi Muntean Ioan – deţinuţi închişi
pînă atunci la secţia «muncă silnică» – au fost transferaţi la camera 3 Biserică pentru a fi
demascaţi cu privire la moartea sovieticului. În urma teribilelor torturi, Climescu Dumitru a
recunoscut că el este, într-adevăr, cel care l-a împuşcat pe sovietic, dar că a făcut-o la
sugestia fostului său şef, Niţă Cornel. Sobolevschi Maximilian, D, 17/09/1953, vol. 3, ff.
253 r-253 v.
26
Pop Cornel, PVI, 23/06/1953, vol. 2, f. 459 r.

361
partidului, Gheorghe Gheorghiu-Dej şi că, în aceeaşi perioadă, a ascuns împreună
cu alţii o anumită cantitate de muniţii ale Mişcării Legionare27. Apoi a intrat în
comă şi a început să delireze. Ţurcanu a înceut să-şi facă griji şi a cerut părerea
foştilor studenţi la medicină dacă cel torturat poate fi salvat de la moarte, însă
demascatul avea hemoragie internă provenită de la ruptura de ficat, dat fiind că
începuse să elimine sînge pe gură. Cornel Niţă a murit, într-adevăr, corpul său fiind
plin de plăgi deschise şi de sufuziuni sanguine. Cadavrul a fost ridicat din cameră
de către sanitarul Ciortan, împreună cu doi sau trei gardieni28. Pentru a «justifica»29
crima, pe 27 februarie Ţurcanu a cerut deţinuţilor care făceau parte din comitetul
de demascare – în mod sigur la ordinul ofiţerului politic şi a directorului închisorii
– şi anume: Roşca Gheorghe, Puşcaşu Vasile, Staer Iosif şi Petrica Ion, acesta din
urmă fiind cooptat de curînd, să dea declaraţii scrise asupra informaţiilor pe care
Niţă Cornel le ascundea30.
10) Pintilie Ioan (Ionică) a murit pe 14 ianuarie 1951 la infirmerie, după ce
fusese torturat la camera 3 subsol, la secţia «muncă silnică». A fost bătut în cap
pînă cînd a înebunit31. În această stare, a început să-i înjure pe reeducaţi în română
şi franceză, alternînd înjurăturile cu hohote de rîs. Fiind convinşi că deţinutul
simulează nebunia, reeducaţii au continuat să-l bată pînă cînd n-a mai mişcat.
Ridicat din cameră, a murit puţin timp mai tîrziu la infirmerie.
11) Poenaru Hanibal Cornel a murit pe 28 februarie 1950 la infirmerie, după
ce fusese torturat la camera 4 Spital. A fost bătut cîteva zile în şir de către Ţurcanu,
pînă ce a început să scuipe sînge. Apoi a făcut o complicaţie la plămîni,
îmbolbăvindu-se grav. Transferat după cîteva săptămîni la infirmerie, a murit32.
12) Şerban Gheorghe (zis «Sergentul») a murit pe 10 februarie 1950 la
camera 4 Spital. Şi-a luat viaţa tăindu-şi venele cu o lamă pe care a păstrat-o cu

27
A se vedea de asemenea Pătrăşcanu Nutti, 16/07/1953, vol. 2, f. 327 r.
28
Pop Cornel, PVI, 7/07/1954, vol. 2, f. 485; PVI, 25/06/1953, Memorialul ororii..., p. 449.
29
Nutti Pătrăşcanu, PVI, 16/07/1953, vol. 2, f. 327 r; D, 31/08/1953, Memorialul ororii...,
p. 365.
30
Pătrăşcanu Nutti, D, 31/08/1953, Memorialul ororii..., p. 365. Într-un alt loc, Pătrăşcanu
Nutti îl indică şi pe Andronche Vasile; Pătrăşcanu Nutti, PVI, 16/07/1953, vol. 2, f. 372 r.
31
Popa Neculai, Coborîrea în iad. Amintiri din închisorile comuniste, Bucureşti, Editura
Vremea, 1999, pp. 94-95. Deţinutul a murit alături de Popa Nicolae (Neculai). A se vedea
de asemenea Lucinescu Dan, Jertfa (Transfigurări), Iaşi, Editura Fides, 1997, p. 164.
Lucinescu Dan – care spune că acest deţinut a murit în urma unei crize de ficat provocată
de aplicarea torturii prin care care demascaţilor li se dădea să bea soluţie de apă
suprasaturată cu sare – se înşeală. Tortura descrisă de el are loc pe 7 ianuarie, ziua Sfîntului
Ioan după calendarul ortodox, reeducaţii voind astfel să-şi bată joc de onomastica
deţinuţilor numiţi Ion. Tortura a fost de asemenea aplicată şi celorlalţi deţinuţi din cameră.
A se vedea şi Bordeianu Dumitru Gh., Mărturisiri din mlaştina disperării. Cele văzute,
trăite şi suferite la Piteşti şi Gherla, Bucureşti, Editura Gama, vol. I, 1995, pp. 135-137 et
141-144. Bordeianu Gheorghe se înşeală cînd afirmă că Pintilie Ion a murit în cameră. În
fapt, acesta a murit la infirmerie, alături de Neculai Popa.
32
Jianu Mihai, PVI, 18/06/1954, vol. 7, ff. 168 v-170 r; Merişca Costin, Tărîmul gheenei,
Galaţi, Editura Porto-Franco, 1993, p. 144.

362
mari riscuri33. Deţinutul mai încercase o dată să-şi pună capăt zilelor, fără succes
însă, în a doua jumătate a lunii ianuarie 195034.
13) Turtureanu Ion a murit pe 30 iulie 1950, probabil la infirmerie.
14) Vătăşoiu Gheorghe a murit pe 18 februarie 1950 la camera 4 Spital. Şi-a
luat viaţa aruncîndu-se prin golul scărilor, în timp ce mergea la baie, înainte fiind
torturat de Ţurcanu şi Roşca Gheorghe35. După această moarte, peste golurile
scărilor sînt puse plase de sîrmă, demascaţii nu mai sînt scoşi la baie şi reeducarea
«continuă cu şi mai multă furie»36.

Cinci dintre numele prezente în listă reprezintă morţi asupra cărora se pot
emite dubii, căci nu sînt indicaţi, ca atare, în niciuna din sursele de care dispunem.
Iată care sînt, în ordine alfabetică:

1) Bădereu (Bădescu?) Bazică, mort pe 4 februarie 1950;

2) Bucur Mircea, mort pe 24 aprilie 1950;
3) Călinescu Nicolae, mort pe 29 august 1950.
4) Neacşa Constantin, mort pe 8 mai 1950;
5) Vasilescu Marin, mort pe 30 iulie 1950.

Precizăm că nu am găsit nici o informaţie care să ateste că vreunul din cei

cinci prezentaţi mai sus ar fi supravieţuit după datele indicate. Şi, întrucît o analiză
ştiinţifică se bazează pe principiul contestării, considerăm că este vorba de morţi
reali. De altfel – aşa cum vom vedea şi din analiza listei morţilor de la Gherla –,
Securitatea nu poate fi suspectată în nici un caz de inserarea de morţi fictive în
statisticile sale, ci numai de ascunderea lor. Ceea ce ne face să insistăm asupra
acestui tip de argumentaţie, care este de domeniul normei în ştiinţă, este numai
faptul că ea este ignorată în dezbaterile publice asupra informaţiilor pe care
dosarele Securităţii le conţin, ceea ce face ca o instituţie precum Consiliul Naţional
pentru Studierea Arhivelor Securităţii de pildă – pentru a nu da decît un exemplu –
să producă nu doar analize ilogice, ci şi tributare tezelor dezinformatoare ale
Securităţii.
Cu privire însă la datele din listă, se cuvin cîteva corecţii şi precizări:
Gavrilescu Eugen a murit pe data de 25 aprilie 1950, iar data de 26 aprilie care este
indicată în listă reprezintă ziua în care a fost înregistrat; Iliescu Vasile a murit pe

33
Jianu Mihai, PVI, 18/06/1954, vol. 7, f. 170 v; Paven Justin Ştefan, Dumnezeul meu, de
ce m-ai părăsit? Reeducări – Camera 4 Spital Piteşti, Bucureşti, Editurile Majadahonda şi
Ramida, 1996, p. 51.
34
Jianu Mihai, PVI, 18/06/1954, vol. 7, ff. 168 v-170 r.
35
Jianu Mihai, PVI, 18/06/1954, vol. 7, f. 170 v; C. Pop, PVI, 23/06/1953, vol. 2, f. 459 r;
Justin Ştefan Paven, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit? Reeducări – Camera 4 Spital
Piteşti, Bucureşti, Editurile Majadahonda şi Ramida, 1996, p. 50; Măruţă Gheorghe, in
Andreica Gheorghe, Mărturii… mărturii... din iadul temniţelor comuniste, Bucureşti,
Editura 2000, 2000, pp. 61-62.
36
Pătrăşcanu Nutti, D, 1/08/1953, Memorialul ororii..., p. 322.

363
28 ianuarie 1950, data de 30 aprilie reprezentînd, în mod egal, data înregistrării
morţii; Niţă Cornel a murit pe 26 februarie 1950, însă a fost înregistrat pe 28
februarie; Şerban Gheorghe a murit, în realitate, pe 10 februarie 1950, însă a fost
înregistrat pe 12 februarie; şi, în fine, Vătăşoiu Gheorghe, a murit pe 18 februarie
1950, dar a fost înregistrat pe 20 februarie.
Călinescu Nicolae din această listă nu trebuie confundat cu celălalt Călinescu
Nicolae, şi el deţinut la Piteşti în perioada reeducării. Că este vorba de doi deţinuţi
cu acelaşi nume, se poate deduce din faptul că primul a murit pe data de 29 august
1950, dată la care celălalt se afla la închisoarea Gherla, fiind transferat acolo, din 8
iunie, cu primul lot de deţinuţi trimişi de Securitate în vederea extinderii reeducării.
În plus, deşi mutilat fizic şi psihic, acesta din urmă nu doar a supravieţuit
reeducării, ci a şi scris două cărţi autobiografice despre suferinţele sale şi ale altora,
încetînd din viaţă în anul 199337. Întrucît nu am întîlnit acest nume în demascări,
presupunem că este vorba despre un deţinut trimis special de Securitate la Piteşti
pentru a i se smulge informaţii, ştiut fiind că în această perioadă nu aveau loc
demascări de masă – demascările la secţia corecţie fiind încheiate, cele de la
secţiile «temniţă grea» şi «muncă silnică» fiind în pregătire –, iar Ţurcanu făcea
acest lucru în vara anului 1950 sub directa supraveghere a directorului Dumitrescu
Alexandru şi a ofiţerilor de Securitate de la Biroul Inspecţii, Mircea Mihai şi Iagăru
Marin38.
Lista nu este însă, în mod cert, completă. În interogatoriile sale, Ţurcanu
indică încă două nume: Cucu Mircea, trecut prin demascări la camera 4 Spital în
perioada 25-31 decembrie 1949 şi un alt deţinut pe nume Nistor Constantin (sau
Gheorghe), trecut prin demascare în ianuarie-februarie 195039. Faptul că nici
Ţurcanu nu a avut, nici noi nu avem informaţii despre aceste persoane după
perioadele indicate, ne îndreptăţeşte să credem că şi aceşti morţi sînt reali.

În privinţa listei morţilor din închisoarea Gherla lucrurile sînt mai

complicate, din două motive.
Primul motiv: întrucît nu avem nici o certitudine că o bună parte din numele
prezentate au o legătură directă cu demascările şi reeducările de acolo. Demascările
din Gherla încep, într-adevăr, în septembrie 1950, dar nu putem afirma fără greş că
o parte din morţi se datorează dispozitivului de distrugere fizică şi psihică pus la
lucru în reeducare. De altfel, mortalitatea are un ritm mai ridicat decît în
penitenciarul Piteşti, dat fiind că deţinuţii – cu excepţia foştilor elevi şi studenţi
transferaţi aici – sînt mult mai în vîrstă, deci mai vulnerabili în faţa regimului dur
de detenţie. Reeducarea are propriul său ritm, se dezvoltă în mod treptat, pentru a
atinge apogeul în perioada decembrie-martie 1951.

37
A se vedea Preambul pentru camera de tortură, Timişoara, Editura Marineasa, 1994, 275
p. şi Sisteme şi procese de brainwashing în România comunistă, Bucureşti, Editura Gama,
1988, 140 p.
38
Precizăm că ofiţerul politic al închisorii, Marina Ioan, fusese mutat din penitenciar la
sfîrşitul lunii martie-începutul lunii aprilie 1950.
39
Ţurcanu Eugen, PVI, 13 iulie 1954, vol. 6, ff. 393 v-394.

364
 Al doilea motiv: întrucît aceasta este în mod evident parţială – la fel ca şi în
cazul listei de la Piteşti – dar, spre deosebire de cea din urmă, conţine o suită de
date care sînt în mod frapant false.
Iată numele de morţi pe care le putem reţine ca certe, în ordine cronologică:
1) Popescu Petre a murit pe 22 mai 1951 la infirmerie, după ce fusese torturat
la camera 102. A fost adus în penitenciar în iunie 195140. Fusese condamnat la 20
de ani de muncă silnică, fiind inclus în procesul de spionaj intentat Legaţiei
Franceze. Popa Alexandru a vorbit cu deţinutul, care i-a spus că este de profesie
inginer electromecanic şi nu simplu electrician, aşa cum apărea în actele
administraţiei penitenciarului, «şi că în chestiunea spionajului legaţiei franceze,
securitatea a reuşit să aresteze doar firele periferice ale acestei reţele, iar nucleul
central a rămas nearestat.» Popescu Petre a trecut şi el prin faţa comisiei de triere a
deţinuţilor din penitenciar din aceeaşi lună, pentru şantierele de muncă, din care
făceau parte colonelul inspectorul în MAI Czeller Ludovic, directorul
penitenciarului, Gheorghiu Ion şi medicul Bărbosu Viorel. În timpul trierii, Popa
Alexandru era cel care avea sarcina să-i noteze pe deţinuţii apţi de muncă.
Deţinutul a primit iniţial aviz de plecare, însă a fost oprit în penitenciar de către
director, întrucît avea nevoie de el, ca electrician, la ateliere. După acest episod,
Popa Alexandru a scris o notă informativă pe care i-a dat-o lui Sucegan Gheorghe,
şeful Biroului Inspecţii (securitatea penitenciarelor) prin Cristian Paul Ionescu –
deţinutul rezident din penitenciar – în care arăta că Popescu Petre deţine informaţii
importante despre spionajul Legaţiei Franceze. Pe baza notei şi la cererea
reeducatorului-şef dintre deţinuţi, Popescu Petre a fost izolat în camera 102, unde
conducerea demascării era asigurată de Cerbu Ioan. A fost bătut de şeful de comitet
şi de ceilalţi deţinuţi din cameră de cîteva ori, însă nu au reuşit să scoată nici o
informaţie de la el. Fiind într-o stare gravă – nu însă pe moarte – Popa Alexandru
le-a cerut lui Popescu Aristotel şi lui Ungureanu Dumitru să-l ducă la infirmerie41.
Cei doi au luat targa şi l-au dus acolo, însă după circa o săptămînă a murit. Bărbosu
Viorel a refuzat să-i acorde vreun fel de asistenţă medicală, deşi din discuţiile pe
care Alexandru Popa le-a avut cu Popescu Aristotel, deţinutul putea fi salvat.
Medicului i-a fost frică, în mod cert, să nu fie acuzat că salvează «bandiţii» de la
moarte. Acest caz arată demenţa demascării: pentru a obţine confirmarea că un
deţinut poseda informaţii, el trebuie bătut; dar dacă într-adevăr nu avea informaţii,
atunci trebuia bătut pînă la moarte, pentru că alt mijloc de verificare nu exista.
2) Dincă Ion amurit pe 20 august 1951 la camera 101. A fost bătut foarte
grav în demascări, după care a început să delireze. Popa Alexandru l-a chemat pe
Popescu Aristotel, căruia i-a spus «să-i „facă o injecţie pentru ca să nu se mai

40
Popa Alexandru, D, 13/08/1953, vol. 14, ff. 336-338.
41
Pe marginea declaraţiei lui Popa Alexandru se află adnotat: «– Dacă nu a dat legături în
sus, cum de i[-]a dat drumul la infirmerie[?] / – Dacă în urma morţii lui nu ştie ce …[c.n.]
lui Bărbosu?» Acestă cinică notaţie care îl suspectează pe Popa Alexandru – ferocele
deţinut reeducator de la Gherla – de tratament blînd faţă de deţinutul deja mort, aparţine
probabil unui şef al Securităţii care superviza ancheta.

365
chinuiască”»42, adică să-l ucidă. Acesta s-a dus la infirmerie, a venit cu două fiole
pe care i le-a injectat, aşa încît după o oră torturatul a murit. Apoi, Popa Alexandru
i-a cerut lui Popescu Aristotel să-i schimbe decedatului fişa medicală de la
infirmerie şi să scrie că suferea de inimă, ficat şi plămîni. Întrucît în aceeaşi zi
murise la infirmerie deţinutul Gheorghe Toader43, Alexandru Popa i-a ordonat lui
Puşcaşu Vasile să substituie cadavrele44. Cadavrul lui Dincă Ion a fost scos din
cameră de Puşcaşu Vasile şi de gardianul Văşcan Augustin. Fiind integraţi într-un
dispozitiv, trebuie precizat că toate aceste decizii aplicate de deţinuţii reeducatori
trebuiau luate nu de către ei, ci de către ofiţerii de Securitate de la Biroul Inspecţii,
Sucegan Gheorghe şi Avădanei Constantin.
3) Cristea Ion amurit pe 3 ianuarie 1952.
4) Marghita Iosif a murit pe 3 aprilie 1952.
5) Ionescu C. Constantin a murit pe 22 aprilie 1952.
În această listă trei date sînt false. Iată-le în ordine alfabetică: Cristea Ion a
murit pe 7 octombrie 1950, la camera 90 – după ce fusese torturat la camera 102
de către reeducaţii conduşi de Ioan Cerbu45 – şi nu pe 3 ianuarie 1952, aşa cum
am văzut că apare în listă; Marghita Iosif a murit în perioada septembrie-
decembrie 1951, probabil la celula 101, iar nu pe 3 aprilie 1952; şi, în fine,
Ionescu C. Constantin, mort în perioada mai-decembrie 1951, probabil la camera
103, şi nu pe 22 aprilie 1952. Acesta din urmă nu trebuie confundat cu Ionescu P.
Constantin, şi el deţinut la Gherla în aceeaşi perioadă, deţinutul informator-şef
(rezident) din penitenciar.
Privind aceste nume, ne putem da repede seama că lista nu cuprinde o serie
de morţi pe care îi putem stabili din sursele accesibile. Ei sînt în număr de şapte.
Iată-i în ordine cronologică:
1) Dimciu Garofil a murit la camera 129 – infirmeria de izolare, pe 12
decembrie 1950, după bătăile primite la camera 98, condusă de Puşcaşu Vasile, şi
la camera 10146. În această ultimă cameră, Popescu C. Gheorghe i-a dat un pumn
în cap, după care deţinutul a căzut şi s-a lovit cu capul de mozaic; a făcut un
hematom cerebral şi după cîteva zile a intrat în comă, apoi a murit.
2) Dâmbu Vasile a murit pe 6 octombrie 1950 la camera 103, unde
demascarea era condusă de Popescu Aristotel. În timp ce era bătut, din cauza
loviturilor primite în stomac a vomat, însă fiind legat la gură ca să nu ţipe, a murit
înecat.

42
Popa Alexandru, D, 13/08/1953, vol. 14, f. 336.
43
Fişa cu morţii din penitenciar indică data de 19 august 1951 pentru decesul acestui
deţinut.
44
Popa Alexandru, D, 13/08/1953, vol. 14, f. 336; PVI, 25/08/1953, Memorialul ororii...,
1995, p. 231.
45
Popa Alexandru, D, 13/08/1953, vol. 14, f. 318.
46
Popa Alexandru, D, 13/08/1953, vol. 14, f. 319 .

366
 3) Dumitru Andrei (Iorgu) a murit pe 12 decembrie 1950 la camera 98,
după ce a fost bătut grav la piept şi la spate de Puşcaşu Vasile, Morărescu
Vichentie şi Romanescu Grigore47. Acest deţinut nu era politic, ci de drept
comun. Fusese mutat disciplinar de la penitenciarul Dej şi introdus în camera 98
de Sucegan Gheorghe. În decembrie 1950 şeful Biroului Inspecţii a venit pe
secţia etajului III şi i-a ordonat lui Popa Alexandru să-i scoată din camera lor pe
Puşcaşu Vasile, Murărescu Vichentie şi Romanescu Grigore, apoi toţi să vină la
camera plantoanelor de pe etaj. Aici, Sucegan Gheorghe i s-a adresat lui Puşcaşu
Vasile, spunîndu-i că în camera lor va introduce un deţinut de drept comun, care
fusese transferat disciplinar de la penitenciarul Dej pentru rebeliune, ca să-l bată.
I-a precizat «că acest deţinut este foarte înrăit şi recalcitrant» şi l-a întrebat dacă
mai are nevoie de cineva care să-l ajute. Puşcaşu Vasile a răspuns negativ, iar
ofiţerul i-a cerut «să-l bată „bine” pe acest deţinut, pentru a-l „înmuia”: „îi dai
cîte un pumn, de să-l urci în pod… f… dumnezeu[‟] mamei lui de bandit». În
Gherla, deţinuţilor care mureau li se urca bagajul în podul clădirii. A rămas
stabilit ca şeful Biroului Inspecţii să-i transmită, prin Popa Alexandru, ziua în
care urma să înceapă să-l bată. Puşcaşu Vasile, ajutat de Morărescu Vichentie şi
Romanescu Grigore au început să-l bată pe Dumitru Andrei într-o seară, pe motiv
că le furase pîinea, scuipase în cofa cu apă şi îl făcuse pe Puşcaşu Vasile «butuc».
Cei trei l-au bătut atît de grav, încît a doua zi seara a murit. Popa Alexandru i-a
spus lui Sucegan Gheorghe că deţinutul a murit, la care acesta a răspuns: «dă-l în
p… m…, nu-i mare pagubă, un bandit mai puţin[!]». Cadavrul a fost scos din
cameră de Puşcaşu Vasile, împreună cu gardianul Văşcan Augustin.
4) Popescu Gheorghe a murit în perioada ianuarie-martie 1951, la camera
129 – infirmeria de izolare, după ce fusese torturat la camera 102. De notat că el
nu trebuie confundat cu Popescu C. Gheorghe, şi el deţinut la Gherla în aceeaşi
perioadă, care făcea parte dintre agenţii reeducării.
5) Radovan Dumitru48 a murit pe 18 noiembrie 1950, la camera 104, unde
fusese introdus de Şerbănescu Cristian Paul, deţinut informator-şef (rezident) în
penitenciar49. A fost bătut la camera 106 de Grama Octavian şi, mai ales, de
Şerbănescu Cristian Paul, care l-a apucat de umeri şi l-a lovit cu genunchiul în
piept şi în stomac pînă ce a căzut leşinat şi plin de sînge. În timp ce era bătut de
cei doi, au intrat în cameră Popa Alexandru şi Bărgăoanu Gheorghe, cărora
Şerbănescu Cristian Paul le-a spus să-i aducă demascatului apă şi să-l ajute să se
spele. După ce Radovan Dumitru s-a spălat, Şerbănescu l-a trimis pe gardianul
Văşcan Augustin să-l bată. Apoi deţinutul a fost izolat la camera 104, unde a
murit a doua zi dimineaţă. Motivul pentru care fusese bătut de cei doi reeducatori:
«deoarece adusese injurii lui Lenin şi Stalin.» Popa Alexandru l-a întrebat pe

47
Popa Alexandru, D, 13/08/1953, vol. 14, f. 319; PVI, 25/08/1953, Memorialul ororii...,
1995, pp. 222-223, 230-231.
48
În documente prenumele apare uneori ca Alexandru.
49
Popa Alexandru, D, 13/08/1953, vol. 14, ff. 319-320; PVI, 25/08/1953, Memorialul
ororii..., 1995, p. 230.

367
Grama Octavian cine l-a omorît, care însă i-a replicat: «ce, eu l-am omorît? L-au
omorît cei dela 104[,] şi în definitiv ce[,] ţi-e milă de el[?!]. A fost un bandit. Eu
fac ce-mi dictează conştiinţa[]mea. Ce-o să-mi facă, altă condamnare n-o să-mi
dea[!].» Popa Alexandu i-a întrebat pe Livinschi Mihai şi Bărgăoanu Gheorghe
dacă deţinutul a fost bătut în camera lor, însă aceştia au negat.
6) Rusu Ion a murit la sfîrşitul lui august 1951 la camera 129 – infirmeria de
izolare, după ce fusese torturat la camera 99.
7) Tâmpa Ioan a murit pe 1 decembrie 1950, la camera 102, după gravele
lovituri aplicate de către reeducatorii conduşi de Cerbu Ioan50.
Absenţele pe care le-am remarcat se datorează – la fel ca şi pentru lista de la
Piteşti – încercării de camuflare prin neînscrierea morţilor în registrul de evidenţă
de către cei care au condus şi pus în practică dispozitivul reeducării, între care mai
importanţi sînt: ofiţerii de Securitate ai Biroului Inspecţii, Sucegan Gheorghe şi
Avădanei Constantin, şi directorul Gheorghiu Constantin. Iar datele false se explică
prin încercarea de camuflare prin datarea lor ulterioară, operaţie efectuată ulterior
începerii anchetei asupra grupului de reeducatori în frunte cu Ţurcanu, care a avut
loc după transferarea lor la Jilava, din 19 decembrie 1951.
Ce ştim despre celelalte penitenciare în care dispozitivul reeducării a fost pus
la lucru sau doar s-a încercat? De aici lucrurile se complică în mod sensibil, dat
fiind că în dosarul de Securitate la care facem trimitere – Securitatea fiind
preocupată de camuflarea faptului că Partidul Comunist prin Organele sale
coordona întreaga acţiune – nu conţine nici o altă listă cu morţi, ci doar cîteva
indicii.
La închisoarea Braşov, unde în primăvara anului 1950, la ordinul vîrfului
ierarhiei Partidului Comunist, conducerea MAI şi/sau a Securităţii decide aplicarea
primei faze a demascării, cea în care erau scoase de la deţinuţi, prin teroare,
informaţiile din afara penitenciarului, numită «demascarea exterioară», nu s-a
înregistrat nici un mort. Reeducaţii trimişi aici de conducerea MAI şi/sau
Securităţii au fost Sobolevschi Maximilian şi Prisecaru Adrian.
La închisoarea-sanatoriu pentru bolnavii de TBC de la Tîrgu Ocna, deşi au
murit foarte mulţi deţinuţi, niciuna din morţi nu se datorează celor două tentative
de reeducare din iulie 1950 şi, respectiv, din aprilie-mai 1951, în care, sub
conducerea ofiţerului politic Şleam Augustin, actori principali au fost reeducaţii
Munteanu Alexandru, Pătrăşcanu Nutti şi Badale Vasile.
Pentru lagărul de la Peninsula cunoaştem numele unui singur mort. Pe data
de 10 iulie 1951 a fost împuşcat Simionescu Ion, în timp ce a ieşit din cordonul de
securitate şi după ce fusese torturat zile în şir, în demascări, de către reeducaţi 51.
Cei mai importanţi dintre ei sînt Grama Octavian, Bogdănescu Ion şi Gherman
Coriolan, care acţionaun sub onducerea ofiţerului politic Chirion.

50
Popa Alexandru, D, 13/08/1953, vol. 14, f. 319.
51
Data morţii este furnizată de Lucia Hossu-Longin în filmul său documentar, Memorialul
Durerii.

368
 La închisoarea Ocnele Mari nu cunoaştem decît un singur mort în reeducare,
Boia Ilie, ucis în 1951 la o dată pe care nu o putem încă stabili. Asupra sursei
informaţiei se pot emite dubii, căci Mateiaş Virgil, cel care ne-o livrează, deşi el
însuşi deţinut trecut prin reeducare în aceeaşi perioadă, nu o are din proprie
experienţă, ci a aflat-o mai tîrziu de la alţi deţinuţi. Conform sursei, Boia Ilie a fost
ucis la camera 12 de către grupul de reeducaţi din care făceau parte: Ştefănescu
Grigore (Gore), Samson Ion, Gemeniuc Constantin, Vlădoianu Liviu şi Strungaru
Mihai52. Un alt mort despre care avem informaţii, teologul Grama Gheorghe
(Giorgio), zis Giotto, a fost ucis în bătaie de către reeducaţi, la ordinul ofiţerului
politic Aramă, însă după încetarea oficială a reeducării, survenită la sfîrşitul lunii
august 195153.
Avînd în vedere analiza pe care am făcut-o, lista celor ucişi în reeducare
cuprinde un număr total de 35 de deţinuţi, dintre care 21 la închisoarea Piteşti, 12 la
închisoarea Gherla, şi cîte unul în lagărele de la Peninsula şi Ocnele Mari, şi se
prezintă de următoarea manieră:

Nr. Numele şi prenumele Data morţii Locul morţii

crt.
1. Balanişcu Chirică 4 iulie 1951 Piteşti
2. Bădereu (Bădescu?) Bazică 4 februarie 1950 Piteşti
3. Bogdanovici Alexandru 15 aprilie 1950 Piteşti
4. Boia Ilie 1951 Ocnele Mari
5. Bucur Mircea 24 aprilie 1950 Piteşti
6. Cantemir Vasile (Lică) 14 mai 1950 Piteşti
7. Călinescu Nicolae 29 august 1950 Piteşti
8. Cucu Mircea ianuarie 1950 Piteşti
9. Cristea Ion 7 octombrie 1950 Gherla
10. Dâmbu Vasile 6 octombrie 1950 Gherla
11. Dimciu Garofil 12 decembrie 1950 Gherla
12. Dincă Ion 20 august 1951 Gherla
13. Dumitru Andrei (Iorgu) 12 decembrie 1950 Gherla
14. Gavrilescu Eugen 25 aprilie 1950 Piteşti
15. Iliescu Vasile 28 ianuarie 1950 Piteşti
16. Ionescu C. Constantin mai-decembrie 1951 Gherla
17. Ionescu Teofronie 21 februarie 1950 Piteşti
18. Iosub Mihai 29 iulie 1950 Piteşti
19. Limberea Paul 8 iulie 1951 Piteşti
20. Marghita Iosif septembrie-decembrie 1951Gherla
21. Neacşa Constantin 8 mai 1950 Piteşti
22. Nistor Constantin (Gheorghe?) februarie 1950 Piteşti
23. Niţă Corneliu 26 februarie 1950 Piteşti

52
Mateiaş Virgil, Anii de groază din Romania comunistă: Mărturii. Existenţa tragică:
Însemnări. Testament, fără editor, 1991(?), p. 11.
53
Mateiaş Virgil, idem, p. 16. V. şi Pandrea Petre, Reeducarea de la Aiud, Editura Vremea,
Bucureşti, 2000, pp. 179-182.

369
 24. Pintilie Ioan (Ionică) 14 ianuarie 1951 Piteşti
25. Poenaru Hanibal Cornel 28 februarie 1950 Piteşti
26. Popescu Gheorghe ianuarie-martie 1951 Gherla
27. Popescu Petre 22 mai 1951 Gherla
28. Radovan Dumitru 18 noiembrie 1950 Gherla
29. Rusu Ion sfîrşit de august 1951 Gherla
30. Simionescu Ion 10 iulie 1951 Peninsula
31. Şerban Gheorghe (zis «Sergentul»)
10 februarie 1950 Piteşti
32. Tâmpa Ioan 1 decembrie 1950 Gherla
33. Turtureanu Ion 13 aprilie 1950 Piteşti
34. Vasilescu Marin 30 iulie 1950 Piteşti
35. Vătăşoiu Gheorghe 18 februarie 1950 Piteşti

Pentru că ne aflăm într-o instituţie pentru păstrarea memoriei, vrem să

spunem cîteva cuvinte fără de care discursul istoric ar rămâne suspendat.
Şi o să spunem un lucru pe care l-am învăţat de la foşti deţinuţi politci, şi
anume: că nu se stă la aceeaşi masă cu nomenclaturiştii, securiştii, activiştii
comunişti şi cu colaboratorii acestora (şi nu ne referim aici la cei care au trecut prin
închisoarea politică, în general, şi nici la cei care au trecut prin reeducare, în
particular). Că pentru a respecta memoria celorlalte victime şi pentru a fi demnă de
respectul altora, victima nu trebuie să se aşeze la masa reconcilierii de tip securisto-
comunist.
Întrucât celor care au fost ucişi în reeducare, în special, şi în închisori, în
general, nu li s-a făcut în nici un fel dreptate, cei care i-au ucis beneficiind de
impunitate din partea forţelor politice de extracţie comunistă care conduc România,
dorim să încheiem reamintind că orice formă de justiţie este mai bună decât
niciuna. Şi spunînd aceasta, sperăm să nu fim taxaţi ca instigatori la justiţia
expeditivă.

Notă: acest text este supus dreptului de proprietate intelectuală. Prin

urmare, orice reproducere integrală sau parţială, ori citare a datelor sau
informaţiilor pe care le conţine, nu se face decît cu acordul autorului său.

370
 REZISTENŢA TĂTARĂ ÎN DOBROGEA

Acmola GŰNER (Constanţa, Romania)

T impul n-ar trebui să aştearnă uitarea peste jertfele unui neam ca al

nostru, iar tinerii, români sau tătari, mai ales locuitori ai
Dobrogei, nu au voie să uite sângele vărsat de moşii şi strămoşii
lor pentru demnitate umană şi naţională.
Cândva, un imperiu vast, în secolele al XII-lea – al XVI-lea, vestit
pentru civilizaţia şi cultura orientală, Hanatul Hoardei de Aur (hoardă
provine de la tc. ordu = armată organizată) începe să slăbească, datorită
puterii ruse care se consolida la nord. După pacea de la Kuciuk-Kaynargi
[1774], începe exodul populaţiei tătare din patrie, din Crimeea, şi acest
proces de deznaţionalizare pentru tătari şi rusificare pentru imperiul ţarist se
accentuează, mai ales, după Războiul Crimeii [1853-1856].
Valuri de tătari fugari din calea expansionismului rus s-au aşezat în
ospitaliera Dobroge, unde locuiau deja populaţii turco-tătare şi unde au
primit toate drepturile.
Cu speranţa că vor putea supravieţui, situaţi între însoritul Istambul
şi însângeratul Krîm, tătarii şi-au întemeiat aici sate înfloritoare, fără a
pierde speranţa că, într-o zi, se vor întoarce în patrie.
Istoria, însă, le mai păstra surprize dureroase, deoarece sfârşitul celui
de-al doilea război mondial a adus sute de mii de refugiaţi tătari crimeeni, pe
care un comitet de intelectuali, condus de N. Fagi-Fazîl îi găzduia şi îi
îndruma, fie să plece mai departe, în Turcia, fie să rămână în România.
Primăvara anului 1944 se prevestea dramatică pentru tătarii din
Crimeea, când se apropia armata roşie „eliberatoare”. Invocând motivul
fraternizării elementelor neruse cu trupele naziste, Stalin a ordonat prigoana,
omuciderea, persecuţia, deportarea în Siberia şi procesul forţat de rusificare,
care au dus la emigrări în masă. La 18 mai 1944, Stalin a ordonat exilarea
întregii populaţii de naţionalitate tătară în stepele uzbece şi în Siberia.
Statisticile sunt înfiorătoare: 118.078 familii deportate, cu 423.100 suflete,
200.000 de copii separaţi de părinţii lor. Populaţia a fost adunată în
cimitirele satelor, apoi îmbarcată în vagoane de vite, cu uşile bătute în cuie,
care erau deschise la două trei zile, pentru a se arunca morţii. Puţinii fugari
sau supravieţuitori au reuşit să se refugieze la fraţii lor din Dobrogea.

371
 Apocalipsa tătarilor dobrogeni a venit odată cu comunizarea
României şi a culminat în ziua de 19 aprilie 1952, Paştele creştinilor
ortodocşi. Atunci au fost arestaţi 39 de tătari cu profesii variind de la aceea
de hoge, la aceea de doctor sau de simplu agricultor. Timpul lor de detenţie
depăşeşte 500 de ani şi vina lor depăşeşte nălucirile gulagurilor sovietice.
Pentru o documentare reală, au fost ajutată de domnul Constantin Ionaşcu
din Constanţa, fost deţinut politic şapte ani pentru uneltire contra ordinii
sociale, obţinând o copie după procesul lotului de tătari din 11 martie 1953,
dosar anchetă nr. 2.280, 4 volume.
Astfel începe calvarul neamului nostru, o dată cu instaurarea terorii
comuniste în România. Forţele ruse, o dată instalate la cârma României
postbelice, încep campania de arestare pentru a-i trimite în Siberia pe
refugiaţii tătari, paralel, intimidând şi pe intelectualii tătari din Dobrogea,
care erau militanţi paşnici pentru o ideologie naţională şi conform tradiţiei
etnice şi culturale, pan-turcă.
După arestarea şi omorârea lui N. Fagi-Fazîl, continuă arestarea
liderilor tătari, momentul culminant înregistrându-se la data de 19 aprilie
1952, când, într-o singură noapte, au fost arestaţi 39 de tătari, cu profesii
variate: preoţi, medici, avocaţi, profesori, moşieri.
Cu evlavie voi prezenta numele celor condamnaţi atunci, deoarece
timpul a contribuit, alături de comunişti, la distrugerea oamenilor cu care
neamul nostru păşeşte în istoria rezistenţei dobrogene. Ei au fost condamnaţi
pentru înaltă trădare, pentru lupta în speranţa salvării Crimeii, pentru spionaj
în favoarea Turciei, în realitate, pentru că erau intelectualii şi fruntaşii
neamului nostru.
Despre martirii tătarilor am publicat în ziarul „Cuget liber” din
Constanţa la 21 mai 1992, un articol cu titlul „Tătarii nu-şi uită eroii”.
Completând lista cu nume noi, la 23 noiembrie 1999, în ziarul „Observator”
am publicat articolul „Rezistenţa tătară din Dobrogea”. Aceştia sunt:
Ismambet, Iusuf, condamnat pe viaţă, muncă silnică;
Mustegep Samedin, condamnat pe viaţă, muncă silnică;
Memet Mendu, condamnat pe viaţă, muncă silnică;
Becmambet Ali Osman, condamnat 20 ani, muncă silnică. Domnul Ali
este astăzi singurul supravieţuitor, demn militant naţional al tătarilor
dobrogeni!
Mehmet Vani, condamnat 15 ani, detenţie simplă;
Abdula Teufic Isleam, condamnat 10 ani, detenţie simplă;
Şerafedim Ismail, condamnat 10 ani, detenţie simplă;
Fazâl Sultan, condamnat 8 ani, detenţie simplă ;
Salia Memet Mendu, condamnat 5 ani, detenţie simplă;

372
Nazâl Geanacai, condamnat 5 ani, detenţie simplă;
Geafer Iusuf, condamnat 8 ani, detenţie simplă;
Şaip Veli Abdula, condamnat 7 ani, detenţie simplă;
Amet Mustafa, condamnat 10 ani, detenţie simplă;
Malic, Cadâr, condamnat 7 ani, detenţie simplă;
Curtmola Enan, condamnat 10 ani, detenţie simplă;
Căruntu Ştefan, condamnat 10 ani pentru găzduirea fugarilor crimeeni,
tătari (născut în Peştera, domiciliat în Constanţa, str. M. Dumitru, nr.
82);
Emin Ali Mustafa, condamnat pe viaţă;
Sali Regep, condamnat pe viaţă;
Edip Memet Ali, condamnat pe viaţă;
Sădiyik Ibrahim, condamnat 15 ani, mort în detenţie;
Mutalâp Sagip Ali, condamnat 15 ani, mort în detenţie;
Reşat Camil, condamnat 15 ani, mort în detenţie;
Osman Nuri, mort în detenţie;
Iusuf Duagi, condamnat 14 ani, mort în detenţie;
Becmambet Asan, condamnat 13 ani, mort în detenţie;
Şefchet Musa, condamnat 8 ani temniţă grea, mort în detenţie;
Eiup Menali Sali, condamnat 10 ani, mort în detenţie;
Ferat Faic, condamnat 10 ani;
Zia Resul, condamnat 10 ani;
Bolat Sedula, condamnat 10 ani;
Ablamit Izmet, condamnat 10 ani;
Comisatrul regal Kairi din Tulcea, condamnat 12 ani;
Samedin Tefic, condamnat 10 ani;
Abdula Ablay, condamnat 8 ani;
Dr. Eiup Musa, condamnat 8 ani;
Salim Geafer, condamnat 8 ani;
Gevdet Gealal, condamnat 8 ani;
Tasin Ibrahim, condamnat 8 ani;
Ibram Eşakay, condamnat 7 ani;
Reşin Cadâr, condamnat 7 ani;
Etem Curtmola, condamnat 5 ani;
Comisarul Şukri Ibrahim, mort în detenţie
Aduraman Anis, condamnat 2 ani;
Ali Asiz din Turcia, condamnat la Tribunalul din Bucureşti;
Amet Iusein, condamnat 3 ani;
Amet Lutfi, condamnat 3 ani;
Amet A. Mustafa, condamnat 3 ani;
Amdi Nazim, condamnat la Canal, proces în perioada 1952-1953;

373
Arif C. Zulchefil, condamnat 1 an muncă la canalul Dunăre-Marea
Neagră;
Asim M. Iusein, Bulgaria, condamnat, decedat la colonia de muncă
Poarta Albă;
Bari Nurie, Sulina, condamnat 1,6 ani;
Bari Suleiman, condamnat în 1951;
Bechirov Adil, refugiat din Crimeea, arestat şi condamnat în România;
Bolat Şaip, domiciliul forţat, expropiat la Bicaz;
Denisleam Şerif, condamnat 7 ani, muncă silnică;
Emin Niham Omer, condamnat 12 ani, muncă silnică;
Facredim Omer, condamnat, avocat din Constanţa;
Hagi Ali Zecheria, din Taşaul-Sibioara, născut 1908, condamnat 14
ani, muncă silnică şi confiscarea averii;
Hagi Zaid Chemaledin, condamnat 2 ani;
Isleam Fazâl, decedat în detenţie;
Ismail Abibula, decedat în închisoarea de la Văcăreşti în 1953;
Ismail Osman Ermula, decedat în închisoarea de la Văcăreşti;
Ismail S. Sami, condamnat 1 an închisoare;
Izet Abdula, decedat în închisoarea de la Văcăreşti;
Kemal Zaid, Medgidia, era arestat la Rahova în 1948;
Kiazim Mustafa, condamnat la procesul Legaţiei Turce;
Mehmet Actuan, student, condamnat în 1949, dus la închisoarea Piteşti
pentru „reeducare”;
Mârza Sadik Ibrahim, decedat îmn închisoare în 1959, cu condamnare;
Muedin Hoge, Topraisar, arestat şi cercetat;
Muratcea A Duat, condamnat la 1,6 ani;
Musim Suliman, condamnat 3 ani;
Mustafa Fichiret, condamnat 3 ani ;
Mustafa Zeiadin, condamnat 5 ani;
Mustafa Vani, hoge, arestat şi condamnat;
Mutalip Feride, condamnată;
Naim, student din Constanţa, condamnat la moarte în 1953, la Aiud;
Osman Osman, din Crucea, condamnat;
Omar Ali Nadros, arestat şi cercetat;
Osman din Defcea, Medgidia, arestat şi condamnat;
Refic Giumali, Valea Seacă, condamnat 5 ani;
Ramazan Sabrie, n.1916, condamnată;
Reşat Cadâr, Valea Seacă, condamnat 7ani;
Sadâc Bas(ri) din Amngalia, decedat în 1957 la Piteşti;
Sadâc, tătar din Constanţa, decedat în închisoarea de la Văcăreşti;
Sagit, tătar din Dobrogea, condamnat;

374
 Şerif Şerif din Casimcea, Tulcea, condamnat 7 ani, muncă silnică;
Şuaip As Sabrie, n. Bulgaria, condamnată pentru trădare;
Uzeif F. Mustafa, n.Ada-Kaleh, ridicat cu toată familia, dus în D.O.
(domiciliu obligatoriu);
Fazîl Sultan, condamnat 8 ani (soţia lui N. H. Fazîl, Salia Memet
Medu, 5 ani, sora lui N. H. Fazîl şi a lui Ulkusal, prima femeie din
Dobrogea de atunci, poetă, personalitate activă în viaţa comunităţii
noastre;
Nazif Geanacai condamnat 5 ani;
Geafer Iusuf, condamnat 8 ani.
În finalul procesului verbal, se poate citi: «Se fac vinovaţi de
constituirea organizaţiei contrarevoluţionare Mişcarea naţională tătară».
„Au desfăşurat propagandă pentru zisa mişcare de eliberare a
Crimeii în favoarea unui stat independent tătar. Pentru aceasta, colectează
bani, alimente, găzduiesc elementele naţionale crimeene în timpul
războiului, ce se aflau fugite pe teritoriul ţării noastre, precum şi activităţi
de spionaj în favoarea serviciului de spionaj turc”.
Acest rechizitoriu cuprinde un singur adevăr, cei condamnaţi prin
acest proces erau, în primul rând, intelectuali de frunte ai tătarilor
dobrogeni, erau patrioţi tătari şi români. În acelaşi timp, iubeau Omul şi, în
virtutea acestui umanism, i-au găzduit pe refugiaţi, ei înşişi fiind adesea
oameni săraci, cu copii pe care îi lipseau de unele bucurii, pentru a-şi face
datoria de Om şi de Tătar!
O plăcută surpriză o constituie pentru noi, eroul român, domnul
Căruntu Ştefan, căruia, poate tardiv, dorim să-i exprimăm stima noastră
naţională!
Considerăm că se mai află în arhive încă trei asemenea procese
verbale, lista tătarilor condamnaţi de regimul comunist pentru idealurile lor
de libertate şi independenţă naţională continuă cu alte procese.
Cunoştinţele noastre se opresc aici. Rugăm pe urmaşi să ne ierte
dacă am greşit în prezentarea unor date.
Cu toate aceste nelegiuiri, pe destinul general al tătarilor din
Dobrogea nu s-a putut pune pecetea sfârşitului, oricât de mult s-a dorit acest
lucru de-a lungul istoriei Rusiei ţariste şi apoi bolşevice. În România, alături
de poporul tolerant ci cei de altă naţionalitate sau de altă religie, ne-am croit
destinul nostru de eroică rezistenţă, împotriva „furtunilor politice”.
În România trăim în prezent cca. 50.000 de tătari, majoritatea în
Dobrogea. Avem 62 de moschei, centrul religios, Muftiatul Cultului
Musulman din România fiind în Constanţa. Noi, tătarii din România, suntem
de origine turcă, suntem urmaşii tătarilor crimeeni, refugiaţi aici din faţa

375
pericolului rus, pământul românesc permiţându-ne să ne păstrăm identitatea
spirituală, strămoşii noştri crimeeni asimilându-se în ultimii 150-200 de ani
cu elemente vechi turceşti.
Sub teroarea comunistă am suferit şi noi odată cu românii,
intelectualii noştri au fost omorâţi, arestaţi, deportaţi, condamnaţi la ani grei
de închisoare, cărţile noastre au fost arse, satele noastre au fost depopulate,
pământurile noastre colectivizate, dar noaptea comunistă s-a pierdut în zorii
unei epoci de revenire a drepturilor cetăţeneşti şi naţionale după decembrie
1989.
În spiritul ideii de toleranţă, veche realizare în civilizaţia orientului,
amintesc chemarea sublimă a lui Mawlana, militant religios, poet şi
muzician din secolul al XIII-lea, conducător al dervişilor zburători:
„Vino, vino, orice ai fi, vino! Chiar dacă eşti necredincios, chiar
dacă te închini idolilor sau zeilor, vino! Societatea noastră este deschisă
chiar dacă ţi-ai renegat de o sută de ori jurământul, vino, revino.”

376
 ROMÂNIA
ŞI HOLOCAUSTUL NAŢIONAL – SOC IALIST
Ion VARLAM (Paris, Franţa)
fost deţinut politic

omânii au fãcut obiectul unei distrugeri sistematice din partea

R totalitarismului marxist, care a folosit în acest scop întocmai metodele

la care totalitarismul naţional-socialist a recurs pentru lichidarea
evreilor şi a ţiganilor din Europa : denigrarea specificului naţional şi destructurarea
factorilor determinanţi ai personalitãţii proprii, pentru stabilirea „ responsabilitãţii
colective” care a justificat instituţionalizarea discriminãrii, desemnând cãlãilor
categoriile umane hãrãzite exterminãrii in corpore. Orice încercare de a introduce
un distinguo între crimele celor douã totalitarisme ar acredita idea cã semnificaţia
faptelor de aceeaşi naturã diferã în funcţie de identitatea victimelor şi/sau a
cãlãilor, ori în funcţie de proiectul care le „justificã”, ceea ce, în mod evident, este
inacceptabil şi i-ar da dreptate lui Hitler.
Faptele holocaustului nazist au fost descoperite şi cercetate dupã prãbuşirea
regimului politic responsabil de sãvârşirea lor. Acolo şi atunci, prioritatea absolutã
– dealtfel indisolubil legatã de restaurarea democraţiei în Germania – a avut-o
stabilirea adevãrului şi a responsabilitãţilor despre acest genocid. Admiţând cã ar fi
avut influenţa necesarã pentru a face-o, armenii ar fi lipsit de tact dacã în 1945 ar fi
profitat de moment pentru a aduce în dezbaterea comunitãţii internaţionale
problema ne rezolvatã a holocaustului ale cãrui victime fuseserã ei înşişi cu
douãzeci de ani mai devreme. La fel stau lucrurile astãzi în România. În momentul
în care la noi deabea încep sã fie descoperite crimele totalitarismului marxist,
prioritatea absolutã o are stabilirea adevãrului şi a responsabilitãţilor cu privire la
aceste crime, ceea ce - ca şi în cazul Germaniei - nu poate fi disociat de restaurarea
democraţiei. În acest context, încercarea de a readuce mereu în discuţie chestiunea
suferinţelor populaţiei evreieşti din România sub regimul Antonescu este cu atât
mai deplasatã cu cât implicarea acestuia în persecutarea evreilor în anii ultimului
Rãsboi Mondial a fãcut deja obiectul unei serii întregi de procese care s‟au
desfãşurat în condiţii care au dus cercetarea faptelor, stabilirea rãspunderilor şi
condamnarea vinovaţilor la dimensiuni şi proporţii care n‟au nimic în comun cu
adevãrul şi justiţia.
Crimele de rãsboi şi cele împotriva umanitãţii, pentru care au fost judecaţi
şi condamnaţi membrii guvernului şi ai administraţiei publice, precum şi militarii
din timpul regimului antonescian (abuziv categorisit ca fascist) au constat în faptele
cu caracter anti-sovietic (anti-comunist) şi anti-evreiesc (antisemit) sãvârşite de
inculpaţi sau atribuite lor de cãtre acuzatori. Anti-sovietismul şi antisemitismul au
fost cele douã acuzaţii discreţionar folosite de autoritãţile de ocupaţie şi de agenţii

377
lor locali pentru a-i prigoni pe cei care denunţau abuzurile Armatei Roşii şi
procedeele nedemocratice ale guvernului controlat de comunişti. Cine voia sã-şi
însuşeascã automobilul, apartamentul sau vila unui vecin, se ducea sã-l denunţe ca
antisemit (legionarii erau pe atunci curtaţi de PCR) la comandamentul sovietic
(Securitatea nu exista încã şi nucleul ei lucra încã în clandestinitate). Spre
deosebire de ceea ce s‟a fãcut dupã 1989, proprietãţile confiscate evreilor au fost
restituite prin decret, pe baza lui restitutio in integrum. Cum şi despãgubirile pentru
daunele şi prejudiciile suferite erau discreţionar stabilite de sovietici şi de agenţii
lor, au fost evrei care, dându-se bine cu ocupantul, şi-au constituit pe aceastã cale
averi considerabile, „recuperând” bunuri care nu le aparţinuserã niciodatã.
Abuzurile şi înscenãrile judiciare s‟au înmulţit dupã instituţionalizarea
totalitarismului, la 30 decembrie 1947. Sfidând principii de drept universal
recunoscute, precum cel al autoritãţii lucrului judecat şi al lui non bis in idem,
„justiţia popularã” a rejudecat şi condamnat persoane scoase din cauzã chiar de
cãtre foarte puţin obiectiva instanţã ad hoc creatã de Moscova, „Tribunalul
Poporului”, fãrã ca un fapt nou sau vre‟un defect de procedurã sã justifice
redeschiderea acţiunii judiciare. Pânã la evenimentele din Ungaria, din noiembrie
1956, principalele douã capete de acuzaţie reţinute contra românilor condamnaţi
pentru motive politice au continuat sã fie antisovietismul şi antisemitismul –
indiferent de „încadrarea penalã” la care se recurgea (aceste delicte ne figurând în
codul penal Carol al II-lea, încã în vigoare, condamnarea se fãcea pentru „agitaţie
publicã”, „rãspândire de zvonuri false”, „constituire de organizaţie ilicitã”,
„uneltire împotriva orânduirii sociale”, etc). Este inutil sã amintesc cã procesele
erau simple înscenãri, judecãtorii fiind ţinuţi sã pronunţe sentinţe dinainte fixate de
Securitate, cerute de procurori al cãror rol consta numai în a îmbrãca teroarea
poliţistã în forme legale. Ca sã nu mai vorbesc de „probe”, fabricate atunci când nu
erau întemeiate pe mãrturii smulse prin teroare. În analele verbale ale universului
concentraţionar din anii cincizeci este celebru cazul vãduvei unui bijutier evreu din
Cernãuţi, aduse în faţa tribunalului militar pentru a mãrturisi împotriva unui
jandarm acuzat cã ar fi martirizat-o şi jefuit-o, tãindu-i degetul pentru a-i fura inelul
pe care nu i-l putea scoate. Judecãtorul – sinistrul General Alexandru Petrescu –
care nu era la curent cu modalitãţile înscenãrii – voind sã impresioneze publicul din
salã, i-a cerut martorei sã-şi scoatã mânuşa pentru a-şi arãta „degetul mutilat”. La
care, biata femee înspãimântatã a rãspuns cã nu-i lipseşte niciun deget şi cã ea este
nevinovatã deoarece n‟a fãcut decât sã repete ceea ce procurorul a pus-o sã declare!
Aşadar, procesul antisemitismului din România anilor 1938-1944 s‟a fãcut de cel
puţin douã ori dacã socotim numãrul urmãririlor judiciare la care au fost supuşi,
pentru acelaşi fapt, toţi legionarii, cuziştii şi antonescienii, teoreticieni, decidenţi
sau executanţi, mari şi mici, inculpaţi şi condamnaţi sub acest cap de acuzaţie. Cu
toate exagerãrile şi excesele inerente arbitrarului absolut al unui totalitarism care a
folosit antisemitismul pentru a justifica instituţionlizarea terorii poliţiste şi
instaurarea dictaturii partidului unic. Se poate astfel spune, fãrã riscul de a trage o
concluzie eronatã, cã totalitarismul marxist a satisfãcut mult dincolo de limitele lui
legitime, ba chiar şi de cele mai exagerate pretenţii emise de cãtre cei mai radicali

378
dintre purtãtorii lui de cuvânt de atunci, dreptul la adevãr, justiţie şi reparaţii al
comunitãţii evreieşti din România.
Sã ne fie îngãduit sã considerãm cã privitor la evoluţia numericã a
populaţiei evreieşti din România şi la soarta evreilor aflaţi pe teritoriul rãmas sub
suveranitate românã în perioada de care ne ocupãm aici, nu existã surse mai
autorizate decât responsabilii liber aleşi ai acestei populaţii, care-i reprezentau
interesele, ale cãror aprecieri cifrate (publicate în Occident, în anii cincizeci)
corespund dealtfel cu ale specialiştilor de la Institutul Naţional de Statisticã. La fel
de îndreptãţitã este neîncrederea stârnitã de modificarea ulterioarã a acestor date,
de cãtre persoane interesate în manipularea lor sau ele înşile victime ale acestei
manipulãri. Relativ la manipulare vom cita exemplul analog dar mai grãitor al
„evoluţiei” numãrului „oficial” de victime pe care ultimul Rãsboi Mondial le-a
fãcut în Rusia Sovieticã. De la 7 milioane, în timpul Procesului de la Nüremberg,
s‟a ajuns în 1991 (discursul mareşalului Ahromeev la semicentenarul agresiunii
hitleriste contra URSS) la 25 de milioane, printr‟o alunecare succesivã: 10 milioane
(înaintea morţii lui Stalin), 17 milioane (sub Hruşciov), şi 20 de milioane (discursul
lui Gorbaciov la primirea Premiului Nobel). Numãrul de morţi este, în epoca
noastrã, dominatã de semnele cantitãţii şi de propagandã, un mod de a legitima o
cauzã în ochii lumii. Am fãcut aceastã paralelã deoarece cele douã state care au
fãcut din cel de-al doilea Rãsboi Mondial isvorul recunoaşterii pretenţiilor lor de
cãtre comunitatea internaţionalã sunt URSS şi Israel. Cel dintâi a folosit
sacrifiiciile consimţite de el pentru obţinerea victoriei spre a poza în salvator şi
campion universal al democraţiei – masca expansionismului şi a militarismului sãu
post-belic. Cel de-al doilea a folosit exterminarea evreilor pentru a justifica crearea
prin forţã a unui stat naţional evreiesc pe un teritoriu majoitar locuit de arabi.
Acolo unde realitatea faptelor este subordonatã intereselor politice, adevãrul este
înlocuit de propagandã şi miturile fabricate de aceasta devin dogme de stat.
Modificarea datelor privitoare la situaţia evreilor din România a început în
1984. Pânã atunci, mai ales în urma procesului Eichmann, România şi chiar
regimul Antonescu s‟au bucurat de o imagine pozitivã, ţara noastrã apãrând ca
locul de convergere al tuturor evreilor care fugeau de persecuţiile la care erau
supuşi în statele satelite ale Germaniei hitleriste sau ocupate de Wehrmacht. Şi
Spania a fost o astfel de oazã dar, pe deoparte, era mai greu de ajuns pe teritoriul ei
din cauza situãrii ei la extremitatea continentului şi, pe de alta, nu era supusã
aceloraşi presiuni ca România deoarece nu era aliata Germaniei.
Unul din scopurile urmãrite de acuzare în cursul procesului Eichmann a
fost de a dovedi cã alinierea la politica rasialã a celui de al III-lea Reich nu a fost
nici „inevitabilã”, nici „obligatorie”, deci cã i-se putea rezista, cu condiţia sã existe
voinţa politicã de a o face. Or, exemplul constant folosit de acuzare pentru a dovedi
aceastã tezã a fost cel al României. De aceea, cele mai elocvente şi consistente
probe cu privire la protecţia acordatã evreilor aflaţi sub autoritatea regimului
Antonescu – şi la conflictele lui cu Berlinul, pe aceastã temã - se gãsesc în dosarul
procesului Eichmann.

379
 Fãrã a pretinde sã cunoaştem cauza schimbãrilor survenite dupã 1984, ne
îngãduim sã constatãm rolul tot mai important pe care-l joacã în falsificarea datelor
- uneori grosolanã pânã la caricaturã (pe unele monumente România figureazã cu
425.000 de morţi, dintr‟o populaţie evreiascã de 330.000!) - persoane şi cercuri
grav compromise de participarea la instaurarea şi menţinerea regimului de naturã
criminalã şi origine strãinã care a dãinuit pânã la 22 decembrie 1989. Unul dintre
mistificatori, mare demnitar comunist, cunoscut în rândurile evreilor originari din
România sub numele de „comisarul sovietic la problema evreiascã”, s‟a definit
dealtfel singur, declarând unor ziare israeliene, câteva zile dupã rãsturnarea lui
Ceauşescu, cã „în România, pentru evrei, comunismul este mai bun decât
democraţia”. De câtãva vreme, şantajul cu antisemitismul a devenit un mod de a le
interzice românilor - din nou ameninţaţi cu acuzaţia de a fi „colectiv responsabili”
de persecutarea evreilor - sã facã procesul comunismului. Un personaj nãscut,
crescut şi format în seraiul comunist, deci versat în tehnicile diversiunii şi calificat
sã reprezinte interesele oligarhiei coloniale sovietice, adicã ale cercurilor celor mai
compromise de colaborarea cu ocupantul sovietic şi de nelegiuirile totalitarismul
marxist, el însuşi un profitor al sistemului politic abolit în decembrie 1989, a ajuns
prin imposturã în situaţia de a bloca investigarea crimelor acestui grup social graţie
presiunilor pe care le exercitã cu sprijinul unei mari puteri, a cãrui clasã politicã o
dezinformeazã cu cauţiunea statului român. Domnul Radu Ioanid, fiul unui agent
sovietic (recrutat de NKVD şi format la Moscova), ai cãrui pãrinţi au desfãşurat
activitãţi şi au deţinut poziţii care-i desemneazã ca nomenclaturişti şi beneficiari ai
totalitarismului marxist, a procurat Muzeului Holocaustului de la Washington
microfilme cu documente româneşti care „dovedesc” implicarea autoritãţilor
antonesciene în distrugerea populaţiei evreieşti. Aceste probe materiale sunt a
priori suspecte. Întâi, pentru cã este foarte greu de crezut cã probe materiale de o
asemenea importanţã, provenind din arhivele Guvernului şi ale Statului-major al
Armatei, care au fost purecate de sovietici şi de comunişti, au putut scãpa atâta
vreme atenţiei unor adversari atât de înverşunaţi şi meticuloşi. În al doilea rând,
pentru cã avem dovada cã istoricii marxişti continuã sã participe la diversiunea
politicã falsificând documente sau cauţionând falsuri fabricate de serviciile
specializate ale Arhivelor Naţionale, ne epurate de ofiţerii de Securitate, autoritatea
de care au depins pânã în 1990. Înfine, aceste bãnuieli sunt întãrite de faptul cã
profesioniştii – istorici şi cercetãtori ştiinţifici – autorizaţi sã verifice validitatea
acestor probe, nu au acces la documentele ale cãror copii au fost oferite (contra
cost) Muzeului de la Washington, prin intermediul D-lui Ioanid. Procurând aceste
probe, D-l Ion Iliescu şi nomenclatura comunistã de la Bucureşti – care-i include pe
pãrinţii D-lui Ioanid - au dobândit o poliţã de asigurare contra riscurilor pe care le
prezintã pentru ei procesul comunismului. Cârdãşia dintre D-nii Iliescu şi Ioanid
este subliniatã de recenta numire a acestuia la Academia Militarã, unde a fost
însãrcinat sã ţinã cursuri despre holocaust. De fapt, este vorba de îndoctrinarea şi
condiţionarea cadrelor Armatei române pentru a asigura triumful gândirii
politically correct, fãcând un delict de opinie din cãutarea adevãrului şi a
condiţiona dreptul românilor la identitate şi la demnitate de bunãvoinţa celor al

380
cãror reprezentant se pretinde D-l Ioanid. În realitate şi de fapt, D-l Ioanid nu-i
reprezintã decât pe cei ale cãror poziţii şi situaţii monopolistice, obţinute prin
crimã, jaf şi fraudã - graţie confuziei atributive şi patrimoniale dintre partidul
comunist şi stat - sunt ameninţate de apariţia pluralismului politic şi a concurenţei
economice. Dar mai ales de stabilirea adevãrului despre totalitarismul marxist, care
ar duce la revelarea rolului lor, cu aferenta şi inevitabila tragere la rãspundere
pentru crimele comise. Asocierea românilor la holocaustul naţional-socialist şi
şantajul cu antisemitismul sunt prin urmare instrumentele diversiunii prin care
principalii beneficiari ai comunismului încearcã sã se sustragã judecãţii la care-i
hãrãzeşte tocmai identitatea dintre actele lor şi ale responsabililor hitlerişti.
Vom încheia amintind cã România a fost, pentru sute de mii de evrei care
au fugit de persecuţii dupã venirea lui Hitler la putere, pânã în august 1944, o ţarã
de azil şi o oazã de pace. Numai în cursul lunilor mai şi iunie a acelui an s‟au
refugiat la noi în ţarã peste 50.000 de evrei din Ungaria (dupã Marele Rabin
Alexandru Şafran). În iunie 1942, dupã ce provocarea de la Iasi, din iulie 1941 şi
represiunea de la Odesa, din toamna aceluiaşi an, le revelaserã autoritãţilor române
intenţile naziştilor faţã de evrei, Ministerul de Externe a adresat tuturor
consulatelor române din Germania şi din ţãrile ocupate de aceasta o circularã prin
care le cerea sã le comunice evreilor cu cetãţenie românã cã le recomandã sã se
întoarcã grabnic în Ţarã şi cã le pune în acest scop la dispoziţie garnituri de tren
despre ale cãror loc şi datã de plecare vor fi informaţi ulterior. Primele vagoane,
care au plecat de la Paris, din Gara de Est, şi au trecut prin Germania, au adus la
Bucureşti 420 de evrei, printre care fetiţa de 12 ani a medicului lui Antonescu, care
venea de la Berlin, unde era îngrijitã de leucemie. Înfine, Guvernul Român a
facilitat plecarea cãtre Palestina sub mandat britanic a unei serii de vase afretate de
organizaţii evreieşti, care transportau tineri ce aveau sã sporeascã rândurile armatei
unei ţãri care-i declarase rãsboi României. Willi Fildermann, şeful comunitãţilor
evreieşti din România, proapãt întors din Transnistria unde fusese deportat politic,
i-a înmânat Principelui Barbu Ştirbey care pleca la Cairo pentru a negocia ieşirea
din Rãsboi a României, un mesaj destinat informãrii Puterilor Aliate, în care scria
cã „ dacã n‟ar fi fost cei 300.000 de români care au dispãrut la Stalingrad şi la
Cotul Donului, probabil cã astãzi n‟ar mai exista evrei în România”. Cu toate
acestea, la ceremonia repatrierii trupului Amiralului Horthy - şeful statului maghiar
care a i-a predat pe evrei oamenilor lui Eichmann – au luat parte reprezentanţii
evreimii şi ai Statelor Unite, care-i cer în termeni cominatorii României sã interzicã
comemorarea celui care i-a ferit de holocaust pe evreii români şi pe evreii care au
ajuns pânã la frontierele ţãrii noastre, care (spre deosebire de graniţele Elveţiei şi
ale Suediei) nu i-au fost închise niciunuia din aceşti fugari.

381
382
 HOLOCAUSTUL MARXIST
Stelian BAJUREANU (Piteşti, Romania)

rima reformare a mişcării marxiste s-a datorat renunţării la două

P principii esenţiale şi anume:

 Religia este “opiumul popoarelor”;

 Internaţionalimul proletar.
Marxiştii care n-au renunţat la aceste principii sunt cunoscuţi sub
denumirea de marxiştii internaţionalişti sau comuniştii. Cei care au admis
credinţa în Dumnezeu şi au renunţat la a mai fi internaţionalişti şi au devenit
naţionalişti adică marxiştii naţionalişti au fost denumiţi fascişti. Ei n-au renunţat
la marxism rămânând socialişti şi s-au autodenumit socialişti naţionalişti.
Sunt demne de remarcat înţelegerile secrete chiar confidenţiale dintre
marxiştii internaţionalişti şi cei naţionalişti privind raderea de pe harta Europei a
Poloniei, României etc. şi care au avut loc între cele două războaie mondiale. Noi
românii ca şi polonezii am avut “norocul” să fim “eliberaţi” şi de unii şi de alţii.
Încă de la terminarea Primului Război Mondial, printr-o înţelegere dintre marxişti
în România au fost penetraţi ilegal câte, cel puţin, patru sute de mii de “fascişti”
din Vest şi patru sute de mii de “comunişti” din Est care au pus mâinile, pur şi
simplu, pe administraţiile locale şi unele centrale nu numai (!) din Ardeal,
Moldova şi Bucovina. Astfel bolşevizarea României a fost terminată încă din 1938
cu ajutorul Dictaturii Carliste; înainte de încheierea pactului Ribbentrop-Molotov.
N-am fost bolşevizaţi cu ajutorul tancurilor sovietice nici de către emisarul lui
Roosevelt care a fost dus la Palat de către Dl. Costache Lăzărescu.
După asasinarea lui Nicolaie Iorga s-a aflat că Mareşalul Ion Antonescu
cunoştea că “legionarii” care l-au lichidat pe marele nostru om de ştiinţă ca şi pe
Ioan Gheorghe Duca etc. erau comuniştii infiltraţi de Moscova în mişcarea lui
Codreanu. Aceeaşi comunişti care au furat, cu ajutorul infiltraţilor lor, de la armata
română cantităţi uriaşe de armament, muniţii etc. în vedrea înfăptuirii “Moldovei
Mari” în care trebuia să intre întrega Bucovină şi Iaşul! Tot atunci Mareşalul a
intrat în posesia listei (în care se afla şi Nicolaie Titulescu!), întocmită de Stalin şi
Beria, cu toţi cei care urmau să fie asasinaţi. Mareşalul i-a salvat, pe cei rămaşi în
viaţă, prin scoaterea intempestivă a lor din ţară şi într-o discreţie desăvârşită.
Al Doilea Război Mondial, război dintre marxiştii internaţionalişti
(bolşevicii) şi marxiştii naţionalişti (fasciştii), a fost câştigat de bolşevici şi nu cum
am fost învăţaţi că acest război ar fi fost căştigat de armatele SUA, Angliei,
României, Franţei etc. Culmea paradoxurilor este că acest război a fost câştigat
înainte de a începe! Acum ştim, în plus, un adevăr simplu că marxismul şi
cibernetica, care se bazează pe feedback, nu pot fi reformate. Secretul sistemelor cu

383
inteligenţă creativă este reversibiltatea consonantistă care nu poate fi redusă, nici
cum, la feedbackul din tehnica secolului trecut!

384
 MĂRTURIE
DESPRE REVOLTA DIN PENITENCIARUL PITEŞTI
Ioan T. DUMITRU (Piteşti, Romania)
fost deţinut politic, veteran de război

a 5 mai 1947, pentru mine a început calvarul, după ce trecusem prin cel

L
Argeş.
al războiului; am fost arestat şi încarcerat în Penitenciarul din Piteşti,
împreună cu alţi membri PNŢ, din conducerea organizaţiei judeţene

Comandantul puşcăriei era căpitanul Alexandru Dumitrescu şi gardian şef,

Mândruţă, cunoscuţii torţionari de mai târziu.
În prima zi de detenţie am avut o rază de speranţă când l-am întâlnit pe
sergentul Roşu cu care luptasem pe front, el fiind comandant de tun la unitatea pe
care o comandam. Era curajos şi bun luptător, fapt pentru care a fost decorat, la
propunerea mea. Ajunsese gardian la puşcărie. Ca vechi cunoscuţi, părtaşi la
aceleaşi suferinţe ani de zile, l-am întrebat prieteneşte: „ce mai faci mă, Roşule?”
Pe loc s-a răstit la mine: „Bă, banditule, eu sunt domnul sergent Roşu şi cu mine nu
vorbeşti decât când eşti întrebat”.
Parcă o ghiulea mi-a căzut în cap; nu puteam înţelege cum în doi ani regimul
comunist a reuşit să transforme un camarad şi un bun şi disciplinat luptător pentru
patrie, într-un mercenar abrutizat. Mai târziu a devenit torţionar. L-am evitat, l-am
iertat, dar nu l-am uitat.
Închisoarea era supraaglomerată cu 7-800 de deţinuţi. Eu am fost împins într-
o cameră cu alţi 20 de arestaţi, la etaj, fără paturi şi fără prici, aşa că se dormea pe
jos. A doua zi prin fereastra cu zăbrele, în curtea interioară, am văzut un grup de
30-40 de copii îmbrăcaţi în zdrenţe şi slabi, pielea pe os. Era greu de apreciat
vârsta, cam între 10 şi 14 ani. Cu vocea stinsă şi cu mâinile întinse spre ferestre, ne
cerşeau un colţ de pâine. Dacă vreun deţinut avea o bucată de pâine, le-o arunca şi
ei se călcau în picioarele goale, să prindă în aer sau să o ia din praful curţii. Drama
şi figurile acelor copii m-au copleşit şi sunt greu de descris. L-am întrebat pe
doctorul Baltazar – medicul închisorii şi medicul familiei noastre – de situaţia
acelor copii şi mi-a spus că sunt aduşi de la închisoarea din Tîrgşor, că n-au
alocaţie de hrană şi că mor zilnic, unu-doi de subalimentaţie.
Hrana noastră era limitată la o fiertură de urzici sau alte buruieni şi o felie de
pâine uscată la prânz, că dimineaţa şi seara nu ni se da nimic. Aveam însă
permisiunea să primim în fiecare lună un pachet cu alimente de maxim 5 kg. Nu
aveam nici o ştire de acasă, nici o legătură cu exteriorul, dar cel mai greu de
suportat erau foamea, insultele şi înjurăturile caraliilor. În celula noastră era şi un
sârb din Negotin care, aştepta să fie judecat pentru tentativa de trecere frauduloasă
a frontierii, fiind prins trecând Dunărea spre Jugoslavia.

385
 Cam după o lună de detenţie, deci la începutul lunii iunie 1947, în puşcărie s-
a oprit apa de băut şi de spălat iar fiertura de prânz era din în ce mai sărată. În
celulă era căldură sufocantă şi setea devenea chinuitoare. Am protestat degeaba, ni
s-a spus că e o defecţiune la conducta de apă.
Sârbul Kotman Kotmanovici, fost luptător de circ, vorbăreţ şi vesel, ne mai
ţinea curajul.
A treia zi fără apă, ni s-a adus carne pentru prima dată: în fiertura obişnuită
erau bucăţi de piele de oaie, de pe care nu se curăţise toată lâna şi care mirosea
îngrozitor. Când caralii au vrut să ne toarne în gamele, sârbul mi-a zis: „A sosit
timpul, macedonene, ori murim ori scăpăm”. Şi a apucat cazanul cu fiertură de
toarte şi l-a răsturnat. Caraliii au fugit să dea alarma şi au reuşit să zăvorească
zăbrelele dintre secţii şi etaje. Dar sârbul Kotman cu forţa lui musculară deosebită,
a îndoit câte două zăbrele de la fiecare poartă ce izolau secţiile şi etajele.
Toţi deţinuţii au ieşit pe coridoare, unii au făcut capra şi s-au suit prin pod,
pe acoperiş de unde strigau: „Murim de sete, murim de foame, jos comuniştii!”.
Era ora 13. Lumea din cartier se adunase în jurul puşcăriei. Eu am fost
printre primii la poarta principală, care era deschisă. Acolo, un deţinut bătrân, înalt
şi cu favoriţi, cu mâinile ridicate, striga cât îl ţineau puterile: „Nu iese nimeni, nu-i
atacaţi pe gardieni, că e mare pericol!”. Sosise deja o companie din Regimentul 2
moto şi două mitraliere erau cu servanţii gata de tragere.
Bătrânul înalt, cu favoriţi, a mers singur spre oficialii de la judeţeana PCR, să
negocieze. Atunci, deţinuţii au cântat „Trăiască Regele”. Spre cinstea lor, toţi
ostaşii s-au ridicat de la mitraliere şi au luat poziţia de drepţi. Deţinutul care
negocia era fostul senator Alimăneşteanu şi a obţinut de la autorităţi promisiunea
că ni se va aduce imediat apa cu cisternele pompierilor şi mâncarea va fi mai bună
dar că deţinuţii nu se vor retrage în celule până nu se îndeplinesc condiţiile. Seara,
pe la 19.30, după ce s-au adus cisternele cu apă şi s-a preparat mâncarea, senatorul
Alimăneşteanu ne-a spus să ne retragem şi l-am ascultat, după care a spus
căpitanului Alexandru Dumitrescu – comandantul închisorii – că oamenii lui pot
intra în dispozitiv.
Între timp, căpitanul de jandarmi Popescu Dumitru, cu care mă cunoşteam de
pe front, venit cu misiunea de a linişti deţinuţii revoltaţi, mi-a spus că a primit
ordine foarte drastice şi că sunt pregătiţi să tragă în deţinuţii care vor încerca să
forţeze ieşirea şi să evadeze. Eu i-am spus căpitanului Popescu, motivul revoltei
deţinuţilor – a treia zi fără apă de băut şi cu mâncare sărată, ceea ce era o încercare
de genocid – şi el mi-a promis că va anunţa la Ministerul de Interne.
Amintesc aici, gestul unei femei, gârbovită de ani, care a reuşit să ajungă la
noi şi ne-a oferit un ulcior cu apă, spunând că i-a murit un băiat pe front şi o fi
suferit şi el de sete.
După revoltă ni s-a dat apă, dar mâncarea era aceeaşi, lipsea numai pielea de
oaie din fiertură.
După 10-12 zile, eram printre cei 39 de deţinuţi apreciaţi mai agresivi, care
am fost trimişi în vagonul dubă, la puşcăria din Aiud, unde am suferit un regim şi
mai inuman. În dimineaţa plecării, în curte n-am mai văzut decât 5-6 dintre acei

386
copii în zdrenţe şi înfometaţi, pe care-i botezasem „pinguini”, condamnaţi la
moarte prin înfometare.
M-am întrebat de multe ori ce se întâmpla cu cei 7-800 de deţinuţi dacă nu se
revoltau, sau mai bine zis dacă sârbul luptător de circ nu răsturna cazanul cu
fiertură şi nu îndoia zăbrelele?
Cred că în câteva zile ar fi murit mulţi dintre noi, prin deshidratare, până se
afla în afara puşcăriei şi în afara graniţelor de vest.
Şi ce se alegea de noi dacă nu aveam pe senatorul Alimăneşteanu, om judecat
şi cu experienţă, care a reuşit să stăpânească situaţia?
Desigur, mulţi morţi şi răniţi de gloanţele mitralierelor.

387
 ING. AVIATOR ALEXANDRU FRIM,
DEŢINUT POLITIC TRECUT PRIN REEDUCĂRi

VASILE TUDOR, (Piteşti, Romania)

itind într-una dintre copiile unei autobiografii, date serviciului de cadre

C dintr-o autobază braşoveană în anul 1957, de unul dintre marii

intelectuali şi sportivi români, cum că „în 27 aprilie 1950, am fost
arestat şi trimis pe şantierele Canalului Dunăre-Marea Neagră, la munca de
reeducare…“ am găsit de cuviinţă să mă aplec mai insistent asupra documentelor
cuprinse în dosarul său personal, aflat în arhivele militare din Piteşti.
Cazul mi s-a părut tipic pentru felul în care regimul comunist a procedat cu
cea mai mare parte dintre intelectualii ce nu consimţiseră să spijine consolidarea
noii ordini. Contrariat şi dureros impresionat, am citit într-o fişă completată pentru
Comisariatul Militar oraş Braşov următoarea precizare;
„… Nu am fost judecat, am fost reţinut în baza unei Decizii ministeriale, al
cărei număr nu-l mai ţin minte. Nu cunosc motivul arestării, deoarece tot timpul
detenţiei mi s-a spus că a fost o pedeapsă administrativă, pentru reeducare…“.
Cele citate au aparţinut ing. Al. Frim, nimeni altul decât unul dintre marii
ingineri şi sportivi români, fiul unui ofiţer superior, născut la 9 martie 1908, în Rm.
Sărat.
După terminarea cursurilor liceului „Ferdinand I“ din Bacău, în 1926, rămas
orfan de tată, s-a mutat împreună cu mama lui în Bucureşti, înscriindu-se la Şcoala
Politehnică. În timpul celor 5 ani de studii şi chiar după, a lucrat pe un taximetru ca
să se poată întreţine atât pe el cât şi pe mama sa. La terminarea studiilor
politehnice, deşi devenit inginer automobilist, s-a aflat în plină criză economică şi
nu a fost posibil să se angajeze în specialitate. În consecinţă a lucrat ca impiegat
stagiar la Ministerul de Finanţe. Abia în anul 1934 s-a transferat la Ministerul
Aerului şi Marinei, mai ales că, între timp, făcuse Şcoala de ofiţeri în rezervă. Puţin
timp după, răspunzând vocaţiei sale, în toamna anului 1936, s-a angajat ca inginer
la Uzinele I. A. R. din Braşov. De acolo, în aceeaşi toamnă, a luat parte la
manevrele militare ca inginer concentrat pentru a asigura din punct de vedere
tehnic buna funcţionare a avioanelor tip I. A. R. - 14.
Din anul 1937 a fost mobilizat pe loc până în anul 1945, când a ajuns pe
frontul de vest tot ca tehnician I. A. R., pentru avioanele S-79 bimotoare,
participând la luptele din Ungaria şi Cehoslovacia.
Cum între timp devenise pilotul de încercare al Uzinelor I. A. R. pentru
întreaga fabricaţie, a luat parte la toate zborurile de recepţie ale avioanelor IAR-80
şi 81, precum şi ale avioanelor S-79 bimotoare. Aceasta i-a permis ca în 6 mai
1944, să doboare un avion american într-o luptă care a avut loc chiar deasupra

389
Braşovului. Acela, împreună cu încă vreo 700, însoţite de avioanele bifuselate tip
„Lightning“, venise să bombardeze obiectivele militare şi economice din Turnu
Severin, Craiova, Piteşti, Câmpina şi Braşov. Este, fără îndoială, singurul aviator
civil din România şi poate chiar din alte părţi ale lumii, care s-a bucurat de un
asemenea succes, fapt pentru care a fost decorat cu Ordinul „Virtutea
Aeronautică“, clasa cavaler.
În cadrul Uzinelor IAR, a lucrat ca şef al Atelierului „Montaj Motoare“, apoi
la bancul de probe al acestora. Din anul 1938, a condus Serviciul exterior de
întreţinere al avioanelor livrate. Tot atunci a făcut Şcoala de perfecţionare pe
avioanele de vânătoare şi pe cea de instructori de zbor de la Buzău, devenind apoi
pilotul de încercare în zbor al tuturor aparatelor produse de IAR. În acea calitate a
lucrat până în anul 1948, când încetând fabricaţia de avioane, a fost transferat ca
specialist la Atelierele auto Cotroceni. De acolo, începând cu luna mai a anului
1949, prin Decizia Consiliului de Miniştrii, a fost transferat la Direcţia Generală
RATA, unde a lucrat ca şef al Serviciului Tehnic, de unde a fost arestat în 1950.
Activitatea sportivă a eminentului inginer-pilot, a fost şi ea una de vârf.
Astfel, după o comportare deosebită în competiţiile auto, în anul 1931, bucurându-
se de o bursă acordată de Asociaţia sportivă „Politehnica“, Al. Frim a învăţat să
zboare cu avionul la Şcoala de pilotaj „M. Cantacuzino“ de la Băneasa. După
acesta a continuat, an de an să se antreneze cu multă seriozitate. Dar nu numai cu
avioanele. „Dudu“, cum i-au spus prietenii, a fost un mare amator al multor
sporturi de iarnă precum patinajul, hocheiul, coborâtul cu schiurile şi mai ales
bobul. După o comportare meritorie în campionatul naţional din anul 1933, a luat
parte la campionatul european de la Garnisch, clasându-se onorabil. Astfel că, în
1934, împreună cu V. Dumitrescu, a devenit campion mondial, în urma concursului
de la Egelberg din Elveţia. Pentru extraordinara lor comportare, li s-a oferit
„Premiul Naţional al Sporturilor“ de către Uniunea Federaţiilor Sportive din
România.
Entuziasmaţi de strălucitul lor succes, în 1934, împreună cu acelaşi V.
Dumitrescu care era şi el pilot aviator, a trecut la pregătirea unui mare raid
internaţional ce urma să străbată ruta Bucureşti-Sidney şi retur (cca 32.000 km).
Folosind un avion IAR-24, construit de uzinele braşovene ca aparat pentru marile
raiduri, care tocmai pe atunci erau la modă, au trecut la un antrenament pe măsura
scopului. Au zburat la Belgrad, unde au dus o urnă cu pământ de pe mormintele
eroilor sârbi căzuţi în luptele de la noi din primul război mondial şi o coroană de
flori pe care le-au depus la mormântul altui erou, regele Alexandru al Serbiei. Apoi
au mai zburat pe distanţa Bucureşti-Praga şi retur, Bucureşti-Varşovia-Bucureşti cu
acel avion, care s-a comportat destul de încurajator.
Plecarea spre Sidney şi-au propus-o de la Paris, unde au plecat în 2 ianuarie
1935, însă avionul s-a prăbuşit aproape de frontiera germano-franceză, lângă
localitatea Bühl. În urma acelui accident, Vasile Dumitrescu şi-a găsit moartea, iar
ing. Frim s-a salvat cu paraşuta. În anul 1937 a luat parte la mai multe concursuri
aviatice, clasându-se aproape în toate pe locurile III, ceea ce l-a consacrat ca pe un
virtuos al manşei. Acelea au fost locurile ocupate în concursul pentru Cupa „M.

390
Cantacuzino“, când a participat împreună cu alţi doi colegi ingineri pe avioanele
Fleet, construite la Braşov după licenţa americană, în concursul internaţional al
Micii Antante ce s-a organizat pe distanţa Praga-Bucureşti-Belgrad-Praga. În
ultimul concurs în care s-au aflat 37 de aviatori, a primit cupa oferită de
organizatori celui mai tânăr concurent. Tot locul III a ocupat şi în ediţia din anul
1938 a aceluiaşi concurs pentru Cupa „M. Cantacuzino“, când s-a folosit iarăşi de
un avion Fleet.
Acesta a fost adevăratul român, care, în competiţiile sportive, precum şi în
călătoriile sale în interesul fabricii IAR în Franţa, Italia, Germania şi alte ţări, a
slujit cu credinţă interesul naţional. Şi poate tocmai pentru aceasta a fost trimis la
„reeducare“.
De remarcat că, în perioada anilor 1980-1985, era întâlnit pe străzile din
Bucureşti purtând aproape întotdeauna manuscrisul unei lucrări intitulate foarte
sugestiv: „Pe aripi, pe roţi şi patine“, în căutarea unei edituri. Dar cum în acele
timpuri de tristă amintire, nu a găsit, este sigur că acea operă memorialistică de
certă valoare, s-a pierdut. Spre regretul nostru şi al generaţiilor viitoare.

391
 COMUNICĂRI PREZENTATE LA
A II-A EDIŢIE
A SIMPOZIONULUI INTERNAŢIONAL

„EXPERIMENTUL PITEŞTI –
REEDUCAREA PRIN TORTURĂ”

- PITEŞTI, 4-6 octombrie 2002

RĂDĂCINILE ASCUNSE ALE FENOMENULUI PITEŞTI
Gheorghe BOLDUR-LĂŢESCU (Bucureşti, Romania),
fost deţinut politic trecut prin „reeducări”

R eeducarea prin tortură permanentă, pusă în practică de către

căpeteniile securităţii din ţara noastră în perioada 1948-1952
constituie în ultimul timp, subiectul a tot mai multor cărţi, articole şi
comunicări ce dezvăluie concetăţenilor noştri, esenţa criminală a regimului
comunist.
În articolul care urmează, ne propunem să cercetăm rădăcinile ideologice şi
politice ale acestui tragic episod al istoriei sfârşitul de mileniu în România.

VIOLENŢA – „PARADIGMĂ” A
IDEOLOGIEI ŞI POLITICII COMUNISTE

Manifestul Partidului Comunist, elaborat de Marx şi Engels şi publicat în

anul 1848, la Londra, deschide drumul unui lung şir de scrieri care, de-a lungul
deceniilor ce au urmat, au propăvăduit lupta proletariatului împotriva burgheziei,
ca „martor al evoluţiei societăţii umane”.
În manifest se spune că „pentru a smulge burgheziei, pas cu pas, întreg
capitalul” se vor folosi metode „despotice”. Îndemnul la violenţă este fără echivoc
şi el revine ca un leit-motiv în majoritatea lucrărilor „clasicilor marxismului”.
Astfel, în expozeul său intitulat „Rolul violenţei în istorie” (1878), Engels
se declară un adept al metodelor dure, sângeroase, singurele care, în viziunea sa,
pot asigura trecerea spre comunism şi deci spre ... progresul omenirii.
Continuatorii din secolul al XX-lea, ai autorilor „manifestului”, în
principal Lenin, Stalin şi Mao au reluat în „operele” lor ideea necesităţii folosirii
metodelor violente în desfăşurarea revoluţiilor sociale.
Activitatea căpeteniilor comunismului mondial a trecut de la teorie la
practică în timpul şi după sângeroasa revoluţie bolşevică din Rusia anului 1917, iar
apoi după cel de-al doilea război mondial, în China, ţările Europei de Est şi alte ţări
de pe cele cinci continente.
Practica partidelor comuniste poate fi rezumată astfel: încrâncenarea urii şi
conflictelor între oameni, categorii sociale şi naţiuni, creşterea dezordinii sociale şi
a sărăciei, proliferarea regimurilor de dictatură şi teroare, făptuirea unor crime
sângeroase, cu caracter de genocid, afectând sute de milioane de oameni.

223
 „Moartea unui om este o tragedie, moartea unui milion de oameni este o
cifră statistică”. Acest sinistru aforism, atribuit lui Stalin, rezumă fără greş
„filosofia” cinică a comunismului.
Se ştie acum, dar nu se vorbeşte şi nu se scrie îndeajuns ce
înspăimântătoare asasinate au comis regimurile comuniste în URSS, în ţările est-
europene, în China, Coreea, Vietnam, Cambodgia, Cuba şi unele ţări africane.
Numărul celor ucişi în numele „concepţiei marxist-leniniste despre lume şi
societate” nu se va cunoaşte probabil niciodată cu exactitate iar estimările
„prudente” indică aproximativ 150 de milioane de victime ale comunismului, între
1917 şi 1989 (vezi Stephane Courtois – „Cartea neagră a comunismului” ,
Humanitas 1999).
Aşadar violenţa, în formele ei cele mai sângeroase şi aplicată la nivel de
masă a fost şi este o trăsătură definitorie a ideologiei şi politicii comuniste de la
care s-au inspirat organizatorii şi executanţii experimentului „reeducării” prin
tortură permanentă.
Putem deci spune că violenţa comunistă reprezintă una din rădăcinile
„fenomenului” Piteşti.

DIALECTICA MARXISTĂ – DUBLA GÂNDIRE

Ambiţia de a fundamenta „ştiinţific” doctrina lor violentă şi distructivă i-a

determinat pe teoreticienii marxişti să împrumute idei din concepţia materialistă a
filosofului antic Heraclit din Efes, supranumit „obscurul”, din dialectica idealistă a
lui Hegel precum şi din alţi filosofi şi economişti ai secolelor XVII-XIX.
Efectuând un veritabil „mixtum compositum” marxiştii au scos pe piaţă
discipline noi, cu nume pompoase, ca „materialismul dialectic”, „materialismul
istoric”, „economia politică marxistă” etc. Lipsa de consistenţă a acestor discipline
a fost pusă în evidenţă prin dezastrul economic, politic, social şi moral al
încercărilor de a le aplica practic.
Ideologia marxistă are o structură conceptuală caracterizată prin
neacceptarea principiilor fundamentale ale logicii clasice aristotelice. Principiul
terţiului exclus, fundamental în logica aristotelică, afirmă că o propoziţie, o teză, o
concepţie trebuie să fie sau adevărată sau falsă, a treia posibilitate nu există
(tertium nondatur). „Logica” dialectică nu recunoaşte acest principiu, ceea ce
deschide drum confuziei şi arbitrarului în discursul politic.
Sesizând rolul profund nefast al acestei orientări din ideologia marxistă,
marele scriitor englez George Orwell, în celebrul său roman „1984”, apărut în anul
1947, descrie fenomenul „dublei gândiri” ca fiind esenţa comportamentului
comuniştilor. Propoziţii precum:”războiul este pacea”, „ignoranţa este forţa”,
„libertatea este sclavie”, imaginate de Orwell ca lozinci definitorii pentru
„gândirea” comunistă, ne amintesc de sloganurile aberante ale anilor '50: „Stalin şi
poporul rus libertate ne-au adus” precum şi „Luptăm pentru pace”, sau de
demenţialele osanale ridicate după 1970 lui Ceauşescu şi agramatei sale consoarte.

224
 „Dubla gândire” a apărut ca suport ideologic pentru căpeteniile securităţii
implicate în organizarea „fenomenului Piteşti” care, în ultimă instanţă a reprezentat
un sinistru amestec între frazeologia aparent generoasă despre „reeducare” şi
aplicarea unor torturi fizice şi psihologice de o bestialitate nemaiîntâlnită în istorie.
Această formă de dublă gândire a cuprins, ca o psihoză colectivă şi pe torţionarii
recrutaţi dintre funcţionarii penitenciarelor şi dintre deţinuţi iar, în final, chiar
victimele torturilor.
Îmi amintesc un episod tragic, extrem de reprezentativ pentru
comportamentul dublei gândiri, petrecut într-una din celulele penitenciarului
Piteşti, şi la care am asistat din postura de „izolat”, permanent supravegheat şi lovit
de „reeducatori”: Ţanu Popa – numărul 2 (după Eugen Ţurcanu) în ierarhia ODCC
(Organizaţia Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste) – l-a torturat înspăimântător
timp de două săptămâni pe medicinistul Eşanu. Acesta din urmă, nemaiputând
suporta chinurile, într-o noapte şi-a tăiat venele de la mână cu ajutorul unei linguri
ascuţite prin frecare. Descoperindu-l a doua zi dimineaţa, într-o baltă de sânge şi în
stare de inconştienţă, torţionarul Popa s-a aplecat deasupra lui şi, vorbindu-i cu
„blândeţe” despre reeducare, l-a sărutat pe frunte...

URA FAŢĂ DE VALORILE CREŞTINE

„Teoreticienii” comunismului nu au fost, de la bun început, duşmanii

înverşunaţi ai religiei în general şi ai creştinismului în special. Calificând drept
„opium pentru popor” credinţele religioase, ei au încercat să fundamenteze
filosofic concepţia lor ateistă. Invităm pe cititori să (re)citească „Materialism şi
empiriocriticism”, opera lui Lenin în care el se străduieşte să demonstreze
inconsistenţa concepţiilor religioase şi să afirme că universul este numai materie.
Demonstraţia este penibilă, trasă de păr, plină de sofisme şi lasă cititorului atent
impresia că nici Lenin nu credea în „teoria” pe care o susţinea.
Când au cucerit puterea, comuniştii din Rusia şi apoi din celelalte ţări
europene şi-au concretizat ideologia ateistă printr-o politică de ură şi represiune
împotriva creştinismului. Sute de mii de preoţi şi milioane de credincioşi au plătit
cu viaţa sau cu libertatea, credinţa lor întru Hristos. Comuniştii europeni s-au
înverşunat în special împotriva credinţei creştine şi mai puţin împotriva celorlalte
religii, în timp ce comuniştii chinezi i-au persecutat în egală măsură pe budişti.
Rămâne de neînţeles, cum a fost posibil ca numeroşi intelectuali din ţările
comuniste, precum şi unii intelectuali din ţările occidentale să devină adepţii
ateismului comunist anticreştin. Această problemă este tulburător de complexă,
explicaţia putând fi găsită în neconformismul şi spiritul de frondă specific anumitor
intelectuali precum şi în efortul comun pe care, ani la rând, intelectualii evrei,
având adesea poziţii-cheie în cultură şi în mediile de informaţie, l-au făcut cu
comunismul internaţional.

225
 Organizatorii „reeducării” prin tortură permanentă precum şi torţionarii
recrutaţi dintre deţinuţi au preluat ideologia ateistă şi anticreştină a comuniştilor,
aplicând-o cu un zel şi o cruzime nemaiîntâlnită.
La Piteşti şi la Gherla, s-a urmărit cu furie ca victimele „reeducării” să-şi
declare lepădarea de credinţă strămoşească să denigreze dogmele, morala şi
obiceiurile creştineşti şi să participe la veritabile ritualuri satanice antireligioase.
Am mai avut prilejul să relatez dar, cred că nu e lipsit de importanţă să amintesc
din nou, despre episodul petrecut în noaptea de Crăciun a anului 1951 la Gherla,
când Eugen Ţurcanu a obligat câţiva preoţi să „oficieze” o „slujbă” după un text
scabros, ei fiind aşezaţi pe tinetele cu excremente, după care a urmat „împărtăşirea”
deţinuţilor cu materii fecale. Caracterul demenţial al acestui episod, care de altfel
nu a fost singurul de acest tip, ne arată unde poate duce ura viscerală faţă de
creştinism a comuniştilor care au conceput, organizat şi aplicat „reeducarea” din
închisorile româneşti.

ORGOLIUL, SETEA DE PUTERE

Cei care au trecut prin tragicul „experiment” Piteşti au observat, fără

îndoială, că Eugen Ţurcanu, Ţanu Popa, Steier şi ceilalţi şefi ai ODCC pe lângă
cruzimea bestială cu care îşi torturau victimele, aveau comportament nemăsurat de
orgolios. Practic, ei uitau că, în realitate sunt tot nişte deţinuţi care deşi aveau unele
avantaje – în principal o mâncare mai consistenţă şi posibilitatea de a se mişca în
interiorul penitenciarului – erau lipsiţi de libertate, de posibilitatea de a avea
contacte cu familia şi, bineînţeles, de un minim de confort. Puterea pe care o aveau
însă asupra celorlalţi deţinuţi – putere de viaţă şi de moarte – le dădea un fel de
beţie concretizată prin aroganţă şi aere de atotştiutori. Îmi amintesc chiar faptul că
unii dintre cei torturaţi, sesizând orgoliul bolnăvicios al căpeteniilor ODCC, au
încercat să-şi uşureze chinurile flatându-i pe torţionari cu declaraţii admirative. Au
fost cazuri în care, în felul acesta, călăii s-au mai îmbunat, cel puţin pentru un timp.
Setea de putere a principalilor torţionari, concretizată prin comportamentul
lor bestial şi orgolios, are rădăcini în trăsătura specifică a conducătorilor comunişti
din toate timpurile, obsedaţi de putere până la manifestări paranoice.
„Puterea de dragul puterii” – astfel caracterizează George Orwell în
romanul său „1984”, esenţa acţiunilor scelerate ale liderilor comunişti. Această
explicaţie, remarcabil de pertinentă, a comportamentului şefilor comunişti, ne
îndeamnă să reflectăm asupra sănătăţii mintale a acestora.
Obsesia de a conduce lumea apare foarte clar în documentele programatice
ale consumului, începând chiar cu „Manifestul partidului comunist”.
Mutatis mutandis, tot o obsesie demenţială de a conduce lumea îi anima şi
pe torţionarii de la Piteşti, Canal, Gherla şi celelalte locuri unde s-a experimentat
„reeducarea” prin tortură, doar că lumea lor se afla între zidurile închisorilor.

226
 MACARENCO – UN MICIURIN AL PEDAGOGIEI

Între două şedinţe de tortură colectivă sau individuală, „reeducatorii”, cu

aroganţa de care am amintit mai sus, se aventurau uneori şi în susţinerea unor
„prelegeri” cu caracter ideologic. Fiind probabil obligat să spună ceva şi despre
pedagogia sovietică „cea mai înnaintată din lume”, Steier – unul dintre principalii
propagandişti – a vorbit despre Macarenco. S-au prezentat atunci „principii pe care
Macarenco la susţinea în lucrările sale: 1. reeducarea infractorilor prin muncă şi 2.
utilizarea violenţei. Terorizat cum eram – la fel ca şi camarazii mei de suferinţă –
n-am fost în stare să înţeleg pe loc ce contradicţie flagrantă există între
„principiile” lui Macarenco. După ce m-am eliberat din închisoare şi am citit cărţile
sale, am realizat că (re)educarea şi violenţa sunt două concepte care nu se pot
împăca: (re)educarea presupune acceptarea benevolă a unor reguli de conduită şi
nicidecum impunerea acestora prin forţă.
Animalele care dau reprezentaţii la circ sunt adesea bătute, arse cu fierul
înroşit, înfometate sau torturate în alte moduri, pentru a executa numere care fac
deliciul spectatorilor. Aceste procedee poartă însă numele de dresaj şi nu de
(re)educare. Macarenco era deci un adept al dresajului uman, prin mijloace folosite
pentru dresarea animalelor! (După ce l-am citit pe Macarenco n-am mai putut privi
niciodată un spectacol de circ cu dresaj de animale...).
Aşadar, „pedagogia” macarencoiană era, ca şi alte idei din ideologia
marxist-leninistă, o imensă impostură, menită să împingă la violenţă criminală pe
activiştii comunişti şi, în cazul „reeducării” din închisorile româneşti pe torţionarii-
unelte ale securităţii.
Cine nu-şi mai aminteşte de Miciurin, altoitorul de pomi cu pretenţii de
savant biolog care, susţinut de Stalin, a falimentat şcoala rusă de genetică din
deceniile 4 şi 5 soiurile miciuriniste, ineficiente şi adesea absurde, au dat naştere
unui folclor internaţional de glume dar „realizările marelui biolog sovietic” au fost
date uitării nefolosind la nimic.
Se pare că Macarenco a încercat să aplice teoria miciurinistă pentru a crea
o nouă specie: omul-animal dresat.
Din fericire, odată scăpaţi de „biciul” torţionarilor-dresori, deţinuţii politici
au reuşit să iasă din complexul „reeducării” şi au redevenit oameni adevăraţi,
eliberaţi de dresaj. Urmele dureroase ale dresajului au rămas însă pentru tot restul
vieţii, pe trupurile şi în sufletele celor care au trecut prin înspăimântătorul
experiment.

POLITICA SOVIETICĂ FAŢĂ DE ROMÂNIA

Majoritatea supravieţuitorilor fenomenului Piteşti, la fel ca şi istoricii

oneşti ce studiază fenomenul, sunt de acord cu faptul că una dintre principalele
rădăcini ale reeducării prin tortură se află la Moscova. Într-adevăr, în anii 1948-

227
1952, când au avut loc experimentele înspăimântătoare de la Piteşti, Gherla şi alte
închisori din România, ţara era practic condusă de consilieri sovietici infiltraţi în
conducerea ministerelor şi a tuturor oamenilor de activitate. Nu încape nici o
îndoială că aceşti consilieri au transmis conducerii partidului comunist şi securităţii
indicaţii privind aplicarea metodelor lui Macarenco în închisorile din România.
Mulţi oameni se întreabă: de ce Polonia, Cehoslovacia, Bulgaria, Ungaria
şi Germania de Est au fost exceptate de la aplicarea experimentului Macarenco?
O explicaţie fundamentală o găsim reamintindu-ne că politica
expansionistă rusă, conform testamentului lui Petru cel Mare, a vizat, în ultimele
trei secole, înaintarea spre Balcani şi Marea Adriatică, România găsindu-se, ca
spaţiu obligatoriu de trecere, pe acest traseu. Anexarea, de către ruşi, a Basarabiei
la 1812, ocuparea de facto a Principatelor sub Regulamentul organic la 1829,
încercarea de a menţine România sub ocupaţie rusă după războiul din 1877-78 deşi
ţara noastră avusese o contribuţie decisivă la câştigarea războiului cu turcii iar, mai
recent răpirea, în anii 1940 şi 1944 a Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului
Herţei de către sovietici, dovedesc obsesia rusească de a transforma România într-o
anexă a Rusiei. Faptul că, eforturile diabolice ale Moscovei de a-şi subordona total
sau măcar parţial ţara noastră au eşuat până la urmă, i-a înfuriat cumplit pe vecinii
noştri de la răsărit, răniţi în orgoliul lor de mare putere cu pretenţii de hegemonie
europeană.
Furia s-a manifestat în duritatea cu care ne-au oprimat în repetate rânduri,
dar în special după încheierea celui de-al doilea război mondial. În nici una din
ţările satelite Moscovei, sovieticii n-au instalat, ce e drept cu complicitatea
căpeteniilor autohtone, o teroare atât de cruntă şi un jaf atât de pustiitor ca în
România. Această teroare a fost amplificată de rezistenţa dârză opusă de români,
sub forma nenumăratelor organizaţii de luptă anticomuniste ale trecutului patriotic
şi de lupta acestora din munţi, care a durat mult după armistiţiul de la 23 August
1944, până prin 1959-1960. Tocmai pentru reprimarea acestei rezistenţe eroice,
sovieticii au decis aplicarea „pedagogiei” lui Macarenco, şi astfel a luat naştere
experimentul Piteşti.

RĂDĂCINI AUTOHTONE

În partea finală a cărţii „Drumul Damascului”, scrisă de doamna Doina

Jela, sunt reproduse două documente de arhivă reprezentânt stenogramele
declaraţiilor date, în faţa unei comisii de partid la data de 18 martie 1968, de către
Pavel Ştefan, fost ministru de interne ăn perioada septembrie 1952 – octombrie
1953 şi de Ilie Bădică, colonel de securitate în Direcţia Penitenciarelor, între anii
1950-1955. După cum arată Doina Jela, „comisia – iniţiată de N. Ceauşescu în cel
mai mare secret, la nici un an de la luarea puterii – o formau apropiaţi ai lui din
partid: Vasile Patilineţ, Gheorghe Stoica, Nicolae Găină, Ion Popescu Puţuri şi
Grigore Răduică. Scopul era înlăturarea lui Drăghici, cel mai puternic dintre

228
adversarii săi, prin controlul total asupra securităţii, executat timp de 15 ani (1952-
1967) şi compromiterea postumă a guvernării Dej”...
Cele două documente de arhivă au o importanţă excepţională fiindcă în ele
se vorbeşte explicit despre atrocităţile comise în închisorile şi lagărele de muncă
silnică din România în perioada 1948-1955. Iată ce afirma Gheorghe Stoica, în
cursul lucrărilor comisiei: „metodele acestea medievale, care se axau pe teroare şi
samavolnicie, au atins nu câţiva oameni, ci zeci de mii. Dumneata (Pavel Ştefan)
spuneai de 25000, dar au fost zeci şi zeci de mii de oameni care au căzut victime,
nevinovate. O bună parte din ei erau ţărani, muncitori, intelectuali care au spus nu
ştiu ce”...
În declaratiile lor, Pavel Ştefan şi Ilie Bădică învinuiesc în mod direct pe
Gheorghe Gheorghiu Dej, Teohari Georgescu, Alexandru Drăghici, Marin Jianu,
Alexandru Voitinovici, Gheorghe Pintilie (Pantiuşa), Gheorghe Apostol, colonelul
Dulgheru (Dulbergher), colonelul Albon, locotenentul major Liviu Borcea şi alţii,
ca direct răspunzători sau complici la crimele împotriva umanităţii din România
guvernată de comunişti.
Fără îndoială, în afara celor încriminaţi prin declaraţiile lui Pavel Ştefan şi
Ilie Bădică, mulţi alţi ofiţeri de securitate, funcţionari din sistemul penitenciarelor
precum şi unii membri ai comitetului central şi alţi activişti de partid au fost
coautori sau complici la organizarea şi executarea experimentului Piteşti şi a altor
atrocităţi din închisorile comuniste ale ţării (printre aceştia: generalul Nicoschi,
Alexandru Dumitrescu – directorul închisorii Piteşti -, locotenentul Avădanei de la
Gherla, colonelul Sepeanu etc).
De unde a plecat ideea „reeducării” prin tortură permanentă şi care a fost
rolul fiecăruia dintre cei care, într-un fel sau altul, au contribuit la făptuirea acestei
crime împotriva umanităţii?
Pe lângă sursa de inspiraţie sovietică, a existat o „contribuţie” autohtonă la
conceperea şi desfăşurarea fenomenului Piteşti?
Iată două întrebări tulburătoare, cărora nu le vom putea da deocamdată,
decât răspunsuri schiţate.
În primul rând, cu riscul de a ne repeta, trebuie să subliniem faptul că
„reeducarea” prin violenţă are incontestabil originea în ideologia comunistă
precum şi în „operele” din anii '30 ale „pedagogului” sovietic Macarenco.
Transferul acestor idei în România s-a făcut, în principal, prin membrii partidului
comunist român care au stat, până în 1944 în Uniunea Sovietică şi au venit în ţară
odată cu tancurile sovietice.
De asemenea, amintim din nou rolul consilierilor sovietici care în perioada
1944-1958, au condus ca „eminenţe cenuşii” întreaga activitate de partid şi de stat
din România.
Putem deci afirma, fără teama de a greşi, că ideea generală a „reeducării”
prin tortură a fost concepută în URSS.
Pe de altă parte, detaliile diabolicului proiect au fost probabil puse la punct
în România, la nivelul cel mai înalt al conducerii partidului comunist, iar

229
executarea proiectului a fost făcută de securitate având drept instrumente gardieni
ai penitenciarelor precum şi deţinuţi special „şcolarizaţi”.
Dacă examinăm atent numele bestiilor care au fost principalii colaboratori
din ţară şi executanţii experimentului Piteşti vom constata că ponderea celor care
au făcut „stagii” în URSS precum şi a celor care nu erau români ( fiind evrei,
maghiari sau ruşi) este foarte importantă.
Coroborând toate aceste elemente, putem afirma că „reeducarea” prin
tortură nu a avut o veritabilă rădăcină autohtonă ci, doar nişte ramificaţii locale,
alogene, derivând din monstruoasa rădăcină aflată în Uniunea Sovietică.
Cine cunoaşte psihologia naţiunii noastre nu poate să nu înţeleagă faptul că
o idee atât de diabolică nu se putea naşte în spaţiul mioritic...

SUBLATA CAUSA...

Comunismul a generat nenumărate nenorociri şi suferinţe pentru oamenii

de pretutindeni şi din România, printre acestea aflându-se şi „reeducarea” prin
tortură şi cumplitele sale consecinţe.
Înţelepciunea strămoşilor noştri romani a descoperit o genială lege a logicii
practice: ”SUBLATA CAUSA, TOLLITUR EFFECTUS”, ceea ce înseamnă: Dacă
înlăturăm cauza, dispare şi efectul.
Stă în puterea noastră să lucrăm pentru dispariţia definitivă a cauzei majore
care a determinat înspăimântătorul „experiment” Piteşti. Şi să uităm niciodată că
această cauză se numeşte comunism.

230
 INCHISOAREA PITESTI,
REEDUCAREA PRIN TORTURA, 1949/1950
GHEORGHE MARIAN (Timişoara, Romania),
fost deţinut politic trecut prin „reeducări”

Moto:
LEGEA CELUI CARE A SUFERIT SI A SUPRAVIETUIT ESTE SĂ
MARTURISEASCĂ. NIMIC DIN CE A VĂZUT, NIMIC DIN CE A
SUFERIT, NU TREBUIE SĂ RĂMÂNĂ ASCUNS. LIBER EŞTI
NUMAI ATUNCI CÂND AI CURAJUL SĂ ROSTEŞTI ADEVĂRUL.

A m ajuns la inchisoarea Pitesti, de trista amintire, la sfarsitul lui aprilie

1949, venind cu intreg lotul Centrului Universitar Cluj de peste 100 de
studenti ce am fost judecati de Tribunalul Militar Cluj in 18 aprilie
1949, in Vinerea Mare a Pastelui. Presedintele completului de judecata a fost
generalul Vlase fiind condamnati pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale
prin sentinta 715 art. 209 CP la condamnari intre 3 si 25 de ani. Eu am fost
condamnat la 5 ani inchisoare corectionala, 3 ani de gradare civica si 10 000 lei
amenda. Eram student in anul trei la medicina. Din lot imi amintesc de urmatorii:
POP CORNEL, MRENES GAVRILA, CALANICI VLADIMIR, DON ILIE,
NICOARA MIRCEA, NICOARA TITUS, MEZIN ION, TOLGHISAN VASILE,
TARANU PETRU (TICU), VOIN ION, AMBRUS REMUS, SABADUS PETRU,
MARZA PAVEL, MUNTEAN ION, HOLDEVICI VIACESLAV (BUF),
REDNIC NICOLAE, TUDORAN PETRU, MAXIMILIAN M., PERSINARIU
GH., VLADESCU CONSTANTIN, CROITORU GH., CIUREA FR., SCROB
OCTAVIAN, toti medicinisti; BOHOTICI IOAN (SEFUL LOTULUI),
HAVRILESCU VASILE (ASISTENT UNIVERSITAR), MARE ALECU,
JUBERIAN C-TIN., DRAGUT PAVEL, MUNTEANU OVIDIU, REGMAN
IOAN, DRAGAN ILIE, studenti la Drept; FENESAN MIRCEA, CORNEA
CORNELIU, TRIFOIU IOAN, BADARCA IOAN, VERESMORTEAN
NICHIFOR, MOSORA TRAIAN, studenti la litere si filozofie; BOSCAIU
NICOLAE (NICU) student la Botanica; de asemenea CAPOTA GH. (ofiter),
MOCANU SEBASTIAN (profesor), LADEA IONEL (elev) si multi altii de care
nu-mi mai amintesc.
La inceput o perioada de cateva luni viata in inchisoare era destul de
linistita. Ca sa treaca timpul mai usor depanam amintiri, povesteam filme, carti
citite sau invatam limbi straine. De asemenea invatam poezii de Radu Gyr, Aron
Cotrus, Nichifor Crainic ori Eminescu. Unii confectionau din os (cu „scule”
improvizate) cu multa migala cruciulite sau medalioane care la prima perchezitie
mai serioasa vor fi confiscate si se vor da pedepse cu bataie sau izolare.

231
 Treptat spre vara, regimul de detentie a inceput sa se inaspreasca incepand
cu infometarea, lipsa asistentei medicale si a medicamentelor, suspendarea
pachetelor de la familii si a corespondentei cu familia. Bataia a inceput de
asemenea sa se aplice tot mai des, pentru fapte imaginare. Plimbarea zilnica se
facea cu mainile la spate si capul plecat cu privirea in pamant sub injuraturile
gardienilor. Cu timpul s-au rarit si au fost chiar suspendate. In special la venirea de
la plimbare trebuia sa trecem printre doua randuri de gardieni care ne primeau cu
bate. Baia saptamanala dura cateva minute, iar apa era ori fierbinte ori rece. Alta
masura absurda luata din vara, a fost ca seara, dupa numaratoare si stingere, trebuia
sa stam intinsi pe priciuri acoperiti cu patura si cu mainile la vedere, fara sa avem
voie sa circulam prin camera, fiind supravegheati prin vizete de gardieni caci
lumina nu se stingea in camera. Era un regim de distrugere treptata dupa un plan
bine -stabilit a tineretului tarii care s-a opus comunismului. Orele serilor si mai ales
ale noptilor de vara treceau foarte greu in camera supra – aglomerata cu teama
permanenta a pedepselor. Am avut si eu parte de o asemenea pedeapsa cand am
fost surprins jucand sah (numit popicea de catre gardian). Am primit 3 zile de
izolare la CASNICA, o celula de beton situata la al doilea nivel de subsol fara
lumina, fara pat si cu un strat de cca 5 cm de apa cu urina si fecale pe pardoseala (a
fost ingrozitor).
Reusisem sa stabilim o legatura cu camerele vecine prin sistemul Morse
batut in teava de la calorifer.
Toate acestea au fost un preambul care a culminat in 6 decembrie, de
Sfantul Nicolae, cu inceperea asa zisei reeducari cu incredibile torturi NKVD-iste
aduse de Alexandru Nikolski (Boris Grunberg) ajuns general de securitate. Era
aplicarea metodei Macarenco aplicat prima data in URSS. Pentru aceasta actiune a
fost racolat Eugen Turcanu (fost student la Drept la Iasi) cu un grup de studenti din
inchisoarea Suceava organizati sub sigla O.D.C.C. (adica Organizatia Detinutilor
cu Convingeri Comuniste) in schimbul promisiunii ca vor fi eliberati si incadrati ca
ofiteri de securitate. Aceasta diabolica actiune a debutat in camera 4 Spital, etajul I
unde a avut loc prima „sedinta de lucru” si care s-a deconspirat in urma urletelor de
durere, a zgomotelor infundate si pasilor grabiti pe coridor pe care le-au auzit cei
din celulele apropiate. Toate aceste fapte au dus la instalarea in camera noastra a
unei atmosfere de teama si nesiguranta, de teroare surda, o stare de incertitudine si
de presiune tacita care ne-a speriat si in aceasta atmosfera trista au trecut
sarbatorile Craciunului si Anului Nou.
Toate acestea s-au realizat sub indrumarea directorului capitan Alex
Dumitrescu, ofiterii politici Marina si Avadanei, prim-gardienii Ciobanu si
Mandruta si intreg corpul de gardieni ai inchisorii. Se stie ca actiunea a fost
comandata de Alex Draghici (ministru de interne) si Alex. Nikolski impreuna cu
alti ofiteri superiori de securitate.
La 15 ianuarie 1950, la peste o luna de zile de la inceputul acestei actiuni, a
venit si radul camerei noastre 3 Parter sa intram in „moara”. Am fost dusi de un
grup de gardieni la camera 4 Spital unde, de altfel banuiam ca se petrec lucruri
dubioase, fara sa stim ce anume. Aici am gasit alti studenti cei mai multi

232
necunoscuti, dar si cativa, chiar din lotul nostru de la Cluj. Imi amintesc de Vasile
Toldisan, Taranu Petru si Holdevici Viaceslav, care imi era chiar coleg de an la
medicina si chiar prieten inainte de arestare. Aici in camera cum am ajuns fiecare
si-a gasit cunostinta din cei vechi in camera si au inceput discutii in legatura cu ce
se petrece in inchisoare, dar ei ziceau ca nu stiu nimic, in schimb erau foarte
interesati de ceea ce stim si mai ales de unde stim. Aceasta atitudine m-a facut sa
fiu circumspect si l-am abordat discret pe prietenul meu Buf, care mi-a spus ca se
petrec lucruri foarte grave, dar nici el nu stie prea multe. Dupa masa a mai venit in
camera un alt grup, mai mic, de studenti pe care nu-i stiam si care au discutat cu cei
mai vechi din camera. La un semnal dat de unul mai solid dintre ei la comanda: „Pe
ei, sa-i invatam minte pe banditii astia!” s-a dezlantuit o bataie. De-o parte erau cei
vechi din camera si micul grup nou-venit impotriva noastra, a celor veniti din
camera 3 Parter. Am aflat ulterior ca, cel care a dat semnalul era EUGEN
TURCANU, iar ciracii lui erau: M. LIVINSKI, CORI GHERMAN, NUTZI
PATRASCANU, LEONARD GHEBAC, M. PRISACARU si altii. Prietenul meu
Buf cand s-a dezlantuit bataia mi-a soptit discret: „vezi ca eu trebuie sa te bat si tu
trebuie sa strigi de durere cat mai tare, iar eu trebuie sa ma fac ca te bat mai tare in
continuare si tu sa tipi mai tare, ca asa e schema.”.
Asa am intrat eu si colegii de camera in focul reeducarii, dar eu am
„beneficiat” de faptul ca am fost lovit cu mila de un prieten care m-a si prevenit. El
a facut jocul tortionarilor ca sa isi apere propria lui piele, iar eu nu am luat o bataie
adevarata ca alti camarazi care s-au ales cu dinti rupti, rani deschise, fete tumefiate.
La un semnal al lui Turcanu bataia s-a oprit si ne-a spus ca acesta a fost doar
inceputul. Totul depinde de noi daca acceptam sa ne facem demascarea, care consta
in cea INTERNA prin declarare publica si in scris a intregii activitati din detentie
de la arestare la securitate, la tribunal si in inchisorile pe unde am trecut, trebuia sa
„demascam” discutiile cu ceilalti camarazi impotriva regimului cu nerespectarea
regulamentului de ordine interioara, eventuale comunicare clandestine cu
exteriorul, prin gardieni sau alti angajati ai penitenciarelor. De asemenea
comunicarile intre camera sau celule prin alfabetul Morse, precum si respectarea
unor practici crestine, memorarea de poezii sau cantarea de cantece, mai ales
legionare. Organizarea de sedinte de cuib era considerata cea mai grava.
Urma demascarea EXTERNA, de asemenea in public si in scris. Era vorba
de activitati dinainte de arestare cu persoane si actiuni nedeclarate in cercetarile de
la securitate si care nu au fost declarate fiind liberi. La metodele dure pana la
distrugere nu puteai nega anumite situatii si cea mai inteleapta atitudine, dupa
capul meu, fiind „sa-i insel” intr-un mod inteligent, pentru a supravietui eu, dar fara
sa fac rau cuiva. Tortionarii prin actiunile lor, asa cum le dictau stapanii, voiau
distrugerea noastra atat fizica cat mai ales psihica si morala intai in fata propriei
noastre constiinte, apoi a camarazilor nostri, devenind astfel, cu creierele spalate,
usor de manuit in orice situatie.
La demascarea mea INTERNA m-am folosit de marturia unui student de la
Iasi FORMAGIU, care mi-a spus ca a fost informator al Sigurantei. Aceasta mi-a
dat credibilitate in fata tortionarilor in ceea ce priveste aceasta forma de demascare.

233
Mi-am dat seama ca ceea ce ii interesa in mod deosebit era demascarea EXTERNA
si am declarat fapte dinainte de 1944, chiar cu o lista lunga de camarazi deja
cunoscuti si dintre cei care nu mai erau in tara. M-am gandit ca pana vor verifica
toate acestea va trece timp. Au fost si din cei care nu au acceptat sa isi faca
demascarea dintre care NICU BOSCAIU (un caracter si inteligenta deosebite) si
PAVEL DRAGUT care au continuat sa ramana in „moara” fiind schingiuiti pana la
lesin, calcati in picioare si desfigurati. Pana la urma au acceptat o demascare
formala caci altfel isi riscau viata, cum s-a intamplat cu atatia altii.
Au trecut de atunci peste 50 de ani si imi sunt inca vii in minte si in fata
ochilor, oribilele scene petrecute acolo, dupa care unii au ramas mutilati fizic, cu
infirmitati sau tare, boli care le-au macinat sanatatea in continuare pe toata viata
lor. Altii au ramas cu dereglari psihice grave, cosmaruri, vise inspaimantatoare sau
au innebunit cum a fost cazul lui CRUCEANU, student medicinist de la Bucuresti
sau cel poreclit CUCUSTIUCA al carui nume nu l-am aflat nici pana astazi.
Toata aceasta actiune dementa de asa-zisa „reeducare” prin tortura dupa ce
s-a extins GHERLA, TARGSOR, TG. OCNA, CANAL (colonia peninsula
VALEA NEAGRA, la brigazile 13 si 14 cu brigadierii studenti BOGDANESCU si
ENACHESCU) a fost stopata in 1953 chiar de cei care au ordonat-o. Aceasta s-a
datorat protestelor internationale, care strica imaginea fals creata a guvernului
comunist al Romaniei. Capii tortionarilor au fost acuzati in final ca au facut aceasta
actiune la ordine date din strainatate de HORIA SIMA, comandantul Miscarii
Legionare, pentru a compromite guvernul si P.C.R.-ul. La procesul cu usile inchise
au fost condamnati la moarte si 22 de acuzati din care au fost executati:
 TURCANU, STOIAN, COBILAS, SERBANESCU, VOIN, CERBU,
POPESCU, IONESCU, JUBERIAN, LIVINSKI, PAVALOAIE, SOBOLESKI
 iar mai apoi VASILE PUSCAS.
La ceilalti 5 condamnati la moarte POPA TANU, OCT. VOINEA, NUTZI
PATRASCANU, DAN DUMITRESCU si ARISTOTEL POPESCU li s-a
comunicat pedeapsa munca silnica pe viata. Din cadrus M.A.I.-ului au fost
condamnati formal, colonel TUDOR SEPEANU, ALEX. DUMITRESCU, GH.
SUCIGAN si VIOREL BARBOSU.
Bilantul acestei odioase actiuni de reeducare prin tortura a fost ca au suferit
peste 3000 de tineri, din care au murit cateva zeci (30 recunoscuti de securitate) si
cateva zeci de cazuri de tentative de suicid, la cei care au ajuns sa nu mai poate
suporta chinurile torturilor. Dintre acestia amintesc de un tanar care s-a aruncat in
gol de la etajul II, la inchisoarea GHERLA, comandant fiind TIBERIU LAZAR
(evreu maghiar fost sofer). Alt caz este cel al doctorului SIMIONESCU care la
colonia de munca Peninsula in urma torturilor de la brigazile 13 si 14 a intrat in
cordonul de paza si a fost impuscat mortal. Un al treilea caz ce il cunosc a fost
chiar al unui bun priente si coleg de facultate de la Cluj, ENEA GHIURITA (fost
campion national de atletism) grav bolnav de dizenterie si izolat cu alti bolnavi de
TBC si alte boli grave. Fiind intr-o stare avansata de casexie si deshidratare, cu
edeme masive ale gambelor, chinuit fiind zilnic de tartorii tortionari, intr-un

234
moment de deznadejde, si-a taiat venele cu un blachiu de la bocanci pe cand era la
baie ca sa scape de toate. Dar a fost gasit intr-un lac de sange si a fost „salvat” ca sa
isi duca mai departe calvarul pana la eliberare. In luna martie 1950, dupa ce am
trecut de doua ori printr-o Comisie Medicala M.A.I. care initial m-a respins ca
necorespunzator (inapt de munca, aveam 48 de kilograme) am fost admis la
insistentele mele bun de munca in loturi de studenti care plecau la canalul Dunare –
Marea Neagra. Aici era marele lagar de munca al Gulagului Romaniei despre care
GH. GHEORGHIU – DEJ zicea ca este „mormantul burgheziei romanesti”.
In drum spre Canal am facut o „halta” de cateva zile la inchisoarea
JILAVA (fortul 13) unde am avut ocazia sa-l vad pe vestitul comandant al acestui
„asezamant penitenciar”, capitanul MAROMET – tigan balbait si analfabet – cu
caraliii lui vestiti pentru cruzimea lor. Am fost „cazati” la camera 3 Reduit cu
paturi de 3 si 4 nivele cu zeci de detinuti intr-un aer de nerespirat si cu condens ce
picura de pe tavan sau se prelingea pe pereti. Era un tablou parca rupt dintr-un
infern dantesc, iar inscriptia de la intrare „Lasciati ogni speranze voi che entrati”
parea a ne mai condamna odata.
Mai departe plecati de aici am ajuns tot cu duba la Canal, la vestita colonie
de munca – Lagarul Mortii – Capul Midia cu odiosul ei comandant BORCEA, care
atunci cand era bine dispus zicea ca la el in lagar, detinutul politic are „dreptul sa
munceasca si sa moara”.

235
236
 VIAŢA ŞI MOARTEA LA PITEŞTI
Adrian LUPESCU (Brăila, Romania)
fost deţinut politic trecut prin „reeducări”

Prima mea zi în închisoarea Piteşti

agonul nu se mai mişca. Închisoarea pe roţi ne doborâse pe toţi cei

V circa 100 de studenţi condamnaţi, ce ocupam „salonul” carceră de

3x10 m în care am fost îndesaţi ca sardelele – nu în ulei – ci în frigul
care după cele circa 20 de ore petrecute în el, se transformase într-o veritabilă baie

R
de aburi urât mirositori.
Eram toţi întinşi cum puteam, unde puteam, chiar şi lângă wc-ul utilizat
non stop. Pe cele două banchete, de-a lungul pereţilor exteriori zăceau cei cu
probleme grave de sănătate: cardiacii şi pulmonarii. Toţi eram semidezbrăcaţi, cu
hainele aruncate la întâmplare în mica boccea personală. Unii dormeau apatici,
alţii, încordaţi cât le permitea starea de epuizare generală ce ne „terminase” pe toţi.
Prin gemuleţele – 4 la număr, de 40x40 cm, fără sticlă, dar meşteşugit asigurate cu
gratii şi obloane contra privitului, venea „aerul” care-l respiram pe rând, cu nesaţ.
Rece şi proaspăt în contrast, benefic, cu duhoarea ce ne înconjura şi se lipea de noi
şi de care nu am scăpat 6 ani.
Pot spune cu certitudine: condamnarea, oricare ar fi fost ea – corecţională,
temniţă grea, muncă silnică – lucru de care nu s-a ţinut cont niciodată, avea totuşi
un numitor comun, duhoarea. Imposibil de descris, dar prezentă oriunde în spaţiile
închise, încât, cu uşurinţă zic eu, condamnarea ar fi putut fi nominalizată aşa: ”n”
ani de duhoare!
Plecasem la ora 7 a.m., de pe o linie de serviciu a celebrului fort nr.13,
Jilava, unde petrecusem, de la 2 iulie 1948, ziua arestării mele, până la 4 martie
1949, ziua plecării spre necunoscut, 9 luni de detenţie, coincidenţă bizară cu timpul
ce-l petrecusem până la naştere în întunericul uterului matern.
Era o perioadă de tranziţie spre lumină, spre viaţă, spre deosebire de aceea
petrecută la Jilava, de la viaţă spre întuneric. Dar atunci nu-mi dădeam seama, încă.
Era ora 2 a.m. ale zilei de 5 martie, oră văzută în fuga trenului prin gara ce
o depăşisem de abia şi pe care un curios la pândă pe partea stângă, în direcţia de
mers a trenului, o anunţase cu satisfacţia unei mari descoperiri. Unul dintre
gemuleţe avea şi el imperfecţiunea lui: un şurub sărit - sau smuls în ore nenumărate
de trudă ingenioasă – constituia legătura cu exteriorul. Prin oblonul de sus se vedea
negrul nopţii şi o stea sclipind anemic.
Eram nişte înfrânţi ai vieţii înfometaţi. Pachetul anemic, un sfert de pâine
neagră, o bucăţică de slănină şi una de marmeladă, se epuizase de mult. Dar
senzaţia de foame dispăruse, în locul ei era acum neliniştea noului.

237
 Afară se auzeau voci şi ordine neclare; vagonul era totuşi izolat fonic şi
termic, lucru ce dusese la dezastrul din interior. Uşa salonului celulă s-a deschis
brusc şi o boare de aer rece, proaspăt, binefăcător a pătruns înăuntru. In prag, un tip
îndesat cu caschetă şi galoane noi, 3 stele pe o uniformă cachi - noua uniformă a
Securităţii – ne-a privit scurt. De acum soarta noastră era în mâinile lui. Mai târziu
am aflat. Era lt.major Dumitrescu, comandantul închisorii care a dispărut aşa cum
apăruse, brusc. O voce răstită ne-a amintit că suntem „bandiţi” şi că trebuie să ne
mişcăm repede. Pe culoar, nimeni. Rând pe rând am ajuns la uşa exterioară, am
coborât treptele, 2 la număr, şi m-am lansat în gol spre pământul care nu-l zăream
decât vag în cerneala de afară. Vagonul era tras pe o linie auxiliară în câmp. Nici
un bec nu lumina scena nouă ce ni se oferea. Doar o lanternă puternică, mânuită
nedibaci arunca raze scurte. Am plonjat pe pietrişul ud, iar la primul pas am simţit
iarba udă. Eram în plin câmp. De undeva, o comandă scurtă: armaţi. Am înţepenit,
ştiind ce înseamnă, ca fost premilitar cu instrucţia făcută şi calificativul „foarte
bine”. Începeam să disting la 10 m siluetele celor ce ne păzeau. Ne-am regrupat
rapid, ne-am aliniat şi încolonaţi câte 5 am pornit spre noua mea casă. După câţiva
paşi am simţit iar pietrişul sub tălpile pantofilor încărcaţi de noroiul ce-l
acumulasem. Încet, ne deplasam pe o şosea pietruită, apoi asfaltată. Scăpasem
aşadar de o execuţie sumară în plin câmp, era gândul nemărturisit ce mă apăsa. În
câteva minute s-au arătat primele case, apoi o arătare sumbră, un aglomerat de
ziduri fără forme şi acoperişuri lucind de apă. Un fior de la un capăt la altul al
şirului şi o şoaptă: închisoarea Piteşti. Un veteran al grupului şi localnic, Oancea
Traian, coleg de facultate, o recunoscuse, iar informaţia făcuse deja breşa în
necunoscut. Porţi grele de metal, 3 zăvoare bine unse, şi ne-am trezit în plină
lumină a unui subsol lucind de curăţenia mozaicului pe care l-am transformat în
scurt timp într-o baltă imensă de noroi. Câţiva grefieri zeloşi, în tăcere, ne luau în
primire bunurile personale. Ştiam lecţia cu toţii: acolo erau în siguranţă, la noi, nu.
În chiloţi şi maiouri personale permise, am trecut pe la nemiloşii frizeri şi podoaba
noastră capilară zbura sub maşinile de tuns nervoase. Nemiloşii frizeri erau deţinuţi
de drept comun deranjaţi din somnul dulce al nopţii cu sau fără vise. De acolo,
direct în baia cu duşuri ce împroşcau apă fierbinte sau rece, în aburul ce îmbrăca
totul. O bucată de săpun, celebră mai târziu şi un prosop. Ne-am bucurat sincer de
apa ce curgea, fără nemiloasele apometre ale anului 2000, acum 50 de ani, peste
trupurile noastre sleite deja, dar nu ştiam ce va urma pentru ele peste mai puţin de
un an. Zvântaţi după circa 10 minute de apă binefăcătoare, îmbrăcaţi în „haine
noi”, celebrele zeghe dungate de deţinut, cu un mic pachet sub braţ, efecte
personale permise, am dat două iscălituri: una pentru pachetul predat, mă
despărţeam iar cu greu de HUTTE şi rigla de calcul, şi una pentru efectele primite.
Apoi din nou, în rând câte unul, aşteptam aliniaţi la perete. Aşteptam SOARTA.
Grefierul citea rapid, cu inerentele greşeli, o listă: cei cu condamnări la închisoare
corecţională. Un gardian tuciuriu i-a luat în primire. Paşi sacadaţi se pierdeau pe
scările mai târziu ale morţii, şoapte, uşi şi zăvoare trântite şi, linişte.
A doua listă, „tg-ul”( temniţă grea), printre care şi subsemnatul a urmat
tipicul.

238
 Un gardian mărunt, cu ochii veşnic în mişcare, a iscălit-o, ne-a preluat şi
am urcat treptele până la etajul unu. Mai târziu am aflat: pe gardian îl chema
Georgescu şi avea să ţină în mâinile lui, mici, bătătorite de muncă, soarta mea şi a
altora, pentru următoarele 9 luni, iar 9!
Oprire în capul celularului şi vocea lui piţigăiată, sacadată strigă scurt:
OANCEA, aici!, se deschidea o uşă, ce-l strigat intra, zăvorul troznea sec şi ...
altul. Celularul, ca şi întreaga închisoare trăia regimul secretului instituit din prima
zi de detenţie la INTERNE. Erai izolat din ce în ce, în colectivităţi mai mici, ultima
fiind celula. Am tresărit, m-am trezit strigat, nu pe numele meu ci cu un apelativ
neobişnuit: MARINARUL – după hainele ce le purtasem înainte de baie, de ofiţer
al Marinei Regale Române, gradul pe umăr, conform noii uniforme hibrid ce o
purtasem, aspirant (sublocotenent). Acest lucru mi-a confirmat că omul din faţa
mea avea un spirit ascuţit de observaţie. Uşa celulei nr.1 era deschisă, am intrat,
zăvorul s-a tras şi în lumina becului aprins mi-am văzut companionii de viaţă
celulară.
Am dat bună seara, mi s-a răspuns şi am început prezentările: LUPESCU
ADRIAN, student în ultimul an, cu proiectul de diplomă dat, al Politehnicii
Bucureşti, Facultatea de Electromecanică, secţia Tehnică Navală.
Un tânăr frumos, înalt, cu o structură atletică, căruia nu-i mijiseră tuleiele
bărbii: DAN DIACA. Un al treilea tânăr, grăsuţ, timid, cu o privire furişă:
NECŞULESCU şi nu mai ţin minte cum. Gurile rele de pe secţie spuneau că nu
este student şi nici deţinut politic. Nu am avut cum să verific adevărul. Cert este că
nu l-am mai întâlnit în cursul detenţiei. Strângerile de mână convenţionale şi
obişnuitele discuţii cu teme: „ce mai e nou, când vin americanii?” Eram „tobă” de
vechiturile auzite în cele 9 luni, cu menţiunea că în dubă, cei peste 100, reuşiseră să
încâlcească şi mai rău, prezentând „vechiturile” drept noutăţi. În schimb, de la noii
mei colegi de celulă, sub pătură, am citit cu nesaţ, un fragment de ziar,
SCÂNTEIA, din 3 martie 1949, care vorbea despre inaugurarea unui club cultural,
de cartier, în Slatina. Era prima informaţie scrisă, citită de mine, dar nu aducea
nimic nou. Şi aşa am lămurit şi misterul provenienţei ei. Era tot ce putuse
„recupera” Necşulescu din lada de gunoi a secţiei, din resturile de ziar în care
gardianul îşi adusese pachetul. Şi nota bene, deoarece el era plantonul secţiei.
Nimerisem cam prost, plantoanele, polonicarii, toţi cei ce făceau un
serviciu comandat. Administratorii nu se bucurau de un renume bun, principiul
strămoşilor romani, „do ut des” fiind aplicat din plin în lumea întreagă.
Şi aici am avut confirmarea lui peste jumătate de oră când, sătui de poveşti,
cu stomacul sătul de gamela oferită de colegi, cu o porţie dublă de arpacaş cu ceva
dulce, marmeladă, am adormit în paturile noastre de fier, cu o saltea de paie, un
cearceaf, o pernă cu faţă ei şi o pătură, constituiau, după multe luni de zile, un
semn al normalului în anormal.
Trebuie să spun că patul era la geam, lucru ce-mi convenea: aveam aer şi
cerul cu stele sub ochi. Pe atunci geamurile nu aveau obloane, invenţia diabolică a
nu ştiu cui, care mi-a răpit atunci unica rază a speranţei mele, steaua ce pâlpâia rar
în înaltul cerului, făcându-mi legătura cu El.

239
 Nu m-am culcat însă până, cu un vârf de creion, scăpat în percheziţia care
nu avea în ea sălbăticia celor ulterioare, am reuşit pe un cm2 de var de lângă pat să
notez cifra 245. Erau zilele scurse de când nu mai eram liber, din cele 2190
ipotetice ce le aveam de executat. Am adormit, fără vise dar frământat de veşnica
întrebare: ce va fi mâine?
Contactul meu fizic cu Piteştiul fusese luat. Pe cel psihic, pe atunci nu-l
evaluasem. El se încrusta încet, încet în mine, fără posibilitatea de a-l opri.
Niciodată

240
 TEROAREA,
MECANISM PSIHONEUROFIZIOLOGIC DE
TRANSFORMARE A OMULUI ÎN CONTRARIUL SĂU
NICU IONIŢĂ (Piatra Neamţ, Romania)
fost deţinut politic trecut prin „reeducări”

omunismul s-a impus prin forţă şi a stăpânit prin teroare.

C omuniştii, coagulaţi în jurul unei ideologii utopice, aberante, de

inspiraţie criminală, au pus în discuţie totul, au contestat totul,
societatea cu instituţiile ei, omul cu modul lui de gândire şi de trai, au condamnat

R
valorile morale, social-politice şi cultural-ştiinţifice şi au declarat război total lumii
civilizate.
Sovieticii, printr-un concurs de împrejurări istorice nefavorabile, au
invadat Europa şi în ţările ocupate au instrumentat o pedagogie mutilantă pe care
au exercitat-o cu profesionalism, distorsionând profund psihicul colectiv şi
individual.
La noi, comuniştii români, sub protecţia armatei sovietice şi îndrumarea
consilierilor ruşi, au procedat în mod sistematic la răvăşirea societăţii româneşti şi
la înfeudarea ţării, duşmanului nostru de veacuri.
După lichidarea elitelor politice, militare şi intelectuale au trecut la
transformări radicale ale societăţii.
Cine a trăit în perioada anilor 1944-1948, are în minte o imagine vie a
frământărilor şi dezmăţului din acea vreme, ca şi amara dezamăgire în faţa
comportamentului multor compatrioţi.
Intelectualii s-au pliat repede la realitatea contra-naturii iar biserica s-a pus
la dispoziţia ocârmuirii comuniste, frângând coloana vertebrală a fiinţei naţionale,
după care a urmat eliminarea din viaţa socială a „duşmanilor clasei muncitoare”. S-
a trecut la arestări masive, anchete sălbatice şi condamnări pe bandă rulantă şi totul
executat de către fraţii noştri români.
Deţinuţii politici au fost consideraţi rebuturi sociale, deşeuri ale societăţii
şi cum şi deşeurile mai pot fi de folos la ceva, s-a purces la reciclarea acestor
deşeuri umane, proces numit reeducare.
Procesul de reciclare a avut loc în tot lagărul comunist, din China şi Coreea
până în inima Europei, dar în nici o ţară n-a cunoscut amploarea, duritatea şi
genocidul practicat în închisorile din România.
Despre acest proces de reciclare s-a scris mult dar nu îndeajuns pentru a se
scoate în evidenţă caracterul criminal al ideologiei şi practicii comuniste şi nici nu
s-a răspuns la multe întrebări dintre care aş menţiona una şi anume: de ce sovieticii

241
au ales România ca să experimenteze cel mai abominabil proces de reeducare din
lagărul socialist.
Răspunsul la această întrebare este, din păcate, dureros pentru noi, dar
trebuie rostit, este vorba de disponibilitatea noastră, a românilor, de a colabora şi
chiar de a fraterniza cu duşmanul, de a-i însuşi punctul de vedere, de a-l ajuta la
distrugerea poporului şi chiar de a face mai mult decât ni se cere pentru a-i dovedi
lui, duşmanului, buna noastră credinţă şi isteţimea noastră.
S-a scris mult şi despre Piteşti, multă literatură, dar lipseşte un studiu
ştiiţific care să explice mecanismul prin care omul, omul de lângă noi, colegul şi
prietenul nostru de-o viaţă, a fost transformat în contrariul său. În cele ce urmează
voi prezenta o sinteză a unui amplu studiu privitor la fiinţa umană, resorturile
psihologice ale comportamentului uman, medierea fiziologică a proceselor psihice
fundamentale şi procesul de modelare şi remodelare la care este supus omul de-a
lungul existenţei sale.
Noi oamenii, în general, avem o imagine greşită despre om, despre noi
înşine. Este imaginea idealizată, turnată în tipare sofisticate şi aşezat pe un soclu
din ce în ce mai înalt de unde ne priveşte cu îngăduinţă şi nu ştim dacă zâmbetul lui
enigmatic ascunde dispreţul sau înţelegerea faţă de ignoranţa noastră.
Toate filosofiile şi toate religiile din toate timpurile au trudit din greu la
alcătuirea acestei imagini care nu corespunde adevărului. Este omul care am vrea
să fie şi care, de fapt, nu este.
Ei bine, Piteşti-ul vine să restabilească adevărul despre om.
Piteşti-ul a spulberat imaginea omului ideal, a dărâmat statuile zeilor, a
înlocuit metafora cu adevărul gol-goluţ şi figurile de stil cu enunţuri ştiinţifice
corespunzătoare realităţii.
Piteşti-ul, dintr-o suflare l-a distrus pe om, tot aşa cum, alegoric vorbind,
dintr-o suflare a fost readus la viaţă. De ce? Pentru că imaginea omului ne-a
convenit a fost o construcţie artificială, rod al unor meditaţii speculative, fără a se
ţine seama de realitate.
Omul aparţine biologiei. Omul este, în primul rând, o entitate biologică,
situat, deocamdată, pe ultima treaptă a evoluţiei şi ca atare, se află sub juridicţia
legilor naturale, legi care guvernează întreaga existenţă.
Să nu uităm că înainte de apariţia primului gând, a primului îndemn
conştient la acţiune, a primului cuget despre sine, se întinde existenţa biologică a
omului pe o perioadă nemăsurată de timp, perioadă în care şi-a definitivat
structurile anatomo-funcţionale şi şi-a edificat comportamentul refluxual şi
instinctual, acel comportament biologic care l-a ajutat pe om să înfrunte vitregiile
naturii şi să străbată milenii de timp până astăzi, comportament la care mai recurge
şi astăzi, din când în când, la nevoie.
Evoluţia omului s-a realizat în timp, treptat, în funcţie de stadiul evolutiv al
sistemului nervos. Sistemul nervos este structura esenţială interpusă între om şi
mediul înconjurător şi care l-a ajutat pe om să se adapteze la mediul în care trăieşte
şi să se integreze în fluxul normal al existenţei. Confruntarea cu mediul extern, cu
complexitatea modului de existenţă şi a gradului de dificultate al situaţiilor ivite, au

242
dus la diferenţieri structurale şi la apariţia de noi formaţiuni nervoase cu capacităţi
funcţionale superioare, fiecare stadiu nou avându-şi premiza în stadiul anterior şi se
integrează într-o formă restructurată stadiului precedent.
Dezvoltarea structurilor nervoase s-a făcut progresiv şi ierarhic, de la
structuri simple, bine organizate, stabile şi rezistente la factori pertubatori, la
structuri din ce în ce mai complexe şi în curs de organizare permanentă fiind, de
altfel, şi cele mai fragile şi care cedează primele la orice fel de agresiune.
Aşadar, evoluţia omului este strict dependentă de dezvoltarea şi evoluţia
sistemului nervos.
Funcţiile nervoase au aceeaşi dezvoltare progresivă şi ierarhică ca şi
structurile nervoase, de la funcţii simple, elementare, automate, reflexe, la funcţii
extrem de complexe, dispuse în ordine compusă, adică orice funcţie nou apărută îşi
exercită funcţia sa proprie, specifică şi în acelaşi timp integrează funcţiile
dezvoltate anterior.
Creierul uman este cea mai complexă structură a sistemului nervos şi este
centrul de integrare al tuturor funcţiilor neuropsihice. Ultima achiziţie a sistemului
nervos a fost scoarţa cerebrală, structură extrem de complexă şi multifuncţională,
cea care a făcut posibilă apariţia structurii psihologice, structură care l-a scos pe om
din anonimul biologic şi la plasat în istorie. Din clipa aceea începe marea aventură
a omului, aventură la care şi noi suntem părtaşi.
Cu toată complexitatea sa structural-funcţională, sistemul nervos se
comportă ca un ansamblu funcţional unitar, atâta vreme cât asupra sa nu acţionează
factori perturbatori care să-i zdruncine integritatea structurală şi echilibrul
funcţional, obligându-l astfel să funcţioneze în mod haotic aşa cum s-a întâmplat în
epoca comunistă când teroarea, ca unic principiu de guvernare, a acţionat asupra
deţinuţilor politici dar şi asupra întregii populaţii, producând cele mai neaşteptate
mutaţii psihice reflectate în manifestări comportamentale extrem de negative.
Complexitatea structural-funcţională a sistemului nervos a generat psihicul
uman. Funcţiile psihice se dezvoltă odată cu şi pe măsură ce se dezvoltă centrii
nervoşi la diferite nivele, prin integrări succesive, la nivele din ce în ce mai
complexe, fiecare funcţie având reprezentări multiple în sistemul nervos, de la
nivele inferioare la cele superioare, de aceea nici o funcţie psihică nu se pierde
complet.
Aşadar, activitatea psihică normală este rezultatul funcţionării normale şi
unitare a sistemului nervos, fiecare formaţiune neuronală participând la edificarea
vieţii psihice, fiecare îndeplinind o anumită operaţie logică, realizând astfel
integritatea psihicului uman.
Influenţa hotărâtoare şi definitorie în evoluţia sistemului neuropsihic a
avut-o modul de existenţă socială a omului, mod care a determinat transformări
esenţiale în organizarea creierului şi implicit a psihicului prin dezvoltări de
capacităţi funcţionale de comunicare cu lumea externă, de receptare şi procesare a
informaţiilor şi de elaborare de răspunsuri adecvate, creierul devenind, astfel,
motorul activităţii psihice.

243
 Nici un proces psihic nu se poate realiza în afara creierului, a funcţionării
lui sub acţiunea informaţiilor din mediul socio-cultural, informaţia devenind astfel,
materia primă a creierului care realizează în felul acesta un psihic de natură socio-
culturală şi de esenţă informaţională.
Comportamentul uman traduce în mod fidel întreaga activitate
neuropsihică a sistemului nervos.
Orice act psihocomportamental este mediat fiziologic, este iniţiat şi
susţinut de un ansamblu complex de procese fiziologice care, la rândul lor, sunt
expresia unor reacţii biochimice şi bioelectrice multiple şi extrem de complexe.
Desigur nu trebuie să fiziologizăm activitatea psihică, dar trebuie să subliniem că
activitatea psihică normală este strict dependentă de integritatea structural-
funcţională a creierului, a sistemului nervos în totalitate.
Diverse cauze fizice sau psihice pot determina modificări structural-
funcţionale la nivelul sistemului nervos, reflectate într-o gamă variată de tulburări
psihocomportamentale. Detenţia a fost un puternic factor perturbator al funcţiilor
psihice şi când, la condiţiile inumane din închisoare s-a adăugat şi teroarea,
teroarea totală, fizică şi psihică, teroare continuă zi şi noapte, zile, săptămâni şi luni
de zile şi când tortura fără discernământ a fost exercitată de către prietenii şi colegii
noştri de suferinţă, aşa cum s-a întâmplat la Piteşti, impactul a fost devastator.
Teroarea este o armă psihologică complexă, este o armă inteligentă cu
acţiune discretă şi selectivă, penetrantă şi cu difuzie în masă, precis direcţionată
asupra psihicului colectiv şi individual. Teroarea subminează integritatea
structurilor nervoase tulburând profund activitatea creierului care-şi pierde, astfel,
funcţia de comandă şi control asupra etajelor inferioare care încep să funcţioneze
autonom, antrenând tulburări fiziologice majore, urmate de modificări ale
sensibilităţii şi senzorialităţii, cu repercursiuni asupra întregei economii a
organismului.
Teroarea este o armă cu explozie întârziată zdruncinând arhitectonica
structurii psihologice cu dereglarea funcţiilor fundamentale psihice, cognitive,
afectiv-emoţionale şi de execuţie, cu instalarea unei stări confuzive reflectată într-
un comportament deviant, adesea, aberant, aşa cum, de altfel, s-a întâmplat la
Piteşti. Sub teroare, forţele de apărare sunt anulate, se pierd reperele temporo-
spaţiale şi, mai grav, se pierde propria identitate, încât victima nu mai ştie cine este,
de unde vine şi ce vrea cu adevărat, începe să se dezică de sine însuşi, de trecutul
său, de convingerile şi aspiraţiile sale care îi devin străine şi chiar duşmănoase şi se
hotărăşte să lupte împotriva lor, adică împotriva lui însăşi.
Teroarea suscită pulsiuni de moarte, induce frica, groaza, spaima de
nimicire care paralizează orice gând, orice iniţiativă şi orice încercare de a evada
din prezent, din contextul traumatic şi, astfel, victima rămâne prizonierul
prezentului în care a fost antrenat şi care-l striveşte şi în clipa aceea izbucnesc
fantasmele inconştientului care obligă la ascultarea unei voci tainice care zace în
fiecare dintre noi şi care îndeamnă imperativ: salvează-te, supravieţuieşte tu ca să
asiguri supravieţuirea speciei, este strigătul din urmă al legii fundamentale a viului
de la care nu se poate sustrage nimeni. Nevoia stringentă de supravieţuire este

244
înscrisă în însăşi structura intimă a fiinţelor biologice, căci dacă viaţă nu e, nimic
nu e.
Cei care nu au renunţat la supravieţuire şi-au salvat viaţa, dar cu un preţ
mult prea mare, au renunţat la propria identitate, devenind simple unelte dispreţuite
în mâna instigatorilor din umbră care i-a transformat în torţionari, iar cei care au
renunţat la supravieţuire acceptând moartea şi devenind victime şi-au salvat propria
identitate în faţa răului organizat, în faţa genocidului de la Piteşti.
La Piteşti, după o pregătire temeinică, acţiunea de reciclare a deţinuţilor a
început în forţă. De fiecare dată acţiunea s-a declanşat brusc, cu o brutalitate şi
duritate ieşite din comun. A fost o acţiune fulger, în afara orizontului nostru de
aşteptare, cu lovituri sălbatice de ciomag, în special la cap. Acţiunea a fost
programată cu mare atenţie şi cu mult timp înainte, scontându-se rezultate rapide şi
sigure, prin anihilarea oricărei reacţii din partea victimelor.
Traumatismele craniene provocate de loviturile necugetate ale colegilor
noştri au determinat o serie de tulburări realizând sindromul postcomoţional care
persistă vreme de până la un an. Un ansamblu de tulburări somatice şi psihice, fiind
interesate funcţiile cognitive, afectiv-emoţionale şi cele de execuţie. Deficienţele
cognitive privesc, în special, capacitatea de concentrare, de judecată şi capacitatea
decizională şi, mai ales, atenţia şi starea vigilă – fundalul pe care se desfăşoară
toate procesele psihice. Mecanismele gândirii sunt profund tulburate şi drept
urmare capacitatea de recepţie şi viteza de procesare a informaţiilor sunt mult
încetinite şi chiar abolite şi, astfel, capacitatea de răspuns este anulată, iar victimele
nu mai sunt capabile de nici un fel de răspuns, este exact ceea ce s-a întâmplat la
Piteşti după debutul acţiunilor.
Deficienţele afectiv-emoţionale au constat dintr-o labilitate afectivă
accentuată, anxietate şi apatie şi, mai ales, o rigiditate afectivă pronunţată, încât
victimile au devenit insensibile la loviturile dureroase, la insultele greu de
pronunţat şi la ameninţările proferate de torţionari. De menţionat că pe tot
parcursul schingiuirilor nu s-a auzit nici un ţipăt de durere şi nici măcar un geamăt
surd din partea colegilor de suferinţă. Şi funcţiile de execuţie au fost blocate,
traduse printr-o paralizie a oricărui act voliţional.
Pentru noi, victimele, şi momentul surpriză a contribuit la aplatizarea
reacţiilor, la lipsa de ripostă. Acţiunea bruscă şi extrem de dură exercitată chiar de
colegii şi bunii noştri prieteni de la care aşteptam sprijin şi, mai ales, prezenţa în
rândul torţionarilor a unor colegi consideraţi repere, a dus la copleşirea psihicului,
inundat de nedumerire şi spaimă şi care a indus blocarea mentalului nostru cu
incapacitatea de a schiţa o împotrivire.
Această acţiune neaşteptată a produs, în schimb, o reacţie de şoc
manifestată printr-o reacţie catatonică, o stare de încremenire totală însoţită de o
neajutorare completă, ca urmare a proceselor de inhibiţie care dominau întrega
activitate a sistemului nervos. O asemenea experienţă negativă de viaţă poate
influenţa în mod decisiv destinul unora, aşa cum a fost şi cazul multor colegi care
de la primele confruntări cu teroarea şi tortura exersată de colegii noştri cu mult
profesionalism, au cedat.

245
 Afirm, fără nici o reţinere, că prietenii şi colegii noştri torţionari au fost
mult mai cruzi şi eficienţi decât toate anchetele prin care am trecut.
Şi durerile insuportabile provocate de loviturile sălbatice, dureri pentru
care nu există mecanisme de adaptare şi de stăpânire, au contribuit în mare măsură
la amplificarea tulburărilor fiziologice cu răsunet asupra psihicului, determinându-i
pe unii să cedeze.
După debutul furtunos şi dramatic,ceea ce a urmat se înscrie în domeniul
patologic. Bătăi cumplite, colective şi individuale, zi şi noapte, în reprize repetate,
cu pumni, cu picioare, cu ciomege şi curele, instrumente de tortură furnizate de
către gardianul de secţie. Lovituri aplicate asupra celor mai sensibile zone ale
organismului şi însoţite de un limbaj violent şi cu o duşmanie şi ură de temut. De
unde atâta încrâncenare şi ură la colegii noştri? Desigur şi ei erau la rândul lor
victime, dar victime ale unui experiment abominabil de inversiune psihologică. Cu
cât împotrivirea noastră mută se prelungea, cu atât schingiuirile erau mai sălbatice.
În răstimpul dintre bătăi eram obligaţi să stăm într-o poziţie fixă,
chinuitoare şi foarte dureroasă ca urmare a modificărilor fiziologice de la nivelul
musculaturii antrenată în acele poziţii. De multe ori când această poziţie fixă, a
Gânditorului de la Hamangia, se prelungea şi durerile deveneau insuportabile,
doream să fiu din nou bătut şi atunci schiţam un gest sau o mişcare care ne erau
interzise, eram luat la bătaie, mă mişcam şi scăpam de acele dureri îngrozitoare.
De la nemişcarea supravegheată se trecea la eforturi nesăbuite, manejul
simplu sau cu sarcină, adică mersul în patru labe în cerc în spaţiul îngust dintre
priciuri şi eram mânaţi din urmă cu bâtele, sau culcări nenumărate (am fost obligat
să fac o mie de culcări), sau alergări până la epuizare.
Hrana cea de toate zilele era la cheremul torţionarilor, ei împărţeau
mâncare şi noi primeam atât cât credeau ei că merităm şi, chiar aşa, trebuia să
mâncăm când şi cum vroiau ei, în plus, setea ne chinuia teribil pentru că noi
victimele nu aveam acces la apă. La fel de chinuitor şi greu de suportat era
interdicţia satisfacerii nevoilor fiziologice dictate de impulsuri şi care trebuiau
amânate până când se căpăta învoire. Urmările, pentru mulţi, de-a dreptul
catastrofale.
Şi somnul atât de puţin cât era, era un chin şi era bântuit de coşmaruri şi
era supravegheat de plantoanele care se plimbau printre priciuri cu bâtele în mână
şi orice mişcare involuntară prin somn era sancţionată pe loc cu o lovitură. Şi
igiena personală total deficitară care ne aruncase într-o stare de mizerie fiziologică
greu de imaginat şi aerul viciat încărcat cu aeroioni dăunători, toate şi totul erau
menite să submineze capacitatea noastră de rezistenţă. Şi culmea, torţionari şi
victime împărţeam acelaşi spaţiu sordid şi consumam acelaşi timp nefast.
Dacă atrocităţile la care am fost supuşi le-am suportat mai uşor, în schimb
insultele, umilinţele şi ameninţările şi, mai ales, denigrările şi împroşcările cu noroi
ale familiilor noastre depăşeau orice limită şi erau suportate foarte greu. Toate
aceste grozăvii omeneşti îşi au explicaţia lor logică, ştiinţa confirmă derapajul
fiinţei umane, iar psihoneurofiziologia îi atribuie omului şi numai omului întreaga
responsabilitate.

246
 Paralel cu acest masacru s-a desfăşurat şi un alt proces care viza mai multe
obiective, şi anume demascarea. Demascarea a fost în primul rând cerută imperios
de securitate şi nu a fost altceva decât continuarea anchetelor iniţiale. Pentru că
informatorii recrutaţi, între timp, de către securitate au furnizat multe date
nedivulgate de unii dintre deţinuţi, la nivel central s-a decis continuarea anchetelor
prin intermediul torţionarilor. Trebuiau depistate şi anihilate toate mişcările
antrenate în acţiuni contra orânduirii comuniste, organzaţii încă nedescoperite,
persoane de legătură, pe cei care i-au ajutat pe fugari, pe cei din munţi, pe cei
antrenaţi în acţiuni de sabotaj, de spionaj în folosul imperialiştilor, pe deţinătorii de
arme, depozite de armament şi pe toţi cei care gândesc şi care uneltesc într-o formă
oarecare împotriva regimului. Demascarea a dat roade, au urmat multe arestări în
urma acestor demascări.
Demascarea a urmărit şi a obţinut mult mai mult. Deţinuţii erau obligaţi
după ce furnizau toate datele despre activitatea lor şi a celor din grupul din care au
făcut parte, să discute rolul şi rostul acestor grupuri de rezistenţă în lumina noii
situaţii social-politice din ţară şi din lume şi să recunoască vina şi, mai mult încă,
acţiunea criminală împotriva clasei muncitoare. Cel care-şi făcea demascarea
trebuia să recunoască şi să condamne activitatea sa criminală, să se dezică de
trecutul său şi de toţi cei cu care a activat, să condamne în termeni hotărâţi
ideologia în numele căruia a activat, să denigreze şefii încriminându-i cu cele mai
absurde invective şi să declare solemn că s-a hotărât să lupte impotriva tuturor
celor care vor mai îndrăzni să acţioneze asupra clasei muncitoare. Prin această
renunţare la trecutul său de rezistenţă anticomunistă s-a produs prima mare fractură
în structura personalităţii, prima mare ruptură de statutul civic al unei persoane,
deţinutul fiind obligat să renunţe la idealul său social-politic, dacă l-a avut cu
adevărat.
În etapele următoare a fost pusă în discuţie societatea cu instituţiile ei care
au contribuit la deformarea mentalităţii şi modului de viaţă a fiecăruia dintre noi.
Şcoala românească se face vinovată, prin programele şi dascălii săi de structura
deformată a tinerilor, armata prin rolul său formativ a indus ura între popoare şi a
incitat la luptă împotriva lagărului socialist; structura administrativă a statului a
năpăstuit poporul muncitor, întreaga clasă politică a fost doar o clică de profitori,
iar moşierimea şi burghezia a supt sângele poporului. Structura statală a fost
condamnată în bloc pentru tot răul care l-a făcut oamenilor muncii. Ascultam cu
atenţie luările de cuvânt ale colegilor mei şi-mi dădeam seama de transformările
petrecute în mentalul lor sub acţiunea terorii. Printr-o acţiune bine condusă s-a
urmărit şi s-a obţinut ruptura de societatea în care ne-am născut şi ne-am format.
Nici Biserica, mai ales Biserica, n-a fost scutită de un rechizitoriu extrem de
amănunţit şi de negativ, aducându-i-se cele mai grave acuze. S-a recurs la practici
şi ritualuri greu de pronunţat, la sacralizarea sentimentului religios, la negarea lui
Dumnezeu şi a moralei creştine scoţându-se în evidenţă superioritatea moralei
socialiste.
Asaltul final şi cel mai dureros şi greu de suportat a fost îndreptat asupra
familiei. Familia poartă vina nenorocirilor noastre, deformărilor noastre şi ea,

247
familia este de condamnat. Am ascultat îngrozit acuze nimicitoare aduse părinţilor,
surorilor, fraţilor, soţiilor, iubitelor noastre. Parcă nici un sacrilegiu n-a fost mai
mare, mai oribil, decât invectivele, blasfemiile şi hulirea mamelor noastre. Cu
această dezlănţuire necontrolată a pornirilor ancestrale, cu acest dezmăţat limbaj s-
a realizat ruptura totală de viaţă, de viaţa anterioară, a fost tăiat cordonul ombilical-
social care ţine omul ancorat în societate. În faţa acestei tragedii umane, iniţiată de
om, dirijată de om, exersată de om, ar cam fi cazul să renunţăm la înţelegerea şi
cunoaşterea omului, la explicarea comportamentului şi chiar la apărarea lui, prin
recurgerea la formulări ce depăşesc capacitatea noastră de înţelegere, la exprimări
savante cu iz metafizic care, de fapt, ascund ignoranţa noastră.
Demascarea a fost anticamera în care a fost prelucrat psihicul uman, în
acest spaţiu monstruos a fost disecat cu minuţie şi tăiat şi îmbunătăţit fără milă şi
aruncat în mrejele dispreţului şi urii şi tot ce mamele noastre ne-a turnat în suflet cu
iubire şi tot ce dascălii noştri au trudit la construcţia noastră a fost strivit de
inconştienţa unor bolnavi psihic, manipulaţi de nişte criminali de profesie. Ce faptă
oribilă, despuierea fiinţei umane de tot ce este omenesc şi sublim şi transformarea
ei într-o epavă. Demascarea a deschis o uşă largă şi l-a împins pe om într-o
existenţă subumană.
Evenimentele traumatice survenite brusc, în camerele de tortură de la
Piteşti au produs politraumatizări multiple somatice şi psihice.
Există o zonă de interferenţă comună a traumelor fizice şi psihice după
care se distribuie preponderent în funcţie de adresabilitatea agresiunii, de
intensitatea, durata, variabilitatea factorilor traumatici şi, mai ales, de identitatea
agresorilor.
La Piteşti agresiunea fizică a întrecut orice măsură dar pentru noi,
agresiunea psihică a fost mult mai dăunătoare şi greu de suportat şi a fost factorul
decisiv în prăbuşirea multor colegi, aşa că trauma psihică a dominat universul
nostru interior.
Fiecare societate şi fiecare membru al ei, au un univers propriu, o sinteză a
zestrei ereditare conjugată cu influenţele mediului socio-cultural, un patrimoniu
bogat de idei şi credinţe, de aspiraţii şi mentalităţi care dau specificul şi
autenticitatea acestora. Când acest fond spiritual este pus în discuţie, discreditat şi
ameninţat cu dezintegrarea, se creează o stare de conflict, de tensiune intrapsihică,
atât la nivel individual, cât şi la nivel colectiv, cu mare valoare traumatizantă.
Orice încercare bruscă şi brutală de schimbare a unui mod de viaţă
experimentat de veacuri, a unui comportament bine cristalizat în mentalul fiinţei
umane, agresează deopotrivă şi individul şi societatea, provocând traume profunde,
atât la nivel biologic, cât şi psihic, adesea, greu de stăpânit.
Psihotrauma este o trăire vitală sfâşietor de tristă, resimţită ca o strivire a
fiinţei intime invadată de temeri nedefinite, devoratoare şi însoţită de un sentiment
acut de neajutorare şi lipsă de apărare.
Psihotrauma se conectează cu tulburări fiziologice majore care antrenează
modificări de substanţă structural-funcţionale la nivelul sistemului nervos, încât
condiţiile de funcţionare ale acestuia sunt profund tulburate, iar cortexul cerebral

248
pierde controlul asupra etajelor inferioare care încep să funcţioneze autonom şi
astfel se instalează comportamentul biologic.
Psihotrauma este placa turnantă a dezintegrării psihice, o răvăşire a tuturor
funcţiilor psihice, o răsturnare de planuri existenţiale urmate de o discontinuitate a
personalităţii, cu anularea sentimentului de coeziune umană, cu lipsa de gândire
proprie şi iniţiative creatoare, trăită ca o abandonare a destinului, ca o apăsare ce
sugrumă orice gând, orice imbold de împotrivire.
Orice traumă fizică sau psihică declanşează, în mod automat, atât la nivel
biologic, cât şi la nivel psihic, o reacţie spontană de apărare. Modul de reacţie este
în funcţie de variabile psihologice şi nonpsihologice.
Dintre variabilele psihologice, un rol esenţial l-a avut structura
neuropsihică şi echilibrul funcţiilor psihice cât şi sistemul ierarhic de motive care
ne dinamizează acţiunile de rezistenţă şi capacitatea de integrare a traumei în stilul
nostru de viaţă, iar dintre variabilele nonpsihologice au fost factorii obiectivi de
mediu şi anume condiţiile de detenţie care au fost cu totul inumane pentru noi,
duritatea, durata şi intenţionalitatea agresiunii şi, mai ales, identitatea agresorilor,
colegii şi prietenii noştri.
Elaborarea strategiei de apărare, în primele momente, a fost decisivă pentru
tot ce a urmat. Întotdeauna frica însoţeşte trauma şi frica determină o puternică
mobilizare a forţelor de apărare. În acelaşi timp, randamentul intelectual scade sub
imperiul fricii, în schimb, creşte atenţia şi vigilenţa care suplinesc deficitul cognitiv
ajutând psihicul să se concentreze numai pe prezent şi să găsească, astfel, soluţiile
cele mai adecvate pentru a ieşi din situaţia de criză.
Când traumatizarea este masivă şi persistentă, ameninţătoare de moarte,
aşa cum a fost la Piteşti, trauma psihică devine copleşitoare şi se instalează reacţia
de şoc, o reacţie catatonică, o încremenire totală a oricărui răspuns, ca urmare a
prăbuşirii tuturor funcţiilor psihice, stare echivalentă cu moartea psihică, punctul
terminus al unei acţiuni agresive complexe, precis coordonată şi bine susţinută.
Cu durere trebuie să spun că unii dintre colegi au fost victimele acestui
mod de reacţie.
Când trauma nu poate fi integrată în sistemul propriu de viaţă, sinele
acceptă clivajul, disocierea ca mecanism de apărare, de autoprotecţie, de salvare a
vieţii şi datorită unei dereglări a dinamicii psihice cu dispariţia sinergiei funcţiilor
psihice, are loc o reorganizare a psihicului.
Victima trăieşte drama luciferică – despărţirea de sine însuşi – simte că devine
altul, că este doar un rezidiu din el însuşi şi fără să-şi dea seama se produce
disocierea, organizarea personalităţilor multiple care-l ajută să se adapteze la noile
realităţi. Are loc o dedublare a identităţii, un sine privat, intim, intangibil, bine
păstrat şi folosit doar în anumite împrejurări şi un sine social care l-ajută să
supravieţuiască.
Cu sinele social intră în grup unde-şi găseşte sprijin, înţelegere şi se
adaptează la un comportament de supunere totală, adoptă comportamentul grupului
şi acţionează cu grupul în numele grupului scăpând, astfel, de inhibiţiile naturale de
teama de a nu greşi, de a nu face rău, îşi delegă conştiinţa şi responsabilitatea către

249
grup şi, ca atare, acţionează fără vină, fără responsabilitate, fără conflicte
interioare. Prima lovitură este mai reţinută, apoi loveşte, loveşte mereu, fără teamă.
Disocierea îl ajută să se elibereze de acele scrupule şi legi morale înscrise în
conştiinţă, de a-şi iubi aproapele ca pe el însuşi. Un rol nefast îl are şi presiunea de
grup şi spiritul de haită folosit pentru destrămarea progresivă a personalităţii şi,
astfel, neofitul începe să săvârşească tortura în public ca să fie văzut şi apreciat,
după care o continuă de unul singur şi capătă deprindere, pentru că tortura se
învaţă.
Faţă de victime afişează o indiferenţă totală, o împietrire afectivă şi un
dispreţ suveran, astfel proaspătul neofit se adaptează la realitatea destructivă, la
răul organizat numai pentru supravieţuire, dar supravieţuirea lui are loc pe seama
victimelor.
În funcţie de complexitatea şi intensitatea agresiunii şi, în subsidiar,
dereglările profunde neuropsihice, poate avea loc un proces de „regressus ad
origenem” de trimitere a individului atât pe plan ontogenetic, cât şi pe plan
filogenetic, la stadiile primitive de organizare psihică, la un nivel de existenţă
inferior, la stadiul elementar al vieţii, unde şi când conduita abnormă era regula.
Era cazul colegilor noştri – torţionari care renunţând la trecutul lor şi la toate
legăturile cu lumea în care trăiseră şi se formaseră, au suferit în plan subiectiv o
transformare a propriei individualităţi, ceea ce a dus la instalarea unui proces de
derealizare, o modificare de apreciere obiectivă asupra realităţii în care trăiau şi,
astfel, lumea din jur, adică noi toţi care sufeream împreună, şi-a pierdut conţinutul
de cunoscut, de familial şi a devenit ostilă, fapt pentru care trebuiau să se păzească
şi totodată să lupte împotriva ei pentru propria apărare.
Urmăream cu teamă, dar şi cu compătimire, accesele de agresivitate, de
violenţă care izbucneau din senin sau la un semn al „şefului” sau chiar simpla
noastră prezenţă, a victimelor constituia pentru ei o provocare şi se năpusteau
asupra noastră cu încrâncenare. În atitudinea lor domnea haosul, funcţiile lor
psihice erau antrenate într-o mişcare browniană, datorită disfuncţiei lobului frontal
care ţine sub control impulsurile agresive, încât constatăm fluctuaţii
comportamentale de la o clipă la alta.
O dezlănţuire de acte sălbatice de o cruzime fără seamăn. Asistam la un
comportament deviant caracterizat prin ignorarea şi încălcarea normelor şi valorilor
sociale, dispreţul faţă de drepturile noastre, dreptul la viaţă, la intimitate, la
identitate şi, de subliniat, că acest comportament se autoîntreţinea prin aceea că
însăşi încălcarea normelor, regulilor de conduită duce la tulburări de
comportament.
Poate şi faptul că torţionarii au fost, la rândul lor torturaţi, explică acţiunea
lor violentă ca un act de pedepsire, pentru că ei acţionau subiectiv, într-o stare
perpetuă de apărare, pe baza unor impulsuri de răzbunare îndreptăţită.
Atent fiind la tot ce se petrecea în „camera unu subsol” în care am stat un
an de zile şi unde tortura acţiona în voie, am urmărit evoluţia prietenilor mei în
trecerea de la stadiul de victimă la cel de torţionar.

250
 Sub impactul agresiunii, după ce îşi făcuseră complet demascarea, adică
lavajul cerebral, fiind goliţi astfel de conţinutul lor interior, s-au trezit singuri,
neajutoraţi, într-o lume străină şi ostilă şi complet dezorientaţi îşi cautau un punct
de sprijin pentru a nu se prăbuşi pe care îl găsesc în torţionar, căruia i se alătură, îi
împărtăşeşte punctul de vedere, îi însuşeşte gândirea, limbajul şi comportamentul.
Prin introspecţie, victima se identifică cu torţionarul şi imită întru totul conduita
acestuia, integrându-l în prppria personalitate.
Substratul acestor comportamente este de ordin neurobiologic, o tulburare
profundă a funcţiilor sistemului nervos, urmate îndeaproape de tulburări ale
funcţiilor psihice, dar dacă nu ar fi fost criza social-politică declanşată de
comunism care a creiat un context social-politic dominat de anomie, de măsuri
crunte de represiune, n-ar fi fost nici Piteşti, nici torţionari şi victime, nici atâtea
închisori şi lagăre de exterminare şi nici Poporul român n-ar mai fi fost ultragiat şi
marginalizat pe arena istoriei.
În condiţiile anilor '50, când în multe închisori din ţară au început acţiunile
de reciclare a deţinuţilor politici, procesul traumatic nu a fost unul individual, ci
unul social, întreaga societate a fost supusă unui proces de transformări radicale.
Deţinuţii politici reprezentau valorile umane şi naţionale ale poporului aflat în
suferinţă, ei, deţinuţii politici, au fost persecutaţi şitraumatizaţi nu ca persoane
individuale, ci în calitate de reprezentanţi ai valorilor româneşti proscrise de
regimul comunist, deţinuţii politici făceau istorie, istoria acelui timp nefast, în
confruntare cu forţele răului.
Timpul a trecut, tragedia în care am fost antrenaţi a rămas înscrisă în
sufletele noastre şi nu o vom putea uita niciodată. Timpul singur nu vindecă toate
rănile, pentru aceasta ar fi trebuit şi ar fi foarte necesar creerea unui climat sănătos
de recuperare a valorilor morale ale întregii societăţi româneşti care să suspende
condiţiile traumatice şi să permită un început calitativ nou, cu recunoaşterea
vinovăţiei, cu reparaţiile necesare şi cu cereri de expiere şi pedeapsă. Totul va lua
sfârşit când raportul interuman şi etic se va restabili prin recunoaşterea cauzelor
care au dus la genocid şi a vinovaţilor. Din păcate, încă nu este cazul, aş spune,
dimpotrivă.
Un gând pios şi o lacrimă pentru cei ucişi la Piteşti, recunoştinţă victimelor
care acceptând moartea nu ca pe o fatalitate ci ca pe o înfruntare a sorţii dând,
astfel, un sens suferinţelor lor care i-a salvat de la compromisuri condamnabile,
asigurându-le o supravieţuire demnă. Mă tem că oricât aş vrea să-i înţeleg pe
colegii şi prietenii mei torţionari şi oricâte argumente de ordin ştiinţific aş aduce în
sprijinul lor, mă tem că nu vor fi înţeleşi, nu vor fi absolviţi de vină şi nu vor
beneficia de un tratament corespunzător bolnavilor psihici.

251
252
 VICTIMĂ ŞI MARTOR OCULAR AL REEDUCĂRII DE
LA ÎNCHISOAREA GHERLA DIN PERIOADA
11.XII.1950-10.V.1951
Ştefan DOMOCOŞ (Baia Mare, Romania)
fost deţinut politic

M-am născut la data de 01.08.1930 în satul Birtin, comuna Vadu

M Crişului, judeţul Bihor, din părinţi: tata agricultor, mama casnică.

Copilăria mea a fost foarte fericită şi liniştită, necunoscând lipsuri şi
greutăţi materiale până la sfârşitul verii anului 1940 când, prin Dictatul de la Viena,
ţara noastră a fost obligată să cedeze Ungariei o parte din nordul Transilvaniei, fapt
care a adus mari nenorociri populaţiei româneşti.
Părinţii mei au hotărât împreună cu fratele mamei care era ofiţer în armata
română şi care se refugiase cu unitatea militară din care făcea parte la Constanţa, să
plec şi eu.
Am ajuns în Constanţa. Unchiul meu m-a înscris în clasa a III-a primară, la
şcoala nr.5, din Constanţa.
Anul şcolar 1940-1941 a luat sfârşit la începutul lunii mai iar unchiul meu
a hotărât să fac vacanţa de vară în satul Tomnatec, judeţul Bihor, la nişte rubedenii
apropiate, localitate care a rămas încorporată în graniţele statului român, care era în
apropierea satului meu natal, cedat statului ungar. Unchiul meu a luat această
hotărâre deoarece el a plecat pe front.
În anul şcolar 1941-1942 am urmat clasa a IV-a primară la Şcoala de
aplicaţie de pe lângă Şcoala normală din Arad.
În anul şcolar 1942-1943 am urmat clasa I-a de liceu la Liceul „Fraţii
Buzeşti” din Craiova, unde am fost repartizat pentru susţinerea examenului de
admitere de către Comitetul refugiaţilor, Bucureşti, care se ocupa cu repartizarea
elevilor refugiaţi fără părinţi din vestul ţării, respectiv Ardealul de Nord.
În anii şcolari 1943-1947 am urmat clasele a II-a, a III-a, a IV-a şi a V-a la
Liceul „Moise Nicoară” din Arad şi colegiul „Constantin Diaconovici Loga” din
Timişoara.
În anul şcolar 1947-1948 am urmat cursurile clasei a VI-a echivalent, după
reforma învăţământului cu clasa a IX-a la Liceul „Alexandru Roman” din Oradea.
La data de 31 mai 1948 orele 11.00 eram în ora de istorie când au intrat în
clasă, 4 civili din siguranţa statului. Am fost arestat împreună cu încă 21 de elevi
dintre care o bună parte colegi, pentru motivul că am aderat la organizaţia
„România independentă”. Menţionez că la acea dată încă nu împlinisem vârsta de
18 ani.

253
 După o perioadă de 9 luni, petrecută la Siguranţa statului şi Închisoarea din
Oradea am fost duşi la Tribunalul Militar Cluj unde am fost condamnat, prin
sentinţa judecătorească nr.645 din 24.03.1949 a Tribunalului Militar Cluj, secţia I-
a, primind o condamnare de 2 ani 6 luni închisoare corecţională, 2000 lei amendă
corecţională şi 3 ani interdicţie corecţională pentru delict de uneltire contra ordinii
sociale, făcând aplicaţiunea articolului 209 pct.2lit.A,E,F, cod penal combinat cu
art.157 şi 158 cod penal.
Cu toate că Hotărârea judecătorească a fost de a executa o pedeapsă de 2
ani şi şase luni, am executat efectiv doi ani 11 luni şi 11 zile, respectiv de la data de
31.05.1948 până la 11.05.1951.
Detenţia am executat-o în închisorile din Oradea, Cluj, Aiud, Tîrgşor –
Prahova şi Gherla.
La Închisoarea Gherla am ajuns în dimineaţa zilei de 11 decembrie 1950,
în jurul orele 03.00, făcând parte dintr-un lot de cca 60-80 elevi toţi venind de la
Închisoarea Tîrgşor, destinată în perioada 1948-1950, elevilor.
Noaptea de 10 spre 11 decembrie 1950 a fost o noapte foarte grea,
deoarece am fost transportaţi de la Tîrgşor, într-un vagon foarte aglomerat şi
aproape două nopţi şi două zile am călătorit într-un picior.
Odată ajunşi la Gherla, la oră atât de matinală, nu am reuşit să ne odihnim
deoarece la ora 05.00, toaca a bătut anunţând deşteptarea.
Toţi cei sosiţi eram foarte agitaţi şi cu multe întrebări – ce se va întâmpla
cu noi?
La un moment dat am auzit deschizându-se cele două uşi şi au intrat în
cameră cca 4-5 miliţieni, pentru numărătoarea de dimineaţă, care au verificat
gratiile de la ferestre cu ciocanul de lemn.
Imediat după numărătoare au apărut 5-6 deţinuţi în haine vărgate îmbrăcaţi
curat şi după aspect, bine hrăniţi.
Din discuţiile purtate cu elevii moldoveni,Stoian Ioan, Cobzaru, Livinschi,
Bârsan şi alţii al căror nume nu mi-l mai amintesc, am dedus că se cunoşteau.
Respectivii, după discuţiile dintre ei,am dedus că erau studenţi şi că au fost
încarceraţi împreună la închisoarea din Suceava, la începutul detenţiei lor până la
proces când, după pronunţarea sentinţelor, studenţii au fost trimeşi la Închisoarea
din Piteşti, iar elevii la Închisoarea din Târgşor – Prahova.
În grupul de studenţi care a intrat în camera noastră, din discuţiile purtate
cu elevii mai sus menţionaţi şi cu alţii, am aflat că erau: Popa Alexandru zis Ţanu,
Livinschi Mihai-studentul şi alţii ale căror nume nu le mai reţin. Menţionez numele
studentului Livinschi deoarece la acea dată la Închisoarea din Gherla erau
încarceraţi din familia Livinschi, după cum urmează: Livinschi-tatăl, Livinschi-fiul
muncitor, Livinschi-fiul student şi Livinschi-fiul elev.
Discuţiile s-au purtat mai mult între studenţi şi elevii moldoveni din care
am desprins că noi elevii veniţi de la Tîrgşor eram acuzaţi de faptul că cea mai
mare parte nu am acceptat reeducarea.

254
 Popa Alexandru, zis Ţanu, într-un discurs improvizat pe care l-a rostit în
faţa tuturora, ne-a atras atenţia că s-a terminat cu Tîrgşor, că suntem la Gherla, în
camera 99 şi că va trebui să ne purtăm ca atare.
După acest discurs, Popa Ţanu a căutat să întreţină discuţii cu mai mulţi
dintre noi s-a apropiat de subsemnatul cu următoarea întrebare:”Ce-i bădiţă? Nu ţi-
a plăcut reeducarea de la Tîrgşor?”, la care eu am replicat – că de unde mă
cunoaşte ? şi el s-a năpustit asupra mea foarte agresiv, aplicându-mi o lovitură care
m-a trântit jos. Am ripostat întrebându-l ce are cu mine şi el mi-a adus tot felul de
injurii şi înjurături şi scoţând din buzunarul zeghiei o forfecuţă, mi-a tuns jumătate
din mustaţă afirmând că voi face eu cunoştinţă cu el.
Au urmat câteva zile de informare între studenţi şi elevii moldoveni. Mai
bine zis am văzut cum Popa Ţanu şi Livinschi Mihai au intrat la noi, în camera 99
şi i-a scos din cameră pe Stoian Ioan, Livinschi, Anton, Cobzaru, Bârsan şi alţii al
căror nume nu mi-l mai amintesc. Toţi aceştia reveneau după mai multe ore.
Această tatonare a durat cca 6-7 zile după care, în cameră cu noi, s-au
mutat 5-6 studenţi, dintre care îmi amintesc pe Boieru, Morărescu şi alţii al căror
nume nu-l mai reţin.
La instalarea acestor studenţi în camera 99 a luat parte Popa Ţanu şi
Livinschi Mihai care ne-au atras atenţia că din acel moment nu mai avem voie să
vorbim unul cu altul, că vom executa întocmai dispoziţiile primite de la studenţi.
Studenţii ne-au dus la magazia de efecte personale ale deţinuţilor, de la
etajul I al închisorii, unde am predat toate lucrurile personale şi am primit haine
vărgate pe care cu greu am reuşit să le îmbrăcăm, deoarece erau ori prea mici ori
prea mari.
Camera 99 era o cameră mare, izolată de celule, fiind amplasată la capătul
culoarului, la etajul III.
În momentul când am venit de la magazie, organizarea în camera 99 era
făcută de studenţi, în sensul că pe jos, de jurul împrejurul camerei erau rogojini iar
locul fiecăruia în cameră, era stabilit de aceştia.
Studenţii ocupau locurile de lângă uşă iar noi eram repartizaţi după nişte
criterii stabilite de ei, respectiv eram intercalaţi printre elevii moldoveni iar păturile
pe care le aveam noi au fost confiscate de studenţi, care şi-au făcut un pat din ele.
După această organizare am fost atenţionaţi că nu avem voie să
comunicăm unul cu altul şi că suntem obligaţi să respectăm programul stabilit de
ei, respectiv poziţiile de stat au fost stabilite, după cum urmează: întins pe rogojină
la orizontală şi stat în şezut cu mâinile întinse spre degetele de la picioare, pentru
ziua şi noaptea, stat într-un picior cu o mână ridicată sus.
Pentru efectuarea necesităţilor aveai nevoie de aprobarea
supraveghetorilor, care la început erau studenţi şi apoi elevi care şi-au făcut
demascarea, deveniţi torţionari.
După ce mâncarea era servită nu era voie să te atingi de ea decât atunci
când se dădea ordin, de la supraveghetori, care comandau luatul poziţiei în
genunchi, cu mâinile la spate, spunând că porcii pot mânca fără lingură, cu gura

255
direct din gamelă, sorbind zeama, atât cât reuşeam până când hotărau că porcii s-au
săturat şi torţionarii ne luau gamela şi o răsturnau în wc.
Acesta a fost programul impus de torţionarul Popa Ţanu.
Eram vizitaţi aproape zilnic de directorul închisorii, căpitanul Gheorghiu,
cu toată suita lui, dar eram atenţionaţi să avem o atitudine obişnuită deoarece
despre demascări conducerea închisorii, spunea că nu are cunoştinţă.
Din discuţiile purtate de conducerea închisorii cu unii dintre noi era clar că
aceştia aveau cunoştinţă de tot ceea ce se întâmplă şi că erau părtaşi la aceste
atrocităţi.
Cei care au încercat să reclame, prin aducerea la cunoştinţa conducerii
închisorii de cele ce se întâmplă au fost urgent izolaţi, aplicându-li-se pedepse
foarte aspre. Exemplific: pedeapsa cu bătaia, dezbrăcarea la piele şi introducerea
lor în celula neagră unde se aplica aruncarea cu apă rece pe corpurile dezbrăcate,
fără hrană zile întregi şi legarea cu lanţuri de pereţii celulei.
Aproape de sărbătorile Crăciunului, ni s-a comunicat că trebuie să începem
să ne demascăm prin a ne confesa şi a ne aduce aminte de toate acţiunile
duşmănoase faţă de partid şi popor pe care le-am desfăşurat înainte de arestare şi pe
care nu le-am dezvăluit în timpul anchetei la securitate şi să demascăm toate
persoanele pe care le ştim că au avut atitudine duşmănoasă faţă de regimul
comunist.
Au început demascările, elevii moldoveni, în frunte cu Stoian, Cobzaru,
Livinschi, Bârsan, Cristescu şi alţii de ale căror nume nu-mi mai amintesc.
Am rămas consternat când, am auzit cum Bârsan, care era fiu de preot, a
afirmat că a văzut pe tatăl lui întreţinând relaţii sexuale cu sora lui sau pe alţii care
spuneau că şi-au văzut mama întreţinând relaţii sexuale cu fraţii lor şi câte şi mai
câte neadevăruri numai ca să scape de chinuri.
Au fost unii dintre cei torturaţi care au afirmat că părinţii, rudele sau
cunoştinţele lor au făcut lucruri de neimaginat, lucruri pentru care unii au fost
condamnaţi la ani grei de închisoare.
După demascarea elevilor moldoveni au urmat ceilalţi elevi din diferite
zone ale ţării. Una dintre metodele care s-a aplicat în camera 99 a fost şi efectuarea
necesităţilor fireşti în gamelă, peste care se punea mâncare, obligându-l pe cel
chinuit să mănânce sau pur şi simplu îl obliga torţionarul să mănânce dându-i cu
lingura, forţat în gură. Exemplific: Botez Sorin, elev din Bucureşti, Izmană din
lotul Carei şi alţii de al căror nume nu-mi amintesc.
Metodele arătate mai sus au fost aplicate în forţă în toată perioada în care
au stat la Închisoarea din Gherla, respectiv 11.12.1950 – 10.05.1951.
Voi arăta că în seara zilei de 06.01.1951 am primit dispoziţii de la Stoian
Ioan să mă ridic în picioare şi să justific de ce până la această dată nu mi-am făcut
demascarea, eu răspunzându-i că nu am de făcut nici o demascare deoarece pentru
faptele pe care le-am făcut, condamnarea pe care am primit-o a fost foarte aspră şi
de altfel pedeapsa mea a expirat şi în momentul de faţă sunt reţinut fără nici un
motiv legal de vreme ce la data de 28.12.1950 mi-a expirat pedeapsa.

256
 Stoian Ioan, la cele relatate de mine a ripostat ca scos din minţi, s-a
năpustit asupra mea şi m-a lovit cu pumnii şi picioarele trântindu-mă la pământ şi
spunând în acel moment, torţionarilor să mă ia în primire. Aceştia au tăbărât pe
mine, m-au dezbrăcat şi mi-au aplicat lovituri cu bâte din lemn, pe spate, pe fese, la
palme şi la tălpile picioarelor, până la epuizare. În noaptea aceea am fost obligat să
stau într-un picior, cu o mână ridicată şi apoi să mă învârt în jurul becului din
cameră până la epuizare şi pierderea conştiinţei.
În timpul bătăii suferite, o lovitură mi-a fisurat ultima vertebră. Din această
cauză am avut multe neplăceri legate de sănătate după ieşirea din închisoare.
Dintre torţionarii care m-au schingiuit mi-i amintesc pe Stoian Ioan şi
Cîrstea Gheorghe, elevi şi pe studenţii Boieru şi Morărescu.
În luna martie 1951 am fost mutat din camera 99 împreună cu alţi colegi,
într-o celulă care avea ferestrele spre cimitir, şosea şi calea ferată. Nu-mi amintesc
numărul celulei dar torţionarii ne ameninţau tot timpul că ne aşteaptă cimitirul
„Roja Sandor”, pe care-l vedeam de la ferestrele celulei.
Teroarea şi ameninţările erau aşa de cumplite încât starea noastră psihică
se apropia de nebunie.
Îmi amintesc că printre colegii din celulă era şi un căpitan, invalid de
război, pe nume Măgirescu Nicolae, care avea un picior amputat deasupra
genunchiului şi era bătut şi schingiuit seară de seară, până i s-a deschis rana. Elevul
Mateescu, originar din sudul Munteniei, a înebunit din cauza torturilor şi bătăilor.
În data de 10.05.1951 am fost anunţat să-mi fac bagajul, fiind scos din
celulă şi dus împreună cu alţi deţinuţi, aproximativ 150-160, la magazia de efecte
personale, unde am predat echipamentul penitenciarului şi am primit în schimb
lucrurile mele personale. În jurul orelor 14.00 am fost duşi la administraţia
închisorii unde ni s-a comunicat că suntem liberi şi vom pleca acasă după ce
organul de securitate de la Cluj va îndeplini anumite formalităţi.
Această eliberare s-a petrecut în ziua de 11 mai 1951, în jurul orei 11.00,
când am părăsit închisoarea Gherla.

257
258
 STUDENŢI TIMIŞORENI LA CAMERA 4 SPITAL
DIN PENITENCIARUL PITEŞTI
Emil SEBEŞAN (Timişoara, Romania)
fost deţinut politic trecut prin „reeducări”

nstalarea regimului comunist, cu întregul lui cortegiu de măsuri

I ideologice, total străine de obişnuinţele de până atunci, contrare

modului de comportare, de vieţuire, de simţire românească, a zguduit
până la traumă întreaga populaţie băştinaşă şi, implicit, cea bănăţeană.
Mai mult decât atât, Banatul se situa aproape în totalitatea manifestărilor
umane, dar mai ales în aspectele culturale şi economice, deasupra altor regiuni din
ţară. Tocmai în acest nivel socio-cultural a izbit comunismul mai pregnant.
Iată de ce reacţia întregului Banat a fost mai puternică şi de mai mare
amploare.
Se poate afirma fără exagerare că, lovit în bunurile sale cele mai de preţ, nu
a existat aproape nici o aşezare bănăţeană unde să nu fi existat grupuri, mai mari
sau mai mici, animate de dorinţa de înlăturare a unui regim impus din afară.
Ca întreaga ţară, rezistenţa anticomunistă se conturează în tot Banatul, prin
grupuri şi grupări ce se diferenţiază între ele doar prin momentul apariţiei,
intensitatea manifestării, mijloacele acesteia, precum şi prin concepţiile
participanţilor ce proveneau în majoritate din rândurile ţărăniştilor, liberalilor,
legionarilor, celor fără partid: studenţi, elevi ai cursurilor superioare, chiar şi tineri
muncitori.
Sunt cunoscute numeroase grupuri din Timişoara descoperite de Securitate,
dar care nici pe deoparte nu oglindesc realitatea şi nici numărul celor ce activau pe
acest tărâm, cu atât mai puţin aportul acestora în contextul luptei împotriva
comunismului.
Trebuie să menţionăm că doar într-o singură zi,18 martie 1949, Securitatea
a fost nevoită să aresteze peste 2000 de oameni antrenaţi în această acţiune.
Există semnalări şi martori că se încerca o minimalizare a acţiunilor, în
intenţia de a camufla amploarea ce o luase această luptă care, în faţa străinătăţii
trebuia să apară doar ca o acţiune a unei părţi minore de nemulţumiţi.
Cercetând documentele ce reprezintă schimbul de ordine şi păreri între
Direcţia Generală a Securităţii din Banat, se poate trage concluzia intenţiei vădite a
minimalizării amplorii acţiunii din Banat. S-a dat ordin ca în rapoartele ce se
înaintau tribunalelor apartenenţa ofiţerului anchetator să fie nu a plăşii, oraşului sau
judeţului de care aparţine, ci ca ofiţer al Direcţiei Generale a Securităţii Poporului,
pentru a nu se „regionaliza” acţiunea.
În acest context cea mai puternică organizaţie este cea Naţional Creştină
care prin însăşi denumirea ei, defineşte conceptul politic unitar pe care îl
îmbrăţişează toţi participanţii, indiferent de apartenenţa politică.

259
 Scopul acestei uniri „în cuget şi simţiri” este recunoscut fără nici un dubiu
chiar de şeful Securităţii din Banat care, prin adresa din 23 februarie 1949 către
Direcţiunea Generală a Securităţii Poporului remarcă: „acţionând sub forma unei
mişcări de eliberare naţionlă în care să fie grupată reacţiunea de la noi din ţară care
să se constituie într-un „Bloc Naţional” şi cu sprijinul reacţiunii internaţionale să
înceapă o luptă armată pentru atingerea acestui scop”.
Aşa cum am arătat, în cadrul acestei organizaţii, Naţional Creştine, au
existat grupuri compacte de studenţi, ca organizaţii, precum şi studenţi încadraţi
individual în alte grupuri sau grupuleţe.
Dovada apartenenţei la această organizaţie, Naţional Creştină, este faptul
că la 1 Decembrie 1949, grupul studenţesc a fost judecat aparte, bineînţeles cu
aportul pe care îl avea în cadrul marii organizaţii.
Acţiunea de judecare precipitată şi urgenta expediere nu se părea ceva ieşit
din comun.
Nici avertismentul fostului, faimos maior Moiş, că acolo unde vom merge
nu o să ne mai ardă să facem „şotii” şi alte giumbuşlucuri, nu l-am realizat ca atare.
Nu ştiam unde plecăm, şi nu ne deranja faptul că eram legaţi în lanţuri, doi
câte doi, cu o greutate la picioare. Nu realizam faptul că acest tratament făcea parte
dintr-un plan minuţios conceput în vederea scopului de a ne dezumaniza fiind o
mică părticică din ansamblul de măsuri „diabolice”.
Pe ziua de 7 Decembrie 1949 am fost îmbarcaţi într-o dubă în care au fost
cca. 100 de deţinuţi. În afară de lotul nostru din 20 de studenţi, nimeni nu avea
lanţuri la mâini şi la picioare cu toate că unii aveau pedepse pronunţate cu mult mai
mari.
Drumul a durat 2 zile şi două nopţi cu o escală la Işalniţa unde ni s-a servit
masa, „o bucăţică de pâine şi un praz verde”.
Ajunşi la Piteşti, am fost coborâţi din dubă şi am fost încolonaţi sub pază şi
supravegherea atentă a caraliilor care erau cu mâna pe trăgaciul pistolului automat.
Comenzile scurte, răstite, precum şi numărul mare de caralii ne-au
determinat să pricepem că toate aceste scheme erau dinainte gândite şi studiate în
scopul inoculării încetul cu încetul a spaimei. Încrederea specifică tinereţii nu ne-a
îndepărtat de optimismul specific vârstei.
Acompaniaţi de zgomotul cadenţat al lanţurilor („colegii de lanţuri” – când
unul păşea cu dreptul celălalt trebuia să păşească cu stângul) sub privirile
înspăimântate ale trecătorilor, ne îndreptam spre închisoare.
Ajunşi aici am fost cazaţi în unele depozite de lemne ale unor locatari,
angajaţi ai închisorii, unde am stat circa 2 săptămâni. De aici, după scoaterea
lanţurilor, am fost duşi la camera spital.
Nu mică ne-a fost mirarea când am remarcat prezenţa lotului din
organizaţia „Brigăzile Albe” decomplectat de elevii din acest lot. Dar în această
cameră mai erau şi alţi studenţi.
De remarcat era faptul că pentru timişoreni, „Piteştiul” nu se arăta cu nimic
mai ameninţător decât alte puşcării prin care au trecut sau despre care au auzit de la
colegii de detenţie.

260
 În dosul acestei aparenţe se ascundeau torturile fizice şi morale prin care au
trecut alte loturi de studenţi, supuşi procedurii de demascare, loturi din care au fost
recrutaţi de Ţurcanu, viitorii torţionari.
Realitatea „Piteştiului” avea să se arate în noaptea de Revelion 1949-1950,
în Camera 4 Spital, principala sală de tortură a penitenciarului.
Pe la orele 9 seara, sub pretextul unei dispute de idei cu deţinutul
Angelescu, Ţurcanu a dat semnalul începerii „reeducării” lotului timişorean. Pe
urmă m-a strigat pe mine. Nici nu bănuiam ce va începe.
Iniţial am crezut că e o simplă bătaie între deţinuţi, dar imediat ne-am dat
seama că fiecare dintre noi aveam lângă noi pe câte unul de-al lui Ţurcanu. Aveau
în mâini cozi de mături şi centuri.
Experimentul de la Piteşti a făcut posibil ca doi colegi de şcoală să se afle
în tabere diferite, cea a călăilor proveniţi din rândurile „reeducaţilor” şi cea a celor
care urmau să fie „reeducaţi”.
În noaptea de Revelion, bătaia a ţinut 8 ore continuu.
Tot ce s-a întâmplat la Piteşti este un fenomen pe care lumea nu-l poate
înţelege. Este ca şi când ar merge cineva la Louvre şi ţi-ar povesti despre un tablou.
Poţi înţelege, dar nu poţi percepe superbul culorilor. Aşa era cu bătaia de acolo.
Despre faptul cum au decurs demascările, schemele acestora au fost
descrise în fel şi chip, se pare că sunt arhicunoscute şi nu mai are rost să le înşirăm.
„Fenomenul Piteşti” este un caz fără precedent de pervertire a minţii
omeneşti. La Piteşti s-a încercat şi, în mare măsură s-a reuşit, distrugerea totală a
fiinţei umane.
Spălarea creierului şi robotizarea individului au culminat cu aducerea
victimei în stadiul de coautor şi complice la propria nimicire.
Deşi conducătorii de atunci ai României comuniste au încercat să se
eschiveze, nărturiile ulterioare au dovedit că întregul eşafodaj de la Piteşti a fost
plănuit la cel mai înalt nivel.
Se bănuieşte că iniţiatorul acestei experienţe inumane, a fost Nicolae
Nicolschi, fostul şef al Securităţii, iar unealta sa, cel care a pus în aplicare planul de
„reeducare” a studenţilor anticomunişti a fost Eugen Ţurcanu.
Obiectivul experimentului pus în practică de Ţurcanu şi acoliţii săi a fost
formarea prin „reeducare” a „omului nou”, omul de care avea atâta nevoie
societatea comunistă.
„Reeducare” însemna tortură fizică şi psihică, umilinţă, foamete şi avea ca
finalitate distrugerea totală a personalităţii, transformând o mare parte din victime
în torţionari, delatori ai propriilor părinţi şi prieteni.
Amploarea luată i-a pus pe gânduri chiar şi pe cei care au conceput acest
sistem represiv.
La trei ani de la declanşare, „Experimentul Piteşti” a fost oprit.
Pentru ca această tragedie să fie „îngropată”, Ţurcanu şi o parte din
oamenii săi au fost condamnaţi la moarte, în urma unui simulacru de proces,
desfăşurat în secret, acuzele fiind încercarea, din dispoziţia lui Horia Sima, de
discreditare a comunismului, prin cruzimile la care s-au dedat la Piteşti.

261
 Fenomenul Piteşti a fost şi este un subiect sensibil în societatea
românească, tocmai datorită suspiciunii care planează asupra celor care au parcurs
„reeducarea” de la Piteşti.
Autorii celor mai cunoscute cărţi, apărute după 1989, pe tema
experimentului lui Ţurcanu, printre care se numără Virgil Ierunca şi Dumitru Bacu,
nu au fost întemniţaţi la Piteşti. Mărturiile culese de autori, de la martori (care, în
multe cazuri, au preferat anonimatul) vehiculează ideea unei reuşite în general a
procesului de „demascare”, arătând că exemplele de rezistenţă absolută în faţa
torturii au fost foarte puţine. Au fost cazuri când declarau chiar şi aberaţii, numai să
nu fie bătuţi.
Cei care erau consideraţi „incomplet reeducaţi”, treceau prin alte iaduri
concentraţionare, la Gherla sau în Brigăzile 13-14 Canal, unde cei mai temuţi
printre deţinuţi erau studenţii „demascaţi” la Piteşti.
Metodele inchiziţionale care ni s-au aplicat nouă studenţilor din acea
vreme, care reprezentam sufletul tânăr şi viitorul naţiunii române, urmăreau de fapt
să fim zdrobiţi ca fiinţe umane demne şi libere şi să devenim „turnători universali”,
specifici societăţilor comuniste de pretutindeni.
Dar mai exista un scop, discreditarea ideii de naţionalism şi credinţa ce
urma să fie exploatată în rândul studenţilor care ar mai fi nutrit asemenea
sentimente.
Este important de precizat că majoritatea studenţilor s-au adaptat aşa zisei
reeducări, prefăcându-se că acceptă întregul proces şi astfel au jucat rolul
reeducatului, în această piesă stupidă, găsind calea de a-i proteja pe cei nearestaţi şi
deci nedeclaraţi la Securitate.
Este foarte greu de a culpabiliza pe cei ce au participat la aceste
experimente.
Este necesar de precizat că despre experimentul Piteşti şi despre cei ce au
trecut prin acesta, să vorbească şi să definească cei care au trecut pe acolo.
Şi încă o remarcă ce trebuie reglementată este că aici nu au existat eroi.
Toţi au fost la fel trataţi, nu s-a ţinut cont nici de vârstă, nici de condamnare şi nici
de apartenenţa politică. Aproape toţi au rezistat, unii însă sub imperiul fricii
acumulate în timp, au clacat.
Ca să revin cu argumente că autorităţile comuniste au pus la cale şi au
acţionat cu precizie la derularea acţiunii.
La Timişoara, şeful Securităţii (fostul maior, mai târziu generalul Moiş) a
ştiut şi s-a exprimat chiar: că acolo unde mergeţi nu o să vă ardă de şotii şi alte
năzdrăvenii.
De altfel el a fost acela care a urgentat procesul lotului studenţilor Naţiunii
Creştine, chiar şi expedierea lui.
Un alt lot, Brigăzile Albe a fost expediat în luna noiembrie 1949.
În luna decembrie, întâlnirea cu acest lot la 4 Spital, precum şi cu alţi
studenţi timişoreni constituie încă o dovadă că vârfurile securităţii cunoşteau cu
precizie atât data cât şi acţiunea în sine, pe grupuri.

262
 TĂBLIŢELE DE SĂPUN DE LA ITŞET-IP
Mihail C. BURACU (Drobeta Turnu Severin, Romania)
fost deţinut politic trecut prin „reeducări”

u sunt scribul…

E În mâna dreaptă ţin stilul, un beţigaş de lemn puţin cioplit, iar în mâna
stângă ţin tăbliţa tăiată dintr-un calup de săpun de rufe. Citesc în oglinda
neagră a nopţii numele infernului pe care îl străbat: PITEŞTI < ITŞETIP. Urlu. Sunt
pruncul din pântecul morţii lepădat în scutecul durerii. Buzele îmi sunt lipite cu
leucoplastul fricii. Mi-e frică. De mine însumi îmi e frică cel mai mult. Urletul se
prelinge pe tavanul şi pereţii urechii, dar nu răzbate în afară. Gura îl înghite odată cu
limba. Dacă aş răcni, durerile s-ar înmii. Sunt pus în poziţia de meditaţie şi trebuie să
scriu despre des Facerea lumii. Alături de fraţii de suferinţă, purtând aceleaşi măşti
ale groazei, depun mărturie despre lumea des/făcută în minciună şi ură, despre cele
făcute şi mai ales despre cele nefăcute.
Eu sunt scribul…
Mă numesc Buracu C. Mihail. Am fost arestat în noaptea de 7/8 iunie 1949
şi condamnat de Tribunalul Militar Timişoara la doi ani de închisoare pentru
Delictul de uneltire contra ordinei sociale, conf. art.209, pct. 3 C.P.
Eu sunt scribul…
Nopţile de adâncă suferinţă s-au transformat în oglinzi, după ce în spatele
lor s-a turnat argint, argint topit din arginţii vânzării lui Iuda. În ele îmi oglindesc
sufletul încărcat pe veci de păcatul neuitării şi neiertării. Citesc în oglindă numele
celui mai cumplit laborator al teroarei conceput vreodată de o fiinţă omenească, un
poligon de tragere al îngerilor răului, de antrenament al cavalerilor apocalipsului.
Sunt victimă şi martor al iadului adus pe pământ, în înfricoşătoarele bolgii ale
suferinţei fără de hotar. Loviturile cele mai cumplite le-au primit slujitorii duhului
smereniei şi al umilinţei. Răul ştie unde să lovească şi unde loviturile lui pot prinde
rădăcini durabile, lăsând să crească în nevoie frunzişul disperării neumbrite de
adevăr şi credinţă. Blestemat fie numele fiarei care l-a zămislit pentru a sfârteca
trupurile şi sufletele tinerilor, poate cei mai curaţi fii ai acestui neam. Curaţi pentru
că au purtat la şold sabia dreptăţii şi a adevărului, curaţi pentru că au avut în mâna
dreaptă crucea mântuirii acestui neam lăsat de izbelişte la cumpăna dintre vremuri.
ITŞET IP este locul celui mai cumplit experiment satanic.
După 3 ore de bătaie neîntreruptă şi chinuri insuportabile suntem puşi
acum în poziţia de meditaţie pentru a redacta denunţurile, textele „demascatoare” la
care am fost îndemnaţi, cu bâta şi cu ranga, cu înjurături şi scuipături în fiecare oră
a zilei şi a nopţii. Trebuie să scriu, să spun orice ar putea fi credibil desper


Palindromul cuvântului PITEŞTI

263
vinovăţiile celor cu care am convieţuit: prieteni, rude de sânge, de suflet şi de
credinţă. Aş plânge, dar lacrimile îi aţâţă pe cei care ne veghează deznădejdea. Aş
plânge până la împlinirea dorinţei arzătoare de a-mi găsi sfârşitul. Nimic nu poate
ostoi această unică dorinţă: moartea totală, definitivă, cu toate consecinţele ei.
Demonii foamei hăcuie din ceea ce a fost cândva suflet. E o disecţie pe viu cu
bisturiul amintirii. Tăbliţa de săpun devine martorul acestor fărădelegi. Săpunul
menit să spele murdăreşte acum totul.
Eu sunt scribul…
Peste o oră şi jumătate va începe cea de-a treia zguduire şi prăbuşire din
ziua de azi a lumii în care m-am născut, dar am şi murit, ca om.
Vor veni anchetatori şi mă vor întreba câte demascări am făcut şi de câţi
bandiţi rămaşi în libertate mi-am adus aminte. Dacă vor fi mulţumiţi îmi vor
permite să-mi alin foamea cu fiertura din gamelă, lăsată să se răcească şi sorbită pe
îndelete. Dacă nu, fiertura fierbinte din gamelă o voi sorbi pe brânci, cu mâinile la
spate, după ce am primit bine ştiutul aperitiv al pumnilor şi al loviturilor de bâtă
aplicate pe talpă. Loviturile le primesc fără urlete şi fără lacrimi, căci ele ar avea
darul de a-mi spori chinurile şi deznădejdea de zi cu zi.
Multe au fost declaraţiile făcute şi scrise pe baza inscripţionărilor de pe
tăbliţele de săpun. Cele mai multe s-au şters din amintire. Au rămas doar câteva
cheaguri ale memoriei. Depozitate timp de o jumătate de veac în uitare nu mai pot să
ştiu câte au relatat fapte reale şi câte imaginare. Trebuia să inventezi pentru că numai
astfel puteai scăpa de tortura „noastră cea de toate zilele”.
Din perspectiva jumătăţii de veac îmi este greu să spun care a fost cea mai
cumplită tortură, pe care să o pot considera acum drept „clauza torturii celei mai
favorizate” de către torţionari pentru efectele ei distructive şi imediate: bătaia la
tălpi; strivirea degetelor; ploaia de lovituri; călcatul în picioare; statul în poziţie
neclintită pe marginea priciului ceasuri întregi cu privirile aţintite asupra degetelor
de la mâini întinse până la vârful picioarelor; statul într-un picior pe marginea
tinetei cu mâinile ridicate; genoflexiunile făcute până la leşin; fiertura fierbinte din
gamelă sorbită pe brânci; buzele, limba şi gâtlejul arse de setea provocată de
consumarea obligatorie a gamele întregi de gogonele, sărate ocnă, înghiţite pe
nerăsuflate; frecatul pe jos de dimineaţa până seara; loviturile din ce în ce mai dure
primite de la fraţii de suferinţă, supuşi şi ei aceloraşi cazne; terfelirea cu vorbe din
ce în ce mai murdare a tot ceea ce mai rămăsese sfânt şi tăinuit în adâncurile
sufletului scormonit de îngerii întunericului, căzuţi nu din trufie, ci din nevolnicie
omenească etc… etc… etc…
„Dintre toate metodele de tortură îndurate, una mi s-a părut cea mai
cumplită, o capodoperă a insuportabilului: la un moment dat am fost pus să stau
întins pe spate cu mâinile pe lângă corp, dar cu partea superioară a corpului
nesprijinită de podeaua sau de priciul pe care erai întins. Oricine poate încerca să
vadă cât poate rezista într-o asemenea poziţie: cu umerii şi cu capul ridicat, fără
posibilitatea de a te sprijini în mâini. La scurt timp se ajunge la o stare de chin
insuportabil răsfrânt asupra întregului organism, încât ai sentimentul că treci peste
pragul nebuniei. Metoda de tortură a fost atât de bine gândită, că atunci când am

264
fost supus acestui tratament, în spatele meu se găsea un membru al echipei de
reeducare cu un ac sau o sulă bine ascuţită în mână pentru ca în cazul în care aş fi
vrut să las jos capul, vârful ascuţit să-mi intre în ceafă cu senzaţia că îmi intră în
creier. Aveam de ales: ori mă sinucid, ori trec pragul ultim al condiţiei umane,
intrând pe tărâmul nebuniei fără leac.1 Am ajuns astfel în momentul în care mi-am
zis: „Acum este momentul să-mi pun capăt zilelor” şi am lăsat capul cu forţă în
căutarea vârfului ascuţit. În clipa aceea plantonul de la căpătâiul meu a retras cu
iuţeală scula ascuţită.”
Eu sunt scribul …
Textul inscripţionat pe săpun se va metamorfoza în declaraţii scrise pe
hârtie peste câteva zile, când vom fi duşi într-o cameră amenajată special cu mese,
hârtie de scris, tocuri cu peniţă etc. Ştiu că aceste declaraţii vor fi trimise organelor
de securitate, care le vor folosi în anchete viitoare pentru identificarea unor
„bandiţi” rămaşi încă în libertate.
Eu sunt scribul …
„Declaraţie
Subsemnatul Buracu C. Mihail, fiul lui Coriolan şi al Mariei, născută
Mocanu, născut la 24 ian. 1930 în oraşul Turnu Severin, necăsătorit, profesiunea
elev, cu serviciul militar nesatisfăcut, cu ultimul domiciliu în str. Ştefan Herce nr. 3
din oraşul Caransebeş, aflat în detenţie în Penitenciarul Piteşti unde execut
pedeapsa de 2 ani de închisoare corecţională pentru delictul de uneltire împotriva
ordinei sociale, declar următoarele:
În intervalul februarie-martie 1951, m-am aflat în regim de detenţie în
Penitenciarul Piteşti şi împreună cu 21 de colegi de lot şi de celulă am desfăşurat o
intensă activitate legionară, de îndoctrinare şi de organizare în vederea unor acţiuni
ce urma să le desfăşurăm după eliberarea din închisoare, la expirarea pedepsei
primită pentru activitatea noastră subversivă în cadrul Frăţiilor de Cruce. Am luat
parte la şedinţe legionare, la efectuarea de rugăciuni în comun, la intonarea de
cântece legionare şi cu caracter religios şi la confecţionarea de mici medalioane din
os reprezentând însemnele Gărzii de Fier.
Tot timpul am fost conştient că aceste manifestări se află în afara legii şi
vizează organizarea noastră în regim de detenţie, continuând acţiuni asemănătoare
desfăşurate la Târgşor şi Peninsula Valea Neagră.
Drept pentru care susţin cele declarate şi semnez.
Mihai Buracu, Piteşti, la…”

* „Adevăratul nume al acesteia este […] tortura prin balamuc, deoarece omul în condiţii
excepţionale de presiune se sminteşte. Puşcăria, fie vorba între noi e uşoară; teribil e
balamucul. Şi organizatorii au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a preface temniţa în
balamuc. Bătaia, ranga, brutalităţile cele mai grozave, chinurile fizice cele mai studiate nu-s
decât floare la ureche faţă de chinul prin nebunie.” N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Cluj, Ed.
Dacia, 1991.
** M. Buracu, „Et in inferno ego”, Memoria nr. 39.
*** Autodenunţ

265
 Face parte din categoria primelor declaraţii date în urma declanşării
regimului de tortură. Ea constituie un important mijloc de presiune asupra noastră,
deoarece era un act de autoacuzare pentru o activitate, care, după spusele celor ce
ne torturau, puteau avea drept consecinţă inculparea într-un proces pentru
reorganizarea în regim de detenţie şi care putea fi sancţionată cu condamnări foarte
grele, mergând până la pedeapsa cu închisoare pe viaţă sau chiar pedeapsa capitală.
În acelaşi scop, în cele 30-40 de zile care au precedat regimului de reeducare, cei
22 de colegi de detenţie de al Piteşti pe care i-am întâlnit în Camera 4 Spital la
sosirea noastră de la Canalul Morţii au lucrat în os medalioane cu însemnele Gărzii
de Fier şi care ne-au fost dăruite ca mărţişoare la 1 martie.
Procedând astfel, bătaia neîntreruptă era însoţită de o teribilă presiune
psihologică datorată ameninţării cu condamnarea la o pedeapsă capitală în cazul în
care am refuza reeducarea şi nu am denunţa pe toţi bandiţii rămaşi în libertate din
rândul membrilor de familie şi a prietenilor apropiaţi. Autodemascarea devenea în
acest mod alternativa la un experiment bestial ce urmărea lichidarea noastră fizică şi
morală. Era ceva monstruos, ca, după o condamnare dată pentru ajutor legionar
(ajutorarea soţiei şi fiicelor profesorului de geografie Tiberiu Lazăr de la Liceul
Traian Doda din Caransebeş, arestat în 1948) după un an şi jumătate de detenţie să fii
implicat într-un proces care putea duce la pedeapsa capitală. În infernul acelor zile şi
nopţi de chinuri inimaginabile totul părea posibil, sinistrul atingând cote demenţiale.
Conţinutul acestui autodenunţ şi al celor următoare este real. Am încercat
să-l reconstitui cu mari dificultăţi ca urmare a unei din ce în ce mai palide aduceri
aminte, forma de redactare ţinând seama de cerinţele stilului administrativ
caracteristic acestui tip de scrieri oficiale.
Există deja câteva lucrări ştiinţifice ale unor apreciaţi cercetători ai
fenomenului concentraţionar, dar, după ştiinţa mea, nimeni nu a pus în lumina
tiparului texte ale unor asemenea declaraţii, care, sunt convins, se găsesc din
abundenţă în arhiva fostei securităţi, actualul S.R.I.
Eu sunt scribul…
„Declaraţie
Subsemnatul … declar următoarele:
În urma unui profund proces de conştiinţă, m-am hotărât să aduc la cunoştinţă
organelor Securităţii Statului fapte pe care nu le-am dezvăluit în timpul anchetei ce a
precedat judecarea şi condamnarea mea la 2 ani închisoare corecţională.
În fapt: am făcut parte din Frăţiile de Cruce încă din 1945, când eram elev
la Liceul Radu Negru din Făgăraş. În această perioadă (1945-1947) am luat parte la
acţiuni de pregătire paramilitară desfăşurate noaptea pe dealul Galaţiului, în grupe
de peste 10 elevi, când erau verificate puterea de a participa la campanii de luptă şi
de a rezista la marşuri nocturne desfăşurate pe terenuri accidentate. De multe ori mi
s-a dat puterea de a lua decizii pentru a verifica dacă pot să acţionez într-un post de
comandă. Am luat parte la 4-5 marşuri de noapte, ceilalţi membri din grup fiind şi

266
ei elevi la acelaşi liceu, cei mai mulţi colegi de clasă: Bărcuţean Ion, Ilioiu Ion,
Sofonea Remus, Novac Gelu, Novac Ion şi mulţi alţii.2

Drept pentru care …”

În 28.XI.1972 domiciliul mi-a fost perchiziţionat de 2 cadre ale Securităţii
Statului şi de 3 cadre ale Miliţiei Judeţului Mehedinţi. Obiectul percheziţiei a fost
găsirea de arme, manifeste legionare şi obiecte de aur. A urmat apoi o anchetă
desfăşurată până în martie 1976, fiind chemat săptămânal la Securitate chiar în
timpul orelor de curs. Ancheta se desfăşura sub formă de discuţii, urmate de
declaraţii date „de bunăvoie şi nesilit de nimeni” (?!). Într-o asemenea discuţie mi
s-a spus că ei (Securitatea Statului, s.m.) deţin informaţii despre marşurile nocturne
desfăşurate pe dealurile Galaţiului, în perioada în care am fost elev la Liceul Radu
Negru din Făgăraş.
Într-o altă discuţie mi s-a reproşat faptul că am fost pregătit să devin şeful
unui „Mănunchi de Prieteni” sau al unei „Frăţii de Cruce”. Iată-mă aşadar victima
propriului autodenunţ, făcut în timpul reeducării de la Piteşti, când l-am folosit
pentru a scăpa pentru câteva ore/zile de bătaie sau de alte forme de tortură.
Autodenunţul cu implicarea altor persoane era foarte bine apreciat de cei din echipa
de reeducare şi a constituit obiectivul major al acelor oribile metode de tortură
pentru a ne descotorosi de racilele educaţiei fascisto-legionară şi burghezo-
moşierească. Numai prin asemenea autodenunţuri deveneai credibil în intenţia de a
aduce la cunoştinţa organelor de securitate a unor fapte criminale omise în
declaraţiile date în timpul anchetelor. Bătăile nu conteneau decât atunci când
aduceai la cunoştinţă fapte demne de crezare. Asemenea tip de declaraţie a fost însă
rodul unor plăsmuiri în care m-am folosit de numele unor colegi despre care
aflasem deja că au luat calea luptei în munţi sau au fost arestaţi.

„Declaraţie
Subsemnatul … declar următoarele:
După rebeliunea legionară din ianuarie 1941 am ascuns împreună cu
fratele Horia Buracu în beciul clădirii Cocoşul Alb din centrul Făgăraşului, unde
domiciliam, o ladă cu cărţi şi manifeste legionare şi cred că şi un pistol. Pentru a nu
fi observaţi am efectuat această operaţie în timpul nopţii, un alt frate stând de
planton în faţa uşii beciului, neştiind despre ce este vorba.
Drept pentru care …”
Fratele Horia, Dumnezeu să-l ierte, murind pe frontul din Rusia în 1943
(se înrolase voluntar să participe la cruciada împotriva comunismului) nu mai putea
să compară în faţa organelor de securitate. La redactarea declaraţiei lucrul acesta
nu l-am spus celor care conduceau acţiunea de reeducare din camera noastră,
respectiva ladă era tot rodul unei imaginaţii fantasmagorice.

* Majoritatea luaseră deja calea luptei armate în munţi, jertfindu-şi viaţa pe altarul Patriei şi
al credinţei în Dumnezeu.

267
 „Declaraţie
Subsemnatul … declar următoarele:
Tatăl meu Coriolan Iosif Buracu, preot militar cu grad de locotenent
colonel, născut în comuna Prigor, jud. Caraş Severin a fost urmărit de securitate din
primăvara anului 1948, fiind membru al P.N.Ţ. Iuliu Maniu, fost deputat şi senator
P.N.Ţ. în perioada 1928-1932. Pentru a se sustrage urmăririi organelor de
securitate s-a ascuns la persoane cunoscute din zona Almăj-Caraş Severin şi în
scurte intervale de timp a stat şi fugar în munţi, unde a păstrat legătura cu câteva
din grupurile de bandiţi, care acţionau în mod criminal împotriva puterii populare.
În vara anului 1948, eu, fiind în vacanţă la Prigor, am luat legătura cu tatăl
meu, care în clandestinitate, aflându-se ascuns în casa preotului Ciuta, Buta sau
Şuta (?) din Lăpuşnicul Mare, raionul Bozovici, păstra legătura cu bandiţii care
acţionau în munţi. Eram conştient că în asemenea condiţii calitatea mea de curier
între tatăl meu şi bandiţii din munţi, ducând planuri secrete ale unor acţiuni
criminale, intra sub acţiunea legii. Nu ştiu ce conţinea corespondenţa secretă pe
care am dus-o la Lăpuşnicul Mare, dar prin instrucţiunile speciale primite (de
exemplu distrugerea lor în caz de arestare şi percheziţie corporală), mi-am dat
seama că erau în slujba intereselor duşmănoase ţării noastre, unde poporul în
totalitatea lui era angajat în opera de construire a socialismului.

Drept pentru care …”

Preotul militar Coriolan I. Buracu se afla în situaţia de urmărit politic,
găsinŤu-şi în anumite împrejurări adăpostul la diverse rude, prieteni sau cunoscuţi.
Devenise în zonă o personalitate cunoscută, intrând chiar în folclorul local.
„Buracu Iosif Coriolan s-a născut în 1888 în comuna Prigor din judeţul
Caraş Severin. A fost luptător pentru drepturile românilor din Banat şi unirea lor cu
România. Pentru aceasta jandarmii unguri l-au arestat la izbucnirea primului război
mondial. A fost deputat naţional-ţărănist de Severin şi primul director al Palatului
Cultural din Turnu Severin între 1924-1929. a fost confesorul Batalioanelor
grănicereşti. Pe data de 14 octombrie 1949 securitatea l-a arestat, fiind condamnat
la un an pentru uneltire împotriva statului. Rearestat pe 19 august 1952 a trecut prin
lagărele Ghencea, Coasta Galeş, Peninsula până la 28 aprilie 1953. A decedat pe 11
februarie 1964 la Bucureşti şi a fost reînhumat în curtea bisericii din Prigor”.
„Expresie a acestei tragice realităţi istorice este şi Cântecul lui Popa
Buracu, compus de Drăghia Didraga din Rudăria, în 1948, în cinstea celui ce a fost
şi a rămas în istoria vie a Sudului Banatului: Popa Buracu, luptător pentru libertatea
şi unitatea poporului român.

* Cicerone Ioniţiu, Cartea de aur a rezistenţei româneşti împotriva comunismului, Editura

Hrisovul, Bucureşti, 1996, vol. I, pag. 312.

268
 CÂNTECUL LUI POPA BURACU

Frunză verde cânt şi cânt

Cine-am fost şi cine sunt,
Când îmi dă mai bine-n gând
Ziua, noaptea stau şi plâng.
Trec pe drum şi dau din cap,
Lumea zice că sunt beat!
Eu nu mi-s beat, dar necăjit,
De jandarmi urmărit
Şi prin păduri tot fugărit!
Frunză verde, foi trifoi,
Am ajuns să şăd la oi.
Asta nu mi-ar fi prea jele
Să şăd la oile mele.
Eu,omu-împăratului,
Stau la turma satului.
Fiind preot în armată
Azi nu pot să stau acasă.
Frunză verde de alună,
Săraca inimă bună
Nu te mai văzui de-o lună
Nici de-o lună, nici de-un an,
Nici acum nu te mai am.
Nici de-un an, nici de trei,
Săraci copilaşii mei,
De când sunt în pribegie
Nu ştiu, Doamne, ce-o să fie!
Dumnezeu ştie ce face!
Să fim toţi cu sănătace!
Frunză verde, foi de macu,
Asta-i cântu lui Buracu
Care mult a pătimit
Pentru neamul nost iubit.”

Declaraţia dată de mine la Piteşti nu avea cum să facă un rău anume: atât
tatăl meu cât şi părintele Şuta erau deja arestaţi şi condamnaţi, tatăl meu aflându-se
în urma unui proces politic la canalul Dunăre-Marea Neagră. Lucrul acesta l-am
aflat în urma discuţiilor avute cu diferite persoane întâlnite în lungul periplu prin
diferite locuri de detenţie: închisori şi lagăre de muncă.

* Răstimp, Turnu Severin, anul I, nr.3, mai-iunie 1998

269
 De altfel şi deplasarea mea la Lăpuşnicul Mare a avut un caracter strict
domestic: îi duceam tatălui meu fugar veşti despre soarta noastră, a copiilor, care
ne aflam într-un avansat regim de nevoi materiale. Câţiva dintre fraţii mai mari,
care erau angajaţi cu salarii mai mult decât modeste, se străduiau să economisească
ceva bănuţi pentru cei doi fraţi mai mici, Mihai şi Octavian, care erau încă în liceu
şi pentru tatăl a cărui pensie fusese suspendată încă din 1947. După o viaţă de
muncă, luptă şi jertfă pentru neamul românesc a fost lipsit de pensie până la data
încetării din viaţă (11 februarie 1964).
Despre semnificaţia şi valoarea de simbol a cărţilor de săpun de la Piteşti
am făcut primele referiri în „Biblioteci arse, arestate, îngropate, biblioteci de
săpun” (Cotidianul, nr.28(193), 12 februarie 1992) şi în „Et in inferno ego”
(Memoria, nr.39).

P.S. Simt nevoia să mai fac câteva precizări într-un Post scriptum ce
deschide perspectiva unei viitoare comunicări: „Piteşti după Piteşti” în care voi
face referiri la: a) prelungirea cu încă 3 ani a celor 2 ani de condamnare;
b) muncile de la Bicaz cu jocul nefericit al soartei datorat tot reeducării
de la Piteşti;
c) cei 4 ani de anchetă din partea securităţii (1972-1976) în condiţii de
aşa zisă libertate. Eu fiind de acum profesor de Limba şi literatura
română la Liceul Economic din Turnu Severin eram chemat de 2-3 ori
săptămânal pentru a da diferite declaraţii despre oamenii cu care m-am
întâlnit şi ce am discutat;
d) interdicţia dată de secretarul cu propaganda al P.C.R. Mehedinţi,
Matei Ilie (devenit în 1989 Prim Secretar la P.C.R. Timiş), de a mai
merge la biserică, situaţia fiind incompatibilă cu calitatea de cadru
didactic (recte „activist de partid” (sic) ?!) etc… etc… etc…
Şi de ce să nu spun şi despre alte şi alte aspecte ale acestui Piteşti după
Piteşti, percepute la nivelul întregii ţări în cel mai abominabil sistem de tortură
fizică şi morală conceput vreodată în această lume a tuturor torturilor posibile.
Mai întâi mi s-au închis cicatricele de pe mâna dreaptă, urmată de
vindecarea de starea de vomă. M-am tămăduit însă cu adevărat târziu, mult mai
târziu, atunci când articulaţiile mâinilor şi ale sufletului mi-au îngăduit să-mi strâng
degetele, nu în pumnii răzbunării, ci în înfrăţirea celor 3 degete pe care le-am
ridicat în dreptul cugetului şi a inimii în semnul Sfintei Cruci.

270
REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

Ruxandra Cesareanu, Călătorie spre centrul infernului, Bucureşti, Editura Fundaţiei

Culturale Române, 1998.
Octavian Voinea, Masacrarea studenţimii române – Piteşti, Bucureşti, Editura
Majadahonda.
Dumitru Gh. Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării, vol. I Piteşti, Bucureşti,
Editura Gama, 1995.
Nicolae Călinescu, Preambul pentru camera de tortură, Timişoara, Edit. Marineasa, 1994.
Viorel Gheorghiţă, Et ego –Sărata, Piteşti, Gherla, Aiud, Timişoara, Edit. Marineasa, 1994.
Paul Goma, Patimile după Piteşti, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1990.
Virgil Ierunca, Fenomenul Piteşti, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990.
Cicerone Ioniţoiu, Cartea de aur a rezistenţei româneşti contra comunismului, Bucureşti,
Tipografia Hrisovul, vol.I-1995, vol.II-1996.
Memorialul ororii, Documente ale procesului reeducării din închisorile Piteşti-Gherla,
Bucureşti, Editura Vremea, 1995.
Marcel Petrişor, Secretul fortului 13. Reeducări şi execuţii. Memorii, Iaşi, Editura Timpul,
1994.
Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Cluj, Editura Dacia, 1991.
Mihai Rădulescu, Istoria literaturii române în detenţie. Memorialistica reeducărilor,
Bucureşti, Editura Romida, 1998.
Ioan Munteanu, La pas prin reeducările de la Piteşti, Gherla, Aiud, Bucureşti, Editura
Majadahonda, 1997.
Ion Gheorgheanu, Voi n-aţi fost cu noi în celule, Lugoj, Editura Dacia Nova, 1996.
Dumitru Andreca, Drumuri în întuneric, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1998.
Gh. Andreica, Mărturii…Mărturii…din iadul temniţelor comuniste, Bucureşti, Editura
„2000”, 2000.
Mihai Buracu, Din psalmii tinereţii, Timişoara, Editura Eubeea, 1998.
Mihai Buracu, …şi Punctum!, Craiova, Editura Info, 2000.
Memoria – revista gândirii arestate, Bucureşti, numerele 1-38, 1990-2002.
Aldine – suplimentul săptămânal al ziarului România Liberă.

271
272
 REEDUCAREA – INSTRUMENT AL TERORII ÎN
PENITENCIARE, VICTIMĂ ŞI MARTOR OCULAR AL
FENOMENULUI PITEŞTI-GHERLA 1950-1952
Aurel BRAZDĂ (Oradea, Romania)
fost deţinut politic trecut prin „reeducări”

GHERLA

Am fost deţinut politic, victimă şi martor ocular al reeducării de la

A închisoarea Gherla, fiind arestat de Securitatea Oradea şi condamnat

de Tribunalul Militar din Cluj la 2 ani închisoare pentru că am făcut
parte din organizaţia Anticomunistă G4 din Oradea. Arestat în martie 1949, la
vârsta de 19 ani, am fost depus la Penitenciarul de minori din Târgşorul Nou de
lângă Ploieşti, trecând în tranzit prin închisoarea Jilava.

Am plecat cu ultimul transport de elevi de la închisoarea Târgşor de lângă

Ploieşti şi am ajuns la Gherla în ajunul Crăciunului anului 1950.
După acomodarea cu regimul celular din închisoarea Gherla, am fost scoşi
la lucru în atelierele închisorii. Am fost repartizat la atelierul de tîmplărie unde se
executau jucării din lemn. Am lucrat la ateliere până la 30 aprilie 1951, când am
fost de către reeducare să mai merg la atelier. Din acest moment am fost pus în
condiţii de „bandit” şi mi s-a cerut să-mi fac demascarea. Am fost bătut, torturat,
maltratat, pus în condiţii inumane şi obositoare, zile întregi şi nopţi la rând
nedormit, rezistând fără să demasc nimic. Nemulţuniţi, reeducatorii m-au
considerat în continuare „bandit”, ceea ce însemna că oricând şi oricare din ei mă
putea bate şi tortura în voie.
Aproximativ pe la jumătatea lunii iunie 1951, sosesc la Gherla deţinuţi
politici de la alte închisori cu trenul de tip „dubă” de la închisorile Aiud, Jilava,
galaţi, de la minele de plumb, de la Canal etc.
Printre deţinuţi era şi fostul ministru, domnul Aurelian Pană. Au fost
repartizaţi la etajele II şi III, iar domnul ministru, la camera 83 de la etajul III
(figura 1) şi a dormit pe priciul din partea dreaptă a camerei, lângă mine. Era un om
cu voce plajină, de o deosebită bunătate şi o vastă cultură. În prima seară, stând
sub pătură, mi-a şoptit că este Aurelian Pană, fost Ministru al Agriculturii în
Guvernul Mareşal Antonescu, iar lângă dânsul stă un general la care nu i-am reţinut
numele. Într-o seară mi-a povestit că a fost în America şi a adus în România un soi
de porumb foarte bun, de mare productivitate, iar acum comuniştii îl răsplătesc cu

273
ani grei de închisoare. Avea moralul ridicat şi mă îmbărbăta ca să rezist că sunt
tânăr şi cu siguranţă voi ajunge acasă. Purta ochelari dre vedere cu ramă de aur şi
palton din ştofă fină căptuşit cu blană. Stam de vorbă numai seara când de culcam
şi atunci numai în şoaptă.
La sfârşitul lunii iunie sau începutul lunii iulie 1951, după aproximativ
două săptămâni de la venirea domnului ministru, noi elevii am fost scoşi din
camera 83 şi duşi în camera 99 aflată tot la etajul III.
Noii veniţi în camera 83 au rămas cu câţiva studenţi având ca şef de
cameră pe Murărescu Vichente, student din Timişoara. Aceştia făceau parte din
comitetul „reeducării” şi toţi erau torţionari. Imediat după plecarea noastră a
începul reeducarea prin demascare a celor rămaşi. S-a început cu bătăi, statul în
poziţii incomode, obositoare, ziua şi noaptea în continuu.
Lângă Aurelian Pană care era acuzat de spionaj în favoarea americanilor,
sta Murărescu Vichente şi, pentru a-l ajuta pe acesta în acţiunile de reeducare, a
venit Livinscki Mihai, unul din cei mai mari torţionari ai închisorii Gherla. În una
di acţiunile lor, l-au dezbrăcat în pielea goală şi râdeau de el cum îi atârna pielea pe
burtă în valuri (fusese înainte un om gras şi voinic, iar acum slăbise foarte mult).
După ce au început să-l bată, la vreo două-trei zile, i s-a făcut rău şi a leşinat (de la
inimă). L-au dus repede la infirmerie, dar era prea târziu. Doctorul Bărbosu al
închisorii a constatat decesul domnului ministru. Tragedia s-a întâmplat la
începutul lunii iulie (4-5 iulie) 1951. Toate acestea le-am aflat de la un deţinut
student, martor ocular, care a ajuns la infirmerie în perioada când şi eu eram
internat acolo. Ochelarii domnului ministru i-am văzut la un alt deţinut politic pe
nume Costică Cristea din Turda care avea probleme cu vederea şi era internat la
infirmerie.
În revista „Memoria” nr. 16 se spune că ministrul Aurelian Pană a decedat
pe 4 mai 1951, dată eronată deoarece la această dată el nu era în închisoarea
Gherla. De asemenea, nici anul 1953 nu este corect aşa cu se precizează domnul
Cicerone Ioaniţoiu în volumul 1, Cartea de Aur a Rezistenţei Româneşti împotriva
comunismului. Tot nereală este şi afirmaţia unui fost deţinut politic care susţine că
ministrul ar fi murit în timp ce tăia lemne pentru bucătăria închisorii.
Securitatea avea tot interesul să muşamalizeze orice fapte ale reeducării şi
să denatureze adevărul, având în vedere că această instituţie era în spatele tuturor
acestor acţiuni.
*

După o detenţie de aproape un an de zile în Târgşor, un eveniment ce s-a

petrecut pe neşteptate, ne-a schimbat întru totul viaţa de deţinut politic.
Evadarea în noaptea de 6-7 noiembrie 1950 a unui deţinut pe nume Lupeş,
originar din nordul Moldovei.
După o stare de tensiune, bătuţi şi fugăriţi zile întregi prin curtea închisorii
de către gardieni şi militari, se anunţă plecarea primului lot de elevi. Cei cu
pedepse mai mari de cinci ani la Canal, iar cei cu pedepse mai mici spre o altă
destinaţie.

274
 Figura 1.

O inspecţie neaşteptată ne lămureşte că nu ne aşteaptă ceva bun. Fostul

colonel de securitate Czeller din Oradea, de data aceasta cu gradul de maior,
inspector de penitenciare, soseşte la Târgşor. După ce inspectează închisoarea se
apropie de un grup de deţinuţi din curte şi întreabă: „Care sunteţi din Oradea veniţi
la mine!”. După ce ne-am adunat câţiva deţinuţi din Oradea în jurul lui, ne-a

275
întrebat dacă îl cunoaştem. Am răspuns afirmativ iar el cu privire încruntată, plină
de ură ne spune:”Ce-i bandiţilor? Aţi vrut să evadaţi în masă? Lasă că vă trimit eu
acolo unde nu o să vedeţi nici soarele!”. Ne-am îndepărtat de acel instrument al
terorii cu frică şi nesiguranţă, ştiind că el nu glumeşte şi că nu poate să ne aştepte
ceva bun. Aceasta a fost ultima întâlnire cu fiorosul colonel de securitate, apoi
inspector de penitenciare, Czeller.
Încep să plece loturi, loturi de deţinuţi din Târgşor. Se golea întreaga
închisoare. Spre mâhnirea şi durerea mea sunt despărţit de fratele meu, condamnat
şi el pentru aceeaşi cauză, care pleacă cu o dubă mai repede decât mine. Am plecat
din Târgşor cu ultimul lot şi am lăsat o închisoare pustie şi goală. Era în ajunul
Crăciunului din anul 1950 când am plecat spre necunoscut.
Ştiam că mergem în Ardeal, dar nu ştiam exact destinaţia care putea fi:
Aiudul, Gherla, Sighetul sau alte închisori din Ardeal. De la Apahida trenul cu
gagonul dubă al deţinuţilor a luat-o spre nord. Trecusem de Aiud şi am răsuflat
uşuraţi, dar ne duceam la Gherla sau poate spre Sighet, o închisoare de pedeapsă.
În gara Gherla vagonul dubă a fost dezlegat de la trenul personal şi tras pe linia unu
peron. După ce vagonul a fost înconjurat de armată şi s-a format un cordon de
militari, de o parte şi de alta, în faţa vagonului încadraţi şi de gardieni de
penitenciar, s-au deschis uşile vagonului şi cei aproape 100 de deţinuţi, înghesuiţi
ca sardelele în vagonul dubă, am coborât din vagon. Am fost încadraţi în coloană
de 5 deţinuţi pe un rând. După ce coloana s-a constituit, am fost încadraţi de
militari şi gardieni de penitenciare deoparte şi de alta, militarii fiind înarmaţi cu
arme automate. Ni s-a spus că la orice încercare de fugă de sub escortă, se va trage
în noi, fără somaţie. Ni s-a mai spus că nu avem voie să ne uităm decât în pământ.
Am primit ordinul de plecare şi astfel coloana s-a pus în mişcare. Tot timpul
gardienii strigau:”Mai repede, mai repede!”.
Cei cu lanţuri la picioare mergeau cu greu trăgând lanţurile grele după ei.
Sunetul sinistru ce îl făceau lanţurile la impactul cu caldarâmul străzii a rămas
întipărit în mintea mea şi cred că nu-l voi uita niciodată. Frica şi neliniştea ne-a
cuprins pe toţi. Cu privirea în pământ duceam cu noi amara noastră soartă ce ne-a
fost hărăzită. Am ajuns cu greu la porţile închisorii Gherla, închisoare clădită de pe
timpul Împărătesei Maria Tereza, o fortăreaţă înconjurată de un şanţ adânc ce-şi lua
apele din Someş. Închisoarea veche avea două clădiri cu câte un etaj, Zarca şi
secţia cu celule şi camere mai mari sau mai mici şi un subsol.
După 1848 stăpânii de atunci ai Transilvaniei au mai clădit o a 3-a
închisoare în formă de U, cu o capacitate de mii de deţinuţi cu camere şi celule
prevăzute cu uşi masive din lemn de stejar îmbrăcate cu tablă groasă din fier.
Clădirea masivă cu 3 etaje, cu plasă de sârmă groasă între etaje şi coridoare de 1m
lăţime în faţa celulelor avea 2 intrări: una din curte dinspre ateliere şi una din
curtea principală din faţa închisorii vechi Zarca. Închisoarea era împrejmuită cu un
gard înalt de 4m prevăzut din loc în loc cu foişoare de pază unde stăteau soldaţi
înarmaţi. La mijlocul clădirii în faţa intrării principale, erau scările care duceau de
la parter până la etajul 3. În partea de sus a închisorii, aproape de zidul de
împrejmuire era cimitirul care avea avea faima de a avea îngropat pe renumitul

276
haiduc maghiar Rozsa Şandor. După ce am fost introduşi în interiorul închisorii, în
curtea principală, la intrarea în clădirea nouă am fost opriţi. A venit directorul
închisorii Gherla, Gheorghiu cu doi ofiţeri. Erau ofiţerii Avădanei şi Sucigan. În
discursul său directorul Gheorghiu ne-a atras atenţia că suntem la închisoarea
Gherla, că aici se pune un mare accent pe reeducare ca să devenim oameni cinstiţi
şi astfel să fim eliberaţi. Reeducarea se face prin muncă în atelierele închisorii. Iar
cei ce nu vor să devină oameni cinstiţi şi rămân bandiţi nu vor fi eliberaţi ci vor
trece la Rozsa Şandor, adică la cimitirul din marginea închisorii.
După acest discurs al directorului închisorii Gherla, am intrat în
imensitatea acestei închisori şi priveam cu groază prin plasele de sârmă de la parter
până la etajul 3. Liniştea de mormânt ce domnea în această clădire îţi dădea
senzaţia că aici nu zac oameni ci stăpâneşte moartea. În imensul hol al închisorii, la
capătul căruia erau geamuri imense pentru al lumina, am fost încolonaţi pe două
rânduri aşteptând repartizarea pe camere. Am fost repartizat la etajul trei, secţia 3,
camera 83. Urcând scările m-a cuprins o groază, o teamă amestecată cu spaimă,
întrucât văzusem tăbliţa scrisă cu cretă privind efectivul închisorii de la
numărătoarea de dimineaţă, 2860 de deţinuţi. Am ajuns cu greu la etajul 3, am cotit
pe coridorul îngust la stânga şi gardianul care mergea înaintea noastră ne-a deschis
a treia uşă. În cameră, pe o parte şi pe alta, erau priciuri. Scânduri aşezate pe nişte
capre, pe partea stângă priciul era de la uşă până la geam iar pe partea dreaptă
priciul era până la 1m de WC, completat cu un paravan de rogojină. Peste scânduri
erau aşezate rogojinile peste care am întins pătura, iar la cap ne-am pus bocceluţa
cu lucruri. În cameră erau deja cazaţi deţinuţi studenţi. Efectivul camerei era de 28-
30 de deţinuţi. Şeful de cameră ne-a luat în primire, el se numea Murărescu, şi ne-a
repartizat pe priciuri în aşa fel să fim încadraţi între studenţi.
Aveam senzaţia că sunt într-un mare arest al securităţii. Cu mare greutate
acceptam să întreţin o discuţie cu colegii de cameră. Din privirile şi gesturile lor
vedeam multă prudenţă. La cel mai mic zgomot privirile le erau îndreptate spre
uşă. Mai degajaţi şi bine dispuşi îi vedeam pe şeful de cameră şi pe cei din jurul lui.
Acest şef de cameră era un student din Timişoara, Murărescu Vichente, membru în
comitetul de reeducare pe închisoarea Gherla, unul din colaboratorii apropiaţi a lui
Popa Alexandru, zis Ţanu, unul din marii torţionari ai penitenciarului. Toată lumea
ştia că reeducarea era condusă de către Securitate prin oameni slabi de caracter,
trecuţi de partea lor pentru avantaje care le făceau detenţia mai uşoară (scrisori,
pachete, mâncare mai bună). Dar mai mult, li se promisese că vor fi eliberaţi mai
repede din detenţie, iar după eliberare vor lucra ca ofiţeri de Securitate, ca
anchetatori. Prin aceasta se explică faptul că puneau tot efortul şi aplicau cu
ingeniozitate toate metodele de tortură pentru a dovedi celor mai mari ai Securităţii
că sunt loiali noului regim şi că sunt capabili de a face orice pentru noul regim.
Structura reeducării din închisoarea Gherla începe de la Ministerul de
Interne. Însuşi ministrul de interne Teoharie Georgescu era preocupat de culegerea
de informaţii în special despre fugarii din munţi, pentru a-i putea anihila. Împotriva
lor se ducea o luptă pe viaţă şi pe moarte. De multe ori, participa personal la
acţiunile Securităţii dim munţi. Securitatea statului cu poliţia ei secretă era

277
coordonată de generalul Nicolschi, care a dat undă verde acţiunii de reeducare şi
culegerea de informaţii prin bătaie. Colonelul Czeller, ca inspector de penitenciare
coordona din umbră această acţiune diabolică de culegere de informaţii prin bătăi şi
tortură. Rezultatul era dus săptămânal de cei doi ofiţeri politici ai închisorii,
Sucigan Gheorghe şi Avădanei Constantin, la Bucureşti. Conducătorul şi iniţiatorul
acţiunii la închisoarea Gherla a fost Popa Alexandru zis Ţanu după modelul
reeducării de la Piteşti, iniţiată de către Ţurcanu Eugen.

STRUCTURA DE ORGANIZARE A REEDUCĂRII DE LA

ÎNCHISOAREA GHERLA

MINISTERUL DE INTERNE
Ministru TEOHARIE GEORGESCU

SECURITATEA DIRECŢIA PENITENCIARELOR

Gen. NICOLSCHI Colonel CZELLER

REEDUCAREA
PENITENCIAR GHERLA

BIROU DE INSPECTORI
Ofiţeri politici

Subloc. Sucigan Gheorghe Avădanei Constantin

COLECTIVUL DE STRÂNGERE A INFORMAŢIILOR

Deţinut:
- MATEI ALEXANDRU
- ŞERBĂNESCU CONSTANTIN PAUL
- GRAMA OCTAVIAN
- STOICA CONSTANTIN
- IONESCU CONSTANTIN

COMITETUL DE REEDUCARE PE ÎNCHISOAREA GHERLA

Conducătorul acţiunii: Popa Alexandru zis Ţanu

Ajutat de: Livinschi Mihai, Puşcaşu Vasile, Stoian Ioan, Sbranca Octavian,
Murărescu Vuchente, Romanescu Grigore, Cerbu Ioan, Voin Ioan, Aldea Marin,
Ionescu Constantin, Grama Octavian, Şerbănescu Constantin.

278
 Din august 1951 a făcut parte şi Ţurcanu Eugen, venit de la Piteşti,
adevăratul iniţiator al obţinerii de informaţii de la deţinuţi prin tortură, aplicată de
el prima dată la Piteşti.

COMITETELE DE REEDUCARE PE CAMERE

Toate camerele etajului 3 din clădirea centrală (celularul) au fost camere de

izolare unde s-a desfăşurat reeducarea prin bătaie, începând de la camera nr.81
până la camera nr.107. Fiecare cameră avea comitet de reeducare a cărui şef era
student şi ajutat de 5-6 studenţi reeducaţi la Piteşti sau elevi care au acceptat
reeducarea.
În luna iulie 1950 este transferat de la închisoarea Piteşti un lot de aproape
100 de deţinuţi politici, studenţi, cu toţii trecuţi prin demascările lui Ţurcanu
Eugen. În fruntea acestui lot era studentul Popa Alexandru zis Ţanu, colaboratorul
de bază al lui Ţurcanu în desfăşurarea reeducării de la închisoarea Piteşti. Ajuns la
Gherla, Popa Alexandru ia legătura cu deţinutul Matei Alexandru, omul de bază al
ofiţerilor politici Sucigan şi Avădanei, coordonatorul colectivului de strângere de
informaţii din penitenciar şi îi propune, spunându-i că a luat iniţiativa de a înfiinţa
şi la Gherla, strângerea de informaţii prin bătaie, o reeducare prin demascare şi
autodemascare, demonstrându-i lui Matei Alexandru cât de eficientă este această
nouă metodă în strângerea de informaţii arătându-i totodată experienţa de la Piteşti.
Matei Alexandru este de acord cu propunerea făcută de Popa Alexandru şi
a promis că va sta de vorbă cu sublocotenentul Sugigan în această privinţă. Peste
câteva zile Matei Alexandru îi comunică lui Popa Alexandru că sublocotenentul
Sucigan este de acord în principiu, dar că va cere aprobarea de la Bucureşti. După 2
săptămâni, sublocotenentul Sucigan, tot prin Matei Alexandru îi comunică lui Popa
Alexandru şi Livinschi Mihai că s-a aprobat înfiinţarea reeducării prin demascare şi
autodemascare şi strângerea de informaţii prin bătaie, care imediat au şi format
Comitetul de reeducare pe închisoarea Gherla. Au amenajat şi câteva camere de
tortură şi izolare care apoi s-au extins în toate camerele de la etajul 3.
Conducerea comitetului de reeducare a luat-o Popa Alexandru ajutat de
Livinschi Mihai, au urmat studenţii veniţi de la Piteşti: Puşcaşu Vasile, Romanescu
Grigore, Ionescu Constantin, Bârgăoanu Constantin, Livinschi Nicolae, Şerbănescu
Constantin Paul, Grama Octavian.
Acest comitet hotăra care deţinuţi să fie izolaţi, bătuţi, maltrataţi pentru a
scoate informaţii de la ei. Bătăile au început în octombrie 1950. La venirea elevilor
de la Târgşor, noiembrie 1950, a fost captat în comitetul de reeducare elevul Stoian
Ioan, iar în august 1951 la sosirea unui lot de la Piteşti a fost captat Ţurcanu Eugen
şi alţii.
Popa Ţanu a întărit colectivul de strângere a informaţiilor cu oameni de
încredere cum ar fi Grama Octavian, Stoica Constantin şi Ionescu Constantin.
Colectivul de strângere de informaţii avea misiunea ca la sosirea unui lot de
deţinuţi să întocmească o listă cu noii veniţi şi să o înainteze comitetului de

279
reeducare, care o examina şi stabilea care din noii deţinuţi veniţi urma să fie izolaţi,
bătuţi pentru a scoate de la ei informaţii. Aceşti deţinuţi erau repartizaţi pe camere
unde îi luau în primire comitetele de cameră ale reeducării.
S-au format comitetele de reeducare pe camere din studenţii veniţi de la
Piteşti şi care au trecut prin demascări, iar când a venit lotul de elevi de la Târgşor
au fost cooptaţi şi elevii care au făcut demascarea de bună voie.
Comitetul de cameră era compus din şeful de cameră ajutat de 5-6 studenţi
care au acceptat metoda demascării prin bătaie. Aceste comitete aveau misiunea de
a scoate informaţii prin bătaie, tortură şi maltratări fără limită, toate acestea au fost
pregătite şi instruite de Popa Ţanu, Livinschi Mihai şi Puşcaşu Vasile.
Informaţiile obţinute de la deţinuţi, comitetele de cameră le plasau
comitetului de reeducare pe închisoare. După o analiză temeinică le dădea
colectivului de strângere de informaţii pe închisoare care le înmâna celor doi ofiţeri
politici ai închisorii, locotenenţilor Suciugan Gheorghe şi Avădanei Constantin.
Deţinutul propus reeducării trebuia să treacă prin mai multe faze. Perioada
de linişte şi acalmie, care dura o săptămână sau 10 zile, timp în care membrii
comitetului de reeducare din cameră culegeau informaţii de la noii veniţi pentru a
scoate de la ei primele informaţii care se refereau la: din ce organizaţie au făcut
parte, de ce nu au declarat la Securitate câţi duşmani ai regimului comunist
cunoşteau, ce ştiau despre colegii de detenţie şi multe altele.
Când şeful de cameră considera că erau destule informaţiile culese despre cei
introduşi în cameră, pentru a se trece la faza a doua dădea semnalul printr-un
discurs. Cerea linişte, toată lumea trebuia să se aşeze la marginea priciului, apoi se
anunţa că nimeni nu are voie să vorbească, nici unul cu altul şi spunea ce rol
important are reeducare pentru deţinuţii politici, mai spunea că nimeni nu va ieşi
din închisoare bandit ci numai cei care dovedesc că au devenit cinstiţi şi sunt
alături de regimul comunist. Apoi cerea ca toţi cei care vor să fie reeducaţi să-şi
facă demascarea şi autodemascarea. Să spună tot ce nu s-a declarat la Securitate
etc.
Întâi îşi făceau demascarea voluntarii şi fricoşii. Cei care şi-au făcut
demascarea erau lăsaţi o perioadă de timp în pace şi se ocupau de cei care refuzau
reeducarea. Persoanele în cauză erau chemate la comitetul de cameră unul câte
unul şi se puneau întrebările. La cea mai mică ezitare era lovit cu bâte, cu picioare
de prici în cap, peste mâini, peste picioare, peste tot corpul. Dacă respectivul
protesta era trântit la pământ şi bătaia era mai cruntă. După ce toţi treceau prin
acest ciur al reeducării li se dădea timp de gândire.
Această pedeapsă cumplită, probă pentru cel pus în timpul de gândire, era
greu de suportat. Poziţia într-un picior cu mâinile sus şi cu plantoane lângă tine
care la cea mai mică mişcare sau dezechilibrare te lovea, în această condiţie stăteai
3-4 zile şi nopţi încontinuu. Pentru dezmorţire te punea să faci fandări sau să sari
broasca de sute de ori până cădeai în nesimţire. Pentru a te trezi erai lovit cu bâtele
de cei de comitetul de cameră.
Poziţia nemişcată cu privirea la bec era altă metodă de tortură care se
aplica „bandiţilor”.

280
 O altă metodă de tortură era aşezarea deţinuţilor pe două rânduri unul în
faţa celuilalt şi îi obliga să se pălmuiască până ce cădeau leşinaţi la pământ.
Cei care şi-au făcut demascarea erau puşi să bată „bandiţii”. Prin aceasta
dovedeau că au devenit cinstiţi şi dacă nu o făceau cu convingere erau trecuţi în
tabăra „bandiţilor” şi erau din nou trecuţi prin toate fazele de tortură.
O altă probă prin care trebuiau să dovedească că au devenit cinstiţi era:
trimiterea să lucreze în ateliere, să-şi facă norma, dar mai cu seamă să culeagă
informaţii de la deţinuţii care lucrau în ateliere, să se specializeze în „informatori”.
Cei care nu aveau rezultate erau reconsideraţi „bandiţi”, erau scoşi de la ateliere şi
trecuţi din nou prin fazele de tortură. Ca să dovedeşti că ai devenit cinstit trebuia să
devii torţionar, să te alipeşti comitetelor de reeducare.
Gardienii veneau pe secţie doar dimineaţa şi seara, la numărătoare.
Stăpâni atotputernici la etajul 3 erau Popa Alexandru, Levinschi Mihai,
Stoian Ioan, având libertate de viaţă şi de moarte asupra tuturor deţinuţilor din
secţia 3. Aceasta pentru că în spatele lor era Securitatea care ştia tot ce se întâmplă
în penitenciarul Gherla şi erau încurajaţi spunându-li-se că au rezultate mai bune în
culegerea de informaţii decât însuşi Securitatea. Li se mai spunea că cei din
comitetul de reeducare vor fi eliberaţi din închisoare mai repede şi că vor fi
încadraţi în Securitate ca ofiţeri anchetatori.
Cu aşa ceva se lăuda Stoian Ioan ori de câte ori avea ocazia. Aceasta îi
determina şi motiva pe cei din comitetele reeducării să aplice fără limită toate
formele de tortură care le veneau în minte şi se întreceau între ei în a aplica noi şi
noi metode de intimidare şi chinuire bestială a deţinuţilor.
Aceste metode difereau de la cameră la cameră în funcţie de şeful de
cameră, de comitetul ei de reeducare şi de importanţa informaţiilor ce voiau să le
obţină de la deţinuţi. Un deţinut, de obicei, trecea de mai multe ori prin toate fazele
până era declarat cinstit, după care trebuia să devină informator, să bată deţinuţii,
să culeagă informaţii de la orice deţinut cu care era în contact şi să devină în final
unul dintre torţionarii penitenciarului. Dacă nu avea rezultate pe placul comitetului
de reeducare era foarte uşor declarat din nou „bandit” şi trecut din nou prin fazele
de tortură, spunându-i-se că mai are de fapt ceva de declarat şi nedeclararea acelor
lucruri îl fac de fapt să nu poată deveni cinstit.
După ce am trecut prin toate fazele de tortură şi umilinţe arătate anterior,
pe o perioadă de două luni, am fost supus unei noi încercări.
Am fost repartizat la atelierul de tâmplărie manuală, în liceu învăţând
această meserie.
De la bun început mi s-a atras atenţia că pe ei, cei din comitetul de
reeducare, nu-i interesează altceva decât culegerea de informaţii şi descoperirea de
noi „bandiţi”. În fiecare seară trebuia să dau raportul şefului de cameră, cu cine am
stat de vorbă şi ce informaţii am cules. De la început şi-a manifestat nemulţumirea
de faptul că nu culeg informaţii, dându-mi instrucţiuni cum să folosesc pauza de
masă. Să stau de vorbă cu muncitorii mai bătrâni, să-i trag de limbă şi să aflu dacă
sunt „bandiţi” sau nu.

281
 Degeaba invocam tot felul de motive, că se feresc de mine, că nu stă
nimeni de vorbă cu mine şi altele... nu vroiau să mă creadă.
Norocul mi-a surâs, credeam eu, dar nu a fost aşa. Am fost transferat la
atelierul de tâmplărie mecanică, la maşina de rindeluit. Aveam ca normă să
rindeluiesc pe o faţă şi un cant 2m3 de scândură de fag fiartă, care apoi era trecută
prin maşina de grosime, la care lucra un student de la arte plastice, care săracul nu
se pricepea prea bine. Într-o zi şi-a scăpat mâna în maşină şi i s-a luat toată carnea
de pe mână şi vreo două degete. A fost dus la infirmerie. Un alt accident a fost la
circularul mare unde un ţăran tăia lemne. O aşchie i-a sărit în frunte perforându-i
craniul. Nu i s-a făcut nici o intervenţie şi nu a fost dus la nici un spital ci a fost
lăsat să moară. A şi decedat după două zile. L-am văzut căzând lângă circularul
care l-a accidentat, atunci mai respira.
În cameră eram tot timpul presat de şeful reeducării de ce nu dau
randament în munca de culegere a informaţiilor. De data asta îmi dădeam
importanţă spunând că lucrez la maşină şi sunt ocupat tot timpul ca maşina să nu se
defecteze şi nu am timp pentru alceva.
Văzând acest lucru, şeful de cameră mă declară din nou „bandit” şi sunt
din nou trecut prin toate fazele de tortură, bătăi şi poziţii chinuitoare.
Ziua mergeam să lucrez în atelier, iar seara şi noaptea eram bătut de
comitetul de reeducare din cameră. Pus în condiţii să stau cu mâinile sus, să fac
fandări, să sar broasca de la uşă la geam de sute de ori până cănd lumea se învârtea
cu mine şi cădeam în nesimţire. Eram băgat sub prici apoi trebuia să mă ridic în
picioare cu toate scândurile priciului în cap. Trebuia să aranjez totul înapoi, să
lustruiesc mozaicul în cameră. În tot acest timp membrii comitetului de reeducare
pe cameră împreună cu şeful lor mă loveau fără milă pe unde apucau că doar eram
„bandit”.
Trebuia să fac faţă , ziua muncii istovitoare de la atelier, iar noaptea,
torturilor aplicate asupra mea. De multe ori mi-a trecut prin minte să-mi bag mâna
în cuţitele maşinii şi să mă accidentez, să fiu dus la infirmerie şi să scap de iadul
din cameră, dar nu am avut tăria, considerând că automutilarea e un păcat de
moarte.
Am ajuns în aşa hal de epuizare că cele 97 de trepte pe care le urcam până
la etajul 3, le urcam plângând de durerea ce o aveam în toţi muşchii, în tot corpul.
La sfârşitul lunii aprilie 1951 a venit la ateliere o mare inspecţie, persoane
atât în civil cât şi în hainele militare ale miliţiei din Securitate. Scopul era normarea
lucrărilor executate în atelierul de tâmplărie mecanică şi nu numai. Un lucru
interesant, pe care l-am observat cât timp am lucrat în atelier, a fost faptul că turaţia
motorului Diesel care antrena toate maşinile de tâmplărie din atelier, era reglat la
randamentul minim. Deci nu puteam lucra cu randamentul necesar nici calitativ
nici cantitativ. În timpul inspecţiei, am observat că lângă maşina mea s-au postat
multe persoane care îmi urmăreau orice mişcare. Văzând că într-adevăr lucrez
foarte încet, m-au întrebat dacă nu pot lucra mai repede. Le-am răspuns că aş putea
dar din cauza turaţiei foarte mici a maşinii nu pot să lucrez mai repede întrucât nu

282
aş da calitatea necesară prelucrării lemnului şi ar rămâne vizibile urmele cuţitului
pe faţa lemnului. Acest lucru l-am şi demonstrat practic.
Cei din comisie nu au spus nimic şi s-au retras de la maşina mea, dar a
venit normatorul atelierelor, un deţinut student ce făcea parte din conducerea
reeducării. Acesta mi-a spus:”Ce-i banditule? Nu ai avut altceva de vorbit decât să
arăţi pe faţă că eşti împotriva noastră? Pentru asta îţi vei lua pedeapsa!” şi a plecat
foarte nervos. După numai două zile am fost scos de la ateliere şi pus în condiţii
groaznice de tortură. Nu mi s-a reproşat niciodată întâmplarea de la inspecţia
atelierelor dar mi s-a spus mereu:”Eşti propus pentru exterminare banditule”.
În toată luna mai am fost ţinut în condiţii de tortură şi izolare maximă că-
mi rugam moartea. Nu mai puteam suporta bătăile şi torturile ce se aplicau asupra
mea. Eram „bandit” propus pentru exterminare.
La începutul lunii iunie 1951 a sosit un nou lot de deţinuţi de la alte
închisori: Aiud, Jilava, Galaţi etc. Au fost repartizaţi la etajul 3. În camera numărul
83 au fost introduşi câţiva deţinuţi politici mai în vârstă. Printre ei era şi fostul
ministru Pană Aurelian şi alţi înalţi demnitari ai guvernului Antonescu, generali şi
mari funcţionari de stat. În cameră a încetat orice acţiune de tortură ceea ce m-a
bucurat. Era perioada de linişte şi de acalmie în care comitetul de reeducare
culegea informaţii de la noii veniţi.
Ministrul Aurelian Pană a dormit pe prici lângă mine şi mi-a povestit cât
mult bine a făcut el României aducând porumb american cu mare productivitate şi
multe altele, iar răsplata era închisoarea. Nu se putea împăca cu acest gând.
Ministrul avea ochelari cu ramă de aur şi un palton cu căptuşeală din blană. M-am
mirat că i-au îngăduit aceste obiecte în celulă.
După câteva zile toţi bandiţii din cameră, afară de noii veniţi, am fost
mutaţi la camera 99, unde am avut parte să cunosc pe pielea mea şi a altora
adevăreta faţă a reeducării Gherla. Şef de cameră era Stoian Ioan, efectivul camerei
fiind de 80-90 de persoane, bandiţi adunaţi din toate camerele etajului trei.
După ce şi-a terminat programul de planton, a venit în cameră să ne
organizeze la ceea ce urma să se întâmple peste câteva zile şi ni s-a adresat
nouă:”Bandiţilor, v-am adus aici să vă ajutăm să deveniţi cinstiţi. În această cameră
peste câteva zile vom introduce nişte oameni care au fost cândva capi ai legiunii şi
vrem să le dăm o lecţie. În cameră vom institui o viaţă legionară fără ca noii veniţi
să observe ceva. Vă avretizez că cel care va desconspira acţiunea va fi mort. Cei
care nu ştiţi cum se comportă un legionar să învăţaţi de la ceilalţi. Dimineaţa te
scoli, te rogi, nu mănânci fără să te închini. Vă organizaţi în grupe legionare. Vă
adresaţi între voi cu bădiţă, camarade etc. iar pe noii veniţi îi provocaţi să
vorbească despre activitatea legionară. Nu uitaţi să culegeţi cât mai multe
informaţii de la noii veniţi. Aţi înţeles bandiţilor?”, încheie Stoian, plin de mândrie.
Apoi plecă şi la puţin timp vine din nou, dar de data asta cu Popa Alexandru zis
Ţanu, Livinschi Mihai, Puşcaşu Vasile, tot comitetul reeducării pe închisoare şi se
interesează dacă totul este gata organizat.
A doua zi sunt introduşi în cameră circa 30-40 de deţinuţi de toate vârstele,
de la copii de 16-17 ani până la bătrâni de 60-70 de ani, intelectuali şi ţărani, elevi

283
şi muncitori. Veneau de la închisorile Aiud, Galaţi Jilava şi chiar de la Ministerul
de Interne, proaspăt condamnaţi. S-au aşezat comod, fiecare unde a vrut, noi fiind
foarte săritori să-i ajutăm. Programul zilei era foarte plăcut, discuţii libere, fiecare
povestea din experienţa lui.
Noii veniţi erau provocaţi la discuţii cât mai multe iar comitetul de
reeducare era în permanenţă printre noi şi culegea informaţii de la persoanele cele
mai importante pentru ei. Noi ceilalţi, adică bandiţii eram folosiţi ca decor.
Această perioadă de linişte şi acalmie mi-a prins foarte bine pentru a mă
reface puţin. Mă ataşam grupului unde povestirile erau mai interesante. I-am
cunoscut pe Maxim Virgil, Lupoaie Constantin, Obreja Aurel, Ismană Ioană,
Neagu Dumitru şi Stoica Marcu Aurelian, capi legionari, participanţi la rebeliunea
din ianuarie 1941, arestaţi şi condamnaţi la ani grei de închisoare încă din timpul
regimului Antonescu.
Atmosfera legionară i-a entuziasmat pe capii legionari şi astfel şi-au dat
frâu liber discţiilor. Reeducarea vigilentă culegea tot timpul informaţii. Lângă mine
s-a aşezat unul Vintilă Veis, evreu de origine, adjunctul şefului Poliţiei capitalei,
implicat de Teoharie Georgescu într-un proces de spionaj. Şi Vintilă Veis a căzut în
capcana reeducării precum toţi noii veniţi. Erau foarte entuziasmaţi când au văzut
ce libertate de credinţă pură este în această închisoare. Informatorii reeducării au
avut un câmp prielnic de activitate, culegând informaţiile de care aveau nevoie ca
să-i acuze.
Toată această perioadă de libertate şi atmosferă religioasă a durat câteva
săptămâni, timp suficient pentru obţinerea informaţiilor necesare de la toţi cei noi
veniţi. Urma să se producă explozia unei bombe, şocul care să-i aducă pe noii
veniţi la adevărata viaţă din închisoarea Gherla.
Totul era gândit până în cele mai mici amănunte. Şocul realizat trebuia să
fie cât mai puternic. Acest şoc se realiza prin interzicerea bruscă a libertăţii şi vieţii
legionare din cameră şi începerea terorii.
După servirea mesei de seară, am fost anunţaţi noi, bandiţii aduşi în camera
99, că la ora 9, ora stingerii, să înceapă bătaia celor noi veniţi. Ion Stoian spunea:
„Te aşezi lângă unul şi începi să-l baţi. Daţi bă, cât puteţi! Aţi înţeles, bandiţilor?
Acum aveţi ocazia să dovediţi că vreţi să deveniţi cinstiţi”.
Eu m-am tras lângă băieţelul venit de la Galaţi, îmi era milă de el ştiind că-
l aşteaptă infernul, bătaia. Mi-am zis că mai bine merg eu lângă el decât altul. În
cameră s-a furişat tot comitetul de reeducare pe închisoare şi fiecare şi-a ales
victima pe măsură. Pe Vintilă Veis l-a luat Livinschi, pe capii legionari i-au luat
capii reeducării veniţi în cameră pentru a perfecta şocul.
Eu m-am aşezat deci lângă băieţelul de la Galaţi şi aşteptam semnalul. O
stare de nervozitate s-a aşternut peste toată camera. A venit Stoian Ioan şi a stins
lumina. Semnalul de bătaie a fost dat. L-am tras pe băieţaş lângă mine, i-am răvăşit
părul din cap cu mâinile apoi am început să lovesc cu pumnul în palma mea pentru
ca vecinul să audă loviturile. Băiatului îi şopteam la ureche să ţipe, să urle, dar el
nu o făcea. El mă pipăia cu mâinile lui ca să vadă ce fac. Eu insistam mereu: „Ţipă,
urlă mă nenorocitule!”. Într-un târziu cred că a înţeles despre ce este vorba că a

284
început să urle. Bătaia a ţinut o jumătate de oră. Ţipetele, urletele de durere sfâşiau
văzduhul camerei, parcă iadul s-a mutat pe pământ în acea seară în camera de
tortură 99.
Când Ioan Stoian a aprins lumina s-a văzut rezultatul. Oamenii umpluţi de
sănge gemeau şi se văitau. Şocul a fost aşa de puternic încât pe toţi i-a doborât, iar
Ioan Stoian trimfa şi se adresa întregii camere:”Ce-aţi crezut bandiţilor? Băăă... în
p...m .... voastre! Că aicea-i viaţă legionară? Aici este reeducare băăă.... Noi trebuie
să facem din voi oameni cinstiţi pentru noua societate. Gata cu legionarismul dacă
vreţi să ieşiţi din închisoare. Aţi înţeles băăă....? Aici facem reeducare.” Şi a
început să facă teoria reeducării.
„Din acest moment în această cameră nu se mai vorbeşte!”. Apoi a
strigat:”Toată lumea la marginea rogojinii, jos!”. Cei din comitetul reeducării în
frunte cu Livinschi, Puşcaşu, Sbranes, Murărescu, Cerbu, Aldea, Ionescu, Grama,
Şerbănescu, veniţi din alte camere, special pentru a ancheta pe noii veniţi, şi-au
început activitatea.
Instrumentele de tortură, bâtele, cozile de mătură, picioarele de priciuri,
vâna de bou, cleştele de lemn, frânghii înnodate şi udate, acestea erau
instrumentele de tortură, apoi pumnul, palma, piciorul. Astfel s-a început
activitatea de scoatere a informaţiilor prin bătaie.
S-au format mici grupuri de anchete ajutaţi de bătăuşii voluntari. Erau
chemaţi câte unu în faţa grupului care-l ancheta şi trebuia să răspundă la toate
întrebările şi să spună tot ce nu a declarat la Securitate şi câţi bandiţi, duşmani ai
poporului a lăsat afară. La cea mai mică ezitare echipa de bătăuşi pornea în acţiune.
După aceea interogatoriul continua cu întrebări ca: ce depozit de arme cunoaşte şi
unde, cine are erme ascunse sau muniţie, dacă a făcut spionaj şi pentru cine. Se
puneau întrebările, se continua bătaia. Toţi ceilalţi trebuia să stăm nemişcaţi la
marginea rogojinii şi să asistăm îngroziţi până dimineaţa. Dacă cineva ţipa de
durere era bătut că ţipă:”Bă ... aici nu se ţipă!”, spuneau torţionarii şi îl băteau până
tăcea.
Conducătorii legionarilor Maxim Virgil, Lupoaie Constantin, Obreja
Aurel, Ismană Ioan, Neagu Dumitru şi Stoica Marcu Aurelian erau de
nerecunoscut, după o noapte de bătăi şi torturi. Dimineaţa, când s-a făcut ziuă, i-am
văzut pe toţi plini de sânge şi cu vânătăi pe tot corpul. Aveau capul umflat ca un
dovleac şi nu se putea distinge ende sunt ochii ci doar o linie sub sprâncene, aşa de
umflaţi erau şi plini de vânătăi şi sânge.
Livinschi care l-a luat în primire pe Vintilă Veis, adjunctul şefului de
poliţie al capitalei, fiind un caz special, evreu care nu avea nimic cu legionariemul,
dar implicat într-un caz de spionaj a fost bătut până dimineaţa ca să spună despre
toate persoanele implicate în spionaj şi legăturile lor cu străinătatea. Îl bătea într-
una. A dat Livinschi în el o noapte întreagă. Dimineaţa, Vintilă Veis s-a adresat
camerei spunând:”În noaptea asta am declarat cât un regiment întreg”. Au sărit din
nou pe el, l-au trântit la pământ şi l-au bătut zdravăn. Vintilă Veis scuipa sânge.
Nimeni nu a dormit. Noi ne uitam îngroziţi. Este groaznic să asişti la o asemenea

285
tortură. Toate loviturile aplicate pe ei le simţeam din bătăile aplicate pe noi
anterior. Psihic este insuportabil.
Cei din comitetul de reeducare erau nişte adevăraţi criminali, nişte vampiri
care abia aşteptau să vadă sânge plesnind din nas, din gură sau din carnea sfâşiată.
A venit numărătoarea, pe cei bătuţi care nu mai arătau ca oamenii i-au
înfăşurat la cap cu prosoape ude şi i-au pus în rândul doi, să nu fie văzuţi de
gardieni, în rândul din faţă fiind ceilalţi.
Stoian Ioan a dat raportul: „Domnule comandant, camera 99 cu un efectiv
de ... este gata pentru deschidere”. Comendantul a trecut în revistă aproape în pas
alergător camera şi număra 2-4-6....
Interesant, nu a văzut nimic. S-a dat micul dejun, apoi activitatea în camera
99 a continuat în văzul tuturor. La micul dejun, cei care au fost bătuţi toată noaptea
au fost legaţi la mâini şi la picioare, aşezaţi în genunchi sau pe burtă şi obligaţi să
soarbă cafeaua fierbinte, direct din gamelă, cu gura, ceea ce le producea mari
dureri, fiindcă se opăreau.
După micul dejun, activitatea de anchetare prin bătaie şi tortură a continuat
asupra celor vizaţi. Din când în când erau târâţi unul în faţa celuilalt, li se dădea
câte un lemn în mână şi îi obliga să se lovească unul pe celălalt în cap. Dacă nu
executau, torţionarii aplicau ei înşişi loviturile, dar foarte dur. Aşezaţi unul în faţa
celuilalt, îi puneau să se lovească cap în cap, ca berbecii sau să se dea cu capul de
pereţi, după câteva lovituri căzând leşinaţi. Se arunca apă peste ei ca să se trezească
şi se continua din nou şi din nou cu alte şi alte metode.
La masă erau obligaţi să mănânce din poziţia în genunchi cu mâinile legate
la spate. Mâncarea fiind fierbinte nu se putea mânca fără să sufli în ea. L-am văzut
pe Maxim Virgil ca şi pe ceilalţi colegi ai lui cum au mâncat cu capul în gamelă şi
au vărsat mâncarea pe jos. Au fost obligaţi să mănânce mâncarea vărsată pe
ciment, lingând cu limba.
A doua noapte precum şi celelalte au fost obligaţi să stea în poziţii
incomode, istovitoare, şezând cu spatele la perete, picioarele şi mâinile întinse, iar
ochii ţintă la bec.
A doua zi a venit din nou Romabescu şi cu Puşcaş în cameră şi a început o
nouă serie de bătăi asupra aşa zişilor legionari, îi loveau în cap cu papucii de lemn
şi cu un ciomag. Această bătaie se repeta zilnic, timp de două luni de zile, cât am
stat eu în camera 99, îmbrăcând diverse forme din în ce mai variate. Din când în
când se dădea un repaus de gândire, în acest timp erau luaţi la rând alţi „bandiţi”
care trebuiau să-şi facă demascarea. În această horă am intrat şi eu de câteva ori,
am fost bătut la palmă, peste degete, peste mâini şi foarte mult peste spate şi piept
şi apoi am fost ţinut noaptea în condiţii chinuitoare în picioare cu mâinile sus şi cu
planton lângă mine, care mă lovea la cea mai mică zitare a mea sau cădere.
Cam la o săptămână de la prima bătaie colectivă, în camera 99 a venit din
nou Romanescu Grigore împreună cu Puşcaşu Vasile şi Ion Stoian. Au dat ordin
ajutoarelor să fie dezbrăcaţi în pielea goală cei cinci capi legionari, i-au întins cu
faţa în jos pe pământ şi a urmat o bătaie cruntă asupra lor, ca prima dată. Pe Maxim
l-a luat în primire

286
 .................................................
După plecarea lui Romanescu din camera 99, fiind pus în libertate, în locul
lui vine Livinschi, ajutat apoi de Popescu Grigore, care era tot aşa de tiran ca
Romanescu.
Pe la începutul lunii august 1951 a venit un nou lot de deţinuţi de la alte
închisori. Pe toată durata lunii august bătăile au continuat extinzându-se şi asupra
noilor sosiţi, pentru a-i stoarce de informaţii. Pe la sfârşitul lunii august a venit un
nou lot de deţinuţi de la alte închisori care au fost băgaţi la secţia a III-a, şi în
special kla camera 99, unde bătăile au continuat timp îndelungat. Culegerea de
informaţii prin bătăi şi torturi a continuat fiindcă la Gherla a venit Ţurcanu.
De la această dată am fost scos de la camera 99 şi băgat la camera 81 unde,
şef de cameră era Livinschi Mihai, unul din cei mai înrăiţi torţionari de la Piteşti, şi
apoi la Gherla. De mâna lui mulţi deţinuţi au murit. Când am văzut în ce cameră
sunt repartizat şi cine este şeful de cameră, am ştiut că nu mă aşteaptă decât
moartea. Eram „bandit”, iar Livinschi avea dreptul de viaţă şi de moarte asupra
mea.
Era planton şi împărţea mâncare la toate celulele. Şi dacă el spunea:”tu eşti
bandit, azi nu mănânci, treci la o parte imediat!”, te retrăgeai şi stăteai înfometat.
Era stăpânul vieţii tale. Era cel mai înrăit torţionar din închisoarea Gherla, era şeful
reeducării împreună cu Popa Alexandru zis Ţanu. Mă tot gândeam ce am făcut, ce
greşeli de neiertat am făcut de m-au băgat la camera 81, analizând minut cu minut
toată viaţa mea din penitenciar şi de afară. Ca prin minune, îmi sună în ureche,
ameninţarea ce mi-a făcut-o, normatorul închisorii când lucram la atelierul mecanic
de tâmplărie, cu ocazia inspecţiei în fabrica închisorii de către securitate şi
Ministerul de Interne, analizând mai profund situaţia de atunci. Au trecut doar
patru luni, mi-am dat seama că urmează să îmi iau pedeapsa pentru dezvăluirile
făcute de mine comisiei de normare din Minister, privind turaţia motorului. Într-o
seară, Livinschi Mihai mă întreabă ce pedeapsă am şi cât mai am de făcut. Auzind
că mi-a expirat pedeapsa în luna martie 1951 şi că aştept să mă eliberez îmi
spune:”Tu, banditule, nu te eliberezi, eşti propus pentru exterminare.”
Nu ştiam momentul când voi intra în horă. Mi-am zis că trebuie să fac
orice ca să ies din această cameră blestemată. Mă gândeam să fac pe bolnavul şi să
mă ducă la infirmerie. Dar cum ? Dacă mă duce la doctor şi descoperă că nu sunt
bolnav vor spune că joc teatru şi imediat mă vor bate. Deci voiam cu orice preţ să
ies de la camera 81 şi să ajung la infirmerie.
Ce viaţă! Lupta era pe viaţă şi pe moarte. Am jucat rolul omului bolnav.
Ştiam de la un medic că există boli psihice care se manifestă în vis prin gemete.
Mi-a spus că omul are coşmaruri din cauza unei boli la cap. Şi asta am făcut. Mi-
am făcut un plan şi am trecut la acţiune. Am încercat tactica aceasta a viselor şi a
gemetelor în vis. Eram treaz şi începeam să gem din toate puterile. În prima noapte
o dată, apoi tot aşa a doua, a treia noapte de două ori. Îi deranjam de domnii de la
reeducare, mai ales pe Livinschi, şeful de cameră care, zbiera la mine:”Ce-i cu tine
bă? Ce ai? Ce se întâmplă?” Eram palid şi tremuram tot. Le-am spus că mă doare
capul foarte rău. M-au dus la doctor.

287
 Erau de faţă Livinschi cu gardianul şef de secţie, eu, apoi Stoian Ion în
spatele meu. Am coborât la etajul I şi am ieşit într-un coridor care leagă celularul
de zarca unde era infirmeria. Coridorul avea marginule foarte sus iar pe partea
stângă avea un şanţ adânc ca de cetate. În câteva clipe am hotărât să sar peste acel
zid şi să cad în gol, dar însoţitorii mei erau foarte vigilenţi, au sărit pe mine şi m-au
tras jos de pe zid. „Ce-i mă? Neapărat vrei să mori? Las, că ai să mori mai încet dar
tot ai să mori, nu când vrei tu. Se vede că tot bandit ai rămas”. M-au introdus în
cabinetul medical. I-au spus ceva doctorului şi-au plecat. Lângă medic erau doi
deţinuţi medici sau asistenţi care mi-au făcut o fişă şi m-au scris în registru.
Medicul mă consulta. M-a lovit cu ciocanul şi mă întreba dacă simt. Ziceam că nu.
Mă înţepa cu acul şi mă întreba dacă simt. Eu ziceam nu. „Ia deschide gura, s-ar
putea să ai puroi la măsele” Întradevăr, aveam vreo trei măsele stricate. „Hai să ţi
le scot pe toate şi ai să te uşurezi” zicea doctorul. Ia cleştele şi începe să sucească la
măsele şi să le scoată şi mă întreabă dacă mă doare. Eu iî spuneam nu. Un cuvânt
nu am scos, nici un geamăt. Îmi ieşeau lacrimi în ochi dar nu am scos nici un
cuvânt. Mi-a scos astfel toate cele trei măsele.
Până la urmă m-au internat în infirmerie şi m-au pus sub observaţie.
Medicul închisorii, Bărbosu Viorel, cunoştea foarte bine ce se întâmplă în celular,
într-o oarecare măsură era şi el implicat. Celor care nu îşi făceau demascarea şi nu
divulgau ce trabuia li se tăiau venele şi li se spunea că numai atunci scapă, dacă
spun tot. Viaţa îţi atârna de un fir subţire. Au fost mulţi lăsaţi să moară. Mulţi erau
aduşi morţi în celular. Li se dădeau diagnostice false privind decesul, deşi
respectivul murise din cauza torturilor. Alţi torturaţi, duşi la infirmerie, mureau
într-o zi sau două din cauza torturilor.
Ministrul Pană Aurelian, pe care l-am lăsat în camera 83, am aflat la
infirmerie că l-au dezbrăcat la pielea goală şi l-au bătut până l-au omorât. Când am
intrat în infirmerie i-am văzut ochelarii cu rama de aur şi paltonul la un deţinut care
era şi el internat în infirmerie, pe nume Cristea Constantin.
Am stat aproape trei luni la infirmerie şi eram liber prin curte. Într-o zi a
fost adus la infirmerie Vintilă Veis, era foarte slăbit şi scuipa sânge. Mi-a spus că
şi-a băgat la închisoare toată familia şi rudeniile în procese de spionaj, dar nu-i pare
rău că l-a turnat şi pe Teohari Georgescu şi pe Ana Paucher şi alţi şefi mari care i-
au făcut lui mult rău. A spus că va veni de la Ministerul de Interne o maşină şi îl va
duce la Bucureşti, probabil la noul proces care va fi pe rol. Aşa s-a şi întâmplat.
După o săptămână, Vintilă Veis a fost scos din infirmerie şi de atunci nu l-
am mai văzut.
Tot la infirmerie a fost adus şi unul din copilaşii de la Galaţi (nu îmi aduc
aminte de numele lui). Avea dublă pneumonie, o temperatură de 40 de grade şi nu i
s-a făcut nici un tratament şi a fost lăsat să moară. L-am îngrijit cât am putut,
dându-i mâncare cu lingura. Medicamente nu i s-au dat şi după câteva zile a murit.
L-au îmbolnăvit în fabrică, prin muncă istovitoare. Când şi-a dat duhul a
strigat:”Fraţilor nu mă lăsaţi să mor!” apoi nu am auzit decât un horcăit şi gata a
fost. Avea doar 16 ani. Toată noaptea am sta lângă el şi-l plângeam. Dimineaţa au
venit gardienii cu nişte deţinuţi, l-au băgat într-o ladă şi l-au scos din infirmerie.

288
 Pedeapsa îmi expirase din primăvară, eram prin noiembrie 1951, şi liber
prin curte fiind ajutam la tăietorii de lemne şi discutam cu ei. O dată văd un
inspector de penitenciar cu grad mare şi am fugit repede la el. Gardianul care-l
însoţea nu a vrut să mă lase, dar inspectorul i-a făcut semn să mă lase. I-am spus
plângând că mi-a expirat pedeapsa şi nu ştiu de ce nu mă eliberez. M-a întrebat
cum mă cheamă, ce condamnare am şi de unde sunt. I-am dat toate răspunsurile pe
care şi le-a notat într-un carnet şi mi-a spus să stau liniştit că în curând mă voi
elibera.
Într-adevăr, cam după o lună de zile mi-a venit şi mie ziua eliberării din
iadul bolşevicilor români, 13 decembrie 1951.
Am stat peste pedeapsa dată de Tribunalul Militar Cluj, 8 luni şi jumătate.
Bolnav, cu apă la plămânul stâng, abia m-am târât până la gara Gherla. Doi
securişti în civil au încercat să mă tragă de limbă şi să le spun dacă nişte nume date
de ei sunt închisoarea Gherla. Erau acele persoane care lucrau la tăiatul lemnelor la
bucătărie. De unde ştiau acei securişti numele lor? Dacă le spuneam că îi cunosc şi
sunt în închisoarea din Gherla, precis mă arestau şi mă duceau înapoi la închisoare.
Cu mulţi s-a întâmplat ca de la gară să fie duşi înapoi la închisoare. Ajuns acasă, la
Oradea, a doua zi m-am internat la Sanatoriul TBC unde, am stat internat trei luni
de zile. Calvarul de după eliberare abia acum începe.

EPILOG

Colaboratorilor zeloşi ai Securităţii, li s-a promis că vor fi eliberaţi înainte

de expirarea pedepsei, mai mult vor fi încadraţi în Securitate ca ofiţeri anchetatori.
Aşa se explică faptul că puneau atâta zel în acţiunea lor, dar nu a fost să fie aşa.
Securitatea nu s-a ţinut de cuvânt şi i-a răsplătit în felul ei. Li s-au înscenat procese,
toată vina căzând pe capul lor, iar în final au fost condamnaţi la moarte. Cei mai
norocoşi au fost condamnaţi pe viaţă s-au li s-a comutat condamnarea la închisoare
pe viaţă.
Primul lot, de 22 de persoane judecate şi executate la 17 decembrie 1954,
au fost următorii deţinuţi torţionari şi se numea lotul lui Ţurcanu.

LOTUL I
1. ŢURCANU EUGEN iniţiatorul şi conducătorul reeducării, condamnat la
moarte şi împuşcat.
2. POPA ALEXANDRU zis ŢANU condamnat la moarte i s-a comutat
pedeapsa în condamnare pe viaţă, martor în lotul II.
3. PUŞCAŞU VASILE condamnat la moarte şi împuşcat la 26.06.1955.
4. PĂVĂLOAIE VASILE condamnat la moarte şi împuşcat.
5. LIVINSCHI MIHAI condamnat la moarte şi împuşcat.
6. STOIAN IOAN condamnat la moarte şi împuşcat.
7. ROMANESCU GRIGORE condamnat la moarte şi împuşcat.

289
8. VOINEA OCTAVIAN condamnat la moarte, i s-a comutat pedeapsa în
condamnare pe viaţă, martor în lotul II.
9. POPESCU ARISTOTEL ALIGO condamnat la moarte, i s-a comutat
pedeapsa în condamnare pe viaţă, martor în lotul II.
10. PĂTRAŞCU NUTTI condamnat la moarte, i s-a comutat pedeapsa în
condamnare pe viaţă, martor în lotul II.
11. POP CORNEL condamnat la moarte şi împuşcat.
12. COBILAŞ NICOLAE condamnat la moarte şi împuşcat.
13. SOBOLEVSCHI MAXIMILIAN condamnat la moarte şi împuşcat.
14. DUMITRESCU DAN , i s-a comutat pedeapsa în condamnare pe viaţă,
martor în lotul II.
15. ZBRANCA OCTAVIAN condamnat la moarte şi împuşcat.
16. JUBERIAN CONSTANTIN condamnat la moarte şi împuşcat.
17. POPOVICI CORNEL condamnat la moarte şi împuşcat.
18. VOIN IOAN condamnat la moarte şi împuşcat.
19. CERBU IOAN condamnat la moarte şi împuşcat.
20. POPESCU GHEORGHE condamnat la moarte şi împuşcat.
21. ŞERBĂNESCU CRISTIAN PAUL condamnat la moarte şi împuşcat.
22. IONESCU P. CONSTANTIN condamnat la moarte şi împuşcat.

LOTUL II
1. PĂTRAŞCU NICOLAE condamnat pe viaţă.
2. POPA AUREL zis POPICU condamnat pe viaţă.
3. PĂTRAŞCU NUTTI condamnat pe viaţă a murit la Jilava în 1958.
4. VOINEA OCTAVIAN condamnat pe viaţă.
5. NEGULESCU VICĂ condamnat pe viaţă a murit la Jilava în august
1958.
6. DEMETRESCU DAN condamnat pe viaţă a murit la Jilava în 1958.
7. GRIMALSCHI PAUL condamnat pe viaţă, zidit de viu în celulă la
jilava.
8. POPESCU ARISTOTEL ALIGO condamnat la moarte, i s-a comutat
pedeapsa în condamnare pe viaţă, a murit în 1958.
9. HOINIC DRAGOŞ condamnat pe viaţă.
10. BORDEANU VIRGIL condamnat pe viaţă.
11. POPA ALEXANDRU zis ŢANU condamnat la moarte, i s-a comutat
pedeapsa în condamnare pe viaţă.
12. CAZIUC GHEORGHE condamnat pe viaţă.
13. OPRIŞAN CONSTANTIN COSTACHE condamnat pe viaţă a murit la
Jilava în iulie 1958.
14. DUMITREASA GHEORGHE CALCIU condamnat pe viaţă.
15. IOSIF V. IOSIF
16. PETRIŞOR MARCEL

290
 Cei care nu au murit în închisoare au fost eliberaţi în 1964, când toţi
deţinuţii
politici au fost eliberaţi din închisori.
Ca urmare a informaţiilor şi denunţurilor făcute, prin mijloacele
specifice
reeducării din închisori, în perioada anilor 1951-1952, faţă de perioada anilor 1949-
1950, arestările efectuate de către Securitate au crescut cu peste 100.000 de
oameni.
Aşa s-a încheiat un capitol negru din istoria gulagului comunist din
România care, a făcut mii, zeci de mii de victime în perioada anilor 1950-1952.

BRAZDĂ AUREL (n.1930, februarie 21, comuna

Sîntandrei judeţul Bihor), domiciliul actual în Oradea
3700 str. Sălajului nr. 6 telefon 059/135750. Împreună
cu fratele său Ionel, în anul 1949 aderă la organizaţia
anticomunistă G4 organizată şi condusă de notarul
Oprea Dumitru, cu încă douăzeci de tineri. Sunt
arestaţi de Securitatea din Oradea (Ionel îşi luase
diploma de bacalaureat, iar Aurel era elev în clasa a
VIII la Liceul industrial din Oradea). După 8 luni de
anchete şi cercetări sunt condamnaţi de tribunalul
militar Cluj la 2 ani închisoare corecţională sub
acuzaţia de "Uneltire contra orânduiri sociale" art. 209
Cod penal. Ionel execută 2 ani şi două luni, iar Aurel 2
ani 8 luni şi 15 zile, adică 8 luni şi 15 zile peste
condamnarea de 2 ani. Au trecut prin cele mai grele
închisori ale gulagului comunist din România: Oradea,
Cluj, Jilava, Tîrgşor şi Gherla, trecând prin filiera
reeducării prin tortură organizată şi iniţiată de
Securitate pentru obţinerea de informaţii de la deţinuţi.
După eliberarea din închisoare a urmat încă 3 ani de
domiciliu obligatoriu (D.O.). A publicat în presa locală
şi centrală zeci de articole despre detenţia comunistă.

291
292
 CAMERA MORŢII
Mihai TIMARU (Bucureşti, Romania)
fost deţinut politic trecut prin „reeducări”

MOTTO:

Foştii deţinuţi politici, care au trecut prin temniţele comuniste din România şi
nu au trecut prin reeducarea de la Piteşti şi Gherla;
Şi nu au cunoscut Camera 4 Spital din Piteşti şi Camera 99 zisă Camera
“Morţii” de la Gherla. (a se vedea schema din figura 1, articolul „Reeducarea-
instrument al terorii în penitenciare, victimă şi martor ocular al fenomenului
Piteşti-Gherla 1950 – 1952”).
Să mulţumească Bunului Dumnezeu şi să facă mătănii mereu, cât vor trăi, că i-a
ferit Cel de Sus de acest infern.
Aici în aceste camere, au fost “călăi şi victime”. Călăii se pot număra, pe
degetele de la cele două mâini, iar victimele, au fost zeci şi sute, în special studenţi
şi elevi, dar şi din celelalte categorii.
Călăii au fost recrutaţi din toate formaţiunile politice.
Masacrul de la Piteşti şi Gherla s-a terminat datorită sacrificării dr. Simionescu,
care s-a aruncat în sârma ghimpată la Canal, că n-a mai putut să suporte chinurile
la care a fost supus.
Toate acestea sunt consemnate de cel care a trăit infernul de la Gherla.

nul trecut, în 2001 la 6 Decembrie, când s-a ţinut primul Simpozion la

A Piteşti, având ca temă “Fenomenul Piteşti”, mi-am prezentat, în faţa

celor prezenţi, lucrarea mea intitulată, “Mecanismul teroarei”.
În această lucrare, am încercat să fac o prezentare în ansamblu a
“Fenomenului Piteşti şi Gherla”.
Iar acum, ceea ce voi prezenta, va cuprinde tot ce am trăit eu şi am văzut
cu ochii mei, în Camera 99 (zisă camera morţii) şi camera nebunilor şi celula
chinezească din Gherla.
Cum am ajuns la Gherla, este un alt capitol, pe care nu-l prezint acum, că
nu este spaţiu!
Camera 99 era situată la ultimul etaj al închisorii, la etajul 3.
Închisoarea Gherla, în interior, avea forma literei “U”, pe cele două laturi
exterioare erau camerele mari, folosite pentru carantină. Pe latura din partea stângă,
intrai în celular, din curte, era bucătăria iar la ultimul etaj al bucătăriei era camera
99; acestei camere, cei trecuţi prin reeducare, îi spuneau “camera morţii”.
Noi, cei adunaţi aici, habar nu aveam cum se numea şi ce se întâmpla aici.
Camera 99 era o cameră mare, nu o pot dimensiona, avea mai multe
geamuri cu gratii în peretele dinspre curte. În celălalt perete, cel opus, nu avea

293
geamuri. Între etajele interioare erau plase de sârmă, ca măsură de siguranţă. La
fiecare etaj erau pasarele, prevăzute cu grilaj de fier, iar intrarea în camere şi celule
se făcea din pasarelă.
În camera 99, propriu-zis intrai printr-o cameră mai mică de 3/3 m unde
era şi w.c.-ul, care de fapt servea drept cameră d tortură. Camera 99 nu avea paturi
sau priciuri, în partea unde erau geamurile erau numai rogojini întinse pe jos şi
pături.
Când ne-am văzut aici în cameră, nu ne mai gândeam la confort, ci că vom
fi duşi la muncă.
Aici, din nou, alte cunoştinţe. Din lotul Vrancea nu mai era nimeni afară de
mine. Cu Petrică Duduţa mă împritenisem încă de la Galaţi şi eram bucuros că sunt
cu el. Mă legasem şi de Munteanu Florin.
Majoritatea din cei pe care I-am întâlnit în camera 99 erau studenţii:
Costache Oprişan, Stuparu Mihai, Ghiţă Calciu, Măgirescu Eugen, Păvăloaia,
Bordeianu Virgil, Lică Condurache, de numele altora nu-mi mai amintesc.
În lotul celor aduşi acum în camera 99, cam 16, voi încerca să-I număr:
Anghel Avram, Henţiu, Soare Ioan, subsemnatul, căpitanul Măgirescu Nicolae,
Petrică Duduţa, Munteanu Florin, Paul Caravia, Popescu Traian (zis Maca), Maxim
Virgil, Mândru, Radu Ciuceanu, Gioga Parizianul, Vasile Zota, Constantin Teja,
Attila. De fapt noi, cei menţionaţi mai sus, am fost ultimul lot din camera 99. Cred
că pe noi şi-a experimentat Ţurcanu tot arsenalul de metode de exterminare fizică
şi morală.
După ce s-a încheiat strângerea ultimului lot experimental al camerei
morţii, ne făceam tot felul de planuri, am început să ne cunoaştem, să descoperim
prieteni şi cunoştinţe comune.
Ceea ce aş vrea să afirm acum, totuşi, atmosfera din camera 99 nu era ca în
alte camere, unde se întâlneau sau se adunau pentru formarea unui lot. Din partea
acelora care ştiau ce urmează, exista o reţinere, o mare rezervă faţă de noi.
Şi, în sfârşit se serveşte masa de seară, se face apelul şi se anunţă
închiderea.
Se apropie de mine Costache Oprişan şi îmi spune că din auzite mă
cunoaşte, că-i prieten cu Paragină şi este bucuros şi m-a cunoscut personal.
La un moment dat, Costache Oprişan mă cheamă de-o parte şi îmi
spune:”Să ştii că o să fiu pus să te bat”. M-am uitat la el mirat, nu ştiam ce vrea să-
mi spună. Şi-l întreb foarte intrigat:”Dar de ce să mă baţi tu?” Mă măsoară şi.mi
spune: “O să înţelegeţi mai târziu”.
Din acel moment, nu trec nici două minute şi intră în cameră Ţurcanu.
Nu-l văzusem niciodată până atunci şi nici nu auzisem de el în închisoare
până la ora aceea. Avea o înfăţişare atletică, era îmbrăcat şi el ca şi noi, în zeghe,
numai că a lui era nouă, iar noi ceilalţi eram îmbrăcaţi în zeghe vechi, rupte şi
murdare. Pe lângă înfăţişarea lui atletică, pe figura lui se citeau mult cinism,
cruzime, şi o atitudine de siguranţă şi stăpânire de sine.

294
 O dată cu Ţurcanu, sau imediat după el, intră şi echipa adevărată de
torţionari: Livinschi, Popa Tanu, Mărtinuş, Puşcaşu Vasile, Morărescu, Fux,
Steiner Rek, Jurebeanu şi alţii, ale căror nume nu le mai reţin.
În această atmosferă de relaxare şi veselie, mai ales în rândul acelora care
nu ştiam ce ne aşteaptă, nici eu, care am fost pus în gardă de Costache Oprişan, nu
realizasem ceea ce urmează să fie.
Ţurcanu intră în cameră urmat de călăii lui şi, stăpân pe sine, ni se
adresează nouă cu autoritate: #Ce faceţi aici, bandiţilor? Faceţi şedinţă legionară?”
În acel moment toate privirile se îndreptau spre el, cu stupoare şi revoltă,
iar eu mă ridic în picioare, păşesc în faţa lui şi-l înfrunt: “Cine eşti tu? Şi cum
îndrăzneşti să ne insulţi şi să ne faci bandiţi?” La fel se ridică şi Petrică Duduţa şi-l
înfruntă şi el.
O să ne coste scump această înfruntare.
Ţurcanu ridică mâna sus, cu autoritate şi comandă:”Pe ei, pe bandiţi”.
În acel moment, toţi cei din cameră, în afara celor 14-16 victime, scot de
sub rogojine şi pături, ciomege şi cozi de mătură şi se năpustesc asupra noastră şi
încep să ne lovească, cu beţele, cu picioarele şi mâinile, unde apucau, în cap, pe
faţă, pe corp. La un moment dat îl văd pe Costache Oprişan că se apropie de mine
şi începe şi el să mă lovească, dar loviturile lui le simt că sunt deosebite de ale
altora.
Ochii lui Oprişan erau scăldaţi în lacrimi, cu fiecare lovitură trimisă cu
durere pe trupul meu, cădea şi o picătură de lacrimă din ochii lui Costache. Şi
atunci am înţeles că el, Costache Oprişan, trebuia să dea ultimul examen în faţa lui
Ţurcanu. Ca să nu mai fie bătut şi torturat trebuia să-l bată pe Mihai Timaru.
După ce şi-au epuizat toată forţa, furia şi nebunia, Ţurcanu şi călăii lui şi
după ce noi, victimele, eram plini de sânge şi vânătăi şi trecuserăm fiecare prin
mâna lui Vasile Puşcaşu, Livinschi şi Mărtinuş, Ţurcanu ordonă încetarea bătăii.
După terminarea primului spectacol de hăcuire şi mutilare a noastră, cu
faţa plină de sânge, cu capetele sparte şi ochii învineţiţi, cu dinţi şi cu oase rupte,
Ţurcanu ordonă aghiotanţilor lui să ni se facă percheziţie amănunţită.
Ne-a avertzat Ţurcanu să scoatem de bună voie tot ce avem asupra noastră,
cruciuliţe, medalioane, iconiţe şi fotografii, căci dacă vor fi găsite de ei o să plătim
scump.
Ne-au dezbrăcat la pielea goală, ne-au căutat la toate încheieturile şi
cusăturile de la haine, pantaloni, izmene şi cămăşi şi au găsit multe obiecte, unii le-
au scos şi le-au dat de bună voie.

Pe mine m-a percheziţionat Vasile Puşcaş şi cu Mărtiniş şi m-au întrebat:

“Nu ai nimic ascuns asupra ta banditule?” Le-am răspuns că nu, şi mi-au spus din
nou: “Te mai întrebăm o dată, banditule, dacă nu ai nimic asupra ta” şi nu m-au
mai lăsat să le răspund şi au început să mă bată şi să mă calce în picioare şi mi-au
ordonat să scot fotografia soţiei şi a copilului pe care aflaseră că o am ascunsă în
manşeta pantalonilor. Mi-au desfăcut manşeta, rupându-mi pantalonii şi au dat de
fotografie.

295
 În fotografie era icoana soţiei şi a fiului meu, Toader, a căror imagine era
mereu vie în sufletul meu, care îmi dădea speranţe şi putere să pot supravieţui.
Cei doi călăi care m-au percheziţionat, Vasile Puşcaşu şi Mărtinuş, I-au dat
fotografia lui Ţurcanu, iar această bestie, cu insulte şi cuvinte murdare la adresa
soţiei şi a fiului meu, a rupt fotografia şi a venit la mine şi mi-a deschis gura şi mi-a
îndesat fotografia în gură, obligându-mă să o înghit, în timp ce el îmi dădea cu
pumnii peste maxilar, rupându-mi câţiva dinţi din gură.
Cu gura plină de sânge şi dinţii rupţi în gură am înghiţit fotografia soţiei şi
a fiului meu, pe care bunul gardian Mereuţă din arestul Securităţii din Galaţi mi-a
adus-o de la soţia mea, pentru a-mi servi drept talisman, pe acest drum fără
speranţă şi fără întoarcere.
După ce s-a terminat şi cu acest capitol, cu percheziţia, Ţurcanu a ordonat
să fim aşezaţi unul lângă altul, la distanţă de 1m pe cimentul gol în şezut, cu
mâinile întinse înainte şi cu privirea în jos, fără să avem voie să ne mişcăm sau să
ridicăm privirea de jos, fiind păziţi de cei care trecuseră prin reeducare ca şi noi, la
Piteşti sau la Gherla. Aproape de miezul nopţii ni s-au aruncat o bucată de pătură
ruptă şi murdară şi ne-au ordonat să ne culcăm cu faţa în sus şi cu mâinile peste
pătură. Plantoanele care ne supravegheau se schimbau din două în două ore, ei nu
aveau voie să stea de vorbă cu noi sau să ne îngăduie a ne mişca.
Şi aşa s-au încheiat prima zi şi prima noapte în camera 99, zisă “camera
morţii”.
În ziua următoare, la ora 5, ne-au sculat şi ne-au dus pe rând la wc în
camera de tortură, unde ne-au dat apă să ne spălăm pe faţă de urmele de sânge care
se închegase pe feţele noastre.
Ne priveam noi, victimele, unul pe altul, fără să îndrăznim să spunem un
cuvânt, ne priveam iarăşi cu frică şi cu teamă, fără să ne putem imagina ce ne mai
aşteaptă în continuare. Nu s-a servit terciul fierbinte în gamelă, fără lingură,
obligându-ne să-l servim cât mai repede.
A urmat apelul de dimineaţă, comandantul închisorii, căpitanul Gheorghiu,
urmat de locotenenţii politici Avădanei şi Ciumaşi, au trecut prin faţa noastră,
măsurându-ne pe fiecare; şeful de cameră, Livinschi, dă raportul iar comandantul îl
întreabă dacă avem ceva de raportat. I se răspunde că nu.
După circa o jumătate de oră de la deschidere apare în cameră Ţurcanu
care ne ordonă să trecem în poziţiile fixate de el, adică aşezaţi pe ciment în şezut,
cu picioarele şi mâinile întinse şi cu privirea în pământ. Aceasta va fi poziţia
noastră permanentă, de dimineaţa şi până seara, cu întreruperea din timpul mesei şi
pentru wc.
Apoi am fost chemaţi pe rând în camera de tortură, în faţa lui Ţurcanu care
ne spune: “Banditule, să te gândeşti şi să-ţi faci demascarea: şi ţâţa care ai supt-o
de la mă-ta o să ne-o spui, altfel o luăm de la capăt. Ce-a fost aseară e numai un
acont”.
Am fost lăsaţi să ne gândim până după masa de prânz, care consta dintr-un
polonic de ciorbă subţire de arpacaş, pusă în gamela fierbinte şi pe care eram
obligaţi să o bem aşa clocotită, fără lingură. Şi mâncarea era un mijloc de tortură

296
pentru noi, ne forţau să o mâncăm firbinte. În loc să ne bucurăm când venea
mâncarea, blestemam acel moment. Dacă refuzam să mâncăm, atunci ne turnau
mâncarea fierbinte pe gură.
După masă am fost primul dus la Ţurcanu să-mi fac demascarea. Mi s-a
adresat: “Banditule, dacă nu mai vrei să fi bătut, ne spui tot ce n-ai spus la
securitate. Voi, bandiţii aceia din Vrancea, care cu arma în mână aţi vrut să
răsturnaţi regimul! Trebuie să ne spui tot, cine v-a ajutat cu hrană şi de la ce unităţi
militare v-aţi înarmat, şi unde sunt mijloacele de transmisie pe care le aveaţi. Să ştii
că ştiu tot, vreau numai să văd în ce măsură eşti sincer cu noi şi ce ai ascuns în
timpul anchetei.
I-am răspuns lui Ţurcanu, că oricât m-ar bate şi m-ar schingiui nu am ce să
le mai spun, că tot ce am avut de spus la anchetă. La acest răspuns, Ţurcanu s-a
repezit la mine, mi-a mai cărat câţiva pumni în fălci şi în stomac şi-I spune lui
Puşcaşu Vasile să mă ducă la loc şi să mă gândesc până deseară şi acesta îmi mai
dă câteva picioare în fund şi mă duce în camera mare. Pe rând sunt duşi toţi la
Ţurcanu.
Despre fiecare din noi cei 14-15 osândiţi, Ţurcanu şi echipa lui de călăi
ştiau şi erau în posesia unor informaţii, ce le aveau fie de la cei din loturile
respective, fie din mărturisirile pe care le-au făcut fiecare în naivitatea şi
sinceritatea lor, atunci când erau trecuţi prin camerele de tranzit spre camera 99.
Aşezat pe cimentul rece în şezut cu picioarele şi mâinile întinse, cu privirea
în jos, mă rugam lui Dumnezeu să-mi dea putere să pot rezista, să nu trebuiască să-
I divulg pe cei ce au scăpat de arestări şi nu erau puţini la număr.
Mă gândeam la cumnaţii mei, la rudele soţiei mele, care în timpul cât am
stat în munţi, când veneam acasă să-mi văd soţia, mă adăposteau în podurile
caselor lor sau prin cramă.
Cum aş putea să-I denunţ pe aceşti oameni?
Cum aş putea să-I denunţ pe cei ce mă ajutau şi mă sprijineau moral şi
material?
Dacă n-aş fi rezistat torturilor, zeci de oameni ar fi trebuit să fie arestaţi, şi
atunci am zis: “Mai bine mor şi nu-i voi divulga”.
Şi a venit seara şi am fost dus în camera de tortură. Ţurcanu şi echipa lui
mă aşteptau. Şi mi se adresează: “Banditule, te-ai hotărât să vorbeşti?” I-am
răspuns că nu am ce să spun, am spus tot la securitate. Şi a început tortura. M-au
întins pe spate, mi-au ridicat picioarele în sus, unul din călăi şi-a pus piciorul pe
capul meu, să nu-l pot ridica şi alţi doi m-au prins de picioare în timp ce doi sau
trei au început să mă bată cu cozi de mătură peste tălpi; după ce s-au săturat să mă
bată peste picioare, m-au întins pe burtă şi au început să mă bată peste fund, până
am leşinat.
M-am trezit cu capul în wc, în timp ce se arunca cu găleata apă peste mine.
M-au târât apoi până în cameră.
Şi aşa în fiecare seară, timp de o săptămână, mă luau şi mă schingiuiau în
camera de tortură ca să mă facă să vorbesc.

297
 După o săptămână de schingiuiri, dacă au văzut că nu mă hotărăsc să
vorbesc, au început să-mi aplice alte mijloace de tortură. Îi schingiuiau pe alţii în
faţa mea şi-i supuneau la toate chinurile posibile, numai să mă înfricoşeze şi să mă
oblige astfel să vorbesc.
Aşa l-au adus pe căpitanul Măgirescu Nicolae, care era invalid de război,
având un picior amputat deasupra genunchiului. Îl băteau peste piciorul amputut,
iar bietul Măgirescu ţipa şi urla de durere, iar mie Ţurcanu îmi spunea: “Banditule,
nu ţi-e milă de el, crezi că tu ai să scapi neomorât? Dar să ştii, că, înainte de a te
omorî o să avem noi grijă să verşi totul din tine, banditule!”
M-au chinuit aşa o săptămână întreagă. La sfârşit de săptămână m-am
prăbuşit, nu am mai putut rezista. Tot timpul trebuia să stau cu cârpe muiate în apă
rece la fund şi la picioare, ca să-mi treacă tumefierea, fundul meu fiind o carne vie.
Ţurcanu îmi punea nişte întrebări precise în legătură cu activitatea noastră
din Vrancea şi-mi dădeam seama că toate acestea le cunoştea de la unul care
trecuse prin mâinile lor, ale călăilor.
După ce şi-au încercat tot arsenalul de schingiuiri şi torturi asupra mea, au
improvizat un gen de “vârtelniţă”, m-au legat de mâini şi de picioare, la un loc, şi
au început să mă învârtă până când ameţeam, apoi mă băgau cu capul în wc şi
aruncau apă pe mine să-mi revin. După ce-mi reveneam începeau să mă bată din
nou la tălpi şi la fund şi mă puneau din nou şi mă învârteau până la leşin.
La acest sistem de tortură m-au ţinut o săptămână sau zece zile la rând.
Dacă au văzut că nu cedez, au schimbat metoda. Tălpile de la picioare îmi erau
numai carne vie; au început să mă bată la palme, mi-au dat sute de lovituri la
palme, până mi-a plesnit pielea şi ţâşnea sângele.
M-au pus să stau din nou câteva zile şi nopţi fără să mă lase să dorm. Mă
ţineau într-un picior şi cu mâinile ridicate, iar când mă prăbuşeam de durere şi
oboseală, călăii se năpusteau asupra mea şi mă băteau şi mă călcau în picioare.
Mai aveau şi alte metode de tortură, ne puneau, pe victime, să stăm unul în
spinarea celuilalt. Adică unul stătea cu fundul pe ciment, cu picioarele şi mâinile
întinse, iar celălalt stătea călare pe umerii celui de jos. Şi în felul acesta stăteam de
dimineaţa până seara, iar a doua zi schimbam, cel de jos trecea în spinarea celuilalt.
Care de care dintre călăi se întreceau în a născoci şi a inventa tot felul de
metode de tortură şi schingiuire.
Alteori se puneau să facă piramida cu noi: ne aşezau pe primii trei cu burta
pe ciment, cu mâinile şi picioarele întinse, apoi aşezau alţi trei peste ei, tot aşa
întinşi, până se făcea o piramidă din toţi, până la 10 rânduri.
Cei de jos, desigur, nu puteau să reziste şi începeau să ţipe în timp ce călaii
ce stăteau în jurul piramidei, îi loveau pe cei ce ţipau sau cădeau de pe piramidă.
Din acest lot de 14-16 victime câţi eram în camera morţii, parcă fiecare se
încăpăţânase să nu cedeze. Ţurcanu, după ce se făcea închiderea, venea în faţă
noastră şi ne întreba: “Care v-aţi hotărât să vă faceţi demascarea, bandiţilor?” şi
când vedea că nu I se răspunde îl apucau furia şi nebunia şi începea de la un capăt
să ne lovească cu pumnul, cu picioarele unde apuca şi nimerea, iar după el toţi

298
călăii, care mai de care cu mai multă barbarie ne băteau, dovedind, prin aceasta
fidelitatea faţă de Ţurcanu.
După ce se săturau bătându-ne la un loc, apoi ne luau pe rând şi ne duceau
în camera de tortură şi începeau din nou să ne schingiuiască sistematic pe fiecare.
La aceste schingiuiri individuale, mai aduceau întotdeauna, două sau trei
victime, să asiste şi în felul acesta să se înfricoşeze şi să cedeze.
Ţurcanu ne punea câte o bâtă în mână şi ne forţa să lovim şi noi în cei
schingiuiţi.
Aşa s-a întâmplat când lui Popescu Traian (zis Maca), Ţurcanu I-a pus bâta
în mână şi l-a obligat să-l bată pe Voicu Andreiescu. Numai că Popescu Traian a
îndrăznit să ia bâta şi s-o arunce înapoi lui Ţurcanu, cu furie amestecată cu dispreţ,
spunând: “Eu nu-mi voi lovi niciodată un camarad sau un prieten sau un frate de
suferinţă”. Bietul Popescu Maca va plăti scump acest curaj pentru că s-au năpustit
asupra lui Ţurcanu şi şleahta lui şi au început să-l schingiuiască, să-l lovească cu
ciomegele, cu picioarele şi cu tot ce le era la îndemână; din această schingiuire,
bietul Popescu Traian a ieşit cu piciorul rupt.
Nu pot să nu-mi amintesc de o altă scenă îngrozitoare la care am fost
martori toţi cei din camera morţii.
Am amintit că printre noi, era un băiat tânăr, între 18-20 de ani, ţăran de
pe lângă Alba Iulia, Florin Munteanu. Tot la Gherla era şi tatăl său întemniţat. Pe
Florin l-au adus la Gherla de la Canal, disciplinar, ca să-l îmblânzească. Acest
ţăran, acest fecior, adevărat vlăstar al lui Avram Iancu, era de o puritate sufletească
şi de un curaj încât dădea exemplu la toţi cei care l-au cunoscut, era de o demnitate
şi de o modestie specifică ţăranului român.
Eu l-am cunoscut pe Florin înainte de a ne aduce în camera morţii, s-a
apropiat mult de mine, a fost un ataşament reciproc.
Nu ştiam ce ne aşteaptă. Ne-am spovedit unul altuia şi din tot ce ne-am
mărturisit reciproc nu a reuşit Ţurcanu să smulgă de la noi nimic, cu toate torturile
la care am fost supuşi.
Am menţionat că Florin a fost adus de la Canal la Gherla pentru a-l trece
prin camera 99, crezând că aici, din acest suflet curat, vor reuşi călăii să facă o
unealtă de-a lor. Dar nu au reuşit.
Văzând Ţurcanu că Florin nu cedează la toate torturile şi schingiuirile la
care a fost supus până la ora aceea şi că nu a reuşit să scoată de la el nimic până în
acel moment, călăul s-a gândit la ultima încercare.
Se face închiderea, întotdeauna după acest ritual ştiam că urmează tot felul
de surprize diabolice, fie pentru toţi, fie numai pentru unul din noi. Acum e rândul
lui Florin.
Intră Ţurcanu în camera 99, de mână cu un deţinut în jur de 50 de ani. Ne
uitam toţi miraţi la el. Desigur, noi cei 14-15 “bandiţi” stăteam în poziţiile noastre
de supliciu, pe cimentul gol, cu picioarele şi mâinile întinse, ne uitam numai cu
coada ochiului, nu aveam voie să ne ridicăm privirea.
Ţurcanu ni se adresează: “Bandiţilor, care îl cunoaşteţi?” În momentul în
care am ridicat privirea l-am văzut pe Florin că se ridică şi aleargă spre deţinutul ce

299
se găsea lângă Ţurcanu; acesta se interpune şi-I spune lui Florin: “Banditule, treci
la locul tău! L-am adus pe tatăl tău, să te facă el să vorbeşti, dacă noi nu am reuşit”.
În acel moment, Ţurcanu îi spune lui badea Ilade, că aşa îl chema, să-şi
pălmuiască feciorul. Tatăl se uită la Ţurcanu şi-i spune acestuia, cu voce
tremurândă, printre lacrimi: “Cum să-mi pălmuiesc eu copilul ?, nu l-am pălmuit
nici când era mic, că n-a fost nevoie. Ţurcanu îi spune: “Îţi dau ordin să-l
pălmuieşti!” Şi-l împinge pe badea Ilade spre Florin. Cei doi, tată şi fiu, cad unul în
braţele celuilalt şi se îmbrăţişează şi zic: “Tată”, “Florine”. Ţurcanu şi călăii lui se
năpustesc asupra celor doi îmbrăţişaţi şi încep să-I calce în picioare, să-i lovească
cu picioarele, cu mâinile şi ciomegele, până când îi fac numai sânge, le curge
sângele din cap, din gură şi din obraz. Pe cele două victime le transformă într-o
masă moartă de carne şi aşa, după ce s-au săturat de hăcuit, călăii iau târât din
camera 99 în camera de tortură, unde au aruncat apă peste ei.
Toţi din cameră ne-am îngrozit, inclusiv cei care erau puşi să ne păzească,
fiind martori la această îngrozitoare scenă.
Cei care s-au întrecut în această scenă înspăimântătoare, au fost Vasile
Puşcaşu, Ţurcan, Mărtinuş, Livinschi şi Fux.
După acest spectacol îngrozitor, Ţurcanu dă ordin ca toată lumea să treacă
la culcare, iar nouă, “bandiţilor”, ni se adresează: “Luaţi aminte ce urmează pentru
voi toţi care nu vă hotărâţi să vorbiţi şi să vă faceţi demascarea. În cameră se
aşterne o atmosferă de prohod şi cred că nici unul din noi, în noaptea aceea, nu a
mai putut să aţipească, fiind stăpâniţi de acel coşmar îngrozitor. A doua zi
dimineaţă ne uitam pe furiş unul la altul şi ne întrebam la care din noi ne vine
rândul iar.
După consumarea şi a acestui spectacol îngrozitor, a cărui victimă căzură
tatăl şi fiul, Munteanu Ilade şi Florin, au urmat câteva zile de aşa zisă linişte, în
care timp Ţurcanu şi cu ai lui încercau să ne lămurească de ce sunt ei obligaţi să
facă această reeducare. Ei vor să ne ajute, să ne aducă pe drumul cel bun, de a
renunţa la convingerile noastre criminale, de luptă împotriva celei mai nobile
ideologii, care este comunismul.
Partidul Comunist, în mărinimia lui, ne iartă şi ne dă şansa să ne eliberăm
înainte de expirarea pedepsei, dar cu o singură condiţie de a renunţa definitiv la
trecutul nostru întunecat şi a merge pe drumul luminos al comunismului, pentru
aceasta trebuie să ne facem demascarea, să spunem tot ce am ascuns în ancheta de
la securitate, să-I demascăm pe toţi duşmanii poporului, iar pe şefii noştri care ne-
au dus pe drumul acesta întunecos să-i tragem la răspundere.
După această muncă de lămurire, Ţurcanu ne avertizează că este ultima
noastră şansă de scăpare: de a mărturisi tot şi a ne face demascarea, altfel nu vom
ieşi vii de aici.
Până la ora aceea trecuse circa o lună şi jumătate, poate două luni, timp în
care am fost supuşi la un arsenal întreg de metode de distrugere şi asasinare fizică
şi morală. Eram supuşi la cele mai umilitoare metode. Ne puneau să ne facem
necesităţile în gamelă, apoi peste fecale ne turnau, dimineaţa, terciul sau ciorba de
arpacaş la prânz şi ne puneau să stăm în patru labe şi să mâncăm “ca porcii” din

300
gamelă, fără lingură; dacă se întâmpla să verşi gamela cu fecale şi arpacaş te
puneau să strângi de jos cu limba. Mai procedau şi altfel. Ne turnau mâncarea
clocotită pe gură, astfel gura era numai răni şi arsuri.
După întâmplarea pe care am relatat-o, cu tata şi fiul, Florin a lipsit câteva
zile, dar la un moment dat a apărut din nou în camera 99. Nu ştiu ce s-a întâmplat
cu el, după ce a revenit în cameră nu-l mai băteau, dar el se manifesta ca un om
ciudat, nefiresc.
Sunt dus din nou la Ţurcanu prin camera de tortură şi acesta mi se
adresează: “Mai ai mult de gând să nu vorbeşti?”. Iar eu îi răspund: “Nu am ce să
vă spun”. De faţă era şi Vasile Puşcaşu şi Livischi, şi el li se adresează acestora:
“Ei, faceţi-l voi să vorbească”. Şi într-adevăr am fost pus din nou la tortură şi
schingiuiri.
M-au legat cu picioarele de cazanul de la wc, m-au spânzurat de picioare,
cu capul în jos şi au început să mă bată peste picioare şi fund, m-a bătut atâta
Vasile Puşcaşu încât mu-a rupt laba piciorului stâng, am început să urlu şi le-am
spus să se oprească că am să vorbesc.
Şi m-au lăsat în pace şi mi-au spusŞ “Ai timp de gândire, o zi, banditule!”.
A doua zi am fost dus din camera 99 într-o cameră vis-à-vis, singur în
cameră. Vine Ţurcanu la mine şi-mi aduce un creion şi coli de hârtie (de sac de
ciment). Şi-mi spune: “Banditule, vei scrie pe aceste hârtii tot ce ai ascuns la
Securitate, vei arăta pe toţi acei care v-au ajutat şi pe care-I ştii că-s duşmanii
poporului. După ce termini de scris, baţi în uşă şi vei fi lăsat în pace”. A plecat
Ţurcanu iar eu am rămas singur.
Văzându-mă singur în cameră, a început să pună stăpânire pe mine un
sentiment foarte ciudat, abia acolo am început să simt durerile fizice, mă durea tot
corpul, laba piciorului stâng mă durea îngrozitor, piciorul începuse să mi se
învineţească şi să se umfle, de fapt, tot corpul îmi era numai răni şi vânătăi.
Mă apucase o stare de disperare şi deznădejde, începuse să mă părăsească
suportul moral, forţele fizice mă părăsiseră şi ele, nu mai credeam în nimic.
Mă obseda gândul sinuciderii, mai încercasem o dată, la începutul
torturilor, dar nu am reuşit şi am plătit scump această încercare. De fapt nici nu
aveam posibilitatea de a face acest lucru. Nu aveam cu ce şi cum să-mi curm zilele.
Mă gândeam ce să scriu, cum să scriu?
Cum să-I denunţ pe cei pe care nu a reuşit, cu toate metodele, să-i afle
Securitatea de la mine ?
Cum să-mi denunţ fraţii, cumnaţii şi pe toţi cei care mă adăposteau prin
case, prin poduri şi caselor, acolo unde mă întâlneam cu soţia?
Cum să-I denunţ pe cei ce mă ajutau cu hrană şi alte ajutoare?
Erau tot atâtea semne de întrebare şi răspunsuri care trebuia să le dau.
Forţele fizice mă părăsiseră, corpul nu mai rezista la torturi. Trecuseră,
cred, două luni, nici nu mai aveam noţiunea timpului.
Uşa camerei se deschide şi intră în celulă Livinschi şi-mi aduce o gamelă
cu arpacaş şi o felie de pâine şi-mi zice:”Mănâncă, banditule, deşi nu meriţi să ţi se

301
dea de mâncare!”. “Ai început să scrii?” , mă întreabă. Şi eu îi răspund:”Nu că nu
pot să scriu, mă doare mâna”. “Ai să poţi”, îmi răspunde şi pleacă.
Nu după mult timp vine Ţurcanu, mă întreabă şi el dacă m-am apucat de
scris. Îi răspund şi lui acelaşi lucru şi-i arăt mâinile, ca-mi sunt umflate şi nu pot să
scriu.
Pleacă Ţurcanu şi rămân în continuare singur. Laba piciorului stâng mă
durea îngrozitor. Lângă tinetă era o cârpă murdară, o iau şi urinez pe ea şi îmi
înfăşor laba piciorului stâng acolo unde îmi era ruptă. După ce mi-am făcut acest
pansament, cu cârpa îmbibată în urină, durerile parcă au început să mai slăbească.
Şi aşa s-a încheiat această zi fără să scriu vreun rând. Seara m-au dus din nou în
camera 99, la culcare.
Aici, în această cameră, parcă iar a pus stăpânire pe mine, teama, groaza că
voi fi din nou torturat.
În noaptea aceea, l-au bătut crunt pe Radu Ciuceanu.
Radu Ciuceanu fusese trecut prin “Reeducare” încă de la Piteşti, dar l-au
adus la Gherla şi l-au băgat din nou în camera morţii, că a îndrăznit să desconspire
Reeducarea din Piteşti. Pentru acest motiv a plătit scump. În ziua următoare am
fost dus din nou în camera respectivă pentru a mă apuca de scris. Şi într-adevăr am
început să scriu. Dar ce scriam?
Am început să dau nişte nume fictive. Cunoşteam numele unor activişti de
partid şi al unor persoane care ocupau anumite funcţii politice prin Panciu şi în jur.
Îmi venise această idee, parcă un gând interior mă îndemna să fac acest lucru. Şi
am improvizat 15-20 de declaraţii.
Vin şi mî controlează Ţurcanu şi cu Livinschi şi-I văd că se uită pe
declaraţii cu oarecare satisfacţie.
Îmi spun să închei fiecare declaraţie cu următoarea frază: “Dau această
declaraţie nesilit de nimeni şi pe propria mea răspundere”
Până când am scris declaraţiile a durat câteva zile, timp în care stăteam
numai în această cameră, iar noaptea dormeam în camera 99, zisă camera morţii.
Din cei care fusesem băgaţi de la început în camera morţii începuseră să se
mai împuţineze, probabil că erau duşi şi ei în alte camere pentru a-şi face
demascarea.
Terminasem declaraţiile şi mă gândeam, care ce vor face cu aceste
declaraţii? Îi vor aresta pe acei despre care am declarat?
Când m-am hotărât să fac acest lucru, m-am gândit că va trebui să mă
înfăţişez cu ei şi atunci voi spune adevărul, voi arăta în ce condiţii am dat aceste
declaraţii.
Am spus că Ţurcanu şi Livinschi erau cei care îmi verificau declaraţiile şi
în una din zile le-am spus că nu mai am ce scrie, am terminat.
Ţurcanu îmi spune: “Banditule, gândeşte-te bine, să nu-ţi scape nimic, o
luăm de la capăt”. Mi-a luat toate declaraţiile Ţurcanu şi-i spune lui Livinschi să
mă ducă în camera 99 şi să fiu supravegheat îndeaproape, dar fără să mai stau în
poziţia de bandit, cu picioarele întinse pe cimentul gol, adică în poziţia de supliciu.

302
 Acum aşteptam cu înfrigurare, dar oarecum şi satisfăcut că am reuşit să nu
desconspir ceea ce reuşisem să nu dezvălui la securitate, aşteptam cu resemnare
ceea ce va urma.
În acest interval făceau presiuni mari asupra lui Zota Vasile şi Gioga
Parizianul, doi macedoneni, ce au avut şi ei legături cu grupul de rezistenţă din
Babadag. Şi de la ei vroiau să afle legăturile care l-au avut şi ce nu au reuşit să
scoată de la ei anchetatorii Securităţii.
În această perioadă de aşa zisă relaxare, în care mă aflam, mă puneau
împreună cu alţii din cameră, Paul Caravia, Radu Ciuceanu, Duduţa Petru şi
Anghel Avram, să spăl holul camerei 99. Din acest hol sau un fel de anticameră se
putea vedea printr-o uşă mare cu gratii pe pasarelă. La un moment dat văd că doi
deţinuţi aveau rufe curate în braţe şi gardianul trecea de la celulă la celulă, împărţea
lenjeria din braţele celor doi deţinuţi.
Spre marea mea surpriză descopăr că unul din aceşti deţinuţi nu era altul
decât un văr bun al meu, din satul meu natal, Gorneşti-Mureş. Ne-am recunoscut
reciproc, ne-am privit lung, dar nu am schiţat nici un gest, să nu ne trădăm. Nu-mi
dădeam seama, nu puteam bănui de ce era arestat. Ca să aflu mai târziu motivul
arestării. Făcea parte dintr-o sectă religioasă, “Martorii lui Iehova”, pentru acest
motiv a făcut şapte ani de închisoare.
Tot în această perioadă îl zăresc pe celular şi pe Tudose Grigore în echipa
care împărţea mâncarea pe celular. Era folosit ca planton. Am amintit că printre noi
cei 14-15 osândiţi, era şi un tânăr maghiar, pe nume Attila, care făcea parte dintr-o
organizaţie de elevi maghiari din Oradea. Într-o zi îl aduc în cameră pe un fost
coleg al lui, din lot, care spuneau că este şeful grupului lor. Când s-au văzut cei doi
faţă în faţă au rămas uluiţi. Ţurcanu I se adresează celui adus (nu-I reţin numele) şi-
I spune pe nume:”Lămureşte-l tu pe banditul de Attila că nu are rost să nege, că tu
ai spus tot”.
Acesta i se adresează colegului:”Attila, vorbeşte, căci eu am spus tot, am
trecut şi eu prin ce treci tu acum, nu vei putea rezista. Ţurcanu îi spune colegului
lui Attila să-i dea două palme. Acesta se execută şi-i dă două palme bune colegului
său şi-i spune lui Attila:”Să nu mă obligi să te bat mai tare”. Attila rămâne uluit, iar
pe colegul lui, Ţurcanu îl dă în primire lui Puşcaşu Vasile să-l ducă în celula lui.
Bietul Attila, după acest şoc cu colegul lui, se hotărăşte să facă demascarea.
Din acest lot de osândiţi, cel mai tânăr era Mândru – numele cel mic nu-l
reţin, avea numai 16 ani, intrase în închisoare la 14-15 ani. Şi acest copil a fost
supus la cele mai sălbatice torturi, fără să-I fie cruţată tinereţea. A fost supus la
toate umilinţele. Pus să-şi mănânce fecalele, să-şi facă nevoile în gamelă apoi să I
se pună arpacaşul peste fecale şi să-l oblige să mănânce în patru labe ca porcii, fără
lingură.
Acest copil a dat dovadă de multă credinţă şi demnitate. Nu-i cunosc
motivul arestării, dar făcea parte şi el din zecile de mii de tineri care şi-au sacrificat
copilăria să-l apere pe Hristos şi neamul românesc.
L-am întâlnit după revoluţie, amprenta camerei morţii i-a rămas adânc
întipărită în fiinţa lui şi în suflet.

303
 În intervalul acesta, de la data terminării anchetei mele de către Ţurcanu
(aşa zisa demascarea parţială, căci nu-mi făcusem demascarea propriu-zisă), acum
îi punea pe alţii, să-şi batjocorească mamele, surorile şi toată familia; de la mine
aveau sarcina mai întâi să scoată faptele tăinuite, prin care puteau să facă noi
arestări în rândul vrâncenilor şi să însceneze un nou proces, pe care de fapt îl
urmăreau; după ce-şi atingeau acest obiectiv, celelalte obiective ale asasinării mele
morale, ale uciderii sufletului meu, desigur că îl vor atinge; aşa credeau ei; din
această cauză, în acest interval, trăiam nişte stări sufleteşti deosebite, aveam nişte
presimţiri ciudate, nu mai puteam dormi, eram tot timpul frământat şi agitat. Parcă
doream să fiu în continuare alături de cei care mai erau chinuiţi şi torturaţi, parcă
chinurile lor le suportam mai greu. Trecuseră două zile, timp în care Ţurcanu nu-şi
făcuse apariţia în camera 99, nici ceilalţi aghiotanţi ai lui, Puşcaşu Vasile,
Livinschi, Bek şi Fux. Ostilităţile în aceste zile erau conduse de Mărtinuş.
În ziua care a urmat acestui interval, la apelul de seară, văd că vine toată
suita. De obicei, numărătoarea de seară se făcea de ofiţerul de serviciu şi de cei doi
gardieni, care se schimbau, iar de data aceasta îl văd pe comandantul închisorii,
căpitanul Gheorghiu, însoţit de ofiţerii politici, locotenentul Avădanei şi Ciumaşu.
Noi toţi din cameră eram aliniaţi pentru apel, căpitanul Gheorghiu şi Avădanei trec
prin faţa noastră şi ne întreabă dacă nu avem nimic de raportat.
Căpitanul Gheorghiu se opreşte în faţa mea şi mi se adresează:”Parcă vrei
să ne raportezi ceva?”. Eu îi răspund mirat că nu am nimic de raportat. Şi căpitanul
Gheorghiu îmi răspunde:”Mi s-a părut, bine”. Şi au plecat uitându-se lung la mine.
În acel moment mi-am dat seama că urmează pentru mine un nou val de
chinuri şi suferinţă. Am simţit privirile celor din cameră, care mă compătimeau.
Închiderea nu se terminase încă, pe celular, pe ultimul etaj, se mai auzeau zăvoarele
deschizându-se şi închizându-se, când în cameră intră Vasile Puşcaşu, vine la mine
şi-mi spune: “Banditule, vino cu mine!”. Nu-l mai auzisem de mult folosind
cuvântul “bandit”, la adresa mea. I-am privit în ochi pe cei rămaşi şi am plecat din
camera 99, din camera morţii. Nu voi mai reveni niciodată în ea, dar voi cunoaşte
alte camere, mai îngrozitoare şi mai chinuitoare.

CAMERA NEBUNILOR ŞI CAMERA CHINEZEASCĂ

Am ieşit din camera 99 urmat de Vasile Puşcaşu şi mergeam pe aceiaşi

parte până în dreptul camerei 97, uşa camerei era deschisă. Mă uit în cameră şi îl
văd pe Ţurcanu care-mi spune:”Hai, intră, banditule”.
Camera 97 era o celulă mai mare, cu prici din scânduri, nu erau paturi de
fier. În această cameră, Ţurcanu era cu toată suita lui de călăi, mai puţin Mărtinuş.
Erau Livinschi, Popa Tanu, Morărescu, Fux, Vasile Puşcaşu, Jubereanu etc.
În cameră mai erau şi alţii, adică alte victime, dar acestea erau băgate sub
prici, la şerpărie, stăteau dezbrăcaţi pe cimentul gol.
Printre victime i-am găsit aici pe Munteanu Florin, Attila, Paul Caravia,
Amariei, Soare Ioan şi alţii de care nu-mi mai amintesc.

304
 Cum am intrat înăuntru, uşa camerei se închide, iar Ţurcanu mi se
adresează:”Banditule, ţi-ai bătut joc de noi!” şi se repede la mine şi-mi arde câţiva
pumni peste cap şi în stomac de mă prăbuşesc la pământ. Se reped şi ceilalţi călăi
asupra mea, Ţurcanu le spune:”Opriţi-vă”. Îi scoate pe ceilalţi de sub prici şi li
adresează: “Ştiţi ce a făcut banditul acesta? Şi-a bătut joc de noi şi de clasa
muncitoare. În loc să-i demaşte pe bandiţii de afară care au mai rămas şi nu au fost
arestaţi şi uneltesc în continuare împotriva clasei muncitoare, a spus numai de
membrii de partid, că aceştia i-au alimentat şi le-au procurat muniţii şi arme pentru
banda lor din Vrancea”.
Şi-i întreabă Ţurcanu, ce părere au? Vasile Puşcaşu îi răspunde:”Lasă-l pe
mâna noastră, că de aici nu iese el până nu ne spune şi ţâţa care a supt-o de la
măsa”.
Ţurcanu îmi dă ordin să intru sub prici până a doua zi, dimineaţă, ca să am
timp să mă gândesc şi-mi spune:”Dacă mâine nu vei vărsa tot din tine, vei fi scos
din această cameră cu picioarele înainte”.
Am intrat sub prici la şerpărie şi m-am nimerit lângă Munteanu Florin şi
acesta s-a apropiat cu spatele de spatele meu. Toată noaptea i-am simţit şi căldura
trupului şi a sufletului acestui fiu de ţăran neprihănit.
Nu aveam voie să vorbim între noi, dar le-am simţit comuniunea
sufletească la toţi cei osândiţi, simţeam sufletele lor. În această beznă şi tăcere de
iad, mai pâlpâia, în fiinţa lor, dragoste şi lumină. Am simţit că nu sunt singur şi că
Dumnezeu nu m-a părăsit.
A doua zi dimineaţă, când s-a dat deşteptarea, ni s-a dat voie să ieşim din
şerpărie. Erau plini de toate nevoile, căci în timpul nopţii nu aveai voie să-ţi faci
necesităţile, erau plini de urină şi unii şi de fecale. Ştiam care ne era soarta în
asemenea situaţie.
Ţurcanu cu suita lui de călăi nu au stat cu noi în noaptea aceea, aici eram
păziţi de plantoane, desigur foste victime ca şi noi, care nu au putut rezista şi au
trebuit să accepte situaţia de unelte ale călăilor. Călăii dormeau în camere speciale,
unde aveau condiţii privilegiate pentru serviciile ce le făceau asasinilor neamului
românesc.
Camera 97 avea un regim special, aici nu am văzut decât figura gardianului
de serviciu, a lui Corcodeanu, această bestie cu chip de om, care era tot atât de
sadic ca şi Ţurcanu.
Gardianul Corcodeanu era folosit numai acolo unde nu aveau acces toţi
gardienii, el şi încă unul la fel de bestie, al cărui nume nu-l reţin. Aceşti doi
gardieni făceau de serviciu în dreptul camerelor de exterminare. Aici, în camera 97,
nu s-a făcut niciodată deschiderea şi nici închiderea oficială, aici în aceste camere
se ascundea un alt mister. Aceste costatări le-am făcut în scurtul timp de care îmi
mai aduc aminte că l-am petrecut în camera 97, căci după foarte puţin timp nu-mi
voi mai aduce aminte cât am stat şi ce s-a întâmplat cu mine în această cameră
bestială.

305
 MOMENTUL FATAL

Intră Ţurcanu cu toată suita lui de călăi, sunt scos de sub prici, şi le spune
şi celorlalţi să iasă. Ieşim cu toţii.
Se apropie de mine călăul, mă prinde de bărbie şi-mi spune:”Te-ai hotărât,
banditule, să vorbeşti şi să spui adevărul? Că până acum ne-ai minţit şi ţi-ai bătut
joc de noi”.
M-am uitat drept în ochii lui, şi poate niciodată nu l-am privit şi nu l-am
înfruntat cu atâta dispreţ ca atunci. În momentul acela am simţit că mă detaşez de
pământ şi de viaţă şi I-am răspuns:”Nu am ce să vorbesc şi ce să vă spun, mă puteţi
omorî”.
În acel moment l-am văzut şi l-am auzit scrâşnind din dinţi şi s-a năpustit
asupra mea, şi după el toţi călăii.
M-am prăbuşit şi am fost călcat în picioare, care de care mă loveau cu mai
multă sete şi sălbăticie.
M-am trezit cu capul în hârdăul cu fecale şi-mi turnau apă în cap. Pentru o
clipă m-am trezit, şi-l aud pe Ţurcanu că-mi ordonă să-mi bag mâinile în hârdău şi
să mănânc fecale, că altfel mă omoară.
În acel moment am mai avut luciditatea şi tăria să-I spun:”Nu mănânc
fecalele altuia, pe ale mele le-am mâncat”.
Şi apoi nu mai ştiu ce s-a întâmplat cu mine. Acela a fost momentul fatal,
din clipa aceea nu mai ştiu ce s-a întâmplat. Nu ştiu când am fost dus în camera
“nebunilor” şi cât am stat aici. Ştiu doar că m-am trezit aici, eram patru inşi în
această cameră căreia îi spuneau “camera nebunilor”.
De un singur nume îmi aduc aminte din această cameră, de unul Ţoia,
numele cel mic nu-l cunosc.
După ce mi-am revenit, mi-am dat seama de acest Ţoia care se plimba tot
timpul, uneori nici noaptea nu dormea, se plimba iar unul din ceilalţi doi stătea tot
timpul cu pătura pe cap şi râdea în continuare.
Am aflat mai târziu că acesta era inginerul Nonu Sasu, pe care l-am mai
întâlnit la Jilava în 1955, şi de care voi vorbi la timpul potrivit.
Am spus că nu ştiu cum am ajuns în camera nebunilor, ştiu numai că după
ce mi-am revenit am fost luat din camera aceasta şi dus în altă cameră, în camera
98, perete în perete cu camera 99, de fapt era între cele două camere, a nebunilor şi
camera morţii.
În această cameră m-a dus Livischi, am stat aici singur şi nu-mi dădeam
seama ce mi se pregăteşte. În cameră erau două capre de lemn, iar pe aceste capre
erau fixate două scânduri late de circa 40 cm amândouă, iar în perete era fixat un
belciug de fier.
În starea sufletească în care mă găseam nu puteam să realizez ce se
întâmplă, eram foarte deprimat sufleteşte, căzusem într-o deznădejde totală, nu mai
aveam nici o forţă fizică şi morală. Simţeam dureri în tot corpul, fundul îmi era
numai carne vie, mă dureau îngrozitor coasta şi piciorul care îmi era rupt.

306
 În această stare de deznădejde îmi aşteptam sfârşitul; întins pe scândurile
de pe cele două capre de lemn, am adormit.
La un moment dat, simt că cineva mă zgâlţie şi mă trezesc din această
amorţeală în care mă găseam.
Văd în jurul meu trei inşi, ca prin vis aud din gura lui Ţurcanu, dând ordine
celor de lângă el.

CELULA CHINEZEASCĂ

Livinschi şi Vasile Puşcaşu îmi leagă mâinile la spate cu o frânghie, mă

aşază cu fundul şi picioarele întinse pe cele două scânduri fixate pe caprele de lemn
şi mă leagă cu picioarele de aceste scânduri. La mijloc, la brâu, mă leagă cu un fel
de centură improvizată, cu un cârlig de fier şi mă agaţă de belciugul de fier din
perete.
Prin acest cârlig şi belciug eram lipit de perete, nu puteam să fac nici o
mişcare, la stânga, la dreapta sau înainte. Deasupra capului, în plafon au fixat un
bidon cu apă rece care avea două orificii în fundul bidonului prin care cădeau
picăturile de apă, cu intermitenţă, în creştul capului meu.
După ce au pregătit tot şi s-au asigurat că nu pot face nici o mişcare, au
turnat apă în bidon. Şi au început să-mi cadă picăturile în creştet. S-a uitat la mine,
să vadă cum reacţionez la picăturile de apă, apoi m-au scuipat, m-au înjurat şi mi-
au spus cuvinte murdare la adresa mamei. Ţurcanu a adăugat:”Acum să te văd
erou, banditule”.
Uşa celulei s-a auzit închizându-se, iar eu ţipam şi mă zbăteam, simţeam
că-mi zboară creierul din cap, simţeam ca un curent electric ce trece prin fiinţa
mea.
Nu ştiu cât a durat şi ce s-a întâmplat cu mine în celula chinezească, au
ştiut numai Ţurcanu, Livinschi şi Vasile Puşcaşu cât m-au chinuit, dar ei nu mai
sunt ca să vorbească, ci şi-au primit răsplata pentru bestialitatea lor. Clasa
muncitoare a ştiut să le răsplătească devotamentul lor.
Poate ştie căpitanul Gheorghiu şi locotenentul Avădanei, dacă mai trăiasc,
cât m-au ţinut şi ce am făcut în celula chinezească.
Ştiu numai că într-o zi m-am trezit ţipând şi strigând:”Să fiu lăsat în pace,
să nu mă omoare”. Mă zbăteam, iar mâinile îmi erau prinse şi o voce blândă mă
liniştea şi îmi spunea:”Linişteşte-te, Mihai, linişteşte-te, că s-a terminat cu Ţurcanu
şi cu toţi călăii care te-au chinuit”.
Vocea aceasta blândă era a doctorului Petrică Marinescu, care stătea lângă
mine pe marginea patului. El mă prindea de mâini şi mă mângâia şi încerca să mă
liniştească.
Nu ştiu după cât timp mi-am revenit din zvârcoliri şi ţipete, dar m-am trezit
cu această imagine, a figurii doctorului Marinescu şi de la el am aflat că sunt în
infirmerie şi că el are grijă de mine. De la doctorul Marinescu am aflat că am fost
adus la infirmerie de circa o lună şi ceva şi că atunci când m-au adus aici eram în

307
stare de inconştienţă şi că eram plin de toate necesităţile biologice, eram ud şi plin
de fecale de sus până jos.
De la el am aflat cum ţipam şi cum îmi strigam soţia şi copilul:”Lucica,
Toader, Lucica, Toader, nu mă lăsaţi, că mă omoară călăii”. Şi apoi începeam să
plâng.
Toate acestea, după ce am început să-mi revin, mi le-a povestit doctorul
Petrică Marinescu şi mi-a spus tot el că s-a terminat cu Reeducarea, că Ţurcanu cu
mai mulţi torţionari au fost luaţi din Gherla şi duşi la Bucureşti.
Am început şi eu să-mi amintesc încet, încet, să-mi reamintesc de camera
nebunilor, de celula chinezească şi de tot ce s-a întâmplat cu mine în camera 99.
După ce am început să-mi revin şi să mă refac moral şi fizic, am fost luat din
infirmerie şi dus în camera 101.
Camera 101 se găsea pe acelaş palier cu camera 99, în partea opusă, cu
geamurile care dădeau spre oraş. Printre obloanele de lemn ce se găseau fixate la
geamurile cu gratii puteai să priveşti spre oraş şi spre cimitirul oraşului şi al
închisorii.

308
 IMPLICAREA ORGANELOR M.A.I ÎN PROCESUL DE
REEDUCARE. CAZUL PITEŞTI (1949-1951)
Andrea FÜRTÖS
(Muzeul Memorial Sighet, Romania)

Î
n perioada 1949-1952 în spaţiul concentraţionar românesc are loc un
fenomen de o raritate, dar şi de o gravitate extremă: procesul de reeducare
a deţinuţilor politici prin metode de teroare. Presiunea maximă s-a
exercitat în special asupra studenţilor, în marea lor majoritate, membri al Mişcării
Legionare, pentru ca într-o a doua fază ea să fie extinsă şi asupra altor categorii
sociale.
Începutul acţiunii se plasează în penitenciarul Suceava la sfârşitul anului
1948 şi începutul anului 1949. în această fază ea a fost lipsită de violenţă, vizându-
se mai ales însuşirea doctrinei marxiste prin lecturi şi dezbateri pe marginea
materialelor propagandistice. Acţiunea din penitenciarul Suceava era cunoscută
atât de conducerea locală a închisorii cât şi de Direcţia Generală a Penitenciarelor.
Acest lucru este important de subliniat atunci când se analizează reţiunile care au
determinat concentrarea studenţilor – în majoritatea lor foşti legionar – la
închisoarea din Piteşti. Pentru că, odată cu transferarea studenţilor va fi „mutată”
aici şi acţiunea de „reeducare”. Însă aici ea va deveni „demascare” schimbându-se
atât metodele folosite cât şi scopurile urmărite. Metodele paşnice au fost înlocuite
cu cele violente prin care s-a încercat să se obţină de la deţinuţi o serie de date pe
care aceştia nu le-au declarat cu ocazia anchetelor.
Acum autorităţile au trecut de la atitudinea de tolerare a acţiunii (cazul
„reeducării” de la Suceava) la una de implicare şi direcţionare a ei. Alături de
conducerea şi personalul închisorii din Piteşti, care a oferit „reeducatorilor” tot
sprijinul, conducerea MAI va fi şi ea implicată. Pe lângă o serie de ofiţeri politici şi
inspectori de la Bucureşti, un rol important în cadrul acţiunii de reeducare l-a
deţinut însuşi directorul general al Direcţiei Generale a Securităţii Poporului,
generalul Gheorghe Pintilie. Sursele arhivistice consultate confirmă acest lucru
care apăruse ca o ipoteză în mai multe contribuţii venite dinspre memorialistică.
Atitudinea autorităţilor faţă de această fază a procesului de
reeducare/demascare este sugestiv exprimată în procesul-verbal de anchetă luat lui
Pop Cornel, unul dintre membrii grupului Ţurcanu:
„- Ce poziţie au adoptat organele administrative atât din închisoare cât şi
din afară faţă de acţiunea de aşazisă demascare de la penitenciarul Piteşti?
- (...) au adoptat o poziţie de amestec direct iar mai târziu una de sprijinire
şi
favorizare atât a acţiunii cât şi a elementelor care o conduceau”.1

309
 La nivelul penitenciarului Piteşti – trecând peste acţiunile gardienilor
influenţaţi
de atitudinea şefului lor – se remarcă atât directorul Alexandru Dumitrescu şi
ofiţerul politic Marina cât şi Mihai Mircea şi Marin Iagăru de la Biroul de Inspecţii
al penitenciarului.
Implicarea lui Alexandru Dumitrescu 2 în acţiunea de „demascare” este evidentă,
acest lucru fiinde recunoscut şi cu ocazia „procesului organizat de autorităţile
comuniste în 1954. o dată cu venirea grupului Ţurcanu la Piteşti, Dumitrescu
Alexandru îi va asigura acestuia o serie de facilităţi , în schimbul unor
informaţii despre activitatea deţinuţilor – atât din exterior cât şi din penitenciar – şi
racolare de informatori. 3
Directorul Dumitrescu a declarat că aceste informaţii „o parte le-a trimis
Direcţiei Generale a Penitenciarelor şi o altă parte regiunii de securitate Piteşti,
iar cele ce privea penitenciarul Piteşti le-a oprit” 4.
Referitor la directorul Alexandru Dumitrescu, referatul cuprinzând
rezultatul cercetărilor efectuate asupra „grupului de legionari în frunte cu Ţurcanu
Eugen”5 preciza: „Dumitrescu Alexandru a repartizat deţinuţii în camere în
penitenciar în scopul desfăşurării acţiunii de aşa-zisa demascare. A semnat
procesul verbal de constatare a morţii deţinutului Şerban Gheorghe, mort în urma
bătăilor deşi ştia că acest proces verbal este fals. De asemenea a mai ştiut că
doctorul penitenciarului Ionescu M. Ioan a pus diagnostice false pentru toţi
deţinuţii care au murit din bătaie, a admis acest lucru şi nu a raportat în scris
numănui, însă din declaraţiile doctorului Ionescu M. Ioan, sanitarul Cioltar Ion,
slt. Mircea Mihai, slt. Dina Florea, Lăzăroiu Nicolau, Enache Marin, Mândruţă
Gheorghe, Ciobanu Gheorghe şi Nistor Gheorghe, reiese că Dumitrescu
Alexandru a dat ordin de a se pune diagnostice false pe actele de înmormântare
ale deţinuţilor ce au decedat în urma bătăilor în acţiunea de aşa-zisă demascare şi
că a ordonat gardienilor şi miliţienilor să bată deţinuţii, el însuşi făcând acest
lucru.
În scopul extinderii acţiunii de aşa-zisă demascare şi late penitenciare din
ordinul lui Nemeş Iosif şi Sepeanu Tudoe a transferat fără aprobarea Direcţiei
Generale a Penitenciarelor din deţinuţii legionari la penitenciarul Tg. Ocna
(Pătrăşcanu Nuţi şi Munteanu Eugen) şi doi la oraşul Stalin (Prisăcaru Adrian şi
Sobolevschi Maximilian)”6.
După cum rezultă din ultima parte a documentului mai sus citat, directorul
Alexandru Dumitrescu a fost doar o piesă dintr-un ansamblu mai vast sau, aşa cum
se afirmă că ar fi spus el însuşi la Jilava – după ce a fost arestat, „numai un
instrument în mâna altora”7.
Marina Ioan a fost trimis în luna septembrie 1949 la penitenciarul Piteşti ca
„referent operativ, şef al biroului operativ”8. Ţurcanu a declarat că de obicei
acesta asista la ordinele date de directorul Dumitrescu, iar în plus „pe baza
ordinelor arătate mai sus îmi arăta mai în amănunt cum să le pun în practică în
anumite împrejurări”9. Ţurcanu a declarat că de obicei acesta asista la ordinele
date de directorul Dumitrescu, iar în plus „pe baza ordinelor arătate mai sus îmi

310
arăta mai în amănunt cum să le pun în practică în anumite împrejurări”9. Ţurcanu
a declarat în ianuarie 1950 că Dumitrescu şi Marina i-au spus că „nu-i interesează
câţi ochi sar” deşi directorul Dumitrescu îl avertizase să aibă grijă „să nu se dea
lovituri în organe care ar cauza moartea, dar că la fund şi la tălpi pot să-i bat
până sare carnea bucăţi în tavan”10.
Locotenentul Mihai Mircea 11, şeful Biroului Inspecţii din penitenciar şi
Iagăru Marin12 (ajutorul acestuia) sunt alte două persoane din cadrul
penitenciarului implicate în acţiunea de reeducare/demascare. Cei doi erau oameni
de încredere ai colonelului Sepeanu – şef al serviciului inspecţii din Direcţia
Generală a Penitenciarelor – care, potrivit afirmaţiilor lui Ţurcanu, i-ar fi cerut la
întâlnirea din iunie 1950 – să rupă legătura cu directorul Dumitrescu13 şi să ţină
legătura cu cei doi socotiţi de colonelul Sepeanu „băieţi de încredere sută la
sută”14.
În perioada desfăşurării acţiunii de reeducare în penitenciarul Piteşti au
avut loc o serie de inspecţii efectuate de diferite personaje din conducerea
Ministerului Afacerilor Interne. Ele arată clar faptul că acţiunea era nu doar
cunoscută la nivel central, ci şi orientată în direcţia dorită.
Printre cei care au inspectat penitenciarul Piteşti apare numele lui Marin
Jianu , ministru adjunct în Ministerul Afacerilor Interne. Cu ocazia inspecţiei din
15

februarie 1950, Marin Jianu le-a vorbit celor care se ocupau de reeducare despre
modul în care trebuie continuată munca: „la început cu bătaie pentru intimidare”
cerându-le totodată totală discreţie în privinţa metodelor cât şi a lucrurilor
discutate16. Referitor la această inspecţie, semnificativ este un fragment din
declaraţia lui Popa Alexandru: „Cu această ocazie dl Marin Jianu a inspectat toate
camerele din acest penitenciar în care erau încarceraţi deţinuţi. Când d-sa a venit
la Camera nr.4 de pe Secţia Spital, cameră în care se află deţinuţii care fuseseră
bătuţi sub conducerea lui Ţurcanu Eugen, în cadrul aşa-zisei acţiuni de demascare
dând cu ochii de deţinutul Bălănescu – la care erau vizibile urmele bătăii, având
capul deformat şi umflat, iar faţa vânătă, d-sa l-a întrebat pe acesta ce-a păţit, la
cari Bălănescu - aşa cum fusese învăţat să spună – a răspuns că a căzut pe ghiaţă
la closet şi s-o lovit la cap. La acest răspuns dl –marin Jianu s-a întors către Dl
Comandant Ciobanu – din paza penitenciarului, care-l însoţea – şi e-a spus
acestuia, râzând:«Să luaţi măsuri, să spargeţi ghiaţa de la closet.» Menţionez
faptul că d-sa ştia bine că Bălănescu nu căzuse pe gheaţă şi că fusese bătut
deoarece în penitenciarul Piteşti closetele sunt interioare, prevăzute cu calorifer şi
afară de aceasta în luna februarie 1950 timpul era călduros, neexistând zăpadă
sau gheaţă în afara clădirii şi deci cu atât mai puţin în interiorul clădirii”17.
Marin Jianu va continua să se intereseze de mersul acţiunii cât şi de
rezultatele ei şi după „transferarea” metodei la Gherla.
Un alt personaj care cunoştea şi susţinea procesul de reeducare a fost
Nemeş Iosif,18 fostul şef al serviciului operativ din Direcţia Generală a
Penitenciarelor. Referitor la acest personaj raportul privind cercetările efectuate
asupra grupului Ţurcanu afirmă printre altele:”Pe la începutul lunei aprilie 1949 a
venit la penitenciarul Piteşti Nemeş Iosif care pe atunci era şeful serviciului

311
operativ din D.G.P. care i-a spus (lui Alexandru Dumitrescu subl.n.) ca în viitor să
nu mai trimită la nimeni material informativ, nici chiar Securităţii Piteşti ci numai
lui şi după ce a stat de vorbă cu Ţurcanu Eugen i-o mai spus lui Dumitrescu
Alexandru să-l folosească mai departe deoarece este băiat bun şi descurcăreţ (...).
Pe la începutul lunei aprilie 1949 a venit pentru a patra oară la penitenciarul
Piteşti, Nemeş Iosif care vorbind cu Dumitrescu Alexandru, Marina Ion şi deţinutul
legionar Ţurcanu Eugen le-a dat ordin ca deţinuţii să înceapă să se demaşte între
ei”19.
În urma acestui fapt „Nemeş Iosif primise material informativ pe care le-a
predat organului său superior”20. Merită reţinută şi informaţia existentă în
interogatoriul lui Sobolevschi Maximilian (dace parte din grupul Ţurcanu)
referitoare la inspectorul Iosif Nemeş: „La 23 sau 24 februarie 1950 am fost scos
împreună cu Prisăcaru şi dus la directorul Dumitrescu unde de faţă erau Insp.
Nemeş, Dumitrescu şi Ţurcanu Eugen. Insp. Nemeş ne-a propus să desfăşurăm
activitate informativă în penitenciarul Braşov (...). Domnul inspector Nemeş ne-a
întrebat dacă mai credem că suntem în stare ca în alt penitenciar să aflăm de la
nişte persoane, ne-a dat de înţeles că necondamnate, activitatea legionară ce
aceştia au dus-o în afară şi în penitenciarul respectiv”21.
Aceste afirmaţii sunt confirmate de declaraţia din 19 aprilie 1954 a lui
Eugen Ţurcanu care afirmă că: „De la dl insp. Nemeş am primit ordin de a-i
recomanda două elemente pe care să le poată folosi într-o muncă de informare şi
eu am recomandat pe Presecaru Adrian şi Sobolevschi Maximilian care au fost
chemaţi acolo şi a stat cu ei de vorbă”22. Aceste documente evidenţiază clar rolul
de executant care îi era rezervat lui Ţurcanu întrucât direcţiile şi formele acţiunii
erau stabilite de cu totul alte persoane. Nu întâmplător şi informaţiile parvenite din
acţiunea de reeducare trebuiau predate doar anumitor persoane considerate a fi de
încredere şi care, la rândul lor, trebuiau să le predea „organului superior”.
Printre personajele MAI legate de procesul de reeducare din penitenciarul
se găseşte şi col. Sepeanu Tudor23 care în mai 1950 a fost numit şef al serviciului
inspecţii din Direcţia Generală a Penitenciarelor, cu gradul de inspector general
şef24. În raportul oficial, continuând rezultatele cercetărilor în privinţa grupului
Ţurcanu, se preciza că Sepeanu Tudor cunoştea de la Nemeş Iosif că în
penitenciarul Piteşti „luase fiinţă aşa-zisa acţiune de demascare” socotită de
Sepeanu „din spusele lui Nemeş Iosif ca fiind o acţiune bună” (pentru scoaterea de
informaţii de la deţinuţi). Şi acelaşi raport continuă mai departe:”într-un control ce
l-a făcut la penitenciarul Piteşti la jumătatea lunei iunie 1950 Sepeanu Tudor a
stat de vorbă cu deţinutul Ţurcanu Eugen, de faţă fiind şi sublocotenentul Mircea
Mihai şi ajutorul său. În această discuţie, după ce deţinutul Ţurcanu Eugen i-a
spus cum a iniţiat acţiunea de aşa-zisa demascare cu aprobarea lui Nemeş i-a
vorbit despre metodele întrebuinţate de el în aşa-zisa acţiune”25.
Referitor la metodele utilizate în acţiunea de demascare Sepeanu Tudor,
deşi spune că a cunoscut că se folosea bătaia totuşi el nu a luat măsuri „nici pentru
a opri şi nici pentru a da dispoziţii să o continue”. El declară că bătaia se folosea şi
în timpul lui Nemeş Iosif şi „nu a făcut decât să o lase să continue, deci spune el,

312
în mod tacit, a aprobat-o”26. Referitor la utilizarea bătăii în acţiunea de demascare,
semnificative sunt precizările făcute în acest sens de Tudor Sepeanu: „Bătaia în
acţiunea de demascare a fost o metodă de bază, însă nu cea mai principală, dar că
bătaia era o metodă care se practică în mod organizat în cadrul acţiunii de
demascare ce s-a desfăşurat în penitenciarul Piteşti. Dacă bătaia a fost metoda
principală în cadrul acţiunii de demascare din penitenciarul Piteşti şi dacă în
urma bătăii au fost victime sau deţinuţi grav răniţi în această situaţie îmi iau toată
răspunderea mea şi mă consider vinovat de toate torturile şi ororile săvârşite în
urma acţiunii de aşa-zisa demascare în tot timpul cât am condus serviciul de
inspecţii din Direcţia Generală a Penitenciarelor însă nu mi s-a raportat de nimeni
că s-au întâmplat astfel de fapte”27.
Raportul oficial surprinde însă implicarea col. Tudor Sepeanu în extinderea
acţiunii de reeducare şi la alte penitenciare sau lagăre de muncă: „La penitenciarul
Tg.Ocna fiind deţinuţii T.B.C.-işti aici erau şi deţinuţi legionari din penitenciarul
Piteşti care trecuseră prin acţiunea de aşa-zisă demascare şi unul dintre ei după ce
spusese că vrea să-şi facă autodemascarea – venind Sepeanu în sus-zisul
penitenciar – a stat de vorbă cu acest deţinut şi i-a dat aprobarea să o facă în faţa
sunlocotenentului care era şeful biroului de inspecţii lucru care s-a şi făcut.
Ulterior a mai primit câteva autodemascări de la Tg. Ocna şi materialul rezultat l-
a trimis la forul superior. În toamna anului 1950 fiind trimis un lot de deţinuţi
legionari din penitenciarul Piteşti la muncă la Canal în colonia Peninsula, aceştia
au continuat şi aici acţiunea de aşa-zisă demascare în urma unui fapt a primit şi de
aici o serie de demascări. Sepeanu Ttdor precizează însă că atât la Tg.Ocna cât şi
la colonia Peninsula s-au folosit metodele de la Piteşti şi Gherla”28.
Acelaşi raport scoate în evidenţă preocuparea autorităţilor pentru
confidenţialitatea informaţiei obţinute în urma demascării:”În afară de favorizarea
şi instigarea la acte de teroare săvârşite de deţinuţi în penitenciare Sepeanu se mai
face vinovat şi de totală delăsare şi neglijenţă în serviciu întrucât materialul scos
prin metodele arătate era purtat de el într-o servietă cu care pleca în afara
serviciului, cum a fost cazul unei serviete cu astfel de material predat în toamna
anului 1950 maiorului Cosma Augustin în timp ce se afla pe stadionul Republicii la
un match de fotbal. De asemeni, arată acest material unor subalterni care nu
aveau calitatea de a lua cunoştinţă de el”29.
Fără îndoială că cercetările s-au făcut într-un mod dirijat, recunoaşterea
vinovăţiilor putându-se face până la un anumit nivel într-o instituţie ca cea a
Ministerului Afacerilor Interne care „avea vinovaţi gata pregătiţi chiar în
structurile proprii şi care puteau fi sacrificaţi la orice oră în vederea justificării
abuzurilor şi crimelor pe care ea însăşi le patrona”30
Semnificativă pentru această recunoaştere parţială a vinovăţiilor este
următorul fragment din referatul cuprinzând rezultatul cercetărilor asupra
fenomenului de reeducare:”Întreaga activitate criminală desfăşurată de legionari
în penitenciare, a fost tolerată şi sprijinită de elemente aventuriere ca Nemeş Iosif,
Sepeanu Tudor şi Dumitrescu Alexandru care au căutat să-şi creeze platforme prin
aşa-zisul material informativ pe care şefii bandei legionare s-au oferit să-l predea.

313
(...) În mod conştient au tolerat desfăşurarea acelei activităţi criminale, au
sprijinit-o fără a aduce la cunoştinţa altor organe superioare decât cele ce
conduceau serviciul operativ sau inspecţii din Direcţia Generală a
Penitenciarelor”31.
Se evita astfel implicarea Direcţiei Generale a Securităţii Statului în cazul
fenomenului de reeducare prin folosirea unor formulări de genul „elemente
aventuriere” pentru a desemna persoane aparţinând acestei instituţii. În
documentele oficiale din 1953-1954 există o singură trimitere la această instituţie,
dar şi atunci se vorbeşte doar de „unele organe ale securităţii statului”32.
Faptul că lucrurile s-au desfăşurat cu totul altfel şi că în procesul de
reeducare/demascare au fost implicaţi nu doar „unele organe ale securităţii
statului”, ci chiar persoane din conducerea acestei instituţii o vor demonstra
anchetele comisiei de partid din anii 1967-1968. Ele au scos la iveală rolul jucat de
Gheorghe Pintilie,33 şeful Direcţiei Generale a Securităţii Poporului. Afirmaţiile
făcute în 1968 de col(r) Bădică Ilie34 sunt revelatoare pentru rolul jucat de gen.
Gheorghe Pintilie în cadrul procesului de reeducare:”Cele mai mari crime care s-
au văzut şi întâlnit în perioada anilor 1949-1951, şi este vorba aici de aşa-zisa
demascare care era condusă personal de tov. Pintilie. Nimeni nu avea dreptul să
intre în penitenciare decât organul care era desemnat cu asemenea drepturi. Vă
spun aceasta pentru că eu când am venit la penitenciare (a deţinut funcţia de
director adjunct subl.n.) am făcut primul drum la Ocnele Mari. Am vrut să merg
prin celule să văd care este situaţia dar la unele dintre ele nu mi s-a permis să
intru. Am întrebat: de ce nu mi se permite că sunt directorul direcţiei şi mi-a
răspuns că este ordinul tov. Pintilie să nu intre nimeni. Totuşi am intrat în trei din
ele şi m-am îngrozit ce am putut vedea: oameni cu capul umflat bătuţi groaznic
ş.a.m.d. Am întrebat: ce se întâmplă aici şi spunea că nu ştie pentru că nu i se dă
voie să ştie. Se băteau legionarii între ei (...). În 1951 se apropia de sfârşit – ce
fusese de aflat se aflase şi tov. Pintilie a dat ordin să se termine”35.
Deşi conducea o instituţie caracterizată printr-o „centralizare
excesivă”(Dulgheru Mişu)36 totuşi Ghe. Pintilie pentru a fi informat despre tot ce se
întâmplă în penitenciare şi colonii şi-a constituit un serviciu personal de informare.
Tot col. Bădică Ilie ne dă câteva informaţii despre acest serviciu:”Pintilie avea un
serviciu special care îi dădea rapoarte – era Serviciul D care informa – şi dacă un
comandant de unitate bea o ţuică mai mult şi despre asta ştia tovarăşul Pintilie.
Era un serviciu de informare care îi raporta tovarăşului Pintilie”37.
Pe lângă rolul de informare se pare că acest serviciu D coordona, în mod
secret, aplicarea metodelor de „reeducare”. Când colonelul Bădică Ilie a făcut
inspecţie la mai multe penitenciare şi colonii de muncă, a constatat implicarea
Serviciului D în provocarea bătăilor şi schingiuirii deţinuţilor. Ce a urmat, poate fi
desprins din relatarea col. Bădică:”Am luat măsuri interzicând din momentul acela
să se mai practice asemenea metode folosite după care ofiţerul a şi plecat la
Bucureşti să raporteze despre amestecul meu în această acţiune. La Bucureşti,
Sepeanu38 mi-a atras atenţia că nu este cazul să mă amestec că aceasta este o
acţiune mare pe care o conduce direct tovarăşul ministru adjunct Pintilie. Eu i-am

314
raportat colonelului Baciu 39 despre cele întâmplate, lucruri de care şi el ştia că
se practică în penitenciare şi colonii de muncă, dar că şi lui îi spusese Sepeanu să
nu se bage în asemenea probleme”40. Însuşi gen. Gheorghe Pintilie vorbea despre
existenţa „unui deţinut care a scris vreo două cereri ca să-i dăm voie să facă cu
toţi deţinuţii şi, dacă vrem,să venim şi noi funcţionarii”41.
Probabil că tot la Serviciul D se referă col.(r) Bădică Ilie şi atunci când
afirmă că:”Tovarăşul Pintilie a permis directorului Sepeanu să facă şcoală cu o
serie de ofiţeri pe care i-a instruit în mod special cum să se comporte cu deţinuţii şi
aceasta s-a văzut cu prisosinţă din aşa-zisa acţiune de demascare”42.
Analiza acestor documente evidenţiază faptul că procesul de reeducare nu
a fost o „activitate criminală” a unor „bande de legionari” dusă în penitenciare
„datorită lipsei de vigilenţă şi a neglijenţei criminale din partea unor organe ale
penitenciarelor respective” sau „de către unele organe ale securităţii statului”43.
O serie de persoane din conducerea unor instituţii din cadrul Ministerului
Afacerilor Interne – Securitate, Direcţia Generală a Penitenciarelor – nu numai că
au cunoscut, ci au fost direct implicaţi în procesul de reeducare.
Acţiunea de reeducare a fost cu siguranţă cunoscută şi la nivelul conducerii
partidului, ţinând cont de locul pe care acesta îl ocupa în cadrul unui regim totalitar
comunist. Astfel, Miron Constantinescu vorbea în cadrul şedinţei Biroului Politic al
C.C. al P.M.R. din 3 aprilie 1956, despre faptul că a fost „foarte mult impresionat
când a aflat de la tov. Dej despre schingiuirile organizate de legionari în închisori şi
m-am întrebat cum a putut să se petreacă aşa ceva. Nu vreau să afirm că
conducerea Ministerului Afeacerilor Interne încurajează actele abuzive, dar ea le-a
permis, le-a tolerat. Iar Ministerul Afacerilor Interne nu lucrează de la sine ci a avut
o legătură, pe tov. Gheorghiu-Dej. Mă întreb cum a fost posibil că tov. Gheorghiu-
Dej nu a luat măsuri, sesizat fiind de aceste abuzuri?”44. Fără îndoială că această
remarcă face parte din răfuiala cu Gheorghiu-Dej, însă demonstrează că problema
reeducării nu era necunoscută conducerii de partid.
O dată cu desconspirarea acţiunii la Canal, închisoarea de la Piteşti a fost
golită de deţinuţi, aceştia fiind mutaţi la Gherla, unde „reeducările” au continuat
până în decembrie 1951. Spre deosebire de Piteşti, aici au fost supuşi
„reeducărilor” şi alte categorii profesionale, nu doar studenţii. Întrucât a fost
încălcată una din condiţiile de bază ale experimentului – secretul său – acţiunea a
fost oprită în decembrie 1951.
Fără îndoială că „ce fusese de aflat se aflase”, iar acum principala
preocupare a autorităţilor a fost găsirea soluţiei prin care să se scape de
„reeducatorii de la Piteşti”.
Modalitatea aleasă a fost cea a unui „proces” ce avea menirea de a realiza
o inversare a „rolurilor” jucate de „actori” în timpul acţiunii de reeducare. Ea a
fost precedată de o anchetă dirijată, în care vinovăţiile autorităţilor puteau fi
recunoscute până la un anumit nivel.
La „proces”, acţiunea de reeducare a fost prezentată ca o metodă folosită
de comandamentul legionar din exil a lui Horia Sima ce viza discreditarea
regimului de democraţie populară din România.

315
 Iar ca această acuzaţie să apară oarecum credibilă, au fost implicaţi şi
câţiva funcţionari ai M.A.I. care „au cunoscut şi favorizat” această acţiune fără „a
raporta organelor superioare”. Însă pedepsele aplicate acestora au fost simbolice,
fiind marcate de perspectiva unor graţieri iminente.

NOTE:
1 Arhiva Serviciului Român de Informaţii, Fond „P”, Dosar 26979, vol. 2, f.466 (în
continuare Arh. SRI)
2 Alexandru Dumitrescu a fost până în august 1945 funcţionar inferior PTT, când a fost
încadrat în Direcţia Generală a Penitenciarelor fiind repartizat „ca director al
penitenciarului Ploieşti. Va lucra aici până în iunie 1946 când a fost retrogradat din
funcţie pentru abateri ca: lovirea gardienilor, favoruri făcute deţinuţilor. Cu toate
acestea, în iunie acelaşi an, a fost numit director al penitenciarului Piteşti”. (Ibidem,
vol.23, f.281); pentru amănunte legate de biografia lui Alexandru Dumitrescu vezi
Doina Jela, Lexiconul negru. Unelte ale represiunii comuniste, Bucureşti, Editura
Humanitas, 2001, p.109-110
3 Popa Ghe. Alexandru, Declaraţia din 25.08.1953, apud Memorialul ororii. Documente ale
procesului reeducării din închisorile Piteşti, Gherla, Bucureşti, Editura Vremea, 1995
p.205-208(în continuare M.O.)
4. Arh. SRI, Fond „P”, Dosar 26979, vol.23, f.281
5 Ibidem, f.250
6 Ibidem, f.282-283
7 Nistor Chioreanu, Morminte vii, Iaşi, Institutul European, 1992, p.253
8 Arh. SRI, Fond „P”, Dosar 26979, vol.23, f.282: vezi şi Doina Jela, op.cit., p.172
9 Ţurcanu Eugen, Proces verbal de interogatoriu din 19.04.1954, apud M.O. p.109
10 Arh.SRI, Fond „P”, Dosar 26979, vol 6, f.329-330
11 vezi Doina Jela, op.cit., p.182
12 Ibidem, p.140
13 Ibidem, f.110
14 Ţurcanu Eugen, Proces verbal de interogatoriu din 19.04.1954, apud M.O., p.109
15 În martie 1948 oficiosul Partidului Muncitoresc Român, Scânteia, publica un articol
despre Marin Jianu în care se arăta printre altele:”La Ministerul de Interne în primul lot
de nouă tovarăşi chemaţi de to. Teohari Georgescu e şi Marin Jianu. Nenumărate şi s-ar
fi părut unora supraomeneşti, erau sarcinile ce stăteau în faţa Ministerului de Interne în
primele luni după 6 Martie. Dar educaţi şi crescuţi de partidul de avangardă al clasei
muncitoare, îndrumaţi zi de zi de tov. Teohari Georgescu, muncitorii puşi în munci de
răspundere în aparatul de Stat au ştiut nu numai să facă faţă tuturor greutăţilor, dar să şi
introducă în administrarea treburilor publice un spirit nou de devotament faţă de popor
şi de ură sfântă împotriva duşmanilor acestuia un nou fel de a lucra, metodele de
planificare, colaborare şi muncă colectivă” (Scânteia, XVII, Seria III, 1948, nr.1065,
p.5); pentru amănunte biografice vezi Marius Oprea, Banalitatea răului. O istorie a
Securităţii în documente 1949-1989, Iaşi, Editura Polirom, 2002, p.558-559: Doina
Jela, op.cit. p.151
16 Constantin Aioanei, Cristian Troncotă, Erhipelagul ororii, în „Magazin istoric”, XXVII,
1993, nr.4 (313), p.13
17 Arh. SRI, Fond „P”, Dosar 26979, vol 1, f.78-79
18 Doina Jela, op.cit., p.197
19 Arh. SRI, Fond „P”, Dosar 26979, vol 23, f.282

316
20 Ibidem, f.279
21 Ibidem, vol.1, f.254
22 Ţurcanu Eugen, Proces verbal de interogatoriu din 19.04.1954, apud M.O. p.109
23 Marius Oprea, op.cit., p. 565-567: Doina Jela, op.cit., p.251-252
24 Arh. SRI, Fond „P”, Dosar 26979, vol.23, f.278
25 Ibidem, f.279
26 Ibidem, f.280
27 Ibidem, f.281
28 Ibidem, f.280
29 Ibidem, f. 280-281
30 Constantin Aioanei, Cristian Troncotă, Rezistenţa anticomunistă în penitenciarele din
România (1945-1964), în „Arhivele totalitarismului”, II, 1994, nr.3, p.60-74
31 Arh.SRI, Fond”P”, Dosar 26979, vol 23, f.288
32 Sentinţa nr.32 a Tribunalului Militar din 10.111954 apud M.O. p.696
33 Marius Oprea, op.cit., p.556-558; Doina Jela, op.cit., p.49-51
34 Doina Jela, op.cit., p.40
35 Arh. SRI, Fond „D”, Dosar 10.844, vol.3, f.90-91
36 Idem, Fond”P”, Dosar 40.007, vol.4, f.12
37 Idem, Fond”D”, Dosar 10.844, vol.3, f.94
38 Marius Oprea, op.cit., p. 565-567: Doina Jela, op.cit., p.251-252
39 Doina Jela, op.cit., p.36
40 Arh. SRI, Fond „D”, Dosar 10.844, vol 3, f.62
41 Marius Oprea, op.cit., p.145
42 Idem, Dosar 10.089, f.117-118
43 Sentinţa nr.32 a Tribunalului Militar din 10.11.1954, apud M.O. p.687-761
44 Alina Tudor, Dan Cătănuş, O destalinizare ratată. Culisele cazului Miron
Constantinescu – Iosif Chişinevschi (19561961), Bucureşti, Editura Elion, 2001,
p. 53-54

317
318
 CE ESTE TORTURA
Ruxandra CESEREANU
(Cluj-Napoca, Romania)

e este tortura? Agresiune, violenţă, rănire, pedeapsă intensă, toţi aceşti

C termeni au fost folosiţi de diverşi analişti ai fenomenului. Din

perspectiva drepturilor omului, definiţia conceptului de tortură
presupune patru aspecte: 1. tortura ca alterare a drepturilor omului; 2. tortura ca
dezumanizare, cruzime şi degradare; 3. profilaxia torturii; 4. recompensarea morală
a victimei şi recuperarea ei psihologică. Organizaţia Naţiunilor Unite, în Articolul
1 din Declaraţia de apărare împotriva torturii, din 1975, precizează
următoarele: "tortură este orice act prin care se provoacă în mod intenţionat o
durere severă sau o suferinţă, fie aceasta fizică sau mentală, la instigarea unei
autorităţi oficiale, asupra unei persoane, cu scopul de a obţine de la aceasta sau de
la o alta fie o informaţie, fie o mărturisire, de a o pedepsi pentru un act pe care l-a
comis ori de a o intimida pe ea ori pe alte persoane".
Una dintre distincţiile cele mai elocvente privind conceptul de tortură este
aceea între caracterul ei întâmplător şi cel sistematic. Dacă societăţile arhaice
practicau tortura în mod mai mult sau mai puţin întâmplător, tortura sistematică a
fost introdusă de către Inchiziţie, şi a fost reluată masiv de către sistemele politice
totalitare sau dictatoriale ale secolului XX.
O altă observaţie generală: în secolul XX, tortura este practicată din ce în
ce mai rar pentru informaţie. Deţinutul politic (indiferent de natura ideologiei
căreia îi este fidel) este torturat oricum şi oricât, tortura, ca şi Răul, banalizându-se,
ceea ce nu îi reduce efectul abominabil. Edward Peters (Torture) a panoramat
succint definiţia juridică, morală şi sentimentală a torturii (aşa cum a fost ea
conceptualizată şi formulată de-a lungul timpului), analizând semantic termenul. El
a constatat inclusiv riscul golirii de conţinut a termenului, atunci când tortură
ajunge să însemne orice. "Istoria semantică a cuvântului tortură conţine în mod
invariabil o dimensiune publică de acelaşi tip ca şi termenii execuţie şi asasinat".
Ce cuprinde conceptul de tortură? Doar durerea intensă? Sau orice durere
fizică ori psihică, produsă intenţionat? Cine poate măsura intensitatea unei dureri,
în afară de chiar victima respectivă? Fireşte, există o ierarhie în tortură: căci una
este pălmuirea obrajilor şi alta şocurile electrice aplicate organelor genitale. În
general, există două tipuri de durere în tortură: durerea acută (şocuri electrice,
mutilări) şi durerea cronică. Unii cercetători vorbesc despre o durere totală, care
“rupe frontierele făpturii umane”. Durerea este componenta conceptuală a torturii,
chiar dacă definiţia care urmează este oarecum pleonastică: “a tortura este a cauza
altuia dureri, tocmai fiindcă acestea sunt dureroase”. Dar durerea nu trebuie
neapărat să fie intensă, ca să poată fi numită tortură. Multă vreme, de pildă, violul

319
aplicat deţinuţilor politici (indiferent de sex) nu a fost considerat tortură, ci abuz
sexual.
Elaine Scarry (The Body in Pain) a stabilit opt atribute ale durerii fizice în
tortură: agresivitatea pură, experienţa internă a durerii (nu instrumentul agresor este
vizat, ci corpul torturat), experienţa externă a durerii (chiar atunci când nu există un
instrument de producere a durerii, victima simte durerea ca şi cum aceasta ar fi
produsă de un obiect ascuţit), disoluţia barierei între înăuntru şi în afară,
distrugerea limbajului, obliterarea stărilor de conştiinţă, globalitatea torturii
(implicarea atât a trupului cât şi a mentalului) şi rezistenţa la obiectificare (durerea
nu are obiect, spre deosebire de iubire, ură, spaimă). Durerea fizică este un factor
incomensurabil şi necanonic; Elaine Scarry îi găseşte un singur echivalent:
imaginaţia. Dar în timp ce durerea nu are un obiect psihic, imaginaţia există în
întregime prin obiectele ei: fiind chinuită, victima nu se chinuie întru ceva, în timp
ce, imaginându-şi, ea se gândeşte la un obiect anume pe care îl fantasmează.
O altă trăsătură a torturii este lentoarea violenţei, a duratei agresive:
“tortura nu este o tehnică de a face să moară victima, ci de a o face să agonizeze
/…/ Tortura transformă agonia într-un supliciu care durează /…/ Ea
metamorfozează fiinţa umană în creatură a agoniei. Astfel, ororile infernului încep
cu mult înainte de moarte (Wolfgang Sofsky, Traite de la violence)”. Co-
substanţială duratei este, apoi, imaginaţia, întrucât supliciul nu este niciodată pripit,
ci devine “un laborator al imaginaţiei destructive”.
Deşi tortura apare în toate civilizaţiile, practica ei sistematică a fost
concretizată mai întâi în timpul Inchiziţiei. În secolul XX, tortura devine o
instituţie: ea reprezintă violenţa autorizată, chiar dacă nu legalizată; tortura devine
violenţa rutinizată. Dincolo de variatele definiţii propuse de jurişti, câteva lucruri
sunt matriciale înăuntrul conceptului de tortură: cuplul victimă-călău, provocarea
durerii intenţionate (indiferent de amploarea acesteia) şi distrugerea voinţei
victimei. Tortura ţine de o politică oficială a producerii durerii care, în secolul XX,
degenerează într-o adevărată epidemie. Explozia modernă a torturii în lume a
depins de cultura politică a ţărilor care au practicat-o, ea fiind mai răspândită în
ţările fără simţ democratic. Trebuie adăugat, apoi, că există o diferenţă culturală de
mentalitate în practicarea torturii în diferite spaţii geografice de pe glob.
În anumite ţări au existat chiar subculturi ale torturii, cu rituri, iniţieri şi
jargon specifice. Folosirea torturii şi intensitatea ei au depins de pattern-urile
socio-culturale specifice fiecărui spaţiu geografic. Există, astfel, state moderne ori,
dimpotrivă, state cu o cultură politică rudimentară, state democratice ori,
dimpotrivă, state dominate de ideologii mistice. Fiecare stat poartă amprenta
istoriei sale şi o posibilă cultură a violenţei îşi are logica ei subterană în tortura din
secolul XX. Tortura depinde, astfel, de Weltanschaaung-ul poporului care o
practică.
Tortura era aplicată în special înaintea proceselor, dar şi după ce victima a
fost condamnată; în Antichitate, torturarea victimei după ce a fost judecată era
ilegală. Deşi, în secolul XX, tortura nu urmăreşte neapărat moartea victimei, au
existat cazuri, nu puţine, când aceasta se producea: adesea, moartea accidentală a

320
victimei este văzută, de către torţionar, ca un eşec sau ca un inconvenient . Atunci
când este dorită, moartea cu încetinitorul îl face pe torţionar să deguste suplicierea
celuilalt. Uneori, victimele încercau să se sinucidă, nemaisuportînd chinurile, căci
moartea era preferabilă torturii. Încercarea de sinucidere a victimei îl stârnea pe
torţionar, ori, dimpotrivă, îi încetinea voracitatea de chinuitor, împuţinându-i ura de
"prădător". Alături de moarte (fie prin sinucidere, fie în urma torturii), victima mai
avea două soluţii: recunoaşterea (confesiunea) şi nebunia. De obicei, victima sfida
moartea sau o considera ca fiind singura soluţie validă. Dar torţionarii înşişi făceau
diferenţa între tortură şi moarte: "nu vei fi în stare să mori (i se spune unei victime,
n.m.), pentru că vei rămâne vie atâta timp cât vom dori noi" .
Există două mari tipuri de tortură, din care pot fi ramificate o serie de alte
nuanţe: tortura teroristă, care nu are limită şi duce întotdeauna la moartea victimei,
şi tortura interogaţională, care are ca scop obţinerea informaţiei. Dar criteriile de
clasificare a torturii sunt multiple; cel clasic împarte tortura în activă (atingere
violentă) şi pasivă (împiedicarea victimei de a-şi face nevoile fiziologice, de pildă)
- însă opoziţia este falsă, întrucât şi tortura pasivă reprezintă o violentare a
victimei.
Câţiva psihologi ai torturii au insistat pe ideea transgresării tabú-urilor
culturale ale victimelor, silite astfel a intra pe calea dezumanizării. Transgresarea
este unul din principiile de bază ale supliciului sistematic care apelează la o
“deconstrucţie identitară” a victimelor. Tortura produce o depăşire, în sens grotesc,
a limitelor rasei omeneşti, apelând la încălcarea a o serie de interdicţii pe care
morala şi civilizaţia le-au instituit. Dar tortura încalcă tabú-urile nu doar faptic, ci
şi lingvistic, mânjind victima la nivel oral. Astfel încât, pentru a supravieţui moral
şi interior, uneori, victima însăşi preferă să se desconsidere. “Universul torturii este
construit pe figura paradoxului. În acest fel, caracterul imprevizibil absolut coexistă
cu un cod obsesional, riguros, net şi gândit în cele mai mărunte detalii. Acest cod
se aplică materialului destructiv reprezentat de gesturile şi cuvintele torţionarului.
Când ai fost constrâns, în contextul specific al torturii, să consumi excremente, să
bei urină, să asişti la violul tatălui tău, al fiicei, al mamei tale, să fii sodomizat de
către un câine, este preferabil, uneori, să te consideri a fi efectiv ne-om. A fi obligat
să sari ca o broască, să te ghemuieşti ca un iepure, să latri ca un câine, nu sunt
altceva decât punerile în act ale unor transgresări de regn. Sexualitatea este şi ea
unul dintre aceste puncte de trecere. Transpunerile continue în act ale transgresiunii
tabú-urilor sexuale fac să ai acces la lumea nopţii. Dezumanizarea este provocată
prin intermediul batjocurilor grele şi grosiere privind mărimea penisului sau forma
testicolelor. Ea este produsă printr-un limbaj sexual murdar însoţit întotdeauna de
glume obscene” (Francoise Sironi, Bourreaux et victimes).
Una dintre definiţiile uzuale prezintă tortura drept "gradul al treilea" al
interogatoriului, the third degree, cum glosează poliţia americană. Alec Mellor (La
torture) explică această definiţie în două feluri: fie ca o parafrază ironică a
ceremoniei de iniţiere în francmasonerie (scena în care arhitectul Templului lui
Solomon moare ucis de loviturile a trei trădători); fie ca exact ceea ce denotă, adică
a treia etapă, violentă, după primele două grade, nonviolente, ale interogatoriului.

321
 Daniel Bacry şi Michel Ternisien (La torture. La nouvelle inquisition) sunt
preocupaţi în mod special de definiţia modernă a torturii: "Tortura trimite la
imagini-tip diferite, pentru a deveni oglinda deformantă a societăţii noastre în care
se amestecă violenţa, sadismul, mizeria, brutalitatea, dorinţa de putere...". Cei doi
cercetători sunt de acord că, în secolul XX, tortura este un mozaic de stări
infernale; dar termenul tortură, deşi este un concept fix, poate fi, în acelaşi timp, şi
un concept lax. Mellor reduce tortura la substratul ei fizic-punitiv-violent (dar care
nu implică moartea) - în acest caz, definiţia este prea îngustă. Tortura (fizică ori
mentală) implică doi factori-cheie: cuplul victimă-călău şi suferinţa impusă
victimei de torţionar. Suferinţa este impusă deliberat, deci torţionarul ştie ce face,
iar victima este silită să participe la acest ritual punitiv. În secolul XX se revine la
practica mentală arhaică de a proiecta în victimă - un sclav sau un obiect. O altă
implicaţie esenţială în definiţia torturii este aceea a statutului torţionarului:
indiferent cine este victima (deşi acest lucru este important), torţionarul trebuie să
fie, în definiţia torturii politice, un reprezentant al Statului sau al unei Puteri
paralele acestuia.
Bacri şi Ternisien extind termenul tortură, cuprinzând aici şi exterminarea
colectivă aplicată în lagărele naziste, pentru care propun termenul de "tortură-
genocid"; drept care ei analizează tortura lentă (din lagărele de concentrare) şi
tortura ştiinţifică (din laboratoarele naziste). Acelaşi termen ar putea fi aplicat,
parţial, şi în cazul Gulagului.
În prefaţa cărţii lui Henri Alleg (La question), intelectual francez torturat
de compatrioţii săi în Algeria, Jean-Paul Sartre ajunge la o concluzie cinică:
"Oricine, oricând, poate fi victimă sau torţionar." Sartre previne asupra firescului
de a deveni victimă sau torţionar: şi unul şi altul se află printre noi şi ne seamănă.
Dar alegerea există, consideră Sartre: există un punct în care fiecare trebuie să
decidă cine este: "adevărul este că tortura îi face pe torţionari să devină ceea ce
sunt". Torţionarii devin ceea ce devin prin şi datorită torturii; de aceea, există
diferite nuanţe în tortură: torţionarul sensibil încă faţă de ceea ce face, torţionarul
care dă ordine, dar nu atinge victima, torţionarul "sportiv", care vede tortura ca pe o
slujbă oarecare, şi torţionarul sadic/nebun, care participă frenetic la tortura pe care
o execută.
Stanley Milgram (Obedience to Authority) a ajuns la o concluzie mai gravă
decât cea a lui Sartre. În cadrul unui experiment de laborator, în care subiecţii erau
puşi în rolul de torţionari faţă în faţă cu un actor profesionist care interpreta rolul
unei victime, el a demonstrat că potenţialul de violenţă şi obedienţă al oamenilor
poate fi stimulat şi manipulat în funcţie de context. Torţionarii există în noi şi
contextul este cel care ne face să ne comportăm agresiv faţă de semenii noştri, iată
o conluzie menită să-i pună pe gânduri pe politologi şi psihologi. În testul lui
Milgram, persoane echilibrate au dovedit predispoziţie pentru violentarea celuilalt,
"torţionarii", în majoritatea lor (26 din 40 de indivizi), intrându-şi perfect în rol.
Prin urmare, o anumită situaţie creată contextual l-a făcut pe supliciator să se
manifeste. Care este, însă, acest context: psihologia victimei care îl excită în
termeni de Putere, stimularea orgoliului personal, încrederea în sine?

322
 Cauzele moderne ale torturii în secolul XX au fost explicate fie prin
analize psihoistorice, psihanalitice ori socio-politice, fie prin intermediul
speculaţiilor juridice; câteva elemente sunt, însă, comune tuturor celor care au
încercat să lămurească lucrurile: desacralizarea societăţilor contemporane,
degradarea omului modern (analfabetul hipnotizat de parvenire politică ajunge,
uşor, torţionar), "crisparea ideologiilor", deconectarea Puterii de la Lege. Toate
acestea au făcut să se ajungă la "scientificarea" contemporană a torturii,
supliciatorii având la dispoziţie un adevărat "echipament industrial". La acestea se
adaugă o anumită teatralitate a societăţilor contemporane, care apelează inclusiv la
suplicii absurde. Spectacolul se desfăşoară cu uşile închise ori cu spectatori aleşi în
mod anume (fie alte victime, fie torţionari-raisonneuri).
Cât despre reacţiile şi atitudinile faţă de tortură ale celor dinafară, acestea
variază de la caz la caz: oroare ori, dimpotrivă, insensibilitate, spaimă, paralizie de
voinţă, falsă ignoranţă, ignoranţă reală, complicitate prin pasivitate, dezgust,
justificare. Edward Peters consideră pe bună dreptate că, la sfârşitul secolului XX,
tortura pare să fie "rezultatul unei noi antropologii şi a tehnicii ei concomitente. Nu
mai este vorba, în principal, de a obţine informaţii de la victimă, ci de a înfrânge
victima însăşi, de a o reduce la neputinţă". Tortura distruge, cu precădere,
consideră majoritatea analiştilor, respectul de sine al victimei, pe care o ruşinează
şi culpabilizează, deşi ea este inocentă. Unii supliciaţi refuză, însă, interpretarea
după care, prin tortură, victima îşi pierde demnitatea umană: ceea ce îşi pierde este
încrederea în lume şi viaţă. Căci actul de tortură îl degradează în mod absolut pe
torţionar, şi mai puţin pe supliciat, şi, de aceea, actul de pierdere a respectului faţă
de sine din partea victimei nu ar trebui să fie exagerat. Filosofi precum Paul
Ricoeur au analizat termenul de Rău având ca termen de referinţă pe acela de
suferinţă, aceasta fiind cea care creează victima; suferinţa ca “non-plăcere”, cum o
numeşte Ricoeur. Esenţial este felul în care “în structura sa relaţională - dialogică -
răul comis de un om îşi are corespondent în răul suferit de alt om”. Astfel, rolurile
sunt, cel puţin teoretic, clare: unul este călăul, celălalt, victima.

Ruxandra Cesereanu s-a născut la 17 august 1963, în

Cluj. A absolvit Facultatea de litere din Cluj în 1985. Este
doctor în litere, din 1997, cu o teză despre Infernul
concentraţionar reflectat în conştiinţa românească. Burse
şi stagii de cercetare în domeniul infernului
concentraţionar: Central European University, Praga
(1992), Soros, România (1995), Barcelona (1998),
Fulbright, New York (1999-2000) şi Paris (2000). A
publicat două volume despre infernul concentraţionar:
- Călătorie spre centrul infernului. Gulagul în
conştiinţa românească, 1998, Premiul Asociaţiei
Scriitorilor din Cluj şi Premiul “Ion Negoiţescu” acordat
de revista Apostrof
- Panopticum. Tortura politică în secolul XX, 2001,
Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Cluj

323
324
 REEDUCAREA PRIN TORTURĂ PSIHICĂ
ŞI EXTERMINARE FIZICĂ
LUCIAN PLAPŞA (Timişoara, Romania)
fost deţinut politic, trecut prin „reeducări”

upă anchetele de la securitatea din Timişoara, am parcurs o perioadă

D de iad, trecând prin închisorile de la: Timişoara, Jilava, Piteşti, Gherla.

Prin deosebita grije a PCR s-a trecut la acţiuni încredibile împotriva
studenţilor arestaţi, astfel că am executat după finalizarea perioadei de pedeapsă
încă un an în plus, fără a mai avea o condamnare suplimentară, pe care să mi-o fi
dat-o vreo instanţă judecătorească.
După ce am trecut prin aceste închisori am fost transferat la Canalul
Dunăre-Marea Neagră. Această construcţie a fost supranumită Canalul Morţii. Aici
am fost obligat să-mi port crucea până la capăt.
Tinerii reprezentanţi ai viitoarei elite intelectuale au avut de suferit
inimaginabil pentru lupta anticomunistă dusă în diferite moduri, în perioada 1948-
1954. Studenţii, porniţi pe drumul cunoaşterii, au fost obligaţi să suporte torturi de
intensitate de neimaginat. Chinurile fizice la care au fost supuşi au fost aplicate, din
păcate de către câţiva studenţi dezaxaţi, manevraţi de Ţurcanu, determinaţi fiind fie
de un oportunism cras fie în urma unor bătăi crunte, aplicate şi ades prelungite sine
die.
Majoritatea celor care au săvârşit asemenea fapte abominabile au fost
studenţii moldoveni, pe care noi îi numeam în surdină „gunoaiele lui Ştefan cel
Mare”.
Acest fenomen n-a fost singular în analele scrise şi nescrise ale vieţii
deţinuţilor politici care au traversat, în perioade şi locuri diferite pe glob,
recluziunea. Perioada cea mai apropiată de actualitate este cea din timpul
persecuţiilor la care au fost supuşi evreii din Germania sub dominaţia naziştilor,
atunci când aşa numiţii „Kapo” îşi conduceau conaţionalii la crematorii iar cei de la
Sonderkomando îşi îngropau morţii, de asemeni conaţionali, ca pe nişte câini.
Având prilejul să discut cu un evreu ce a fost Kapo am fost curios să aflu
ce a putut să-l determine să execute asemenea ordine. Cu o sinceritate dezarmantă
mi-a răspuns: „foamea”. Trebuie să adaug că nu o foame caracteristică celui
nemâncat, ci „foamea celulară”. Noi cei care am avut parte de ospitalitatea
puşcăriilor comuniste ştim bine ce înseamnă aceasta.
Insistând asupra subiectului, mi-a răspuns concis: „doream să fiu sătul”.
Acest fenomen nu va putea fi niciodată înţeles de oamenii de rând, dar ecce
homo! În condiţii de înfometare şi tortură asiduă, omul devine un animal dominat
de instinctul gregar pentru o perioafă de timp, mai scurtă sau mai lungă, în funcţie
de construcţia psiho-fiziologică a fiecăruia.

325
 Aşa se explică cum, o parte din foştii torţionari din închisorile comuniste
implicaţi în procesul „aşa zisei reeducări” au fost recrutaţi de către Ţurcanu &
comp., după o înfometare şi torturi prelungite la nesfârşit.
Toate aceste fapte abjecte au fost săvârşite sub oblăduirea şefului
securităţii, supravegheate fiind şi dirijate de către cea mai mare bestie cu chip de
om care a răspuns la numele Nicolschi, importat din ţara vecină URSS, unde, de
altfel, s-au practicat asemenea metode inventate de „marele pedagog sovietic
Macarenco”.
În lagărul de muncă forţată denumit Peninsula, alături de alte brigăzi de
muncă figurau şi două brigăzi-fantomă formate din studenţi condamnaţi în mod
special pentru lupta lor anticomunistă. Aceste brigăzi au fost cunoscute prin
numerele pe care le-au avut – XIII-XIV.
În aceste formaţii de muncă s-a continuat reeducarea începută în
închisoarea de tristă amintire, Piteşti şi continuată la Gherla.
La canal ni s-a aplicat aşa zisa „reeducarea prin muncă”. În realitate era o
exterminare fizică prin efortul supraomenesc pentru îndeplinirea normelor
exorbitante. În plus eram stăpâniţi de un stres continuu având păstrată teama că am
putea fi demascaţi în faţa lui Bogdănescu, brigadierul care conducea brigada
nr.XIII sau a lui Petrică, pontatorul de la B XIV eram prinşi exprimându-ne
neconform cu gândirea nouă care se dorea a ne fi bine imprimată, fie prin
discursuri adhoc fie prin cântece adecvate nouă studenţilor şi compuse special
pentru noi. De exemplu, în fiecare dimineaţă, când plecam la lucru eram obligaţi să
cântăm „cântecul-imn” care avea următorul conţinut:
În zori se deşteaptă brigada
Sportivii ies toţi pe teren
În muncă toţi tinerii-s primii
Şi-n muncă şi-n drumul ce-l merg.
REFREN
Primii în sport pe teren
Primii în munca dârza de pe şantier
Cu avânt, cinste-n gând
Muncitorii în vremuri noi, înapoi, nicicând
Prin sport viitor şi munca este azi a tuturor
Gânduri noi, cinste cânt
Disciplină, cinste şi avânt.

Alt cântec care ne intoxica intelectul zilnic suna astfel:

Brigada XIII, brigada XIV
Munceşte zi de zi cu mult elan
Brigada XIII, brigada XIV
Vor sparge norme % în % peste plan.

326
 Memoria n-a mai păstrat şi celelalte cântece de aceeaşi valoare, de care mi-
e silă să-mi amintesc.
Cei care făceau parte din alte brigăzi existente în lagărul de la Peninsula se
cruceau auzindu-ne intonând astfel de cântece, necunoscând cauza care ne
determina să cântăm.
Motivul care a stat la baza acestor manifestări, ieşite din comun, ale
studenţilor a fost „teama de a nu fi returnaţi” în mâna lui Ţurcanu, care la acea
vreme acţiona în aceeaşi manieră la Gherla, unde fusese transferat la ordinul
mentorilor partidului care se ocupau de reeducare. Sunt cunoscute câteva cazuri de
grupuri returnate de la Canal la închisoarea în care trona Ţurcanu. A fost
inimaginabil ce-au suportat elevii şi studenţii returnaţi, de la Ţurcanu şi căţăluşii
lui, până ce au fost consideraţi reeducaţi şi apţi pentru munca desfăşurată la canal,
unde au fost returnaţi după o vreme. Câţiva dintre ei au devenit şoptitori de bază în
lagărul de la Peninsula.
Supravegherea celorlalţi deţinuţi se efectua prin câţiva, dintre aceşti
proaspeţi aduşi care ieşiseră din mâinile bestiei şi prin alţii, pentru care nu a mai
existat drum de întoarcere, fiind compromişi total prin declaraţiile smulse prin
tortură ce le-au dat despre alţi camarazi rămaşi liberi şi nedivulgaţi în declaraţiile
preliminare date la securitate.
Este absolut clar că toate acestea s-au întâmplat din cauza fricii imprimate
în urma bătăilor fără limită aplicate de bestia de Ţurcanu şi hienele din jurul lui,
atât la Piteşti cât şi la Gherla.
Cântecele, compuse pentru studenţi, aveau mai multe scopuri.
În primul rând, se considera de către securişti, că ceilalţi lăgărişti
ascultându-le, se vor înfricoşa şi nu vor mai avea curajul să se organizeze şi nici să
discute probleme politice între ei.
În al doilea rând, prin aceste cântece se producea o atomizare a studenţilor
care se împărţeau în grupuleţe formate doar din camarazi ce aveau încredere între
ei. S-a aplicat cu succes dictonul „divide et impera” şi astfel reorganizarea lor într-
un monolit a devenit imposibilă. În acest fel era semnată neîncrederea în cel de
alături (omul de lângă tine).
În al treilea rând, psihicul studenţilor era zdruncinat de aceste manifestări
la care erau obligaţi să participe, decepţia plutind în sufletul lor, pentru tot ce a fost
nobil în concepţia despre lume şi viaţă, sădite prin educaţia primită în familie şi
şcoala absolvită.
Una a fost reeducarea încercată prin tortura fizică (bătaia fără limite) şi alta
– mai subtilă – era această metodă a torturii psihice în paralel cu munca epuizantă,
prin care se viza exterminarea. Pachetele mici şi limitate în greutate şi conţinut
însoţeau calvarul de zi cu zi al muncii fiindcă, la asemenea efort nu se putea rezista
cu burta goală.
Urmărind scopul de a determina pe toţi studenţii să muncească până
cădeau pe roabă s-au selectat dintre ei, spărgători de normă care aveau aprobarea să
primească de acasă pachete care nu erau supuse regulei pentru greutate şi conţinut.
Această metodă îi determina pe ceilalţi să tragă din greu la roabă sau unde erau

327
puşi să muncească din toate puterile. După o perioadă spărgătorii de normă erau
trecuţi la munci calificate.
Toţi îşi desfăşurau munca după puteri dar cu frica în sân de a nu fi raportaţi
la brigadieri sau pontatori ca să nu fie consideraţi că trag de timp. Ameninţarea
care plana, posibilitatea de a fi trimişi în braţele lui Ţurcanu (la Gherla) plutea în
atmosfera din cele două brigăzi. Din această cauză mulţi s-au îmbolnăvit fizic şi,
aproape toţi au devenit, mai mult sau mai puţin, bolnavi psihic, urmăriţi fiind tot
timpul de groaza iadului prin care au trecut.
Pentru a menţine atmosfera de tensiune şi mai ales de teroare, din când în
când, câte un student din brigadă, care era la limita de realizare a normei şi nu avea
nici o depăşire era scos în faţa brigăzii, criticat, admonestat şi acuzat că
„transformarea în omul nou”, mult trâmbiţat de mentorii partidului prin elementele
de execuţie, lasă de dorit şi se reflectă în munca prestată de „banditul” din el.
Un caz concret a fost cel al studentului Radu Eugen din brigada XIV.
Ardelean de origine, moale la vorbă dar deosebit de inteligent, chiar subtil aş putea
spune. Brigadierul împreună cu pontatorul Petrică Ion,- supranumit şi şarpele cu
ochelar, fiindcă purta ochelari şi era viclean ca un şarpe – l-a scos în faţa brigăzii
pe Radu Eugen şi i-a atras atenţia că n-a excavat destul pământ şi că nu munceşte
cu destulă râvnă pentru a-şi spăla păcatele.
Radu, fără să-şi piardă cumpătul i-a răspuns că el munceşte atât cât poate
dar că el nu este „forgater”. În ciuda atmosferii tensionate, create de conducătorii
brigăzii, studenţii au izbucnit în râs pentru că nu cunoşteau semnificaţia cuvântului
„forgater”, care în grai moldovenesc echivala cu excavator. Pentru a schimba
atmosfera adunării scăpată pentru moment de sub control, li s-a impus băieţilor să
intervină fizică şi să-l lovească pe Radu cu câte o palmă.
Fiecare i-a aplicat lui Radu câte o palmă peste faţă dar duritatea loviturilor
nu a fost cea scontată de brigadier şi pontator, băieţii nemai fiind chiar aşa de
înfricoşaţi ca la începutul perioadei. În plus, a răsuflat şi faptul că lui Ţurcanu şi
altor descreeraţi din grupul de torţionari implicaţi în macabrul proces al reeducării
li s-a intentat proces tocmai de conducerea PCR cu scopul de a se spăla pe mâini şi
a demonstra că nu partidul este vinovat de iniţierea procesului de reeducare ci un
grup de studenţi care au abuzat de libertatea acordată în puşcărie şi partidul pasă-
mi-te nu ştia nimic.
În consecinţă, mişcarea legionară, reprezentată prin studenţi devenea ţap
ispăşitor şi nu PCR care, prin generalul Nicolschi, cel care a monitorizat, urmărit,
îndrumat şi coordonat mişcările executive ale celor care fuseseră recrutaţi dintre
studenţii moldoveni. Pe aceştia, unii dintre noi, i-au botezat „gunoaele lui Ştefan
cel Mare”, dar numai în surdină.
Adesea conducerea brigăzilor obişnuia să întrebuinţeze şi provocatori. De
exemplu, într-o bună zi m-am trezit că, pontatorul Petrică mă atenţionează că sunt
căutat de unul, pe nume Petrescu sau Petrovici, la geamul brigăzii. M-a sfătuit să
discut în aşa fel cu cel care mă căuta (necunoscut de mine), încât să-l trag de
limbă, să aflu ce gândeşte şi apoi să-i spun. Cu alte cuvinte să devin turnător. I-am

328
răspuns că am înţeles şi am început în aşa fel discuţia cu cel care mă căutase încât
să-mi dau seama pe ce teren păşesc.
Am fost deosebit de surprins când individul mi-a pomenit numele
bunicului meu, care m-a crescut după ce am rămas orfan, descriindu-mi situaţia de
acasă. Bănuiala s-a estompat şi am început să cred că nu este „un turnător”, la
rândul lui „băgat pe fir” (expresie utilizată de studenţi).
Am încheiat discuţia când mi-a spus că americanii vor veni în curând după
uştimele ştiri pe care el le are. Nu mai ştiu ce i-am răspuns dar am deviat discuţia
spre probleme minore.
În declaraţia pe care am fost obligat să o dau în camera brigadierului
Bogdănescu, am omis (cu risc) să fac referire la afirmaţia lui Petrescu. Ulterior am
aflat că acesta era numele lui real şi pentru a deruta posibilitatea unei anchete am
spus că am discutat cu Petrovici, aşa cum mi se spusese iniţial.
Câteva zile după aceea am stat ca pe spini aşteptând desfăşurarea
evenimentelor dar, m-am calmat când am constatat că nu s-a achimbat nimic în
atitudinea lui Petrică Ion. Am dedus astfel că a fost mulţumit.
Fiecare dintre componenţii brigăzilor era obligat să raporteze, în scris,
conţinutul oricărei discuţii purtate cu oricare lăgărist din altă brigadă. Eu, am aflat
dupa eliberare, respectasem consemnul fără a-i cauza vreo suferinţă lui Petrescu.
Una din cele mai grave fapte petrecute în această perioadă a fost aceea
legată de cazul doctorului Simionescu, adus în brigada XIII cu intenţia clară de a fi
supus reeducării.
Din câte am aflat, acest om de o fineţe sufletească deosebită, a fost torturat
în camera lui Bogdănescu, atât psihic cât şi fizic, de către o parte din studenţi în
frunte cu Bogdănescu (poreclit Ţurcanu II). În fiecare zi i se aduceau noi acuze ,
era supus la injurii din cele mai abjecte.
Atitudinea de neînţeles a studenţilor l-a deranjat şi într-un moment de
disperare, socotind că nu mai are nici o ieşire din această atmosferă infernală, s-a
îndreptat spre gardul de sârmă, care înconjura lagărul, păzit de sentinele (soldaţi ai
securităţii folosiţi pentru paza lagărelor, postaţi în gheretele montate din 50 în 50
m), hotărât fiind să-şi curme viaţa.
El ştia că sentinelele aveau ordin să tragă în oricare deţinut care s-ar fi
apropiat prea mult de gard, presupunându-se că ar avea intenţia să evadeze. În
consecinţă s-a expus iar sentinela, fără să stea pe gânduri, l-a împuşcat. Doctorul
Simionescu a murit pe loc, iar viteaza sentinelă a primit câteva zile de permisie, să
se bucure în sânul familiei de bravura sa.
Mai mult, sunt sigur că brigadierul Bogdănescu a fost bine dirijat de
ofiţerul politic Chirion şi de şeful lagărului din acea perioadă, Lazăr – evreu ungur.
Un om care nu făcuse rău nimănui şi-a pus capăt zilelor în mod voit.
În urma cumplitei întâmplări, frica studenţilor s-a accentuat. Pentru a putea
menţine starea de teamă în rândul tinerilor, în camera lui Bogdănescu au mai fost
aduşi şi alţi lăgărişti din alte brigăzi care se făceau vinovaţi de a fi vorbit împotriva
regimului.

329
 Acolo erau maltrataţi nu doar de Bogdănescu ci şi de câţiva studenţi
descreeraţi, răspândiţi prin alte brigăzi.
În felul acesta teroarea era cunoscută şi dincolo de limitele brigăzilor XIII
şi XIV, răspândindu-se în tot lagărul.
Sistemul acesta înfricoşase studenţii prin teroarea aplicată şi a durat până-n
anul 1954, când a avut loc procesul grupului Ţurcanu.
În ciuda acestor metode bestiale reeducarea studenţilor nu s-a putut face
aşa cum a sperat şi a dorit PCR, pentru că dragostea de neam şi de ţară, sădită de-a
lungul timpului în sufletele lor, n-a fost ştearsă niciodată, rămânând în cele mai
ascunse cute ale sufletului.
Cu siguranţă în numărul excepţiilor se vor număra şi oportuniştii care s-au
compromis prin declaraţiile date în faţa lui Ţurcanu la Piteşti, Popa Ţanu la Gherla,
incapabili să reziste torturilor la care au fost supuşi cu mult sadism.
Din zvonurile care circulau prin lagăr, se pare că li s-a promis că urmând
cu credinţă drumul indicat de securiştii specializaţi în domeniul reeducării, vor
primi grade în chiar instituţia securităţii atunci când vor fi eliberaţi.
Aceasta a fost momeala pe care au acceptat-o cei care s-au compromis şi s-
au înfundat în noroiul reeducării, dincolo de orice limită.
Majoritatea studenţilor chinuiţi, unii mai devreme, alţii mai târziu, au
reuşit să-şi revină la felul normal de a gândi ca atunci când se bucurau de tinereţe,
de libertate.
Flăcările iadului prin care au trecut le-a mistuit sufletele pure odinioară,
dar acum îşi cântăreau cu mare grijă cuvintele adresându-se doar oamenilor de
mare încredere.
Chinurile îndurate le-a măcinat nu doar trupurile ci şi sufletele dar speranţa
în alte vremuri nu s-a stins niciodată din gândurile lor.
În ciuda tuturor vicisitudinilor suportate, tinerii de odinioară, azi din plin în
vârsta a treia, au rămas oameni şi acesta este cel mai mare câştig.

330
 PAŞTELE BĂDIEI VASILE
Mihai RĂDULESCU (Bucureşti, Romania)
fost deţinut politic

e aflăm la penitenciarul Sucevei, în anul 1948, într-o cameră unde, ca

N şi în celelalte, nu exista nici un pat. Deţinuţii zăceau pe jos, pe nişte

rudimente de pături. Foamea te rodea cumplit. Ziua nimeni nu deranja
reţinuţii. Nopţile, în schimb, erau odioase, sfâşiate de urletele celor schingiuiţi.
Eugen socoti că, în mod premeditat, erau lăsate deschise uşile camerelor de
anchetă, să se audă în toată închisoarea ce se petrecea acolo.
Cât stătu în acea cameră, Eugen Sahan cunoscu un ins mai în vârstă decât
ceilalţi colocatari –, care-i impresionă pe toţi prin blândeţea sa. Numele îi era
Vasile Ungureanu. Student cu ghiocei deasupra tâmplelor, făcea şi pe dascălul la o
biserică ieşeană. Ocupa o cameră a unei case parohiale. De fapt, îi fusese
repartizată o locuinţă pe care, el nefolosind-o, din mila sa, odihneau sub acoperişul
ei sumă de studenţi care n-aveau unde pune capul. Aceasta fusese pricina arestării
sale: considerat gazdă de complotişti, mai precis: de legionari. Nea Vasile, cum i se
zicea, te împresura cu o privire de culoarea văzduhului şi caldă de te topea. Toţi se
împrieteniseră cu el.
Într-una dintre seri, Vasile Ungureanu fu cărat la anchetă, pe la ceasurile
şapte-opt. În jurul orei unu noaptea, se deschise uşa şi fu aruncat în cameră un trup
inert. Era al lui nea Vasile. Fiecare rămase încremenit în ungherul său. Nici un fir
de praf din încăpere nu se clinti. Toată suflarea era îngheţată de groază.
Speriat şi el, Eugen, totuşi, îşi făcu loc printre cei întinşi pe jos către masa
de carne şi sânge. Se mai strecură cineva alături de el. Îl ridicară împreună cu
băgare de seamă pe cel părăsit pe ciment. Îl cărară la locul unde bărbatul ajuns o
ruină aţipea deobicei. Acum gemea.
– “Nea Vasile, ce ţi s-a-ntâmplat?”
– “Lăsaţi, copii, că trece, trece”, abia auzit şi cu mare dificultate, dar
hotărât să-i împiedice pe cei doi a face caz de necazurile lui.
Era plâns. În ce hal se afla! Când l-au desfăcut la cămaşă şi pantaloni, de la
cap şi până la genunchi numai urme negre, una lângă cealaltă, parcă aşezate cu
pensula de către un zugrav dibaci, încrustăturile loviturilor de bâtă; şi pretutindeni
roşu. Din el curgea sânge, sânge curat.
Eugen şi cu necunoscutul care-i sărise într-ajutor (şi care se prezentase:
Şura Bogdanovici) trecură la a-l îngriji fără nici o pricepere. Comprese pe picioare,
pe spate, pe tors. Îl oblojeau cât posibil.
Eugen Sahan nu mai rămase în încăpere decât trei-patru zile cel mult, şi fu
dus la Bucureşti, în cătuşe, pe tren, nemaiştiind nimic despre ce lăsase în urmă.

331
 *

Cu prilejul primei vizite făcute de mine în Târgu-Neamţ m-am îndreptat

spre biserica cea mai apropiată de locul unde mă depuseseră nişte necunoscuţi
binevoitori. Mă aduseseră aici în automobilul lor, taman de pe la Mănăstirea Cozia,
îmi pare.
Un bărbat uscăţiv, blând şi îndatoritor, cu priviri adânci albastre, ce grăiau
mai mult decât cuvântu-i smerit şi lipsit de iniţiativă, jenat parcă de a mă obosi cu
răspunsurile modeste pe care le dădea întrebărilor mele entuziaste, curioase, dar şi
cu o evlavie evidentă şi plină de bucuria că mă aflam în Moldova, socotită de mine
o Galilee a românilor, mă întâmpină în pridvor, cu o cheie de metal, cât toate zilele,
în dreapta, tocmai când intenţiona să încuie şi să iasă. Doream să ştiu tot despre
acea clădire liturgică, dar şi despre câte altele mai aveam de cunoscut în micuţul
oraş, precum şi ce trasee mănăstireşti se răspândeau de acolo prin jur, ce oameni
deosebiţi eram dator să cunosc, ce preoţi cu har şi câte şi mai câte altele, toate
înghesuite într-o clipă, sub un singur semn de întrebare, atunci când omul se gătea
de plecare la treburile sale, un cântăreţ bisericesc, de bună seamă, îmi spuneam, ori
un paracliser sau un om de servici, dar fiu al altarului aceluia şi mai ales... al
Moldovei lui Ştefan! Mă amăgeam că pentru un iubitor ca mine al locurilor sale
natale merita să zăbovească, mare fiindu-mi setea de fiorul moldav al cărui cult îl
aveam...
Aşa a şi făcut, cu dragoste, cu dăruire de sine, cu ştergere de sine,
împărtăşind exultarea mea, lăsându-se antrenat de întârziata-mi adolescenţă uşor de
citit în focul entuziasmului. Mi-a dat explicaţii unde s-a priceput; pentru acelea ce-i
lipseau îşi tot cerea scuze; mă asigura că voi găsi alţii mai ştiutori decât el; mă
încuraja să caut persoanele pregătite să-mi satisfacă nevoile culturale; m-a lămurit
cum să ajung la Cetate şi cum să găsesc la poalele ei casa unui fost asistent
universitar specializat în medievalistică şi cel mai bun cunoscător al respectivei
Cetăţi, pe nume cred: Constantinescu, alungat din învăţământ de regimul necruţător
cu cărturarii naţionalişti. Când i-am dat dezlegare, s-a suit pe bicicletă şi s-a
depărtat ca un bătrân copil cuminte care a primit îngăduinţa profesorului să
părăsească sala de clasă.
Am rămas în Humuleşti, peste pod, timp de două săptămâni. Şi atât de
îndrăgostit m-am simţit de zonă şi de locuitorii ei încât, în vacanţa din cursul verii
următoare, acolo am alergat fără ezitare. Mă împrietenisem cu dascălul Vasile
Cozma şi cu soţia sa Jana şi ani la rând le-am fost oaspete. Târgul a ajuns oraşul
meu de adopţie, că mult l-am iubit şi-l mai iubesc!...
Într-o seară, când gustam noi un pahar de vorbe udat cu sângele viei
dinapoia bucătăriei unde zăboveam, iaca intră omul meu! L-am recunoscut pe dată,
deoarece fusese cel dintâi moldovean care mă îmbătase cu bunătatea lui, în urmă cu
câţiva ani, într-acea biserică. M-am manifestat ca atare. Şi el arăta tare bucuros că
mă revedea, deşi acum, lunile trecând şi fumurile mai risipindu-mi-se, îmi dau
seama că buna lui cuviinţă era aceea care-l îndemna să nu-mi strice cheful şi să se
prefacă a mă fi ţinut minte în aceeaşi măsură. Oricum, de atunci înainte s-ar fi spus

332
că se lumina văzându-mă, după cum şi mie-mi bătea inima mai cu căldură când îl
întâlneam.
– “Domnul Ungureanu şi domnul profesor Rădulescu”, făcu prezentările
gazda.
Am asistat, ca un om al casei ce ajunsesem, la convorbire. Noul venit se
afla într-o lungă şi perseverent desfăşurată curte pe care i-o făcea prietenului meu,
domnului Cozma, pentru ca acesta să susţină, ca dascăl de vază în zonă, a fi şi
dânsul numit cântăreţ la vreo biserică, pentru că nu mai avea din ce trăi.
Îi observam smerenia: nu semăna cu a unui credincios de rând, nici cu a
unui călugăr. Avea un gust al unor indescriptibile umilinţe îndurate, acumulate în
ani, răbdate împotriva demnităţii revoltate în tăcere. Numai o victimă de o viaţă,
sub călcâiul zdrobitor al comunismului, purta astfel de stigmate pe chip. Nu mi-a
fost greu să ghicesc că era un fost deţinut politic, ca şi mine, cu atât mai mult cu cât
numai pentru de-alde noi a primi o slujbă pe plac constituia o cumpănă de o
dificultate fără seamăn. După plecarea lui, l-am iscodit pe domnul Cozma, să-mi
verific deducţia. Aşa era: fost locotenent, fost prizonier în Siberia, revenit, a mai
făcut şi ceva închisoare în ţară, cam multişor, şi se chinuia să-şi târească sufletul de
la o zi la alta, având, dacă-mi aduc bine aminte, şi o mamă bătrână şi neputincioasă
în sarcina sa. Şi-ar fi luat el un atestat de cântăreţ bisericesc, însă examenul de
asimilare se dădea rar, la câţiva ani o dată.
După trecerea altor veri, am aflat că primise postul râvnit, că mama îi
fusese înălţată într-o lume mai bună şi că domnul Ungureanu se căsătorise cu o
învăţătoare pensionată medical, soţie cumsecade şi vrednică, dar care-l adâncise
într-o lume a tăcerii, lipsindu-i dumneaei complet auzul. Îşi amărau zilele în
sărăcie, mi se spunea, având drept toată avuţia numai credinţa şi demnitatea.
Apoi domnul Ungureanu muri.

L-am reîntâlnit în pragul altei biserici, în fruntea unui sobor ciudat slujitor:
în cartea de amintiri din detenţie scrisă de Dumitru Gh. Bordeianu.
Mai întâi, iată-i portretul:
“Sub acest nume, „Maglavit‟, l-am cunoscut noi toţi, cei arestaţi de la Iaşi
şi încarceraţi la Suceava, apoi toţi tinerii de la Piteşti, de pe secţiile de muncă
silnică şi în special cei de la camera 3 subsol, pe bădia Ungureanu. I s-a dat această
poreclă pentru că plecase pe jos, de la Iaşi până în sudul Olteniei, în satul Maglavit,
în anii 1935-1936, ca să vadă minunea acelui cioban, din acest sat, pe nume:
Petrache Lupu. Vasile Ungureanu era din Târgu-Neamţ, cântăreţ sau dascăl de
biserică.
“(...) ‟Maglavit‟ făcuse războiul şi fiind talentat la muzică, s-a înscris ca
student la Conservatorul de Muzică din Iaşi (...). A fost arestat în 1948, la vârsta de
46 ani, şi a fost condamnat la 15 ani de muncă silnică.”
N-aş fi crezut că ne despărţeau chiar două decenii; foştii deţinuţi
beneficiază de această neobişnuită caracteristică biologică: îşi întârzie
îmbătrânirea, cu tot atâţia ani câţi au pierdut; până la o vreme; pe urmă, ea parcă s-
ar grăbi să recupereze. Or, în 1948, aveam 12 ani. Diferenţa dintre noi era de 34

333
ani. Felul cum arăta cunoştinţa mea – atât de tânăr părea! – constituia o încălcare
flagrantă a legilor firii, ce merită luată în seamă de geriatri, cu atât mai mult cu cât
observaţia mea nu priveşte un caz izolat, ci poate fi considerată generalizabilă.
Măcar dacă s-ar ajunge la un rezultat cu implicaţii în existenţa semenilor, am spune
că atâta suferinţă românească inutilă devine o necesitate pentru perpetuarea tinereţii
membrilor speciei şi astfel... ne-ar ajunge temniţele dragi!
“Crescut în duhul Ortodoxiei mănăstirilor din regiunea Neamţului”,
glăsuieşte memorialistul mai departe, “de unde era de baştină, era un adânc creştin,
cu o trăire care putea fi luată ca model. Fiind un om bun şi paşnic, care nu accepta
violenţa, războiul, cu toate atrocităţile lui, îl îngrozise. Era împotriva oricărei
violenţe şi deaceea torturile care au fost aplicate aici”, e vorba despre reeducările
de la închisoarea din Piteşti, “l-au înspăimântat. (...) S-a impus prin blândeţea şi
bunătatea lui, dar mai ales prin trăirea lui mistică.”
Până să se declanşeze urgia bătăuşilor reeducatori asupra noilor veniţi în
închisoare, bădia Vasile iniţiase un grup de trăire patristică. Câţiva deţinuţi tineri,
sub îndrumarea sa, cercau rugăciunea necontenită, pe rând luându-şi rugăciunea
unul altuia, astfel ca niciodată să nu rămână camera fără rugător. În restul timpului
vorbeau despre vieţile sfinţilor sau se retrăgeau de lângă ceilalţi, să practice
rugăciunea inimii. Îndrumar îi erau lui nea Vasile scrierile Sfinţilor Părinţi, “Vieţile
Sfinţilor”, “Patericul”, citite şi răscitite de el întreaga viaţă şi de multe ori discutate
şi aprofundate cu călugării şi ieromonahii. Alături de prelegerile de filosofie ale lui
Costache Oprişan, cercul său de studiu şi practică duhovnicească se instituia far
pentru tineretul adunat în acea cameră – 3-Subsol –, o lumină şi o deschidere către
un viitor nou, îmbunătăţit, mai apropiat de spiritul hristic.
Greu i-a atârnat pe umeri iniţiativa sa creştinească! Zaharia, conducătorul
caznelor din acea cameră, când se declanşă furia studenţilor ce voiau să se
elibereze pe spezele colegilor lor, torturându-i pe aceştia pentru a-şi renega crezul,
credinţa, hotărârea de a nu colabora cu ateismul comunist, Zaharia, ziceam, l-a luat
drept ţintă specială pe bădia Vasile, cum explică Dumitru Gh. Bordeianu, “în a-l
batjocori, dispreţui, umili şi tortura cu atâta cruzime. A suportat tortura ca un
martir; dar ceea ce îl impresiona până la lacrimi era atunci când vedea pe unul din
aceşti tineri torturat şi deaceea tresărea la fiecare lovitură de ciomag, parcă l-ar fi
lovit pe el.”
Spre lauda unuia dintre deţinuţii într-atâta de decăzuţi încât se număra
printre conducătorii reeducărilor de la camera 3-Subsol, pe nume Eugen
Măgirescu, bădia Vasile, ne comunică Bordeianu, “nu a fost ucis. (...); îi spunea că
era nebun de atâta misticism; a fost lăsat în pace”. Măgirescu, la rândul său, fusese
una dintre marile victime ale acelor călăi aflaţi în subordinea directă a securităţii şi
atâta de chinuit se trezise încât acceptase să devină el însuşi călău, pentru a nu mai
suporta cazna ce-i depăşise puterile.
E un fel de a vorbi că bădia Vasile fusese lăsat în pace. Vom vedea îndată
ce s-a înţeles prin aceasta. Ce e sigur e că nu i s-a mai cerut să-şi bată confraţii,
deoarece nu s-a obţinut absolut nici un rezultat în această privinţă. Vasile
Ungureanu lăcrima şi spunea că n-o putea face. Măgirescu, menţionează

334
memorialistul, “avea un deosebit respect pentru acest om. Fiind mai în vârstă decât
noi, că putea să ne fie tată, a fost ascultat, stimat şi iubit într-atât încât vedeam pe
unii de pe priciuri plângând de durerea bădiei Vasile, atunci când era torturat. Au
fost aceia care n-au lovit niciodată pe nimeni”. Cu atât mai mult cu cât calitatea sa
cea mai impresionantă era, ne mărturiseşte Dumitru Bordeianu, că-l “durea durerea
altuia”.
Portretul lui Vasile Ungureanu, de la care am plecat, îşi atinge apogeul sub
pana redactorului amintirilor din temniţă: “Bădia Ungureanu avea înfăţişarea unui
sfânt bizantin din iconografia răsăriteană şi a fost printre puţinii camarazi, pe care
i-am întâlnit în închisoare, care postea miercurea şi vinerea post negru, iar
mâncarea lui o dădea altora. Datorită acestei trăiri, a fost printre puţinii (...) asceţi,
pe care i-am văzut cu ochii mei în care foamea nu şi-a înfipt colţii. Pentru aceştia
trăirea telurică avea mai puţină importanţă, pentru că ei trăiau în alte sfere. Cum nu
voi crede în Vieţile Sfinţilor şi ale martirilor mistici şi asceţi răsăriteni, când i-am
cunoscut şi văzut pe camarazii mei care duceau o viaţă după modelul lor, trăind în
stare de sfinţenie? Am redat atitudinea exemplară a bădiei Ungureanu pentru a nu
trece cu vederea pilda acestui adevărat creştin.”
Autorul din care citez relatează o altă întâmplare cumplită:
“Se apropiau Paştele anului 1951 şi, într-o seară, văzându-l pe bădia Vasile
plângând de durerea fraţilor săi, a fost întrebat de ce plângea. Răspunsul lui a fost
simplu: ‹‹Plâng de durerea fraţilor››. Fraţii lui erau cei bătuţi. Zaharia, enervat, a
intervenit brutal: ‹‹Cum, mă, bandit mistic, ăştia sunt fraţi pentru tine, nu sunt ei
bandiţi ca şi tine?››. Cu naivitatea unui creştin pios, Ungureanu i-a răspuns:
‹‹Pentru mine ei nu sunt bandiţi, pentru că nu mi-au furat nimic şi nu mi-au făcut
nici un rău!››
“– ‹‹Cum, nu te-au bătut?››
“– ‹‹Nu ei m-au bătut!››, fu răspunsul dat lui Zaharia.
“– ‹‹Ia să-i faci tu o caracterizare şi să spui despre alt mistic înrăit ca tine,
de banditul Bordeianu, ce părere ai despre el?››
“Toţi din cameră se aşteptau ca Ungureanu să-mi facă un portret în tonul
demascărilor” – adică să-l acuze că nu era comunist încă: asta se petrecea, printre
altele, cu prilejul demascărilor. “Ungureanu, cu simplitatea Sfinţilor”, reiau
povestirea lui Bordeianu, “cu cele mai simple cuvinte, a răspuns:
“– ‹‹Fratele Bordeianu este un om blajin››.
“A fost cea mai simplă caracterizare pe care mi-a făcut-o vreodată cineva.
Şi acum, când scriu aceste amintiri, îmi sună în urechi aceste cuvinte.
“Enervat până la nebunie, Zaharia s-a năpustit asupra bietului om, l-a
călcat în picioare, l-a bătut, l-a zdrobit, încât nu mai ştiai dacă era om sau o masă
de carne sângerândă. Aşa plăteau oamenii cinstiţi.”
Vasile Ungureanu intrase în temniţă format de mănăstirile moldovene: cu
„inimă bună‟. El n-a putut deveni gâdele fraţilor săi: era creştin adevărat, acest
student întârziat.
Acum suntem pregătiţi să înţelegem ce tortură, mai ales duhovnicească, li
se pregătea „îmbunătăţitului lui Dumnezeu‟ poreclit “Maglavit” şi celor din grupul

335
lui de credincioşi, numiţi „mistici‟ de către reeducatori, ce batjocură li se gătea cu
prilejul Sfintelor Paşti din 1951.
Noua născocire a infernului îşi începu desfăşurarea de luni, în Săptămâna
Patimilor. Zaharia aduse din altă celulă nişte mături cu coadă, tocite, şi un ghem de
sfoară. Le înmână următorilor studenţi: zisul „Maglavit‟, Nedelcu, Dumitru
Bordeianu, Paul Popescu, Zelica Berza, Grigoraş, Huţuleac, Sântimbreanu, Reus,
Gheorghiu, Andrişan, cu porunca să lege cruci din ele, pentru Vasile Ungureanu
cea mai mare. (Nu peste multe pagini, mărturia lui Gelu Gheorghiu, abia pomenit,
o va confirma pe aceasta.) Aceştia erau izolaţi de restul deţinuţilor. În dreptul lor,
depuse nişte cutii de conservă goale. Mai era acolo şi o sticluţă cu dop, ce conţinea
un lichid. Pe de altă parte, întinse la zece dintre cei ce se deziseseră de crezul şi
credinţa lor nişte foi de hârtie pe care erau înscrise tot felul de injurii, murdării şi
ofense la adresa Mântuitorului, înşirate în versuri cu măsura acelora din Prohod.
Iată descrierea lui Dumitru Bordeianu.
“De după masa de luni şi până-n Vinerea Mare, când se cânta Prohodul în
bisericile noastre, precum şi în cele trei zile de Paşti, s-a cântat pe melodia
Prohodului, de către cei zece (...) tot acest repertoriu de pornografii, măscări şi hule
aduse împotriva Fiului lui Dumnezeu.
“Noi, cei consideraţi ca „mistici‟, am fost purtaţi timp de 8 zile, prin
cameră, de la un capăt la altul, în frunte cu Ungureanu, închipuind Patimile
Domnului. Lui Ungureanu i-au făcut o coroană de spini. Iar în cutiile de conserve
s-a pus mangal, stropit cu gaz lampant, i s-a dat foc, ca să tămâiem cu ele. Iar noi
mergeam în genunchi, făcând mătănii.
“Ca niciodată, l-am văzut pe Ungureanu plângând, îngrozit de ceea ce ne
forţau să facem.
“(...) După opt zile de mers în genunchi, ni s-au rupt pantalonii, iar
genunchii erau numai o rană.”
Unuia singur dintre cei aleşi i s-a îngăduit ieşirea din şir, când a săvârşit-o,
dealtfel, el singur: înnebunise mai demult, datorită bătăilor, şi i se acordau, când şi
când, astfel de privilegii; era Nedelcu.
Cum a spus, pe atunci copilul, Sergiu Măndinescu, un poet foarte dotat al
puşcăriilor pentru politici:

“Din cei ce au trecut pe acolo, numai morţii trăiesc

“asemenea lui, aşijderea ţie,
“iată, de pildă eu: umblu, vorbesc,
“dar viaţa mea nu-i, prietene, decât o moarte vie.”

Fără ca cele ce urmează să aducă modificări radicale ale chestiunii

discutate sau să îmbogăţească într-un mod nesperat informaţiile noastre privitoare
la Vasile Ungureanu, contactul direct cu unul dintre vieţuitorii din camera 3-subsol,
domnul Gelu Gheorghiu, de care dăm seama mai jos, contribuie categoric la
definirea mai precisă a bădiei Vasile, acest mare trăitor creştin, un chip memorabil

336
de suferitor al martiriului la care au fost supuşi creştinii ortodocşi români în
temniţele comuniste.

Gelu Gheorghiu a trecut prin camera 4-Spital şi în tovărăşia altor doi

neîmblânziţi a fost mutat aiurea, însoţiţi de ironia lui Ţurcanu, hohotită pentru
urechile celor rămaşi locului:
– “I-aţi văzut? Au fost tari! N-au vorbit. Bravo lor! Urmează, gata, să
iasă...”
Cu astfel de cuvinte, scoşi de acolo – ce eliberare! –, au ajuns într-o
chiţimie unde au mai zăbovit vreo lună-două.
Manciu, Andreescu şi cu el, Gelu Gheorghiu. Nu acum vom vorbi despre
cele petrecute în chiliuţă, nici despre insul introdus printre ei, venit de afară să-i
tragă de limbă, care se recomanda avocat. Rămâne pentru altă dată.
Spre toamna lui „50, după o serie de noi schimbări, el şi cu Manciu au fost
conduşi la camera 3-Subsol, acel Manciu care a constituit pentru Gelu o obsesie pe
parcursul întregii vieţi de atunci înainte, şi abia în urmă cu doi ani s-a dumirit că,
de fapt, nu fusese o plăsmuire frumoasă a minţii sale, ci că existase cu adevărat.
Ţurcanu i-a aruncat într-un ungher – el făcea de capul lui aceste mutări,
având totală libertate de mişcare prin puşcărie, cu un fel de şubă pe umeri şi cu
cheile în mână.
Gelu şi-a rotit privirile în jur, peste chipurile noilor confraţi: nimeni în
afară de Leonida, din comitetul de cameră, nu-i era cunoscut. Iar Leonida nici
vorbă să fi fost o victimă, ca ceilalţi, ci era unul dintre călăii prin mâinile cărora
trecuseră serii întregi de estropiaţi. Acesta, în mod nesperat, a reprezentat norocul
lui Gelu, pentru că Leonida rămăsese cu impresia că noul venit îşi făcuse
demascarea sus. În afară de bestia numită, nu cunoştea pe nimeni. Aici fuseseră
adunaţi moldovenii.
În camerele de la subsol nu numai că Ţurcanu înghesuise pe cei cu pedepse
mari, de la 10 ani în sus, dar îi grupase şi după alte criterii, astfel încât oamenii să
fie între cunoscuţi, să se poată denunţa unul pe celălalt tocmai deoarece ştiau multe
unul despre altul. La fel, într-altă parte erau muntenii, dobrogenii, ardelenii ş.a.m.d.
Aici, repet, numai moldoveni. Aşa că Gelu, fiul unui hotelier din Griviţa, deci
bucureştean get-beget, nu cunoştea absolut pe nimeni. Numai în cadrul
maltratărilor la care erau supuşi şi a turnătoriilor făcute, izbuti şi Gelu Gheorghiu
să se dumirească fiecare cu cine fusese angajat în acţiune, ăsta cu ăla, ăstălalt cu
ălălalt...
Şef de cameră, după ducerea lui Leonida aiurea, a rămas Zaharia, ajutat de
Măgirescu şi de Păvăloaie. Lui Zaharia, nimeni nu i-ar fi dat atenţie. Era un tinerel,
ca toţi soţii săi, de statură mijlocie, şaten spălăcit, fără nimic ce să fi sărit în ochi;
pe deasupra şi apolitic. Cei din jur au băgat de seamă că era amator de muzică
clasică şi mai ales de operă. Gelu l-a întâlnit în dubă pe fratele mai mic al lui
Măgirescu, Cedric după numele de botez. Şi el a intrat în reeducări împreună cu
ceilalţi, prin iunie „50.

337
 Printre dânşii se număra şi inginerul Bolfosu, al cărui contact cu Ţurcanu a
fost mai deosebit decât al fraţilor de suferinţă, fiindcă Bolfosu tot căuta să-i
demonstreze – era un om şi fin şi bine pregătit, nu numai din punct de vedere
profesional, ci şi intelectualiceşte în general, un fel de artist, căci, mai târziu, mult
după încheierea expe-rimentului despre care vorbim, le cerea colegilor de detenţie
să-i dea, de pildă, zece cuvinte şi să-i spună în ce voiau să le introducă: într-o
poezie de dragoste sau într-una de jale etc.. Deci era capabil de multe
giumbuşlucuri în materie de versificaţie; în tinereţe, se credea, fusese speranţa
revistelor de poezie cu care colabora mereu sub alt nume. După cum spuneam,
Ţurcanu nu-l brutaliza, nu-l schingiuia ca pe ceilalţi. Îi dădea o palmă, îl trântea pe
jos; îi mai dădea două-trei de-l tăvălea iarăşi; apoi îl ridica din nou, deşi Bolfosu îl
lua cu: – “Bine, domnule, dar mata nu înţelegi că greşeşti din punct de vedere
ideologic, deoarece comunismul...” – “Ia-te uită cine-mi dă mie lecţii...” Nici unul
nu îndrăznea să facă asta! Şi arde-l; şi pune-l jos; şi iar îl scula; şi: – “Ei, cum e
mă?” – “Ceea ce am spus constituie o realitate. Ştiţi că...” Doi oameni au putut să
păstreze atitudinea aceasta: Manciu şi cu acest Bolfosu. Apoi cel din urmă a fost
separat de grup şi, pesemne, vârât într-o chilie de unul singur, faţă-n faţă cu
bătăuşii, s-a stors de la el ce se intenţiona să se afle, după care i s-a dat drumul la
Aiud.
Mai târziu au remarcat că Zaharia avea zile când, afanisit, îşi plimba
privirile dispreţuitor pe deasupra tuturora, parcă dezinteresat de orice, iar în altele îl
apucau crizele. Când intra în ele, îi forţa pe Măgirescu şi pe Păvăloaie să
depăşească în duritate tot ce puteau născoci. Dacă el lipsea din încăpere, perechea
lor mai scăpa câte un gest de înţelegere, de omenie, oricât de pe furiş sau de
mascat. Măgirescu era un bărbat ai fi zis că
frumos, parcă brunet. Urmase dreptul, deci fusese coleg cu Ţurcanu. Legionar, ca
şi Păvăloaie. Ultimul numit fusese un tip foarte activ, axat pe ideologie. Pe urmă a
căzut în aşa fel încât nu şi-a mai revenit niciodată. Pe când Măgirescu, deîndată ce
a scăpat din Piteşti, a şi redevenit ce fusese înainte. A scris şi o broşură, “Moara
dracilor”, în care mărturisea chinurile suferite până la cădere, dar nu şi cele făptuite
după ea. A compus şi poezii pe aceeaşi temă. Unora le-a cerut iertare pentru ce le
făcuse, însă vorba aceea... mai sunt multe de spus cât priveşte remuşcările
colaboraţioniştilor. Iar dintre ceilalţi prezenţi în cameră, Gelu Gheorghiu nu-l
cunoştea pe nici unul.
Pentru că cei trei au fost pomeniţi, este bine să aflăm câte ceva despre
dânşii, pentru a înţelege mai limpede unde nimerise omul nostru şi în ce atmosferă
se vor desfăşura cele ce urmează.
În conformitate cu declaraţia lui Mihai Livinschi, Nicolae Zaharia şi-a
început reeducărilor în calitate de victimă a miliţienilor penitenciarului Piteşti, în
camera 4-Spital, la sfârşitul lunii decembrie 1949. Un grup minor de reeducatori a
fost ţinut în frâu de masa deţinuţilor din celulă, de furia cărora i-au salvat
Dumitrescu, directorul penitenciarului, şeful de secţie Nicolae Lăzăroiu, caraliul
Gheorghe Georgescu, toţi pândind pe la uşă evoluţia acelui început de cazne
gândite de securitate, dar puse în practică de către anumiţi deţinuţi lipsiţi de

338
caracter, ce sperau să devină securişti, sistem neobişnuit prin închisori
(“Memorialul Ororii. Documente ale Procesului Reeducării din închisorile Piteşti,
Gherla”, Bucureşti, Editura Vremea, 1995, p.250). “Convingerea” izbutindu-se cu
acel prilej, ulterior îl găsim pe Zaharia alături de Virgil Bordeianu, Alexandru
Mărtinuş, Titus Leonida, Ludu Soare, Teodor Stănescu, Ioaniţă Sârbu, Mihai
Scutaru şi alţii, bătând până ce victima ajungea în nesimţire, iar când îşi revenea
era din nou luată la bătaie (p.289).
În procesele verbale de anchetă ce au precedat condamnarea la moarte a lui
Eugen Ţurcanu şi executarea sa, el specifică despre Constantin Păvăloaie şi Eugen
Măgirescu a-l fi ajutat în “demascare din vara 1950 până în decembrie 1951”. Cel
dintâi este caracterizat, ca făcând parte dintr-un grup restrâns de “apropiaţi ai
acţiunii de “demascare”.” Ambii i-au fost indicaţi colonelului M.A.I. Sepeanu
(unul dintre răspunzătorii pe linie M.A.I. de reeducări, condamnat, mai târziu,
pentru aceasta) de către acelaşi Ţurcanu ca oameni de mare încredere (p.127).
Conform unei mărturii, Păvăloaie a trecut şi el prin bătăile suferite de reeducaţi, ca
victimă a lui Nuty Pătrăşcanu, care l-a schingiuit “sălbatic şi bestial” (p.208). Mai
mult, a fost brutalizat, alături de Angelescu, Iosif V. Iosif, Pop Cornel, în camera 4-
Spital, de miliţianul Lăzăroiu, în ianuarie 1950. În contradicţie cu astfel de
informaţii, conform majorităţii mărturisirilor, el a fost un privilegiat încă de pe
timpul detenţiei în penitenciarul Sucevei, unde fusese numit să lucreze la bucătărie
împreună cu alţi trei legionari (p.257). Pentru Dan Dumitrescu, Constantin
Păvăloaie a fost implicat în reeducare într-o poziţie de prim rang, încă din Suceava,
unde s-a aflat printre apropiaţii atât ai lui Bogdanovici, cât şi ai lui Ţurcanu, într-o
perioadă când, spre deosebire de el, Eugen Măgirescu se opunea reeducărilor, iar
Eugen Ţurcanu îl va cita (pe cel din urmă) într-un interogatoriu din aceeaşi
perioadă cu cel anterior citat, printre deţinuţii “maltrataţi un timp mai îndelungat”.
Dealtfel, în cartea scrisă de el, după eliberarea din temniţă, se poate constata cum a
fost “convins” să devină reeducator. Despre mărturia lui Dan Dumitrescu trebuie să
ştim că ea constituie una dintre cele mai puţin veridice dintre toate câte s-au obţinut
în aceste anchete ale groazei ce pregăteau tot atâtea gropi câţi anchetaţi existau în
acel moment.
Alături de conducerea demascărilor într-o celulă sau alta, Păvăloaie, în
calitate de provocator, era băgat în camere cu elevi şi alţi tineri de orientare politică
deosebită de cea legionară. Rostul său şi al altora acolo era de a-i convinge pe
ceilalţi să adopte linia legionară. Educaţia ce li se făcea consta în predarea de
poezii şi cântece ale Gărzii, de comunicarea şi comentarea legilor şi poruncilor
legionare, de coborâre pioasă în istoria Mişcării. El şi cu Ieronim Comşa, mai
aveau misiunea de a observa comportarea celorlalte caiafe, trimise cu aceleaşi
scopuri în respectivele camere, pentru a-şi denunţa colegii de misie, în cazurile în
care nu-şi îndeplineau sarcinile primite de la Eugen Ţurcanu şi, mai ales, ar fi
încălcat consemnul tăcerii asupra a ce pregăteau atunci.
Iar ce anume pregăteau întrece orice închipuire sănătoasă. Tineretul indus
de ei în rândurile legionare intra în moara dracilor ca legionar, tot învăţătorii lor
găsindu-se în fruntea acelora care deşelau bieţii copii, pentru “credinţa legionară”

339
demonstrată. Caracterul nebunesc al acţiunii lor este mai mult decât evident. Iar
principalii bolnavi de paranoia, aceia care au clădit sistemul acesta, de găsit în
rândurile şefilor securităţii, nu au fost încă desemnaţi ca atare de către nici un
medic psihiatru, iar societatea, atâta timp cât ei sunt în viaţă, continuă a fi
ameninţată de furia lor oarbă şi sângeroasă, astfel de boli nevindecându-se de la
sine.
Băieţii ceilalţi, aflaţi la început de viaţă, cei aruncaţi în arenă, vieţuiau cam
după cum urmează.
Poziţia obligatorie în cursul zilei era la marginea patului, cu mâinile întinse
înainte, să-ţi atingi vârful degetelor de la picioare, cu privirea aţintită tot înainte,
nici cârmind la dreapta, nici la stânga. Câte un „dălcăuş‟, doi, cum îi numea Gelu,
se plimbau printre priciuri...
Cea din vârf era categoria criminalilor; urma categoria iloţilor; între ele,
categoria dălcăuşilor, puşi să te păzească sau să-i ajute la bătaie pe cei din prima
categorie, mulţi dintre dălcăuşi luând-o iar de la început cu înghiţitul loviturilor,
pentru că iniţial se repezeau să scape, apoi dădeau înapoi, speriaţi de ce anume
făceau şi astfel erau luaţi la ochi ca nereeducaţi suficient.
Gelu Gheorghiu, în timpul anului petrecut acolo, s-a numărat în categoria
victimelor: numai „bandit‟, numai la marginea patului, numai cu mâinile pe
picioare, numai cu ochii fixaţi înainte şi aşa mai departe.
În timpul nopţii, somnul se efectua cu braţele de-a lungul corpului, peste
gioarsa de pătură. Erau perioade de pedeapsă când trebuia să dormi cu trupul lungit
pe spate, ca deobicei, însă cu braţele întinse în continuarea umerilor în sus.
Bineînţeles, să nu mişti, să nu te-ntorci, să nu carecumva să bagi mâinile sub
cuvertură pentru a face vreun semn celui de alături.
La început, până să le afli toate tertipurile, se mai găsea câte unul cu
misiunea să te îmboldească: – “Ce ne facem, frate?” – “Om vedea cum om rezista,
dar ne ţinem tare...”, îngăima celălalt încurajator.
Dimineaţa venea raportul. Toată lumea la marginea patului. Trecea Zaharia
sau Măgirescu, cu un aer marţial, prin faţa tuturora. – “Are vreun bandit ceva de
spus?! Are vreun bandit ceva de mărturisit din ce s-a întâmplat astă noapte?!”
Sărea chiar ăl de provocase: – “Domnule Zaharia, eu nu mai suport! Nu mai vreau
să fiu bandit! Azi noapte o frântură banditească din mine [astfel de formule
circulau între ei, pentru a se dovedi apartenenţa la categoria omului nou, comunist]
m-a îndemnat să-l întreb pe dânsul ce ne facem. Iar el mi-a răspuns că să
rezistăm...” Celălalt, provocatul, deşi mai puţin dedat la limbajul de lemn al
articolelor de fond din “Scânteia”, al unui Silviu Brucan sau al altora aidoma lui,
dacă învăţase lecţia, îi înapoia: – “Păi tu, banditule, de ce m-ai întrebat ca un
duşman de clasă ce eşti că ce ne facem?!” Acesta era motiv ca unul sau chiar
amândoi dintre respectivii să le încaseze din nou.
Curăţenia era prilej de chin suplimentar. Făcuseră răni şi la genunchi şi la
cap. Pentru că atunci când ajungeai la peretele din fund, te aştepta unul cu bâta şi te
izbea în creştet. – “Unu a trecut! Doi a trecut!” Tot lovea, tot lovea, tot lovea,
numa-n creştet. Iar cum munca se desfăşura doar în genunchi, aceştia erau şi ei tot

340
o rană. Unul dintre cei trei şefi stătea cu bâta să te atingă la cap. Ăilalţi, dălcăuşii,
se plimbau printre rânduri, să constate cum munceai. Într-o vreme, dar nu prea
îndelung, i-au pus să meargă pe vine, nu în genunchi, ceea ce era şi mai dureros. O
caznă mai cumplită era să cari, când umblai astfel, pe cineva în spinare. Dar până
şi-n atari situaţii „omul‟ ieşea la iveală din prăbuşirea tuturora. Au existat tineri
care, riscându-şi viaţa, încercau când şi când, să se mai sprijinească de ciment cu
vârfurile degetelor de la picioare, să-ţi înlesnească povara pe cât posibil.
După curăţenie, venea mâncarea de dimineaţă, apoi erau scoşi la veceu, pe
urmă începeau bătaia. Fie te întindeau pe jos, te izbeau cu bâtele, te călcau în
picioare, te loveau cu pumnii câte doi-trei, fie trebuia să alergi printre bâte, în timp
ce făceau diverse glume pe seama ta. – “Ia te uită cum aleargă armăsarul ăsta! Dă-i
cu nădejde, să gonească la galop!”
Când a ajuns Gelu în această cameră, erau vreo patruzeci de inşi acolo.
Puţini, doar vreo patru-cinci, şopteau cei mai vechi, trecuseră de partea gâzilor fără
a fi maltrataţi. Restul, treizeci şi ceva de oameni, s-au opus reeducării. Nu că s-au
opus cu forţa... Dar nu se demascau. Încercau, într-un fel, să scape... Vorba lui
Manciu: – “Da‟ ce, bă, nu eşti tot puşcăriaş ca şi mine?! De ce să-ţi spun eu ţie ce
am făcut? Să mă-nchin ţie?! Mă-nchin lui Dumnezeu! Am declarat ăluia,
anchetatorului care m-a bătut...” –Ei, na! Acum te-am bătut şi eu. Spune, mă, tot
ce ştii...” – “Ba nu, că tu n-ai dreptul să mă baţi. Tu eşti puşcăriaş ca mine, bă! Eşti
un pervers!”
După-amiaza, cu greutate în spinare sau fără, erai pus să stai proţăpit pe
tinetă într-un picior, dacă nu răspundeai ce aşteptau ei să audă de la tine. Sau se
năpusteau cu bumbăceala, fără nici un motiv. – “Băi, banditule, a-nceput să-ţi
meargă bine...!”
Timp de vreo lună şi ceva, oamenii au trăit aşa. Nici unul nu a fost chemat
să dea declaraţii în scris: să spui tot ce n-ai spus la securitate. Atât îi interesa. Te
băteau şi iar te băteau. Confruntau cuvintele tale cu ce declaraseră unul şi altul.
Vorba lui Ţurcanu: – “Nu-i nimic, mă. Noi avem timp. Peste un an tot o să
apară ăla să recunoască a fi îngropat cu tine armamentul. Atunci o să-ţi mai rup un
picior...”
Pentru majoritatea, aceste vorbe erau descurajatoare. Celor religioşi le
spunea: – “Roagă-te, măi, roagă-te, să te ajute Dumnezeu, să te scoată din lanţuri.
Însă, dacă nu vrea Ţurcanu, poate să vrea Dumnezeu. De pomană: nu vrea
Ţurcanu. Şi nu vrea până nu-i spui tu tot.”
Treceai la faza a doua. În faza a doua te puneau să torni. Te băgau într-o
cameră cu alţii pe care trebuia să-i asculţi ce vorbesc şi să-i denunţi. Peste o lună,
când îi luau pe ăia, te luau şi pe tine cu ei. Şi dacă se dovedea că n-ai fost cel dintâi
care să declare ce s-a vorbit acolo, era vai şi amar de oasele tale.
În faza a treia, erai obligat să-ţi loveşti semenul. Asta a fost cea mai grea
încercare. Sufletul, conştiinţa, spiritul, s-au vădit la unii mai puternice decât tot ce
inventau materialiştii aceia pentru a te distruge ca om. Pe deasupra, dacă apucai să-
l baţi pe vreunul, deveneai şi bun de şantaj. “Păi, bine, băi, ţi-ai bătut şefu‟ şi-
acuma faci pe nebunu‟...!” Din momentul în care lovea, individul căpăta parcă

341
ciudă pe aceia care nu loveau şi ei! «Ia uită-te, dom‟le, eu am ajuns să lovesc şi
ăsta, al dracului, nu vrea s-o facă?!»
Revenind la persecuţia religioasă, în cazul în speţă la Vasile Ungureanu,
şefii, după ce l-au cam terminat, au început să-l ia în râs. –”Ia scoală, bă, Maglavit,
ia vino, bă aicia. Cum e, bă, cu Dumnezeul ăla al tău?” El, cu chipul său ascetic
bizantin, bâiguia câte ceva neauzit bine şi nici înţeles. Ei continuau să-l
bagatelizeze, dar ajunseseră să se poarte ca şi cu un nebun. Dealtfel, e de mirare că
nu-l scrântiseră de-a binelea, cu atâta chin cât îndurase bărbatul acela mai bătrân ca
toţi şi care-şi trăgea porecla pentru că fusese odinioară în pelerinaj la Maglavit.
Ceilalţi de faţă nu vedeau chipul lui smerit, deoarece nu aveai voie să priveşti la
cele petrecute în cameră decât dacă primeai poruncă să o faci; însă, aşa, pe
deasupra ochilor, tot mai trăgeai câte o aruncătură de privire. Mulţi nici nu ştiau că-
l chema Vasile Ungureanu; îl cunoşteau de „Maglavit‟, cum îl strigau ăia. Aici vom
demonstra continuitatea comunismului după Revoluţie în domeniul cultural-istoric:
în cartea folosită de noi pentru extragerea citatelor (“Documente ale procesului
reeducării din închisorile Piteşti, Gherla”), Vasile Ungureanu lipseşte cu
desăvârşire; pesemne pentru că era un model de creştinism adevărat, care nu s-a
compromis de fel.
De Paşte, s-a organizat un „pelerinaj‟, poate în amintirea celui săvârşit de
bădia Vasile Ungureanu cândva. O coloană de inşi: credincioşi, „mistici‟, cum erau
socotiţi, printre care şi Bordeianu şi Pintilie (până la urmă ucis). Şi alături de ei,
unii dintre aceia care se cuvenea să continue a fi chinuiţi.
Gelu Gheorghiu, din ultima categorie, care nu prea îl băgase în seamă până
atunci, a fost cumplit de impresionat de el. Bădia Vasile Ungureanu, fără a mai fi
fost lovit de nimeni, fără a fi fost insultat în plus, doar pentru ceea ce făcea din
ascultare, oricât se străduia să se abţină, plângea necontenit: lacrimile îi curgeau
din ochi fără încetare. Îi dăduseră o cruce în mână. Îi puseseră o cunună de spini pe
frunte. Sculptaseră din cine mai ştie ce un falus pe care i-l dăduseră să-l ţină ca
Sfânt Potir sau cam aşa ceva. Trebuia să-i şi împărtăşească pe ceilalţi cu nu ştiu ce
murdărie.
– “Ei, ia să sărbătorim şi noi Sfânta Înviere... Maglavit, treci tu aici. Tu eşti
cel mai sfânt dintre toţi. Tu o să fii Hristos. Până la Înviere, o să suferi, mă, cât
poate omul suferi.”
În zilele care au urmat, Joia Mare, Vinerea Mare, Sâmbăta Mare, a fost
cumplit. În Vinerea Mare a avut loc procesiunea. El era în frunte şi vreo şapte inşi
veneau după el, cu Gelu amestecat şi el printre dânşii, agăţaţi de Maglavit, târâş, în
genunchi, astfel încât Ungureanu să-i tragă din răsputeri, ca o bovină în jug.
Ciomăgarii îl îndemnau cu bâtele, izbindu-l de câte ori socoteau că era nevoie. Mai
trântindu-l pe ciment din când în când: – “Hai, hai, hai, bă, păi tu crezi că aşa se
trage?! Cară crucea cum a cărat-o Hristos, dumnezeii mă-ti!” Li s-au distribuit nişte
bucăţi de hârtie unde erau înscrise textele unui „prohod‟ cu versuri pline de
grozăvii pornografice. La fel cântaseră aşa zise colinde de Crăciun, tot nişte mizerii
fără haz, acuzaţii blasfematorii ale Sfintei Fecioare, înjurături. Ba îi şi puneau să
povestească ei, cu vorbele alese de ei înşişi, descriind scene închipuite de mintea

342
lor cea slabă, astfel de lucruri sordide şi altele şi mai şi. Când a venit rândul lui
Ungureanu, deschidea gura şi nu-i ieşeau dintre buze decât sunete fără formă, fără
înţeles, care nu alcătuiau nici un cuvânt, de parcă nu ar mai fi putut vorbi de fel. Nu
era nici o încercare de sfidare, ci, pur şi simplu, maxilarele nu-l mai slujeau, limba
îi înţepenise. O bolmojeală neîncetată. – ”Ia fă-l, mă, să vorbească!”
L-au căsăpit, l-au zdrumicat. De pomană: nu putea şi nu putea! Gheorghiu
întâlnise cel dintâi credincios autentic. Vasile Ungureanu nu ceda, oricât s-ar fi
străduit s-o facă. Era credincios până-n măduva oaselor. N-ar mai fi existat ca om,
dacă smulgeai credinţa din el. Nu era fanatic, nu asculta de canoane. Cu toate că a
fost obligat să suporte şi să făptuiască atâtea cum nimeni n-a suferit, nimic nu l-a
îndemnat să ceară vreodată socoteală lui Dumnezeu, aşa cum s-au petrecut lucrurile
cu ceilalţi. După bătăi, zăcea zdrobit, spăşit, smerit, într-un fel împăcat, acceptând
toate câte i le dădea Dumnezeu.
Sâmbătă a avut loc împărtăşania celor din cortegiu. Mai era chemat şi câte
unul de pe priciuri, dintre spectatori.
Un teolog, Pandurescu, de la Arad sau Timişoara, a fost al doilea om a
cărui credinţă l-a impresionat până la lacrimi pe Gelu Gheorghiu. Din păcate, nici
un memorialist al reeducărilor nu i-a amintit în scris suferinţele îndurate la Piteşti,
iar în cartea publicată de Editura Vremea e menţionat dar caznele sale sunt eludate.
Nici el nu-i sfida pe reeducatori, dar nici nu accepta să facă ceea ce i se cerea. –
“Zi, mă, Hristosu‟ tău, astăzi şi mâine şi Fecioara Maria...!” De multe ori nu-l
auzeai replicând: “Nu zic!”, însă nu zicea. – “Zi, mă”! Trăgeau de el să ia parte la o
blasfemie, să-l îndemne să jignească, să ocărască – “Uite, bă, că Dumnezeu te lasă!
Te-a şi părăsit, bă! Tot aşa rămâi: dobitoc, să-i prosteşti şi pe alţii...! Ţi-ai dat, bă,
seama că aia de voiai tu s-o practici nu e meserie cinstită, ci e şarlatanie?!”
Pandurescu tăcea. Asculta şi tăcea.
După ce l-au bătut de l-au distrus şi n-au făcut nimic cu el decât că l-au
umplut de sânge, vai de capul lui!, l-au dat la pedeapsa aceea oribilă: să stea într-un
picior pe tinetă. Alături de el, unul de pază; cum lăsa piciorul în jos, poc! îi zdrobea
fluierul. Pandurescu a izbutit un lucru de care nimeni nu era în stare: a stat două
zile şi ceva în poziţia asta... Noapte după zi... Ce puteri căpăta omul în anumite
condiţii dintr-acelea! A stat două zile şi ceva...! Cădea de acolo; din nou îl ridicau
şi-l puneau într-un picior; şi iar rămânea aşa. Până când, în lipsa lui Zaharia,
Măgirescu, oricât de sinistru ajunsese, l-a dat jos de pe tinetă. Măgirescu, dealtfel,
când a putut, l-a ajutat, în chip mascat, ca şi pe Maglavit.
L-au lăsat la odihnă vreo douăzeci şi patru de ceasuri şi pe urmă l-au luat
iarăşi. Până când...
Într-o zi când s-a adus fiertura de prânz, s-a deschis uşa şi s-a introdus
hârdăul cu mâncare. Pandurescu s-a înfipt în faţă, să ia primul. Şi cum a ajuns el
acolo, s-a năpustit, a plonjat cu capul în hârdăul cu zeamă fierbinte. Măgirescu
servea masa. Cum ţinea polonicul ăla marele în mână, l-a adâncat după capul lui, i
l-a prins în căuş, i l-a ridicat şi i l-a tras afară. Pe loc, sub privirile îngrozite ale
celorlalţi, au crescut băşici enorme, ca nişte flori carnivore, pe gâtul, ceafa,

343
creştetul, fruntea sinucigaşului ratat. Nu pe faţă. Pesemne că faţa i-a fost păzită
deoarece ţeasta, cu care intrase înainte, dislocase lichidul ce i-ar fi putut-o arde.
Avea nişte dureri îngrozitoare.
Gestul nu i-a fost interpretat ca unul de sinucidere, ceea ce ar fi agravat şi
situaţia comitetului, ci ca unul de poftă animalică de mâncare. – “Huo,
nemâncatule, popo nesătul! S-a băgat să halească primul, să înfulece tot!...”
Ceilalţi, care pricepuseră semnificaţia gestului disperat, păstrau o linişte îngrozită.
Nimeni nu crâcnea. Gelu Gheorghiu fusese în preajmă. L-a văzut când i-a fost
smuls din hârdău capul opărit. Ca al unei găini. Cu pielea toată umflată, plină de
apă, pe sub subţierea ei.
Ce s-a întâmplat cu el, Gelu Gheorghiu nu mai ştie. De murit dintr-aceasta
n-a murit. Oricum, nu a intrat în ceata turnătorilor şi cu atât mai puţin a bătăuşilor.
Atât Vasile Ungureanu, cât şi Pandurescu, printre marile victime ale
credinţei creştine, doi martiri, au rămas curaţi până la sfârşit. Nimeni nu a putut
produce probe că şi-ar fi pângărit omenia. Curajul lor le-a fost Dumnezeu, pentru
care au suferit toate, fără să crâcnească, oricât de greu le-a fost. Iar când celui din
urmă i s-a părut că nu mai putea suporta caznele şi a hotărât să-şi ia viaţa, Făcătorul
său nu a îngăduit-o, ci i-a dat noi puteri pentru a-şi păstra neprihănirea neîntinată.
Vasile Ungureanu şi teologul timişorean Pandurescu constituie dovada că
reeducarea putea fi suportată fără înjosirea de sine ce i-a condus pe majoritatea
deţinuţilor la acceptarea de a deveni provocatori, turnători şi călăi. Nepregătirea
pentru viaţă, caracterizându-i pe cei mai mulţi dintre fraţii de cruce adoptaţi, din
prea marea nevoie de luptători, după cotropirea ţării de către sovietici, ca şi pe
ceilalţi tineri antrenaţi în lupta de eliberare a Patriei, i-a împins, în infernul
reeducărilor, din greşeală în greşeală, transformându-i din nişte juni cu aspiraţii la
eroism în nişte unelte ale propriilor lor duşmani. Mulţi dintre noi, cei născuţi şi
intraţi în luptă mai târziu am fi putut avea soarta lor. Să mulţumim lui Dumnezeu
că ne-a îngăduit o distanţare de zece ani (generaţia mea) de acele orori şi prin asta
nu ne-au fost puse la încercare demnitatea, curajul şi omenia, pentru a ne arăta şi
noi slăbiciunile şi betegirile sufleteşti din naştere. Dar nu este mai puţin adevărat că
dacă ne prăbuşeam, cazuri ca ale lui Vasile Ungureanu şi Pandurescu ne rămâneau
faruri ale mântuirii în destrămarea noastră psihologică.
Ca scriitor, în diverse cărţi ale mele făgăduiesc cititorului o alta încă
nescrisă, un „Pateric al temniţelor româneşti‟. Categoric, Vasile Ungureanu şi cu
Pandurescu constituie materia a două capitole dintr-o atare culegere de fapte şi
cuvinte memorabile ale martirilor creştini, în multe cazuri aflaţi încă în viaţă,
supuşi la torturi de neînchipuit de către conaţionalii lor căzuţi sub influenţa
ateismului bolşevic, sub cizma regimului comunist ce ne-a pângărit sufletele până
la Revoluţia din Decembrie 1989, susţinut de Bisericile lui Hristos mânjite de setea
de putere lumească, de arginţi şi de frica unanimă.
Va să zică, acesta era trecutul omului întâlnit de mine în Târgu-Neamţ. De
aici proveneau blândeţea smerită din privirile sale, gesturile lui pline de dragoste,
firea sa gata să uite de sine în favoarea semenului, răbdarea lui cea mare faţă de
greutăţile traiului pe care-l ducea, prietenia acordată tuturora şi imensa-i dorinţă de

344
a participa la viaţa liturgică, măcar în calitate de cântăreţ, dacă greutăţile existenţei
nu-l învredniciseră să facă studii teologice şi să se preoţească. Din acele umiliri îşi
extrăsese el înţelepciunea şi omenia.
Chemarea bădiei Vasile avusese loc, de bună seamă, încă din copilărie.
Datorită Ei, Vasile Ungureanu deprinsese, din vizitarea monahilor şi din lectura
cărţilor pioase şi meditarea la ele, cum să trăiască după pilda sfinţilor. Iar sus
urcând cu sufletul, ajunsese la un prag de unde Chemarea îl conducea mai departe
către martiriu. A primit mucenicia ca cei mai drepţi. Iar astăzi, când mă adresez
dumneavostră, am o caldă siguranţă că şi el ne aude, pe mine glăsuind, iar pe
ascultătorii mei tăcând cu sufletele la gură, amuţiţi de prea sunătoarele bătăi ale
inimii pripite, ne aude şi se roagă pentru noi.
Bădia Vasile a fost fericit de Dumnezeu cu Chemarea la suferinţa pentru
Hristos.

345
346
 COMPLOTUL PSIHOPOLITIC AL COMUNISMULUI.
SPĂLAREA CREIERULUI
Sergiu GROSSU (Paris, Franţa)
fost deţinut politic

Î n celebra carte a lui Arthur Loestler, „Zero şi infinit” personajul principal,

comunistul sovietic Rubasov, vorbeşte astfel: „Noi am creat cel mai
gigantic aparat poliţienesc, în care delatorii au devenit instituţie naţională şi
l-am înzestrat cu cel mai rafinat şi mai ştiinţific sistem de torturi mintale şi fizice.
Una din cele mai monstruoase „tehnici de degradare” umane este, fără
îndoială, spălarea creierului.
Cele mai cutremurătoare şi mai concludente cazuri de folosire a acestei
degradante tehnici, ni la oferă China comunistă, din perioada când gândirea lui
Mao-Ţedun era atotputernică.
În România comunistă, experienţa „spălării creierului” denumită „cura de
demascare” a întrecut orice limită omenească, depăşind cu mult pe călăii chinezi în
practicarea strivirii morale a tinerilor deţinuţi, în special studenţi.
Cel dintâi care s-a aplecat asupra „experimentului criminal Piteşti”, extins şi
în alte centre de exterminare, este un fost deţinut politic român originar din
Macedonia, Dumitru Bacu, decedat în toamna anului 1997, care prezenta, detaliat,
în cartea sa „Piteşti – Centru de reeducare pentru studenţi”, sistemul de degradare
generală folosit sub supravegherea unui monstru reeducat, Ţurcanu.
Iată, de pildă, una din metodele criminale: Studenţii erau obligaţi să mănânce
„porceşte”, adică servindu-se numai de gură, aşezaţi în genunchi, cu mâinile la
spate sau direct pe brânci, după cum le ordona şeful de reeducare. Din poziţia
aceasta trebuia să soarbă fiertura fierbinte din gamela pusă în faţa lor. După ce
consumau lichidul, „bandiţii”, nu aveau voie să spele gamela, curăţatul făcându-se
cu limba pentru că apa dată în celulă era folosită numai de cei care erau deja
reeducaţi.
Virgil Ierunca scrie, în legătură cu reeducarea prin tortură, în cartea sa
„Piteşti”: „Imaginaţia delirantă a lui Ţurcanu se dezlănţuia mai ales când avea de a
face cu studenţi care credeau în Dumnezeu şi se străduiau să nu-L renege. Unii
erau „botezaţi” în fiecare dimineaţă prin scufundarea capului în hârdăul cu urină şi
materii fecale în timp ce ceilalţi psalmodiau formula botezului.
Studenţii în teologie erau obligaţi să oficieze slujbe, mai ales în săptămâna
Paştelui şi-n noaptea Învierii, după regia şi textul liturghiei lui Ţurcanu,
pornografic bineînţeles. Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu era numită „marea
curvă”, Iisus, „idiotul care a murit pe cruce” şi altele.
Studentul căruia îi revenea rolul preotului, era dezbrăcat în pielea goală, apoi
cu un cearceaf mânjit cu fecale iar de gât i se atârna un falus făcut din DDT, pâine
şi săpun”.

347
 În noaptea Învierii din 1950, deţinuţii în faza de reeducare de la Piteşti au
fost obligaţi să sărute falusul de la gâtul aşa zisului preot şi să spună „Christos a
înviat”.
Mijloacele folosite de complotiştii psihopolitici ai comunismului când,
loialitatea individuală sau colectivă nu poate fi schimbată şi când capacitatea
sentimentului naţional şi eficienţa moralităţii creştine se opun realizării ţelurilor
comuniste, sunt odioase.
Celui care rezistă vicleniilor psihopolitice, i se vorbeşte despre dezechilibrul
lui mental, împingându-l la sinucidere, ca un stigmat al nebuniei care a pus
stăpânire pe el.
Distrugându-i ataşamentul faţă de sine însuşi va fi uşor să i se distrugă
ataşamentul faţă de familie, faţă de părinţi, de fraţi şi de surori, apoi ataşamentul
faţă de prieteni, faţă de autorităţi şi, finalmente, faţă de statul capitalist.
Mai mult, trebuie sprijinită propaganda de distrugere a căminului conjugal,
încurajată delicvenţa juvenilă, dând adolescenţilor alcool şi droguri, stimulându-i
instinctele spre lecturi pornografice sau spre practici erotice de cea mai ruşinoasă
degradare, diminuându-le tinerilor patriotismul şi suprimându-le mândria naţională,
împingându-i la acte de criminalitate.
Obedienţa de care are nevoie comunismul este rezultatul folosirii forţei.
„Geneza experienţei bestiale de la Piteşti este cea mai barbară, mai neînfrântă şi
mai brutală folosire a forţei. Dacă este dusă suficient de departe atrage după sine
obedienţa celui împotriva căruia e îndreptată. Orice individ, supus unei forţe sălba-
tice, un timp îndeajuns de lung, ajunge să accepte orice principiu sau orice ordin”.
Oamenii se vor supune celor care au tăria şi curajul să-şi manifeste faţă de ei
cruzimea, sălbăticia, brutalitatea şi lipsa totală de omenie. Dacă vrei ca oamenii să
ţi se supună fără să cârtească, nu trebuie să cedezi. Dacă vrei ca oamenii să ţi se
supună orbeşte, trebuie să faci să se înţeleagă limpede că nu ai milă de nimic şi de
nimeni.
Comunismul, ca întruchipare a Răului, a Violenţei, a Urii şi a Minciunii a
profitat întotdeauna de fragilitatea inteligenţei îndepărtată de Dumnezeu şi
impregnată nu de adevăruri ale Evangheliei lui Hristos, ci de prejudecăţi şi de
supertiţii religioase, practicând cu perseverenţă perfida spălare a creierului, mai cu
seamă acolo unde ateismul era decretat drept doctrina oficială şi obligatorie.
Voia Tatălui ceresc a fost ca să cunoaştem lumea comunistă şi să trecem prin
cuptorul ei de foc. Cei mai mulţi, fie de teamă, fie ademeniţi de privilegii şi de
scaune înalte, au făcut parte din această lume şi n-au putut rezista ispitei. Alţii,
totuşi, au vegheat, au rezistat şi s-au opus cu tărie răului comunist. Să ne rugăm aşa
cum s-au rugat şi ei: Tatăl nostru, izbăveşte-ne de cel rău. Izbăveşte-ne de răul
ideologic care ne-a împuţinat fiinţa, otrăvindu-ne sufletul, denaturându-ne mintea
şi îndepărtându-ne de Tine. Scapă-ne de răul din noi şi din afara noastră. Amin.
Pentru că şi azi România are nevoie de oameni noi, de ierarhi noi,
necompromişi, precum spunea Mântuitorul răspicat: „nu este cu putinţă să turnăm
vin nou în burdufuri vechi”. Creştinii aşteaptă o Românie nouă, având în
conducerea ei „burdufuri” politice şi religioase înnoite prin Duhul Sfânt.

348
 „SĂ NU NE RĂZBUNAŢI !”
Nicolae ENESCU (Curtea se Argeş)
fost deţinut politic

ircea Vulcănescu, în celulă, e muribund!

M Cu voce stinsă, ne face semn, cu braţele deschise, să ne apropiem.

Şi ne-am înghesuit să fim în jurul lui cât mai aproape. Parcă am fi sub
odăjdiile preotului când iese cu sfintele daruri. Şi-a oprit privirea în ochii fiecăruia,
silabisind:”Să nu ne răzbunaţi!” Şi nu ne-am răzbunat!
Te iert, colonele Cârnu!
Timp de două luni mi-ai sângerat tălpile; din tălpile mele se prelingea
sânge cu puroi.
Ai regizat, ca nimeni altul, împuşcarea mea pe Trivale!
În miezul unei nopţi, gardianul ne-a scos brutal din celulă. În curtea
Securităţii, te-am văzut încărcând pistolul! Disperat te-am întrebat;”Unde mă
duceţi, d-le colonel?” „Unde ţi-am promis, banditule!” Ai dat ordin să-mi pună
prelata pe cap şi să mă urce în maşină! Când am ajuns, m-ai coborât, mi-ai scos
prelata şi ... am văzut pe maiorul Stăncilă, frizerul Zamfirescu şi cinci subofiţeri cu
pistoalele îndreptate spre mine! Un subofiţer mi-a pus pistolul în ceafă. Altul a
descărcat pistolul în aer. Te-ai îndreptat spre mine cu pistolul; parcă te aud: „Vezi
ce te aşteaptă? Dacă spui ce trebuie, te salvezi! Spune!” „Să vă pedepsească
Dumnezeu!”, v-am răspuns. „Foc!”, ai strigat turbat. A urmat rafala. M-am trezit în
curtea Securităţii; gardienii mă pălmuiau să mă trezesc.
Te iert, maior Stăncilă! Într-un birou cu uşi încuiate m-ai bătut cu parul. M-
ai lovit tot corpul cu o brutalitate neîntâlnită. Nu mi-ai menajat nici capul. M-ai
sângerat peste tot.
Te iert, căpitan Zamfirescu! Ca să mă scoţi din greva foamei, şi eram în a
cincea zi, mi-ai vărsat pe cap gamela cu zeamă fierbinte de arpacaş. Loveai gamela
cu pumnii, ca s-o mi-o fixezi pe cap!
Te iert, lombrosian gardian Maier! Cu unghii sângerânde, cu mare dor, am
încrustat în pereţii celulei numele soţiei mele, Marga! Te-ai descărcat cu pumni în
cap, cu bocanci în tibie şi peroneu:”Marş la neagra, banditule, ai deterorat – aşa ai
zis – deterorat avutul obştesc!” Şi m-ai ţinut şase zile şi tot atâtea nopţi în foamete
şi frig.
Nu te pot ierta, plutonier major Stoica, şef de post de jandarmi în comuna
Tigveni.
A doua noapte de la arestarea mea, ai venit acasă la mama, ai bătut în uşă
şi i-ai cerut să-ţi deschidă. Mama te-a rugat să revii dimineaţa. I-ai răspuns: ”Dacă
nu deschizi, pierzi feciorul!” Îngrozită, mama ţi-a deschis.

349
 Ca o fiară, te-ai repezit, ai brutalizat-o şi ... ai violat-o!!! Mama avea 56 de
ani, era bolnavă de rinichi şi slabă precum cei din Carpenaum!
Când mi-a povestit mama mai târziu, am urlat de durere, am îngenuncheat,
i-am sărutat picioarele şi am implorat-o să mă ierte! „Iartă-mă, mamă, iartă-mă!”
Te-am fixat în minte şi în suflet să te pedepsesc, plutonier major Stoica. Şi nu te-
am pedepsit! Să te pedepsească Dumnezeu!
Constat cât de puţin am prezentat grozăviile prin care am trecut. Grozăvii
ce au marcat întreaga mea viaţă şi a familiei mele. Mi-e atât de milă şi ruşine de ai
mei, pentru că i-am făcut să sufere atât de cumplit!
De-aţi fi avut pe Dumnezeu în suflet, nu aţi fi fost atât de cruzi cu nişte
nevinovaţi şi neajutoraţi, care ar fi preferat frontul, nu iadul puşcăriilor comuniste.
S-ar putea ca unii să nu ne creadă prin ce am trecut. Dumnezeu cunoaşte
adevărul şi El ne va judeca pe toţi.
„Bătrâni, cu faţa de ceaţă,
Cu paşii năclăiţi în tristeţe,
Prin moarte am trecut, nu prin viaţă
Morţi sfinţi în temniţi şi prigoane,
Morţi sfinţi în lupte şi furtuni,
Noi am făcut din voi icoane
Şi vă purtăm pe frunţi cununi”
spunea Radu Gyr, cu atâta-ndreptăţire.
Prea Fericite Teoctist, daţi dezlegare preoţilor, atunci când ies cu sfintele
daruri, să pomenească şi martirii căzuţi în lupta contra comunismului, pentru
apărarea credinţei şi a patriei!

350
 FALSIFICAREA PROCESULUI TORŢIONARILOR
CARE AU ACŢIONAT PENTRU EXPERIMENTUL PITEŞTI

Aristide IONESCU (Piteşti, Romania)

fost deţinut politic trecut prin „reeducări”

S ecuritatea română a organizat continuarea anchetei în închisori şi după

pronunţarea sentinţelor de condamnare!

Pentru a ascunde acest adevăr, publică la Editura “Vremea”, Bucureşti

1995, “Memorialul Ororii” şi pune la dispoziţia colectivului de redacţie: Silvia
Colfescu, Nicolae Henegariu, Angela Dumitriu şi Cristina Cantacuzino, documente
selectate şi trucate, aşa cum vom dovedi.
În cuvântul înainte, editura arată că a avut acces la un număr impresionant
de acte şi a dus o muncă de “selectare”, asigurându-ne că acestea s-au făcut cu
obiectivitate şi adaugă: “Lipsa unor documente care, în mod firesc, ar fi trebuit să
existe în dosarul procesului: declaraţiile martorilor la proces şi ultimul cuvânt al
acuzaţilor se datorează fie absenţei lor din dosar, fie condiţiilor de stres în care a
avut loc selectarea materialelor de arhivă”.
Analizând acest paragraf, se impune o întrebare: Când dintr-o lucrare
(publicaţie) intitulată “Memorialul Ororii. Documente ale procesului reeducării din
închisorile Piteşti-Gherla”, lipsesc declaraţiile martorilor acuzării şi ultimul cuvânt
al acuzaţiilor, documente pe baza cărora s-a dat sentinţa de condamnare la moarte
nr. 32 din 10 noiembrie 1954 pentru 22 de acuzaţi, dintre care 18 au fost executaţi,
ce valoare de document mai are lucrarea care conţine 924 de pagini?
Eu însumi fac parte dintre cei care au trecut prin “reeducarea prin tortură”,
la Gherla, apar în lucrarea amintită la pag. 654 şi 709 şi ştiu bine cum erau smulse
prin torturi declaraţiile de către torţionar.
În rechizitoriul Tribunalului Militar citit în şedinţa din 10 noiembrie 1954,
redat în lucrarea amintită, la pag. 695, sunt descrise unele metode de tortură
aplicate asupra deţinuţilor politici de către cei 22 de inculpaţi, dar se adaugă: “Prin
aceste metode de tortură aplicate, acuzaţii obţineau informaţii despre legionarii
nearestaţi, legătura, starea, despre unii membri de partid care nu ar fi ataşaţi
regimului, informaţii pe care le predau conducerii penitenciarului de unde plecau la
organele de stat – însă numai acele informaţii care nu prezentau importanţă pentru
ei, pe acestea le păstrau ascunzându-le în diferite locuri ale penitenciarelor, spre a
fi scoase afară prin deţinuţii legionari devotaţi etc.”.
Din această parte a rechizitoriului rezultă că organele de stat (Securitatea)
nu au folosit nici o declaraţie smulsă prin tortură de către Ţurcanu, Popa Alexandru
şi echipele lor.

351
 Cum se face, atunci, că au fost întocmite dosare şi s-au dat condamnări cu
ani grei de închisoare la mii de persoane, tocmai pe baza declaraţiilor smulse prin
torturi? Poate dintre semnatarii declaraţiilor astfel obţinute au apărut ca martori la
procesele intentate pe baza declaraţiilor date, fiind aduşi cu dubele la sălile de
judecată, torturaţi până la introducerea lor în săli şi ameninţaţi că vor fi ucişi dacă
îşi vor schimba declaraţiile?
Cazul concret pe care-l redau este concludent.
Ilie Ionescu din com. Suteşti, jud. Vâlcea, introdus în camera de tortură a
lui Ţurcanu, a găsit aici studenţi din echipa lui, care se manifestau ca adevăraţi
luptători anticomunişti şi care l-au convins că peste puţin timp vin americanii, însă,
când aceştia ne vor elibera din închisori va trebui să luptăm eliberând ţara de ruşi.
Pentru aceasta trebuiau arme şi oameni pe care se putea conta. El, fire uşor
încrezătoare, le-a comunicat numele acelora care urau regimul comunist şi a
continuat “am eu aur şi putem procura arme”.
După o săptămână (atâta dura “munca de informare” asupra subiectului a
echipei de torţionari), au trecut la torturarea lui. Prin torturile aplicate (o parte
dintre ele descrise în rechizitoriul Tribunalului Militar, pag. 695) a făcut schiţa
unde erau îngropaţi cei 2000 de galbeni "cocoşei" de care se vorbise, I-au smuls
declaraţiile scrise despre aceia care urau regimul comunist. L-au torturat în
continuare săptămâni întregi, ca să vadă dacă a spus tot.
Semnificativ este că anterior, la ultima declaraţie pe care a dat-o la
Securitatea Craiova, anchetatorul locotenent Mihuţ, i-a zis:”Despre aur n-ai vorbit
nimic, dar ai să spui tu acolo unde-ţi vei executa pedeapsa”.
Aceia care au trecut prin Mal-Maison şi au fost anchetaţi de către Nicolski
ştiu că după încheierea anchetei, acesta afirma “Restul vei spune tu, acolo, unde vei
executa pedeapsa”… iar Nicolski ştia ce spune. Ştia că l-a instruit pe Ţurcanu să
scoată de la deţinuţii politici tot ceea ce n-a putut scoate Securitatea, indiferent de
metodele folosite, şi că atât el, Ţurcanu, cât şi cei ce vor colabora cu el vor fi
eliberaţi şi făcuţi ofiţeri de Securitate, ca să lase celor torturaţi impresia că
administraţia închisorii nu are cunoştinţă de ceea ce se întâmplă (vezi mărturia lui
Teja C-tin, pag. 806).
Suntem siguri că dacă n-ar fi “dispărut” celelalte declaraţii ale martorilor la
proces, precum şi ultimul cuvânt al acuzaţilor, azi am avea dovezile scrise că
acţiunea de “reeducare prin tortură” (demascare) a fost dirijată de către Securitate,
pentru a închide în închisorile şi lagărele de exterminare cât mai mulţi opozanţi ai
regimului comunist, instalat cu tancurile URSS, uşurând asrtfel transformarea
insulei latine, care era România, în provincie a URSS.
Toţi aceia care am trecut prin “reeducarea prin tortură” ştim (iar AFDPR
deţine atâtea mărturii scrise) că aşa zisa “reeducare” era o anchetă dirijată de către
Securitate prin ofiţerii politruci din închisori şi lagăre.
Pentru a face credibilă cartea apărută la Editura “Vremea”, ni se redau la
Editura “Vremea”, ni se redau la pag. 868 demersurile făcute de către editură
pentru obţinerea aprobării de a cerceta dosarele legate de subiectul tratat.

352
 Eu, personal, mă îndoiesc că s-au întâmpinat greutăţi, mai mult, consider
că “Memorialul Ororii” urmăreşte două obiective:
Să ascundă faptul faptul că PCR, prin Nicolski, Dulgheru, Keller şi alţii, a
organizat continuarea anchetei făcute de către Securitate şi după condamnarea celor
care se opuneau comunismului. Numele acestora îl obţineau prin torturile efectuate
în închisori de către deţinuţii instruiţi de KGB, cărora li s-a promis libertatea şi
grade în Securitate.
Când s-a aflat în Apus despre crimele şi torturile din penitenciare (peste 30
de morţi şi mii de victime rămase cu traume fizice şi psihice, cifre recunoscute în
lucrarea publicată) şi lagăre, s-a înscenat procesul celor 22 de torţionari, fiind
executaţi 18 dintre ei.
Prin această acţiune de “reeducare” s-a obţinut anihilarea în mare măsură a
oponenţilor regimului comunist.
Al doilea obiectiv: s-a urmărit ca Mişcarea Legionară să fie cunoscută
generaţiilor viitoare aşa cum o pecetluieşte astăzi Securitatea.
Încercarea de a arunca asupra altora crimele săvârşite de către PCR se
aseamănă cu încercarea URSS de a arunca vina pe germani pentru uciderea a zeci
de mii de polonezi la Katin.
Noi, supravieţuitorii, care am trecut prin smoala fierbinte a distrugerii
fizicului şi psihicului, fie prin metode din URSS, fie prin cele ale Chinei, să nu
uităm că aceste metode au fost aplicate în România în formele cele mai
perfecţionate, inimaginabile pentru o minte sănătoasă. Să nu uităm că au fost cele
mai demonice şi că avem datoria să le descriem, să le facem cunoscute în toată
cruzimea lor, pentru ca generaţiile viitoare să se ferească de această plagă care se
cheamă Comunism.

353
354
ASUPRA NUMĂRULUI MORŢILOR DIN REEDUCAREA
«DE TIP PITEŞTI» (1949-1951)
Mircea STĂNESCU (Bucureşti, Romania)

S copul comunicării noastre este acela de a face o analiză asupra numărului

morţilor din reeducarea «de tip Piteşti»3. Ceea ce ne interesează este să
stabilim care au fost deţinuţii ucişi ca urmare a punerii la lucru de către
Securitate, la ordinul conducerii superioare a Partidului Comunist, a dispozitivului
de distrugere fizică şi psihică pe care îl reprezintă «demascarea»4. Este important să
delimităm de la început câmpul analizei noastre, precizând că o investigaţie asupra
numărului deţinuţilor morţi în timpul reeducării «de tip Piteşti» – dar care nu au
trecut prin reeducare şi care, în consecinţă, nu sînt un efect direct şi nemijlocit al
acesteia – sau a morţilor survenite ca urmare a efectelor fizice şi psihice generate
de reeducare asupra deţinuţilor, după stoparea ei, nu intră în economia studiului de
faţă, ea depăşind posibilităţile noastre actuale de analiză.
Pentru studiul de faţă vom folosi ca surse documente ale Securităţii, memorii
ale foştilor deţinuţi politici şi interviuri edite şi inedite. Ca unii care am avut acces
la documentele Securităţii în perioada 1996-1997, trebuie să spunem şi în ce
condiţii. Nefiind dintre privilegiaţii responsabililor de arhivă, şi în nici un caz ai
Serviciului Român de Informaţii – gestionarul dosarelor Securităţii –, pentru
accesul la dosare am profitat de precedentul pe care l-a creat obţinerea accesului la
documente de către Editura Vremea, în 1995. Pe baza acestuia, Servicul Român de
Informaţii ne-a eliberat un permis de acces şi ne-a livrat spre studiu dosarul cu
numărul 26 979, din fondul «Penal», intitulat «Ţurcanu şi ceilalţi», dosar care
numără 24 de volume.
Într-unul din volume, în partea care priveşte ancheta desfăşurată de Organe
între 1951 şi 1953, în vederea procesului care a avut loc în 1954, se află două liste
cu morţii din închisorile Piteşti şi Gherla. Listele sînt scrise de mînă, iar uneori – şi
în special în cazul celei de la Gherla – numele sînt greu de înţeles.

3
În afară de lucrările deja clasice aupra subiectului – Bacu Dumitru, Piteşti, centru de
reeducare studenţească, Bucureşti, Editura Atlantida, 1991 şi Ierunca Virgil, Pitesti,
laboratoire concentrationnaire (1949-1952), Paris, Editions Michalon, 1996 (ed. rom.
Bucureşti, Humanitas, 1990) –, pentru o analiză a acestei reeducări în contextul practicilor
de detenţie din sistemele comuniste a se vedea Stănescu Mircea, Reeducarea comunistă din
România anilor ’50, teză de doctorat susţinută la Universitatea Bucureşti în octombrie
1999, 373 p. Pentru un rezumat al tezei noastre se poate consulta textul Istorie şi memorie a
reeducării, comunicare ţinută la Simpozionul Intenaţional «Reeducarea prin tortură»,
Piteşti, 6-8 decembrie 2001.
4
Pentru terminologia specifică reeducării a se vedea cele două texte ale noastre citate la
nota precedentă.

355
 Mai întîi vom proceda la o expunere a lor aşa cum se prezintă, apoi vom
căuta să stabilim ce adevărat, ce e fals sau dacă şi ce lipseşte din cuprinsul lor.

PITEŞTI
Nr. Numele şi prenumele Data morţii
crt.
1. Iliescu Vasile 30 ianuarie 1950
2. Şerban Gheorghe 12 februarie 1950
3. Vătăşoiu Gheorghe 20 februarie 1950
4. Bădereu (Bădescu?) Bazică 4 februarie 1950
5. Ionescu Teofronie 21 februarie 1950
6. Niţă Corneliu 28 februarie 1950
7. Poenaru Hanibal 28 februarie 1950
8. Bogdanovici Alexandru 15 aprilie 1950
9. Bucur Mircea 24 aprilie 1950
10. Neacşa Constantin 8 mai 1950
11. Turtureanu Ion 13 aprilie 1950
12. Cantemir Vasile 14 mai 1950
13. Iosub Mihai 29 iulie 1950
14. Vasilescu Marin 30 iulie 1950
15. Călinescu Nicolae 29 august 1950
16. Pintilie Ioan 14 ianuarie 1951
17. Gavrilescu Eugen 26 aprilie 1951
18. Limberea Paul 8 iulie 1951
19. Balanişcu Chirică 4 iulie 1951

GHERLA
Nr. Numele şi prenumele Data morţii
crt.
1. Moise Aurel 25 septembrie 1950
2. Şimian Mugurel 26 septembrie 1950
3. Tinţiu Aurel 27 septembrie 1950
4. Crăciun Iosif 6 octombrie 1950
5. Juga Grigore 18 octombrie 1950
6. Macri Radu 4 noiembrie 1950
7. Filderman Iosif 9 noiembrie 1950
8. Enescu M. Aron 11 noiembrie 1950
9. Bal Iosif 14 noiembrie 1950
10. Covaci Veniamin 24 noiembrie 1950
11. Geantă Ion 26 noiembrie 1950
12. Kiş Ştefan 2 decembrie 1950
13. Jidon (?)5 Dumitru 7 decembrie 1950

5
Întrucît numele din listă sînt scrise de mînă, fiind adeseori greu lizibile, semnul întrebării
din paranteză indică dubiul asupra corectitudinii transcrierii noastre. El se referă cînd la
nume, cînd la prenume.

356
14. Nicula Ion 23 decembrie 1950
15. Pusca Dumitru 2 ianuarie 1951
16. Manole Traian 1 februarie 1951
17. Ignatov Ioan 5 februarie 1951
18. Rozen Ioan 10 februarie 1951
19. Burtea Toma 12 februarie 1951
20. Boancă Ioan 15 februarie 1951
21. Hristu Pancu 18 februarie 1951
22. Mihăiasa Lascu 23 februarie 1951
23. Behreiu (?) Constantin 24 februarie 1951
24. Aniţei Gheorghe 12 martie 1951
25. Stoieni (?) Ştefan 9 aprilie 1951
26. Pană Aurelian 4 mai 1951
27. Strejar (?) Gheorghe 5 mai 1951
28. Vâjâială Ştefan 7 mai 1951
29. Popescu Petre 22 mai 1951
30. Maronescu (-?) 26 mai 1951
31. Olaru Gheorghe 18 iunie 1951
32. Ianosev Sima 10 iulie 1951
33. Manchiş Victor 13 iulie 1951
34. Radu D. Ion 15 iulie 1951
35. Ozun Ioan 19 iulie 1951
36. Papuc Ioan 19 iulie 1951
37. Toader Ghe[orghe]. 19 august 1951
38. Dincă Ion 20 august 1951
39. Cristea Ion 3 ianuarie 1952
40. Sălăjan Pamfil 6 ianuarie 1952
41. Stana Vasile 6 ianuarie 1952
42. Tudose Constantin 7 ianuarie 1952
43. Manu Costea 26 ianuarie 1952
44. Sitco Gligor 29 ianuarie 1952
45. Florescu Constantin 7 februarie 1952
46 Weber Andrei 18 februarie 1952
47. Stoianovici Sfetco (?) 21 februarie 1952
48. Covaci Ioan 24 februarie 1952
49. Lungu Ioniţă 22 martie 1952
50. Marghita Iosif 3 aprilie 1952
51. Ionescu C. Constantin 22 aprilie 1952
52. Haru (?) Drogiu (?) 28 aprilie 1952
53. Roşca Dragomir 13 iunie 1952
54. Vulpeş Nicolae 16 iunie 1952
55. Flerescu Vasile 7 iulie 1952
56. Mftode (?) Aurel 9 iulie 1952
57. Singurelu Ion 13 iulie 1952
58. Cetan (?) Ion 13 iulie 1952
59. Marna Ion 15 iulie 1952
60. Leca Niculaie 28 iulie 1952

357
 61. Ivănescu Tache 30 iulie 1952
62. Lajtucă (?) Ştefan 31 iulie 1952

Prima listă, cea de la închisoarea Piteşti, conţine nume de morţi din perioada
30 ianuarie 1950-4 iulie 1951, perioadă care corespunde cu cea a reeducării, ştiut
fiind că aceasta s-a desfăşurat aici în perioada 25 noiembrie 1949-jumătatea lunii
august 1951.
Situaţia nu este identică însă în cazul listei cu morţii din închisoarea Gherla,
care conţine nume începînd cu anul 1950, pentru a continua mult după încheierea
reeducării, pînă în anul 1953, ştiut fiind că reeducarea s-a desfăşurat aici în
perioada septembrie 1950-19 decembrie 19516. Întrucît reeducarea debutează la
Gherla în septembrie 1950 iar numele pe anul 1952 pe care lista le conţine au
relevanţă pentru analiza noastră – vom arăta în continuare în ce constă –, vom
începe prezentarea ei cu primii morţi care apar după septembrie 1950 şi o vom opri
în luna iulie 1952.
Ca o remarcă generală, trebuie spus că listele prezente în dosar sînt fotocopii
după registrele de evidenţă a deţinuţilor din cele două închisori, ceea ce înseamnă
că sînt fiabile, adică ele corespund cu evidenţa pe care cele două închisori o ţineau
cu privire la numărul celor decedaţi aşa cum era ea ţinută. Nu trebuie înţeles însă că
listele în cauză ar fi şi adevărate, că ele ar corespunde cu morţii reali din cele două
închisori adică.
În privinţa primei liste, cea de la Piteşti, putem spune că, din cele 19 nume
prezentate, 14 reprezintă morţi asupra cărora nu se poate emite nici un dubiu. Iată
care sînt aceştia în ordine alfabetică:
1) Balanişcu Chirică a murit pe 4 iulie 1951 la infirmerie, după ce fusese
torturat ultima dată la camera 2 parter7. A fost bătut în cap pînă a făcut meningită
TBC. Balanişcu intrase în demascări o dată cu cea de-a treia serie, în 19 ianuarie
1950. În perioada imediat ulteioară încercase să se sinucidă, fără succes însă8. În
cazul său fusese pus în practică, în mod sigur, un ordin de condamnare la moarte,
dat fiind că înainte de începerea demascărilor, în august 1949, le propusese unor
colegi de detenţie să se organizeze politic, pe grupuri, după modelul organizaţiilor
legionare9.

6
Pentru data încheierii oficiale a reeducării a se vedea Arhiva Serviciului Român de
Informaţii, Fond «P» (Penal), Dos. nr. 26 979, Popa Alexandru, Declaraţie (D), 18/11/1953,
vol. 1, f. 150 r. Fără o altă indicaţie, toate trimiterile din studiul nostru la documente sînt
din acest dosar.
7
Popa Neculai, Coborîrea în iad. Amintiri din închisorile comuniste, Bucureşti, Editura
Vremea, 1999, pp. 108-109; Interviu cu Inocenţiu Glodeanu realizat de autor, Cluj, 22 iulie
1998. Popa Nicolae (Neculai), care afirmă că Balanişcu Chiril a murit după Limberea Paul
se înşeală.
8
Jianu Mihai, Proces-Verbal de Interogatoriu (PVI), 18/06/1954, vol. 7, ff. 168 v-170 r.
9
Pătrăşcanu Nutti, D, 31/08/1953, Memorialul ororii. Documente ale procesului
reeducării din închisorile Piteşti, Gherla, Canal, Editura Vremea, Bucureşti, 1995,
p. 343 (în continuare Memorialul ororii...); PVI, 16/06/1953, vol. 14, f. 477;

358
 2) Bogdanovici Alexandru a murit pe 15 aprilie 1950 la camera 2
«corecţie» după care a fost transferat la infirmerie10. Deşi Puşcaşu Vasile afirmă că
în momentul transferului Bogdanovici îşi revenise, de fapt era mort11. Iniţiatorul
dintre deţinuţi al reeducării de la Suceava a fost ucis prin izolare şi torturi
permamente. A fost singurul deţinut din închisoarea Piteşti care nu şi-a făcut – nici
în public, nici în faţa comitetului – «demascarea din interior». A fost ucis pentru
două motive. Primul, pentru că responsabilii reeducării au considerat că la Suceava
a trădat reeducarea, şi, al doilea şi mai important, întrucît cunoştea «legăturile
oficiale»12 ale deţinuţilor implicaţi în demascări. Era singurul în măsură să
cunoască informaţii foarte importante aupra înalţilor oficiali ai Partidului şi ai
Securităţii care au dat ordinul începerii şi derulării reeducării. Dată fiind această
situaţie, a scris mult la demascarea sa, în perioada ianuarie-martie 1950, atît în faţa
lui Ţurcanu Eugen, cît şi a administraţiei (a comandantului penitenciarului şi a
ofiţerului politic Marina Ioan). Ţurcanu este cel care a transmis ordinul de ucidere
a lui Bogdanovici, aşa cum indică Puşcaşu Vasile, executantul ordinului13. Ţurcanu
l-a asigurat pe Puşcaşu Vasile, precizîndu-i: «chestiunea e cunoscută sus»14 şi că, în
cazul unei anchete nu va fi tras la răspundere, amintindu-i totodată de ancheta
desfăşurată după moartea lui Vătăşoiu Gheorghe.
3) Cantemir Vasile (Lică) a murit pe 14 mai 1950, la o celulă pe care nu am
putut-o încă stabili. Nu cunoaştem condiţiile în care a murit. Ştim însă că după ce a
trecut prin demascări, pe data de 30 decembrie 1949 a fost transferat de la camera 4
Spital, la camera 3 Biserică, la parter15, unde a făcut parte din comitetul de

Popescu Aristotel, D, 19/04/1953, vol. 2, f. 183 r. Documentele publicate de Editura

Vremea fac parte din acelaşi dosar cu nr. 26 979 din Fondul «Penal» al Arhivei Securităţii.
10
Pătrăşcanu Nutti, D, 31/08/1953, Memorialul ororii..., p. 368. Pentru relatarea agoniei şi
morţii lui Bogdanovici a se vedea de asemenea Paven Jusin Ştefan, Dumnezeul meu, de ce
m-ai părăsit? Reeducări – Camera 4 Spital Piteşti, Bucureşti, Editurile Majadahonda şi
Ramida, 1996, pp. 59-60; Călinescu Nicolae, Sisteme şi procese de brainwashing în
România comunistă, Bucureşti, Editura Gama, 1998, pp. 100-103.
11
Jianu Mihai îi va comunica mai tîrziu această informaţie lui Pătrăşcanu Nutti; Pătrăşcanu
Nutti, PVI, 17/06/1953, vol. 14, f. 485; D, 31/08/1953, Memorialul ororii..., p. 368.
12
Pătrăşcanu Nutti, D, 31/08/1953, Memorialul ororii..., p. 368.
13
Puşcaşu Vasile, PVI, 16/07/1953, vol. 1, f. 237 r. În timpul primei părţi a lunii martie
1950, Sobolevschi Maximilian – care era în acest moment şeful comitetului de demascare
de la camera 3 Biserică («lagăr»), la parter – l-a văzut pe Bogdanovici în compania lui
Ţurcanu în fosta cameră de baie de lîngă camera 4 Spital, unde Ţurcanu ancheta demascaţii.
Bogdanovici, care era pe atunci «extrem de slăbit şi aproape de moarte», i-a cerut lui
Sobolevschi Maximilian să-i dea să bea apă şi a primit. Faptul că Ţurcanu l-a admonestat
între patru ochi, spunîndu-i că Bogdanovici «nu merită nici să bea apă şi că va trebui să-l
lase să moară», indică încă o dată că Bogdanovici era condamnat să moară. Maximilian
Sobolevschi, PVI, 2/11/1953, vol. 16, ff. 8-9.
14
Vasile Puşcaşu, PVI, 6/06/1954, vol. 1, f. 306 r.
15
Popa Alexandru, D, 6/08/1953, vol. 14, f. 376; Sobolevschi Maximilian, D, 17/09/1953,
vol. 3, f. 252 v; Păvăloaie Vasile, care vorbeşte de 28 decembrie, se înşeală; Păvăloaie
Vasile, PVI, 19/11/1953, vol. 1, f. 418 r.

359
demascare împreună cu Prisecaru Adrian, Sobolevschi Maximilian şi Bordeianu
Virgil16. Cazul este ilustrativ pentru ceea ce se întîmpla la Piteşti: deţinuţii nu
trebuiau să moară nereeducaţi sau, cel puţin, fără demascarea făcută.
4) Gavrilescu Eugen a murit pe 25 aprilie 1950 la camera 1 Spital17. Făcea
parte dintr-un grup de circa 15 deţinuţi transferaţi pe 23 martie în această cameră
pentru a trece prin demascare18.
5) Iliescu Vasile a murit pe 30 ianuarie 1950 la o celulă pe care nu am putut-
o încă identifica;
6) Ionescu Teofronie a murit pe 21 februarie 1950 la o celulă pe care nu am
putut-o încă stabili. Acest deţinut, fost student la Academia Comercială din
Bucureşti, intrase în demascări pe data de 6 decembrie 1949, o dată cu prima serie.
După «băiaia nesistematică» de început, a fost singurul care a avut curajul şi
prezenţa de spirit să spună: «Domnule Ţurcanu, noi am fost condamnaţi de legile
ţării, ne-am recunoscut vina şi ne executăm pedeapsa. Deocamdată nu ne
interesează marxismul şi nici reeducarea. Vom avea timp, în libertate, să ne
documentăm, să reflectăm şi să virăm spre stînga.»19 Descumpănit, Ţurcanu a bătut
în uşă, şi în cameră au intrat directorul Dumitrescu Alexandru şi gardienii. Cînd
directorul l-a întrebat pe Ţurcanu ce s-a întîmplat, acesta a răspuns că deţinuţii vor
să se reeduce, iar Ionescu îi instigă. Ionescu a fost bătut de către director, iar ceilalţi
deţinuţii de gardienii Nistor Sebastian, Georgescu Alexandru, Dina Florea şi
Voicu, cu ciomegele, timp de 15-20 de minute20. În timp ce era bătut şi apoi călcat
în picioare de director, Ionescu striga: «Sînt condamnat doi ani, nu sînt condamnat
la moarte!» Ca unul care s-a opus reeducării, acest deţinut a fost probabil ucis de
către Ţurcanu.
7) Iosub Mihai, a murit pe 29 iulie 1950 la o celulă pe care nu am putut-o
încă identifica. A fost torturat la camera 3 Biserică, de la parter, începînd cu luna
februarie, fiind transferat de la secţia «muncă silnică» pentru a confirma, în
demascări, dacă Niţă Cornel a împuşcat la Bacău, înainte de arestare, un militar
sovietic21.

16
A se vedea, de asemenea, Zbranca Octavian, PVI, 5/06/1953, vol. 4, f. 261.
17
Chirculescu Gheorghe, D, 14/09/1954, vol. 9, f. 1 r-2 r.
18
Din grupul demascării făceau parte, între alţii, Păvăloaie Constantin, Comşa Eronim,
Marinescu Petre, Dănilă Mihai, Tetler Alexandru (Toe) şi Olteanu Gheorghe. Demascarea
începe în jurul datei de 10 aprilie 1950, cînd în cameră soseşte Ţurcanu cu grupul său, din
care făceau parte, între alţii, Leonida Titus, Gorbatîi Gheorghe, Bratu Ioan, Ludu
Alexandru, Diaca Dan, Blăgescu Constantin, Constantinescu Ioan – toţi oameni de
încredere ai deţinutului reeducator-şef.
19
Bâgu Gheorghe, Mărturisiri din întuneric, Bucureşti, Editura Tehnică, 1993, pp. 105-
106; Interviu cu Dumitrescu Paul realizat de autor, Bucureşti, 4, 18 iunie şi 5 iulie 1997.
20
Pătrăşcanu Nutti, D, 1/08/1953, Memorialul ororii..., 1995, p. 315; D, 31/08/1953,
Memorialul ororii..., 1995, p. 350; Interviu cu Dumitrescu Paul, Bucureşti, 4, 18 iunie şi 5
iulie 1997. După declaraţia lui Popa Alexandru, Lăzăroiu Nicolae, şeful secţiei spital era cel
care bătea cel mai rău în această perioadă. Era doar sectorul său şi trebuia să se evidenţieze;
Popa Alexandru, D, 25/08/1953, Memorialul ororii..., p. 209.
21
Maximilian Sobolevschi, D, 17/09/1953, vol. 3, ff. 253 r-253 v.

360
 8) Limberea Paul a murit pe 8 iulie 1951, probabil la infirmerie. În urma
torturilor a făcut pneumotorax spontan, sfîrşind prin a se sufoca22.
9) Niţă Corneliu a murit pe 26 februarie 1950 la camera 4 Spital23. A fost
bătut «cel mai mult şi mai groaznic din cameră»24. Toţi deţinuţii din grupul lui
Ţurcanu l-au bătut «în manej», apoi Ţurcanu, Gherman Coriolan şi Predescu Victor
l-au torturat într-un mod mai sistematic. Era ţinut dezbrăcat şi suspendat la
orizontală, fiind lovit apoi cu ciomegele pe tot corpul. Ţurcanu, care aflase de la
alţi deţinuţi trecuţi prin demascare că Niţă Cornel ascundea informaţii importante 25,
l-a lovit în abdomen, întrebîndu-l ce ascunde26. Într-un tîrziu, torturatul a spus în
public că în toamna anului 1944 a participat la împuşcarea unui militar sovietic la
Bacău, că între 1945 şi 1946 avea intenţia să atenteze la viaţa primului secretar al

22
Popa Neculai, Coborîrea în iad. Amintiri din închisorile comuniste, Bucureşti, Editura
Vremea, 1999, p. 108. Fuică Ion afirmă că deţinutul a fost bătut în altă cameră şi că a ajuns
la camera 3 «muncă silnică» ulterior, murind lîngă el. Interviu cu Fuică Ion realizat de
autor, Bucureşti, 11, 29 august şi 24 octombrie 1997.
23
Pătrăşcanu Nutti, PVI, 4/06/1953, vol. 2, ff. 317 v-318 r; D, 31/08/1953, Memorialul
ororii..., p. 365. A se vedea de asemenea relatarea lui Merişca Costin, Tărîmul gheenei,
Galaţi, Editura Porto-Franco, 1993, pp. 149-151; Paven Justin Ştefan, Dumnezeul meu, de
ce m-ai părăsit? Reeducări – Camera 4 Spital Piteşti, Bucureşti, Editurile Majadahonda şi
Ramida, 1996, pp. 52-56; Călinescu Nicolae, Sisteme şi procese de brainwashing în
România comunistă, Bucureşti, Editura Gama, 1998, pp. 97-98; Măruţă Gheorghe, in
Andreica Gheorghe, Mărturii… mărturii... din iadul temniţelor comuniste, Bucureşti,
Editura 2000, 2000, pp. 62-65 et Interviu cu Măruţă Gheorghe realizat de autor. Măruţă
Gheorghe indică drept prealabilă morţii lui Niţă Cornel o inspecţie a lui Chişinevschi Iosif,
membru al Birolui Politic al Partidului, a generalului Nicolski Alexandru şi a colonelului
Nedelcu Marin, şeful Regionalei de Securitate Piteşti. Informaţia trebuie luată cu rrezervă,
căci nici un alt fost deţinut politic nu indică nici prezenţa oficialilor în acel moment, nici că
există o relaţie de cauzalitate între moartea lui Niţă Cornel şi această pretinsă prezenţă. În
plus, în relatarea sa, Măruţă Gheorghe omite să vorbească de participarea sa ulterioară la
demascări, interviul nostru oprindu-se înainte ca el să vorbească despre aceasta.
24
Jianu Mihai, PVI, 18/06/1954, vol. 7, f. 170 r-v.
25
Iată istoria obţinerii informaţiei care stă la baza morţii acestui deţinut. La jumătatea lunii
februarie, Parizianu Gioga – un deţinut denunţat de Prisecaru Adrian, şeful comitetului de
demascare din această cameră, că a împuşcat un militar sovietic la Bacău – este transferat la
camera 3 Biserică, pe secţia «lagăr». Reeducatorii trebuiau să-l facă să spună cum s-au
petrecut lucrurile. După ce a fost «foarte bine» bătut, Parizianu Gioga a recunoscut că
Climescu Dumitru, un deţinut încarcerat la secţia «muncă silnică», este de fapt cel care l-a
împuşcat pe sovietic. Prisecaru Adrian l-a condus şi supervizat pe deţinut la demascarea în
scris a informaţiei şi, cîteva zile mai tîrziu, Climescu Dumitru, Comşa Ieronim, Oprişan
Constantin (Costache), Bordeianu Dumitru, Iosub Mihai şi Muntean Ioan – deţinuţi închişi
pînă atunci la secţia «muncă silnică» – au fost transferaţi la camera 3 Biserică pentru a fi
demascaţi cu privire la moartea sovieticului. În urma teribilelor torturi, Climescu Dumitru a
recunoscut că el este, într-adevăr, cel care l-a împuşcat pe sovietic, dar că a făcut-o la
sugestia fostului său şef, Niţă Cornel. Sobolevschi Maximilian, D, 17/09/1953, vol. 3, ff.
253 r-253 v.
26
Pop Cornel, PVI, 23/06/1953, vol. 2, f. 459 r.

361
partidului, Gheorghe Gheorghiu-Dej şi că, în aceeaşi perioadă, a ascuns împreună
cu alţii o anumită cantitate de muniţii ale Mişcării Legionare27. Apoi a intrat în
comă şi a început să delireze. Ţurcanu a înceut să-şi facă griji şi a cerut părerea
foştilor studenţi la medicină dacă cel torturat poate fi salvat de la moarte, însă
demascatul avea hemoragie internă provenită de la ruptura de ficat, dat fiind că
începuse să elimine sînge pe gură. Cornel Niţă a murit, într-adevăr, corpul său fiind
plin de plăgi deschise şi de sufuziuni sanguine. Cadavrul a fost ridicat din cameră
de către sanitarul Ciortan, împreună cu doi sau trei gardieni28. Pentru a «justifica»29
crima, pe 27 februarie Ţurcanu a cerut deţinuţilor care făceau parte din comitetul
de demascare – în mod sigur la ordinul ofiţerului politic şi a directorului închisorii
– şi anume: Roşca Gheorghe, Puşcaşu Vasile, Staer Iosif şi Petrica Ion, acesta din
urmă fiind cooptat de curînd, să dea declaraţii scrise asupra informaţiilor pe care
Niţă Cornel le ascundea30.
10) Pintilie Ioan (Ionică) a murit pe 14 ianuarie 1951 la infirmerie, după ce
fusese torturat la camera 3 subsol, la secţia «muncă silnică». A fost bătut în cap
pînă cînd a înebunit31. În această stare, a început să-i înjure pe reeducaţi în română
şi franceză, alternînd înjurăturile cu hohote de rîs. Fiind convinşi că deţinutul
simulează nebunia, reeducaţii au continuat să-l bată pînă cînd n-a mai mişcat.
Ridicat din cameră, a murit puţin timp mai tîrziu la infirmerie.
11) Poenaru Hanibal Cornel a murit pe 28 februarie 1950 la infirmerie, după
ce fusese torturat la camera 4 Spital. A fost bătut cîteva zile în şir de către Ţurcanu,
pînă ce a început să scuipe sînge. Apoi a făcut o complicaţie la plămîni,
îmbolbăvindu-se grav. Transferat după cîteva săptămîni la infirmerie, a murit32.
12) Şerban Gheorghe (zis «Sergentul») a murit pe 10 februarie 1950 la
camera 4 Spital. Şi-a luat viaţa tăindu-şi venele cu o lamă pe care a păstrat-o cu

27
A se vedea de asemenea Pătrăşcanu Nutti, 16/07/1953, vol. 2, f. 327 r.
28
Pop Cornel, PVI, 7/07/1954, vol. 2, f. 485; PVI, 25/06/1953, Memorialul ororii..., p. 449.
29
Nutti Pătrăşcanu, PVI, 16/07/1953, vol. 2, f. 327 r; D, 31/08/1953, Memorialul ororii...,
p. 365.
30
Pătrăşcanu Nutti, D, 31/08/1953, Memorialul ororii..., p. 365. Într-un alt loc, Pătrăşcanu
Nutti îl indică şi pe Andronche Vasile; Pătrăşcanu Nutti, PVI, 16/07/1953, vol. 2, f. 372 r.
31
Popa Neculai, Coborîrea în iad. Amintiri din închisorile comuniste, Bucureşti, Editura
Vremea, 1999, pp. 94-95. Deţinutul a murit alături de Popa Nicolae (Neculai). A se vedea
de asemenea Lucinescu Dan, Jertfa (Transfigurări), Iaşi, Editura Fides, 1997, p. 164.
Lucinescu Dan – care spune că acest deţinut a murit în urma unei crize de ficat provocată
de aplicarea torturii prin care care demascaţilor li se dădea să bea soluţie de apă
suprasaturată cu sare – se înşeală. Tortura descrisă de el are loc pe 7 ianuarie, ziua Sfîntului
Ioan după calendarul ortodox, reeducaţii voind astfel să-şi bată joc de onomastica
deţinuţilor numiţi Ion. Tortura a fost de asemenea aplicată şi celorlalţi deţinuţi din cameră.
A se vedea şi Bordeianu Dumitru Gh., Mărturisiri din mlaştina disperării. Cele văzute,
trăite şi suferite la Piteşti şi Gherla, Bucureşti, Editura Gama, vol. I, 1995, pp. 135-137 et
141-144. Bordeianu Gheorghe se înşeală cînd afirmă că Pintilie Ion a murit în cameră. În
fapt, acesta a murit la infirmerie, alături de Neculai Popa.
32
Jianu Mihai, PVI, 18/06/1954, vol. 7, ff. 168 v-170 r; Merişca Costin, Tărîmul gheenei,
Galaţi, Editura Porto-Franco, 1993, p. 144.

362
mari riscuri33. Deţinutul mai încercase o dată să-şi pună capăt zilelor, fără succes
însă, în a doua jumătate a lunii ianuarie 195034.
13) Turtureanu Ion a murit pe 30 iulie 1950, probabil la infirmerie.
14) Vătăşoiu Gheorghe a murit pe 18 februarie 1950 la camera 4 Spital. Şi-a
luat viaţa aruncîndu-se prin golul scărilor, în timp ce mergea la baie, înainte fiind
torturat de Ţurcanu şi Roşca Gheorghe35. După această moarte, peste golurile
scărilor sînt puse plase de sîrmă, demascaţii nu mai sînt scoşi la baie şi reeducarea
«continuă cu şi mai multă furie»36.

Cinci dintre numele prezente în listă reprezintă morţi asupra cărora se pot
emite dubii, căci nu sînt indicaţi, ca atare, în niciuna din sursele de care dispunem.
Iată care sînt, în ordine alfabetică:

1) Bădereu (Bădescu?) Bazică, mort pe 4 februarie 1950;

2) Bucur Mircea, mort pe 24 aprilie 1950;
3) Călinescu Nicolae, mort pe 29 august 1950.
4) Neacşa Constantin, mort pe 8 mai 1950;
5) Vasilescu Marin, mort pe 30 iulie 1950.

Precizăm că nu am găsit nici o informaţie care să ateste că vreunul din cei

cinci prezentaţi mai sus ar fi supravieţuit după datele indicate. Şi, întrucît o analiză
ştiinţifică se bazează pe principiul contestării, considerăm că este vorba de morţi
reali. De altfel – aşa cum vom vedea şi din analiza listei morţilor de la Gherla –,
Securitatea nu poate fi suspectată în nici un caz de inserarea de morţi fictive în
statisticile sale, ci numai de ascunderea lor. Ceea ce ne face să insistăm asupra
acestui tip de argumentaţie, care este de domeniul normei în ştiinţă, este numai
faptul că ea este ignorată în dezbaterile publice asupra informaţiilor pe care
dosarele Securităţii le conţin, ceea ce face ca o instituţie precum Consiliul Naţional
pentru Studierea Arhivelor Securităţii de pildă – pentru a nu da decît un exemplu –
să producă nu doar analize ilogice, ci şi tributare tezelor dezinformatoare ale
Securităţii.
Cu privire însă la datele din listă, se cuvin cîteva corecţii şi precizări:
Gavrilescu Eugen a murit pe data de 25 aprilie 1950, iar data de 26 aprilie care este
indicată în listă reprezintă ziua în care a fost înregistrat; Iliescu Vasile a murit pe

33
Jianu Mihai, PVI, 18/06/1954, vol. 7, f. 170 v; Paven Justin Ştefan, Dumnezeul meu, de
ce m-ai părăsit? Reeducări – Camera 4 Spital Piteşti, Bucureşti, Editurile Majadahonda şi
Ramida, 1996, p. 51.
34
Jianu Mihai, PVI, 18/06/1954, vol. 7, ff. 168 v-170 r.
35
Jianu Mihai, PVI, 18/06/1954, vol. 7, f. 170 v; C. Pop, PVI, 23/06/1953, vol. 2, f. 459 r;
Justin Ştefan Paven, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit? Reeducări – Camera 4 Spital
Piteşti, Bucureşti, Editurile Majadahonda şi Ramida, 1996, p. 50; Măruţă Gheorghe, in
Andreica Gheorghe, Mărturii… mărturii... din iadul temniţelor comuniste, Bucureşti,
Editura 2000, 2000, pp. 61-62.
36
Pătrăşcanu Nutti, D, 1/08/1953, Memorialul ororii..., p. 322.

363
28 ianuarie 1950, data de 30 aprilie reprezentînd, în mod egal, data înregistrării
morţii; Niţă Cornel a murit pe 26 februarie 1950, însă a fost înregistrat pe 28
februarie; Şerban Gheorghe a murit, în realitate, pe 10 februarie 1950, însă a fost
înregistrat pe 12 februarie; şi, în fine, Vătăşoiu Gheorghe, a murit pe 18 februarie
1950, dar a fost înregistrat pe 20 februarie.
Călinescu Nicolae din această listă nu trebuie confundat cu celălalt Călinescu
Nicolae, şi el deţinut la Piteşti în perioada reeducării. Că este vorba de doi deţinuţi
cu acelaşi nume, se poate deduce din faptul că primul a murit pe data de 29 august
1950, dată la care celălalt se afla la închisoarea Gherla, fiind transferat acolo, din 8
iunie, cu primul lot de deţinuţi trimişi de Securitate în vederea extinderii reeducării.
În plus, deşi mutilat fizic şi psihic, acesta din urmă nu doar a supravieţuit
reeducării, ci a şi scris două cărţi autobiografice despre suferinţele sale şi ale altora,
încetînd din viaţă în anul 199337. Întrucît nu am întîlnit acest nume în demascări,
presupunem că este vorba despre un deţinut trimis special de Securitate la Piteşti
pentru a i se smulge informaţii, ştiut fiind că în această perioadă nu aveau loc
demascări de masă – demascările la secţia corecţie fiind încheiate, cele de la
secţiile «temniţă grea» şi «muncă silnică» fiind în pregătire –, iar Ţurcanu făcea
acest lucru în vara anului 1950 sub directa supraveghere a directorului Dumitrescu
Alexandru şi a ofiţerilor de Securitate de la Biroul Inspecţii, Mircea Mihai şi Iagăru
Marin38.
Lista nu este însă, în mod cert, completă. În interogatoriile sale, Ţurcanu
indică încă două nume: Cucu Mircea, trecut prin demascări la camera 4 Spital în
perioada 25-31 decembrie 1949 şi un alt deţinut pe nume Nistor Constantin (sau
Gheorghe), trecut prin demascare în ianuarie-februarie 195039. Faptul că nici
Ţurcanu nu a avut, nici noi nu avem informaţii despre aceste persoane după
perioadele indicate, ne îndreptăţeşte să credem că şi aceşti morţi sînt reali.

În privinţa listei morţilor din închisoarea Gherla lucrurile sînt mai

complicate, din două motive.
Primul motiv: întrucît nu avem nici o certitudine că o bună parte din numele
prezentate au o legătură directă cu demascările şi reeducările de acolo. Demascările
din Gherla încep, într-adevăr, în septembrie 1950, dar nu putem afirma fără greş că
o parte din morţi se datorează dispozitivului de distrugere fizică şi psihică pus la
lucru în reeducare. De altfel, mortalitatea are un ritm mai ridicat decît în
penitenciarul Piteşti, dat fiind că deţinuţii – cu excepţia foştilor elevi şi studenţi
transferaţi aici – sînt mult mai în vîrstă, deci mai vulnerabili în faţa regimului dur
de detenţie. Reeducarea are propriul său ritm, se dezvoltă în mod treptat, pentru a
atinge apogeul în perioada decembrie-martie 1951.

37
A se vedea Preambul pentru camera de tortură, Timişoara, Editura Marineasa, 1994, 275
p. şi Sisteme şi procese de brainwashing în România comunistă, Bucureşti, Editura Gama,
1988, 140 p.
38
Precizăm că ofiţerul politic al închisorii, Marina Ioan, fusese mutat din penitenciar la
sfîrşitul lunii martie-începutul lunii aprilie 1950.
39
Ţurcanu Eugen, PVI, 13 iulie 1954, vol. 6, ff. 393 v-394.

364
 Al doilea motiv: întrucît aceasta este în mod evident parţială – la fel ca şi în
cazul listei de la Piteşti – dar, spre deosebire de cea din urmă, conţine o suită de
date care sînt în mod frapant false.
Iată numele de morţi pe care le putem reţine ca certe, în ordine cronologică:
1) Popescu Petre a murit pe 22 mai 1951 la infirmerie, după ce fusese torturat
la camera 102. A fost adus în penitenciar în iunie 195140. Fusese condamnat la 20
de ani de muncă silnică, fiind inclus în procesul de spionaj intentat Legaţiei
Franceze. Popa Alexandru a vorbit cu deţinutul, care i-a spus că este de profesie
inginer electromecanic şi nu simplu electrician, aşa cum apărea în actele
administraţiei penitenciarului, «şi că în chestiunea spionajului legaţiei franceze,
securitatea a reuşit să aresteze doar firele periferice ale acestei reţele, iar nucleul
central a rămas nearestat.» Popescu Petre a trecut şi el prin faţa comisiei de triere a
deţinuţilor din penitenciar din aceeaşi lună, pentru şantierele de muncă, din care
făceau parte colonelul inspectorul în MAI Czeller Ludovic, directorul
penitenciarului, Gheorghiu Ion şi medicul Bărbosu Viorel. În timpul trierii, Popa
Alexandru era cel care avea sarcina să-i noteze pe deţinuţii apţi de muncă.
Deţinutul a primit iniţial aviz de plecare, însă a fost oprit în penitenciar de către
director, întrucît avea nevoie de el, ca electrician, la ateliere. După acest episod,
Popa Alexandru a scris o notă informativă pe care i-a dat-o lui Sucegan Gheorghe,
şeful Biroului Inspecţii (securitatea penitenciarelor) prin Cristian Paul Ionescu –
deţinutul rezident din penitenciar – în care arăta că Popescu Petre deţine informaţii
importante despre spionajul Legaţiei Franceze. Pe baza notei şi la cererea
reeducatorului-şef dintre deţinuţi, Popescu Petre a fost izolat în camera 102, unde
conducerea demascării era asigurată de Cerbu Ioan. A fost bătut de şeful de comitet
şi de ceilalţi deţinuţi din cameră de cîteva ori, însă nu au reuşit să scoată nici o
informaţie de la el. Fiind într-o stare gravă – nu însă pe moarte – Popa Alexandru
le-a cerut lui Popescu Aristotel şi lui Ungureanu Dumitru să-l ducă la infirmerie41.
Cei doi au luat targa şi l-au dus acolo, însă după circa o săptămînă a murit. Bărbosu
Viorel a refuzat să-i acorde vreun fel de asistenţă medicală, deşi din discuţiile pe
care Alexandru Popa le-a avut cu Popescu Aristotel, deţinutul putea fi salvat.
Medicului i-a fost frică, în mod cert, să nu fie acuzat că salvează «bandiţii» de la
moarte. Acest caz arată demenţa demascării: pentru a obţine confirmarea că un
deţinut poseda informaţii, el trebuie bătut; dar dacă într-adevăr nu avea informaţii,
atunci trebuia bătut pînă la moarte, pentru că alt mijloc de verificare nu exista.
2) Dincă Ion amurit pe 20 august 1951 la camera 101. A fost bătut foarte
grav în demascări, după care a început să delireze. Popa Alexandru l-a chemat pe
Popescu Aristotel, căruia i-a spus «să-i „facă o injecţie pentru ca să nu se mai

40
Popa Alexandru, D, 13/08/1953, vol. 14, ff. 336-338.
41
Pe marginea declaraţiei lui Popa Alexandru se află adnotat: «– Dacă nu a dat legături în
sus, cum de i[-]a dat drumul la infirmerie[?] / – Dacă în urma morţii lui nu ştie ce …[c.n.]
lui Bărbosu?» Acestă cinică notaţie care îl suspectează pe Popa Alexandru – ferocele
deţinut reeducator de la Gherla – de tratament blînd faţă de deţinutul deja mort, aparţine
probabil unui şef al Securităţii care superviza ancheta.

365
chinuiască”»42, adică să-l ucidă. Acesta s-a dus la infirmerie, a venit cu două fiole
pe care i le-a injectat, aşa încît după o oră torturatul a murit. Apoi, Popa Alexandru
i-a cerut lui Popescu Aristotel să-i schimbe decedatului fişa medicală de la
infirmerie şi să scrie că suferea de inimă, ficat şi plămîni. Întrucît în aceeaşi zi
murise la infirmerie deţinutul Gheorghe Toader43, Alexandru Popa i-a ordonat lui
Puşcaşu Vasile să substituie cadavrele44. Cadavrul lui Dincă Ion a fost scos din
cameră de Puşcaşu Vasile şi de gardianul Văşcan Augustin. Fiind integraţi într-un
dispozitiv, trebuie precizat că toate aceste decizii aplicate de deţinuţii reeducatori
trebuiau luate nu de către ei, ci de către ofiţerii de Securitate de la Biroul Inspecţii,
Sucegan Gheorghe şi Avădanei Constantin.
3) Cristea Ion amurit pe 3 ianuarie 1952.
4) Marghita Iosif a murit pe 3 aprilie 1952.
5) Ionescu C. Constantin a murit pe 22 aprilie 1952.
În această listă trei date sînt false. Iată-le în ordine alfabetică: Cristea Ion a
murit pe 7 octombrie 1950, la camera 90 – după ce fusese torturat la camera 102
de către reeducaţii conduşi de Ioan Cerbu45 – şi nu pe 3 ianuarie 1952, aşa cum
am văzut că apare în listă; Marghita Iosif a murit în perioada septembrie-
decembrie 1951, probabil la celula 101, iar nu pe 3 aprilie 1952; şi, în fine,
Ionescu C. Constantin, mort în perioada mai-decembrie 1951, probabil la camera
103, şi nu pe 22 aprilie 1952. Acesta din urmă nu trebuie confundat cu Ionescu P.
Constantin, şi el deţinut la Gherla în aceeaşi perioadă, deţinutul informator-şef
(rezident) din penitenciar.
Privind aceste nume, ne putem da repede seama că lista nu cuprinde o serie
de morţi pe care îi putem stabili din sursele accesibile. Ei sînt în număr de şapte.
Iată-i în ordine cronologică:
1) Dimciu Garofil a murit la camera 129 – infirmeria de izolare, pe 12
decembrie 1950, după bătăile primite la camera 98, condusă de Puşcaşu Vasile, şi
la camera 10146. În această ultimă cameră, Popescu C. Gheorghe i-a dat un pumn
în cap, după care deţinutul a căzut şi s-a lovit cu capul de mozaic; a făcut un
hematom cerebral şi după cîteva zile a intrat în comă, apoi a murit.
2) Dâmbu Vasile a murit pe 6 octombrie 1950 la camera 103, unde
demascarea era condusă de Popescu Aristotel. În timp ce era bătut, din cauza
loviturilor primite în stomac a vomat, însă fiind legat la gură ca să nu ţipe, a murit
înecat.

42
Popa Alexandru, D, 13/08/1953, vol. 14, f. 336.
43
Fişa cu morţii din penitenciar indică data de 19 august 1951 pentru decesul acestui
deţinut.
44
Popa Alexandru, D, 13/08/1953, vol. 14, f. 336; PVI, 25/08/1953, Memorialul ororii...,
1995, p. 231.
45
Popa Alexandru, D, 13/08/1953, vol. 14, f. 318.
46
Popa Alexandru, D, 13/08/1953, vol. 14, f. 319 .

366
 3) Dumitru Andrei (Iorgu) a murit pe 12 decembrie 1950 la camera 98,
după ce a fost bătut grav la piept şi la spate de Puşcaşu Vasile, Morărescu
Vichentie şi Romanescu Grigore47. Acest deţinut nu era politic, ci de drept
comun. Fusese mutat disciplinar de la penitenciarul Dej şi introdus în camera 98
de Sucegan Gheorghe. În decembrie 1950 şeful Biroului Inspecţii a venit pe
secţia etajului III şi i-a ordonat lui Popa Alexandru să-i scoată din camera lor pe
Puşcaşu Vasile, Murărescu Vichentie şi Romanescu Grigore, apoi toţi să vină la
camera plantoanelor de pe etaj. Aici, Sucegan Gheorghe i s-a adresat lui Puşcaşu
Vasile, spunîndu-i că în camera lor va introduce un deţinut de drept comun, care
fusese transferat disciplinar de la penitenciarul Dej pentru rebeliune, ca să-l bată.
I-a precizat «că acest deţinut este foarte înrăit şi recalcitrant» şi l-a întrebat dacă
mai are nevoie de cineva care să-l ajute. Puşcaşu Vasile a răspuns negativ, iar
ofiţerul i-a cerut «să-l bată „bine” pe acest deţinut, pentru a-l „înmuia”: „îi dai
cîte un pumn, de să-l urci în pod… f… dumnezeu[‟] mamei lui de bandit». În
Gherla, deţinuţilor care mureau li se urca bagajul în podul clădirii. A rămas
stabilit ca şeful Biroului Inspecţii să-i transmită, prin Popa Alexandru, ziua în
care urma să înceapă să-l bată. Puşcaşu Vasile, ajutat de Morărescu Vichentie şi
Romanescu Grigore au început să-l bată pe Dumitru Andrei într-o seară, pe motiv
că le furase pîinea, scuipase în cofa cu apă şi îl făcuse pe Puşcaşu Vasile «butuc».
Cei trei l-au bătut atît de grav, încît a doua zi seara a murit. Popa Alexandru i-a
spus lui Sucegan Gheorghe că deţinutul a murit, la care acesta a răspuns: «dă-l în
p… m…, nu-i mare pagubă, un bandit mai puţin[!]». Cadavrul a fost scos din
cameră de Puşcaşu Vasile, împreună cu gardianul Văşcan Augustin.
4) Popescu Gheorghe a murit în perioada ianuarie-martie 1951, la camera
129 – infirmeria de izolare, după ce fusese torturat la camera 102. De notat că el
nu trebuie confundat cu Popescu C. Gheorghe, şi el deţinut la Gherla în aceeaşi
perioadă, care făcea parte dintre agenţii reeducării.
5) Radovan Dumitru48 a murit pe 18 noiembrie 1950, la camera 104, unde
fusese introdus de Şerbănescu Cristian Paul, deţinut informator-şef (rezident) în
penitenciar49. A fost bătut la camera 106 de Grama Octavian şi, mai ales, de
Şerbănescu Cristian Paul, care l-a apucat de umeri şi l-a lovit cu genunchiul în
piept şi în stomac pînă ce a căzut leşinat şi plin de sînge. În timp ce era bătut de
cei doi, au intrat în cameră Popa Alexandru şi Bărgăoanu Gheorghe, cărora
Şerbănescu Cristian Paul le-a spus să-i aducă demascatului apă şi să-l ajute să se
spele. După ce Radovan Dumitru s-a spălat, Şerbănescu l-a trimis pe gardianul
Văşcan Augustin să-l bată. Apoi deţinutul a fost izolat la camera 104, unde a
murit a doua zi dimineaţă. Motivul pentru care fusese bătut de cei doi reeducatori:
«deoarece adusese injurii lui Lenin şi Stalin.» Popa Alexandru l-a întrebat pe

47
Popa Alexandru, D, 13/08/1953, vol. 14, f. 319; PVI, 25/08/1953, Memorialul ororii...,
1995, pp. 222-223, 230-231.
48
În documente prenumele apare uneori ca Alexandru.
49
Popa Alexandru, D, 13/08/1953, vol. 14, ff. 319-320; PVI, 25/08/1953, Memorialul
ororii..., 1995, p. 230.

367
Grama Octavian cine l-a omorît, care însă i-a replicat: «ce, eu l-am omorît? L-au
omorît cei dela 104[,] şi în definitiv ce[,] ţi-e milă de el[?!]. A fost un bandit. Eu
fac ce-mi dictează conştiinţa[]mea. Ce-o să-mi facă, altă condamnare n-o să-mi
dea[!].» Popa Alexandu i-a întrebat pe Livinschi Mihai şi Bărgăoanu Gheorghe
dacă deţinutul a fost bătut în camera lor, însă aceştia au negat.
6) Rusu Ion a murit la sfîrşitul lui august 1951 la camera 129 – infirmeria de
izolare, după ce fusese torturat la camera 99.
7) Tâmpa Ioan a murit pe 1 decembrie 1950, la camera 102, după gravele
lovituri aplicate de către reeducatorii conduşi de Cerbu Ioan50.
Absenţele pe care le-am remarcat se datorează – la fel ca şi pentru lista de la
Piteşti – încercării de camuflare prin neînscrierea morţilor în registrul de evidenţă
de către cei care au condus şi pus în practică dispozitivul reeducării, între care mai
importanţi sînt: ofiţerii de Securitate ai Biroului Inspecţii, Sucegan Gheorghe şi
Avădanei Constantin, şi directorul Gheorghiu Constantin. Iar datele false se explică
prin încercarea de camuflare prin datarea lor ulterioară, operaţie efectuată ulterior
începerii anchetei asupra grupului de reeducatori în frunte cu Ţurcanu, care a avut
loc după transferarea lor la Jilava, din 19 decembrie 1951.
Ce ştim despre celelalte penitenciare în care dispozitivul reeducării a fost pus
la lucru sau doar s-a încercat? De aici lucrurile se complică în mod sensibil, dat
fiind că în dosarul de Securitate la care facem trimitere – Securitatea fiind
preocupată de camuflarea faptului că Partidul Comunist prin Organele sale
coordona întreaga acţiune – nu conţine nici o altă listă cu morţi, ci doar cîteva
indicii.
La închisoarea Braşov, unde în primăvara anului 1950, la ordinul vîrfului
ierarhiei Partidului Comunist, conducerea MAI şi/sau a Securităţii decide aplicarea
primei faze a demascării, cea în care erau scoase de la deţinuţi, prin teroare,
informaţiile din afara penitenciarului, numită «demascarea exterioară», nu s-a
înregistrat nici un mort. Reeducaţii trimişi aici de conducerea MAI şi/sau
Securităţii au fost Sobolevschi Maximilian şi Prisecaru Adrian.
La închisoarea-sanatoriu pentru bolnavii de TBC de la Tîrgu Ocna, deşi au
murit foarte mulţi deţinuţi, niciuna din morţi nu se datorează celor două tentative
de reeducare din iulie 1950 şi, respectiv, din aprilie-mai 1951, în care, sub
conducerea ofiţerului politic Şleam Augustin, actori principali au fost reeducaţii
Munteanu Alexandru, Pătrăşcanu Nutti şi Badale Vasile.
Pentru lagărul de la Peninsula cunoaştem numele unui singur mort. Pe data
de 10 iulie 1951 a fost împuşcat Simionescu Ion, în timp ce a ieşit din cordonul de
securitate şi după ce fusese torturat zile în şir, în demascări, de către reeducaţi 51.
Cei mai importanţi dintre ei sînt Grama Octavian, Bogdănescu Ion şi Gherman
Coriolan, care acţionaun sub onducerea ofiţerului politic Chirion.

50
Popa Alexandru, D, 13/08/1953, vol. 14, f. 319.
51
Data morţii este furnizată de Lucia Hossu-Longin în filmul său documentar, Memorialul
Durerii.

368
 La închisoarea Ocnele Mari nu cunoaştem decît un singur mort în reeducare,
Boia Ilie, ucis în 1951 la o dată pe care nu o putem încă stabili. Asupra sursei
informaţiei se pot emite dubii, căci Mateiaş Virgil, cel care ne-o livrează, deşi el
însuşi deţinut trecut prin reeducare în aceeaşi perioadă, nu o are din proprie
experienţă, ci a aflat-o mai tîrziu de la alţi deţinuţi. Conform sursei, Boia Ilie a fost
ucis la camera 12 de către grupul de reeducaţi din care făceau parte: Ştefănescu
Grigore (Gore), Samson Ion, Gemeniuc Constantin, Vlădoianu Liviu şi Strungaru
Mihai52. Un alt mort despre care avem informaţii, teologul Grama Gheorghe
(Giorgio), zis Giotto, a fost ucis în bătaie de către reeducaţi, la ordinul ofiţerului
politic Aramă, însă după încetarea oficială a reeducării, survenită la sfîrşitul lunii
august 195153.
Avînd în vedere analiza pe care am făcut-o, lista celor ucişi în reeducare
cuprinde un număr total de 35 de deţinuţi, dintre care 21 la închisoarea Piteşti, 12 la
închisoarea Gherla, şi cîte unul în lagărele de la Peninsula şi Ocnele Mari, şi se
prezintă de următoarea manieră:

Nr. Numele şi prenumele Data morţii Locul morţii

crt.
1. Balanişcu Chirică 4 iulie 1951 Piteşti
2. Bădereu (Bădescu?) Bazică 4 februarie 1950 Piteşti
3. Bogdanovici Alexandru 15 aprilie 1950 Piteşti
4. Boia Ilie 1951 Ocnele Mari
5. Bucur Mircea 24 aprilie 1950 Piteşti
6. Cantemir Vasile (Lică) 14 mai 1950 Piteşti
7. Călinescu Nicolae 29 august 1950 Piteşti
8. Cucu Mircea ianuarie 1950 Piteşti
9. Cristea Ion 7 octombrie 1950 Gherla
10. Dâmbu Vasile 6 octombrie 1950 Gherla
11. Dimciu Garofil 12 decembrie 1950 Gherla
12. Dincă Ion 20 august 1951 Gherla
13. Dumitru Andrei (Iorgu) 12 decembrie 1950 Gherla
14. Gavrilescu Eugen 25 aprilie 1950 Piteşti
15. Iliescu Vasile 28 ianuarie 1950 Piteşti
16. Ionescu C. Constantin mai-decembrie 1951 Gherla
17. Ionescu Teofronie 21 februarie 1950 Piteşti
18. Iosub Mihai 29 iulie 1950 Piteşti
19. Limberea Paul 8 iulie 1951 Piteşti
20. Marghita Iosif septembrie-decembrie 1951Gherla
21. Neacşa Constantin 8 mai 1950 Piteşti
22. Nistor Constantin (Gheorghe?) februarie 1950 Piteşti
23. Niţă Corneliu 26 februarie 1950 Piteşti

52
Mateiaş Virgil, Anii de groază din Romania comunistă: Mărturii. Existenţa tragică:
Însemnări. Testament, fără editor, 1991(?), p. 11.
53
Mateiaş Virgil, idem, p. 16. V. şi Pandrea Petre, Reeducarea de la Aiud, Editura Vremea,
Bucureşti, 2000, pp. 179-182.

369
 24. Pintilie Ioan (Ionică) 14 ianuarie 1951 Piteşti
25. Poenaru Hanibal Cornel 28 februarie 1950 Piteşti
26. Popescu Gheorghe ianuarie-martie 1951 Gherla
27. Popescu Petre 22 mai 1951 Gherla
28. Radovan Dumitru 18 noiembrie 1950 Gherla
29. Rusu Ion sfîrşit de august 1951 Gherla
30. Simionescu Ion 10 iulie 1951 Peninsula
31. Şerban Gheorghe (zis «Sergentul»)
10 februarie 1950 Piteşti
32. Tâmpa Ioan 1 decembrie 1950 Gherla
33. Turtureanu Ion 13 aprilie 1950 Piteşti
34. Vasilescu Marin 30 iulie 1950 Piteşti
35. Vătăşoiu Gheorghe 18 februarie 1950 Piteşti

Pentru că ne aflăm într-o instituţie pentru păstrarea memoriei, vrem să

spunem cîteva cuvinte fără de care discursul istoric ar rămâne suspendat.
Şi o să spunem un lucru pe care l-am învăţat de la foşti deţinuţi politci, şi
anume: că nu se stă la aceeaşi masă cu nomenclaturiştii, securiştii, activiştii
comunişti şi cu colaboratorii acestora (şi nu ne referim aici la cei care au trecut prin
închisoarea politică, în general, şi nici la cei care au trecut prin reeducare, în
particular). Că pentru a respecta memoria celorlalte victime şi pentru a fi demnă de
respectul altora, victima nu trebuie să se aşeze la masa reconcilierii de tip securisto-
comunist.
Întrucât celor care au fost ucişi în reeducare, în special, şi în închisori, în
general, nu li s-a făcut în nici un fel dreptate, cei care i-au ucis beneficiind de
impunitate din partea forţelor politice de extracţie comunistă care conduc România,
dorim să încheiem reamintind că orice formă de justiţie este mai bună decât
niciuna. Şi spunînd aceasta, sperăm să nu fim taxaţi ca instigatori la justiţia
expeditivă.

Notă: acest text este supus dreptului de proprietate intelectuală. Prin

urmare, orice reproducere integrală sau parţială, ori citare a datelor sau
informaţiilor pe care le conţine, nu se face decît cu acordul autorului său.

370
 REZISTENŢA TĂTARĂ ÎN DOBROGEA

Acmola GŰNER (Constanţa, Romania)

T impul n-ar trebui să aştearnă uitarea peste jertfele unui neam ca al

nostru, iar tinerii, români sau tătari, mai ales locuitori ai
Dobrogei, nu au voie să uite sângele vărsat de moşii şi strămoşii
lor pentru demnitate umană şi naţională.
Cândva, un imperiu vast, în secolele al XII-lea – al XVI-lea, vestit
pentru civilizaţia şi cultura orientală, Hanatul Hoardei de Aur (hoardă
provine de la tc. ordu = armată organizată) începe să slăbească, datorită
puterii ruse care se consolida la nord. După pacea de la Kuciuk-Kaynargi
[1774], începe exodul populaţiei tătare din patrie, din Crimeea, şi acest
proces de deznaţionalizare pentru tătari şi rusificare pentru imperiul ţarist se
accentuează, mai ales, după Războiul Crimeii [1853-1856].
Valuri de tătari fugari din calea expansionismului rus s-au aşezat în
ospitaliera Dobroge, unde locuiau deja populaţii turco-tătare şi unde au
primit toate drepturile.
Cu speranţa că vor putea supravieţui, situaţi între însoritul Istambul
şi însângeratul Krîm, tătarii şi-au întemeiat aici sate înfloritoare, fără a
pierde speranţa că, într-o zi, se vor întoarce în patrie.
Istoria, însă, le mai păstra surprize dureroase, deoarece sfârşitul celui
de-al doilea război mondial a adus sute de mii de refugiaţi tătari crimeeni, pe
care un comitet de intelectuali, condus de N. Fagi-Fazîl îi găzduia şi îi
îndruma, fie să plece mai departe, în Turcia, fie să rămână în România.
Primăvara anului 1944 se prevestea dramatică pentru tătarii din
Crimeea, când se apropia armata roşie „eliberatoare”. Invocând motivul
fraternizării elementelor neruse cu trupele naziste, Stalin a ordonat prigoana,
omuciderea, persecuţia, deportarea în Siberia şi procesul forţat de rusificare,
care au dus la emigrări în masă. La 18 mai 1944, Stalin a ordonat exilarea
întregii populaţii de naţionalitate tătară în stepele uzbece şi în Siberia.
Statisticile sunt înfiorătoare: 118.078 familii deportate, cu 423.100 suflete,
200.000 de copii separaţi de părinţii lor. Populaţia a fost adunată în
cimitirele satelor, apoi îmbarcată în vagoane de vite, cu uşile bătute în cuie,
care erau deschise la două trei zile, pentru a se arunca morţii. Puţinii fugari
sau supravieţuitori au reuşit să se refugieze la fraţii lor din Dobrogea.

371
 Apocalipsa tătarilor dobrogeni a venit odată cu comunizarea
României şi a culminat în ziua de 19 aprilie 1952, Paştele creştinilor
ortodocşi. Atunci au fost arestaţi 39 de tătari cu profesii variind de la aceea
de hoge, la aceea de doctor sau de simplu agricultor. Timpul lor de detenţie
depăşeşte 500 de ani şi vina lor depăşeşte nălucirile gulagurilor sovietice.
Pentru o documentare reală, au fost ajutată de domnul Constantin Ionaşcu
din Constanţa, fost deţinut politic şapte ani pentru uneltire contra ordinii
sociale, obţinând o copie după procesul lotului de tătari din 11 martie 1953,
dosar anchetă nr. 2.280, 4 volume.
Astfel începe calvarul neamului nostru, o dată cu instaurarea terorii
comuniste în România. Forţele ruse, o dată instalate la cârma României
postbelice, încep campania de arestare pentru a-i trimite în Siberia pe
refugiaţii tătari, paralel, intimidând şi pe intelectualii tătari din Dobrogea,
care erau militanţi paşnici pentru o ideologie naţională şi conform tradiţiei
etnice şi culturale, pan-turcă.
După arestarea şi omorârea lui N. Fagi-Fazîl, continuă arestarea
liderilor tătari, momentul culminant înregistrându-se la data de 19 aprilie
1952, când, într-o singură noapte, au fost arestaţi 39 de tătari, cu profesii
variate: preoţi, medici, avocaţi, profesori, moşieri.
Cu evlavie voi prezenta numele celor condamnaţi atunci, deoarece
timpul a contribuit, alături de comunişti, la distrugerea oamenilor cu care
neamul nostru păşeşte în istoria rezistenţei dobrogene. Ei au fost condamnaţi
pentru înaltă trădare, pentru lupta în speranţa salvării Crimeii, pentru spionaj
în favoarea Turciei, în realitate, pentru că erau intelectualii şi fruntaşii
neamului nostru.
Despre martirii tătarilor am publicat în ziarul „Cuget liber” din
Constanţa la 21 mai 1992, un articol cu titlul „Tătarii nu-şi uită eroii”.
Completând lista cu nume noi, la 23 noiembrie 1999, în ziarul „Observator”
am publicat articolul „Rezistenţa tătară din Dobrogea”. Aceştia sunt:
Ismambet, Iusuf, condamnat pe viaţă, muncă silnică;
Mustegep Samedin, condamnat pe viaţă, muncă silnică;
Memet Mendu, condamnat pe viaţă, muncă silnică;
Becmambet Ali Osman, condamnat 20 ani, muncă silnică. Domnul Ali
este astăzi singurul supravieţuitor, demn militant naţional al tătarilor
dobrogeni!
Mehmet Vani, condamnat 15 ani, detenţie simplă;
Abdula Teufic Isleam, condamnat 10 ani, detenţie simplă;
Şerafedim Ismail, condamnat 10 ani, detenţie simplă;
Fazâl Sultan, condamnat 8 ani, detenţie simplă ;
Salia Memet Mendu, condamnat 5 ani, detenţie simplă;

372
Nazâl Geanacai, condamnat 5 ani, detenţie simplă;
Geafer Iusuf, condamnat 8 ani, detenţie simplă;
Şaip Veli Abdula, condamnat 7 ani, detenţie simplă;
Amet Mustafa, condamnat 10 ani, detenţie simplă;
Malic, Cadâr, condamnat 7 ani, detenţie simplă;
Curtmola Enan, condamnat 10 ani, detenţie simplă;
Căruntu Ştefan, condamnat 10 ani pentru găzduirea fugarilor crimeeni,
tătari (născut în Peştera, domiciliat în Constanţa, str. M. Dumitru, nr.
82);
Emin Ali Mustafa, condamnat pe viaţă;
Sali Regep, condamnat pe viaţă;
Edip Memet Ali, condamnat pe viaţă;
Sădiyik Ibrahim, condamnat 15 ani, mort în detenţie;
Mutalâp Sagip Ali, condamnat 15 ani, mort în detenţie;
Reşat Camil, condamnat 15 ani, mort în detenţie;
Osman Nuri, mort în detenţie;
Iusuf Duagi, condamnat 14 ani, mort în detenţie;
Becmambet Asan, condamnat 13 ani, mort în detenţie;
Şefchet Musa, condamnat 8 ani temniţă grea, mort în detenţie;
Eiup Menali Sali, condamnat 10 ani, mort în detenţie;
Ferat Faic, condamnat 10 ani;
Zia Resul, condamnat 10 ani;
Bolat Sedula, condamnat 10 ani;
Ablamit Izmet, condamnat 10 ani;
Comisatrul regal Kairi din Tulcea, condamnat 12 ani;
Samedin Tefic, condamnat 10 ani;
Abdula Ablay, condamnat 8 ani;
Dr. Eiup Musa, condamnat 8 ani;
Salim Geafer, condamnat 8 ani;
Gevdet Gealal, condamnat 8 ani;
Tasin Ibrahim, condamnat 8 ani;
Ibram Eşakay, condamnat 7 ani;
Reşin Cadâr, condamnat 7 ani;
Etem Curtmola, condamnat 5 ani;
Comisarul Şukri Ibrahim, mort în detenţie
Aduraman Anis, condamnat 2 ani;
Ali Asiz din Turcia, condamnat la Tribunalul din Bucureşti;
Amet Iusein, condamnat 3 ani;
Amet Lutfi, condamnat 3 ani;
Amet A. Mustafa, condamnat 3 ani;
Amdi Nazim, condamnat la Canal, proces în perioada 1952-1953;

373
Arif C. Zulchefil, condamnat 1 an muncă la canalul Dunăre-Marea
Neagră;
Asim M. Iusein, Bulgaria, condamnat, decedat la colonia de muncă
Poarta Albă;
Bari Nurie, Sulina, condamnat 1,6 ani;
Bari Suleiman, condamnat în 1951;
Bechirov Adil, refugiat din Crimeea, arestat şi condamnat în România;
Bolat Şaip, domiciliul forţat, expropiat la Bicaz;
Denisleam Şerif, condamnat 7 ani, muncă silnică;
Emin Niham Omer, condamnat 12 ani, muncă silnică;
Facredim Omer, condamnat, avocat din Constanţa;
Hagi Ali Zecheria, din Taşaul-Sibioara, născut 1908, condamnat 14
ani, muncă silnică şi confiscarea averii;
Hagi Zaid Chemaledin, condamnat 2 ani;
Isleam Fazâl, decedat în detenţie;
Ismail Abibula, decedat în închisoarea de la Văcăreşti în 1953;
Ismail Osman Ermula, decedat în închisoarea de la Văcăreşti;
Ismail S. Sami, condamnat 1 an închisoare;
Izet Abdula, decedat în închisoarea de la Văcăreşti;
Kemal Zaid, Medgidia, era arestat la Rahova în 1948;
Kiazim Mustafa, condamnat la procesul Legaţiei Turce;
Mehmet Actuan, student, condamnat în 1949, dus la închisoarea Piteşti
pentru „reeducare”;
Mârza Sadik Ibrahim, decedat îmn închisoare în 1959, cu condamnare;
Muedin Hoge, Topraisar, arestat şi cercetat;
Muratcea A Duat, condamnat la 1,6 ani;
Musim Suliman, condamnat 3 ani;
Mustafa Fichiret, condamnat 3 ani ;
Mustafa Zeiadin, condamnat 5 ani;
Mustafa Vani, hoge, arestat şi condamnat;
Mutalip Feride, condamnată;
Naim, student din Constanţa, condamnat la moarte în 1953, la Aiud;
Osman Osman, din Crucea, condamnat;
Omar Ali Nadros, arestat şi cercetat;
Osman din Defcea, Medgidia, arestat şi condamnat;
Refic Giumali, Valea Seacă, condamnat 5 ani;
Ramazan Sabrie, n.1916, condamnată;
Reşat Cadâr, Valea Seacă, condamnat 7ani;
Sadâc Bas(ri) din Amngalia, decedat în 1957 la Piteşti;
Sadâc, tătar din Constanţa, decedat în închisoarea de la Văcăreşti;
Sagit, tătar din Dobrogea, condamnat;

374
 Şerif Şerif din Casimcea, Tulcea, condamnat 7 ani, muncă silnică;
Şuaip As Sabrie, n. Bulgaria, condamnată pentru trădare;
Uzeif F. Mustafa, n.Ada-Kaleh, ridicat cu toată familia, dus în D.O.
(domiciliu obligatoriu);
Fazîl Sultan, condamnat 8 ani (soţia lui N. H. Fazîl, Salia Memet
Medu, 5 ani, sora lui N. H. Fazîl şi a lui Ulkusal, prima femeie din
Dobrogea de atunci, poetă, personalitate activă în viaţa comunităţii
noastre;
Nazif Geanacai condamnat 5 ani;
Geafer Iusuf, condamnat 8 ani.
În finalul procesului verbal, se poate citi: «Se fac vinovaţi de
constituirea organizaţiei contrarevoluţionare Mişcarea naţională tătară».
„Au desfăşurat propagandă pentru zisa mişcare de eliberare a
Crimeii în favoarea unui stat independent tătar. Pentru aceasta, colectează
bani, alimente, găzduiesc elementele naţionale crimeene în timpul
războiului, ce se aflau fugite pe teritoriul ţării noastre, precum şi activităţi
de spionaj în favoarea serviciului de spionaj turc”.
Acest rechizitoriu cuprinde un singur adevăr, cei condamnaţi prin
acest proces erau, în primul rând, intelectuali de frunte ai tătarilor
dobrogeni, erau patrioţi tătari şi români. În acelaşi timp, iubeau Omul şi, în
virtutea acestui umanism, i-au găzduit pe refugiaţi, ei înşişi fiind adesea
oameni săraci, cu copii pe care îi lipseau de unele bucurii, pentru a-şi face
datoria de Om şi de Tătar!
O plăcută surpriză o constituie pentru noi, eroul român, domnul
Căruntu Ştefan, căruia, poate tardiv, dorim să-i exprimăm stima noastră
naţională!
Considerăm că se mai află în arhive încă trei asemenea procese
verbale, lista tătarilor condamnaţi de regimul comunist pentru idealurile lor
de libertate şi independenţă naţională continuă cu alte procese.
Cunoştinţele noastre se opresc aici. Rugăm pe urmaşi să ne ierte
dacă am greşit în prezentarea unor date.
Cu toate aceste nelegiuiri, pe destinul general al tătarilor din
Dobrogea nu s-a putut pune pecetea sfârşitului, oricât de mult s-a dorit acest
lucru de-a lungul istoriei Rusiei ţariste şi apoi bolşevice. În România, alături
de poporul tolerant ci cei de altă naţionalitate sau de altă religie, ne-am croit
destinul nostru de eroică rezistenţă, împotriva „furtunilor politice”.
În România trăim în prezent cca. 50.000 de tătari, majoritatea în
Dobrogea. Avem 62 de moschei, centrul religios, Muftiatul Cultului
Musulman din România fiind în Constanţa. Noi, tătarii din România, suntem
de origine turcă, suntem urmaşii tătarilor crimeeni, refugiaţi aici din faţa

375
pericolului rus, pământul românesc permiţându-ne să ne păstrăm identitatea
spirituală, strămoşii noştri crimeeni asimilându-se în ultimii 150-200 de ani
cu elemente vechi turceşti.
Sub teroarea comunistă am suferit şi noi odată cu românii,
intelectualii noştri au fost omorâţi, arestaţi, deportaţi, condamnaţi la ani grei
de închisoare, cărţile noastre au fost arse, satele noastre au fost depopulate,
pământurile noastre colectivizate, dar noaptea comunistă s-a pierdut în zorii
unei epoci de revenire a drepturilor cetăţeneşti şi naţionale după decembrie
1989.
În spiritul ideii de toleranţă, veche realizare în civilizaţia orientului,
amintesc chemarea sublimă a lui Mawlana, militant religios, poet şi
muzician din secolul al XIII-lea, conducător al dervişilor zburători:
„Vino, vino, orice ai fi, vino! Chiar dacă eşti necredincios, chiar
dacă te închini idolilor sau zeilor, vino! Societatea noastră este deschisă
chiar dacă ţi-ai renegat de o sută de ori jurământul, vino, revino.”

376
 ROMÂNIA
ŞI HOLOCAUSTUL NAŢIONAL – SOC IALIST
Ion VARLAM (Paris, Franţa)
fost deţinut politic

omânii au fãcut obiectul unei distrugeri sistematice din partea

R totalitarismului marxist, care a folosit în acest scop întocmai metodele

la care totalitarismul naţional-socialist a recurs pentru lichidarea
evreilor şi a ţiganilor din Europa : denigrarea specificului naţional şi destructurarea
factorilor determinanţi ai personalitãţii proprii, pentru stabilirea „ responsabilitãţii
colective” care a justificat instituţionalizarea discriminãrii, desemnând cãlãilor
categoriile umane hãrãzite exterminãrii in corpore. Orice încercare de a introduce
un distinguo între crimele celor douã totalitarisme ar acredita idea cã semnificaţia
faptelor de aceeaşi naturã diferã în funcţie de identitatea victimelor şi/sau a
cãlãilor, ori în funcţie de proiectul care le „justificã”, ceea ce, în mod evident, este
inacceptabil şi i-ar da dreptate lui Hitler.
Faptele holocaustului nazist au fost descoperite şi cercetate dupã prãbuşirea
regimului politic responsabil de sãvârşirea lor. Acolo şi atunci, prioritatea absolutã
– dealtfel indisolubil legatã de restaurarea democraţiei în Germania – a avut-o
stabilirea adevãrului şi a responsabilitãţilor despre acest genocid. Admiţând cã ar fi
avut influenţa necesarã pentru a face-o, armenii ar fi lipsit de tact dacã în 1945 ar fi
profitat de moment pentru a aduce în dezbaterea comunitãţii internaţionale
problema ne rezolvatã a holocaustului ale cãrui victime fuseserã ei înşişi cu
douãzeci de ani mai devreme. La fel stau lucrurile astãzi în România. În momentul
în care la noi deabea încep sã fie descoperite crimele totalitarismului marxist,
prioritatea absolutã o are stabilirea adevãrului şi a responsabilitãţilor cu privire la
aceste crime, ceea ce - ca şi în cazul Germaniei - nu poate fi disociat de restaurarea
democraţiei. În acest context, încercarea de a readuce mereu în discuţie chestiunea
suferinţelor populaţiei evreieşti din România sub regimul Antonescu este cu atât
mai deplasatã cu cât implicarea acestuia în persecutarea evreilor în anii ultimului
Rãsboi Mondial a fãcut deja obiectul unei serii întregi de procese care s‟au
desfãşurat în condiţii care au dus cercetarea faptelor, stabilirea rãspunderilor şi
condamnarea vinovaţilor la dimensiuni şi proporţii care n‟au nimic în comun cu
adevãrul şi justiţia.
Crimele de rãsboi şi cele împotriva umanitãţii, pentru care au fost judecaţi
şi condamnaţi membrii guvernului şi ai administraţiei publice, precum şi militarii
din timpul regimului antonescian (abuziv categorisit ca fascist) au constat în faptele
cu caracter anti-sovietic (anti-comunist) şi anti-evreiesc (antisemit) sãvârşite de
inculpaţi sau atribuite lor de cãtre acuzatori. Anti-sovietismul şi antisemitismul au
fost cele douã acuzaţii discreţionar folosite de autoritãţile de ocupaţie şi de agenţii

377
lor locali pentru a-i prigoni pe cei care denunţau abuzurile Armatei Roşii şi
procedeele nedemocratice ale guvernului controlat de comunişti. Cine voia sã-şi
însuşeascã automobilul, apartamentul sau vila unui vecin, se ducea sã-l denunţe ca
antisemit (legionarii erau pe atunci curtaţi de PCR) la comandamentul sovietic
(Securitatea nu exista încã şi nucleul ei lucra încã în clandestinitate). Spre
deosebire de ceea ce s‟a fãcut dupã 1989, proprietãţile confiscate evreilor au fost
restituite prin decret, pe baza lui restitutio in integrum. Cum şi despãgubirile pentru
daunele şi prejudiciile suferite erau discreţionar stabilite de sovietici şi de agenţii
lor, au fost evrei care, dându-se bine cu ocupantul, şi-au constituit pe aceastã cale
averi considerabile, „recuperând” bunuri care nu le aparţinuserã niciodatã.
Abuzurile şi înscenãrile judiciare s‟au înmulţit dupã instituţionalizarea
totalitarismului, la 30 decembrie 1947. Sfidând principii de drept universal
recunoscute, precum cel al autoritãţii lucrului judecat şi al lui non bis in idem,
„justiţia popularã” a rejudecat şi condamnat persoane scoase din cauzã chiar de
cãtre foarte puţin obiectiva instanţã ad hoc creatã de Moscova, „Tribunalul
Poporului”, fãrã ca un fapt nou sau vre‟un defect de procedurã sã justifice
redeschiderea acţiunii judiciare. Pânã la evenimentele din Ungaria, din noiembrie
1956, principalele douã capete de acuzaţie reţinute contra românilor condamnaţi
pentru motive politice au continuat sã fie antisovietismul şi antisemitismul –
indiferent de „încadrarea penalã” la care se recurgea (aceste delicte ne figurând în
codul penal Carol al II-lea, încã în vigoare, condamnarea se fãcea pentru „agitaţie
publicã”, „rãspândire de zvonuri false”, „constituire de organizaţie ilicitã”,
„uneltire împotriva orânduirii sociale”, etc). Este inutil sã amintesc cã procesele
erau simple înscenãri, judecãtorii fiind ţinuţi sã pronunţe sentinţe dinainte fixate de
Securitate, cerute de procurori al cãror rol consta numai în a îmbrãca teroarea
poliţistã în forme legale. Ca sã nu mai vorbesc de „probe”, fabricate atunci când nu
erau întemeiate pe mãrturii smulse prin teroare. În analele verbale ale universului
concentraţionar din anii cincizeci este celebru cazul vãduvei unui bijutier evreu din
Cernãuţi, aduse în faţa tribunalului militar pentru a mãrturisi împotriva unui
jandarm acuzat cã ar fi martirizat-o şi jefuit-o, tãindu-i degetul pentru a-i fura inelul
pe care nu i-l putea scoate. Judecãtorul – sinistrul General Alexandru Petrescu –
care nu era la curent cu modalitãţile înscenãrii – voind sã impresioneze publicul din
salã, i-a cerut martorei sã-şi scoatã mânuşa pentru a-şi arãta „degetul mutilat”. La
care, biata femee înspãimântatã a rãspuns cã nu-i lipseşte niciun deget şi cã ea este
nevinovatã deoarece n‟a fãcut decât sã repete ceea ce procurorul a pus-o sã declare!
Aşadar, procesul antisemitismului din România anilor 1938-1944 s‟a fãcut de cel
puţin douã ori dacã socotim numãrul urmãririlor judiciare la care au fost supuşi,
pentru acelaşi fapt, toţi legionarii, cuziştii şi antonescienii, teoreticieni, decidenţi
sau executanţi, mari şi mici, inculpaţi şi condamnaţi sub acest cap de acuzaţie. Cu
toate exagerãrile şi excesele inerente arbitrarului absolut al unui totalitarism care a
folosit antisemitismul pentru a justifica instituţionlizarea terorii poliţiste şi
instaurarea dictaturii partidului unic. Se poate astfel spune, fãrã riscul de a trage o
concluzie eronatã, cã totalitarismul marxist a satisfãcut mult dincolo de limitele lui
legitime, ba chiar şi de cele mai exagerate pretenţii emise de cãtre cei mai radicali

378
dintre purtãtorii lui de cuvânt de atunci, dreptul la adevãr, justiţie şi reparaţii al
comunitãţii evreieşti din România.
Sã ne fie îngãduit sã considerãm cã privitor la evoluţia numericã a
populaţiei evreieşti din România şi la soarta evreilor aflaţi pe teritoriul rãmas sub
suveranitate românã în perioada de care ne ocupãm aici, nu existã surse mai
autorizate decât responsabilii liber aleşi ai acestei populaţii, care-i reprezentau
interesele, ale cãror aprecieri cifrate (publicate în Occident, în anii cincizeci)
corespund dealtfel cu ale specialiştilor de la Institutul Naţional de Statisticã. La fel
de îndreptãţitã este neîncrederea stârnitã de modificarea ulterioarã a acestor date,
de cãtre persoane interesate în manipularea lor sau ele înşile victime ale acestei
manipulãri. Relativ la manipulare vom cita exemplul analog dar mai grãitor al
„evoluţiei” numãrului „oficial” de victime pe care ultimul Rãsboi Mondial le-a
fãcut în Rusia Sovieticã. De la 7 milioane, în timpul Procesului de la Nüremberg,
s‟a ajuns în 1991 (discursul mareşalului Ahromeev la semicentenarul agresiunii
hitleriste contra URSS) la 25 de milioane, printr‟o alunecare succesivã: 10 milioane
(înaintea morţii lui Stalin), 17 milioane (sub Hruşciov), şi 20 de milioane (discursul
lui Gorbaciov la primirea Premiului Nobel). Numãrul de morţi este, în epoca
noastrã, dominatã de semnele cantitãţii şi de propagandã, un mod de a legitima o
cauzã în ochii lumii. Am fãcut aceastã paralelã deoarece cele douã state care au
fãcut din cel de-al doilea Rãsboi Mondial isvorul recunoaşterii pretenţiilor lor de
cãtre comunitatea internaţionalã sunt URSS şi Israel. Cel dintâi a folosit
sacrifiiciile consimţite de el pentru obţinerea victoriei spre a poza în salvator şi
campion universal al democraţiei – masca expansionismului şi a militarismului sãu
post-belic. Cel de-al doilea a folosit exterminarea evreilor pentru a justifica crearea
prin forţã a unui stat naţional evreiesc pe un teritoriu majoitar locuit de arabi.
Acolo unde realitatea faptelor este subordonatã intereselor politice, adevãrul este
înlocuit de propagandã şi miturile fabricate de aceasta devin dogme de stat.
Modificarea datelor privitoare la situaţia evreilor din România a început în
1984. Pânã atunci, mai ales în urma procesului Eichmann, România şi chiar
regimul Antonescu s‟au bucurat de o imagine pozitivã, ţara noastrã apãrând ca
locul de convergere al tuturor evreilor care fugeau de persecuţiile la care erau
supuşi în statele satelite ale Germaniei hitleriste sau ocupate de Wehrmacht. Şi
Spania a fost o astfel de oazã dar, pe deoparte, era mai greu de ajuns pe teritoriul ei
din cauza situãrii ei la extremitatea continentului şi, pe de alta, nu era supusã
aceloraşi presiuni ca România deoarece nu era aliata Germaniei.
Unul din scopurile urmãrite de acuzare în cursul procesului Eichmann a
fost de a dovedi cã alinierea la politica rasialã a celui de al III-lea Reich nu a fost
nici „inevitabilã”, nici „obligatorie”, deci cã i-se putea rezista, cu condiţia sã existe
voinţa politicã de a o face. Or, exemplul constant folosit de acuzare pentru a dovedi
aceastã tezã a fost cel al României. De aceea, cele mai elocvente şi consistente
probe cu privire la protecţia acordatã evreilor aflaţi sub autoritatea regimului
Antonescu – şi la conflictele lui cu Berlinul, pe aceastã temã - se gãsesc în dosarul
procesului Eichmann.

379
 Fãrã a pretinde sã cunoaştem cauza schimbãrilor survenite dupã 1984, ne
îngãduim sã constatãm rolul tot mai important pe care-l joacã în falsificarea datelor
- uneori grosolanã pânã la caricaturã (pe unele monumente România figureazã cu
425.000 de morţi, dintr‟o populaţie evreiascã de 330.000!) - persoane şi cercuri
grav compromise de participarea la instaurarea şi menţinerea regimului de naturã
criminalã şi origine strãinã care a dãinuit pânã la 22 decembrie 1989. Unul dintre
mistificatori, mare demnitar comunist, cunoscut în rândurile evreilor originari din
România sub numele de „comisarul sovietic la problema evreiascã”, s‟a definit
dealtfel singur, declarând unor ziare israeliene, câteva zile dupã rãsturnarea lui
Ceauşescu, cã „în România, pentru evrei, comunismul este mai bun decât
democraţia”. De câtãva vreme, şantajul cu antisemitismul a devenit un mod de a le
interzice românilor - din nou ameninţaţi cu acuzaţia de a fi „colectiv responsabili”
de persecutarea evreilor - sã facã procesul comunismului. Un personaj nãscut,
crescut şi format în seraiul comunist, deci versat în tehnicile diversiunii şi calificat
sã reprezinte interesele oligarhiei coloniale sovietice, adicã ale cercurilor celor mai
compromise de colaborarea cu ocupantul sovietic şi de nelegiuirile totalitarismul
marxist, el însuşi un profitor al sistemului politic abolit în decembrie 1989, a ajuns
prin imposturã în situaţia de a bloca investigarea crimelor acestui grup social graţie
presiunilor pe care le exercitã cu sprijinul unei mari puteri, a cãrui clasã politicã o
dezinformeazã cu cauţiunea statului român. Domnul Radu Ioanid, fiul unui agent
sovietic (recrutat de NKVD şi format la Moscova), ai cãrui pãrinţi au desfãşurat
activitãţi şi au deţinut poziţii care-i desemneazã ca nomenclaturişti şi beneficiari ai
totalitarismului marxist, a procurat Muzeului Holocaustului de la Washington
microfilme cu documente româneşti care „dovedesc” implicarea autoritãţilor
antonesciene în distrugerea populaţiei evreieşti. Aceste probe materiale sunt a
priori suspecte. Întâi, pentru cã este foarte greu de crezut cã probe materiale de o
asemenea importanţã, provenind din arhivele Guvernului şi ale Statului-major al
Armatei, care au fost purecate de sovietici şi de comunişti, au putut scãpa atâta
vreme atenţiei unor adversari atât de înverşunaţi şi meticuloşi. În al doilea rând,
pentru cã avem dovada cã istoricii marxişti continuã sã participe la diversiunea
politicã falsificând documente sau cauţionând falsuri fabricate de serviciile
specializate ale Arhivelor Naţionale, ne epurate de ofiţerii de Securitate, autoritatea
de care au depins pânã în 1990. Înfine, aceste bãnuieli sunt întãrite de faptul cã
profesioniştii – istorici şi cercetãtori ştiinţifici – autorizaţi sã verifice validitatea
acestor probe, nu au acces la documentele ale cãror copii au fost oferite (contra
cost) Muzeului de la Washington, prin intermediul D-lui Ioanid. Procurând aceste
probe, D-l Ion Iliescu şi nomenclatura comunistã de la Bucureşti – care-i include pe
pãrinţii D-lui Ioanid - au dobândit o poliţã de asigurare contra riscurilor pe care le
prezintã pentru ei procesul comunismului. Cârdãşia dintre D-nii Iliescu şi Ioanid
este subliniatã de recenta numire a acestuia la Academia Militarã, unde a fost
însãrcinat sã ţinã cursuri despre holocaust. De fapt, este vorba de îndoctrinarea şi
condiţionarea cadrelor Armatei române pentru a asigura triumful gândirii
politically correct, fãcând un delict de opinie din cãutarea adevãrului şi a
condiţiona dreptul românilor la identitate şi la demnitate de bunãvoinţa celor al

380
cãror reprezentant se pretinde D-l Ioanid. În realitate şi de fapt, D-l Ioanid nu-i
reprezintã decât pe cei ale cãror poziţii şi situaţii monopolistice, obţinute prin
crimã, jaf şi fraudã - graţie confuziei atributive şi patrimoniale dintre partidul
comunist şi stat - sunt ameninţate de apariţia pluralismului politic şi a concurenţei
economice. Dar mai ales de stabilirea adevãrului despre totalitarismul marxist, care
ar duce la revelarea rolului lor, cu aferenta şi inevitabila tragere la rãspundere
pentru crimele comise. Asocierea românilor la holocaustul naţional-socialist şi
şantajul cu antisemitismul sunt prin urmare instrumentele diversiunii prin care
principalii beneficiari ai comunismului încearcã sã se sustragã judecãţii la care-i
hãrãzeşte tocmai identitatea dintre actele lor şi ale responsabililor hitlerişti.
Vom încheia amintind cã România a fost, pentru sute de mii de evrei care
au fugit de persecuţii dupã venirea lui Hitler la putere, pânã în august 1944, o ţarã
de azil şi o oazã de pace. Numai în cursul lunilor mai şi iunie a acelui an s‟au
refugiat la noi în ţarã peste 50.000 de evrei din Ungaria (dupã Marele Rabin
Alexandru Şafran). În iunie 1942, dupã ce provocarea de la Iasi, din iulie 1941 şi
represiunea de la Odesa, din toamna aceluiaşi an, le revelaserã autoritãţilor române
intenţile naziştilor faţã de evrei, Ministerul de Externe a adresat tuturor
consulatelor române din Germania şi din ţãrile ocupate de aceasta o circularã prin
care le cerea sã le comunice evreilor cu cetãţenie românã cã le recomandã sã se
întoarcã grabnic în Ţarã şi cã le pune în acest scop la dispoziţie garnituri de tren
despre ale cãror loc şi datã de plecare vor fi informaţi ulterior. Primele vagoane,
care au plecat de la Paris, din Gara de Est, şi au trecut prin Germania, au adus la
Bucureşti 420 de evrei, printre care fetiţa de 12 ani a medicului lui Antonescu, care
venea de la Berlin, unde era îngrijitã de leucemie. Înfine, Guvernul Român a
facilitat plecarea cãtre Palestina sub mandat britanic a unei serii de vase afretate de
organizaţii evreieşti, care transportau tineri ce aveau sã sporeascã rândurile armatei
unei ţãri care-i declarase rãsboi României. Willi Fildermann, şeful comunitãţilor
evreieşti din România, proapãt întors din Transnistria unde fusese deportat politic,
i-a înmânat Principelui Barbu Ştirbey care pleca la Cairo pentru a negocia ieşirea
din Rãsboi a României, un mesaj destinat informãrii Puterilor Aliate, în care scria
cã „ dacã n‟ar fi fost cei 300.000 de români care au dispãrut la Stalingrad şi la
Cotul Donului, probabil cã astãzi n‟ar mai exista evrei în România”. Cu toate
acestea, la ceremonia repatrierii trupului Amiralului Horthy - şeful statului maghiar
care a i-a predat pe evrei oamenilor lui Eichmann – au luat parte reprezentanţii
evreimii şi ai Statelor Unite, care-i cer în termeni cominatorii României sã interzicã
comemorarea celui care i-a ferit de holocaust pe evreii români şi pe evreii care au
ajuns pânã la frontierele ţãrii noastre, care (spre deosebire de graniţele Elveţiei şi
ale Suediei) nu i-au fost închise niciunuia din aceşti fugari.

381
382
 HOLOCAUSTUL MARXIST
Stelian BAJUREANU (Piteşti, Romania)

rima reformare a mişcării marxiste s-a datorat renunţării la două

P principii esenţiale şi anume:

 Religia este “opiumul popoarelor”;

 Internaţionalimul proletar.
Marxiştii care n-au renunţat la aceste principii sunt cunoscuţi sub
denumirea de marxiştii internaţionalişti sau comuniştii. Cei care au admis
credinţa în Dumnezeu şi au renunţat la a mai fi internaţionalişti şi au devenit
naţionalişti adică marxiştii naţionalişti au fost denumiţi fascişti. Ei n-au renunţat
la marxism rămânând socialişti şi s-au autodenumit socialişti naţionalişti.
Sunt demne de remarcat înţelegerile secrete chiar confidenţiale dintre
marxiştii internaţionalişti şi cei naţionalişti privind raderea de pe harta Europei a
Poloniei, României etc. şi care au avut loc între cele două războaie mondiale. Noi
românii ca şi polonezii am avut “norocul” să fim “eliberaţi” şi de unii şi de alţii.
Încă de la terminarea Primului Război Mondial, printr-o înţelegere dintre marxişti
în România au fost penetraţi ilegal câte, cel puţin, patru sute de mii de “fascişti”
din Vest şi patru sute de mii de “comunişti” din Est care au pus mâinile, pur şi
simplu, pe administraţiile locale şi unele centrale nu numai (!) din Ardeal,
Moldova şi Bucovina. Astfel bolşevizarea României a fost terminată încă din 1938
cu ajutorul Dictaturii Carliste; înainte de încheierea pactului Ribbentrop-Molotov.
N-am fost bolşevizaţi cu ajutorul tancurilor sovietice nici de către emisarul lui
Roosevelt care a fost dus la Palat de către Dl. Costache Lăzărescu.
După asasinarea lui Nicolaie Iorga s-a aflat că Mareşalul Ion Antonescu
cunoştea că “legionarii” care l-au lichidat pe marele nostru om de ştiinţă ca şi pe
Ioan Gheorghe Duca etc. erau comuniştii infiltraţi de Moscova în mişcarea lui
Codreanu. Aceeaşi comunişti care au furat, cu ajutorul infiltraţilor lor, de la armata
română cantităţi uriaşe de armament, muniţii etc. în vedrea înfăptuirii “Moldovei
Mari” în care trebuia să intre întrega Bucovină şi Iaşul! Tot atunci Mareşalul a
intrat în posesia listei (în care se afla şi Nicolaie Titulescu!), întocmită de Stalin şi
Beria, cu toţi cei care urmau să fie asasinaţi. Mareşalul i-a salvat, pe cei rămaşi în
viaţă, prin scoaterea intempestivă a lor din ţară şi într-o discreţie desăvârşită.
Al Doilea Război Mondial, război dintre marxiştii internaţionalişti
(bolşevicii) şi marxiştii naţionalişti (fasciştii), a fost câştigat de bolşevici şi nu cum
am fost învăţaţi că acest război ar fi fost căştigat de armatele SUA, Angliei,
României, Franţei etc. Culmea paradoxurilor este că acest război a fost câştigat
înainte de a începe! Acum ştim, în plus, un adevăr simplu că marxismul şi
cibernetica, care se bazează pe feedback, nu pot fi reformate. Secretul sistemelor cu

383
inteligenţă creativă este reversibiltatea consonantistă care nu poate fi redusă, nici
cum, la feedbackul din tehnica secolului trecut!

384
 MĂRTURIE
DESPRE REVOLTA DIN PENITENCIARUL PITEŞTI
Ioan T. DUMITRU (Piteşti, Romania)
fost deţinut politic, veteran de război

a 5 mai 1947, pentru mine a început calvarul, după ce trecusem prin cel

L
Argeş.
al războiului; am fost arestat şi încarcerat în Penitenciarul din Piteşti,
împreună cu alţi membri PNŢ, din conducerea organizaţiei judeţene

Comandantul puşcăriei era căpitanul Alexandru Dumitrescu şi gardian şef,

Mândruţă, cunoscuţii torţionari de mai târziu.
În prima zi de detenţie am avut o rază de speranţă când l-am întâlnit pe
sergentul Roşu cu care luptasem pe front, el fiind comandant de tun la unitatea pe
care o comandam. Era curajos şi bun luptător, fapt pentru care a fost decorat, la
propunerea mea. Ajunsese gardian la puşcărie. Ca vechi cunoscuţi, părtaşi la
aceleaşi suferinţe ani de zile, l-am întrebat prieteneşte: „ce mai faci mă, Roşule?”
Pe loc s-a răstit la mine: „Bă, banditule, eu sunt domnul sergent Roşu şi cu mine nu
vorbeşti decât când eşti întrebat”.
Parcă o ghiulea mi-a căzut în cap; nu puteam înţelege cum în doi ani regimul
comunist a reuşit să transforme un camarad şi un bun şi disciplinat luptător pentru
patrie, într-un mercenar abrutizat. Mai târziu a devenit torţionar. L-am evitat, l-am
iertat, dar nu l-am uitat.
Închisoarea era supraaglomerată cu 7-800 de deţinuţi. Eu am fost împins într-
o cameră cu alţi 20 de arestaţi, la etaj, fără paturi şi fără prici, aşa că se dormea pe
jos. A doua zi prin fereastra cu zăbrele, în curtea interioară, am văzut un grup de
30-40 de copii îmbrăcaţi în zdrenţe şi slabi, pielea pe os. Era greu de apreciat
vârsta, cam între 10 şi 14 ani. Cu vocea stinsă şi cu mâinile întinse spre ferestre, ne
cerşeau un colţ de pâine. Dacă vreun deţinut avea o bucată de pâine, le-o arunca şi
ei se călcau în picioarele goale, să prindă în aer sau să o ia din praful curţii. Drama
şi figurile acelor copii m-au copleşit şi sunt greu de descris. L-am întrebat pe
doctorul Baltazar – medicul închisorii şi medicul familiei noastre – de situaţia
acelor copii şi mi-a spus că sunt aduşi de la închisoarea din Tîrgşor, că n-au
alocaţie de hrană şi că mor zilnic, unu-doi de subalimentaţie.
Hrana noastră era limitată la o fiertură de urzici sau alte buruieni şi o felie de
pâine uscată la prânz, că dimineaţa şi seara nu ni se da nimic. Aveam însă
permisiunea să primim în fiecare lună un pachet cu alimente de maxim 5 kg. Nu
aveam nici o ştire de acasă, nici o legătură cu exteriorul, dar cel mai greu de
suportat erau foamea, insultele şi înjurăturile caraliilor. În celula noastră era şi un
sârb din Negotin care, aştepta să fie judecat pentru tentativa de trecere frauduloasă
a frontierii, fiind prins trecând Dunărea spre Jugoslavia.

385
 Cam după o lună de detenţie, deci la începutul lunii iunie 1947, în puşcărie s-
a oprit apa de băut şi de spălat iar fiertura de prânz era din în ce mai sărată. În
celulă era căldură sufocantă şi setea devenea chinuitoare. Am protestat degeaba, ni
s-a spus că e o defecţiune la conducta de apă.
Sârbul Kotman Kotmanovici, fost luptător de circ, vorbăreţ şi vesel, ne mai
ţinea curajul.
A treia zi fără apă, ni s-a adus carne pentru prima dată: în fiertura obişnuită
erau bucăţi de piele de oaie, de pe care nu se curăţise toată lâna şi care mirosea
îngrozitor. Când caralii au vrut să ne toarne în gamele, sârbul mi-a zis: „A sosit
timpul, macedonene, ori murim ori scăpăm”. Şi a apucat cazanul cu fiertură de
toarte şi l-a răsturnat. Caraliii au fugit să dea alarma şi au reuşit să zăvorească
zăbrelele dintre secţii şi etaje. Dar sârbul Kotman cu forţa lui musculară deosebită,
a îndoit câte două zăbrele de la fiecare poartă ce izolau secţiile şi etajele.
Toţi deţinuţii au ieşit pe coridoare, unii au făcut capra şi s-au suit prin pod,
pe acoperiş de unde strigau: „Murim de sete, murim de foame, jos comuniştii!”.
Era ora 13. Lumea din cartier se adunase în jurul puşcăriei. Eu am fost
printre primii la poarta principală, care era deschisă. Acolo, un deţinut bătrân, înalt
şi cu favoriţi, cu mâinile ridicate, striga cât îl ţineau puterile: „Nu iese nimeni, nu-i
atacaţi pe gardieni, că e mare pericol!”. Sosise deja o companie din Regimentul 2
moto şi două mitraliere erau cu servanţii gata de tragere.
Bătrânul înalt, cu favoriţi, a mers singur spre oficialii de la judeţeana PCR, să
negocieze. Atunci, deţinuţii au cântat „Trăiască Regele”. Spre cinstea lor, toţi
ostaşii s-au ridicat de la mitraliere şi au luat poziţia de drepţi. Deţinutul care
negocia era fostul senator Alimăneşteanu şi a obţinut de la autorităţi promisiunea
că ni se va aduce imediat apa cu cisternele pompierilor şi mâncarea va fi mai bună
dar că deţinuţii nu se vor retrage în celule până nu se îndeplinesc condiţiile. Seara,
pe la 19.30, după ce s-au adus cisternele cu apă şi s-a preparat mâncarea, senatorul
Alimăneşteanu ne-a spus să ne retragem şi l-am ascultat, după care a spus
căpitanului Alexandru Dumitrescu – comandantul închisorii – că oamenii lui pot
intra în dispozitiv.
Între timp, căpitanul de jandarmi Popescu Dumitru, cu care mă cunoşteam de
pe front, venit cu misiunea de a linişti deţinuţii revoltaţi, mi-a spus că a primit
ordine foarte drastice şi că sunt pregătiţi să tragă în deţinuţii care vor încerca să
forţeze ieşirea şi să evadeze. Eu i-am spus căpitanului Popescu, motivul revoltei
deţinuţilor – a treia zi fără apă de băut şi cu mâncare sărată, ceea ce era o încercare
de genocid – şi el mi-a promis că va anunţa la Ministerul de Interne.
Amintesc aici, gestul unei femei, gârbovită de ani, care a reuşit să ajungă la
noi şi ne-a oferit un ulcior cu apă, spunând că i-a murit un băiat pe front şi o fi
suferit şi el de sete.
După revoltă ni s-a dat apă, dar mâncarea era aceeaşi, lipsea numai pielea de
oaie din fiertură.
După 10-12 zile, eram printre cei 39 de deţinuţi apreciaţi mai agresivi, care
am fost trimişi în vagonul dubă, la puşcăria din Aiud, unde am suferit un regim şi
mai inuman. În dimineaţa plecării, în curte n-am mai văzut decât 5-6 dintre acei

386
copii în zdrenţe şi înfometaţi, pe care-i botezasem „pinguini”, condamnaţi la
moarte prin înfometare.
M-am întrebat de multe ori ce se întâmpla cu cei 7-800 de deţinuţi dacă nu se
revoltau, sau mai bine zis dacă sârbul luptător de circ nu răsturna cazanul cu
fiertură şi nu îndoia zăbrelele?
Cred că în câteva zile ar fi murit mulţi dintre noi, prin deshidratare, până se
afla în afara puşcăriei şi în afara graniţelor de vest.
Şi ce se alegea de noi dacă nu aveam pe senatorul Alimăneşteanu, om judecat
şi cu experienţă, care a reuşit să stăpânească situaţia?
Desigur, mulţi morţi şi răniţi de gloanţele mitralierelor.

387
 ING. AVIATOR ALEXANDRU FRIM,
DEŢINUT POLITIC TRECUT PRIN REEDUCĂRi

VASILE TUDOR, (Piteşti, Romania)

itind într-una dintre copiile unei autobiografii, date serviciului de cadre

C dintr-o autobază braşoveană în anul 1957, de unul dintre marii

intelectuali şi sportivi români, cum că „în 27 aprilie 1950, am fost
arestat şi trimis pe şantierele Canalului Dunăre-Marea Neagră, la munca de
reeducare…“ am găsit de cuviinţă să mă aplec mai insistent asupra documentelor
cuprinse în dosarul său personal, aflat în arhivele militare din Piteşti.
Cazul mi s-a părut tipic pentru felul în care regimul comunist a procedat cu
cea mai mare parte dintre intelectualii ce nu consimţiseră să spijine consolidarea
noii ordini. Contrariat şi dureros impresionat, am citit într-o fişă completată pentru
Comisariatul Militar oraş Braşov următoarea precizare;
„… Nu am fost judecat, am fost reţinut în baza unei Decizii ministeriale, al
cărei număr nu-l mai ţin minte. Nu cunosc motivul arestării, deoarece tot timpul
detenţiei mi s-a spus că a fost o pedeapsă administrativă, pentru reeducare…“.
Cele citate au aparţinut ing. Al. Frim, nimeni altul decât unul dintre marii
ingineri şi sportivi români, fiul unui ofiţer superior, născut la 9 martie 1908, în Rm.
Sărat.
După terminarea cursurilor liceului „Ferdinand I“ din Bacău, în 1926, rămas
orfan de tată, s-a mutat împreună cu mama lui în Bucureşti, înscriindu-se la Şcoala
Politehnică. În timpul celor 5 ani de studii şi chiar după, a lucrat pe un taximetru ca
să se poată întreţine atât pe el cât şi pe mama sa. La terminarea studiilor
politehnice, deşi devenit inginer automobilist, s-a aflat în plină criză economică şi
nu a fost posibil să se angajeze în specialitate. În consecinţă a lucrat ca impiegat
stagiar la Ministerul de Finanţe. Abia în anul 1934 s-a transferat la Ministerul
Aerului şi Marinei, mai ales că, între timp, făcuse Şcoala de ofiţeri în rezervă. Puţin
timp după, răspunzând vocaţiei sale, în toamna anului 1936, s-a angajat ca inginer
la Uzinele I. A. R. din Braşov. De acolo, în aceeaşi toamnă, a luat parte la
manevrele militare ca inginer concentrat pentru a asigura din punct de vedere
tehnic buna funcţionare a avioanelor tip I. A. R. - 14.
Din anul 1937 a fost mobilizat pe loc până în anul 1945, când a ajuns pe
frontul de vest tot ca tehnician I. A. R., pentru avioanele S-79 bimotoare,
participând la luptele din Ungaria şi Cehoslovacia.
Cum între timp devenise pilotul de încercare al Uzinelor I. A. R. pentru
întreaga fabricaţie, a luat parte la toate zborurile de recepţie ale avioanelor IAR-80
şi 81, precum şi ale avioanelor S-79 bimotoare. Aceasta i-a permis ca în 6 mai
1944, să doboare un avion american într-o luptă care a avut loc chiar deasupra

389
Braşovului. Acela, împreună cu încă vreo 700, însoţite de avioanele bifuselate tip
„Lightning“, venise să bombardeze obiectivele militare şi economice din Turnu
Severin, Craiova, Piteşti, Câmpina şi Braşov. Este, fără îndoială, singurul aviator
civil din România şi poate chiar din alte părţi ale lumii, care s-a bucurat de un
asemenea succes, fapt pentru care a fost decorat cu Ordinul „Virtutea
Aeronautică“, clasa cavaler.
În cadrul Uzinelor IAR, a lucrat ca şef al Atelierului „Montaj Motoare“, apoi
la bancul de probe al acestora. Din anul 1938, a condus Serviciul exterior de
întreţinere al avioanelor livrate. Tot atunci a făcut Şcoala de perfecţionare pe
avioanele de vânătoare şi pe cea de instructori de zbor de la Buzău, devenind apoi
pilotul de încercare în zbor al tuturor aparatelor produse de IAR. În acea calitate a
lucrat până în anul 1948, când încetând fabricaţia de avioane, a fost transferat ca
specialist la Atelierele auto Cotroceni. De acolo, începând cu luna mai a anului
1949, prin Decizia Consiliului de Miniştrii, a fost transferat la Direcţia Generală
RATA, unde a lucrat ca şef al Serviciului Tehnic, de unde a fost arestat în 1950.
Activitatea sportivă a eminentului inginer-pilot, a fost şi ea una de vârf.
Astfel, după o comportare deosebită în competiţiile auto, în anul 1931, bucurându-
se de o bursă acordată de Asociaţia sportivă „Politehnica“, Al. Frim a învăţat să
zboare cu avionul la Şcoala de pilotaj „M. Cantacuzino“ de la Băneasa. După
acesta a continuat, an de an să se antreneze cu multă seriozitate. Dar nu numai cu
avioanele. „Dudu“, cum i-au spus prietenii, a fost un mare amator al multor
sporturi de iarnă precum patinajul, hocheiul, coborâtul cu schiurile şi mai ales
bobul. După o comportare meritorie în campionatul naţional din anul 1933, a luat
parte la campionatul european de la Garnisch, clasându-se onorabil. Astfel că, în
1934, împreună cu V. Dumitrescu, a devenit campion mondial, în urma concursului
de la Egelberg din Elveţia. Pentru extraordinara lor comportare, li s-a oferit
„Premiul Naţional al Sporturilor“ de către Uniunea Federaţiilor Sportive din
România.
Entuziasmaţi de strălucitul lor succes, în 1934, împreună cu acelaşi V.
Dumitrescu care era şi el pilot aviator, a trecut la pregătirea unui mare raid
internaţional ce urma să străbată ruta Bucureşti-Sidney şi retur (cca 32.000 km).
Folosind un avion IAR-24, construit de uzinele braşovene ca aparat pentru marile
raiduri, care tocmai pe atunci erau la modă, au trecut la un antrenament pe măsura
scopului. Au zburat la Belgrad, unde au dus o urnă cu pământ de pe mormintele
eroilor sârbi căzuţi în luptele de la noi din primul război mondial şi o coroană de
flori pe care le-au depus la mormântul altui erou, regele Alexandru al Serbiei. Apoi
au mai zburat pe distanţa Bucureşti-Praga şi retur, Bucureşti-Varşovia-Bucureşti cu
acel avion, care s-a comportat destul de încurajator.
Plecarea spre Sidney şi-au propus-o de la Paris, unde au plecat în 2 ianuarie
1935, însă avionul s-a prăbuşit aproape de frontiera germano-franceză, lângă
localitatea Bühl. În urma acelui accident, Vasile Dumitrescu şi-a găsit moartea, iar
ing. Frim s-a salvat cu paraşuta. În anul 1937 a luat parte la mai multe concursuri
aviatice, clasându-se aproape în toate pe locurile III, ceea ce l-a consacrat ca pe un
virtuos al manşei. Acelea au fost locurile ocupate în concursul pentru Cupa „M.

390
Cantacuzino“, când a participat împreună cu alţi doi colegi ingineri pe avioanele
Fleet, construite la Braşov după licenţa americană, în concursul internaţional al
Micii Antante ce s-a organizat pe distanţa Praga-Bucureşti-Belgrad-Praga. În
ultimul concurs în care s-au aflat 37 de aviatori, a primit cupa oferită de
organizatori celui mai tânăr concurent. Tot locul III a ocupat şi în ediţia din anul
1938 a aceluiaşi concurs pentru Cupa „M. Cantacuzino“, când s-a folosit iarăşi de
un avion Fleet.
Acesta a fost adevăratul român, care, în competiţiile sportive, precum şi în
călătoriile sale în interesul fabricii IAR în Franţa, Italia, Germania şi alte ţări, a
slujit cu credinţă interesul naţional. Şi poate tocmai pentru aceasta a fost trimis la
„reeducare“.
De remarcat că, în perioada anilor 1980-1985, era întâlnit pe străzile din
Bucureşti purtând aproape întotdeauna manuscrisul unei lucrări intitulate foarte
sugestiv: „Pe aripi, pe roţi şi patine“, în căutarea unei edituri. Dar cum în acele
timpuri de tristă amintire, nu a găsit, este sigur că acea operă memorialistică de
certă valoare, s-a pierdut. Spre regretul nostru şi al generaţiilor viitoare.

391