«EXPERIMENTUL PITEŞTI»

Conference Proceedings
Comunicări prezentate la Simpozionul
«EXPERIMENTUL PITEŞTI
– REEDUCAREA PRIN TORTURĂ»
ediţia a III-a, Piteşti, 26 - 28 septembrie 2003

Editor şi coordonator Ilie POPA

Traduceri în engleză: Rozalia Rodica POPA şi Ilie POPA
Coperta: Ilie POPA , Alin BERECHET

FUNDAŢIA CULTURALĂ
MEMORIA
FILIALA ARGEŞ

PITEŞTI, 2004
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
EXPERIMENTUL PITEŞTI - REEDUCAREA PRIN TORTURĂ.
SIMPOZION INTERNAŢIONAL (3 ; 2003 ; Piteşti)
Experimentul Piteşti, grupuri înarmate de luptă împotriva
bolşevizării României: comunicări prezentate la Simpozionul
Internaţional "Experimentul Piteşti - Reeducarea prin tortură" :
ediţia a III-a : Piteşti 26-28 septembrie 2003 / ed. şi coord.: Ilie Popa;
trad. în lb. engleză : Rozalia Rodica Popa, Ilie Popa. - Bucureşti :
Editura Fundaţiei Culturale "Memoria", 2005
Bibliogr.
Index
ISBN 973-86965-1-8

I. Popa, Ilie (ed. şt.; trad.)

II. Popa, Rozalia Rodica (trad.)

343.8(498 Piteşti)

Acest volum a fost tipărit cu sprijin din partea

domnului profesor universitar dr. Cornel CONSTANTINESCU,
Universitatea Zürich, Elveţia

ISBN 973-86965-1-8

© Copyright Fundaţia Culturală Memoria – Filiala Argeş, 2005

Comitetul ştiinţific internaţional:
 Prof. univ.dr. Dennis Deletant (UC Londra)
 Acad. prof. Al. Zub (Univ. Iaşi)
 Acad. prof. Dinu C. Giurescu (Univ. Bucureşti)
 Acad. prof. C. Bălăceanu Stolnici (UMF Bucureşti)
 Prof.univ.dr. Cornel.Constantinescu (Univ. Zürich)
 Prof.univ.dr. Andrei Pippidi (Univ. Bucureşti)
 Prof.univ.dr. Alexandru Popescu (Univ. Oxford)
 Ticu Dumitrescu (Preşedinte AFDPR Romania)
 Prof.univ.dr.Gh.Boldur Lăţescu (ASE Bucureşti)
 Prof.univ.dr.Radu Stancu (Univ. Piteşti)
 Prof.univ.dr.ing. Ilie Popa (Univ. Piteşti)
 Scriitor Micaela Ghiţescu (MEMORIA Bucureşti)
 Conf. Ioana Voicu-Arnăuţoiu (Conservatorul Buc.)
 Conf.univ.dr. M. Rădulescu (Univ. Bucureşti)
 Publicist şi editor Sergiu Grossu (Paris)
 Publicist Ion Varlaam (Paris)
Comitetul de organizare locală:
• Tudor Pendiuc, Primar municipiul Piteşti
• Sergiu Rizescu, Preşedinte AFDPR Argeş
• Aristide Ionescu, Fundaţia Memoria Filiala Argeş
• Marius Oprea, Inst Român de Istorie Recentă Buc.
• Dumitru Eugen Olteanu, AFDPR Argeş
• Zicu Ionescu, Fundaţia Memoria Filiala Argeş
• Nestor Dumitru, Fundaţia Memoria Filiala Argeş
• Vasile Novac, Muzeul Judeţean Argeş
• Remus Petre Cîrstea, Muzeul Judeţean Argeş
• Grigore Constantinescu, publicist, Argeş
Secretariatul simpozionului:
• Letiţia Brătulescu
• Ana Şerbănescu
• Cornelia Ghinea
• Natalia Pătrană
Invitaţi de onoare:
Elisabeta RIZEA, Nicu DIACONESCU, supravieţuitori ai grupurilor înarmate de
luptă împotriva bolşevizării României

Chairman: prof.univ.dr.ing. Ilie POPA

 INDEX DE AUTORI
Florian BANU 212
Cosmin BUDEANCĂ 270
Mihai BURACU 62
Adrian BRIŞCĂ 307
Corneliu CORNEA 258
Iuliu CRĂCANĂ 200
Andrea DOBEŞ 104
Răzvan ENESCU 167
ROBERT FÜDOŞ 114
Gheorghe BOLDUR LĂŢESCU 50
Marian GHEORGHE 138
Cornelia GHINEA 380
Cristina GRIGORE 280
SERGIU GROSSU 159
ACMOLA GÜNER 392, 399
Luminiţa HRIŢCU 129
Constantin IONAŞCU 386
Nicolae IANAŞI 241
Cicerone IONIŢOIU 236
Aristide IONESCU 91, 191
Zicu IONESCU 224
Nicu IONIŢĂ 81
Filip Lucian IORGA 50
Lucreţia JURJ 260
Adrian LUPESCU 125
Gheorghe PENCIU 150
Vadim PIROGAN 163, 413
Traian POPESCU 99
Mihai RĂDULESCU 332, 409
Aristina SĂULESCU 307
Mihai SCUTARU 141
SEBEŞAN Emil 251
Aurel SUCIU 184
Mihai TIMARU 311
Liviu TUDORAŞ 314
Vasile TUDOR 175
Nicolae VOICAN 231
Alexandru ZUB 45

4
 S U M A R

Prefaţa redacţiei ● 10
Aprecieri ● 12
Internaţionala terorismului comunist /
The communism terrorism international ● 17
Directivele de bază ale NKVD pentru ţările din orbita comunistă /
The basic NKVD directives for the countries in the Soviet orbit ● 20
Redacţia volumului - “Reeducarea prin tortură – Experimentul criminal Piteşti” .
Scurt istoric, metode, caracteristici, etape, urmări / “Reeducation by torture
– The Criminal Experiment Pitesti”. Short history, methods, characteristics,
stages, consequences ● 30

COMUNICĂRI PREZENTATE LA SIMPOZIONUL

«EXPERIMENTUL PITEŞTI - REEDUCAREA PRIN TORTURĂ»
- Secţiunea I – „EXPERIMENTUL PITEŞTI” - ● 43

Alexandru ZUB – Sovietizarea României: implicaţii istoriografice ● 45

Gheorghe BOLDUR–LĂŢESCU, Filip Lucian IORGA, Procesele reeducării ● 50
Mihai BURACU - Piteşti după Piteşti ● 62
Nicu IONIŢĂ – Tragedia generaţiei’48 ● 81
Aristide IONESCU - Rădăcinile ascunse ale torturilor aplicate în „Experimentul
Piteşti” ● 91
Traian POPESCU – Jilava 1950 ● 99
Andrea DOBES – Aspecte privind începutul acţiunii de „reeducare” în
penitenciarul Suceava (1948-1949) ● 104
Robert FÜRTÖS - Extinderea acţiunii de „reeducare”. Cazul Gherla (1950 –
1951) ● 114
Adrian Lupescu - Şi eu am fost la Piteşti ● 125
Luminiţa HRIŢCU - Reeducarea – posibile origini occidentale ? ● 129
Gheorghe MARIAN - “Casinca” Piteştiului ● 138
SCUTARU Gh. Mihai - Amintiri din închisoarea Piteşti. Epoca comunistă ● 141
Gheorghe PENCIU - Reeducarea şi genocidul de la TÂRGUL OCNA 150
Sergiu GROSSU - Complotul psihopolitic al comunismului ● 159
Vadim PIROGAN – Rezistenţa românilor basarabeni în timpul ocupaţiei sovietice
● 163
Răzvan ENESCU - Sursa politicii de expansiune sovietică ● 167
Vasile TUDOR – Evaziunile aeriene ca formă a rezistenţei anticomuniste ● 175
Aurel SUCIU – Gânduri despre cauză ● 184

5
 PARTEA A II-A
- Secţiunea a II-a – GRUPURI ÎNARMATE DE LUPTĂ ÎMPOTRIVA
BOLŞEVIZĂRII ROMANIEI - ● 189
Aristide IONESCU - Lupta grupurilor înarmate împotriva bolşevizării României
● 191
Iuliu CRĂCANĂ - Grupuri de rezistenţă anticomunistă din Munţii Făgăraş
reflectate în dosarele Securităţii ● 200
Florian BANU - Metode utilizate de Securitate pentru lichidarea grupului de
rezistenţă armată Arnăuţoiu ● 212
Zicu IONESCU – Cadre militare în grupările de rezistenţă armată
anticomunistă în munţii Argeşului şi Muscelului ● 224
Nicolae VOICAN – Grupul de rezistenţă ŞERBAN VOICAN ● 231
Cicerone IONIŢOIU – Rezistenţa armată anticomunistă din Munţii Vâlcanului –
Gorj ● 236
Nicolae IANAŞI - Din rezistenţa anticomunistă din Mehedinţi ● 241
Emil SEBEŞAN – Rezistenţa anticomunistă din Banat 1948-1949 ● 251
Corneliu CORNEA – Grupul ADRIAN MIHUŢ ● 258
Lucreţia JURJ – Zile şi nopţi cu securitatea pe urme ● 260
Cosmin BUDEANCĂ – Aspecte privind rezistenţa anticomunistă din Munţii
Apuseni. Grupul TEODOR ŞUŞMAN ● 270
Cristina GRIGORE - Privire comparativă:grupurile DABIJA (I), Leon şi TEODOR
ŞUŞMAN (II) ● 280
Aristina SĂULESCU (Aristina POP), Adrian BRIŞCĂ - Aristina Pop, eleva
partizan......la 13 ani cu arma în mână ● 307
Mihai TIMARU – Contribuţia elevilor de la Liceul UNIREA Focşani la lupta de
rezistenţă anticomunistă din regiunea Vrancea condusă de ION PARAGINĂ
● 311
Liviu TUDORAŞ – Un erou al rezistenţei armate anticomuniste din Munţii
Vrancei: GHEORGHIŢĂ BĂLAN ● 314
Theodor BĂRBULESCU, Liviu ŢĂRANU - Din preliminariile rezistenţei armate
anticomuniste. Cazul colonelului I. Uţă ● 318
Mihai RĂDULESCU – Începutul amarului ● 332
Cornelia GHINEA - Un caz de revoltă anticomunistă în armată (decembrie
1956) ● 380
Constantin IONAŞCU – Rezistenţa anticomunistă în Dobrogea ● 386
Acmola GÜNER – Lupta de rezistenţă anticomunistă a grupurilor înarmate
paramilitare din Dobrogea ● 392
Acmola GÜNER – Rezistenţa anticomunistă şi antirusă a tătarilor din Dobrogea
● 399
Mihai RĂDULESCU - O organizaţie de luptă anticomunistă din Dobrogea ● 409
Vadim PIROGAN – Rezistenţa românilor basarabeni în timpul ocupaţiei sovietice
● 413

6
GRUPURI ÎNARMATE DE LUPTĂ ÎMPOTRIVA BOLŞEVIZĂRII
ROMÂNIEI ● 417
Manifestarea de sprijin a Regelui Mihai I la 10 Mai 1946 ● 419
Grupul de la Ciorogârla ● 420
Grupul ARSENESCU ● 422
GRUPUL Nucşoara Haiducii Muscelului (1948 - 1958) ● 424
Grupul Şerban-Voican ● 443
Grupul Topolog ● 447
ARMATA NAŢIONALĂ ROMÂNĂ ● 449
Grupul de partizani Negru Vodă ● 451
Grupurile GAVRILĂ ION, VULTURUL şi 72 CARPAŢI ● 453
Grupul ARNOTA ● 454
Haiducii din Codrii Mehedinţului ● 457
Mişcarea românească de rezistenţă ● 458
Grupul de luptă din Munţii Banatului ● 459
Grupul BLĂNARU-IONESCU ● 460
Haiducul ADRIAN MIHUŢ ● 462
Grupul Garda Albă ● 463
Mişcarea de rezistenţă anticomunistă de pe valea Crişului Alb ● 465
Grupul Capotă-Dejeu al Huedinului ● 468
Grupul maior Nicolae Dabija ● 470
Grupul TEODOR ŞUŞMAN ● 472
Grupul Familiei Spaniol ● 475
Grupul Alexandru Podea ● 477
Grupul din Săliştea de sus şi Dragomireşti ● 478
Partizanii Gheorghe Paşca ● 480
Grupul de rezistenţă Ţibleşul ● 482
Grupul de la VADUL IZEI ● 488
Grupul din munţii Maramureşului ● 490
Grupul Consiliul Naţional Român ● 492
Grupul Dragomireşti ● 493
Grupul Cruce şi spadă ● 495
Gărzile lui Decebal ● 498
Grupurile Ion şi Gavril Vatamaniuc ● 503
Grupul Cenuşe – Bucovina 1948 ● 507
Lotul militarilor ● 510
Organizaţia de rezistenţă Frontul Patriei ● 511
Grupul Fraţilor Paragină ● 513
Haiducii Dobrogei ● 515
Grupul din Dobrogea – Medgidia – Cobadin ● 517
GRUPUL Dobrogea ● 518
GRUPUL Gogu Puiu din Cobadin ● 520
Grupul de la Ambasada română de la Berna ● 522
Grupul Paraşutiştii ● 524

7
Grupul Uniunea democratică a libertăţii ● 526
Rezistenţa anticomunistă din Basarabia, 1946-1950 ● 528
Unitatea de tancuri ● 530
Grupul lui Alexa ● 531
Grupul lui Blidaru ● 532

REDACTARE TEXT

Articolul trimis redacţiei spre publicare va fi înregistrat pe o dischetă de 1,44 MB;

■ el nu trebuie să depăşească 12 pagini A 4 (inclusiv aparatul critic şi iconografia);
■ va fi redactat în Word 2000, preferabil, în Times New Roman, font size 12, cu semne
diacritice.

Responsabilitatea asupra conţinutului comunicărilor revine în exclusivitate

autorilor.

Colectiv Editorial:
Aristide IONESCU
Gheorghe Zicu IONESCU
Eugen OLTEANU
Dumitru NESTOR

Adresa Redacţiei:
Str. Livezilor Nr. 41, Piteşti, Jud. Argeş, cod 110128, ROMANIA
Tel. 0248-632008; 0248-610823; mobil -0744754841,
e-mail cipopa@upit.ro

Conturi:
2511.31-14024.2/ROL
2511.31-14024.3/USD

8
 Morţi vii, stafii şi urlete surpate de nebuni…
O, Doamne, unde eşti?!
De ce n-aprinzi minuni, minuni cereşti?
Pe unde eşti, o , Doamne, unde eşti?
Din nepătruns, nici un răspuns…
…Piteşti, Piteşti, Piteşti!
Aurel VIŞOVAN,
fost deţinut politic trecut prin „reeducări” la Piteşti

„Fenomenul Piteşti” -
“cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane”,
Alexandr Soljeniţân

9
 PREFAŢĂ
Şi de această dată îmi exprim convingerea că volumul de faţă, ce conţine
comunicările prezentate la ediţia din 2003 a Simpozionului Internaţional
„Experimentul Piteşti – reeducarea prin tortură” constituie un pas important în
lupta împotriva uitării şi pentru descoperirea adevărului. Deviza principală a
tuturor ediţiilor simpozionului este exprimată prin ultimele cuvinte rostite în
detenţie, înainte de moartea prin tortură, de renumitul om de cultură român Mircea
Vulcănescu: „Să nu ne răzbunaţi, dar să nu ne uitaţi”.
Mai întâi, cred că trebuie să amintesc şi de această dată întâmplarea care a
contribuit major la iniţierea tuturor acţiunilor ulterioare ale fundaţiei noastre.
In miezul unei zile de vară a anului 2000, dr. Alexandru Popescu de la
Oxford, venit în mod special la Piteşti, a efectuat următorul sondaj: s-a instalat pe
strada Negru Vodă în faţa fostei închisori de tineri deţinuţi politici din Piteşti şi a
întrebat trecătorii dacă ştiu unde se află fosta închisoare politică în care au fost
întemniţaţi pentru „reeducare” tineri studenţi şi elevi ce s-au opus bolşevizării ţării
în anii ’50 şi, dacă au auzit de aşa numitul „Experiment Piteşti” de „reeducare prin
tortură”. Din cei 50 de subiecţi intervievaţi, numai 2 au răspuns că „parcă era
undeva prin partea aceasta a oraşului”, iar în ceea ce priveşte „Experimentul Piteşti
– reeducarea prin tortură”, nici unul nu a auzit despre aşa ceva. Rezultatul
sondajului a fost adus la cunoştinţa domnului Aristide Ionescu, fost deţinut politic
trecut prin „reeducări”, membru al A.F.D.P.R. Filiala Argeş şi al Comitetului de
Conducere al Alianţei Civice – Filiala Argeş. Întâmplarea a fost prezentată şi
analizată de Comitetul de Conducere al Alianţei Civice – Filiala Argeş care a luat
hotărârea înfiinţării Fundaţiei Culturale „MEMORIA” – Filiala Argeş, a contactat
supravieţuitori din ţară şi străinătate ai criminalului experiment şi şi-a propus
organizarea la Piteşti unei serii de simpozioane internaţionale legate de acest
subiect şi de alte aspecte ale perioadei din timpul dictaturii comuniste. Ca urmare,
proaspăt înfiinţata Filială Argeş a Fundaţiei Culturale „MEMORIA”, în colaborare
cu A.F.D.P.R – Filiala Argeş, Primăria municipiului Piteşti, Muzeul Judeţean
Argeş şi Institutul Rămân de Istorie Recentă din Bucureşti au organizat primul
Simpozion Internaţional PERT’01 - „Experimentul Piteşti – reeducarea prin
tortură” care a început pe 6 decembrie 2001, după exact 52 de ani de la punerea în
aplicare, pentru prima dată în lume, în camera 4 Spital din penitenciarul politic
Piteşti, a celor mai draconice metode de tortură asupra tinerilor întemniţaţi.
Lucrările simpozionului au continuat apoi în zilele de 7 şi 8 decembrie 2001.
Al doilea Simpozion Internaţional „Experimentul Piteşti” a avut loc în zilele
de 4, 5, 6 octombrie 2002 şi a avut două secţiuni: „Experimentul Piteşti”şi
Opresiunea cultelor religioase din România în timpul dictaturii comuniste.
Ediţia a III-a a simpozionului s-a desfăşurat în zilele de 26,27,28 septembrie
2003 şi a avut, de asemenea două secţiuni: „Experimentul Piteşti – reeducarea prin
tortură” şi Grupuri înarmate de luptă împotriva bolşevizării României.
Orice amintire şi manifestare legată de „reeducare prin tortură” provoacă
un adânc sentiment de înfiorare şi reculegere. Înfiorare - pentru că, niciodată şi

10
nicăieri, floarea tineretului român nu a fost supusă unui asemenea calvar;
reculegere - fiindcă mulţi, foarte mulţi dintre martirii de atunci, nu mai sunt în
viaţă spre a mărturisi despre încleştarea cu torţionarii, despre suferinţele şi, uneori
căderile celor torturaţi şi îndeosebi despre ridicarea lor spre biruinţă împotriva
răului cu ajutorul credinţei în Dumnezeu.
Rostul acestor manifestări şi implicit al prezentei lucrări, a fost şi este în
continuare, cercetarea cu profesionalism, fără patimă, cu multă înţelegere şi
toleranţă, în vederea scoaterii la lumină a unei perioade deosebit de tulburi din
istoria recentă a poporului român, astfel încât, asemenea orori şi crime,
caracterizate de cunoscutul scriitor rus Alexandr Soljeniţân ca “cea mai teribilă
barbarie a lumii contemporane”, să fie cunoscute de generaţiile tinere şi
generaţiile viitoare, la adevărata lor dimensiune, iar prin cultivarea memoriei
colective să se evite repetarea lor în oricare alt colţ al lumii. Plecăm de la
convingerea că toţi oamenii se nasc egali, indiferent de credinţă şi de rasă, dar ei
pot deveni mai buni prin educaţie, prin cultură, prin credinţă în Dumnezeu.
Şi la ediţia din septembrie 2003 a simpozionului au participat cu comunicări
prezente în volumul de faţă, mulţi foşti deţinuţi politici trecuţi prin reeducări atât ca
torturaţi cât şi ca torţionari. Este ştiut faptul că unii dintre tinerii deţinuţi politici nu
au rezistat torturilor fizice şi psihice inimaginabile la care au fost supuşi şi, pentru a
nu mai fi torturaţi, au acceptat să devină torţionari ai colegilor şi chiar prietenilor
lor din detenţie, aşa cum li se impunea. Cu prilejul lucrărilor simpozionului au
putut sta alături atât torturaţi cât şi torţionari, împreună încercând să scoată la
lumină acest oribil şi criminal experiment. Au participat de asemenea, la secţiunea
a II-a, supravieţuitori ai grupurilor înarmate de luptă împotriva bolşevizării
României. Aceştia, printre care amintim pe Lucreţia Jurj şi Ioan Gavrilă Ogoranu,
au povestit întâmplări dramatice trăite în lupta cu trupele de securişti, miliţieni şi
militari în termen. Invitaţi de onoare au fost Elisabeta Rizea din Nucşoara şi Nicu
Diaconescu din Corbeni-Argeş, care, acum când scriu aceste rânduri, au plecat în
lumea celor drepţi. De altfel, de la o ediţie la alta, tot mai mulţi participanţi
supravieţuitori ai teribilelor evenimente, nu mai sunt printre noi.
Volumul de faţă este structurat în trei părţi, după cum urmează:
- partea I, „Experimentul Piteşti – reeducarea prin tortură” care conţine
lucrările prezentate despre acest subiect;
- partea a II-a, „Lupta grupurilor înarmate împotriva bolşevizării României”
cu lucrările prezentate la secţiunea omonimă.
- partea a III-a ce conţine prezentarea pe scurt a principalelor grupuri
înarmate de luptă împotriva bolşevizării României.
Nădăjduim ca prin acţiunile noastre să aducem un modest şi pios omagiu
tuturor acelora care, prin curajul şi patriotismul lor s-au opus, bolşevizării
României şi pierderii credinţei strămoşeşti, chiar cu preţul vieţii.
Pentru cei care nu mai sunt printre noi, ne rugăm ca Domnul să-i odihnească
acolo în pacea şi liniştea de care nu au avut parte aici.
30 ianuarie 2005 Prof.univ.dr.ing. Ilie POPA,
Preşedinte Fundaţia Culturală MEMORIA – Filiala Argeş

11
 Acest volum scoate în evidenţă atât curajul unei generaţii tinere
care a îndrăznit să înfrunte totalitarismul comunist, cât şi
perversiunea unui regim care a distrus-o psihic şi fizic în închisorile
lui, cu precădere în cea de la Piteşti. Publicarea acestei cărţi
înlătură orice îndoială că a fost o opoziţie faţă de dominaţia
comunistă iar în acelaşi timp arată adevărata dimensiune a
rezistenţei din munţi. Propaganda comunistă din perioada respectivă
îi numea pe aceşti partizani anticomunişti „legionari”, şi câţiva
dintre ei aparţinuseră într-adevăr Gărzii de Fier. Totuşi, partizanii
nu erau în nici un caz exclusiv „legionari”, aşa cum arată statisticile
securităţii. Un raport al Direcţiei Generale a Securităţii Poporului
din 1951 dovedeşte că afilierea politică a celor 804 persoane
arestate pentru că făceau parte din 17 „bande din munţi” sau pentru
că le ajutaseră era următoarea: 88 - foşti membri ai Partidului
Naţional Ţărănesc, 79 - membri ai Frontului Plugarilor, 73 – foşti
legionari, 42 - foşti membri ai Partidului Comunist, 15 - foşti membri
ai Partidului Naţional Liberal şi alţii. Această rezistenţă din munţi nu
era larg răspândită. În consecinţă, activitatea celor din rezistenţă
apare cu atât mai curajoasă şi mai impresionantă.

17 iulie 2004 Prof. DENNIS DELETANT,

istoric, Anglia

12
 Episodul luptei armate din munţii României, unic în ţările est-
europene aservite Moscovei, rămâne în istorie ca una dintre cele
mai extraordinare mişcări de Rezistenţă anticomunistă. Ea se
integrează în Mişcarea Naţională a luptei anticomuniste care
cuprinde acţiunile organizaţiilor „subversive” anticomuniste din
anii 1947 – 1960, disidenţa din anii ’70 şi ’80 şi de ce nu, masiva
manifestare maraton din Piaţa Universităţii din aprilie – iunie 1990,
scopul lor comun fiind acela de a curăţa România de comunism.
Chiar dacă sechelele comunismului mai dăinuie încă şi azi, sub
forme mascate, momentul când sacrificiile celor care au luptat
împotriva comunizării ţării, vor da în curând roade, ducând la
împlinirea unui mare vis: România Reîntregită, Creştină Prosperă şi
Democratică.

Bucureşti,
iulie 2004 Prof. GHEORGHE BOLDUR LĂŢESCU,
A.S.E. Bucureşti, Romania
fost deţinut politic trecut prin reeducări

13
 Consider deosebit de lăudabilă iniţiativa de a organiza
manifestări dedicare celei mai diabolice forme de represiune fizică
şi psihică a omului – „Experimentul Piteşti – reeducarea prin
tortură”.
Ca număr de deţinuţi politici raportat la număr de locuitori,
România ocupă primul loc dintre toate ţările unde comunismul a
fost impus de Stalin, după ocuparea acestora de către Armata Roşie
şi plasarea consilierilor N.K.V.D. în toate sectoarele de activitate şi
la toate nivelele de decizie.
România a fost supusă celei mai crunte terori comuniste, fapt
confirmat şi de eliberarea sângeroasă de sub comunism din
Decembrie ’89 cu peste 1200 de victime, în timp ce în celelalte ţări
comuniste, fie n-au existat, fie au fost doar câteva.
Numărul de deţinuţi politici exterminaţi în puşcăriile şi lagărele
din România este de ordinul sutelor de mii în cei aproape patru zeci
şi cinci de ani de dictatură comunistă.
Aceste elemente sunt grăitoare şi dovedesc fără echivoc că
puterea sovietică a supus Statul Naţional Român la un regim de
desfiinţare şi este posibil ca în acest scop să fi aplicat numai în
România „reeducarea prin tortură” a tineretului studios prin aşa
zisul „Experiment Piteşti” început în decembrie 1949 la puşcăria
din Piteşti şi extins până la finele anului 1952 la puşcăriile din
Gherla, Tg. Ocna, Ocnele Mari şi Canal.
Volumul de faţă cuprinzând lucrările prezentate de participanţi,
îndeosebi de supravieţuitori ai diabolicului „experiment” precum şi
ai grupurilor înarmate de luptă împotriva bolşevizării României, la
simpozionul internaţional din 2003, remarcate pe larg în mass-
media din tară şi străinătate (SUA, Elveţia, Anglia, Franţa,
Australia şi altele), reprezintă documente de mare valoare istorică.
Asigur iniţiatorii că astfel de manifestări au un mare rol în lupta
începută pentru aflarea adevăratei feţe a comunismului din
România.

CONSTANTIN TICU DUMITRESCU,

Preşedinte A.F.D.P.R

14
 Alături de Sighet – „Memorialul durerii”, o pagină a istoriei de
un dramatism pe care cu greu ni-l putem imagina acum, s-a scris în
întunecata epocă a stalinismului şi la Piteşti, cunoscută sub tragica
denumire de „Reeducare prin tortură”.
Un grup de iniţiativă, format din oameni care, în ciuda vârstei
înaintate dau dovadă de tinereţea spiritului şi de vigoare precum şi
câţiva mai tineri cu un entuziasm molipsitor au avut curajul să
pornească, în condiţii economice dezarmante, uneori, organizarea
Simpozionului Internaţional „Experimentul Piteşti” cunoscut prin
mass-media în întreaga lume.
Ediţia a III-a, desfăşurată în perioada 26 – 28 septembrie 2003,
ca şi ediţiile anterioare au constituit reuşite de excepţie, atât prin
nivelul şi calitatea participării, cât mai ales, prin temele dezbătute.
Municipalitatea îşi face o îndatorire de suflet şi de onoare în a
sprijini cu tot ce este omeneşte posibil eforturile organizatorilor,
reuşita manifestărilor, cunoaşterea trecutului, cu bune şi rele,
pentru a putea construi viitorul aşa cum ni-l dorim.
Prezentul volum cuprinde lucrările prezentate în cele două
secţiuni ale ediţiei din 2003 ale simpozioanului internaţional
menţionat mai sus.
Tuturor, felicitări din suflet şi urări de succes în tot ce vă
propuneţi pe mai departe.
Să dea Dumnezeu ca asemenea „orgii” să rămână în veci
doar o amintire.

TUDOR PENDIUC
Primarul Municipiului Piteşti

15
16
 INTERNAŢIONALA
TERORISMULUI COMUNIST
(extras din articolul omonim apărut în
revista Memoria nr.2 din iunie 1991)
R eferitor la terorismul comunist
se constată că a existat o per-
fectă similitudine între serviciile secrete
ale diverselor ţări în care s-a întronat
comunismul, şi ca organizare şi ca
metode de lucru. Nici nu putea fi altfel,
căci serveau aceleaşi ideologii. Dacă
forul conducător al comunismului din
lumea întreagă se găsea la Moscova, era
absolut firesc ca tot acolo să se afle şi
“spiritul rector” al tuturor serviciilor se-
crete din ţările căzute în orbita sovie-
tică. “Naşul” lor, patronul: NKVD. Şi
… tel mâitre, tel valet. Cu asta, s-a
instituit pe o mare parte a planetei o
vastă reţea secretă, al cărei principal
instrument de lucru a fost teroarea. Şi
nu neapărat teroarea vizibilă, fizică, cu
mutilări evidente (deşi acestea au
abundat), ori cu glontele tras în ceafă
(puzderia de gropi comune abia au
început să fie decopertate), ci şi
teroarea insinuată subtil, inteligent,
perfid adică, făcându-l adeseori pe cel
terorizat să creadă că teroristul nu-I
vrea pieirea, ci – culmea! – salvarea.
Practica acestui terorism s-a
exercitat în proporţie de masă,
îmbolnăvind popoare întregi, de boala
cea mai grea, FRICA …, în care
simptomul cel mai nociv a fost frica de
a rosti cu glas tare ceea ce gândeşti. De
aici şi consecinţa cea mai gravă, a
mutilării psihicului; un handicap pe
viaţă, aproape imposibil de recuperat.
17
THE COMMUNIST TERRORISM
INTERNATIONAL
(extract of the namesake paper from the
no.2 Memoria magazine, June 2-1991)
R eferring to the communist terro-
rism we can notice that there
was a perfect similitude between the
secret services of different countries in
which the communism was esta-blished
both by its own organization and
methods. The situation couldn’t be
otherwise because they served the same
ideology. While the leading forum of
the communism of the whole world was
in Moscow, it was absolutely normal
that the spirit rector of the secret
services from the countries situated on
the Soviet orbit to be there too. Their
father in God, the leader: NKVD. And
... tel mâtre, tel valet. Starting from this,
a vast secret net was created on a major
zone of our planet and its main
instrument of domination was terror. It
was not necessarily the visible physical
terror with certain mutilations (though
there were plenty of them), or with a
bullet shot in the head (the multitude of
common graves at the beginning of
their recently discovery), but also the
subtle intelligent insinuated terror,
meaning perfidiously, often making the
terrorized person believe that the
terrorist doesn’t want his death but -
amazingly! - his salvation.
The practice of this terrorism was
massively used, causing the most seve-
re illness, to entire peoples, FEAR . . .,
in which the most harmful effect
was the fear to say loudly what you
really think. From this–the most severe
 Documentul alăturat e strict auten-
tic, emis chiar de NKVD, la 2 iunie
1947. (Invităm cititorul să se întoarcă
cu gândul înapoi, adică în 1947, şi pe
scurt să rememoreze situaţia existentă
atunci în ţara noastră, când la putere se
afla de vreo doi ani guvernul Groza;
când comuniştii îşi consolidau puterea
dar nu puteau să-şi desăvârşească opera,
căci regele domnea încă.)
Iată exact ce scrie pe antetul
documentului: MOSCOVA - 2-6-1947;
(Strict secret) - K-AA/CC 113 -
Indicaţia NK/003/47.
El a fost găsit cu câtva timp în urmă
în seiful din biroul lui Boleslaw Bierut
(1892-1956), prim secretar al partidului
comunist polonez, preşedinte al Poloniei
(1945-1952), prim ministru în perioada
1952-1954, care a deţinut deci întreaga
putere, fiind supranumit şi “Stalin al
Poloniei”.
Pentru prima oară documentul a
fost publicat în ziarul polonez “Novi
Dzienic”, în 1981. Ulterior, el a fost
publicat şi în diverse reviste şi cărţi
apărute în lume (iată şi publicaţiile
româneşti în care a mai fost repro-
dus:”Literatură şi artă”/ 7.07.1990 –
Chişinău, “Tinerama” / 11-17.12.1992,
volumul “Războiul mondial al
spionilor” de Ghe. Buzatu, Ed.B.A.I.
Iaşi, 1991, volumul “Antares 2”,
realizatori Dan Apostol şi Rodica
Bretin, Ed. Baricada, Bucureşti, 1992).
Interesant e faptul că, acelaşi docu-
ment a mai fost găsit, tot aşa, ascuns în
seifuri, în Germania (la STASI), în Bul-
garia, în Cehoslovacia etc. Cu o astfel
de răspândire şi având în vedere toate
câte s-au întâmplat în România, sub
regimul comunist, similitudini perfecte
cu celelalte regimuri comuniste, noi nu
ne-am îndoit şi nu ne putem îndoi, că el
18
consequence, the psychical mutilation,
a handicap for a whole life, almost
impossible to recover.
The hereto document is strictly
authentic, published by NKVD itself on
June 2-1947. (We invite the reader to
turn his thoughts back, respectively in
1947, and briefly remember the existing
situation at that time in our country,
when Groza government had already
had the power for two years; when the
communists where strengthening their
power but they couldn’t accomplish
their work because the king was still
reigning.)
That is exactly what it’s mentioned
on the heading of the document: Mos-
kow – 2–6-1947; (strictly secret) – K-
AA/CC 113 – Indication NK/003/47.
It was found some time ago in the
safe from Boleslaw Bierut’s office
(1892 – 1956), Prime Secretary of the
Polish Communist Party, the President
of Poland (1945–1952), Prime Minister
between 1952-1954, who had the whole
power, being also nicknamed the
“Stalin of Poland”.
The document was published for
the first time in the Polish newspaper
“Novi Dzienic” in 1981. Later it was
published in different magazines and
books in the whole world (here are
some Romanian publications in which
it was reproduced: “Literatură şi artă”
/ 7.07.1990 - Chişinău, “Tinerama” /
11–17.12.1992, the volume “The world
war of spies” by Gheorghe Buzatu,
Publishing house B.A.I. Iasi, 1991, the
volume “Antares 2”, prepared by Dan
Apostol and Rodica Bretin, Publishing
house Baricada, Bucharest, 1992).
It is interesting that the same do-
cument was found, hidden too in safes
in: Germany (at STASI), Bulgaria,
s-a aplicat şi în România. În consecinţă,
din dorinţa de a oferi cititorului un
document ce a patronat şi Securitatea
noastră, ne-am adresat actualului SRI,
cel care, se ştie, deţine dosarele fostei
Securităţi. Căci un asemenea document
putea fi operativ numai prin intermediul
fostei Securităţi. Răspunsul primit de la
SRI este reprodus mai jos:
SERVICIUL ROMÂN DE
INFORMAŢII
BIROUL SCRISORI AUDIENŢE
NR. 37408 – 31.07.1992
CĂTRE
FUNDAŢIA CULTURALĂ
MEMORIA
Domnului Director BANU
RĂDULESCU
La adresa dumneavoastră nr.203
din 15 iulie 1992, vă comunicăm că
Serviciul Român de Informaţii nu
deţine documentul nr. NK/003/47 şi
nici alte materiale asemănătoare.
ŞEFUL BIROULUI
Indescifrabil
Ştampilă rotundă cu tuş roşu
19
Czechoslovakia etc. Being so well
known, and having in view all that
happened in Romania, under the
communist regime, perfect similarity
with the other communist regimes, we
have never doubt that it was used in
Romania, too. Consequently, wishing to
offer the reader a document, which
patronized our Security, we addressed
to the actual SRI, that has the files of
the previous Security, because such a
document could be functional only by
the usage of the previous Security. The
answer received from SRI is
reproduced here:
THE ROMANIAN SERVICE OF
INFORMATION
THE OFFICE OF LETTERS AND
AUDIENCE
NR. 37408 – 31.07.1992
TO:
THE MEMORIA CULTURAL
FUNDATION
to Mr. BANU RĂDULESCU, Director
As an answer to your letter nr. 203,
July 15 - 1992, we inform you that The
Romanian Service of Information
doesn’t possess the document nr.
NK/003/47 or other similar materials.
THE DEPERTAMENT MANAGER
Indescribable
Round stamp in red China ink
 DIRECTIVELE DE BAZĂ
ALE NKVD PENTRU
ŢĂRILE DIN ORBITA SOVIETICĂ
Rugăm, aşadar, cititorul să nu-şi
facă lectura în grabă. Ci, după fie-
care “directivă”, să închidă ochii şi
să mediteze la miezul ei. Sugerându-
i dilema care ne frământă şi pe noi:
bine, bine, asta a fost, adică rău,
rău, dar… mai e oare posibil să se
mai repete aşa ceva?
Moscova 2-6-1947 (Strict secret)
K-AA/CC 113, indicaţia NK/003/47
1. Este interzisă primirea pe teritoriul
ambasadelor a autohtonilor contactaţi
de noi ca informatori. Întâlnirea cu
aceşti oameni este organizată de servi-
ciul special desemnat în acest scop, iar
întâlnirile pot avea loc doar în locuri
publice. Informaţiile sunt preluate de
către ambasadă, prin organele servicii-
lor speciale, în speţă, cu predarea lor
ofiţerului nostru cu cel mai mare grad
în ambasadă.
2. Se va urmări ca între soldaţii noştri
şi populaţia civilă să nu se producă
legături de nici un fel. Este inadmisibil
ca ofiţerii noştri să viziteze autohtoni la
locuinţele lor; este, de asemenea,
inadmisibil ca simpli soldaţi să
stabilească relaţii cu femei din rândul
băştinaşelor. Nu se admite stabilirea de
relaţii între soldaţii noştri şi populaţia
civilă, respectiv soldaţii autohtoni.
3. Se va accelera lichidarea cetăţeni-
lor care întreţin legături neiniţiate de
către noi cu Partidul Comunist Polonez,
20
THE BASIC NKVD DIRECTIVES
FOR THE COUNTRIES
IN THE SOVIET ORBIT
So we ask the reader not to read
the text in a hurry, and after each
directive shut the eyes and meditate
on its essence. Suggesting the
dilemma, which is worrying us, too:
well, well, that happened; it was
bad, bad, but . . . is it possible that
such things to happen again?
Moscow 2-6-1947 (Strictly secret)
K-A/CC 113, indication NK/003/47
1. Entering of the natives contacted
by us as informers on the territory of
the embassies is forbidden. The
meeting with these men is organized by
the service especially designed on this
purpose, while the meetings will take
place only in public places. The pieces
of information are taken over by the
embassy, especially by the organs of
special services, being transmitted to
our officer with the highest degree in
the embassy.
2. No relationship of any kind
between our soldiers and the civil
population will be produced. It is not
admitted our officers to visit the natives
at their homes and also simple soldiers
to establish relationships with native
women. No relations between our
soldiers and the civil population,
respectively native soldiers are
admitted too.
3. The liquidation of the citizens, who
have relationships, uninitiated by us
Partidul Socialist Polonez, cu interbri-
gadiştii, cu Organizaţia Tineretului
Comunist Polonez, cu Armata de Acasă
şi alte asociaţii. În acest scop trebuie
folosite elementele opoziţiei militare.
4. La acţiunile militare vor lua parte
acei soldaţi care au stat pe teritoriul ţării
noastre (se are în vedere Uniunea
Sovietică n.n.) înainte de a intra în
Armata Kosciuzsko (Armata poloneză
ce lupta de partea Armatei Sovietice pe
teritoriul U.R.S.S. n.n.). Se va ajunge la
distrugerea ei totală.
5. Trebuie realizată în mod accelerat
unificarea tuturor partidelor într-un
singur partid, având grijă ca toate
rolurile cheie să revină acelor oameni
care aparţin serviciilor noastre secrete.
6. Unificarea organizaţiilor de tineret
trebuie făcută rapid. De la conducători
de organizaţii locale în sus, în poziţii de
conducere se vor repartiza oameni
desemnaţi de serviciile noastre speciale.
7. Se organizează şi se urmăreşte ca
funcţionarii aleşi ca deputaţi la
congrese să nu-şi poată păstra mandatul
pe întreaga perioadă ce le stă în faţă.
Deputaţii nu pot convoca în nici un caz
şedinţe între întreprinderi. Dacă nu
există altă soluţie şi o asemenea şedinţă
trebuie convocată, se vor îndepărta acei
oameni care au activitate în legătură cu
proiectarea concepţiilor şi avansarea
revendicărilor. Iniţiativele particulare
trebuie eliminate cu desăvârşire. Pentru
fiecare congres se vor pregăti oameni
noi şi doar cei vizaţi de serviciile
noastre secrete.
8. Se va acorda o atenţie deosebită
persoanelor cu capacităţi organizatorice
şi cu şanse sigure de popularitate.Aceşti
oameni trebuie cooptaţi, iar în cazul în
21
with the Polish Communist Party, the
Polish Socialist Party, with interbrigade
members, with the Organization of
Communist Polish Youth, with the
Home Army and other associations,
will be accelerated. With this purpose
in view the elements of the military
opposition will be used.
4. In the military actions will partici-
pate those soldiers who staged on the
territory of our country (The Soviet
Union is taken into consideration-our
notice) before entering the Kosciuzsko
Army (The Polish Army that fought on
the side of the Soviet Army on the Te-
rritory of Soviet Union. – our notice).
Its total destruction will be achieved.
5. The unification of all parties in a
single party must be carried out, so that
all the key parts to be given to those
people who belong to our secret
services.
6. The unification of all youth
organizations will also be carried out
soon. Beginning with the leaders of
local organizations, people appointed
by our special services will be
distributed in heading positions.
7. It is also planned and organized
that the clercks chosen by the deputies
at congresses, should not maintain their
mandate during the whole future
period. The deputies are not allowed, to
convoke meetings between different
enterprises. If there isn’t any other
solution and such a meeting has to be
convoked, those people who have any
connection with the concepts design
and the advance of claims will be
removed. The individual initiatives
must be completely removed. For each
congress, new people will be prepared
care se opun, se va bloca accesul lor la
posturi ierarhic superioare.
9. Se va urmări ca funcţionarii de stat
(exclusiv organele de securitate şi din
industria minelor) să aibă retribuţii
mici. Aceasta se referă îndeosebi la
sfera sănătăţii, justiţiei, culturii,
respectiv la cei care deţin funcţii de
conducere (documentul găsit în
Cehoslovacia adaugă: mai puţin
cadrele de conducere alese pe baza
lealităţii faţă de regimul socialist).
10. În toate organele de guvernământ,
respectiv în majoritatea uzinelor, trebu-
ie să avem oameni care conlucrează cu
serviciile noastre speciale, fără ştirea
organelor administrative locale.
11. Se va urmări cu stricteţe ca presa
autohtonă să nu transmită date privind
calitatea şi sortimentul mărfurilor ce ni
se transportă. Nu este voie ca această
activitate să se numească comerţ.
Trebuie neapărat menţionat faptul că e
vorba de schimburi de mărfuri.
12. Se vor exercita presiuni asupra
serviciilor publice în sensul ca acestea
să nu acorde acte doveditoare a
proprietăţii asupra pământului; actele
vor arăta doar calitatea de lot dat în
folosinţă, dar niciodată pe aceea de
proprietate a deţinătorului.
13. Politica faţă de mica gospodărie
ţărănească urmează acest curs pentru a
face gospodăria particulară nerentabilă.
După aceea trebuie începută colecti-
vizarea. În cazul în care ar interveni o
rezistenţă mai mare din partea ţăranilor,
trebuie redusă împărţirea mijloacelor de
producţie repartizate lor, concomitent
cu creşterea obligaţiilor de predare a
cotelor. Dacă nici aşa nu se ajunge la
rezultatul scontat, trebuie organizat ca
22
and only those selected by our secret
services.
8. A special attention will be given to
those people who have organizational
capacities and certain chances of
popularity. Such people should be
coopted and if they object to this
initiative, their access to superior
positions will be stopped.
9. The wages of the state clerks
(excluding security bodies and those in
the mine industry) will be purposely
small. These indications refer to health,
justice, culture, particularly to those
who have leading positions functions
(the document found in Czechoslovakia
adds: the leading members chosen due
to their fairness to the socialist regime
are less affected by this directive).
10. In all the government organs, res-
pectively in the majority of factories we
must have people who cooperate with
our special services, that haven’t the
local administrative organs’ knowledge.
11. The local press will be strictly
watched not to transmit information
about the quality and the range of goo-
ds, which are transported to us. This
activity is not allowed to called trade.
There must obligatory be mentioned
that it is an exchange of goods.
12. Some pressure will be exerted on
the public services not to give proving
acts for the property over the land, the
acts, will show only the quality of plot
given for utilization, but never that of
owner’s property.
13. The policy regarding the small
form follows this directive in order to
make it non profitable. After that
collectivization must be started. In case
agricultura să nu poată asigura a greater resistance form the peasants
aprovizionarea cu alimente a ţării, astfel will appear, the delivering of means of
ca necesarul să trebuiască acoperit prin production allocated must be reduced,
import. once with the increasing of the
obligations for handing over their
14. Trebuie făcut totul ca hotărârile şi
contributions. If this doesn’t lead to the
ordinele – fie acelea cu caracter juridic,
anticipated result, agriculture must be
economic sau organizatoric – să fie
organized so that it won’t provide
nepunctuale.
enough food for our country, and this
15. Trebuie făcut totul ca anumite will be completed by import.
cazuri să fie discutate concomitent de
14. Everything must be done as the
mai multe comisii, oficii şi instituţii,
decisions and orders either juridical,
însă nici una dintre ele să nu aibă drept
economic or organizational must be
de decizie înainte de a se consulta cu
unpunctual.
celelalte (fac excepţie cazurile ce
vizează industria minelor). 15. Certain cases must be discussed
simultaneously by more commissions,
16. Sindicatele din uzină nu pot exer-
sections and institutions, but none of
cita nici o influenţă asupra activităţii
them must have the right to take a
din uzină. Ele pot lucra doar la punerea
decision before consulting the others
în practică a hotărârilor şi atât.
(exception is made by the cases which
17. Sindicatele nu au dreptul de a se refer to mines).
împotrivi conducerii în nici o problemă.
16. The syndicates from factories
Sindicatele trebuie să fie ocupate cu alte
aren’t allowed to influence the activity
probleme minore, ca de exemplu: orga-
in the factory. They can only participate
nizarea odihnei în concedii, discutarea
in carrying out the decisions and
cererilor de pensii şi împrumuturi, pro-
nothing more.
grame culturale şi distractive, organiza-
rea de excursii, repartizarea mărfuri-lor 17. The syndicates have no right to
deficitare, justificarea unor puncte de act against the leadership in any matter.
vedere şi decizii ale conducerii politice. They must deal with minor problems,
for example: planning the rest of the
18. Trebuie organizat ca numai acei
employees during the holidays,
conducători să fie avansaţi care execută
discussing their claims for pensions and
impecabil problemele cu care au fost
loans, cultural and entertaining
însărcinaţi şi care nu le analizează
programs, trips organization, delivering
depăşind cadrul activităţii lor.
the missing goods, justifying some
19. În legătură cu activitatea băştina- leaders’ points of view and decisions.
şilor care sunt purtători ai unor funcţii
18. There must be organized that only
de partid, de stat sau administrative tre-
some leaders to be advanced who carry
buie create asemenea condiţii, ca aceş-
out impeccably the problems they were
tia să fie compromişi în faţa angajaţilor,
entrusted with and who don’t examine
astfel încât să devină imposibilă
them, surpassing their activity area.
întoarcerea lor în anturajul iniţial.

23
 20. Cadrelor militare autohtone li se 19. As regarding the natives’ activity,
pot încredinţa poziţii de răspundere în which has some functions in the party,
locuri unde deja sunt plasaţi oamenii in the state or administrative ones, such
serviciului special. conditions must be created so they must
be discredited in their group of
21. În cazul fiecărei acţiuni armate şi
employees and their coming back in the
cu ocazia tragerilor cantitatea muniţiei
initial entourage to be impossible.
va fi controlată permanent şi cu
seriozitate, indiferent de tipul de armă. 20. The native military staff may be
given responsibilities in those places
22. Trebuie ţinut sub observaţie fieca-
where people from special service are
re institut de cercetare şi laborator, con-
placed.
semnându-se orice cercetare valoroasă.
21. In each military action and on the
23. Trebuie acordată o mare atenţie
occasion of shootings, the quantity of
inventatorilor, inovatorilor, respectiv
ammunition will be permanently
dezvoltată şi sprijinită activitatea lor,
checked with seriousness, no matter the
dar fiecare invenţie trebuie înregistrată
type of weapon used.
cu consecvenţă la centru. Este permisă
doar realizarea acelor investiţii care au 22. Each research institute and labo-
aplicabilitate în industria minelor sau ratory must be kept under observation,
cele care au indicaţiile noastre speciale. writing down any valuable research.
Nu este permisă realizarea acelor
23. A special attention must be paid
invenţii care ar asigura creşterea
to inventors, innovators respectably
producţiei de produse finite şi, în
their activity must be developed and
paralel cu aceasta, scăderea producţiei
supported, but each invention has to be
şi a extragerii de materii prime sau ar
registered consistently at the center.
împiedica îndeplinirea deciziilor. Dacă
Only the achievements of those
o invenţie a devenit cunoscută, trebuie
investments that are applied in the mine
organizată vânzarea acesteia în
industry or those which have our
străinătate pe valută Vest, pe motiv că e
special indications are permitted. It is
prea costisitoare în ţară. Documentele
not permitted the achievement of those
cuprinzând datele cu privire la valoarea
investments which could determine the
şi descrierea invenţiei nu se publică.
increasing of finite products as well as
Toate datele şi documentele privitoare
the reducing of production and the
la valoarea şi descrierea amănunţită a
extraction of raw materials or could
invenţiei vor intra în posesia noastră.
brake the implementation of the
24. Punctualitatea transporturilor de decisions. If an invention becomes well
orice gen trebuie perturbată (mai puţin known, its selling abroad on foreign
cele cuprinse în îndrumările din N.K. – west currency must he organized
552-46). motivating that it is too expensive in
our country. The documents containing
25. În uzine trebuie iniţiate diferite
the dates concerning its value and the
şedinţe şi conferinţe profesionale, tre-
description of the invention are not to
buie notate propunerile, observaţiile ce
be published. All the details and docu-

24
au fost expuse, respectiv autorii
acestora.
26. Trebuie popularizate discuţiile cu
muncitorii care se ocupă de probleme
actuale legate de producţie, respectiv
cele care critică trecutul şi problemele
locale. Nu se vor înlătura cauzele
fenomenelor în discuţie.
27. Luările de poziţie ale conducerilor
băştinaşe pot avea coloratura naţională
sau istorică, dar acestea nu pot duce la
unitatea naţională.
28. Trebuie acordată o mare atenţie
ca nu cumva în oraşe să existe reţele de
apă nelegate la reţeaua principală în
cartierele în curs de reconstrucţie sau
nou construite. Canalizările vechi
neracordate şi fântânile trebuie lichidate
sistematic pe parcurs.
29. Reconstrucţia obiectivelor
industriale şi construcţia celor noi se va
face având în vedere ca materialele
reziduale să fie dirijate în depozitele de
apă ce ar putea folosi drept rezerve de
apă potabilă.
30. În oraşele reconstruite sau nou
construite nu se mai admit în locuinţe
spaţii excedentare, care ar putea folosi
la adăpostirea pe o perioadă mai lungă a
animalelor sau depozitarea rezervelor
de alimente.
31. Întreprinderile proprietate perso-
nală, micii meseriaşi şi micii industriaşi
să primească doar astfel de materii
prime şi utilaje inferioare şi depăşite
care să împiedice producţia de calitate.
Preţul acestor mărfuri să fie mai mare
decât preţul produselor similare ale
întreprinderilor de stat.
32. Trebuie extinsă birocraţia statului
în cel mai înalt grad în toate domeniile.
25
ments referring to its value and the
minute description of the invention will
be taken in our possession.
24. The punctuality of any type of
transport must be disturbed (less those
contained by the directives in NK – 522
– 46).
25. In factories, meetings and profe-
ssional conferences must be initiated,
the suggestions, the observations
exposed there, respectively their
authors’ names must be written down.
26. The discussions with the workers
who deal with actual problems
concerning the production (respectively
those criticizing the past and the local
problems) must be popularized. The
causes of the discussed phenomena are
not to be eliminated.
27. The native leaders’ critical
opinions may have a national or
historical connotation but they do not
contribute to the national unity.
28. A great attention must be given to
the water systems; all of them should be
connected to the main system even in
the newly built or still unfinished. The
old sewerage which is not connected
and the old wells must be gradually
liquidated.
29. The reconstruction of the
industrial objectives and the
construction of the new ones will be
done taking into consideration that the
residual materials should be directed to
water tanks which could be used as
drinking reserves.
30. In built or newly built towns, ex-
cess rooms in houses are not admitted,
not to used for depositing food provisi-
Este admisă critica activităţii organelor
administrative, însă nu se admite
nicidecum scăderea numerică a perso-
nalului şi nici funcţionarea normală a
aparatului birocratic.
33. Trebuie avut o mare grijă de toate
proiectele de fabricaţie în industria
minieră, respectiv în întreprinderile
indicate în mod special. A se împiedica
aprovizionarea bună a pieţei interne.
34. Trebuie acordată o atenţie deose-
bită bisericilor. Activitatea cultural-
educativă trebuie astfel dirijată ca să
rezulte o antipatie generală împotriva
acestora. E necesar să fie puse sub
observaţie tipografiile bisericeşti, arhi-
vele, conţinutul predicilor, cântecelor,
al educaţiei religioase, dar şi cel al
ceremoniilor de înmormântare.
35. Din şcolile elementare, de
specialitate, dar mai ales din licee şi
facultăţi trebuie să fie înlăturaţi
profesorii de valoare care se bucură de
popularitate. Locurile lor trebuie să fie
ocupate de oameni numiţi de noi, având
un nivel de pregătire slab sau mediocru.
Să se analizeze diferenţele dintre mate-
rii, să fie redusă cantitatea de material
documentar, iar la licee să se oprească
predarea limbilor latină şi greacă veche,
a filozofiei generale, a logicii şi
geneticii. În manualele de istorie nu
trebuie amintit care dintre domnitori a
servit sau a vrut să servească binele
ţării. Se va insista pe lăcomia şi răutatea
oricărui rege, pe efectul nefast al
monarhiei şi pe lupta poporului asuprit.
În şcolile de specialitate trebuie
introdusă specialitatea îngustă.
36. Trebuie să fie iniţiată organizarea
unor acţiuni cu caracter artistic sau
sportiv care să sărbătorească lupta
26
ons or for keeping animals for long
periods of time.
31. Personal property enterprises,
small handicraft men, small manufactu-
rers should receive such raw materials
and obsolete and overfulfilled equip-
ments which will brake a quality pro-
duction. The price of these goods shou-
ld be bigger than the price of similar
products made in state enterprises.
32. The state bureaucracy must be
extended in the highest degree in all the
fields of activity. The criticism of
administration organs activity is
admitted but the reducing of the
number of the employees isn’t and
neither the normal functioning of the
bureaucratic apparatus.
33. A great care should be taken of all
manufacturing mine industry projects,
respectively in specially indicated
factories. A good provisioning of the
internal market should be impeded.
34. A special attention should be paid
to the churches. The cultural-
educational activity must be directed in
such a manner that a general antipathy
to these must result. The printing
houses in churches, archives, songs and
religious education, the content of
sermons and of burial ceremonies are to
be kept under observation.
35. The valuable teachers who enjoy
popularity from primary, vocational and
especially those from high schools and
universities must be removed. Their
places should be taken by people
chosen by us having a weak or medio-
cre level of training. The differences
between the subjects should be exami-
ned, the extent of documentary material
should be reduced, in high schools the
băştinaşilor împotriva cotropitorilor
(exclusiv ruşii, îndeosebi nemţii) şi care
să popularizeze lupta pentru socialism.
37. Pe plan local este interzisă
apariţia unor opere despre acei băştinaşi
care înainte de revoluţie şi în perioada
celui de-al doilea război mondial au
trăit la noi (în U.R.S.S., n.n.) sau au
luptat alături de noi în timpul
războiului.
38. Dacă se constituie o organizaţie
care ar sprijini alianţa cu noi, dar tot-
odată ar stărui asupra controlului acti-
vităţii economice a conducerii oficiale,
imediat trebuie pornită împotriva ei o
campanie de acuzare a naţionalismului
şi şovinismului. Aceasta trebuie făcută
în felul următor: profanarea monumen-
telor ce ne aparţin, distrugerea cimitire-
lor, difuzarea unor manifeste din care să
rezulte ponegrirea naţiunii şi culturii
noastre şi îndoiala faţă de înţelesul
contractelor încheiate cu noi. În munca
de propagandă trebuie implicaţi şi
băştinaşii, folosindu-ne de ura care
există împotriva acelor organizaţii.
39. Se va da o atenţie deosebită
construcţiei şi reconstrucţiei drumuri-
lor, podurilor, a căilor şi reţelelor de
legătură, indiferent cât de îndepărtate
sau inaccesibile ar fi, ca, în cazul în
care este nevoie de o intervenţie armată,
locul rezistenţei sau al concentrării
forţelor reacţionare să fie accesibil din
toate părţile.
40. Trebuia ca reprezentanţii opoziţiei
politice să fie închişi. Se va încerca prin
toate mijloacele racolarea acelor opo-
zanţi care se bucură de stima populaţiei
băştinaşe. Dacă nu cedează, trebuie
compromişi prin campanie de denigra-
re. Înainte ca ei să se întipărească în
27
training of Latin and old Greek lan-
guage, general philosophy, logic, gene-
tics should be stopped. In the history
textbooks, the leaders who served or
wanted to serve the benefit of the
country shouldn’t be mentioned. The
greed and wickedness of any kind, the
bad effect of the monarchy and the
struggle of the oppressed people will be
stressed. In vocational schools the na-
rrow specialization is to be introduced.
36. The organization of some artistic
or sportive actions should be initiated,
which are meant to celebrate the
natives’ fight against the invaders
(especially Germans with the exception
of Russians), which should make the
fight for socialism more popular.
37. On the local plan the publishing
of some works about those natives who
before the revolution and during the
Second World War had lived here (in
the Soviet Union, our notice) or had
fought during the war, is forbidden.
38. If a new organization which
would support the alliance with us is
created, but at the same time would
insist on the control of the economic
activity of the official leadership,
campaign of accusations of nationalism
and chauvinism must be started against
it. This campaign must be organized in
the following way: profaning of the
monuments which belong to us, the
destruction of the cemeteries, delivering
of some leaflets which show the
detracting of our nation and culture and
the doubt towards the meaning of the
contracts signed with us. In the
propaganda activity should be attracted
native people, using the hate against
such organizations.
conştiinţa maselor, trebuie lichidaţi prin
aşa numite “întâmplări neprevăzute”
sau închişi sub acuzaţia de crimă de
drept comun. Numai în cazuri cu totul
speciale se admit procese politice, care
vor fi ţinute sub acuzaţia de “înaltă
trădare”.
41. Trebuie împiedicată cu orice preţ
reabilitarea celor condamnaţi în procese
politice. Dacă această reabilitare devine
inevitabilă, se admite doar cu condiţia
ca acel caz să fie considerat o greşeală
judecătorească; condamnatul nu va fi
judecat, ci doar graţiat; nu va avea loc
reluarea procesului, respectiv autorii
judecăţii greşite nu vor fi convocaţi.
42. Se interzice judecarea sau chiar
criticarea publică a acelor conducători
numiţi de către partid, care prin
activitatea lor au produs pierderi sau au
trezit nemulţumirea angajaţilor. În
cazuri drastice se recheamă din funcţie,
fiind numiţi în poziţii similare sau
superioare. La sfârşit, trebuie puşi în
funcţii de conducere şi ţinuţi în
evidenţă drept cadre de rezervă pentru
perioada schimbărilor ulterioare.
43. Se aduc la cunoştinţă publicului
procesele acelor persoane cu poziţie de
conducere (în primul rând din cadrul
armatei, ministerelor, serviciilor impor-
tante, cadrelor didactice) care sunt învi-
nuite de atitudine împotriva poporului,
socialismului, industrializării. E o acţi-
une ce atrage atenţia maselor populare.
44. Se va căuta ca acei care lucrează
în diferite funcţii indiferent cât de mici,
să fie schimbaţi şi înlocuiţi cu
muncitori cu cea mai mică pregătire
profesională, necalificaţi.
45. Trebuie ca la facultăţi să ajungă
cu prioritate sau în mod exclusiv, cei ce
28
39. A special attention will be given
to the construction and reconstruction
of roads, bridges, railways and the
system of roads, no matter how far or
inaccessible they are, so that in case of
a military action, the place of resistance
or of reactionary forces concentration
should be accessible from all directions.
40. The representatives of the
political opposition must be impriso-
ned. The attracting of those political
opponents who enjoy the esteem of the
native population will be attempted. If
they don’t accept this, they must be
discredited by a denigration campaign.
Before they enter the conscience of the
people, they must be liquidated by the
so called “unforeseen facts” or
imprisoned under the accusation of
common crime. Only in very special
cases, political trials are admitted which
will be judged under the accusation of
high treason.
41. The rehabilitation at any price of
those who were sentenced in political
trials must be stopped. If this rehabi-
litation becomes inevitable, it will be
accepted only on the condition that the
case is considered a juridical mistake;
the convict won’t be judged, but only
reprieved; there won’t be another trial;
respectively the authors of the wrong
trial won’t be convoked.
42. The judgment or criticism of
those leaders appointed by the party,
who in their activity caused damages or
discontent of the employees, is forbi-
dden. In drastic cases, they are called
back in functions, being appointed in
similar or superior positions and kept a
reserve of cadres for the period of
ulterior changes.
provin din cele mai joase categorii
sociale, cei care nu sunt interesaţi să se
perfecţioneze la nivel înalt, ci doar să
obţină o diplomă.
29
43. The public is informed with the
trials of those leaders (especially in the
army, ministers, important services,
teachers) who are accused for their
attitude against their people, socialism
and industrialization. It is an action,
which attracts the attention of the
masses of people.
44. Those who have different
functions no matter how insignificant
they are must be changed and replaced
with workers having the least
qualification or even unqualified ones.
45. Those who attend a faculty must
be the ones who exclusively and
especially come from the lowest social
categories, who are not interested to get
a high level of education but only have
a diploma.
 “REEDUCAREA PRIN
TORTURĂ –
EXPERIMENTUL
CRIMINAL PITESTI”
Scurt istoric, metode, caracteristici,
etape, urmări
După cel de-al doilea război mondial,
România a intrat în sfera de influenţă a
Uniunii Sovietice, ca urmare a “târgului“
dintre Churchill şi Stalin făcut la Moscova,
în noiembrie 1944 şi a Conferinţei de la
Yalta din februarie 1945.
La 6 martie 1945, Vâşinski, emisarul
Moscovei a impus cu forţa primul guvern
comunist condus de Petru Groza, chiar dacă
în vara anului 1944 partidul Comunist din
România avea mai puţin de opt sute de
membrii. Politica noului guvern a fost
teroarea de stat şi încarcerarea poporului
român pentru a impune dictatura proletară,
în timp ce Armata Roşie a rămas
treisprezece ani în România. A urmat
arestarea abuzivă a mii de potenţiali
oponenţi ai regimului comunist: ofiţeri,
lideri politici, intelectuali de elită,
conducători religioşi, studenţi şi ţărani.
Acestora li s-au înscenat procese şi li s-au
fixat condamnări maxime.
După 30 decembrie 1947, când
comuniştii au forţat abdicarea regelui
Mihai, ultimul obstacol în calea
comunismizării şi rusificării României,
represiunea s-a extins în toate sectoarele
sociale. Mii de consilieri sovietici controlau
activitatea din principalele întreprinderi
economice şi instituţii publice. S-a introdus
cenzura totală, s-a interzis activitatea
partidelor democrate, s-a adoptat sistemul
sovietic de învăţământ, cu limba rusă,
obligatorie, fără religie şi limbi de circulaţie
internaţională.
30
“REEDUCATION BY
TORTURE –
THE CRIMINAL
EXPERIMENT PITESTI”
Short history, methods,
characteristics, stages, consequences
After the Second World War, Romania
entered the influential area of the Soviet
Union as a consequence of the “trade”
between Churchill and Stalin made in
Moscow in November 1944 and of the
Conference from Yalta in February 1945.
On March, 6th 1945, Vâşinski, the
Moscow emissary, imposed by force the
first communist government led by Petru
Groza, even though the Communist Party in
Romania had less than eight hundred
members in the summer of 1944. The new
government policy was the state terror and
incarcerating of the Romanian people to
impose the proletarian dictatorship, while
the Red Army remained for thirteen years
in Romania. The abusive arrest of
thousands of potential opponents of the
communist regime: officers, political
leaders, elite intellectuals, religious leaders,
students and peasants followed. They were
framed up actions at law and maximum
sentences were pronounced.
After December 30 th 1947, when the
communists forced King Michael, the last
obstacle in the way of Romanian
communism and russification, to abdicate,
the repression extended in all the social
sections. Thousands of Soviet counselors
cheeked the activity in the main economical
plants and publical institutions. The
complete censorship was introduced, the
activity of democratic parties was forbidden,
and the Russian System of education, based
compulsory on the Russian language, no
religion and no international usage languages
was adopted.
Au fost scoşi din învăţământ profesorii cu
vederi liberale, iar din armată, toţi ofiţerii
patrioţi. A fost desfiinţată proprietatea
particulară asupra activităţilor şi
instalaţiilor economice, asupra locuinţelor
şi terenurilor. Anchetele penale şi condiţiile
de viaţă din puşcării au devenit total
inumane. Morţii erau aruncaţi în gropi
comune, fără cruci.
Românii au dovedit puţine afinităţi
pentru comunism şi au fost singurii europeni
care i s-a opus organizat, cu arma în mână,
din 1949 până în 1958. De aceea au avut de
înfruntat cea mai sălbatică dictatură,
asemănătoare celor impuse Republicilor
sovietice din Caucaz şi din Asia Centrală.
Aproximativ un milion de români au fost
arestaţi sau deportaţi şi peste o sută de mii au
fost exterminaţi. Pe harta României au apărut
peste o sută de puşcării, lagăre de muncă,
centre de domiciliu forţat şi pseudo-spitale
de psihiatrie. Cele mai celebre locuri de
lichidare fizică şi psihică a deţinuţilor politici
au fost la Aiud, Gherla, Piteşti, Sighet şi
canalului Dunăre - Marea Neagră numit
“Canalul Morţii”.
Sălbăticia maximă a ororilor s-a
realizat în puşcăria din Piteşti între ani 1949
- 1952. Aici s-a experimentat în premieră
cea mai draconică metodă de tortură numită
în epocă “reeducare” şi cunoscută acum
sub denumirea “Experimentul criminal
Piteşti”. Alexandr Soljenitân, cunoscut
scriitor şi sovietolog rus, fost deţinut politic
în Uniunea Sovietică, în cartea sa
“Arhipelagul Gulag”, aprecia că tratamentul
penitenciar comunist de la Piteşti a fost
“cea mai teribilă barbarie a lumii
contemporane”.
Tineri anticomunişti, în majoritate
studenţi, au fost victimele acestei experienţe
sadice, imaginate de pedagogul sovietic
Makarenko şi aplicată în România de spionul
rus Alexandru Nicolski, ajuns general de
Securitate. Serviciul sovietic de poliţie
politică (N.K.V.D.) l-a pregătit să recruteze
deţinuţi politici cărora li se promitea
eliberarea din detenţie şi grade superioare în
poliţia politică română (Securitatea), dacă,
31
The teachers with liberal views and all the
patriot officers were dismissed. The private
property upon the economic activities and
dwellings and plots was abolished. The penal
investigations and the living conditions in
prisons became completely inhuman. The
dead were throun in common graves with no
crosses.
The Romanians seem to have little in
common with communism and they were the
only Europeans who were systematically
against it, ready to fight from 1949 until
1958. That’s why they had to face the
wildest dictatorship, similar to those imposed
to the Soviet republics, in Caucaz and in
Central Assia. Aproximatively one million
of Romanians were arrested and deported
and more than 100.000 were exterminated.
Over one hundred prisons, work camps,
forced domicile centers and pseudo
psychiatry centers. The most famous physic
and psychic liquidation centers of prisons
were in Aiud, Gherla, Pitesti, Sighet and the
Danube – the Black Sea naval shipyard, the
so called “the Death Channel“.
The maximum horrors wilderness was
carried out in Pitesti prison between 1949–
1952. They made experiments here of the
most draconic torture method called “reedu-
cation”, known today as “Pitesti criminal
experiment”. Alexandr Soljeniţân, a well
known Soviet Russian writer, a political
prisoner himself then, in his book “Gulag
Archipelago”, considered that the
communist prison treatment in Pitesti was
the “most terrible barbarity of
contemporary world”.
Young anticommunist people, most of
them students, were the victims of this sadic
experiments imagined by the “educator”
Makarenko and applied in Romania by the
Russian spy Alexander Nicolski and general
of Romanian Security. The political policy
Soviet Security Service (N.K.V.D.) trained
him to recruit political prisons whom were
promised liberation from prison and superior
ranks in the Romanian political policy
(Security), if, by continuous torture, will
determine the prisoners to tell what they
prin torturare continuă, vor afla de la deţinuţi
tot ceea ce se presupunea că aceştia nu au
declarat în timpul anchetelor.
Şeful grupului de torţionari din
puşcăria din Piteşti a fost deţinutul Eugen
Ţurcanu, după ce acesta fusese instruit de
Nicolski în “arta reeducării“ în puşcăria de
la Suceava. Ţurcanu şi-a format o echipă
din nouă deţinuţi politici care au început
acţiunea de reeducare în ziua de 6
decembrie a anului 1949, ziua Sfântului
Nicolae. În vara anului 1950, “reeducarea”
a fost extinsă şi în puşcăriile din Gherla,
Tg. Ocna, şi Canalul Morţii din Dobrogea.
Pe faţada puşcăriei de la Piteşti s-a
putut citi până în primăvara anului 2001
următoarele lozinci: ”SĂ ZDROBIM
FĂRĂ CRUŢARE RĂMĂŞIŢELE
REACŢIUNII VÂNDUTE IMEPRIA-
LISMULUI STRĂIN!”, “FAŢĂ DE
DUŞMANII POPORULUI SUNTEM
NECRUŢĂ-TORI!”
Metodele de tortură, greu de imaginat,
descrise de supravieţuitori, peste patruzeci
la număr, au provocat sechele grave, fizice
şi psihice şi decese ale deţinuţilor. În timpul
“reeducării” au fost ucişi şaizeci şi patru de
deţinuţi politici, dintre care treizeci în
puşcăria din Piteşti. În cartea “Memorialul
Ororii”, apărută în anul 1995 la editura
“Vremea”, serviciile M.A.I. recunosc că au
decedat numai treizeci de deţinuţi politici în
acea perioadă la Piteşti şi la Gherla şi că au
fost, cităm, “torturaţi şi schingiuiţi peste
700 de deţinuţi la Piteşti şi alte sute la
Gherla, la Tg. Ocna şi Canal. Mai mult de o
sută de deţinuţi au rămas cu infirmităţi
fizice şi psihice grave. O parte din deţinuţi
au decis să se sinucidă pentru a scăpa de
torturi, iar alţii au înnebunit”.
Spre sfârşitul anului 1952, când
atrocităţile în puşcăriile din România au
devenit cunoscute în ţările occidentale, la
presiunea acestora, autorităţile comuniste au
dispus sistarea lor şi începerea anchetelor
penale, împotriva unui grup de douăzeci şi
doi de torţionari. Aceştia au fost acuzaţi de
acte de teroare în grup şi de crima de uneltire
împotriva securităţii interne a Republicii
32
hadn’t declared during the previous
investigations.
The leader of the torture men group in
Pitesti prison was a prisoner called Eugen
Turcanu, who had been trained by Nicolski
in “reeducation art” in prison from Suceava.
Turcanu gathered a team consisting in nine
political prisoners and began the
“reeducation action” on December 6th
1949, Saint Nicholas Day. During the
summer of 1950, “reeducation” was
extended in other prisons, too: Gherla, Tg.
Ocna and the Death Channel in Dobruja.
On the facade of the prison in Pitesti,
the following slogan could be read until the
spring of 2001: “Let’s destroy mercilessly
the remainders of the reaction sold to the
foreign imperialism. We are merciless
with our people’s enemies”.
The torture methods, hard to imagine,
as described by more than 40 survivors,
caused severe physical and psychical
illnesses and death. During the “reeducation
action”, 64 political prisoners were killed,
among whom, 30 of them in Pitesti prison.
In the book “The Horrors Memorial”,
published in 1995 at the Vremea publishing
house, the M.A.I (Affaires Internee Minister)
services mentioned, that only 30 political
prisoners died at Pitesti and Gherla prisons
in that period and that over 700 political
prisoners were tortured and at Pitesti and
other hundreds at Gherla, Tg. Ocna and at
“the Death channel”. Over one hundred of
the political prisoners got severe physical
and psychic infirmities. Some of the
prisoners decided to suicide in order to get
rid of the tortures and others went mad.
Towards the end of the year 1952,
when the atrocities from Romanian prisons
became known in Western countries, due to
the pressure exerted by them, the
communist authorities decided their ceasing
and the beginning of penal investigations
against a group of twenty-two torture men.
They were accused of terrorist group acts
and of the crime consisting in conspiracy
against the internal security of the Popular
Republic of Romania. In order to contradict
Populare Române. Pentru a infirma impli-
carea Securităţii şi a Partidului Comunist,
inculpaţii au fost acuzaţi că au fost instruiţi
de cercuri reacţionare imperialiste
externe “pentru a compromite orânduirea
comunistă şi organele Securităţii”. După
doi ani de anchete, cu promisiuni,
majoritatea acuzaţilor (18), inclusiv Eugen
Ţurcanu, n-au recunoscut “invenţia cu
cercurile reacţionare imperialiste” în
acţiunea lor criminală. Ca urmare, aceştia
au fost condamnaţi şi executaţi, 16 în anul
1954, unul în 1955 şi unul în 1957. În
acelaşi timp, au fost condamnaţi la muncă
silnică pentru perioade cuprinse între cinci
şi opt ani, cinci ofiţeri din conducerea
puşcăriilor, între care şi Alexandru
Dumitrescu, comandantul puşcăriei din
Piteşti. După un timp, aceşti ofiţeri au fost
eliberaţi. Universul terorii, în general, şi al
“reeducării prin tortură” în special,
unicat în analele criminalităţii mondiale,
constituie rana poporului român şi ruşinea
comunismului autohton. Toate aceste orori
trebuie aduse la cunoştinţa generaţiilor
tinere de azi şi din viitor, pentru a se putea
preveni repetarea lor.
Monumentul de la Piteşti aparţine ţării
întregi, ca, peste decenii, oamenii să afle
adevărul despre o perioadă întunecată a
istoriei României, fiind un mijloc de
cultivare a memoriei colective vindicative.
Teroarea comunistă a fost permanentă şi
îndelungată, fizică şi psihică, în acelaşi
timp! Pilonul şi laboratorul ei a fost
puşcăria din Piteşti. Aici s-a încercat şi s-a
reuşit dezumanizarea victimelor şi
martirajul lor, pe de-o parte, precum şi
formarea şi cultivarea brutalităţii umane în
torţionari, pe de altă parte!
Rostul nedeclarat al acestui experiment
a fost distrugerea identităţii etnice şi
religioase, morale şi politice a poporului
român. Dacă în cazul câtorva mii de
persoane obiectivele acestui aspect al
procesului de sovietizare a românilor au
fost atinse, mulţumim lui Dumnezeu că a
vrut altfel decât forţele întunericului şi nu
am fost toţi reeducaţi în aceeaşi măsură!
33
the implication of the Security and of the
Communist Party, the defendants were
accused of being trained by imperialist
external organizations “to discredit the co-
mmunist society and the security mem-
bers”. After two years of investigations,
with promises, the majority of defendants
(18 of them) including Eugen Turcanu,
didn’t recognize “the invention of foreign
intervention” in their criminal actions. They
were sentenced to death and executed, 16 in
1954, 1 in 1955 and 1 in 1957. At the same
time, were sentenced to prison for periods
between 5 and 8 years of hard work, 5 offi-
cers having ranks in the leadership of the
prison, one of them being Alexander Dumi-
trescu, the commander of the Pitesti prison.
After a period of time, the officers were
released. The concentration universe of the
terror in general and of especially “reedu-
cation by torture”, unique in the annals of
world criminality, represent the wound of
the Romanian people and the shame of the
autochthonous communism. All these ho-
rrors must be brought to present and future
young generations’ know-ledge in order to
prevent others from repeating them.
Pitesti Monument belongs to the whole
country, as a proof in time for people to
know the truth about a dark period of
Romanian people’s history, being a way to
cultivate the vindictive collective memory.
The communist terror was permanent,
physical and psychical at the same time for a
long period. Pitesti prison was its pillar and
laboratory. It is this place where they tried
and succeeded in victims dehumanization
and martyrdom on the one hand, and the
selection of the new man of Soviet type, on
the other hand.
The undeclared purpose of this
experiment was the destruction of the native
and religious, moral and political identity of
the Romanian people. If in the case of some
tens of persons, the purposes for sovieting of
the Romanian people were fulfilled; we must
thank to God for not reproving us too long
for our unfaithfulness and for not all being
reeducated in the same extent!
 Rostul declarat al monumentului care
evocă ororile comuniste de „Reeducare prin
tortură - Experimentul Piteşti” este
cunoaşterea şi înţelegerea procesului de
bolşevizare a României, în general, a
metodelor utilizate aici şi a factorilor
implicaţi în această activitate, în special.
Din îngheţata Siberie, din stepele ruseşti
şi până în centrul Europei, unde s-a întins
“imperiul răului comunist”, arsenalul
cruzimilor din închisori a fost odios. Dar
metoda “Reeducării prin tortură” nu s-a
aplicat decât în România, când victimele s-
au transformat în călăi, când deţinuţii politici
au fost torturaţi de colegii lor de suferinţă.
Această metodă criminală s-a experimentat
numai pe deţinuţii politici tineri şi
intelectuali. Scopul “educării satanice prin
tortură” era distrugerea totală, fizică şi
psihică şi transformarea victimelor în atei,
turnători şi călăi ai prietenilor lor. Se testa
gradul de rezistenţă umană la orori greu de
imaginat, în mai multe etape, enumerate pe
scurt în cele ce urmează.
ETAPA I. La început se urmărea
câştigarea încrederii victimei, pentru a afla
cât mai multe informaţii nedeclarate în
anchete din activitatea sa anticomunistă, şi
pentru a-i face un profil psihologic, aflând
cât este de religioasă, la cine ţine mai mult,
cine este cel mai iubit din familie, etc.,
pentru a şti unde trebuie lovit, cu efecte cât
mai devastatoare.
ETAPA II. În mod neaşteptat, începea
torturarea fizică prin bătăi cumplite, însoţite
de înjurături, epitete scabroase şi repetarea
apelativului “bandit”. Era o trecere bruscă şi
violentă de la “bunul meu camarad” la
“banditule, acum ştiu cine-mi eşti”.
ETAPA III. Torturarea fizică nonstop
urmărea să constrângă victima să-şi facă
“demascarea exterioară”, adică recunoa-
şterea întregii sale activităţi anticomuniste şi
denunţarea acelora care au acţionat, au vorbit
sau au gândit împotriva regimului comunist.
Astfel, deţinutul politic se transforma în
colaborator al Securităţii şi un potenţial
martor în alte procese.
34
The declared purpose of the Monument
based on the communist horrors “Reedu-
cation by torture”, the experiment from
Pitesti, is the knowledge and under-standing
of the sovieting process in Romania, in
general, of the methods used here and of the
actors implied in the activity of former
prison from Pitesti, in special.
From the freezing Siberia, from the
Russia steppe to the center of Europe, where
“the evil of the communist empire”
extended, the arsenal of the cruelties in
prisons was odious. But the method of
“Reeducation by torture” of each political
prisoner was applied only in Romania, where
the victims changed into executioners and
their colleagues in pain tortured the political
prisoners. This criminal method was
experimented upon young and intellectual
political prisoners. The aim of “the
satanically education by torture” was the
total physical and psychical destruction and
the victims changing into atheists, informer
men and their friends executioners. Their
human resistance to unbelievable horrors
was tested in more stages, which are
mentioned as follows.
THE FIRST STAGE.At first they inten-
ded to win the victim’s trust in order to get
as much information as possible (which was
not declared in the investigations during their
anticommunist activity) and to do his psy-
chological portrait, to find out how religions
he is, who he cares about, who is the most
beloved in the family, etc., to know where to
hit, with the most devastating effects.
THE SECOND STAGE. Unexpe-
ctedly, the physic torture began by terrible
beatings, accompanied by curses, scabrous
epithets and by repeating the appellative
“bandit”. It was a sudden and violent
change from “my dear comrade” to “you
bandit, I know who you really are”.
THE THIRD STAGE. The continuous
physical torture was meant to determine the
victim to do his “exterior exposure”
consisting in the recognition of all his
anticommunist activity and the denunciation
 ETAPA IV. “Demascarea interioară”
prin care trebuia să convingă victima că este
un netrebnic, răufăcător, care îşi ascunde
ticăloşia sub masca religiei, cinstei, iubirii de
ţară, şi altele, cu scopul de a înşela pe alţii şi
de a parveni în societate. Scopul scoaterii
măştii era ca fiara din om, adevărata sa
identitate, să se poată manifesta în voie.
ETAPA V. Bătăile şi torturile
continuau, până când victima era forţată să
aducă Blasfemie lui Dumnezeu, injurii
oamenilor politici pe care îi adorase, incest,
etc. Victima ajungea să recunoască faptul că
este o lepădătură, un bandit ordinar care
merită orice înjosire şi tortură şi că nu se
poate reabilita decât parţial, ajutând pe
torţionari şi Securitatea, adică bătând şi
chinuind pe “duşmanii poporului” şi
demascând pe cei care se împotrivesc
orânduirii comuniste.
In final, în cele mai multe cazuri,
victima devenea o marionetă în mâinile
schingiuitorilor, chiar dacă nu se preta la cele
mai abjecte ticăloşii cerute de torţionari,
devenea un învins, un combatant scos din
luptă şi marcat toată viaţa de o groază de
neuitat, nu va mai avea încredere în nimeni
după ce fusese denunţat bătut şi torturat de
bunii săi prieteni.
După trecerea prin cele cinci etape,
deţinutul politic era obligat să devină
torţionar al noilor veniţi. Ei erau
supravegheaţi dacă aplicau întocmai cele
cinci faze şi la cea mai mică ezitare erau
declaraţi din nou bandiţi şi supuşi din nou
torturilor.
35
of those who acted, talked or thought against
the communist regime. In this way, the
political prisoner changed into collaborator
of the Security and a potential witness in
other processes.
THE FOURTH STAGE. “The
interior exposure”, by which they intended
to convince the victim that he is a rascal, a
malefactor, who hides his baseness under the
mask of religion, honesty, patriotism and
others, purposely to deceive the others and to
succeeded in life and get rich. The aim of
demasking was that the beast in him, his real
identity to show himself freely.
THE FIFTH STAGE. The beatings
and the tortures were going on until the
victim was forced to bring blasphemy to
God, insults to the political people he had
admired, incest, etc. The victim came to
recognize that he was a nonentity, an
ordinary bandit who deserves any
humiliation and torture and that he can
rehabilitate himself only in part, helping
other torturing “the people’s enemy“ and
exposing those who were against the
communist regime.
Finally, in most of the cases, the victim
became a puppet in the torture men’s hands
(even if he didn’t committed himself to the
most abject baseness imposed by the torture
men), a vanquished person, an out of fight
combatant, being affected for the rest of his
life by an unforgettable terror and who won’t
trust anyone after he had been exposed,
beaten and tortured by his good friends.
After passing through the five stages,
the political prison was forced to become a
torture man of the newcomers. They were
watched if they applied exactly the five
stages and at the first hesitation they were
declared bandits again and subdued to
tortures again.
 TABLOUL I (ETAPA I-A)
PICTURE I (THE FIRST STAGE),
 În anul 1948, Stalin a hotărât elimina-
rea tuturor oamenilor politici, a intelectualilor
şi a patrioţilor români anticomunişti prin
încarcerarea lor în închisori. Apoi el a ordonat
gene-ralului Alexandru Nicolski (adjunct al
Securităţii Statului Comunist Român şi agent
sovietic) să aplice tinerilor deţinuţi politici
metodele de “reeducare prin tortură”. În acest
scop, acesta îl convinge pe deţinutul politic
Eugen Ţurcanu să devină torţionar.
 In 1948, Stalin decided that all the
Romanian politicians, intellectuals and patriots
against communism to be eliminated by
incarcerating them in prisons. Then he ordered
General Alexander Nicolski (the second man
in the Romanian Communist Security and
Soviet agent too) to apply the methods of
“reeducation by torture” to the young
political prisoners. That’s why they convinced
Eugene Turcanu, a political prisoner, to
become a torture man.

 Pentru îndeplinirea misiunii, Ţurcanu

racolează 9 deţinuţi cărora le promite
eliberarea din detenţie şi angajarea cu grade în
Securitate, aşa cum a fost asigurat de generalul
Nicolski. Aceştia au format prima echipă de
torţionari.
 To fulfill this mission, Turcanu, con-
vinced 9 other prisoners (to whom he promi-
ses liberation from prison and to engage with
high military ranks in the Romanian Security,
as the general Nicolski assured him) to join
him. They formed the first torture team.

 Echipa lui Ţurcanu încearcă racolarea

deţinuţilor politici şefi de loturi (şefi ai
echipelor de luptă anticomunistă) selectaţi de
Securitate, pentru a deveni şi ei torţionari.
 The Turcanu’s team tries to convince
political prisoners, who were the leaders of
anticommunist fight teams selected by
Romanian Security, to become torture men
themselves.

 Deoarece acţiunea de racolare a eşuat,

echipa lui Ţurcanu declanşează torturarea
şefilor de loturi, cu sprijinul direct al gardieni-
lor şi al căpitanului Alexandru Dumitrescu,
comandantul închisorii din Piteşti.
 Due to the fact that the action of
attracting political prisoners failed, Turcanu’s
team begins torturing the anticommunist fight
teams leaders being directly supported by the
prison guards and by the captain Alexander
Dumitrescu, the commander of Pitesti prison.

36
 TABLOUL II (ETAPA A II-A)
PICTURE II (THE SECOND STAGE)

 În noaptea Paştelui, deţinuţii

politici care au refuzat să-şi facă
demascarea totală (să spună tot ce se
presupunea că n-au declarat în timpul
anchetelor la Securitate) sunt împărtăşiţi
cu materii fecale.
 During the Easter night, the political
prisoners who refused their total exposure
(to declare everything they supposed what
they haven’t declare during the Security
investigations) are forced to receive the
Eucharist with human excrements.

 Deţinutul politic este bătut cu

cruzime la tălpi, până la leşin, pentru a-l
determina să-şi facă demascarea totală.
 The political prisoner is beaten
with cruelty on the their soles until they
fainted, to force him to expose himself
completely.

 Deţinutul politic este bătut cu

sălbăticie la fund, până la sângerare şi
leşin, pentru a-l determina să-şi facă
demascarea totală.
 The political prisoner is wildly
beaten on his back until he bled and
fainted, to force him to expose himself
completely.

 Deţinuţii politici sunt forţaţi să se

tortureze reciproc şi îndelung până la
epuizare şi leşin, prin aşezarea unuia în
spatele celuilalt, prin rotaţie.
 The political prisoners are forced
to torture each other for a long time until
they get exhausted and fainted, asking
them to stay on each other’s back, in
turn.

37
 TABLOUL III (ETAPA a III-a)
PICTURE III (THE THIRD STAGE)

 Torturarea deţinuţilor politici până

la epuizare şi leşin, prin aşezare cu faţa
la perete, într-un picior, cu mâinile în sus
şi cu o raniţă în spate plină cu pietre.
 The torture of the political
prisoners until they got exhausted and
fainted, by forcing them to stand on one
leg, with their hands up and having a
knapsack full of stones on their backs.

 Deconspirarea metodelor de tortură

şi a deţinuţilor turnători la noii veniţi
este pedepsită prin cele mai groaznice
torturi. Prima victimă a acestei pedepse
este deţinutul politic NITĂ CORNEL
care a fost omorât de Ţurcanu prin
sugrumare pe data de 26.02.1950 în
camera 4, Spital.
 Making known of the torture
methods and of the informer prisoners to
the new comers are punished by the
most horrible torture. The first victim of
this punishment is the political prisoner
NITA CORNEL who was killed by
Turcanu being strangled on the 26-th of
February 1950 in the hospital room 4.

 Cadavrul lui NIŢĂ CORNEL este

târât din camera 4 spital şi dus la morga
închisorii.
 NITA CORNEL’s corpse was
dragged out from the prison rooms and
moved to the prison morgue.
 Deţinutul politic GICĂ
ŞERBĂNESCU, din celula 101, se
aruncă de la etajul III în casa scării,
preferând sinuciderea decât să-şi
demaşte rudele şi prietenii care
participaseră sau ştiau de acţiunile sale
anticomuniste.
 The political prisoner GICĂ
ŞERBĂNESCU, from the prison room
101, throws himself from the 3-rd floor
in the stair case, choosing death instead
of the exposing his relations and friends
who had taken part in, or had known
about anticommunist actions.

38
 TABLOUL IV (ETAPA a IV-a)
PICTURE IV (THE FOURTH STAGE)

 Deţinuţii bănuiţi că încă ascund

informaţii despre participanţi la acţiuni
anticomuniste, sunt băgaţi de torţionari
cu capul în tinete cu urină.
 The political prisoners suspected of
still hiding information about the
participants to anticommunist actions are
kept with the hands in the chamber pot
with urine by the torture prisoners.

 Deţinuţii politici sunt forţaţi să

scuipe în gură pe şeful lor de lot (de
luptă anticomunistă), pentru a-l face să
se răzbune, demascându-i.
 The political prisoners are forced to
spit in the mouth of their group leaders in
the anticommunist fight, to provoke him
to revenge by exposing them.

 Bătaia deţinuţilor politici cu bâtele,

fiind forţaţi să treacă printre două grupe
de torţionari.
 The political prisoners are beaten
with the clubs being forced to pass
between two groups of torture men.

 Deţinuţii politici sunt forţaţi să stea

în genunchi, cu mâinile la spate şi să
mănânce direct din gamelele cu mâncare
fierbinte aşezate pe duşumeaua de
ciment.
 The political prisoners are forced
to sit on their knees, with hands back
and eat from the mess kettles with hot
food placed on the cement floor.

39
 TABLOUL V (ETAPA a V-a)
PICTURE V (THE FIFTH STAGE)
 În ziua de Crăciun, unui deţinut
politic i se pune o pătură în spate şi este
forţat să se aşeze pe tinetă pentru a
simboliza naşterea lui ISUS. Ceilalţi
deţinuţi politici sunt forţaţi să stea în
genunchi şi să i se închine.
 On the Christmas day, a blanket
was put on a political prisoner’s back
and is forced to sit on the chamber pot to
symbolize Jesus’ birth. The other
political prisoners are forced to sit on
their knees, too and worship to him.
 Altă metodă de tortură draconică,
..., dezumanizantă.
 Another draconian torture, ... ,
inhuman method.
 Sub ameninţarea bâtei, doi deţinuţi
politici sunt forţaţi să spele pe jos prin
rotaţie, până la epuizare şi leşin, unul
având în spate pe celălalt.
 Under the threaten of being beaten
with the club, two political prisoners, one
sitting on the other’s back are forced to
wash the floor in turn until they get
exhausted and fainted.
 După ce aceste orori au fost
cunoscute în ţările vest-europene, în
închisorile politice din România au fost
sistate acţiunile de „reeducare prin
tortură”, şi pentru a disculpa Securitatea
Comunistă, torţionarii au fost forţaţi să
spună că toate acţiunile lor s-au făcut la
comanda cercurilor reacţionare
capitaliste vest-europene. 18 deţinuţi
torţionari, printre care şi Eugen
Ţurcanu, au refuzat. 16 dintre aceştia au
fost condamnaţi la moarte şi executaţi în
anul 1954, alţii 2, în anul 1957.
 When these horrors came to be
known in west European countries, these
methods of “reeducation by torture”
were stopped and in order to exculpate
the Communist Security, the torture men
were forced to say that all their actions
were commanded by west European
reactionary forces. 18 torture men
refused to do this, one of them was and
Eugen Turcanu. They were sentenced
to death. 16 were executed in 1954 and
the others 2 in 1957.

40
 LUCRĂRI PREZENTATE
LA A III-A EDIŢIE A
SIMPOZIONULUI INTERNAŢIONAL

„EXPERIMENTUL PITEŞTI –
REEDUCAREA PRIN TORTURĂ”

PITEŞTI, 26-28 septembrie 2003

 PARTEA I

Lucrări Prezentate la Secţiunea I

„EXPERIMENTUL PITEŞTI”
 SOVIETIZAREA ROMÂNIEI:
IMPLICAŢII ISTORIOGRAFICE

Alexandru ZUB, Iaşi

fost deţinut politic

O dezbatere pe tema sovietizării în spaţiul central şi sud-est european,

aplicată mai ales la istorie, nu se poate dispensa, fireşte, de
dimensiunea istoriografică a procesului. A fost un proiect sovietic cu
manifestări analoage sau comparabile, proiect pus în operă, cu mijloace diverse,
după ultima conflagraţie mondială? A fost, mai curând, rezultatul unei Realpolitik
moscovite, articulată pas cu pas, în funcţie de desfăşurarea evenimentelor? Istoricii
sunt departe de a se fi pus de acord în această privinţă1. Ei n-au sistematizat destul
nici faptele de ordin istoriografic, pentru a fi în măsură să reconstituie
metadiscursul înfiripat pe seama istoriei-realitate. Metoda comparatistă rămâne, şi
în acest domeniu, indispensabilă2. Analogia cu alte spaţii culturale poate înlesni o
mai bună definire a fenomenului în sine.
În ce priveşte spaţiul românesc, să recapitulăm mai întâi unele evenimente.
România ieşea din sistemul Axei la 23 august 1944, alăturându-se numaidecât
puterilor aliate. Armistiţiul n-a fost însă recunoscut de sovietici decât la 12
septembrie, când capitala şi o parte din ţară erau deja sub ocupaţia Armatei Roşii.
Totul se întâmpla conform unui raţionament pe care Stalin i-l comunicase deja lui
Tito: “Acest război nu este ca cele din trecut; cine ocupă un teritoriu îşi impune şi
propriul său sistem social”3. Declaraţia privind Europa eliberată, subscrisă de
aliaţi la Yalta, în februarie 1945, n-a putut fi un obstacol în calea expansiunii
sovietice, iar când Regele Mihai a invocat acea declaraţie, ca temei de drept
internaţional, Vişinski, trimisul Moscovei la Bucureşti, n-a ezitat să-şi dezvăluie
puterea discreţionară: “Yalta sunt eu!”4. El a impus, la 6 martie, un guvern
obedient, condus de Petru Groza, iar a doua zi un agent american, Robert Bishop,
comunica deja la Washington existenţa unui plan de comunizare a României 5.
Tratatul de pace, semnat la 10 februarie 1947, legaliza prezenţa militară sovietică şi
lăsa, fără termen, mână liberă ocupantului6. Ocupaţia avea să mai dureze peste un
deceniu, timp în care modelul stalinist în economie, politică, cultură a fost aplicat
destul de riguros, fără să fie cu totul părăsit nici ulterior7.
Ce a însemnat acest lucru pentru istoriografie? Mai întâi, un şoc puternic,
datorat reformei învăţământului, care impunea o ideologizare totală a acestui
domeniu, în sensul doctrinei oficiale8. Se şi cita, curent, peste tot, o sentinţă
leninistă: “Şcoala, în afară de viaţă şi politică, este o minciună şi o ipocrizie”.

45
Desfiinţarea Academiei Române (1948) şi crearea unei instituţii aservite regimului,
Academia RPR, a avut urmări la fel de grave în plan ştiinţific. Istoria, ca discurs
legitimant, era vizată cel dintâi, împreună cu filosofia şi dreptul, domenii la fel de
sensibile la impactul ideologic. “O întreagă structură a vieţii culturale, a cercetării
şi învăţământului – conchide un analist avizat – a fost distrusă şi înlocuită cu forme
mai puţin evoluate, pe deasupra şi pervertite. Numeroase discipline ştiinţifice,
sociologia, economia, statistica, filozofia, istoria, care cunoscuseră o mare înflorire
în perioada interbelică, erau acum aduse în stare infantilă, ancilară faţă de politică,
sau erau pur şi simplu desfiinţate”9.
Desigur, asemenea răsturnări nu s-au putut produce peste noapte, nici fără
a lăsa să subziste unele “reminiscenţe”. În linii mari, însă, aşezămintele formative
şi cele de ordin ştiinţific au fost restructurate şi supuse unui control foarte sever,
elitele distruse sau marginalizate, competenţele înlocuite cu devotamentul faţă de
regim. Ţinta acestuia, neascunsă, era formarea unui “om nou”, după modelul lui
homo sovieticus10, recomandat pe toate căile ca exemplu de civism şi creativitate.
Ca să se ajungă aici, era însă nevoie de distrugerea tradiţiei, a valorilor naţionale,
concomitent cu infuzia de norme marxist-leniniste şi sovietizarea culturii11.
Începea astfel un nou curs, plin de urmări şi pentru istoriografie. Trecutul
era drastic revizuit, rescris, falsificat, spre a fi pus de acord cu noile idealuri
propuse şi impuse de regim. Manualul de Istoria României, coordonat de M. Roller
(1947) şi scos în multe ediţii, trebuia să constituie un ghid la îndemâna celor
preocupaţi de studiul trecutului. L. Răutu, un alt personaj redutabil din epocă,
incrimina vehement pe cei care “ascund putregaiul cosmopolit în carapacea
verbiajului despre specificul naţional”12. Modelul sovietic era impus cu obstinaţie
şi în acest domeniu. Un aşezământ special, Institutul de Studii Româno-Sovietic, a
fost creat pentru a asigura traducerea lucrărilor de îndrumare sau a celor care
trebuiau să constituie modele pentru istoricii români. În locul vechilor institute
naţionale de istorie a fost creat un institut central, unic, hiperpolitizat, cu filiale în
teritoriu şi un sistem de control ce anihila, practic, orice veleităţi de autonomie.
Unii istorici au fost închişi (S. Dragomir, V. Dumitrescu, C.C. Giurescu, I. Lupaş,
T. Sauciuc-Săveanu, V. Slăvescu etc.), alţii şi-au sfârşit chiar zilele în temniţă (G.I.
Brătianu, A.I. Lapedatu), pe când istoriografia în ansamblu era supusă la presiuni şi
distorsiuni greu de imaginat azi13.
Se rusifica/sovietiza aproape totul14, într-un ritm ce nu lăsa loc la nici o
iluzie. Bibliotecile erau drastic purgate, dacă nu distruse cu totul, informaţia redusă
la minimum şi strict controlată. În vara lui 1946, erau interzise circa 2000 de titluri,
în primăvara lui 1948, peste 800015. O imensă “listă neagră”, un index de prohibiţii
absurde16, făcute în numele unei doctrine a omului nou, de sorginte sovietică şi de
vocaţie internaţionalistă.
Pe traseul acestui proces, câteva organisme se vădeau mai ales
semnificative: ARLUS (Asociaţia Română pentru Strângerea Legăturilor cu
Uniunea Sovietică), Librăria “Cartea Rusă” (1946), Institutul de Studii Româno-
Sovietic (1947), Muzeul Româno-Rus (1948), Institutul de Limbă Rusă “Maxim
Gorki” (1948). Toate aveau un rost bine definit şi trebuiau să coopereze la crearea

46
unui nou spirit, a unei noi concepţii despre lume. Istoricii aveau a se ghida
îndeosebi după revista sovietică Voprosî istorii şi după Analele româno-sovietice,
seria de resort, unde se publicau texte orientative, mostre de cercetare în noul spirit,
critici la adresa carenţelor existente în domeniu.
Istoria naţională a fost rescrisă în acei ani pentru a se pune în lumină rolul
slavilor, a diminua locul ocupat de elementul romanic, a scoate în evidenţă
legăturile româno-ruse de-a lungul timpului etc17. Chiar şi imnul de stat evoca
ideea înfrăţirii cu “poporul sovietic eliberator”, iar leninismul ca “far, tărie şi
avânt”18. Era imposibil să se prevadă că numai peste câţiva ani se va scoate
“poporul eliberator din imnul naţional, limba rusă din şcoli şi prezenţa sovietică
din cultură”19.
Evident, nici sovietizarea, nici desovietizarea nu se pot explica atât de
schematic. Istoriografia n-a putut fi redusă la liniile enunţate mai sus, ci a găsit
soluţii de expresie mai subtile, după cum am căutat să arătăm în altă parte,
ocupându-ne mai pe larg, dar nu deajuns, de problemele acestui domeniu sub
dictatura comunistă20. Dispunem acum de unele analize privitoare la învăţământul
istoric din epocă, de restituiri secvenţiale, aspecte aparte, polemici legate de
cercetarea istorică, astfel că se poate avea o imagine mai completă asupra evoluţiei
domeniului însuşi21. Materia ca atare, implicând instituţii, structuri administrative,
proiecte de cercetare, publicaţii etc., e departe de a fi explorată sistematic.
Disertaţiile elaborate în ultimii ani ne indică oarecum golurile existente, sugerând
căi de recuperare mai deplină22.
Până acum, accentul pare să fi căzut îndeosebi pe dimensiunea persecutio a
sistemului în cauză, fie şi reflectată în istoriografie. La fel de îndrituită ar fi însă şi
creatio, ca dimensiune inerentă domeniului în orice moment23. Continuitatea nu e
mai puţin demnă de interes decât ruptura. Citite în această cheie, destule gesturi ce
păreau aleatorii îşi dezvăluie acum un sens mai adânc. Simplele instrumente de
lucru (bibliografii, indici, serii de documente etc.) erau modalităţi de a salva
meseria de istoric într-un moment când aceasta era condamnată la o situaţie
nedemnă şi ancilară. Se evitau astfel, în bună măsură, capcanele ideologiei,
intruziunile politicului, brutale, în discursul istoric. Cazul lui P.P. Panaitescu,
medievist cu un palmares excelent, e poate cel mai semnificativ sub acest unghi.
Distinsul istoric, arestat de mai multe ori şi silit a publica sub pseudonim, a
contribuit esenţial la marea serie DIR (Documente privind istoria României), serie
ce a stimulat, cu toate lipsurile ei, cercetarea în domeniu, ajutând la formarea noii
generaţii de cercetători24. La fel trebuie gândită şi situaţia lui Mihai Berza, alt
medievist de prestigiu, ale cărui studii de istoria culturii au stimulat destule vocaţii
în epocă25. Medievişti şi modernişti totodată, ardelenii Andrei Oţetea şi David
Prodan au exercitat o mare influenţă, fiecare în felul său, asupra istoriografiei, prin
apel la rigoare, metodă, spirit constructiv26. C. Daicoviciu trebuie amintit, pe
aceeaşi linie, împreună cu I. Nestor, R. Vulpe ş.a., ca exemple de profesionalism în
arheologie şi istorie antică27.
Persistă întrebarea, pusă adesea în ultimii ani, dacă maleabilitatea unor
istorici cu funcţii de răspundere în anii stalinismului cultural a fost benefică pentru

47
istoriografie sau dimpotrivă. Tendinţe aporetice există şi azi în analiza acestei
situaţii, discursul justificativ28 coexistând cu critica cea mai aspră, susceptibilă să
ignore parcă orice contribuţie serioasă29.
Un discurs median, de natură să permită analize mai nuanţate, se impune
cu atât mai mult cu cât, în acest domeniu, adevărul nu rezultă din alternarea
culorilor tari, ci din continua căutare a nuanţei. “Car nous voulons la nuance, pas la
couleur, rien que la nuance!” Marxismul dogmatic din epoca la care ne-am referit
aici sacrifica mereu nuanţa, preocupat cum era să impună “marile adevăruri” ieşite
din revelaţia “luptei de clasă”, a progresului fără limite, a misiunii proletariatului în
istorie etc. Eşecul unui asemenea sistem de interpretare nu putea să întârzie, în
Estul comunizat, ca şi în Vestul marxizant, situaţie evidentă mai ales după
experimentul cehoslovac din 1968 şi marile mişcări contestatare din anii ce au
urmat30.

NOTE
1 Cf. Florin Constantiniu, Alin Alexandru Spânu, A existat, în 1945, un plan de
comunizare a României?, in Adevărul literar şi artistic, X, 583 (4 sept. 2001), p.
8-10; cf. Alfred Rieber, Soviet planning for post-war East-Central Europe, in
CEU History Department Yearbook, 1997-1998, p. 69-91.
2 Cf. Alexandru Duţu, Fazele ideologiei comuniste şi perspectiva comparatistă, in
Cotidianul LAI, 31 ian. 1994, p. 8. Câteva analize asupra întregii zone dominate
de sovietici in The American Historical Review, 97, 4, oct. 1992, p. 1011-1117:
Historiography of the countries of Eastern Europe. Pentru România textul e
subscris de Keith Hitchins, p. 1064-1083.
3 Vlad Georgescu, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, München,
1984, p. 273.
4 Ibidem.
5 Florin Constantiniu ş.a., op. cit.
6 Vlad Georgescu, op. cit., p. 274.
7 Ibidem, p. 286.
8 Idem, Politică şi istorie. Cazul comuniştilor români, 1944-1977, München, 1981.
9 Idem, Istoria românilor…, p. 298.
10 A. Zinoviev, Homo sovieticus, Cluj, 1991. Cf. şi Dănuţ Doboş, Cmunizarea
învăţământului superior. Homo sovieticus – idealul regimului comunist –
totalitarist, in Cronica, 16-30 oct. 1993, p. 4.
11 Vlad Georgescu, op. cit., p. 295.
12 Ibidem, p. 295-296. Citat din L. Răutu, Împotriva cosmopolitismului şi
obiectivismului în ştiinţele sociale, Bucureşti, 1949.
13 Vlad Georgescu, Politică şi istorie…
14 Cf. Florin Constantiniu, I. Chiper, Modelul stalinist de sovietizare a României,
in Arhivele totalitarismului, III, 1995, 2, p. 8-28; 3, p. 28-42.
15 Publicaţiile interzise până la 1 mai 1948, Bucureşti, 1948; Dan Radosav ş.a.,
Fond secret, Fond “S” special, Cluj-Napoca, 1995; Paul Caravia (ed.), Gândirea
interzisă. Scrieri cenzurate, România, 1945-1989, Bucureşti, 2000.

48
16 Adrian Marino, Cenzura în România. Schiţă istorică introductivă, Craiova,
2000.
17 P. Constantinescu-Iaşi; Gh. Haupt etc.
18 Vlad Georgescu, Istoria românilor…, p. 298.
19 Ibidem.
20 Al. Zub, Orizont închis. Istoriografia română sub dictatură, Iaşi, 2000. Cf. şi Ş.
Papacostea, Captive Clio. Historiography under communist rule, in European
Quarterly, 26, 1996, p. 181-208.
21 Între altele, studii publicate de O. Bozgan, G. Catalan, D. Doboş, Andi
Mihalache, A. Petrencu etc.
22 Cf, Andi Emanuel Mihalache, Discurs istoric şi ideologie în România
“democraţiei populare” (1948-1965), Iaşi, 2001. O expunere sintetică a temei la
acelaşi, Ideologie şi politică în istoriografia română (1948-1965), in Anuarul
Institutului de Istorie “A. D. Xenopol”, XXXVI, 1999, p. 56-65.
23 Sugestii utile, în această privinţă, la Vlad Georgescu, Istoria românilor…, p.
295-299. Vezi volumele Acta persecutionis şi Acta creationis scoase de istoricii
cehoslovaci.
24 Dan Zamfirescu, Petre P. Panaitescu. Cu ocazia împlinirii a 65 de ani, in
Romanoslavica, XI, istorie, 1965, p. 357-368.
25 Andrei Pippidi, M. Berza, 1907-1978. Studiu introductiv, in vol. Pentru o istorie
a vechii culturi româneşti, Bucureşti, 1985, p. V-XLV.
26 Pentru Andrei Oţetea, v. grupajul omagial din Revue Roumaine d’Histoire, VIII,
1869, 3. Pentru celălalt istoric, v. volumul omagial D. Prodan. Puterea
modelului, îngrijit de N. Bocşan ş.a., Cluj-Napoca, 1995.
27 Unele consideraţii asupra acestor domenii au făcut P. Alexandrescu, M. Babeş,
Al. Suceveanu in Faţa cernită a libertăţii, convorbiri la Europa Liberă de Pavel
Chihaia, Bucureşti, 1991, p. 33-41; V. Mihăilescu-Bîrliba, Impact of political
ideas in Romanian Archaeology before 1989, in Studia Antiqua et
Archaeologica, III-IV, Iaşi, 1997, p. 157-160.
28 Ştefan Pascu, Istoricul Academiei Române. 125 de ani de la înfiinţare,
Bucureşti, 1991, p. 268-295.
29 Anneli Ute Gabanyi, Partei und Literatur in Rumänien seit 1945, München,
1975; Ana Selejan, România în timpul primului război cultural (1944-1948), I-II,
Sibiu, 1992-1993; Literatură şi totalitarism, 1949-1951, Sibiu, 1994; Literatură
şi totalitarism, 1952-1953, Sibiu, 1995; Literatură şi totalitarism (anul 1954),
Sibiu, 1996; M. Niţescu, Sub zodia proletcultismului. Dialectica puterii,
Bucureşti, 1995.
30 Cf. François Furet, Trecutul unei iluzii. Eseu despre ideea comunistă în secolul
XX, Bucureşti, 1996; François Fejtö, Le passager du siècle. Guerres, révolutions,
Europes, Paris, 1999; Antoine Marès (ed.), Histoire et pouvoir en Europe
mediane, Paris/Montréal, 1996.

49
 PROCESELE REEDUCĂRII*
Gheorghe BOLDUR-LĂŢESCU, Bucureşti
fost deţinut politic trecut prin „reeducări”
Filip-Lucian IORGA, Bucureşti

NOTE PENTRU INSTANTELE PENALE ROMANESTI SI STRAINE

I storia „reeducării“ prin tortură din închisorile româneşti ale anilor 1948-
1952 este în prezent bine cunoscută de opinia publică românească, prin
intermediul numeroaselor cărţi, articole, comunicări ştiinţifice şi
emisiuni TV consacrate, după 1990, acesteui fenomen tragic. Relatările privind
faptele înspăimântătoare, petrecute atunci, au ajuns chiar şi în cărţile de istorie,
iată, de pildă, ce putem citi în manualul de istorie pentru clasa a XII-a, elaborat în
anul 2000, la editura Sigma, de Sorin Mitu (coordonator), Lucia Copoeru, Ovidiu
Pecican, Virgiliu Ţârău şi Liviu Ţârău (pagina 128):
„Reeducarea reprezintă un proiect ideologic al regimului comunist. Ea
constă în construcţia „omului nou“ şi reprezintă transformarea duşmanilor politici
(reali sau presupuşi) ai partidului în aderenţi … Originile acestei experienţe sunt
sovietice, cel care a inventat metoda reeducării în colectiv fiind pedagogul sovietic
Anton Semionovici Makarenko (1888-1939)… Noul tip de reeducare (în România
– n.a.) a început, după o minuţioasă pregătire …, pe scară largă, începând din data
de 24 decembrie 1949, la camera „4 Spital“ (penitenciarul Piteşti – n.a.).
Reeducatorul şef era un deţinut, Eugen Ţurcanu …
Ţurcanu nu era însă decât un executant, artizanii reeducării fiind ofiţeri
superiori din Ministerul de Interne şi Securitate, supravegheaţi îndeaproape de
Biroul Politic al Partidului. Teohari Georgescu (ministrul de Interne), Marin Jianu
(ministru-adjunct de Interne) şi Alexandru Nicolski (locţiitorul şefului Securităţii),
Iosif Nemeş, Teodor Sepeanu şi Ludovic Cseller (inspectori în Direcţia
Penitenciarelor) sunt cadrele superioare … care au proiectat şi pus în aplicare
reeducarea. Reeducarea începea cu o bătaie teribilă … care era aplicată de
reeducatorul şef împreună cu un grup de circa 30 de deţinuţi selectaţi în prealabil
… După ce deţinuţii erau „şocaţi“ prin bătaie, li se aplicau torturi dintre cele mai
înspăimântătoare. Scopul „reeducatorilor“ era ca, în prima fază, deţinuţii să declare
toate informaţiile despre inamicii regimului … Apoi treceau în faza a doua în care
trebuiau să probeze că s-au rupt în mod radical de trecut … În cea de-a treia fază,
după ce îşi renegaseră trecutul, deţinuţii erau supuşi îndoctrinării (comuniste – n.a.)
… În tot acest proces de schimbare a convingerilor, de o violenţă nemaiîntâlnită
chiar în regimurile comuniste, s-au petrecut schimbări de comportament care i-au

50
dus pe reeducaţi nu doar până la a-şi tortura prietenii, ci până la crimă. Astfel, în
închisorile Piteşti şi Gherla au fost ucişi circa 30 de deţinuţi, iar în toate închisorile
unde s-a desfăşurat reeducarea au fost torturaţi peste 1000. Din acest fenomen au
rezultat un număr neprecizat de deţinuţi care au rămas pentru totdeauna mutilaţi
sufleteşte“.
Admirabilă competenţa profesională, curajul şi patriotismul autorilor
acestei cărţi de istorie!
În cele ce urmează vom prezenta şi analiza elemente privind trei procese
penale desfăşurate în anii ‟50, prin care „justiţia“ comunistă a încercat să falsifice
adevărul privind vinovaţii genocidului „reeducării“ prin tortură. Pentru crimele
săvârşite atunci, vor rezulta responsabilităţile reale, care se constituie în tot atâtea
elemente în atenţia instanţelor penale româneşti şi internaţionale.

PROCESUL LOTULUI ŢURCANU

În luna septembrie a anului 1954, la Tribunalul Militar Bucureşti începe

judecarea unui lot de 22 de deţinuţi politici acuzaţi de săvârşirea unor „acte de
teroare în grup“, „acte de pregătire la crima de uneltire contra securităţii interne a
RPR“, iar unii dintre ei şi de „înaltă trădare“.
Dosarul procesului, având mii de pagini, cuprinde declaraţiile acuzaţilor şi
martorilor, rechizitoriul şi hotărârea Tribunalului. O parte dintre aceste acte au fost
publicate în volumul „Memorialul ororii – documente ale procesului reeducării din
închisorile Piteşti şi Gherla“ (Editura Vremea, 1995).
Primele cercetări, efectuate de Securitatea comunistă, privind atrocităţile
„reeducării“ din penitenciare, au loc în perioada aprilie 1952 – iulie 1953. Sunt
anchetaţi, la început, deţinuţi care nu au fost studenţi şi care au fost terorizaţi la
penitenciarul Gherla de grupul studenţilor „reeducaţi“. Cei anchetaţi în această
primă perioadă sunt următorii: Gabor Chirică, Teja Constantin, Circulescu
Gheorghe, Matei Alexandru, Obreja Aurel, Pangrate Ioan, Maxim Virgil, Stoica
Aureliu, Văraru Sabin, Paraschiv Gheorghe şi Pillat Constantin. În declaraţiile lor,
toţi arată că au fost torturaţi de „reeducaţi“, iar administraţia penitenciarului ştia de
existenţa torturilor. Este de remarcat declaraţia lui Stoica Aureliu, care reprezintă
un veritabil rechizitoriu împotriva mijloacelor de „reeducare“ prin tortură
declanşate în închisori de deţinuţi aflaţi în serviciul Securităţii şi Partidului
Comunist.
Anchetarea celor 22 de acuzaţi se desfăşoară în perioada martie 1953 –
iulie 1954, toţi cei învinuiţi recunoscând (cu o singură excepţie) că au săvârşit
atrocităţi înspăimântătoare, torturând sute de camarazi de detenţie, dintre care unii
au decedat în urma torturilor.
Caracteristica quasi-generală a declaraţiilor este aspectul lor incoerent,
contradictoriu, lectura lor lăsând impresia că multe dintre ele au fost date de
indivizi reduşi ca inteligenţă sau cu tulburări mintale. Mobilul crimelor săvârşite,
aşa cum declară cei mai mulţi dintre ei, este aberant: fiind legionari, au executat

51
ordinele comandamentului legionar din emigraţie, de a-şi tortura sau ucide
camarazii, pentru a întări (?!) organizaţia legionară, a o pregăti pentru viitoare
acţiuni de teroare şi sabotaj şi pentru a face spionaj. Absurditatea acestui mobil
precum şi faptul că el este asumat de marea majoritate a acuzaţilor, ne conduce la
ideea că declaraţiile le-au fost pur şi simplu dictate iar semnăturile luate sub
tortură.
Unii dintre primii anchetaţi, din lotul celor 22, a fost Livinski Mihai, prima
declaraţie a acestuia fiind dată la 17 martie 1953, iar ultima la 30 octombrie 1953.
Pe parcursul a şapte luni, Livinski a dat cinci declaraţii şi nu e greu de observat că,
în primele declaraţii, el descria torturile inimaginabile de la Piteşti şi Gherla, unde
aproximativ 700 de deţinuţi au fost victimele grupului de „reeducaţi“ conduşi de
Eugen Ţurcanu şi Ţanu Popa, cu ştiinţa şi sprijinul directorilor şi ofiţerilor politici
ai penitenciarelor Piteşti şi Gherla. Scopul întregii acţiuni era „reeducarea“
deţinuţilor în spirit comunist şi obţinerea de informaţii pentru Securitate. În
ultimele sale declaraţii, Livinski le contrazice pe primele, afirmând că cele
petrecute la Piteşti şi Gherla au reprezentat o acţiune legionară de spionaj (?!) cu
scopul de a transmite informaţii lui Horia Sima şi serviciului secret american.
Uluitoare este afirmaţia lui Livinski privind faptul că Alexandru Dumitrescu,
directorul penitenciarului Piteşti, cel care a organizat atrocităţile pe care le-a comis
grupul Ţurcanu, era legionar şi transmitea informaţii către comandamentul legionar
din ţară şi din străinătate. Ultimele declaraţii ale lui Livinski sunt şi cele care au
stat, după cum vom arăta, la baza actului de acuzare al procesului. Din haosul
declaraţiilor lui Livinski se desprinde o întrebare-cheie. Ce spionaj puteau face
nişte deţinuţi păziţi cu străşnicie şi fără nici o libertate de mişcare? Este evident că
ultimele sale declaraţii i-au fost dictate de anchetatori iar absurditatea acestora este
întrecută doar de cinismul lor. Ca în toate procesele de tip stalinist …
Să examinăm declaraţia lui Şerbănescu Cristian, anchetat aproximativ în
aceeaşi perioadă cu Livinski. Şerbănescu recunoaşte că a participat la torturarea
deţinuţilor de la penitenciarul Gherla, în scopul obţinerii de informaţii pe care le
preda ofiţerului politic Sucigan din administraţia închisorii. În declaraţie, nu
pomeneşte nimic despre vreun „sistem de informaţii“ subordonat comandamentului
legionar sau spionajului american. Din ce declară, rezultă că ne aflăm în faţa unui
torţionar fără scrupule, în slujba administraţiei penitenciarului iar, după eliberare,
în slujba Securităţii, ca informator. Se observă însă că declaraţia sa este mai puţin
aberantă ca aceea a lui Livinski, deoarece el nu susţine că-i tortura pe legionari
pentru … a întări mişcarea legionară.
Declaraţiile lui Nutti Pătrăşcanu, scrise în perioada august-septembrie 1953
reprezintă o mostră a dezechilibrului intelectual şi moral la care poate fi adus un
tânăr supus „reeducării“ prin tortură. Iar acest tânăr, pe care l-am cunoscut, fusese
cândva un student la Medicină, inteligent şi cultivat.
Cele aproape 70 de pagini ale declaraţiilor lui Nutti Pătrăşcanu, abundă în
repetarea unor lungi pasagii, în contradicţii flagrante, în afirmaţii aberante precum
şi în semnele unei tendinţe mitoman-paranoide. Încă de la primele rânduri, ale
primei declaraţii, N.P. afirmă că „reeducarea“ de la Piteşti e de sorginte legionară.

52
Această idee, pe care o reia pe larg şi cu lux de amănunte, este însă rapid contrazisă
în pasagiile în care arată că Eugen Ţurcanu i-a informat pe directorul
penitenciarului Piteşti şi pe inspectorul Nemeş asupra acţiunilor sale din închisoare
iar, drept urmare, oamenii administraţiei participau la torturarea deţinuţilor. Apoi,
Nutti P. face afirmaţia uluitoare că torturarea camarazilor legionari reprezintă o
continuare a activităţii legionare. Scopul acţiunii de „reeducare“ întreprinse de
Ţurcanu cuprinde, după N.P. trei elemente principale: 1. Salvarea (?) elementelor
legionare; 2. Continuarea activităţii printr-o „şcoală legionară“; 3. Întărirea
organizaţiei legionare. Absurditatea acestor afirmaţii este atât de evidentă că nu e
nici o dificultate a o sesiza. Ce fel de „salvare“ a elementelor legionare? Prin
distrugerea lor fizică şi psihică sau prin uciderea lor? O continuare a activităţii
legionare prin afirmaţiile violent critice privind ideologia legionară, pe care le
făceau cu vădită satisfacţie Ţurcanu şi ceilalţi membri ai ODCC, proslăvind
totodată doctrina comunistă? Şi ce fel de „întărire“ a mişcării legionare, când, în
cursul „reeducării“, sute de tineri, majoritatea legionari, au fost obligaţi, în urma
unor înspăimântătoare torturi, să-şi chinuie proprii camarazi până la a-i face să se
sinucidă sau să înnebunească?
Într-un alt pasaj, N. Pătrăşcanu arată că Ţurcanu a fost ajutat, în acţiunile
lui, de Ion Steier. Acest „legionar“ a emigrat după puţin timp în Israel. Fără
comentarii. Apoi, N.P. declară că reprezentanţii regimului comunist nu au fost
străini de „reeducările“ prin tortură. Cum vine asta? Comuniştii încurajau
activitatea legionară? Este de prisos să mai insistăm asupra caracterului aberant şi
contradictoriu al declaraţiilor lui Nutti Pătrăşcanu, dar trebuie subliniate tendinţele
paranoide ale acestuia: el se consideră un personaj foarte important, este chemat
mereu la Securitate unde i se fac diverse propuneri printre care şi aceea de a …
evada pentru a forma o nouă organizaţie legionară.
Voinea Octavian începe prima declaraţie printr-o afirmaţie uimitoare prin
curajul ei: acţiunea de „reeducare“ prin tortură condusă de studenţii legionari în
penitenciarele Piteşti şi Gherla a fost condusă de ofiţerii de Securitate Dulgheru şi
Marina. Foarte curând însă, el contrazice această afirmaţie şi arată că acţiunea
condusă de Ţurcanu avea un caracter legionar, cu scopul … realizării unităţii
acestei mişcări.
După cum a declarat într-o scrisoare adresată în anul 1993, Editurii
Vremea – cea care a publicat documentele „reeducării“, Octavian Voinea respinge
ferm că ar fi dat declaraţii prin care să fi afirmat că torturile de la Piteşti, Gherla
etc. erau inspirate de conducerea legionară. El arată că toate declaraţiile erau scrise
de anchetatori după care, fără a le citi, sub tortură, era obligat să le semneze.
Importanţa acestei scrisori este excepţională; prin extrapolare, ea ne arată că întreg
dosarul declaraţiilor procesului Ţurcanu a fost o nemernică măsluire a adevărului.
Avem, astfel, explicaţia aberaţiilor şi contrazicerilor pe care le-am
semnalat mai sus precum şi a celor care sunt prezente în celelalte declaraţii date de
grupul celor 22 de acuzaţi. Am putea opri aici analiza acestora, vom mai consemna,
totuşi, câteva elemente esenţiale din declaraţiile principalilor acuzaţi.

53
 Puşcaşu Vasile a fost, atât la Piteşti cât şi la Gherla, unul dintre cei mai
sadici torţionari. El a fost în februarie 1950, unul dintre cei mai feroci călăi ai
tânărului erou Niţă Cornel, pe care Bogdanovici l-a ucis cu mâna lui, la fel ca şi pe
alţi opt deţinuţi la Gherla. Subordonarea lui totală faţă de Ţurcanu, cruzimea lui, se
explică prin încercarea de a obţine avantanje în penitenciar precum şi prin speranţa
că va fi eliberat, cum a şi fost, de altfel, în anul 1952. Mizerabil, crud, mincinos,
cinic şi laş, Puşcaşu era ultimul om în stare de gesturi curajoase. Şi iată că, în
ultima lui declaraţie, Puşcaşu devine – brusc – erou: el îşi sfidează anchetatorii –
afirmând că refuză să răspundă fiindcă este legionar. Trebuia, probabil, la dosar, şi
o astfel de declaraţie de „legionar fanatic“, numai că anchetatorul, în stupiditatea
lui îi atribuie următoarea afirmaţie contradictorie: „Nu vreau să părăsesc poziţia
banditească, deoarece sunt legionar şi refuz să răspund la întrebări“. Caracterul
antinomic al acestui răspuns este evident: dacă Puşcaşu ar fi devenit, printr-o
minune, eroul-legionar, nu s-ar fi auto-incriminat ca bandit, iar dacă ar fi fost pe
linia „reeducării“ s-ar fi autodemascat, nerefuzând să răspundă. Contradicţia,
evidentă, se datorează lipsei elementare de cultură şi logică a anchetatorului care a
scris el declaraţia cum l-a tăiat capul, iar Puşcaşu, complet dezumanizat şi terorizat,
a semnat-o probabil fără să clipească, în speranţa că va fi iertat. Dar n-a fost.
Declaraţiile lui Popa Alexandru (Ţanu) se caracterizează prin slugarnica
strădanie a acestuia (numărul 2 în ierarhia ODCC) de a fi pe placul anchetatorilor şi
de a declara, cu lux de amănunte, activitatea „legionară“ şi de „spionaj“ de la
Gherla. Aşa se explică, probabil, faptul că, deşi bestialitatea lui Ţanu nu era cu
nimic mai prejos decât cea a lui Ţurcanu, drept răsplată pentru „colaborarea“ lui cu
anchetatorii, pedeapsa capitală i-a fost comutată şi a fost eliberat în anul 1962.
Declaraţiile lui Popa Alexandru reprezintă o mostră tipică de confuzie, care
l-ar putea caracteriza drept un imbecil. Lucrurile nu stăteau însă aşa. Popa era
inteligent, dar lipsa lui totală de coerenţă din declaraţii sugerează fie faptul că i s-a
dictat cuvânt cu cuvânt ce să scrie, fie că a dorit el ca textul să nu aibă nici o logică
pentru ca, eventual, să poată reveni ulterior.
Ancheta lui Eugen Ţurcanu s-a desfăşurat conform tradiţiei proceselor
staliniste. De o parte – anchetatul, un fost slujitor al Partidului Comunist, de
cealaltă parte – anchetatorii, executanţi slugarnici ai ordinelor Partidului. Nici unul,
nici ceilalţi nu sunt sinceri şi mint cu cinism în tot sau aproape tot ce spun; Ţurcanu
încearcă să-şi arate „nevinovăţia“ pentru crimele comise în timpul „reeducării“,
susţinând că le-a făcut din dorinţa sinceră de a „rupe cu trecutul legionar“. El
recunoaşte că a torturat direct, sau prin interpuşi, sute de deţinuţi, dintre care
aproximativ 30 au murit în timpul torturilor, dar monstruozitatea acestor fapte nu-l
tulbură, el fiind preocupat exclusiv să-şi convingă anchetatorii că le-a făcut în scop
de „reeducare“. La rândul lor, anchetatorii se prefac a nu şti că în penitenciarele
comuniste nu se făcea nici o mişcare fără ştirea administraţiei şi a Securităţii şi îi
învinuiesc pe Ţurcanu şi pe ceilalţi membri ai ODCC că ei au declanşat o acţiune
ilegală în închisoare, întrucât în urma condamnării îşi pierduseră drepturile civile,
deci şi pe acelea de a alcătui organizaţii. Torturarea sutelor de deţinuţi şi uciderea
multora dintre ei sunt percepute de anchetatori drept fapte fără prea multă

54
importanţă, ceea ce îi preocupă obsesiv este să smulgă de la anchetat mărturisirea
că „reeducarea“ era de fapt „comandată“ de conducerea legionară şi că reprezenta o
nouă formă de activitate legionară.
Anchetatori şi anchetaţi se mişcă într-un univers suprarealist, toţi eludează
esenţialul tragediei „reeducării“: torturile monstruoase, crimele comise precum şi
faptul că ele au fost concepute şi organizate de Securitate şi conducerea partidului.
Cu toate eforturile anchetatorilor de a ocoli această problemă esenţială, Ţurcanu
declară totuşi că ofiţerii – unii cu rang înalt – din Securitate şi direcţia
penitenciarelor, au condus de fapt „reeducarea“ prin tortură. În declaraţiile lui
Ţurcanu sunt menţionaţi: colonelul Sepeanu, directorul penitenciarului Piteşti –
Dumitrescu, Nemeş şi Răileanu Ion – inspectorii generali ai penitenciarelor, ofiţerii
Marici şi Ioanovici de la Suceava, precum şi Marina, împreună cu Mircea, de la
Piteşti.
Dintre cei 22 de acuzaţi ai lotului Ţurcanu, există unul singur care nu a fost
practic implicat în genocidul „reeducării“ prin tortură: Nicolae Cobilaş. El nu a fost
la Piteşti, nici la Gherla, nici la Canal, şi nu a torturat pe nimeni. Fiind cel mai în
vârstă dintre acuzaţi (născut în anul 1917) şi cu cea mai mare vechime în mişcarea
legionară, anchetatorii încearcă să obţină de la el recunoaşterea că a fost unul dintre
liderii care a declanşat „reeducarea“. Cu toate torturile la care a fost supus, Cobilaş
nu recunoaşte acest lucru, ci doar că a fost de acord ca tinerii legionari condamnaţi
să redacteze memorii de punere în libertate în care să declare că au renunţat la
convingerile legionare. Din declaraţiile sale nu rezultă defel că ar fi ştiut şi cu atât
mai puţin că ar fi ordonat lui Ţurcanu să înceapă „reeducarea“ prin tortură. Şi,
totuşi, Cobilaş a fost condamnat la moarte şi executat, deşi era nevinovat.
Rechizitoriul, expus la data de 20 septembrie 1954 de procurorul militar
Alexandru Gheorghe, reia aproape cuvânt cu cuvânt acele părţi din declaraţiile
acuzaţilor care ar putea constitui temeiuri pentru condamnarea acestora. Cu cinism,
în rechizitoriu sunt eludate acele părţi din declaraţii din care s-ar putea deduce că
„reeducarea“ prin tortură, cu înspăimântătoarele sale crime, a fost concepută,
organizată şi pusă în practică de conducerea Securităţii. Nici un cuvânt despre
„contribuţia“ generalilor de securitate Alexandru Nicolski, Marin Jianu, Gheorghe
Pintilie (Pantiuşa), a ofiţerilor superiori Sepeanu, Cseller, Dulgheru şi Albon, a
directorului de la Piteşti, Alexandru Dumitrescu, care au organizat şi supervizat
torturile „reeducării“.
În schimb, sunt preluate autoacuzaţiile care apar în declaraţiile luate sub
tortură, trecându-se peste caracterul lor contradictoriu şi aberant, rechizitoriul
având ca temă centrală ideea că, din ordinul conducerii mişcării legionare,
legionarii din închisori s-au torturat şi ucis între ei, pentru … a întări mişcarea
legionară (!?) şi pentru a compromite regimul comunist. Nici una din acuzaţii nu
este susţinută cu probe, ceea ce transformă întreg rechizitoriul într-o monstruoasă
minciună. Dispreţul pentru logică şi adevăr, din rechizitoriu, poate fi ilustrat, între
altele, prin acuzaţia adusă unora dintre inculpaţi că au cerut, administraţiei
penitenciarului Piteşti, cărţi progresiste. Oare pentru a întări mişcarea legionară?
În finalul rechizitoriului, procurorul reţine următoarele delicte:

55
 În sarcina acuzaţilor Ţurcanu Eugen, Popa Alexandru, Puşcaşu Vasile,
Păvăloaie Vasile, Livinski Mihai, Stoian Ion, Romanescu Grigore, Voinea
Octavian, Popescu Aristotel, Pătrăşcanu Nutti, Pop Cornel, Sobolevschi
Maximilian, Dumitraşcu Dan, Zbranca Octavian, Juberian Constantin, Popovici
Cornel, Voin Ion, Cerbu Ion, Şerbănescu Cristian şi Ionescu P. Constantin, se reţin:
- Acte de teroare în grup, fapt prevăzut şi pedepsit de art. 1 lit. d din Decret
199/950;
- Acte de pregătire la crima de uneltire contra securităţii interne (art. 6 al. II,
combinat cu art. 1 lit. c din Decret 100/950);
Pentru acuzatul Cobilaş Nicolae, se reţin:
- Acte de pregătire la crima de uneltire contra securităţii interne;
Pentru acuzatul Zbranca Octavian, se mai reţine:
- Crimă de înaltă trădare (articol 186 C.P.).
La data de 10 noiembrie 1954, Tribunalul Militar Bucureşti compus din:
generalul maior de Justiţie Petrescu Alexandru, preşedinte, lt. colonel Eftimie
Gheorghe şi maior Vasile Teodor, asesori populari, căpitan de Justiţie Alexandru
Gheorghe, procuror militar, grefier şef T. Petrescu, Joiţeanu grefier de şedinţă,
condamnă pe toţi cei 22 de inculpaţi la moarte.
Sentinţa este însoţită de o lungă motivaţie care reia acuzaţiile din
rechizitoriu şi autoacuzaţiile din declaraţiile inculpaţilor, cu toate observaţiile şi
contrazicerile pe care le conţin acestea.
Lectura atentă a motivaţiei pune însă în evidenţă elemente de mare interes
pentru înţelegerea adevărului ce se urmărea a fi ascuns în cadrul procesului. Astfel,
se arată că „acţiunile criminale duse în penitenciare de către acuzaţi în timp ce
erau deţinuţi au putut fi posibile numai datorită lipsei de vigilenţă şi a neglijenţei
criminale din partea unor organe administrative ale penitenciarelor respective, dat
fiind că maltratările şi schingiuirile erau cunoscute şi tolerate de unele organe
administrative ale penitenciarelor şi chiar de unele organe ale Securităţii statului“
… Este o recunoaştere a faptului că exact aceste organe au adevărata
responsabilitate pentru toate ororile „reeducării“ prin tortură.
Lipsă de vigilenţă şi neglijenţă în închisorile politice româneşti ale anilor
1948-1952? Să fim serioşi! Cine a trecut prin iadul acelor închisori ştie foarte bine
că vigilenţa Securităţii şi organelor de pază era draconică, numai că scopul urmărit
era oprimarea, torturarea şi, în unele cazuri, asasinarea deţinuţilor politici şi
nicidecum protejarea lor, aşa cum ar lăsa să se înţeleagă textul sentinţei. Acest text
ar dori să sugereze că miliţienii şi securiştii sunt vinovaţi că i-au lăsat pe legionari
să se tortureze între ei, să se ucidă şi să dea, sub tortură, mii de pagini de declaraţii
destinate Securităţii, toate aceste fapte fiind comise de legionari din proprie
iniţiativă. Monstruozitatea acestor minciuni, asumate de Tribunal, este de
neînchipuit. Nu exista, în anii ‟50, cetăţean al României, care să nu ştie că în
închisori nu mişcă nimic care să nu fie cunoscut şi organizat la cel mai înalt nivel al
Securităţii şi conducerii de Partid. Numai Tribunalul care a judecat acest proces nu
ştia …

56
 Pasajul citat mai sus, din hotărârea Tribunalului, arată că, în cazul
„reeducării“ prin tortură, cele mai înalte organe ale Securităţii şi Partidului, nu
numai că ştiau despre „experimentul“ Piteşti ci erau cele care l-au conceput şi
organizat.
Cum se explică faptul că, menţionând în sentinţă „neglijenţa criminală“ a
organelor sus amintite, care au cunoscut şi au „tolerat“ tot ce se întâmpla la Piteşti,
Gherla, Canal, Târgu Ocna etc., deci erau complice la acuzaţiile aduse celor 22 de
învinuiţi, Tribunalul nu le include şi pe ele în lista acestora? E adevărat că,
aproximativ după un an de la procesul Ţurcanu, pentru a salva aparenţele, se
organizează un alt proces în care sunt judecaţi şi condamnaţi câţiva ofiţeri de
securitate şi funcţionari ai Direcţiei Penitenciarelor. Aceştia au fost condamnaţi la
pedepse neînsemnate, pe care nu le-au executat, în timp ce toţi cei 22 de acuzaţi din
lotul Ţurcanu au fost condamnaţi la moarte, iar 17 au fost executaţi.
În altă ordine de idei, de ce în lotul Ţurcanu au fost incluşi numai legionari
în timp ce torţionari cumpliţi ca Steier, Fuchs, Gherman Coriolan, Bogdănescu,
Burculeţ, Griga, Enăchescu, Dincă şi mulţi alţii, nelegionari, n-au fost anchetaţi,
nici judecaţi, şi au fost eliberaţi la termen, devenind medici (Enăchescu), regizori
(Gherman), sau emigrând liniştiţi în Israel (Steier şi Fuchs)? Dacă s-ar fi urmărit
pedepsirea adevăraţilor vinovaţi, acuzaţii nu trebuiau selectaţi după culoarea
politică ci după faptele săvârşite.
În realitate, cei ce au orchestrat „reeducarea“ prin tortură şi, apoi,
simulacrele de procese care au urmat, vizau trei obiective principale, care se
conjugau perfect între ele: 1. distrugerea mişcării legionare prin exterminarea fizică
şi lichidarea psihologică a membrilor ei; 2. disculparea adevăraţilor vinovaţi ai
genocidului care a avut loc la Piteşti, Gherla, Canal şi alte locuri de detenţie; 3.
obţinerea unei credibilităţi internaţionale prin demonstrarea voinţei de a stopa
atrocităţile din închisorile politice româneşti, vinovăţia fiind aruncată pe seama
mişcării legionare, care şi aşa era văzută în Occident ca o mişcare de tip fascist,
având în vedere violenţele şi asasinatele din perioada 1925-1940, de care a fost
efectiv responsabilă. Numai că în cazul „reeducării“ din anii 1948-1952, mişcarea
legionară nu numai că nu a avut nici o vină ci a dat cel mai mare număr de victime,
precum şi adevăraţi martiri.
În ansamblul ei, sentinţa procesului Ţurcanu nu face decât să amestece
acuzaţii reale, acelea privind actele de teroare şi tortură săvârşite de acuzaţi
(omiţând pe adevăraţii organizatori), cu învinuirea absurdă, totalmente nefondată,
privind organizarea acestui genocid de către mişcarea legionară.
Acuzaţii, intoxicaţi cu dubla gândire orwelliană, încă din perioada când
fuseseră determinaţi să-şi tortureze camarazii de detenţie, recunosc în luările de
cuvânt la proces toate învinuirile, inclusiv pe acelea inventate de anchetatorii
Securităţii, că ar fi acţionat din ordinul comandamentului legionar din emigraţie şi
al spionajului american. În speranţa unei condamnări mai uşoare, 21 dintre acuzaţi
îl acuză la proces pe cel de-al 22-lea, Nicolae Cobilaş, care nu a trecut pe la Piteşti,
Gherla etc., nu a torturat pe nimeni şi nu a ştiut de intenţiile criminale ale lui
Ţurcanu şi ale celorlalţi membri ai ODCC. Singur împotriva tuturor, în timpul

57
anchetei şi în timpul procesului, Nicolae Cobilaş neagă minciunile ticăloase
inventate de securişti şi proclamă adevărul. Acest lucru nu împiedică tribunalul să-l
condamne la moarte, la fel ca pe ceilalţi 21 de acuzaţi.
Prin Ordinul Ministerului Justiţiei numărul 04701 din 17 decembrie 1954,
cererile de graţiere făcute de: 1. Ţurcanu Eugen, 2. Stoian Ion, 3. Cobilaş Nicolae,
4. Şerbănescu Cristian, 5. Romanescu Grigore, 6. Pop Cornel, 7. Popovici Cornel,
8. Zbranca Octavian, 9. Voin Ion, 10. Cerbu Ion, 11. Popescu C. Gheorghe, 12.
Ionescu P. Constantin, 13. Juberian Constantin, 14. Livinschi Mihai, 15. Păvăloaie
Vasile şi 16. Sobolevschi Maximilian sunt respinse, iar cei 16 condamnaţi sunt
executaţi la Jilava în aceeaşi zi. Printr-un ordin similar, din 20 iunie 1955, a fost
respinsă cererea de graţiere a lui Puşcaşu Vasile, care este executat tot la Jilava la
data de 22 iunie 1955.
În ceea ce îi priveşte pe ceilalţi 5 acuzaţi (Popa Alexandru, Voinea
Octavian, Pătrăşcanu Nutti, Dumitrescu Ion şi Popescu Aristotel), în anul 1957 li s-
a comutat pedeapsa în muncă silnică pe viaţă.
Care este explicaţia faptului că 17 dintre condamnaţii la moarte au fost
executaţi imediat după proces, în timp ce ceilalţi 5 au fost cruţaţi timp de aproape 3
ani, după care li s-a comutat pedeapsa? Un mister, care va rămâne, probabil,
nedezlegat pentru totdeauna.
Acesta a fost sfârşitul celor 21 de deţinuţi torţionari, unelte ale Securităţii,
care au terorizat şi ucis sperând că vor obţine indulgenţa din partea regimului
comunist sau, pur şi simplu, ca urmare a propriilor lor dereglări comportamentale
datorate torturilor fizice şi psihologice la care au fost supuşi. Au fost nişte jalnice
instrumente ale complotului urzit la nivelul cel mai înalt al Securităţii şi conducerii
de partid: „reeducarea“ prin tortură.
Cel de-al 22-lea condamnat, Cobilaş Nicolae, care a fost nevinovat, a fost
executat şi el.
În marea lui bunătate, Dumnezeu să-i ierte pe toţi!

SIMULACRUL DE PROCES AL SECURIŞTILOR COMPLICI

La începutul anului 1957 a avut loc procesul unui lot de 5 ofiţeri de
securitate şi membri ai administraţiilor penitenciarelor Piteşti şi Gherla. Nu am
reuşit să aflăm care au fost declaraţiile lor, nici cum a decurs procesul ci doar un
extras din sentinţa nr. 101 din 16 aprilie 1957 a Tribunalului Militar al Regiunii a
II-a militare (redat în cartea „Memorialul ororii“ – citată mai sus). Conform
sentinţei, sunt condamnaţi:
1. Sepeanu Tudor, colonel MAI, fost inspector general, pentru „crima de
favorizare a crimelor de acte de teroare şi acte de pregătire la acte de uneltire
contra securităţii interne“, la 8 ani muncă silnică;
2. Dumitrescu Alexandru, fost director al penitenciarului Piteşti, pentru
aceeaşi învinuire ca Sepeanu, la 7 ani muncă silnică;

58
 3. Sucigan Gheorghe, fost locotenent MAI, pentru aceeaşi învinuire, la 7
ani muncă silnică;
4. Avădanei Constantin, fost sublocotenent MAI, pentru aceeaşi învinuire,
la 6 ani muncă silnică;
5. Barbosu Viorel, fost medic al penitenciarului Gherla, aceeaşi învinuire –
5 ani temniţă grea.
Cum S.R.I. n-a oferit întregul conţinut al dosarului, tot procesul rămâne o
mare necunoscută.
După cum am arătat însă în analiza procesului Ţurcanu, numele celor 5
acuzaţi din lotul Sepeanu apar în zeci, poate chiar sute de pasaje ale declaraţiilor
inculpaţilor lotului Ţurcanu. În ele se arată nu numai că cei 5, precum şi numeroşi
alţi ofiţeri şi funcţionari superiori ai Direcţiei penitenciarelor, au ştiut şi au tolerat
genocidul de la Piteşti, Gherla, Canal etc., ci că au fost printre organizatorii
acestuia. Având în vedere atmosfera de disciplină foarte dură din aparatul MAI şi
al Direcţiei penitenciarelor, nu încape nici o îndoială că cei învinuiţi în procesul
Sepeanu n-au acţionat din proprie iniţiativă, ci cu ştiinţa şi din ordinul superiorilor
lor. Or, aceştia nu apar în proces. Numele lui Marin Jianu, Gheorghe Pintilie
(Pantiuşa) şi Alexandru Nicolski, generali în MAI, cele ale lui Dulgheru, Cseller,
Nemeş, Albon, toţi ofiţeri superiori în sistemul penitenciarelor comuniste, nu apar
în proces, deşi ele sunt de nenumărate ori menţionate de acuzaţii procesului
Ţurcanu. Este evident că cei 5, condamnaţi în 1957, reprezentau ţapii ispăşitori
care trebuiau sacrificaţi, pentru a da cât de cât o notă de credibilitate întregii
acţiuni. De altfel, ei au fost rapid eliberaţi din detenţie, fiind graţiaţi. Marii vinovaţi
ai genocidului „reeducării“ prin tortură, cum ar fi Teohari Georgescu, ministru de
Interne în acea perioadă, Ana Pauker, Vasile Luca şi Gheorghe Gheorghiu- Dej,
membri ai Biroului Politic al Partidului Comunist, sunt trecuţi sub tăcere, la fel ca
şi consilierii sovietici prezenţi şi atotputernici în România anilor ‟50.
Pentru acuzaţii similare cu cele aduse lotului Sepeanu, în anii 1956-57, au
mai fost judecaţi şi condamnaţi câţiva ofiţeri şi subofiţeri de Securitate precum şi
din paza penitenciarelor, dar toţi au fost graţiaţi.
Procesele securiştilor complici – jalnice simulacre ale „justiţiei“
comuniste, au fost, în realitate, diversiuni pentru a înşela opinia publică internă şi,
în special, internaţională.

PROCESUL VICĂ NEGULESCU – O ÎNSCENARE RATATĂ

Cu intenţia de a duce până la capăt diversiunea, „Justiţia“ comunistă a

organizat, tot în anul 1957, un al doilea proces (după procesul Ţurcanu), în legătură
cu „reeducarea“ din penitenciare. Inculpaţii erau, de data aceasta, cei consideraţi a
fi „şefi legionari“, care în viziunea Securităţii, erau răspunzători de conceperea
„reeducării“ prin tortură şi, în paralel cu aceasta, de reorganizarea legionarilor din
închisori.

59
 Lotul a cuprins 8 acuzaţi: Valeriu Negulescu, Constantin Oprişan, Aurel
Popa, Iosif V. Iosif, Virgil Bordeianu, Gheorghe Caziuc, Gheorghe Calciu-
Dumitreasa, Dragoş Hoinic. Cu excepţia lui V. Negulescu, toţi ceilalţi trecuseră
prin „reeducarea“ de la Piteşti.
Spre deosebire de procesul Ţurcanu, în procesul Vică Negulescu,
Securităţii nu i-a mai reuşit înscenarea, majoritatea inculpaţilor şi martorilor
negând acuzaţiile aduse. Unii dintre acuzaţi s-au transformat, în cursul procesului,
în adevăraţi acuzatori ai Securităţii. Astfel, cu un curaj extraordinar şi o abilitate de
jurist experimentat, medicinistul Gheorghe Calciu-Dumitreasa, viitorul preot de
mare har, a demontat toate acuzaţiile aduse de procuror şi a arătat cine sunt
adevăraţii vinovaţi ai „fenomenului“ Piteşti: căpeteniile Securităţii şi şefii acestora
din aparatul de partid.
Şi alţi acuzaţi, printre care Valeriu Negulescu şi Costache Oprişan, au
respins acuzaţiile, arătând că toate atrocităţile din penitenciarele Piteşti, Gherla,
Târgu Ocna, Valea Neagră, au fost organizate de ofiţeri de securitate cu rang înalt
împreună cu funcţionari din administraţiile penitenciarelor, care, exercitând
presiuni fizice şi psihologice majore asupra unor deţinuţi slabi de înger, i-au
transformat pe aceştia în unelte oarbe ce au semănat teroarea şi moartea printre
deţinuţi. Gheorghe Calciu n-a negat vina primului grup de deţinuţi, în frunte cu
Eugen Ţurcanu, care au declanşat „reeducarea“ prin tortură la Piteşti, dar a arătat
că marii responsabili sunt în altă parte, şi anume în conducerea Securităţii.
Securitatea, în timpul anchetei, a încercat să-i determine pe acuzaţi să
recunoască existenţa unor mesaje transmise de Horia Sima lui Valeriu Negulescu şi
apoi, mai departe, lui Ţurcanu, precum şi invers, iar „suportul“ mesajelor – nişte
chiloţi pe care erau cusute, cu aţă albă, texte cifrate; curat cusută cu aţă albă această
teorie ! Infantilismul acuzaţiei a făcut ca, până la urmă, la proces, să se renunţe la
ea.
Cu toate că acuzaţii n-au recunoscut la proces, nici una dintre învinuirile
aduse, Negulescu a fost condamnat la moarte, iar toţi ceilalţi la muncă silnică pe
viaţă. După câtva timp, condamnarea lui V. Negulescu a fost şi ea comutată în
muncă silnică pe viaţă.
După proces, toţi condamnaţii, împreună cu martorii la proces Popescu
Aristotel, Dan Dumitrescu, Nutti Pătrăşcanu şi Voinea Octavian, precum şi cu alţi
trei lideri ai mişcării legionare: Nicolae Pătraşcu, Pavel Grimalschi şi Marcel
Petrişor, sunt încarceraţi la Jilava în celule special construite, ermetic închise, fără
aer şi lumină. Practic, au fost izolaţi de vii, procedeu fără precedent chiar în sumbra
istorie a închisorilor comuniste. Acolo au murit Valeriu Negulescu, Costache
Oprişan, Pavel Grimalschi, Popescu Aristotel, Dan Dumitrescu şi Nutti Pătrăşcanu,
după o detenţie halucinantă, descrisă de unul dintre supravieţuitori, Marcel
Petrişor, în cartea sa „Fortul 13 – convorbiri din detenţie“ (Editura Meridiane,
1991).
Acesta a fost finalul tragic al celui de-al treilea proces al „reeducării“,
înscenat de „Justiţia“ comunistă.

60
 Strigătoare la cer a fost minciuna celor trei înscenări de procese pe care le-
am descris mai sus.
A venit timpul ca instanţele româneşti şi cele internaţionale să iniţieze un
proces adevărat pentru ceea ce a constituit genocidul „reeducării“ prin tortură.
Există încă destui supravieţuitori care trebuie să răspundă pentru crimele lor şi să
arate care au fost marii vinovaţi. Un proces corect, care să stabilească adevărul şi să
figureze în toate cărţile de istorie. La fel ca procesul de la Nürnberg!

Lucrarea face parte din volumul Genocidul

comunist în România, vol. IV - Reeducarea
prin tortură, în curs de apariţie.

61
 PITEŞTI DUPĂ PITEŞTI
Mihai BURACU, Drobeta Turnu Severin
fost deţinut politic trecut prin reeducări

T ragedia de la Piteşti m-a însoţit de-a lungul întregii existenţe şi nu puţine

şi din cale afară de dureroase au fost însemnele suferinţelor îndurate în
acel sinistru laborator al ororii fără seamăn. Miasmele descompunerilor
morale îmi stăruie încă în nări. Chiar dacă unele întâmplări au avut asupră-mi urmări
dureroase, ele au fost totuşi mai blânde decât ale multor altora, căţărători şi după
aceea, vreme îndelungată, pe culmile deznădăjduirii. A fost şi este un Piteşti după
Piteşti. Sămânţa răului a fost aruncată pretutindeni şi maladia urii proliferează, face
victime şi în afara zidurilor şi gardurilor de sârmă ghimpată, nu numai în interiorul
lor. Prezenţa ei declanşează stări oribile, insuportabile şi puţini îi ştiu numele şi o pot
diagnostica. Fără să ne dăm seama maladia a fost transmisă semenilor şi reperele ce-i
evidenţiază prezenţa şi dincolo de adâncurile infernului sunt pretutindeni. Voi începe
prin a face referiri la propria-mi existenţă: Prelungirea condamnării la doi ani cu alte
două pedepse însumând încă trei ani de detenţie! Muncile de la Bicaz!! Cei patru ani
de anchetă (1972-1976) din partea Securităţii în condiţii de aşa-zisă libertate!!!
Sentimentul proliferării răului în realitatea cotidianului malefic de după cacealmaua
din decembrie 1989!!!! Şi ca generalizare a stării de vomă politică: denunţul de toate
zilele, înarmarea hoardelor de mineri conduşi de torţionari de profesie, alterarea
spiritului religios, adularea puterii (cu cât mai mârşavă cu atât mai adulată),
manipularea mulţimilor prin foame, frig şi frică. Regula de trei suplicii, simplă în
esenţa ei, a fost deosebit de eficientă în toate locurile de detenţie dar şi în regimul de
pretinsă libertate şi a constat atunci dar şi acum în instituirea celor 3 “F”: foamea,
frigul şi frica. Foamea şi frigul sunt astăzi mai cumplite pentru largi categorii sociale.
Pe aproape îşi arată colţii şi teama zilei de mâine, a desfiinţării locurilor de muncă, a
bolilor ce nu mai pot fi tratate, pierderea identităţii de neam şi de conştiinţă, exodul
elitei intelectuale, viaţa planetară ameninţată de deciziile unui consorţiu diabolic,
stăpân absolut pe toate pârghiile puterii: economie, finanţe, mass media, forţa
militară etc.. Terorismul de stat. În fiecare zi creşte indicele abjecţiei umane de la
violuri şi tâlhării, la crime şi jafuri la drumul mare comise de indivizi, dar şi de
partide şi instituţii pretins democrate. Voma născută din ură şi frică, din foamea
agonică, din crepusculul fiinţei morale continuă să ne însoţească. De câte ori iau în
mână o bucată de săpun de rufe văd pe ea inscripţionată suferinţa omenească ajunsă
la apogeu. Dacă Ponţiu Pillat s-ar fi spălat pe mâini cu săpun de Piteşti, apa folosită
atunci s-ar fi prefăcut în sânge sau puroi.
Aidoma lui Iona, care a ieşit din burta chitului pentru a intra în burta unui
chit mai mare, şi eu, ieşind din Penitenciarul Piteşti, am intrat în lagărele de la Bicaz,

62
Oneşti şi Borzeşti şi de acolo, la 21 mai 1954, în Măreţul “Lagăr” al Ţărilor
Socialiste. Mi s-au deschis porţile infernului penitenciar către o lume vieţuită de cei
aşa zis liberi. Îmi doresc nespus în juru-mi o oază de tăcere, după cei cinci ani de
anchetă la Securitate sau Camera 4 Spital şi până la obsesivul “Ia pe cinci şi ţine
aproape” care ne însoţea marşurile epuizante către albia Canalului Morţii sau cotele
însângerate ale Bicazului. Ultimele patru decenii de existenţă mi-au fost guvernate de
legea tăcerii, impusă şi acceptată de starea de insomnie. Am o hipersensibilitate la
logosul rostit şi cuvintele scrise capătă sonoritate în adâncurile fiinţei, unde mă
rătăcesc adeseori în căutarea adevărului dorit cu fervoare pentru a fi liber într-o lume
aflată de mult în lanţurile minciunilor ideologice sau ale unei satanităţi mereu active.
Pietroiul reeducării mi-a fost legat de gât şi m-a tras de multe ori în
adâncuri, în temniţă, dar şi în afara ei. Am încercat să rup leucoplastul de pe gură, de
pe degete şi de pe suflet. Scriu pentru a-mi exprima vrerea de a mă desprinde din
braţele diavolului ce sălăşluieşte în mine. Lupta cu sinele este o componentă
definitorie a luptei ce o purtăm fiecare dintre noi în planul desăvârşirii spirituale.
Mântuitoare va fi în cele din urmă credinţa în Cel de Sus şi încrederea în forţele
iubirii, dacă ele mai există totuşi undeva, în unităţi perceptibile de ultrasofisticatele
instrumente de investigaţie a eului.

BICAZ -DUPĂ DOI ANI-

Amintirea Piteştiului m-a însoţit în următorii trei ani de captivitate. Bicazul a

fost următorul loc al detenţiei mele, o altă bolgie a infernului, unde aveam să trăiesc
câteva întâmplări la care mă voi referi în continuare. Lagărul de la Bicaz era bine
cunoscut pentru condiţiile grele de muncă şi de viaţă. Pentru mine însă, care veneam
de la Piteşti, unităţile de măsură ale suferinţei erau cu totul altele. Într-o astfel de
lume şi în aceste condiţii, privaţiunea de libertate era totuşi suportabilă. Lucram pe
un şantier unde, pe lângă munca deosebit de grea şi comportamentul brutal al
gardienilor, puteam să mă las mângâiat de razele de soare şi să simt adierea vântului.
Mâncarea, bună-rea, aşa cum era, puteam să o mănânc omeneşte. La Bicaz am
regăsit oameni, în sensul bun al cuvântului, unii dintre ei personalităţi de o aleasă
cultură: poetul Lucian Valea, istoricul Dumitru Berciu, istoricul şi criticul de artă
Raul Şorban, pianistul Dan Mizrachi, Cornel Regman, Laurenţiu Cerneţ, ulterior
devenit un remarcabil prozator, şi mulţi, mulţi alţii.
Îl pomenesc aici şi pe Hary Harvey, evreu de origine, actor, dacă-mi
amintesc bine, la Teatrul de Revistă "Constantin Tănase". Fusese închis la
Auschwitz, unde se pare că îndeplinise funcţia de “kapo”. După terminarea
războiului a fost găsit culpabil de a fi colaborat cu naziştii şi, arestat de securitate, a
ajuns la Bicaz. Într-o discuţie purtată într-un cerc destul de larg Hary Harvey a făcut
o declaraţie mai mult decât stupefiantă. A spus că la Bicaz regimul de detenţie este
mult mai aspru decât cel practicat de germani la Auschwitz. Pentru mine, venit din
infernul de la Piteşti, Bicazul era un mic “rai(?)” prin faptul că puteam munci în aer
liber, fără a mai fi expus riscului de a fi torturat zilnic prin pedepse de o severitate

63
extremă, prin foame şi frig. Auschwitz-ul mai blând decât Bicazul? Bicazul cu
condiţii de existenţă de o mie de ori mai blânde decât cele de la Piteşti şi Canal?
Afirmaţia lui H. Harvey dezvăluie cu prisosinţă ce-a însemnat tortura în secolul al
XX-lea, în această atât de greu încercată Europă care a cunoscut două experimente
cumplite: cel nazist şi cel comunist.
Chiar de la începutul detenţiei de la Bicaz am avut o întâlnire stranie cu
Piteştiul. Am întâlnit aici un comandant de lagăr cu totul aparte. Cred că se numea
Ştefan Iliescu şi ştiu că era evreu de origine. S-a remarcat prin câteva lucruri ieşite
din comun, incompatibile cu funcţia avută. În fiecare seară la sosirea în lagăr a
brigăzilor de muncă, şefii de escortă îi scoteau la raport în faţa comandantului pe cei
consideraţi indisciplinaţi, pe motiv că nu-şi făcuseră norma sau răspunseseră
obraznic miliţienilor din escortă. În mod normal, comandantul trebuia să aplice celor
vinovaţi pedepse severe: 2-3 nopţi de carceră, suspendarea sau diminuarea porţiei de
mâncare, trimiterea la locuri mai grele de muncă, privarea de dreptul la pachet etc.
Ştefan Iliescu adoptase un procedeu cel puţin ciudat. Înainte de a aplica pedepsele îi
întreba pe cei scoşi la raport pentru ce sunt condamnaţi. Când cel întrebat spunea că e
condamnat ca legionar, comandantul începea să se răstească: “Aaa…! legionar, ai?
Păi voi aţi făcut şi aţi dres… Marş în colonie!” Nu i se aplica nici un fel de pedeapsă.
Ceilalţi, deşi erau învinovăţiţi de fapte mai puţin grave, erau pedepsiţi exemplar.
Curând, toţi şi-au dat seama de comportamentul neobişnuit al comandantului, încât,
la un moment dat, cei scoşi la raport spuneau că sunt legionari şi scăpau de pedeapsă,
alegându-se doar cu câteva imprecaţii verbale.
Punctul culminant al comportamentului său a fost însă altul, cu totul şi cu
totul ieşit din comun. O duminică pe lună aveam dreptul la o zi de regim
administrativ: puteam să ne coasem zdrenţele, să ne scuturăm saltelele, să ne facem
curăţenie în baracă. Într-o duminecă însorită de primăvară, în timpul executării
programului amintit, aproape toţi deţinuţii eram în curtea lagărului. Dincolo de
gardul de sârmă ghimpată se găsea biroul comandantului. La un moment dat se
deschide uşa barăcii-birou şi-l auzim strigând: “Ticăloşilor! Marş afară! Să nu vă mai
prind că veniţi la mine cu fel de fel de minciuni!” Din baracă au ieşit cu capul în
pământ vreo 20-30 de deţinuţi, defilând până la poartă prin faţa ochilor noştri. Am
asistat la o veritabilă paradă a turnătorilor şi la intrarea lor în lagăr i-am huiduit
copios.
În fiecare sâmbătă seara Ştefan Iliescu se urca într-un mirador şi ne ţinea
câte o scurtă cuvântare. Într-una din asemenea seri, cu sinceră uimire, l-am auzit
spunând: “Domnilor, aseară postul de radio Londra m-a numit călăul din Bicaz.
Domnilor, pe cine am omorât eu? De ce mi se acordă calificativul de călău, când eu
nu am făcut rău nici unuia dintre dumneavoastră?” La o altă cuvântare, ultima de
fapt, la picioarele miradorului l-am revăzut pe Marina, ofiţerul politic de la Piteşti,
cel ce a condus reeducarea împreună cu Ţurcanu. La revederea lui mi s-au tăiat
picioarele de emoţie. Am crezut că va începe şi aici regimul de reeducare, de teroare
permanentă şi timp de câteva zile am trăit momente de mare tensiune, de
extraordinară teamă şi încordare. La foarte scurt timp după sosirea lui, comandantul
a fost înlocuit. Marina nu a mai aplicat însă metodele de la Piteşti. Probabil n-a mai

64
avut voie să o facă. L-am revăzut după aceea în libertate fiind, la Bucureşti, pe terasa
unei berării de pe malul Dâmboviţei. Nu mai ştiu ce s-a întâmplat cu el, dar se pare
că s-a sinucis sau a fost sinucis.
Prietena mea, Marga, a venit la vorbitor şi la Bicaz. În cei cinci ani de
detenţie am avut trei vorbitoare: unul cu fratele meu Tavi, la Timişoara şi două cu
actuala soţie şi în toţi aceşti ani nu am primit mai mult de cinci pachete. Nu am
primit nici o corespondenţă deşi eu am mai trimis destul de rar câte o carte poştală.
Au fost oameni care au stat şi câte 10-15 ani la închisoare, fără ca cei de acasă să
ştie ceva despre ei, sau aceştia despre familiile lor.
În vara anului 1953 în lagărul de la Bicaz două evenimente au avut pentru
mine o semnificaţie deosebită: vizita pe şantier a unei delegaţii de specialişti din
cadrul C.A.E.R., veniţi să evalueze stadiul lucrărilor barajului viitoarei
hidrocentrale şi inspecţia făcută de un grup de colonei de Securitate. Cu acest prilej
tuturor deţinuţilor li s-au dat haine de zeghe noi, iar mâncarea s-a îmbunătăţit
simţitor. Ori eu tocmai atunci eram inapt pentru munca fizică. Aveam hemoroizi şi
pierdeam mult sânge. Mă duceam la consult la cabinetul medical unde doctorii,
deţinuţi şi ei, ridicau neputincioşi din umeri şi îmi dădeau câteva supozitoare,
altceva neavând ce să-mi facă.
La venirea specialiştilor din C.A.E.R. pe şantier, şeful de escortă a ţinut
neapărat să apărem foarte bine în ochii străinilor. El s-a postat lângă betonieră iar
noi, deţinuţii, formam un lung convoi de perechi puse să care tărgi încărcate cu
beton. Purtam pe umeri un jug făcut ca să ne uşureze munca. Câţiva zeci de metri
urcam o pantă abruptă şi goleam tărgile în fundaţiile picioarelor viitoarelor benzi
rulante. Şeful de escortă a dat ordin încărcătorilor de la betonieră să pună pe tărgi
cât mai mult. Eu am încercat să-i explic că nu pot să duc mai mult, dar a început să
mă ameninţe. Străinii se aflau în acel moment mai departe de betonieră. Abia am
reuşit să duc targa până la locul de descărcare, respectând rândul în cadrul
convoiului de robi ai socialismului. Când să iau din nou targa, întâmplarea a făcut
ca grupul de experţi străini să ajungă în dreptul betonierei şi să fie martorii
următorului incident: I-am spus din nou şefului de escortă că nu mai pot căra o
asemenea povară, rugându-l chiar să mă înţeleagă, dar el a urlat ca un bezmetic
“Banditule, pune mâna şi ridică targa!”. Mi-am dat jos hamul de la gât şi l-am pus
pe targă, spunându-i că nu pot să o car. Auzind discuţia aprinsă şi tonul ridicat al
miliţianului, din curiozitate, străinii s-au apropiat să vadă ce se întâmplă. Datorită
prezenţei lor şeful de escortă şi-a stăpânit cu greu furia, a dat ordin să vină altul să-
mi ia locul, iar fluxul muncii a continuat să se desfăşoare fără alte incidente. Cred
că ar fi fost în stare să mă calce în picioare, dacă nu ar fi fost privirile curioase ale
străinilor.
Seara târziu, la terminarea programului, am ajuns în colonie, am fost oprit la
poartă şi dus în biroul comandantului de către şeful de escortă, ca să spun eu, ca
bandit, cum de mi-am permis să-l înfrunt în faţa delegaţiei străine. În birou se aflau şi
cei 3-4 ofiţeri superiori de la Bucureşti, veniţi de câteva zile în inspecţie.
Comandantul Dăogaru, furios şi el, m-a întrebat: “Cum te cheamă, banditule?”. M-a
mai întrebat câţi ani am şi pentru ce sunt condamnat. Apoi a continuat: “Ce-ai

65
mâncat azi, banditule?” Am spus că mâncarea a fost într-adevăr bună faţă de
condiţiile de până atunci. “Şi mâncarea bună cine ţi-a dat-o, banditule?”. “Am primit-
o de la colonie”. “E a poporului deci. Ai mâncat mâncarea pe care ţi-a dat-o
poporul”. “Da”. “De unde ai zeghea nouă pe tine şi bocancii noi?”. “De la colonie”.
“Deci de la popor. Păi dacă poporul te îmbracă şi-ţi dă să mănânci, de ce nu
munceşti, măi banditule?”.
Se pregătea probabil să dea un ordin să execut o pedeapsă cât mai aspră. Am
făcut efortul să explic şi să fiu cât mai convingător. Eram slab. Cadaveric.
“Domnule comandant, sunt bolnav. N-am putut, nu că n-am vrut să muncesc!” A
refuzat să-mi asculte argumentele. În acel moment din cale afară de critic a avut loc
intervenţia mai mult decât salutară a unui colonel din delegaţia de la Bucureşti. M-
a întrebat: “De ce boală suferi, tinere?”. I-am spus că am hemoroizi şi pierd sânge.
“Şi ştie cineva de boala asta pe care o ai?” Am spus: “Da, mă duc la dispensar la 2-
3 zile, iar cei de acolo îmi dau supozitoare, dar pierd în continuare sânge”. Într-
adevăr, la fiecare scaun sângele curgea aproape şuvoi. Colonelul i-a cerut
comandantului să-l cheme pe medicul de la dispensar. Acesta a venit tremurând –
era deţinut şi el – şi a fost întrebat de colonel: “Îl ştii pe deţinutul ăsta?” “Da.” “Ştii
că este bolnav?” “Da, are hemoroizi”. “E o boală gravă?” “Dacă pierde mult sânge,
la vârsta lui, prezintă un anumit grad de gravitate”. “Bine”.
Aici a luat sfârşit discuţia. Am fost trimis la baracă, unde am aşteptat cu
teamă pedeapsa ce urma să o primesc. După câteva zile a venit surpriza cea mare.
Mi s-a spus să-mi pregătesc hainele şi să-mi strâng lucrurile în vederea trimiterii
mele la spitalul din Piatra Neamţ pentru a fi operat de hemoroizi. Nu este exclus
însă ca, la finalul fericit al acestui episod dramatic din viaţa penitenciară, să nu se fi
adăugat încă o piesă la dosarul meu de bandit politic.
În intervalul cât am fost deosebit de bolnav, şeful brigăzii unde lucram a
găsit de cuviinţă să-mi dea o muncă mai uşoară. În coasta celor două maluri ale
Bicazului se făceau în piatră perforări cu picamerul. Se punea explozibilul cu fitil şi
se detonau cantităţi uriaşe de rocă, transportată apoi cu vagoneţii. Astfel se săpa
viitorul loc de ancorare a celor două braţe ale barajului. Unde erau fâşii de pământ,
găurile se făceau cu o rangă pe care o ţineam eu, sprijinită pe umăr, iar cel care
lovea cu barosul era un munte de om. Am lucrat câteva zile bune cu badea Ion,
ţăran de prin Ardeal, un om simplu dar cu mult bun simţ. Lucrând împreună ne-am
povestit reciproc întâmplări bune şi rele din propria viaţă, el reţinând că aveam
liceul terminat.
Nu mult timp după aceea, la nivelul conducerii şantierului s-a luat hotărârea
împărţirii deţinuţilor din lagăr după randamentul muncii efectuate în brigăzi
fruntaşe, mijlocaşe şi codaşe. Ni s-a dat ordin să ieşim din dormitoare cu saltele, cu
tot ce aveam şi să aşteptăm noua distribuire în cadrul brigăzilor alcătuite după
criteriile amintite. Ştiam că voi face parte dintr-o brigadă codaşă, ceea ce însemna
un sfert de pâine pe zi în loc de trei, jumătate din porţia obişnuită de mâncare, fără
vorbitor şi pachet şi riscul de a ajunge pe mâna unui şef de brigadă mult mai dur şi
repartiţia la unul dintre cele mai grele locuri de muncă. Cei din brigăzile fruntaşe

66
beneficiau de trei sferturi de pâine, porţii de mâncare duble, vorbitor, scrisori,
pachet, toate avantajele legate de calitate de fruntaşi în producţie.
În prezenţa comandantului şi a celorlalţi ofiţeri, la biroul tehnic, unde tot
deţinuţii aveau funcţii de conducere (ingineri, normatori), a avut loc o şedinţă de
organizare şi de numire a şefilor de brigadă. Numirea se făcea după criterii bine
stabilite, iar noi, cei peste trei mii de deţinuţi, pândeam cu sufletul la gură să vedem
cine vor fi aceşti şefi. La ieşirea din biroul tehnic l-am recunoscut printre noii şefi
pe badea Ion, evidenţiat prin uriaşa lui putere de muncă. L-am întrebat cu emoţie
justificată: “Bade Ioane, fi bun şi spune-mi cine este şef la brigada cutare?”. A
răspuns: “Eu mi-s”. Nu pot să spun ce bucurie m-a cuprins. “Dar de ce întrebi?”,
zice Ion. “Pentru că şi eu sunt în brigada asta”. Bucuria lui cred că a fost mai mare,
pentru că i se ceruse ca în acea noapte să facă un tabel cu membrii brigăzii şi cu
datele lor personale. Mi-a cerut mie să fac tabelul şi l-am făcut cât mai conştiincios,
mai ordonat, caligrafic chiar, deşi cu caligrafia n-am făcut casă bună niciodată. În
zorii zilei i-am dat tabelul să-l ducă la biroul tehnic. În următoarele zile i s-a cerut
să prezinte şi să facă alte tabele şi situaţii şi la rugămintea lui le-am făcut tot eu,
fiind la fel de apreciate. Cum şeful trebuia să-şi aleagă un normator din propria
brigadă, datorită activităţii scriptice Ion m-a ales pe mine. În acele condiţii foarte
dure de muncă am avut şansa nesperată de a nu face muncă fizică. Normator fiind
aveam datoria să evaluez ce lucrau ceilalţi. Devenisem un privilegiat, dar am
încercat să îndeplinesc cât mai conştiincios sarcinile ce-mi reveneau. Ceilalţi
membrii ai brigăzii erau, ca şi mine, bolnavi şi nevolnici, unii chiar bătrâni şi de
aceea m-am străduit să fiu cât mai echitabil în distribuirea volumului de muncă
efectuată. Îmi permit să amintesc, în acest context, că mi-am atribuit şi mie, ca
normă efectuată, cantitatea medie stabilită pe brigadă, aceasta în condiţiile în care
se practica sistemul ca şefii de brigadă şi normatorii să-şi atribuie cantităţi cu mult
peste norma făcută, pentru a beneficia de nişte bonuri valorice suplimentare. În
incinta coloniei era un magazin de unde, pe aceste bonuri valorice, se putea procura
pâine, marmeladă, ţigări, obiecte de strictă necesitate. Bonurile valorice erau
echivalentul depăşirii de normă.
Normatorul şef era Heinz Stănescu, un profesor universitar de germanistică
din Bucureşti. La întoarcerea de pe şantier îi duceam situaţia cu evaluarea muncii
din ziua respectivă şi după o lună sau două mi-a pus întrebarea:”Ascultă Buracule,
de ce te treci numai cu cantitatea de muncă efectuată de către întreaga brigadă, de
regulă, sub norma obligatorie?” I-am răspuns că eu, ca unul care nu munceam, nu
puteam să-mi trec o cantitate mai mare decât a celor ce munceau efectiv, cum
puteau şi cât puteau. M-a surprins reacţia lui: “Aa, păi tu eşti legionar, că numai
legionarii fac aşa!” Aşadar lui i s-a părut o aberaţie faptul că nici în condiţiile de
supravieţuire la limită, nu încercam să obţin favorul unanim acceptat şi uzitat de
mai toţi, de a mă ponta cu cantităţi mai mari decât mi se cuvenea.
Şi tocmai în situaţia privilegiată de normator am avut neşansa de a mă lovi
de realitatea mai mult decât dureroasă a reeducării de la Piteşti. Timp de câteva
săptămâni, brigada mea a lucrat în vecinătatea unei brigăzi condusă de un tânăr
medic, arestat pe timpul lui Antonescu ca legionar. În cei 2-3 ani de închisoare s-a

67
ataşat de câţiva comunişti aflaţi atunci în detenţie. La eliberarea acestora după 23
August a fost şi el pus în libertate ca făcând parte din comunitatea lor. Întrucât în
momentul arestării era student la medicină i s-a oferit şansa să-şi termine studiile
cât mai repede. A fost numit, la scurt timp, un fel de şef al corpului medical din
sistemul penitenciar, deoarece primise şi grade militare. La un moment dat s-a
descoperit că nu fusese închis ca membru al partidului comunist, ci ca fost
legionar. Totul s-a întors împotriva lui şi a fost aruncat în închisoare pentru că îşi
ascunsese trecutul şi nu dezvăluise motivul arestării din vremea lui Antonescu.
A ajuns la Bicaz şi a obţinut statutul privilegiat de şef de brigadă. Era un
tânăr simpatic, ne înţelegeam bine, el fiind şef şi eu tot un fel de şef, aveam timp
suficient să stăm de vorbă, evocând mai ales vremurile de altădată. Nu-i mai ţin
minte numele, intrat şi el în conul de umbră al uitării. Am făcut imprudenţa să-i
povestesc despre Piteşti, să-i spun că am trecut prin reeducare, că am fost bătut,
torturat fără milă. A fost prima mărturie despre cele îndurate, făcută cuiva în timpul
detenţiei. După ce mi-am făcut dureroasa mărturisire interlocutorul meu a încheiat
discuţia spunând pe un ton distant: “Păi, asta înseamnă că va trebui să-i spun
ofiţerului politic tot ce mi-ai spus tu”. Şi eu care mă aşteptasem la o sinceră
compasiune pentru suferinţele îndurate în iadul invocat cu lacrimi în ochi. Am
sentimentul că a fost convins că îi întinsesem o cursă. Fiind normator, eram
probabil şi eu turnător şi, dacă nu se ducea el la ofiţerul politic să-l informeze
despre cele discutate, m-aş fi dus eu. A făcut-o în mod sigur, fiindcă după două zile
am fost trimis la “munca de jos”, la lopată.
În toamna anului 1953 am plecat de la Bicaz şi, după o scurtă şedere la
Oneşti, am ajuns la Borzeşti, unde mi-am încheiat periplul penitenciar. Aici am
trecut din nou printr-un regim de exterminare datorită mâncării insuficiente şi lipsei
de foc. Primeam la prânz şi seara câte un polonic de apă caldă cu câteva frunze de
varză plutind deasupra. Era o perioadă grea a războiului rece, când a avut loc în
insulele Bermude o conferinţă la nivel înalt şi regimul sever aplicat nouă era un
indiciu că lucrurile nu evoluau după cum ar fi vrut sovieticii. În interiorul lagărului
s-a instituit un regim de izolare pentru câteva sute de deţinuţi consideraţi
periculoşi. Printre ei am fost inclus şi eu. Izolarea era totală. Nu mai ieşeam la
muncă iar aşa-zisa mâncare era mai mult decât insuficientă. Cu toate că a fost o
iarnă foarte grea, cu geruri şi zăpezi mari, nu ni se făcea nici foc în barăci.
După câteva luni de izolare şi regim de exterminare s-a produs pe
neaşteptate o schimbare în modul în care eram trataţi. Într-o dimineaţă, gardianul
ne ordonă “Drepţi!” şi intră în baracă comandantul însoţit de doi ofiţeri şi de fostul
şef de brigadă de la Bicaz, ajuns acum la Borzeşti şef al spitalului aflat în incinta
lagărului. Ne-am aliniat conform ordinului dat şi comandantul cu însoţitorii lui au
trecut prin faţa rândurilor noastre. Deţinutul medic se uita la noi cu atenţie, arăta cu
degetul, iar cel vizat ieşea afară din rând şi i se spunea să-şi facă bagajul. Degetul
arătător s-a oprit şi asupra mea. După ieşirea din baracă, am fost dus şi internat în
spital şi aici, spre marea mea surpriză, am fost supus unui regim cu totul neobişnuit
de supraalimentare. Dimineaţa, după gamela cu terci primeam o ceaşcă de lapte
cald şi o lingură cu miere. La prânz, tot ca supliment, primeam câte o bucată de

68
carne prăjită în sânge. La scurt timp am înţeles că cei slăbiţi, cu înfăţişare
cadaverică după anii de detenţie, urma să ne refacem măcar sub aspectul înfăţişării,
în vederea unei apropiate eliberări. La jumătatea lunii aprilie au început plecările
din lagăr, la câte 2-3 zile, în loturi aproximativ o sută de deţinuţi. Imediat după
internarea în spital, mă cheamă medicul şef, fostul şef de brigadă de la Bicaz şi îmi
zice: “Măi Buracule, eşti T.B.C.-ist într-o fază avansată! Dacă spui cuiva altceva,
ne-a luat dracul pe amândoi”. Omul a simţit că a greşit atunci faţă de mine şi a
încercat să repare greşeala comisă la Bicaz.
Am ieşit şi eu pe poarta lagărului în ziua de 21 mai 1954, de Sfinţii Împăraţi
Constantin şi Elena. În această zi m-am născut pentru a doua oară. Seara târziu,
după ora 22, înainte de a fi duşi la gară, comandantul lagărului ne-aţinut un scurt
discurs. Lotul respectiv, printre ultimele eliberate în primăvara acelui an, era
format din peste o sută de deţinuţi şi, în esenţă, ni s-a spus că am fost pedepsiţi
suficient pentru sentimentele duşmănoase nutrite faţă de regimul popular şi că
societatea ne oferă şansa de a ne reabilita prin muncă cinstită în regim de libertate.
Singura condiţie exprimată pe un ton imperativ în discursul comandantului a fost
aceea de a nu spune nimănui unde am fost şi prin ce am trecut.
Am întipărit în conştiinţă cele spuse de comandantul lagărului de la
Borzeşti şi ani de zile după aceea grija mea de căpătâi a fost să păstrez această taină
pentru mine şi pentru cei foarte apropiaţi mie. Soarta m-a favorizat, pentru că ceea
ce am realizat în viaţa mea s-a datorat acestei impuse prudenţe. Am reuşit să termin
facultatea la Iaşi, depăşind condiţia de bandit. Voi continua prin a arăta ceea ce a
reprezentat pentru mine cea de a doua închisoare, petrecută în aşa zisă lume liberă.

TURNU SEVERIN – DUPA 20 DE ANI

După douăzeci de ani, la Turnu Severin, am avut prima reîntâlnire, în forme

din cele mai dure, cu ororile reeducării de la Piteşti. Până la episodul dramatic,
început în 1972 şi continuat timp de aproape două decenii este necesar să revin,
pentru o mai bună înţelegere, la situaţia din anii imediat următori ieşirii mele din
detenţie.
Deşi solicitasem domiciliul în Bucureşti, unde se aflau sora şi câţiva fraţi,
care puteau să mă ajute, oferindu-mi adăpost şi hrană, la eliberare Securitatea mi-a
stabilit D.O. la Caransebeş. Decizia m-a întristat profund, dar acum îmi dau seama
că ea s-a dovedit a fi în timp mai mult decât benefică. În momentul arestării
terminasem liceul dar nu dădusem examenul de bacalaureat. Interesându-mă la
liceu despre situaţia mea şcolară l-am întâlnit pe domnul Pisc, fost secretar al
Liceului Traian Doda în 1949 şi director acum în 1954. Pe un ton foarte hotărât mi-
a spus că trebuie să dau bacalaureatul, insistând, obligându-mă chiar să fac pasul
decisiv pentru viitorul meu. A fost foarte ferm în decizia sa, reuşind să mă
determine să-l susţin în ciuda faptului că cei cinci ani amputaseră grav cunoştinţele
mele şcolare şi, în plus, în locul limbii franceze examenul se dădea acum la limba
rusă şi în locul limbii latine, ca unul ce urmasem secţia umanistă, trebuia să susţin

69
examenul la matematică. În luarea examenului providenţial mi-a fost ajutorul
acordat de doamna profesoară de limba rusă, Nedelcu (?) şi de strălucitul şi foarte
severul profesor de matematică Ilie Loziciu. La rusă mi s-a fixat, indiferent de
biletul tras, tratarea prin citire în limba rusă şi traducerea în limba română a unei
lecţii despre Maxim Gorki. Proba la acest obiect am luat-o învăţând cele două texte
pe dinafară. La matematică am primit fiţuica şi am copiat-o fără să-i înţeleg
conţinutul. Profesorul Ilie Loziciu era considerat un profesor dur. La el concesiile
sau intervenţiile de orice fel se loveau de un refuz categoric. Ajutorarea mea a fost
singura excepţie de la principiile respectate de-a lungul unei lungi cariere de
profesor de liceu şi profesor universitar. M-a ajutat, fără a fi şi profesorul
examinator la această disciplină, la respectivul examen.
După această mare reuşită, m-am hotărât să urmez cursurile unei facultăţi
de profil umanist. Nu neapărat anii de închisoare mi-au dat primul imbold de a
absolvi o facultate. Motivul a fost cu totul şi cu totul de ordin sentimental. Prietena
din anii de liceu, la ieşirea mea din închisoare era studentă în anul III la
Electrotehnică la Iaşi. La luarea unei asemenea decizii mă obliga statutul meu de
fost bandit, logodnic şi apoi soţ al unei studente, viitor inginer. Numai şi numai de
dragul ei am luat hotărârea de a urma cursurile unei facultăţi, ceea ce presupunea şi
un efort susţinut în însuşirea materiei pentru examenul de admitere şi asigurarea
unor surse de existenţă. Primul îndemn a fost aşadar unul de ordin sentimental.
Voiam, trebuia să fiu, la înălţimea soţiei în curând absolventă a facultăţii. A fost
alături de mine tot timpul şi acest lucru m-a ajutat foarte mult.
Am reuşit să ajung la Iaşi şi m-am înscris la Facultatea de Filologie,
specialitatea română-istorie, secţia fără frecvenţă. Am reuşit să iau extremul de
dificil examen în toamna anului 1955. În sinea mea mă consideram deja absolvent
al unei facultăţi de înalte studii politice, frecventată timp de cinci ani, zi şi noapte,
la Timişoara, Jilava, Târgşor, Canal, Piteşti, Bicaz, Oneşti şi Borzeşti. Odată luat
examenul de admitere la filologie, pragurile ce le aveam de trecut se arătau din ce
în ce mai înalte şi mai dificile. Gândul la cei cinci ani de studenţie penitenciară m-
au întărit în hotărârea de a izbândi şi în această luptă cu destinul. Ori eu am mai
avut o altă mare şansă. La înscrierea în facultate mi s-a cerut să completez un
formular de fişă autobiografică. Printre altele am scris că am început liceul în 1941
la Făgăraş şi în anul 1947, în urma decesului mamei mele, m-am transferat la
Caransebeş şi am luat bacalaureatul în 1954. Nimeni de la serviciul de cadre nu a
numărat ca să-şi dea seama că eu, de fapt, în loc de opt ani, făcusem treisprezece
ani de liceu. La completarea fişei nu am făcut decât să urmez indicaţia primită la
ieşirea din detenţie, la 21 mai 1954, la Borzeşti, când comandantul lagărului a spus
că nu avem voie să declarăm nimănui unde am fost şi prin ce am trecut. În 1956-
1958, după revoluţia din Ungaria au fost eliminaţi din facultăţi toţi studenţii cu
dosare negre: foştii deţinuţi, fii de preoţi, de chiaburi, de elemente duşmănoase
regimului popular. Am scăpat atunci datorită dosarului meu curat ca lacrima,
precum şi datorită faptului că printr-un concurs de împrejurări Securitatea îmi
pierduse urma. În timpul arestărilor din 1958 am fost căutat la adresa declarată la
venirea la Iaşi, dar de acolo plecasem de trei ani. Lucrul acesta l-am aflat de la

70
doamna care-mi oferise găzduire pentru câteva luni de zile. Am absolvit în 1960
Facultatea de Filologie, Secţia Română-Istorie, la examenul de stat obţinând şi
calitatea de şef de promoţie cu media 9,25, cu 25 de sutimi mai mult decât şeful
promoţiei studenţilor de la zi. A fost primul an când absolvenţii celor două secţii, zi
şi fără frecvenţă, au dat împreună examenul de stat. În ultimul an de facultate eram
profesor suplinitor de limba şi literatura română în comuna Prăjeni, raionul Hârlău.
Învăţam în disperare, pentru că mi se părea că nu ştiu mare lucru, iar absolvenţii la
cursurile de zi sunt aşi în materie. O profesoară universitară de istorie, evreică,
pare-mi-se că o chema Benditer, m-a felicitat pentru tratarea subiectului şi
răspunsurile date la întrebările celor din comisia ce-l avea ca preşedinte pe Al.
Dima. Ea nu ştia ce trecut port în spate şi ce greu mi-a fost şi că am albit la Piteşti
la 21 de ani, dânsa crezând că albirea părului s-a datorat nopţilor de nesomn
consacrate studiului. Făceam impresia unui veritabil insomniac intelectual.
La absolvirea facultăţii de Electrotehnică, în 1957, soţia a solicitat la
repartiţie postul de inginer la Fabrica de Ciment din Gura Văi, la 9 km de Turnu
Severin. A fost repartiţia în cea mai apropiată localitate de Caransebeş, unde îşi
trăia ultimii ani de viaţă mama ei, care o înfiase când avea doi ani, o crescuse cu
dragoste şi acum se confrunta cu anii grei ai bătrâneţii aducători de boli şi tot mai
multe şi mai mari nevoi legate de viaţa de zi cu zi.
Ne-am stabilit aşadar la Turnu Severin. La facultate, la fiecare început de
an şcolar mi se cerea să aduc o dovadă că sunt în câmpul muncii, într-un domeniu
apropiat de specificul facultăţii. Printr-un concurs de împrejurări am obţinut postul
de bibliotecar în comuna Hinova, la 18 km de Turnu Severin, desfăşurându-mi
activitatea de slujitor al cărţii timp de un an şi jumătate, până când o nefericită şi
plină de tâlc măsură de ordin politic a permis conducerii raionale să afle că am
statutul de fost deţinut politic. În 1958 s-a luat hotărârea, nu ştiu dacă a fost pe plan
naţional sau doar local, să fie date afară din serviciu soţiilor foştilor deţinuţi
politici. Dureroasa soartă a avut-o de îndurat şi secretara Fabricii de Ciment Gura
Văi, care a reacţionat în felul ei, spunând că soţul tovarăşei inginer Buracu a făcut
puşcărie politică. Ştia acest lucru, deoarece lucrasem la Bicaz în aceeaşi brigadă cu
soţul dumneaei. Urmare a neobişnuitei intervenţii a fost darea mea afară din postul
de bibliotecar, invocându-se şi un text de lege potrivit căreia nici un fost deţinut
politic sau de drept comun nu avea voie să lucreze ca gestionar. Funcţia de
bibliotecar prevedea şi asumarea gestiunii cărţilor aflate în patrimoniul instituţiei.
Pentru a obţine adeverinţa necesară la facultate timp de câteva luni am
practicat diferite munci manuale: zilier pe şantierul arheologic din zona castrului
roman Drobeta, încărcător şi descărcător de lemne la un depozit din gara
Vârciorova, zilier pe un şantier de amenajări hidrotehnice din comuna Hinova, de
unde am obţinut adeverinţa necesară la facultate. Pentru continuarea studiilor a
trebui să stau doi ani de zile departe de familia abia întemeiată, activând ca
profesor de română în raionul Hârlău, la şcolile din Prăjeni, Coarnele Caprei,
Cepleniţa, Buhalniţa şi Hodora. La solicitarea unui post de suplinitor în raionul
respectiv, bineînţeles că nu am făcut nici o referire la trecutul meu. Mulţumite de
activitatea mea de dascăl, organele de acolo voiau nici una, nici două să mă

71
promoveze la Secţia de Învăţământ a raionului. Tot aşa, mai târziu, la Strehaia, s-a
intenţionat înscrierea mea în partid şi la Turnu Severin primirea în redacţia ziarului
“Viitorul”, organul judeţean de presă al partidului. Cu multe emoţii dar şi cu tact
am reuşit să mă eschivez în faţa acestor oferte, pentru a nu mă afla din nou în
conflict cu aceleaşi organe, care, în necunoştinţă de cauză, voiau să mă promoveze.
În 1960 am absolvit facultatea şi am solicitat Inspectoratului Şcolar al
raionului Turnu Severin să mă încadreze ca profesor de limba şi literatura română
la o catedră vacantă de pe raza raionului, indiferent unde. Catedre se găseau
destule, dar organele de partid ale raionului nu au putut să-mi accepte primirea în
învăţământ din moment ce nu am putut fi compatibil cu munca de simplu
bibliotecar. Am fost nevoit să mă întorc în raionul Hârlău şi abia în 1962, tot printr-
un concurs favorabil de împrejurări, am primit o încadrare la şcoala generală şi
liceul din Strehaia, făcând zilnic naveta Turnu Severin-Strehaia, între anii 1962-
1966. Se creaseră între timp regiunile şi la Regiunea Craiova fusese numit proaspăt
şef la inspectoratul de învăţământ profesorul Dumitru Voicu. El îmi cunoştea
dosarul cu probleme grele încă de la Turnu Severin şi, poate tocmai de aceea, mi-a
şi dat titularizarea la Strehaia.
În încercarea de a evada din judeţul unde eram bine cunoscut pentru
trecutul meu politic, ne-am transferat la Timişoara, soţia la I.R.E. Banat, iar eu la
liceul din comuna Peciu Nou. Urma să ne facem şi buletin de Timişoara dar nu am
reuşit în această tentativă, Timişoara fiind declarat oraş închis. Am revenit la Turnu
Severin şi de abia în 1967 am obţinut o catedră la o şcoală generală şi după un an
am fost titularizat la Liceul economic. De astă dată îngerul meu cel bun, că am avut
parte şi de astfel de îngeri a fost Ion Ungureanu, coleg de clasă la Liceul Traian
Doda. Era acum inspector şef la municipiu şi m-a titularizat, prefăcându-se că nu
mă cunoaşte. După câţiva ani organele de partid i-au reproşat această numire, dar a
scăpat luându-l pe “nu ştiu” în braţe. M-am achitat mai mult decât conştiincios de
îndatoririle ce-mi reveneau ca dascăl de limba şi literatura română. Au fost
apreciate spectacolele şi montajele literar-artistice organizate la Strehaia şi Turnu
Severin cu texte din opera marilor clasici: M. Eminescu, G. Coşbuc, V. Alecsandri,
T. Arghezi etc. Timp de cinci ani m-am bucurat de o pace şi o linişte uşor umbrite
de unele discordii de la Cenaclul Literar al Casei de Cultură, unde fusesem numit
preşedinte fără voia mea. Am avut şi liniştea să scriu şi posibilitatea să public în
presa locală colaborând, cu poezii îndeosebi, la diferite reviste: Tribuna, Orizont,
Familia, Convorbiri Literare,etc.
În tot ce am publicat în aceşti ani nu am făcut concesii de ordin ideologic şi
nu am înălţat imnuri de slavă partidului şi regimului. Erau versuri care conţineau şi
note de un optimism sincer datorat şi semnelor promiţătoare de schimbare politică.
Eram după anul 1964, anul ieşirii tuturor deţinuţilor politici din închisoare; 1965,
anul declaraţiei de independenţă faţă de Moscova; anul 1968, de protest vehement
împotriva acţiunii de reprimare a Primăverii de la Praga.
În acest climat de prosperitate intelectuală a intervenit necunoscutul
îmbrăcat în haina odiosului Piteşti. Cei cinci ani ai păcii cu mine însumi şi cu
semenii mei au luat sfârşit în mod neaşteptat şi cât se poate de brutal, fiind readus

72
la statutul de “bandit”, trecut prin diabolicul Piteşti, şcoală a urii de clasă, a urii de
Dumnezeu şi de neam. În după amiaza zilei de 28.XI.1972, domiciliul mi-a fost
percheziţionat de doi ofiţeri de securitate şi trei cadre ale miliţiei. Obiectivul
urmărit a fost găsirea de arme, manifeste legionare şi aur sau valută. Organele
trimise să execute percheziţia s-au comportat civilizat, dar s-au simţit vădit jenate
că nu au găsit nimic din ceea ce căutau. Mi s-a cerut la un moment dat să cobor în
beci şi să însoţesc un miliţian cu grad inferior, însărcinat să cotrobăie într-un loc
unde aş fi putut ascunde obiecte compromiţătoare. A fost o diversiune pentru ca, în
absenţa mea, să o întrebe pe soţie unde păstrez ascunse pistolul şi manifestele
legionare. Răspunsul dat a fost cât se poate de clar. Ele nu există, iar la categoria
pistoale le-a arătat panoplia de la intrare. Pe ea erau expuse două pistoale din
secolele XVIII- XIX cu mânerul de argint, adevărate bijuterii, moştenite de la tata
dar absolut inofensive. Ca să nu plece cu mâna goală, au luat totuşi cele două
pistoale, cinci săbii expuse pe aceeaşi panoplie, o carte şi o revistă găsite între cele
şase-şapte mii de cărţi ce-mi burduşeau dulapurile lipite de pereţii unei camere
transformată în bibliotecă. Cartea şi revista confiscate erau volumul IV din
“Oameni care au fost” de N. Iorga şi un număr din 1927 al Revistei “Viaţa
Românească”.
După plecarea celor ce făcuseră percheziţia, în aceeaşi seară, am redactat
două memorii adresate conducerii Securităţii Statului din judeţul Mehedinţi.
Protestam în scris împotriva confiscării obiectelor amintite. Pistoalele nu mai
puteau fi folosite ca arme de foc şi, ca şi săbiile, erau păstrate pentru caracterul lor
ornamental fiind mult mai puţin periculoase decât un topor oarecare. Îmi exprimam
şi revolta pentru confiscarea celor două cărţi într-un an declarat An Internaţional al
Cărţii. Ele purtau semnătura a două personalităţi, foarte apreciate de culturnicii
regimului. E drept că în “Viaţa Românească” erau publicate impresiile lui M.
Sadoveanu cu ocazia unei vizite în Basarabia, iar cartea lui N. Iorga conţinea
medalionul scris la moartea celor doi martiri legionari, Moţa şi Marin. Prin tot ce
au scris N. Iorga şi M. Sadoveanu se situau mult deasupra oricăror bănuieli că ar fi
avut simpatii pentru o ideologie reacţionară.
A doua zi am fost să depun cele două memorii. Cât timp am aşteptat
înregistrarea lor, probabil a fost declanşat un sistem de atenţionare şi a apărut în
biroul de la secretariat un ofiţer în civil. Mi-a cerut să-l însoţesc la comandant,
colonelul Toma Popescu, unde timp de două ore, numindu-mă de câteva ori
“bandit”, am fost ţintuit la un veritabil stâlp al infamiei. Mi-a reproşat lucruri ştiute
în mod sigur din declaraţiile autoincriminatoare de la Piteşti. M-a acuzat de
participarea la exerciţiile nocturne de instruire militară, de pregătirea făcută de a
deveni un fel de şef de cuib, cu şanse de a accede la poziţii mai înalte în ierarhia
legionară. Nu mi-a dat voie să mă apără în nici un fel şi în finalul rechizitoriului
colonelul a exclamat: “Eşti un legionar din categoria acelora din care poţi să tai şi o
bucată de carne şi tot nu curge sânge!”. Timorat în faţa atâtor acuzaţii, simţeam
cum intru în panică. Singurul act de curaj comis atunci a fost la finalul discuţiei.
Mi-am dat seama că aceste convingeri nu pot fi zdruncinate şi am declarat că mă
consider o victimă, făcând şi distincţia între un călău şi victima sa. Am spus că, din

73
punctul meu de vedere, între a fi călău sau victimă e preferabilă condiţia de
victimă. În ziua următoare au fost trimişi să-mi controleze biblioteca Nicolae
Chipurici, directorul Arhivelor Statului şi Mite Măneanu, funcţionar al aceleiaşi
instituţii. Zile la rând mi-au puricat toate cărţile şi câteva zeci de exemplare au fost
puse deoparte pentru a fi ridicate ulterior. Percheziţia a avut şi alte două urmări, s-a
hotărât confiscarea unui valoros document istoric: Manifestul lui Eftimie Murgu,
tipărit la Lugoj în 1848. Am făcut şi în acest caz contestaţie la Consiliul Superior al
Arhivelor Statului. La o şedinţă pe ţară a şefilor organizaţiilor judeţene de
arhivistică a fost luată în discuţie contestaţia făcută. Pentru susţinerea contestaţiei a
fost la Bucureşti soţia şi, probabil, în faţa lacrimilor ei, documentul a fost lăsat în
păstrarea familiei.
De o cu totul altă natură, dar într-un fel tot percheziţie, a fost şi
inventarierea obiectelor din colecţia de artă populară, adunate din diferite colţuri de
ţară. Au fost fişate şi inventariate peste o sută de obiecte şi dintre acestea
patrusprezce urmau să fie declarate obiecte de patrimoniu şi să intre în dotarea unui
Muzeu Naţional ce urma a fi înfiinţat în baza Legii asupra patrimoniului. Muzeul
nu a mai fost constituit şi bunurile inventariate mi-au rămas în proprietate, dar mi
s-a pus în vedere că nu am voie să le vând s-au să le înstrăinez.
După această paranteză, revin pe larg la urmările percheziţiei şi la ancheta
declanşată în noiembrie 1972 şi desfăşurată până în martie 1976. Vreme de patru
ani am fost chemat de două-trei ori pe săptămână la Securitate şi aceasta chiar în
timpul orelor de curs. Mi s-a cerut în termeni imperativi să semnez în condică şi
prezenţa la orele când eram convocat la sinistra instituţie. Am fost anchetat de
locotenent-coloneii Popa şi Vişan. Convocarea se făcea telefonic sau prin venirea
la şcoală a maiorului Dumitru Dumitru. El răspundea de problemele de învăţământ
şi era şi locţiitorul politic al inspectoratului judeţean. Nu de puţine ori mă acosta pe
stradă pentru a-mi comunica ziua şi ora următoarei şedinţe. Pe parcursul câtorva
ore aveau loc discuţii aprinse, urmate întotdeauna de declaraţii date “de bună voie
şi nesilit de nimeni (?)”. S-au reluat acuzaţiile referitoare la activitatea de Frate de
Cruce la Liceul Radu Negru din Făgăraş, la marşurile nocturne şi exerciţiile
militare, pregătirea mea pentru viitoarea funcţie de şef. Pentru a-mi demonstra că
ştiu totul despre ceea ce fac zi de zi, porneau de la o situaţie reală şi îmi cereau să
relatez despre natura convorbirilor colegiale sau amicale şi despre persoanele cu
care am stat de vorbă. La librăria frecventată aproape zilnic apăruse o carte a lui N.
Iorga şi doi tineri m-au abordat într-o discuţie asupra cărţii şi a autorului ei. A doua
zi am fost chemat la ordin, reproşându-mi-se pe un ton de profundă indignare că
mi-am permis să fac aprecieri nu întru-totul favorabile asupra unei personalităţi atât
de importante, devenită şi victima unui odios asasinat comis de legionari.
Fiul unei bune cunoştinţe, avocatul şi scriitorul Romulus Cojocaru, urma să
dea examenul de admitere în liceu. La rugămintea tatălui l-am meditat la limba şi
literatura română până la susţinerea examenului, fără a pretinde o recompensă
bănească. Ca să se revanşeze, domnul Cojocaru m-a chemat de câteva ori la masă,
când îl avea oaspete de onoare pe Dumitru Radu Popescu. În comuna Dănceu, nu
departe de Turnu Severin îşi trăia bătrâneţea învăţătorul Popescu tatăl scriitorului.

74
D.R. Popescu era pe atunci preşedintele Uniunii Scriitorilor, iar avocatul era
membru al aceleiaşi uniuni. De câte ori venea să-şi vadă tatăl, poposea la Severin,
în casa domnului Cojocaru. Totul culmina cu o masă dată în cinstea înaltului
oaspete. Nu eram singurul invitat la aceste ospeţe, iar la Securitate mi s-a cerut să
fac referire la cei aflaţi în jurul mesei şi la discuţiile purtate, cele mai multe cu
caracter literar. Cum era şi firesc mi-am exprimat nedumerirea că eram anchetat
despre o personalitate de prim rang, investită şi cu înalte funcţii politice. Pe lângă
calitatea de preşedinte al Uniunii Scriitorilor, D.R. Popescu era şi membru în
Comitetul Central al P.C.R. şi deputat în Marea Adunare Naţională. La
nedumerirea exprimată mi s-a răspuns fără nici un echivoc: “Lasă că ştim noi cine
este D.R. Popescu, fiu al unui element duşmănos, un reacţionar rămas credincios
convingerilor politice dintr-un trecut aruncat la lada de gunoi a istoriei”.
Discuţiile purtate de-a lungul celor patru ani de anchetă au atins nu de
puţine ori un ton vehement şi conţineau afirmaţii incriminatoare. Totul a luat sfârşit
printr-o şedinţă la care a fost invitată să participe şi soţia. În biroul ajutorului de
comandant se aflau mai multe persoane îmbrăcate în civil, pe unele dintre ele
văzându-le pentru prima dată. Cel dintâi a luat cuvântul comandantul adjunct şi a
început prin a se adresa direct soţiei: “V-am chemat şi pe dumneavoastră pentru a
vă arăta adevărata faţă a unui bandit cu care aţi convieţuit în aceeaşi casă timp de
21 de ani”. Tonul folosit era el însuşi incriminator şi avea menirea să ne intimideze.
Cu bandiţii nici nu se putea vorbi altfel. Reacţia soţiei a fost neaşteptată şi a avut
efectul unei adevărate bombe. Şi-a scos liniştită din geantă o agendă şi a spus: “Eu
sunt inginer la Uzina de Vagoane şi şef al Serviciului de Investiţii. Datorită acestei
funcţii iau parte la multe şedinţe şi întotdeauna îmi notez data, locul şedinţei,
problemele discutate şi numele celor care se află în prezidiu. Vă rog aşadar să vă
spuneţi numele şi, dacă e posibil, gradul pe care îl aveţi”. Stupoare. Vorbitorul a
rămas cu gura căscată. Buimăcit parcă, luat prin surprindere, a dat curs solicitării,
şi-a spus numele şi gradul, la fel procedând şi ceilalţi. Discuţia s-a desfăşurat după
aceea pe un cu totul alt ton. Acuzaţiile au fost făcute într-un limbaj urban, în ciuda
faptului că erau dintre cele mai grave: eram un individ marcat de trecutul meu,
situându-mă şi în noile condiţii de viaţă pe o poziţie reacţionară, evidentă în tot
ceea ce fac. Erau învinuiri gratuite şi trădau o rea intenţie crasă, aşa că am replicat:
“Dar dumneavoastră în felul acesta puteţi să interpretaţi şi de ce merg pe stradă pe
un trotuar anume şi nu pe celălalt”. Răspunsul a fost pentru mine neaşteptat. Dar şi
izbăvitor: “Da! şi aceasta se poate interpreta”. Nu mai era vorba despre ceea ce fac
şi spun, ci despre interpretarea cuiva împuternicit cu harul justiţiei divine. Stăteam
sub semnul aleatoriului, la bunul plac al unei instituţii atotputernice şi nu trebuia
decât să mă supun deciziilor acestei puteri discreţionare, chiar dacă ele frizau
absurdul. Sub efectul acestor cuvinte m-am limpezit sufleteşte. M-am simţit
eliberat de frica de frică, ştiind că într-o astfel de lume nu eu sunt cel care îmi pot
hotărî destinul. Din acel moment m-am schimbat radical în forul meu interior şi în
contactul cu semenii. Până atunci respectasem cu stricteţe interdicţia de a spune
cuiva unde am fost chemat şi pentru ce. Eliberat de frică am început să spun în
cancelarie, cu voce tare, că am fost adeseori convocat la Securitate şi că mi s-a

75
cerut în repetate rânduri să dau diferite declaraţii. Câteva zile după aceea am fost
chemat la tovarăşul Ilie Matei, secretar II, cu propaganda pe judeţ. (Tov. I. Matei a
fost ulterior promovat în funcţia de prim-secretar în judeţul Caraş Severin şi şi-a
încheiat cariera politică în decembrie 1989 în funcţia de prim-secretar P.C.R. al
judeţului Timiş).
La şcoală mi s-au cerut două note explicative şi am fost discutat, în absenţa
mea, de colectivul de conducere, la 28 ianuarie 1976. În dimineaţa zilei imediat
următoare, venind să-mi fac orele, directorul liceului vizibil marcat de o emoţie
puternică îmi spune că trebuie să mă prezint imediat la inspectoratul şcolar. I-am
spus că voi merge după ce îmi voi termina orele, dar a insistat asupra termenului
imediat, deoarece eram aşteptat în regim de urgenţă de către inspectorul şef. M-am
dus. Inspectorul şef, Mihai Burci, mă aştepta şi el cuprins de o puternică stare
emotivă. Mi-a spus să-l urmez. Clădirea nouă a organelor de conducere judeţene
era împărţită în două, jumătate era a Consiliului Popular Judeţean şi cealaltă
jumătate a Comitetului Judeţean de Partid. Am urcat scările şi pe urmă am coborât
pentru a ajunge la biroul tovarăşului Matei. La intrarea în birou am fost măsurat cu
ochii chiar de la uşă de omul cu al doilea rang în ierarhia de partid. După
întrebările de rigoare (cum mă numesc, ce vârstă am şi de câţi ani lucrez în
învăţământ) a trecut la tratarea problemelor ce pentru mine erau de un interes
capital. Avea în mână două foi de hârtie dactilografiate pe ambele pagini ce
conţineau un raport redactat de conducerea Securităţii şi cuprindea şapte puncte.
Mi se reproşa, printre altele, că la excursia făcută în 1975 la Semenic, cu clasa la
care eram diriginte, la banchetul dat în cinstea absolvirii liceului am permis să fie
aprinse lumânări la masa festivă. “Pe cine am pomenit şi pentru ce ne-am rugat?”
Era o referire clară la efectuarea unu ritual religios. A urmat apoi acuza că am
acasă un perete întreg acoperit cu icoane. Am replicat că sunt fiu de preot şi le am
de la tatăl meu. Tot cu caracter religios era acuza că merg aproape în fiecare
duminică la biserică şi ca dovadă că ei ştiu tot ceea ce fac şi ce gândesc mi s-a spus
că deţin până şi informaţia despre câte lumânări am aprins şi la ce icoane m-am
închinat în ziua de 21 mai. Ce să-i fi spus? Că îi mulţumesc Domnului că la
asemenea sfânt praznic, cu mulţi ani în urmă, am ieşit din închisoare? Altă acuză:
postul de radio Europa Liberă a comentat favorabil un articol publicat de mine în
săptămânalul “Tribuna” de la Cluj, la rubrica “Condiţia literaturii române în
şcoală”. “Pe cine cunosc şi cu cine am relaţii la acest post de radio?”
La sfârşitul discuţiei de câteva ore, mi-a spus că am comis fapte
incompatibile cu calitatea de activist de partid (?), orice cadru didactic responsabil
cu educaţia tinerei generaţii fiind investit cu această calitate. Biroul executiv al
judeţenei de partid urma să analizeze într-o şedinţă viitoare faptele săvârşite şi să ia
o hotărâre definitivă. Până atunci îmi este interzis de a mai merge la biserică.
Discuţia a luat sfârşit. Am fost puternic marcat de ea şi de ameninţările abia voalate
exprimate de tovarăşul secretar. În sinea mea luasem deja hotărârea de a nu
respecta interdicţia impusă. Mi-am spus că, dacă tot e să mă dea afară din
învăţământ, măcar să o facă pe motivul că merg la biserică şi mă închin lui

76
Dumnezeu. Îmi acceptam soarta fără a intra în conflict cu mine însumi. Ştiam că de
acum, în ceea ce mă priveşte, zarurile au fost aruncate.
Şi aşa a şi fost. În martie sau aprilie s-a ţinut şedinţa biroului executiv,
printre altele fiind discutat şi cazul meu. Securitatea cerea luarea hotărârii de a fi
demis din învăţământ. Zarurile au fost aruncate, dare nu au ieşit pe voia celor care
le-au aruncat. Salvatoare a fost intervenţia făcută de Ţuţuianu, un vechi ilegalist,
care, după ce s-a dumirit că e vorba de un cadru didactic, a spus că nu este cazul să
se ia o hotărâre cu caracter politic, deoarece mi se poate înscena mult mai uşor
comiterea unui delict de drept comun, o luare de mită, sau o tentativă de viol. În
consecinţă s-a luat hotărârea ca organele competente să acţioneze în sensul celor
sugerate.
La scurt timp după şedinţă am aflat de la o mai veche cunoştinţă despre
cele discutate şi hotărâte. Fiind într-o stare de bună dispoziţie bahică şi animat de
cele mai bune intenţii, după mai multe ezitări, mi-a dat această informaţie ca fiind
din sursă sigură. M-am văzut nevoit să-mi schimb comportamentul în relaţiile cu
elevii, părinţii acestora şi colegii de breaslă. Dacă până atunci îi primeam în casă
când veneau să-mi ceară o carte, un sfat, un ajutor moral, am trecut la măsura de a-i
ţine la poartă, considerând că intrarea în casă, în antreu, făcea posibilă
introducerea sub o piesă de mobilier a unui plic cu bani sau a unui obiect de
valoare. Ele ar fi putut fi folosite în înscenarea unei luări de mită. Refuzam până şi
cunoştinţe mai apropiate în tentativa de a face o intervenţie de orice fel. Treptat am
dobândit şi un statut de imunitate morală.
După 1989 am aflat că la nivelul întregii ţări au fost supuse aceluiaşi gen
de anchete persoanele considerate că reprezintă un potenţial pericol politic.
Cortegiul învinuirilor şi abuzurilor comise împotriva mea a fost însă mult mai lung
şi voi încerca să fiu cât mai succint în prezentarea lor.
Încă din 1972 s-a decis interdicţia de a mai publica. Redacţia organului de
presă locală a primit ordin ca asupra mea şi asupra activităţii mele să se aştearnă o
tăcere totală.
În 1977, cu prilejul Centenarului Războiului de Independenţă am organizat
pentru toţi elevii şcolii o excursie de o zi în Bulgaria, la Vidin. În ajunul excursiei a
venit tabelul vizat de Securitate, singurul şters de pe listă am fost eu, organizatorul.
Ca să nu fie confiscate a trebuit să trecem pe numele soţiei arma de tir,
cumpărată pentru fiica noastră, şi maşina de scris. Arma o cumpărasem pentru ca
Mihaela-Maria să nu se simtă frustrată de interdicţia de a face sport, datorită unei
boli de inimă. Permisul de port armă l-am luat pe numele meu şi maşina de scris
am trecut-o tot pe numele meu. Atunci când prin lege înscrierea lor la miliţie a
devenit obligatorie, datorită cazierului, ele nu mai puteau fi în dotarea mea şi le-am
trecut pe numele soţiei. De tot hazul a fost întâmplarea prilejuită de obligaţia
obţinerii permisului de port armă şi pentru armele cu aer comprimat. Soţia mea a
devenit singura femeie-vânător din judeţul Mehedinţi, membră a Asociaţiei
Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi. După trei ani arma a trebuit totuşi să fie predată
şi nu am putut să o recuperăm nici după 1989.

77
 Destul de des, pentru a stârni nedumerirea şi apoi bănuielile vecinilor
venea să-mi bată în poartă un miliţian în uniformă. Misiunea lui era să verifice
starea maşinii de scris şi, în mod deosebit, dacă o păstrăm acasă. Conform unor
prevederi legale, apărute peste noapte, nu aveam voie să o împrumutăm nimănui şi
nici o altă persoană nu avea dreptul să o folosească chiar la mine acasă.
Nesocotirea acestor interdicţii putea avea consecinţă confiscarea ei. Am fost rugat
de vreo două-trei ori de persoane cunoscute să le împrumut maşina doar pentru
câteva zile. I-am refuzat politicos şi pot avea astăzi bănuiala că au fost trimise
anume, în ideea că voi da curs rugăminţilor şi se va ivi motivul de a o confisca.
Printr-un elev de la seral, contabil la partid, după mai multe tentative
ratate, am reuşit prin 1982 să obţin pentru fiica mea un loc la o excursie organizată
în Anglia de către B.T.T. Cu două zile înaintea plecării, pe tabelul trimis spre
avizare la Securitate numele fiicei mele apărea tăiat. Revoltate, soţia şi fiica, s-au
dus în audienţă la acelaşi vechi şi statornic prieten, colonelul Toma Popescu. La
protestele lor li s-a răspuns cu zâmbetul pe buze că nu are ce să caute într-o
excursie în Anglia capitalistă o fiică de “bandit”. I s-a spus că solicitanta este
membră de partid şi răspunsul a fost: “A greşit cine a primit-o în partid”. Aici este
necesară o paranteză. La examenul de admitere la Facultatea de Construcţii din
Timişoara, Mihaela-Maria a ocupat locul al doilea şi s-a remarcat prin silinţă şi
comportare pe tot parcursul anului I. Secretarul P.C.R. pe facultate i-a cerut să
depună dosarul de înscriere în partid. A încercat să se eschiveze sub motivul că are
mult de învăţat şi că are probleme cu sănătatea. Solicitările depunerii dosarului au
devenit tot mai insistente, aproape ultimative. Disperată, m-a întrebat: “Tată, ce să
fac?”. Nu eram în situaţia de a-i da o soluţie acceptabilă pentru un răspuns la o
astfel de solicitare şi, în ultimă instanţă, i-am sugerat să le spună că tatăl a fost
deţinut politic. “La câţi ani a fost condamnat?” “La doi ani”. “Şi ce este acum tatăl
tău?”. “Profesor”. “Atunci înseamnă că a fost reabilitat pentru a obţine dreptul de a
lucra în învăţământ şi, în fond, nu pe tatăl dumitale îl facem membru de partid ci pe
dumneata”. Şi cu asta basta. Dosarul a fost depus şi a fost primită în partid cu
unanimitate, fără să se mai facă vreo referire la trecutul tatălui.
La plecarea din biroul comandantului, cu lacrimi în ochi, soţia i-a spus:
“Nu-i nimic. Va merge altădată”. “Niciodată!” a venit replica. “Sunt copii de
muncitori care au dreptul de a călători în străinătate. Un asemenea drept nu-l va
căpăta niciodată odrasla unui “bandit”.
Profesor am fost 30 de ani şi am simţit permanent deasupra capului braţul
cel lung al revoluţiei, ţinând ameninţătoare sabia lui Damocles. Au fost situaţii
când lucrurile au luat înfăţişarea unui absurd greu de imaginat. O elevă din clasa a-
XI-a, în pauza mare a unei zile de şcoală, mă roagă să ies din cancelarie pentru că
are să-mi spună ceva important. Era într-o stare de emoţie puţin obişnuită. Îngăima
cuvinte cărora eu nu reuşeam să le descifrez înţelesul. Îşi frământa mâinile şi privea
neliniştită la cei de pe coridor. Voia să-mi spună ceva dar îi era teamă să o facă. Mă
ruga să nu spun nimănui ce voi afla de la ea şi minute întregi am privit la un recital
al unei frici greu de înţeles. Abia la sfârşitul celor douăzeci de minute ale pauzei
mari, când i-am spus că trebuie să mergem la clasă, s-a decis să-mi spună ce avea

78
pe suflet, dar numai după ce s-a asigurat, sub formă de jurământ din parte-mi, că
nimeni nu va afla ceea ce urma să-mi comunice. I-am jurat că voi păstra secretul
numai pentru mine şi, dacă va fi nevoie, îl voi duce în mormânt. Dezvăluirea ei a
întrecut, la vremea aceea, imaginaţia mea de om trecut prin toate relele. Mi-a spus
că a fost chemată la Securitate şi i s-a cerut să mă supravegheze cu multă atenţie la
clasă şi în şcoală şi să dea săptămânal note informative asupra comportamentului
meu şi asupra modului de a preda materia la un obiect cu un pronunţat caracter
ideologic. A plecat împăcată că mi-a spus tot ce avea de spus şi că nimeni nu va
afla nimic despre cele destăinuite. Spusele ei m-au convins că se căutau piese din
ce în ce mai grele pentru dosarul meu de “bandit”. În marea ei vigilenţă Securitatea
avea în vedere să îl completeze cu noi şi noi piese acuzatoare.
După 1989, profesorul de marxism-leninism Antonie Vişan, lector la
cabinetul municipal de partid mi-a spus şi el că a fost chemat de comandantul
securităţii, acelaşi Toma Popescu şi i s-au înmânat teancuri de maculatoare de
limba română ale unor elevi din diferite clase. În foarte scurt timp trebuia să le
citească, să verifice conţinutul ideologic al celor predate de mine şi să redacteze în
scris o notă informativă.
Eram aşadar o minusculă vietate menită să se zbată în plasa de păianjen
ţesută cu multă măiestrie. Scenariul era făcut şi materializarea lui era urmărită
metodic în toate detaliile şi cu maximum de acurateţe. Lespedea tombală era de
mult pregătită şi aştepta la marginea gropii. După trista experienţă de la Bicaz am
mai făcut destăinuiri asupra tragediei de la Piteşti doar câtorva colegi de cancelarie
şi numai în discuţii purtate între patru ochi. Sunt convins că în structurile actualei
puteri sunt foarte multe elemente ale fostului regim şi de aceea evit să dau numele
unor persoane amintite în rândurile de faţă. Aceeaşi convingere m-a determinat să
nu-mi cer dosarul de la Securitate. Cum mi l-ar da în întregime spre consultare,
când mulţi dintre anchetatorii şi informatorii de atunci sunt şi astăzi în activitate?
Cu ani în urmă primeam informaţia potrivit căreia maiorul (fostul maior) Dumitru
Dumitru îşi desfăşoară activitatea de ofiţer S.R.I. într-unul din judeţele Moldovei.
Am făcut toate aceste ample referiri la drama suferită pe parcursul unei
jumătăţi de secol pentru o mai bună înţelegere a “fenomenului Piteşti după Piteşti”.
Generalizarea răului şi a monstruosului la nivelul întregii ţări face perfect
îndreptăţită folosirea de astă dată a termenului de “fenomen”.

ROMÂNIA CAPITAL-COMUNISTĂ DE AZI

DUPĂ 50 DE ANI

Am fost şi sunt în continuare “bandit”. Dovada – rândurile de faţă. Am

urmărit în anii de după eliberarea din detenţie, cu uimire, dar şi cu spaimă cum
întreaga ţară a început să cunoască, sub forme mai mult sau mai puţin vizibile, dar
aceleaşi în esenţa lor, germenii şi formele embrionare ale răului experimentat cu
metode ultraştiinţifice la Piteşti şi în celelalte centre de reeducare. Sămânţa satanică
aruncată acolo a prins, s-a înmulţit şi, astăzi chiar, la cei 13 ani de după acel

79
decembrie al ieşirii noastre din raiul (?) comunist, constat că trăim încă într-un
Piteşti după Piteşti, făcând aproape imposibilă smulgerea din satanismul ce a pus
stăpânire pe noi, timp de o jumătate de secol, în această misterioasă trecere dintre
milenii. Căci ce altceva a fost numărul imens de informatori ai securităţii, trăitori
chiar în sânul familiilor, punându-se preţ şi pe vânzarea de frate, de părinte şi de
fiu? Ce este apoi regimul de înfometare la care a fost şi este supusă întreaga ţară de
ani şi ani de-a rândul? Dar frigul şi întunericul care sporeşte cu noi monştri
chinurile nopţilor unor ierni din care ieşim înjumătăţiţi sufleteşte şi cu trupurile
sfârtecate de muşcăturile gerului?
Nu acelaşi lucru îl constituie obligaţia de a aduce laude celor ce ne supun
unui regim de tortură morală, făcându-ne robi ai minciunii? Nu din subteranele
Piteştiului au ieşit haitele de ucigaşi cu bâte şi topoare care au invadat în plină zi
şi-n plină vară centrul capitalei în 1990 şi 1991?
Repet deci: în multele ceasuri de sumbră deznădejde am sentimentul că mă
aflu iarăşi şi iarăşi într-un Piteşti după Piteşti. Îmi vine nespus de greu să constat că
sunt prea puţini cei ce desluşesc azi, acum şi aici, însemnele puterii satanice. Ele ne
guvernează viaţa de zi cu zi, murdărindu-ne şi înjosindu-ne şi pregătind cu
îndelungă răbdare şi stăruinţă, aruncarea noastră în adâncurile cele mai fără de
sfârşit.
Criza morală ce a cuprins România este atât de profundă încât revenirea la
normalitate nu s-a putut face nici prin jertfele celor peste o mie din decembrie
1989. Cu lecţiile temeinic învăţate rublocraţii deveniţi peste noapte dolarocraţi şi-
au dovedit abilitatea de a păstra frâiele puterii. Mai nefastă şi mai dureroasă decât
practica ingineriilor financiare este practica ingineriilor morale. Torţionarii, călăii
sau transformat în mod miraculos în revoluţionari, stâlpi ai puterii, făuritori ai unei
Românii capital-comuniste. Într-un asemenea capital-comunist asistăm
neputincioşi la înroşirea hârtiei de turnesol, la o a doua internaţionalizare
(globalizare, mondializare etc.), soră geamănă cu internaţionalizarea roşie,
comunistă. Lagărul (?) ţărilor libere în care trăim este guvernat în numele fericirii
şi democraţiei de minciună, impostură, teroarea foamei, a frigului şi a grijii pentru
ziua de azi şi de mâine.
Doamne Isuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu Celui Viu, miluieşte-ne pe noi
păcătoşii şi dă-le orbilor lumina celor nevăzute, muţilor cuvântul pentru a rosti
adevărul din veac, surzilor puterea să audă cântecul de jale al robilor în căutare de
hrană şi de speranţă şi dă-le celor nevolnici şi înfricoşaţi braţe pentru a lua cu
vrednicie sabia dreptăţii şi a adevărului pentru a sluji de-a pururi slavei Tale, acum
şi-n veci vecilor. Amin!

80
 PITEŞTI – TRAGEDIA GENERAŢIEI '48
Nicu IONIŢĂ, Roman
fost deţinut politic trecut prin reeducări

F acem parte din generaţia '48, generaţie care a plătit cel mai scump
tribut din istoria modernă a României. Noi am fost generaţia de
sacrificiu a veacului. Generaţia noastră, prinsă în vâltoarea istoriei,
chiar la cumpăna vieţii, a fost, pur şi simplu, strivită de impactul ideologiilor
extremiste, cele care au generat regimurile totalitare.
O retrospectivă a perioadei de început a generaţiei noastre făcută cu bună
credinţă, cu acurateţă şi cu detaşarea impusă de scurgerea timpului, ne poate
introduce în atmosfera acelor vremuri. Veniţi pe lume odată cu sfârşitul primei
conflagraţii mondiale, am crescut împreună cu toate zbaterile inerente unui nou
început şi am fost supuşi la tot felul de experienţe care mai de care mai inadecvate
şi contradictorii. Am fost martorii acelor vremuri şi luaţi de val, am fost implicaţi
într-un fel sau altul, în frământările social-politice ale vremii. Cel de al doilea
război mondial ne-a pus în faţa atrocităţilor şi grozăviilor comise cu intenţie şi cu
bună ştiinţă de către om, ceea ce ne-a îndemnat la reflecţii amare.
Războiul luase sfârşit, dar bucuria fusese umbrită de farsa ce ne-o jucase
istoria, situându-ne în ingrata postură de învingători şi de învinşi şi pe deasupra şi
cu ţara ocupată de sovietici. O mare tristeţe lumina chipul ciopârţit şi însângerat al
ţării şi lacrimi fierbinţi vărsau ochii oamenilor şi nu ştiam dacă sunt lacrămi de
bucurie că se terminase războiul sau lacrimi de durere provocate de cizma rusească
ce apăsa pe grumazul ţării. Incertitudinea plutea obsesiv printre oameni şi o
ameninţare cumplită tulbura cugetele. Noi eram tineri şi eram împinşi de istorie în
vâltoarea vremurilor, dar oare de noi depindea înclinarea balanţei ? Aşa credeam
atunci, eram naivi pentru că eram puri, eram optimişti pentru că ne iubeam ţara,
eram încrezători în puterile noastre pentru că nu ştiam, încă nu ştiam atunci, că
fusesem trădaţi şi vânduţi. O ! Doamne ! candorile tinereţii înălţătoare mai sunt şi
ce izvor nesecat de energii creatoare mai poartă.
Pentru noi, generaţia '48, sosise ora opţiunilor : încotro şi cum ? În acea
atmosferă de suspiciune şi de teamă generală, s-au conturat câteva linii directoare
dictate de împrejurările deosebite pe care le traversam şi drumul ales de fiecare a
depins, în ultimă instanţă, de conştiinţa fiecăruia, de structura sa psihologică, de
profilul moral şi de influenţa cercurilor în jurul cărora gravitau tinerii. Majoritatea
studenţilor au adoptat o atitudine net anticomunistă, desfăşurându-şi activităţile, fie
la vedere, fie în semiclandestinitate.

81
 După instalarea guvernului Groza şi mai ales, după deturnarea alegerilor
din '46, dialogul social nu a mai fost posibil şi singura cale de urmat a fost
rezistenţa pasivă sau lupta activă împotriva dictaturii opresoare.
Lipsa de experienţă era suplinită de entuziasmul şi spiritul de dăruire a
tinerilor, iar lipsa unei viziuni clare asupra viitorului lumii postbelice era înlocuită
cu dorinţa supremă de menţinere a ţării noastre în sfera lumii libere. Totul era pur
ca şi sufletul tinerilor antrenaţi în această luptă spontană de anvergură naţională
împotriva unui mod de viaţă care ne era străin, impus cu forţa de o putere străină şi
duşmană. Lupta a fost însă inegală. Înarmaţi numai cu entuziasm şi bună credinţă
în lupta cu un duşman copleşitor de numeros, perfid şi fără scrupule, clonat
ideologic şi perfect organizat, cu o bogată experienţă şi dispuşi să recurgă la toate
mijloacele de represiune, inclusiv recurgerea la ucidere în masă, nu ajuta la nimic.
Gândeam şi ce frumos mai gândeam noi atunci, la viitorul patriei noastre,
la contribuţia noastră la redresarea şi propăşirea ei. Cât ne-am înşelat. Lipsa de
cultură politică, ignorarea din necunoaştere a configuraţiei lumii din acea vreme şi
mai ales, subestimarea duşmanului, ne-a fost fatală. Nici noi şi nici cei responsabili
de destinele ţării, nu aveam cunoştinţe exacte despre modul de operare al
comuniştilor. Sunt mai mulţi factori care au contribuit la dezastrul din acei
ani. În primul rând diletantismul oamenilor noştri politici care nu cunoşteau nici
ideologia şi nici metodele folosite de comunişti pentru punerea în practică a acestei
ideologii. O temeinică informare a lor cât şi a populaţiei poate că altfel ar fi fost
reacţia şi într-alt mod ar fi fost organizată rezistenţa. În al doilea rând, oamenii
politici nu au reuşit să afle la timp târgul făcut de puterile aliate cu sovieticii
care, pur şi simplu, ne-au abandonat în mâna duşmanului nostru de veacuri,
occidentalii asigurându-şi liniştea şi fericirea lor cu preţul nefericirii noastre. Lipsa
de informaţii, de documentare, de orientare şi prevedere a oamenilor noştri
politici i-a costat libertatea şi viaţa lor, dar şi a multor, a foarte multor oameni
de bună credinţă care i-au urmat. Cât despre puterile aliate, interesele directe şi
imediate primează şi doar din ceea ce prisoseşte se pot bucura şi alţii, în schimb
sovieticii au ştiut şi ce vor şi cum să se impună şi au reuşit.
Odată cu instaurarea comunismului la noi, represiunea a fost
instituţionalizată, teroarea a devenit politică de stat, delaţiunea a fost
considerată virtute naţională, ignoranţa şi incompetenţa au înlocuit valorile
tradiţionale, minciuna, ticăloşia şi abjecţia au constituit criterii de apreciere şi
promovare. Cum de a fost posibil ? Bine ar fi dacă cei care au trăit acele vremuri
să-şi pună această întrebare şi să-şi răspundă sincer în faţa lor însăşi. Trecerea
timpului, experienţa acumulată şi mai ales, prezentul, care nu este decât un travesti
al timpurilor acelea, ne oferă câteva răspunsuri. Vor fi mult mai multe, multe
tăinuite cu grijă în adâncurile insondabile ale fiinţei umane.
Încerc să dau câteva răspunsuri desprinse din descifrarea mecanismelor de
impunere cu forţa a unui mod de gândire şi de viaţă antiuman.
Orice gând netrebnic, orice idee aberantă, orice ideologie utopică şi
criminală nu are şi nu poate avea nici o relevanţă practică, atâta vreme cât nu
beneficiază de un mediu favorabil în care să prindă rădăcini. Toate aceste

82
producţii utopice rămân neproductive, înregistrate doar cu titlu de inventar în
mintea rătăcită a unor inşi, victime ale patologiei psihice. Nici o idee nu se poate
răspândi şi afirma într-un câmp social, dacă nu corespunde aşteptărilor şi
aspiraţiilor celor mulţi.
Ideologia comunistă, cu totul străină de mentalitatea şi modul nostru de
gândire, de concepţia noastră de viaţă, de tradiţia şi specificul spiritualităţii
româneşti, nu putea avea sorţi de izbândă, cu atât mai mult, cu cât “vecinătatea
apropiată” ne furnizase între timp, unele date despre “raiul de dincolo de Prut”, aşa
că ţara noastră nu reprezenta un teren fertil pentru o astfel de ideologie.
Tragedia, marea tragedie a României, a fost târgul încheiat de cei trei mari
bolnavi care monitorizau istoria la acea vreme. Ruşii, având mână liberă, au
început să facă ceea ce ştiau ei mai bine.
Prima grijă a ocupantului sovietic a fost să pregătească terenul pentru ca
ideologia să prindă rădăcini şi să dea roade, astfel :

1. Mai întâi au trebuit să defrişeze terenul şi să îndepărteze elementele

dăunătoare care constituiau o piedică în cultivarea noii ideologii şi, cu brutalitate,
au purces la eliminarea şi suprimarea elitelor militare, politice şi intelectuale.
Vânătoarea de oameni începuse chiar din anul 1944. Întreaga elită românească
decapitată a fost înlocuită cu o nouă elită, obedientă, ignorantă şi incompetentă,
dispusă să execute orice.
2. S-a trecut apoi la racolarea de prozeliţi, adresându-se în primul rând
elementelor de la periferia societăţii, la dezmoşteniţii soartei prin ei înşişi, dispuşi
la orice, în schimbul unei sinecure. Profitându-se de ruinarea economiei pe timp de
război şi a secetei prelungite, au reuşit să antreneze o parte din populaţie ajunsă la
limita sărăciei şi să o manipuleze în interesul lor.
3. Au organizat un aparat de supraveghere şi urmărire a întregii populaţii cu
deosebire a elementelor duşmănoase şi de anihilare din faşă a oricăror încercări de
nesupunere şi revoltă. Suspiciunea, frica şi demonstraţia de forţă, afişată intensiv şi
ostentativ prin arestări masive, procese, condamnări grele şi prin numărul mare de
închisori şi lagăre de muncă forţată, răspândite în toată ţara, au reuşit să înăbuşe
orice gând şi orice acţiune de împotrivire.
4. Prin presiuni şi promisiuni exercitate, în mod direct şi fără complexe
asupra intelectualilor, au obţinut rezultate peste aşteptări. Mulţi au cedat cu
uşurinţă şi au acceptat colaborarea cu noua stăpânire. Din păcate multe prea mulţi
au căzut în plasa ademenitoare a noii ideologii şi în deplină cunoştinţă de cauză şi
de bună voie au executat tot ceea ce li s-a cerut şi chiar mai mult decât atât (de fapt,
aceasta este o caracteristică a noastră prin care ne exprimăm atât obedienţa, cât şi
isteţimea noastră). Participarea intelectualilor români la instaurarea comunismului
la noi în ţară şi aportul adus de ei la distrugerea valorilor spiritualităţii româneşti, la
prăbuşirea morală şi răvăşirea socială, constituie un capitol extrem de dureros şi
neexplorat încă, ceea ce pune în discuţie fragilitatea structurilor interioare şi

83
aplecarea către compromis, în schimbul supravieţuirii cu orice preţ. Nimic nu s-a
făcut la întâmplare, totul a fost minuţios programat şi bine condus de către
profesionişti experimentaţi şi buni cunoscători ai psihologiei individuale şi
psihologiei maselor. Terenul fiind astfel pregătit puteau începe, fără probleme,
punerea în practică a programului stabilit cu mult înainte.

Odată cu îndepărtarea obstacolelor ce le stăteau în cale şi având

certitudinea că nici o reacţie negativă din partea populaţiei, deja înspăimântată, nu
mai era posibilă, comuniştii români, ajutaţi de consilierii sovietici, au purces la
realizarea marilor reforme social-politice, schimbând din temelii ordinea statală,
forma de guvernământ, legea fundamentală care stabilea raporturile dintre stat şi
supuşii săi, precum şi relaţiile internaţionale, fixând pentru multă vreme locul ţării
noastre în lagărul socialist. Ignoranţa şi incompetenţa conducătorilor din acea
vreme, obedienţa şi versatilitatea multora dintre vechii politicieni, au impus un nou
model de societate, după modelul oferit cu mărinimie de vecina noastră de la
răsărit căci, nu-i aşa, “lumina vine de la răsărit”.
Ce a urmat se ştie, noi am trăit din plin tragedia acelor vremuri, dar greul
abia va începe şi pentru noi şi pentru întreg poporul român.
Forţa brutală, violenţa în toate ipostazele ei - verbală, fizică, psihică –
reuşise să amuţească orice formă de exprimare potrivnică, dar forul interior al
oamenilor rămăsese neatins, mentalul oamenilor nealterat, sufletul îşi păstrase
puritatea şi, mai ales, credinţa că şi acest rău va trece aşa cum au trecut atâtea peste
noi şi speranţa în dreptate şi adevăr le dădea tăria să suporte cu stoicism vremelnica
ocârmuire.
Tot ceea ce se realizase în prima etapă, crearea mediului propice pentru
implementarea noii ideologii era doar începutul unui lung şi anevoios drum plin de
capcane, mustind de ură de clasă şi de teroare cruntă, stropit cu lacrimi şi sânge şi
aşternut de suferinţe cumplite şi chinuri groaznice şi morţi fără de număr. Pe acest
drum însângerat au năvălit “îngerii negri”, şcoliţi în subteranele “imperiului
răului”, în sufletele românilor, căci sufletul trebuie schimbat pentru că acolo
sălăşluieşte împotrivirea, gândul ascuns, germenele rezistenţei.
Îmi amintesc şi acum cu groază de ceea ce ne spunea torţionarul şef din
“camera unu subsol de la Piteşti”: “de sufletul tău am nevoie banditule, avându-l,
voi putea face cu tine ceea ce vreau eu!”. Psihicul omului trebuie schimbat,
această “cutie a Pandorei” trebuie deschisă şi golită de toate darurile pe care le
conţine şi aruncate pe apa sâmbetei şi reumplută apoi cu idei noi despre lume şi
viaţă. Pentru transformarea psihicului uman sovieticii au imaginat o tehnică de
inginerie psihologică simplă dar eficace, verificată şi îmbunătăţită pe parcurs, cu
care au obţinut rezultate remarcabile în cei peste 30 de ani de comunism pe vastele
întinderi ruseşti. Teroarea este arma psihologică invincibilă, teroare în toate
variantele ei, teroarea continuă şi condiţionată, încetează doar în clipa când se
cedează total şi se supune în mod conştient şi pentru totdeauna stăpânului. Care a
fost raţiunea adoptării acestei tehnici psihologice ?

84
 Existenţa umană prin însăşi alcătuirea şi evoluţia sa, se află sub zodia
paradoxului din care nu poate ieşi şi nici schimba parametrii existenţiali.
Paradoxal, omul a creat societatea şi ea, societatea, îl modelează pe om în
permanenţă şi în mod decisiv. Paradoxal, oamenii au făcut şi fac istoria şi istoria le
hărăzeşte destinul. Paradoxal, oamenii, în cadrul social în care îşi duc existenţa, au
creat cultura, arta, ştiinţele, filozofia şi toată această operă formativă se resfrânge
în mod pozitiv sau negativ asupra tuturor, modelându-i pe unii sau otrăvindu-le
altora viaţa, gândirea, comportamentul. Mai mult, trăim într-un mediu biologic
dinamic şi hipercomplex dirijat de legi oarbe, constrângătoare şi totuşi, reuşim să
ne adaptăm aloplastic, schimbând condiţiile de mediu la nevoile noastre. Aşadar,
noi oamenii avem capacitatea de a monitoriza istoria, societatea şi în parte natura
în folosul nostru, pentru că dispunem de o forţă de creaţie nelimitată, demiurgică,
capabilă să realizeze binele suprem dar, în acelaşi timp, dispunem, în aceeaşi
măsură, de o forţă de distrugere capabilă să anuleze tot ceea ce am creat. În ce
constă această forţă înspăimântătoare a omului, unde îşi are locaţia, cum e
structurată şi cine o dinamizează ? Poate fi ea dirijată, modelată şi utilizată în
folosul sau în detrimentul oamenilor ? Sunt întrebări pe care, în general, oamenii
nu şi le pun şi nici nu încearcă să le găsească răspunsuri, pentru că oamenii, sunt
mânaţi din urmă de viaţă, fiind astfel nevoiţi să o trăiască şi nu să o gândească.
Da, există această forţă misterioasă şi are un nume şi o locaţie precisă –
este structura psihologică generată de creierul uman. Nici un act psihic nu are loc
în afara creierului. Este psihicul fiecărui om, o structură hipercomplexă şi
multifuncţională care scapă de rigorile impuse de biologic, având o activitate
autonomă, dominată cu autoritate de funcţia cognitivă, cu toate componentele ei.
Sistemul cognitiv este structura de generare a tot ceea ce există în
materie de creaţie umană, întreg universul cultural, artă, ştiinţă, filozofie,
tehnică, mituri, tradiţie şi chiar modul nostru de viaţă este modelat şi dirijat.
Sistemul cognitiv cu toate componentele şi mecanismele sale de funcţionare s-a
constituit în timp, din confruntarea cu mediul şi fenomenele naturale, favorabile
sau adverse, cu oamenii şi realizările lor şi chiar cu sine însuşi, structurându-se şi
restructurându-se în permanenţă, în vederea adaptării şi, totodată, creării de
condiţii optime pentru continuarea speciei, căci specia este cea care contează. Noi
cu existenţa noastră efemeră, suntem doar instrumentele prin care specia îşi
clamează dreptul la eternitate.
Tot ceea ce există în societatea omenească, de la începuturi şi până in
prezent, opere de artă, sisteme filozofice, descoperiri ştiinţifice şi realizări
tehnologice, explorarea cosmosului cât şi a microcosmosului, toate au fost mai
întâi în mintea omului, au luat naştere în spaţiul nostru mental. Totul şi toate au
fost generate de sistemul cognitiv al omului. O şansă în plus pe care o are omul,
este aceea de a-şi explora şi universul său interior, de a-şi ordona şi programa
acţiunile, de a alege şi decide ce şi cum să-şi folosească capacităţile de care
dispune şi, mai ales, de a-şi hotărî singur soarta, şi aceasta datorită aceluiaşi sistem
cognitiv. Aceasta presupune un psihic echilibrat şi integru susţinut de un sistem
nervos normal structurat, judicios antrenat şi în permanenţă modelat şi remodelat.

85
 Orice intervenţie brutală, o agresiune fizică şi psihică continuă şi cu
intensitate sporită, conjugată cu un mediu impropriu, traumatizant, poate slăbi sau
chiar distruge baza de susţinere a psihicului, prin dereglările neurochimice de la
nivelul creierului sau leziunile cerebrale produse de tortură, cu repercursiuni
directe în planul organizării psihocomportamentale şi a tulburărilor în sfera
activităţii psihice. Sistemul cognitiv solicitat la maximum de un aflux în exces de
informaţii negative, nu reuşeşte să realizeze o procesare optimă a stimulilor şi nici
să elaboreze răspunsuri adecvate. Ca atare se instalează o diminuare a capacităţii
de comandă şi control a creierului, o scădere a performanţelor şi o dezorganizare
comportamentală evidentă. Este exact ceea ce au urmărit organele de represiune. În
acest scop, au recurs la teroare ca metodă simplă, dar eficace de influenţare şi
transformare a psihicului uman.
Teroarea este o armă psihologică imbatabilă. Teroarea este o armă
inteligentă, penetrantă, cu difuzie în masă, acţionează discret şi selectiv asupra
structurilor psihice, reuşind ca într-un timp relativ scurt să producă un dezechilibru
al funcţiilor fundamentale ale psihicului. În funcţie de durata şi de intensitatea
terorii, se pot produce mutaţii psihologice de substanţă, cu schimbarea radicală a
naturii umane şi tranformarea omului în contrariul său. Teroarea a reprezentat, de
altfel, pentru comunişti, singura pedagogie la care au apelat şi pe care au practicat-
o şi aplicat-o atât deţinuţilor politici, cât şi întregii populaţii a ţării.
Dintre deţinuţii politici de o atenţie deosebită s-au bucurat studenţii. De ce
studenţii ? Studenţii reprezentau vergia principală între generaţii, ei asigurau
continuitatea şi viitorul naţiunii. Ori distrugerea legăturilor între generaţii, a
mecanismelor de transmisie socială a experienţelor de viaţă moştenite de la
înaintaşi, pun în pericol existenţa unei naţiunii.
Să nu uităm că noi, studenţii, eram la vârsta când fiecare dintre noi aveam
o istorie de viaţă bine conturată, un trecut care ni-l asumasem şi căruia îi eram
datori, iar acumulările de cunoştinţe din şcoli, din cărţi, din viaţă, constituia un
tezaur de preţ la care noi, oricănd aflaţi în situaţii critice, puteam face apel şi le
puteam utiliza în mod eficient în apărarea noastră, cu atăt mai mult, cu cât ştiam de
rolul esenţial al bazei de cunoştinţe în procesele de adaptare.
Studiile superioare, fiecare cu specialitatea lui, ne erau ghid în scrutarea şi
anticiparea viitorului, chezăşie sigură în susţinerea dimensiunilor anticipative şi
prospective şi în armonizarea mijloacelor la scopurile urmărite.
Fiecare dintre noi eram în posesia unor clasificări şi sistematizări a lumii în
care trăiam. Ne însuşisem scara de valori a societăţii şi eram, aşadar, bine ancoraţi
în realitatea timpului nostru. Ştiam că suntem la început de drum şi că mai aveam
multe de asimilat, dar baza era formată, solidă şi cautările, iscodirile şi reflecţiile
noastre urmăreau să consolideze statutul nostru de fii ai cetăţii. Eram conştienţi de
neîmplinirile noastre, dar şi de posibilităţile noastre, cât şi de şansele optimizării
structurilor noastre intelectuale.
Eforturile noastre se înscriau organic în cadrul procesului evolutiv şi
selectiv al existenţiei umane, de asimilare şi prelucrare a tot ce natura şi mintea
omenească ne pune la dispoziţie, în vederea adaptării şi integrării în noi şi în lume.

86
Eram mai mult sau mai puţin, formaţi şi apţi pentru viaţa socială care ne aştepta şi
care aştepta de la noi să o îmbogăţim şi să o onorăm cu participarea noastră şi
totodată, eram deschişi la tot ce ea ne putea oferi. Şi mai ştiam că orice achiziţie
nouă contribuie la consolidarea structurilor neuropsihice deja formate, integrarea
făcându-se fără zguduiri, dimpotrivă, datele noi fiind asimilate şi integrate în
structurile vechi care, astfel, se restructurează mereu, rezultând o nouă structură
superioară cu capacităţi de adaptabilitate mai eficiente.
Societatea în întregul ei, cu toate instituţiile ei care ne-au format şi căreia îi
aparţinem şi ne aparţine, această societate trebuie respectată şi aparată şi este un act
de conştiinţă participarea noastră la ocrotirea valorilor care ne definesc ca oameni
şi ca popor. Pentru noi a fost o obligaţie morală şi o onoare – atitudinea de
împotrivire faţă de o ideologie străină de sufletul neamului nostru şi faţă de un
duşman care urmărea cu asiduitate, pur şi simplu, dispariţia noastră din acest colţ
de lume.
Noi, studenţii, constituiam un real pericol pentru noua
orânduire, atât pentru prezentul imediat, cât mai ales, pentru viitor. Anihilarea
studenţilor prezenta un dublu avantaj pentru regim. În primul rând, scoaterea
din cursă a celui mai dinamic şi periculos duşman şi în al doilea rând, odată ce o
parte dintre studenţi, prelucraţi corespunzător, vor putea fi dezmoşteniţi de
trecutul lor, vor renunţa la identitatea lor proprie şi vor fi clonaţi ideologic, vor
deveni unelte docile şi obediente pe care regimul le va folosi după plac.
În acest scop, regimul a elaborat un plan minuţios şi a creat condiţiile
necesare pentru desfăşurarea unui experiment psihologic unic în lagărul comunist
şi nu numai. Studenţii – deţinuţi politici au fost întemniţaţi în penitenciarul Piteşti
care, căzut sub blestemul unei Circe roşii, a devenit, pentru o vreme, o scenă
macabră pe care s-a jucat o tragedie cumplită, tragedia generaţiei '48 şi dacă în
tragedia antică eroii erau rodul unei imaginaţii prodigioase, izvorâtă din miturile şi
fantasmele elene, eroii de la Piteşti au fost oameni adevăraţi, din sânge şi carne
românească fii ai acestui neam care, printr-o alchimie de ev mediu cu iz sovietic, s-
au înstrăinat unii de alţii, s-au schinguit unii pe alţii, s-au omorât între ei.
Închisoarea Piteşti, prin grija regimului, a devenit un laborator
experimental de psihologie umană în care, printr-un climat de groază şi
violenţă extremă, conjugat cu o izolare perfectă şi lipsă totală de informaţii, în
absenţa completă a celor mai elementare condiţii de trai şi pe fondul unei
degradări fiziologice accentuate, s-a acţionat cu sălbăticie asupra studenţilor
deţinuţi, prin torturi fizice şi psihice de o duritate extremă.
Ceea ce a contribuit şi mai mult la monstruozitatea acestui experiment, a
fost faptul că schingiuirile au fost exercitate de către deţinuţii politici, chiar de
prietenii şi colegii noştri de suferinţă şi ideal.
Cum a fost posibil ? Explicaţii sunt multe şi argumente ştiinţifice suficiente
care să justifice transformarea omului în contrariul său. Există o limită în toate,
o limită peste care nu se poate trece decât cu riscul destrămării formei de rezistenţă
asupra căreia se exercită o forţă destructivă. Dacă rezistenţa materialelor poate fi
stabilită cu exactitate şi odată cu aceasta, se poate indica cu precizie atât modul de

87
exploatare, cât şi timpul de folosinţă, în cazul omului nu există nici instrumente şi
nici alte teste de măsurare a rezistenţei. Până unde se întind limitele de
suportabilitate ale omului ? A îndrăznit, până acum cineva să supună la probă
rezistenţa structurii psihologice a omului ? Ei bine, da. Comuniştii au îndrăznit şi
au reuşit în demersul lor, au reuşit în cazul deţinuţilor politici, dar şi cu întreg
poporul român. Modul de operare a fost precis conturat, tehnica de exercitare a
terorii bine pusă la punct, urmărind cu obstinaţie destrămarea structurii
psihologice, structură dinamică, capabilă să se modeleze şi remodeleze continuu şi
prin urmare, aptă oricând, în condiţii de teroare continuă, fizică şi psihică, să sufere
un proces de inversiune psihologică. În spaţiul concentraţionar comunist, în
închisori şi lagăre de muncă forţată, a fost instaurat un regim de exterminare.
Exterminarea fizică a fost luată în calcul încă de la început şi constituia o
practică curentă în lumea comunistă. Cu timpul, moartea fizică a devenit pen-
tru ei o banalitate, un fapt divers şi, atunci, au pus la cale o altfel de moarte,
mai sofisticată şi anume – moartea psihică, mutilarea sufletului, pervertirea
conştiinţei, lichidarea morală a individului, moarte mult mai spectaculoasă şi
desigur, mult mai profitabilă pentru putere. Aceasta a urmărit regimul comunist
la Piteşti şi, din păcate, o parte dintre deţinuţii supuşi experimentului au cedat, s-au
alăturat puterii şi incitaţi de către aceasta au exercitat asupra colegilor şi prietenilor
lor care nu acceptaseră compromisul, o teroare de o violenţă extremă, continuă, zi
şi noapte, zile, săptămâni şi luni de zile. Cum erau inteligenţi şi cu o imaginaţie
bogată şi pe deasupra, ne şi cunoşteau destul de bine, au recurs la cele mai
cumplite schingiuiri, hotărâţi să ne aducă pe toţi la acelaşi numitor.
De ce studenţii ? Comuniştii, buni cunoscători ai psihologiei individuale şi
colective, alegerea a fost făcută pe criterii ştiinţifice. Psihologia individului
evoluează paralel cu dezvoltarea şi definitivarea structurilor morfo-funcţionale ale
sistemului nervos şi vârsta de 20-25 ani este vârsta la care se poate interveni cu
succes şi obţine rezultate durabile.
Elevii nu prezentau garanţia unei reuşite depline. Se ştie că revoluţia
biologică, urmată îndeaproape de cea psihologică, are loc în perioada adolescenţei,
ceea ce corespunde unei mari labilităţi psihice, cu răsturnări dintre cele mai
neaşteptate, încât rezultatele pot fi uşor influenţate şi total modificate, de aceea
incerte.
Studenţii prezentau un mare avantaj, erau la vârsta la care se putea
interveni cu succes din mai multe motive :
1. Aveau vârsta la care se terminase definitivarea structurilor neuronale şi
capacitatea funcţională ajunsese la apogeu. În jurul vârstei de 20, 25 ani se termină
procesul de mielinizare al fibrelor nervoase şi maturizarea funcţională cerebrală.
Intervenţia în această perioadă, printr-un proces de psihoinducţie negativă, duce la
rezultate stabile, de lungă durată şi dacă studenţii, odată clonaţi ideologic, sunt
ţinuţi sub control permanent şi după eliberare, aşa de altfel cum s-a şi procedat, ei
pot rămâne în slujba Securităţii tot restul vieţii.

88
 2. Studenţii erau tineri, nu aveau încă o inserţie socio-profesională bine
definită si nici un echipament ideo-afectiv maturizat pe deplin pentru a asigura
procesualitatea optimă de asimilare şi acomodare adaptativă psihologică şi socială,
încât intervenţia venea la un timp proprice pentru a imprima un nou curs evoluţiei
acestor tineri.
3. Weltanschauung-ul acestor tineri era mai mult sau mai puţin restrâns
datorită lipsei de experienţă de viaţă şi mai ales, era făurit oarecum artificial, din
lecturi, din vise, dintr-o imaginaţie prodigioasă la această vârstă şi nu din realitatea
vieţii. Tinerii influenţaţi de modele, îşi clădeau, pe baza acestora, o lume a lor,
aspiraţiile lor îi transformau în còpii fidele ale acestora. Ori tocmai în acest punct
nevralgic au intervenit brutal experimentatorii. Modelele au fost puse la stâlpul
infamiei, despuiate de aura conferită de poziţia lor socială, dar şi de atributele lor
umane şi s-a reuşit astfel ca din modele să devină antimodele. Weltanschauung-ul
colegilor şi al multor prieteni s-a întors pe dos, căpătând alt contur trasat cu grijă de
manipulatorii din umbră.
4. Sistemul de motivaţii încă fragil, în curs de închegare la această vârstă
poate fi uşor decodat şi dereglat, tinerii neavând nici experienţa şi nici timpul
necesar de verificare a validităţii lor. Dacă trebuinţele vitale îl însoţesc toată viaţa
şi dacă în perioada copilăriei sunt esenţiale pentru dezvoltare şi singurele, de altfel,
dominante, cu timpul, o dată cu dezvoltarea sistemului nervos, cu experienţa de
viaţă şi cu dezvoltarea inteligenţei, apar şi alte trebuinţe, cele de integrare socială,
nevoia de comunicare, de colaborare şi într-ajutorare, nevoia de afirmare, de a fi
competent, de a şti cât mai mult şi, tot la această vârstă se impun nevoile cu
tematică normativă, de integrare în societate, de respectare a normelor şi regulilor
sociale, respectul semenilor, toate aceste nevoi sunt în curs de formare şi de
consolidare. Ansamblul de motive determină modul de reacţie al omului,
declanşează, orientează şi modifică conduita. Motivele sunt cauza principală a
comportamentului social, ori intervenţia brutală asupra mediului de viaţă, asupra
relaţiilor între oameni şi asupra sistemului cognitiv al individului, pot schimba
sensul şi rolul lor.
Orice intervenţie în această perioadă critică, când esenţial pentru tineri
era apărarea vieţii şi când nici inserţia socio-profesională, nici Weltanschauung-ul
lor nu era bine conturat şi nici motivele nu le puteau asigura supravieţuirea,
constituia un balast de care se puteau uşor debarasa. Mentalul tinerilor, în general,
se pliază perfect pe realitatea trăită şi de aceea ţin cont de opiniile celor din jur, cu
atât mai mult, cu cât viaţa lor depinde de bunul plac al grupului în care sunt
obligaţi să trăiască.
Molima din Piteşti s-a răspândit şi în afara închisorilor şi întreaga generaţie
'48 a fost contaminată de acest morb înspăimântător, cu numele de cod:
transformarea omului în contrariul său. Mulţi dintre colegii noştri rămaşi în
libertate au acceptat compromisul şi tăcuţi, docili şi indiferenţi la marasmul din
jurul lor, au fost luaţi de val şi purtaţi în neştire şi înregimentaţi în tot felul de
activităţi colaterale, au contribuit la îngroşarea masei amorfe de inşi fără opinii,

89
devenind tovarăşi de drum, mergând alături de putere, mândri că nu-i aparţin dar
mulţumindu-i că-i ocroteşte, împotriva cui oare?
Generaţia '48 a fost sacrificată. Păstrez cu sfinţenie mărturia unui coleg
care, rămas în libertate, cu o seninătate dezarmantă, mi-a mărturisit într-o clipă de
răvăşire pe care o traversa atunci, următoarele:”Dragul meu, de tine a fost bine, te-
au arestat, te-au închis şi ţinut departe de toate frământările ce au urmat şi de care
noi, cei rămaşi în libertate, am avut parte. Noi am fost chinuiţi, umiliţi, batjocoriţi
şi ocupaţi tot timpul cu şedinţe peste şedinţe, la orice oră din zi şi din noapte,
antrenaţi în tot felul de munci ce nu ţineau de profesia noastră şi, totodată,
îndemnaţi să ne luăm tot felul de angajamente, şi câte ne-am mai luat!. Eram
obligaţi să ne facem autocritica şi să criticăm pe cei din jurul nostru şi cu cât
acestea erau mai denigratoare şi acuzatoare, cu atât erai mai apreciat. Ajunsesem să
nu mai avem încredere în nimeni şi nici chiar în noi înşine. Ne suspectam unii pe
alţii, ne turnam unii pe alţii şi eram în stare să ne sfâşiem între noi dacă ni s-ar fi
cerut. Am fost obligaţi să ne prosternăm în faţa unor neisprăviţi, inculţi şi răi pe
măsura prostiei lor şi, pe deasupra, a trebuit să-i vrednicim cu omagiile noastre. Să
le mulţumim pentru îndrumările date şi să-i aplaudăm ori de câte ori deschideau
gura şi spuneau numai prostii. Ce ştii tu cât a trebuit să ne prostituăm şi cât am
suferit noi! I-am adulat, i-am sărutat peste tot, i-am lins şi în fund, de toate am
făcut pentru că am fost nevoiţi să facem de toate. Mergeam în patru labe behăind
lozinci în care nu credeam, dar la capătul drumului era osul pe care toţi îl râvneam
şi cu cât ne apropiam de el, cu atât era ridicat mai sus, iar noi eram obligaţi să ne
adâncim şi mai mult în mocirlă. Da, am făcut de toate şi cu ce ne-am ales, că doar
tot medic sunt şi eu ca şi tine care, vorba ceea, ai fost duşman al regimului, adică şi
al meu, şi să ştii că şi eu şi noi toţi am aplaudat atunci când te-au ridicat din
mijlocul nostru ...”. Mărturie zguduitoare care mă opreşte de la orice comentariu.
Îţi mulţumesc bunul meu coleg pentru încredere. Şi tu şi voi toţi aţi
fost în aceeaşi închisoare ca şi mine, doar făr' de zăbrele şi sârmă ghimpată şi
aţi fost supuşi aceluiaşi proces de destructurare psihică şi remodelare conform
unui plan alcătuit în mod ştiinţific, dar rău intenţionat, ce a urmărit
anihilarea a tot ce este cuget românesc. Va trebui să treacă, cel puţin tot pe
atât timp cât am trăit sub o sclavie ideologică, pentru a reveni la normalitate.

90
 RĂDĂCINILE ASCUNSE ALE TORTURILOR
APLICATE ÎN “EXPERIMENTUL PITEŞTI”
Aristide IONESCU, Piteşti,
fost deţinut politic trecut prin reeducări

Î n cartea domnului profesor universitar Gheorghe Boldur Lăţescu şi

Filip- Lucian Iorga, intitulată: “Genocidul comunist în România” vol.
IV, aparută la Editura Albatros, 2003, este tratat şi “Experimentul
Piteşti, reeducarea prin tortură”.
Fac precizarea că împreună cu domnul Boldur Lăţescu, am fost judecaţi şi
condamnaţi în anul 1949, ca facând parte din lotul de “Luptători anticomunişti din
munţii Arnota, judeţul Vâlcea”. Deţinuţi politici fiind, în perioade diferite, am
trecut prin toate etapele ”reeducării prin tortură”. Reeducarea a fost asigurată de
către ”echipa” condusă chiar de către Eugen Ţurcanu, deţinut politic instruit direct
de către adjunctul Securităţii române, generalul Nicolski.
Din fişa personală a lui Nicolski, rezultă că: acesta la 23 august 1944 era
încarcerat la închisoarea Aiud, unde executa o condamnare de 25 de ani, pentru
activitate de spionaj pe teritoriul României, ca agent NKVD, activitate de spionaj
efectuată în perioada anilor 1941-1942 în favoarea Uniunii Sovietice cu care
România se afla în stare de război, pentru eliberarea provinciilor româneşti,
Basarabia şi Bucovina. Aceste provincii au fost ocupate de URSS în 1940, urmare
a pactului Ribbentrop-Molotov, semnat în 1939.
Mai rezultă din fişa lui Nicolski că acesta se născuse pe 2 iunie 1914 şi era
de cetăţenie şi origine rusă. După intrarea Armatei Roşii pe teritoriul României,
urmare a armistiţiului din august 1944, spionul Nicolski este eliberat şi o dată cu
înfiinţarea Securităţii, este înaintat la gradul de general şi numit ministru adjunct al
acesteia. El este executantul unui diabolic plan de reeducare prin tortură a
tineretului român, care se opunea procesului de bolşevizare a ţării, experiment
aplicat pentru prima oară la închisoarea din Piteşti.
Prin acest ”experiment”au trecut începînd cu 6 decembrie 1949 până în
vara anului 1952, peste 5000de tineri deţinuţi politici. “Experimentul”a fost extins
şi în închisorile Gherla, Tg. Ocna, Ocnele Mari precum şi în brigăzile 13 şi 14 din
coloniile de exterminare prin muncă de la Canalul Dunare-Marea Neagră.
Din miile de deţinuţi politici trecuţi prin diabolicul ”experiment”, în
publicaţia”Memorialul Ororii, reeducarea prin tortură” apărută la Editura Vremea,
1995, Securitatea recunoaşte că numai 30 de tineri, deţinuţi politici au murit în
torturi şi că 780 au rămas cu infirmităţi fizice şi traume psihice pentru tot restul
vieţii.În realitate ei sunt de 2-3 ori mai mulţi, dar Serviciul Român de Informaţii,

91
nu a pus şi nu pune la dispoziţia C.N.S.A.S-ului toate dosarele care au aparţinut
fostei Securităţi.
Fundaţia Culturală Memoria, filiala din judeţul Argeş, deţine documente
care atestă uciderea prin tortură a 64 deţinuţi politici, ucişi în torturi şi ale căror
nume sunt înscrise pe monumentul ridicat în memoria lor în faţa închisorii din
Piteşti. De asemenea în lucrările prezentate de foştii deţinuţi politici la cele 3
Simpozioane Internaţionale, cu tema ”Experimentul Piteşti-Reeducarea prin
tortură” din 6-8 decembrie 2001, 4-6 octombrie 2002 şi 26-28 septembrie 2003, au
fost evidenţiate o parte din ororile ”experimentului amintit” pe care marele scriitor
Soljeniţîn l-a numit ”Cea mai oribilă crimă a contemporaneităţii”.
Se impune, asadar o analiză globală a fenomenului, pentru a fi cunoscut în
toată oroarea lui, în scopul evitării repetarii lui atât în România cât şi în lume.

1. Studierea rădacinilor terorii aplicate celor care s-au opus comunismului,

este făcută de autorul carţii ”Genocidul comunist în România” şi începe cu
Manifestul Partidului Comunist, elaborat de Marx si Engels şi publicat în 1848 la
Londra. Se evidenţiază că acesta, deschide drumul unui lung sir de scrieri, care de-
a lungul deceniilor care au urmat, au propăvăduit lupta proletariatului împotriva
burgheziei, ca ”motor al evoluţiei societăţii umane”, facând cunoscut principiul: ”de
la fiecare după capacitate, fiecaruia după nevoi”, care aplicat în practică, s-a
transformat în:”de la fiecare după capacitate (limitată după criterii politice) la
fiecăruia după nevoi (stabilite de către tătucul Stalin)”. În manifest se spune că
“pentru a smulge burgheziei, pas cu pas, întregul capital, se vor folosi metode
despotice”. Îndemnul la violenţă este fară echivoc şi el devine o constantă a
majorităţii lucrărilor ”clasicilor marxişti”. În 1878, Engels se declara un adept al
metodelor dure, sângeroase, singurele care în viziunea sa, puteau asigura trecerea la
comunism şi deci spre progresul omenirii. Lenin, Stalin, Mao şi alţi lideri comunişti
ai secolului XX, vor prelua şi aplica ”ideea necesităţii folosirii metodelor violente” în
desfăşurarea revoluţiilor socialiste. Activitatea căpeteniilor comunismului mondial, a
trecut de la teorie la practică, în timpul şi după sângeroasa revoluţie bolşevică din
1917, sfârşitul celui de al doilea război mondial consacrând răspândirea ideologiei şi
regimurilor comuniste la nivel mondial.

2. Practica partidelor comuniste poate fi rezumată astfel: încrâncenarea

urii şi conflictelor între oameni, categorii sociale, naţiuni, creşterea dezordinei
sociale şi a sărăciei, proliferarea regimurilor dictatoriale, răspândirea
genocidului etc.

“Moartea unui om este o tragedie, moartea unui milion de oameni este o

cifră statistică”. Acest aforism, atribuit lui Stalin, rezuma fără greş “filozofia
cinică” a comunismului. Se cunosc, dar nu se vorbeşte şi nici nu se scrie îndeajuns,
ce înspăimântătoare asasinate au comis regimurile comuniste din Uniunea
Sovietică, din tările est-europene, China, Coreea de Nord, Vietnam, Cambodgia,
Cuba, ţări din Africa etc. Numărul celor ucişi în numele “concepţiei Marxist-

92
leniniste despre lume şi societate” nu se va cunoaşte probabil niciodată cu
exactitate, iar estimările “prudente” indică aproximativ 150 de milioane de victime
între 1917 şi 1989 ( vezi Cartea Neagră a Comunismului, Stephane Courtois,
Editura Humanitas, Bucureşti, 1999).
în concluzie violenţa fizică în formele ei cele mai sângeroase dar şi
violenţa psihică, în formele ei cele mai variate (reducarea prin tortură aplicată în
cadrul “experimentului Piteşti”, de exemplu) au constituit trăsăturile definitorii ale
ideologiei şi regimurilor politice comuniste. Principiile şi baza ideologică a
regimului comunist din România, poate fi considerată ca fiind una din rădăcinile
“Experimentului Piteşti”.

3. Dialectica marxistă –“dubla gândire”: ambiţia de a

fundamenta”stiinţific” doctrina lor violentă şi distructivă i-a determinat pe
teoreticienii marxişti să împrumute idei din concepţia materialistă a filosofului
antic, Heraclit din Efes, supranumit “obscurul”, din dialectica idealistă a lui Hegel,
precum şi alti filosofi şi economişti ai secolelor XVI-XIX. Efectuând un
“Maximum compositum” marxiştii au scos pe piaţă discipline noi, cu nume
pompoase ca: ”materialismul dialectic”, ”materialismul istoric”, ”economia politică
marxistă” etc.
Lipsa de consistenţă a acestor discipline a fost pusă în evidenţă prin
dezastrul economic, politic, social şi moral al încercărilor de a le aplica practic.
Ideologia marxistă are o structură conceptuală, caracterizată prin
neacceptarea principiilor fundamentale ale logicii clasice aristotelice şi anume,
”Principiul terţului exclus”. Logica aristotelică afirmă că, o propozitie, o teză, o
concepţie, trebuie să fie sau adevarată sau falsă, a treia posibilitate fiind exclusă
( Terţium non datur ).
“Logica” dialectica nu recunoaşte acest principiu, ceea ce deschide drum
confuziei şi arbitrariului în discursul politic.
Marele scriitor englez, George Orwell, în celebrul său roman, “1984”,
apărut în 1949, descrie fenomenul ”dublei gândiri” ca fiind comportamentul
comuniştilor şi exemplifică citând lozincile lor: “războiul este pacea”, “ignoranţa
este forţa”, “libertatea este sclavie”, care sunt definitorii pentru “gândirea “
comunistă.
“Dubla gândire” a fost trasată ca sarcină şi impusă de căpeteniile
Securităţii implicate în organizarea “Evenimentului Piteşti”, deţinuţilor politici
trecuţi prin “reeducarea prin tortură”. Prin aplicarea unor torturi fizice şi
psihologice de către colegii de detenţie, cărora li s-a promis eliberarea şi încadrarea
cu grade superioare în Securitate dar şi cu sprijinul administraţiei închisorilor şi al
ofiţerilor de Securitate din închisori-această formă de dublă gândire, i-a cuprins ca
o psihoză colectivă, pe torţionarii recrutaţi dintre funcţionarii penitenciarelor, pe
deţinuţii politici “reeducaţi” şi chiar şi pe victimele torturilor, chiar dacă acestea
erau aplicate în continuu, săptămâni şi chiar luni de zile.

93
 4. Ura faţă de valorile creştine: “teoreticienii” comunismului au fost de la
bun început duşmani ai religiei, în general şi ai creştinismului în special.
Clasificând drept “opium pentru popor” credinţele religioase, ei au încercat să
fundamenteze filozofic concepţia lor ateistă. În acest scop Lenin publica
“Materialism şi empiriocritism”, în care se străduieşte să demonstreze inconsistenţa
concepţiilor religioase şi să arate că totul în univers este numai materie. Lecturând
“opera” putem constata că este plină de sofisme, contradicţii care-ţi lasă impresia
că nici el nu crede în teoria pe care o susţine.
Comuniştii, după cucerirea puterii în Rusia şi apoi în celelalte ţări şi-au
concretizat ideologia ateistă (mai ales în Europa), printr-o politică de ură şi
represiune împotriva creştinismului, făcând sute de mii de victime.
Organizatorii “Experimentului Piteşti” au forţat victimele “reeducării” să-
şi renege credinţa strămoşească, să denigreze dogmele, morala şi obiceiurile
creştineşti şi să participe la veritabile ritualuri satanice, antireligioase. După ce erau
torturaţi, preoţii, deţinuţi politici erau obligaţi să oficieze “slujbe” după un test
scârbos şi “să împartăşească” cu fecale deţinuţii politici torturaţi. Caracterul
demenţial al acestui episod (şi nu a fost singurul de acest fel), ne arată unde poate
duce ura viscerală faţă de creştinism a comuniştilor care au conceput, organizat şi
aplicat “reeducarea” prin tortură în închisorile de la Piteşti, Gherla, Tg. Ocna,
Ocnele Mari, Canalul Dunare-Marea Neagră (brigăzile 13 si 14) etc.

5. O alta radăcină a terorii o reprezintă pricipiile lui Makarenko, susţinute

în lucrările sale:

a. reeducarea refractarilor prin muncă;

b. utilizarea violenţei pentru atingerea scopului propus.

Analizând cărţile sale, constatăm că (re)educarea şi violenţa sunt două

concepte total contrare. Astfel (re)educarea presupune acceptarea benevolă a unor
reguli de conduită şi în nici un caz impunerea acestora prin violenţă psihică sau
fizică. Utilizarea violenţei pentru obtinerea unui anumit comportament se numeşte
dresaj şi este aplicată numai asupra animalelor. Acestea sunt bătute, arse cu fierul
roşu, înfometate sau torturate pentru a executa numere ce fac deliciul spectatorilor
la circ.
Makarenko devine astfel un adept al dresajului uman, atunci când susţine
că reeducarea infractorilor se poate realiza prin muncă şi violenţă. Acesta este tipul
de pedagogie care a fost aplicată de Nicolski şi ajutoarele sale asupra deţinuţilor
politici din închisorile amintite.
Se ştie că Miciurin, marele savant biolog sovietic, susţinut de Stalin a altoit
pomi sfidând legile geneticii. Noile soiuri ineficiente au falimentat scoala rusă de
genetică.
Să fi încercat Stalin, iniţiatorul “reeducării” prin tortură, aplicând prin
Nicolski pedagogia makarenkoiană pe tinerii deţinuţi politici, să creeze o nouă
specie: omul-animal dresat, prin care să poata conduce omenirea?

94
 Dacă cele peste 1000 de pagini scrise de către studentul facultăţii de drept,
Eugen Ţurcanu instruit de Nicolski, în care a descrie în amănunt toate manifestările
celor torturati, reacţii la zecile de metode de tortură, care au provocat 64 de decese,
unele dintre torturi fiind aplicate fară întrerupere aceloraşi tineri deţinuţi politici, au
creat reflexe ale instinctului de conservare. Am vazut tineri obligaţi prin bătăi până
la leşin să se târască ore iîn şir pe burtă pe sub priciuri (scânduri montate pe capre,
pe care tinerii le foloseau ca paturi) care automat la intarea lui Ţurcanu în cameră,
se aruncau pe burtă şi se târau pe sub priciuri, fără ca acesta să le fi ordonat şi nu
se opreau decât atunci când călăul le ordona: “Opriţi mi-aţi făcut dovada că sunteţi
reeducaţi. Să mulţumiţi şefilor de aici- oamenii lui Ţurcanu-dar mai rascoliţi în
memorie sau chiar şi sub conştientul vostru dacă n-a mai rămas o acţiune dusă
împotriva comunismului pe care n-aţi demascat-o”.
În altă cameră am vazut pe alţii, care la apariţia lui Ţurcanu, mergeau
singuri şi işi băgau capul în tinetă (vasul în care se colectau urina şi excrementele),
aceasta fiind tortura la care fuseseră supuşi perioada cea mai îndelungată de timp.
La fel ca şi în celălalt caz şi aceşti deţinuţi (deveniţi animale dresate) erau opriţi de
caătre Ţurcanu cu aceleaşi “sfaturi”.
Dacă în paginile scrise de Ţurcanu au fost descrise scene asemănătoare
celor descrise mai sus şi citite de Stalin, atunci nu mai apare aberant ordinul dat de
el pentru “reeducarea” prin tortură a tinerilor deţinuţi politici din România şi
transformarea lor în oameni de tip nou.

6. De ce Stalin a dispus aplicarea “reeducării” prin tortură, numai în

România?

a. Prima explicaţie fundamentală o găsim în politica expansionistă rusă.

Conform testamentului lui Petru cel Mare, unul dintre scopurile principale ale elitei
ruseşti era înaintarea spre Balcani şi Marea Adriatică. România era asezată
geografic pe acest traseu. Tendinţa expansionistă a Rusiei a fost permanent
indiferent de forma de guvernare; astfel anexarea Basarabiei (1812-1917 ),
ocuparea de facto a Principatelor Române sub Regulamentul Organic (1829 ),
încercarea de a menţine România sub ocupaţie după încheierea războiului din
1877-1878, în ciuda contribuţiei ţării noastre la câştigarea războiului cu turcii, sub
aspect militar şi economic prin asigurarea hranei şi transportului trupelor ruseşti
către front cât şi re-anexarea Basarabiei de Nord şi a ţinutului Herţa in perioada
1940-1944, dovedesc dorinţa Rusiei de a transforma România într-o “gubernie”
rusească.
Faptul că eforturile Moscovei de a-şi atinge scopul au eşuat, a înfuriat
cumplit elita politică şi militară, ca un atac direct la statul de mare putere, cu pretenţii
de hegemonie europeană.
Furia s-a manifestat în duritatea cu care ne-au oprimat în repetate rânduri,
dar în special după încheierea celui de-al doilea război mondial. Stalin a instalat în
România, la 6 martie 1945, primul ministru adj. de externe Vişinski, primul guvern
comunist compus în majoritate din agenţi NKGB, sosiţi de la Moscova o dată cu

95
Armata Roşie: vicepreşedinte-Iosif Chişinevski (Ioşca Broitman), ministru de
externe- Ana Pauker (agent NKGB), ministru de interne- Teohari Georgescu (Burach
Tescovici), şeful Serviciului Secret al Armatei- Hein Cutman (fost ofiţer al armatei
Roşii), şeful cenzurii presei-maiorul Lewin (fost ofiţer al armatei Roşii) şi ministrul
finanţelor-Vasile Luca (Lazio Lucacz).
Acest guvern, cu complicitatea căpeteniilor PCR autohtone au instaurat în
ţara o teroare atât de cruntă şi un jaf economic pustiitor, neântâlnit în nici o altă ţară
ocupată de sovietici. Această teroare a fost amplificată de rezistenţa dârză opusă de
români împotriva bolşevizării ţării, manifestată sub forma de luptă anticomunistă a
sutelor de grupuri înarmate în mai toţi munţii României, care au acţionat după
armistiţiul din 23 august 1944 până în anii 1958-1959.
Dintre acestea, cel mai cunoscut este grupul din Nucşoara-Argeş, organizat
de către col. Arsenescu şi lct. Toma Arnăuţoiu care au acţionat din 1948-1958.
Securităţii, bine înarmată şi modern dotată, i-au trebuit 10 ani sa-l lichideze.
Putem deci afirma, fără teama de a greşi, că ideea de aplicare a “reeducării
prin tortură”, României a fost a lui Stalin şi Nicolski (adjunctul Securităţii), scutit de
proces şi beneficiarul imunităţii judecatoreşti, a aplicat-o.
7. Încetarea criminalului “Experiment-Piteşti reeducarea prin tortură”, a
inceput la 6 decembrie 1949 la închisoarea Piteşti şi extins la închisorile menţionate,
aplicat cu prioritate tinerilor, a încetat către finele anului 1952. Primul semn s-a
produs la brigăzile 13 si 14 de la Canalul Dunare-Marea Neagră când s-a aflat în
Occident despre torturile la care sunt supuşi deţinuţii politici din România, după
uciderea renumitului profesor doctor Simionescu.

a) S-a început imediat campania de distrugere a dovezilor de implicare a

conducerii superioare a PCR din România, după schema folosită de sovietici la
uciderea miilor de ofiţeri polonezi, în 1940 în pădurea Catyn din Polonia. Atunci,
Stalin care a dat ordin de executare a ofiţerilor polonezi, a susţinut că hitleriştii i-au
ucis pe ofiţerii polonezi. Germanii, în 1941, au chemat o comisie a Crucii Roşii
mondiale şi au dovedit că sârma cu care erau încătuşaţi ofiţerii polonezi cât şi
gloanţele cu care au fost împuşcaţi în ceafă au fost de provenienţă sovietică. URSS a
negat crima dovedită până la venirea lui Gorbaciov la conducerea URSS-ului.
Acesta, după 48 de ani, a recunoscut crima şi a cerut scuze poporului polonez pentru
ordinul dat de Stalin pentru împuşcarea ofiţerilor polonezi.
Stalin şi conducerea superioara a PCR au înscenat că Horia Sima ar fi dirijat
din Spania aplicarea în România a “Experimentului Piteşti reeducarea prin tortură”.
Pentru strângerea probelor le-au trebuit 2 ani (1952-1954) pentru primul proces şi 5
ani (1952-1957) pentru cel de al doilea. În septembrie 1954, primul proces s-a
judecat la Tribunalul Militar Bucureşti, unde s-a pronunţat sentinţa nr. 32 din 10
noiembrie 1954, de condamnare la moarte a 22 de deţinuţi politici, acuzaţi de
savârşirea unor “acte de teroare în grup”, acte de pregătire la crima de uneltire contra
securităţii interne a RPR, iar unii dintre ei învinuiţi şi de “înaltă trădare”.
În al doilea proces, în 1957, deţinuţii politici, un lot de 8, sunt acuzaţi a fi
şefii legionari vinovaţi de a fi conceput, organizat şi dirijat “reeducarea prin

96
tortură”, la ordinele venite din afara ţării de la Horia Sima din Spania, prin Valeriu
Neculescu (care deţinut fiind nu a trecut niciodată prin închisorile unde s-a produs
“reeducarea prin tortură”). Scopul urmărit de deţinuţii politici învinuiţi în ambele
procese, era ca prin crimele comise, prin aplicarea torturilor asupra camarazilor de
detenţie, să compromită regimul comunist din România.
Absurditatea învinuirilor, atribuite de judecători unor deţinuţi politici ţinuţi
sechestraţi în celule şi camere încuiate, supravegheaţi în permanenţă de către
personalul închisorilor (miliţieni) şi de către ofiţerii de securitate (minim 2 în
fiecare închisoare) spulbera bariera logicii elementare şi reprezintă un grad de
prostie care niciodată nu va putea fi depaşit şi merită scris în cartea recordurilor.
În instanţă, toţi acuzaţii au dovedit infantilismul acuzaţiilor cum că
deţinuţii au primit mesajele scrise cu ată albă pe o pereche de chiloţi. Toţi acuzaţii
au fost condamnaţi la muncă silnică pe viaţă.
Dintre aceştia, Valeriu Negulescu, Nicolae Patraşcu, Costache Oprişan,
Pavel Grimalski, Popescu Aristotel, Dan Dumitrescu şi Nuţi Patrăşcanu au fost
încarceraţi la Jilava, în celule special construite, închise ermetic. În aceleaşi
condiţii a fost încarcerat şi Marcel Petrişor, singurul supravieţuitor, care în cartea
sa, “Fortul 13”, Ed. Meridiane 1991, descrie regimul de exterminare la care au fost
supuşi.
b) După revoluţia din decembrie 1989, Securitatea, botezată Serviciul
Român de Informaţii, pune la dispoziţia Ed. Vremea, în 1995, dosarul primului
proces, bine triat şi profesionist măsluit şi se publică cartea “Memorialul Ororii,
documente ale procesului reeducării din închisorile comuniste”. Autorii lucrării, în
cuvântul înainte, fac precizarea: ”lipsa unor documente care, în mod firesc ar fi
trebuit să existe în dosarul procesului (declaraţiile martorilor la proces, ultimul
cuvânt al acuzaţilor), se datorează fie absenţei lor din dosar, fie condiţiilor de stres în
care au avut loc selectarea materialelor de arhivă”.
O astfel de lucrare, cu piesele principale lipsă, într-un dosar în care sunt
condamnaţi la moarte 22 de deţinuţi politici, din care 16 executaţi la 17 decembrie
1954, deşi conţine 924 pagini nu poate justifica legalitatea sentinţei nr. 32/1954,
pronunţată de Tribunalul Militar Bucureşti, preşedinte fiind maior Petrescu
Alexandru.
Lecturarea carţii amintite este o dovadă a încercării de atribuire a
“Experimentului Piteşti reeducarea prin tortură” ca fiind opera unor deţinuţi politici
şi nu un experiment criminal, dictat de Stalin pentru a fi aplicat în România,
obligând conducerea superioară a PCR de a-l pune în practică prin Securitate, al
cărui ministru adjunct era agentul Moscovei, NKVG-istul Nicolski.
Istoricul englez, Dennis Deletant, în lucrarea “Securitatea şi dizidenţa în
România”, Ed. Humanitas 1998, la pag.59 arata: ”Ana Pauker, implicată direct prin
generalul Nicolski, în “Experimentul-Fenomenul Piteşti”, datorită amiciţiei cu
Stalin şi Molotov a fost scutită de proces şi a beneficiat de imunitate judecatorească
ca şi Nicolski, graţie filierei NKGB”.
După 5 ani de la sistarea acţiunii “Experimentul Piteşti”, în care între timp
o parte dintre aceia care au trecut prin criminalul experiment, au executat pedepsele

97
şi au fost puşi în libertate, s-au aflat în Occident, amănunte despre crimele şi
barbariile comise asupra deţinuţilor politici din România, radiourile Europa Liberă
şi Vocea Americii comentând absurditatea şi nelegalitatea sentinţelor de
condamnare la moarte, subliniindu-se imposibilitatea unei astfel de acţiuni facută
de deţinuţii politici, fără ştirea Securităţii şi a conducerii închisorilor. În primăvara
anului 1957 se pune în scenă un al treilea proces, unui numar de 3 ofiţeri de
securitate care răspundeau de închisorile unde s-a aplicat experimentul Piteşti,
directorul închisorii de la Piteşti, Dumitrescu Alexandru şi medicul închisorii
Gherla, Bărbosu Viorel. Primii patru, învinuiţi de crima de favorizare a actelor de
teroare sunt condamnaţi la 8, 7, 7 şi 6 ani de muncă silnică iar medicul Bărbosu
Viorel este condamnat la 5 ani temniţă grea, prin sentinţa nr. 101 din 16 aprilie
1957.
La scurt timp, ofiţerii de Securitate şi directorul închisorii Piteşti au fost
graţiaţi iar medicul Bărbosu Viorel, pe care l-am cunoscut şi ştiu că se purta
omeneşte cu deţinuţii politici, este singurul care a executat pedeapsa dată.
Dacă pentru împuşcarea ofiţerilor polonezi (10-12000) la Catyn, i-a trebuit
URSS-ului 48 de ani să recunoască crima, câti ani vor fi necesari Federaţiei Ruse
să recunoască ordinul dat de Stalin de a se aplica tineretului român “Experimentul
reeducarea prin tortură”???

BIBLIOGRAFIE:
1. Gheorghe Boldur-Lăţescu, “GENOCIDUL COMUNIST ÎN ROMÂNIA”,
ED.ALBATROS BUC. 2003 (pag.158)
2. Dennis Deletant, “SECURITATEA ŞI DIZIDENŢA ÎN ROMÂNIA”,
ED.HUMANITAS /1995 (pag.59)
3. Stephane Courtois, ED HUMANITAS /1999
4. Traian Romanescu –I.S.B.N.973-97800-1-6 Bucureşti –1997 (pag. 95-97)

98
 JILAVA 1950
Traian POPESCU, Bucureşti,
fost deţinut politic trecut prin reeducări,

S untem în luna aprilie. Eram la camera nr.6 “REDUIT”din prima

săptămână a lunii ianuarie. Pentru înţelegerea acestui episod, este
necesară o scurtă prezentare a Secţiei “ Reduit” din Jilava. Acest loc
de detenţie avea o caracteristică mai aparte atât prin construcţie cât şi prin
destinaţie. Jilava face parte dintr-o centură de fortificaţii construite de regele Carol
I în jurul Bucureştiului, dar care a devenit foarte repede inoperantă, fiind depăşită
de tehnica militară. Aceste forturi erau construcţii făcute la nivelul solului, mai
greu de reperat, oferind în acelaşi timp câmp de vizibilitate apărătorilor. Jilava
poarta nr.13 în acest lanţ “Reduitul” sau Reduita”, constituia punctul forte al
apărătorilor, din care se mai păstra urmele afetului de tun de “mare calibru”.
Construcţia se mai găseşte şi astăzi.
Reduitul are formă circulară, având în stânga şi dreapta intrării câte 6
camere simetrice, din care cele cu numerele de la 1 la 4 şi de la 9 la 12 având circa
4,5/4,5 m, au trecere din una în alta, iar cele numerotate 5,6,7,8, individuale, au o
lungime de circa 13 m şi lăţime de circa 5 m. Înalţimea la mijloc este de circa 3 m
având plafonul în formă de boltă. Pe jos ciment, “Mobila interioară” priciuri
suprapuse confecţionate din scândură şi acoperite cu rogojini din papură.
Camerele 5-8, constituiau secţia “Trecători” şi adăposteau pe cei care
treceau spre alte închisori fiind aici din diferite motive şi anume: proaspăt
condamnaţi sau aduşi pentru anchete suplimentare urmând a fi expediaţi spre
închisoarea de unde veniseră.
Episodul pe care-l voi relata se petrece la camera 6. La intrare în cameră în
dreapta se află tinetele sau “tunurile”, hârdaie metalice pentru nevoile zilnice, de
dimensiuni foarte mari având capacitate de 200 l , neputând fi cărate decât de 4
oameni. În aceeaşi zonă se află şi un hârdău cu apă.
Încă de la intrarea în închisoare, te izbea atmosfera dură pe care o constatai
chiar de la luarea în primire a gardienilor, prin acel “mişcă bă”. Fusese instalat la
conducerea închisorii vestitul “MOROMETE”, se pare turc de origine. Un bărbat
înăltuţ, având o faţă brăzdată ca un ogor proaspăt arat, cu trăsături austere,
diagonată de riduri, în jurul vârstei de 45 ani. Vorbea bâlbâit şi purta şapca puţin pe
o parte şi pe spate, ochi fioroşi.
Era deajuns să-i asculţi o frază, ca să fi “furnicat” pe spate. Bâlbâiala de la
începutul frazei îţi da impresia opintelii omului care încearcă să urnească din loc o
căruţă încărcată, apoi o dată cu “pornirea” declanşându-se prin rostogolire parcă

99
înjurăturile şi ameninţările, ele constituind singurul “bagaj” verbal de comunicare;
“Bă, bă,, ba-an-di-tu-u-u-le să ştii că a-a-a-aici e dis-dis-dis-ci-pli-nă, ca dacănu
înţelegi de vorbă avem mijloace de lămurire. Ba-a-ban-di-ţii nu e oameni, ba-ba-
ba-ga-ga-v-aşi în mamele voastre de duşmani, ai po-po-po-rului”. Moromet avea
lângă el un executant pe masură, plutonierul Ivănică, mai târziu locotenent, ţigan se
pare din Jilava, mic de stat circa 1,60 m, uscăţiv o frijitură de om, cu faţa suptă şi
puţin încovoiat de la omoplaţi. Îşi întrecea stăpânul în cruzime, pentru că odată
ajuns în faţa lui din te miri ce pricină, nu scăpai nelovit. “Garnitura” de gardieni era
în anasmblu docilă dar mai puţin crudă decât şefii.
Trebuie să amintesc că râvna administraţiei se constata încă de la
încarcerare. În camerele 1-4 si 9-12 au stat până la 90 de deţinuţi, în fiecare, iar în
camerele 5-8, până la 240 de deţinuţi.
În camera 6 am stat din martie 1950 până în vara lui 1951. În camera cea
mai “prosperă”în evenimente, şi poate caracteriza Jilava din acea perioadă.
Prin luna martie-aprilie eram cam 240 în cameră. Printre noi şi trei bărbaţi
condamnaţi pentru spionaj trecere fruduloasa de frontieră. În acest timp suntem
scoşi pe rând cei mai tineri în curtea “Reduitului” care era tot circulară având cam
7-8 m lăţime şi aici gangul care mărginea cealaltă latură.
Acest gang lat cam de un metru, avea din loc în loc nişte creneluri spre
interiorul curţii, destinate probabil iniţial pentru a se lupta împotriva celor care ar fi
năvălit în Redută. Acest gang avea acum o altă destinaţie, depozit de ceapă, cartofi
şi morcovi, care trebuiau sortate. Pentru a nu se călca pe ele se lăsa o potecuţă pe
margine cam de 20-30 cm, marcată prin nişte dulapi de scândură aşezaţi pe cant.
Descrierea aceasta a fost necesară pentru ceea ce va urma.
În curtea “Reduitului” se săpase o groapă foarte mare pentru scoaterea de
nisip necesar unei construcţii în afara fortului, care se depozita lipit de peretele
gangului. Datorită numărului mare de “locatari”, ajunsesem circa 245, dimineaţa la
orele 4 erau scoase “tunurile” pentru a fi vărsate.
La scoaterea “tunurilor”, se înghesuiau mulţi în jurul lor pentru a profita de
puţin aer în plus. Era cred începutul lui mai, se încălzise, gramada de nisip se
micşora văzând cu ochii, fiind cărat în afară.
La scurt timp după întoarcerea în cameră, se aud focuri de armă şi mare
zarvă în exterior. Majoritatea dormeam sau dormitam. Se trage zavorul de la uşă,
este chemat şeful de cameră şi întrebat “câţi deţinuţi are”. Se cere să-i numere,
lucru care este aproape imposibil, deoarece trebuia întâi să se ridice cei care dorm
pe ciment, apoi să iasă cei de sub priciuri, şi să se”alinieze” şi aceia care îşi luaseră
locul pe tinete, sau care moţăiau pe marginea priciului. În mod normal
numărătoarea se făcea scoţând aproape jumatate din cameră pe coridor. Se ordonă
ieşirea afară, unde ne aşteptau două cordoane de gardieni cu ciomege, înşiraţi până
în curte. Nu exista să scapi neciomăgit zdravăn în această trecere. O mică scăpare
era imediat la ieşirea din cameră, unde locul fiind strâmt, ei nu aveau timp să-şi
ridice ciomegele pentru că se puteau lovi unii pe alţii. După câteva numărători,
când se lamuriseră, căutând pe sub priciuri, au ordonat ieşirea în pas alergător
nedându-şi seama că astfel scăpam mai uşor de blestemata lor furie.

100
 “Furcile caudine”pot rămâne o placută legendă pe lângă această
demonstraţie. Ce se întâmplase? Doi sârbi au scos din ajun doi dulapi de la
zarzavat, pe care i-au pus în gura unui crenel, determinaţi de faptul că scădea
grămada de nisip. Odată cu ieşirea hârdaielor(tunurilor), ei s-au ascuns după nisip,
au scos dulapii, i-au pus pe acesta făcând din ei un fel de scară şi au escaladat
peretele. Unul a fost văzut de sentinelă, somat şi prins. Celălalt a reuşit să fugă .
Lângă uşa camerei, pironit, cu privirea în gol, consternat neputând scoate o vorbă,
şedea gardianul de noapte Fătu, un ţigan cam de 40-45 de ani. Era micuţ de statură,
avea faţă prelungită cu riduri lungi asemenea unor tatuaje. Niciodată nu l-am auzit
nici măcar înjurând, nicicum să bată, era de mare bunavoinţă. Chiar acum când era
principalul “învinuit” nici măcar nu a ridicat mâna. Cand era el de noapte, prezenţa
lui însemna o mare binefacere pentru că nu-i zorea pe cei ce ieşeau cu tineta
lasându-i să mai “tragă o gură de aer”. Mai avea un frate sau văr mai tânar care se
purta şi el mai omenos. Aceşti oameni din păcate cam puţini, sunt cei care
demonstrează că “se putea şi altfel”.
În vară datorită unei infecţii, mi-sa umflat palma stângă ca un pepenaş. I-
am arătat lui Fătu şi ochii lui mici ca două mărgeluţe, s-au făcut mari şi mi-a spus
să aştept. A venit după un timp cu coajă de ceapă în care topise ceară. M am
bandajat cu o bucată de patură destul de murdară, batiste nemaiavând de mult şi
nici fâşii din poala cămăşii. Cum apăsam la încheietura palmei puroiul ieşea din
zona dintre “arătător şi mijlociu”. Fătu a avut grijă ca în două zile să-mi aducă
“medicamentul “ vindecător, pe care de altfel şi eu îl ştiam de la mama. Daca i-aş
găsi urmaşii, le-aş strânge mâna şi i-aş îmbrăţişa, pentru că el desigur nu mai
trăieşte.
Dar calvarul din această cameră, abia acum începe. Se dispune suspendarea
plimbării şi interzicerea de a servi masa cu uşa deschisă aşa cum se făcea până
acum. Luarea mesei a devenit unul din cele mai mari suplicii pentru că cele două
hârdaie introduse în cameră erau ca două cuptoare, aceasta devenind o baie de
abur. Fiind unul din cei mai vechi în cameră, reuşisem privilegiul de a sta pe priciul
de sus aproape de fereastră care avea cam 1/0,80 m. Constatându-se că totuşi
condiţiile mai pot fi “îmbunătăţite” s-a făcut în jurul ferestrei, în exterior, o cuşcă
de scânduri, care înlătura şi bruma de curent ce se mai putea face, între ea şi uşă. Se
şedea numai în chiloţi, totuşi mai era nevoie să speli câte ceva şi aceasta se făcea în
gamela de mâncare. Transpiraţia curgând şiroaie se îmbiba în rogojinile care nu se
mai puteau usca.
La priciul de jos spre uşă, existau şi 3-4 saltele cu pac care musteau de
năduşeală. Toate acestea inclusiv corpurile noastre, emanau tot felul de “miasme”
pe care noi aproape că nu le mai simţeam. Pardoseala de beton se acoperise cu un
mâl clisos, care pentru unii devenise un mod salvator de a se lungi pe el pentru a se
răcori. Întrucât transpiraţia nu se mai oprea, a trebuit să recurgem la un alt mijloc
de a o elimina, ştergându-ne cu bucăţi de cârpă pe care apoi le storceam în gamele,
pentru ca tot cu ele să spălăm ce aveam de spălat, întrucât se introdusese o restricţie
de apă. Spaţiul de respirat era mult sub o jumătate de metru cub de persoană,
deoarece camera goală avea cam 170-180 mc. Aerul acesta era o duhoare acră şi

101
rău mirositoare care începuse să atace atât căile respiratorii cât şi ochii. Au început
să apară conjunctivitele, iar sărătura transpiraţiei atacase mucoasa nazală, în timp
ce în gură îşi făcuse apariţia aftele întocmai ca la “febra aftoasă”.
Trecuse mai bine de o lună de zile şi nu se întrevedea nici o ameliorare.
Plecările din cameră, nu depăşeau venirile, astfel numărul rămânea constant.
Începuseră să apară dureri de cap şi ameţeli în special la vârstnici.
Dar acest calvar nu atinsese apogeul . Datorită transpiraţiei pe corp şi-au
făcut apariţia mici bubuliţe, cât gămălia unui ac. Acestea apăreau pe părţile laterale
ale corpului şi pe omoplaţi. După ce se spărgeau le luau locul lânga ele altele, astfel
încât în câteva zile se uneau şi formau o plagă. Aceasta se mărea din ce în ce
ajungând la dimensiunile unei palme. La toţi care au avut parte de ele, erau de
aceeaşi mărime şi aspect. Ca formă ovale, uşor rozalii, carne vie acoperită cu o
gelatină, care datorită transpiraţiei mustea mereu. Interesant faptul că nu erau prea
dureroase. Usturau uşor, suportabil, dar erau disgraţioase pentru cei din jur
deoarece cel ce le avea nu le putea vedea . Aceste plagi nu puteau fi “spălate” sau
“curăţate”(dacă se poate spune aşa ceva), decât tot cu transpiraţie strânsă în
gamele, care deşi le irita, a reuşit totuşi culmea, să le şi stopeze. Au mai fost şterse
chiar şi cu urină.
Trecuse luna iunie şi intrasem în iulie. Sosise în cameră “vestitul”
magistrat şi fost comandant de inchisoare la Suceava MĂNARU. Acesta anchetase
nişte comunişti fapt pentru care acum plătea, dar el avea pe suflet alţii cărora le
fusese adevărat călău în timpul guvernării “antonesciene” când instaurase un mod
de pedepsire aparte pentru legionari. Îi băga în closete de tip turcesc atârnându-i de
rezervorul de apă cu capul în jos, apoi trăgea apa. Acum era extrem de slăbit, venea
de la spitalul Văcăreşti unde se întâlnise nu ştiu prin ce împrejurări, cu deţinuţi de
drept comun care îl cunoscuseră sau auziseră de el şi care l-au terorizat, încât era
foarte timorat. Căuta să stea în preajma legionarilor ştiind, spunea el, că nu se vor
răzbuna şi-l vor ocroti. Dormea pe jos unde era mai comod, iar preotul Limberea,
legionar, spre ironia soartei se ruga pentru el. L-am luat la picioarele mele, m-am
instalat pe marginea priciului şi am început să îi fac vânt cu cămaşa. Îşi revenea,
apoi iar cădea într-o letargie, fiind nevoie să îl hrănesc cu lingura.
De o săpatămână apăruse în cameră o altă calamitate, diareea. Aceasta i-a
dus pe unii la paroxism, în pragul nebuniei, ne mai putând mânca şi vomitând din
cauza mirosului pestilenţial din cameră. Trecuseră câteva zile şi eram istovit.
Continuând să-i fac vânt lui Mănaru, într-o noapte eram pe punctul de a leşina. Era
miezul nopţii, sau mai mult, nu ştiu. Un deţinut era târât spre uşă să respire pe sub
ea pentru că leşinase. M-am trezit deodată în ţipete. Cineva a strigat “holeră”.
Strigătul disperat a fost preluat din om în om şi a ajuns ca un vuiet la fereastră,
unde se striga “au murit doi oameni, în cameră e holeră, oamenii fac într-una pe
ei!!!”. A venit un gardian care ne-a dat o gamelă cu apă, apoi încă una şi încă una
pe fereastră că nu avea voie să deschidă uşa. A sosit ofiţerul de serviciu, care a spus
că va raporta. Mijea de ziuă, Mănaru fusese şi el târât de părintele Limberea, mai
spre uşă, fapt care de altfel l-a şi salvat. Era cred 5 dimineaţa. S-a deschis uşa,
ordonându-se ieşirea. Ai fi crezut ca ne vom călca în picioare, cautând fiecare să

102
ajungă primul la aerul salvator. Dar nici unii nu mai eram în stare. Ne-am ridicat
anevoie sprijinindu-ne unii pe alţii, ajutându-i pe cei leşinaţi şi total vlăguiţi şi
purtând pe braţe pe cel ce îşi dăduse duhul. Eram o masă de schelete cu ochii
holbaţi, din care nu mai licărea decât un strop de viaţă.. Priviri pierdute, resemnate
aşteptându-şi obştescul sfârşit, târându-ne sub privirile şi ele oarecum speriate ale
gardienilor, care abia acum realizau dezastrul uman ce-l aveau sub ochii lor. Ne
strângeam unii într-alţii ca şi cum am fi dorit să ne dăm obştescul sfârşit împreună.
Deşi pentru noi pericolul trecuse, acum eram dincolo de marginile
credibilului uman şi orice s-ar fi întâmplat cu noi, nu putea depăşi coşmarul trăit
timp de două luni şi jumătate. Ajunşi în curte privirile noastre erau estompate, de o
nebuloasă, de ceva nou, nu mai vedeam cu claritate. Totul era învăluit într-o
cămaşă de abur care ieşea din trupurile noastre, în contact cu răcoarea dimineţii şi
care ne îmbrăca într-un nor de ceaţă.
În faţa noastră, şedea Moromet, privindu-şi “opera”, imperturbabil, fără
nici cea mai mică tresărire a obrazului sau a ochilor împietriţi. Dându-şi şapca pe
spate, a bâlbâit câteva cuvinte; “A-a-a-as-tăzi st-st-aţi to-aa-tă zi-i-i-ua a-a-a-fa-ră.
Faceţi curăţenie în cameră, de mâine luaţi masa în curte(deşi el a silabisit şi
ultimele cuvinte nu mi am mai permis să le mai reproduc).
Abia ajungând în cameră pentru curăţenie mi-am dat seama de proporţiile
dezastrului şi promiscuităţii în care trăisem atâta timp. Saltelele cele 3-4 erau un
vraf de bălegar, pentru că se impregnaseră cu tanspiraţie , urină şi fecale. Sudoarea
pătrunsese şi prin crăpăturile dintre scânduri, picurând pe cei de jos. Rogojinile
erau zdrenţuite, îmbibate cu transpiraţie şi devenite mocirlă. Pe jos se aluneca pe
acel mâl, ca pe gheaţă.
Toată camera era o imensă hazna şi când te gândeşti că acolo trăiseră
atâtea sute de oameni(pentru că între timp camera se mai primenise)
Întinşi pe pamânt sau pe rogojini care deşi zdrenţuite am reuşit să le uscăm
şi să le recuperăm, ne uitam nauciţi unii la alţii ca după un naufragiu.
Am fost bagaţi în camerăa odată cu asfinţitul. Am mai fost ţinuţi afară încă
două zile, apoi eram scoşi la cele două mese, prânz şi seară, astfel că ne simţeam ca
“nou născuţi‟.
Dar „bucuria”n-a durat circa două săptămâni după care am intrat în
program “normal” lăsându-ne uşa deschisă în timpul celor doua mese, de pranz şi
seară.

103
 ASPECTE PRIVIND ÎNCEPUTUL ACŢIUNII
DE “REEDUCARE” ÎN PENITENCIARUL
SUCEAVA (1948 - 1949)
Andrea DOBES, muzeograf
Muzeul Memorial Sighet

P rivitor la locul pe care îl va avea în istorie secolul XX, Tzvetan

Todorov considera că amintirea acestui secol va fi, cu siguranţă,

„
marcată pentru totdeauna de o invenţie a sa: lagărele şi închisorile de
natură politică. Ele reprezintă chintesenţa regimurilor totalitare în condiţiile în care,
teroarea în sine constituie esenţa unui regim dictatorial. Deşi, statul totalitar, fie el
comunist sau naţional-socialist, urmăreşte scopuri diverse, are întotdeauna nevoie

D
de colaborarea supuşilor săi. Prin urmare, statul începe să-i constrângă pe aceştia să
acţioneze în sensul dorit de acesta. Vor fi utilizate atât presiuni sociale cât şi
violenţele fizice, sfârşind prin a face din „această alienare a voinţelor individuale,
urmărită prin toate mijloacele un scop în sine”1. Iar lagărele şi închisorile sunt, de
fapt, punctul culminant al principiului terorii, în condiţiile în care aceste state nu
sunt decât nişte lagăre imense cu un regim mai blând.
Sistemul concentraţionar creat în România după 1947-1948 avea menirea de-
a „adăposti” pe toţi duşmanii obiectivi sau potenţiali ai regimului comunist recent
instalat la putere. În cadrul acestui sistem în perioada 1949-1952 în spaţiul
penitenciar românesc are loc un fenomen de o raritate, dar şi de o gravitate
extremă: acţiunea de „reeducare” a deţinuţilor politici prin metode de teroare.
Presiunea maximă s-a exercitat în special asupra studenţilor, în marea lor
majoritate, membri ai Mişcării Legionare, pentru ca într-o a doua fază ea să fie
extinsă şi asupra altor categorii sociale. Punctul de plecare al acţiunii îl reprezintă
penitenciarul Suceava, după care a fost experimentat mult mai violent la închisorile
din Piteşti, Gherla etc.
Pînă în 1990, în România, era interzis să se vorbească şi cu atât mai mult să
se scrie despre închisori şi deţinuţi politici. Deşi o serie de oameni ştiau că au
existat închisori politice, că cetăţenii dispăreau, ei ştiau, tot atât de bine, că cea mai
mare crimă este să se vorbească despre asemenea lucruri. Aceste secrete, general
împărtăşite, dar păstrate individual fără a fi vreodată comunicate îşi pierd - cum
remarca Hannah Arendt – „caracterul lor real şi capătă natura unui simplu

1
Tzvetan Todorov, Confruntarea cu extrema. Victime şi torţionari în secolul XX,
Bucureşti, Editura Humanitas, 1996, p. 273.

104
coşmar”2. În Occident, începând din anii „60 şi mergând până în anii „90 au apărut
mai multe cărţi3, care au încercat să descrie ceea ce s-a petrecut la Piteşti, Gherla
etc. în perioada 1949-1952. Principala lor lacună este generată de lipsa izvoarelor
documentare directe, majoritatea acestor cărţi bazându-se pe mărturisiri transmise
„de la gură la gură, de la ureche la ureche, prin închisori”4.
O dată cu schimbarea de regim din decembrie 1989, problema sistemului
concentraţionar românesc înregistrează o impresionantă bibliografie venită, în
special, dinspre memorialistică. Aceste cărţi sunt importante mai ales ca sursă de
documentare având în vedere faptul că ele reprezintă mărturii ale unor participanţi
ai proceselor descrise. Cu atât mai mult cu cât majoritatea acestor martori au o
vârstă înaintată, existând astfel posibilitatea pierderii ireversibile a unor informaţii
valoroase. Pe de altă parte, orice relatare despre închisori sau colonii de muncă
trebuie privită cu atenţie în condiţiile existenţei unui subiectivism inerent pentru că
autorul însuşi este asediat de îndoieli referitoare la propria sa sinceritate. O reflecţie
asupra ororilor îndurate nu poate genera niciodată o relatare deplină şi obiectivă
întrucât supravieţuitorul se întoarce în lumea celor care trăiesc, fapt care face
imposibil să mai creadă cu totul în propriile lui experienţe trecute. Hannah Arendt
îl compară pe cel care încearcă să-şi descrie experienţa sa carcerală cu un individ
care ar trebui să vorbească despre o altă planetă, despre o altă lume imposibil de
înţeles celor care n-au trecut pe acolo şi care începe să devină „greu de înţeles” şi
pentru cei care i-au supravieţuit ei.5
Faţă de aceste trăsături comune întregului spaţiu concentraţionar - din
Germania până în U.R.S.S.- acţiunea de „reeducare” prezintă o caracteristică
aparte. În acest caz victimele au fost nevoite să devină, la rândul lor, călăi, făcând
să dispară ceea ce Virgil Ierunca numea „categoria martorului inocent”6. Aceasta
va face ca, doar un număr redus din cei ce au trecut prin această adevărată „moară
a sufletelor” să-şi descrie suferinţele şi umilinţele.
În cadrul literaturii memorialistice, care abordează fenomenul de
„reeducare” din închisorile româneşti, se poate şi trebuie făcută o distincţie între
două categorii de autori. Pe de o parte cei care nu au trecut prin „reeducare” -
Ierunca, Bacu -, dar care scriu despre această acţiune folosind izvoare de prima sau
a doua mână. Există apoi cei care au fost martori participanţi la acest experiment -
Gh. Dumitrescu7, Gh. A. Bordeianu, Octavian Voinea - şi care scriu pe baza
propriilor observaţii, folosind însă şi mărturii indirecte pentru reconstituirea acelor
momente la care ei n-au fost prezenţi.

2
Hannah Arendt, Originile totalitarismului, Bucuresti, Editura Humanitas, 1994, p. 264.
3
Dumitru Bacu, Piteşti, 1963; Grigore Dumitrescu, Demascarea, München, 1978; Virgil
Ierunca, Fenomenul Piteşti, Paris, Limite, 1981.
4
Virgil Ierunca, op.cit., Bucureşti, Ed. Humanitas, 1990, p. 10.
5
Hannah Arendt, op.cit., p. 575.
6
Virgil Ierunca, op. cit., p. 10.
7
Conţinutul după Radu Ciuceanu, Potcoava fără noroc, Bucureşti, Editura Meridiane,
1994, p. 259

105
 Dintre autorii aparţinând primei categorii, o atenţie specială trebuie
acordată lui Dumitru Bacu şi Virgil Ierunca pentru că ceilalţi abordează o
problematică diferită, atingând doar tangenţial acţiunea de „reeducare”8. Cartea lui
D. Bacu9 apărută pentru prima dată în Occident în 1963, reprezintă o contribuţie
importantă în ceea ce priveşte descrierea tehnicii şi metodelor utilizate în
„reeducarea” studenţilor. Autorul - fost şi el deţinut politic - fără să fi ajuns la
Piteşti, foloseşte ca sursă de informare mărturisiri individuale fărâmiţate, transmise
„de la gură la gură, de la ureche la ureche, în închisori”10. Bogată în descrierea
faptelor, ea este însă tributară surselor de informare indirecte, lucru ce poate fi
observat foarte clar în capitolul dedicat „procesului organizat de autorităţi în
195411. Cărţii lui Virgil Ierunca se datorează folosirea sintagmei „fenomenul
Piteşti” pentru a desemna acţiunea de „reeducare” ce a avut loc în perioada 1949-
1952. Ca sursă de informare, autorul foloseşte cartea lui D. Bacu, lucrare care, în
ciuda scăpărilor în ceea ce priveşte informaţia folosită, este totuşi folosită de
Ierunca drept o „referinţă” întrucât are „imensa calitate a autenticităţii”.12 Aceste
informaţii au fost completate de Virgil Ierunca prin date obţinute dintr-un „dosar al
reeducării” primit din ţară fără să ofere şi alte amănunte în acest sens. Fără îndoială
că situaţia existentă în momentul apariţiei primei ediţii impunea o anumită discreţie
din motive uşor de înţeles în ceea ce priveşte sursa mărturiilor. Utilizarea unor
surse ce nu pot fi întotdeauna controlabile a generat unele inexactităţi recunoscute,
de altfel, chiar şi de autor: „S-ar putea ca asupra unor detalii să mai existe
incertitudini sau aproximaţii”13. Avem în vedere problema referitoare la
Organizaţia Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste sau cea privind situaţia
condamnaţilor la moarte în urma „procesului” din 1954. La fel inserarea unor
afirmaţii introduse prin cuvinte ca: „unii spun”14 sau „se presupunea”15 determină o
reţinere în ceea ce priveşte veridicitatea afirmaţiei respective. Uneori, autorul însuşi
pune sub semnul întrebării anumite date oferite de sursele folosite, cum ar fi, spre
exemplu, cazul inspecţiei generalului Nicolski la penitenciarul Gherla16. Cu toate
acestea cartea lui Virgil Ierunca - ţinând cont de posibilităţile de informare în
momentul apariţiei ei - rămâne o analiză importantă privind elementele ce compun
fenomenul de „reeducare”. Rămâne, ca cercetările ulterioare să confirme sau să
infirme ipoteza formulată de V. Ierunca privind rolul autorităţilor în iniţierea şi
organizarea acestui experiment.

8
Alexandru Raţiu, Biserica furată,f.e, f.a; Aurel Sergiu Marineasa, Prinzonier în propria
ţară, Bucureşti, Editura Du Style, 1996, vol. I.
9
D. Bacu, Piteşti: centru de reeducare studenţească, Bucureşti, Editura Albatros, 1991.
10
Virgil Ierunca, op. cit., p. 10.
11
D. Bacu, op. cit., p. 212-224.
12
Virgil Ierunca, op. cit., p.10.
13
Ibidem, p. 11.
14
Ibidem, p. 66.
15
Ibidem, p. 65.
16
Ibidem, p. 56.

106
 Dintre cei care au cunoscut personal „reeducarea” şi au redactat mărturii17,
ne vom opri la Dumitru Gh. Bordeianu şi Octavian Voinea ale căror lucrări stăruie
cu precădere asupra subiectului avut în vedere. Dumitru Gh. Bordeianu - care nu
face nici un secret din apartenenţa sa la Mişcarea Legionară - consideră încă din
prefaţa lucrării că ne aflăm în faţa unui „fenomen mistic pentru că acolo lupta s-a
dat între cei ce îl slujeau pe Dumnezeu şi cei posedaţi de duhul Satanei”.18 Tot în
prefaţă autorul precizează că va vorbi doar despre camarazii săi şi despre sine
„pentru că sunt legionar şi ei au fost şi sunt legionari”19 pentru a concluziona că
„demascările de la Piteşti şi Gherla au fost îndreptate exclusiv împotriva tineretului
legionar”20. Aceste formule exclusiviste - care pot fi explicate prin apartenenţa lui
politică - îşi pun amprenta asupra valorii cărtii sale care este totuşi, mărturia unui
supravieţuitor „din mlaştina disperării”.
Mărturiile lui Octavian Voinea21sunt importante pentru cunoaşterea
acţiunii de „reeducare” întrucât autorul a avut un rol însemnat în cadrul acestui
fenomen. Însă un semn de întrebare apare chiar în prefaţă, unde Gheorghe
Andreica - cel care a îngrijit volumul - socotind inoportună publicarea
documentelor „reeducării”, consideră că „numai mărturiile supravieţuitorilor pot
constitui izvoare autentice pe baza cărora să se scrie istoria adevărată”22. Însă
afirmaţii de genul „printre crăpăturile uşii am văzut-o de câteva ori pe Ana Pauker
spionând deţinuţii”23 sau „de atâtea ori a fost văzut Ţurcanu intrând în celula în
care era încarcerat Lucreţiu Pătrăşcanu”24 - pot sta, oare, la alcătuirea acelei „istorii
adevărate”? În ansamblu, aceste mărturii sunt umbrite de poziţiile sale extremiste
cât şi de încercările de a-şi scoate în evidenţă propria personalitate. Toate acestea
scad valoarea unei lucrări aparţinând totuşi unui participant direct.
Cu siguranţă, noi mărturii nu vor veni uşor deoarece fostul deţinut, devenit
la un moment dat călău - chiar împotriva voinţei şi firii lui - nu se grăbeşte să-şi
mărturisească crimele. De aceea, orice abordare a spaţiului concentraţionar cât şi
formularea unor judecăţi de valoare referitoare la aceasta va trebui să aibă în
vedere ceea ce spunea un fost „locuitor” al acestuia, Gustav Herling: „Un om nu

17
Gheorghe Bâgu, Mărturisiri din întuneric, Bucureşti, Editura Tehnică, 1993; Viorel
Gheorghiţă, Et ego! Sărata-Piteşti-Gherla-Aiud-Timişoara, Editura Marineasa, 1994;
Nicolae Călinescu, Preambul pentru camera de tortură, Timişoara, Editura Marineasa,
1994; Ioan Muntean, La pas, prin „reeducările” de la Piteşti, Gherla şi Aiud sau Ridică-te
Gheorghe, ridică-te Ioane, Bucureşti, Editura Majadahonda, 1997; Aurel Vişovan,
Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m`ai părăsit?, Cluj-Napoca, Editura Napoca
Star, 1999, vol. 1.
18
Dumitru Gheorghe Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării, Bucureşti, Editura
Gama, 1995, vol. 1, p. 4.
19
Ibidem, p. 5.
20
Ibidem, vol. 2, p. 89.
21
Octavian Voinea, Masacrarea studenţimii române în închisorile de la Piteşti, Gherla şi
Aiud, Bucureşti, Editura Mahadahonda, f.a.
22
Ibidem, p. 5.
23
Ibidem, p. 23.
24
Ibidem, p. 48.

107
poate fi uman decât când trăieşte în condiţii umane şi că nu există absurditate mai
mare decât să-l judeci după acţiunile pe care le comite în condiţii inumane”.25
Abordările istorice privind acţiunea de „reeducare” necesită constituirea
unei baze documentare cât mai ample în dimensiuni şi cât mai bogate în informaţie.
Din această perspectivă, pe lângă lucrările memorialistice, este necesară explorarea
arhivelor şi editarea surselor. Se impune totuşi o rezervă: documentele întocmite de
securitatea şi justiţia comunistă poartă pecetea falsului, fiind expresia intereselor
acestor instituţii aflate în slujba conducerii partidului comunist. Adevărul nu poate
fi citit decât printre rânduri, pornind de la premisa că procesul este marcat de
nedreptate şi minciună. Semnăturile anchetaţilor smulse prin ameninţări şi bătăi
sunt însoţite de calificative ridicole „legionarul”, „trădătorul de ţară” ce însoţesc
obsesiv numele unor persoane. Cu toate acestea publicarea documentelor este
necesară, ea putând fi folosită ca un instrument de lucru, care să completeze
informaţiile furnizate de memorialistică.
Un prim demers în procesul de recuperare a arhivelor - referitoare la
fenomenul „reeducării” poate fi detectat în încercările lui Constantin Aioanei şi
Cristian Troncotă26. Iniţiativa lor încearcă să evidenţieze - pe baza documentelor de
arhivă - implicarea M.A.I. în acţiunea de „reeducare”. Din păcate, autorii nu
precizează sursa documentelor citate - arhivă, fond - lucru care nu ar trebui să
lipsească dintr-o abordare ştiinţifică.
Acest demers a fost continuat la o scară mult mai vastă prin publicarea
unui număr însemnat de documente referitoare la procesul „reeducării” din
închisorile Piteşti şi Gherla.27 Pentru a fi evitate orice suspiciuni editura a dorit o
reproducere fidelă a documentelor şi a renunţat la comentarii asupra lor pentru a nu
apare drept o tentativă de influenţare a cititorului. Sigur acest demers, departe de a
fi total - lipsesc depoziţiile martorilor la proces, a apărării, ultimul cuvânt al
acuzaţilor cât şi unele declaraţii de anchetă ce conţin informaţii relevante -
reprezintă un început în drumul lung şi adesea anevoios al publicării fondurilor de
arhivă referitoare la perioada regimului comunist .
Acest demers încearcă să surprindă câteva aspecte referitoare la începutul
acţiunii de „reeducare” din penitenciarul Suceava în a doua jumătate a anului 1948
şi începutul anului 1949.
Aşa cum rezultă din materialele de arhivă consultate, cât şi din lucrările
memorialistice, începutul acţiunii se plasează în penitenciarul Suceava, în anul
1948. În această fază a fost lipsită de violenţă, vizându-se mai ales însuşirea
doctrinei marxiste prin lecturi şi dezbateri pe marginea materialelor
propagandistice. Ea a fost iniţiată de Alexandru Bogdanovici, care pentru a da
consistenţă acţiunii sale, va adresa, în intervalul august-decembrie 1948, mai multe

25
Tzvetan Todorov, op. cit., p. 41.
26
„Magazin istoric”, XXVII, nr 3 (312) – 5 (314), 1993.
27
***, Memorialul Ororii.Documente ale procesului reeducării din închisorile Piteşti,
Gherla, (în continuare M.O.), Bucureşti, Editura Vremea, 1995.

108
memorii conducerii administrative şi de partid.28 În această perioadă, până la
sfârşitul lunii februarie 1949, este dificil de apreciat care a fost locul lui Eugen
Ţurcanu29 în cadrul acţiunii de „reeducare”. Rolul său creşte o dată cu crearea
Organizaţiei Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste (O.D.C.C.), la sfârşitul lunii
februarie sau începutul lunii martie 1949.30 Ţurcanu a declarat că a pus bazele
O.D.C.C. fără a primi ordin de la cineva anume pentru a prelua conducerea acţiunii
de „reeducare”.31 Ea semăna cu formele organizatorice ale partidului comunist,
având o conducere formată dintr-un secretar (Eugen Ţurcanu) şi câţiva responsabili
pe diverse probleme: propagandă şi agitaţie (Alexandru Bogdanovici); cadre,
organizatoric; cultural etc. Cu toţii compuneau „Biroul O.D.C.C”.32 Însă această
asemănare nu era pe placul autorităţilor şi, în aprilie 1949, referentul politic Stângă

28
Arhiva Serviciului Român de Informaţii, Fond P, Dosar 26979, vol. 3, f. 319; vol. 6, f.
230; (în continuare Arh. SRI).
29
Fiul lui Gheorghe şi Elena, s-a născut la 8 iulie 1925 în comuna Păltiniş, regiunea
Suceava. A activat în cadrul Frăţiilor de Cruce participând la rebeliunea legionară în
Câmpulung. Reuşeşte să urmeze timp de aproape 3 ani cursurile Facultăţii de Drept din
Iaşi, devenind membru în Biroul Politic al organizaţiei locale a partidului comunist.
Denunţat pentru trecutul său legionar, a fost arestat, iar prin hotărârea nr. 137/949 a
Tribunalului Militar Iaşi condamnat la 7 ani închisoare corecţională pentru activitate
legionară. Închis mai întâi la penitenciarul Suceava a pus bazele Organizaţiei Deţinuţilor cu
Convingeri Comuniste, care urmărea „reeducarea” deţinuţilor prin citirea de cărţi şi
materiale de propagandă marxistă. Transferat la penitenciarul Piteşti, în aprilie 1949, a
condus acţiunea de „reeducare” a studenţilor prin metode de o violenţă ieşită din comun. La
18 august 1951 a fost transferat la penitenciarul Gherla unde acţiunea a continuat până în
decembrie 1951. Cei care l-au cunoscut îl caracterizează ca fiind de o inteligenţă ieşită din
comun dublată de o memorie formidabilă. Însă şi-a folosit aceste calităţi în scopuri
diabolice întrucât, cu o cruzime şi bestialitate ce depăşeşte orice imaginaţie, a torturat,
potrivit propriilor declaraţii, peste 300 de deţinuţi. La 19 decembrie 1951 a fost transferat la
Jilava de unde a fost ridicat de Direcţia Generală a Securităţii Statului la 2 iunie 1952 şi
supus unei anchete dirijate, care trebuia să ajungă la concluziile dinainte stabilite de
oficialii MAI. În 1954 în urma „procesului“ organizat de autorităţile comuniste prezidat de
generalul de justiţie Alexandru Petrescu – cel care a judecat cele mai importante procese-
spectacol de inspiraţie sovietică din primii ani ai comunismului cum ar fi: procesul PNŢ din
noiembrie 1947, al „Marii Finanţe” din toamna anului 1948, loturile „sabotorilor” de la
Canal din 1952 – a fost condamnat prin sentinţa nr. 32 din 10 noiembrie 1954 a
Tribunalului Militar Pentru Unităţile M.A.I. la moarte şi confiscarea averii pentru „crima de
acte de teroare în grup şi acte de pregătire la crima de uneltire contra securităţii interne a
R.P.R.“. La 17 decembrie 1954 a fost executat la penitenciarul Jilava însă decesul a fost
înregistrat la Sfatul Popular al comunei Jilava abia în 5 octombrie 1962. (Arhiva Centrului
Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Victimelor
Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet, Fond Fişe de încarcerare, Fişa nr. 438; 11/953
(în continuare A.C.I.M.S, Fond F.Î.); Doina Jela, Lexiconul negru. Unelte ale represiunii
comuniste, Bucureşti, Editura Humanitas, 2001, p. 288-292).
30
Arh. SRI, Fond P, Dosar 26979, vol. 6, f. 217.
31
Ţurcanu Eugen, Proces verbal de interogatoriu din 20.03.1954, apud M.O., p. 91.
32
Arh.SRI, Fond P, Dosar 26979, vol. 1, f. 75.

109
îi atrage atenţia lui Eugen Ţurcanu că a făcut o greşeală „folosind formele
organizatorice de partid în activitatea reeducării”.33 Ţurcanu îi cere lui Bogdanovici
să dezvolte latura informativă a „reeducărilor” întrucât „atât partidul cât şi
Securitatea au nevoie de informaţii, iar aceste informaţii trebuie să le furnizăm
noi”.34 După plecarea lui Ţurcanu la Piteşti, aprilie 1949, rolul O.D.C.C. se
încheiase, ea fiind nevoită să se „autodizolve în urma ordinului primit din partea
dlui referent Stângă”, iar „activitatea de reeducare va continua doar ca acoperire a
celei informative”.35
Întrebat asupra scopurilor urmărite prin acţiunea de „reeducare” din
penitenciarul Suceava, Eugen Ţurcanu va afirma că: „Prin reeducarea celor ce i-am
organizat şi condus în penitenciarul Suceava urmăream neutralizarea lor (a
deţinuţilor - subl.n.) din punct de vedere politic (de a nu mai duce activitatea
duşmănoasă faţă de regim) şi, în timp, dacă ar fi putut să ajungă la o atitudine
prietenoasă faţă de regim, adică la locul unde ar fi muncit să facă cu bunăvoinţă”36.
Despre acţiunea de „reeducare din Penitenciarul Suceava avea cunoştinţă pe lângă
administraţia şi conducerea închisorii37 şi inspectorul general din M.A.I. Iosif
Nemeş, care vizitase penitenciarul în aprilie şi iunie 194938, când „a stat de vorbă şi
a interogat vârfurile legionare şi s-a interesat asupra acţiunii lui Bogdanovici de aşa
zisă reeducare”.39
Datorită accesului limitat la fondurile de arhivă, nu se poate preciza cu
exactitate care a fost atitudinea autorităţilor comuniste faţă de începutul acţiunii de
„reeducare” din anul 1948. Totuşi unele date venite dinspre memorialistică cât şi
anumite declaraţii făcute în cursul anchetei din 1953-1954 permit câteva observaţii.
Mai multe mărturii arată că în timpul anchetelor din 1948 unii ofiţeri au spus că
„studenţii vor merge la penitenciarul Piteşti şi acolo se va pune problema
reeducării”.40 Tot în 1948, potrivit altei mărturii, Mişu Dulgheru41, şeful Direcţiei

33
Ibidem, f. 92.
34
Ibidem, f. 93.
35
Ibidem, f. 94.
36
Ibidem, vol. 6, f. 228.
37
Ţurcanu Eugen, Proces verbal de interogatoriu din 20.03.1954, apud M.O., p. 88.
38
Arh. SRI, Fond P, Dosar 26979, vol. 1, f. 33, vol. 3, f. 319.
39
Pătrăşcanu Nutti, Declaraţie din 01.08.1953, apud M.O., p. 318.
40
Arh. SRI, Fond P, Dosar 26979, vol 2, f.280; Vezi şi Nutti Pătrăşcanu, Declaraţie din
31.08.1953, apud M.O., p. 333.
41
Fiul lui Sache şi Olga, s-a născut în 16 ianuarie 1909 la Tecuci. Absolvent a 6 clase, a
lucrat înainte de război ca funcţionar la reprezentanţa comercială sovietică. După 23 august
1944 a fost numit inspector în Direcţia Generală a Siguranţei Statului. Este perioada în care
îşi i-a numele Dulgheru, întrucât numele său real a fost Dulbergher. În august 1948 odată cu
înfiinţarea Direcţiei Generale a Securităţii Poporului a fost numit director al Direcţiei a V-a
Anchete. În această calitate a coordonat anchetele care au avut loc în camerele de anchetă
ale Securităţii în primii ani de activitate a acesteia. A fost arestat la 16 noiembrie 1952, în
contextul mai larg al denunţării „devierii de dreapta” din cadrul conducerii partidului
comunist. Condamnat la 2 ani şi 3 luni închisoare, pentru „neglijenţă faţă de securitatea
statului”, fiind eliberat la 16 februarie 1955. În luna mai 1955 a fost epurat din MAI, iar în

110
Anchete din Direcţia Generală a Securităţii, a spus unui anchetat: „Dacă mai
scăpaţi cu viaţă, sufleteşte veţi fi nişte cadavre”.42 De asemenea, întrebat fiind ce l-
a determinat să înceapă o acţiune de „reeducare” în penitenciarul Suceava, Eugen
Ţurcanu preciza că „Propunerea de începutul reeducării a fost determinat de faptul
că reeducarea era în vederile regimului şi o socoteam necesară în penitenciar.
Deasemeni când eram la siguranţa Iaşi am citit o notă în ziar unde se spunea că
Teohari Georgescu a declarat că în R.P.R. penitenciarele trebuie să devină institute
de reeducare”.43
O analiză a rapoartelor, circularelor şi dărilor de seamă elaborate atât de
Direcţia Generală a Securităţii Poporului cât şi de diferitele sale Direcţii Regionale,
evidenţiază atenţia specială pe care această instituţie o acorda problemei legionare
în anul 1948 şi în prima parte a anului 1949.44 Această acţiune nu a avut loc
întâmplător întrucât, majoritatea celor supuşi „reeducării” erau membri ai Mişcării
Legionare.
După cum reiese din mai multe declaraţii din timpul anchetelor, acţiunea
de „reeducare” din închisoarea Suceava era cunoscută atât de conducerea închisorii
cât şi de anumite persoane din Direcţia Generală a Penitenciarelor. Pentru tolerarea
acţiunii la nivel local sunt relevante afirmaţiile făcute de Livinschi Mihai45, deşi
limbajul folosit este cel caracteristic proceselor verbale ale Securităţii. El afirma
printre altele că, deşi conducerea penitenciarului Suceava „cunoştea că legionarii
duc acţiune de reeducare, nu au luat nici o măsură de împiedicare a acestei
acţiuni”.46 Mai mult, a precizat că „eu personal am dat informaţii despre aşa-zisa
reeducare directorului Tiran [Tiron] Aurel şi referentului Stângă de la biroul
operativ”.47 De altfel, chiar în procesul-verbal de trimitere în justiţie se precizează
faptul că după începerea acţiunii, atât Ţurcanu cât şi Bogdanovici „s-au prezentat la
conducerea penitenciarului pentru a da unele informaţii asupra celor ce se petrec în
penitenciar”.48 Iosif Nemeş (inspector în Direcţia Generală a Penitenciarelor) va
efectua două vizite, despre care avem cunoştinţe, în penitenciarul Suceava, iar
printre cei care au fost scoşi la raport cu ocazia acestor inspecţii au fost atât

1984 a emigrat în Israel. (Arh. SRI, Fond P, Dosar 40007, vol. 1, f. 29, vol. 2, f. 2; Marius
Oprea, op. cit., p. 551-553; Doina Jela, op. cit., 106-108).
42
Mărturie ing. Tomuţa Octavian, apud M.O. p. 798.
43
Arh. SRI, Fond P, Dosar 26979, vol. 6, f. 176.
44
Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, Fond Ministerul de Interne-Diverse,
Dosar 15, 16/1943; 1/1949
45
Fiul lui Mihai şi Elena, s-a născut la 26 iunie 1926 în comuna Bucium, regiunea Iaşi.
Condamnat la 7 ani pentru activitate contrarevoluţionară, a făcut parte din grupul de bătăuşi
a lui Ţurcanu, pe care l-a însoţit la Piteşti şi Gherla. Condamnat la moarte prin Sentinţa nr.
32 din 10 noiembrie 1954, a fost executat în penitenciarul Jilava la 17 decembrie 1954.
(Arh. SRI, Fond P, Dosar 26979, vol. 11, f. 192-193; Proces verbal de execuţie din 17
decembrie 1954, apud M.O., p. 763-765).
46
Arh. SRI, Fond P, Dosar 26979, vol 3, f. 319.
47
Ibidem, f. 328.
48
Ibidem, f. 7.

111
Alexandru Bogdanovici cât şi Eugen Ţurcanu.49 O dată ce Nemeş Iosif avea
cunoştinţă despre acţiunea de „reeducare” din penitenciarul Suceava era imposibil
ca ea să nu fie cunoscută şi la nivel central. Iar la acel nivel informaţiile obţinute,
nu reprezentau, cu siguranţă, monopolul unui inspector general. Această situaţie
trebuie avută în vedere atunci când se analizează problema transferării studenţilor
legionari de la penitenciarul Suceava la Piteşti. Acest transfer a fost coordonat de la
centru şi el nu s-a realizat întâmplător. Livinschi Mihai afirmă că „transferarea
legionarului Ţurcanu Eugen de la Suceava la penitenciarul Piteşti, a făcut-o
inspectorul Nemeş în aprilie 1949”.50 Acest lucru este important de subliniat atunci
când se analizează raţiunile care au determinat concentrarea studenţilor, majoritatea
lor membrii ai Mişcării Legionare, la închisoarea din Piteşti. Pentru că odată cu
transferarea studenţilor a fost „mutată” aici şi acţiunea de „reeducare”. Însă căile
folosite, cât şi scopurile urmărite au fost radical schimbate. Metodele paşnice au
fost înlocuite cu cele violente, prin care s-a încercat obţinerea de la deţinuţi a
datelor pe care aceştia nu le-au declarat cu ocazia anchetelor.
În acest context a avut loc mutarea studenţilor legionari de la penitenciarul
Suceava la Piteşti. Este semnificativ în această privinţă, ceea ce declară Octavian
Voinea51 la interogatoriul din 9 iulie 1953: „La 4 februarie 1949 am fost transferaţi
de la penitenciarul Jilava la penitenciarul Piteşti lotul legionarilor de la medicină
care aveau şefi pe Pătrăşcanu Nuţi, şoroiu Gheorghe, Jianu Mihai şi Păunescu Ion,
lotul studenţilor legionari de la Academia, lotul lui Andrei Decebal şi Dragoş
Hornic, lotul lui Oprişan Constantin şi lotul Mironoviştilor”.52 Este evidentă
încercarea autorităţilor de a grupa pe foştii studenţi legionari într-o închisoare
aparte, întrucât asupra lor se va focaliza acţiunea de „reeducare”.
Eugen Ţurcanu a fost transferat de la Suceava la 19 aprilie 194953,
ajungând la Piteşti – după propriile afirmaţii - la data de 22 aprilie 1949.54 Această
dată este confirmată şi de fişa matricolă, în care, Ţurcanu a fost înmatriculat în ziua
de 22 aprilie 1949 la penitenciarul Piteşti55. Potrivit informaţiilor lui Virgil
Ierunca, a existat un tranzit, la Jilava, ocazie cu care Ţurcanu s-ar fi întâlnit cu

49
Ibidem, vol. 3, f. 319.
50
Ibidem.
51
Fiul lui Nicolae şi Maria, s-a născut la 23 aprilie 1922 în Panciu. Arestat la 15 mai 1948,
a fost condamnat la 25 ani muncă silnică pentru „înaltă trădare”. A trecut prin „reeducarea”
de la Piteşti şi Gherla, fiind condamnat la moarte prin Sentinţa nr. 32 din 10 noiembrie
1954. Transformat de autorităţi într-un „martor de meserie”, după cum declară el însuşi, în
mai multe „procese” legate de presupusa legătură dintre Mişcarea legionară şi acţiunea de
„reeducare”. Prin Decretul nr.459/957 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale pedeapsa a
fost comutată în muncă silnică pe viaţă, iar conform Decretului 5/963 în 25 ani muncă
silnică. Eliberat de la penitenciarul Aiud la 1 august 1964, fiind graţiat prin Decretul
411/964. (A.C.I.M.S, Fond F.Î, fişa nr. 780).
52
Arh. SRI, Fond P, Dosar 26979, vol. 2, f. 31.
53
Ibidem, vol. 6, f. 193.
54
Ibidem, f. 349.
55
A.C.I.M.S, Fond F.Î, fişa nr. 438.

112
Alexandru Nicolschi56 pentru a pune la punct „un alt stil de reeducare”.57
Afirmaţiile sale sunt confirmate de mărturia lui Nicolae Itul care se afla la Jilava în
perioada în care acolo a fost dus grupul studenţilor de la Suceava, printre care şi
Ţurcanu. Potrivit acestei relatări, Ţurcanu a fost scos din celulă iar la întoarcere ar
fi spus, pintre altele: „Bandiţii trebuie să-şi ia pedeapsa şi să se lepede de trecutul
lor prin autodemascări”.58 Cu toate că această întâlnire rămâne încă sub semnul
întrebării, este evident faptul că transferul lui Ţurcanu nu a fost făcut la voia
întâmplării.
Odată cu transferul acţiunii de „reeducare” la Piteşti, mijloacele paşnice au
fost înlocuite cu cele violente, iar accentul principal se va pune pe obţinerea de
informaţii, în special cele vizând pe legionarii rămaşi încă nearestaţi. Se pare că
această modificare se datorează intervenţiei şi direcţionării acţiunii de către
autorităţi pe un alt drum, conform cu dorinţele acestora.

56
Fiul lui Alexandru şi Rozalia, pe numele său adevărat Boris Günberg, s-a născut în 2
iunie 1915 la Chişinău, iar după alte documente în 2 iunie 1914 la Tiraspol. Absolvent a 8
clase, a lucrat la centrala telefonică din Chişinău. A fost arestat de Siguranţă pentru
activităţi comuniste şi eliberat după două săptămâni. În decembrie 1940, la şase luni după
anexarea Basarabiei de către URSS a fost racolat de NKVD şi trimis în misiune la Cernăuţi,
unde a urmat un curs special de spionaj pentru informaţii externe. I s-au întocmit acte de
identitate false, sub numele de Vasile Ştefănescu şi la 26 mai 1941 a trecut clandestin
frontiera cu misiunea de a afla date despre mişcările trupelor româneşti. Arestat de
grănicerii români, după numai două ore, a fost judecat în iulie 1941, sub acuzaţia de
spionaj, condamnat la muncă silnică pe viaţă şi închis la penitenciarul Aiud. După 23
august 1944, a fost încadrat ca ajutor de responsabil politic al Formaţiunilor de luptă
Patriotică, organizaţie paramilitară a partidului comunist. După instalarea guvernului Groza
la 6 martie 1945 a ajuns şeful Corpului Detectivilor din Direcţia Generală a Poliţiei, iar la 1
septembrie 1946 a fost numit inspector general. A organizat grupurile de provocatori
comunişti folosite pentru atacarea întrunirilor partidelor democratice precum şi urmărirea şi
arestarea liderilor acestora. La 17 aprilie 1947 a fost numit inspector general al Siguranţei
iar în 1948, la înfiinţare, a devenit subdirector al Direcţiei Generale a Securităţii Poporului.
În 1953 a fost avansat în postul de secretar general al MAI, iar la 31 ianuarie 1961 a fost
trecut în rezervă „cu gradul de general-locotenent cu drept de a purta uniformă”. În 1971 a
fost decorat de Ceauşescu pentru „merite deosebite în construirea socialismului”. La 16
aprilie 1992 a decedat, cu o zi înainte de prezentarea la Procuratura Generală pentru a fi
audiat într-un dosar penal privind abuzurile şi crimele pentru care era anchetat. Considerat
de mai mulţi istorici a fi conducătorul din umbră al acţiunii de reeducare, rămâne ca
cercetările ulterioare să confirme sau să infirme această ipoteză. Printre cei care-l
incriminează pe Alexandru Nicolski vezi Dennis Deletant, România sub regimul comunist,
Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1997, p. 92; Marius Oprea, op. cit, p. 562 - 566;
Stéphane Courtois, Nicolas Werth, Jean-Louis Panné, Andrzej Paczkowski, Karel Bartosek,
Jean-Louis Margolin, Cartea neagră a comunismului, Bucureşti, 1998, p. 391.
57
Virgil Ierunca, op. cit., p. 25.
58
Din amintirile lui Nicolae Itul, apud M.O., p. 840.

113
 EXTINDEREA ACŢIUNII DE „REEDUCARE”.
CAZUL GHERLA (1950 – 1951)
Robert FÜRTÖS, muzeograf
Muzeul Memorial Sighet

L a începutul anilor `50, spaţiul concentraţionar românesc a cunoscut

un fenomen de o raritate, dar şi de o gravitate extremă: „reeducarea”
deţinuţilor politici prin metode de teroare. Începutul acţiunii se

„D
plasează în penitenciarul Suceava, după care a fost experimentat mult mai violent
la închisoarea din Piteşti. Presiunea maximă s-a exercitat în special asupra
studenţilor, în marea lor majoritate, membri ai Mişcării Legionare, pentru ca într-o
a doua fază, odată cu extinderea acţiunii la alte penitenciare sau colonii de muncă,
să fie implicate şi alte categorii sociale. Declanşată în decembrie 1949,
experimentul a folosit tehnici de abuz psihic menite nu doar să inducă teroarea
printre adversarii regimului, ci şi să distrugă personalitatea individului. O
caracteristică a acestei acţiuni era coabitarea în aceeaşi celulă a torţionarului cu
victima sa, şi el deţinut, iar de cele mai multe ori şi cel mai bun prieten al său.
„Reeducarea” cuprindea patru etape. Prima fază o reprezenta „demascarea externă”
în care deţinutul trebuia să dezvăluie tot ce a ascuns cu ocazia anchetelor de la
securitate. Urma apoi „demascarea internă” unde studentul torturat trebuia să
dezvăluie numele celor care s-au comportat mai blând faţă de el în închisoare.
Ultimele două faze urmăreau distrugerea personalităţii deţinutului prin
„demascarea publică”, când cel torturat trebuia să acuze tot ce avea mai drag:
familia, credinţa, prietenii şi în cele din urmă pe el însuşi. Abia acum putea intra în
faza finală, prin care era obligat să tortureze la rândul său pe cel mai bun prieten59.
Acest demers nu se doreşte a fi o descriere factologică a fenomenului şi
nici o analiză a diverselor ei componente, întrucât au fost publicate numeroase
cărţi, în care aceste aspecte sunt descrise în cele mai mici amănunte60. Există, de

59
Dennis Deletant, Teroarea comunistă în România. Gheorghiu-Dej şi statul poliţienesc (1948-
1965), Iaşi, Editura Polirom, 2001, p. 157-1963; Banu Rădulescu, Preambul la „Dosarul Piteşti” în
Memoria, nr. 1, p. 18-27, nr. 2, p. 16-24.
60
Virgil Ierunca, Fenomenul Piteşti, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990; Banu Rădulescu, Preambul
la „Dosarul Piteşti” în Memoria, nr. 1, p. 18-27, nr. 2, p. 16-24; D. Bacu, Piteşti: centru de
reeducare studenţească, Bucureşti, Editura Albatros, 1991; Gheorghe Bâgu, Mărturisiri din întuneric,
Bucureşti, Editura Tehnică, 1993; Viorel Gheorghiţă, Et ego! Sărata – Piteşti – Gherla – Aiud -
Timişoara, Editura Marineasa, 1994; Nicolae Călinescu, Preambul pentru camera de tortură,
Timişoara, Editura Marineasa, 1994; Dumitru Gheorghe Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina
disperării, Bucureşti, Editura Gama, 1995, vol. 1-2; Octavian Voinea, Masacrarea studenţimii
române în închisorile de la Piteşti, Gherla şi Aiud, Bucureşti, Editura Mahadahonda, f.a.; Ioan

114
asemenea, o culegere de documente cuprinzând materiale din ancheta ce a precedat
„procesul” organizat de autorităţi în care sunt expuse, pe larg, toate metodele şi
mijloacele folosite în timpul „reeducării”.61 Mai degrabă am încercat să stabilim,
care a fost gradul de implicare al organelor Ministerului de Interne în cadrul
„reeducării” ce a avut loc în penitenciarul Gherla între 1950-1951.
Acţiunea de „reeducare” a fost extinsă la penitenciarul Gherla - rezervat
până atunci ţăranilor şi muncitorilor - o dată cu venirea aici a studenţilor
„reeducaţi” de la Piteşti. Un prim grup de aproximativ 100 deţinuţi conduşi de
Popa Alexandru62, adjunctul lui Eugen Ţurcanu63 la Piteşti, a sosit la începutul lunii

Muntean, La pas, prin „reeducările” de la Piteşti, Gherla şi Aiud sau Ridică-te Gheorghe, ridică-te
Ioane, Bucureşti, Editura Majadahonda, 1997; Aurel Vişovan, Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu,
pentru ce m`ai părăsit?, Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 1999, vol.1; Traian Popescu, Demascare
– Reeducare. Terorismul din închisorile Piteşti şi Gherla, în Analele Sighet 7- „Anii 1949 – 1953.
Mecanismele terorii” (în continuare Analele Sighet 7...), Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1999,
p. 532 - 545; Mihai Timaru, Mecanismele terorii, în Analele Sighet 7, p. 546 – 552; Aurel Brazdă,
Victimă şi martor ocular al „Fenomenului Piteşti” la Gherla, între 1950 şi 1952, în Analele Sighet 7,
p. 553 – 570; Ştefan Domocoş, Tot despre reeducarea de la închisoarea Gherla, în Analele Sighet 7,
p. 571 – 577.
61
***, Memorialul Ororii.Documente ale procesului reeducării din închisorile Piteşti, Gherla (în
continuare M.O.), Bucureşti, Editura Vremea, 1995.
62
Fiul lui Gheorghe şi Sultana, s-a născut la 13 noiembrie 1924 în Praşila (Soroca). Arestat la 12
iunie 1948, a fost condamnat la 6 ani pentru activitate contrarevoluţionară. Poreclit de ceilalţi deţinuţi
Popa Ţanu, a fost adjunctul lui Eugen Ţurcanu în acţiunea de ”reeducare” în timpul căreia s-a
remarcat printr-un sadism feroce în tortuarea deţinuţilor. Condamnat la moarte prin Sentinţa nr.32 din
10 noiembrie 1954, comutată în muncă silnică pe viaţă prin Decretul 459/957 al Prezidiului Marii
Adunări Naţionale. Conform Decretului 5/963 pedeapsa a fost comutată în 25 ani muncă silnică.
Graţiat prin Decretul 411/964, s-a eliberat la 30 iulie 1964 de la penitenciarul Aiud. (Arhiva
Serviciului Român de Informaţii, Fond P, Dosar 26979, vol. 11, f. 192–193 (în continuare Arh. SRI);
Arhiva Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Victimelor
Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet, Fond Fişe de încarcerare, fişa nr. 292 (în continuare
A.C.I.MS, F.Î.).
63
Fiul lui Gheorghe şi Elena, s-a născut la 8 iulie 1925 în comuna Păltiniş, regiunea Suceava. A
activat în cadrul Frăţiilor de Cruce participând la rebeliunea legionară în Câmpulung. Reuşeşte să
urmeze timp de aproape 3 ani cursurile Facultăţii de Drept din Iaşi, devenind membru în Biroul
Politic al organizaţiei locale a partidului comunist. Denunţat pentru trecutul său legionar, a fost
arestat, iar prin hotărârea nr. 137/949 a Tribunalului Militar Iaşi condamnat la 7 ani închisoare
corecţională pentru activitate legionară. Închis mai întâi la penitenciarul Suceava a pus bazele
Organizaţiei Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste, care urmărea „reeducarea” deţinuţilor prin citirea
de cărţi şi materiale de propagandă marxistă. Transferat la penitenciarul Piteşti, în aprilie 1949, a
condus acţiunea de „reeducare” a studenţilor prin metode de o violenţă ieşită din comun. La 18 august
1951 a fost transferat la penitenciarul Gherla unde „reeducarea” a continuat până în decembrie 1951.
Cei care l-au cunoscut îl caracterizează ca fiind de o inteligenţă ieşită din comun dublată de o
memorie formidabilă. Însă şi-a folosit aceste calităţi în scopuri diabolice întrucât, cu o cruzime şi
bestialitate ce depăşeşte orice imaginaţie, a torturat, potrivit propriilor declaraţii, peste 300 de
deţinuţi. La 19 decembrie 1951 a fost transferat la Jilava de unde a fost ridicat de Direcţia Generală a
Securităţii Statului la 2 iunie 1952 şi supus unei anchete dirijate, care trebuia să ajungă la concluziile
dinainte stabilite de oficialii MAI. În 1954 în urma „procesului” organizat de autorităţile comuniste
prezidat de generalul de justiţie Alexandru Petrescu, a fost condamnat prin sentinţa nr. 32 din 10
noiembrie 1954 a Tribunalului Militar Pentru Unităţile M.A.I. la moarte şi confiscarea averii pentru
„crima de acte de teroare în grup şi acte de pregătire la crima de uneltire contra securităţii interne a
R.P.R.” La 17 decembrie 1954 a fost executat la penitenciarul Jilava, însă decesul a fost înregistrat la

115
iunie 1950 şi a luat imediat legătura cu ofiţerul politic Sucigan Gheorghe64. Popa
Alexandru şi echipa sa aveau misiunea să continue acţiunea de „reeducare”
începută la Piteşti în decembrie 1949. Mai întâi au fost culese date despre
persoanele care urmau să fie „reeducate”. Au fost introduşi în celule informatori,
de regulă studenţi veniţi de la Piteşti, care strângeau date despre starea de spirit a
deţinuţilor şi despre discuţiile acestora, după care aceste informaţii să fie
centralizate şi folosite drept repere pentru începerea demascărilor. „Reeducarea”
propriu-zisă a început la sfârşitul lunii august 195165, după ce, în prealabil, - în a
doua jumătate a lunii - un alt grup condus de Ţurcanu sosise şi el la Gherla66.
Întrucât acţiunea de „reeducare” era coordonată de la nivel central şi
organizată cu ajutorul unei reţele speciale şi la Gherla, ca şi la Piteşti, principalul
sprijin al acţiunii l-a reprezentat Biroul de Inspecţii din penitenciar. În luna iunie
1950, a fost numit în funcţia de şef al acestui birou locotenentul Sucigan
Gheorghe67. Referitor la începutul acţiunii de „reeducare” de la Gherla, în raportul
privind rezultatul cercetărilor efectuate asupra „grupului Ţurcanu” se arată:
„Sucigan Gheorghe recunoaşte că a dat legionarilor aprobarea să înceapă aşa-
zisa demascare în urma discuţiilor ce le-a avut cu şeful său, Sepeanu Tudor, căruia
i-a prezentat acel plan pe care l-a aprobat, după care el a organizat camerele de la
etajul III unde s-a desfăşurat aşa-zisa demascare şi a numit miliţienii de la acel
etaj, punându-i în curent cu cele ce s-au întâmplat”.68
Acest document evidenţiază implicarea colonelului Tudor Sepeanu69 în
extinderea „reeducării” la penitenciarul Gherla. Într-o declaraţie făcută în timpul

Sfatul Popular al comunei Jilava abia în 5 octombrie 1962. (A.C.I.M.S, Fond F.Î., fişa nr. 438,
11/953; Doina Jela, Lexiconul negru. Unelte ale represiunii comuniste, Bucureşti, Editura Humanitas,
2001, p. 288-292).
64
Popa Gh. Alexandru, Declaratie din 13.08.1953, apud M.O. p. 110.
65
Flori Stănescu, Reeducarea de la Gherla, în Arhivele totalitarismului, III. 1995, nr. 4, p. 144-145.
66
Ţurcanu Eugen, Proces verbal de interogatoriu din 30.04.1954, apud M.O., p. 111.
67
Fiul lui Gheorghe şi Ana, s-a născut la 11 mai 1924 în comuna Mădăraş (Bihor). A fost arestat la 13
martie 1953, deoarece „între anii 1949 – 1953 în Serviciul de Informaţii din Direcţia Generală a
Penitenciarelor a ajutat şi favorizat banda de legionari a lui Ţurcanu Eugen ca să întreprindă în
penitenciare o serie de acte de teroare care au avut ca urmare crearea unei atmosfere de teroare la
locurile de deţinere şi cauzarea numeroase victime”. Condamnat prin Sentinţa nr.110 din 16 aprilie
1957 la 7 ani muncă silnică, a fost eliberat la 13 noiembrie 1957 în baza Decretului 534/957 al
Prezidiului Marii Adunări Naţionale. (Arh. SRI, Fond P, Dosar 26979, vol. 23, f. 242 – 248; Ibidem,
vol. 24, f. 59; Doina Jela, op.cit., p. 266).
68
Arh SRI, Fond P, Dosar 26979, vol. 23, f. 283.
69
Fiul lui Bazil şi Frida, s-a născut la 23 octombrie 1914 în Bucureşti. A absolvit Şcoala de Ofiţeri de
Cavalerie de la Târgovişte şi a urmat cursurile Facultăţii de Drept timp de trei ani. În 1941 părăseşte
armata „prin demisie” şi în schimbul unor sume de bani s-a ocupat de protejarea evreilor de efectele
legislaţiei antisemite a regimului antonescian. Cunoscător a patru limbi străine (germană, franceză,
engleză şi rusă) s-a „orientat perfect” după 23 august 1944 când a intrat în Formaţiunile de Luptă
Patriotică fiind numit ajutor al comandantului trupelor de pază de la Comitetul Central. A intrat apoi
în cadrul SSI unde s-a remarcat ca „fiind un bun bătăuş” în anchetarea lotului Maniu. Odată cu
înfiinţarea Securităţii în august 1948, a fost numit şef al Direcţiei Regionale de Securitate Bucureşti.
În fişa sa personală este caracterizat astfel: „Ataşat partidului şi instituţiei, răspunde la chemările
partidului, disciplinat, se străduieşte să facă faţă sarcinilor. Are multă putere de muncă, este
inteligent şi energic. Are spirit critic, primeşte critica în special dacă vine de la un for superior. Are

116
anchetei el a recunoscut că „i-am dat aprobarea lui Sucigan Gheorghe să
folosească acţiunea de aşa-zisa demascare în penitenciarul Gherla, însă acesta nu
mi-a raportat niciodată că în sus-zisa acţiune s-a folosit bătaia şi torturarea
deţinuţilor”.70 Documentele oficiale contrazic însă varianta colonelului Tudor
Sepeanu, menţionând că acesta „cunoştea că la penitenciarul Gherla se folosea
metoda bătăii pentru obţinerea de informaţii”.71 Acest fapt este confirmat şi de o
declaraţie făcută în timpul anchetei de fostul şef al Biroului Inspecţii din
penitenciar, Avădanei Constantin, în care menţiona că „Sepeanu Tudor cunoştea că
la penitenciarul Gherla se folosea metoda bătăii pentru obţinerea de informaţii”.72
Popa Alexandru declară că în urma unei discuţii purtate cu Ţurcanu a aflat
de la acesta că Avădanei l-ar fi asigurat de faptul că „el [Ţurcanu, subl.n.] este
privit bine la Bucureşti”.73
Unul din conducătorii acţiunii de „reeducare” din penitenciarul Gherla,
Alexandru Popa a precizat în timpul anchetei în ce a constat ajutorul primit din
partea sublocotenentului Sucigan Gheorghe: „Izolări de deţinuţi în camerele de
demascare, înfiinţarea de noi camere de izolare, plasarea agenţilor noştrii în
munci de răspundere în cadrul atelierelor în vederea adunării materialului de
spionaj, recutarea ca informatori ai Biroului de Inspecţii a oamenilor recomandaţi
de noi [grupul de „reeducatori” – subl. n.], trimiterea ca şefi de Secţii la et.I şi III a
d-lor miliţieni ceruţi de noi, desconspirări de informatori, divulgarea directivelor
primite de d-sa de la Bucureşti, asupra materialului informativ ce interesa Bir. de
Inspecţii, precum şi a faptului că legătura cu forurile sale superioare de la
Bucureşti o ţinea de două ori pe lună, la începutul şi la mijlocul lunii”.74 În aceeaşi

un nivel cultural dezvoltat. Priceput în munca profesională, îşi însuşeşte repede problemele noi ce i
se pun, se orientează repede şi just în faţa greutăţilor. Faţă de subalterni este autoritar, dar drept.
Cam mândru şi orgolios, uneori superficial în muncă. Îi plăceau chefurile şi femeile, pe care numai
în parte a izbutit să le lichideze”. În mai 1950 a fost numit şef al serviciului Inspecţii din Direcţia
Generală a Penitenciarelor, ocupându-se cu organizarea acţiunilor informative în rândul deţinuţilor.
La 15 martie 1953 a fost arestat întrucât „între anii 1949-1953 deţinând funcţii în serviciul de
informaţii din Direcţia Generală a Penitenciarelor a ajutat şi favorizat banda de legionari a lui
Ţurcanu Eugen ca să întreprindă în penitenciare – în special la Piteşti şi Gherla – o mulţime de acte de
teroare care au avut ca urmare crearea unei atmosfere de teroare la locurile de deţinere şi cauzarea a
numeroase victime”. Prin sentinţa nr. 101 din 16 aprilie 1957 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a
fost condamnat la „8 ani muncă silnică şi confiscarea totală a averii” pentru „crima de favorizare a
actelor de teroare”. La 13 noiembrie 1957 a fost eliberat fiind graţiat prin Decretul 534/957 al
Prezidiului MAN. După eliberare a adresat numeroase memorii conducerii de partid şi de stat, fără să
înţelegă că o reabilitare a sa ar fi compromis partidul, ca organizator al crimelor petrecute la Piteşti şi
Gherla. (Arh. SRI, Fond P, Dosar 26979, vol. 23, f. 242-248; vol. 24, f. 119; Cartea Albă a
Securităţii, Bucureşti, SRI, 1995, vol. 1, p. 451-452; Marius Oprea, Banalitatea răului.O istorie a
Securităţii în documente (1949-1989), Iaşi, Editura Polirom, 2002, p. 565-567; Doina Jela, op.cit., p.
251-252).
70
Arh. SRI Fond P, Dosar 26979, vol. 23, f. 280.
71
Ibidem, f. 284
72
Ibidem.
73
Ibidem, vol. 14, f. 350.
74
Popa Gh. Alexandru, Declaraţie din 25. 08. 1953, apud M. O., p. 213.

117
declaraţie, Alexandru Popa a menţionat şi faptul că ofiţerul politic Sucigan
cunoştea că “metoda folosită pentru scoaterea informaţiilor este bătaia”.75
Un alt membru al „grupului Ţurcanu”, Şerbănescu Cristian Paul, a precizat
într-o declaraţie că „dl slt Sucigan i-a comunicat lui Matei Alexandru că a fost la
Bucureşti şi s-a aprobat să se înceapă şi în penitenciarul Gherla acţiunea de
reeducare după metodele folosite în penitenciarul Piteşti.76
Un alt personaj din cadrul penitenciarului Gherla implicat în acţiunea de
„reeducare” a fost medicul închisorii, Bărbos Viorel77. Acesta „deşi ştia despre
acţiunea de maltratare a deţinuţilor nu a denunţat acest lucru, ci dimpotrivă a
căutat să muşamalizeze, a pus diagnostici false celor morţi arătând că aceştia au
murit, fie în urma unei boli vechi pe unei morţi naturale, favorizând prin aceasta
acţiunea de teroare şi asasinate dusă de deţinuţii legionari.78
Referindu-se la deţinuţii care au decedat în urma maltratărilor, locotenentul
Sucigan Gheorghe a recunoscut că: „nu a raportat organelor superioare si prin
dl.doctor Bărbos Viorel şi detinuţii care făceau serviciu la infirmerie a falsificat
fişele medicale şi actele de constatare a decesului.79
La rândul său, Avădanei Constantin,80 de la 1 septembrie 1951, şeful
Biroului Inspecţii din penitenciar, care într-o discuţie l-a asigurat pe Eugen
Ţurcanu că „este privit bine la Bucureşti81 a precizat că: „în urma torturii şi
maltratărilor unii deţinuţi au decedat, iar adevăratele cauze ale morţii au fost
ascunse cu ajutorul dr. Bărbos Viorel, fără a mai comunica forurilor superioare
aceste fapte”.82
În perioada desfăşurării acţiunii de „reeducare”, în penitenciarul Gherla au
avut loc o serie de inspecţii efectuate de diferite persoane din conducerea

75
Ibidem, p. 219.
76
Arh. SRI, Fond Dosar 26979, vol. 6, f. 111-112.
77
Fiul lui Ion şi Gabriela, s-a născut la 11 ianuarie 1921 în Târgu Lăpuş, regiunea Baia Mare. În 1947
s-a înscris în partidul communist şi a fost angajat medic la penitenciarul din Cluj, de unde a fost
transferat, în februarie 1949, la penitenciarul Gherla. Arestat la 1 septembrie 1953, întrucât „deşi ştia
despre acţiunea de maltratare a deţinuţilor, nu a denunţat acest lucru ci dimpotrivă a căutat să
muşamalizeze, a pus diagnostice false celor morţi, arătând că aceştia au murit fie în urma unei boli
vechi fie unei morţi naturale, favorizând prin aceasta acţiunea de teroare şi asasinate dusă de
deţinuţii legionari”. A fost condamnat prin Sentinţa nr. 101/16 aprilie la 5 ani temniţă grea pentru
„nedenunţarea actelor de teroare”. Eliberat la 13 noiembrie 1957 de la penitenciarul Ocnele Mari, în
baza Decretului 534 / 957 a Prezidiului Marii Adunări Naţionale. (A.C.I.MS, Fond F. Î, fişa nr.
69/955; Doina Jela, op.cit., p. 41; Arh. SRI, Fond P, Dosar 26979, vol. 23, f. 242 –248).
78
Arh. SRI, Fond P, Dosar 26979, vol. 23, f. 285.
79
Ibidem, f. 283.
80
Fiul lui Petru şi Maria, s-a născut la 4 martie 1925 în comuna Mihăileşti, regiunea Suceava. În 1950
a fost numit ajutor în cadrul Biroului de Inspecţii din penitenciarul Gherla până la 1 septembrie 1951,
când devine şeful acestui birou. Arestat la 24 martie 1953, a fost condamnat prin Sentinţa nr. 101 din
16 aprilie 1957, la 6 ani muncă silnică pentru „favorizarea crimelor de acte de teroare”. Eliberat la 13
noiembrie 1957, în baza Decretului 534/957 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale. ( Arh. SRI, Fond
P, Dosar 26979, vol. 23, f. 242 –248; Doina Jela, op.cit., p. 35).
81
Arh. SRI, Fond P, Dosar 26979, vol. 14, f. 350.
82
Ibidem, vol. 23, f. 284.

118
Ministerului de Interne, fapt care întăreşte convingerea că acţiunea era nu doar
cunoscută la nivel central, ci şi orientată în direcţia dorită.
Printre cei care au inspectat penitenciarul Gherla apare numele lui Marin
Jianu83, ministru adjunct în Ministerul de Interne. Este acelaşi personaj care în
februarie 1950, cu ocazia vizitei sale la penitenciarul Piteşti le-a vorbit celor care se
ocupau de „reeducare” despre modul în care trebuie dusă acţiunea: „la început cu
bătaie pentru intimidare”, cerându-le totodată totală discreţie în privinţa metodelor
cât şi a lucrurilor discutate84.
Potrivit datelor existente în procesele verbale de interogatoriu, Marin Jianu
a fost în inspecţie la penitenciarul Gherla în luna iulie 1950. Într-o declaraţie din
timpul anchetei, Popa Alexandru aminteşte despre această inspecţie a ministrului
adjunct, însoţit de colonelul Tudor Sepeanu. Cu această ocazie, Marin Jianu le-a
spus deţinuţilor din camera 107: „Veţi putea continua şi aici, ce aţi început la
Piteşti însă să aveţi grijă să păstraţi conspirativitatea acestei acţiuni. În această
problemă veţi sta de vorbă numai cu tov. Slt. (arătându-l pe dl. slt. Sucegan
Gheorghe)”.85
Această inspecţie a ministrului adjunct Jianu la penitenciarul Gherla este
descrisă şi de Popescu Gheorghe86. Cu această ocazie, Marin Jianu le-a cerut să

83
Fiul lui Gheorghe şi Ioana, s-a născut la 2 august 1913 în comuna Aninoasa, regiunea Craiova.
Provenind dintr-o familie nevoiaşă părăseşte comuna natală pentru a urma o şcoală de ucenici
ceferişti la Bucureşti. A lucrat la Atelierele „Griviţa” unde intră în contact cu activităţile din
ilegalitate ale partidului comunist participînd la o acţiune de „lipire de fluturaşi” în 1932. Va renunţa
la astfel de activităţi ilegale „nemaiavând nici un fel de legături cu mişcarea comunistă până după 23
august 1944”. După instalarea guvernului Groza la 6 martie 1945, a fost încadrat în MAI mai întâi ca
agent informator, apoi ca detectiv iar în cele din urmă comisar ajutor. Iată ce scria în martie 1948,
ziarul oficial al paridului comunist despre Marin Jianu: „La Ministerul de Interne în primul lot de
nouă tovarăşi chemaţi de tov. Teohari Georgescu e şi Marin Jianu. Nenumărate şi s-ar fi părut
unora supraomeneşţi, erau sarcinile ce stăteau în faţa Ministerului de Interne în primele luni după 6
Martie. Dar educaţi şi crescuţi de Partidul de avangardă al clasei muncitoare, îndrumaţi zi de zi de
tov. Teohari Georgescu, muncitorii puşi în munci de răspundere în aparatul de Stat au ştiut nu numai
să facă faţă tuturor greutăţilor, dar să şi introducă în administrarea treburilor publice un spirit nou
de devotament faţă de popor şi de ură sfîntă împotriva duşmanilor acestuia un nou fel de a lucra,
metode de planificare, colaborare şi muncă colectivă . A fost numit de Teohari Georgescu secretar
general al MAI, iar de la 2 aprilie 1948 până în 26 ianuarie 1952 ministru adjunct. După căderea în
dizgraţie a lui Teohari Georgescu a fost şi el arestat la 18 februarie 1953. În dosarul său de anchetă,
întocmit de Securitate este descrisă şi ascensiunea sa rapidă în cadrul MAI: „A parcurs cu repeziciune
toate gradele începând de la agent informator cu care a fost încadrat, până la funcţia de ministru
adjunct. Această ascensiune rapidă nu se datora calităţilor şi meritelor sale, ci exclusiv lui Teohari
Georgescu, care l-a ridicat succesiv în toate funcţiile, cu scopul de a avea în persoana lui Jianu
Marin un executant orb şi o persoană docilă.” A fost eliberat în 1954 şi trimis la „munca de jos”, fără
să fie luate în discuţie abuzurile şi crimele, care au ieşit la iveală odată cu anchetarea sa, printre care
şi rolul său în „reeducare”. (Marius Oprea, op. cit., p. 558-559; Doina Jela, op. cit., p. 151; Scânteia,
XVII, 1948, nr. 1065, p. 5).
84
Constantin Aioanei, Cristian Troncotă, Arhipelagul ororii, în Magazin istoric, XXVII, 1993, nr. 4
(313), p. 13.
85
Popa Gh. Alexandru, Declaraţie din 13.08.1953, apud M.O., p. 150.
86
Fiul lui Constantin şi Ecaterina, s-a născut la 13 august 1929 în Chişinău. Condamnat iniţial la 8 ani
pentru activitate contrarevoluţionară, a fost condamnat la moarte prin Sentinţa nr.32 din 10 noiembrie

119
folosească bătaia într-o măsură mai mică „mai mult pentru întimidare la început”
întrucât la Piteşti au fost „prea duri” Această convingere i-a fost întărită în urma
discuţiei cu un anchetator sovietic care i-a spus că „lucrând cu capul faci mai mult
decât cu pumnul şi că de atunci nici el nu mai foloseşte această metodă”. Totodată
i-a îndemnat pe „reeducatori” să pună accent mai ales pe identificarea abaterilor
comise de „persoane din cadrul securităţii, ai penitenciarului pentru că vrea să-şi
purifice cadrele”, cerându-le să păstreze secretul şi să nu discute această problemă
decât cu „domnii sublocotenenţi politici”.87
Cu ocazia anchetării fostului ministru de interne, Teohari Georgescu,
printre cei interogaţi s-a aflat şi Marin Jianu. Cerându-i-se să vorbească despre
vizita de la penitenciarul Gherla „unde s-au săvârşit unele atrocităţi” despre care
acesta „în mod implicit a avut cunoştinţă, nu vrea să recunoască, susţinând în mod
categoric, că „nu a fost niciodată la penitenciarul Gherla şi nu a cunoscut
atrocităţi comise în penitenciare ce s-ar fi soldat cu cazuri mortale. De remarcat,
e faptul că anchetatorul nu mai insistă sau revine la problema referitoare la
penitenciarul Gherla, deşi afirmase că „ancheta posedă dovezi despre
nesinceritatea lui Marin Jianu88.
Acţiunea de „reeducare” din penitenciarul Gherla a fost sprijinită şi de
miliţienii Gabor Tiberiu şi Văşcanu Augustin, care au bătut mai mulţi deţinuţi. Mai
mult, subofiţerul Văşcanu Augustin, împreună cu Puşcaşu Vasile89 „au scos din
camerele 98 şi 101, cadavrele lui Dincă Ion şi Dumitru Vasile şi le-au transportat
la morga penitenciarului, aşezându-l pe Dincă Ion în coşciugul lui Toader
Gheorghe, pentru a camufla moartea lui Dincă Ion”.90
În luna decembrie 1951, acţiunea de „reeducare” din penitenciar a fost
oficial stopată, o dată cu transferarea lotului de deţinuţi „reeducatori” de la Gherla
la Jilava pentru anchete.
În raportul oficial întocmit în urma cercetărilor, responsabilitatea
autorităţilor privind „reeducarea” din penitenciarul Gherla este limitată la
activitatea desfăşurată de ofiţerii politici Sucigan Gheorghe şi Avădanei
Constantin, fără a aminti nimic despre rolul personajelor venite de la Bucureşti: „În
penitenciarul Gherla, legionarii conduşi de Popa Alexandru au acţionat - în urma
directivelor primite de la Ţurcanu Eugen - după metode fasciste legionare,
schingiuind şi omorând fără nici un fel de ezitare pe cei care se împotriveau noii
tactici adoptate de organizaţia legionară. Aceşţi criminali şi-au făcut acoperirea

1954 şi executat la 17 decembrie 1954 în penitenciarul Jilava (Arh. SRI, Fond P, Dosar 26979, vol.
11, f. 192 – 193; Proces verbal de execuţie din 17 decembrie 1954 apud M.O., p. 763-765).
87
Arh. SRI, Fond P, Dosar 26979, vol. 5, f. 341-342.
88
Idem, Dosar 40.009, vol. 14, f. 78.
89
Fiul lui Vasile şi Maria, s-a născut la 12 septembrie 1923 în comuna Băceşti, regiunea Iaşi. În
amintirile celor trecuţi prin „reeducare” este prezentat ca unul dintre bătăuşii cei mai sadici.
Condamnat la moarte prin Sentinţa nr.32 din 10 noiembrie 1954, pentru “acte de teroare în grup şi
acte de pregătire la crima de uneltire contra securităţii interne a RPR”. La 22 iunie 1955 a fost
executat în penitenciarul Jilava. (Arh. SRI, Fond P, Dosar 26979, vol. 11, f. 191 – 193; Proces verbal
de execuţie din 22 iunie 1955 apud M.O., p. 767 – 768).
90
Popa Gh. Alexandru, Declaraţie din 25 august 1953, apud M.O., p. 230 – 231.

120
faptelor lor prin Sucigan Gheorghe şi Avădanei Constantin care i-au tolerat şi
sprijinit direct în schimbul aşa-ziselor informaţii pe care legionarii se oferiseră să
le dea”.91 Acest citat este relevant şi pentru limbajul documentelor oficiale, care
pun accent pe „metodele fasciste legionare”, care vor reapare cu o mai mare
intensitate în documentele „procesului” organizat de autorităţi în 1954.
Cercetările în cazul anchetei ce a urmat după stoparea acţiunii de
„reeducare” s-au făcut într-un mod dirijat, recunoaşterea implicării autorităţilor
putându-se face până la un anumit nivel, într-o instituţie ca Ministerul de Interne,
care „avea vinovaţi gata pregătiţi chiar în structurile proprii şi care puteau fi
sacrificaţi la orice oră în vederea justificării abuzurilor şi crimelor pe care ea
însăşi le patrona”.92
Se evita astfel implicarea Direcţiei Generale a Securităţii Statului în
acţiunea de „reeducare” prin folosirea unor formulări de genul „elemente
aventuriere” pentru a desemna persoane aparţinând acestei instituţii. În
documentele oficiale din 1953-1954, există o singură trimitere la adresa Securităţii,
dar şi atunci se vorbeşte doar de „unele organe ale securităţii statului”.93
Faptul că lucrurile s-au desfăşurat cu totul altfel şi că în acţiunea de
„reeducare” au fost implicate nu doar „unele organe ale securităţii statului”, ci
chiar persoane din conducerea acestei instituţii o vor demonstra anchetele comisiei
de partid din anii 1967-1968. Ele au scos la iveală rolul jucat de Gheorghe
Pintilie,94şeful Direcţiei Generale a Securităţii Poporului. Afirmaţiile făcute în 1968

91
Arh. SRI, Fond P, Dosar 26979, vol. 23, f. 287.
92
Constantin Aioanei, Cristian Troncotă, Rezistenţa anticomunistă în penitenciarele din România
(1945-1964), în Arhivele totalitarismului, II, 1994, nr. 3, p. 60-74.
93
Sentinţa nr. 32 a Tribunalului Militar din 10.11.1954 apud M.O., p. 696.
94
Având o biografie dificil de reconstitiut, a fost cel mai însemnat personaj din conducerea Securităţii
din anii `50. Născut în 1902 a fost cunoscut sub numele de Pantelei Bodnarenko sau Pantiuşa. În anii
1925-1926 a fost încadrat în Secţia NKVD din Tiraspol şi în 1928 a trecut clandestin Nistrul, cu acte
false de cetăţean român. Misiunea sa era sprijinirea acţiunilor partidului comunist din România în anii
ilegalităţii. Tot el trebuia să depisteze şi să înlăture din rândul comuniştilor ilegalişti pe cei care
deveneau informatori ai Siguranţei. În 1937 a fost condamnat la 20 ani temniţă grea pentru spionaj în
favoarea Uniunii Sovietice. A executat 7 ani la Doftana, Văcăreşti şi Caransebeş. După 23 august
1944, sub acoperirea de şef al Secţiei Organizatorice a Comitetului Central, a fost principalul agent al
serviciilor secrete sovietice ce a acţionat în direcţia sovietizării României dar şi a unei atente
supravegheri a noilor autorităţi comuniste. La 28 martie 1948 a fost ales deputat de Ialomiţa în Marea
Adunare Naţională, pentru ca la 28 august să fie numit şeful Direcţiei Generale a Securităţii
Poporului. Primeşte gradul de general locotenent şi devine adjunctul ministrului de Interne,
conducând Securitatea atât în anii represiunilor staliniste, dar şi după aceea, făcându-se vinovat de
arestarea, internarea în colonii de muncă sau deportarea a aproape 400.000 de oameni. Iată cum era
văzut Gheorghe Pintilie, de fostul Ministru al Comerţului Exterior, Alexandru Bârlădeanu: „A fost un
om potrivit pentru funcţia de agent special pe care i-o conferiseră sovieticii când l-au trimis în
România. Ştiu că el a fost trimis înaintea celorlaţi înaintea începerii războiului. Pantiuşa era complet
incult şi limitat, dar disciplinat şi prudent. Nu era un om cu care să ai o conversaţie mai deosebită pe
o temă mai abstractă. Toate discuţiile cu el se purtau în jurul unor probleme cunoscute, a unor fapte,
sau a unor oameni din imediata apropiere. În meseria lui era apreciat ca foarte cinstit. Cinstit în
sensul că făcea doar ceea ce i se spunea. Erau excluse iniţiativele care, la acest nivel, aveau aspect
de intrigă. În ceea ce priveşte cauza socialismului, era fanatic. Vorbea cu un pronunţat accent rusesc
şi bea foarte mult”. Fostul general de securitate, Ioan Mihai Pacepa a creionat în memoriile sale

121
de col. Bădică Ilie - Director la Direcţia Unităţilor de Muncă din MAI între 1950-
1953 - sunt revelatoare pentru rolul jucat de gen. Gheorghe Pintilie în cadrul
acţiunii de „reeducare”: „Cele mai mari crime care s-au văzut şi întâlnit în
perioada anilor 1949-1951, şi este vorba aici de aşa-zisa demascare care era
condusă personal de tov. Pintilie. Nimeni nu avea dreptul să intre în penitenciare
decât organul care era desemnat cu asemenea drepturi. Vă spun aceasta pentru că
eu când am venit la penitenciare am făcut primul drum la Ocnele Mari. Am vrut să
merg prin celule să văd care este situaţia dar la unele dintre ele nu mi s-a permis
să intru. Am întrebat: de ce nu mi se permite că sunt directorul direcţiei şi mi-a
răspuns că este ordinul tov. Pintilie să nu intre nimeni. Totuşi am intrat în trei din
ele şi m-am îngrozit ce am putut vedea: oameni cu capul umflat bătuţi groaznic
ş.a.m.d. Am întrebat: ce se întâmplă aici şi spunea că nu ştie pentru că nu i se dă
voie să ştie. Se băteau legionarii între ei. În 1951 se apropia de sfârşit - ce fusese
de aflat se aflase şi tov.Pintilie a dat ordin să se termine”.95
Deşi conducea o instituţie caracterizată printr-o „centralizare excesivă”,96
după cum o definea Mişu Dulgheru, fostul şef al Direcţiei de Anchete din cadrul
Securităţii, totuşi gen. Gheorghe Pintilie pentru a fi informat despre tot ce se
întâmplă în penitenciare şi colonii şi-a constituit un serviciu propriu de informare.
Tot col. Bădică Ilie ne dă câteva informaţii despre acest serviciu: „Pintilie avea un
serviciu special care îi dădea rapoarte - era Serviciul D care informa - şi dacă un
comandant de unitate bea o ţuică mai mult şi despre asta ştia tovarăşul Pintilie.
Era un serviciu de informare care îi raporta tovarăşului Pintilie”.97
Pe lângă rolul de informare Serviciul D coordona şi aplicarea metodelor de
„reeducare”, după cum rezultă din afirmaţiile făcute de colonelul Bădică Ilie, care
cu ocazia inspecţiilor efectuate la mai multe penitenciare şi colonii de muncă, a
constatat implicarea Serviciului D în provocarea bătăilor şi schingiuirii deţinuţilor.
Ce a urmat, poate fi desprins din relatarea col. Bădică: „Am luat măsuri interzicând
din momentul acela să se mai practice asemenea metode folosite după care ofiţerul
a plecat la Bucureşti să raporteze despre amestecul meu în această acţiune. La
Bucureşti, Sepeanu98 mi-a atras atenţia că nu este cazul să mă amestec că aceasta
este o acţiune mare pe care o conduce direct tovarăşul ministru adjunct Pintilie.

portretul lui Gheorghe Pintilie: „La începutul anilor 1950, când l-am văzut pe Pantiuşa pentru prima
dată în carne şi oase, i-am dat cel puţin 65 de ani din cauza feţei sale extrem de ridate. Ulterior am
aflat că arăta îmbătrânit prematur din cauza combinaţiei dintre sticla de votcă din sertarul biroului,
pe care o golea de câteva ori pe zi şi faptul că nu pleca niciodată acasă mai devreme de două
dimineaţa. Ţigara care-i atârna permanent în colţul gurii şi-a adus deasemenea contribuţia”. După
Congresul al IX-lea al partidului comunist a fost îndepărtat din structurile Securităţii, dar Ceauşescu
nu a îndrăznit să meargă mai departe cu demascarea lui. Dimpotrivă, în 1971 a fost decorat, împreună
cu soţia sa, Ana Toma, cu ordinul Tudor Vladimirescu, clasa a II-a. În ultimii ani ai vieţii a fost atent
supravegheat de Securitatea, pe care cu ani în urmă el însuşi a creat-o. A murit la 11 august 1985 în
vila sa din cartierul Primăverii, la vârsta de 83 de ani. (Marius Oprea, op. cit., p. 556-558; Doina Jela,
op. cit., p. 49-51).
95
Arh. SRI, Fond D, Dosar 10.844, vol. 3, f. 90-91.
96
Idem, Fond P, Dosar 40007, vol. 4, f. 12.
97
Idem, Fond D, Dosar 10844, vol. 3, f. 94.
98
Tudor Sepeanu, vezi nota 11.

122
Eu i-am raportat colonelului Baciu99 despre cele întâmplate, lucruri de care şi el
ştia că se practică în penitenciare şi colonii de muncă, dar că şi lui îi spusese
Sepeanu să nu se bage în asemenea probleme100. Probabil că tot la Serviciul D se
referă col. Bădică Ilie şi atunci când afirmă că: „Tovarăsul Pintilie a permis
directorului Sepeanu să facă şcoală cu o serie de ofiţeri pe care i-a instruit în mod
special cum să se comporte cu deţinuţii şi aceasta s-a văzut cu prisosinţă din aşa-
zisa acţiune de demascare”.101 Însuşi gen. Gheorghe Pintilie amintea, la şedinţa
comandanţilor regionali şi judeţeni de securitate din 1 martie 1950, despre existenţa
„unui deţinut care a scris vreo două cereri ca să-i dăm voie să facă cu toţi deţinuţii
şi, dacă vrem, să venim şi noi funcţionarii”.102
Analiza acestor documente evidenţiază faptul că acţiunea de „reeducare”
nu a fost o „activitate criminală” a unor „bande de legionari” dusă în penitenciare
„datorită lipsei de vigilenţă şi a neglijenţei criminale din partea unor organe ale
penitenciarelor respective” sau „de către unele organe ale securităţii statului”.103
O serie de persoane din conducerea unor instituţii din cadrul Ministerului de
Interne - Securitate, Direcţia Generală a Penitenciarelor - nu numai că au cunoscut,
ci au fost direct implicaţi în fenomenul „reeducării”.
Acţiunea a fost, cu siguranţă, cunoscută şi la nivelul conducerii partidului,
ţinând cont de locul pe care acesta îl ocupa în cadrul unui regim totalitar comunist.
Astfel, Miron Constantinescu vorbea în cadrul şedinţei Biroului Politic al C.C. al
P.M.R. din 3 aprilie 1956, despre faptul că a fost „foarte mult impresionat când a
aflat de la tov. Dej despre schingiuirile organizate de legionari în închisori şi m-
am întrebat cum a putut să se petreacă aşa ceva. Nu vreau să afirm că conducerea
Ministerului Afacerilor Interne încurajează actele abuzive, dar ea le-a permis, le-a
tolerat. Iar Ministerului Afacerilor Interne nu lucrează de la sine ci a avut o
legătură, pe tov. Gheorghiu – Dej. Mă întreb cum a fost posibil că tov. Gheorghiu
– Dej nu a luat măsuri, sesizat fiind de aceste abuzuri?”104 Fără îndoială că această
remarcă face parte din răfuiala grupării Miron Constantinescu-Iosif Chişinevschi
cu Gheorghiu–Dej, însă ea demonstrează că problema „reeducării” nu era
necunoscută conducerii de partid.
Întrucât a fost încălcată una din condiţiile de bază ale experimentului -
secretul său - acţiunea de „reeducare” de la penitenciarul Gherla a fost oprită în
decembrie 1951. Aşa cum afirmase şi colonelul Bădică Ilie, director adjunct la
Direcţia Generală a Penitenciarelor în perioada respectivă „ce fusese de aflat se
aflase”, iar acum principala preocupare a autorităţilor a fost găsirea soluţiei prin

99
Şef Serviciu Penitenciare din Direcţia Generală a Lagărelor şi Coloniilor de Muncă în 1952 şi al
Direcţiei Închisori şi Penitenciare în 1953; amănunte ale biografiei sale la Doina Jela, op. cit., p. 36-
37.
100
Arh. SRI, Fond D, Dosar 10844, vol 3, f. 62.
101
Arh. SRI, Fond D, Dosar 10089, f. 117-118.
102
Marius Oprea, op. cit, p. 145.
103
Sentinţa nr. 32 a Tribunalului Militar Pentru Unităţile MAI din 10.11.1954, apud M.O. , p. 687-
761.
104
Alina Tudor, Dan Cătănuş, O destalinizare ratată. Culisele cazului Miron Constantinescu-Iosif
Chişinevschi (1956-1961), Bucureşti, Editura Elion, 2001, p. 53-54.

123
care să se scape de „reeducatorii de la Piteşti şi Gherla”. Autorităţile au optat
pentru un „proces”, ce avea menirea de a realiza o inversare a „rolurilor” jucate de
„actori” în timpul acţiunii de „reeducare” şi care, urmărea, de fapt, disculparea
oficialităţilor comuniste de ororile fenomenului. Ea a fost precedată de o anchetă
dirijată, în care vinovăţiile autorităţilor puteau fi recunoscute până la un anumit
nivel. A fost utilizat modul de anchetă de tip stalinist, în care exista o schemă gata
confecţionată, deţinutul neavând altceva de făcut decât să o confirme. În caz
contrar, anchetatorii beneficiau de o diversitate de metode de convingere, de la cele
mai blânde până la cele deosebit de violente105.
La „procesul” organizat de autorităţi în noiembrie 1954, acţiunea de
„reeducare” a fost prezentată ca o activitate ordonată de Comandamentul legionar
din exil a lui Horia Sima pentru a denigra regimul de „democraţie populară”. Iar ca
povestea să fie oarecum credibilă a fost nevoie de „sacrificarea unor angajaţi ai
MAI, care i-au favorizat pe legionari în acţiunile lor însă, fără „a raporta organelor
superioare. Pedepsele aplicate acestora au fost simbolice, fiind marcate de
perspectiva unor graţieri iminente.106
Caracterul ireal şi absurd al variantei oficiale va determina autorităţile să
menţină întreg procesul în cel mai desăvârşit secret. Cu toate acestea „ţapii
ispăşitori” au fost găsiţi, iar acest lucru era cel mai important pentru regim.

105
Vezi în acest sens, Roy Medvedev, Despre Stalin şi stalinism, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991,
p. 235-240; Aleksandr Soljeniţîn, Arhipelagul Gulag (1918-1956), vol.1, Bucureşti, Editura Univers,
1997, p. 72-106.
106
Andrea Dobeş, Răspunderi şi responsabilităţi. Aspecte privind procesul grupului Ţurcanu (1954)
în Analele Sighet 8. Anii 1954 – 1960: Fluxurile şi refluxurile stalinismului, Fundaţia Academia
Civică, Bucureşti, 1999, p. 408 – 424.

124
 ŞI EU AM FOST LA PITEŞTI
Adrian LUPESCU, Brăila, Romania,
fost deţinut politic trecut prin reeducări

D in martie 1949 până în aprilie 1950 apoi la Canal până la 20 iulie

1951 când m-am eliberat apoi cu domiciliul obligat la Bicaz Chei
pâna la 20 iulie 1956.
La Piteşti, la început era un regim oarecum favorabil. Timp de câteva luni,
în etape, regimul s-a schimbat radical pregătind terenul pentru ce avea să urmeze:
teroare, înfometare, izolare. La fiecare solicitare directorul închisorii ne raspundea
că boabele de fasole (în cel mai bun caz) sunt numarate de noi. Nu prea ştiam ce
înseamnă dar bănuiam. Erau 5-6 sute de studenţi arestaţi de peste un an, nu ştiam
de familii şi familiile de noi, flămânzi şi demoralizaţi de teroare. Gândeam că
trebuie să facem ceva pentru a ieşi din acea situaţie. Dar ce? să solicităm
conducerii închisorii şi de acolo mai departe ce se vrea de la noi şi pe urmă să
vedem ce e de facut. Asta aşa în general pentru că eram izolaţi pe celule de 6-8 şi
unele camere mai mari 10-30 fără legături între ele. În fiecare cameră se bănuia şi
pe urmă avea să se confirme, era câte un informator, mai bun sau mai rău, totuşi un
informator. Conducerea închisorii nu ne-a acordat nici un răspuns la orice
solicitare. Unii informatori s-au deconspirat în unele camere fapt ce mai târziu avea
să-i coste bătăi crunte de la ai lor. Prin nov. 1949 şi-a făcut apariţia în camera 1
corecţie etaj I Ţurcanu cu încă 5-6 suceveni. Erau în Piteşti de câteva luni, dar nu
toţi ştiam de existenţa lui. La început discret, apoi pe faţă la toată camera ne-a spus:
ori vreţi ori nu noi vă forţăm să abandonaţi orice activitate, chiar gândită împotriva
regimului care ne-ar pune în libertate dacă nu mai avem atitudine ostilă. Din cauza
unora care nu înteleg cum se pune problema, ceilalţi nu pot ajunge liberi. Ca să se
ştie: regimul nu va elibera pe nimeni pâna nu va face dovada unei schimbări de
atitudine. Cum şi în ce fel nu era prea clar la început. Credeam că vom face ceva
cursuri de Marxism, ne vom face autocritica şi gata. În acea perioadă Ţurcanu
cerea şi i se aproba să meargă des la administraţia închisorii. Odată venit de acolo
din cei cca. 40 a ales vreo 15 consideraţi de el apţi pentru reeducare, a constituit un
grup separat care s-a autoizolat de ceilalţi declarând ca nu mai vor să aibă de-a face
cu reacţionarii. S-au mai purtat ceva discuţii câteva zile mai trecând câte unu dintr-
o parte în alta pană într-o zi când pe neaşteptate cei constituiţi în grup au trecut în
partea cealaltă şi i-au bătut pe ceilalţi dar nu pe toţi. Fiecare şi-a ales câte un
“partener” de bătaie aşa ca la fotbal: om la om. Cum ei erau mai puţini unii din
partea cealaltă au ramas nebătuţi. Asta s-a facut conform indicaţiilor lui Ţurcanu.
Aş vrea să realizaţi grozăvia situaţiei şi şocul asupra tuturor: victime,
nevictime şi chiar atacatorii. Ca ex. unul din atacatori neputând să-şi bată

125
partenerul i-a spus: “intră sub pat că te omor‟ fapt ce mai târziu l-a costat. A fost
chemat directorul închisorii care a venit foarte repede, din care rezulta că era pe
aproape, i-a scos pe hol pe toţi care nu faceau parte din grup, a discutat cu
“bătăuşii” 5-10 minute şi la intrarea celor de pe hol a bătut şi el pe câte unul din cei
bătuţi în timp ce gardianul de servici (Nistor) trăgea cu parul de la ciubarul de
mâncare în oricare era pe aproape de el. În zilele următoare din zgomote şi mişcări
am înţeles că în diverse camere au fost organizate niste bătăi, chipurile spontane
între deţinuţi, dar evident sugerate sau impuse de conducerea închisorii care de
fiecare dată se arăta şi îşi manifesta sprijinul direct. Directorul închisorii cu
gardienii respectivi completau bătaia celor bătuţi.
A urmat o perioadă de groază. Zilnic plecau din cameră cei bătuţi si veneau
alţii. Am asistat saptămâni, luni cum unii dintre noi erau bătuţi de alţii dintre noi, la
început cu palma, mai cu piciorul, apoi cu ciomagul sau scândura de la prici. Nu
am auzit să riposteze cineva decât prin vaiete, zbierate şi uneori tentative de
sinucidere prin spargerea geamurilor şi tăierea venelor. A rezultat o stare generală
de teroare pentru că între timp s-a concretizat conceptul de auto demascare internă
şi de demascare externă. Unii au bravat răspândind în jurul lor teroare, iar alţii s-au
lăsat terorizaţi, iar unii din foştii turnători au mâncat bătai groaznice pentru că
avertizaseră pe unii care i-au demascat.
În primavara 1950 am ajuns la Canal la colonia P.
D. Bacre şi U. Irunca scriu în carţile lor că au venit de la P. trei brigăzi de studenţi
reeducaţi, hotărâţi să distrugă reacţiunea şi burghezia din România începând cu cei
din închisori. În realitate erau cca. 300 de tineri, arestaţi de 1-2 ani, foşti studenţi,
slabi, flămânzi şi îmbrăcaţi în zdrenţe, îngroziţi de cele trăite şi de cele ce urmau să
se întâmple. Nu ştiam ce gândeşte fiecare, pentru că despre cele întâmplate nu
discutam, cu atât mai puţin să spunem altora de experienţa noastră pentru că erau
toate şansele să se extindă sistemul şi ar fi fost vai de noi. Cineva care descrie
situaţia de acolo spune de “bandele de studenţi reabilitaţi si reeducaţi”. Bandiţii
eram noi care ne-am propus, mai mult sau mai puţin constienţi să ne sacrificăm
tinereţea, profesia, viaţa pentru recuperarea a ceea ce se pierdea în război cu
ocuparea ţării şi introducerea regimului comunist. Atunci la Canal, trăiam
fenomenul ca toţi ceilalţi numai că ei ne atribuiau nouă alte gânduri datorită
neinformării. Starea noastră era mai dramatică. Nu ne puteam face cunoscute
gândurile şi simţămintele pentru că ar fi putut duce la suferinţe de neimaginat. Nu
aveau de unde să ştie şi noi nu le puteam spune, şi ne dureau, gândurile lor despre
noi când le auzeam. La acea dată credeam că toţi vor trece prin “fenomen” şi nu
poate nimeni să spună cum ar fi reacţionat şi ce s-ar fi ales de multe vitejii
ulterioare. Personal am tot felul de exemple din care rezultă o infinitate de poziţii
de la erou la Iuda. Am cunoscut din întamplare acolo un învaţator fotbalist de B
(Farul) care-mi spunea cu câta satisfacţie ar da foc la baraca noastră sau ar merge
pe noi cu mare plăcere.
Conducerea tehnică a coloniei, compusă din ingineri deţinuţi, era foarte
pornită împotriva noastră şi era dispusă să ne bage la cele mai grele munci şi
periculoase ca să ne învete minte. Eram în situaţia să fim exterminaţi cu concursul

126
alor noştri pentru că noi înca nu gândeam ca ei. După revoluţie Bacre, Irunca şi
alţii au contribuit la creerea unei imagini de mare ruşine pentru studenţii de la P.
Nu vreau să le reproşez decât neadevărurile promovate şi să le fac cunoscută pe
care nu au cunoscut-o şi ca în orice proces să respectăm principiul “Audiatur altera
pars”. Nu poate nimeni să aiba indulgentă pentru comportările inumane de care s-a
auzit sau citit. Faptele au fost. Ele au fost comise de unii dintre noi şi atmosfera s-a
aşternut pe “studenţii de la P.”. E foarte greu de stabilit cât şi cum a contribuit
fiecare la realizarea ei. Nici noi care am fost acolo nu putem fi siguri ori cât am
vrea să fim de drepţi. Nu aş putea preciza cum era mai bine. Să fie trecut sub tăcere
pare să fie popularizat, aşa cum s-a făcut, pentru a-şi primi fiecare plata pentru
faptele sale, măcar moral. Situaţia a fost anormală de aceea nici tratamentul nu
poate fi normal. Fac abstracţie de concepţia creştină şi ma gândesc la concepţia
pur etică. În literatura română este romanul “Bulgarii” în care se descrie viaţa
ofiţerilor români prizonieri la Bulgari în primul razboi mondial. În lagar fiind au
fost solicitaţi să lucreze un drum care să ramână în istorie ca şi cum este Dumbrava
Roşie. Românii au refuzat să lucreze. Au fost scoşi 10 dintre ei şi bătuţi îngrozitor.
Toţi se asteptau să le vină rândul dar au refuzat să lucreze. Atunci au pus să fie
batuţi tot cei care mai fuseseră. Atunci au cedat toţi, au acceptat să lucreze. Asta
face o idee cum s-a întâmplat cu studenţii de la P. dupa “89”.
Mie mi se pare inuman să fim trataţi la fel. Am fost studenţi, am fost
conmdamnaţi am fost duşi la P. am suportat acolo un anumit regim, a fost o luptă
teribilă în care mulţi au căzut unii s-au ridicat mai devreme, alţii mai târziu şi alţii
poate niciodată pentru că au murit. Unii duc cu ei povara sufletească în funcţie de
sensibilitatea şi condiţiile concrete prin care a trecut. Personal m-am simţit vinovat
prin acceptarea fenomenului. Acum, după atâta documentare nu mă mai simt
vinovat decât pentru prezenţa care nu a fost voluntară. Şi noi şi D-stră şi mulţi alţii
am avut acelaşi drum până la un punct după care ne-au desparţit.Unii au avut noroc
că au avut facultatea terminată şi nu au ajuns la “moara dracilor”. Alţii au avut mai
mare ghinion că au fost macinaţi de tot. Acum nu-mi pun problema cum a fost
posibil acel fenomen (mai jos o să vă arăt că nu este singular cum se spune) ci ce-i
de făcut pentru a înlatura efectele negative care mai persistă. Mulţi au rămas
traumatizaţi fizic sau psihic şi suportă în continuare coşmaruri.
S-au găsit nişte oameni care să continuie sub altă formă opera lui Ţurcanu.
El zicea unora dintre victime:”Măi banditule! O să te aduc în stare să-ţi fie ruşine
de camarazii tăi şi de tine însu-ţi”şi a reuşit în multe cazuri iar Bacu şi alţii au
popularizat fenomenul cu sentimentul că fac un mare bine dar în realitate au
continuat opera lui Ţurcanu maltratând psihic victimele.
Consider că majoritatea “studenţilor de la Piteşti”au fost şi au ramas nişte
victime. Au fost supuşi unui tratament dur diabolic(toata lumea recunoaşte) şi au
rezultat nişte victime(nu se putea altfel): morţi, sinucigaşi, înnebuniţi, torţionari
(fără voie), turnători (opresaţi peste puterea lor de rezistenţă). Acum cer întelegerea
unei situaţii anormale cu urmări triste pentru ei chiar după 50 de ani.
Aceste Simpozioane de la Piteşti se desfaşoară tocmai în această idee şi
mulţumesc iniţiatorilor şi organizatorilor atât personal cât şi în numele altora cu

127
care am discutat şi cred a tuturor care au fost în acea situaţie. Cineva care a scris o
carte nefavorabilă mi-a răspuns textual “Cine nu a fost la Piteşti şi la Gherla nu are
voie să-i judece pe cei care au fost, pentru că i-ar condamna a doua oară şi
nedreptatea ar fii strigătoare la cer”
Supravieţuitorii de la Piteşti să tot fie 2-3 sute batrâni, bolnavi şi unii
opresaţi psihic, marcaţi de cele întâmplate nu înţeleg să mai acţioneze într-un fel.
Eu considerându-mă îndreptăţit întrevăd două posibilitaţi:
a. Să ne asumăm ruşinea şi oprobiul public aşa cum l-au creeat prietenii
noştri.
b. Să luăm în considerare partea eroică a situaţiei care s-a manifestat printr-
o rezistenţă dramatică, în forme diferite, ştiute numai de cei implicaţi.
Duritatea tratamentelor dă o idee asupra rezistenţei.

10.08.2003 Un supravieţuitor

128
 REEDUCAREA –
POSIBILE ORIGINI OCCIDENTALE ?
Luminiţa HRIŢCU, Bucureşti

Moto:
„Din cei ce au trecut pe acolo,
numai morţii trăiesc
asemenea lui, aşişderea ţie,
iată, de pildă, eu, umblu, vorbesc,
dar viaţa mea nu-i, nu-i, prietene, decât o moarte vie.”
Sergiu Mandinescu, Reeducare

D acă nu ai trecut prin închisoare, nu cunoşti cu adevărat statul!”, afirma

cândva Tolstoi. Parafrazându-l, putem susţine că cine nu a trecut prin
închisorile regimului comunist, nu a cunoscut adevărata faţă a acestui

„D
regim. Adevărul acestei afirmaţii este şi mai evident dacă ne referim la acel terifiant
experiment cunoscut îndeobşte sub denumirea de „reeducare”.
Idealul formării „omului nou” a fost afirmat la nivel de stat de ideologii
marxişti îndată după triumful revoluţiei bolşevice din Rusia. Comunismul, fiind o
ideologie bazată pe aşa numita luptă de clasă, ridica în faţa proletariatului (teoretic,
clasa socială învingătoare) problema debarasării de „învinşi”, de cei condamnaţi de
„mersul istoriei”. Soluţiile care s-au profilat au fost, în esenţă, două: reeducarea
şi/sau exterminarea. Numitorul comun al celor două căi de eliminare a „duşmanului
de clasă” era reprezentat de teroare, aceasta reprezentând, în viziunea unor analişti1,
esenţa regimurilor totalitare.
Subsumat idealului de a crea „omul nou”, procesul de reeducare prin
violenţă, desfăşurat în condiţii de detenţie, a reprezentat obiectul de studiu al multor
cercetători2 dar, trebuie spus, o astfel de întreprindere presupune, din start, o
temeritate deosebită. Pe de o parte, sărăcia evidentă a surselor documentare

1
Hannah Arendt, Originile totalitarismului, Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 602
2
Virgil Ierunca, Fenomenul Piteşti, Humanitas, Bucureşti, 1990; Ilie Bădescu, Dan Dungaciu, Experimente
totalitare. Modelul reeducării: Piteşti, Gherla, Canal, 1949-1952, în „Arhivele Totalitarismului”, nr. 3, p.
7-16; Mircea Stănescu, Reeducarea totală.. Fenomenul Piteşti, în „Revista de Cercetări Sociale”, nr. 2, p.
51-59; Virgil Ierunca, Piteşti, laboratoire concentrationaire (1949-1952), prefaţă de François Furet, Ed.
Michalon, Paris, 1996

129
credibile3, pe de altă parte, implicaţiile morale şi, de ce nu?, psihologice, pe care şi le
asumă cercetătorul justifică o astfel de afirmaţie.
De ce atunci un nou demers pentru descifrarea mecanismelor reeducării4, cea
mai dură metodă folosită pentru „fabricarea omului nou”? Pentru că, aşa cum
observa Gabriel Liiceanu, „omul nou este inovaţia care a costat omenirea cel mai
mult. Pagubele pe care le-a produs această inovaţie sunt în principiu
incalculabile”5. Dacă statele comuniste au dispărut de pe scena politică europeană,
„omul nou”, creat în interiorul acestor state, este prezent în viaţa cotidiană, fapt ce
explică în bună măsură evoluţia atât de sinuoasă a societăţilor post-comuniste6.
Prin urmare, analiza genezei, a mijloacelor şi metodelor utilizate de comunişti în
crearea acestui produs considerăm că este de un acut interes nu doar pentru istorici,
ci şi pentru sociologi, psihologi, politologi şi, în ultimă instanţă, pentru fiecare
cetăţean al începutului de mileniu.
Studiul nostru se opreşte asupra reeducării violente, pe care o putem numi
„de tip Piteşti”. Dacă informaţiile asupra conţinutului acestui tip de reeducare sunt
relativ numeroase graţie literaturii memorialistice7, dacă scopul urmărit prin
reeducare a fost în general identificat8, originile acestui macabru experiment
continuă să rămână necunoscute, abia presupuse, atenţia analiştilor fiind captată
mai ales de conţinutul şi obiectivele reeducării.
Majoritatea celor trecuţi prin reeducarea de tip Piteşti, ca şi cercetătorii
fenomenului, par să fie de acord cu un lucru: originea sovietică a acestui
experiment, iar numele cel mai des invocat este acela al pedagogului sovietic
Anton Semionovici Makarenko9. Acesta a efectuat în Uniunea Sovietică în anii ‟20
şi ‟30 primele experimente de a crea oameni noi prin intermediul muncii „în
colectivitate şi pentru colectivitate”. Sistemul lui Makarenko a fost exersat pe tineri

3
Documentele de arhivă fiind create chiar de exponenţii sistemului totalitar trebuie analizate cu multă
circumspecţie, chiar (sau mai ales!) atunci când au fost produse în încercarea de reinstaurare a „legalităţii
socialiste”, cum a fost de pildă anchetarea torţionarilor de la Piteşti, în frunte cu Ţurcanu.
4
Necesitatea deconstrucţiei tehnicilor şi simbolurilor comuniste poate fi argumentată şi prin nevoia de ceea
ce Ruxandra Cesereanu numea „contrareeducare” – „o mişcare etică, dar concretă, de ieşire din letargia
robotizată (lobotomizarea simbolică) indusă de comunism” – cf. Ruxandra Cesereanu, Contraspălarea
creierului ori contraeducarea ca posibil concept, în „22”, anul XIV, 15-21 aprilie 2003, p. 8-9
5
Apud Antoaneta Tănăsescu, Un Făt-Frumos de laborator, un Făt-Frumos de tip nou: omul nou, în Lucian
Boia (ed.), „Miturile comunismului românesc”, vol. I, Ed. Universităţii, Bucureşti, 1995, p. 17
6
Vezi Adrian Neculau, O construcţie imaginară:”omul nou”, în Adrian Neculau, „Memoria pierdută.
Eseuri de psihosociologia schimbării”, Polirom, Iaşi, 1999, p. 129-136
7
Dumitru Bacu, Piteşti - centru de reeducare studenţească, Ed. Atlantida, Bucureşti, 1991; Dumitru
Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării. Cele văzute, trăite şi suferite la Piteşti şi Gherla, vol. I-II,
Ed. Gama, Bucureşti, 1995; Eugen Măgirescu, Moara dracilor, în „Memoria”, nr. 13 şi 14, p. 33-40, p. 20-
25; Fag Negrescu, Piteşti: aprilie 1949-august 1951, în „Memoria”, nr. 7, p. 22-33; Costin Merişca,
Tragedia Piteşti. O cronică a “reeducării” din închisorile comuniste, Institutul European, Iaşi, 1997
8
Cei mai mulţi autori par să fie de acord că scopul era, în primul rând, unul de factură ideologică: anihilarea
oricărei intenţii de opoziţie faţă de ideologia şi regimul comunist şi transformarea foştilor opozanţi în
susţinători fervenţi, în oameni noi. Vezi, în acest sens, Virgil Ierunca, Fenomenul Piteşti, Humanitas,
Bucureşti, 1990, p. 18 sau Vasile Dem. Zamfirescu, Psihanaliza comunismului, în vol. „Căutarea sinelui”,
Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1994, p. 257
9
Teoriile acestuia au devenit cunoscute publicului românesc încă din 1949 când a fost tradusă principala sa
lucrare „Poemul pedagogic” de către editura Cartea Rusă.

130
infractori, pe copii şi adolescenţi abandonaţi. Aceştia, adunaţi în colonii, erau
organizaţi în brigăzi de muncă şi lucrau sub o supraveghere menită să impună o
disciplină severă. Timpul liber era, practic, anulat fiind ocupat, în afară de muncă,
cu îndoctrinarea cu teoriile marxist – leniniste.
Meritul lui Makarenko a constat în descoperire rolului pe care colectivul îl
poate juca în modelarea individului de-structurat (pedagogul foloseşte termenul
„explozie” pentru a numi stările sufleteşti prin care trece cel supus reeducării).
Când Makarenko leagă „explozia” de colectiv, el transformă o simplă
tehnică, utilizată cu succes de CEKA în anchete, în ceva superior: o metodă de
reeducare. Colectivul este cadrul în care personalitatea este sfărâmată în bucăţi,
aruncată în aer, „explodată”. Este locul în care individul nu mai are unde să se
refugieze, pentru că este încolţit din toate părţile şi nimeni şi nimic nu-l poate
salva. Şi dacă anchetele erau individuale, reeducările au ca ţintă grupurile.
Pedagogia sovietică este una de masă, ea nu se ocupă de individ. În acest proces
Eul nu mai este stăpân pe propria voinţă, pentru că aceasta a fost deja anihilată. Cel
supus reeducării este acum ghidat, pe lângă acţiunea „pedagogului”, de ordinele şi
acţiunile colectivului, care poate hotărî în locul lui şi pentru el. Dar victoria nu este
totală decât atunci când cel supus reeducării descoperă o iluzorie recompunere în
identificarea sa cu colectivul reeducator. Semnul succesului reeducării este atunci
când, totalmente destabilizat, Eul descoperă în propria sa transformare sentimentele
mulţumirii. Mijloacele utilizate în procesul inducerii „exploziei” sunt bătaia,
torturile fizice şi psihice, presiunea continuă a colectivului asupra celui supus
reeducării.
Dar Makarenko a fost oare singurul teoretician al reeducării comuniste?
Considerăm că un răspuns afirmativ ar fi prea facil şi ar împiedica înţelegerea
adecvată a vastităţii planurilor comuniste de „proiectare şi edificare” a omului nou.
Lumea occidentală afla cu surprindere, în anii ‟50, de existenţa unor teorii ale
manipulării fiinţelor omeneşti în scopul aservirii ideologice totale. Formulate în
anii ‟30 de poliţia politică a Uniunii Sovietice, sub directa îndrumare a sinistrului
Beria, aceste îndrumări teoretice au devenit notorii în Occident sub denumirea de
„Manualul comunist de instrucţiuni privind războiul psihopolitic”.
Pus la dispoziţia Comitetului pentru Activităţi Antiamericane de un anume
Kenneth Goff, membru al Partidului Comunist American, manualul a cunoscut o
carieră fulminantă, beneficiind de numeroase traduceri şi reeditări10. În
introducerea la prima sa ediţie, Kenneth Goff afirmă că a fost membru al partidului
comunist între 2 mai 1936 şi octombrie 1939, acţionând sub numele propriu, dar şi
sub pseudonimul John Keats. În perioada în care a fost membru al partidului
comunist a urmat cursurile unei şcoli din Milwaukee, Wisconsin, şcoală ce
funcţiona sub denumirea „Eugene Debs Labor School”. Aici ar fi fost antrenat
pentru „toate fazele războiului fizic şi psihologic. Pentru distrugerea societăţii
capitaliste şi a civilizaţiei creştine”. Aici ar fi fost iniţiat şi în tainele
„psihopoliticii” – tehnica prin care mentalul colectiv al unei naţiuni poate fi

10
Cititorii români au putut cunoaşte conţinutul manualului în urma publicării sale în foileton în revista
„Memoria”, începând cu nr. 21.

131
„capturat şi dirijat” în scopul supunerii acesteia în faţa agresiunii comuniste. În
1939 Kenneth Goff a depus mărturie în mod voluntar în faţa Comitetului pentru
Activităţi Antiamericane condus de Martin Dies.
Manualul propriu-zis este precedat de o Prelegere ţinută la inaugurarea
cursului de psihopolitică, datată 1936, Moscova, şi atribuită lui Lavrenti Beria.
Lucrarea este structurată în 15 capitole având titluri sugestive: Obiectivele statului
privind individul şi masele, Despre supunere în general, Folosirea psihopoliticii la
răspândirea comunismului sau Remedii violente.
Menţionăm că nu vom face aici o dezbatere asupra autenticităţii acestui
manual, ştiut fiind că, încă de la prima sa editare occidentală, sovieticii au afirmat
că este un fals fabricat în laboratoarele serviciilor de informaţii capitaliste, după
modelul „Protocoalelor Înţelepţilor Sionului”.
În analiza noastră plecăm de la premisa că acest manual este autentic şi
considerăm că însăşi desfăşurarea analizei va oferi suficiente argumente în acest
sens. De la bun început, ne-a atras atenţia capitolul VII, intitulat Anatomia
mecanismelor stimul-reacţie la om. Acest capitol este esenţial pentru înţelegerea
modului în care specialiştii sovietici înţelegeau să-şi atingă obiectivele în domeniul
manipulării persoanelor şi pentru obţinerea unor mutaţii psihologice atent dirijate11,
pentru crearea, în ultimă instanţă, a omului nou.
Conform celor susţinute de autorii manualului în acest capitol, omul „este un
animal caracterizat de mecanismul stimul reacţie. Toate capacităţile lui de reacţie,
chiar şi etica şi morala lui, depind de maşinăria stimulent-reacţie”12. Considerăm că
această afirmaţie preia, în fapt, teoriile lui Pavlov referitoare la obţinerea reflexelor
condiţionate.
Potrivit autorilor, se consideră ca fiind suficientă introducerea unui stimulent
suficient de puternic în „anatomia mentală” a omului pentru ca individul să
reacţioneze şi să răspundă ori de câte ori este „trezit” de o sursă din exterior.
Acţionând asupra individului prin diferiţi stimuli coercitivi, specialistul regimului
comunist13 trebuie să obţină un anumit comportament observabil (subl. ns.
L.H.), bine determinat, în concordanţă cu scopul urmărit.
Similar teoriei pavloviene14, reflexul condiţionat apare ca urmare a stabilirii
unei relaţii directe stimul-reacţie (S-R). Această relaţie este deosebit de complexă,

11
Analiştii fenomenului torturii politice consideră că sovieticii şi chinezii au fost cei care au revoluţionat
tortura în secolul al XX-lea, prin metoda „spălării creierului” şi a reeducării – Ruxandra Cesereanu,
Originile şi avatarurile «spălării creierului» şi ale reeducării“ în „Analele Sighet 9”, Bucureşti, 2001, p.
307
12
„Memoria”, nr. 23, p. 56
13
Aceşti „tehnicieni ai minţii” sunt numiţi în manual „agenţi psihopolitici”
14
Trebuie remarcat că behaviorismul datorează foarte mult experimentelor efectuate de Ivan P. Pavlov.
Acesta a pus bazele teoriei reflexelor condiţionate şi a încercat să descopere mecanismele reflexelor.
Meritele sale, recunoscute de lumea ştiinţifică încă la începutul secolului al XX-lea (laureat Nobel pentru
medicină în 1904), au fost reconfirmate de Lenin printr-un decret emis la 24 ianuarie 1921 în care se
specifica faptul că activitatea ştiinţifică a lui I.P. Pavlov are „o enormă semnificaţie pentru clasa muncitoare
din întreaga lume”. Partidul comunist şi guvernul sovietic au acordat întreg suportul posibil pentru
cercetările lui Pavlov şi ale colaboratorilor săi. Uniunea Sovietică a devenit un important centru pentru
studierea fiziologiei şi psihologiei. Oraşel14 Analiştii fenomenului torturii politice consideră că sovieticii şi
chinezii au fost cei care au revoluţionat tortura în secolul al XX-lea, prin metoda „spălării creierului” şi a

132
întrucât psihicul uman înregistrează toate componentele mediului înconjurător în
care se află un individ. Când mediul include brutalitate, teroare, şoc şi, mai ales,
când individul a fost afectat direct de aceste componente ale mediului, „amprenta”
acestora asupra psihicului său va fi deosebit de puternică şi de rezistentă în timp.
Atunci când o sursă de comandă exterioară va reactiva una din componentele
acestei „fotografii mentale” a mediului, acesta va reacţiona similar momentului în
care a avut loc condiţionarea (trauma sau, aşa cum o numesc autorii manualului,
„vătămarea”).
Un exemplu inclus în manual este suficient de ilustrativ: „De pildă, când un
individ este bătut şi i se spune în tot timpul bătăii că trebuie să asculte de anumiţi
şefi, în viitor el va simţi un început de durere în clipa când începe să fie
neascultător. Însăşi durerea instalată reacţionează ca un poliţist, căci experienţa
individului îi demonstrează acestuia că nu poate să se împotrivească căci altfel va
avea să sufere de pe urma anumitor şefi”15.
Mecanismele stimul – reacţie trebuie organizate de aşa manieră încât durerea
să se subordoneze comenzii. O reacţie de supunere totală se poate obţine doar prin
stimulenţi suficienţi de brutali, capabili să „vatăme” într-adevăr organismul. Aceşti
stimulenţi trebuie aplicaţi în condiţii optime. Mai precis, s-a observat că
organismul este mai puţin capabil să reziste la un stimul în condiţii de privare de
hrană, odihnă. Ca urmare, stimulii trebuie aplicaţi indivizilor care au fost supuşi
unor „tratamente” de reducere a capacităţii de rezistenţă, până la completa
extenuare fizică şi psihică.
Prin aplicarea corectă a stimulilor adecvaţi se poate obţine un comportament
determinat, fiinţa umană devenind doar un mecanism ce poate fi dirijat, controlat şi
dominat. Pentru regimul comunist acest tip uman reprezenta un ideal urmărit cu
perseverenţă, iar tehnicile amintite succint anterior nu au rămas literă moartă în
spaţiile geografice intrate sub influenţa ideologiei comuniste.
Dar au aparţinut oare integral aceste teorii ideologilor de la Kremlin? Au
dispus aceştia, în primii ani de după triumful revoluţiei bolşevice, de specialiştii şi
laboratoarele necesare unui studiu aprofundat al personalităţii umane sau au preluat
şi dezvoltat teorii deja formulate în cadrul unor cercetări anterioare?
Încercând să răspundem acestor întrebări am descoperit că, în mod
surprinzător, la începutul secolului al XX-lea în Statele Unite apărea o nouă

reeducării – Ruxandra Cesereanu, Originile şi avatarurile «spălării creierului» şi ale reeducării“ în

„Analele Sighet 9”, Bucureşti, 2001, p. 307
14
„Memoria”, nr. 23, p. 56
14
Aceşti „tehnicieni ai minţii” sunt numiţi în manual „agenţi psihopolitici”
14
Trebuie remarcat că behaviorismul datorează foarte mult experimentelor efectuate de Ivan P. Pavlov.
Acesta a pus bazele teoriei reflexelor condiţionate şi a încercat să descopere mecanismele reflexelor.
Meritele sale, recunoscute de lumea ştiinţifică încă la începutul secolului al XX-lea (laureat Nobel pentru
medicină în 1904), au fost reconfirmate de Lenin printr-un decret emis la 24 ianuarie 1921 în care se
specifica faptul că activitatea ştiinţifică a lui I.P. Pavlov are „o enormă semnificaţie pentru clasa muncitoare
din întreaga lume”. Partidul comunist şi guvernul sovietic au acordat întreg suportul posibil pentru
cercetările lui Pavlov şi ale colaboratorilor săi. Uniunea Sovietică a devenit un important centru pentru e
Moscova şi Leningrad au găzduit, între 9-17 august 1935, al XV-lea Congres Internaţional de Fiziologie.
15
„Memoria”, nr. 23, p. 56

133
perspectivă asupra obiectului de studiu al psihologiei. Aceasta punea un accent
deosebit pe relaţia directă dintre stimul şi reacţie - S-R. Cel care a formulat această
nouă abordare a psihologiei a fost John B. Watson16 prin publicarea, în 1913, în
„Revista de Psihologie” a unui articol intitulat „Psihologia aşa cum o vede un
behaviorist”.
Watson consideră comportamentul ca fiind „ansamblul răspunsurilor ajustate
stimulilor care îi declanşează”17 şi, ca urmare, psihologia s-ar reduce la studiul
cuplului stimul – reacţie. Această teorie psihologică, cunoscută sub denumirea de
behaviorism, susţine că doar stimulul şi reacţia, între care există o relaţie directă,
sunt obiectivi şi pot fi studiaţi prin metode obiective, iar tot ceea ce se interpune
între stimul şi reacţie trebuie înlăturat.
Behaviorismul venea să înlocuiască psihologia introspectivă, care avea ca
obiect de studiu viaţa psihică interioară, cu o finalitate terapeutică şi ameliorativă,
printr-o psihologie care simplifică nepermis de mult omul şi viaţa sa, reducându-l
la o relaţie de tipul S – R, a cărei finalitate vizează descoperirea şi formularea
legilor cauzale cu scopul dirijării comportamentului.
Făcând o analogie cu teoria sistemelor, mintea umană este privită ca un
sistem cu mai multe intrări (stimuli) şi mai multe ieşiri (comportamente) ce depind
numai de intrări, deci care nu au nici o legătură cu starea internă a sistemului (stări
mentale).
Watson şi discipolii săi consideră că numai comportamentul poate fi studiat
în mod obiectiv, observat, măsurat şi cuantificat. Sfera vieţii psihice este împărţită
în trei clase de organizări comportamentale: viscerale (comportamentele prin care
se exteriorizează emoţiile: frica, furia, mânia), motorii (comportamentele
manipulative, posturale, locomotorii), laringeale (comportamentele verbale
datorate mişcărilor laringelui). Astfel, imaginile vizuale sunt, de fapt, tensiunile
musculare ale ochilor, reprezentările sunt reamintirea senzaţiilor kinestezice,
gândirea este „o vorbire cu voce joasă, pentru sine”, „nu gândim cu creierul, ci cu
sistemul de arcuri nervoase ale laringelui şi organelor anexe”, deci gândirea se
identifică cu limbajul.
Se poate observa cu uşurinţă că acest om „creat” de behaviorism este acelaşi
cu cel pe care agentul psihopolitic instruit la şcoala lui Beria trebuia să-l formeze,
deoarece „omul behaviorist” este omul concret, real, însă mutilat şi sărăcit sub
raport psihic, dezgolit de orice conţinut psihologic: conştiinţă, sentimente, voinţă.
Un fin analist al fenomenului totalitar, George Orwell, reliefează existenţa
acestui tip uman într-o societate totalitară, ba chiar îl consideră ca fiind
reprezentativ. Personajul principal al romanului „1984” observa cu groază un
membru model al Socengului, partid totalitar al ipoteticei Anglii a anului 1984:
„Winston avu un sentiment bizar, anume că individul nu era om, ci un fel de
duplicat, un manechin la care nu creierul vorbea, ci laringele. Ceea ce ieşea din el

16
Interesant de notat faptul că Watson era zoo-psiholog şi afirma: „comportamentul uman nu este diferit de
comportamentul animal”. Experienţele sale asupra şobolanilor au fost reluate, la altă scară, de comunişti
prin folosirea persoanelor umane.
17
Apud Mielu Zlate, Introducere în psihologie, Şansa SRL, Bucureşti, 1994, p. 71

134
erau cuvinte, dar nu vorbire în adevăratul sens al termenului: era un zgomot scos în
stare de inconştienţă, ca măcăitul unei raţe”18.
Individul este produsul unui proces de condiţionare lentă şi, odată format,
este greu de schimbat. Schimbarea ar presupune mai întâi decondiţionarea şi apoi
re-construirea personalităţii. Optica lui Watson asupra schimbării personalităţii
pare a fi fost pe deplin împărtăşită de „reeducatorii” comunişti.
Watson a avut fideli discipoli nu numai în lumea comunistă ci, deopotrivă, şi
în ţările occidentale democratice. Cel mai celebru este B.F. Skinner, a cărui
reputaţie ştiinţifică îşi are originea în testarea teoriilor lui Watson în condiţii de
laborator. Skinner a dezvoltat şi teoria condiţionării operante, conform căreia ne
comportăm într-un fel anume numai pentru că ştim cu certitudine că acest gen de
comportament a avut consecinţe certe în trecut.
Ca şi Watson, Skinner neagă faptul că mintea ori sentimentele ar juca vreun
rol în determinarea comportamentului. Omul nu are nici suflet, nici raţiune ci doar
un creier care răspunde la stimuli externi. Un alt discipol nu ezita să afirme: „Noi
suntem maşini biologice şi nu acţionăm conştient; mai curând reacţionăm la
stimuli”19. Ideea că omul este doar o maşină biologică intră în contradicţie flagrantă
cu imaginea creştină asupra omului, văzut ca o imagine a lui Dumnezeu, fiinţă
superioară, creativă, gânditoare. Skinner a mers atât de departe încât a afirmat că
procesele mentale şi conştiinţa sunt „metafore şi ficţiuni”20.
Aceste idei ale behaviorismului au avut o largă influenţă. Conceptele şi
metodele acestui curent au fost introduse în educaţie şi multe cursuri au fost
fundamentate pornind de la prezumţiile behaviorismului. Sociologia a fost şi ea
infiltrată de acest curent al psihologiei sub forma sociobiologiei care consideră că
valorile morale îşi au rădăcinile în biologie.
Faptul că behaviorismul leagă omul de lumea obiectelor şi de lumea
oamenilor de care este înconjurat şi care acţionează asupra lui în calitate de stimul,
faptul că acesta neagă rolul conştiinţei şi combate valorile creştine a făcut ca
această teorie să se bucure de aprecierea ideologilor comunişti. Prin behaviorism,
psihologia a fost reintrodusă pe linia materialismului şi determinismului natural şi
social, negat de introspecţionism.
Finalitatea behaviorismului, ameliorarea şi dirijarea comportamentului uman,
oferea un nesperat câmp de lucru pentru psihologii şi psihiatrii regimurilor
comuniste. În închisori, în lagăre şi colonii de muncă şi chiar asupra cetăţenilor
„liberi” s-au experimentat o serie întreagă de stimuli în vederea „transformării
claselor sociale în mase”21.
În numele unui anumit ideal antropologic, în sensul de omul – măsură a
tuturor lucrurilor, totalitarismul a încercat să-l transforme pe om, să-l recreeze pe
Adam, adesea în modul cel mai brutal şi inuman. Cum altfel am putea explica acele

18
George Orwell, 1984, Ed. Univers, Bucureşti, 1991, p. 50
19
David Cohen, Behaviorism, în Richard L. Gregory (ed.), „The Oxford Companion to the Mind”, Oxford
University Press, New York, 1992, p. 71
20
B. F. Skinner, Skinner on Behaviorism, în ibidem, p. 75
21
Hanna Arendt, Originile totalitarismului, Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 596

135
complete schimbări ontologice ale condiţiei umane din anii 50? Torţionarii,
folosind cele mai brutale metode de „reeducare”, îşi sileau semenii să repudieze tot
ce aveau mai sfânt: pe Dumnezeu (dacă erau credincioşi), familia, prietenii,
trecutul, până la ultima valoare care ar fi putut să-l ajute să-şi recreeze identitatea,
umanitatea. Cu cât de-construcţia (de-condiţionarea) era mai totală, cu atât succesul
reconstrucţiei (condiţionarea) era mai mare. Prin intermediul torturii fizice şi
psihice, individul „reeducat” (modelat după chipul şi asemănarea unei făpturi
dezumanizate) urma să devină, la rându-i, un „educator”.
Toate acestea au fost posibile datorită faptului că natura a fost postulată drept
substitut al lui Dumnezeu, iar, la baza existenţei, materia a fost substituită
spiritului22. Masele care au strivit individul au anihilat fiinţa umană creatoare de
valori23. Ura, metamorfozată în principiu de viaţă, şi conflictul, văzut ca mecanism
al „devenirii”, au înlocuit relaţiile normale bazate pe afecţiune, compasiune pentru
fiinţa umană.
După ce au malformat percepţiile asupra fiinţei umane timp de aproape un
secol, ideile emise de Pavlov, Watson şi discipolii lor şi-au epuizat, se pare, forţa
de atracţie. Umanitatea pare să se fi trezit din acest vis rău. Cu privire la noile
concepţii asupra locului şi drepturilor spiritului în structura creierului uman e
suficient să-l cităm, de pildă, pe Roger Sperry, laureat al Premiului Nobel:
„conceptele actuale privind relaţia dintre spirit şi creier indică o ruptură radicală
faţă de doctrina materialistă şi behavioristă consacrată care a dominat neurologia
ultimelor decenii. În loc să renunţe la studierea conştiinţei sau să o ignore, noua
interpretare recunoaşte pe deplin primatul fenomenului interior al conştiinţei ca
realitate cauzală”24.
Analiza fenomenului totalitar din secolul al XX-lea demonstrează că o serie
de concepte precum evoluţie, ideologie, dictatură, supremaţia maselor, lupta de
clasă sunt parte integrantă din sistemele totalitare, demonstrând, fără putinţă de
tăgadă, că nu conducătorii răi şi nepotriviţi au fost cei care au compromis un
sistem, în esenţă bun, ci, dimpotrivă, sistemul totalitar e cel care a degradat omul.
Fără puncte de referinţă spirituale, fără un sistem de valori absolute, bine
ierarhizate, sistemele totalitare au promovat indivizi care, terorizaţi de ideologie, au
impus criterii şi standarde morale relative, lăsând în acelaşi timp ca tot felul de
degradări şi pervertiri să prolifereze în natură şi societate (Părintele Galeriu, op.
cit., p. 70 ).

N.R: În lucrarea prezentată sunt evidenţiate unele semen de întrebare, pe

care încercăm să le analizăm.
Î: Makarenko a fost oare singurul teoretician al reeducării comuniste?

22
Părintele Galeriu, Timpul schimbării. Opţiuni fundamentale în dialogul actual dintre credincioşi şi
societate, în „Religion in Communist Lands”, vol. 19, nr. 1-2, Summer 1991, Keston College, p. 67
23
Serge Moscovici, Epoca maselor, Institutul European, Iaşi, 2001, p. 23-25
24
apud Jean E. Charon, L’esprit de la Science, PUF, Paris, 1983, p. 23

136
 R: Makarekco, n-a fost singurul teoretician, a fost singurul care a pus în
practică pe fiiniţe umane ansamblul stimulilor declanşaţi prin torturi, urmărind
reacţia dorită care să poată fi dirijată .
I: Au aparţinut oare integral aceste teorii ideologilor de la Kremlin? Au
dispus aceştia, în primii ani după triumful revoluţiei bolşevice, de specialişti şi
laboratoarele necesare?
R: Nu, Kremlinul, a pus în practică teoriile aberante ale lui John B. Vaston şi
Skinner, care simplifică nepermis de mult omul şi viaţa, reducându-l la o relaţie de
tipul Stimul-Terapie- în scopul dirijării comportamentului, plecând de la ideea că
“omul este doar o maşină biologică.”
Certitudinea subliniată la încheierea lucrării şi anume “ca numai deriva
democraţiei spre totalitarism a permis pervertirea unor idei”, iniţial generoase,
atingându-se formele de-a dreptul inumane cunoscute românilor sub denumirea de
“Experimentul Piteşti”, este anulată de adevăruri de necontestat:
1. Sistemele totalitare se menţin la putere nu prin deriva democraţiei, ci prin
dictatură folosind teroarea şi crimele împotriva opozanţilor.
2. Teoriile lui Makarenko, Pavlov, Waston, Skinner n-au avut nimic generos
deoarece au conceput omul ca un robot biologic.
3. Sinuciderile (din perioada torturilor aplicate în “Experimentul Piteşti-
reeducarea prin tortură” precum şi sinuciderile apărute după sistarea
“Experimentului Piteşti”) întăresc conceptele lui Roger Sperry, laureat al
Premiului Nobel, privind relaţia dintre spirit şi creier, confirmă pe deplin
primatul fenomenului interior al conştiinţei ca realizare cazuală.

Istoricul englez, Dennis Deletant în lucrarea “Securitatea şi dizidenţa în

România” Ed. Humanitas 1998 la pag. 59, arată: “Ana Pauker implicată direct prin
generalul Nicolski, în Experimentul-Fenomenul Piteşti, datorită amiciţiei cu Stalin
şi Molotov a fost scutită de proces şi a beneficiat de imunitate judecătorească ca şi
Nicolski, graţie filialei NKGB”.

137
 “CASINCA” PITEŞTIULUI
Gheorghe MARIAN, Timişoara,
fost deţinut politic trecut prin reeducări

E ram în închisoarea Piteşti în toamna anului 1949, condamnat la 5 ani

de închisoare corecţională de Tribunalul Militar Cluj, într-un lot de

„D
peste 100 de studenţi acuzaţi de Uneltire Contra Ordinei Sociale, după
trei luni şi jumătate de cercetare cu argumente “tari” de lt. Stănescu, sub
conducerea col. Mihai Patriciu-Weiss, şeful Securităţii Cluj. În timpul cercetărilor
am fost “cazat” în beciul cu celule de beton fără nici o dotare şi am fost judecaţi tot
Lotul din Vinerea Mare a Paştelui, de generalul Vlase, preşedintele Completului de
Judecată, pentru activitate subversivă naţional-creştină în cadrul Grupului
Centrului Universitar Cluj. Am fost condamnat prin Sentinţa 715 din 18 aprilie
1949, conform art. 209 C.P. alineat a,b,f.
Venisem aici cu întreg lotul după un “stagiu” de două săptămâni la
închisoarea Militară Cluj, la începutul lunii mai 1949 şi regimul de detenţie fusese
treptat înăsprit până în toamnă, fără scrisori şi vorbitor cu familia, fără pachete de
alimente, fără ziare şi cărţi, fără hârtie de scris şi nici măcar un capăt de creion.
Gardienii se purtau tot mai aspru, la ieşirile din camera de baie, dimineaţa şi seara,
trebuia să circulăm în pas alergător, iar la baia săptămânală veneam de cele mai
multe ori cu săpunul pe noi, dar tot în pas alergător, însoţiţi şi de epitete din ce în
ce mai dure din partea gardienilor şi chiar lovituri cu pumnii, cu picioarele sau cu
câte o coadă de mătură.
Eram cazat în camera 3 Parter, pe coada “T”-ului, cu încă 18-20 de
studenţi şi dormeam pe un prici care aproape înconjura camera. Una din măsurile
absurde luate de conducerea închisorii era ca după numărătoarea de seară şi
stingerea de la ora 21, trebuia să stăm întinşi pe prici cu faţa în sus, acoperiţi cu
pătura până în gât şi cu mâinile încrucişate pe piept, fără să ne mişcăm sau să
vorbim. Becul din plafon era aprins toată noaptea şi eram supravegheaţi permanent
de gardianul de serviciu prin vizeta din uşă şi aspru pedepsiţi dacă nu respectam
regulamentul amintit.
Era un regim de îndobitocire, care cu mijloacele “dure” amintite anterior,
pregătea treptat terenul la demenţiala perioadă a “reeducării” prin “tortură” ce se va
declanşa mai târziu în 6 decembrie 1949, după un plan bine stabilit de diabolicul
cuplu DRĂGHICI – NIKOLSKI şi alţii.
Instruiţi la şcoala sovietică, cu metode de distrugere fizică şi psihică a
tinerilor “duşmani ai poporului”, ai regimului comunist, pregăteau cea mai teribilă
barbarie a lumii contemporane. Orele lungi ale serii şi ale nopţii treceau greu în
camera supraaglomerată, fără drept de a vorbi sau de a mişca şi permanent timorat

138
de a nu fi surprins de gardian la controlul prin vizetă şi pedepsit. Camera noastră
avea un colţ cu un unghi mort (în stânga uşii), ce nu putea fi văzut de la vizetă, şi
atunci ne-am gândit să folosim acest avantaj. Am confecţionat din miez de pâine
bine frământată mici piese de şah, cu care seara şi noaptea, pe un colţ de pătură,
desenate cu săpun pătrăţele magice, se desfăşurau pasionate partide de şah prin
rotaţie, chibiţate discret de cei favorizaţi de locurile de pe prici apropiate locului
ascuns.
În seara despre care vreau să vă povestesc, se juca “clandestin” o pasionată
partidă de şah, iar eu chibiţam discret din apropiere. De serviciu pe secţie, de
noapte era gardianul GULIMAN (unul dintre cei doi fraţi gardieni), care era vestit
pentru vigilenţa lui şi mai ales pentru limbajul presărat cu adevărate “perle” şi care
era din satul Găvana de lângă Piteşti. Tot spionându-ne prin vizetă, probabil i s-a
părut ceva suspect în colţul cu pricina şi cum gardienii după stingere nu mai aveau
voie să intre în cameră, decât dimineaţa la deschidere, aproape de miezul nopţii a
apărut la fereastra camerei urcat pe o scară dintr-o curte interioară a închisorii, ca
să vadă ce se întâmplă în camera noastră.
Ne-a luat prin surprindere şi doar l-am auzit şuierând satisfăcut : “V-am
prins, jucaţi POPICEA (aşa îi zicea el la şah) noaptea, vă ştiu eu, bandiţilor, care
tot timpul bateţi alfabetul MORŢII (adică alfabetul Morse) în CALIOFER
(calorifer) şi o să vedeţi voi dimineaţa la deschidere”.
Dimineaţa la deschidere a venit primgardianul de serviciu, MÂNDRUŢĂ,
însoţit de cei doi gardieni de noapte şi de cel de zi şi alţii de la alte secţii (aşa se
obişnuia) şi ne-a cerut să iasă în faţă cei ce nu au respectat consemnul
regulamentului nocturn. Conform înţelegerii noastre de solidaritate, n-a ieşit
nimeni, deoarece nu ne consideram vinovaţi şi atunci a întrebat cine a fost de
serviciu în cameră în ziua respectivă şi acela eram chiar eu, ca să-i spun pe cei
vinovaţi.
Eu am minţit că am dormit şi că nu ştiu ce s-a întâmplat în cameră, iar
atunci primgardianul m-a pedepsit pe mine cu trei zile de “CASINCA”, temuta
cameră de pedeapsă a Piteştiului. Era o cameră de circa 4/4 m din beton, situată la
al doilea nivel al subsolului, la 5, 6 m sub pământ, cu o trapă în loc de uşă, pe care
se intra pe brânci, fără altă sursă de lumină decât o slabă licărire venită printr-un
aerisitor (ca un horn) care ieşea la un grătar din pavajul care înconjura închisoarea.
În această celulă-carceră nu era niciun obiect, iar pardoseala din beton era acoperită
cu un strat vâscos de lichid format din urină, materii fecale şi apa de condens care
se scurgea permanent de pe pereţi; atmosfera era umedă, fiind dublată de mirosul
pestilenţial emanat de lichidul ce acoperea pardoseala.
Pe pereţi erau scrijelate liste întregi de nume de deţinuţi care trecuseră pe
acolo de-a lungul anilor şi care îşi măcinaseră sănătatea şi tinereţea. Închisoarea a
fost construită în 1937 / 1938 de Armand Călinescu, aici fiind închişi legionarii lui
Codreanu în prigoana din timpul dictaturii lui Carol al – II-lea.
Cât am stat acolo, trei zile (72 de ore) am primit o dată pe zi câte o gamelă
de ciorbă străvezie fără pâine şi de dormit stăteam sprijinit de peretele umed până
amorţeam, apoi mă mişcam câţiva paşi ca să mă dezmorţesc şi apoi mă sprijineam

139
cu celălalt umăr şi aşa trecea noaptea. Ziua mă plimbam încet prin celulă ca să mă
încălzesc şi recitam în şoaptă versuri, citate din cărţi în limba română sau în limbile
învăţate în liceu, ca să treacă timpul mai repede şi mai uşor; mi-am scrijelat şi eu
numele şi data pe perete alături de ceilalţi care au pătimit aici cu gândul de a scăpa
cât mai repede de această pedeapsă diabolică.
După trei zile am fost scos de acolo de gardianul COVREJA, de pe secţia
Parter şi dus la baie, căci arătam şi mai ales miroseam îngrozitor. În cameră, ceilalţi
mă aşteptau speriaţi şi îngrijoraţi de soarta mea (mai ales că nu mai fusese nimeni
din camera noastră acolo şi nu ştiau cum este această “casincă”). Eu eram bucuros
că am scăpat cu bine şi toţi eram mândri de solidaritatea noastră, pe care călăii
noştri nu reuşiseră să o destrame.
Regimul de viaţă s-a înrăutăţit treptat în toamna şi începutul iernii 1949 /
1950, printr-un regim de înfometare, fără asistenţă medicală şi medicamente, cu
plimbarea zilnică care s-a rărit până a dispărut de tot şi mai ales cu bătaia zilnică,
aplicată cu orice prilej, la ieşirile din baie şi la WC, la plimbarea din curte, fie că
am vorbit între noi (era interzis) sau nu, sau dacă ne uitam la ferestrele celulelor de
la etaje (nu era voie), unde erau “greii” cu condamnări mari de muncă silnică şi de
temniţă grea. De asemenea, când ne învârteam în cerc cu capul în pământ eram
ciomăgiţi fără milă.
Acest întreg ansamblu de represalii împotriva noastră a culminat în 6
decembrie 1949, când a început reeducarea prin tortură, la camera 4 Spital, etaj 1,
cu echipe de torţionari instruite şi coordonate de Securitate.

140
 AMINTIRI DIN INCHISOAREA PITEŞTI
EPOCA COMUNISTĂ
SCUTARU Gh. Mihai, Iaşi,
fost deţinut politic trecut prin reeducări

A ş dori să-mi depăn câteva amintiri din închisoarea Piteşti. De la

început aş dori să menţionez că amintirile prezentate aici sunt fapte

„D
reale şi nu sunt nici un fel de exagerări. De fapt, lucrurile petrecute în
această blestemată temniţa nu pot fi redate în cuvinte scrise, aşa cum s-au întâmplat
de fapt. Poate timpul şi cel de sus vor face să se nască un om care să sintetizeze
cele scrise de scribii actuali şi care să înţeleagă substraturile celor depănate de
aceştia.
Sunt convins că mulţi dintre cei care scriu astăzi evită să spună tot ceea ce
li s-a întâmplat lor sau vecinilor lor de celulă sau de temniţă, temându-se să nu fie
cotat ca mincinoşi. Ceea ce s-a petrecut în închisorile comuniste depăşeste orice
limită a normalului, a credibilului şi mai ales a bunului simţ. Tot ceea ce s-a
întamplat a fost peste limita posibilului şi nu se poate vorbi de o limită a bunului
simţ. Consider că cei care ne-au arestat, anchetat, judecat şi păzit, nu pot fi
încadraţi în categoria oamenilor. Sunt convins ca ne-ar fi mâncat şi de vii!
Voi incepe “Poveştile din închisoarea Piteşti” cu o mică istorie care s-a
întamplat înainte de arestarea mea, şi anume în toamna anului 1947.
Eram într-o sală mare a Politehnicii din Bucureşti, la Facultatea de
Construcţii. Fiind la ora de proiect, un coleg de an, Sava Dionis, s-a aşezat lânga
mine spunându-mi foarte emoţionat că vrea să-mi vorbeasca. La început am crezut
că are vreo propunere, dar iată ce mi-a spus: “Astăzi am stat de vorbă cu un coleg
care face parte din gruparea membrilor de partid din anul V şi l-am întrebat de ce
nu l-aţi arestat şi pe Scutaru Mihai?” Arestările începuseră deja după procesul
Maniu. Răspunsul a fost sec: “Nu l-am uitat, însă cred că îl vom aresta curând şi nu
va mai ieşi niciodată din inchisoare.”
Trebuie să marturisesc că la festivitatea împlinirii a 35 de ani de la
terminarea facultaţii am fost şi eu invitat să particip. Foarte mulţi foşti colegi s-au
mirat de prezenţa mea şi mi-au mărturisit că nu au crezut că voi rezista în
închisoare mai mult de 3 luni.
Las pe cei care vor citi cele scrise de mine să interpreteze gândirea celor
care m-au condamnat la moarte înainte de a-mi judeca faptele.
La data de 10 iunie 1948, noaptea, a bătut la uşa casei din strada Doamnei
nr. 20 din Bucureşti o echipă de poliţişti. A deschis proprietarul şi eu am fost prins
pe acoperişul casei. După o percheziţie sumară am fost declarat arestat. Mi s-a spus

141
să-mi iau cu mine haine groase şi chiar paltonul deoarece nu voi scăpa aşa de
curând din închisoare. Am mers pe jos până la Piaţa Revoluţiei. Introdus în celulă
am gasit acolo 3 arestaţi dintre care unul era Ion Silaghi cu care apoi am mers la
Jilava.
Ancheta s-a desfăşurat în ture, adică a fost o anchetă continuă, se schimbau
doar anchetatorii. Aceştia văzând ca nu obţin rezultatele scontate, într-o zi mi-au
adus în celulă un fost coleg cu care avusesem tangenţe privind activitatea mea
anticomunistă. Acel coleg mi-a spus să dau şi eu o declaraţie, deoarece el fusese
crunt torturat şi astfel a cedat. Din câte îmi amintesc eu am dat o declaraţie de cel
mult o pagină şi jumătate din care reieşea că avusesem câteva întâlniri, deci astfel
eram un anticomunist, mai precis “un duşman al poporului”.
Transferat la Jilava la celula nr. 7 adică pe celular, în cameră am stat cu
Gall Gheorghe, Silaghi Ioan, Ocneru Ilie, Cosmovici şi alţii. Acolo era o atmosferă
destul de bună. Nu au fost nici un fel de incidente, nici din partea deţinuţilor nici
din partea gardienilor. Totuşi mai erau deţinuţi luaţi pentru eliberare sau anchetă-
astfel un nou venit ne-a spus că la o anchetă de la Ministerul de Interne i s-a spus
că se va face reeducare în închisori începând cu studenţii. Condamnaţii vor fi
repartizaţi conform pregătirii lor astfel: elevi, studenţi, intelectuali (titraţi),
muncitori şi foşti poliţişti – fiecare categorie va sta în închisori separate. În acest
caz s-a şi specificat Piteştiul ca închisoare pentru studenţi. Eu fiind absolvent al
Facultăţii de Construcţii din Bucureşti m-am declarat student. Deoarece aveam un
frate student la Facultatea de Medicină din Iaşi, arestat şi el, doream şi speram să
fiu în aceeaşi închisoare cu el.
În ianuarie 1949 am fost judecat şi transferat la Reduit unde am stat
aproape o lună de zile şi apoi am fost grupaţi pe închisori astfel: toţi cei declaraţi
studenţi am fost repartizaţi la o dată anume, când ne vor duce la Piteşti. Acolo am
ajuns pe 4 aprilie 1949. La Piteşti am fost repartizaţi după condamnari, adică
corecţie/temniţa grea şi muncă silnică. Eu care aveam condamnare de 15 ani
temniţă grea, am fost repartizat pe latura lungă a celulei in “T”, spre nord.
Atmosfera din celulă era foarte agreabilă în raport cu atitudinea gardienilor, care
lăsa de dorit în ceea ce priveşte comportamnentul. Aveam la începutul detenţiei din
Piteşti, pe secţia temniţă grea, pe gardianul Georgescu, zis Georgică, care avea
obiceiul de a ne bate şi înjura. După Crăciunul din 1949 şi-a schimbat atitudinea
complet. Într-o seară la program, foarte amical, Georgescu ne-a spus că din acel
moment nu ne mai bate el, deoarece vor fii alţii care ne vor bate. Totul s-a adeverit,
iar noi am intrat în alertă. Eram în ajunul Crăciunului anului 1949. După câteva
zile, fiind mai atenţi la ce se întâmpla pe celular, am auzit după închiderea de seară
ţipete şi gemete de la celula 4 spital, celula care era amplasată pe latura a “T”-ului,
din partea de nord, deci identic cu poziţia temniţei grele. Nu ştiam ce se petrece,
doar prin intuiţie am dedus ceva. Deoarece pe celular se mai făceau din când in
când mutări, aşa a transpirat cam ce se întampla la 4 spital. Primul caz a fost
sinuciderea lui Şerban, zis “Sergentul”, care s-a aruncat pe golul scării.
O altă informaţie ne-a parvenit de la un deţinut care ne-a spus că odată cu
începerea reeducării au fost batuţi cei recalcitranţi de directorul Dumitrescu al

142
penitenciarului Piteşti împreună cu o serie de gardieni printre care se număra şi
Georgescu. Menţionez că din partea deţinuţilor capul reeducărilor era Ţurcanu
Eugen. El îi nominaliza pe toţi cei recalcitranţi pentru reeducare. Nu este cazul să
detaliez acest episod deoarece este cunoscut .
După aceste informaţii am intrat într-o alertă maximă, mai ales că au
început comentariile şi diversele supoziţii. Ce s-a întamplat: unii au intrat în panică,
se vedea că nu era nici o scăpare, deoarece totul era pus la cale de administraţie.
Înca un fapt care ne-a dat de gândit a fost spionajul făcut de directorul închisorii cu
alte cadre din exterior, care supravagheau ceea ce se petrecea în interiorul celulelor,
amplasate pe latura opusă nouă. Această supravaghere se face fară gardieni, prin
vizeta mică. Când se producea probabil o scenă importantă, cel care urmărea facea
un semn celui mai mare în grad să vină şi să observe ceea ce se întâmplă. Toate
aceste observaţii, noi cei din celulele de vis-à-vis le urmăream prin diversele găuri
făcute în uşa de lemn. Găurile erau făcute astfel încât cuprindeam cu cu vederea o
suprafaţă mare. Ne-am dat seama că se întâmplă ceva groaznic deoarece nu puteau
merge, din cauza bătăilor-după cum presupuneam noi. În timp s-a dovedit că toate
prezumţiile noastre s-au adeverit. Aşa se şi explică faptul ca unii dintre deţinuţi au
cedat fară a fi torturaţi. Eu unul care am trecut prin toate fazele posibile şi
imposibile ale reeducării, nu judec pe nimeni. Am judecat astfel: dacă metalele se
topesc la temperaturi, ce să mai vorbim de om! Singura cale pe care puteai să o
alegi era sinuciderea, dar această soluţie nu era atât de uşoară, deoarece toţi cei care
eram etichetaţi ca fanatici eram urmăriţi în mod special de oamenii de bază ai
administraţiei: Ţurcanu şi reeducaţii lui.
La începutul anului 1950, au început nişte mutări foarte mari prin toată
puşcăria. Astfel, toţi deţinuţii de la corecţie au rămas pe loc, adică pe laturile scurte
ale inchisorii; toţi cei de la temniţa grea au fost coborâţi de la etajul I la parter, în
două mari celule, iar munca silnică a fost mutată în 3 celule mari la subsol. Această
mişcare a fost făcută în vederea declanşării reeducării în toată închisoarea, la
sfârşitul anului 1950. Odată cu aceste mişcări au fost introduşi în toate celulele câte
cel puţin 2 sau 3 informatori, care de obicei nu se cunoşteau între ei. Acest lucru a
fost făcut cu scopul informării echipei de reeducaţi în frunte cu Ţurcanu, referitor
la starea de spirit din celulă şi pentru depistarea celor recalcitranţi. Din când în
când aceşti informatori erau scoşi din cameră şi duşi la Ţurcanu pentru perioada
informaţiilor şi de obicei erau ţinuţi aproape o zi. Astfel la întoarcere se justificau
faţă de ceilalţi deţinuţi care au fost duşi la Securitate pentru o presupusă anchetă.
De obicei informatorii erau foarte bine pregătiţi astfel încât să nu fie depistaţi. Ei
aveau consemne să se fileze şi între ei ca să nu divulge secretul misiunii lor.
La începutul toamnei a fost o perioadă de scoatere la medicul
penitenciarului: într-o zi la deschidere am fost întrebaţi cine vrea să meargă la
doctor. Spre surprinderea noastră, în cursul dimineţii, a venit gardianul de pe sector
şi ne-a scos pe toţi cei care ne înscrisesem la medic. Medicul ne-a consultat pe toţi
şi ni s-a dat câte o pilulă. Întorşi la celulă am comentat vizita. În jurul prânzului a
venit gardianul de pe sector şi mi-a spus să îmi fac bagajul deoarece sunt internat la
infirmerie. Am fost dus la infirmerie, la etajul I într-o cameră care avea un perete

143
comun cu camera 4 spital. În camera l-am gasit pe Cărăuşu internat de mai mult
timp la infirmerie, bolnav de TBC.
Am fost foarte surprins de această internare a mea deoarece nu aveam nici
temperatură şi nici când m-am prezentat la doctor nu mi s-a depistat vreo boală
cronică. S-a lămurit problema în perioada în care am stat la infirmerie şi în camera
4 spital- în această perioadă de 20 zile cât am stat acolo nu a venit nici doctorul nici
infirmierul să mă consulte sau să-mi prescrie vreun medicament. Problema era
simplă: Ţurcanu era în relaţie cu doctorul care înregistra bolnavii în registrul de
consultaţie şi în cazul în care Ţurcanu era interesat de un deţinut, sau acesta
prezenta interes pentru el, îi indica doctorului să îl interneze, aşa s-a întamplat şi cu
mine. După aproape 10 zile am fost scos din infirmerie şi în loc să mă ducă în
celula mea am fost dus la camera 4 spital. Ştiam ce se întâmpla în această cameră
deoarece în fiecare seară auzeam prin perete bataile si strigatele celor batuţi. Deci
pentru mine nu a mai fost nici o surpriză motivul internarii mele acolo.
Ţurcanu nu statea ziua în camera 4 spital. Avea, după cum am constatat
ulterior, un birou, vis-à-vis de “cabinetul medical” şi după închidere venea şi el in
camera 4 spital. Când m-a văzut a venit direct la mine şi mi-a spus: “De când te
aştept!” Apoi m-a întrebat ce părere am despre reeducare. Eu am raspuns că nu ştiu
nimic. Replica lui a fost “Lasă ca ai sa afli tu aici!”.
A urmat o altă întrebare:”Am auzit că tu ai proiectat un aparat de întins
pentru turnători.” Ca să fiu sincer, poate că în glumă am spus aşa ceva însă
niciodată nu m-am gândit la un proiect. De spus am spus ca îl voi folosi pentru
turnători. Sunt convins că meritau acest lucru, deoarece “ne-au făcut mult bine” în
închisoare, poate mai mult bine decât gardienii. Mulţi şi-au pierdut sanătatea şi
viaţa datorită acestor canalii.
După aceste discuţii s-a trecut la prima fază: m-a întins pe cimentul
pardoselii cu faţa în jos, apoi a început să facă o cruce din ceilalţi spectatori. Fiind
cu faţa în jos a cladit peste mine în cruce circa 10 inşi. Unul dintre ciraci mă ţinea
de cap şi din când în când mă lovea cu capul de ciment. În momentul în care am
simţit că aproape o să-mi dau sufletul s-a oprit clăditul. După această operaţie a
urmat o bătaie la fund care a durat până am căzut jos fară să mai ştiu ce e cu mine.
Aveau diverse metode de tortură: eu am fost bătut la tălpi pâna mi-au cazut
unghiile de la picioare, în special unghiile de la degetele mari.
Cât am stat în camera 4 spital mi-am dat seama că acolo era o şcoală
pentru viitoarea reeducare. Când am ajuns la camera 4 spital acolo mai erau două
persoane: Sârbu Ioniţa şi Costică Paragină, care erau cobaii lor. Am remarcat de la
început că ceva se întamplă cu ei, chiar de când am intrat in cameră. Erau puşi pe
un priciuri separate şi nimeni din cei prezenţi în cameră nu vorbea cu ei. Pe mine
m-a repartizat în cameră pe acelaşi prici. Când Ţurcanu era planton, având şi alte
treburi, nu venea în cameră decât după ce se dădea închiderea. Într-o zi s-a anunţat
o inspecţie. Pentru că eram bătuţi şi cu feţele tumefiate şi desfigurate am primit
dispoziţie să intrăm sub prici pentru ca să nu fim vazuţi, şi să stăm acolo pâna vom
primi ordin de la Ţurcanu că putem ieşi. Am profitat de neatenţia celor care ne
supravegheau şi m-am apropiat de Voinea Octavian spunându-i în şoaptă: “Orice

144
s-ar întâmpla cu mine nu voi face două lucruri şi anume: nu voi bate pe
nimeni şi nici nu voi face turnătorii.”
Acest angajament ţin să precizez că l-am respectat cu stricteţe, dar iată ce a
urmat: înaintea Crăciunului anului 1950 bătăile de la camera 4 spital s-au oprit
pentru o zi. Am omis să spun că între timp a fost adus Marinescu Nicolae care
fusese în formaţia lui Scorţeni deci erau 5 cobai. Spun acest lucru deoarece mai
târziu am dedus că noi reprezentam elementele necesare pregătirii formaţiilor care
trebuiau nucleele principale în reeducarea celor de la temniţă grea şi muncii silnice.
Într-adevăr, după scoaterea noastră din izolare, în partea din stânga a celulei au
început să fie introduşi noi deţinuţi, pe care în general nu îi cunoşteam-erau de la
corecţie. În seara respectivă s-au adunat toţi în partea dreaptă a camerei, în jurul lui
Ţurcanu, care le-a vorbit circa 2-3 ore, adică până la stingere. Noi, cei nereeducaţi,
nu am participat la discuţii şi am dedus mai târziu că s-au dat instrucţiuni privind
“reeducarea” şi totodată s-au fixat şi Comitetele pentru reeducare pentru fiecare
cameră. Aceste Comitete au fost introduse în camere de gardianul de pe sector
împreună cu Ţurcanu. Odată cu trimiterea Comitetului am fost mutat în fosta mea
celulă. Ţurcanu a ţinut un mic discurs prezentând Comitetul care va trebui să
înceapă reeducarea. De fapt problema era deja cunoscută pentru mine. S-a făcut o
selecţie de către Ţurcanu privind alegerea reeducaţilor introduşi între cei
nereeducaţi ca informatori. Când a ajuns la mine mi-a spus: “Deocamdată treci
aici.” După circa o săptămână, două, am fost trecut iar la izolare, fiind considerat
bandit notoriu. Într-o zi când se mergea sus la camera 4 spital pentru transcrierea
declaraţiilor omise la anchetă, am fost anunţat de şeful de comitet că trebuie să mă
pregătesc să merg şi eu deoarece primise ordin de la Ţurcanu. După ce am ajuns
sus şi s-a discutat cu fiecare ce are de declarat am rămas ultimul şi Ţurcanu mi-a
pus următoarea întrebare: “Ce ai spus tu privind reeducarea? Că nu o vei face
niciodata?” Eu am negat. Ţurcanu s-a enervat şi a început o bătaie soră cu moartea.
Am fost bătut în ficat şi la cap până m-am prăbuşit pe ciment unde m-a călcat cu
picioarele pe tot corpul, până nu am mai ştiut nimic.
Mai târziu, în 1953, m-am întalnit la Gherla cu Brânzei Emil care fusese şi
el la spectacolul dat cu mine şi mi-a spus că nu credea că voi mai scăpa cu viaţă.
Având în vedere că am prezentat acest caz trebuie să amintesc că într-o zi Dumea
Cezar, un coleg de serviciu, m-a întrebat cum a fost în închisoare. Cu toate că eu
mă angajasem personal să nu spun vreodată cuiva ceva, deoarece eram convins că
nimeni nu va crede cele mărturisite, am spus câteva cuvinte: Câte bătăi am
mâncat eu în închisoare, cred că un bivol dacă băteai şi tot murea.” Dar iată că,
spre părerea de rău a multora eu nu am murit. Am rămas în izolare pe poziţia de
bandit până în luna mai a anului 1950 când am înţeles că s-au sistat bătaile, adică
reeducarea. Am auzit că veneau diverse comisii de trimitere la muncă şi cu noi
ordine de la Comitetul Central. Au urmat circa 2 luni mai liniştite. În august 1950
am fost transportaţi cu 2 dube la Gherla. Având în vedere că Gherla a fost pentru
mine o continuare a Piteştiului, voi continua să prezint şi de aici câteva aspecte.
Ajuns în Gherla cam pe 30 august 1950 am fost repartizaţi pe celule. După ce am
făcut stagiul de carantină au început repartizarea la muncă pe ateliere. O parte

145
dintre noi am fost repartizaţi pe celular, la etajul 3, unde imediat am înţeles că este
zona de reeducare. Camera cu renume era numărul 99-o cameră foarte mare,
amplasată la capătul de nord al culuarului. Aici se desfăşurau cele mai crunte bătăi
şi chinuri. Gardienii de pe acest sector erau aleşi special. M-am trezit repartizat la
etajul 3. Eram convins că voi intra iar în “moara dracilor”, dar am constatat după
câteva săptămâni că alta era tehnica şi anume: mă mutau aproape la cel mult 2
săptămâni în altă celulă, astfel încât să-mi dau seama că nu s-a terminat cu
reeducarea şi mai ales cu batăile şi cu chinurile. Într-o bună zi m-am întâlnit pe
culuarul închisorii cu Ţurcanu care locuia într-o celulă mică, împreună cu un
comitet de reeducaţi format din 6-8 membrii. Când m-a văzut mi-a făcut semn să
mă opresc. Fară nici o introducere mi s-a adresat foarte încruntat cu următoarele
cuvinte: “Mă banditule, credeai că ai scăpat de mine? Află că aici îţi rămân
ciolanele. Eu am avut de-a face cu oameni mai “mari” decât tine si tot au cedat. Cu
tine trebuie să mă gândesc ce metodă să folosesc. Să ştii că nu ai nici o şansă să te
aliniezi cu cei ce au înţeles că trebuie să gândească şi să-şi croiască un alt drum în
viaţă.”
După această discutie ne-am despărţit fără ca eu să spun vreo vorbă.
Mergând spre camera 99 care similară cu 4 spital de la Piteşti, am făcut o analogie
în gândurile mele privind singura soluţie- aceasta era moartea. Dar am ajuns la
concluzia că Dumnezeu nu doreşte să mor, adică mai trebuie să sufăr şi am zis
că încă mai trebuie să sufăr şi atunci am hotărât să iau o poziţie foarte fermă
împotriva acestor blasfemii.
La un moment dat mi-am dat seama că lucrurile s-au domolit cel puţin
privind bătăile. Am fost şi eu şi alţi deţinuţi care nu avuseseră “onoarea” de a
muncii, scoşi la muncă în fabrică-eu am lucrat la lăcătuşerie, iar fratele meu mai
mic lucra la fierărie, adică bătea cu barosul, era adjunctul unui şef de nicovală.
Zilnic mergeam pe la el de unde luam materialul de finisat (cleşti de cuie sau
patenţi). Cel mai important lucru pentru cei de la fierărie era ca în fiecare zi aveam
câte o veste nouă şi mai ales îmbucurătoare: de fapt, când intram în fierărie, era un
băiat mai tânăr Popa Savu care ridica mâna dreaptă în sus şi arăta 3 sau 4 degete
desfăcute, ceea ce reprezenta că pe 3 sau 4 vine eliberarea. Erau bune şi aceste
bombe care întăreau moralul. Am trăit însă şi fel de fel de zvonuri care după un
timp au început să ne plictisească, dar fără să ne pierdem credinţa. Într-o zi, venind
de la atelierul de fierărie, am întâlnit în drumul spre atelierul de lăcătuşerie unde
lucram un vechi cunoscut, Mircea Dumitru. Am avut curajul să îi spun să se
păzească cu cine vorbeşte deoarece închisoarea Gherla era plină de informatori. Nu
a uitat acest lucru şi mi-a amintit şi în libertate, mai ales de curajul pe care l-am
avut eu în anul 1953, când în Gherla era încă mare prigoană. Din câte ştiu eu el a
făcut mult timp izolare la zarca Gherlei, pentru atitudinea lui anti-reeducare.
Având în vedere că la sfârşitul anului 1950 o parte din şefii reeducării care
încă continuau la Gherla reeducarea, în frunte cu Ţurcanu, au fost luaţi din Gherla
şi duşi la Ministerul de Interne, s-au răspândit destule zvonuri, care mai târziu s-au
confirmat, privind ridicarea torţionarilor la anchetă în legătură cu reeducarea

146
pornită la Piteşti şi continuată la Gherla şi într-o măsură mai mică la Canal, Târgu-
Ocna şi alte penitenciare.
Într-o zi, în jurul amiezii, ne-am adunat în pauză după zidul închisorii şi
discutăm, dar mai ales comentam diverse bombe aduse de un lot de deţinuţi de la
Canal. În special unii de la canal ştiau discursul lui Eisenhauer pe de rost şi erau
foarte optimişti privind eliberarea noastră.. În grupul nostru era şi Diaga Dan care
fusese un mare bătăuş reeducat la Piteşti. Eu l-am intrebat cum de mai este el in
închisoare după aportul său adus în reeducare. La această întrebare mi-a răspuns
sec: “Dacă ştiam că eşti aşa mare bandit te omoram şi pe tine la Piteşti, că doar am
mai omorât pe unul.” La această replică grupul s-a împrăştiat deoarece lumea era
încă îngrozită de ceea ce păţise sau văzuse. Totul era posibil la ora aceea!
Într-o zi, spre amiază a venit la mine un fost prieten de celulă, Brânzei
Emil. Era foarte agitat şi nu ştia cum să înceapă, cum să îmi spună ceea ce avea pe
suflet. Iată ce a urmat: “Măi Mihai m-ai compromis.” “Adică cum măi Emile?”
“De când vorbesc cu tine nici un reeducat pe care îl salut nu îmi răspunde la salut şi
nici nu vrea să vorbească cu mine. Dar să ştii că nu regret. Astăzi sunt un om
fericit.”
Atitudinea mea faţa de cei care ocupau câte un locuşor bun, adică fără
muncă, era de sfidare, când am inţeles că ceea ce fac va fi mai târziu o ruşine. De
fapt unui bun prieten eu i-am spus în faţă tot ceea ce simţeam cu tot riscul- “pentru
ceea ce faci îţi vei mânca mâinile mai târziu”. Totuşi a avut caracter şi nu m-a
turnat deoarece nu am avut de suferit.
Consider că ar mai fi multe de spus însă nu pot să trec încă peste un fapt.
Am fost martor aşa-zis al acuzării în al doilea proces al reeducării (lotul lui Vică
Negulescu). Iată cum au decurs faptele: am fost introdus în sala de şedinţă şi după
legitimare am fost întrebat dacă cunosc pe cineva din boxă, care m-a bătut. La
această întrebare eu am răspuns că pe mine m-a bătut administraţia, cei care băteau
erau puşi de conducerea penitenciarului-însă acest răspuns nu a convenit
Preşedintelui tribunalului şi m-a scos afară din sală.
În încheiere câteva cuvinte în legătură cu ceea ce s-a petrecut la acea aşa-
zisă reeducare. Am citit şi eu Memorialul însă ceea ce este important la acest
material este că din materialul care trebuia cercetat de scriitori trebuia să facă parte
şi ancheta făcută lui Ţurcanu şi echipei lui la început, aşa zisa primă fază există şi
în memorialul Ororii. Există în Memorial o declaraţie a lui Cerbu Ioan din 22
august 1953 care la 585-586 redă o discuţie avută cu Ţurcanu la Jilava şi care
recunoaşte că a fost anchetat anterior lui 1954. Se pune întrebarea de ce aceşti
scriitori nu au cerut şi aceste declaraţii. Din câte auzisem în închisoare, primele
declaraţii au fost luate după ce i-a prelucrat securitatea, spunându-li-se să declare
exact cum au procedat şi cum au avut aşa mari rezultate (versiunea auzită în
închisoare) şi, după opinia mea, această versiune s-a dovedit în timp a fi adevărată.
De ce nu s-a analizat în această carte şi al doilea proces privind reeducarea în care
au fost implicaţi alţi 8 deţinuţi, în frunte cu Vică Negulescu. Cred că la ora actuală,
chiar citind Memorialul Ororii, se poate convinge şi unul care nu a trecut prin

147
Piteşti sau Gherla, că această reeducare a fost ideea Comitetului Central al P.C.R.
şi a fost preluată de securitate ca misiune de îndeplinit.
Consider că timpul va hotărâ, în speranţa că istoria nu va fi scrisă doar de
foştii comunişti. Astăzi şi poate încă o generaţie sau doua, nu vor putea fi
obiective. S-ar putea să existe şi un curent care frânează adevărul şi eu înclin să
cred că acesta este adevărul la această oră. Însă Dumnezeu este mare si va plăti
fiecăruia după faptele sale.
Doresc să adaug câteva cuvinte de încheiere. Multe lucruri nu au putut
intra în aceste câteva pagini. Privind spre trecut pot afirma că am reuşit să-mi
respect angajamentul făcut atunci faţa de mine-mai bine mort decât să-mi încalc
jurământul. Dumnezeu a fost cu mine şi acest pas l-am trecut cu bine. Aş propune
ca cei care au văzut altă atitudine la mine să-mi scrie şi chiar să publice, binenţeles
cu martori şi dovezi, se exclud canaliile.
Consider că sunt compromişi cam 8-10% dintre cei care au trecut prin
iadul Piteştiului, Gherlei, etc, iar restul se împart în procente după cum urmează:
circa 15% odată cu terminarea bătăilor au devenit ceea ce au fost; 50% şi-au
revenit în timp de 3pana la 5 luni, iar restul în perioade mai lungi. Să nu se piardă
din vedere că diverse zvonuri erau lansate mereu de informatori la sugestia
ofiţerilor politici,astfel încât deţinuţii să ştie că există oricând posibilitatea
revenirii.
Ca să se înţeleaga care a fost puşcăria comunistă voi da câteva exemple: eu
am făcut 15 ani de închisoare-atât fusesem condamnat. În această perioadă mi-au
murit tata şi mama iar eu nu am avut în 15 ani nici o veste de acasă-adică nu am
avut voie să primesc nici o scrisoare, şi toate acestea s-au întâmplat în ţara mea!
Oare cu asemenea oameni şi omenie mai poate fi un regret să mori? În 15
ani am primit câteva pachete cu îmbrăcăminte şi uneori mai erau strecurate şi ceva
alimente care erau bine venite-asta a însemnat 1 pachet la 2 ani.
Când mi-a venit sorocul de eliberare, m-au chemat la grefă să-mi dea o
carte poştală, să scriu acasa să-mi trimită îmbrăcăminte. La acea dată nu ştiam unde
să scriu. Auzisem nişte zvonuri că parinţii mei sunt morţi şi că un frate liber s-ar
afla la Iaşi. Am scris unei rude din Iaşi a cărei adresă nu o ştiam exact, ştiam doar
strada pe care stă. Spre norocul meu scrisoarea a ajuns la destinaţie prin bunăvoinţa
factorului. Astfel am primit un pachet cu îmbrăcăminte şi atunci am aflat şi adresa
fratelui meu liber.
Nu e cazul să povestesc cum eram filat de securişti şi de informatori, iar
astăzi securiştii nu recunosc că au făcut Poliţie Politică. Ei considerau că işi făceau
datoria. E frumoasă justificarea, mai ales că a fost însuşită şi de vârfurile noastre
politice actuale.
Pot să spun că niciodată n-am regretat că am făcut 15 ani de inchisoare
în perioada comunistă şi pot să spun că şi astăzi apreciez poezia lui Radu Gyr,
“NOI N-AM AVUT TINEREŢE”.
În încheiere vreau să-mi precizez punctul propriu de vedere din închisoare:
eu nu am judecat omul după criteriul politic, în raportul cu el însuşi, pe mine m-a

148
interesat caracterul lui. De fapt aşa se explică în această poveste a mea faptul că nu
am politizat faptele unora sau altora.
Aşa cum Horia Vintilă a spus că “Dumnezeu s-a născut în exil”, aşa cred
eu că Dumnezeu s-a născut în închisorile noastre şi numai puterea lui şi
credinţa noastră în El, ne-a scăpat cu viaţă.

149
 REEDUCAREA ŞI GENOCIDUL
DE LA TÂRGUL OCNA
Gheorghe PENCIU, Bucureşti
fost deţinut politic trecut prin reeducări

C a deţinut, auzisem multe despre sanatoriul penintenciar Târgul Ocna.

Era un fel de capăt de destinaţie, pe unde majoritatea deţinuţilor
politici urma să treacă înspre „Împărăţia tăcerii negre”. Un fel de sită

„D
în care se triau destinele, mai presus de îndârjirea cu care ne opuneam. Un
„depozit” de deşeuri umane, pentru care nu merita să se facă nici o investiţie.
Sosisem acolo în noaptea de 14 spre 15 mai 1951 cu diagnosticul de infiltrat
fibronodular bilateral, căpătat în urma muncii istovitoare de la Canalul „Dunărea-
Marea Neagră”, renumita colonie de muncă forţată „Peninsula”.
Lotul cu care am fost expediat era un mozaic de borfaşi, şuţi, spărgători de
case de bani şi 5-6 deţinuţi politici, printre care mă număram şi eu fiind în acelaşi
timp şi cel mai tânăr.
Printre ei se găsea şi unul Chirică, înrăit hoţ de buzunare, care reuşea să
fure şi oule de sub cloşcă, fără să-l simtă cineva. El m-a pus la curent cu viaţa de la
Tg. Ocna şi m-a avertizat să-mi ţin gura, că secţia „politici” era plină de informatori
ai ofiţerului politic Şleam Augustin, individ fără scrupule, pretându-se la mijloace
josnice, pentru obţinerea unor informaţii, care să-i înmulţească stelele de pe umeri.
Scoşi de la carantină şi repartizaţi pe secţii, aveam să constat că „şuţul” nu
exagerase cu nimic. Pe secţia „politici” plutea într-adevăr o superstiţie
demoralizatoare întreţinută cu abilitate de conducerea închisorii. Spaima cu care m-
au primit foştii mei confraţi, cu care împărţisem celulele şi reduitul la Jilava, era cu
neputinţă de descris. Cunoscusem cândva pe Radu Trifan, pe Guţă Aurelian, Virgil
Ionescu, Eugen Săhan, Gili Ioanid, Constantin Sămărgescu, Florescu Petre, Floricel
Nicolae, care mă puteau informa, dar o făceau în aşa fel, încât să nu-i vadă nimeni.
Măsurile mi se păreau exagerate, pentru că, eu trecusem deja în lagărul de la
„Peninsulă” prin mâinile lui Gherman Coriolan, Lupaşcu, Bogdănescu, Livinschi
Anton, proveniţi din şcoala lui Ţurcanu şi care conduceau destinele brigăzilor 13,
14, 3 şi 32. La canal, mai cunoscusem criminali notorii ca : Zubrinschi, Marinovici,
Vasile Matei, Dorneanu, Burculeţ Viorel, dar nu avusesem de-a face cu ei, deşi
erau cunoscuţi ca sceleraţi.
La Tg. Ocna, până a veni cele două dube de studenţi bolnavi de TBC,
bolnavii beneficiau de o hrană mai bună, erau lăsaţi liberi prin curte, iar medicul
oficial al închisorii, Margareta Danielescu, deşi nu dispunea de medicamente
specifice tuberculozei, era un înger de femeie şi adeseori se întâmpla să aducă şi
medicamente de acasă.
O dată cu sosirea celor două dube de studenţi de la Piteşti, s-a dus şi
liniştea secţiei politici şi s-au desprins şi apele de uscat.
Cei mai mulţi dintre studenţi şi-au revenit la normal, dar un grup rămăsese
credincios ordinelor primite de la Ţurcanu. Printre aceştia îmi amintesc pe Eugen
Munteanu, Pafnuti Pătrăşcanu, Eugen Andreev, Străchinaru, Iftode, Ion Maniu,
Iorga Pimen, Fredelik Cordun, Brânduş Vasile, Badale, Vasile precum şi alţii care
lucrau sub acoperire. Iată ce-mi povesteşte Cezar Tănase, venit şi el cu una din
dube : „Planul reeducării nu a constituit numai o preocupare a Securităţii, ci a fost
o adevărată problemă de stat”. Elaborarea lui se datorează creierelor ascuţite ale
conducătorilor comunişti străini de neamul românesc din anii 1948-1952, Ana
Pauker, Iosif Chişinevski, Vasile Luca (Laszlo Lucacz), Teohari Georgescu (Burah
Tescovici), care au considerat ca o necesitate strategică distrugerea elitei româneşti
anticomuniste prin educaţie şi concepţie, îndeosebi a studenţilor, rezervor al
150
posibilităţilor de afirmare în viitor. De amănuntele organizatorice urma să se ocupe
Nicolski, Dulgheru (Dulberger), Zeller, Sepeanu, Crăciun (vezi reeducarea de la
Aiud). Într-o primă fază reeducarea a început în penintenciarul Suceava, Târgşor, s-
a dezvoltat paroxistic la Piteşti, Gherla şi s-a extins la Jilava, Tg. Ocna, Ocnele
Mari, Canal şi Aiud.

PRIMA VICTIMĂ A REEDUCĂRII DE LA TÂRGUL OCNA

Pe fondul unei totale relaxări, ne-am răspândit prin camere, ne-am aşezat
cum am vrut, la voia întâmplării, într-o cameră de la etajul doi – scrie Cezar Tănase
în memoriile sale – eu cu Stoica Viorel şi Matei Corvin, pe care îi cunoşteam
dinainte ca oameni de încredere. Camerele erau de zece paturi. Am simţit un prim
fior de îngrijorare, când am aflat că ceilalţi şapte ocupanţi ai camerei făceau parte
din grupul de „reeducaţi” rămaşi credincioşi pe poziţia „Ţurcanu”. Între timp, în
cursul după-amiezei, a trecut prin cameră directorul penitenciarului, Daniluc, plin
de bunăvoinţă, ca să facă o listă cu cei care doreau să iasă la raport a doua zi,
pentru diverse cereri. M-am înscris şi eu, cu gândul să cer o scrisoare către familie,
despre care nu mai ştiam nimic din momentul condamnării şi bunăvoinţa
directorului îmi încuraja gestul.
A urmat închiderea de seară, care consta în numărătoarea deţinuţilor şi
încuierea uşii. La scurt timp după închidere, s-a desprins din grupul reeducaţilor
unul, cel mai mic, uscat şi pricăjit. Toţi eram slabi, dar studentul Ion Maniu – aşa
se numea – purta semnele unei degerescenţe fizice din naştere. Am aflat ulterior că
ajunsese la închisoare mai mult din întâmplare. Lipsit de forţa interioară pe care o
conferă convingerea în dreptatea cauzei pentru care cineva luptă, el era dispus să
facă orice compromis în schimbul redobândirii libertăţii.
A început cu o convorbire convenţională, plină de şabloane, prin care
încerca să sublinieze grija regimului comunist care ne-a trimis la sanatoriu spre a fi
îngrijiţi şi recuperaţi. Era însă necesar ca şi noi să apreciem intenţiile binevoitoare
ale guvernului şi poporului, să dăm dovadă de înţelegerea transformărilor
revoluţionare petrecute în ţară şi să ne lepădăm de erorile politice pe care le-am
comis şi de vechea noastră mentalitate reacţionară. În acest proces de restructurare
al convingerilor şi atitudinii, era obligatoriu să începem prin a declara activităţile
pe care nu le dezvăluisem la anchetă şi persoanele ostile regimului, care nu erau
cunoscute şi nu fuseseră încă arestate. Să ne facem adică, autodemascarea,
conţinutul acesteia urmând să fie aduse la cunoştinţa Securităţii, unde aveam să
dăm o declaraţie oficială.
Cei dintre noi care nu sunt convinşi pentru moment de această imperioasă
necesitate, va trebui să fie ajutaţi, chiar cu asprime şi duritate, spre binele lor, în
definitiv „vom începe , a spus el, chiar acum şi anume cu banditul de acolo” şi a
îndreptat un deget micuţ, dar ameninţător spre mine. „Ştim despre el, a adăugat, că
a ascuns multe lucruri la anchetă, aşa că are ce să ne spună”.
Am răspuns, cât am putut de calm – spune Cezar Tănase – că tot ce am
avut de declarat am spus în faţa organelor de anchetă şi nu înţeleg în ce calitate îmi
cer asemenea mărturisiri. A fost careva dintre dumneavoastră învestit, în mod
oficial, cu puterea de a efectua anchete judiciare în acest mod şi în acest loc ?
La un semn, un alt reeducat, Andrei Andreeva, basarabean, poate chiar rus
a început să mă lovească cu putere peste corp şi cap, cu o coadă de mătură,
pregătită dinainte în acest scop. Nu am ripostat, dându-mi seama că ar fi fost în
detrimentul meu. Orice ripostă violentă din partea mea m-ar fi transformat într-un
agresor, ceea ce ei ar fi vrut, deşi eram în evidentă inferioritate numerică. De aceea,
mi-am acoperit capul cu mâinile şi am răbdat loviturile în tăcere, strângând din
dinţi.. A început sâ-mi curgă sânge pe nas, dar bătaia nu înceta. Mi-am îndreptat
gândul spre Dumnezeu, cu gândul să mă întărească. În cele din urmă , Andreeva s-a
oprit, fie că obosise, fie că mă considera bătut îndeajuns. Reeducaţii strânşi în jurul
meu, mi-au pus în vedere să nu spun nimănui cele întâmplate, din acel moment să
mă consider izolat şi să înţeleg neapărat că trebuie să-mi fac autodemascarea,
pentru că nu am de ales. Mă aflu în puterea lor şi nu vor renunţa „să-mi facă
151
binele”, de a mă reeduca şi a-mi netezii drumul spre libertate, chiar dacă vor fi
obligaţi să recurgă la forţă, la care au mână liberă din partea ofiţerului politic, care,
din umbră conducea destinele secţiei muribinzi.
Dimineaţa, m-am dus la spălător, unde – ce întâmplare fericită ! – l-am
întâlnit pe Nicolae Itu. Profitând de un moment de neatenţie al supraveghetorilor
mei, ocupaţi şi ei să se spele, am apucat să-i suflu lui Itu cele întâmplate. Acum mă
simţeam mai liniştit, ştiind că el va comunica şi celorlalţi prieteni, care vor sesiza
conducerea penitenciarului care, de fapt era în mâna ofiţerului politic.
La ora şase dimineaţa, Maniu m-a anunţat că a sosit momentul demascării
şi m-a somat în termeni duri să încep să spun totul în legătură cu activitatea mea
politică şi cu persoanele ostile regimului, pe care nu le-am declarat. De asemenea,
se interesa în mod deosebit dacă ştiu de existenţa unor arme ascunse, sau aflate în
posesia unor potenţiali adversari ai stăpânirii. Problema armelor era foarte acută
pentru Securitate, deoarece acţiunea de rezistenţă armată în munţi era în plină
desfăşurare.
Am pretextat din nou că îmi curge sânge din nas şi am cerut o amânare,
ceea ce mi-a prins bine. Nu ştiu nici eu ce speram, dar ceva din adânc mă îndemna
să amân cât mai mult deznodământul, agăţându-mă de un firav firicel de speranţă.
M-au ameninţat că seara voi intra din nou pe mâna lor şi că îmi pregătesc
ceva faţă de care bătaia din ajun era floare la ureche.
Întreaga zi am fost chinuit de gânduri obsedante. Cât timp pot să mai amân
? şi ce să le spun ? Cât de departe vor merge torturile ? Ştiam că la Piteşti nu se
opreau samavolniciile decât când victima ceda, îşi pierdea minţile sau în cel mai
fericit caz, murea. La ancheta de la Securitate reuşisem să nu aduc nici un om la
închisoare şi acum să fiu răufăcătorul altuia ? Să-mi bat joc de lupta mea ? Să-mi
trădez credinţa ? Să-mi pierd respectul faţă de mine şi de familia mea, care au
învestit în mine toată dragostea lor ? Mi se părea absurd şi de neconceput.
A sosit ora mesei de seară. Nu am putut mânca. În gâtlej, ca şi în suflet,
aveam numai gust de fiere. Atunci s-a produs minunea, miracolul. Înainte de a se
face închiderea de seară, am fost chemaţi să ieşim la raport cei ce eram înscrişi pe
lista precedentă. În focul întâmplărilor aproape uitasem de această listă la raport.
M-a străfulgerat un gând. La birou s-au prezentat numai cinci-şase inşi. Am intrat
al patrulea. În birou se afla directorul închisorii Daniliuc şi un ofiţer pe care nu îl
cunoşteam; era noul ofiţer politic Augustin Şleam, care apărea în faţa personalului
închisorii şi a deţinuţilor cu numele conspirativ Şlamescu, nume pe care l-a purtat
până când i s-a aflat adevărata identitate.
Figura lui nu prezenta nimic bun. Ţinea capul plecat, ochii în pământ şi
fruntea înclinată înainte, ca un vulpoi care adulmecă prada. Am cerut directorului,
în modul cel mai respectuos să fiu repartizat singur într-o celulă. Existau câteva
rezerve pe secţie. Surprins m-a întrebat ce mă face să cer acest lucru. Atunci i-am
povestit toate cele întâmplate; cum de la Piteşti a sosit un grup de „reeducaţi” care,
spuneam eu, vor fi fiind de bună credinţă şi cu intenţii frumoase, dar folosesc
metode violente pentru a determina şi pe alţii să li se alăture. Eu sunt bolnav şi
vreau să-mi văd de sănătate executându-mi restul de pedeapsă în linişte ocrotit de
autorităţile statale. Prin violenţă bruma de libertate pe care o avem în penitenciar îşi
pierde semnificaţia.
Am relatat cum am fost bătut, în seara precedentă. Mi-a cerut dovezi. Mi-
am desfăcut cămaşa şi i-am arătat dungile vinete de pe corp. Am întins spre el
mâinile care erau încă tumefiate. I-am spus că au asistat la cele întâmplate şi alţi
doi deţinuţi, care nu sunt reeducaţi şi pot adeveri declaraţiile mele. M-a trimis să-i
chem. Raze de speranţă începeau să mijească, pe fondul întunecat al Piteştiului
apocaliptic.
I-am chemat deci în grabă pe Viorel Stoica şi pe Matei Corvin şi pe drum
le-am cerut să povestească numai adevărul; anume că fără să-i fi provocat cu ceva
pe reeducaţi, am fost bătut, insultat şi ameninţat că în seara aceea voi fi din nou în
mâna lor şi bătut cu brutalitate, până când îmi voi schimba convingerile.

152
 După ce i-a ascultat pe cei doi, directorul, vizibil impresionat şi indignat, a
dat ordin şefului de secţie să fie duşi toţi trei într-o rezervă de la etajul I şi să
vegheze să nu li se mai facă vreun rău.
În tot acest timp, ofiţerul politic a stat în rezervă. Era prea nou ca să ia
atitudine împotriva directorului şi apoi, probabil, nu primise încă ordine exprese de
la centru cu privire la procedeele ce urmau să fie aplicate. Grupul de reeducaţi a
luat legătura cu el, încât politrucul se întreba, probabil, dacă era indicat să
încurajeze iniţiativa reeducaţilor sau nu.

PREGĂTIREA OSTILITĂŢILOR
Peste o lună de zile, am fost scoşi de la izolare şi duşi într-o cameră mare,
cu zece paturi, unde nu se aflau reeducaţi. Cu prima ocazie am stat de vorbă cu
vechii prieteni din secţie. Ne-au spus că în sanatoriu începuse o luptă surdă între
partizanii reeducării – mai puţini la număr, dar sprijiniţi de locotenentul Şleam
Augustin – şi ceilalţi, nereeducaţi, mai mulţi, însă nu suficient de tari şi de sudaţi
sufleteşte pentru a reteza orice încercare de ademenire.
Ne-am apropiat de cei a căror atitudine inspira încredere şi respect. Au fost
atunci zile de limpezire a conştiinţelor. Cei mai mulţi s-au situat pe poziţia de
păstrare a integrităţii sufleteşti, cu orice risc. Se crease un fel de spirit colectiv, un
câmp energetic ale cărui linii de forţă ne străbăteau şi ne îndrumau magnetic spre
onoare, demnitate, curăţenie interioară spre Dumnezeu. În acest proces de
consolidare sufletească, doi factori au jucat un rol deosebit de important : primul a
fost influenţa spirituală exercitată de Valeriu Gafencu asupra celor din jur. Deşi
ţintuit la pat, fiind printre cei mai bolnavi, Valeriu iluminat de har, răspândea
neîncetat învăţătura creştină pe cea mai autentică linie a ei : împotrivirea oricărui
compromis cu forţele malefice ale comunismului.
Un alt factor ce ne întărea rezistenţa pe poziţii româneşti şi creştine îl
constituiau muribunzii în număr destul de mare care ne implorau : „Nu vă lăsaţi !
Păstraţi-vă sufletele curate; Dumnezeu nu vă părăseşte, e în fiecare din voi”.
Prin faptul că violenţele au încetat după episodul petrecut cu mine –
povesteşte mai departe Cezar Tănase, am înţeles că, pentru moment, Securitatea va
folosi metode mai subtile în urmărirea planului său şi că această amânare va fi de
scurtă durată.
Ştiam că intenţia reală a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, nu era de a salva
vieţile deţinuţilor politici bolnavi. Asistenţa care ni se acorda făcea parte din
„faţada comunistă”. Mortalitatea atingând cote îngrijorătoare de 50% / 60% . Au
intervenit însă nişte considerente de ordin internaţional, favorabile pentru noi. Se
declanşase o acţiune de eradicare a tuberculozei pe plan mondial şi se acordau chiar
fonduri şi medicamente specifice flagelului în mod special ţărilor mai puţin
înstărite. În plus un bolnav TBC odată ajuns în libertate (erau şi unii cu condamnări
mai mici printre noi), constituia o virtuală sursă de contaminare, periclitând
„sănătatea poporului”. De aceea, tactica folosită pentru moment a fost a „reeducării
paşnice”. Acoliţii ei încercau să facă propagandă din om în om şi să recruteze
informatori pentru ofiţerul politic. Între ei, ţineau şedinţe şi conferinţe de
îndoctrinare. Uneori, acopereau cu pături geamurile de la uşi şi ferestrele camerei
unde se adunau, ca să nu se afle cele ce puneau la cale, dar şi ca să întreţină o
atmosferă de încordare şi teamă în rândul deţinuţilor.

RELANSAREA REEDUCĂRII
În luna august 1950, Daniliuc, directorul penitenciarului – sanatoriu din
Târgul Ocna, a fost înlocuit, ca urmare a raporturilor defavorabile întocmite
împotriva lui de ofiţerul politic Şleam Augustin. Noul director nu mai era civil,
cum fusese Daniliuc, ci un ofiţer, Brumă. Ne temeam că această militarizare era de
rău augur şi că noul comandant al penitenciarului avea să fie un instrument activ în
procesul de reeducare, aşa cum de pildă, era la Piteşti directorul Alexandru

153
Dumitrescu. Totuşi, ne-am dat seama destul de curând că Brumă este mai degrabă
rezervat, factorul dinamic fiind, prin excelenţă, tot ofiţerul politic Şleam Augustin.
A intervenit un fapt care a schimbat fundamental caracterul reeducării, se
lincezea oarecum, ca efect al opoziţiei noastre exercitate din partea majorităţii
deţinuţilor şi a făcut-o să încline din nou spre violenţă. Aşadar a sosit la Târgul
Ocna reprezentanţi superiori ai Securităţii din Bucureşti, cu misiunea de trasa
hotărât linia reeducării ce urma să fie efectuată chiar prin mijloace dure, deşi cu
unele limite. Grupul de ofiţeri era condus oficial de colonelul Teodor Sepeanu, dar
circula zvonul că se afla în localitate însuşi generalul Nikolski, directorul general al
Securităţii Statului, care dirija acţiunea din umbră.
Prin ofiţerul politic, Sepeanu a cerut deţinuţilor politici să trimeată doi
delegaţi din partea reeducaţilor şi doi din partea rezistenţei, pentru o convorbire în
care el urma să joace rolul de arbitru imparţial. Noi i-am desemnat pe Aurelian
Guţă şi I.V. Săndulescu, iar reeducaţii pe Eugen Munteanu, care se impusese ca şef
al acestora şi Nuti Pătrăşcanu, unul dintre cei mai înrăiţi.
Colonelul Sepeanu a ţinut mai întâi un discurs despre necesitatea
recunoaşterea greşelilor comise de cei ce au luptat contra comunismului. „Sistemul
socialist – spunea el – este triumfător, nu numai în ţara noastră, ci pe o enormă
suprafaţă a Terrei şi în curând avea să se declanşeze revoluţia mondială, dând
ultima lovitură capitalismului muribind”. Lupta şi rezistenţa noastră erau, prin
urmare, fără sens. De aceea, regimul a şi luat măsuri şi hotărârea să ne elibereze cât
mai grabnic, deoarece nu mai constituiam un pericol. Atât numai că afară, în ţara
largă, opinia se transformase şi acceptase cu entuziasm orânduirea socialistă, care
oferea bunăstare şi descătuşare din exploatarea capitalistă. Acolo unde se mai ivea
vreun apărător al vechilor stări de lucruri, poporul indignat era gata să-l sfâşie,
încăt era nevoie de intervenţia autorităţilor ca să-l ocrotească. Era deci necesar să
ne restructurăm doctrinar, să renunţăm la ororile trecutului, să ne rupem de fostele
organizaţii în care militam, să-i demascăm şi să-i denunţăm pe cei ce îşi continuă
activitatea nefastă, ca să nu ne expunem mâniei clasei muncitoare şi oprobriului
public. Desigur, un asemenea proces de convertire implică zguduiri, confruntări de
atitudini şi chiar conflicte dure între cei care şi-au însuşit viziunea progresistă şi cei
rămăşi în urmă. La Aiud, spre exemplu, deţinuţii mai în vârstă se vor contrazice
vehement şi se vor certa, pănă când se vor lămuri; la penitenciarul Mislea, destinat
femeilor, deţinutele se vor trage poate de păr, la început; la alte penitenciare, tinerii
îşi vor mai scăpa poate vreo palmă sau câte un ghiont, fiindcă sunt mai impulsivi,
cu sângele mai aprins. Toate acestea sunt fireşti. Marx şi Engels ne-au învăţat doar
că izvorul progresului este contradicţia, chiar şi violentă, lupta revoluţionară de
clasă, sub semnul dictaturii proletariatului. Iar noi treceam printr-o perioadă de
ascuţire a contradicţiilor, în asaltul final spre victoria definitivă a comunismului.
Cuvântarea lui Sepeanu constituia o invitaţie destul de transparentă
adresată reeducaţilor, de a proceda „tare”, deşi – spuneal el - la Târgu Ocna se va
ţine seama de faptul că interesul lor este să se supună de bunăvoie reeducării, să se
însănătoşească şi să se elibereze cât mai curând, ca să nu fie nevoie de constrângeri
şi alte metode care le-ar zdruncina sănătatea şi mai rău. Era evident că noua linie a
reeducării fusese stabilită dinainte şi acum ni se aducea la cunoştinţă, pentru a nu
mai exista nici un fel de dubii.
Perspectivele noastre erau mai degrabă sumbre. Măsurile concrete au
început printr-o repartizare obligatorie a deţinuţilor în camere, potrivit cerinţilor
tactice ale reeducării, deoarece ar fi sucombat probabil înainte de a fi apucat să-şi
facă „demascarea” sau să se convertească întru comunism. La etajul I au fost
plasaţi „intransigenţii”, a căror „restructurare” ar fi determinat succesul întregii
operaţii, iar la etajul II cei cu atitudine mai puţin categorică, cel puţin aparent,
despre care se presupunea că aveau să cedeze mai uşor în momentul în care „greii”
de la etajul I aveau să accepte reeducarea. Prin urmare, asaltul dur urma să fie
îndreptat asupra celor de la etajul I, exercitându-se în acelaşi timp influenţe şi
presiuni asupra celor de la etajul II, prin dialoguri insistente de la om la om.
Între parter şi etaje s-a instituit izolarea. Nu se mai putea trece de la un etaj
la altul. Mai mult, de unde până atunci în timpul zilei se putea circula liber prin

154
curte şi de la o cameră la alta, acum aveam ore fixe de plimbare pe fiecare etaj în
parte.
În camerele de la etajul I, reeducaţii se pregăteau de atac. Într-una din
primele zile după mutare, când deţinuţii au fost scoşi la plimbare, doi dintre
„rezistenţi”, Gili Ioanid şi Eduard Maschievici au rămas în cameră şi au controlat
paturile reeducaţilor. Au găsit sub saltele ciomege, bâte, cozi de mătură. Le-au
adunat din toate camerele şi le-au aruncat pe fereastră într-o curte interioară
rezervată deţinuţilor de drept comun din secţia învecinată. Tot la etajul I, reeducaţii
au început să provoace discuţii pe teme politice, încercând să provoace răspunsuri,
luări de poziţii, eventual adeziuni. Se izbeau însă de un zid de tăcere şi de
indiferenţă care îi scotea din sărite. În secret, au încercat recrutarea unor
informatori din rândurile nereeducaţilor, fiindcă cei declaraţi pe faţă de partea
administraţiei erau evitaţi şi nu puteau afla adevăratele gânduri ale opozanţilor.

O ÎNCERCARE DE SINUCIDERE
Se afla printre noi o personalitate aparte: Virgil Ionescu. Intelectual de
clasă superioară, posesor al unei neobişnuite erudiţii în domeniul filosofiei,
literaturii beletristice şi ştiinţelor juridice, în care se specializase, dotat cu
posibilităţi de argumentare logică de mare limpezime şi stringenţă, îşi uimea
auditoriul cu prezentarea la înalt nivel a unor probleme din cultura românească şi
din cea universală. Evita însă tematica politică, fiindcă, din câte am aflat, trecuse şi
el printr-o primă fază de reeducare la Piteşti, unde fusese bătut cumplit. Deşi era
licenţiat în drept şi filologie se declarase student, crezând că la Piteşti regimul de
închisoare rezervat studenţilor va fi mai blând. Fire sensibilă, cu un sistem nervos
delicat, anevoie îşi putea regăsi acum echilibrul sufletesc. Spre cinstea lui, trebuie
să spun că la sosirea în Tg. Ocna nu a făcut corp comun cu reeducaţii, ci s-a rupt de
grupul lor şi s-a apropiat de cei situaţi pe poziţii de rezistenţă. Rămăsese însă
marcat de un fel de timorare şi avea unele stări depresive. Ion Ianolide, Aristide
Leta, eu, eram mereu în preajma lui, încercând să-i susţinem moralul – ne
povesteşte Cezar Tănase.
După accentuarea acţiunilor de reeducare, starea lui interioară s-a
deteriorat şi i-a mărturisit studentului medicinist Leta că decât să treacă încă o dată
prin grozăviile reeducării, preferă să-şi ia viaţa singur. Acesta l-a conjurat să nu
întreprindă nimic atâta vreme cât mai există raze de speranţă şi lucrurile nu iau
întorsătura tragică de la Piteşti. A obţinut de la el o slabă promisiune în acest sens.
Totuşi, sub imperiul unor procese psihice nefaste, terorizat de perspectiva repetării
chinurilor la care fusese supus – mai ales că acum apărea în postura de trădător al
reeducării – într-una din zile, pe când deţinuţii de la etajul nostru erau scoşi la
plimbare, Virgil Ionescu, a rămas în cameră şi, cu un brici, luat în prealabil de la
frizerul ce ne bărbierea de obicei, şi-a tăiat venele de la mână.
Întâmplarea a făcut ca un alt deţinut, ce nu ieşise la plimbare în ziua aceea,
să intre în cameră şi, cu groază, să vadă cum Virgil zăcea în pat într-o baltă de
sânge ce se scursese din vena secţionată şi continua să curgă. A dat imediat alarma
şi doctorul Floricel Nicolae, aflat în secţie, a alegat şi i-a legat în grabă braţul
deasupra tăieturii, pentru a păstra, prin această hemostază mecanică, ultimele
rezerve de sânge rămas în trupul aproape cadaveric. Virgil îşi pierduse cunoştinţa,
era mai aproape de moarte decât de viaţă.
O fereastră s-a deschis brusc deasupra noastră, a celor ce ne plimbam prin
curte, apăsaţi de atmosfera grea din ultimele săptămâni şi o voce gâtuită de emoţie
a strigat: „Nea Virgil s-a sinucis; şi-a tăiat venele”. L-am recunoscut la fereastră pe
Nicolae Ionescu-Galbeni.
Au izbucnit strigăte puternice, vociferări, un tumult de revoltă şi indignare.
Am năvălit toţi pe scări spre etajul unde se afla Virgil. Cuprinşi de teamă,
reeducaţii nu ştiau pe unde să se ascundă. Vacarmul a continuat şi s-a extins şi la
celălalt etaj, unde se răspândise vestea. Curând a sosit pe secţie ofiţerul politic
însoţit de gardieni. Pradă unei agitaţii evidente, a dat ordin gardienilor să fim băgaţi
cu forţa în camere şi puşi sub cheie. Virgil, din ordinul doctoriţei Margareta
155
Danielescu, în care destinul a pus un dram de dumnezeire, a fost internat în spitalul
oraşului, fiind salvat pe ultima sută de metri.

REVOLTA DIN 1 MAI 1951

Forţele reeducării mocneau însă ascunse. Se făceau o serie de pregătiri care
menţineau încrederea. Deoarece unii din reeducaţi începeau să dea semne de
îndoială într-o eliberare grabnică, li s-au admis ca încurajare de către ofiţerul
politic, pachete cu alimente, medicamente şi chiar scrisori. Între timp, aveau loc
frecvente chemări la ofiţerul politic, în scopul recrutării de informatori şi al
detectării unor elemente ce ar fi putut corupte şi atrase pe panta reeducării. S-au
exercitat presiuni asupra doctorilor Floricel Nicolae şi Ion Cohiţulescu, a căror
cădere în mrejele reeducării ar fi avut consecinţe importante, datorită prestigiului
de care se bucurau.
La 23 aprilie 1951, au avut loc noi izolări, printre care, la etajul II, camera
72, cu persoane axate categoric pe rezistenţă, iar la etajul I, camera 41, cu reeducaţi
şi un pat gol. În acest loc a fost adus Radu Constandache, om integru, cu deosebit
talent în domeniul artelor plastice, plin totdeauna de voie bună. Era cu câţiva ani
mai în vârstă ca noi, fiind supranumit şi „nenea”. După o zi de presiuni, ameninţări,
jigniri şi molestări, Radu Constandache a declarat greva foamei. În starea aceasta, a
îndurat mizeriile şi necuviinţele reeducaţilor timp de şase zile, la capătul cărora a
intervenit un fapt nou.
Mă aflam izolat în camera 72, având printre colegii de cameră şi pe Eugen
Dimitrov. Acesta, născut în Basarabia, de unde se refugiase împreună cu familia,
fusese student la Facultatea de Drept din Iaşi. Inteligent şi cult, concepuse proiectul
unui amplu roman în mai multe volume despre viaţa din închisoare, intenţie care
ajunsese şi la urechile reeducaţilor, prin informatori infiltraţi.
Eugen era uşor hipertiroidian şi avea o fire emotivă. Probabil aceasta i-a
făcut pe reeducaţi şi pe ofiţerul politic să creadă că ar putea fi mai uşor intimidat.
Astfel se face că în ziua de 1 mai 1951, un gardian a apărut în cadrul uşii şi i-a spus
lui Eugen să-şi ia bagajele, adică cele câteva rufe pe care le avea de schimb şi l-a
dus în camera reeducaţilor. Pe terenul sportiv din parcul oraşului, nu prea departe
de zidurile închisorii, se juca un meci de fotbal. Ajungeau până la urechile noastre
uralele şi aclamaţiile spectatorilor. Deodată, s-a auzit un zgomot puternic de
geamuri sparte şi strigăte de ajutor. Era vocea lui Dimitrov. Ce se întâmplase?
Odată intrat în camera de reeducare, a fost întâmpinat cu ostilitate de ocupanţi, care
acţionau după un plan bine stabilit. La un moment dat s-au repezit asupra lui, cu
bâte şi ciomege. Într-un reflax de apărare, Eugen s-a retras spre fereastra dinspre
curte, a intrat cu pumnii în geam şi a început să strige:Asasinii, laşii, ne ucid!
Strigătele au fost auzite nu numai de cei din secţie, ci şi pe stadion, lumea, părăsind
meciul, se îndrepta spre închisoare.
Ne aflam în plină desfăşurare a revoltei, când în curtea secţiei a năvălit un
grup de miliţieni în frunte cu ofiţerul politic Şleam Augustin. Unul din gardieni a
tras un foc de armă în aer, pentru a ne intimida. Într-adevăr, Şleam şi grupul de
gardieni înarmaţi au pătruns pe secţie, aparent toţi şedeam liniştiţi, numai mâinile
lui Eugen sângerau din plin şi, ca o cruzime pilduitoare, în loc să-i dea ajutor, l-a
pălmuit şi l-a înjurat. Intervenţia directorului Brumă l-a oprit pe Şleam să se
dezlănţuie, dar această intervenţie i-a adus directorului ani grei de închisoare pentru
învinuirea de pactizare cu „duşmanii poporului”.
În urma acestei revolte s-a sistat „reeducarea”, dar iniţatorii au rămas
nepedepsiţi. Unul din aceşti torţionari, Bârjoveanu, este şi acum preot într-o
comună limitrofă oraşului, iar Şleam Augustin trăieşte bine, într-o somptuoasă vilă
tot în apropiere de Târgul Ocna. Trebuie amintit că, pe la sfârşitul anului 1951, ne-
au fost vopsite geamurile, să nu mai vedem ce se petrece în exterior, ne scotea
cameră cu cameră la plimbare, rotindu-ne în manej, la un metru unul de altul, cu
capul în pământ, fără să vorbim între noi. Bolnavii gravi de la parter, erau privaţi de
îngrijirile noastre, aducându-se de la Penitenciarul Suceava un sergent major,
Burlacu, pentru aşa zisă asistenţă medicală la pat. Doctoriţa Margareta Danielescu,
156
îngerul nostru păzitor, fusese înlocuită şi ea cu doctoriţa Grigoraş Maria, repartizată
de Direcţia Generală a Penitenciarelor. Pe plan administrativ, începuseră şi
izolările. De 1 mai, 23 august, 7 noiembrie, câte 10-12 bolnavi, erau izolaţi într-o
cameră cu regim sever, spunându-ne că nu merităm lumina soarelui de marile
sărbători ale partidului.
Către toamna anului 1954, un grup de bolnavi am fost scoşi din secţie, ni s-
au bătut lanţuri la picioare, indiferent dacă eram cavitari sau nu şi am fost trimişi la
Penitenciarul Aiud să ne executăm restul pedepsei. Nu şi-a pus nimeni problema
dacă putem suporta transferul în situaţia precară în care ne găseam. Lângă mine se
găsea studentul Costică Buţan, policavitar, care, pe parcursul drumului, a avut şi
două hemoptizii şi numai Dumnezeu ştie cum a scăpat cu viaţă.
Lista celor transferaţi n-o mai reţin cu exactitate, dar dintre aceştia făceau
parte: Lungeanu Virgil, Dănilă Mihai, Borchină Nicolae, Costăchescu Cornel,
Prodan Alexandru, Popa Octavian, eu şi mulţi alţii pe care nu mi-i mai amintesc.
În urma noastră a rămas sanatoriul penitenciar Târgul Ocna, cu gropile lui
comune, unde mai zăreşti câteodată vreo bătrână aprinzând câte o lumânare firavă,
fără să ştie la capul căruia o pune. Gropile comune nu au la capete cruci, dar
Dumnezeu a vrut ca ele să însemne istorie.

O listă sumară a celor decedaţi la Târgu Ocna, datorită regimului aplicat

1. Gafencu Valeriu – 30 ani; 35. Cucu Gheorghe - 26 ani;

2. Niţescu Gheorghe – 30 ani 36. Sobieschi Ion - 30 ani;
3. Ciobanu Gheorghe – 26 ani; 37. Prundea Alexandru - 48 ani;
4. Braşov Niţă – 26 ani; 38. Poloboc Vasile – 27 ani;
5. Merca Iosif – 21 ani; 39. Cotnăreanu Aurel - 34 ani;
6. Ionescu Gheorghe – 24 ani; 40. Maier Gheorghe - 33 ani;
7. Popescu Florica – 23 ani; 41. Constant Nicolae - 25 ani;
8. Popovici Tiberiu – 29 ani; 42. Cucu Mircea - 26 ani;
9. Nistor Constantin – 28 ani; 43. Bălănică Teodor - 25 ani;
10. Marga Ştefan – 39 ani; 44. Precup Nicolae - 47 ani;
11. Ianculescu Ştefan – 21 ani; 45. Rădulescu Eugen - 26 ani;
12. Comănaru Dumitru – 23 ani; 46. Tobescu Emil - 56 ani;
13. Ruavid Matei – 24 ani; 47. Scrabu Ilie - 55 ani;
14. Soare Gheorghe – 23 ani; 48. Balabaie Ion - 45 ani;
15. Constantinescu Elil – 23 ani; 49. Caşcaval Constantin – 23 ani;
16. Ruţanu Radu – 25 ani; 50. Savu Florica - 20 ani;
17. Duţescu Radu – 45 ani; 51. Ilie Şova - 28 ani;
18. Contici Dumitru – 41 ani; 52. Pencea Gheorghe - 28 ani;
19. Halaicu Gheorghe – 35 ani; 53. Caramitru Aurel - 31 ani;
20. Ştefan Traian – 43 ani; 54. Vlad Moscu - 31 ani;
21. Mateuc Lazăr – 31 ani; 55. Curtilă Gheorghe - 22 ani;
22. Maniu Traian – 29 ani; 56. Fediuc Nicolae - 28 ani;
23. Maschievici Edi – 23 ani; 57. Marinescu Mihai - 47 ani;
24. Iacoban Dumitru – 42 ani; 58. Barilă Ion - 22 ani;
25. Chirculescu Gheorghe – 53 ani; 59. Almăjan Ion - 59 ani;
26. Zaharia Constantin – 51ani; 60. Savu Daniel - 54 ani;
27. Sima Nicolae – 53 ani; 61. Arapu Constantin - 64 ani;
28. Max Mozăs - 53 ani; 62. Stan Constantin - 36 ani;
29. Iscu Gherasim - 39 ani; 63. Marin Ion - 38 ani;
30. Crihan Panait - 59 ani; 64. Sumănaru 24 ani;
31. Popşa Ion - 30 ani; 65. Coman Gavrilă - 22 ani;
32. Filipescu Gheorghe - 56 ani; 66. Câţă Petru - 40 ani;
33. Madoc Ioan - 46 ani; 67. Ioja Sinsie - 45 ani;
34. Constantin Gheorghe - 41 ani; 68. Episcopul catolic Hirţea - 56 ani.

Dumnezeu să-i odihnească !

157
 Această listă, a decedaţilor de la sanatoriul Tg. Ocna, a fost obţinută cu aprobarea
autorităţilor, dar multora dintre ei li s-a pierdut urma, dosarele lor fiind rătăcite prin
cine ştie ce arhivă.

Gheorghe Penciu, fost deţinut politic, a executat

detenţia mai mult prin aşa zisele spitale din
penitenciarele Tg. Ocna, Aiud etc. Având în vedere
regimul de exterminare la care a fost supus este un
miracol supravieţuirea sa. După eliberare şi-a
continuat studiile şi este membru al Uniunii
Scriitorilor, urmare a cărţilor publicate, cu schiţe şi
amintiri pentru tineret care s-au bucurat de mare
succes. Este mult apreciat de profesorul dr. Ctin.
Dimoftache, Zeletin, George Anca. A publicat
articole în „CUVÂNTUL ROMÂNESC”
(CANADA), „ROMÂNIA LIBERĂ”, „VIAŢA
MEDICALĂ” etc.

158
 COMPLOTUL PSIHOPOLITIC
AL COMUNISMULUI
Sergiu GROSSU, Paris, Franţa,
fost deţinut politic

I deologia marxistă s-a adeverit a fi, încă de la începuturile sale, un

duşman implacabil al religiei, pe care promotorii materialismului

„
dialectic au condamnat-o – pur şi simplu – la pedeapsa capitală.
Fiindcă pentru Marx religia este opiul poporului, comunismul nu poate începe
decât odată cu ateismul. Prietenul său Engels, socotind religia drept un „reflex
fantastic” în capul omului, va trage concluzia că acest incomod reflex goleşte omul

D
şi natura sa de tot conţinutul, transpunându-l în „fantoma unui Dumnezeu de
dincolo”. De aceea Lenin, în calitatea sa de discipol înflăcărat al celor doi dascăli
materialişti, îi va scrie lui Gorki, la 14 noiembrie 1913, că „orice concepţie despre
Dumnezeu, orice cochetărie cu acest Dumnezeu devine o incredibilă abominaţie”.
Concluzia ? A.B.C.-ul marxismului este lupta antireligioasă, respectiv o luptă de
clasă, îndârjită, necruţătoare, vizând dispariţia „rădăcinilor sociale ale religiei”.
Pentru filozoful rus Nicolae Berdiaev, comunismul vrea să devină el
însuşi o religie, ca să ia locul creştinismului. Scopul său ultim este distrugerea
creştinismului nu numai în viaţa publică, dar mai cu seamă extirparea sa totală şi
definitivă din conştiinţa cetăţenilor, în vederea transformării omului vechi, de tip
burghezo-moşieresc, într-un om nou – acel trâmbiţat homo sovieticus – şi a
creării, prin el, a societăţii comuniste. Şi cum? Folosind tehnicile de degradare
folosite de noua clasă instalată la putere – clasa urii şi a violenţei comuniste – în
scopul de a zdrobi demnitatea şi libertatea omului, de a zdrobi orice zvâcnet de
gândire creştină, de a reduce pe cetăţenii rămaşi fideli Bisericii, la condiţia de
sclavi şi complici. Una din cele mai monstruoase „tehnici de degradare” umană a
fost întrebuinţată în România comunistă la Piteşti, prin aşa numita cură de
demascare, cură ce a întrecut orice limită omenească, depăşind cu mult pe călăii
chinezi în practicarea strivirii morale a tinerilor deţinuţi, în special studenţi. Cu
ocazia convorbirilor sale cu scriitorul şi ziaristul francez Pierre Darcourt, la
Universitatea naţională din Taiwan, misionarul american Clifford dă în vileag o
experienţă groaznică şi totodată convongătoare, trăită timp de trei ani în închisorile
maoiste (1953-1956). El a atras atenţia asupra tehnicii ştiinţifice a spălării
creierului, care este după el, „un abil dozaj de psihologie practică, de filozofie
marxistă şi de forţă” având drept scop, înainte de toate, „zdrobirea voinţei victimei
indicate”, şi aceasta, „pentra a face din ea un instrument docil, cedând tuturor
manipulărilor”. Ca să-şi atingă obiectivul, „călăii trebuie să golească mintea

159
deţinutului de toate credinţele şi convingerile sale, de cele mai calde amintiri, de
prietenie, de iubire, de ataşamentul său familial. Odată rezultatul obţinut, „spiritul
este transformat într-un recipient gol, iar voinţa încetează de a mai fi susţinută cu
ajutorul idealului, al gândurilor şi al experienţelor trecute care reprezentau forţa
sa”.
Să vedem, acum, felul în care monstrul reeducat Ţurcanu, îşi exercita
tehnica sa de degradare generală. Dumitru Bacu, în cartea sa „Piteşti – Centru de
reeducare pentru studenţi” (publicată la Madrid, în 1958), descrie mai multe din
metodele criminale ale „Domnului Ţurcanu” (cum pretindea să i se spună), din care
reproducem doar una, ca exemplificare: „Studenţii erau obligaţi să mînânce
porceşte, adică servindu-se numai de gură. Studentul trebuia să se aşeze în
genunchi, cu mâinile la spate sau direct pe brânci dacă acesta era ordinul şefului de
reeducare. Din poziţia aceasta trebuia să soarbă lichidul fierbinte din gamela pusă
în faţa lui. „Bandiţii” nu aveau voie să spele gamela după ce consumau conţinutul.
Curăţatul se făcea cu limba, pentru că apa dată în celulă era consumată numai de
cei care erau deja reeducaţi (...) Se aducea de pe coridor, de către plantoane, în
ciubere de lemn sau în alte vase, evitându-se bineînţeles orice vas casabil care ar fi
putut da cuiva un mijloc de sinucidere”.
Justificarea acestor metode de perversiune şi violenţă comuniste am găsit-
o într-o cărticică editată de „Truth” în Texas, Statele Unite, intitulată „Spălarea
creierului”, cu subtitlul „O sinteză a manualului rus de psihopolitică”. Chiar pe
copertă se arată că „psihopolitica este arta şi ştiinţa de a impune şi menţine
dominaţia asupra gândurilor şi credinţelor indivizilor, ale ofiţerilor, ale
funcţionarilor, ale maselor, precum şi cucerirea popoarelor duşmane prin metoda
„însănătoşirii mentale”.
Ce propune, în definitiv, acest „manual”? „Instrucţiunile” sale cu privire la
„războiul psihopolitic” preconizat de strategii Moscovei, pentru a ajunge la
cucerirea unei naţiuni, pentru a transforma o ţară într-un univers concentraţionar
impenetrabil, ni le descoperă Kenneth Goff, un fost membru al partidului comunist
american. „ Din această carte – scrie el în nota editorului – se poate vedea cum
duşmanii lui Iisus şi ai Americii, printr-un complot diabolic, încearcă să ne
cucerească naţiunea, supunând voinţei lor, prin tot felul de mijloace odioase,
minţile oamenilor”.
De altfel, în cuvântarea sa, „profesorul” L..P. Beria, urând bun venit
studenţilor americani de la Universitatea Lenin din Moscova, subliniază cu tărie în
ce fel obiectivele comuniste pot fi atinse „în mod efectiv” prin psihopolitică:
„Primul şi cel mai important demers al nostru este acela de a produce cât mai mult
haos în cultura duşmanului. Fructele acţiunilor noastre cresc bine într-un climat de
haos, neîncredere, depresiune economică şi nesiguranţă ştiinţifică”.
Să vedem, în continuare, care sunt „mijloacele odioase” folosite de
complotiştii psihopolitici ai comunismului, mai cu seamă atuncicând loialitatea
individuală sau colectivă nu poate fi schimbată, când capacitatea sentimentului
naţional şi eficienţa moralităţii creştine se opun realizării ţelurilor comuniste.
Obedienţa, de care are nevoie comunismul, este rezultatul folosirii forţei. În

160
citatele care urmează veţi găsi geneza experienţei bestiale de la Piteşti. „Trebuie să
acţionaţi până când vom ajunge să punem stăpânire pe mintea şi trupul tuturor
personalităţilor importante din naţiunea voastră”, recomandă Beria în cuvântarea
ţinută în faţa studenţilor americani de la Universitatea Lenin. „Trebuie să puneţi o
astfel de pecete asupra stării de dezechilibru mental şi să ajungeţi să vă bucuraţi de
o autoritate atât de mare în afirmarea acesteia, încât nici unui om de stat, astfel
etichetat, să nu i se mai acorde vreo credibilitate din partea propriului popor.
Trebuie să acţionaţi până când sinuciderea provocată de dezechilibrul mental va
deveni un fapt obişnuit şi nu va mai genera investigaţii şi comentarii”. În capitolul
5 al cărţii în discuţie („O analiză a loialităţii”), L..P. Beria scrie: „În cazurile de
urgenţă, care sunt multe, se poate recurge la modificarea personalităţii individului,
prin şoc electric, operaţii chirurgicale, convingere, privaţiuni de tot felul şi, mai
ales, apelându-se la implantare şi la tehnologiile de neohipnotism care reprezintă
cea mai bună tehnică de psihopolitică. (...) În epoca noastră modernă şi în cadrul
realităţii psihopolitice este foarte uşor să provoci o stare de nevroză severă sau de
dezechilibru mental soţiei sau copiilor, prin folosirea diferitelor droguri; în acest
fel, bolnavul este trecut în mâinile unui operator psihopolitic. Acesta, în laboratorul
său propriu, fără nici o restricţie şi fără teama de a fi investigat sau controlat –
folosind şocul electric, operaţia chirurgicală, atacul sexual, drogurile sau alte
metode eficiente – să degradeze sau să schimbe complet personalitatea acelui
membru al familiei şi să facă din acesta un subiect adus în stare de sclavie prin
psihopolitică”. Sau: „Înlăturarea ataşamentului tineretului faţă de naţiunea
capitalistă pregăteşte terenul favorabil pentru reeducarea sa prin orientarea spre
ataşamentul faţă de comunism. Creeând şi încurajând pofta de droguri,
destrăbălarea sexuală şi libertatea necontrolată şi prezentându-le tinerilor drept
avantaje ale comunismului, vom izbuti cu uşurinţă să-i câştigăm de partea noastră”.
În legătură cu problema obedienţei, care este „rezultatul folosirii forţei”,
Beria spune că „orice individ, supus unei forţe sălbatice un timp îndeajuns de lung,
ajunge să accepte orice principiu sau orice ordin. (...) Un exemplu în acest sens îl
constituie un individ ce refuză să se supună. Este bătut şi după asta, refuzul său de
a se supune devine mai puţin vehement. Este bătut din nou şi rezistenţa sa scade şi
mai mult. Dacă i se administrază bătaie după bătaie, la un moment dat singurul său
gând rămâne acela de a se supune persoanei de la care a emanat forţa”. În capitolul
8 intitulat „Degradarea, şocul şi puterea de rezistenţă”, citim aşa:”Dacă izbutim
să corupem instituţiile ţării, să realizăm degradarea generală a poporului, să
intervenim în problemele economice ale ţării, până când se ajunge la sărăcie şi
depresiune psihică, vor fi de ajuns teva şocuri minore pentru a produce, în întreaga
populaţie a ţării, o reacţie profund obedientă sau o stare de isterie”.



Dacă “debilitarea spirituală” a elitelor intelectuale şi a conducătorilor de

culte din ţara noastră I-a împins spre cloaca unei doctrine diabolice şi spre
supuşenia ruşinoasă în faţa unui regim totalitar, ostil religiei şi urmărind

161
desfiinţarea ei, vreau să nădăjduiesc că multe suflete ignorante sau complăcându-se
în iluzia unei schimbări politice, fără ca Iisus Hristos să se afle în centrul
preocupărilor celor care stau la cârma Statului şi a Bisericii, vor accepta soluţia
izbăvirii pe care ne-o oferă Evanghelia. Căci numai prin lupta cea bună a credinţei
vom fi în stare să răsturnăm toate izvodirile perversiunii unor ideologii politice de
sursă comunistă, prezente din păcate şi în presă şi la televiziune, şi vom putea să ne
subordonăm – cu toată evlavia şi cu tot entuziasmul – “legii Duhului”, făcându-ne
“orice gând”, închinat patriei, “rob ascultării de Hristos”(2 Cornteni, 10.5).



Nota Bene: Cf. textului prezentat de mine şi apărut în

editura Duh şi Adevăr: ”Spălarea Creierului – Complotul
psihopolitic al comunismului” (1988).

162
 REZISTENŢA ROMÂNILOR BASARABENI
ÎN TIMPUL OCUPAŢIEI SOVIETICE
Vadim PIROGAN, Chişinău, Republica Moldova
preşedinte A.F.D.P. din Basarabia

R omânii din fostul regat ştiu prea puţin sau aproape nimic despre lupta
românilor basarabeni în timpul ocupaţiei sovietice din anii 1940 până în
1989.

„ Şi în timpul imperiului ţarist românii din Basarabia românească - furată de

ruşi în 1812 - luptau pentru libertate, pentru adevăr, împotriva politicii ţariste care
se străduia să înăbuşe orice mişcare de eliberare de sub jugul rusesc, de unire cu
ţara mamă România.

D Din păcate, istoricii români nu şi-au adâncit studiile asupra multor

evenimente.
În timpul ţarului se făceau deportări în locurile îndepărtate ale imperiului.
Din satul Nisporeni, jumătate din locuitori au fost duşi cu forţa în Siberia. Politica
de deznaţionalizare a statului ţarist a reuşit să-i cucerească pe unii boieri cu
privilegii, medalii şi averi, făcându-i să treacă în slujba lui. Le mai dădea titluri de
nobil şi mult pământ. Aşa a procedat cu găgăuzii care primeau câte 50 ha de
pământ pe când moldovenii numai câte 10 ha. Drepturile omului nu erau respectate
nici la ţar.
Ţara aceasta care a dat omenirii mulţi oameni de vază, scriitori, poeţi,
savanţi, rămânea de fapt o ţară barbară căci în Rusia domnea un aprig regim care
stopa orice mişcare de eliberare naţională, de democraţie. Cred că n-a fost altă ţară
în lume care să fi exterminat atâta popor, pe proprii săi fii, în războaie civile şi
revoluţii. Criminalul Hitler a venit la putere datorită alegerilor democratice, pe
când comuniştii din Rusia, au venit la putere printr-o lovitură de stat. Dacă Hitler
şi-a ridicat poporul, a anulat şomajul, a îmbunătăţit viaţa cetăţenilor săi, Uniunea
Sovietică a practicat o politică de genocid, ţinând poporul în foamete, deportări şi
lagăre cu sârmă ghimpată. Lupta pentru putere, a regimului comunist, a făcut sute
de mii de victime din chiar aparatul sovietic.
Au trecut mulţi ani de când s-a distrus imperiul sovietic, imperiu care a adus
mari nenorociri multor popoare şi a exterminat milioane de oameni nevinovaţi de
diferite naţionalităţi. Ocupanţii sovietici au adus mari prejudicii românilor din
Basarabia şi Bucovina. Genocidul înfăptuit de sovietici pe pământul românesc, nu
va putea fi şters din istorie cu toate cu toate străduinţele comuniştilor de a ascunde
adevărul.
Comuniştii sovietici au minţit o lume întreagă cu ideile şi propaganda de
pace, cu iubirea frăţească dintre popoare, cu minciunile de „eliberare din sclavia

163
capitalistă”, eliberare care a însemnat de fapt înrobirea sub jugul sovietic. Aşa zisa
eliberare a moldovenilor din Basarabia şi a celor din Bucovina este una din
minciunile veacului 20 şi a ieşit la iveală din primele zile de ocupaţie sovietică în
1940 şi 1944. Românii din Basarabia şi Bucovina au cunoscut şi îndurat teroarea
sovietică, şi-au jertfit conştiinţa, averea, viaţa. Ocupanţii sovietici împreună cu
cozile de topor şi-au bătut joc de neamul românesc furându-ne limba, istoria,
cinstea, onoarea, demnitatea, tot ce a fost viu în sufletele lor cândva.
Azi, urmaşii lor continuă vechea politică, de sute de ani de ură, intrigi,
dezmembrare şi rusificare a neamului românesc.
Din primele zile de ocupaţie, în 1940, prima lovitură a fost dată
intelectualilor români: primari, prefecţi, poliţişti, ofiţeri, funcţionari, învăţători,
tuturor celor care au avut serviciu la români înainte de ocupaţie.
La 13 iunie 1941 a avut loc deportarea în masă din Basarabia şi Bucovina,
zeci de mii de oameni paşnici au fost duşi în deportare, luându-li-se averea, casele,
pământul, totul... Dar această tragedie a început din primele zile de ocupaţie. Cei
care au reuşit să treacă Prutul au fost umiliţi, înjosiţi, unii chiar arestaţi şi duşi prin
Siberii.
Dar, din primele zile de ocupaţie, s-au găsit oameni cu suflet mare, patrioţi
care au luptat împotriva ruşilor, o luptă pentru adevăr, dreptate, demnitate, pentru
pământul strămoşesc. Puţini dintre ei mai trăiesc azi şi au rămas cu tristele şi
dureroasele amintiri despre viaţa lor distrusă, neînţeleşi de unii, dar stimaţi de alţii.
Din primele zile, românii din Basarabia şi Bucovina au luptat eroic împotriva
conducerii comuniste, împotriva măsurilor de asuprire necunoscute până atunci în
România. Sovieticii propagau minciuna că poporul moldav şi bucovinean a
cunoscut bucuria „eliberării” adusă de baionetele armatei roşii pe aceste meleaguri.
Moldovenii şi bucovinenii au cunoscut de fapt din prima zi deportările, puşcăriile
şi lagărele sovietice, pentru vina de a fi român.
Puţin s-a scris despre nenorocirile prin care a trecut poporul nostru! Totul a
fost ascuns cu mare grijă de conducătorii sovietici pentru a nu trezi nemulţumirea
şi rezistenţa populaţiei faţă de politica comunistă.
Tânăra generaţie ştie prea puţin sau aproape nimic din cele petrecute în Ba-
sarabia şi Bucovina. Mai mult, s-au găsit cozi de topor, istorici din neamul nostru,
care pentru un blid de linte, au falsificat adevărul şi au minţit un neam întreg
scriind istoria „fericiri” noastre în timpul ocupaţiei sovietice. O istorie mincinoasă.
Acei eroi care au luptat pentru idealul naţional, pentru izgonirea ocupanţilor,
pentru dreptate şi adevăr au fost numiţi bandiţi. Dar ei au fost adevăraţii eroi ai
neamului nostru şi nu avem dreptul să-i uităm. Ei au fost cei ce şi-au iubit cu
adevărat glia strămoşească, s-au ridicat împotriva asupritorilor străini, barbarilor de
la răsărit. Toate acele crime săvârşite de ocupanţi, teroarea, rechiziţiile de produse
alimentare, foametea organizată din anii 1946-1947, distrugerea culturii, a
patrimoniului naţional, conştiinţa naţională, deportările în masă, fără vină, înrolarea
în armata roşie pentru lupta împotriva fraţilor din ţară şi multe altele au ridicat eroi
din neamul nostru la o luptă pe viaţă şi pe moarte.

164
 Au răsărit ca ciupercile după ploaie, organizaţii şi grupe de rezistenţă, de
luptă antisovietică. Organizaţia Naţională „ARCAŞII LUI ŞTEFAN” a fost una
dintre acestea. Era condusă de Vasile Bătrânac şi Pimen Damaşcanu. Ei nu s-au
dezis de patria lor, România. Bine organizată, activa pe pământurile judeţului
Soroca şi avea secţii şi ramificaţii în multe sate şi în instituţiile de învăţământ .
Printre s-au numărat: Vasile BĂLEANU – învăţător, Alexei MANEA – student,
Mihail URSACHI – student, Condrat URSACHI – student, Nicolae PRĂJINĂ –
directorul şcolii din Racovăţ, Teodor GUZUN – învăţător, Vasile CIBOTARU –
învăţător, Victor SOLOVEI – învăţător, Nicolae FLOCOSU – student, Ilie
ZĂBULICĂ – învăţător, Anton DAMAŞCAN – învăţător, Pavel BICIC, Teodor
COLESNIC, Nichita BRUMĂ, Petru BRUMĂ, Teodor MAXIM, Iacov
RACOVSCHI, Vasile CVASNIUC, Alexei BRIGHIDIN, Teodor COJOCARU,
Ion IANIŞEV, Vasile VOLCANOV, Nicolae CVASNIUC, Alexandru
CVASNIUC, Parfenie CVASNIUC, Petru DOLGANIUC, Serghei SEVERIN, şi
mulţi alţii. N.K.V.D. a depistat 140 de persoane ...
Altă organizaţie, de orientare unionistă, au înfiinţat în 1944, studenţii
oraşului Chişinău: Vasile CICĂLAN, SPINEI, Nicolae BALABAN,
CERNOTANSCHI, Ion OŢEL, Nicolae CRUC, Iurie SEVACOV, DOROGAN,
BURLACU; ROTARU; Alexandru ROZNOVAN.
Un ţăran din Mândreşti, Filimon BODIU, a înfiinţat un grup format din ţărani
patrioţi, care au luptat împotriva sovieticilor: Olimpia BODIU, soţia lui, Vasile
GAVRILIŢĂ, O. ROŞCA, N. BUDILĂ, I. BURLACU, T. PROŞCA, T. CHIFĂ,
Şt. VOLONTIR, învăţătoarea Ecaterina VIDRAŞCU, C. IOSIFIE şi alţii.
Filimon BODIU a fost susţinut de foarte mulţi oameni astfel încât timp de
şapte ani sovieticii nu l-au putut prinde. Zeci de familii l-au susţinut, l-au adăpostit,
i-au dat hrană şi alte ajutoare. Trebuie adăugat că Nicolae BALABAN, născut în
Bârlad, după 8 ani de lagăr, condamnat iniţial la moarte, a venit la Ambasada
română de la Moscova, pentru repatriere. Românii i-au răspuns: ”De terorişti nu
avem nevoie!”
„SABIA DREPTĂŢII” a fost descoperită în 1947 de N.K.V.D. A fost
fondată de Ion MORARU şi Petru LUNGU, elevi ai şcolii pedagogice din Bălţi. La
ea au aderat: Vladimir ŢURCANU, A. BOBEICĂ, E. GUŢU, A. GROSU, D.
LEAHU, P. PĂSCĂLUŢĂ, L. MORĂRESCU, M. BOBEICĂ şi alţii...
„PARTIDUL LIBERTĂŢII”, fondat de Nicolae şi Ion ISTRATI, Victor
ANDREEV, C. CONDRAT – toţi învăţători, naţionalişti români, a desfăşurat o
activitate intensă pentru pregătirea unei insurecţii armate împotriva puterii
sovietice în Basarabia. Aveau explozibil şi arme. Au aderat la ea: V. BIVOL, T.
GONCEARENCU, Grigorie GENUNCHI, A. SĂNDUŢĂ, S. CALISTRU, C.
GUŢU, Gh. SĂLI şi alţii.
„ARMATA NEAGRĂ” s-a creat după 1949, după deportarea din 6 iulie
1949. Au participat: G. ANDRANOVICI, B. BODIU, O. BULMAGA, Gh.
BOGATU, T. COŞCODAN, I. GANEA, V. PLEŞCA, I. BORCAN şi alţii, în total
50 de membri.

165
 „UNIUNEA DEMOCRATICĂ A LIBERTĂŢII” a fost o organizaţie
condusă de ruşi: A. MILIUTIN, N. POSTOL, B. NOVAC, P. KAPUSTA, S.
UNTU, A. KOVAL, BORISOV, KOVALIOV, I. DONEŢ.
În afară de aceste organizaţii cu mulţi membri, peste tot se formau grupuri
mici de oameni, 3 – 5, care luptau împotriva sovietelor, neştiind unii de alţii. Majo-
ritatea acestor patrioţi au fost judecaţi pe articole politice, ca duşmani ai poporului
sovietic şi trădare de patrie, condamnaţi la 10, 25 de ani de puşcărie sau împuşcaţi.
Calistru fiind judecat împreună cu alţii la Odesa a spus judecătorilor militar:
”Ţara voastră se va ruina şi voi veţi fi judecaţi ca şi noi...”
Vasile Bătrânac a compus imnul „ARCAŞILOR LUI ŞTEFAN”:

Trăiască România Mare

Copii cu suflete curate,
Cuprinşi de sfântă-nfiorare,
Cântaţi cântarea biruinţei
Arcaşi de-ai lui Ştefan cel Mare!
Eroilor ce se jertfiră,
Zdrobind armatele barbare,
Prinos le-aduceţi prin cântare,
Trăiască România Mare!
Tresar în cripte voievozii,
Căci lanţurile seculare
Sunt rupte şi din cer se-aude:
Trăiască România Mare!
Pătruns de măreţia vremii
Din Bucovina pân-la mare
Jurăm că vom lupta cu toţii,
Arcaşi de-ai lui Ştefan cel Mare!
Slavă tuturor acestor eroi martiri ai neamului nostru românesc din
Basarabia! Ei au înţeles cine sunt barbarii de la răsărit, care doreau distrugerea
neamului nostru românesc şi au luptat contra lor pentru patrie, pământul
strămoşesc, pentru restabilirea României Mari. Viaţa lor a fost distrusă dar ei nu şi-
au schimbat şi nici trădat idealurile. Unul dintre ei a fost Vasile Coşcodean. A
petrecut 25 de ani în lagărele sovietice.
O patrioată româncă, doctor în istorie, Elena POSTICĂ, a scris în memoria
acestor eroi o carte, „Rezistenţa antisovietică în Basarabia 1944-1950”.
Fiecare român care iubeşte Basarabia trebuie să ştie de aceşti martiri care
şi-au jertfit viaţa pentru neamul românesc, pentru adevăr şi dreptate.
Cândva, înainte de război, unii români îi numeau pe basarabeni bolşevici.
Nu au avut dreptate. Basarabenii români şi-au arătat patriotismul lor în lupta cu
ocupanţii sovietici cu preţul vieţii lor. Bolşevici au fost cei, pe care românii
basarabeni i-au primit pe pământul Basarabiei şi ei n-au preţuit bunătatea, cinstea şi
prietenia românească.
Românii basarabeni au fost români şi români au rămas! Slavă lor!

166
SURSA POLITICII DE EXPANSIUNE SOVIETICĂ
Răzvan ENESCU,
Piteşti,Romania

E xpansionismul sovietic este produsul a trei factori principali:

„ 1. Imperialismul tradiţional rusesc, moştenire a fostului imperiu ţarist;

2. Ideologia comunistă bazată pe revoluţia mondială a proletariatului şi pe
opoziţia fundamentală dintre sistemul economic şi politic occidental şi

D sistemul economic şi politic sovietic;

3. Paranoia manifestată de liderul sovietic I.V. Stalin

Acestea sunt concluziile raportului pe care George Kennan, expert in

probleme sovietice îl trimite la Washington în 1946, pe când activa la ambasada
americană din Moscova. “The Long Telegram” / “Telegrama Lungă” urma să
devină în 1947 fundamentul politicii externe americane pentru următorii 30 de ani
– politica de îngrădire a devenit expresia analizei realizată de Kennan în 1946, ea
aducând în acelaşi timp o lumină nouă asupra politicii externe şi obiectivelor
lideriloe sovietici postbelici şi explică măcar în parte instalarea “Cortinei de Fier”
şi comunizarea ţărilor Europei de Est cu toate consecinţele sale.
Potrivit raportului lui Kennan, ideologia comunistă devine modalitatea prin
care conducerea sovietică, reprezentată de Stalin şi apoi de urmaşii săi a încercat
să-şi justifice şi legitimeze acţiunile de-a lungul anilor. Astfel, diplomatul american
afirma : “În această dogmă (comunistă) cu ţel fundamental altruist, ei găsesc
justificare fricii lor instinctive de lumea exterioară, dictaturii fără de care nu ştiu
să cârmuiască, cruzimii pe care nu îndrăznesc să o condamne, sacrificiilor pe care
s-au simţit obligaţi să le ceară. În numele marxismului, au sacrificat până la una
toate valorile etice din metodele şi tacticile lor. Astăzi nu se mai pot lipsi de el. El
reprezintă falsa pudoare a respectabilităţii lor morale şi intelectuale. Fără el
(comunism), ar sta în faţa istoriei, în cel mai bun caz, ca ultimul din acel şir lung
de conducători ruşi cruzi şi risipitori care şi-au forţat cu neînduplecare ţara spre
noi şi noi culmi ale puterii militare pentru a garanta securitatea externă a
regimurilor lor slabe în plan intern...”1.
Elita politică şi militară rusă / sovietică devine astfel coloana vertebrală a
politicii de expansiune manifestată şi aplicată încă din secolul XVI prin Ivan cel
Groaznic şi apoi prin Petru cel Mare. Complexul de inferioritate manifestat de elita
rusă de orice fel va fi completată de paradoxul insecurităţii, paradox ce are ca efect
expansionismul teritorial.

167
 Încă de la început, afirmă Kennan în raportul său, ţarii au încercat să
extindă la maximum teritoriul imperiul şi influenţa acestuia asupra unor zone de
interes geopolitic; ei au căutat să subjuge Polonia, ţel al politicii ruseşti pentru
aproape 250 de ani. Punctul culminant al confruntării dintre cele două ţări îl
reprezintă anul 1667 când Polonia cedează suveranitatea asupra Ucrainei către
Rusia, deschizând astfel calea către dominaţia ţaristă asupra principalului rival slav
– alianţa lituaniano-poloneză. Odată ce Ucraina este acaparată, expansionismul
imperiului ţarist se accelerează, Polonia fiind complet subordonată către sfârşitul
anilor 1790. De atunci fiecare regim rus a insistat asupra legitimităţii intervenţiei în
afacerile poloneze.
Aceeaşi insistenţă este prezentă şi în întâlnirile inter-aliate din timpul
Primului Război Mondial prin vocea ministrului de externe ţarist, Sergei Sazonov,
insistenţă paradoxal de asemănătoare cu cererile formulate de Molotov către liderii
occidentali în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Controlul asupra Poloniei
era privit ca o problemă importantă pentru securitatea Uniunii Sovietice. Ţelurile
teritoriale ruseşti pentru această zonă , atât în Primul Război Mondial cât şi în cel
de Al Doilea Război Mondial, surprind prin asemănare : Polonia urma să se
extindă teritorial către vest, în dauna Germaniei, asigurând regimului sovietic o
cale eficientă de a control zona Germaniei dar şi de a elimina orice încercare de
opoziţie de partea poloneză. Importanţa geopolitică a Poloniei era legată şi de
controlul pe care Uniunea Sovietică îl putea exercita asupra Europei Centrale,
respectiv asupra Ungariei şi Cehoslovaciei. Înfrângerea Armatei Roşii în 1920 de
către forţele poloneze, nu va fi uitată uşor de liderii sovietici, mai ales că această
înfrângere a interzis accesul URSS către o Germanie confruntată la acea vreme cu
dificultăţi interne majore.
Şi nu în ultimul rând, Polonia a fost considerată întotdeauna atât de liderii
Imperiului Ţarist cât şi de liderii Imperiului Sovietic ca fiind poarta de acces către
câmpia rusă şi deci către zona vulnerabilă din jurul Moscovei. Napoleon Bonaparte
a folosit Polonia pentru a ataca Rusia, la fel cum va proceda în al Doilea Război
Mondial şi Germania hitleristă.
Integrarea Bulgariei în Imperiul Ţarist şi obţinerea unui port cu apă caldă la
Mediterană prin preluarea controlului asupra strâmtorilor Mării Negre (de la
Imperiul Otoman) sunt obiective geopolitice comune ale istoriei Rusiei, atât în
perioada ţaristă cât mai ales în perioada sovietică.
Iată ce declara în continuare, George Kennan vizavi de sursa
comportamentului sovietic postbelic : “La baza opticii nevrotice a Kremlinului
asupra politicii internaţionale se află sentimentul rus, tradiţional şi instictiv de
insecuritate. La origine a fost insecuritatea unui popor paşnic de agricultori, ce
încerca să traiască într-o câmpie uriaşă, expusă, în vecinătatea unor popoare
nomade, violente. La aceasta s-a adăugat, când Rusia a intrat în contact cu
Occidentul avansat economic, frica de societăţile mai bine organizate, mai
capabile, mai puternice din zona respectivă. Însă acest din urmă tip de insecuritate
a fost unul care a afectat mai mult conducătorii ruşi decât poporul rus; deoarece
conducătorii ruşi au simţit invariabil că felul lor de a guverna era arhaic în formă,

168
fragil şi artificial în fundamentele sale filosofice şi incapabil să suporte comparaţie
sau contactul cu sistemele politice ale ţărilor occidentale. Din acest motiv, ei s-au
temut întotdeauna de pătrunderile străine, s-au temut de contactul direct dintre
lumea occidentală şi a lor, s-au temut de ce s-ar întâmpla dacă ruşii ar afla
adevărul despre lumea din afară sau dacă străinii ar afla adevărul despre lumea
dinăuntru. Şi au învăţat să caute securitatea numai în lupta stăruitoare, dar
mortală, pentru distrugerea totală a puterii rivale, cu care nu au încheiat nicicând
convenţii şi nu au făcut compromisuri.”2

Insecuritatea şi complexul de inferioritate al elitei politice şi militare ruse

stau la baza comportamentului geopolitic consecvent, atât în cazul regimului ţarist
cât şi în cazul regimului sovietic.
Iosif V. Stalin nu este decât expresia supremă pe care o poate îmbrăca
combinarea intereselor geopolitice cu interesele ideologice. Artizanul “Cortinei de
Fier” nu considera criteriul ideologic ca fiind un impediment în satisfacerea
intereselor Uniunii Sovietice. Alianţa cu Germania nazistă, concretizată de Pactul
Ribbentrop-Molotov semnat în 1939, arată clar că criteriul ideologic nu devine un
impediment atunci când liderul sovietic are drept scop obiective mult mai
pragmatice.
Realpolitik devine ideologia de bază a liderului sovietic în ceea ce priveşte
politica externă. Ideologia comunistă este considerată de liderul de la Kremlin ca
având multiple folosiri : pe de o parte, aşa cum afirma Kennan în 1946, ea justifică
sacrificiile impuse poporului rus în perioada războiului, acoperă atrocităţile şi
bestialităţile comise în perioada interbelică dar şi în cea postbelică şi serveşte drept
fundament teoretic atunci când vine vorba de relaţia cu ţările occidentale, respectiv
cu principalul oponent Statele Unite ale Americii.
Pragmatismul stalinist va câştiga în faţa idealismului wilsonian şi naivităţii
manifestată Roosevelt în timpul războiului dar şi în faţa exponentului politicii
echilibrului – Marea Britanie. O scurtă analiză a situaţiei geopolitice la sfârşitul
celui de al Doilea Război Mondial, ne arată clar adevărata situaţie : trupele
sovietice se aflau în inima Europei şi controlau mai mult de jumătate din EuroAsia,
punând în pericol ţările occidentale europene, vulnerabile în urma atacurilor şi
ocupaţiei naziste. Pragmatismul geopolitic manifestat de Stalin avea să aibă
repercursiuni grave asupra “imperiului sovietic”; diplomaţia pentru Stalin “nu era
decât un aspect al unei lupte mai ample şi inevitabile de definire a relaţiilor dintre
forţe”, pe scurt diplomaţia pentru liderul de la Kremlin nu era decât o altă
modalitate de a reglementa status quo -ul şi zonele de influenţă în perioadă
postbelică.
Legătura pe care liderii occidentali o făceau între moralitate, legalitate şi
politica externă, era considerată de Stalin ca un amestec periculos în afacerile
interne ale Uniunii Sovietice - “Stalin nu înţelegea în mod sincer de ce făceau
conducătorii americani atâta caz de structurile interne ale statelor est-europene,
unde nu aveau nici un interes strategic evident” şi o ameninţare la propria
securitate. Trebuie menţionat pentru a creiona succint strategia pe care Stalin a

169
aplicat-o în ceea ce priveşte politica externă că încă din 1941, când armatele
germane asediau Stalingradul şi Moscova şi chiar dacă la sfârşitul războiului
Uniunea Sovietică se afla într-o situaţie dezastroasă atât din punct de vedere
economic cât şi din punct de vedere uman, Stalin a continuat să negocieze la sânge,
teritoriile ocupate de Armata Roşie, teritorii ca fâcând parte din “prada de război” a
Uniunii Sovietice.
Maestru al disimulării, Stalin profită din plin de naivitatea liderilor
occidentali şi îşi consolidează poziţiile proaspăt căpătate în centrul Europei -
“Stalin în loc să ofere concesii, consolidează poziţia sovietică şi încearcă să-şi
păcălească adversarii potenţiali făcându-i să creadă că era mai probabil ca el să
mărşăluiască spre vest, decât să se retragă” ; “ceea ce nu putea pricepe unul
dintre cei mai lipsiţi de scrupule conducători care se aflaseră vreodată în fruntea
unei ţări importante era ideea de a pune politica externă pe baza bunăvoinţei
colective sau a legii internaţionale”3.
Regimul de teroare instaurat în Europa de Est, în urma ocupaţiei Armatei
Roşii şi standardul stalinist aplicat în fiecare ţară est-europeană este consecinţa
directă a realpolitik practicat de Stalin, respectiv consecinţa modelului stalinist
aplicat în Uniunea Sovietică. Regimul de teroare va provoca reacţii adverse, de
opoziţie şi va sta la baza declanşării Războiului Rece.
Felul în care Stalin a înţeles să-şi aplice “principiile” în ţările est-europene
va constitui greşeala fundamentală a regimului sovietic, teroarea stalinistă şi
expansionismul sovietic declaşând unirea Occidentului sub conducerea americană
şi pe termen lung pregătind prăbuşirea lagărului sovietic dar şi a suportului său
ideologic – comunismul.
Confruntarea americano-sovietică, nu implică neapărat confruntarea a două
naţiuni, ci mai ales confruntarea a două imperii. Ambele ţări au căpătat atribute
imperiale cu mult înainte de declanşarea postbelică a Războiului Rece;
confruntarea postbelică nu a făcut decât să crească interesele geostrategice ale celor
două imperii deci şi dorinţa de extindere (politică, socială, economică, militară) a
acestora, de aici şi caracterul global al confruntării.
Înainte de a trece mai departe trebuie să separăm termenul de imperiu de
morală, astfel încât folosesc acest termen doar pentru a descrie un sistem ierarhic
de relaţii politice, relaţii de putere, relaţii cu originea într-un centru bine stabilit.
Imperiul sovietic are la bază 3 faze iniţiale; prima fază este cea legată de
fostul imperiu ţarist şi de “Rusia cea mare”, aproape 135 de milioane de nativi ruşi
dominau o populaţie de aproape 140 de milioane, entropică din punct de vedere
religios şi etnic, din care aproape 50 de milioane era formantă din musulmani din
Asia Centrală şi încă 50 de milioane de ucrainieni; cea de a doua fază este legată
de imperiul sovietic, cu centrul la Moscova, imperiu care controla o serie întreagă
de ţări satelit, în care trăiau 120 de milioane de est-europeni, 15 milioane de afgani
şi 2 milioane de mongoli; a treia fază este legată de globalizarea conflictului dar şi
a intereselor geopolitice, este faza imperiului comunist moscovit, o fază care
includea o serie de “clienţi imperiali” importanţi – Cuba, Nicaragua, Vietnam,
Angola, Etiopia, Yemenul de Sud, Coreea de Nord etc. toate aceste ţări fiind

170
dependente din punct de vedere politic, militar şi economic de centrul de la
Moscova; însumaţi toţi aceşti clienţi imperiali aveau o populaţie totală de aproape
130 de milioane de oameni4.
Totalul – aşadar 135 de milioane de ruşi exercitau controlul politic asupra
unui imperiu, care cumulat avea peste 545 de milioane de subiecţi, răspândiţi de-a
lungul continentului euro-asiatic şi în “coloniile” de peste oceane.
Lasând la o partea coloniile de peste oceane, imperiul sovietic are un
caracter predominant terestru, el fiind rezultatul unui proces istoric constant şi
îndelungat de expansiune politică şi militară.
Într-adevăr, caracterul distinctiv al aspiraţiilor imperialiste ruseşti este legat
de organizarea militară a societăţii, încă de timpuriu dar şi de instinctul imperativ
de supravieţuire; aşadar încă de la început, societatea rusească şi-a exprimat voinţa
politică prin intermediul unui sistem statal bazat în întregime pe baze militariste, cu
paradigma securităţii servind drept factor motivator şi unificator, atunci când venea
vorba despre pericole externe şi deci despre expansiune.
Absenţa unor graniţe etnice, politice şi militare clare şi stabile făcea ca
expansiunea teritorială să fie cea mai eficientă cale de asigurare a securităţii per
ansamblu a sistemului; în mod evident o astfel de gândire expansionistă declanşa
noi conflicte, noi adversari şi deci un nou val de expansionism. În această situaţie
un ciclu istoric este pus în mişcare – insecuritatea generează expansionism,
expansionsimul generează insecuritatea, insecuritatea devine astfel
“combustibilul” de bază al politicii de expansionism ruseşti, în toate epocile
istorice (inclusiv şi mai ales în timpul Războiului Rece)5.
Istoria rusească este aşadar o istorie a expansionismului teritorial,
expansionism care porneşte de la câmpiile şi pădurile din nord-est, ce înconjurau
Moscova şi va continua fără întrerupere pentru mai multe de 300 de ani. De fiecare
dată, expansionismul rusesc a fost legat de împingerea către vest, a puterilor
occidentale rivale, proces care a avut drept rezultat expulzarea Suediei din estul
Balticii dar şi în separarea republicii polonezo-lituaniene. O altă direcţie a
expansionismului rusesc este orientată către sud, direcţie care va culmina cu
înfrângerile cauzate Imperiului Otoman, subordonarea cazacilor ucrainieni şi a
tătarilor din Crimeea, dar şi a altor populaţii din Caucaz cât şi a musulmanilor din
Asia Centrală.
Expansionismul teritorial a fost însoţit de un proces susţinut de colonizare,
forţată de cele mai multe ori, proces format din colonişti, puşcăriaşi dar şi
exploratori militari, mai ales către est spre graniţa cu imperiul chinez, până spre
Kamceatka.
Atât prin dimensiune cât şi prin durată, acest proces de expansiune
teritorială este fără îndoială unul dintre cele mai ambiţioase şi “încăpăţânate”
procese de imperialism din istoria omenirii. În termeni practici, aceasta înseamnă
că timp de cel puţin două secole, Moscova subordona în fiecare an un teritoriu,
echivalent ca suprafaţă cu Olanda sau cu Vermont. Acestea sunt originile
imperiului sovietic. Succesul ruşilor este legat de un cumul întreg de factori, dintre
care poate cel mai important este legat de factorul etnic; astfel nativii ruşi ocupau

171
partea cea mai mare a Rusiei, cunoscută şi sub numele de Rusia europeană, dar în
acelaşi timp erau prezenţi, e adevărat în număr redus, ca efective, dar suficient de
important din punct de vedere politic, în puncte esenţiale de-a lungul imperiului,
adevărate enclave rusofone existau în regiunea Balticii (inclusiv Kaliningradul),
părţi din Bielorusia, Ucraina de Est, ţărmul nord-estic al Mării Negre, părţi
importante din Kazakstan şi se termina cu un coridor important de securitate care
se întindea de-a lungul căilor ferate trans-siberiene până în Extremul Orient.
Centrul vastei regiuni siberiene este astfel izolat şi rămâne necolonizat.
În timpul şi după cel de al Doilea Război Mondial, dominaţia Moscovei s-a
extins şi asupra celei mai mari părţi a Europei de Est; şi aceasta era din punct de
vedere militar, o cucerire importantă, cucerire consolidată pe baza criteriului
ideologic dar şi pe subordonarea totală a societăţilor est-europene faţă de “cultura
şi cunoştinţele” sovietice. O nouă generaţie de funcţionari comunşti locali ajunge în
această zonă la putere, cu sprijinul militar şi politic al Moscovei, acestea depunând
toate eforturile necesare în vederea consolidării sistemului de a cărui supravieţuire
depindea propria lor soartă. Această asociere pragmatică, reciproc avantajoasă va fi
reglementată prin intermediul “Pactului de Varşovia” (1955) din punct de vedere
politic şi militar şi prin “Consiliul de Asistenţă Economică Mutuală / Reciprocă”
(CAER) din punct de vedere economic.
Sistemul imperial rusesc cuprinde aşadar o combinaţie de cooptare a
elitelor, plasări strategice de populaţie rusofonă şi subordonare naţională pe baza
criteriilor ideologice şi militare. “Insecuritatea” era înţeleasă ca fiind o
permanentă expansiune. Rezultatul direct – majoritatea istoriei Rusiei cuprinde în
marea ei majoritate agresiuni realizate de către Moscova şi nu împotriva Moscovei.
Caracterul de prădător al imperialismului rusesc, respectic sovietic nu poate fi
pus la îndoială. Obsesia insecurităţii poate fi considerată o trăsătură comună tuturor
formelor de organizare politică şi militară ruseşti, de-a lungul vremii; acest
sentiment de insecuritate în mod paradoxal nu este declanşat de ipostaza de victimă
a Moscovei cât mai ales de dorinţa aproape organică a centrului de a se extinde cât
mai mult.
Ca exemplu : în 1890, comandamentul suprem rus, cere alcătuirea unui
studiu cuprinzător cu privire la istoria militară a Rusiei, de la fundamentarea
statului şi apoi a imperiului rus. În introducere autorii subliniază către cititori, că se
pot mândri cu realizările militare ale ţării lor şi pot întâmpina viitorul cu încredere;
astfel între 1700 şi 1870, Rusia a petrecut 106 ani pentru a lupta şi organiza 38 de
campanii militare din care 36 ofensive şi abia 2 considerate ca fiind defensive.
Unul dintre cele mai importante efecte ale acestui expansionism continuu a
fost apariţia conştiinţei imperialiste în rândul populaţiei rusofone, conştiinţă şi
tendinţă imperialistă care iese în evidenţă atunci când de exemplu în Helsinki sau
în Varşovia (secolul XIX) , ruşii construiesc catedrale ortodoxe uriaşe chiar în
centrul acestor capitale subordonate Moscovei.
Conştiinţa imperialistă a “ruşilor mari” este efectul unui complex cauzal,
deosebit de complex, un complex ce implică mesianism religious, care asociază
Moscova cu Roma antică, instincte naţionaliste de supravieţuire şi de putere şi în

172
sfârşit, mai recent, un zel ideologic universalist. Insecuritatea produsă de
expansionismul teritorial este de asemenea o parte a acestei conştiinţe, la fel ca şi
reacţiile paranoice vizavi de lumea exterioară, reacţii întărite pe plan ideologic, de
propaganda comunistă. În contrast cu mentalitatea americană care consideră
diversitatea ca fiind ceva normal, componenta ideologică a sistemului de putere
sovietic subliniază existenţa unor “reguli de fier ale istoriei” pe care numai liderii
sovietici le pot decoda corect. Această îndoctrinare mesianică este cauza ostilităţii
liderilor sovietici, dat fiind faptul că considerau pe cei care nu le împărtăşeau
punctul de vedere, ca fiind în mod obligatoriu agresori şi deci duşmani. Pe scurt,
din punct de vedere american, diferenţele sunt normale, din punct de vedere rusesc
acestea sunt simptomele unui viitor conflict.
În epoca modernă acest complex cauzal a ajutat la generarea şi susţinerea
unei mentalităţi mondiale, în care cursa pentru dominare şi egalarea, respectiv
depăşirea (la toate nivelurile) Statelor Unite ale Americii a devenit sursa principală
a energiilor expansioniste sovietice.

Iată câteva citate sugestive – enunţate în 1980 - referitoare la politica de

bază sovietică şi nu numai; citatele îi aparţin fostului preşedinte Richard Nixon (le
va statua după perioada în care era preşedintele SUA) :

“URSS astăzi este naţiunea expansionistă cea mai puternic înarmată pe

care lumea a văzut-o vreodată şi ea continuă să se înarmeze într-un ritm aproape
de două ori superior celui SUA. Intenţiile sovietice nu sunt un mister. Şefii de la
Kremlin nu vor război, ceea ce vor ei este lumea. Şi ei progresează rapid către
atingerea acestui ţel.”

“În anii '80, America, pentru întâia oară în istoria modernă, va trebui să
înfrunte 2 realităţi crunte. Prima este că, dacă ar fi un război, noi l-am putea
pierde. A doua este că noi am putea fi bătuţi, fără să facem război. Cea de a doua
perspectivă este mai probabilă decât prima şi la fel de lugubră. Primejdia care
ameninţă Occidentul în înfruntarea decisivă în acest secol, este mai puţin aceea a
unui holocaust nuclear cât mai curând deriva spre o situaţie în care ar trebui să
alegem între capitulare sau sinucidere : roşii sau morţi.”

“Nici Brejnev, nici succesorii săi nu au început negocieri pentru a obţine

pacea ca un scop în sine. Ei au căutat mai degrabă o pace care să le îngăduie să
extindă fără război, dominaţia comunistă asupra lumii întregi.”

“Dacă ruşii cred că pot câştiga folosind destinderea ca pe o acoperire

pentru agresiune, directă sau indirectă, ei vor încerca. În anii aceştia din urmă nu
numai că au încercat, ci au şi reuşit, aşa cum au reuşit să o utilizeze pentru a face
să se încline echilibrul militar în favoarea lor.”6
Asemănarea dintre concluziile fostului preşedinte american şi concluziile
raportului lui Kennan, şochează, ea demonstrând consecvenţa politicii sovietice

173
timp de aproape 40 de ani, respectiv ţelurile geopolitice comune ale diverşilor
lideri sovietici.

CONCLUZIE :
Paradoxul insecurităţii, complexul de inferioritate şi expansionismul
politic, economic şi teritorial constituie elementele fundamentale ale statului rus,
indiferent de natura regimului care se află la putere – regim ţarist, regim comunist
sau regim democratic. Interesele geopolitice şi aspiraţiile Rusiei la statutul de
super-putere vor continua să constituie baza acţiunilor elitei conducătoare ruse, atât
din trecut, cât şi din prezent dar mai ales pentru viitor.
Ideologia comunistă nu a fost decât un “vehicul”, un intermediar pentru
aceleaşi interese geopolitice, Stalin nu a făcut decât să îmbine criteriul ideologic cu
criteriul geopolitic, ultimul rămând primordial chiar şi în ziua de astăzi.
Caracterul malign al totalitarismului este pe deplin relevat de faptul că, deşi
unele idei ce au stat la baza „reeducării” se regăsesc în mediile intelectuale din
Occident (aşa cum am încercat să demonstrăm prin paginile de faţă), efectele
cele mai perverse ale acestora nu au fost cu putinţă decât în cadrul sistemelor
totalitare.
În final, încercând să formulăm un răspuns la întrebarea enunţată în titlul
acestui studiu, putem să afirmăm că o delimitare strictă a spaţiului de emergenţă a
ideilor privind „modelarea” individului este greu de făcut. Circulaţia ideilor în
mediile universitare ale sfârşitului de secol XIX şi începutului de secol XX a
permis o influenţare reciprocă, astfel încât este greu decelabil cine este mai
responsabil în apariţia şi punerea în circulaţie a unor idei precum cele care au stat
la baza experimentului „reeducării” în sistemele totalitare comuniste. Cert este doar
faptul că numai deriva democraţiei spre totalitarism a permis pervertirea unor idei,
iniţial generoase, atingându-se formele de-a dreptul inumane cunoscute românilor
sub denumirea de „experimentul Piteşti”.

BIBLIOGRAFIE :
1. Zbigniew Brzezinski, Game Plan : A Geostrategic FrameWork for the Conduct
of the US / Soviet Contest, The Atlantic Monthly Press, New York, 1986.
2. Vladimir Bukovski, Judecată la Moscova, Editura Albatros, Bucureşti, 1998.
3. Robert D. Schulzinger, American Diplomacy in the 20th century, Oxford
University Press, New York, 1994.
4. Henry Kissinger, Diplomaţia, Editura All, Bucureşti, 2002. Martin Walker, The
Cold War : A History, Henry Holt, New York, 1994.

174
 EVAZIUNILE AERIENE
CA FORMA A REZISTENŢEI ANTICOMUNISTE
Vasile TUDOR, Piteşti

I n „Dicţionarul general al limbii române”, Editura Stiinţifică şi

Enciclopedică, 1987, autorul Vasile Breban, la pagina 344, precizează

„
că sensul cuvântului evadare sau evaziune, înseamnă „a ieşi din…” şi
exemplifică: evaziune fiscală este sutragerea de la obligaţiile fiscale. Deci, în cazul
nostru, sustragerile de la reglementările privind trecerea frontierei aeriene de stat.
Mai precis, evaziunea aeriană este egală cu a ieşi din spaţiul aerian naţional fără

D
aprobările de rigoare.
Ori noţiunea de spaţiu aerian a fost definită de articolul 489 din Codul Civil,
existent în perioada interbelică şi chiar imediat după, care a precizat: „Proprietatea
pământului cuprinde în sine proprietatea feţei şi subfeţei lui, de unde şi proprietatea
statului asupra suprafeţei şi a subfeţei cu toate cele existente, deci şi a spaţiului
cuprins între graniţele ţării”1
De aici se deduce că, la fel cu graniţa terestră, maritimă ori fluvială, pentru a
trece de cea aeriană a unei ţări se cere autorizarea respectivă. De asemenea,
survolul spaţiului aerian al unei ţări se face cu acordul aceleia, cu avioane
înmatricolate şi cu semnele ţării rescpective, iar avionul în cauză trebuie să aibă
tabele cu pasagerrii de la bord. Formele şi controlul vamal pe aeroportul de
îmbarcare se fac ca la orice punct vamal terestru de frontieră.2
Reglementările internaţionale de drept aerian au apărut imediat după primul
război mondial şi s-au adoptat noi dispoziţii odată cu trecerea timpului. Nu este mai
puţin adevărat că odată cu apariţia acestor reglementări, din motive mai mult sau
mai puţin fortuite, s-au căutat şi posibilităţile de ocolire a lor prin diverse metode
care au însumat şi riscurile respective. Una dintre acestea a fost tocmai cea a
părăsirii ţării, fără a ţine cont de reglementările în vigoare.
Practica părăsirii ţării pe calea aerului, fără formalităţile de rigoare, dintr-un
motiv sau altul, politic sau nu, a apărut la români în perioada interbelică şi mai ales
după aceea. Prima evaziune aeriană cunoscută de noi a avut loc în anul 1924, iar
cea de-a doua s-a petrecut abia în anul 1943, când un avion românesc a ajuns la
Istambul. După informaţiile date de turci, cei doi fugari au motivat plecarea din
România din cauza unor divergenţe de opinii politice, motiv pentru care au refuzat
să ia contactul cu Legaţia României din Ankara.3 Deşi nu a fost un fenomen de

1
România Aeriană, anul XXI, nr.9-10, l947, p.6.
2
Aeroalmanah, 1934, p.92.
3
AMR, fond 5476, dosar nr.850, p.28

175
masă sau exod, apreciem că asupra evaziunilor aeriene merită a se insista chiar mai
mult decât cu o simplă enumerare ori amintite în diverse contexte.
Fără a avea pretenţia unei corecte periodizări, exceptând pe cele care au avut
loc între cele două războaie şi chiar în timpul ultimului război mondial, acestea au
avut un profund şi riscant caracter antisovietic şi anticomunist.
Caracteristica comună a acestora a fost aceea că evazioniştii s-au folosit de
avioanele statului care, în general, au fost abandonate prin ţările în care au ajuns ori
le-au accidentat la aterizare. Chiar şi faptul că acele avioane cu care s-a plecat din
ţară au fost scoase din activitatea lor economică ori militară a constituit o pagubă,
dacă nu chiar un sabotaj împotriva statului de atunci. Apoi, însăşi recuperarea,
revizia ori repararea lor, impusă de împrejurări, au necesitat sume de bani destul de
mari. Iar în cazul când acestea au rămas epave pe diverse câmpuri ori aerodromuri,
au lăsat o proastă impresie asupra acelora care aveau în mâinile lor destinele
României în acea perioadă. Mai mult, dintr-o notă a Minsiterului Afacerilor Străine
al Turciei, remisă Legaţiei noastre la Ankara la începutul anului 1947, aflăm că
acela a cerut 6000 lire turceşti, bani ce reprezentau cheltuielile ocazionate de
întreţinerea celor care reuşiseră a fugi acolo din România şi a materialelor aflate în
paza diverselor instituţii din acea ţară.4
De asemenea, evaziunile şi tentativele de evaziune aeriană se mai pot împărţi
în reuşite şi nereuşite, voite sau nu, indivduale ori colective. In afara celor din anul
1944, o primă evaziune reuşită, deşi foarte riscantă dată fiind importanţa politică a
celui obligat să evadeze, a fost cea a generalului Rădescu, fostul prim ministru în
perioada 6 decembrie 1945 - 28 februarie 1945. Principalul motiv care l-a
determinat a fost nesiguranţa individului în condiţiile prezenţei trupelor sovietice în
România şi mai ales a venirii la putere a guvernului dr.Petru Groza în 6 martie
1945.
Cum bine se ştie, încă din toamna şi iarna anului 1944, puţinii comuişti din
România, având în faţă indicaţiile Moscovei şi în spate Armata Roşie, au trecut
sistematic la sabotarea şi înlăturarea guvernelor numite de regele Mihai I, după
evenimentele politice şi militare de la 23 august 1944. Aceştia au realizat-o prin
organizarea de demonstraţii de stradă, sabotarea programelor de guvernare şi prin
părăsirea de către reprezentanţii lor a guvernelor respective. Aşa au făcut-o la 16
octombrie 1944 Lucreţiu Pătrăşcanu şi C.Titel Petrescu. In paralel, forţele
destabilizatoare au sabotat activităţile prefecţilor numiţi ca, în cele din urmă, să
treacă la schimbarea lor cu forţa. De asemenea, Comisia Aliată de Control, care în
România a fost numai sovietică, nu odată a atras atenţia celor trei guverne, în
maniera-i specifică, că nu erau îndeplinite anumite prevederi din Convenţia de
armistiţiu, semnat la 12 septembrie 1944, care astăzi este considerată ca un alt
doilea Diktat.
Faţă de toate acestea, după două guverne conduse de generalul Sănătescu,
Regele l-a însărcinat cu formarea unui nou guvern pe generalul Rădescu, care până
atunci fusese şeful Marelui Stat Major al Armatei. Considerat ca omul potrivit cu

4
AMR, fond 3027, dosar nr.476, p.24

176
situaţia din ţară, la 5 decembrie 1944, acesta a prezentat lista Cabinetului său. Noul
guvern avea aproape aceeaşi componenţă ca şi cel anterior. Numai că faţă de
ultimul, în care generalul Sănătescu avusese şi Ministerul de Război, în cel al lui
Rădescu, avându-se în vedere probabil cele ce se petreceau în ţară, acesta a preluat
şi interimatul Afacerilor Interne.
Imediat după instalare, guvernul Rădeascu a încercat să stabilească ordinea
într-o ţară aflată în război, dovedind, ca şi predecesorul său, aceeaşi ”intransigenţă
faţă de abuzurile sovietice însă acestea şi-au impus în final punctele de vedere”.5
Apoi, atât la întrunirea de la cinematograful „ARO” din Bucureşti cât şi la postul
de radio, şeful guvernului a chemat la normalizarea vieţii civile. Insă comuniştii au
trecut la contramanifestaţii şi demonstraţii de stradă, continuând schimbarea
prefecţilor.
Intr-o asemenea situaţie generalul Rădescu, la 13 februarie 1945, s-a văzut
nevoit să dea dispoziţie organelor de poliţie şi jandarmeriei să împiedice asemenea
manifestări prin orice mijloace, inclusiv cele armate. In şedinţa Consiliului de
Miniştri din 16 februarie 1945, primul ministru a arătat care era situaţia din ţară,
precizând printre altele:
„…De câteva zile, în special în capitalele de judeţ, mişcarea împotriva
prefecţilor s-a accentuat. In privinţa primăriilor, acelaşi lucru. Iar în ceea ce
priveşte agitaţia la ţară pe linia reformei agrare, lucrurile au devenit de o
agresivitate excepţională…In situaţia pe care o am, mă voi opune din toate puterile
şi dacă este nevoie să ajungem la război civil, îl voi face domnilor, oricare ar fi
rezultatul…”6
Nu mult de la cele declarate în Consiliul de Miniştri, dr. Petru Groza,
Gh.Gheorghiu- Dej şi alţii, în 21 februarie 1945 au cerut demisia generalului
Rădescu, care, militar fiind, fără un limbaj şi comportament de politician, deranja
cu intenţiile sale de guvernare „forte”. Aceasta a culminat cu intenţia de a desfiinţa
posturile de subsecretari de stat de la Ministerul Afacerilor Interne. Dintre aceştia,
Teohari Georgescu, reprezentantul partidului comuinist, a refuzat să părăsească
postul, creând o stare de criză, explolatată imediat de sovietici care, la 27 februarie
1945, l-au trimis la Bucureşti pe Andrei I.Vâşinschi, primul locţiitor al comisarului
poporului pentru politica externă al URSS. In seara zilei respective, la ora 21.00,
acesta se afla deja la regele Mihai I, căruia i-a precizat că pentru liniştea ei,
Moscova doreşte un guvern de largă concentrare democratică.7 Intr-un cuvânt, a
cerut înlăturarea generalului Rădescu, ca urmare a manifestărilor populare din ţară
cât şi de pe front, ceea ce nu corespundea realităţii. Cu toate acestea, în perioada 27
februarie – 4 martie 1945, zborurile avioanelor româneşti pe front, aflate în luptă
cu cele germane, au fost interzise de sovietici. Ei au ajuns până acolo, încât le-au
scos staţiile de radio de la bord. Aşa cum scria C.V.R. Schuyler, în cartea sa
intitulată „Misiune dificilă”, apărută la Editura Enciclopedică, Bucureşti în 1997,
pagina 63, Vâşinschi s-a comportat ca un adevărat bolşevic, scoţându-şi ceasul şi
5
Duţu, Al., Sub povara armitiţiului, 1944-1947,Tritonc, Bucureşti, 2003
6
Ibidem, p.97,
7
Vezi rervista „Mondorama”, nr.17 din octombrie 1990, p.16-17.

177
dându-i regelui României un răgaz de două ore şi jumătate pentru a-l demite pe
Rădescu şi a da numele succesorului.
La 28 februarie, înainte de orele 18.00, s-a anunţat demisia lui Rădescu, iar la
orele 20.00, Regele l-a însărcinat pe prinţul Stirbei să propună lista noului guvern,
însă acesta nu a reuşit. Abia la 6 martie 1945, ora 16, tocmai când se desfăşurau
manifestaţii conduse de FND, s-a anunţat că s-a format guvernul dr.P. Groza.
Ameninţat, la câteva ore după ce s-a format noul guvern, generalul Rădescu s-a
prezentat la Misiunea britanică din Bucureşti şi a cerut azil politic, considerând că
viaţa lui este în pericol. In conformitate cu avizul Londrei a fost primit, după care
britancii l-au anunţat pe generalul Susaikov de la Comisia Aliată de Control, care a
rămas surprins de cele petrecute. Mai mult, acesta a precizat că menţinerea ordinii
la Bucureşti revenea Inaltului Comandament Sovietic, deci, după ei, nu
procedaseră corespunzător, acuzându-i că vina pentru evenimentele ulterioare avea
să revină Misiunii britanice la Bucureşti. Aceasta însă a rămas fermă pe poziţie,
anunţând pe sovietici că, în cazul în care aceştia ar încerca ridicarea lui Rădescu cu
forţa, ei vor deschide focul.
Bucuroşi că situaţia de criză a fost petrecută, Regele, Groza şi Vâşinschi, cu
un tren special, s-au deplasat la Cluj unde, într-un cadru solemn, sovieticii au
predat administraţia celor 11 judeţe cedate prin dictatul de la 30 august 1940,
Ungariei horthyste, autorităţilor româneşti.
Intr-o asemenea situaţie, guvernul României a dat asigurări că se va îngriji de
protecţia generalului Rădescu, dacă acesta va părăsi Legaţia Marii Britanii la
Bucureşti. Aceasta deoarece după evenimentele din 24 februarie 1945 din Capitală,
când elemente provocatoare au ucis câţiva manifestanţi, el a fost acuzat de crimă.
Dar, când a ajuns la locuinţa sa din strada Clopotarii Vechi, a constatat că era
înconjurată de poliţişti civili şi supravegheată 24 de ore din 24. De acolo nu mai
putea să facă nici măcar o mişcare, mai ales că încă din cea de-a doua zi de la
venirea la putere a lui Petru Groza, se emisese un mandat de arestare pe numele
său. Mai mult, în acea situaţie nu putea să primească pe nimeni, nici măcar pe
rudele cele mai apropiate.
Astăzi, în faţa acelor condiţii nu este greu să ne imaginăm că generalul nu
mai putea să trăiască în România, dar să mai ducă şi viaţă politică! Aşa că
punându-şi la punct părăsirea ţării în acele grele condiţii, când fiecare interlocutor
putea fi primul trădător, a reuşit s-o facă la bordul unui avion în 17 iunie 1946.
Cum de a reuşit?
Aşa cum se ştie, sovieticii au trecut la desfiinţarea armatei române încă de
când luptam împotriva Germaniei şi a continuat atâta timp cât hotărârile şi
indicaţiile Comisiei Aliate de Control au avut putere de Lege, adică până în anul
1947. De acelea nu a fost ocolită nici aviaţia română, care a trebuit să treacă la mari
reduceri de efective, la trierea şi reformarea materialului volant. Cele găsite cu
resurse mai mari, s-a reuşit a fi trimise în revizie ori reparaţie şi apoi stocate.
Tocmai de unul dintre acestea s-a folosit generalul Rădescu pentru a evada, iar
pilotul ce s-a angajat la o asemenea misiune de mare încredere şi de risc maxim nu
a fost altul decât adj.maj.Nicolae Spuză, un oltean de o isteţime rară şi un curaj fără

178
seamăn. Ori dacă ne aplecăm mai insitent asupra dosarului personal al acestuia,
păstrat în arhivele militare, observăm că în ciuda unei comportări extreme, tocmai
asupra lui a căzut alegerea şi încrederea generalului.
De ce facem această afirmaţie? Tocmai pentru că Nicolae Spuză a fost unul
dintre cei mai vestiţi piloţi de avioane pentru bombardament, dar până atunci,
aproape în fiecare an s-a aflat la un pas de a fi scos din aviaţia militară. Şi aceasta
din cauză că i-a plăcut mult viaţa petrecută în companiile cele mai distractive.
Apoi, fiind un mare jucător de cărţi, mai ales de bridge de multe ori nu a ajuns la
programul unităţii sale. De asemenea, a avut multe discuţii cu superiorii legate de
comportarea lui libertină, iar pentru lipsa de respect faţă de aceştia, a adunat multe
zile de închisoare. Dar cum era deja recunoscut ca un mare zburător, aproape toate
au fost trecute cu vederea. Nu este mai puţin adevărat că norocul l-a avut cu
războiul, care vântura deja Europa.
Intr-adevăr, odată cu declanşarea ostilităţilor, cuvintele de apreciere ca prea
bun, brav şi excepţional pilot, au fost insuficiente. Ori N. Spuză, fără să le ia în
seamă, s-a comportat eroic, devenind incontestabil cel mai bun din aviaţia noastră
de bombardament cu avioane de construcţie românească. Nu a ocolit nici o
misiune, din contră a fost voluntarul pentru cele mai grele, bătându-se exemplar în
prima campanie când nu odată a reuşit să revină la bază cu avionul făcut ciur de
artileria antiaeriană ori numai cu un motor în funcţiune8. S-a bătut la Odesa,
Stalingrad şi Rostov, el fiind cel care a salvat aviatorii noştri încercuiţi la
Karpovka9 şi a instruit serii de noi piloţi, dovedindu-se un admirabil exemplar de
adevărată bărbăţie aeriană. A zburat în apărarea litoralului românesc, pe frontul din
Moldova şi pe cel de Vest, a recuperat avioanele sovietice aterizate forţat pe la noi
pentru care terhnicienii germani cât şi cei români manifestau mare interes faţă de
noutăţile încorporate. Si aceasta în ciuda faptului că nu a avut la îndemână nici
măcar o indicaţie, deoarece prizonierii sovietici refuzau să le ofere. Iar după război
a depanat toate avioanele bimotoare româneşti rămase indispensabile în urma
frontului. Treabă migăloasă şi plină de riscuri pe care a început-o din fosta
Cehoslovacie şi până în ţară.
Interesant de reţinut că tocmai cu unul tip „S-79”, adus de el pe terenul de la
Giuleşti şi pe care trebuia să-l transporte pentru reparaţie la Mediaşi, a reuşit să-l
scoată din ţară pe generalul Rădescu. Aceasta bineînţeles după ce bătrânul militar
şi-a peterecut un timp în acel avion astfel ca Nicolae Spuză, însoţit doar de un
maistru mecanic, să poată pleca fără să dea de bănuit că are persoane străine la
bord. Au reuşit, nu fără emoţii, să decoleze în 17 iunie 1946, ajungând în insula
Cipru, unde au aterizat pe un aerodrom britanic de lângă Nikosia.
In urma celor petrecute, generalul de escadră Caloianu Victor, şeful Statului
Major al Aerului, care a fost găsit vinovat pentru lipsuri „în luarea măsurilor
menite a împiedica plecarea avioanelor peste frontieră, fără aprobare specială”10, a
fost pedepsit cu 6 zile arest. Pedeapsa a fost amplificată de ministrul de război care
8
AMR, fond 3394, dosar nr.55,p.1
9
AMR, fond 3394, dosar nr.149,
10
AMR, fond 1974, dosar 4169, p.41

179
a ordonat trecerea în cadrul disponibil a ofiţerului şi desărcinarea din funcţie la 21
august 1946.11 De asemenea, comandorul Săndulescu Dumitru, comandantul
Centrului de Instrucţie al Aeronauticii, a fost pedepsit cu 20 zile arest, înlăturat din
armată şi trimis în judecată Curţii Marţiale, lt.Radu Emil a primit 30 de zile arest,
scos din armată şi trimis în judecată, iar cpt.comandorul Vasiuliu Al, scos din
cadrele militare şi judecat.12
Odată cu cele de mai sus, generalul de Corp de Armată C.Vasiliu-Răşcanu,
ministrul de Război, a ordonat ca începând cu data comunicării nici un avion să nu
mai zboare, chiar şi pentru şcoală, fără aprobarea specială de la Subsecretariatul de
Stat al Aerului sau Ministerul de Război. De asemenea, toate avioanele urmau să
fie făcute imediat inutilizabile iar carburanţii să se dea numai avioanelor ce aveau
aprobarea de zbor. Carburanţii ce se aflau în avioanele de pe terenuri trebuiau scoşi
iar avioanele făcute indisponibile pentru zbor.13
După cum se ştie, până la urmă, generalul Rădescu s-a stabilit în SUA. In ce-
l priveşte pe Nicolae Spuză, după ce şi-a luat brevetele de pilot civil, a activat ca
pilot de linie la Compania „Middle East Airlines” din Liban, după care a emigrat în
SUA, la Los Angeles. Acolo, peste ocean, au murit amândoi cu gândul la cei
rămaşi acasă, sub comunişti. N. Rădescu a încercat prin câteva apeluri să cheme
poporul român la rezistenţă, aşa cum a făcut-o într-un manifest sosit în 28 mai
1947 pe adresa Cercului Teritorial Timiş, expediat din Stokholm, dar al cărui efect
a fost aproape nul, deoarece cei cărora li s-a adresat nu i-au acordat prea multă
încredere. De asemenea, în 15 mai 1953, deci cu o zi înainte de a muri, a lăsat
impresionantul său testament, adresat în primul rând tineretului şi care se încheia
astfel:
„…Si acum, un bătrân soldat, a cărui viaţă a fost cheltuită în serviciul patriei
şi poporului său, îşi ia rămas bun de la ţara pe care o iubeşte şi pe care n-o va mai
vedea. Rămas bun şi speranţe compatrioţilor subjugaţi dincolo de Cortina de Fier.
Rămas bun şi curaj acelora care luptă contra tiraniei nefaste şi comuniste şi care
vor continua lupta pentru eliberare. Pentru voi care rămâneţi şi mai ales pentru
tineretul nostru , aceasta este promisiunea unui mâine mai îndepărtat – un mâine
când ţara şi poporul ei, vor fi eliberate de sub puterea întunericului. Aceasta este o
valoare ideală pentru care trebuie trăit şi luptat. Vouă vă las speranţele mele
neîmplinite, visurile şi rugăciunile pentru realizarea lor. RĂMAS BUN! Dumnezeu
să vă binecuvânteze în lupta pe care eu trebuie s-o părăsesc!”
După cum se va vedea, au fost şi evaziuni colective, adică cu mai mulţi
participanţi. Una reuşită a fost cea care a avut loc în ziua de 19 august 1946.
Atunci, la ora 14,10, ofiţerul de echipaj Teodosiu Constantin, cu încă doi ofiţeri la
bord, a decolat fără aprobare, ajungând în Turcia.14 Avionul de care s-au folosit a
fost de tip „Ju-88” nr. 6 A, unul dintre puţinele ce ne mai rămăsese după război. El
fusese adus la Mediaş pentru a i se schimba un motor, chiar de ofiţerul de echipaj

11
Idem
12
AMR, Cabinetul ministrului, dosar nr.297, p.291
13
Idem
14
Ibidem, p.294

180
amintit. După plecarea acestora au fost informate toate comandamentele, inclusiv
Comisia Aliată de Control, declanşându-se o anchetă. În urma constatărilor s-au
luat o serie de măsuri împotriva acelora care nu respectaseră ordinele legate de
alimentarea avioanelor cu benzină numai pentru itinerariile ordonate, care nu
dăduseră avioanele la zbor pe baza ordinului de serviciu, ori controlul persoanelor
de la bord şi al bagajelor acestora se făcuse superficial sau deloc., etc.15 Prima
pedeapsă a fost dată comandorului Luchian comandantul Flotilei Mixte, care a
primit două zile de arest.
Evaziunile aeriene precum şi tentativele de evaziune aeriană se mai pot
împărţi în reuşite şi nereuşite, voite sau nu, individuale ori colective. O altă
evaziune aeriană care a avut loc chiar împotriva voinţei echipajului avionului, a
fost cea din 25 iulie 1947, apreciată în literatura de specialitate drept prima
deturnare a unui avion de pasageri în aeronautica mondială.16
Cum, de a fost posibil ca tocmai România să aibă o asemenera întâietate?
In urma haosului, jafurilor şi a nesiguranţei individului, create în ţară de
trupele sovietice, mulţi oameni dintre cei supuşi la multe lipsuri şi suferinţe şi-au
pus problema părăsirii ţării, chiar imediat după sosirea Armatei Roşii. Dar aceasta
nu se putea face cu uşurinţă, mai ales când trupele sovieticer se aflau în toată
Europa Centrală. Singura posibilitate era aceea de a ajunge în Turcia pe Marea
Neagră sau cu avionele, acolo ori în Grecia. In Turcia se plecase imediat după 23
august 1944 şi chiar mai târziu. Dintr-o notă a ataşatului militar în Turcia ce poartă
data de 24 octombrie 1947, aflăm că cei 70 de români fugiţi acolo erau liberi şi că
autorităţile respective ţineau secret numele lor pentru a nu avea de suferit cei
rămaşi acasă. Unii erau la Ankara, iar alţii pe la Istambul. De aceştia din urmă se
ocupa fostul cpt.av.(r ) Ghica Cantacuzino, cel care, la l7 iunie 1944, cu un avion
He-111 îşi luase zborul de la Galaţi, având încă trei persoane la bord. Destinaţia lui
a fost Cairo, unde a avut de îndeplinit o misiune politică în interesul statului român
pe lângă guvernele Naţiunilor Unite. După 23 august, acesta s-a întors în ţară odată
cu misiunea engleză, iar situaţia lui a fost clarificată prin sentinţa nr.21612/16
octombrie 1944, a Curţii Marţiale a Cercului Teritorial, care l-a achitat de orice
penalitate, deşi avionul a rămas pe acolo. Aceea a constatat că Matei Ghica
Cantacuzino îndeplinise o misiune grea în legătură cu interesele superioare ale ţării
şi rezultatul acţiunii sale a adus mari servicii colectivităţii şi statului român.17
Avionul deturnat în anul 1947 a aparţinut Societăţii de Transporturi Aeriene
Româno-Sovietice (TARS) şi era de tip „Li-2”. Echipajul a fost compus din
Ciobanu Vasile, pilot, Dobre Constantin, radiotelegrafist şi Besciotni Mitrofan,
mecanic de bord. La orele 6.55 avionul a decolat de la Bucureşti-Băneasa cu 8
pasageri la bord, dintre care trei ofiţeri în uniformă, cu destinaţia Craiova. La mai
puţin de zece minute de la decolare, în timp ce avionul abia trecuse de râul Argeş,
echipajul a fost somat de cei trei ofiţeri, care erau înarmaţi, să părăsească ruta şi să

15
Idem
16
xxx,The Intrenational Encyclopedia of Aviation, Crown, Publisdhers inc New York,
1977, p.439,
17
AMR. Fond 1737, dosar nr.1494, p.2

181
se îndrepte spre Turcia. Mecanicul s-a împotrivit şi a fost împuşcat mortal cu un
pistol Bereta de slt.Dobre Aurel. Imediat, slt.Bălteanu Zefir, care era pilot în cadrul
Flotilei 4 Transport a luat locul radio-telegrafistului, lângă pilot, urmărind ca acela
să ţină avionul pe direcţia Turciei. O dată cu el, slt. Stefănescu Romeo, având un
alt pistol la vedere, a trecut în spatele pasagerilor, ţinându-i sub ameninţarea armei,
atât pe ei cât şi pe ceilalţi membrii ai echipajului. Aterizarea avionului a avut loc
în Asia Mică, nu departe de ţărmul Mării Marmara, pe un aerodrom în construcţie,
lângă localitatea Cianakale. La apariţia avionului românesc, turcii se pregăteau să
tragă asupra lui cu o „pădure de ţevi” şi numai priceperea pilotului a făcut ca
avionul să nu fie luat sub tirul lor. Imediat după aterizare, în jurul avionului au
apărut mulţi militari turci printre care şi doi generali, precum şi şeful militar al
regiunii Izmir.18
Toţi ocupanţii avionului au fost duşi în localitatea Cianakale, unde a avut
loc prima anchetă şi unde cei trei ofiţeri s-au declarat refugiaţi politici. După
primele cerecetări, au fost ţinuţi sub pază la un hotel o perioadă de 9 zile. Celor trei
ofiţeri care făcuseră parte dintr-un grup mai mare, ce intenţionaseră să părăsească
ţara cu puţin mai înainte, dar nu avuseseră curajul s-o facă, li s-au luat pistoalele şi
cele 9 cartuşe găsite asupra lor. Din declaraţiile date de toţi pasagerii a reieşit că
pilotul a fost ţinut sub ameninţarea armei tot timpul zborului, adică din România
până în Turcia, mai precis până la aterizare: Ori ţinerea sub ameninţarea armei,
după legile acelei ţări era egală cu o crimă, fapt pentru care cei trei ofiţeri nu
puteau fi extrădaţi, ci judecaţi şi pedepsiţi în Turcia.19
De la Cianakale, sub pază, toţi ocupanţii acelui avion, au fost duşi cu
vaporul la Istambul şi interogaţi separat timp de patru zile. După acestea, echipajul
şi cei cinci pasageri, au fost lăsaţi liberi, iar pentru cele aproape două săptămâni cât
au mai stat în Istambul au primit bani de la Legaţia noastră din Ankara. De
asemenea, avionul a fost transportat la Istambul de aviatorii turci şi curând toţi
ocupanţii civili ai avionului TARS au ajuns la Bucureşti, mai puţin mecanicul care
a rămas înmormânrtat la Cianakale şi cei trei militari care au fost reţinuţi pentru a fi
judecaţi. Precizăm că Besciotni Mitrofan, chiar dacă ar fi fost rus, aşa cum vom
vedea că a scris un ziar turcesc, el provenea de la fosta societate de transport aerian
„LARES”, cu cca 300 de ore de zbor la activ. Pentru contribuţia sa la efortul de
război de pe frontul din est cât şi de pe cel din vest al României, fusese decorat cu
Ordinul Virtutea Aeronautică.
In ceea ce-i priveşte pe cei trei ofiţeri, aşa cum scria ziarul turcesc de limbă
franceză „La Republique” din 3 septembrie 1947, „…parchetul din Istambul
însărcinat de Ministerul de Justiţie să instrumenteze acel caz de omucidere,
petrecut în spaţiul altei ţări dar constatat la aterizarea avionului pe teritoriul turc, a
trimis dosarul Secţiei I a Curţii Criminale din acea localitate”.20
Insă, după cum sublinia ziarul „Taşvir” din 28 septembrie 1947, „…în
cazul respectiv nu a fost vorba de o crimă premeditată ci din contră, cei trei ofiţeri
18
AMR, fond 3027, dosar nr.745, p.70
19
AMR, fond 3027, dosar nr.749, p.111,
20
Ibidem, p.71

182
au dorit neapărat să-şi părăsească ţara, aflată sub teroarea regimului Groza şi a
trupelor de ocupaţie sovietice. Pentru aceasta, ei s-au urcat în avionul ce urma să
facă o cursă internă…Pe drum însă ei au ordonat pilotului să îndrepte avionul spre
Turcia. Pilotul s-a supus, însă mecanicul care era de neam rus şi în acelaşi timp
comunist, a încercat să se opună acelei tentative de fugă, oprind motoarele
avionului. A urmat o luptă în care, accidental, s-a dedscărcat revolverul unuia
dintre ofiţeri…”21
Intr-adevăr, la prima vedere, o poveste lugrubă şi de terorism…scria un alt
ziar , tot din Istambul, reeditată în faţa unui tribunal turc la data de 16 septembrie
1947. Si, chiar dacă cei trei ofiţeri „au declarat la procesul ce li s-a intentat că au
plecat din cauza unui guvern pe care nu-l mai puteau tolera, procurorul le-a cerut
pedeapsa capitală…”22 Cu toate acestea, presa şi radioul de acolo, având în vedere
că omuciderea a avut loc în alt spaţiu aerian şi nu în cel turcesc, au lăsat să se
înţeleagă că ofiţerii români, dacă nu aveau să fie achitaţi, urmau să suporte o
pedeapsă minimă, pentru că se va ţine cont de perioada în care fuseseră privaţi de
liberetate.
Cu ocazia procesului, pentru a-i sprijini, într-un material difuzat în limba
română de postul de radio Ankara, acesta a redat fragmente din cele declarate de
slt. av. Bălteanu Zefir, care printre altele a spus:
„…Opresiunea sovietică în România a luat forme de nesuportat. Jafurile şi
omorurile se ţin lanţ. Dacă nu reuşeam să fug, mă sinucideam. Am fugit în Turcia
pentru a lua parte la lupta împotriva comunismului…”23 De remarcat că acelaşi
post de radio, în continuarea emisiunii a arătat cum la întrebarea preşedintelui dacă
nu cumva cei trei inculpaţi fugiseră din spirit de aventură, slt. Stefănescu a răspuns
că „… de când au venit ruşii în ţară cca 100 000 români au fost deportaţi în Siberia
şi era posibil ca şi el să aibă aceeaşi soartă, deoarece luptase pe frontul de Est…”24
Aşa cum s-a sperat de opinia publică turcă, după dezbaterile din şedinţa ce
a avut loc la 19 octombrie 1947, slt. Bălteanu Zefir şi Ştefănescu Romeo au fost
puşi în libertate. Doar slt. Dobre Aurel se pare că a fost condamnat pentru o
perioadă de detenţie necunoscută nouă. Cât despre ceilalţi doi, în afara de faptul că
au dorit să ajungă în armata americană, despre soarta lor nu am reuşit să aflăm, dar
este sigur că odată ajunşi acolo, au fost găzduiţi la „Casa emigranţilor români” din
Istambul, fiind probabil sprijiniţi să înveţe limba engleză, apoi să-şi găsească un
serviciu până la plecarea peste ocean. Dar, până atunci, reuşiseră să atragă atenţia
lumii despre situaţia grea din România ocupată de trupele sovietice şi condusă de
comunişti.

21
Ibidem, p.102
22
AMR, fond 3027, dosar nr.745, p.103
23
Idem,
24
Idem.

183
 GÂNDURI DESPRE CAUZĂ
Aurel SUCIU, Timişoara,
fost deţinut politic trecut prin reeducări

O mul, în general, când i se întamplă un mare necaz, o nenorocire, în

sinea lui se întreabă: de ce? De ce tocmai mie?
Acum când s-a ajuns a se cunoaşte cele întamplate în anii de după razboi,
ne putem întreba şi noi românii: de ce tocmai la noi s-au putut întampla ororile prin
care am trecut? De ce ţara şi poporul nostru au fost jefuiţi aşa cum ştim că au fost?
De ce la noi au fost deportaţi şi ucişi ţaranii, care au căutat sa-şi apere agoniseala
muncii lor? De ce la noi capacitaţile intelectuale au fost-fară discernamânt-
întemniţate şi ucise? De ce au fost întemniţaţi copii? De ce la noi s-a derulat acel
fenomen numit “Piteşti”? de ce ?….de ce?…
Întrebarile acestea îşi au răspuns în cautarea şi înţelegerea cauzelor. Unul
din ganditorii omenirii ne îndeamnă, în acest sens, să nu marginim/limitam
lucrurile la proporţiile noastre, adică de a judeca-lucrurile, fenomenele- după o
primă şi superficială privire; după un prim contact sau efect asupra noastră; a
dorinţelor sau chiar a intereselor înguste, subiective ci, să ne ridicăm spiritul
detaşandu-ne de acest subiectivism, căci numai aşa vom ajunge a şti acel “de ce?”
–întrucât a şti înseamnă a cunoaşte lucrurile prin cauzele lor. Astfel, trecând de
coaja lucrurilor, fenomenelor, să săpam cu spiritul nostru spre adâncul cauzelor.
Despre cele petrecute la Piteşti s-au scris carţi-marturii. Desigur fiecare
după experienţa personală. Dar aceste carţi-mărturii- prin detaşarea în timp de acele
momente-au pierdut din relatarea veritabilă/veridical a situaţiilor, deci din
atmosfera intimă a întamplărilor. Deasemeni, (pe lânga acele carţi-marturii) s-au
iniţiat şi aceste întalniri, unde s-au spus lucruri de luat în seamă. Dar, cred eu, nu
am ajuns a şti cu adevarat, adică de a cunoaşte cauza, a afla răspuns la acel “de
ce?” Este adevarat că au fost unii care au căutat să patrundă mai în miezul, în
geneza fenomenului, dar, se pare, încă nu s-a ajuns a se putea răspunde la acel “de
ce?”. Pornind de aici, încerc şi eu o apreciere, o apropiere de cunoasterea cauzală a
fenomenului. Aceasta cu gândul, cu intenţia de a mă alătura celorlalte încercari
/contribuţii. Doresc să deschid această problemă şi pentru alţii, pentru alte
contribuţii ca astfel să ajungem la întelegerea, la cauzele celor petrecute şi prin care
noi înşine am trecut.
Pornesc această cercetare cauzală de la adevarul stabilit de un gânditor, care
a enunţat că, acţiunile omului sunt determinate de cauze externe că, acelaşi
determinism sever domneşte în câmpul voinţei ca şi în lumea fizică. De remarcat că

184
vorbeşte despre cauze externe, omiţând cauzele interne- de constiinţă- care în cazul
nostru îşi au imporţanta lor. Totuşi enunţul acesta ne orientează spre cauzalitate ,
spre acea lege universal valabilă: cauză-efect.
În cazul nostru, în toate carţile-mărturii apare în prim plan figura lui
Ţurcanu, care avea puteri discreţionare şi care vorbea oarecum în numele lui,
lasând impresia că este factotumum-ul acelei “reeducări”. Şi astfel apare tentaţia
facilă de a-l scoate pe Ţurcanu drept cauză a fenomenului. Dacă se va căuta mai
aproape de realitate, se va constata că Ţurcanu era doar vârful icebergului, adică
partea vazută, partea împinsă în fată. În ce priveşte partea de sub apă a gheţarului,
se va constata conlucrarea cu administraţia închisorii. Deasemeni apar şi ofiţerii
superiori MAI, în frunte cu gen. Nikolski, şi aceştia apar în toate mărturiile. Iată
elementele care ne tentează a conchide drept cauză: Nikolski, respectiv MAI.
Este bine ştiut că sistemul, statul comunist este ultra centralizat şi ultra
disciplinat. În cadrul lui toate se fac, sau mai exact, toate se execută din “ordin de
sus”, iniţiativa personală este de neconceput întrucât se pedepseşte cu măsuri
radicale. Deasemeni, totul se raportează.În această situaţie respectivii ofiţeri M.A.I,
care au dirijat îndeaproape fenomenul, nu puteau acţiona decât din “ordin de sus”,
şi acest “ordin de sus”era P.C.R, sau mai exact conducerea lui. În această situaţie se
naşte ispita de a considera, de a stabili drept cauză conducerea P.C.R.
Aici însă, trebuie să avem în vedere un nou element:consilierii sovietici, la
toate nivelele oraganizării noastre de stat. Desigur aceştia-datorită disciplinei-
executau”ordine de sus”adica de la conducerea sovietică. P.C.R. fiind unul
din”partidele surori” trebuia să aiba în vedere trebuia să acţioneze în interesul
comunismului mondial, care îşi avea centrul-creerul diriguitor- în U.R.S.S. De
altfel, toate partidele trebuiau să fie obediente partidului mamă, care le-a moşit
naşterea şi care le diriguia paşii. Se ştie că în perioada respectivă P.C.R. nu putea
face nici cea mai mică abatere de la linia fixată de Moscova şi controlată de acei
consilieri. Aici mai apare incidentul de luat în seamă, când Oprişan aminteşte de
Moscova. Se pare că aceasta a fost ultima picatură care a hotarât moartea lui
Bogdanovici şi Oprişan. Ştiau ceea ce nu trebuiau sa ştie.
Se pare că am ajuns la aflarea cauzei:P.C. al U.R.S.S, respectiv centrul,
inspiratorul şi coordonatorul atitudinilor şi acţiunilor partidelor comuniste de pe
planetă. Această concluzie o stabilim dacă e să ramânem la acele”cauze externe”de
care am amintit, aşadar, dacă ramânem la suprafaţa, la coaja lucrurilor. Şi atunci
pornind de la acea lege universal valabilă cauză-efect, să mergem mai adânc şi să
considerăm comunismul ca un efect, şi atunci trebuie să descoperim şi să întelegem
cauza acestui fenomen mondial.
Dintr-un motiv lesne de înţeles, voi aborda numai o faţetă a cauzei, dar
care ne va face să întelegem ceea ce cautăm.
Se spune despre comunism că are o doctrină. Orice doctrină se clădeşte
pe nişte reguli, pe nişte legi, legi care trebuie să fie obiective, deci confirmate de
realitaţile pe care le modelează. Ori, doctrina comunistă este infirmată de realitaţile
logice de dezvoltare ale societăţii întrucit este cladită pe false legi şi care pe
deasupra mai sunt şi încalcate cu regularitate. Aceasta înseamnă că nu are nimic

185
din ceea ce ar putea contribui la dezvoltarea societaţii omeneşti, fiind în afară de
normalitate, astfel singura concluzie care se impune este: comunismul este o
conspiraţie sau în alt termen, o mafie. Caracteristica acestei conspiraţii este:
minciuna, lipsa de scrupule- deci de moralitate- , învrăjbirea, ura. Ura este motorul
principal care pune în mişcare această conspiraţie, ura care generează violenţe,
suferinţe, ucideri/ crime. Toată această ura are în ea ceva dincolo de omenesc, de
normalitate- are ceva patologic. Mai constatăm că acest comunism are două feţe,
ca şi Luna: una vizibilă, arătată- acea doctrină pentru propagandă –lucitoare, ca faţa
vazută a Lunii; alta nevazută, ocultă. Această faţă ocultă este adevarata-i faţă,
adevarata-i identitate, întrucât aici vom descoperi intenţiile şi scopurile care o
dovedesc drept conspiraţie. Care sunt aceste scopuri, în slujba căror interese? Se
mai pune întrebarea, care-i este originea, cauza?
Pornind de la constatarea că există prin minciună, învrajbire, ură, trebuie să
căutăm a stabili, a înţelege această stare patologică, stare în care este adus cel care i
se supune şi care-l slujeşte; stare care-l îndepartează de cuceririle pe plan spiritual
şi moral pe de-lungul istoriei omenirii, ducându-l la negarea tuturor valorilor
pozitive.
Din cele mai vechi timpuri, gânditorii şi înainte mergătorii omenirii au
constatat că în sufletul omului există două entităţi: una care stă la baza
îndemnurilor să fie înţelegător, îngăduitor, să-şi ajute semenul ca pe un alt eu, să nu
provoace suferinţă, moarte, să dea dovadă de bunătate, de iubire; cealaltă, a doua, îl
îndeamnă la egoism, vrăşmaşie, lipsă de scrupule, deci de moralitate, în atingerea
scopurilor-chiar provocând suferinţă, moarte-aşadar să fie rău, să urască. Şi astfel
s-au stabilit cele două principii: Binele şi Răul. Unii gânditori au afirmat chiar că,
antagonismul, lupta dintre aceste două principii, este desfaşurarea istoriei. Dacă
prima este creatoare şi stabileşte armonie, cea de-a doua este demolatoare,
distrugătoare, creând dezarmonie. Şi astfel omul le-a personalizat: Dumnezeu şi
Satana. Astfel putem stabili cu temei, că această conspiraţie comunistă
caracterizată prin minciună şi ură este emanaţia puterilor răului şi se află sub
stapânirea acesteia. Concluzia este iminentă: slujitorii acestei conspiraţii sunt
uneltele Satanei. Iată raspunsul la acel “de ce?”: Satana cu uneltele sale a dezlanţuit
muntele de suferinţi şi genocidul în mijlocul popoarelor, pentru distrugerea
valorilor morale şi spirituale ale omenirii.
Astfel şi în cazul nostru: începând cu creerul diriguitor şi hrubele
Moscovei şi până la ultimul bătăuş, s-au pus în slujba acestui duşman al omenirii:
Satana. Iar toţi care au ajuns în contact cu aceştia, au fost, mai mult sau mai puţin
satanizaţi, deoarece Satana a căutat să-i atragă sub stapânirea sa.
Citiţi Evangheliile, cuvintele Mântuitorului, şi veţi întelege cele ce nu am
reuşit să fac prin încercarea mea.
Îngaduiţi-mi să caut a da un raspuns la acel “de ce?” privindu-ne pe noi
românii. Voi puncta doar câteva idei:
1. Suntem un popor religios, urmaş al altui popor religios, care a ajuns să
creadă într-un Dumnezeu viu-Zalmoxis;

186
 2. Suntem un popor cu credinţă în Dumnezeu, care nu a asuprit nici un alt
popor din jurul nostru;
3. Suntem asezaţi aici ca un zid despărţitor între slavii din nord şi cei din sud;
4. Am înfrânt revoluţia bolşevică din Ungaria în 1918;
5. Generaţia interbelică a fost axată pe spiritualitate şi cultură, având ca
îndrumatori: N. Iorga, Dr. Păulescu, V. Pârvan, Nae Ionescu, datorită cărei
generaţii, bolşevismul nu a putut pătrunde la noi;
6. Construcţia noastră sufletească, spiritualitatea noastră este funciar
antibolşevică;
7. Intelectualitatea, tineretul studios, a fost mereu împotriva bolşevismului.
Toate acestea ne-au făcut ţinta puterilor răului, ale Satanei. Toate acestea
în gândirea Satanei şi ale uneltelor sale trebuiau răzbătute, pentru toate acestea
românii trebuiau să “plătească”.

187
188
 PARTEA a II-a

Lucrări Prezentate la Secţiunea

a II-a

„GRUPURI ÎNARMATE DE
LUPTĂ ÎMPOTRIVA
BOLŞEVIZĂRII ROMÂNIEI”
190
 LUPTA GRUPURILOR ÎNARMATE
ÎMPOTRIVA BOLŞEVIZĂRII ROMÂNIEI
Aristide IONESCU, Piteşti,
fost deţinut politic trecut prin reeducări

D acă rezistenţa franceză împotriva hitlerismului, care a durat numai în jur

de 4 ani, este cunoscută întregului popor francez şi lumii întregi prin
redarea în manualele de istorie ale Franţei, în scrierile oamenilor de
litere dar şi prin generalul De Gaulle, rezistenţa grupurilor înarmate împotriva
bolşevizării României care a durat în jur de 13 ani (1945 – 1958), este cunoscută de
către puţini români şi aproape necunoscută în străinătate.
Marele istoric Gheorghe Brătianu a tratat şi făcut cunoscută tendinţa
permanentă de expansiune a Rusiei, începută în secolul XVI de către Ivan cel
Groaznic, prin supunerea popoarelor învecinate cu Rusia, continuată de către
Petru cel Mare, care lasă în testamentul politic, sarcina urmaşilor, ca Rusia să aibă
ieşire la Marea Baltică şi Marea Mediterană. Această tendinţă va fi continuată de
către ţarii Rusiei. Prin comunism este extinsă la nivel global de către Stalin şi
urmaşii săi, scopul final fiind conducerea întregii lumi.
Pentru acest studiu, marele istoric George Brătianu, a fost arestat în anul
1950, după instalarea guvernului comunist condus de Petru Groza - instalat în 6
martie 1945, sub presiunea reprezentantului sovietic, Vişinski - refuzând negarea
lui, la numai 55 de ani, moare torturat în închisoarea Sighet, între 17-25 aprilie
1953, după mărturiile deţinuţilor politici, vecini cu celula în care a fost ucis marele
istoric (Magazin Istoric, Seria nouă, martie 1991)1.
Expansionismul sovietic este analizat şi bine redat de către consilierul
american George Kennan2, pe când se afla la amabasada SUA din Rusia.
Regimul de teroare şi crime aplicat în România după ocuparea ei de către
Armata Roşie (23 august 1944), este neîntâlnit în altă ţară din “Lagărul Socialist”.
României i-a fost impusă la conducerea ţării, echipa de comunişti aduşi de
la Moscova, unde au fost instruiţi pentru transformarea ei în gubernie sovietică, în
vederea eliminării acestei insule de latinitate, situată din punct de vedere geografic
şi etnic, într-un ocean slav. Din echipa venită de la Moscova amintim :
- Ana Pauker, ministru de externe;
- Vasile Luca (Lazlo Lucacz) , ministru de finanţe;
- Teohari Georgescu, ministru de interne;
- Alexandru Drăghici, Iosif Chisinevschi (Roitman)
- Ilie Pintilie;

191
şi bineînţeles, agentul NKVD, Emil Botnăraş - “Botnerenko” (Botnerenco
Pantiuşa) care primea ordine direct de la Stalin3, pe care apoi le transmitea
guvernului impus ţării precum şi un ofiţer acoperit INU ( Direcţia de Spionaj),
Dulgheru (Dulberger) Mişu agent NKVD, aflat la conducerea Securităţii încă de
la înfiinţarea ei5
Opozanţii politici din ţară, erau în număr foarte mare, din care circa un
milion au trecut prin cele peste 100 de închisori politice şi lagăre cu regimuri de
exterminare, peste 100.000 de cetăţeni români au murit, fiind aruncaţi în gropi
comune sau morminte fără cruci. În România la 23 august 1944 erau sub 1000
membrii PCR.
Raportat la populaţia ţării, unul din 20 de locuitori a fost închis politic şi
unul din 200 a murit în închisorile politice şi lagărele de exterminare.
România este singura ţară cu regim comunist impus de Stalin, unde au
existat grupuri înarmate de luptători împotriva bolşevizării care au acţionat în
mai toate zonele ţării, grupul “Haiducii Muscelului” fiind cel mai longeviv grup în
ceea ce priveşte perioada de acţiune (1948-1958). Membrii acestui grup reuşind să
facă faţă efectivelor de Securitate, bine înarmate şi modern dotate. Centrul grupului
de partizani, l-a constituit localitatea Nucşoara din judeţul Argeş.
Acestui fapt i s-a datorat hotărârea de a organiza cel de al treilea Simpozion
Internaţional la Piteşti, capitala judeţului Argeş.
Lupta grupurilor înarmate împotriva bolşevizării României, a început în
Maramureşul istoric, imediat după evenimentele de la 23 august 1944, când Statul
Român a declarat nul şi neavenit “Dictatul fascist de la Viena” din 30 august 1940.
Atunci partea de nord a Transilvaniei (deci şi Maramureşul) au fost zmulse din
trupul ţării şi incorporate Ungariei Horthyste.
La Sighet, capitala Maramureşului, trupele sovietice au sosit în data de 17
octombrie 1944. În acest oraş a fost instalat Comandamentul Sovietic şi tot aici,
funcţiona Comisia Aliată de Control, al cărui preşedinte era generalul sovietic
Zaharascenko.
După eliberarea de către trupele române şi sovietice la 25 octombrie 1944 a
străvechiului ţinut al Maramureşului şi după alungarea administraţiei horthyste,
Consiliul Naţional Român din Maramureş, după tradiţia celui din 1918 a ales ca
preşedinte pe profesorul Ion Biliţiu Dăncuş; organismul menţionat mai înainte,
avea drept scop instituirea administraţiei româneşti şi reorganizarea activităţilor
economice, politice şi social-administrative.
În timp ce Armata Română, înainta spre vest, în spatele frontului la Sighet
se pune la cale un nou atentat la integritatea ţării. Astfel este numit prefect al
judeţului Maramureş, avocatul Ivan Odoviciuc (ucrainian, nu se ştie cine a impus
numirea acestuia) care cu o clică de trădători, caută să desprindă din nou
Maramureşul de trupul ţării, pentru a-l anexa la Ucraina Sovietică.
În acest scop la 28 ianuarie 1945, se ţine la Sighet o “adunare a poporului”,
iar în săptămânalul local “Poporul” (nou înfiinţat) din 5-7 februarie 1945, apare
următoarea consemnare : “În oraşul Sighet, <Comitetul Poporului> a preluat
puterea. Acum e rândul judeţului”.

192
 În februarie 1945, este organizat “primul congres al delegaţilor comitetelor
poporului din Maramureş” care-şi asumă administrarea judeţului şi decretează
dizolvarea Consiliului Naţional Român din Maramureş.
Congresul în numele “delegaţiilor populare” (cu o participare
nesemnificativă) înaintează o scrisoare intitulată : “Iubitul nostru Părinte Iosif
Visarionovici” în care se solicită “trecerea Maramureşului la Ucraina” şi este
încheiată cu “Primeşte-ne pe noi cei oropsiţi de soartă, Părintele nostru, în sânul
Ucrainei Sovietice”. O scrisoare similară este trimisă şi Preşedintelui Republicii
Ucraina, Serghievici Churatiov. La încheierea lucrărilor congresului, “Trupa
muzicală a Armatei Roşii” a dat un concert.
În situaţia creată, Comitetul Naţional Român, a hotărât şi organizat prin
preoţii şi învăţătorii din sate, ţinerea unei adunări la Sighet în ziua de 5 martie
1945, cu scopul de a fi demis Ivan Odovirciuc şi pentru a fi numit un român ca
prefect al judeţului de către Comisia Aliată de Control. Zecile de mii de participanţi
la această adunare care se îndreptau spre Sighet, s-au oprit la Dragomireşti, unde
protopopul Gheorghe Cosma4, i-a sfătuit să trimită o delegaţie la Comisia Aliată de
Control. Din delegaţie au făcut parte : avocatul Ilie Iuşca, preotul Ioan Duncă
Joldea şi câţiva ţărani. Convoiul format s-a oprit în comuna Bîrsana, în aşteptarea
răspunsului. Conducătorul acestei imense mase de oameni era Gavrilă Mihail
Strifundă.
Răspunsul primit a fost, acuzaţia că sunt consideraţi ca fiind
organizatorii unei răzmeriţe în spatele frontului, cu atitudine duşmănoasă faţă
de Naţiunile Unite şi vor fi trataţi ca atare.
Adunarea s-a împrăştiat, doar un grup mai puţin numeros, dar şi cel mai
curajos, a mers mai departe spre Sighet, să se prezinte la Comisia Aliată de
Control.
La malul Izei au fost primiţi cu focuri de arme automate de către soldaţii
Armatei Roşii. Ulterior s-a susţinut că erau oamenii lui Ivan Odoviciuc, îmbrăcaţi
în uniforme de soldaţi sovietici. Au fost multe victime, astfel numai din grupul
format din Vişeul de Sus, au fost ucişi Gheorghe Ţicală şi Ion Ivaşcu, ale căror
cadavre n-au putut fi ridicate şi îngropate creştineşte.
Atunci Gavrilă Mihail Strifunda a format primul grup înarmat de luptă
împotriva bolşevizării României, care a acţionat în munţii Maramureşului şi care
nu a încetat lupta, nici după demiterea lui Ivan Odoviciuc şi refugierea sa în
Ucraina la 7 aprilie 1945, când a fost înlocuit cu un activist comunist în funcţia de
prefect al Maramureşului.
După începerea punerii în practică a celor 45 de directive ale documentului
secret K-AA / CC113 indicaţia NK/003/947 emis de NKVD pentru bolşevizarea
României, au apărut mari nedreptăţi.
Există o relaţie directă între punerea în practică de către miile de consilieri
sovietici, prin activişti PCR a celor 45 de directive prevăzute în documentul amintit
mai sus şi apariţia şi dezvoltarea reacţiilor de nemulţumire şi opoziţie la nivelul
întregii populaţii, proces ce a dus la înmulţirea grupurilor de luptă înarmată, care au
acţionat în mai toate zonele României.

193
 Apariţia acestor grupuri a fost spontană şi zonală, iar în compoziţia lor se
regăsesc reprezentanţi ai tuturor claselor sociale şi ocupaţii profesionale : de la
generali la simpli militari, de la preoţi, profesori şi învăţători, la studenţi, elevi,
muncitori şi ţărani.
Faţă de condiţiile grele în care era dusă lupta, în componenţa grupurilor
regăsim şi reprezentantele sexului frumos. Doamne care şi-au sprijinit şi urmat soţii
sau iubiţii în această luptă, studente, eleve şi muncitoare, din idealism şi înalte
sentimente patriotice, au luptat cu arma în mână împotriva comunizării ţării, gest
pe cât de eroic, pe atât de sublim.
Este edificator cazul elevei Aristina Pop, care a luptat cu arma în mână,
fiind considerată cel mai tânăr luptător. Vârsta fragedă, neconstituind un
impediment în calea autorităţilor, în momentul în care au condamnat-o la 20 de ani
de muncă silnică prin sentinţa Nr. 816 din 30.09.1949 dată de Tribunalul Militar
Sibiu, Dosar 828 / 949.
Un alt caz rar întâlnit în istorie, este legat de o luptătoare din grupul
“Haiducii Muscelului” care a născut în munţi, o fetiţă (“regina munţilor” / “floare
de colţ”) crescută într-un leagăn făcut din coaja brazilor.
Modul de organizare şi obiectivele propuse au determinat în genere, durata
activităţii grupurilor.
Astfel s-a evidenţiat grupul de luptători “Haiducii Muscelului” având
printre iniţiatori pe colonelul Arsenescu şi căpitanul Toma Arnăuţoiu, conducătorul
permanent al grupului, care a activat în munţii Nucşoarei şi are meritul de a fi dus o
activitate fără întreruperi timp de aproape 10 ani (1948-1958).
Eu locuiam în Piteşti pe str. Şerban Vodă, Nr. 20, iar la Nr. 18 , vis-a-vis
locuia ofiţerul de Securitate Mihuţ (care mă anchetase la Craiova fiind judecat cu
grupul din munţii Arnota, judeţul Vâlcea), pe care-l vedeam de multe ori, la
primele ore ale dimineţii, coborând din maşini de teren cu 8 locuri (IMS-uri
militare), deghizat în : pădurar, cioban, turist cu rucsac sau ţăran. După lichidarea
grupului a fost avansat la gradul de colonel de Securitate în Piteşti.
Scopul fiind unic, organizarea grupurilor se făcea individual cu măsuri
stricte de precauţie şi deconspirare şi cu jurământ făcut pe evanghelie şi pe armă.
Cel mai obişnuit jurământ era : “Jur că voi lupta pentru salvarea şi eliberarea
patriei şi neamului din ghiarele fiarelor comunisto-bolşevice şi de sub jugul greu
al ruşilor”.
Am centralizat datele din lucrările trimise privind tema Grupurile
Înarmate de luptă anticomunistă din România, precum şi datele din lucrările
publicate, pe care le-am putut procura şi la care am avut acces.
Facem precizarea că cifrele pe care vi le redăm reprezintă foarte puţin din
totalul grupurilor care au existat efectiv în România.
Sperăm ca în Simpozioanele viitoare să vă putem prezenta cifre mai
apropiate de adevăr :
1. Numărul grupurilor identificate şi distribuite pe zone geografice : 49
2. Numărul iniţiatorilor de grupuri : 235

194
 3. Numărul membrilor grupurilor : 893
4. Dotarea cu armament :

Unitatea de tancuri din Prundul Bârgăului a mers să elibereze deţinuţii

politici din închisoarea Gherla în timpul revoluţiei din Ungaria în 1956. Era
condusă de locotenentul Mărgineanu. A fost blocată de Securitate, iar locotenentul
Mărgineanu şi alţi 3 ofiţeri au fost executaţi pe loc prin împuşcare.

Din lucrările depuse rezultă că grupurile şi-au procurat următoarele tipuri

de arme : automate Beretta, pistoale Steier-Buck, pistoale scurte de 7,65 mm,
grenade, puşti automate, arme cu lunetă, puşti mitralieră, pistoale Parabell,
pistoale Valter, pistoale Rachetă, pistoale Cesca, patroane dinamită filil
Bicfort, capse pirotehnice, automate Man Licher, automate Deimrler – Puck,
arme de vânătoare etc.
5. Numărul confruntărilor cu Securitatea, Miliţia sau Armata : 64
Confruntări armate au fost organizate de către cei menţionaţi în scopul
lichidării grupurilor înarmate de rezistenţă.
6. Numărul membrilor grupurilor ucişi în luptă : 115
7. Numărul membrilor grupurilor răniţi în luptă : 29
8. Numărul membrilor grupurilor luaţi prizonieri : 84
9. Numărul membrilor grupurilor scăpaţi din încercuire : 42
10. Numărul morţilor din rândul atacatorilor : 29
11. Numărul membrilor susţinători ai grupurilor : 1444
12. Numărul membrilor grupului decedaţi în torturi, în timpul anchetei: 26

Toate anchetele au fost făcute de către Securitate.

13. Numărul membrilor executaţi prin sentinţe :

a. numărul membrilor condamnaţi la moarte şi executaţi : 85
b. numărul membrilor grupurilor necondamnaţi la moarte şi executaţi: 58
c. numărul membrilor grupurilor condamnaţi la moarte şi cărora li s-a
comutat pedeapsa : 7

14. Numărul membrilor grupurilor cu alte condamnări :

1366 – este numărul de deţinuţi politici condamnaţi pentru delictul de

colaborare sau susţinere a grupurilor înarmate de luptători anticomunişti cărora li s-
a dat zeci de mii de ani de închisoare corecţională, muncă silnică sau temniţă grea.

195
 “Dărnicia”de care au “beneficiat” aceşti deţinuţi este reflectată de cazul de
mai jos :

Edificatoare este centralizarea făcută de doamna Mocanu Iuliana

pentru 18 deţinuţi politici care au fost condamnaţi prin sentinţa nr. 816 din 30
septembrie 1949, de către Tribunalul Militar Sibiu, Dosar Nr. 828 / 949 la un
număr total de 205 ani; ceea ce revine în medie câte 11 ani, 4 luni şi 2 zile
pentru fiecare. Şi dacă mai subliniem că prin aceeaşi sentinţă, o elevă minoră
este condamnată la 20 de ani, avem dovadă “dărniciei” completelor de
judecată.

15. Numărul anchetatorilor :

- general Nikolski Alex (spion sovietic);

- colonelul Budisteanu;
- maior Paul Constandache;
- căpitan Micuţelu Constantin;
- Bădicuţ Tănase;
- locotenent Zamfirescu (fost frizer);
- locotenent Rizea.
Toţi aceştia au anchetat grupul “Haiducii Muscelului”.
Alţi anchetatori :
- colonelul Mauriciu Stul;
- colonelul Ludvic Cseller Erkeş;
- căpitanul Pârvulescu;
- Moritz Feller (Suceava);
- colonelul Cuciuc Gheorghe (Suceava);
- Mihai Abănuţ;
- Bihori;
- Boitman Kupfer;
- Litvin, Smilovici, Bainer, Szighi, Manea, Gruia (Grunberg) din Cluj;
- Căpitanul Sten din Baia Mare;

Lotul “Arnota” a fost anchetat de :

- colonelul Vasilescu;
- locotenentul Mihuţ ;
- locotenentul Oancă ;
- Quising, Jianu, Fracase, Pavelescu, Tudose, Ionescu (toţi de la Securitatea
Craiova).

16. Numărul dosarelor şi sentinţelor de condamnare la moarte precum şi

numărul anilor de condamnare :

196
 Acest număr se va putea stabili după ce dosarele de la Securitate vor fi
predate C.N.S.A.S-ului.

Cei care cunosc componenţa grupurilor de luptă ştiu faptul că în

genere grupul a fost împărţit în loturi (după criterii de ei ştiute) astfel că unui
grup I s-au întocmit mai multe dosare, fapt ce face să nu cunoaştem nici
numărul anilor de condamnare.

Pentru un grup de luptători s-au format mai multe loturi şi pentru fiecare lot
s-a întocmit un dosar.
În lucrările trimise, apar următoarele sentinţe, pronunţate de către Tribunale
Militare :

- 1161, 1188 / 1946, 487 şi 763 / 1950, 508, 529, 540, 671 / 1952 date de
Tribunalul Militar Iaşi ;
- 968, 969 / 1956. Nr. 142 / 1957, Nr. 48, 49 / 1958 date de Tribunalul
Militar Regiunea II Bucureşti ;
- Sentinţa 1562 / 1949;
- Sentinţa nr. 191 din 09.03.1951 dată de Tribunalul Militar Cluj ;
- Sentinţa nr. 100 din 13 martie 1953, Sentinţa 342 din 12 mai 1953 şi nr.
344 din 12 mai 1953 date de Tribunalul Militar Iaşi ;
- Sentinţa 1813 / 1958 dată de Tribunalul Militar Regiunea III Cluj
precum şi sentinţa nr. 20 din 24.12.1958 ;
În grupul “Haiducii Muscelului” s-au dat de către Tribunalul Militar
Regiunea II Militară, următoarele sentinţe :
- 107 din 19 mai 1959, dosar Nr. 1220 / 1959 în care sunt condamnaţi la
moarte şi executaţi 12 deţinuţi politici;
- 108 condamnă la moarte şi este executat un deţinut ;
- 119 din 4 iunie 1959 sunt condamnaţi şi executaţi 3 deţinuţi, iar 34 deţinuţi
sunt condamnaţi la pedepse între 25 şi 6 ani;
- Sentinţa nr. 18 din 13.02.1960 sunt condamnaţi 8 deţinuţi între 10 şi 6 ani;
- Sentinţa 203 din 4.11.1959 sunt condamnaţi 21 deţinuţi între 25 şi 5 ani;
- Tribunalul Militar Cluj pronunţă Sentinţa nr. 806 / 1958;
- Tribunalul Militar Oradea, dă sentinţa nr. 160 / 1954 şi 512 / 1953;

Sentinţa nr. 816 din 30.09.1949 dată de Tribunalul Militar Sibiu ne-a fost
trimisă cu dosarul (xerox) Nr. 828 / 1948 de către doamna Mocanu Iuliana -
A.F.D.P.R., filiala Turda în care apare şi completul de judecată. Îi mulţumim
pe această cale.

- Tribunalul Militar Cluj pronunţă şi Sentinţa 627 în dosarul 806/1958 ;

- Tribunalul Militar Suceava pronunţă Sentinţa 48 / 1958 şi 969 / 1956.

197
 În lucrări mai apar : Sentinţa nr. 372 din 09.03.1951, Sentinţa 478 din
11.05.1950, Sentinţa 174 din 21.09.1959 este condamnată o deţinută politic la
12 ani temniţă grea, fiind gravidă naşte în închisoarea Văcăreşti o fetiţă numită
Justina-Libertatea, care a stat închisă cu mama ei.

- Tribunalul Militar Chişinău – Basarabia pronunţă Sentinţa Nr. 48 /

1958¸ancheta fiind făcută de NKVD.

17. Numărul completelor de judecată :

Nu a apărut decât în dosarul 828 / 1949 în care s-a pronunţat Sentinţa Nr. 816 din
30.09.1949 pentru grupul maiorului Nicolae Dabija şi este format din :

- Preşedinte : Colonel magistrat Eftimie Călin;

- Judecători : Maior magistrat Bica Liviu, locotenent-colonel Simoiu
Ion, căpitan Badiu Constantin;
- Procuror Militar : Căpitan magistrat Teodorescu Ovidiu;
- Grefier Şef : Olaru Stelian.

18. Numărul lucrărilor publicate despre grupuri, care au putut fi lecturate:

1. Magazin Istoric, luna martie, 1991.
2. Henry Kissinger, Diplomaţia, Editura All, Bucureşti, 2001.
3. Istoria Românilor, clasa a XII-a, Editura Sigma, 2000.
4. Ştefan Belu, Pădurea Răzvrătită, Editura Gutinul, 1993.
5. Doina Jela, Lexiconul Negru.
6. Aristide Ionescu, Dacă vine ora H, pe cine putem conta ?, Ediţia a II-a, Editura
Gordian, Timişoara
7. Ioana Raluca Voicu Arnăuţoiu, Luptătorii din Munţi, Toma Arnăuţoiu / Grupul
de la Nucşoara , Editura Vremea, 1997, Bucureşti.
8. Cicerone Ioaniţoiu, Rezistenţa Armată Anticomunistă, Editura Gândirea
Românească.
9. Dennis Deletant, Analele Sighet.
10. Revista Memoria, Dosarele Istoriei.
11. Aurora Liiceanu, Rănile memoriei Nucşoara, Editura Polirom, 2003.
12. Arhivele Totalitarismului, Anul III, Nr. 2 / 1995 şi Nr. 3 / 1955.
13. Anuarul de Istorie Orală Vol. III, Cluj-Napoca 2002.
14. Almanahul Orgini, 2003,Editura Liter Art.XXI Coitering Publishing, SUA.
15. Anuarul de Istorie Orală, Vol. I / 1998, Editura Presa Universitară Clujeană,
Cluj-Napoca.
16. Mihai Timaru, Neuitările, Editura Fundaţiei Alianţei Civice, 2002.
17. Ion Gavrilă Ogoreanu, Brazi se frâng dar nu se îndoiesc, Editura Mărineasa,
Timişoara, 1995.

198
18. Anuarul de Istorie Orală, Cluj-Napoca, 2001.
19. Neculai Popa, Represiunea şi Rezistenţa în ţinutul Neamţului,Ed. Vremea, 2001
20. Revista culturală Memoria. Nr. 38.
21. Anuarul de Istorie Orală, Vol. II, Cluj-Napoca, 2001.
22. Arhivele Totalitarismului, Anul II, Nr. 2 / 1995 şi Anul II, Nr. 3 / 1994.
23. Mircea Dobre, Jertfe pe munte, Editura Cluj-Napoca, 2003.
Sperăm ca măcar o parte din lucrările acestui al treilea Simpozion
Interntaţional să apară în manualele de Istorie a Românilor, aşa cum a apărut în
manualul de Istorie a Românilor, clasa a XII-a liceu, editat în 2000 de Editura
Sigma, în care se descrie “Fenomenul Piteşti” - “Reeducarea prin tortură”.
Este dureros şi trist, ca după 12 ani de la prăbuşirea comunismului, unii
profesori de istorie, să aibă reţineri în a recomanda manualul amintit mai sus
elevilor de clasa a XII-a liceu, lipsind astfel tineretul României de informaţii vitale
asupra unor evenimente şi fapte, care au jucat un rol important in soarta şi istoria
acestui popor (de exemplu rolul jucat în perioada comunistă de către Emil
Bodnăraş, agentul sovietic, pe numele său adevărat – Botnerenko, membru al
NKGD, care primea ordine direct de la Moscova şi le transmitea mai departe
primului ministru doctorul Petru Groza).

Închei reamintind un trist adevăr : popoarele care nu-şi păstrează tradiţiile

şi credinţa, care-şi uită trecutul îşi asigură dispariţia lor din istorie.

Bibliografie :

5. Magazin Istoric, luna martie, 1991.

6. Henry Kissinger, Diplomaţia, Editura All, Bucureşti, 2001.
7. Istoria Românilor, clasa a XII-a, Editura Sigma, 2000, p. 123.
8.Ştefan Belu, Pădurea Răzvrătită, Editura Gutinul, 1993
5. Doina Jela, Lexiconul Negru, p. 106.

199
 GRUPURI DE REZISTENŢĂ ANTICOMUNISTĂ
DIN MUNŢII FĂGĂRAŞ
REFLECTATE ÎN DOSARELE SECURITĂŢII
Iuliu CRĂCANĂ, Bucureşti

A ceastă lucrare a plecat de la nevoia de a vorbi şi altfel despre Munţii

Făgăraş. Astăzi zonă turistică de mare valoare, în atenţia agenţiilor de
specialitate prin frumuseţile şi peisajele sălbatice pe care le oferă,
înblânzită prin construcţia Transfăgărăşanului şi a barajului de la Vidraru, până la
jumătatea secolului zonă sălbatică, stăpânită doar de ciobani, a oferit adăpost
puţinilor curajoşi care, cu arma în mână, au îndrăznit să se împotrivească
bolşevizării ţării. Din acest motiv, în anii `50 s-a aflat în atenţia puterii nou-
instaurate, care, prin organele sale de represiune, în special prin Securitatea
Statului, s-a folosit de toate mijloacele disponibile pentru a-i anihila. La baza
studiului nostru au stat tocmai dosarele întocmite de fosta Securitate cu scopul de a
revela cum erau receptaţi de aceasta luptătorii anticomunişti şi măsurile luate
împotriva lor.
Conform teoriei marxist-leniniste, „orânduirea capitalistă” nu putea fi
răsturnată decât odată cu eliminarea fizică a susţinătorilor acesteia mai ales că,
deţinând „mijloacele de producţie” şi „capitalul”, aceştia conduceau şi manevrau
„clasele exploatate” după bunul plac. Mai mult, odată ce cucereau puterea, forţele
revoluţionare aveau ca principal obiectiv acelaşi lucru: eliminarea duşmanului care
„nu doarme”, deoarece „lupta de clasă se ascuţea” permanent, putând duce oricând
la reinstaurarea vechiului regim. Aceşti „duşmani de clasă”, aveau două
caracteristici. În primul rând ei erau ostili noului regim pentru că nu îl înţelegeau,
auziseră doar lucruri urâte despre el, acesta urmărea să le confişte bunurile aflate în
proprietate etc. Pe de altă parte conştientizau că, chiar dacă ar fi încercat să se
integreze în noul sistem, acesta i-ar fi respins şi eliminat în cele din urmă, aşa cum
se întâmplase şi în Uniunea Sovietică. Ideologia bolşevică îi transformase din
cetăţenii cei mai de vază şi cu stare ai societăţii în „clasa exploatatoare”, factor al
trecutului care trebuia să dispară. Reflexul acestora a fost de a-şi apăra vechiul
statut prin rezistenţa pe care au opus-o instaurării comunismului în Romînia şi care
a căpătat diverse forme. Pentru anihilarea acesteia a fost înfiinţat Departamentul
Securitatii Statului. Dacă „Partidul” trebuia să conducă noua societate, Securitatea
trebuia să o apere de cei ce urmăreau răsturnarea sa.
Nivelul de pregătire şi gradul de cultură al angajaţilor Securităţii
corespundea întru totul obiectivelor pe care aceasta şi le-a propus la începuturile ei.
Răspândirea fricii, bătaia, tortura, arestările şi condamnările abuzive aveau rolul de

200
a elimina fizic şi psihic pe toţi românii care ar fi putut vreodată să se împotrivească
regimului. Cinismul cu care sunt trataţi aceştia în dosarele întocmite de Securitate
arată clar ce reprezentau pentru puterea comunistă. Statutul lor era sub cel al
infractorilor de drept comun, ei nu numai că nu meritau să existe ci nu aveau voie
să mai existe. Astfel se explică atrocităţile comise în primii douăzeci de ani ai
regimului comunist. Pe lângă implementarea unei economii centralizate care avea
la bază proprietatea tuturor (a statului adică) asupra mijloacelor de producţie,
celălalt obiectiv principal a fost eliminarea „clasei exploatatoare”, foştii lideri şi
reprezentanţi ai „orânduirii capitaliste decadente” care nu puteau să accepte „noul
regim democrat instaurat în ţara noastră”.
Românii îşi dădeau seama că puterea de la Răsărit se folosea de ideologie
pentru a-şi extinde influenţa asupra statelor din jur şi de aceea comunismul a fost
de la început asimilat cotropirii de către o putere străină. Tocmai de aceea în lupta
anticomunistă a prevalat sentimentul naţional şi nu ideologia, românii luptând sub
stindard antisovietic şi antibolşevic înaintea celui democrat sau capitalist. Tocmai
de aceea a trebuit să fie eliminaţi în primul rând patrioţii, care, mai mult ca oricine,
se împotriveau noului regim pe care-l considerau antinaţional. Deşi demagogia
comunistă nu ezita să se folosească de sentimentul naţional, era clar că erau
respectate, în primul rând, ordinele venite din partea unei puteri străine.
Instaurarea comunismului a avut loc forţat, sub presiunea armatei sovietice.
Puterea da la Răsărit a adus odată cu ea, pentru a uşura munca comuniştilor români,
pe consilierii săi. Aceştia experimentaseră deja la ei acasă metodele cele mai
eficiente de preluare a puterii: propaganda anticapitalistă, pauperizarea populaţiei,
falsificarea alegerilor, racolarea „tovarăşilor de drum” iar mai apoi eliminarea lor,
înscenările judiciare etc. Rămâneau trei soluţii: fie fuga peste hotare, fie trădarea
vechilor principii şi însuşirea rapidă a ideologiei şi limbajului folosit de comunişti
(la îndemâna intelectualilor mai ales, deoarece regimul avea nevoie de ei pentru a
se legitima), soluţie facilă de altfel deoarece era lesne de prevăzut că şi lor le va
veni rândul, fie împotrivirea prin toate mijloacele bolşevizării ţării organizarea
rezistenţei făţişe sau subterane, contactul cu Occidentul, singura speranţă,
rămânând la un moment dat ajutorul „anglo-americanior”.
Cu armata sovietică în ţară, cu dosarele Siguranţei la îndemână, cu un
sistem opresiv din ce în ce mai bine pus la punct, încercările de a organiza o
mişcare naţională de rezistenţă, care să antreneze toate forţele anticomuniste au
fost rapid stopate, liderii reali şi posibili ai acesteia fiind rapid eliminaţi fizic sau
închişi pentru a fi exterminaţi. Singura formă de luptă împotriva comunismului
care s-a mai putut desfăşura după anul 1950 a luat forma extremă a rezistenţei
armate din munţi. Haiducia are tradiţie pe plaiurile mioritice, iar atunci când
sprijinul financiar şi politic a dispărut, populaţia din zona unde acţionau i-a ajutat
pe fugari în acelaşi fel cum i-a ajutat şi pe haiducii din vechime. O altă similitudine
însă este şi faptul că au căzut prin trădare.1
1
Adrian Brişcă apreciază că „90% din luptătorii din rezistenţă au căzut prin trădare”,
Adrian Brişcă, Radu Ciuceanu, Rezistenţa armată din Bucovina. 1944-1950, vol. I,
Bucureşti, 1998, p. 61

201
 Datorită factorilor enunţaţi mai sus, rezistenţa armată nu a putut căpăta un
aspect unitar. Deşi obiectivele erau comune, condiţiile vitrege au făcut ca grupurile
din munţi să nu poată lua contact unele cu celelalte. Singurul plan de acţiune
comun deşi nu îl puseseră la cale niciodată împreună, s-ar fi putut proba doar în
cazul declanşării unui conflict între Uniunea Sovietică şi democraţiile occidentale,
conflict pe care, bazându-se pe propaganda celor din urmă, îl credeau, s-a dovedit
ulterior că au fost naivi, iminent. În acel moment, bieţii fugari din munţi s-ar fi
putut transforma în grupuri foarte utile de guerilă care ar fi măcinat inamicul, ar fi
sabotat unităţi economice şi obiective strategice. Se încearcă în permanenţă
compararea rezistenţei armate anticomuniste din România cu rezistenţa franceză,
luată ca etalon. Să nu uităm însă cadrul diferit de desfăşurare: în cazul ultimei,
forţele anglo- americane erau în război cu Germania nazistă sprijinind deschis şi
efectiv rezistenţa franceză. În absenţa unui conflict deschis, mişcarea de rezistenţă
din România a căpătat forma haiduciei.
Faptul că rezistenţa armată din munţi nu a avut un caracter unitar este
menţionat şi într-un raport al Legaţiei britanice de la Bucureşti, referindu-se la
grupurile de rezistenţă, menţiona: „Ne îndoim că ar fi corect să-i descriem pe aceşti
disidenţi ca fiind altceva decât nişte proscrişi. Nu par să poată influenţa cursul
evenimentelor în vreun mod previzibil.”2 Securitatea chiar deşi căuta adevărate
conspiraţii nu reuşea să găsească indicii în acest sens. Ea se confrunta doar cu
rămăşiţe ale unor grupuri mai mari, nelichidate total, acesta fiind şi cazul celor
două pe care le amintim în cele ce urmează.
Culmile Făgăraşului au reprezentat zona comună de acţiune a celor două
organizaţii de rezistenţă armată. Greu accesibile, ele ofereau adăpost aproape tot
timpul anului, mai ales iarna când, odată cu prima zăpadă, membrii acestora se
retrăgeau în bordeie. Securitatea semnala prezenţa ambelor grupări în zone precum
Valea Rea sau Vârful Negoiu în dosarele lor de urmărire informativă. În primii ani
Securitatea preciza că: „măsurile luate de noi erau aceleaşi atât pentru banda
fraţilor Arnăuţoiu din regiunea Argeş cât şi pentru banda Gavrilă Ion din regiunea
Făgăraş, deşi activitatea acestora era diferită. Prima bandă, majoritatea timpului se
află în munte iar baza de aprovizionare constă în jefuirea stânelor şi a depozitelor
de alimente I.P.E.I.L., la sate coborând foarte rar şi atunci numai pentru jafuri, fără
a face legături; a doua bandă, Gavrilă Ion, dimpotrivă, se poate spune că
majoritatea timpului se adăposteşte în satele de la poalele munţilor şi mai puţin în
munte, iar baza de aprovizionare o formează sprijinul acordat de unele elemente
duşmănoase regimului nostru.”3
Un raport al Securităţii din mai 1954 prezintă grupurile de rezistenţă din
Făgăraş ca fiind cele mai importante. Cel condus de Ion Gavrilă, compus din
unsprezece elemente, a acţionat pe versanţii nordici ai munţilor Făgăraş, în special
pe Valea Pojortei. Într-un raport asupra activităţii Serviciului 6 în perioada ianuarie

2
Apud Dennis Deletant, Teroarea comunistă în România. Gheorghe Gheorghiu Dej şi
statul poliţienesc. 1948-1965, Iaşi, 2001, p. 177
3
Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (A.C.N.S.A.S.), fond
documentar, dosar D 36, f. 240-242

202
1953- mai 1954 era clasificată ca cea mai periculoasă din ţară pentru motivul că
„era formată din elemente intelectuale tinere, foşti membri ai mişcării legionare şi
în activitatea ei a găsit teren prielnic de a se menţine deoarece pe raza Raioanelor
Făgăraş, Sibiu şi Agnita, elementele duşmănoase sunt în număr destul de mare.
Aici mişcarea legionară a avut rădăcini adânci, imprimate de foştii comandanţi
legionari originari din aceste locuri ca Horia Sima din comuna Mândra, Raionul
Făgăraş şi Nicolae Pătraşcu din Comuna Sâmbăta, acelaşi raion. La aceste
elemente şi la familiile lor, banda şi-a găsit principalul ei sprijin. În afară de aceasta
bandiţii, au mai găsit sprijin la elementele naţionaliste din rândul populaţiei
germane care au activat în diferite organizaţii hitleriste ( S.S., GEG ) precum şi alte
elemente duşmănoase, cu mentalităţi filo-americane, cunoscut fiind faptul că, într-o
serie de comune din raionul Făgăraş şi Sibiu, sunt foarte mulţi români repatriaţi din
America. Banda Gavrilă desfăşoară o activitate de instigare a populaţiei la
nesupunere faţă de legile R.P.R., de instigare a populaţiei naţionaliste, de crime şi
jafuri îndreptate asupra organelor de stat şi unităţilor socialiste. Gavrilă Ion a fost
conducător al organizaţiei de tineret Frăţiile de cruce pe întregul Ardeal.”4 Foarte
periculos era considerat şi grupul Arsenescu- Arnăuţoiu, compus, după informaţiile
Securităţii din opt membri, era caracterizat de aceasta ca „foarte agresiv, până în
1952 având la activul lui un număr de cca. cincisprezece crime şi un număr
important de acte de teroare şi jafuri comise sub ameninţarea armelor”.5
Grupul din sudul Făgăraşului s-a coagulat în jurul a doi ofiţeri de carieră.
Gheoghe Arsenescu6, lt. Colonel de fost şef de Stat Major, cu domiciliul în Câmpul
Lung Muscel, şi Toma Arnăuţoiu, lt. de cavalerie, membru P.N.Ţ.din comuna
Nucşoara de lângă Curtea de Argeş. În anuii 1947-1948, Arsenescu mai condusese
un grup de rezistenţă ( cel de la muntele Roşu ), anihilat rapid de către noul stat
comunist.7 În primăvara anului 1949, în urma unor întâlniri avute cu Toma
Arnăuţoiu, hotărăşte împreună cu acesta să pună bazele unui nou grup de rezistenţă
armată format din 14-23 localnici, marea majorităte a acestora neavând alte
perspective: fiind membri ai partidelor politice „ale claselor exploatatoare şi
chiaburi”, ştiau că în cel mai scurt timp vor fi arestaţi. Înarmându-se şi depunând
jurământ militar, aceştia îşi părăsesc familiile şi se ascund în munţi. Pentru a scăpa
mai uşor de urmărire grupul s-a împărţit în două, unul fiind condus de Arsenescu
iar celălalt de Arnăuţoiu. Grupul condus de Arnăuţoiu s-a destrămat rapid datorită
trădării unui membru al său, Chirca Ion, în urma acestui fapt ceilalţi cinci fiind
arestaţi8. Datorită divergenţelor apărute între cei doi lideri Arsenescu a părăsit

4
ACNSAS, fond documentar, dosar D 36, f. 37
5
Ibidem
6
din primăvara până în toamna anului 1948, lt. col. Arsenescu a condus un alt grup de
rezistenţă în regiunea Dragoslavele ( Muntele Roşu ). Scăpat din operaţiunile de lichidare
acestuia, Arsenescu se ascunde la Bucureşti; aici îl întâlneşte, prin intermediul unor
cunoştinţe comune, pe Toma Arnăuţoiu împreună cu care hotărăşte să pună bazele unei noi
grupări. ACNSAS., fond penal, dosar P 50, vol. 53, passim
7
ACNSAS, fond documentar, dosar D. 47, f. 3-6
8
Ibidem, f. 7

203
zona, conducerea grupului fiind preluată în totalitate de Arnăuţoiu.9 Securitatea a
fost mereu pe urmele lor una dintre principalele ei preocupări fiind stabilirea cu
precizie a componenţei grupului. În anul 1951 semnala că din grup fac parte Toma
şi Petre Arnăuţoiu, Ion P.Chirca, Constantin T. Jubleanu, Titu Jubleanu, Gheorghe
T. Rizea, Ion Mămăligă, Victor Suicescu, Grigore Miron, Maria T. Jubleanu, Maria
Plop10 iar în 1955 se ştia că aceştia erau: Toma Arnăuţoiu, Petre Arnăuţoiu,
Constantin Jubleanu, Ion Marinescu, Maria Plop.
Rezistenţa din nordul Făgăraşului s-a coagulat în jurul tinerilor Marcel
Cornea, Nicolae Mazilu, Ioan Mogoş, Andrei Haşu, Ioan Gavrilă, Virgil Radeş,
Silviu Socol, Nicolae Stanciu, Gheorghe Arsu. Se cunoşteau cu toţii din anii de
liceu (Liceul „Radu Negru” din Făgăraş), timp în care unii dintre ei au făcut parte
din organizaţia tineretului legionar Mănunchiul de prieteni şi au încercat să se
organizeze sub diferite sigle precum: F.D.C., Vultanul11 etc. Erau foarte tineri dar
parte din ei fuseseră deja condamnaţi pentru activitate legionară şi, din 1946, după
greva anticomunistă a studenţilor de la Cluj, erau urmăriţi de comunişti pentru a fi
încarceraţi. Văzându-şi camarazii arestaţi, au dispărut pe rând de la domiciliu,
hotărâţi să se împotrivească regimului şi să nu fie prinşi sau ucişi până la mult –
sperata “venire a americanilor” care să răstoarne regimul comunist12.
Tot un ofiţer de carieră avea să participe şi la formarea acestui grup. În
toamna anului 1950, rebelii au achiziţionat de la căpitanul Sabin Mare un
şapirograf cu ajutorul căruia au tipărit peste 500 de manifeste intitulate Români şi
semnate Grupul 73 carpatin de eliberare naţională13. Scopul acestei acţiuni,
declarau unii dintre ei peste ani, sub anchetă, era lămurirea ţăranilor să nu intre în
gospodăriile colective.14 Trecut în rezervă de noul regim, Mare a ajutat grupul şi cu
echipament militar (hărţi, binocluri, busole, ceasuri, foi de cort), cu o moară în
miniatură şi cărţi militare, precum Războiul de iarnă, Partizanii vagabonzi,
Distrugerea de partizani. A fugit peste graniţă la finele anului, cu scopul de a lua

9
ACNSAS, fond informativ, dosar I 3948, vol. 2, f. 178
10
ACNSAS, fond informativ, dosar I 675, vol. 1, f. 113
11
Organizaţia Vultanul, înfiinţată de Marcel Cornea, Ioan şi Iacob Buta, învăţătorii Ioan
Pridon şi Ioan Boamfă, avea ca scop ajutorarea fugarilor. Jurământul formulat de Marcel
Cornea se efectua cu o mână pe pistol şi cu una pe inimă: “Jur să apăr interesele
organizaţiei Vultanul şi să păstrez secretele ei”.
Punctele de bază:
1. Organizaţia se numeşte Vultanul.
2. Vultanul trebuie să fie un bun român.
3. Vultanul trebuie să fie un bun creştin.
4. Vultanul trebuie să dea adăpost şi hrană elementelor urmărite, dacă acestea nu au
crime la activul lor.
5. Vultanul trebuie să păstreze secretele şi viaţa morală.
A.C.N.S.A.S., fond informativ, dosar I. 770, vol. 1, fila 25.
12
Vezi Privind în prăpastie, Ion Gavrilă în Din documentele rezistenţei , nr.2, Ed. Arhiva
Asociaţiei foştilor deţinuţi politici din România, 1991, fila 122
13
A.C.N.S.A.S., fond informativ, dosar I. 770, vol. 1, f. 455
14
A.C.N.S.A.S., fond penal, dosar P 16, vol. 1, f. 122, 207

204
legătura cu emigraţia românească şi de a se întoarce pentru a lupta împotriva
comunismului. Va reveni din Franţa în vara anului 1953 în fruntea echipei Fii
Patriei şi va încerca să ia legătura cu fugarii din Făgăraş.15 Grupul va afla despre
moartea lui din ziar.
Ca şi grupul argeşean, şi cel făgărăşean se fragmenta cu scopul de a-şi procura mai
uşor hrana şi de a-şi pierde mai uşor urma, dar va acţiona unitar, alegându-şi un şef.
La început acesta a fost Andrei Haşu (vechi legionar, condamnat la 5 ani de
închisoare sub regimul Antonescu datorită faptului că participase la rebeliunea
legionară de la Arad). Calităţile de lider ale lui Ion Gavrilă au făcut ca, în scurt
timp, acesta să preia conducerea. Datorită lipsei mijloacelor de subzistenţă, în
februarie 1952 Andrei Haşu părăseşte bordeiul din muntele Trăznita. Aflându-se în
şura unui prieten din Voievodeni, este descoperit prin trădare de Securitate, fuge
desculţ, dar nu ajunge prea departe fiind împuşcat. Organizaţia Vultanul,
înfiinţată de Marcel Cornea, Ioan şi Iacob Buta, învăţătorii Ioan Pridon şi Ioan
Boamfă, avea ca scop ajutorarea fugarilor. Jurământul formulat de Marcel Cornea
se efectua cu o mână pe pistol şi cu una pe inimă: “Jur să apăr interesele
organizaţiei Vultanul şi să păstrez secretele ei”.16
Membri ambelor grupuri de rezistenţă armată purtau în permanenţă cu ei
armament uşor: puşcă sau pistol mitralieră, revolver, uneori grenade defensive. Mai
mult, în aşteptarea unui prilej favorabil, cei din nordul Făgăraşului au procurat şi
depozitat armament greu.17 Deşi nu aveau printre ei, precum gruparea argeşană,
ofiţeri de carieră, aproape toţi aveau instrucţie militară: Gheorghe Haşu, sergent,
decorat, a făcut frontul din Moldova, a fost rănit la Iaşi în 1944, Ioan Pop, de
asemenea, a luptat pe frontul antisovietic, unde a fost rănit, Laurean Haşu a făcut
frontul de apus în întregime, fiind decorat, Chiujdea şi Gavrilă au făcut şcoala
militară de ofiţeri cu zile de front în 1944.
Pe 17 august grupul Gavrilă dă o lovitură de răsunet atacând cabana Bâlea-
cascadă. În aceiaşi seară, grupul lui Arnăuţoiu jefuieşte cabanele Padina nr. 1 şi
Padina nr. 2 făcând acelaşi lucru: jefuiesc pe excursionişti de obiectele de valoare (
aparate fotografice, bincluri, etc) şi unele obiecte de îmbrăcăminte ( bocanci,
cămăşi, tricouri sport, etc.)18. Cele două jafuri comise aproape instantaeu au creat
confuzie, peste ani, în 1976, deţinut în penitenciarul de la Rahova, Ion Gavrilă fiind
interogat, în repetate rânduri despre „felul în care s-au înteles cu Arnăuţoii ca să
atace în aceiaşi zi”.19 S-a crezut pentru început că grupul Gavrilă a dat ambele

15
Ibidem, vol. 5, f. 231
16
A.C.N.S.A.S., fond informativ, dosar I. 770, vol. 1, fila 25.
17
Prin intermediul lui Ioan Munteanu, funcţionar la Comitetul Provizoriu Raional din
Făgăraş, Ioan Mogoş, Nicolae Mazilu şi Ioan Duminică au procurat şi depozitat în curtea
lui Zahiu Pop două bombe de avion de 50 de kilograme, iar în curtea lui Ioan Munteanu,
alte trei. La primul domiciliu, Securitatea a mai găsit două lăzi cu sticle incendiare, două
arme Z.B. şi 180 de cartuşe. A.C.N.S.A.S., fond informativ, dosar I 770, vol 1, f. 20
18
ACNSAS, fond documentar, dosar D 36, f.135
19
din Interviu cu Ion Gavrilă Ogoranu , luat în anul 2002, încă inedit.

205
lovituri. Ceea ce a convins totuşi Securitatea că la Padina a fost vorba de grupul
Arnăuţoiu a fost faptul că au luat o pereche de bocanci femeieşti, nr. 3820
Atunci când trebuia să acuze un grup, Securitatea punea „jafurile” comise
de ambele grupuri în seama unuia singur. În iunie 1958 sunt puse în cârca
Arnăuţoilor „un număr de peste 70 de jafuri din sectorul de stat şi
cooperatist…cabanele turistice Bâlea şi Padina din Munţii Bucegi, magaziile
I.F.E.T.-ului de la Cascoe, Drăguşin, Oticu şi Berevoiu, stânele cooperatiste Robiţa
şi Berevoiu”21 deşi mai mult de jumătate din aceste fapte fuseseră înfăptuite de
Gavrilă iar Securitatea ştia de mult acest lucru.
Activitatea grupurilor din Făgăraş a cunoscut etape diferite în funcţie de
anumiţi factori. Prima etapă (1948-1949), de la formarea grupurilor până la
prinderea sau împuşcarea mai multor membri. Pregăteau acţiuni de mare
anvergură, aveau multe persoana de sprijin din rândul cărora Securitatea îşi putea
recruta, fără prea mare efort, informatorii. A doua etapă (1949-1952) este
caracterizată de perfecţionarea metodelor folosite pentru a nu fi găsiţi. Fugarii au
rărit contactele cu rudele şi celelalte persoane de sprijin, devenind din ce în ce mai
circumspecţi, dormeau mai mult în pădure, se deplasau mai mult noaptea, iernau în
bordeie pregătite din timp. Totodată au dat cele mai importante lovituri cabanelor
şi întreprinderilor de stat din zonă. Drept urmare, Securitatea a demarat operaţiuni
de mare anvergură atât pe linie informativă cât şi din punct de vedere militar.22 În a
treia etapă (1952-1956-Gavrilă, 1952-1958-Arnăuţoiu) fugarii intră într-o adâncă
conspirativitate, renunţând, pentru a-şi pierde urma, la acest tip de lovituri. Şi-au
limitat la maxim mişcările prin sate menţinând un număr relativ mic de oameni de
sprijin în care puteau avea deplină încredere. Grupul de pe versantul sudic al
Făgăraşului şi-a construit un bordei stabil la un kilometru şi jumătate de comuna
Corbi, satul Poenărei, în locul numit Râpa Dracului. Prin oamenii de încredere au
lansat zvonul că au murit, fiind surprinşi de o avalanşă, variantă crezută, într-o
primă etapă, de Securitate.
Cele două mari grupuri din munţii Făgăraş aveau arii comune de activitate.
Cu toate acestea, deşi au avut unele tentative, nu s-au întâlnit niciodată. Potrivit
mărturiei lui Ion Gavrilă, acesta şi camarazii săi au găsit în munţi urme ale trecerii
Arnăuţoilor. Au încercat chiar să îi contacteze, în 1951, prin, la acea dată persoană
de sprijin, pădurarul Ion Pop. Acesta însă le-a facilitat legătura cu un grup de
rezistenţă format din: Ionel Vrabie , Nicolae Anghel, Ioan Boian şi Vasile
Motrescu.23 Cei patru erau însă un grup operativ cu numele „Mandea” trimis de
către Securitate cu misiunea ca, „legendaţi” în partizani, să anihileze grupul
Arnăuţoiu. Dotaţi cu arme, dar şi cu otravă rătăceau prin munţi, unii dintre ei având
chiar experienţa acestui tip de viaţă. Este cazul lui Vasile Motrescu fost partizan în

20
Ibidem, f.204
21
A.C.N.S.A.S., fond informativ, dosar I 3948, vol. 2, f. 179
22
Operaţiunile de scotocire din vara anului 1952 au avut ca rezultate descoperirea pe
versantul sudic al Munţlor Făgăraş a zece bordeie şi gropi de provizii. ACNSAS, fond
documentar, dosar D 36, f.60.
23
A.C.N.S.A.S., fond informativ, dosar I. 3948, vol. 2, filele 200-335

206
munţi Bucovinei, constrâns să lucreze pentru Securitate. De bună credinţă însă
acesta a deconspirat totul la timp. Siliţi să-i ucidă pe ceilalţi trei, grupul Gavrilă a
evitat,de atunci, să se mai întâlnească cu alţi fugari.24
Pentru lichidarea „bandelor subversive” din munţi, Securitatea a folosit
toate mijloacele de care dispunea şi acestea nu erau puţine. Pentru o mai bună
coordonare, în cadrul ei, se va înfiinţa în 1952 Serviciul Bande care avea menirea
de a forma echipe mixte de acţiune formate din ofiţeri operativi, Trupe de
Securitate şi miliţieni.25
Analizând situaţia „bandelor” din munţi în ianuarie 1951 Securitatea îşi
stabilea o serie de obiective. În fruntea listei se impunea „curăţirea tuturor
bandelor, concentrându-ne, în primul rând, asupra celor trei mai importante:
Arsenescu, Arnăuţoiu şi Gavrilă.”. Pentru atingerea acestui obiectiv, un ofiţer de
Securitate urma să se „deplaseze la Regionalele Argeş, Vâlcea, Sibiu şi Stalin,
unde, împreună cu tovii Directori Regionali, să verifice la faţa locului materialul
existent privitor la cele trei bande şi întocmirea unui plan de acţiune comun de
lichidare a acestora.”26
La sfârşitul anului 1950 era semnalată slaba acţiune pe linie informativă. În
regiunea Piteşti deşi s-au dislocat trupe de securitate numeroase nu s-au obţinut
rezultate tocmai datorită lipsei de informaţie27, aceasta şi datorită faptului că, în loc
să fie exploataţi pe linie informativă, circa 120 de oameni de sprijin au fost arestaţi
în anii 1949-1950.28 În 1952 situaţia se îmbunătăţise simţitor. Grupul operativ lucra
cu o agentură formată din 43 de informatori dirijaţi în obiective precise ( familii,
rude elemente de sprijin), un număr de 8 informatori fiind dirijaţi în combinaţii
informative. Pe versantul sudic au fost introduse un număr de 6 echipe înarmate
deghizate în lucrători pe lângă depozitele şi magaziile I.F.E.T.-ului aflate în munţi
cu scopul ca , la apariţia fugarilor să acţioneze cu foc de armă. Tot în acest scop a
fost introdusă o echipă de miliţieni, sub formă de muncitori, la construirea unor
diguri pe valea râului Doamnei. La cabana Voinea au fost introduşi, sub formă de
salariaţi aflaţi la tratament, trei miliţieni.29 Din toamna anului 1953, maiorul
Coliban Dumitru, a lucrat acoperit ca inspector cu recensământul animalelor în
comuna Mândra din fostul raion Făgăraş. Misiunea sa era aceea de a furniza
informaţii despre banda lui Gavrilă Ion şi ca urmare a activităţii depuse a prins un
fugar legionar, dar care nu făcea parte din banda respectivă. Mai târziu a fost
folosit în acţiunile operative organizate în Munţii Făgăraş, ca pânde fixe şi
scotociri, pentru prinderea elementelor paraşutate.30

24
A.C.N.S.A.S., fond penal, dosar P 16, vol.1, f. 29
25
Marius Oprea, Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în documente, 1949-1989,
Editura Polirom, Iaşi, 2002, p.265.
26
ACNSAS, fond documentar, dosar D 36, f.324
27
ACNSAS, fond documentar, dosar D 36, f. 352
28
Vezi Marius Oprea, op. cit. , f. 285
29
ACNSAS, fond documentar, dosar D 36, f.75-77
30
A.M.I., fond D.M.R.U., inv. nr. 7389, dosar nr. 34, f. 279-282

207
 Cu toate forţele pe urmele partizanilor din munţi Securitatea nu a reuşit
multă vreme să le dea de urmă datorită vigilenţei şi a experienţei căpătate dar şi a
oamenilor de sprijin care au dat dovadă de un devotament ieşit din comun, unii
preferând să-şi piardă libertatea decât să-i trădeze. De altfel, spre deosebire de alte
zone, în Făgăraş se semnala agentura de proastă calitate care, deşi numeroasă, era
formată din informatori deconspiraţi sau agenţi dubli.31
Odată cu prima zăpadă fugarii nu se mai puteau deplasa fără a lăsa urme.
Se retrăgeau în bordeie pe care nu le mai părăseau decât odată cu venirea
primăverii.32
Informaţii urmate de scotociri cu două batalioane ale trupelor de Securitate
pe muntele Trăznita, Valea Brescioarei şi Valea lui Mogoş au dus la descoperirea a
patru bordeie în care se aflau arme şi alimente puse la păstrare.33 Dintr-un raport al
Securităţii aflăm că două adăposturi din muntele Comisului şi muntele Ţiganu au
fost depistate în urma unor operaţiuni informative complexe. Trei grupe a peste 120
de militari cu câini de urmărire au scotocit locurile în noaptea de 19-20 ianuarie
1955. Alături de haine, veselă şi mâncare au mai găsit un aparat de radio şi un joc
de şah.34 Pentru partizani devenea astfel foarte periculos să se ducă la bordeiele lor
deoarece la fiecare bordei descoperit de Securitate, aceasta instala posturi de
pândă-capcană. De mai multe ori s-a întâmplat ca cei ce-l construiseră să fie
întâmpinaţi din propriul bordei cu foc de armă.35 Nici Securitatea nu ştia ,în primă
fază, cui aparţineau bordeiele, atribuindu-le grupului care acţiona în raionul unde
au fost descoperite (Piteşti sau Stalin) deşi de multe ori se înşela. Am văzut că, de
multă vreme arnăuţoii aveau un bordei stabil deci toate bordeiele fuseseră
construite de grupul Gavrilă. Cu timpul, datorită perfecţionării metodelor de lucru
şi a schimbului de informaţii dintre raioane au început să stabilească exact în
funcţie de numărul de oameni pentru care era construit bordeiul sau de cantitatea
de alimente depozitată, pe cei ce şi-l construiseră.
Un caz interesant este cel al informatorului „Bucur” din Corbi-Stăneşti,
raionul Piteşti, care, vizitînd comuna Lisa, află de la Greavu Ion informaţii despre
Ion Pop, component al grupului Gavrilă. Greavu ştia că este urmărit dar avea
încredere în „Bucur” deoarece era de peste munţi.36 Securitatea era omniprezentă
însă.
Pentru a distruge nucleul de la Nucşoara, Securitatea a constituit după 1955
un „grup operativ” format din cincisprezece ofiţeri care aveau ca sarcină să

31
ACNSAS, fond documentar, dosar D 36, f.89
32
În cadrul unei sedinţe din martie 1950 Nicolschi atenţionează că „timpul de afară se
încălzeşte, că în curând pădurile vor înverzi, va deveni mai uşor şi an avut şi vara trecută un
aspect general de o încrâncenare a luptei, şi în condiţiile acestea putem să ne aşteptăm din
nou la o încrâncenare a acestei lupte, la o ascuţire a acestei situaţii.” Marius Oprea, op. cit.,
fila 197
33
Ibidem, vol. 29, f. 78
34
Ibidem, vol. 36, f. 423, 492
35
A.C.N.S.A.S., fond documentar, dosar D 36, f.175, 129
36
A.C.N.S.A.S., fond informativ, dosar , I675, vol. 1, f. 189

208
recruteze treizeci de informatori din rândul rudelor şi a persoanelor de încredere ale
fugarilor. Pe baza şantajului şi a „materialului compromiţător” pe care îl deţineau
despre aceştia s-a reuşit recrutarea a douăzeci de „agenţi de calitate” cu ajutorul
cărora s-au aflat informaţii importante.37 O operaţiune reuşită a fost infiltrarea pe
lângă Ana Simion şi Marinica Chirca din comuna Nucşoara, sprijinitoare active ale
partizanilor, a agentului „Mohor”.38 Deşi s-a încercat recrutarea acestora şi a
preotului Nicolae Andreescu, grupul a căzut datorită lui Grigore Poenaru din
comuna Corbi. Acesta îi aproviziona câteodată pe fugari cu alimente. Aceştia îl
căutau pentru a-şi procura, cu ajutorul lui o hartă a munţilor Iugoslaviei, prin care
voiau să treacă pentru a ajunge în Grecia. Folosind un narcotic administrat prin
ţuică au fost anihilaţi Petre şi Toma Arnăuţoiu, Plop Maria, şi Constantin Jubleanu
fiind apoi surprinşi la bordei. Jubleanu a preferat să moară decât să se predea.39
Tot prin trădare au fost prinşi şi membri grupului Gavrilă. Printr-o călăuză
cunoscută de persoana de sprijin Ioan Grovu, ei trebuiau să plece pe rând în Grecia.
Datorită faptului că totul era o înscenare din partea Securităţii, toţi membri
grupului au fost arestaţi în vara lui 1955 la Bucureşti.40 Singurul care a evitat
această variantă de părăsire a ţării a fost Gavrilă. Căutat cu toate forţele, acesta s-a
ascuns la Ana Săbăduş din comuna Galtiu, judeţul Alba până în anul 1976, când a
fost la rândul său capturat de Securitate.
Cei prinşi în 1955 (Ion Chiujdea, Laurian Haşu, Ioan Novac, Victor Metea,
Gheorghe Haşu, Ion Pop) au fost condamnaţi pentru crima de uneltire împotriva
securităţii interne şi externe a R.P.R. la moarte prin împuşcare de către Tribunalul
Militar Cluj, prin sentinţa nr. 1369 / 1957, în 6 august fiind executaţi. Tot această
pedepsă au primit pentru complicitate şi Nicolae Burlacu şi Olimpiu Borzea, care îi
ajutau de mai mult timp. Alţi colaboratori, peste 35 de persoane, au fost
condamnaţi cu pedepse de la muncă silnică pe viaţă până la 10 ani temniţă grea.41
Printre aceştia nu se regăseşte Ioan Grovu42, care, deşi fusese arestat împreună cu
ceilalţi, – remarcau anchetatorii în 1958 – „a sprijinit organele noastre în timpul
urmăririi penale a bandei în cauză, contribuind la arestarea unor membri ai
acesteia.”43

37
Ibidem, vol. 34, f. 43
38
A.C.N.S.A.S., fond informativ, dosar , I 3948, vol. 2, f. 181
39
Ibidem, f. 184
40
Ioan Novac şi Laurean Haşu au fost arestaţi pe 28 iulie iar Ioan Chiujdea, Victor Metea şi
Gheurghe Haşu pe 15 august, A.C.N.S.A.S., fond penal, dosar P 16, vol. 13, f. 26
41
Ibidem, vol. 12, f. 188
42
Ioan Grovu fusese arestat de Securitate pe 6 martie 1955, în urma divulgării lui de către
Ilioiu. Pe 7 mai 1955, ministrul Alexandru Drăghici recomanda în privinţa informatorului
“Petru Pavel” (Grovu): “Să se treacă încet, cu tact şi sigur de a-i sădi în conştiinţa
informatorului situaţia clară că atât sora lui cât şi el sunt în mâinile organelor noastre şi faţă
de acestea el trebuie să meargă hotărât alături de noi pentru a preda pe banditul Gavrilă,
întrucât îşi distruge sora, copiii, soţia lui şi pe el însuşi.” A.C.N.S.A.S., fond informativ,
dosar I 770, vol. 85, f. 18
43
Ibidem, vol. 9, f. 14

209
 În cazul grupului Arnăuţoiu s-au pronunţat condamnări la moarte pentru
membri grupului prinşi şi pentru principalele persoane de sprijin. Ceilalţi oameni
care i-au ajutat, în jur de o sută, au primit condamnări care au variat între muncă
silnică pe viaţă cu confiscarea totală a averii şi un an închisoare corecţională.44
Gheorghe Arsenescu reuşit să se ascundă la prietenul său Apostol Postoca din
Câmpulung-Muscel până la data de 1 februarie 1960 când a fost arestat.45
De remarcat că ambele grupuri au ajuns la concluzia că trebuie să părăsească ţara şi
că au fost prinse în momentul în care încercau aceasta. Dându-şi seama că îi
încolţise şi vor căuta să pună în fapt unica soluţie care le mai rămăsese Securitatea
aştepta de mult o astfel de acţiune din partea lor luând măsura de a le „facilita” ea
însăşi fuga peste graniţă.
Caznele la care au fost supuşi luptătorii din munţi şi cei ce i-au ajutat de către
statul comunist sunt inimaginabile iar rezultatele pe care le-au obţinut nu au fost pe
măsură. Idealurile pentru care au luptat par astăzi, pentru noile generaţii, depăşite.
Istoria are datoria să se scuture de exagerări şi sentimentalisme. Pe de o parte avem
opiniile foştilor comunişti şi securişti care minimizează fenomenul rezistenţei
contestând caracterul indubitabil naţional al acesteia. Unii dintre ei nu numai că îşi
trăiesc liniştit apusul vieţii dar, mai mult, îşi permit să vorbească cu nonşalanţă
despre lupta lor împotriva legionarilor din munţi46 . Pe de altă parte, cei ce au
luptat în munţi, familiile lor, cei care i-au ajutat şi au riscat foarte mult pentru ei,
cei ce iau iubit şi au crezut în lupta lor au fireasca tendinţă de a supradimensiona
mişcarea de rezistenţei armate din munţi atribuindu-i valenţe nedemonstrate prin
documente. Memoria colectivă tinde spre transformarea eroilor neamului în nişte
uriaşi, dar ei au fost poate oameni obişnuiţi, cu griji, nevoi şi idealuri comune

44
vezi Ioana-Raluca Voicu-Arnăuţoiu, Luptătorii din munţi. Toma Arnăuţoiu. Grupul de la
Nucşoara. Documente ale anchetei, procesului şi detenţiei. Editura Vremea, Bucureşti,
1997, filele: 873-891
45
A.C.N.S.A.S., fond informativ, dosar , I 3948, vol. 2, f. 1
46
Într-o serie de interviuri cu generalul Nicolae Pleşiţă acesta îl caracterizează pe Ion
Gavrilă astfel: „Gavrilă legionarul şi-a abandonat camarazii în Făgăraş şi a trăit în Alba cu
soţia unei căpetenii legionare. Timp de 20 de ani n-a scos capul , i-a crescut ăstuia copiii. A
avut o poziţie laşă. După 20 de ani a încercat să iasă. Am pus mâna pe el. L-au adus la
Bucureşti. Eram prim-adjunct al ministrului de interne. De la Cercetări Penale mi s-a spus
că fapta s-a prescris. Mi-am zis că mai bine să-l pun la treabă. Pe mine nu trecea unul să nu
văd la ce ar fi mai util pentru ţară ca să-l folosesc! I-au luat informaţiile, angajamentul şi
într-o săptămână i-au dat drumul.” Ochii şi urechile poporului. Convorbiri cu generalul
Nicolae Pleşiţă. Dialoguri consemnate de Viorel Patrichi în perioada aprilie 1999 –
ianuarie 2001, Ed. Ianus S.R.L., Bucureşti, 2001, fila 17. Este o interpretare comunistă,
tendenţioasă, şi departe de adevăr, ceea ce arată că foştii securişti nu şi-au schimbat câtuşi
de puţin percepţia asupra lor înşişi cât nici asupra celor care au luptat împotriva
comunismului. Din dosarele nu reiese nici poziţia laşă şi nici angajamentul …Acest tip de
discurs nu poate fi contracarat decât de cel pe care îl întâlnim în memoriile lui Ion Gavrilă
apărute sub titlul Brazii se frâng dar nu se îndoiesc la Editura Marineasa, Timişoara, 2001
şi a cărui lectură plăcută şi obiectivă v-o recomandăm.

210
tuturor oamenilor, dar, pe care istoria, în tumultul ei, i-a deturnat de la o viaţă
normală, cerându-le tributul suferinţei şi al morţii.

Nota Redacţiei.
a) Forma de luptă împotriva comunismului a început după instalarea
guvernului comunist de Prim Ministru Adjunct al U.R.S.S., Vâşinski la 6 martie
1946 (a se vedea „Istoria Românilor”, clasa a XII-a, editura SIGMA, 200, pag.
122-123).
b) Grupul Arsenescu-Arnăuţoiu a avut cea mai lungă luptă de rezistenţă
cuprinsă între anii 1948 – 1958 (a se consulta cartea „XXXXX” scrisă de Ioana
Voicu Arnăuţoiu şi apărută la editura VREMEA. Autoarea a consultat alte dosare
din arhivele CNSAS decât dosarul D47 fila 3-6 menţionat de autorul lucrării de
mai sus).

211
 METODE UTILIZATE DE SECURITATE
PENTRU LICHIDAREA GRUPULUI DE
REZISTENŢĂ ARMATĂ ARNĂUŢOIU
Florian BANU, Bucureşti

„I mportant este să spunem numai ce ştim sigur, nu este nevoie să

strecurăm… să hiperbolizăm. Faptele noastre sunt oricum destule ca să
facă o istorie.”(subl. ns. F.B.). Acesta este imperativul axiologic pe care
Cornel Drăgoi, unul dintre puţinii supravieţuitori ai mişcării de rezistenţă armată
anticomunistă, îl enunţa la începutul mărturiei salei, în 1993. De atunci s-au scurs
zece ani în care s-a scris destul de mult despre acest fenomen tulburător pe care l-a
reprezentat lupta anticomunistă a unor mici grupuri înarmate, refugiate în munţii şi
codrii României.
În ciuda numărului impresionant de studii, articole şi volume dedicate
rezistenţei armate, astăzi continuă să persiste încă numeroase probleme şi aspecte
deloc sau insuficient elucidate. Această situaţie se datorează în bună măsură şi
acelor cercetători care, mânaţi uneori de bune intenţii, au uitat îndemnul lui Tacitus
de a scrie istoria fără mânie şi părtinire. Nevoia de a şterge imaginea negativă a
românilor despre ei înşişi, de a arăta că, deşi nu au avut un ’56 sau un ’68 al lor, nu
au fost mai puţin curajoşi decât alte popoare confruntate cu regimul comunist, a
dus uneori la o glorificare excesivă a mişcării de rezistenţă. Acest lucru s-a soldat
în cele din urmă cu o creştere a reticenţei publicului mai puţin avizat în receptarea
problemelor istorice ale rezistenţei armate şi chiar cu reacţii de negare a acesteiaii,
în special în rândul acelor categorii direct interesate în neantizarea acestei drame
colective trăită de o bună parte a poporului român.
Având în vedere aceste considerente, credem că cercetarea cât mai
obiectivă a oricărui aspect al rezistenţei armate anticomuniste, un fenomen atât de
complex, nu poate decât să contribuie la o recuperare corectă şi cuprinzătoare a
trecutului. Prin prezentul demers ne-am propus analizarea mijloacelor şi metodelor
utilizate de Securitateiii pentru lichidarea unuia dintre cele mai longevive grupuri de
rezistenţă din România – grupul Arnăuţoiu.
Acest grup, autointitulat Haiducii Muscelului, a acţionat începând din
primăvara anului 1949 până în luna mai 1958iv. Împotriva sa, Securitatea a
mobilizat importante resurse umane şi materiale timp de aproape un deceniu, astfel
încât considerăm că metodele folosite pentru lichidarea acestui grup sunt
reprezentative pentru strategia şi tactica Securităţii la nivel naţional.

212
 Investigaţia noastră se bazează pe coroborarea informaţiilor furnizate de
participanţi direcţi la evenimentele de acum o jumătate de secol cu cele extrase din
documentele întocmite de organele de represiune ale regimului comunist. Am
utilizat doar acele date pe care le-am considerat veridice, prin verificarea
memorialisticii cu sursele documentare. Am încercat evitarea „capcanelor
memoriei” participanţilor direcţiv, în aceeaşi măsură în care am urmărit depistarea
distorsiunilor ideologice sau a elementelor excesiv subiective din documentele
Securităţii.
„Inventarierea” metodelor utilizate de organele de Securitate nu respectă
o ordine cronologică, ci am preferat o enumerare bazată mai ales pe importanţa
acordată de Securitate respectivei metode şi pe ponderea acesteia în procesul de
depistare şi lichidare al grupului Arnăuţoiu.
Înainte de a trece la prezentarea propriu-zisă a metodelor folosite de
Securitate, trebuie subliniat faptul că acestea erau puternic inspirate din tacticile
NKVD-uluivi şi fuseseră folosite cu succes de sovietici în reprimarea unor mişcări
de rezistenţă armată din alte areale geografice.
Principala armă a Securităţii a fost reprezentată de reţeaua informativă,
cu alte cuvinte de numărul de delatori gata să semnaleze orice tentativă de
împotrivire în faţa noilor autorităţi, să ofere date despre componenţa şi localizarea
grupului de luptători, despre persoanele care-i acordau sprijin sau chiar să accepte
infiltrarea în cadrul grupului. Încă în 21 octombrie 1948 colonelul de securitate
Gavril Birtaş menţiona într-o Sinteză asupra problemei bandelor teroriste din
cuprinsul ţării: „Ca această acţiune de lichidare a bandelor să dea rezultatul dorit,
este necesară organizarea unei acţiuni informative fără de care nu se poate duce la
bun sfârşit curăţirea regiunilor semnalate (subl. ns. F.B.).”vii
Accentul pus pe recrutarea şi utilizarea unui număr cât mai mare de
informatori este vizibil încă din primele rapoarte şi note întocmite de Securitate în
legătură cu activităţile de depistare şi capturare a grupului Arnăuţoiu. Astfel, într-
un Ordin al Direcţiei Generale a Securităţii Poporului către Direcţia Regională de
Securitate Piteşti, referitor la deficienţele constatate în organizarea muncii
informative în problema bandelor, se menţiona: „s-a constatat o serioasă deficienţă
în munca informativă a organelor de securitate, care, dacă ar fi fost dusă în bune
condiţiuni şi urmărită sistematic, după un plan bine pus la punct, ar fi ajutat în mare
măsură fie la prevenirea comiterii actelor, fie la descoperirea autorilor, atunci când
ele s-ar fi înfăptuit”viii.
Dată fiind incompetenţa notorie a cadrelor de securitate, lipsite de cele
mai elementare cunoştinţe în munca de informaţii, sarcinile de recrutare a unei
reţele informative au fost „îndeplinite” într-o manieră extrem de brutală şi care
compromitea chiar ideea de obţinere de informaţii. În cea mai mare parte din
cazuri, „recrutarea” informatorului se limita la reţinerea sa abuzivă şi torturarea
necontenită până la smulgerea promisiunii de a furniza date cu privire la cei
urmăriţi de Securitate. Într-un Raport al Direcţiei Generale a Securităţii Poporului
Piteşti către Direcţia Generală a Securităţii Poporului, din 16 mai 1950, privind
modul în care maiorul de miliţie Alimănescu, trimis la Serviciul Judeţean de

213
Securitate Muscel, a coordonat acţiunile „în problema bandelor”, se menţionau
următoarele:
Maiorul Alimănescu „a întreprins acţiune asupra unor elemente din
regiunea Nucşoara, după informaţii neverificate şi a ajuns la brutalizarea lor şi
anume:
-Lemnaru Vasile, din comuna Nucşoara, care era şi informatorul Securităţii.
-Tefeleu Nicolae
-Toma Mălureanu, vicepreşedintele Comitetului provizoriu al comunei
Nucşoara şi alţii, fără a obţine rezultatele în legătură cu banda.
Cei de mai sus au fost traşi la grindă cu funia, legaţi cu mâinile la spate,
după care au fost trimişi în munte după bandiţi. Aceştia sunt rude îndepărtate cu
fraţii Arnăuţoiu şi cu cei din bandă.
A fost ridicată fata fugarului Titu Jubleanu în etate de 17 ani, aceasta a
fost bătută, mai mult, i s-a dat foc la partea de jos a corpului, astfel copilul fiind
nevoit să spună diferite minciuni, la care a revenit spunând că nu-i adevărat, ci a
spus numai minciuni de frică.
În comuna Brădet - Argeş a avut pe plutonierul major Amuzea, care în
urma unor informaţii a ridicat pe locuitorul Ioan Florea, zis „Cârlan”, care a
recunoscut că astă vară 1949, a găzduit pe soţia fugarului Titu Jubleanu şi, fiind
bătut după ce a fost tras cu funia de grindă, a spus că ştie locul şi că îi duce la
bordeiul bandiţilor, menţionând că ştie de la Iancu Săndoiu care i-a spus că sunt pe
o creastă de deal pe Muntele Ghiţu. Acestea din urmă s-au întâmplat în ziua de 7
mai 1950”ix.
Acţiunea de încadrare informativă a grupului Arnăuţoiu a reprezentat
permanent o preocupare prioritară pentru ofiţerii de securitate ai Direcţiei
Regionale de Securitate Piteşti. Într-un Raport al acesteia către Direcţia Generală a
Securităţii Poporului (D.G.S.P.), datat 19 august 1950, se menţiona: „s-au recrutat
informatori şi s-au trimis în munte, fiind prelucraţi temeinic, cu scopul de a se
introduce prin rândurile lor şi la momentul oportun să anunţe organele noastre unde
bandiţii îşi au ascunzişurile”x. Autorii raportului, colonelul M. Nedelcu şi
locotenentul major N. Ionescu, mai arătau şi că „s-au luat măsuri să se intensifice
acţiunea informativă pe lângă familiile, rudele şi prietenii mai apropiaţi ai acestora,
pentru a se stabili cu preciziune dacă aceştia au legături cu bandiţii”xi.
Informatorii folosiţi în colectarea de date despre acţiunile grupului
Arnăuţoiu erau selectaţi cu precădere din rândul prietenilor şi rudelor celor plecaţi
în munţi, dar şi dintre persoanele a căror meserie îi aducea în contact cu un număr
mare de persoane sau le permitea deplasări în zona montană: preoţi, responsabili de
la centrele de achiziţii, ciobani, lucrători forestieri, pădurari, medicixii. Prin
constrângere fizică şi psihică sau, uneori, de dragul unor recompense promisexiii sau
din cauza unor duşmănii personale, Securitatea a reuşit treptat să-şi edifice o reţea
informativă destul de numeroasă. Astfel, pentru lichidarea grupării Arnăuţoiu erau
folosiţi, în iunie 1953, un număr de 55 informatorixiv.
Printr-un „Plan de acţiune”, din luna martie 1953, era prevăzută o întărire
considerabilă a reţelei informative. În acest sens, fuseseră efectuate o serie de

214
acţiuni: „A fost detaşat în luna iunie a.c. cu serviciul în comuna Nucşoara, preotul
Traian Şuţă, care a fost dirijat pe lângă o parte din rudele şi elementele de sprijin
ale bandei - din materialul informativ prezentat nu a rezultat că aceştia ar mai avea
legături cu banda.
A fost folosită combinaţia cu dirijarea a doi agenţi sanitari la exploatările
I.F.E.T. considerând că aceştia s-ar putea a se întâlni cu banda. Ei au fost dirijaţi la
exploatările I.F.E.T. de pe Râul Doamnei şi din sectorul Cumpăna pe baza unui
plan – până în prezent rezultatele lor sunt negative”. Acţiuni ca cea amintită aici
sunt frecvent menţionate în această perioadă în documentele organelor de
represiune.
Cu timpul, s-a produs şi o oarecare „profesionalizare” a cadrelor de
securitate, astfel încât recrutarea de informatori se făcea sub o legendă cât mai
credibilă. Relevantă în acest sens este recrutarea preotului Andreescu Nicolae.
Întrucât se presupunea că acesta nu va accepta uşor să „colaboreze” şi pentru ca
„reţinerea” sa să nu dea naştere la suspiciuni, s-a trecut la un adevărat „joc
operativ”:
„Prin Departamentul Cultelor (de la Bucureşti) s-a solicitat
împuternicitului de culte regional şi Episcopului de Argeş să dea cinci-şase preoţi
care, timp de o lună sau două, să meargă în nordul Moldovei în misionarism,
pentru combaterea stilismului.
Împuternicitul de culte, în obiceiul căruia era să ţină legătura cu
organele securităţii de stat (subl. ns. F.B.), primind această însărcinare, s-a
prezentat la securitate şi a solicitat sprijin. Astfel, organele securităţii de stat,
printre persoanele propuse împuternicitului de culte l-a numit şi pe preotul
Andreescu Nicolae din comuna Nucşoara.
Pentru ca în zonă să nu se nască bănuieli, au fost propuşi şi doi preoţi din
comunele vecine cu comuna în care preotul Andreescu îşi desfăşura activitatea
bisericească. Au mai fost propuşi, de asemenea, preoţi din raionul Câmpulung şi
raionul Vedea, pentru a nu trezi bănuielile împuternicitului şi nici ale
episcopului”xv.
Preotul, reţinut şi trecut prin chinurile unei anchete după tot tipicul, a
cedat în cele din urmă şi a acceptat să furnizeze unele informaţii Securităţii.
Reţinerea prelungită a preotului a fost justificată faţă de rude printr-un „accident”
al acestuia, el fiind chiar internat cu un picior în ghips.
În încheierea prezentării acestei metode, trebuie să menţionăm că s-a
dovedit cea mai eficace, fiind cea care a şi dus în final la capturarea grupului
Arnăuţoiu. În primăvara anului 1958 a avut loc recrutarea informatorului
„Marinache Gh”. Potrivit unei caracterizări făcute de Securitate, acesta era „beţiv
învederat, homosexual, fără personalitate şi cunoscut cu dese manifestări
duşmănoase, dedându-se chiar la acte de instigare publică”. În momentul în care i
s-a propus colaborarea ar fi declarat că „nu vrea să renunţe la libertate, la modul
său comod de viaţă, că este dispus să ajute organele de securitate la prinderea
bandei, dar cerea garanţia că după rezolvarea acestui caz va fi liber”xvi. Acest
informator al securităţii a fost cel care i-a atras într-o capcană pe Toma şi Petre

215
Arnăuţoiu în noaptea de 19/20 mai 1958. După identificarea făcută de Alexandru
Marinescu, informatorul responsabil pentru lichidarea grupului Arnăuţoiu ar fi fost
Grigore Poenăreanuxvii.
Dovedită în timp a fi cea mai eficace metodă de acţiune a Securităţii,
crearea şi utilizarea reţelei informative nu a fost, totuşi, decât una din metodele
diabolice utilizate de această instituţie în efortul său de a lichida orice urmă de
rezistenţă anticomunistă.
Întrucât susţinerea celor retraşi în munţi, dar şi a celor persecutaţi de
Securitate, de către populaţia din zonele respective era evidentăxviii, în ciuda tuturor
tentativelor de discreditare întreprinse de autorităţi, organele de securitate n-au
ezitat să recurgă la măsuri tipice unei armate de ocupaţie şi anume, dislocarea
unor întregi categorii de persoane.
În 28 octombrie 1950, într-un Referat întocmit de căpitanul N. Popescu,
cu privire la măsurile propuse în vederea depistării grupării Arnăuţoiu, se propunea
în acest sens: „Să se ia măsuri de dislocare a familiilor bandiţilor şi a rudelor de
gradul I şi II, care cuprind părinţi, fraţi, surori, veri, nepoţi şi fini, aceasta pentru a
tăia orice posibilitate de aprovizionare şi adăpostire a bandiţilor şi pentru a
determina pe cei rămaşi în comune, care au avut sau au legături cu bandiţii, să nu-i
mai ajute şi să-i predea autorităţilor.”xix Dislocarea trebuia folosită în combinaţie cu
întărirea reţelei informative: „Întrucât dislocarea nu atinge prietenii şi cunoştinţele
bandiţilor şi chiar o parte din rude mai îndepărtate, care sunt ţărani săraci,
propunem ca după dislocare să se creeze o reţea informativă serioasă în rândul
acestora, în scopul de a intercepta orice eventuală apariţie a bandiţilor”.xx
O altă metodă folosită de Securitate în acţiunea de lichidare a
organizaţiilor de rezistenţă a reprezentat-o infiltrarea de informatorixxi sau de
ofiţeri acoperiţixxii în cadrul acestora. Legenda cel mai des folosită îi prezenta pe
aceştia ca fiind „fugari” care încearcă să se afilieze unei grupări, fiind urmăriţi de
Securitatexxiii. Informatori au fost infiltraţi şi în mânăstirile de la poalele munţilor
precum şi în zona montană, ca vânători, ciobani, pădurari, lucrători forestieri.xxiv
O acţiune de amploare a fost pusă la cale de organele de securitate în
septembrie 1951 prin trimiterea în regiunea munţilor Argeş şi Făgăraş a grupului de
diversiune „Mandea”. Acest grup de aşa zişi „rezistenţi” trebuia să ia contact cu
grupul condus de fraţii Arnăuţoiu, dar a făcut legătura cu cinci membri ai grupării
conduse de Gavrilă Ion. Datorită lipsei de tact, grupul „Mandea” s-a deconspirat şi
trei din membrii săi au fost executaţi de către membrii grupului Gavrilă, fapt ce a
determinat o reticenţă sporită a organelor de securitate în folosirea acestei
metode.xxv
Episodul distrugerii grupului de diversiune „Mandea” este confirmat şi de
memorialistică, cu nuanţe proprii. Astfel, Elisabeta Rizea îşi aminteşte: „mai
înainte a luat un cioban dă pă munte… şi cu securiştii ăia zicea că e partizani din
Ardeal şi să să unească. Da ei era securişti şi le zicea la ai noştri să se predea.
Marinescu şi ăia au tras în ei şi pă ăla care s-a predat l-a lăsat. Nu l-a omorât. I-a
dat un picior în fund şi, zice, să te duci la Securitate şi să nu mai umble cu fleacuri
din astea. Securiştii a fost cinci şi cu o femeie şase. A avut şi ei o femeie. Acela

216
care a scăpat a ieşit cu Securitatea. Au luat pă morţi. Doi a fost ceva mai mari, că
cică i-a îngropat cu muzică, cu alai mare. Şi după aia a ieşit securiştii prin munţi şi
i-a bătut pă ciobani. A fost anii ăia grei….”xxvi
În zonele în care grupul de rezistenţă îşi avea bazele de aprovizionare au
fost trimise grupuri de lucrători de securitate acoperiţi care urmau să petreacă o
perioadă de timp mai lungă sub diverse acoperiri: turiştixxvii, pescarixxviii,
meteorologixxix, magazioneri, gestionari la punctele alimentarexxx. Întrucât una din
principalele surse de aprovizionare cu alimente o reprezentau stânele din munţi,
cadrele de securitate au luat „în studiu crearea a circa patru stâne cu elemente din
cadrul M.S.S. (Ministerul Securităţii Statului –n. ns. F.B.) (soldaţi) şi civili, numai
baci, care urmau să fie luaţi din comuna respectivă (Nucşoara –n. ns F.B.)”xxxi. În
aceeaşi perioadă „la şase magazii I.F.E.T. au fost dirijate organe de miliţie, civili şi
informatori calificaţi, ce au fost înarmaţi – angajaţi cu scopul de a acţiona atunci
când vor apare bandiţii. Aceştia au stat în munte până la data de 15 iunie a.c. când
au fost retraşi, din ordin, pentru motivul că o parte din ei s-au deconspirat - pentru
care s-au luat măsuri de cercetare şi sancţionare şi pentru faptul că bandiţii încă nu-
şi făcuseră apariţia”xxxii.
Cel mai interesant caz de folosire a unui agent acoperit este acela al
agentului „Mohor Mihail”. Acesta, sub acoperirea de şef al unei magazii de
alimente, a fost introdus pe lângă Ana Simion, sora Marinicăi Chircă. Ambele
femei sprijineau cu alimente şi informaţii grupul Arnăuţoiu. Acoperirea acestui
agent a fost atât de bine pusă la punct încât s-a ajuns chiar la „căsătoria” sa cu Ana
Simion. Un alt agent acoperit „mai deosebit” a fost cel introdus în casa Elisabetei
Rizea sub legenda că este un unchi al şefului postului de miliţie, bolnav psihic, care
are nevoie de linişte şi aer curat. Misiunea acestuia era, de fapt, de a împiedica
purtarea oricărei discuţii de către Elisabeta Rizea cu alte persoane de sprijin ale
grupuluixxxiii.
Instalarea de tehnică operativă în casele rudelor sau a susţinătorilor
celor fugiţi în munţi a fost folosită pe o scară mai micăxxxiv datorită imperfecţiunilor
tehnice şi dificultăţilor de fixare a posturilor de ascultare. Totuşi, în 1956 s-a decis
instalarea de tehnică operativă la domiciliul mamei fugarului Marinescu Ioan, abia
eliberată din închisoare. Acelaşi lucru s-a petrecut şi în casa părinţilor lui Toma şi
Petre Arnăuţoiu. Fără a contribui în mod decisiv la „căderea” grupului, tehnica
operativă a oferit ofiţerilor de securitate posibilitatea obţinerii unor clarificări. În
cazul casei părinţilor fraţilor Arnăuţoiu, s-a renunţat la folosirea tehnicii operative
şi datorită descoperirii ei întâmplătoare de către Iancu Arnăuţoiu.xxxv
Întrucât era evident că, beneficiind de suportul material şi informativ al
unei bune părţi a populaţiei din satele de la poalele munţilor, grupul va fi foarte
greu de capturat, Securitatea şi-a propus realizarea unei ample acţiuni de
discreditare a membrilor grupului în faţa elementelor de sprijin. În această
direcţie se înscrie măsura luată de Securitate referitoare la obligarea ciobanilor,
lucrătorilor forestieri şi cabanierilor să achite alimentele şi alte materiale luate de
luptătorii din munţi pentru a supravieţui:

217
 „Tot prin U.R.C.C. s-a luat măsura ca brânza furată de către bandiţi să fie
imputată responsabililor de stâne, bacilor şi ciobanilor care se găseau la stână
atunci când au venit bandiţii şi nu au luat atitudine împotriva lor, dimpotrivă le-au
pregătit şi servit mâncare. Această măsură a fost luată pentru a constitui un
exemplu şi pentru ciobanii de la celelalte stâne şi pentru a-i scoate din pasivitatea
care au manifestat-o şi în anii trecuţi, o manifestă şi în prezent şi ar putea
manifesta-o şi în viitor.”xxxvi
Ca o contramăsură, membrii grupării Arnăuţoiu îi asigurau pe ciobanii de
la stânele de unde luau alimente că un avion american le-a paraşutat un pachet cu
250 000 lei şi, după ce-l vor găsi, le vor plăti brânza cu 100 lei kg, aceşti bani fiind
destinaţi special pentru plata alimentelor.xxxvii
Pe lângă aceste metode care au tangenţă, cel puţin în fond, cu activitatea
unui serviciu de informaţii, metode utilizate stângaci, în limitele permise de
(in)cultura şi pregătirea profesională a ofiţerilor de securitate, au fost folosite pe
scară largă trupele de securitate pentru blocarea şi capturarea grupului de
rezistenţă.
În 1951, un document-sinteză releva faptul că Direcţia Regională a
Securităţii Statului (D.R.S.S.) Argeş „din lipsa unei reţele informative, pentru
depistarea bandei Arnăuţoiu a dus o muncă mai mult operativă, prin efectuarea mai
multor acţiuni de scotocire, pe baza unor informaţii ocazionale care indicau zona
probabilă de activitate a bandei” xxxviii.
Ridicolul acestui gen de acţiune, în care efective de ordinul a unul sau
mai multe batalioane scotoceau munţii în căutarea unui pumn de oameni slab
înarmaţi şi echipaţi, a atras deseori mustrări chiar din partea forurilor superioare
din Securitate dar, cu toate acestea, această metodă a continuat să fie folosită pe
scară largă. Astfel, într-un document se arăta s-au „comis serioase greşeli politice,
făcând mult zgomot atunci când pentru lichidarea unui grup de cinci-şase indivizi
s-a mers pe linia cea mai uşoară: cereri de trupe, operaţiuni cu efective mari
etc.”xxxix
Operaţiunile specifice tacticii trupelor de securitate erau scotocirea sau
blocarea unor zone, organizarea de pândexl şi posturi capcanexli sau asaltul
directxlii asupra unor adăposturi identificate prin reţeaua informativă. În
operaţiunile de scotocire erau utilizaţi, frecvent, câini de urmărire şi de luptă xliii.
Pentru localizarea membrilor grupului, Securitatea nua ezitat să folosească chiar şi
avioane de recunoaşterexliv.
Pentru a ilustra modul de îmbinare a acţiunilor specifice poliţiei politice
cu cele de „control şi periere”, practicate în al doilea război mondial în teritoriile
ocupate atât de trupele S.S cât şi de cele N.K.V.D., vom reproduce un fragment
dintr-un plan de acţiune elaborat de căpitanul Popescu Ilie de la Direcţia Regională
de Securitate Piteşti în iunie 1953:
„Trupele operative ce le avem la dispoziţie vor mai fi folosite, în afară de
posturile camuflate de la depozitele de brânză, într-un dispozitiv situat în munte, de
supraveghere şi control, în punctele: Vârful Cioara, pe Râul Doamnei şi Colţii lui
Andrei Mare.

218
 Pe lângă aceste două posturi vor fi detaşaţi câte un tov. ofiţer din
Securitatea Statului, care va avea misiunea de a ţine legătura cu agentura
informativă personal şi atunci când aceştia vor avea ceva demn de semnalat prin
diferite consemne (semnale stabilite dinainte) sau personal vor înştiinţa trupele
pentru a trece la acţiune.
Organul de securitate va ţine legătura cu agentura informativă din
rândurile ciobanilor şi muncitorilor I.F.E.T. aflaţi în munte.
De la aceste centre vor fi dirijate grupe întărite la distanţă de circa 3-4-5
km. de postul de comandă, cu obiective precise, unde vor executa supraveghere şi
observare.
Aceste efective au fost introduse în punctele respective pentru ca în cazul
semnalării apariţiei bandiţilor să se poată acţiona cu mai multă operativitate,
agentura informativă nemaifiind nevoită a se deplasa jos şi apoi de aici să deplasăm
trupa în munte, ceea ce necesită un timp de circa 36 ore, timp în care bandiţii
părăseau de mult zona unde fuseseră semnalaţi.
Cu aceste efective vom avea o legătură permanentă prin staţii de radio xlv,
pentru a putea fi ţinuţi la curent cu toate informaţiile primite şi pentru a primi
dispoziţiunile necesare”xlvi.
În procesul de urmărire a grupului Arnăuţoiu s-a produs o adevărată
specializare a trupelor de securitate în acţiuni de acest gen. Astfel, dacă la început
erau mobilizate efective foarte mari care înconjurau satele sau zonele în care se
presupunea că se află membrii grupului, ulterior s-a trecut la folosirea unor grupuri
mai mici, dar mai bine coordonate. Unul din supravieţuitorii grupului remarca:
„Organele Securităţii au schimbat modul de urmărire. Urmăririle masive, cu forţe
numeroase, erau nepotrivite, producând victime în rândul urmăritorilor şi nu
prezentau încredere deplină comandanţilor. S-a trecut la un mod nou, mai perfid,
de urmărire prin comandouri, adevărate capcane pentru luptătorii din rezistenţă”.
Un exemplu de folosire defectuoasă a unor forţe covârşitoare numeric îl
reprezintă acţiunea iniţiată în 19 iunie 1949 pentru capturarea grupului. La acea
dată, dispunând de date conform cărora membrii grupului s-ar afla în satul
Nucşoara, Securitatea a folosit un batalionxlvii din Trupele M.A.I. pentru
înconjurarea localităţii. Cei cinci membri ai grupului, care se aflau în locuinţa lui
Iancu Arnăuţoiu, au reuşit să rupă încercuirea, împuşcând mortal doi subofiţeri de
securitate. Ce a urmat, aflăm din Darea de seamă întocmită de organele de
securitate: „Batalionul divizat pe cinci coloane, plecând în dimineaţa zilei de 19
iunie a.c. la ore diferite după etapa de marş, cu misiunea de încercuirea punctului
„Colţul Cremenii” şi curăţirea acestui punct în cursul zilei de 20 iunie a.c. (…) La
ora 6.00, în dimineaţa zilei de 20 iunie a.c., încercuirea a fost făcută, fără ca
detaşamentele venite pe Râul Doamnei şi Plăişorul să aibă legătură între ele,
legătură care s-a făcut de-abia la sfârşitul operaţiunii. Operaţiunea de curăţirea
terenului nu a dat rezultate, deoarece banda părăsise locul semnalat, schimbându-şi
poziţia şi găsindu-se în acel loc numai şase tuburi de cartuşe armă Z.B.
Operaţiunea de curăţire s-a făcut anevoios şi incomplet datorită vremii
nefavorabile, precum şi a terenului accidentat. De asemenea, nu s-a putut coordona

219
acţiunea trupelor din cauza lipsei de legătură dintre cele două detaşamente
menţionate mai sus, iar cablul telefonic al unităţilor era dezizolat făcând scurt
circuit cu pământul umed. Staţiile de radio n-au funcţionat”xlviii.
Timp de aproape un deceniu, forţe uriaşe au fost mobilizate de un sistem
represiv fără precedent pentru spaţiul românesc în strădania de a lichida un mic
nucleu de oameni iubitori de libertate. Această luptă absurdă împotriva celor
„vinovaţi” de a dori o viaţă liberă a implicat costuri materiale şi umane
considerabile. Acţiunile diversificate ale Securităţii s-au soldat cu o imensă
cantitate de suferinţă, cu distrugerea pentru totdeauna a vieţii unora din cei mai
aleşi fii ai neamului. Morţi la datorie sau executând ani grei de temniţă, aceştia nu
au înţeles nici un moment să abdice de la idealurile lor, să renunţe la demnitate, să-
şi plece fruntea în faţa nedreptăţii. Memoria lor impune un respect deosebit şi orice
apropiere cu intenţia de studiu a acţiunilor lor trebuie să se facă sub imperiul
respectării adevărului istoric.
Considerăm că dimensiunile reale ale activităţii grupului Arnăuţoiu şi
valoarea de simbol pe care a reprezentat-o acesta pot fi puse în valoare şi prin
prezentarea multitudinii de metode utilizate de Securitate pentru anihilarea sa. Este
ceea ce am încercat să facem pe parcursul studiului de faţă, ca un răspuns la
întrebarea de ce oare a acţionat Securitatea cu atâta înverşunare împotriva acestui
grup? A constituit el vreun moment o ameninţare reală la adresa orânduirii de stat a
României populare? Cu siguranţă, nu! Ceea ce conta în ochii autorităţilor
comuniste era valoarea de simbol al libertăţii şi al speranţei pe care grupul
Arnăuţoiu o reprezenta pentru mulţi români. Tocmai această încărcătură simbolică
credem că trebuie prezervată şi în cadrul discursului istoric, ca o lecţie de
demnitate pentru cetăţenii de azi şi, mai ales, de mâine ai României.

i
*** Povestea Elisabetei Rizea din Nucşoara. Mărturia lui Cornel Drăgoi, culese şi editate de Irina
Nicolau şi Theodor Niţu, Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 108 (în continuare Povestea Elisabetei
Rizea…)
iiii
Aurora Liiceanu sublinia faptul că în Nucşoara post-comunistă, localitate simbol al rezistenţei,
„unii susţin că fugarii «nu au luptat în Nucşoara împotriva comuniştilor, ei n-au zis niciodată aşa
ceva», «nu au fugit de comunism, ci pentru că au avut arme şi nu le-au predat când a venit legea şi s-
au pârât între ei, au auzit că este pericol şi au fugit şi apoi s-a încins hora»” – Aurora Liiceanu, Rănile
memoriei. Nucşoara şi rezistenţa din munţi, Polirom, Iaşi, 2003, p. 15
iii
Câteva precizări interesante referitoare la această problemă, bazate exclusiv pe experienţa proprie,
au fost aduse de Ion Gavrilă-Ogoranu în cadrul Simpozionului de la Sighetu Marmaţiei (9-11 iunie
1995); vezi Ion Gavrilă-Ogoranu, Cum a acţionat Securitatea în intenţia lichidării grupurilor de
rezistenţă, în „Analele Sighet 2”, Bucureşti, 1995, p. 338-340
iv
Nu vom furniza aici date despre componenţa şi activitatea grupului, fie şi numai pentru faptul că
aceste probleme au constituit subiectul unor studii şi volume dintre care amintim pe cel al Ioanei
Raluca Voicu Arnăuţoiu, Luptătorii din munţi. Toma Arnăuţoiu. Grupul de la Nucşoara. Documente
ale anchetei, procesului, detenţiei, Ed. Vremea, Bucureşti, 1997
v
Absolut necesare reconstituirii istoriei recente, mărturiile orale ale unor participanţi la evenimente
suferă de o inerentă notă de subiectivitate fiind, în plus, influenţate de o serie de factori care au reţinut
inclusiv atenţia psihologilor. Astfel, unul dintre aceştia remarca faptul că „reamintirea trecutului este
justificativă nu pentru trecut, ci pentru prezent. Amintirile se reorganizează în funcţie de interesele
actuale ale grupurilor şi colectivităţilor. Prezentul îşi pune amprenta asupra trecutului în aceeaşi

220
măsură în care trecutul marchează prezentul” (subl. ns. F.B.) - Septimiu Chelcea, Memoria socială –
organizarea şi reorganizarea ei, în „Psihologie socială. Aspecte contemporane”, coord. Adrian
Nicolau, Polirom, Iaşi, 1996, p. 114
vi
Adrian Brişcă, Radu Ciuceanu, Rezistenţa armată din Bucovina. 1944-1950, vol. I, Bucureşti, 1998,
p. 53
vii
Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (A.C.N.S.A.S.), fond
documentar, dosar nr. 36, f. 450-455.
viii
A.C.N.S.A.S., fond Documentar, dosar nr. 50, vol. I, f. 493
ix
Ibidem, f. 522-523
x
Ibidem, f. 577-578
xi
Ibidem
xii
Într-un document din 1953 se menţiona: „Dr. Streţcu I. a fost detaşat în comunele Corbi şi
Nucşoara cu serviciul, apoi a fost prelucrat şi dirijat în problemă pe lângă elementele de sprijin ale
bandei şi rude. Scopul pentru care a fost dirijat acest informator în problemă era acela că cunoştea
foarte bine pe bandita Maria Plop, deoarece aceasta a fost femeie de serviciu la el, în perioada anilor
1944-1946, şi consideram că bandita va apela la el pentru diferite servicii. Acest informator a stat
detaşat cu serviciul timp de circa două luni în care timp, deşi prezenţa sa era cunoscută în zona de
activitate a bandei şi el a fost dirijat pe lângă rude şi elemente de sprijin, nu ne-a putut aduce vreun
rezultat pozitiv în ceea ce priveşte semnalarea existenţei bandei sau legăturile ei. Informatorul a fost
retras cu serviciul întrucât era un element bolnav şi urmează a fi adus înapoi atunci când banda va
începe să-şi facă apariţia în zona respectivă” – idem, dosar nr. 40, f. 74-75
xiii
Premiile puse pe capul membrilor grupului sunt menţionate în memorialistică; vezi Maria
Arsenescu Buduluca, Sunt soţia „teroristului” Gheorghe Arsenescu, în „Memoria”, nr. 8, p. 54 şi
Alexandru Marinescu, Pagini din rezistenţa armată anticomunistă. Zona Nucşoara-Făgăraş, în
„Memoria”, nr. 7, p.50
xiv
A.C.N.S.A.S., fond Documentar, dosar nr. 40, f. 75
xv
C.N.S.A.S., „Bande, bandiţi şi eroi”. Grupurile de rezistenţă şi Securitatea (1948-1968) (coord.
Florica Dobre), Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 297
xvi
Ibidem, p. 301-302
xvii
Alexandru Marinescu, loc. cit., p. 55
xviii
Un raport din 1953 arăta că „Arnăuţoiu Iancu, tatăl bandiţilor Arnăuţoiu, a fost pus în libertate la
data de 4 iunie a.c şi stabilit cu domiciliul în comuna Nucşoara. Acesta este urmărit efectiv de
informatorul „Ceas” şi din materialul primit rezultă că nu vorbeşte nimic în legătură cu fiul său şi
ceilalţi din munţi, pune problema să-şi schimbe domiciliul în altă comună, la o soră a sa, pentru a
putea fi îngrijit şi alimentat. Putem arăta asupra acestuia că a fost foarte bine primit de o bună parte
din populaţia comunei Nucşoara, care îl întreţine cu alimente” – ibidem; Un fost membru al grupului
relatează „familii întregi ne deschideau uşile cu mândrie şi bucurie, dar şi cu teamă. Ne-ar fi dat şi
sufletul, în ciuda pericolului enorm care-i pândea” – Alexandru Marinescu, loc. cit., p. 51
xix
Arhivele Ministerului Justiţiei (A.M.J.), Direcţia Instanţelor Militare (D.I.M.), fond Penal, dosar
nr. 27463, vol. 5, f. 167-169
xx
Ibidem
xxi
Informatorii infiltraţi de Securitate au fost deseori descoperiţi şi executaţi; vezi cazul lui Vrabie Ion
şi Anghel Chioru (Mandea) infiltraţi în gruparea Pop-Gavrilă din Munţii Făgăraşului. De asemenea,
Diaconescu Petre, ţăran din comuna Cetăţeni – Argeş, împuşcat în 1948 pe Muntele Roşu de membrii
grupării Arnăuţoiu – Arhiva Ministerului de Interne (A.M.I.), fond Direcţia Management Resurse
Umane (D.M.R.U.), nr. inv. 7389, dosar nr. 34, f. 21; Acelaşi Vrabie Ion se pare că a contribuit
anterior la capturarea grupării Paragină din zona Munţilor Vrancei – cf. Laura Stancu, Liviu Burlacu,
Organizaţia de rezistenţă „Paragină” în atenţia Securităţii, în C.N.S.A.S., „Totalitarism şi rezistenţă,
teroare şi represiune în România comunistă”, Bucureşti, 2001, p. 151
xxii
Serviciul Român de Informaţii, Cartea Albă a Securităţii, vol. II, Bucureşti, 1994, p. 567-569
xxiii
Într-un document din 1949 se menţionează: „organe de securitate travestite duc acţiune de
informare în zonă, având misiunea principală de a intra în legătură cu bandele teroriste dându-se

221
fugari şi în care scop iau prima dată contact cu ciobanii care îi alimentează şi prin care încearcă să se
introducă în bande.” – A.M.J., D.I.M., fond Penal, dosar nr. 39, vol. 2, f. 47-52
xxiv
A.C.N.S.A.S., fond Documentar, dosar nr. 50, vol. 1, f. 437-438
xxv
idem, dosar nr. 36, f. 249
xxvi
Povestea Elisabetei Rizea… p. 74-75
xxvii
A.C.N.S.A.S., fond Documentar, dosar nr. 36, f. 353-355
xxviii
Cornel Drăgoi relatează un astfel de episod: „Luau pescari din sat şi îi puneau să dea la peşte în
zona montană. La păstrăvi. Ce zice, ăştia se uită cu binoclul şi îl văd pe Luca Tefeleu sau pe Grigore
Ionescu şi vin la ei şi noi suntem pe-aproape şi îi prindem. Aşa le-a reuşit, într-un fel, figura, când a
murit bietul Mămăligă…” – Povestea Elisabetei Rizea…, p. 137; Episodul e confirmat şi de relatarea
lui Alexandru Marinescu, loc. cit., p. 53
xxix
Într-o Sinteză întocmită de Securitate în 1959 se menţionează: “organele noastre au instalat un
post de meteorogie la locuinţa unui chiabur, în cel mai înalt punct, pe distanţa Nucşoar-Domneşti. Din
acest punct puteau fi controlate cu uşurinţă căile de acces spre şi de la Nucşoara-Corbi, Poinărei,
Stăneşti şi Domneşti. Cu toate că iniţial postul a fost bine instalat, fiind dotat cu materialele tehnice
necesare, iar ofiţerii au fost instruiţi cum să folosească aparatajul şi cum să se comporte faţă de
chiabur şi de cetăţenii cu care vin în contact, el n-a dat rezultatele aşteptate. Doi dintre ofiţeri,
neţinând cont de importanţa misiunii ce le-a fost dată, au creat relaţii nepermise în comună şi s-au
deconspirat faţă de şeful postului de miliţie” - C.N.S.A.S., „Bande, bandiţi şi eroi”. Grupurile de
rezistenţă şi Securitatea (1948-1968) (coord. Florica Dobre), Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p.
291-292
xxx
Alexandru Marinescu, loc. cit., p. 55
xxxi
A.C.N.S.A.S., fond Documentar, dosar nr. 40, f. 73
xxxii
Ibidem
xxxiii
C.N.S.A.S., „Bande, bandiţi şi eroi”. Grupurile de rezistenţă şi Securitatea (1948-1968) (coord.
Florica Dobre), Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 300; vezi şi Povestea Elisabetei Rizea…, p. 71-
72
xxxiv
Într-un raport din iunie 1953 se recunoştea „nu s-au folosit mijloacele tehnice decât într-o foarte
mică măsură la familiile, rudele şi elementele de sprijin principale din raza regiunii noastre, iar la
celelalte legături de rudenie din alte regiuni nu s-au folosit deloc” – A.C.N.S.A.S., fond Documentar,
dosar nr. 40, f. 78
xxxv
Idem, dosar nr. 48, f. 1-39, passim
xxxvi
Raport informativ al Biroului 361 asupra felului cum s-a desfăşurat munca informativă şi
operativă pentru urmărirea şi lichidarea bandei Arsenescu – Arnăuţoiu 15 iulie 1953 - A.C.N.S.A.S.,
fond Documentar, dosar nr. 40, f. 79
xxxvii
Ibidem
xxxviii
Idem, dosar nr. 36, f. 268-269
xxxix
Idem, dosar nr. 50, vol.1, f. 495
xl
Pentru posturi de pândă se alegeau târlele de oi aflate în sector, de unde cei vizaţi se puteau
aproviziona, izvoarele, întretăieri de poteci şi drumuri din păduri şi liziere de păduri spre comune şi
drumuri principale. În timpul nopţii, echipa se deplasa la locul recunoscut din timpul zilei şi se
camuflau răspândiţi în trăgători stând la pândă - A.M.J., D.I.M., fond Penal, dosar nr. 39, vol.2, f. 47-
52
xli
Într-un astfel de post capcană au fost atraşi, în septembrie 1949, patru membri ai grupării
Arsenescu de către un informator infiltrat - A.C.N.S.A.S., fond Documentar, dosar nr. 47, f. 3
xlii
Vezi episodul capturării Mariei Plop şi a împuşcării lui Jubleanu Constantin, membri ai grupării
Arnăuţoiu, în luna mai 1958 - idem, dosar nr. 48, f. 39
xliii
Neculai Aioanei, Destăinuirile unui condamnat la moarte, în „Memoria”, nr. 36-37, p. 198
xliv
Povestea Elisabetei Rizea…, p. 138
xlv
Unii membri ai Rezistenţei atribuie, nu fără temei, un rol decisiv în lichidarea grupurilor din munţi
îmbunătăţirii dotării tehnice a ofiţerilor şi trupelor de securitate, în special cu mijloace de comunicare
radio – cf. Gheorghe Urdea-Slătinaru, Între speranţă şi moarte, în „Memoria”, nr. 9, p. 85
xlvi
A.C.N.S.A.S., fond Documentar, dosar nr. 40, f. 85

222
xlvii
În Darea de seamă întocmită de Direcţia Generală a Securităţii Poporului Piteşti referitoare la
acţiunile desfăşurate în zilele de 19-22 iunie 1949 este menţionat un batalion; Alexandru Marinescu
vorbeşte de „două batalioane de armată” – cf. Alexandru Marinescu, loc. cit., p. 48.
xlviii
C.N.S.A.S., „Bande, bandiţi şi eroi”. Grupurile de rezistenţă şi Securitatea (1948-1968) (coord.
Florica Dobre), Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 82

223
 CADRE MILITARE ÎN GRUPĂRILE DE
REZISTENŢĂ ARMATĂ ANTICOMUNISTĂ
ÎN MUNŢII ARGEŞULUI ŞI MUSCELULUI
Zicu IONESCU, Piteşti

I nstalarea forţată, la 6 martie 1945, a guvernului comunist condus de

Petru Groza, impus de emisarul Kremlinului A.I. Vâşinski, staţionarea
Armatei Roşii în România după sfârşitul celui de al doilea război
mondial, falsificarea alegerilor parlamentare din 19 noiembrie 1946 şi impunerea
ideologiei comuniste cu totul străină de aspiraţiile şi tradiţiile românilor, au generat
angajarea în lupta armată a celor mai devotaţi şi îndrăzneţi fii ai neamului.
Ei reprezentau marea majoritate a poporului român, mai ales a ţăranilor, care
n-a acceptat comunismul fără Dumnezeu, fără Patrie şi fără proprietate.
În mai toate zonele muntoase ale ţării, au apărut grupări de rezistenţă armată,
10 fiind mai importante.
Îndârjirea sutelor de luptători şi a miilor de sprijinitori a fost şi mai hotărâtă
după decapitarea Armatei române (97 generali au fost exterminaţi), asasinarea lentă
a sutelor de personalităţi de cultură şi politice, după colectivizarea proprietăţii
agricole şi condamnări şi după experimentarea diabolică a “Reeducării prin
tortură”, în premieră europeană la puşcăria din Piteşti.
Grupurile armate anticomuniste din Argeş şi Muscel au reuşit să ţină sus
steagul libertăţii şi al mândriei naţionale vreme de 10 ani (1948-1958), al unui
neam subjugat robiei şi genocidului.
Denumirea de trădători atribuită luptătorilor din munţi de mercenarii locali
ali Moscovei, le face în fond cinste.
A apăra credinţa în Dumnezeu şi a servi neamului, înseamnă într-adevăr a
trăda asupritorii politici nelegitimi, care se menţin la putere prin teroare şi asasinate
în masă, comise de lucrătorii poliţiei politice, instruiţi de experţii sovietici în
materie.
Conjunctura istorică din epocă, declanşarea războiului rece şi speranţa că
“vin americanii să ne elibereze”, necunoscându-se târguiala sferelor de influenţă
dintre Marile Puteri, a întreţinut elanul până la sacrificiu al luptătorilor
anticomunişti.
Tributul de chinuri şi de sânge a fost imens, dar nu a fost zadarnic. Ei au
arătat lumii că românii sunt în stare să lupte cu riscul vieţii decât să accepte
umilinţa, nedreptatea, minciuna şi sărăcia, fiind singurii luptători înarmaţi
anticomunişti, din ţările “lagărului socialist”.

224
 Toţi luptătorii şi sprijinitorii lor din localităţile învecinate s-au oferit voluntar
în această acţiune temerară. Proveneau din toate straturile sociale şi erau de toate
profesiile: preoţi, cadre didactice şi militare, studenţi şi elevi, jurişti, comercianţi,
muncitori şi marea majoritate ţărani.
Colonelul Arsenescu şi ofiţerul de cavalerie Toma Arnăuţoiu sunt subiectul
altei comunicări, de aceea vom vorbi de alţi 16 ofiţeri şi subofiţeri din grupările
armate anticomuniste din zona Argeş – Muscel, 13 cu date sumare şi 3 cu date
extrase din fişele militare personale de la Arhivele Militare:
1. COSTIAŞ CONSTANTIN, plutonier, născut la 29 iulie 1923 în comuna
Osia, jud. Iaşi, domiciliat în Câmpulung-Muscel, str. Matei Basarab, nr.49,
a fost condamnat la 18 ani de muncă silnică, confiscarea averii şi 2000 lei
cheltuieli de judecată, prin Sentinţa nr.1164 din 6 august 1951.
2. DUMITRESCU LUCA, plutonier de miliţie în comuna Nucşoara, judeţul
Argeş, a fost arestat, torturat la Securitatea din Piteşti şi exterminat în
timpul detenţiei.
3. FIRICA ATANASIE, plutonier, născut în 18 februarie 1925 în comuna
Goleştii de Jos, judeţul Râmnicu Sărat, domiciliat în Câmpulung-Muscel,
strada Matei Basarab nr. 49, a fost condamnat la 18 ani muncă silnică,
confiscarea averii şi 2000 lei cheltuieli de judecată, prin Sentinţa nr. 1.164
din 6 august 1951.
4. IONESCU NICOLAE, şef de post de miliţie în comuna Nucşoara, judeţul
Argeş, a fost exterminat în timpul detenţiei.
5. IRIMINOIU GHEORGHE, născut în 17 iunie 1893, din comuna
Topoloveni, judeţul Argeş, absolvent al Academiei Militare în 1915, al
Facultăţii de Medicină Veterinară în 1920 şi al Facultăţii de Medicină
Umană în 1924, a luptat în al Doilea Război Mondial cu gradul de căpitan şi
patru fraţi i-au murit pe front. A fost arestat la 30 octombrie 1950 pentru
“găzduire şi omisiune de denunţ” şi la 28 aprilie 1951 a fost condamnat la 5
ani, deţinut la Jilava şi Aiud, unde a decedat la 14 mai 1954, cu un frate
exterminat la Canalul Morţii în 1953.
6. MALAŞINCU GHEORGHE, născut în 2 mai 1923, în comuna Tărnaca,
judeţul Dorohoi, domiciliat în Sinaia la casa armatei, locotenent major, a
fost condamnat la 20 de ani muncă silnică, confiscarea averii şi 5000 lei
cheltuieli de judecată, prin sentinţa nr. 1164 din 6 august 1951.
7. MĂMĂLIGĂ GHEORGHE, subofiţer, refugiat din Basarabia, stabilit în
comuna Nucşoara, judeţul Argeş; la 6 iunie 1950 a fost împuşcat în luptă.
8. MIHĂESCU CONSTANTIN, născut la 3 mai 1921 în comuna Ţepeş
Vodă, judeţul Constanţa, domiciliat în Câmpulung, strada Sf. Gheorghe nr.
29, a fost condamnat la 20 de ani muncă silnică, confiscarea averii şi 5000
lei cheltuieli de judecată prin sentinţa nr. 1164 din 6 august 1951.
9. NICOLA PAVEL, de 34 de ani, domiciliat în Câmpulung-Muscel,
plutonier la Regimentul 30 Dorobanţi, al cărui comandant a fost colonelul
Gheorghe Arsenescu – primul conducător al mişcării de rezistenţă din zona
Argeş-Muscel, a fost condamnat la 18 ani închisoare corecţională, 3 ani

225
 interdicţie corecţională, 10000 lei amendă corecţională şi 4000 lei cheltuieli
procedurale, prin sentinţa nr. 1183 din 1950, dată de Tribunalul Militar
Bucureşti. După ce a fost torturat la Securitatea din Piteşti, a fost deţinut la
Jilava şi Aiud, unde a murit din cauza condiţiilor inumane de viaţă.
10. RADU GH. ION, născut la 13 august 1915 în comuna Mozăceni, judeţul
Argeş, domiciliat în Câmpulung-Muscel, strada Negru-Vodă nr. 78, căpitan
la Batalionul 7 Vânători de Munte, a fost arestat pe 27 martie 1950 şi
condamnat de Tribunalul Militar Bucureşti la 25 de ani muncă silnică, prin
sentinţa nr. 1164 din 1951. A pătimit în lagărele de muncă forţată Luciu-
Giurgeni, Baia-Sprie, Cavnic şi în puşcăriile din Uranus şi Jilava. A fost
eliberat în 26 iunie 1964, urmare a decretului de graţiere, fiind grav bolnav.
11. STĂNESCU D. CONSTANTIN, născut în 1917 în comuna Topoloveni,
judeţul Muscel, fost elev la liceul militar, a fost grav rănit în zona gării
Furnicoşi din comuna Mihăeşti, judeţul Argeş, a fost capturat de lucrătorii
din Securitate, torturat şi omorât în iunie 1952. Şi tatăl său Stănescu
Dumitru a murit în timpul şi din cauza detenţiei.
12. VASILE DUMITRU, plutonier major de 38 de ani, domiciliat în
Câmpulung-Muscel, a fost condamnat la 8 ani închisoare corecţională, 3 ani
interdicţie corecţională, 8000 lei amendă corecţională şi 4000 lei cheltuieli
procedurale, prin sentinţa nr. 1183 din 11 decembrie 1950, dată de
Tribunalul Militar Bucureşti, Secţia a II-a.

Redăm extrase din această sentinţă, prin care au fost condamnaţi şi

plutonierul Nicola Pavel, studenta Arnăuţoiu Laurenţia, Arnăuţoiu Victoria, preotul
Drăgoi Ion, fiul său Drăgoi Cornel, toţi din Nucşoara şi alţii într-un lot de 36 de
inculpaţi, care au fost condamnaţi la 266 ani de detenţie, majoritatea de muncă
silnică. Cităm din sentinţă : “ ...majoritatea inculpaţilor nu s-au folosit de proba cu
martori şi au fost apăraţi de avocaţi numiţi din oficiu...Procurorul a susţinut
condamnarea tuturor inculpaţilor...Ei s-au făcut vinovaţi de crima de uneltire
contra ordinii sociale, participând sau ajutând o organizaţie de tip fascist, cu
scopul ca prin violenţă să răstoarne ordinea socială existentă în stat. Organizaţia
este militară, deoarece au posedat arme şi muniţii. Cei care nu au făcut parte din
organizaţia înarmată, în mod clandestin, i-au adăpostit, i-au alimentat şi le-au
transmis informaţii asupra urmăririi lor de organele de securitate”. Sentinţa este
redactată incoerent, este plină de lozinci populiste, limba de lemn este folosită din
plin şi unele argumente din rechizitoriu sunt puierile şi hilare, din care dăm un
singur exemplu : “inculpaţii au fost atraşi în această bandă teroristă cu amăgiri,
propagandă şi minciuni, că în cazul schimbării regimului, li se vor împărţi posturi
de conducere în stat”. Or se ştie că majoritatea luptătorilor din munţi erau ţărani.
Faptul că cei mai mulţi din inculpaţi nu şi-au angajat avocaţi, dovedeşte starea lor
materială precară şi convingerea lor că sentinţele erau fixate dinainte. Toţi cei 35
de condamnaţi aveau domiciliul în actualul judeţ Argeş, 15 fiind comuna martir
Nucşoara şi 10 din Câmpulung-Muscel.

226
 Condamnaţii au avut drept de recurs la Curtea Militară de Casaţie şi Justiţie
în termen de 4 zile. Sentinţa a fost dată şi citită în şedinţă publică la 20 decembrie
1950 la Bucureşti, preşedintele completului de judecată fiind lt. col. magistrat
Mihăilescu Pascal şi procuror militar cpt. magistrat Troneci Alexandru. Menţionăm
că din cei 36 de condamnaţi, cinci au murit în timpul detenţiei şi unul a fost
condamnat la moarte şi executat ulterior.
Se ştie că luptătorii din munţi în general şi cadrele militare în special, erau
oameni curajoşi, demni, exemple de urmat în profesiunea lor şi mai ales patrioţi
adevăraţi, nu aşa cum sunt descrişi în documentele Securităţii. Pentru a ne
convinge de realitate, am cercetat fişele personale întocmite de unităţile militare în
care au activat, în Armata Regală, nu în armata populară. Redăm datele principale
extrase din dosarele militare, privind trei dintre ofiţerii care au participat la
grupările armate anticomuniste din zona Argeş-Muscel :
- Maiorul DUMITRACHE N. ION, s-a născut la 11 septembrie 1910 în
comuna Godeni, judeţul Muscel, fiul lui Nicolae şi al Mariei, s-a căsătorit în 1936
cu Laurenţia Godeanu, au avut două fiice şi domiciliul în Bucureşti, Piaţa Rosetti,
nr. 6. A absolvit liceul din Târgu Mureş, Şcoala Militară de Infanterie nr. 2 în 1932
şi Şcoala Specială de Infanterie Sibiu în 1934. A obţinut gradul de sublocotenent în
1932, de locotenent în 1937, de căpitan în 1942 şi de maior în 1946, în 5 iulie 1951
este şters din controale, fiind îndepărtat din cadrele active ale armatei. Cea mai
mare parte a activităţii sale s-a desfăşurat în cadrul Regimentului 30 Dorobanţi din
Câmpulung-Muscel. A mai fost încadrat la Şcoala Subofiţeri Rezervă Infanterie
Sibiu, Cercul Teritorial Muscel şi la Marele Stat Major. La Şcoala Militară de
Infanterie “Principele Carol” din Sibiu a fost clasificat al 3-lea din 248 de elevi.
Comandantul şcolii şi comandantul batalionului îl apreciau ca fiind “un element
foarte bun, energic, autoritar, cu multă iniţiativă, cu voinţă tare, cu caracter deschis,
inteligenţă vie şi cu o bogată cultură generală, care face cinste promoţiei sale şi
promite să devină un ofiţer strălucit”. Caracterizările făcute de comandanţii tuturor
unităţilor militare unde a luicrat ofiţerul Dumitrache N. Ion, abundă în cuvinte de
laudă : “Foarte disciplinat şi punctual, cu simţul datoriei, demnităţii şi al onoarei
însuşite în mod lăudabil. Ofiţer sănătos, rezistent la marşuri, cu deosebite calităţi
sportive : a obţinut locul întâi la 100 m viteză pe Brigadă şi Divizie, locul al doilea
la săritura în lungime pe Brigadă şi locul al treilea la viteză 100 m pe Corpul I
Armată. Bun schior şi mitralierist”.
În anul 1938 i s-a reproşat pasiunea pentru jocurile de noroc. În timpul
Războiului contra Bolşevicilor şi-a pus în evidenţă calităţile pe câmpul de luptă. În
lupta de la Hut Temus din 5 august 1941, însufleţit de cel mai cald patriotism şi
fără teamă de moarte, şi-a antrenat plutonul, în luptă prin cel mai puternic baraj de
artilerie şi infanterie, la 9 august fiind rănit grav. Pentru curajul, spiritul de
sacrificiu şi bravură a fost decorat cu “Coroana României”, cls. V-a, cu panglica
“Virtutea Militară”. Din primăvara anului 1944 a participat la luptele din Moldova
şi la 2 septembrie 1944 a fost luat prizonier de militarii sovietici la Secuieni-
Roman, cu întreg Regimentul 91 Infanterie şi ţinut în captivitate până la 15 iunie
1946.

227
 A fost reîncadrat în armată şi a continuat să fie apreciat cu calificative
foarte bune, de exemplu : “De la venirea din prizonierat, a dat dovada că este
încadrat total în noua ideologie a democraţiei, fiind total devotat regimului
democrat, pe care se poate conta în orice situaţie. Are talent oratoric şi
mobilizator, dovedit cu ocazia mitingurilor la care a vorbit”.
După venirea din prizonierat, maiorul Dumitrache s-a împrietenit cu fostul
colonel Gheorghe Arsenescu, epurat din Armată. În toamna anului 1948 a acceptat
să intre în gruparea de rezistenţă armată anti-comunistă condusă de colonelul
Arsenescu şi i-a atras în grupare pe căpitanul Radu Ion, cavaler al Ordinului “Mihai
Viteazul”, care a recrutat pe ceilalţi ofiţeri şi subofiţeri : maiorul Mihăilescu
Nicolae, lt. maj. Mihăescu Constantin, plutonierii Costraş Constantin şi Firica
Atanasie şi lt. Maj. Malasincu Gheorghe.
În martie 1949 ei au întocmit planul operativ al acţiunii armate, în ipoteza
izbucnirii războiului. Maiorul Dumitrache avea misiunea să coordoneze acţiunea
Batalionului în colaborare cu gruparea din munţi, după directivele date de col.
Arsenescu. Între timp o parte din membrii grupării au fost arestaţi, maiorul
Dumitrache fiind reţinut la 27 martie 1950 cu mandatul de arestare nr. 2279,
anchetat şi torturat în dosarul nr. 1358 din 1950 şi la 16 august 1951, Tribunalul
Militar Bucureşti Secţia I-a, prin sentinţa nr. 1164 l-a condamnat la moarte,
împreună cu alţi 6 coinculpaţi, amintiţi anterior. Sentinţa a fost executată în ziua de
11 mai 1952 ora 0:45 la puşcăria din Jilava. Tot odată a fost condamnat la
confiscarea averii şi la plata a 5000 lei cheltuieli de judecată, pentru “Crima de
uneltire contra ordinii sociale, în contra securităţii interne şi externe a R.P.R.”.
- Maiorul MIHĂILESCU GH. NICOLAE s-a născut la 12 decembrie 1913
în comuna Ludeşti din judeţul Dâmboviţa, fiul lui Gheorghe şi Costica. S-a
căsătorit cu Maria Andreescu la 9 aprilie 1944 în comuna Satulung, judeţul Braşov
şi avea domiciliul în Câmpulung-Muscel, strada Maior Giurescu nr. 11. A absolvit
Liceul Militar, Şcoala Pregătitoare de Ofiţeri de Infanterie “Principele Carol” din
Sibiu în 1936 şi Şcoala de Aplicaţie a Infanteriei din Sibiu în 1939. Vorbea limba
franceză. A obţinut gradul de sublocotenent în 1936, locotenent în 1940, căpitan în
1944 şi maior în 1947. A fost încadrat numai în unităţi militare de Vânători de
Munte şi schiori, din Câmpeni, Braşov, Sinaia, Târgu Mureş şi Câmpulung-
Muscel. A fost caracterizat de comandanţi ca fiind “un bun trăgător şi schior,
antrenat pentru eforturile din campaniile din munţi, cu mult sânge rece, voinţă şi
putere de muncă. Este disciplinat, bun camarad, devotat Patriei, n-are niciun
defect. Calităţile ofiţerului Mihăilescu au fost folosite din plin în serviciul Patriei şi
Neamului, pe câmpul de luptă contra Rusiei Sovietice. În calitate de comandant al
Companiei a II-a de schiori în zona Harcov, în 1942. Pentru iniţiativă, curajul şi
actele de bravură săvârşite, maiorul Mihăilescu a fost decorat cu Ordinul
“Coroana României” clasa V-a, cu spade şi panglică de “Virtute Militară” şi citat
pe Ordin de zi.”
În timpul cuceririi unui colhoz , important punct strategic a căzut rănit
fiind evacuat la un spital german şi citat a doua oară prin Ordin de zi. Pentru
faptele sale de eroism, Comandamentul german l-a distins cu “Crucea de Fier”

228
clasa II-a. După numai trei săptămâni, nevindecat complet, s-a întors pe front şi a
continuat să lupte, reluând comanda Companiei. Pentru gestul său şi acţiunile de
luptă, ofiţerul Mihăilescu a fost din nou decorat cu Ordinul “Steaua României”
clasa V-a cu spade şi panglica de “Virtute Militară”. I s-a mai conferit medalia
“Cruciada contra Bolşevismului” cu bareta “Doneţ” şi “Medalia de Iarnă”,
germană (Östmedaille).
Pentru sprijinirea grupării de luptători anticomunişti condusă de col. Gh.
Arsenescu, a fost arestat la 12 martie 1950, torturat la Securitatea din Piteşti,
anchetat în dosarul nr. 1358 din 1951 şi condamnat la pedeapsa capitală de
Tribunalul Militar Bucureşti, Secţia I-a prin sentinţa nr. 1164 din 6 august 1951. A
fost condamnat şi la confiscarea averii şi la 5000 lei cheltuieli de judecată. A fost
executat la 2 mai 1952 ora 0:45, la puşcăria din Jilava.
- ALEXANDRU I. MOLDOVEANU a văzut lumina zilei în comuna
Nucşoara judeţul Muscel la 13 mai 1904, părinţi fiind Ion şi Maria. S-a căsătorit în
1928 cu Elvira Burlănescu şi au a vut doi copii. A absolvit Şcoala Normală “Carol
I” din Câmpulung-Muscel şi Şcoala Pregătitoare de Ofiţeri de Rezervă. A fost
avansat la gradul de sublocotenent de rezervă în 1927 şi locotenent în 1938.
Concentrat de mai multe ori, în iulie 1940 a fost mobilizat iar în iulie 1942 a plecat
pe frontul antibolşevic, cu Grupul 3 Vânători de Munte, ca ofiţer de legătură. În
martie 1943 a fost avansat la gradul de căpitan de rezervă şi apoi trecut în armata
de operaţii. În mai 1944 a fost rănit şi recuperat în Spitalul Z.I.201, întocându-se pe
front. La 30 octombrie 1944 a fost din nou rănit în luptele din Ungaria. Cităm
câteva din caracterizările făcute de comandanţii săi : “A făcut voluntar
concentrarea din 1934 şi a comandat tot timpul Manevrele Regale, îndeplinindu-şi
toate misiunile în mod conştiincios şi demn de toată lauda”.
La concentrarea din 1940 : “Este foarte bine pregătit, ofiţer foarte bun şi
cu mult suflet”. În anul 1942, comandantul Grupului 3 Vânători de Munte, îl
aprecia, cităm : “Devotat şi cu mult spirit de sacrificiu, ofiţer integru şi cu o
conduită exemplară. Pe front i s-au încredinţat, în cele mai grele situaţii, misiuni
de ofiţer de legătură şi am fost foarte mulţumit de spiritul de sacrificiu şi de
eroismul de care a dat dovadă în linia I-a ofiţerul Moldoveanu, care merită să fie
înaintat la gradul de căpitan de rezervă”. Pentru meritele sale deosebite dovedite
în Campania din Caucaz, Cuban şi Crimeea, i s-au acordat următoarele distincţiuni
: “Coroana României” clasa V-a în grad de cavaler, cu spade şi panglica de
“Virtute Militară”, “Coroana României”, clasa IV-a în grad de ofiţer, cu panglica
de “Virtute Militară” şi Ordinul Militar “Mihai Viteazul” clasa III-a. Cu toate că
era complet slăbit, datorită eforturilor depuse, a refuzat să fie evacuat şi a continuat
lupta cu acelaşi elan, fiind citat prin ordin de zi, pe Divizie, Grup şi Batalion şi
propus să i se confere “Crucea de Fier” clasa II-a.
În “autobiografia” din aprilie 1951, ofiţerul declara că a fost judecat pentru
acuzaţia de a fi participat la “Rebeliunea Legionară” din ianuarie 1941, dar a fost
achitat ca nevinovat. Preşedintele Sfatului Popular al comunei Nucşoara, îl
caracteriza în termen elogioşi, din care cităm : “Tovarăşul Moldoveanu este un
învăţător bine pregătit, corespunde în postul pe care-l deţine, este ataşat regimului

229
şi are purtare corectă în societate”. Învăţătorul – căpitan de rezervă Alexandru I.
Moldoveanu a fost încadrat în gruparea armată anticomunistă condusă de col. Gh.
Arsenescu şi lct. Toma Arnăuţoiu, prin intermediul preotului Ion Drăgoi. A luat
parte la mai multe consfătuiri, a depus legământul de credinţă, totuşi n-a fost
partizan, dar le-a procurat arme şi muniţii şi informaţii privind urmărirea lor. A fost
arestat în 1959, torturat la Securitatea din Piteşti şi condamnat la moarte şi
confiscarea averii, de Tribunalul Militar Bucureşti Secţia II-a, prin sentinţa nr. 107
din 19 mai 1959. A fost executat la Jilava în noaptea de 18 / 19 iulie 1959,
împreună cu alţi 11 luptători, între care Toma şi Petre Arnăuţoiu şi preoţii Ioan
Constantinescu, Drăgoi Ion şi Andreescu Nicolae.
Desigur autenticitatea şi obiectivitatea fişelor ofiţerilor aflate în arhive nu
pot fi puse la îndoială, fapt care ne îndreptăţeşte să tragem concluzia că cei trei
ofiţeri amintiţi pot fi socotiţi eroi pe câmpul de luptă şi eroi în lupta contra
regimului comunist şi a ocupaţiei sovietice. De aceea, considerăm că ideea
Securităţii, preluată de completele de judecată aservite, de a-i numi pe luptătorii
anticomunişti “bandiţi” era falsă şi nedreaptă. Se cuvine ca măcar istoria, dacă nu
şi justiţia, să-i reabiliteze pe toţi aceia care s-au jertfit pentru salvarea neamului
românesc de dictatura comunistă atee, menţinută prin teroare şi crime.

Bibliografie :

 Vasile Novac, “Maiorul Dumitrache N. Ioan erou al luptei împotriva

comunismului şi a ocupaţiei sovietice”, Muzeul Judeţean Argeş, Argessis,
Studii şi comunicări, seria Istorie, Tom IX 2000.
 Vasile Novac, “Maiorul Mihăilescu Gh. Nicolae, erou al luptei împotriva
comunismului şi a ocupaţiei sovietice” - în manuscris.
 Vasile Novac, “Învăţătorul – căpitan de rezervă Alexandru I. Moldoveanu –
erou sau bandit”, Muzeul Naţional de Istorie al României, Tom IX, 1997.
 Surse de informare.
 Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, Fond Tribunalul Militar Bucureşti,
Secţia I-a, Sentenţier 1991.
 Idem, Registru Execuţii Penale 1951, fila 213.
 Idem, Dosarul personal al căpitanului de rezervă, Alexandru I. Moldoveanu, nr.
2281.
 Idem, Anuarul Ordinului Militar “Mihai Viteazu”, anii 1941-1954.
 Idem, Sentenţier Secţia II-a, din 1959.

230
 GRUPUL DE REZISTENŢI ŞERBAN VOICAN
Nicolae VOICAN, Piteşti,
fost deţinut politic

J udeţul Argeş a fost judeţul cu cele mai multe grupuri înarmate, care au
luptat împotriva bolşevizării României şi totodată ultimele grupări
lichidate de securitate abia în vara anului 1958.
1. Unul din grupurile înarmate din judeţul Argeş a fost şi grupul Şerban-
Voican constituit în 16 aprilie 1950 în comuna Capu Piscului şi lichidat în data de
24 decembrie 1957 în comuna Aninoasa judeţul Argeş.
2/3. Iniţiatorul grupului a fost Şerban Ion din comuna Capu Piscului
actualmente Godeni, absolvent al Liceului Industrial din Piteşti maistru electrician,
căruia i s-a alăturat Drăgoi Mihai din aceeaşi localitate, student anul IV la
Facultatea de Construcţii Cluj, care mai fusese arestat şi condamnat şi după
eliberare a continuat lupta împotriva comunismului. Urmărit de securitate s-a
alăturat lui Şerban iar în data de 15. 03. 1952 acestora li-s-a alăturat şi Ion Voican
care i-a găzduit pe cei doi multă perioadă de timp. Voican era absolvent al cursului
inferior al Şcolii de cooperaţie fost primar din partea P.N.T la alegerile din 1947.
Tot ca membrii ai grupului i-am putea socoti pe Constantinescu Ion din
com. Aninoasa şi Gheorghe Ion din com. Godeni care salariaţi fiind la Bazinul
Carbonifer C-Lung, mina Berevoeşti şi Slănic care au dus activitate susţinută
printre mineri reuşind să-i atragă în susţinerea grupului.
4. Grupul a avut greutăţi în procurarea armamentului dispunând de câteva
pistoale cu puţină muniţie, o puşcă de vânătoare, o puşcă Z.B cu 30 cartuşe şi
urmau să primească o puşcă mitralieră de la Dumitrescu Nicolae din com. Godeni.
Pentru procurarea masivă de armament plănuiau atacarea unei unităţi
militare din C-Lung Muscel. Prin atacarea postului de miliţie din com. Mioarele şi-
au procurat o puşcă şi o baionetă.
Dispuneau de explozibil procurat de la mină cu ajutorul căruia
confecţionau grenade artizanale. Explozibil şi grenade au fost predate de Şerban
Ion şi Maiorului Dumitrache, un alt grup de rezistenţă “gruparea de ofiţeri şi
subofiţeri din C.Lung” lichidată în 1951, iar comandanţii grupării Maior
Dumitrache N. Ion şi Mihăilescu Nicolae condamnaţi la moarte la 27 februarie
1952 ora 23,45
5. În anul 1956 au avut confruntări cu securitatea şi miliţia din con.
Mioarele.
6. Nu au fost cazuri de membrii ucişi în luptă.
7. A fost ranit în luptă Şerban Ion.
8. Nu au fost luaţi prizonieri din rândurile grupului.

231
 9. Maiorul şi grupul a scapat de multe ori din încercuire.
10. Urmare a luptelor date a fost rănit şeful de post din com. Mioarele şi
spitalizat.
11. Gruparea de rezistenţă a fost sprijinită de un mare numar de locuitori
din zonă şi din satele din împrejurimi, de toate profesiile, ţărani, muncitori, în
specilal mineri, funcţionari profesori, ingineri, medici, unii împreună cu întreaga
familie.
Voi încerca să grupez aceşti susţinători pe localităţi.

COMUNA GODENI
SAT CAPU PISCULUI
1. Şerban Ion, şef şi iniţiator grup, condamnat la moarte şi executat pe data
de 29 august 1958 la penitenciarul Jilava.
2. Ileana Şerban, mama lui Ion Şerban, decedată în închisoare,
condamnată la 6 ani temniţă grea.
3. Maria Şerban, sora lui Ion Şerban şi fiica Elenei, condamnată la 5 ani
muncă silnică, decedată după eliberare.
4. Gheorghe Şerban, condamnat 12 ani muncă silnică.
5. Mihai Drăgoi, membrul grupului condamnat 15 ani muncă silnică, arestat în
mai 1952. Nu a acceptat reeducarea şi a încercat să se sinucidă. Decedat după
eliberare.
6. Vasilica Drăgoi, cumnata lui Voican, condamnată la 5 ani muncă silnică.
7. Constantin Pielmuşi, condamnat 12 ani muncă silnică, decedat după
eliberare.
8. Ion Bucura, condamnat 5 ani temniţă grea.
9. Traian Voican, văr cu Ion Voican, condamnat 8ani muncă silnică.
10. Ştefanescu Mihai, condamnat 5 ani muncă silnică, decedat după eliberare.
11. Enache Alexandru, condamnat 1 an, decedat după eliberare.

SAT COTEŞTI
1. Ion Iancu Z. Voican, membrul grupului condamnat pe viată la muncă silnică,
decedat după eliberare.
2. Constantin Dorcioman, cumnat cu Voican, condamnat la 7 ani temniţă grea,
decedat după eliberare.
3. Constantin Gosav, cumnat cu Voican, condamnat la 12 ani muncă silnică,
decedat după eliberare.
4. Iancu Gosav, tatăl lui Constantin, condamnat 5 ani temniţă grea, decedat
după eliberare.
5. Ion Vişoiu, condamnat 6 ani muncă silnică.
6. Ion Onică Badea condamnat 5 ani temniţă grea, decedat în închisoare.
7. Aurica Badea, soţia lui Ion, condamnată 5 ani temniţă grea, decedată după
eliberare.
8. Constantin Neagoescu, condamnat 6 ani muncă silnică, decedat după
eliberare.

232
 9. Vasile Ungureanu, condamnat 12 ani muncă silnică, decedat după eliberare.
10. Nicola Toma, condamnat la 10 ani muncă silnică, decedat după eliberare.
11. Nicola M. Voican, condamnat 8 ani muncă silnică, decedat după eliberare.
12. Ion Brenescu, condamnat 2 ani, decedat după eliberare.
13. Grigorescu Gheorghe, condamnat 10 ani muncă silnică, decedat după
eliberare.

SAT GODENI
1. Ion Gheorghe, condamnat 15 ani muncăsilnică, decedat în închisoare.
2. Iulian Gheorghe, fiul lui Ion, condamnat 20 ani muncă silnică, decedat după
eliberare
3. Iancu Mihai, condamnat 5 ani temniţă grea, decedat după eliberare.
4. Dumitrescu Nicolae, condamnat 15 ani muncă silnică, decedat după
eliberare.

COMUNA SCHITU GOLEŞTI

SAT LOTURI
1. Gheorghe Miloiu, condamnat 12 ani muncă silnică, decedat în închisoare.
2. Matei Filofteia, soţia lui Gheorghe, condamnată 5ani muncă silnică,
decedată în închisoare.
3. Stelian Miloiu, condamnat 12 ani muncă silnică.

SAT SCHITU GOLEŞTI

1. Nicolae Lăzăroiu, condamnat 10 ani muncă silnică.
2. Ion Patraşcu, condamnat 2 ani, decedat după eliberare.
3. Nicolae Diaconeasa, condamnat 15 ani muncă silnică, decedat după
eliberare.
4. Gheorghe C. Vorovenc, cumnat cu I.Voican, condamnat 5 ani muncă silnică,
decedat după eliberare.
5. Rolea Ion, condamnat 7 ani temniţă grea, decedat după eliberare.

COMUNA CETĂŢENI
1. Roşca Nistor, condamnat 12 ani muncă silnică.

COMUNA ANINOASA
1. Ion Constantinescu, condamnat pe viaţă muncă silnică.
2. Maria Constantinescu, soţia lui Ion Constantinescu, condamnată 6 ani muncă
silnică.
3. Gheorghe Smichise, condamnat 7 ani muncă silnică.
4. Florea Smichise, condamnat 5 ani muncă silnică.
5. Ana Smichise, condamnată 5 ani muncă silnică.
6. Ion Smichise, condamnat 7 ani muncă silnică.
7. Virgil Popescu, condamnat 13 ani muncă silnică.

233
 8. Petre Damaschin, condamnat 12 ani temniţă grea.( avea un fiu căpitan de
securitate) decedat după eliberare.
9. Ion Z. Anania, condamnat 20 de ani muncă silnică.
10. Ion I. Giurculete, condamnat 5 ani muncă silnică, decedat după eliberare.
11.Grigore Micu, condamnat 7 ani muncă silnică.
12. Elisabeta Micu, condamnată 5 ani muncă silnică.
13. Ion Busuioc, condamnat 8 ani muncă silnică.
14. Nicolae Sima, condamnat 15 ani muncă silnică.
15. Sofia Sima, mama lui Nicolae Sima, condamnată 5 ani muncă silnică,
decedată.
16. Floarea Sima, fiica lui Sofia, condamnată 5 ani muncă silnică.
17. Elena Sima, fiica lui Sofia, condamnată 5 ani muncă silnică.
18. Constantin Gh. Marta, condamnat 12 ani.
19. Gheorghe N. Marta, condamnat 12 ani.
20. Constantin Cosac, condamnat 12 ani.

COMUNA VLADEŞTI
1. Marin (Nicolescu) Ion, condamnat 5 ani temniţă grea.

ORAŞ C. LUNG MUŞCEL

1. Dr Paslaru, condamnat 5 ani temniţă grea.
2. Gheorghe Dracea, condamnat 15 ani muncă silnică.
3. Maria Dracea, condamnată 8 ani muncă silnică.
4. Petre Poştoacă, condamnat 8 ani muncă silnică, decedat după eliberare.
5. Sabina Maria Poştoacă, condamnată 7 ani muncă silnică.

ORAŞ PITEŞTI
1. Voican Nicolae, frate cu Ion Voican, condamnat 12 ani muncă silnică.
2. Tuţă Vasile, cumnat cu Ion Voican, condamnat 12 ani muncă silnică,
decedat după eliberare.
3. Ion Dorcioman, fiul lui Ctin. Dorcioman, condamnat 12 ani muncă silnică,
decedat după eliberare.
4. Ion Drăgoi, inginer, condamnat 12 ani muncă silnică.
Menţionez că aproape toate pedepsele au fost majorate la recursul
înaintat de procuratura militară cu 3-5 ani.
În urma anchetei Ion Vişoiu a fost bătut făcând ruptură de perineu, dus la
Văcăreşti şi operat apoi judecat . Tot din cauza bătăilor în anchetă Traian Voican a
rămas surd, şi mulţi alţii au rămas cu sechele pentru toată viaţa.
Au decedat la închisoare următorii:
1. Gheorghe Miloiu.
2. Matei Filofteia, soţia lui Miloiu.
3. Şerban Elena, mama lui Ion Şerban.
4. Ion Gheorghe.
5. Ion Onică Badea.

234
 A fost condamnat şi executat Ion Şerban pe 29 august 1958.
Cunosc numai o parte din ofiţerii implicaţi în lichidarea grupului şi
anchetarea lui.
1. Col. Pleşiţă, a avut cel mai important rol în lichidarea grupului(ulterior
general)
2. Mr. Mihuţ, care a urmărit în permanenţă activitatea grupului.
3. Capitanul Diţă, pe atunci şeful anchetelor.
4. Fraţii Ion şi Constantin Micuţelu.
5. Capitanu Cârnu.
6. Locotenent major Iordache.
7. Locotenent major Iacob.
8. Lt. Maj. Zamfirescu, cel mai crud dintre ei fiind folosit ca bătăuş iar în
timp ce grupul era urmărit se deghizează în tot felul de alte persoane, de
la cerşetor la activist de partid.
Toată securitatea din Argeş a participat la prinderea şi anchetarea
grupului.
Grupul a fost judecat de către Tribunalul Militar al Regiunii II
Bucureşti emiţând sentinţele 59/5 iunie 1958, 60, 61, 62, 63, din aceeaşi zi.
Securitatea la încheierea dosarelor de anchetă şi înaintarea la judecare
propuneau şi pedepsele ce urmau a fi acordate şi se respectau cu stricteţe.
Grupul a fost judecat de completul de judecată format din:
- Maior de justiţie- Brancovici Ion- preşedinte.
- Lt. Colonel- Bob Horaţiu- asistent.
- Maior- Popa Ion- asistent.
- Procuror militar- Cpt. Molea Marian.
- Secretar sedinţă- Georgescu Dumitra.
Acesta a fost completul de recurs.
Completul de judecată în fond a fost prezidat de Col. De Justiţie Hirsch
Emil.

NOTA
Majoritatea datelor le cunosc ca făcând parte din acest grup şi de la colegi
de grup precum şi din Arhivele Totalitarismului şi din studierea la CNSAS a
dosarului personal.

235
 REZISTENŢA ARMATĂ ANTICOMUNISTĂ DIN
MUNŢII VÂLCANULUI - GORJ
Cicerone IONIŢOIU, Paris, Franţa,
fost deţinut politic

N emulţumirile în sânul ostaşilor români au început să crească încă din

februarie 1945, când comuniştii, pentru a produce haos, au început să
trâmbiţeze împarţirea pământurilor la ţărani, în timp ce majoritatea celor
îndreptăţiţi se aflau încă pe front şi războiul nu se terminase. Teama celor ce luptau
era că cei de acasă îi vor marginaliza. Ceea ce s-a şi întâmplat. Comuniştii căutau
să-i câştige de partea lor, prin înscrierea în organizaţiile iniţiate de E.C.P.-işti
(educaţie, cultură, propagandă) mulţi au fost împiedicaţi să se întoarcă acasă,
câteva luni după terminarea războiului şi când au revenit s-au trezit că au fost
minţiţi. Pe de altă parte a început epurarea armatei, decimarea şi transformarea ei
într-o unealtă docilă partidului comunist şi ocupantului sovietic. Aceste
împrejurari, adăugate la starea de dezordine şi nemulţumire generală, au determinat
ca în alte parţi ale Gorjului să se constituie o grupare anticomunistă de rezistenţă
armată, în jurul căpitanului de grăniceri GRIGORE BRÂNCUŞI. Vom vorbi
despre această grupare, din mărturiile căpitanului şi ale altora, precum şi din unele
documente ale Securităţii, publicate de CNSAS (“Bande, bandiţi şi eroi. Grupurile
de rezisten‟ă şi Securitate. 1948-1968”).
Născut la 11 noiembrie 1910, în comuna Peştişani, la câţiva km de
mânăstirea Tismana, nepot de frate al scluptorului Constantin Brâncuşi, a ajuns
căpitan de grăniceri şi 23 august 1944 l-a prins în Bucureşti. A asistat cu durere la
dezarmarea santinelelor de la Marele Stat Major, de la Ministerul Apărării
Naţionale şi de la alte comandamente. Atunci a redactat manifeste de protest, pe
care împreună cu alţi colegi le-a lipit de uşa şi pereţii locuinţei lui Lucreţiu
Patrăşcanu. A cerut comandantului Corpului Grănicerilor, generalul Ion Negulescu
(ajuns ministru al apărării şi apoi mort la Jilava) să i se dea comanda pazei
Corpului de Grăniceri şi al depozitului central de materiale. Ajuns pe front, după
terminarea ostilităţilor a intrat în conflict cu E.C.E. pistul care impunea ostaşilor
înscrierea în A.R.L.U.S. şi condiţiona servirea mesei de semnarea acelor adeziuni.
A reuşit ca nici un soldat al Batalionului 16 Vânatori de Munte să nu semneze vreo
adeziune. În 1946 în garnizoana Dej a ripostat E.C.P. istului căpitan Guţă
Pompiliu, care jignise pe luptătorii de pe frontul de răsărit. Cu ocazia procesului
mareşalului, maiorul E.C.P.ist al Diviziei, Miu, a cerut organizarea de mitinguri la
care să se ceară executarea mareşalului. I-a răspuns că nu poate executa ordinul
fără a consulata, sub semnatură, subordoanaţii din cadrul Diviziei n a plecat nici o

236
telegramă pentru uciderea mareşalului. După două luni şi jumătate, la 15 august
1946 a fost scos din cadrele armatei, retrăgându-se la Peştişani, la poalele
Vâlcanului. La începutul lui ianuarie 1948 a luat legătura cu lt. colonelul Ionescu
Vintilă- Micsandru, din Bucureşti, propunându-i să treacă la organizarea unei
grupări înarmate, care să acţioneze în caz de război, în spatele frontului. Legătura o
ţineau prin scrisori, duse şi aduse de Gheorghe Mărtău, un devotat al lui Brâncuşi,
încă de pe front .
Gheorghe Mărtău, ţăran, nascut la 2 martie 1922, într-o familie cu opt copii,
din comuna Valea Mare, situată la poalele Vârfului Mărului din masivul Vâlcan, pe
unul din izvoarele pârâului Bistriţa, care-şi învolburează apele cu ale pârâului Baţa,
înainte de a le revărsa în Jiu, la nord de Rovinari. Revenit acasă după lăsarea la
vatră la începutul lui 1947, a înteles repede situaţia apăsătoare a ţăranilor despuiaţi
în toate modurile şi a zis: “Dom‟le, aştia mint, nu sunt oameni serioşi”. Sfătuindu-
se cu Brâncuşi, căruia îi fusese ordonanţă, au trecut la întocmirea de manifeste
către ţărani, arătând tragedia ce-i aşteapta şi sugerând trecerea la organizarea
apărării, în cazul unui conflict ce părea iminent . Manifestele redactate de Brâncuşi,
Mărtău le-a difuzat mai întâi la doi fraţi, Dumitru şi Vasile Mărtău şi apoi la
cumnaţi, Iacob Nadrag, Vasile Lăcătuşu şi alţii din Valea Mare. Manifestele lipite
şi pe oblonul cooperativei, purtau semnătura”Trăiască R.U.I.C.”(Români, uniţi-vă
împotriva comunismului). R.U.I.C. avea să fie denumirea organizaţiei. Lumea a
început să îl ameninţe pe Ilie Turtoi, secretarul de partid, care teroriza satul şi era
informatorul Securităţii. Acesta a sesizat organele şi căpitanul Gheorghe Năbădău,
seful Securitaţii de la Tg. Jiu, l-a trimis pe lt. Vasile Goga cu şoferul plutonier
Gheorghe Moreanu ca să-l aresteze pe Vasile Lăcătuşu, principalul difuzor de
manifeste şi agitator anticomunist. Cei doi securişti, împreună cu Ilie Turtoi şi
primarul Dinu Turtoi s-au dus acasă la Vasile Lăcătuşu, l-au sculat din somn, i-au
pus cătuşe şi l-au luat de lângă cei doi copii care şi ei dormeau , cel mai mare de 4
ani. După trecerea podului, s-au auzit şapte focuri de armă şi Lăcătuşu a căzut
secerat la bifurcaţia pârâului . Dus a fost la spital şi înainte de a muri a fost anchetat
ca să spună cine a mai avut manifeste. Familiei i s-au interzis timp de un an să se
intereseze de arestat, sub ameninţarea împuşcării sau a deportării. După o linişte de
şase luni, ceilalţi care primiseră manifeste- fraţii Dumitru şi Vasile Mărtău, Iacob
Nădrag şi alţii, după culesul viilor, sub pretextul că au cazan, au fost chemaţi să dea
declaraţie pentru autorizaţie. De la primărie, urcaţi într-o masină, au fost duşi la
postul de Securitate din comuna Brădiceni, la vreo zece kilometri, iar seara
transportaţi la securitatea din Tg. Jiu, care se afla în casa lui Grigore Iunian. Dupa
circa o lună au fost trimişi la Craiova şi la 9 decembrie 1949 au fost condamnaţi la
câte şase luni, pentru omisiune. După moartea lui Vasile Lăcătuşu, din 8 mai 1949,
securitatea şi agenţii ei au anchetat în permanenţă familiile şi rudele lui Grigore
Brâncuşi şi ale lui Gheorghe Mărtău. Cei doi se retrăseseră în munţi, într-un conac
părăsit de la Topeşti, situat pe un izvor al Tismanei, cam la 7 kilometri de
mănăstire. Stareţul Gherasim Iscu i-a sprijinit înainte de a fi arestat şi ei au avut
legatură şi cu cei de la schitul Cioclovina, care aparţinea de mânăstire. Legaturile
lor se întindeau spre satele: Peştişani, Boroşteni, Brădiceni, Godinesti, Arcani,

237
Turburea( pe Gilort) şi chiar până la Padeş şi Ponoarele. Privirile le erau îndreptate
spre sud, în timp ce spatele le era asigurat de lanţul munţilor Vâlcan. Gheorghe
Mărtău era cel care se avînta cel mai des, pentru asigurarea rezistenţei şi legături cu
exteriorul, pentru că în afară de aparat de radio nu aveau ca vecini decât vulturii
înalţimilor carpatine şi pădurea seculară de brazi cu trunchiuri ce atingeau 60-70
cm. ca diametru. Toate au mers bine până la paştele din 1951, când au coborit prin
preajma caselor, ca să se înfrupte din Sfintele Paşti şi să ureze creştinescul “Hristos
a înviat”, celor apropiaţi. Dar în acele momente de înalţare şi împacare ochii
iudeilor erau aţintiţi asupra lor. Se împlineau doi ani de la uciderea lui Vasile
Lăcătuşu. S-au întors la adăpostul lor. A doua noapte, în dimineaţa de 10 mai 1951,
în zori, când Gheorghe Mărtău a ieşit afară şi a mers în grajd să se spele, a văzut că
erau înconjuraţi. Când a ieşit din grajd au început să tragă şi să arunce grenade în
spatele conacului. L-au prins, l-au legat la mâini şi la ochi şi l-au dus la marginea
pădurii. Iată cum descrie Grigore Brâncuşi acea dimineaţă de aniversare naţională:”
Abia se luminase de ziuă şi se auzeau strigăte repetate:”Predă-te, predă-te!”, după
care la scurt timp s-a deschis foc asupra cabanei. Gloanţele treceau usor prin
grinzile cabanei. Unul a nimerit sticla de ½ litru cu untdelemn, împroscând stropi .
Eram aşezat în spatele unui colţ de stâncă, aproape de prag, cu gura pistolului
mitralieră Daimler în mica deschizătură de deasupra pragului. În faţă, la vreo 40-50
de metri se aflau ostaşii în termen, din plutonul securităţii, înapoia lor cadre din
Securitatea Tg. Jiu, subofiţeri şi ofiţeri. Arcul de cerc în care puteam acţiona era de
circa 40 de metri şi puteam răni, eventual ucide, tot ce se găsea în raza mea de
acţiune. Muniţie aveam, mai mult de 3 unităţi de foc. Toţi partizanii noştri nu
trageau şi nu acceptau lupta decât în situaţii extreme. Dintre cei care închideau
cercul în spatele cabanei, câţiva au dat foc acoperişului din şindrilă, care a început
să ardă cu flăcări şi pocnete. Focul s-a extins cu repeziciune şi în cabană aerul
devenise irespirabil din cauza fumului. Am pus fruntea pe colţul de stâncă încă
rece- poate că atunci am învins instinctul de conservare- am scos încarcătorul, am
deschis uşa cu o puternică izbitură şi am păşit în cercul de foc, strigând:”Nu trageţi,
nu trageţi!” şi îndreptându-mă spre marginea văii prapastioase din imediata
apropiere, de unde m-am rostogolit cu raniţa în spate şi cu pistolul mitralieră în
mână. Când am ajuns în fundul văii nu m-am mai putut ridica. Pe gura îmi ieşea
sânge înspumat şi în spate simţeam o umezeală caldă. Nu am simţit nici o
pişcătură, când cele două gloanţe m-au străpuns. Veniseră la o asemenea operaţie
fără trusă medicală. M-au asezat pe o targă improvizată şi aşa, pe o potecă m-au
dus şi m-au aşezat pe platforma unuia din cele două camioane cu care veniseră,
aflate la o distanţă destul de mare.Pâna la Tg.Jiu erau cel puţin 30 de kilometri.
Când am ajuns la securitate şi m-a văzut colonelul Iosif Kalousek, care dirijase
operaţia de lichidare a grupului, a trimis după doctorul chirurg de la spitalul
judeţean, apoi, după o scurtă discuţie între ei, am fost dus la spital. Pierdusem f
mult sânge, a urmat radiografia şi apoi pe masa de operaţie
Iosif Kalousek, fost agent al Siguranţei, a colaborat cu NKVD-ul şi pe 28
august 1948 era încadrat ca director în DGSP. A trecut şi prin regionalele
Timişoara şi Braşov şi când i se pregatea dosarul de general , a fost descoperit ca

238
agent al fostei Siguranţe şi dat afară. Doctorul Cornel I Adameşteanu, chirurgul de
la Tg.Jiu care l-a operat şi salvat pe Brâncuşi, se nascuse la 10 mai 1905, în
comuna Milcovăţu, jud. Giurgiu. A fost şi el arestat la 4 iulie 1959 de Securitatea
din Craiova, torturat şi a murit 23 noiembrie 1960, din cauza anchetelor salbatice
de la Craiova. După operaţie a fost instalat într-o rezervă cu două paturi, unul
rezervat pazei înarmate. Brâncuşi relatează despre comportamentul foarte frumos al
acestor ostaşi;” Fruntaşul Rizea, tâmplar dintr-o comuna de lângă Drăgăşani, s-a
adresat celui ce urma să intre în schimbul de noapte:<Popa,au mai rămas câţiva
trandafiri la fereastra tovarăşului comandant, să-i iei şi să-i aduci aici>. Totdeauna
am avut flori pe noptieră. El mi-a spus că nici un ostaş din pluton nu a tras asupra
mea după ce am ieşit din cabană. Soldatul Crăciun, din comuna Băcăinţi, aproape
de Oraştie, mi-a spus <A fost bunica pe la mine şi mi-a adus 3 plăcinte, una v-am
adus-o dvoastră>. Şi cu grijă a scos din sân plăcinta învelită în hârtie curată.
Soldatul Popa, dintr-o comună din jud. Bihor mi-a adus cireşe şi parcă-l văd cu câtă
sinceritate insista să servesc. Spre deosebire de aceşti ostaşi, şefii lor s-au purtat şi
în spital cu brutalitate. La câteva zile de la operaţie, când abia mergeam la WC,
susţinut, mi s-au pus lanturi la picioare. Am refuzat medicaţia şi hrana. Mi s-a
eliberat un picior, iar veriga de la celălalt picior a fost prinsă de marginea patului.
Mai târziu la intervenţia minunatului chirurg dr. Adameşteanu, mi-a fost eliberat şi
celălalt picior. Rămăsesem cu mâna dreaptă anchilozată, dar cu răbdare, cu mari
eforturi,i-am redat funcţionalitatea normală”.În timp ce Brâncuşi era dus la spital,
Gheorghe Mărtău a fost dus în beciul unei case din Tg. Jiu, unde se instalase
Securitatea şi ţinut într-o celulă cu un pat de fier, cu o pătură pe el, iar pe jos apa de
25 de cm. De două ori pe noapte era scos la bătaie, câteodată şi de trei ori.
Întrebările erau aceleaşi- cui i a dat manifeste,cine i-a ajutat cu alimente, ce legaturi
au avut cu călugării, totul se încerca pentru a lărgi cercul arestărilor. Din spital
Grigore Brâncuşi a fost dus în iadul Securităţii şi supus la chinuri. Ancheta a
continuat la Craiova, unde s-a confecţionat procesul, în care acuzatul principal-
Grigore Brâncuşi a fost învinuit că “ a ţinut legătura cu elemente ostile regimului
nostru de democraţie populară şi cu fostul lt.col. Ionescu Vintilă- Micsandru, din
Bucureşti, căruia pe la sfârşitul lunii ianuarie 1948 i-a propus să ajute la
organizarea unei bande înarmate, care să acţioneze în caz de război în spatele
frontului şi să contribuie la zdruncinarea ordini sociale existente”.O altă acuzaţie
spunea că:” În perioada 1948-1951 a început să redacteze şi să multiplice la
plombagină manifeste şi scrisori cu caracter ameninţător, pe care le expedia prin
poştă în diferite oraşe, la instituţii civile şi militare sau la persoane cunoscute…”
Prin sentinţa nr. 257/1952 din 19 mai, a T.M. Craiova au fost condamnaţi
următorii:
- Brâncuşi Grigore- 20 ani muncă silnică;
- Ionescu Vintilă-Micsandru- 15 ani muncă silnică;
- Mărtău Gheorghe- 10 ani muncă silnică;
- Tabacu Constantin- 7 ani şi 5 ani D.O;
- Stoichiţescu Alexandru- 4 ani la canal;

239
 - Dincu Gheorghe, proprietarul cabanei de la Topeşti- 4 ani;
- Sârbulescu Polina- 1 an;
- Tabacu Constanţa- 1 an;
- Rădoi Ion- 2 ani cu suspendare;
Au mai fost arestaţi si anchetaţi în legatură cu organizaţia:
-Tabacu Gheorghe, torturat la Securitatea din Tg. Jiu până a consimţit să
devină turnător;
-Tabacu Ion, torturat la aceeaşi Securitate, o perioadă scurtă, în care a
furnizat unele date în legatură cu activitatea dinainte de intrarea în ilegalitate a lui
Brâncuşi.
Căpitanul Grigore Brâncuşi mai prezintă numele unor persoane care l-au
ajutat din solidaritate românească şi nu au fost descoperite:
- Prof. Sterescu de la liceu din Tg. Jiu;
- Ion Ecobici şi învaţatorul Grigore Pupăză din comuna Arcani;
- Iliuaţă Remus şi Dumitraşcu D. din comuna Turburea;
- Tabacu Ion şi Tabacu Eleonora din comuna Peştişani;
- Păvăloiu Grigore şi Pavel Constantin din comuna Peştişani;
- Isac Ion din Bucureşti;
- Iscu Gherasim- stareţul mânăstirii Tismana.
Din unele documente ale securităţii publicate de CNSAS mai rezută:
- Pentru capturarea lui Brâncuşi şi Mărtău au fost constituite trei
echipe de ostaşi, conduse de către căpitanul Cerciu Vasile, căpitanul
Hernoiu Vasile, căpitanul Dinulesu Dumitru şi locotenentul major Goga
Vasile. Două echipe au atacat cabana iar cea de a treia a mers în satul
Topeşti, la gazda lui Brâncuşi.
-La cabană au fost găsite o maşină de scris, un sapirograf, manifeste
cu iniţialele “ D.16R.R.”, care ar fi coincis cu unitatea din care făceau parte.
Acţiunea de la poalele Muntelui Vâlcan a fost înabuşită, în timp ce rezistenţa
anticomunistă continua în Bucovina, Fagaraş, Dobrogea şi în alte zone ale
României. Românii nu conteneau să se opună cu înverşunare barbariei comuniste.

240
 DIN REZISTENŢA ANTICOMUNISTĂ
DIN MEHEDINŢI
Nicolae IANAŞI, Drobeta Turnu Severin,
fost deţinut politic

M ehedinţiul este aşezat la marginea de sud-vest a ţării iar apele Dunării

pe latura de sud, îl despart de Serbia şi Bulgaria.
Relieful variat, de la câmpiile cele mai întinse, până la munţii cei mai
semeţi şi cu păduri adânci, a dat locuitorilor hrană din belşug, dar şi posibilitatea
înfruntării hoardelor barbare ce ne-au cotropit ţara dealungul istoriei, iar în vreme
de restrişte munţii şi pădurile le-au asigurat supravieţuirea.
În stare de restrişte se găseau locuitorii acestui ţinut în timpul
evenimentelor la care ne referim.
După dramaticul eveniment din decembrie 1947, înlaturarea monarhiei din
România, eveniment petrecut sub directa comandă a consilierilor sovietici, a
început acţiunea de comunizare a ţării.

Rezistenţa românilor trebuia înfrânta!

Întreaga structură politco-administrativă a ţării trebuia înlocuită, cu una
total supusă ruşilor.
A fost înfiinţată miliţia şi securitatea.
A fost “epurată”armata. Pe scheletul diviziilor Tudor Vladimirescu şi
Horia, Cloşca şi Crişan, înfiinţate în Rusia cu concursul Anei Pauker şi Botnăraş, a
fost organizată aşa zisa” armată populară”. Ofiţerii de carieră, care nu au acceptat
noul sistem au fost daţi afară şi înlocuiţi cu ofiţeri fără nici o pregătire militară şi
nici o pregătire generală(cu patru clase primare), care executau orbeşte ordinele
consilierilor sovietici.
Au fost înlocuite conducerile întreprinderilor, cu oameni care acceptau
înscrierea în partidul comunist şi care se supuneau directivelor partidului, fără a se
ţine cont de pregătirea lor profesională.
Administraţia de la oraşe şi sate era complet bulversată.
Pentru a forma o nouă administraţie, au fost recrutate cadre din toate
păturile sociale, apelându-se la oamenii fără nici o personalitate, fără credinţă în
Dumnezeu care acceptau înscrierea în partid , şi executarea ordinelor de la raion şi
regiune.
La cei recrutaţi din rândul muncitorilor şi ţăranilor s-a profitat de
necunoaştere şi ignoranţă.

241
 La intelectuali, din păcate ca au fost şi de aceştia(Groza, Sadoveanu,
Parhon, etc) s-a profitat de lăcomie, dorinţa de parvenire, infatuare etc.

În toate domeniile era haos şi teroare.

În această situaţie, oamenii de bună credinţă, fie că erau de la oraş sau de la
sat, nu puteau sta indiferenţi, în faţa acţiunilor criminale ale guvernului Petru
Groza, instalat de ruşi prin forţă şi fraudă la 6 Martie 1945.
Toată ţara era împânzită de oameni care participaseră la război, care
străbătuseră Rusia sovietică în lung şi în lat şi văzuseră pe viu ororile
comunismului la el acasă.
Ştiau ce ne aşteaptă, dacă ruşii şi slugile lor sunt lăsaţi să îşi facă
programul.
Nici un om de bună credinţă din România de atunci, nu ştia şi nu putea să
creadă, că ţara noastră şi întreg poporul român au fost vânduţi ruşilor pentru o
jumătate de secol de anglo-americani, fără a se ţine cont de jertfa de sânge făcută
de ţara noastră pentru scurtarea războiului.
Mânaţi de dragostea de ţară, învăţători, preoţi, ţărani de la sate, muncitori,
profesori, avocaţi şi în special foşti militari legaţi de jurământul dat ţării şi regelui,
revoltaţi de absurdul sistemului ce se instala cu brutalitate, cei dotaţi de Dumnezeu
cu curaj, personalitate şi putere de convingere, au adunat în jurul lor oameni care
şi-au sacrificat întreaga avere, familiile şi chiar viaţa, pentru a apăra ţara contra
nenorocirii ce se abătea asupra ei.
Trist este că de această nenorocire nu am scapat nici astăzi, o parte din cei
care s-au dat cu ruşii şi au participat la instalarea comunismului atunci şi în special
copii lor, conduc şi acum destinele ţării.
Voi prezenta una din primele organizaţii anticomuniste din judeţul
Mehedinţi a cărei activitate a început după evenimentele din decembrie 1947.
Eu atunci eram elev la Liceul Traian din Turnu-Severin şi am auzit unele
lucruri, dar pentru a prezenta adevărul am apelat la o serie de documente ce mi-au
fost încredinţate de fii învăţătorului Totir I. Dumitru cel ce a înfiinţat organizaţia şi
pe care le-am completat cu mărturiile preotului Chitimia Stare şi ale soţiei acestuia,
preotul participând direct la evenimente şi care cu mila lui Dumnezeu a
supravieţuit până dupa 1989.
Din relatările preotului Chitimia Stare şi din Sentinţa nr. 307 din 26
Decembrie 1952 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti coroborată cu Procesul-
Verbal de execuţie din 20 Iulie 1953 ora 1,30 reies următoarele:
Totir I. Dumitru cu Nasaramba C. Dumitru, în anul 1949 au luat iniţiativa
înfiinţării, unei organizaţii anticomuniste cu denumirea “Mişcarea română de
rezistenţă”
Pentru protejarea membrilor, organizaţia era formată în lanţ de
3(trei),numai şeful grupului de trei, cunoscând şeful ierarhic superior. Numai Totir
şi Nasaramba, cunoşteau, dar nu întotdeauna direct, şeful fiecărui grup. Organizaţia
devenise răspândită în tot judeţul Mehedinţi, de la Baia de Aramă(zona de munte),
în oraşul Tr. Severin şi în zona de câmpie localităţile Cujmir, Pătule, Vânju Mare

242
etc. Desemeni aveau ramificaţii şi în alte oraşe ale ţării: Bucureşti, Craiova,
Timişoara etc.
Din structura procesului organizaţiei şi din procesele ce au urmat ulterior
cu cei care au susţinut material sau au găzduit pe fugari, numărul celor implicaţi
depăşeşte cifra de 150 de persoane.
Prezint lista reconstituită cu preotul Chitimia Stare dând numele,
prenumele, localitatea de unde era şi condamnarea.
1 Totir I. Dumitru, de profesie învăţător, nascut la 3 martie 1903, în comuna
Vidimireşti, raion Baia de Aramă, fiul lui Ion şi Irina, domiciliat în Turnu-
Severin, str. Aurelian, nr. 83, condamnat conform sentinţei nr. 307/26
noiembrie 1952:< pentru crima de trădare de patrie şi transmitere către o
putere străină şi duşmană statului(R.S.F. Iugoslavia), de informaţii secrete
şi uneltiri contra securităţii interne şi externe R.P.R>, conform art.1, lit.
A,b şi c din D. 199/1950 combinat cu art. 4 din D.199/19550, < va suferi
pedeapsa cea mai grea, adică moartea şi 10(zece) ani degradare civică, în
conformitate cu art. 304 c.j.m. îl obligă să plătească 300(trei sute) lei
cheltuieli de judecată. <Conform art.4 din D. 199/1950 se confiscă averea
personală a condamnatului Totir I. Dumitru>. Executat în 20 iulie 1953,
ora 1,30 la penitenciarul Craiova, conform pr. Verbal de execuţie.
2 Nasaramba C. Dumitru din comuna Glogova muncitor la Şantierul Naval
Tr. Severin.
Condamnat la moarte şi executat în 20 iulie 1953, ora 1,30, în penitenciarul
Craiova, conf. Pr.Verbal.
3 Florescu Gheorghe din Tr.Severin, avocat, condamnat la 15 ani.
4 Cotarcea Savu Sabin din Tr. Severin, proprietar de tipografie. Nu
cunoaştem condamnarea.
5 Chiriţă Nicolae din comuna Schela, pilot fluvial. Nu cunoaştem
condamnarea.
6 Chitimia Constantin din comuna Ohaba, învăţător, condamnat la 18 ani, a
murit la Aiud.
7 Mircea Dumitru din Tr. Severin, avocat, condamnat 15 ani.
8 Dumitrescu Mircea din Tr. Severin, avocat, condamnat 15 ani. A murit în
închisoare.
9 Inescu Constantin din Tr. Severin, avocat, condamnat 15 ani.
10 Dumbrăvescu Nicolae din comuna Cujmir, învăţător, condamnat 8 ani.
11 Iorga Gheorghe din comuna Ohaba, preot, condamnat 8 ani.
12 Catan Mihai din Tr. Severin, învăţător inspector scolar) condamnat 8 ani.
13 Ciobotaru Ion din Cujmir, condamnat 8 ani.
14 Chitimia Constantin din Baia de Aramă, condamnat 8 ani.
15 Niţu Octavian din Caracal, condamnat 8 ani, mort Aiud.
16 Oznoga Ion din comuna Roşiuţa, condamnat 8 ani, mort Aiud.
17 Catan Constantin din comuna Lupşa, învăţător, condamnat 8 ani, a fost
apoi deportat în Bărăgan

243
 18 Păsculescu Nicolae din Tr.-Severin, mecanic de locomotivă, condamnat 5
ani.
19 Bohorăscu Titu din comuna Rudina, contabil, condamnat 5 ani.
20 Chitimia Stere din Tr.-Severin, preot , condamnat 4 ani
21 Izverceanu Simeon din Izverna, proprietar condamnat 5 ani.
22 Murdala Grigore din Rudina, proprietar de moară, condamnat 4 ani.
23 Arnăuţoiu Constantin din Prunişor, condamnat 6 ani.
24 Arnăutu Ion din Erghevita, condamnat 4 ani.
25 Colan Constantin din Tr.-Severin, industriaş, condamnat 5 ani.
26 Dăruială Ion din Tr.-Severin, profesor, condamnat 4 ani
27 Stănescu Nicolae din Tr.-Severin, director la Distribuţia de petrol a
oraşului, condamnat 2 ani
28 Mirea Alexandru din Pristol, nu cunoaştem condamnarea.
29 Olaru Petre. Nu cunoaştem alte date.
30 Trocan M. Nicolae zis Nae născut la 17 martie 1923 în comuna Zigujani,
Raionul Baia de Aramă, regiunea Craiova fiul lui Mihail şi Paulina, de
profesie agricultor. În realitate era fost ofiţer de aviaţie, participant la al
doilea război mondial. Condamnat la moarte şi executat la penitenciarul
Craiova în 20 iulie 1953.

Din conţinutul sentinţei 307/20 noiembrie 1952 a Tribunalului Militar

Teritorial Bucureşti din
Relatările preotului Chitimia Stere şi din relatările domnului Ciurică Nicolae
originar din comuna Mărăşeşti satul Titirleşti, raionul Baia de Aramă, în prezent
stabilit în comuna Teregova jud. Caraş Severin, care a făcut parte din organizaţia
partizanilor din munţii Banatului, condusă de colonelul Uţă şi avocatul Blănaru,
reiese clar aria pe care funcţiona organizaţia şi filierele pe care le avea, cu
partizanii din banat şi prin pilotul de la Cataractele Dunării Chiriţă Nicolae să facă
legătura cu ambasadele ţărilor occidentale de la Belgrad (care ei sperau că ne
ajută).
Din păcate la această dată, toţi membrii organizaţiei Totir-Trocan-
Nasaramba au decedat, dar pentru edificarea şi documentarea celor interesaţi,
publicăm în anexă la această lucrare sentinţa 307/26 noiembrie 1952 a Tribunalului
Militar Teritorial Bucureşti referitor la condamnarea învăţătorului Totir I. Dumitru
şi Procesul Verbal de execuţie din 20 Iulie 1953 ora 1,30 încheiat la penitenciarul
Craiova, cu ocazia executării lui Totir I. Dumitru, Nasaramba C. Dumitru şi Trocan
M. Nicolae.
Pentru a face cunoscută tineretului de astăzi, adevărata situaţie şi atmosfera
reală a acelor timpuri, filiala Mehedinţi a Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din
România a iniţiat şi finanţat publicarea a trei volume de mărturii cu rezistenţa
anticomunistă din Mehedinţi.
-Drumuri în întuneric, Fundaţia Academia Civică-1998.
-Desrădăcinaţii, editura Prier, Drobeta Turnu Severin-2000.
-Arhiva groazei, editura MJM, Craiova-2002.

244
 pentru claritate, continuitate şi fidelitate cu realitatea, cărţile au fost
publicate sub condeiul talentatului poet şi scriitor Dumitru Andreca din Turnu
Severin, care a cules mărturiile direct din gura supravieţuitorilor .
În ultimul volum”Arhiva Groazei”sunt publicate mărturiile domnului
Ciurică Nicolae care fiind din zona Băii de Aramă şi tragându-se din familie de
oieri, având legături directe cu oierii din munţii Banatului cu care se învecinează
Mehedinţiul a facut joncţiunea dintre partizanii din Mehedinţi şi partizanii din
Banat. Mulţumim lui Dumnezeu că cel care a luptat cu arma în mână patru ani
contra securităţii, mai trăieşte.
Aceste organizaţii şi aceşti bravi luptători, constituiau în acele timpuri
speranţele tuturor oamenilor de bine, care îşi iubeau ţara. Colibele şi bordeiele lor
din munţi, constituiau locul de refugiu pentru cei care nu mai puteau suporta
teroarea comunistă, sau a căror viaţă era în pericol. Spre partizanii din munţi se
îndreptau fraţii Eugen şi Ion Bocărnea şi Gheorghe Eftimiu, omorâţi de securitate
fără nici o judecată în comuna Izverna jud. Mehedinţi în ziua de 31 martie 1949.
Eugen Bocărnea era student. Fusese odată arestat de securitate şi ştia că va
fi luat din nou, aşa că împreună cu fratele său şi colegul acestuia de clasă, au
considerat că singurul loc ce le mai rămăsese în această ţară era lângă partizanii din
munţi.
N-a fost să fie! Pe drum au fost trădaţi şi fără a fi arestaţi, au fost împuşcaţi
de trupele de securitate şi târâţi morţi în mijlocul satului Izverna, pentru a îngrozi
lumea.
Interesant este că în zilele noastre, în virtutea unei aşa
zise”reconcilieri”propovăduite de ştim noi cine, nu se vrea cunoaşterea acestor
fapte, din istoria trecutului apropiat al ţării.În şcoli nu se spune nimic, emisiunea
”Memorialul Durerii” a fost scoasă de televiziunea română iar producătorii ei
marginalizaţi. Listele călăilor, securiştii, procurorii militari, judecătorii militari,
comandanţii închisorilor politice şi ale lagărelor de muncă silnică, constituie
secrete de stat. Dacă ar fi publicate, se consideră de actuala conducere a statului că
se face atingere la siguranţa statului.
Este de precizat faptul, că până la această dată, niciunul din guvernele sau
parlamentele care au fost la conducerea ţării după 1989, nu au luat măsura anulării
condamnărilor politice date celor care au acţionat împotriva comunismului.
Există în curs de aplicare ordonanţa 214/2000 (privind acordarea calităţii
de luptător împotriva comunismului) dar care este lăsată la latitudinea Ministerului
Justiţiei şi a cărei comisie formată în majoritate de jurişti foşti comunişti şi care vor
să lucreze la aceste dosare până în secolul doi al mileniului trei.

BIBLIOGAFIE
Dumitru Andreca-Drumuri în întuneric, Fundaţia Academia Civică
Dumitru Andreca-Arhiva Groazei Editura MJM Craiova

245
 ANEXA 1

R.P.R. copie-extras
TRIBUNALUL MILITAR TERITORIAL
BUCUREŞTI
Dos.465/52 conexat cu
Dos.580/52

SENTINŢA nr. 307

Astăzi 26 noiembrie 1952 la Craiova

Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti s-a întrunit în şedinţa publică în
scopul de a judeca pe 1. Totir I. Dumitru în vârstă de 49 de ani, născut în 3 martie
1903 în comuna Vidimireşti, rn.Baia de Aramă, fiul lui Ion şi Irina, de profesie
învăţător, cu domiciliul în Turnu-Severin str. V.I.Lenin nr.38, condamnat înainte
nu a fost, avere are o casă ţărănească în comuna natală, ½ casă în Turnu-Severin şi
4 ha., teren de munte, trimis în judecată pentru crima de trădare de patrie, procurare
şi transmitere către o putere străină şi dusmană statului, de informaţii secrete şi
uneltiri în contra securităţii interne şi externe a R.P.R. pp de art.1 lit.a. b.şi c. din
D.199/1950 combinat cu art.4 din D.199/1950.
Astfel inculpaţii din acest proces, toţi elemente duşmănoase regimului de
democraţie populară,majoritatea foşti membrii în partidele istorice, s-au constituit
într-o organizaţie contrarevoluţionară pe care au denumit-o –Mişcarea română de
rezistenţă- şi care avea drept scop lupta împotriva regimului actual prin diferite
metode ca de exemplu acte de teroare, redactarea şi răspândirea de manifeste,
agresiune faţă de autorităţi, spionaj în favoarea puterilor imperialiste etc.
Din actele dosarului şi din dezbaterile orale s-a constatat că inculpaţii au
căutat să se organizeze în această organizaţie subversivă în scopul vădit de a duce
lupta contra actualului regim şi în urmarirea scopului propus inculpaţii au
desfăşurat în mod voit şi conştient următoarele activităţi: Acuzatul Totir Dumitru
împreună cu acuzatul Nasaramba Dumitru şi cu fostul avocat Florescu Gheorghe
zis Melu au trecut în anul 1949 la constituirea unei organizaţii contrarevoluţionare
pe care au denumit-o-Mişcarea română de rezistenţă- în scop de a sprijini puterile
imperialiste într-un eventual război cu R.P.R sau U.R.S.S. prin acţiune de teroare,
de diversiune şi sabotaj urmând prin aceasta să treacă la răsturnarea regimului de
democraţie populară din R.P.R. şi reinstaurarea vechiului regim burghezo-
moşieresc.
În activitatea lor în cadrul organizaţiei subversive, au ţinut sedinţe
conspirative, hotărând să treacă la recrutare de membri dintre elementele

246
duşmănoase regimului, din rîndul fostelor clase explotatoare şi din membrii sau
simpatizanţii fostelor partide istorice.
Acuzatul Totir Dumitru a avut sarcina de a recruta elemente dintre foştii
membri ai P.N.T.-Maniu şi dintre elementele chiabureşti şi din mediul rural,
Nasaramba Dumitru a avut sarcina să recruteze elemente pe linia P.S.D.I.-Titel
Petrescu, iar Florescu Gheorghe orice elemente duşmănoase regimului pe care le
cunoştea în Turnu Severin.
Într-una din şedinţele organizaţiei ţinute de Totir Dumitru, Nasaramba şi
Florescu au stabilit să contribuie cu sume băneşti pentru acoperirea cheltuielilor,
necesitate de deplasările făcute în interesul organizaţiei, în acest scop Nasaramba
Dumitru a primit de la Totir Dumitru suma de 1000 (o mie) lei pentru a se deplasa
la Bucureşti şi Galaţi, spre a lua legătura cu diferite elemente revoluţionare.
Acuzatul Totir Dumitru împreună cu ceilalţi membri fondatori ai
organizaţiei, au hotărit să redacteze manifeste cotrarevoluţionare în care scop Totir
Dumitru a recrutat pe fostul proprietar de tipografie Cotarcea Savu Sabin, care a
primit ca sarcină să contribuie cu o maşină de multiplicat manifeste.
Cu ocazia unei alte şedinţe conspirative a organizaţiei acuzatul Totir
Dumitru a trasat ca sarcină acuzatului Nasaramba Dumitru să ia legătura cu
organele iugoslave titoiste, prin piloţii de cataracte de la Porţile de Fier, fapt adus la
îndeplinire de către Nasaramba în toamna anului 1951, prin intermediul pilotului de
cataracte Chiriţa Nicolae, recrutat pentru organizaţie în acest scop şi care a făcut
legătura organizaţiei cu organele UDB din Iugoslavia respectiv, cu ofiţerul
iugoslav Slobodan.
Organizaţia contrarevoluţionară a primit de la UBD iugoslava prin Chiriţă
Nicolae, un cifru secret cu ajutorul căruia urma să se ia legătura printr-un post de
radio emisie-recepţie ca să transmită informaţii în Iugoslavia.
La cererea organelor UDB de a trimite hărţi militare cu teritoriul R.P.R.
acuzatul Totir Dumitru a obţinut 3 hărţi militare de la Dumbravescu Nicolae,
membru în organizaţie, care au fost trimise apoi prin Chiriţă Nicolae, ofiţerilor
iugoslavi din UDB.
Ca urmare a activităţii lor, duşmănoase contra regimului democrat, în
decembrie 1951 acuzatul Totir Dumitru împreună cu acuzatul Nasaramba Dumitru
au redactat o scrisoare cuprinzând calomnii la adresa regimului din R.P.R. şi pe
care au trimis-o în Iugoslavia cu destinaţia Ambasadei Franceze din Belgrad, tot
prin Chiriţă Nicolae, spre a fi radiodifuzata în limba română.
În urmărirea scopului propus de a duce lupta împotriva regimului
democrat, acuzatul Totir Dumitru s-a gândit că are nevoie de pregătirea
elementelor în organizaţie cu care să ducă acţiuni de şoc şi în acest scop a luat
legătura cu teroristul Trocan Nicolae zis Nae, fugit în munţi şi urmărit de autorităţi
ca fiind cel mai potrivit pentru pregătirea membrilor organizaţiei pentru acţiunea de
teroare, diversiune şi sabotaj. Legătura cu teroristul Trocan Nicolae a făcut-o prin
inculpaţii Chitimia Constantin şi Boulescu Gheorghe, care i l-au descris ca fiind cel
mai potrivit pentru instruirea grupelor teroriste din organizaţie.

247
 Instrucţia avea drept scop pentru ca membrii organizaţiei să ştie cum să
reacţioneze împotriva autorităţilor de stat şi de a proceda la distrugerea căilor de
comunicaţie şi de transport şi de a-i învăţa să identifice şi să supravegheze
terenurile din rgn. Cuşmir, unde urma să fie lansaţi paraşutişti din ţările
imperialiste care trebuiau să le aducă armament şi muniţii.
Pentru înarmarea organizaţiei Totir Dumitru şi-a procurat de la Dumitrescu
Mircea 50 cartuşe calibru 9 mm lung pe care le-a trimis teroristului Trocan prin
intermediul lui Chitimia şi Boulescu, muniţii care au fost găsite la percheziţie
asupra lui Trocan.
Printre alte sarcini Totir Dumitru şi-a mai ales sarcina să formeze el
personal grupuri teroriste dintre membrii recrutaţi de el pe care să-i puna la
dispozitia lui Trocan pentru instruire şi în acest scop a recrutat pe Mirea Alexandru,
fost şef de organizaţie P.N.T.-Maniu, căruia i-a trasat ca sarcină să recruteze
elemente în acest scop şi să-i identifice terenuri potrivite pentru paraşutare .
Ca urmare, a şi primit de la Mirea Alexandru informaţii privind locurile
bune de paraşutare, care terenuri urmau să fie comunicate organelor Iugoslave şi pe
care le-a şi transmis prin Chiriţă Nicolae prin care a transmis şi informaţii cu
caracter militar culese de la Dumbravescu Nicolae, Catan Constantin şi Moraru
Petre date lui Nasaramba Dumitru, iar acesta le-a transmis mai departe în
Iugoslavia prin intermediul lui Chiriţă Nicolae.
Deoarece organizaţia ducea lipsă de bani, iniţiatorii organizaţiei Totir
Dumitru, Nasaramba Dumitru şi Dumitrescu Mircea, cooptat în conducerea
organizaţiei mai târziu, au hotărât într-o şedinţă conspirativă din aprilie 1952 să
jefuiască cu ajutorul teroristului Trocan Nicolae duba Băncii de Stat în momentul
când aceasta ar fi transportat bani de la regiune la raion, informaţiunea despre
momentul când urma să treacă duba băncii, urma să fie dată de Nasaramba
Dumitru.
În scopurile teroriste şi de sabotaj acuzatul Totir Dumitru a procurat pentru
organizaţie 37 calupuri de trotil pe care le-a pus la dispoziţia organizaţiei,
predându-le lui Nasaramba Dumitru, iar acesta le-a ascuns în locuinţa lui
Păsculescu Nicolae, recrutat în organizaţie şi la care au şi fost găsite cu ocazia
percheziţiei.
Facând aplicaţiunea art.1 lit.c din D.199/1950 condamnă cu unanimitate de
voturi pe Totir Dumitru la moarte pentru crima de uneltire contra securităţii interne
şi externe a R.P.R.
Facând aplicaţiunea art.1 lit.a din D.199/1950 cu unanimitate de voturi
condamnă pe Totir Dumitru la muncă silnică pe viaţă şi 10 (zece) ani degradare
civică, pentru crima de trădare de patrie.
Facând aplicaţiunea art.1 lit.b din D.199/1950 cu unanimitate de voturi
condamnă pe Totir Dumitru la muncă silnica pe viaţă şi 10 (zece) ani degradare
civică pentru crima de procurare şi transmitere către o putere straină de documente
secrete.

248
 Conform art.101 cp. Condamnatul Totir Dumitru va suferi pedeapsa cea
mai grea, adică moartea şi 10 (zece) ani degradare civică iar conform art.304 cjm îl
obligă să platească 300 (trei sute) lei cheltuieli de judecată .
Conform art.4 din D.199/1950 se confiscă averea personală a
condamnatului Totir Dumitru.
I se compută prevenţia conf. Art. 463 cjm de la 23 iunie 1952.
Dată şi citită în şedinţa publică 26 noiembrie 1952 la Craiova.

Baza: Arhiva Ministerului Apărării Naţionale

VĂZUT,
COMANDANTUL UNITĂŢII MILITARE 02405,
Lt. Col.

2 ex F.L. pentru conformitate

ANEXA 2
PROCES-VERBAL
Astăzi 20 Iulie 1953 orele 1,30

Noi, Maior de Justiţie PROTOPOPESCU GHEORGHE, având în vedere

adresa Nr.Z34,362 din 18.09.53 a Dir. Trib. Militare cu privire la executarea
sentinţei Nr.307/26/II-952 a trib. Militar Teritorial Bucureşti, rămasă definitivă şi
executorie prin respingerea tuturor căilor de atac cum şi a cererilor de graţiere, pe
baza delegaţiei Nr.4170 din 18.07.353 a trib. Suprem Colegiul Militar, ne- am
transportat la garnizoana Craiova la penitenciarul Craiova însoţit fiind de Lt.Maj.
de Justiţie NECULA ION Proc. Şef al procuraturii Militare M.U. Craiova,
Reprezentantul Autorităţilor Administrative Maior ISTOC GHEORGHE, unde
astăzi data de mai sus am gasit prezenţi pe Comandantul penitenciarului Craiova
Cpt. IONITĂ ALEXANDRU şi medicul penitenciarului MANOLESCU
GHEORGHE.

În vederea executării condamnaţilor la moarte prin sentinţa sus arătată şi

anume:
1-Totir I. Dumitru, născut la 6 martie 1903 în comuna Vitimireşti, raionul
Baia de Aramă, reg. Craiova, fiul lui Ion şi Irina, de profesie învăţător, cu ultimul
domiciliu în Tr. Severin, str. Aurelian nr. 83
2.-Trocan M.Nicolae zis Nae, născut la 17 Martie 1923 în comuna
Ziguiani, raionul Baia de Aramă, regiunea Craiova, fiul lui Mihail şi Polina, de
profesie agricultor, cu ultimul domiciliu în comuna Satul Valea Perilor, comuna
Cătune raionul Baia de Aramă, reg. Craiova.

249
 3-Nasaramba C. Dumitru, născut la 2 Septembrie 1913, în comuna Ratezu,
raionul Baia de Aramă, reg. Craiova, fiul lui Chiril şi Ruxandra, de profesie
mecanic, cu ultimul domiciliu în Tr.Severin, str. Adrian, nr. 52.
s-a fixat executarea sentinţei pentru astăzi 20 Iulie 1953 orele 1,30 şi au
fost aduşi condamnaţii sub excortă la locul execuţiei unde au fost identificaţi.
Dupa ce s-a primit raportul plutonului de execuţie, s-a dispus să se citească
dispozitivul sentinţei de condamnare la moarte şi li s-a adus la cunoştinţa
codamnaţilor că hotărârea a ramas definitivă şi a sosit timpul să-şi ispaşească
pedepsele.
Codamnaţii au fost aduşi la locul execuţiei legaţi la ochi.
După îndeplinirea acestor formalităţi, procurorul militar a ordonat Cdt.
Plutonului de execuţie să procedeze la executare.
După ce condamnaţii au fost executaţi, medicul şi procurorul militar au
verificat moartea, costatând că cei executaţi au încetat din viată.
După constatarea morţii condamnaţilor, la o oră după execuţie, cadavrele
executaţilor:Totir I. Dumitru, Nasaramba C. Dumitru şi Trocan M. Nicolae zis Nae,
au fost date în primirea Cdt. Penitenciarului Craiova Cpt. IONITĂ ALEXANDRU,
spre cele legale şi pentru a dispune înhumarea lor.
Drept care am încheiat prezentul proces verbal în 5 exemplare dintre care
unul s-a lăsat la Administraţia penitenciarului Craiova care va anunţa pe ofiţerul
stării civile al oraşului Craiova comunicând date necesare pentru înscrierea morţii
susnumiţilor în registrul stării civile pentru morţi, al doilea exemplar s-a depus la
dosarul cauzei care a fost predat la grefa colegiului Militar al Tribunalului Suprem,
al treilea şi al patrulea exemplar s-a predat reprezentantului Procuraturii Militare
Craiova pentru a trimite unul din ele Procuraturii Generale R.P.R. Dir. Proc.
Militare, iar al cincilea exemplar s-a predat reprezentantului Aut. Administrative.
Prezentul proces verbal s-a semnat de noi: Procuror Militar comandantul
Colegiului Militar al tribunalului Suprem, Comandantul Penitenciarului Craiova,
Medicul care a constatat moartea, reprezentantul autorităţilor administrative şi
comandantul plutonului de execuţie.
Făcut la Penitenciarul Craiova astăzi 20 Iulie 1953 orele 1,30.
Reprezentantul tribunalului Suprem
Maior de justiţie
Gh. Protopopescu
Comandantul Penitenciarului Craiova
Capitan Ionită Alexandru
Reprezentantul Procuraturii Militare
Lt. Maj. Justiţie Necula Ion
Medicul Penitenciarului Craiova
Dr. Manolescu Gheorghe
Reprezentantul Autoritaţilor Administrative
Maior Isitoc Gheorghe
Comnandantul Plutonului de execuţie

250
 REZISTENŢA ANTICOMUNISTĂ DIN BANAT
1948-1949
Emil SEBEŞAN, Timişoara,
fost deţinut politic trecut prin reeducări

Formarea nucleelor:

I n contextul politic al anului 1945, după ce Vişinski, bătând cu pumnul

în masă, impune la 6 martie, faimosul guvern Groza dominat de
comuniştii spijiniţi de sovietici, se organizează cea mai mare teroare
politică internă. Pregătind “alegerile”, represiunea şi violenţa au devenit un fapt
obişnuit iar, prin fraudă şi măsluire, în noiembrie 1946 regimul comunist se
oficiază.
În următoarea perioadă, în decursul anului 1947, puterea comunistă
lichidează practic partidele istorice, prin aruncarea în închisoare a liderilor politici
ai vremii, culminând cu abdicarea impusă regelui Mihai. În urma abdicării forţate a
regelui, se creează cele mai eficiente premise de constituire a unei <republici
populare> ca satelit al<marelui prieten de la răsărit>.
Anul 1948, prin alegerile de la 28 martie, pecetluieşte soarta noastră pentru
următorii 40 de ani. În 1948 ia fiinţă cel mai odios instrument de tortură
politică:Securitatea. Organizarea unor reţele de informatori, arestările, anchetele,
torturile, teroarea psihologică, se constituie într-un arsenal al distrugerii politice.
Valul de arestări ce are loc după 15 mai 1948 pentru lichidarea mişcării legionare şi
apoi a naţional-ţărăniştilor, liberalilor, chiar a social-democraţilor ramaşi fideli lui
Titel Petrescu, declanşează în mod vădit, mai ales în rândurile tineretului, acel
fenomen de respingere a comunismului şi o ură din ce în ce mai crescândă faţă de
<tăişul>noii orânduiri.
Din ce în ce mai mulţi se grupează, se organizează şi sub diverse forme, din
ce în ce mai subtile, lupta împotriva celor ce conturau ca o clasă tiranică, parazitară
şi incompetentă.
În ţara noastră, urmaşii celor aproximativ 10.000 de ofiţeri puşi în
disponibilitate, în special ofiţeri cu grade superioare, credincioşi jurământului făcut
faţă de patrie, faţă de rege şi de propria conştiinţă, înţelegând ce înseamnă pericolul
roşu, au luat drumul munţilor formând nucleul de rezistenţă patriotică. Au fost
urmaţi de alţii, din entuziasm, împinşi de disperare în faţa viitorului sumbru ce se
prefigura permanent.
Înserarea numelor sau estimarea cifrelor care cuantifică proporţia acestor
organizaţii anti-comuniste, apărute spontan la nivelul întregii ţări este o problemă
de viitor ce necesită, căutări şi stabiliri de legături şi roluri cu cei ce continuau să

251
ramână pe la casele lor, dar îi ajutau pe cei ajunşi în munţi, cu muniţii, armament şi
mai ales alimente.
În esenţă, nu era o fugă din faţa autorităţilor comuniste, ci era o formă de
luptă ce se organiza pentru subminarea regimului de democraţie populară de la noi
şi- de ce nu- schimbarea lui prin forţă.
Ca în întreaga ţară, rezistenţa anticomunistă se conturează în tot Banatul, prin
grupuri şi grupuleţe ce se diferenţiază între ele doar prin momentul
apariţiei,intensitatea manifestării, mijloacele acesteia, precum şi prin concepţiile
participanţilor ce proveneau în majoritate din rândurile ţărăniştilor,
liberalilor,legionarilor,celor fără partid:studenţi, elevi ai cursurilor superioare, chiar
şi tineri muncitori.
Studiind Arhiva Tribunalului Militar din Timişoara, şi stând de vorbă cu o
serie de supravieţuitori sau martori ai evenimentelor din <Rezistenţa anti-
comunistă> am ajuns la concluzia că această <mişcare>nu a fost o acţiune din
munţii Banatului ci o organizaţie ce avea legături pe întreg cuprinsul Banatului,
însăşi forma de organizare, precum şi denumirea organizaţiei NAŢIONAL-
CREŞTINĂ defineşte conceptul politic unitar pe care îl îmbrăţişează toţi
participanţii, indiferent de apartenenţa politică. Scopul acestei uniri <în cuget şi
simţiri> este recunoscut fără nici un dubiu chiar şi de şeful securităţii din Banat
care, prin adresa din 23 februarie 1949 către Direcţiunea Generală a Securităţii
Poporului remarca <acţionând sub forma unei miscări de eliberare naţională în care
să fie grupată reacţiunea de la noi din ţară care să se constituie într-un <Bloc
Naţional> şi cu sprijinul reacţiunii internaţionale să înceapă o luptă armată pentru
atingerea acestui scop>
Citind raportul, se poate trage concluzia celor afirmate şi anume că această
organizaţie NAŢIONAL–CREŞTINă viabilă şi existentă pe întreg cuprinsul
Banatului,<şi-a ales refugiul în regiunea muntoasă din Jud. Severin şi în special în
regiunea plasei Telegova> şi <ca prim plan de acţiune şi-a determinat zona de
acţiune în regiunea banatului, între Reşiţa , Bocşa-Lugoj, Valea Timişului, Masivul
Ţarcul şi Gugu, între Cerna şi Berzovia-Comorâşte>.
Legătura cu elementele din oraşele Lugoj, Caransebeş, Timişoara şi Reşiţa
recunoscute de organele de Securitate.
Mergând pe firul acestor rapoarte devenite din ce în ce mai alarmante, în
ciuda faptului că se căuta minimalizarea amplorii realităţii, pe lângă identificarea
acţiunilor din această zonă”zona de refugiu”s-a conturat organizaţia propriu-zisă
din Banat. Dovezile sunt covârşitoare, în primul rând descoperirea unui formular
de jurământ ce trebuia să fie semnat de fiecare membru al acestei organizaţii releva
că existau organizaţii judeţene; de plasă, de sector şi de comună.
S-au identificat şefi de grupe, organizaţii pe comune, pe plăşi, pe judeţe,
dintre care amintim pe preotul Aurel Popescu din Iecea Mică, care, din ziua de 17
martie 1949 în calitate de şef al organizaţiei, primeşte un plic cu menţiunea:”să se
deschidă a doua zi 18 martie 1949”.
În acelaş dosar este menţionat şi Ing. Popescu Traian, şeful organizaţiei din
Comuna Cărpiniş şi Iancu Sârbu, ca şef al organizaţiei din plasa Jimbolia.

252
 Ca o confirmare a sistemului de organizare, putem arăta că, în declaraţiile
date de membrii organizaţiilor se afirmă:” eu accept propunerile lui şi am semnat
formularul de jurământ”, după care „a vorbit că organizaţia are legături cu
bandele din munţi şi că va fi dată o lovitură de stat, pentru răsturnarea actualului
regim”.Ce trebuie remarcat este că, Securitatea nu mai insistă asupra conţinutului
jurământului, pentru ei fiind un fapt cotidian arhicunoscut.
Că legăturile cu cei din munţi şi finalizarea acţiunii conjugate erau cunoscute
înainte de înfiinţarea comandamentului Unic, o dovedeşte şi declaraţia C.M.
consemnată la pagina 108 din unul din dosare, din care se spune la sfârşitul lunii
ianuarie:” lovitura va fi dată la Cărpiniş după ce va începe atacul la Timişoara şi că
în comuna Cărpiniş vor trebui ocupate plutonul de grăniceri, telefoanele, postul de
miliţie şi primăria”. De remarcat că această comună este la 40 km. de Timişoara şi
circa 160 km pâna la Teregova.
Asemenea organizaţii apăreau la distanţe şi mai mari, cum ar fi grupul
Sânicolaul Mare din 15 persoane, majoritatea tineri de profesii diferite, foşti
membrii ai Partidului Naţional Ţărănesc.
În aceeaşi zonă găsim astăzi o serie de supravieţuitori care confirmă şi prin
condamnările executate, existenţa unor organizaţii cu aceeaşi denumire, cu acelaşi
scop, cum ar fi organizaţia din Pesac, confirmată de George Şerban, fost deţinut
politic sau Giulvezean Nicolae din comuna Checea, care are în palmares 12 ani de
închisoare, fiind iniţiatorul unui monument ridicat în comuna sus amintită
remarcată de televiziunea Novisad, Yugoslavia şi evocată şi de unul din posturile
de televiziune Italian.
La un alt pol al judeţului Timiş-Torontal de atunci, găsim şi identificăm pe
tânărul Cosur Iosif la care remarcăm în sentinţa nr. 9/1953 a dosarului 2822 a
Tribunalului Militar Timişoara că, în 1948, se încadrează în organizaţia subversivă
“care avea ca scop răsturnarea regimului de democraţie populară… în cazul unui
conflict armat, ca fost şef al plasei Deta P.N.T să organizeze ţăranii de acolo la
lupta împotriva organelor de stat”.
Cele mai sus inserate sunt dovezi concrete care demonstrează fără nici un
dubiu că, exista o reţea întreagă de organizaţii pe cuprinsul întregului Banat,
identificarea şi dovedirea lor costituind obiectivul principal al celor angrenaţi în
cercetări. Semnalări există suficiente. De altfel şi raportul locotenent colonelului
Ambrus Coloman, şeful direcţiei Securităţii din Banat către Direcţia Generală a
Securităţii Poporului, raport înaintat în 15 februarie 1949, relevă, “organizarea pe
grupe subdivizate în cioporuri (grupe mai mici de 3 indivizi) care la momentul
văzut prielnic să intre în acţiune”. Găsim de asemenea, în motivarea unor sentinţe
date de Tribunalul Militar Timişoara remarcarea aceluiaşi sistem de organizare în
grupe si grupuleţe.
Sunt cunoscute numeroase grupuri din Timişoara descoperite de Securitate,
dar care nici pe departe nu oglindesc realitatea şi nici numărul celor ce activau pe
acest tarâm, cu atât mai puţin aportul acestora în contextul luptei împotriva
comunismului. Trebuie să menţionăm că doar într-o zi-18 martie 1949-Securitatea
a fost nevoită să aresteze peste 2000 de oameni antrenaţi în această acţiune. Există

253
semnalări şi martori că se încerca o minimalizare a acţiunilor, în intenţia de a
camufla amploarea ce o luase această luptă care, în faţa străinătăţii trebuia să apară
doar ca o acţiune a unei părţi minore de nemulţumiţi. Cercetând documentele ce
reprezintă schimbul de ordine şi păreri între Direcţia Generală a Securităţii din
Banat, se poate trage concluzia intenţiei vădite a minimalizării amplorii acţiunii din
Banat. S-a dat ordin ca în rapoartele ce se înaintau tribunalelor apartenenţa
ofiţerului anchetator să fie nu al plăşii, oraşului sau judeţului de care aparţine, ci ca
ofiţer al Direcţiei Generale a Securităţii Poporului.

Extinderea rezistenţei
Nici Lugojul şi nici fostul judeţ Severin nu s-au lăsat mai prejos. Pe lângă
numele şi organizaţiile citate de Securitate s-au identificat în dosarele existente la
Tribunalul Militar, există o serie de informaţii şi confirmări relevate de Ghenciu
Petrică şi Petconi Aurel, ambii din Lugoj, că existau mulţi cetăţeni care au
participat şi au contribuit la susţinerea celor ce au luat drumul codrilor.
De altfel, raportul menţionează că :”sunt identificate grupuri subversive în
comunele: Canicia, Domasnea, Cornereva, Mehadia, Globul Rau din jud. Severin,
fiind reţinute de noi un numar de 20 de personae din aceste grupuri subversive
(acţiunea fiind în curs) ca probe concrete ale celor de mai sus sunt scrisori şi notiţe
găsite asupra colonelului Uţă Ion care se trimit anexate în copie prezentului
raport”(partea a II-a din dosarul anexă).
Nu s-au putut identifica până în prezent legăturile reieşite din scrisorile
alăturate la dosarul anexă celui cu numărul 152 din 1949 de la filele 31, 32,
33,36,37, si 38.
Raportăm totodată că atât cercetările cât şi acţiunea informativă este(sic!) în
continuare pentru depistarea şi reţinerea atât a elementelor fugare existente cât şi a
elementelor subversive din sate şi oraşe din această regiune.
Instalarea regimului comunist cu întregul lui cortegiu de măsuri ideologice,
total străine de obişnuinţele de până atunci, contrare modului de comportare, de
vieţuire, de simţire românească, a zguduit până la traumă întreaga populaţie
baştinaşă şi, implicit, cea bănăţeană.
Mai mult de atât, Banatul se situa aproape în totalitate manifestărilor umane,
dar mai ales în aspecte culturale şi economice, deasupra altor regiuni din ţară. Ori
tocmai în acest nivel socio cultural a izbit comunismul mai pregnant. Iată de ce
reacţia întregului Banat a fost mai puternică şi de mai mare amploare. Se poate
afirma fără exagerare că, lovit în bunurile sale cele mai de prêţ, nu a existat
aproape nici o asezare bănăţeană unde sa nu fi existat grupuri, mai mari sau mai
mici, animate de dorinţa de înlăturare a unui regim impus din afară.
Aceasta este şi explicaţia înfiinţării unui comandament unic al securităţii
care, bazat pe unităţi militare din alte regiuni decât cele bănăţene, urmărea
lichidarea şi distrugerea rezistenţei armate din munţi, considerând că în acest fel
Securitatea locală va putea lichida şi rezistenţa de la câmpie.Acest lucru este
relevant în schimbul de ordine şi de rapoarte dintre factorii centrali şi locali ai

254
Securităţii. Realitatea nu a confirmat reuşita acestei măsuri. Se neglija spiritul de
ură ce s-a instalat în sufletul oamenilor datorită metodelor de constrângere şi
distrugerii bazei materiale a ţăranului bănăţean.
Vecinătatea cu Iugoslavia, formele sale de luptă subversivă pentru păstrarea
entităţii naţionale atât în trecut, cât şi în prezent au stimulat spiritul de răzvrătire, de
rezistenţă împotriva oricarei tendinţe de asuprire straină. Însăşi conservarea
armelor şi muniţiilor abandonate de retragerea precipitată a trupelor germane a
constituit sursa cea mai importantă de alimentare cu mijloace de luptă a acelora
care s-au refugiat în munţi.Unul din cele mai tipice cazuri este exemplul ceferiştilor
din Timişoara care au descoperit într-o moară un depozit părăsit de trupele
germane, l-au strămutat în remiza de locomotive Jimbolia, organizând transportul
acestora în munţii Mehadiei în tenderele locomotivei. Procurarea armamentului şi
muniţiei a fost uşurată şi de faptul că foarte multe gospodării ţărăneşti deţineau o
varietate de arme-puşti, revolvere până la mitaraliere branduri şi chiar tunuri-fie de
la trupele germane, fie din armele nepredate ale celor întorşi de pe front.
Aceasta stare de fapt, dublată de spiritul patriotic, a generat necesitatea unor
acţiuni complete pentru înlaturarea prin forţă a puterii instalate de tancurile
sovietice.

Scopul final: răsturnarea regimului

În acest context a fost determinat colonelul Uţă Ioan fost prefect de Severin,
să se retragă în munţi împreună cu alţi conducători de grupuri ca Spiru Bălan,
Aurel Velnichescu şi comandorul Domăsneanu să organizeze o acţiune armată
având ca scop final răsturnarea regimului de atunci. Contacte între grupurile de jos
şi cei din munţi au fost nenumărate şi ele erau legate mai mult de asigurarea
armamentului şi a celor necesare acţiunilor întreprinse.
De altfel amploarea şi legăturile ce au existat între organizaţiile de pe
teritoriul întregului Banat este relevată, după 50 de ani, de întâlnirea ce a avut loc
la Timişoara între maiorul Dumitriu şi Cristescu Nicolae, unul din reprezentanţii
conducătorilor ce acţionau în munţii Banatului. Primul era reprezentantul grupului
generalului Carlaont şi se pare că obiectivul acestei întâlniri era procurarea de
armament precum şi colaborări de acţiuni armate. Amănunte în acest sens nu se
cunosc, deoarece, din păcate, din cei prezenţi la discuţie nu mai există nici unul în
viaţă cu excepţia lui Laitin Dănilă, care era cumant cu Cristescu dar al cărui rol era
asigurarea discreţiei şi paza celor ce purtau discuţia.
În contextul acestor acţiuni ceea ce este mai relevant dintre toate faptele este
planul de ocupare al marilor oraşe din Banat (Timişoara, Arad, Lugoj, Reşiţa,
Caransebeş), plan ce a fost minuţios pregătit existând informaţii şi chiar declaraţii
asupra datelor pentru ocuparea fiecărui oraş în parte. Conform acestor previziuni
declanşarea insurecţiei este stabilită cu începerea ocupării oraşului Timişoara la
data de 18 martie 1949, urmând ca până în ziua de 22 martie întreg Banatul să fie
sub controlul insurecţiei.

255
 În acest moment ne întâlnim cu un concept inedit, unic pe ansamblul ţării,
având drept scop nu o singură răzmeliţă, ci scoaterea unei părţi din trupul ţării de
sub autoritatea comunistă şi punerea U.R.S.S în faţa faptului împlinit. Nu ne
îndoim că eliberarea Banatului, a jud. Arad, Hunedoara de sub comunism ar fi dat
un impuls extraordinar pentru eliberarea întregii noastre ţări. Ipotetic, operând la
nivelul dezideratelor, acţiunea era realizabilă. Nu ne putem pronunţa însă asupra
rezultatului final al acestor acţiuni de amploare tinând cont că la acea oră U.R.S.S
reprezenta cea mai mare forţă militară pe continent. Semnalări de contacte cu
armata şi colaborarea concretă a armatei în aceste acţiuni nu a fost elucidată încă.
Cert este că ele au existat.
S-a încercat timp de aproape 50 de ani să se vehiculeze ideea apariţiei, a
resemnării poporului român în faţa comunismului, a lipsei funciare de energie, de
combativitate. S-a încercat să se împroaşte cu noroi peste conştiinţa românească,
românii fiind taxaţi ca o “mămăligă ce nu explodează”. Toate cu scopul denigrării,
aneantizării caracterului şi firii românului şi apoi minimalizării luptei sale reale
împotriva unei ideologii ce îi este straină simţirii sale, ideologie care niciodată nu
a prins rădăcini în această ţară. Luptele pe care le-a dus acest popor contra
comunismului se întind pe mai bine de un deceniu de existenţă, iar această realitate
este confirmată fără nici un fel de dubii de documente ale Securităţii, tribunalelor şi
închisorii. Comuniştii au întemniţat în arhivă, constiinţe, vieţi, năzuinţe. Lupta
întregului Banat face parte din lupta acestei ţări împotriva ciumei roşii.
Accesul la dosarele arhivei Tribunalului Militar Timişoara, după
evenimentele din 1989, precum şi discuţiile purtate cu supravieţuitorii, au scos la
iveală o serie de adevăruri de-a dreptul dureroase, ascunse până atunci cu multă
grijă, care se cer dezvăluite pentru ca istoria să fie scrisă nu după ureche,
imaginaţie sau chiar fabulaţie.
Numărul mare a celor ce au fost implicaţi direct în această mare luptă
anticomunistă sau a acelora care au ajutat pe cei fugiţi în munţi, extinderea
teritorială, face ca “inventarierea” lor-dacă se poate spune aşa- să fie dificilă şi
greoaie. Trebuie subliniat faptul că judecarea loturilor s-au făcut pe aproape întreg
teritoriul ţării, dovadă fiind prezenţa dosarelor la Constanţa, Cluj, Iaşi etc. Toate
desfasurându-se în mare secret.
Atrocităţile şi fărădelegile comise de cei ce erau în slujba ciumei roşii au
întrecut orice imaginaţie. Descoperim şi astăzi unele lucruri inimaginabile.
Procesul început la Timişoara la data de 21 iunie 1949, proces public intentat
împotriva unui grup asa zişi conducători ai Organizaţiei Naţional Creştine, care
la data de 18 martie 1949 trebuia să declanşeze insurecţia.
Sunt condamnaţi la moarte avocatul SPIRU BLĂNARU, comandorul
PETRE DOMĂSNEANU, IOAN TĂNASE, PETRE PUŞCHIŢĂ şi ROMULUS
MARITESCU. Ceilalţi din lot: AUREL VERNICHESCU, GHEORGHE
POPOVICI, TEODOR UNGUREANU, GHEORGHE SMULTEA, PETRE
PUŞCHIŢĂ zis Liber, NICOLAE GHIMBOSA si GHEORGHE LUMINOSU
primesc diferite pedepse privatoare de libertate.

256
 Sentinţa de condamnare la moarte se execută în ziua de 16 iulie 1949. După
două saptamâni fără nici un anunţ prealabil în zorii zilei de 2 august cei rămaşi din
grup, având pedepse între 10 ani şi muncă silnică, sunt scoşi din celule, duşi la
Padurea Verde şi împuşcaţi.
Cele mai de sus demonstrează că procesele intentate în general erau pur şi
simplu nişte “mascarade”, singurul scop fiind distrugerea socială şi naţională. După
unele informaţii- nedovedite documentar- numărul celor împuşcaţi, ucişi mişeleşte
–cu sau fără judecată- în Banat se ridică la 51. Descărcarea lor gestionară facându-
se cu acte fictive prin administraţia civilă, în mare secret.
Aşa cum am mai arătat, dovezile sunt copleşitoare. Urmează ca cercetătorii
să aprofundeze evenimentele petrecute şi pe baza documentelor, să coraboreze
declaraţiile celor ce mai sunt în viaţă pentru stabilirea fidelă a acestor acţiuni, a
oamenilor care au înfaptuit-o, fiind datori societăţii cu adevarata istorie a epocii
care a trecut.

257
 GRUPUL ADRIAN MIHUŢ
Corneliu CORNEA, Arad,
fost deţinut politic

A cesta este originar din comuna Măderat, situată la 35 km de Arad, fiind

fiul unui maistru dogar, regiunea fiind una viticolă.
S-a născut la 24.09.1922, a fost un elev şi un student eminent, cu o înfăţişare
plăcută, voluntar şi chibzuit în tot ce făcea, dotat în mod deosebit pentru ştiinţele
exacte.
Fiind student la Facultatea de Mecanică a Politehnicii din Timişoara, Adrian
Mihuţ a fost unul dintre liderii mişcării studenţeşti, pricinuită de greva studenţilor
clujeni din 1946, după ce muncitorii de la fabrica Dermata atacaseră căminul
studenţesc Avram Iancu, grevă ce s-a declanşat în mod firesc şi la Timişoara.
Acesta, aflând despre declanşarea unor masive arestări de către puterea
comunistă a numeroşilor români consideraţi ca potrivnici instaurării comunismului
în ţară, şi fiind căutat de către Securitate, s-a hotărât să plece din Timişoara spre
satul lui, Măderat şi să caute adăpost printre viile din preajmă, în crame sau la
sătenii din Măderat şi satele vecine, respectiv Mâsca, Pâncota, Agrişu Mare,
Iermata, Moroda şi Ineu.
Împreună cu prietenul şi colegul său de liceu şi facultate Gheorghe Poenaru
din Ineu, a reuşit să formeze o organizaţie anticomunistă, compusă din persoane de
încredere din localităţile amintite.
Aceasta se petrecea în vara anului 1949.
Primul contact armat cu Miliţia a avut loc în primăvara anului 1951, la Ineu,
când urmărit de trei miliţieni, dintre care unul era şeful Miliţiei din localitate,
Adrian Mihuţ a reuşit să scape împuşcând în picior pe unul dintre urmăritori.
În anul 1952 a fost din nou în situaţia de a fi prins de către trei miliţieni, însă
a scăpat şi de data aceasta, folosindu-se de pistol fără a răni pe urmăritori.
În anul 1954, Adrian Mihuţ, înarmat, a avertizat în clădirea Sfatului Popular
din Moroda, pe Preşedintele acestuia să înceteze cu samavolniciile îndreptate
împotriva ţăranilor.
În vara anului 1956, a fost surprins de către un miliţian în casa lui Suciu
Pavel din Iermata, devenit fugar şi acesta, însă şi de data aceasta, Adrian Mihuţ a
reuşit să se salveze, rănindu-l în braţul stâng pe urmăritor.
În luna noiembrie 1956 însă, Adrian Mihuţ, trădat de către un informator al
Securităţii, a fost împuşcat în piciorul drept, refugiindu-se târâş într-o căpiţă de
tulei de unde a tras cu pistolul spre urmăritori, până nu a mai avut gloanţe,
împuşcând mortal un securist. Aceasta s-a întâmplat la data de 16 noiembrie 1956.

258
Împreună cu Mihuţ era şi Suciu Pavel, care a reuşit să fugă însă a fost prins şi el
după câteva zile.
În procesul ce i s-a intentat au fost implicate 69 de persoane, care făceau
parte din organizaţia căreia Adrian Mihuţ îi pusese bazele.
Ancheta acestora a durat din decembrie 1956 până în aprilie 1957 când, în
Săptămâna Patimilor, a avut loc procesul primului lot de arestaţi, cuprinzând 20 de
persoane.
Tribunalul Militar din Cluj, deplasat la Timişoara, a aplicat condamnări între
2 ani şi închisoare pe viaţă, iar Mihuţ Adrian şi Suciu Pavel au fost condamnaţi la
moarte şi executaţi în Valea Piersicilor de la Jilava.
În continuare s-au judecat celelalte două loturi, despre a căror componenţă
nu am informaţii.
Completul de judecată a fost compus din: col. Paul Finichi împreună cu alţi
patru colonei, iar procuror a fost maiorul Miclea.
De remarcat este faptul că Adrian Mihuţ a fost drogat în timpul anchetei.
Am folosit pentru acest grup informaţiile scrise şi orale ale profesorului
Gheorghe Poenaru, prieten apropiat al lui Mihuţ şi camarad de luptă al acestuia,
condamnat şi el la 20 de ani de muncă silnică.

259
 ZILE ŞI NOPŢI CU SECURITATEA PE URME
Lucreţia JURJ, Cluj-Napoca,
fostă luptătoare în munţi

D upă căderea dictaturii comuniste în 1989 toată lumea a simţit că se putea

exprima liber, fără constrângeri. În aceste condiţii, după aproape 25 de
ani, am simţit că pot să privesc fără teamă înspre propriul trecut, şi să povestesc
anumite întâmplări la care am fost martoră. Timpul şi mai ales regimul comunist au
acţionat fără milă şi, din nefericire, în acest moment sunt ultima supravieţuitoare a
grupului de partizani anticomunişti “Teodor Şuşman”. Am simţit, aşadar, ca o
datorie de onoare să fac lumii cunoscut modul în care un grup de oameni din zona
Răchiţele au fost obligaţi de regimul comunist să fugă în munţi, iar apoi, timp de
10 ani să fie hăituiţi zi şi noapte pentru simplul motiv că nu împărtăşeau ideile
regimului nou instaurat.
Povestea mea ar putea să înceapă în 1947, când, împreună cu mama, am
făcut o vizită la sora ei la Ponor.1 Acolo l-am cunoscut pe viitorul soţ, dar pentru că
era zonă de munte şi eu eram obişnuită la şes2 nu am rămas. La insistenţele mamei
m-am întors la Ponor şi în 1948 m-am căsătorit cu Mihai Jurj, care era pădurar în
zonă.
De partizani am auzit pentru prima dată de la socri. A fost vorba iniţial de
Leon3 şi de Gheorghe Şuşman4… care au fost prinşi la Poşaga, dar care erau de loc
din satul Măhăceni. Ei au fost ajutaţi de socrul meu, au fost în relaţii bune cu Mihai
şi chiar eu le-am dus de mâncare în munte de două ori.
În ceea ce-i priveşte pe membrii familiei Şuşman din Răchiţele, ei îl ştiau
pe socrul meu cu mult înainte să fugă în munţi şi să devină partizani. Din această
cauză, din ‟48 când s-au ascuns şi până prin ‟49 au mai trecut pe la noi. În această
perioadă nu erau atât de urmăriţi şi puteau circula mai uşor.
Teodor Şuşman era un om bogat: avea prăvălie, stupi, grădină cu pomi,
pământ bun, gatere, animale şi o casă mare. Lumea îl respecta pentru că fusese

1
Comuna Răchiţele, jud.. Cluj.
2
M-am născut în 2 octombrie 1928, în comuna Scărişoara Nouă, azi în jud. Satu Mare.
3
Leon Şuşman, născut în 1910 în comuna Măhăceni, judeţul Alba, a făcut parte din grupul
de partizani anticomunişti care îi poartă numele. În noaptea de 19-20 iulie 1957, la Poşaga,
pe Valea Arieşului, într-o confruntare armată cu Securitatea, a fost rănit grav şi a decedat.
4
Gheorghe Şuşman s-a născut în 1921 în comuna Măhăceni. I s-a alăturat fratelui său,
Leon. În noaptea de 19-20 iulie 1957 a fost capturat de Securitate. A fost judecat,
condamnat la moarte şi executat în 1958.

260
primar între cele două războaie mondiale, şi pentru a recupera pădurile moţilor de
la grofii maghiari ajunsese în audienţă la Rege * şi chiar până la Viena. După ce au
venit la putere, comuniştii au început să-l persecute şi pentru a nu fi arestat a plecat
pe munte împreună cu trei dintre băieţii lui.
Soţul meu, Mihai, a păstrat legătura cu ei şi după ce aceştia au fugit. Se
întâlneau pentru a organiza un grup subversiv ca să ajute populaţia, în caz că s-ar fi
ivit o ocazie favorabilă, să se răscoale şi să înlăture comunismul. Mihai a vorbit de
planul lor cu oameni din cantonul lui, de prin Scărişoara, Mătişeşti, Poiana Horii,
dar cred că i-a mai contactat şi pe unii din partea Beiuşului.
Probabil că şi Leon Şuşman cunoştea acest plan, mai ales că în ‟49 a venit
şi el cu Gheorghe în zonă. Şi situaţia aceasta a durat până în august 1950, când
cineva a anunţat Securitatea din Câmpeni despre ce are de gând Mihai să facă. Într-
o noapte ne-au bătut la uşă şeful politic al Ocolului Silvic Gilău însoţit de trei-patru
securişti de la Câmpeni, toţi îmbrăcaţi civil, dar înarmaţi. I-au cerut lui Mihai arma,
iar el a spus că să duce în camera din spate să o aducă, însă a sărit pe geam şi s-a
dus în pădure, în zona numită Dealul Humpleului, unde erau ascunşi Şuşmanii din
Răchiţele.
Pentru că şi-au dat seama că l-au pierdut, au făcut o percheziţie şi
dimineaţa m-au luat pe mine şi pe soacra mea şi ne-au dus cu ei la Securitatea din
Câmpeni. Aici ne-au ţinut două zile, iar la anchete ne-au sfătuit să-i spunem lui
Mihai să se predea.
După ce ne-au eliberat, mie mi-au spus să nu părăsesc domiciliul. Cu toate
acestea m-am mai dus în pădure să mă întâlnesc cu Mihai. Din când în când veneau
securiştii să mă întrebe dacă nu a venit acasă. Până în octombrie, timp de două luni
de zile, m-am dus cu mâncare la ei, dar nu am rămas niciodată peste noapte. După
două luni, însă, am luat hotărârea să rămân definitiv. Ştiu că a fost în octombrie,
dar nu mai ştiu cu exactitate ziua. Am rămas pentru că simţeam că în curând o să
fiu şi eu arestată, şi că fusesem lăsată liberă doar pentru a fi folosită ca “momeală”
pentru Mihai. În cazul în care m-ar fi arestat, supusă presiunilor puteam să dezvălui
locul unde erau ascunşi şi chiar să-i deconspir pe unii dintre cei care îi ajutau.
Ştiam ce se întâmpla în Răchiţele, câtă lume era arestată şi cât îi chinuia şi mi-am
zis că decât să-i spun şi pe alţii mai bine mă sacrific pe mine.
Bătrânul Şuşman nu a fost de acord să rămân cu ei, pentru că spunea că-i
păcat să renunţ la libertate şi să iau drumul codrului şi că sunt prea tânără. Şi Ioan
Ciota era de părere că nu merită să mă sacrific, că pentru o femeie este mai greu, şi
că poate-i încurc dacă au să fie în pericol… Argumentele lor nu m-au convins şi
am rămas lângă soţul meu. El nu m-a obligat să rămân dar nici nu m-a trimis acasă.

*
În decembrie 1925 a fost redactat un memoriu Plângerile moţilor la treptele tronului, prin
care era evidenţiat modul defectuos şi defavorabil moţilor în care fusese aplicată reforma
agrară din 1921 în satele din Munţii Apuseni. Todor Şuşman, primar în Răchiţele, împreună
cu Aurel Munteanu, protopop ortodox al Huedinului, Amos Frâncu şi Emil Siancu, s-au
deplasat la Bucureşti pentru a înainta Regelui Ferdinand respectivul memoriu. Pentru detalii
a se vedea Nicolae Şteiu, Protopopul Aurel Munteanu erou şi martir al neamului, Cluj-
Napoca, 1998.

261
Asta a fost părerea mea şi nu m-a putut face nimeni să mă răzgândesc, pentru că eu
nu vroiam să mă despart de Mihai.
Când m-am alăturat eu grupului acesta era compus din şapte persoane: Teodor
Şuşman cu băieţii, Todor şi Visalon, Ioan Ciota, Nuţu Bortoş5, Gheorghe Mihuţ şi
soţul.
Todor Şuşman, bătrânul, avea cam 60 de ani. Nu era înalt, dar era mai
solid. Cred că avea un metru şaptezeci. Nu avea barbă şi nici mustaţă, avea ochii
căprui şi măsele de aur. Tare mult îi plăcea să povestească şi era foarte pornit
împotriva comuniştilor pe care îi numea călăi. Era îmbrăcat cu o haină îmblănită,
pantaloni de vânătoare şi bocanci. Nu era religios şi nu puteai discuta cu el despre
religie. Zicea că: de ce pedepseşte Dumnezeu aşa omul? Şi zicea: Ce i-ai făcut tu
lu’ Dumnezeu să te pedepsească? Ce nedreptate face Dumnezeu, că pedepseşte aşa
tineretu’ şi oamenii fără nici o vină?
Fiul lui mai mare Şuşman Teodor avea în jur de douăzeci şi opt de ani, era
înalt, avea o faţă ovală, părul castaniu, bărbierit tot timpul, îmbrăcat în pantaloni,
într-o geacă scurtă şi bocanci. Visalon, fratele lui, era mai blând, mai liniştit decât
Teodor. El nu făcuse armata că era mai tânăr. Fraţii nu erau atât de porniţi
împotriva comuniştilor ca tatăl lor, însă nu i-am auzit niciodată să regrete că l-au
urmat pe munte.
Ioan Ciota era din Călata6 şi era mai în vârstă ca soţul meu. Era un om
scund, mai brunet, cu părul negru. Era greco-catolic, dar, la fel ca şi Şuşman, nici
el nu era prea credincios.
Nuţu Bortoş era mai scund, slăbuţ, cu barbă, avea albeaţă pe un ochi şi
plângea mereu. Avea peste cinzeci de ani şi era fricos. Pe el nu-l trimitea nimeni
nicăieri. Uneori mai mergea singur acasă, la Răchiţele, să se întâlnească cu nevasta
şi cu copiii. Cu el nu ştiu ce s-a întâmplat că a dispărut şi nu l-am mai văzut.
Mihuţ Gheorghe, era tot din Răchiţele, era brunet, înalt şi solid. Tot de
frică a fugit şi el pe munte, că îl luau şi îl duceau să-l ancheteze, să spună ce ştie
despre partizani. Avea în jur de douăzeci şi patru de ani.
Toamna grupul se despărţea şi fiecare se ducea să ierneze pe undeva. Nu
ne interesam unde merg ceilalţi pentru c, în cazul în care am fi fost prinşi, să nu îi
putem deconspira.
Iarna dintre 1950-1951 a trecut fără incidente, eu şi Mihai fiind ascunşi la
sora lui, în Poiana de Vaşcău, în judeţul Bihor. În primăvară ne-am reîntâlnit şi
până toamna nu am avut nici un incident cu Securitatea. Ştiam că ne caută, însă
întâlniri directe nu am avut.
În toamna anului 1951, fratele lui Mihai, Oneţ Roman, ne-a găsit un
adăpost la o familie din Dealul Botii. Pe gazdă îl chema Todor Neag, şi era un om
între 30 şi 40 de ani, tare cumsecade. El a acceptat să ne găzduiască deşi nu ne
cunoştea. El împreună cu Roman ne-a amenajat un adăpost în fân, la el în pod. Era

5
Ioan Bortoş, în continuare Nuţu Bortoş.
6
Călata, jud. Cluj.

262
amenajat ca o colibă acoperită cu fân. Ziua puteai coborî în şură să te plimbi, să te
mai dezmorţeşti. Acolo am vrut să rămânem pe timpul iernii.
Oneţ Roman era mai mare cu 5-6 ani ca Mihai, dar era frate vitreg, numai
de mamă. Era căsătorit şi locuia în Răchiţele. Roman era mai impulsiv decât Mihai,
mai scund, dar foarte puternic. Îl cunoştea foarte bine pe Şuşman, pentru că au
umblat împreună la vânătoare şi la pescuit pe Someş.
Aşadar, în toamna anului 1951 ne retrăseserăm în Dealul Botii să iernăm,
şi în noaptea de 11/12 noiembrie7, cum stăteam noi acolo în şură, a venit fratele lui
Mihai şi a spus: Frate, dă-mi o armă, îmbrăcaţi-vă şi viniţi repede că suntem
încercuiţi. Io nu mă mai dau prins, mai bine mă sinucid, mă-mpuşc, da’ nu mă mai
dau prins că aşa m-o bătut de nu mai sunt bun de nimica. Eram încercuiţi. I-a dat
Mihai o armă, ne-am îmbrăcat şi am ieşit. Eu am luat radioul şi o armă, iar soţul o
luat altă armă. Ce se-ntâmplase: Roman fusese pârât de cineva că ar şti unde
suntem noi. A fost arestat, dus la Securitate şi anchetat. Atât de tare a fost bătut
încât a acceptat să le spună unde suntem ascunşi. I-au pus cătuşele pe mâini şi l-au
adus la şura unde eram noi. Când au ajuns la şură, securiştii s-au împrăştiat au
încercuit locul, iar pe el l-au trimis înăuntru să ne spună să ne predăm, că suntem
înconjuraţi. El s-a uitat pe unde sunt mai mulţi şi când l-au lăsat şi-a rupt o cătuşă şi
cu ea bălăngănind de mână a venit la noi.
În aceste condiţii am ieşit încet afară, pe lângă şură şi am stat puţin sub
streşină. Atunci Roman ne-a arătat unde sunt mai mulţi şi a spus: Io am să fug
înainte şi când ajung în marginea pădurii trag spre ei şi voi fugiţi. Io vă apăr! Aşa
am şi făcut. El a luat-o la fugă, printre ei, prin cerc, spre pădure. Securiştii trăgeau
şi noi fugeam după el. Roman a ajuns mai repede şi aşa cum a spus, s-a întors şi-a
început şi el să tragă. Îmi amintesc cum se lumina pe lângă mine din cauza
cartuşelor. Ştiu că atunci când am ajuns în pădure m-am uitat, că eram în rochiţă,
m-am uitat să văd dacă nu mi-i găurită rochiţa. Radioul l-am lăsat când a trebuit să
sar gardul care înconjura proprietatea gazdei. Pe unde am fugit noi era teren viran
şi ei acolo n-au prea păzit, că nu au fost mulţi şi, probabil, nu se aşteptau să fugim.
Am fugit până am intrat în pădure şi am scăpat. În pădure nu ne-au mai urmărit că
le era frică.
Nu mai ştiu dacă mi-a fost sau nu frică, dar după ce-am scăpat… mi s-au
înmuiat picioarele. Noi am scăpat, dar gazda, când a auzit focurile, a ieşit din casă
şi-atunci pe el l-au împuşcat, că era întuneric. Pe el îl am pe conştiinţă, că el din
cauza noastră a murit, că ne-a ajutat pe noi.
Aceasta a fost prima confruntare cu Securitatea dar, din păcate nu şi
ultima.
În iarna respectivă am rămas toţi trei în pădure într-un bordei.
În aceiaşi iarnă, pentru că nu a mai putut suporta presiunea la care ştia că
erau supuşi atât membrii familiei cât şi consătenii săi din Răchiţele, Teodor

7
Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Cluj, Fondul Inspectoratului de Poliţie Cluj, dosar
68/1951, f. 78.

263
Şuşman senior s-a sinucis. Nici Nuţu Bortoş nu a mai venit la întâlnire în
primăvara lui ‟52, însă nu ştiu ce s-a întâmplat cu el.
Primăvara, după ce ne-am întâlnit am mai stat o perioadă pe Dealul
Humpleului, după care, în iunie sau iulie s-au pornit nişte razii foarte mari pentru a
ne prinde. În timpul acesta noi umblam de colo-colo. Când se însera, găseam câte
un loc mai ferit, cu izvor, şi ne opream. Făceam mâncare, ne mai spălam şi
rămâneam să dormim. Şi atunci, în iunie sau iulie, veneam dinspre Muntele
Vlădeasa sau Valea Drăganului şi am vrut să trecem spre Beliş. Parcă am vrut să
trecem Someşul să ajungem în Poiana Horii, pentru că acolo avea soţul ceva rude,
oameni de încredere, la care s-a adăpostit şi Leon Şuşman. Era noapte, că numai
noaptea circulam. Eram eu, Roman, fraţii Şuşman, Ciota, Mihuţ şi Mihai. Mergeam
unii după alţii şi nu vorbeam, că aşa procedam când ne deplasam. Şi cum mergeam
pe o cărare, am intrat în încercuire. Noi dacă am fost pe muntele Vlădeasa şi n-am
avut contact cu oamenii din vale o perioadă, n-am avut de unde să ştim că a veni
armata să ne caute pe Someş. Şi cum mergeam noi aşa, liniştiţi, pe întuneric, auzim
la un moment-dat că ne sâsăie cineva din margine. Ciota care era în faţă, a avut
inspiraţie şi a întrebat: Unde-s ceilalţi?, iar cineva dintre ei i-a răspuns: Mai de
deal. Atunci ne-am dat seama că era armată. I-am lăsat în pace şi ne-am văzut de
drum, i-am ocolit. Şansa noastră a fost Ciota, că şi-a dat sama că sunt soldaţi şi i-a
întrebat unde sunt ceilalţi, iar ei au crezut că vorbesc cu unii de-ai lor.
După ce am vorbit cu soldaţii ne-am dus mai departe. Când să ajungem la
Someş se lumina de ziuă. Am vrut să trecem apa şi atunci ei au strigat după noi:
Stai! Mi-am dat seama că suntem în cerc. Şi cum mergeam unul după altul… ne-
am împrăştiat şi-am luat-o la fugă înapoi, spre pădure. Unde ne-au surprins era loc
drept. Noi ne-am speriat, că nu ne-aşteptam la aşa ceva, iar ei au început să tragă
după noi. Am început şi eu să fug şi nu m-am oprit decât într-o pădure rară de fag
din apropiere. Când am ajuns am simţit că mă lasă picioarele de spaimă.
Am fugit toţi cam în aceeaşi direcţie, pentru că ne-am întâlnit în pădure. Ei
au tras numai de pe mal, n-au avut curaj să intre după noi în pădure. Ai noştri n-au
tras deloc, doar au fugit. Când ne-am reîntâlnit am văzut că Mihuţ şi Ciota nu mai
erau. A fost o minune că am scăpat ceilalţi. Că eu... când i-am văzut că trag… n-am
crezut că mai scap. Când ne-am adunat n-am ştiut ce s-a întâmplat, am văzut numai
că nu mai sunt cu noi. Pe urmă am aflat ce s-a întâmplat, că i-am auzit pe soldaţi
vorbind la telefon, pe Someş. Atunci ştiam că au fost împuşcaţi, dar numai după
Revoluţie am aflat că, de fapt, numai Ciota a fost împuşcat atunci. Mihuţ a mai
umblat câteva zile singur prin pădure înainte de a fi rănit, şi a murit la spital la
Cluj, după ce a fost anchetat.
Atunci ne-a părut rău după ei şi i-am plâns, dar numai în gând, pentru că
altfel nu se putea. Securitatea era pe urmele noastre. Eram încercuiţi. Erau atât de
mulţi că se puteau ţine de mână. Noi ne-am urcat pe stânci, deasupra Someşului şi
i-am văzut. Erau mulţi. Şi ziua, pentru că nu aveam ce să facem, ne duceam pe
stânci, deasupra lor, că Someşul, la izvor este între stânci foarte înalte. Ei nu ne
vedeau, dar noi îi vedeam pe ei. Făceau foc, mâncau conserve, prăjeau slănină…
Noi stăteam şi ne uitam la ei... cu stomacul gol. Mai culegeam macriş şi coaje de

264
molid. Timp de o săptămână, cât am fost încercuiţi, cu aşa ceva ne-am hrănit,
pentru că nu am avut alte “alimente”. Mai beam apă, că apă aveam.
Cum stăteam pe stânci îi auzeam cum discută, că nu se gândeau ei că ziua
o să ne apropiem atât de mult. Strigau unul la altul, făceau gălăgie, râdeau. Despre
noi nu vorbeau. Am aflat mai târziu că fiecare avea pozele noastre la ei. Şi poza
mea o aveau, dar aveau ordin că dacă ne prind, pe mine să nu mă bată.
Aşa am stat o săptămână, încercuiţi. N-am avut ce să facem şi n-am putut
să ieşim din cerc pe nicăieri. Acum aşteptam să pornească raziile, căutările prin
pădure. Aşteptam să se strângă cercul. În timpul ăsta ei nu ne-au văzut şi noi tot am
aşteptat să ni se ivească o ocazie să rupem cercul, să scăpăm. Nici măcar nu ne-am
căutat un loc unde să ne ascundem. Foarte greu a trecut săptămâna aceea în
încercuire. Dormeam pe rând, mai aţipeam ziua câte-un pic, dar nu prea puteam, că
eram slăbiţi de foame şi de stres. Nici foc nu puteam face, dar norocul nostru a fost
că era vară şi am avut apă să bem. Într-o zi au început să strângă cercul. Cum
veneau ei noi ne retrăgeam şi am avut noroc că am găsit o peşteră în care ne-am
băgat. Era o peşteră ca o gaură în pământ, iar înăuntru erau cavităţi, scobituri în
pereţi. Noi, cum n-am avut ce să facem altceva pentru a nu fi prinşi, am coborât
acolo. Am găsit un copac uscat, numai cu cioate, şi am coborât pe el ca pe o scară.
Peştera avea cam trei metri adâncime şi nu puteai să sari că erau pietre jos.
Pentru că îi auzeam cum vin şi simţeam că se strânge cercul, am coborât în
peştera aceea fără să stăm prea mult pe gânduri. Din cauza fricii am coborât foarte
repede… Atunci ne gândeam ca măcar să nu ne prindă vii. De altfel, tot timpul cât
am stat pe munte aşa spuneam fiecare, că vii nu ne prinde. Şi am intrat acolo
coborând pe copacul acela. Îmi amintesc că Mihai m-a întrebat: Tu ce crezi, mai
scăpăm de-aici? Atunci i-am răspuns: Sigur scăpăm. Dacă există Dumnezeu,
ascultă ce-ţi spun eu că scăpăm! În interiorul peşterii spaţiu nu era mare, dar
suficient cât să intrăm cu greu, noi, cinci persoane. Nu era înaltă ca să poţi sta în
picioare. Fraţii Şuşman s-au aşezat pe burtă, iar ceilalţi am stat pe lângă ei, în
genunchi. Pe una din părţi eram eu, rezemată de perete, iar în faţă erau Mihai şi
Roman. Stăteam în genunchi şi aşteptam… execuţia.
La puţin timp au sosit şi ei la gura peşterii. A coborât unul dintre soldaţi
înăuntru, înarmat cu un pistol automat, s-a uitat şi-a strigat că nu vede nimic, n-
aude nimic. Atunci de sus, probabil un superior, i-a spus să tragă un încărcător. Şi a
tras... L-am văzut pe băiat, pentru că nu cred să fi fost la mai mult de un metru de
mine… Era blond cu ochii albaştri… Nu era mare distanţa între noi, că dacă
întindea mâna şi o întindeam şi eu ne puteam atinge. Se uita acolo în grotă la noi.
Imposibil să nu ne fi văzut. Cred că atunci inima mea nu a mai bătut. Să te uiţi la
el… şi el la tine… Mi-a fost frică… Şi… a tras. Dar cum a tras, unde-a ţintit, nu
ştiu, că pe noi nu ne-a atins nici un glonţ. Când a tras o piatră a sărit şi m-a atins la
nas, dar atât. În ce direcţie a ţinut îndreptat pistolul asta nu mai ştiu. După ce a tras
i-a spus cel de sus să asculte dacă se aude ceva. Băiatul a răspuns că nu se aude
nimic. În tot timpul acesta noi eram pregătiţi să tragem. Dacă el striga că suntem
acolo… şi el murea. Aşa şi-a salvat şi el viaţa şi ne-a salvat-o şi pe a noastră… Dar
nu cred că din cauza fricii nu ne-a deconspirat, ci pentru că a fost un suflet bun.

265
Dacă vroia putea să spună că suntem acolo după ce ieşea afară şi nu ar mai fi fost
în pericol, dar nu a făcut-o.
Apoi soldatul a primit ordin să iasă afară şi aşa am scăpat. Eu cred că prin
puterea lui Dumnezeu am scăpat, că nu pot spune că acolo a fost eroismul sau forţa
noastră. A fost numai o forţă divină. Noi am intrat acolo să nu mai ieşim vii.
Atunci am simţit din plin că există Putere Dumnezeiască. Când am intrat acolo am
spus că vom scăpa. N-am să uit niciodată când coboram pe copacul acela în jos,
când soţul m-a întrebat: Tu crezi că mai scăpăm? Dacă există Dumnezeu, sigur
scăpăm. Totdeauna am avut credinţă în Dumnezeu. Am ieşit afară de-acolo foarte
speriaţi. Abia atunci am simţit oboseala şi foamea, pentru că nu mâncasem de-o
săptămână. Nu mai eram încercuiţi şi nu ştiam încotro s-o luăm. Nu-mi mai
amintesc nici unde ne-am dus şi nici ce-am mâncat. Norocul nostru a fost atunci că
n-au avut câini, că dacă aveau... Oricum pe noi nu ne prindeau vii ...
După ce am ieşit din încercuire am mai stat un timp împreună, apoi ne-am
despărţit. Am luat această hotărâre pentru că era mult prea periculos. Eram căutaţi
zi şi noapte. Ne-am luat rămas bun, ne-am îmbrăţişat şi am plecat. Băieţii lui
Şuşman, Teodor şi Visalon într-o parte, eu cu soţul şi cu Roman în altă parte. De
data asta ştiam că n-o să ne mai întâlnim numai după ce se termină… dacă mai
scăpam. Ne-am înţeles să nu ne mai întâlnim. Ei au rămas în zona dinspre
Răchiţele, spre Valea Drăganului, iar noi ne-am dus spre Bihor. După ce ne-am
despărţit n-am mai avut nici o veste de la ei, n-am mai ştiut pe la cine stau şi ce mai
fac.
Noi am mers în părţile Bihorului, comuna Ferice8 pentru că acolo avea
Mihai mai mulţi cunoscuţi. Am stat în zona respectivă doi ani prin pădure sau la
diverse familii.
În toamna anului ‟52 ne-am întâlnit din nou cu trupele de Securitate care
ne căutau. Eram numai eu cu Mihai, pe lângă Bunteşti şi vroiam să trecem Crişul,
să mergem în pădure. Roman era dus la familie în Răchiţele. Nu aveam bagaj la
noi, numai armele, un ZB, o armă de vânătoare, un pistol şi o carabină pe care o
duceam eu, că era mai mică. Probabil că cineva ne-a observat şi a anunţat la postul
de Miliţie din Bunteşti, iar cei de acolo la Securitatea din Beiuş. Nu ştiu cine ne-a
trădat, dar foarte repede au venit trupele. Era întuneric şi când să trecem înapoi
podul peste Criş, spre pădure, am văzut că era santinelă. Venise armata. Ne-am
oprit şi ne-am uitat cum veneau camioanele de la Beiuş, că li să vedeau farurile.
Veneau unul după altul de parcă era acolo o armată de partizani. Din cauza asta n-
am mai putut trece pe pod şi a trebuit să trecem prin Criş, cu apa până la piept. Aşa
am ajuns în pădure, am făcut repede un foc şi ne-am uscat hainele că era toamnă şi
era destul de rece. Ei au continuat să stea de pază la pod, pentru că nu s-au gândit
că o să trecem prin apă. Atunci am scăpat iarăşi din încercuire.
A urmat apoi o perioadă de aproape doi ani, până în vara anului 1954, în
care nu am mai avut de-a face în nici un fel cu autorităţile. Atunci, în iunie sau iulie
1954 eram împreună cu Mihai şi cu Roman la familia Tania, în Sudrigiu, şi ne-am

8
Ferice, jud. Bihor.

266
trezit cu Ana, sora lor. Ea era căsătorită cu Mircea Panda, preotul din Poiana de
Vaşcău, la care iernasem noi în iarna dintre 1950-1951. Ce se întâmplase? În ‟52,
la un an după ce am plecat din Poiana de Vaşcău, a denunţat-o cineva şi Securitatea
a arestat-o şi pe ea şi pe soţul ei şi au stat un an şi jumătate la închisoare. După ce i-
au eliberat, soţul ei a avut un accident de motocicletă şi a murit, iar ea s-a mutat
într-o comună apropiată de Sudrigiu, cred că Dumbrăveni, unde socrul ei era tot
preot. După un timp a fost arestată din nou, dar a fost eliberată repede. Imediat a
început să se intereseze de noi, de la oamenii care credea că ar putea şti unde
suntem. Aşa a ajuns la gazda noastră, la Tania şi cred că el i-a spus că stăm la el.
Aşadar, în iunie sau în iulie, Ana a venit unde eram noi ascunşi, la Sudrigiu. Noi
eram în podul şurii la Tania. Ne-a povestit cum a fost anchetată, cum au bătut-o şi
că a stat un an şi jumătate în închisoare la Oradea. A recunoscut şi în faţa noastră
că le-a spus la anchetă că ne-a ajutat, că ne-a dat de mâncare. Dacă au bătut-o nu
avea ce să facă. Apoi a încercat să ne convingă să ne predăm, că o să fim iertaţi, că
n-au nimic cu noi şi că o să scăpăm. Nu ne-am certat cu ea, deşi nu eram de acord
cu ce spune şi, imediat după ce a plecat, am ştiut că nu mai suntem în siguranţă.
Ne-am gândit că poate a fost urmărită, sau poate spune la Securitate că s-a întâlnit
cu noi şi unde suntem. Şi-atunci am spus: Gata! Trebuie să ne schimbăm locu’!
Toţi trei am fost de acord că este prea periculos să mai rămânem la Tania. Am ştiut
că dacă ne-am întâlnit cu Ana, nu mai suntem în siguranţă. Am mai stat o zi sau
două şi am plecat în pădure. Am anunţat gazda că plecăm şi că am mai lăsat câteva
lucruri în şură.
După două-trei săptămâni, ne-am hotărât să ne întoarcem în sat, la gazdă,
să ne luăm lucrurile pe care le lăsasem acolo şi să plecăm definitiv din zonă. Ştiam
că nu mai suntem în siguranţă. Şi ne-am dus şi… duşi am fost. Securitatea de două
săptămâni ne aştepta acolo. Imediat după ce-am plecat noi, după câteva zile,
trupele s-au instalat la Tania şi ne-au aşteptat. Noi am crezut că dacă nu mai
apărem o perioadă poate or să creadă că nu mai venim. Ne-am uitat de departe, ne-
am asigurat, n-am văzut nimic suspect şi ne-am apropiat de sat. Era pe la miezul
nopţii. În apropiere am stat la pândă să vedem dacă este ceva mişcare în jurul casei
şi dacă am văzut că nu-i nimic, ne-am dus şi-am bătut la geam la camera unde
dormea gazda. A ieşit Tania afară, ne-a poftit înăuntru şi a zis: Mă iertaţi un pic că
ies pân-afară. A ieşit, s-a dus la ei în şură şi le-a spus că am venit. Atunci n-am
simţit nimic, că ar fi ceva în neregulă cu el, că era noapte şi nu puteai să-i vezi faţa
omului.
Mi-amintesc că era un cer senin şi era destul de cald. În picioare aveam o
pereche de ghete, eram îmbrăcată în fustă maro şi într-o bluză vişinie, cu mânecă
scurtă şi largă, foarte drăguţă, pe care mi-a cusut-o o croitoreasă, prietenă de-a
Anei, în iarna când am stat la Poiana de Vaşcău. După un timp Tania s-a întors în
casă, a luat un felinar să ne lumineze drumul şi a luat-o înainte spre şură, să ne
luăm lucrurile. A deschis uşa de la şură şi eu am intrat prima. Cum era un prag
micuţ, am păşit peste el şi-am pus piciorul în şură. Singurele cuvinte pe care am
mai apucat să le zic au fost: Aici miroase a mâncare! Ei au stat şi au mâncat,
conserve sau ce-au mâncat, şi mie, cum am venit de afară, mi-a mirosit, am simţit

267
mirosul. Şi când am terminat vorba… au aprins lanternele... I-am văzut că erau
aliniaţi pe lângă peretele de la şură. Nu ştiu câţi au fost dar toţi erau cu lanterne şi
ni le-au aprins în faţă. Când am intrat am văzut ce era în şură, dar ce-a fost lângă
mine n-am văzut. Atunci unul dintre ei, din spate, m-a lovit în cap şi mi-am pierdut
cunoştinţa. Nu mai ştiu ce s-a întâmplat după. Când m-am trezit mi-am dus mâna la
cap şi am simţit că aveam o gaură. Am băgat degetul în cap… că avea cam doi
centimetrii gaura... Când este timpul mai rău şi acuma mă doare capul în locul unde
am fost lovită. Cât am stat căzută nu ştiu, dar când au văzut că mi-am revenit mi-au
pus cătuşe. Mihai era şi el la pământ şi sângera… Nu ştiu ce s-a întâmplat, n-am
auzit nimic, n-am auzit nici un foc. Probabil s-a tras. Poate a tras şi Mihai că el
avea pistol mic iar ZB-ul sau carabina n-ar fi avut când s-o folosească. Când m-am
trezit eram jos, în şură, şi era linişte... Mihai sângera... Nu ştiu dacă a fost împuşcat
în cap sau lovit cu arma, dar ştiu că-i curgea sânge din cap… Cred că s-au luptat,
că şi Roman era lovit la cap, destul de rău, numai că el nu sângera.
Înainte de a ne prinde n-am presimţit nimic. Ana numai o dată a fost la noi.
Eu ştiu că nici ea nu este vinovată, că ea şi-a iubit fraţii, dar s-a încrezut în
Securitate. Ea a făcut tot ce a făcut gândindu-se că o să ne fie bine… Eu nu o
condamn dar... trebuie să spun adevărul. Prin ea ne-au prins… Nici pe Tania nu pot
să-l condamn că ne-a dat… pe mâna lor. Dacă au descoperit că noi am fost acolo…
a fost şi el constrâns. Eu nu-l condamn, pentru că fiecare îşi apără pielea. Numai
Dumnezeu ştie ce-a fost în sufletul lui, când a venit după noi şi ne-a spus: Haideţi
în şură! Că a ştiut unde ne duce…
După ce mi-am revenit, pot să spun că nu s-au purtat rău cu noi. Au spus
numai: De când aţi plecat voi, noi tot aici am stat. V-am aşteptat aici. Ne-au luat,
aşa cum eram legaţi cu cătuşe, ne-au băgat într-o maşină de-a lor, şi ne-au dus la
Beiuş. În maşină Mihai a stat cu capul în poală la mine… şi-i curgea sânge… din
cap… era plin de sânge… Şi Roman era lovit… Pe drum n-am vorbit, că nu ne-au
dat voie şi eram, oricum, foarte speriată…
La Securitate în Beiuş ne-au băgat într-o cameră goală, fără bănci sau
scaune. Stăteam pe jos şi eu îl întrebam pă Mihai ce să fac… Ce să fac acum…?
Nu a putut să-mi răspundă… Nu mai putea vorbi… şi nu putea sta nici în şezut.
După un timp au venit doi, l-au ridicat şi l-au dus. Când l-au luat de lângă mine era
viu… Îl ţineau doi de sub braţ... şi îl târau… Când l-au dus capu-i stătea căzut... L-
au dus şi… nu l-am mai văzut…
După câteva luni a fost procesul. Pe mine m-au condamnat la muncă
silnică pe viaţă iar pe Roman la moarte şi l-au executat imediat.
Despre fraţii Şuşman, după ce ne-am despărţit nu am mai aflat nimic până
în 1958 când m-am întâlnit în închisoare cu fetele care i-au ajutat şi care între timp
fuseseră arestate. De la ele am aflat că au ars de vii într-o şură din Traniş.
În încheiere pot afirma că în decursul celor patru ani de zile petrecuţi în
munţi alături de membrii grupului Şuşman am avut mai multe întâlniri directe cu
trupele de Securitate însă în afară de incidentul din Dealul Botii, din 1951, când
Roman a tras pentru a putea scăpa din încercuire, în celelalte cazuri nu am tras. Am
auzit mai târziu că au fost şi victime în rândul trupelor, că s-au împuşcat între ei.

268
Noi nu am plecat pe munte cu scopul de a sta la marginea drumului să omorâm
oameni. Noi n-am avut treabă nici cu oamenii, nici cu Miliţia sau cu Securitatea,
dacă ne lăsau în pace, pentru că dacă am fi vrut să-i omorâm ne era foarte uşor să
stăm la pândă, să tragem şi să omorâm pe mulţi dintre ei.
Pentru că eram tot timpul urmăriţi, unde înnoptam, unul sau doi dintre
bărbaţi stăteau de planton, cam la 40 de metri de locul unde eram restul. Când erau
cu noi, Nuţu Bortoş şi Mihuţ stăteau mult de pază. Dacă li să părea că auzeau ceva
suspect fluierau sau făceau ca o pasăre. Ciota putea face ca huhurezul. Eu nu am
stat niciodată când eram mai mulţi, dar, de multe ori, dacă eram numai eu cu
Mihai, sau noi şi Roman, când dormeau ei nu dormeam eu.
Aşa pot fi descrise pe scurt întâlnirile pe care, ca membră a grupului de
partizani “Teodor Şuşman”, le-am avut cu Securitatea. După ce am fost prinşi am
mai avut de-a face cu Securitatea, în anchetă, în timpul detenţiei şi chiar după
eliberare, însă nici una dintre aceste întâlniri nu se compară cu cele pe care le-am
avut în cei patru ani cât am fost pe munte.

269
 ASPECTE PRIVIND REZISTENŢA
ANTICOMUNISTĂ DIN MUNŢII APUSENI.
GRUPUL “TEODOR ŞUŞMAN“
Cosmin BUDEANCĂ, Cluj-Napoca,

D upă instaurarea regimului comunist, în România au apărut mai multe

grupuri de partizani, care s-au retras în zonele înalte de munte, în primul
rând pentru a scăpa de furia noului regim. Speranţa că în scurt timp va
avea loc o intervenţie anglo-americană a constituit liantul pentru cea mai mare
parte dintre acestea.1 Dintre numeroasele grupuri care au acţionat în munţii
României, unul dintre cele mai longevive şi mai semnificative pentru înţelegerea
fenomenului rezistenţei armate anticomuniste a fost Grupul “Teodor Şuşman” de la
Răchiţele, judeţul Cluj.
În cele ce urmează vom prezenta principalele momente din evoluţia acestui
grup,2 care a acţionat timp de 10 ani (1948-1958) pe o arie extinsă, care cuprinde
localităţi din judeţele Cluj, Alba şi Bihor.
În ceea ce priveşte condiţiile în care s-a constituit grupul “Teodor
Şuşman”, acesta a fost rezultatul procesului de stalinizare forţată în care societatea
românească a fost angajată după cel de-al doilea război mondial. Teodor Şuşman
senior, liderul grupului, deţinuse până în 1945 funcţia de primar al comunei
Răchiţele. Îl regăsim în această postură, fără a fi membru în vreun partid politic, cu
deosebire în timpul guvernărilor liberale (1922-1928, 1930-1934) şi apoi în timpul
războiului (1939-1945).3 Cu astfel de antecedente, el s-a manifestat de la bun
început ca opozant al regimului, refuzând propunerea de intrare în PMR şi
realizând pe plan local o propagandă electorală favorabilă Partidului Naţional
Ţărănesc.4
Sistemul cotelor obligatorii şi al naţionalizărilor i-au vizat direct pe o parte
a viitorilor partizani, care făceau parte dintr-o mică “burghezie rurală” ce trebuia
lichidată. Din această perspectivă, Şuşmanii reprezentau una dintre cele mai
înstărite familii din zona Huedinului, deţinând două gatere de tăiat cherestea, un
depozit, un magazin sătesc, 7-8 hectare de pământ, vaci, oi şi mai multe familii de
albine.5 Din familii cu o situaţie materială bună, proveneau şi alţi membrii ai
grupului. Mihai şi Lucreţia Jurj, împreună cu părinţii, aveau în exploatare trei
gatere.6 Ioan Popa (zis Ciota), pe lângă pământ, avea în Călata o cârciumă privată,
iar Gheorghe Mihuţ un gater pentru confecţionat cherestea.7
Şicanele încep pentru Teodor Şuşman încă din 1945, când este înlăturat din
funcţia de primar, iar peste doi ani i se închide magazinul şi i se pune sechestru pe
depozitul de cherestea.8

270
 Dar ceea ce îl făcea şi mai indezirabil pe Şuşman în percepţia autorităţilor
comuniste era prestigiul şi autoritatea de care beneficia în întreaga regiune a
Huedinului, Câmpeniului şi Beiuşului. Teodor Şuşman intrase în conştiinţa
colectivă a zonei încă din anii ‟20 când a militat cu succes pentru împroprietărirea
moţilor cu pădurile şi păşunile de pe Vlădeasa, care până atunci aparţinuseră unor
mari proprietari din Imperiul Austro-Ungar. Pentru a susţine drepturile moţilor,
împreună cu alţi lideri locali a ajuns în audienţă până la Regele Ferdinand.9 O altă
acţiune de impact a fost aprovizionarea cu cereale a localnicilor în timpul celui de-
al doilea război mondial, când zona s-a aflat în perimetrul de ocupaţie maghiară,
fiind complet izolată.10
Presiunile la care a fost supus Teodor Şuşman de către reprezentanţii
noului regim culminează cu o tentativă de arest eşuată la 18 august 1948. Acţiunea
s-a finalizat cu arestarea lui Visalon Şuşman, care, însă, în aceiaşi zi evadează de la
postul de Miliţie din Călăţele şi reuşeşte să se întâlnească cu tatăl său.11 În aceiaşi
zi au avut loc razii în Răchiţele care i-au vizat pe apropiaţii lui Teodor Şuşman sn.,
Ioan Bortoş şi Teodor Suciu, însă nici aceştia nu au putut fi prinşi.12
În perioada respectivă, Ioan Popa (Ciota) din comuna Călata a început la
rândul său să se ascundă pentru a nu fi arestat, şi la scurt timp se alătură grupului,
pe ai cărui membrii îi cunoştea. Numărul partizanilor creşte treptat prin alăturarea
lui Ilie Lazăr (zis Jeru) şi a lui Nuţ Lazăr (zis Mirghiş), intrarea acestora doi fiind
determinată de intenţia de a se sustrage de la satisfacerea serviciului militar.13
După constituirea grupului s-a stabilit că partizanii sunt susţinuţi de un
localnic din Răchiţele, Gheorghe Mihuţ. Acesta este anchetat şi bătut de Securitate,
şi pentru a scăpa de teroare se refugiază la rândul său în pădure.14
Pentru primii doi ani, un colaborator important al partizanilor a fost Mihai
Jurj din cătunul Ponor, comuna Răchiţele. Existând informaţii despre activitatea ce
o desfăşura, într-o noapte din august 1950, o echipă de securişti a încercat să-l
aresteze de la domiciliu. Reuşind să fugă, Mihai Jurj s-a alăturat grupului fiind
urmat în octombrie de soţia sa, Lucreţia.15
În toamna anului 1951, Roman Oneţ, fratele vitreg al lui Mihai Jurj avea să
fie arestat şi bătut cu brutalitate pentru a deconspira adăpostul în care se aflau
Lucreţia şi Mihai. Neputând rezista condiţiilor de anchetă, Roman Oneţ a cedat,
însoţind trupele de Securitate la locul unde erau ascunşi fratele şi cumnata sa, însă
cei trei reuşesc să scape din încercuire. Roman Oneţ a fost ultimul partizan intrat în
grupul de la Răchiţele.
Revenind la perioada de început a grupului, definit de regim ca o “bandă
cu caracter pur politic”, în toamna anului 1948 acesta era format din 9 persoane:
Teodor Şuşman sn., fii săi Teodor jr., Traian şi Visalon, Ioan Bortoş, Ioan Popa,
Teodor Suciu, Ilie Lazăr (Jeru) şi Nuţ Lazăr (Mirghiş). Liderul grupului, Teodor
Şuşman sn., se născuse în 1895 în Răchiţele, era greco-catolic, educat, înzestrat cu
un dezvoltat spirit întreprinzător şi pasionat de vânătoare. Teodor Şuşman jr. s-a
născut în 1923, absolvise studii liceale, era sociabil şi avea o structură fizică
impunătoare. Traian Şuşman s-a născut în 1925 şi absolvise liceul la Cluj. Visalon
Şuşman s-a născut în 1928 şi era bine dezvoltat din punct de vedere fizic.16 Născut

271
în 1920, Ioan Popa din Călata, zis Ciota, era un bărbat înalt, solid, cu părul negru.17
Ioan Bortoş (zis Nuţu sau Târtai), născut în Răchiţele în 1904, era căsătorit, mic de
statură şi avea probleme cu ochiul stâng.18 Teodor Suciu (a Volcii), născut în 1925
în Răchiţele, absolvent a şapte clase primare, era geamgiu şi muncitor forestier.19
Apropierea iernii i-a obligat pe partizani să caute soluţii pentru pregătirea
unui adăpost. Astfel, în noiembrie 1948, Teodor Şuşman, fiii săi, Nuţu Bortoş,
Teodor Suciu, Ilie Lazăr şi Nuţ Lazăr, au părăsit zona Răchiţele şi s-au deplasat
spre Padiş (Munţii Bihorului). Aici, un pădurar, Magda, a fost de acord să-i ajute
cu alimente şi să-şi construiască o colibă. În aceste condiţii grupul a rămas în Padiş
aproape o lună, până când au fost surprinşi de o unitate de Securitate, care a
deschis focul. Fără a riposta partizanii au reuşit să fugă în pădure, cu excepţia lui
Traian Şuşman care a fost arestat.20
După ce au fost descoperiţi în Padiş, partizanii au fost obligaţi să
abandoneze coliba amenajată şi să se reîntoarcă în zona Răchiţele, unde au şi rămas
pe timpul iernii.21
Pe lângă Traian Şuşman, în iarna respectivă grupul i-a mai pierdut pe Ilie
Lazăr şi Nuţ Lazăr, arestaţi de la domiciliu, din Răchiţele, unde s-au ascuns după
incidentul din Padiş. Teodor Suciu, folosindu-se de o identitate falsă a plecat din
munte şi, până în 1950, când a fost arestat, a lucrat ca geamgiu sau muncitor
forestier în judeţele Bihor, Timiş şi Sibiu. 22
Anul 1949 şi începutul lui 1950, au însemnat o etapă mai liniştită pentru
membrii grupului, care a reuşit să se menţină în aceeaşi componenţă numerică de
cinci persoane. Au lipsit confruntările cu Securitatea şi Miliţia, motiv pentru care
grupul a rămas în zona de constituire unde a fost susţinut de rude, prieteni, dar şi de
alte persoane care le împărtăşeau convingerile.23
În 1950 se poate observa o intensificare a eforturilor de “lichidare” a
grupului, în acest sens constatându-se o creştere a numărului informatorilor, dar şi
un val de arestări a celor suspectaţi că îi sprijină pe partizani.
În această perioadă Catrina, soţia lui Teodor Şuşman, moare în împrejurări
neclare, copiii mai mici, Emil şi Romulica, sunt deportaţi în zona Feteşti, iar
Tribunalul Militar din Cluj îl condamnă în contumacie pe Teodor Şuşman sn. la 15
ani muncă silnică, iar pe Teodor Şuşman jr., Visalon Şuşman şi Ioan Bortoş la 12
ani muncă silnică.24 Pe lângă pedepsele penale, sentinţele au prevăzut şi
confiscarea integrală a averii pentru Nuţu Bortoş şi Teodor Şuşman sn, iar la scurt
timp, în gospodăria acestuia din urmă a fost stabilit postul local de Miliţie şi
Securitate.25
În vara anului 1950 partizanii au rămas în permanenţă în apropierea satului
Răchiţele fiind sprijiniţi de un localnic, Teodor Han (Tăuaru), cu mâncare, unelte şi
materiale pentru construirea unei colibe.26
În 1950 s-au alăturat grupului Gheorghe Mihuţ, Mihai şi Lucreţia Jurj.
În prima parte a lunii octombrie, probabil că o ripostă indirectă la teroarea
declanşată de autorităţi în Răchiţele, grupul planifică o acţiune împotriva casierilor
de la societatea de exploatare a lemnului IPEIL Beliş, iar după o săptămână o parte
a grupului intră în Cooperativa din Giurcuţa de Sus de unde iau mai multe obiecte

272
şi o sumă de bani. Pentru ca gestionarul să nu aibă probleme, ei lasă un inventar cu
obiectele luate.27
După aceste acţiuni, autorităţile au redefinit grupul “Şuşman” dintr-o
“bandă cu caracter pur politic”, într-una cu caracter “politic-infracţional”. Odată
aplicată această etichetă, orice infracţiune cu autor necunoscut din raza de acţiune a
partizanilor va fi atribuită grupului “Şuşman”.28 Scopul nu era altul decât
discreditarea şi, implicit, izolarea grupului de comunităţile săteşti din Apuseni, fără
al căror sprijin nu îşi putea duce existenţa.
Iarna care a urmat a fost una fără probleme. Membrii grupului s-au
adăpostit la diferite familii din Poiana de Vaşcău (Mihai şi Lucreţia Jurj) şi din
Răchiţele (Teodor Şuşman sn., Teodor Şuşman jr., Visalon Şuşman).
Deşi autorităţile ştiau că partizanii sunt în Răchiţele, ascunşi la diferiţi
locuitori, nu au reuşit să îi găsească, în pofida verificărilor făcute.
Venirea primăverii a însemnat şi reunificarea grupului, care era format
acum din Teodor Şuşman, fiii săi Teodor şi Visalon, Mihai şi Lucreţia Jurj, Ioan
Bortoş, Gheorghe Mihuţ şi Ioan Popa.29 În acest timp, Securitatea şi Miliţia au
continuat să realizeze pânde şi patrulări la toate trecătorile pe unde partizanii îşi
făceau apariţia şi mai multe descinderi la familiile susţinătorilor. Unii dintre aceştia
au scăpat doar cu bătaia, dar alţii au fost condamnaţi.30
Acţiunile Securităţii nu i-au împiedicat pe partizani să rămână în zonă,
populaţia oferindu-le pe mai departe sprijin, fără a ţine cont de ameninţările şi
abuzurile la care era supusă. Apropierea iernii şi problemele de aprovizionare,
generate de agresivitatea accentuată a autorităţilor faţă de populaţie, i-a determinat
pe membrii grupului să ia în calcul o pregătire timpurie pentru iarnă. Pentru a-şi
asigura cele necesare, chiar şi în eventualitatea unei plecări din zonă, aveau însă
nevoie de bani. Acestea au fost, probabil, motivele pentru care, în seara zilei de 8
septembrie 1951 la ora 2130, au intrat în Ocolul Silvic Beliş, de unde au luat suma
de 306.000 lei, diverse obiecte şi arme,31 iar la scurt timp au dezarmat paza de la
IPEIL Beliş, iar căpitanul Culcear Andrei, comandantul Comisariatului militar
Huedin a fost “atacat, dezarmat şi jefuit.32
Riposta autorităţilor nu a întârziat, fiind intensificată activitatea
informativă şi de urmărire a grupului. S-a stabilit că partizanii se întreţin în jurul
punctului Peştera Zmeilor, în Muntele Onceasa şi sunt alimentaţi de “elemente de
sprijin” din Budureasa, Pietroasa, Sudrigiu, Cociulea şi Gurani, în Regiunea
Bihor.33 Totodată au fost descoperite şi două dintre bordeiele care aparţinuseră
grupului,34 însă partizanii nu puteau fi prinşi.
La Huedin au avut loc mai multe şedinţe şi s-au stabilit strategii de luptă.
Au urmat razii în majoritatea localităţilor unde partizanii fuseseră semnalaţi în
trecut şi au fost reţinute “toate elementele de sprijin ale bandei”. 35 În urma
anchetelor s-a ajuns la Roman Oneţ, fratele vitreg al lui Mihai Jurj, care cunoştea
locul unde se ascundeau soţii Jurj. “Cu toată constrângerea exercitată asupra sa, nu
a vrut să recunoască legăturile pe care le are cu… Mihai Jurj, decât numai după
confruntarea cu preotul Pandea Mircea”.36 Acesta din urmă, fiind căsătorit cu sora
lui Mihai şi a lui Roman, îi adăpostise pe soţii Jurj în iarna dintre 1950-1951.

273
Roman Oneţ nu a mai putut nega că are cunoştinţă de locul unde se ascund cei doi
şi în urma presiunilor la care a fost supus acceptă să conducă trupele de Securitate
la fratele şi cumnata sa, care se aflau se aflau în gospodăria lui Teodor Neag din
Dealul Botii.37
În noaptea de 11/12 noiembrie 1951, Securitatea de la Cluj a format o
echipă de 25 de oameni şi, având drept “călăuză” pe Roman Oneţ, s-au deplasat în
Dealul Botii.38 “Obiectivul” a fost înconjurat şi Oneţ, având cătuşe pe mâini, a fost
trimis să-l convingă pe fratele său să se predea. Hotărât să nu ajungă din nou în
mâinile Securităţii, Oneţ a reuşit să-şi rupă o cătuşe înainte de a ajunge la şură şi i-a
anunţat pe cei doi că sunt în pericol. Împreună reuşesc să scape din încercuire
profitând de întuneric şi de dispunerea efectivelor.39
Eşecul din 11/12 noiembrie a stârnit nemulţumirea autorităţilor pentru că
prin alăturarea lui Roman Oneţ, grupul ajunsese să cuprindă 9 persoane. În ceea ce-
l priveşte pe Oneţ, acesta era frate după mamă cu Mihai Jurj, avea 31-32 de ani,
locuia în Răchiţele, era căsătorit, se ocupa cu agricultura şi cu prelucrarea
lemnului. Era impulsiv, scund, dar foarte puternic.40
În perioada care a urmat între Miliţie şi Securitate s-a declanşat o adevărată
“competiţie”, pentru prinderea fugarilor, lipsa de comunicare între cele două
instituţii făcând adesea victime în rândul propriilor cadre.41
Teroarea generalizată instrumentată de autorităţi a dus, în 15 decembrie
1951, la o primă “victorie” importantă în lupta cu partizanii. Ajuns la limitele
psihice ale suportabilităţii, dar şi din cauza mustrărilor de conştiinţă pe care le avea
pentru numeroşii consăteni care sufereau în beciurile Securităţii pentru că îi
ajutaseră, Teodor Şuşman sn. se sinucide.42 Încurajaţi de acest fapt şi mizând,
probabil, că în lipsa liderului localnici nu o să mai sprijine grupul, autorităţile
organizează mai multe descinderi în zonă în căutarea celorlalţi partizani, şi
arestează mai multe persoane.43
Venirea primăverii a făcut posibilă reunirea grupului, însă fără Teodor
Şuşman sn. şi Ioan Bortoş. Modul în care acesta din urmă a dispărut nu se
cunoaşte.44 Despre felul în care şi-au petrecut iarna membrii grupului se ştie că
fraţii Şuşman au stat în Frăsinet, la un bătrân, dar fiind depistaţi au fost nevoiţi să
fugă.45 Roman Oneţ, Mihai şi Lucreţia Jurj, după ce au fugit din Dealul Botii, au
petrecut toată iarna într-un bordei în pădure, în apropiere de Ponor.46
Primăvara lui 1952, cum se întâmplase şi în anii anteriori, a adus o
intensificare a acţiunilor în vederea prinderii partizanilor. Numai în ceea ce-l
priveşte pe Ioan Popa, în martie 1952 au fost recrutaţi 15 informatori, s-au făcut
patrulări de noapte, controale şi pânde la casa tatălui, a surorii şi chiar la rudele din
Bucureşti, însă rezultatele au fost negative.47
Securitatea Statului Cluj a mai înfiinţat în aceeaşi perioadă posturi capcană
la casa soţiei lui Roman Oneţ, iar după 25 aprilie s-au mai format posturi fixe de
pândă pe munte, la diferite cote de înălţime şi patrule mobile formate din câte 15
oameni.48
Începutul lunii iulie a adus noi măsuri de întărire a posturilor din munte
pentru a deveni cât mai eficiente. A fost, practic, creat un cerc, în interiorul căruia

274
au fost prinşi partizanii. În dimineaţa zilei de 6 iulie, în punctul Feirea, în faţa
soldaţilor din compania 2 a batalionului Oradea a apărut “grupul de bandiţi”, care îi
cuprindea pe fraţii Şuşman, Mihai şi Lucreţia Jurj, Roman Oneţ, Ioan Popa şi
Gheorghe Mihuţ. S-a deschis focul şi “un caporal în termen de la Securitatea
Oradea” l-a împuşcat mortal pe Ioan Popa. Din documente reiese că a fost împuşcat
“în momentul când a vrut să atace organele care îl urmăreau”, lucru puţin probabil,
varianta construită de Securitate fiind mai degrabă o încercare de justificare a
focului executat asupra lui Ioan Popa. De altfel, Lucreţia Jurj spune că ei nu au tras,
ci au fost surprinşi în timp ce încercau să treacă Someşul.49
După această ambuscadă membrii grupului s-au împrăştiat, însă la scurt
timp au reuşit să se întâlnească. Gheorghe Mihuţ a umblat singur prin pădure,
nemâncat aproape de 7 zile, şi a fost împuşcat în timp ce încerca să iasă din
încercuire.50 Rănit grav, a fost dus la Cluj, unde, în dimineaţa de 15 iulie 1952 a
murit. Din interogatoriul care i s-a luat s-au obţinut informaţii despre armamentul
de care dispunea grupul, despre cei care i-au alimentat şi le-au furnizat informaţii.51
Timp de aproape o săptămână ceilalţi cinci partizani au rămas împreună. În
11 iulie s-a declanşat o amplă acţiune de “scotocire... a zonei încercuite”.
Efectivele care au participat la acţiunea respectivă sunt impresionante: 18 ofiţeri de
la DRSS Cluj, 3 ofiţeri ai DRSS Oradea (exceptându-i pe cei existenţi deja pe
teren), 2.427 soldaţi aparţinând Batalioanelor de Securitate Floreşti, Oradea,
Orăştie, o companie de miliţie (cca. 100 de oameni) şi şase câini de urmărire.52
Deşi desfăşurarea de forţe a fost remarcabilă, acţiunea din iulie 1952 a fost
considerată de autorităţi un eşec.53 S-a reuşit “eliminarea” lui Ioan Popa şi a lui
Gheorghe Mihuţ, dar ceilalţi 5 membri ai grupului au scăpat după ce s-au adăpostit
într-o peşteră.
A urmat o lună în care autorităţile nu au mai primit nici o informaţie despre
grup,54 deşi la un moment dat erau folosiţi 200 de informatori în Regiunea Cluj şi
90 în Regiunea Oradea.55 Acest fapt ar putea fi explicat prin decizia partizanilor de
a se despărţi până când situaţia se va îmbunătăţi şi nu vor mai fi urmăriţi la fel de
intens. Despărţirea lor avea, însă, să se dovedească definitivă. Fraţii Şuşman s-au
deplasat în zona Brăişor, Morlaca, Traniş, Hodiş (în apropiere de Huedin), iar soţii
Jurj şi Roman Oneţ au trecut muntele spre Bihor, în zona Beiuş.
Timp de doi ani soţii Jurj şi Roman Oneţ nu au mai avut decât incidente
izolate cu autorităţile, şi au rămas în zona Beiuşului unde au găsit sprijin la
populaţie. În vara anului 1954, pe când se aflau în satul Sudrigiu au fost vizitaţi de
Ana, sora lui Mihai şi a lui Oneţ, care fusese eliberată din închisoare, şi care a
încercat să-i convingă să se predea.56 Conştienţi că după întâlnirea cu ea nu mai
sunt în siguranţă, cei trei pleacă în pădure. După câteva săptămâni revin la gazdă,
pentru a-şi recupera unele lucruri, dar sunt aşteptaţi de Securitate şi arestaţi. În
momentul arestării toţi trei sunt răniţi la cap, iar din cauza rănii Mihai Jurj a
decedat la scurtă vreme. În ceea ce-l priveşte pe Roman Oneţ, acesta a fost
condamnat la moarte şi executat la Penitenciarul Oradea, iar Lucreţia Jurj a fost
condamnată la muncă silnică pe viaţă.57

275
 Practic, din vara anului 1954, după acţiunea din Sudrigiu, grupul “Şuşman”
continua să mai supravieţuiască numai prin fraţii Teodor şi Visalon Şuşman. Pentru
ei au urmat câţiva ani mai liniştiţi, în condiţiile în care în anii 1953-1954,
activitatea Securităţii pare să fi intrat într-o etapă de oarecare amorţeală. Această
conjunctură, precum şi utilizarea de acte de identitate contrafăcute sau a unor nume
false, le-a dat posibilitatea să rămână mai mult în sate, dar şi să se deplaseze cu mai
multă uşurinţă dintr-un punct în altul.58 În această perioadă cei doi au fost sprijiniţi
de mai multe persoane din Traniş, Brăişor, Morlaca şi Hodiş.
Consecinţă a revoluţiei din Ungaria, anii 1957-1958, au adus o accentuare
a acţiunilor autorităţilor de prindere a ultimilor partizani. În acest context a fost
arestat Iosif Capota din localitatea Brăişor, membru al unui alt grup de rezistenţă
din zonă.59 În anchetă acesta a recunoscut că în cursul anului 1957 a luat legătura
cu fraţii Şuşman pentru a le vinde un aparat de radio. Treptat Securitatea începe să
obţină din nou informaţii despre cei doi fraţi.
În 1957, înainte de Crăciun, Teodor şi Visalon se aflau la familia Leontinei
Moldovan din Brăişor, dar, pentru că stăteau acolo de mult timp, tatăl fetei le-a
spus că ar fi bine să plece pentru a nu le crea probleme. Pentru că era iarnă, cei doi
s-au dus la neamurile acesteia, familia Florea din Traniş.60
Arestările continuă în zonă, iar informaţiile obţinute în anchetă de la cei
arestaţi, sau prin intermediul “tehnicii operative” de la cei supravegheaţi încep să
dea rezultate.61 Astfel, în dimineaţa zilei de 2 februarie, efective importante ale
Ministerului de Interne şi trupe de Securitate au efectuat o descindere în Traniş.
Pentru a nu fi simţiţi, s-au oprit la o distanţă atât de mare de sat încât au fost nevoiţi
să meargă pe jos de la 12 noaptea până la 5 dimineaţa. Trupele au înconjurat casa,
grajdul şi şura lui Romul Florea unde se credea că sunt ascunşi cei doi. Se fac două
percheziţii, însă fără nici un rezultat. În acest timp, soţii Florea au fost anchetaţi
fără a divulga locul în care erau ascunşi partizanii, însă, la un moment dat, Florea
Floarea, fiind dusă în grajd şi anchetată din nou, a început să strige că “nu se sperie
de ameninţări”. Pentru că strigătele femeii păreau suspecte, s-a dat ordin ca o trupă
să pătrundă din nou în pod şi să dea tot fânul jos. În momentul când echipa a ajuns
la gura podului a fost primită cu foc. Schimbul de focuri a durat aproape două ore,
timp în care fraţii Şuşman au fost somaţi să se predea. Au existat şi câteva încercări
de pătrundere în forţă din partea unei echipe de şoc, însă fără succes. Pentru a-i
“intimida” s-a dat foc la o căpiţă de fân ce se afla în spatele grajdului şi au fost din
nou somaţi să se predea, sub ameninţarea incendierii grajdului. “S-a dat foc la un
colţ al grajdului şi echipa de şoc a mai încercat să pătrundă de două ori în interior,
însă de fiecare dată au fost întâmpinaţi cu foc de armă. La a treia încercare, nu s-a
mai putut pătrunde din cauză ca grajdul a luat complet foc”.62 A doua zi s-a
efectuat identificarea cadavrelor de către gazde, iar “în urma autopsiei s-a stabilit
că bandiţii au ars de vii”.63
O dată cu moartea lui Teodor şi Visalon, grupul “Şuşman” nu mai exista.
Rămânea, însă, un număr mare de persoane reţinute la sfârşitul anului 1957 şi
începutul lui 1958, ca “elemente de sprijin”. O parte au fost arestate înainte de
moartea fraţilor Şuşman, iar restul în februarie 1958.64

276
 Procesul “elementelor de sprijin ale grupului Şuşman” s-a desfăşurat la
Cluj, iar la 26 iulie 1958 s-au pronunţat sentinţele: 12 condamnări la muncă silnică
pe viaţă, confiscarea totală a averii şi cheltuieli de judecată, pentru favorizare la
constituire în bandă în scop terorist, la care s-au adăugat alte condamnări între 5 şi
10 ani închisoare corecţională, confiscarea totală a averii şi cheltuieli de judecată
pentru omisiunea denunţării la crima de constituire în bandă în scop terorist… În
total au fost condamnate 17 persoane. Au fost înaintate recursuri, dar, cu excepţia
lui Ilarie Lung, căruia i-a fost admis, fără a i se modifica pedeapsa, toate celelalte
au fost respinse.65
Se poate spune, aşadar, că după moartea tragică a lui Teodor şi Visalon
Şuşman şi după arestarea celor care i-au susţinut, pe Vlădeasa s-a aşternut liniştea.
O vreme, despre existenţa partizanilor mai “mărturisea” gospodăria lui Şuşman din
Răchiţele, “raiul lui Şuşman” cum i se mai spunea.
Pentru a îndepărta orice urmă a ceea ce a însemnat partizanii din grupul
Şuşman, gospodăria lui Teodor Şuşman a fost distrusă în totalitate de către
autorităţi. La aceasta s-a adăugat o campanie de denigrare a partizanilor, însă, cu
toate aceste eforturi, la 45 de ani de la “lichidarea” grupului, cei care au avut
curajul de a fugi în munţi au rămas prezenţi în memoria celor care i-au cunoscut şi
au suferit alături de ei: “[Teodor Şuşman] a fost într-adevăr un om mare. I se zicea
Tatăl Munţilor şi Tatăl Moţilor… Pentru că numai Şuşman bătrânul a câştigat
drepturile moţilor. A bătut cu pumnul în masa Regelui de a căpăta drepturi pentru
moţi: să exploateze pădurile şi să aibă libertatea să pască marginile drumurilor când
plecau cu carele prin ţară până spre Dobrogea…”

1
Cornel Jurju, Mitul “venirii americanilor”. Studiu de caz: rezistenţa anticomunistă de la
Huedin, în AIO – Anuarul de Istorie Orală, nr. III, Presa Universitară Clujeană, Cluj-
Napoca, 2002, pp. 175-194.
2
Pentru detalii a se vedea Cornel Jurju, Cosmin Budeancă, “Suferinţa nu se dă la fraţi…”
Mărturia Lucreţiei Jurj despre rezistenţa anticomunistă din Munţii Apuseni (1948-1958),
Ed. Dacia, 2002; Cosmin Budeancă, Cornel Jurju, Rezistenţa armată anticomunistă în zona
Huedinului. Grupul Şuşman, în “AIO – Anuarul de Istorie Orală”, nr. III, Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002, pp. 212-268.
3
Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Cluj (ANDJC), Fond Inspectoratul de Poliţie Cluj,
dosar 68/1951, f. 417.
4
Idem, fond cit., dosar 42/1951, f. 8; Arhiva Institutului de Istorie Orală din Cluj Napoca
(AIIO), interviu cu Teofil Răchiţeanu.
5
ANDJC, fond cit., dosar 42/1951, f. 8; AIIO, interviuri cu Vasile Moldovan, Nicolae
Neag, Traian Şuşman.
6
AIIO, interviu cu Lucreţia Jurj.
7
AIIO, interviuri cu Maria Popa, Sofia Sârzia, Ioan Mihuţ.
8
AIIO, interviuri cu Nicolae Neag, Nicolae Giurgiu, Catrina Giurgiu, Teofil Răchiţeanu.
9
Nicolae Şteiu, Protopopul Aurel Munteanu erou şi martir al neamului, Cluj-Napoca,
1998, pp. 76-78.
10
AIIO, interviuri cu Nicolae Neag, Catrina Giurgiu.
11
AIIO, interviu cu Traian Şuşman

277
12
AIIO, interviu cu Teodor Suciu
13
ANDJC, fond cit., dosar 42/1951, ff. 3,5;
14
Idem, dosar 35/1953, f. 20; AIIO, interviu cu Ioan Mihuţ.
15
ANDJC, dosar 35/1953, f. 20; AIIO, interviu cu Lucreţia Jurj.
16
ANDJC, dosar 42/1951, ff. 8-10; AIIO, interviu cu Traian Şuşman.
17
ANDJC, dosar 42/1951, f. 3.
18
Ibidem, f. 11.
19
Idem, dosar 28/1950, f. 258.
20
Ibidem, ff. 258-259; AIIO, interviu cu Traian Şuşman.
21
ANDJC, dosar 28/1950, f. 258; AIIO, interviu cu Teodor Suciu.
22
AIIO, interviu cu Teodor Suciu.
23
ANDJC, fond cit., dosar 17/1950, ff. 28, 30, 32-36; dosar, 28/1950, f. 4.
24
Idem, dosar 42/1951, ff. 8-11.
25
Interviu cu Teodor Suciu.
26
ANDJC, fond cit., dosar 68/1951, f. 34.
27
Idem, dosar 28/1950, f. 143.
28
Ibidem, ff. 6-9, 11, 13, 37, 38, 75;
29
AIIO, Fond Fotocopii, Dosar I, f. 71.
30
ANDJC, fond cit., dosar 68/1951, f. 15; AIIO, interviu cu Nicolae Giurgiu.
31
Idem, dosar 70/1951, ff.2, 30; AIIO, Fond Fotocopii, Dosar I, f.72.
32
Idem, dosar 70/1951, f.2.
33
Ibidem, f.54; dosar 37/1951, f. 388.
34
Ibidem.
35
Idem, dosar 37/1951, f. 502.
36
Idem, dosar 68/1951, f. 78.
37
Ibidem.
38
Ibidem.
39
Idem, dosar 61/1951, f. 19; AIIO, interviu cu Lucreţia Jurj.
40
AIIO, interviu cu Lucreţia Jurj.
41
ANDJC, dosar 37/1951, f. 478, 502; ASRI, fond D, dosar 10104, ff. 45-61, “Referat
asupra operaţiunilor întreprinse împotriva bandelor de către organele MSS pe ultimul
semestru al anului 1952”, apud Marius Oprea, Banalitatea Răului. O istorie a Securităţii în
documente 1949-1989, Polirom, Iaşi, 2002, pp. 271, 275;
42
AIIO, interviu cu Lucreţia Jurj.
43
ANDJC, dosar 68/1951, f. 90, 105; AIIO, interviu cu Vasile Moldovan
44
ANDJC, dosar 35/1953, ff. 7, 12; dosar 68/1951, f. 272; AIIO, interviu cu Lucreţia Jurj.
45
ANDJC, dosar 35/1953, ff. 214-217, 219-221.
46
Ibidem, f 220; AIIO, interviu cu Lucreţia Jurj.
47
ANDJC, dosar 70/1951, ff.14-15, 21, 22, 27.
48
Idem, dosar 68/1951, f.187.
49
Ibidem, f. 264; dosar 50/1951, f.20; dosar 70/1951, f.29;
50
Ibidem; În privinţa datelor la care Ioan Popa şi Gheorghe Mihuţ au fost împuşcaţi există
inadvertenţe: astfel, în “Raportul de activitate dusă împotriva bandelor în perioada 1 iulie
1952-120 ianuarie 1953” (Arhiva SRI, dosar 10104, f. 13-44) se afirmă că atât Ioan Popa
cât şi Gheorghe Mihuţ ar fi fost împuşcaţi în data de 13 iulie, apud Marius Oprea, op. cit..,
p. 283, iar în “Darea de seamă referitoare la rezultatele obţinute în problema bandelor în
perioada 1 iulie 1952-13 ianuarie 1953”, ACNSAS, fond documentar, dosar nr. 36, ff. 108-
120 apud Bande, bandiţi şi eroi. Grupurile de rezistenţă şi Securitatea (1948-1968), Ed.

278
Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 175 se specifică faptul că cei doi au fost împuşcaţi în
data de 14/15 iulie;
51
ANDJC, dosar 68/1951, ff. 271-272;
52
Clara Cosmineanu, Grupul “Teodor Şuşman”, în “Dosarele Istoriei”, an VII, nr. 12 (76),
2002, p. 55; În alte documente apar peste 3000 de oameni implicaţi, iar zona de acţiune este
specificată ca având un perimetru de 130 de km, ASRI, fond D, dosar 10104, ff. 45-61,
Referat asupra operaţiunilor întreprinse împotriva bandelor de către organele MSS pe
ultimul semestru al anului 1952, apud Marius Oprea, op. cit., p. 271;
53
Referat asupra operaţiunilor..., ASRI, fond D, dosar 10104, ff. 45-61, apud Marius Oprea,
op. cit., p. 271;
54
ANDJC, dosar 68/1951, f. 288.
55
AIIO, Fond Fotocopii, dosar I, f. 4.
56
Ibidem, f. 5.
57
AIIO, interviu cu Lucreţia Jurj.
58
AIIO, interviu cu Ioan Florea
59
Pentru detalii despre activitatea grupului a se vedea Cornel Jurju, Rezistenţa
anticomunistă în zona Huedin. Grupul “Capota-Dejeu”, în “AIO – Anuarul de Istorie
Orală” nr. II, Presa Universitară Clujeană, 2001, pp. 243-265; Oana Ionel, Dragoş Marcu,
Cazul Iosif Capotă, în “Dosarele Istoriei”, an VII, nr. 12 (76), 2002, pp. 57-61
60
AIIO, interviu cu Leontina Moldovan
61
Idem, Fond Fotocopii, dosar II, ff. 12-13; 32-33; 47-51, 52-55.
62
Ibidem, ff. 14-15, 52; ACNSAS, fond documentar, dosar nr. 41, vol 2, ff, 23-33 apud
Bande, bandiţi şi eroi..., pp. 278-279;
63
AIIO, Fond Fotocopii, dosar II, f. 15.
64
Ibidem, ff. 16-17, 57-62.
65
ANDJC, Fond Inspectoratul de Poliţie Cluj, dosar 16/1958, ff. 250-267.

279
 PRIVIRE COMPARATIVĂ :
GRUPURILE DABIJA (I),
LEON ŞI TEODOR ŞUŞMAN (II)
Cristina GRIGORE, Cluj-Napoca

Motto : “Nici un regim, nici măcar

unul atât de barbar ca al lui Stalin nu
se sprijină pe baionete. Nu în mai
mică măsură atât pe forţă se bazează
pe particularităţile psihice ale
supuşilor”. (V. Gozman, A. Etkind).

ISTORICUL MIŞCĂRII, MOTIVAŢIA,

PERIOADA DE ACŢIUNE ŞI VIAŢA ÎN MUNŢI

I. GRUPUL NICOLAE DABIJA

Î n ce priveşte perioada de acţiune, în Munţii Apuseni se manifestă

ambele împărţiri tipologice ale rezistenţei : până în 1948, dar pregnant,
şi radical va fi după 1948. Astfel în 1948-1958 au activat grupurile
Iosif Capotă- Alexandru Dejeu, Teodor Şuşman ( Răchiţele), mr. (r) Nicolae Dabija
(Muntele Mare), Leon Şuşman (Poşaga), Cornel Deac ( Ocna Mureş- Blaj), Ştefan
Popa ( Decea), fraţii Spaniol (Aiud).
O caracteristică a liderilor mişcării de rezistenţă este încadrarea politică.
Majoritatea erau lideri locali sau simpli membri, nu aveau anvergură pe plan
naţional, dar erau adevărate personalităţi pentru zonele de provenienţă. În acest
sens relevantă este personalitatea lui Teodor Şuşman 9, primar şi ajutor de primar în
comuna Răchiţele, judeţul Cluj, din 1922 până în 1945, cu vederi profund
democratice, simpatizant al partidelor istorice PNŢ şi PNR, Iosif Capotă 10, medic,
preşedinte al organizaţiei PNŢ în plasa Huedin, al treilea pe listă în alegerile din
1946 în judeţul Cluj, Ioan Robu 11 coordonatorul grupului condus de Alexandru

9
Cornel Jurju, Cosmin Budeancă, Suferinţa nu se dă la fraţi, Mărturia Lucreţiei Jurj, Cluj-
Napoca, Dacia, 2002, 483p, p.76
10
Amarul Institutului de Istorie Orală, nr. 2/2001, pp 243-265
11
Dosarele istoriei, an VII, nr 12(76) 2002, pp 46-47

280
Maxim, în 1947 era secretar al Centrului Universitar Bucureşti al TUNŢ ( Tineretul
Universitar Naţional - Ţărănist), Alexandrina Teglaru 12, membră a grupului Cornel
Deac, şefă a Cetăţuilor de fete din Centrul Universitar Cluj, fiind însărcinată cu
organizarea femeilor din Ardeal, fraţii Abăcioaie, fraţii Spaniol, Ştefan Popa,
legionari şi, cu puţine excepţii Cornel Deac şi maiorul Nicolae Dabija 13 neîncadraţi
politic. Lor li s-au adăugat preoţii greco-catolici care au acţionat în rezistenţă,
deoarece s-au opus unirii forţate a Bisericii Greco-catolice cu Biserica Ortodoxă; în
această situaţie au fost Anastase Oniga membru al grupului Nicolae Pop şi Grigore
Jaflea şi Simion Rosa, care au activat în grupul Leon Şuşman ( Poşaga) 14.
Chiar dacă majoritatea celor implicaţi în rezistenţă erau încadraţi politic, unii
deţinând funcţii de conducere, este greu de presupus că orientarea politică i-a
determinat să ia poziţii faţă de regimul comunist. Aproape toţi au devenit partizani
a fricii de a fi arestaţi, în contextul valurilor de arestări începând cu martie 1947 (
erau vizaţi membri partidelor democratice) până în mai 1948 ( arestarea
legionarilor).
Dacă analizăm documentele provenite de la Securitate sau Miliţie, observăm
că partizanii sunt persoane care au avut şansa – prin informaţii utile, trafic de
influenţă - de a scăpa valul arestărilor masive operate în perioada 1947-1949.
Ei au profitat de oarece deficienţă care a avut-o iniţial sistemul represiv –
până în 1948 când s-a înfiinţat Securitatea în a-i identifica şi astfel devin fugari,
persoane în afara legii.
Aşadar, în prima fază, organizarea rezistenţei din Ardeal nu este răspuns
politic la acţiunile comuniştilor, ci o reacţie firească la violenţa nedisimulată. Chiar
în rapoartele Securităţii ei sunt numiţi fugari; nu opozanţi.
Dar au existat şi grupuri care au organizat de la început rezistenţa ca o
reacţie politică, deoarece din 1947 toate partidele politice sunt interzise. Aşa au fost
grupul condus de Alexandru Maxim coordonat de la Bucureşti de Ioan Robu
preşedintele TUNŢ care a urmărit organizarea de nuclee ţărăniste în judeţul Alba.
Astfel că grupul, ajutat de Cornel Pascu din Benic a înfiinţat grupări de
rezistenţă pe toată Valea Mureşului, de la Alba-Iulia la Ocna Mureş până la poalele
Apusenilor 15.
În acelaşi mod a acţionat grupul fraţilor Spaniol (Aiud) 16- legionari care au
organizat nuclee de rezistenţă pe specificul cuiburilor, membri necunoscând decât
un număr minim de persoane “mai mult de trei inşi nu se cunoşteau între ei” (Aron
Spaniol).
S-a pus deseori problema motivaţiei rezistenţei, s-a afirmat caracterul
sinucigaş, rezistenţa de paradă ( “ să nu se zică că la noi nu”), în consecinţă,
egoismul ( în urma anihilării sute de persoane fiind arestate). Dar trebuie să
înţelegem rezistenţă în contextul evenimentelor : 1 devenind proscrişi, cei vizaţi

12
Idem, pp 47
13
Idem 47, Arhivele totalitarismului, 1-2/2000, anul VIII, nr 26-27, pp 248-251
14
Dosarele istoriei, an VII, nr 12/76)/2002 pp 46-47, 43-53
15
Idem, pp 47
16
AIIO, Cluj Napoca, Memoriile lui Aron Spaniol

281
aveau două posibilităţi : să fugă în munţi sau să fie arestaţi, ori, cât de efemeră,
prima soluţie era preferată; 2 văzut din exterior, noul regim fără suportul poporului,
fără membri care să facă propagandă, datorită brutalităţii excesive şi a unor măsuri
total nepopulare ( naţionalizarea, cotele obligatorii, interzicerea Bisericii greco-
catolice, colectivizarea, epurările) nu putea să reziste mult timp.
Aceste argumente erau dublate de credinţă ( de altfel în perioada războiului
rece până în anii ‟50 la posturile de radio occidentale Europa Liberă şi Vocea
Americii ) că statele occidentale – în special SUA vor interveni în forţă şi vor
răsturna un regim nepopular şi impus prin fraudă şi tancurile Armatei Roşii.
Mitul venirii americanilor 17 a fost un catalizator deosebit al mişcării de
rezistenţă din Ardeal, deoarece grupurile s-au organizat bine militar- antrenament,
armament, hărţi, dispozitive, alimente, adăposturi ca în cazul izbucnirii unui
conflict între blocul democrat şi cel sovietic să poată acţiona prompt şi să preia
conducerea şi a evita haosul. Dar, pentru a-şi realiza obiectivele, liderii grupurilor
erau conştienţi că trebuie ( în cazul unui război de gherilă) să recruteze cât mai
mulţi membri şi persoane de sprijin, să strângă bani şi să elaboreze planuri de
acţiune pentru atacarea anumitor obiective. ( atac asupra unor garnizoane militare
sau fabrici de armament, obiective economice). Astfel de proiecte şi-au propus
grupurile Dabija, Leon Şuşman, Alexandru Maxim.
Chiar dacă iniţial au fugit de teamă, grupurile au avut ca bază afinităţi
politice ( probabil şi pentru că erau mai siguri şi pentru a se evita trădarea).
Din punctul de vedere al constituirii pe baze politice a grupurilor de
rezistenţă armată din Ardeal, în special zona Apusenilor şi zone limitrofe, ele se
pot împărţi în trei categorii : 1 grupuri ai căror lideri au încercat şi au reuşit să
formeze organizaţii omogene politic ( Ion Gavrilă, Alexandru Maxim, Ştefan Popa,
Iosif Capotă - Alexandru Dejeu şi fraţii Spaniol); 2 grupuri care au încercat să
creeze o omogenitate, dar condiţiile obiective nu au permis, realizându-se parţial
sau deloc (Leon Şuşman, fraţii Popa); 3 grupuri care au urmărit doar lupta
anticomunistă fără nici o deosebire de apartenenţă politică (mr. Nicolae Dabija,
Nicolae Popa, Cornel Deac, Teodor Şuşman).
Trebuie să facem o precizare esenţială - în apartenenţă grupurile pot fi
oarecum omogene politic, dar dacă vedem rezistenţa legată direct de colaboratori,
sprijinitori, se observă că mişcarea de rezistenţă în România a fost preponderent
apolitică, “favorizatorii” nefiind încadraţi politic, motivaţia ajutorului fiind
explicată prin sentimentele profund anticomuniste şi mai puţin raţiunile politice.
I. Nicolae Dabija 18 iniţiatorul grupului de rezistenţă din Muntele Mare
(Runculeţul Groşilor) a activat între 1948-1949 s-a născut la 18 aprilie 1907 la
Galaţi, judeţul Covurlui, provenit dintr-o familie modestă, a studiat la Şcoala
Militară de Infanterie Iaşi, a intrat de tânăr (datorită greutăţilor financiare orfan de
la 9 ani ) voluntar în armată în 28 februarie 1926 la Regimentul 13 Infanterie Iaşi.
Între 1927-1929 îşi completează studiile la Şcoala Militară de Infanterie Sibiu, pe
17
Gheorghe Onişoru,Vin Americanii ! în AIIX nr.33din 1998,pp231-233
18
Arhivele totalitarismului an VIII, nr 26-27, p- 2/2000 pp 248-251, dosar 47584, ASRI,
fond P, vol I

282
care o absolvă al 41-lea din 186. Cariera de ofiţer a început-o ca sublocotenent şi
locotenent la mai multe regimente în ţară : regimentul 11 Infanterie Galaţi 1929-
1933, regimentul 38 Infanterie Brăila, 1933-1934, Regimentul 39 Infanterie Soloca
1934-1936, şi la Liceul Militar Ferdinand I din Chişinău ( 1936-1939). În 1936
locotenent deja, va adera la “România Anticomunistă”, asociaţie ce lupta împotriva
ideologiei comuniste. Deci, în plină efervescenţă politică, tânărul Dabija îşi
conturează opţiunile radical- anticomuniste ce-i vor fi certificate o dată cu
înaintarea pe Frontul de Est.
Avansat căpitan, face serviciul la regimentul 4 Grăniceri Deva 1 sept. 1939
– 15 octombrie 1941 – când e trimis pe front. A luat parte activă la luptele din
peninsula Kerci (1942) şi Caucaz 1943.
A comandat compania a 5-a Regimentului 38 Infanterie, distingându-se în
luptele de la Novorossisk. În vara lui 1943 participă la luptele din Kuban şi
Perekop fiind rănit în luptă la Ursechin. (10 noiembrie 1943). La 12 aprilie ‟44 a
fost rănit din nou şi evacuat în ţară. De aceea nu a participat la contraofensiva
armatei române pe Frontul de Vest, aşa cum înregistrase memoria colectivă. Ca
urmare a comportamentului pe front –3 ani neîntrerupţi pe front, şi a calităţilor
sale, a fost de trei ori citat pe întreaga armată, iar la 1 aprilie 1944 a fost citat pe
naţiune şi înaintat maior în mod excepţional, înainte de termen. A fost decorat cu
ordinele “Steaua României “ cu spade, în grad de cavaler, cu panglici de Virtutea
Militară (1943), “Steaua României” în gradul de comandă “Scutul României” cu
spade în gradul de cavaler şi panglici de Virtutea Militară (1944), Crucea de Fier
cls. I, Crucea de Fier cls II, Crucea Germană de Aur,” Mihai Viteazul cls a III a,
Mihai Viteazul cls a III a cu spade. În Crimeea , Mareşalul Antonescu a desprins de
pe pieptul său ordinul “Coroana României şi a prins-o pe tunica proaspătului
maior. 19
După 1 Decembrie 1944 a făcut serviciul în regimentele 4 şi 10 Grăniceri
Arad până la 22 iulie 1946 când, la cerere, a trecut în rezervă.
Scurta biografie a maiorului vine să contureze un personaj de excepţii care,
ca militar şi-a făcut datoria faţă de neam. Dar, luptător activ pe frontul de Est şi pe
deasupra şi decorat, Dabija devine ţinta supravegherii securităţii care adună probe
pentru dosarul său. Avertizat de membri de frunte ai PCR din Arad Dabija
hotărăşte să se refugieze, numai întorcându-se acasă. Dar evenimentele
presupusului arest sunt agravate de arestarea fratelui său Mircea, ceea ce-i certifică
începutul represaliilor asupra foştilor combatanţi pe frontul de Est ( metoda nu era
nouă, fiind îndelung experimentată de NKVD pe Armata Roşie, pentru a împiedica
încercarea de umbrire a meritelor generalisimului Stalin).
Primele tatonări de organizare a unei mişcări de rezistenţă bine conturate,
militar încep în februarie 1948 în casa mr. Ioan Oprean (fost coleg) şi cu Traian
Macovei ( conform documentelor provenite din Arhiva Inspectoratului de Poliţie
Cluj, fraţii Macovei deveniseră fugari în urma traficului cu aur, în anul 1948 şi furt

19
Idem , p 251

283
Traian Macovei a rănit 4 poliţişti ce-i urmăreau pentru contrabandă de aur şi a
plecat apoi în munţi împreună cu fratele său Alexandru Macovei în 1948. 20
Maiorul Dabija cunoştea acţiunile din zona Zarandului şi avea informaţii că moţii
erau nemulţumiţi de regim. Şi datorită zonei propice, Apusenii , nu atât înalţi cât
greu accesibili, la 1 august 1948 au format o organizaţie paramilitară “Frontul
Apărării Naţionale”; raţiunea alegerii Apusenilor a fost determinată de faptul că
fraţii Macovei din Bucium Alba cunoşteau bine zona şi aveau sprijin în comune,
oamenii ajutându-i benevol.
Cum reiese din declaraţiile sale din timpul anchetei ( 1949) în luna
octombrie 1948 după ce luaseră contact cu fraţii Macovei au hotărât să plece
definitiv în munţi pentru a organiza un grup armat şi elaborând un plan de acţiune
privind strângerea de informaţii de ordin social, economic, politic.
S-a lucrat pe model militar, în stare de asediu ordinele şi contactele erau
cifrate în secrete, fiecare judeţ avea un cod şi un număr de ordine : 31 Petre-
judeţul Putna, 22 Anton- judeţul Argeş.
La întâlnirea cu fraţii Macovei s-a hotărât “obţinerea de informaţii din toate
regiunile ţării. 21 Scopul era o cât mai corectă informare privind situaţia ţării şi
eventualele măsuri ce trebuiau luate, transmiterea informaţiilor privind starea
generală a populaţiei şi a organizării militare ce urma să fie trimisă Misiunii
Americane de la Bucureşti, care, pe baza analizei documentelor urma să-i ajute cu
arme, bani, echipament, etc. A ales să ia legătura cu Misiunea Americană deoarece
crede într-un iminent război ruso-american, iar el urmărea “să lupt din nou
împotriva URSS aşa cum am mai făcut-o şi în trecut”. 22 Nu se ştie dacă declaraţia
este făcută sub presiunea anchetatorului, dar poate fi reală, deoarece încă din 1936
avea atitudini radicale anticomuniste.
De o importanţă deosebită în acest sens- care le-ar putea încadra în
propaganda prin presă a Occidentului, poate la fel de dăunătoare în unele situaţii ca
şi propaganda comunistă- au emisiunile posturilor de radio “Vocea Americii” şi
“Europa Liberă”. De la supravieţuitori ai mişcărilor de rezistenţă, de pildă Lucreţia
Jurj, Elisabeta Rizea, la simpli contemporani ai evenimentelor indică una din
cauzele rezistenţei – propaganda prin presă care însemnau populaţia civilă la
schimbarea prin violenţă a regimului de nesupunere, Occidentul susţinându-i.
Analizat din perspectiva obiectivelor, a organizării, etc. manipularea prin presă în
acest caz a fost un panaceu, o iluzie de care s-a apropiat Dabija pentru a-şi legitima
acţiunea.
Dar, informaţiile şi legătura cu americanii erau scopuri, el însuşi declară,
obiectivele prioritare fiind retragerea în Apuseni la Muntele Mare şi organizarea
unui grup paramilitar care urmărea să pedepsească pe liderii PMR care terorizau
populaţia prin cote, prin manifeste să asigure sprijinul populaţiei, creând la nivel
local revolte ale populaţiei care să se transforme în război civil şi apoi răsturnarea

20
ASRI, fond P, dosar nr. 47584, Declaratia Maiorului Nicolae Dabija.
21
Iidem
22
Ibidem

284
regimului. Uimeşte coincidenţa de organizare şi acţiune a militarilor, col. Ută
urmărind acelaşi lucru.
Înarmarea viitorilor combatanţi s-ar fi făcut prin jefuirea unor depozite de
armamente şi muniţie, a alimentelor şi chiar obţinerea colaborării unor cadre active
ale armatei care, la momentul oportun ar fi trecut de partea populaţiei. Astfel,
centrul de comandă ar fi fost la Muntele Mare, care ar fi coordonat acţiunile din
Mureş, Someş, Olt, Prahova, Vatra Dornei, acţiuni ce urmăreau atacuri şi hărţuiri
ale Armatei Roşii.
Din dosarul penal reiese că ar fi fost văr cu G. G. Dej şi l-ar fi avertizat pe
acesta când se afla într-o vizită la Galaţi, că, împreună cu corpul ofiţerilor aflat în
toate garnizoanele ţării, va declanşa acţiuni îndreptate împotriva Armatei Roşii şi
abuzurilor asupra populaţiei din partea comuniştilor.
Se pune întrebarea cum a ajuns la Muntele Mare (el originar din Galaţi, dar
după retragerea din armată stabilit in Aradul Nou). Mărturia orala 23 a înregistrat
faptul că Dabija ar fi comandat Batalionul de Vânători de Munte de la Turda
(documentele au demonstrat că informaţia era falsă) fiind căsătorit cu fiica
protopopului de Turda Cârnaţiu (altă informaţie greşită, era căsătorit din 1933 cu
Florica Angheluţă). Muntele Mare a fost ales din considerente strategice – aflat
intr-o zonă greu accesibilă, deşi era înconjurat de batalioane de Armată Câmpeni,
Abrud, Turda la o altitudine de peste 1800 m, cu vegetaţie abundentă, cu sate
izolate care puteau oferi sprijin material din partea locului- Vârşi, Gârda, Aroneşti,
satele de munte de tip risipit asiguraseră fraţilor Macovei atât camuflarea necesară
cât şi alimente. Deci coordonatorii acţiunii au fost “secunzii lui Dabija”, iar prin
fugarii veniţi – Ihuţ Traian din Aroneşti şi Selagea Nicolae din zona Bistrei se
făcea o comunicare mai sigură cu sprijinitori: familiile fiind de fiecare dată un
punct esenţial.
Recrutarea membrilor se face treptat cu verificări permanente, o staţionare (
loc de tranzit) la familiile de încredere (în general la Bolfea Silvestru) apoi sunt
integraţi şi călăuziţi în munte. Mişcarea se autointitulează Frontul Apărării Patriei
Române având o organizare de tip militar cu principii de organizare, reguli de
disciplină, statut, drepturile şi îndatoririle membrilor, sancţiuni şi program zilnic de
antrenament.
Încă de când organizau retragerea în munte Dabija şi colaboratorii fac
demersuri pentru a intra în legătură cu Misiunea Americană, dar cum era
supravegheată, se încearcă o serie de subterfugii, astfel în 11 iunie 1948, prin Mihai
Angheluţă se trimite consulului Turciei o scrisoare în limba franceză căruia i se
cere să mediteze o întâlnire cu Misiunea Americană. În timp ce Dabija încerca căile
diplomaţiei ( trebuie să precizăm că grupul lui Dabija depăşise cadrul local, având
contacte în Bucureşti mai ales cu ofiţerii deblocaţi sau fost lucrători în Ministerul
de Război, Muncii. Ion Carra, gen. Dumitru Petrescu, fost ataşat la Washington,
Mihai Angheluţă- fost angajat în Ministerul de Externe, Nicolae Niţescu) Traian
Macovei se ocupa cu recrutarea şi verificarea membrilor. Astfel că fiind nesigur, s-

23
Ibidem

285
a stabilit un cod cu consulul turc, Angheluţă suna şi Artur Damian era întrebat dacă
paşaportul e gata, iar în caz de răspuns negativ trebuia să mai aştepte.
În general informaţiile sunt contradictorii, fie sunt neadevărate şi sub
presiunea anchetatorului sunt declarate, fie sunt amalgamate pentru a proteja alte
persoane încă molestate. În declaraţia din 11 mai 1949 afirmă că fondurile au altă
provenienţă din SUA, iar în 12 mai că provin de la cetăţeni. Ori, în general s-a
pornit cu bani jefuiţi de la Percepţia din Teiuş 310.000/320.000/250.000 nu se ştie
cu exactitate.
Convenţional, organizaţia autointitulată Frontul Apărării Patriei Române a
luat fiinţă în 16 decembrie 1948 când fraţii Macovei s-au reunit la Întregalde şi au
statuat organizaţia.: Dabija şef şi comandant ( aluzia militară este evidentă), Sandu
şi Traian Macovei consilieri, Cornel Pascu (Benic), Sandu Maxim, Bolfea
Silvestru, Bolfea Iosif (Mogoş) – membrii. Totul s-a desfăşurat la sălaşul lui Bolfea
Silvestru. 24
Armamentul şi muniţia au primit-o de la locuitorii nemulţumiţi. Fiind după
război – o mulţime de arme fuseseră părăsite dar oamenii le păstrau în ciuda legii
care pedepsea cu închisoare portul ilegal de armă dar şi din alte surse, menţionate.
Obtuzitatea şi îndoctrinarea anchetatorului nu poate accepta ideea că moţii
erau oripilaţi de cotele obligatorii prea mari care nu lăsau nici măcar sămânţa
pentru anul viitor, munţii Apuseni nefiind o zonă agricolă, samavolniciile organelor
PMR locale, teroarea generalizată pentru a preîntâmpina eventualele răzvrătiri
sociale, că moţii (în general săraci) i-au ajutat pe partizani aşa cum se va vedea din
documente ( Anexa 1), nu aşa cum l-a obligat anchetatorul pe Dabija să declare,
oameni simpli, săraci şi sărăciţi, declaraţia obţinută prin tortură fiind falsă”. Erau
preferaţi în organizaţie chiaburi, funcţionari, deblocaţi militari în rezervă”.25 Pentru
anchetator este încercarea de a mistifica realitatea – poporul muncitor este fericit cu
noul regim, doar duşmanii de clasă care prin stabilirea egalităţii sociale, sunt
nemulţumiţi deoarece şi-au pierdut privilegiile.
Pentru a obţine banii necesari armamentului şi hranei, în 22 decembrie 1948
grupul a atacat Percepţia din Teiuş de unde au luat 310.000. Au imobilizat-o pe
secretară şi pe casier, Ciortea Titus ,care a fost rănit. La acţiune au participat Sandu
şi Traian Macovei, Sandu Maxim, Cornel Pascu, Iosif şi Silvestru Bolfea. Banii i-
au folosit pentru a cumpăra alimente, arme, o maşină de multiplicat hârtie, tuş,
procurate de Mihai Angheluţă şi Nicolae Niţescu. 26
În scopul creării unui centru unic, în februarie 1949 prin Traian Macovei s-a
luat legătura cu Cornel Popa din Benic, iar fuziunea grupului trebuia să se facă în 4
martie 1949 când grupul Dabija a fost descoperit şi atacat de Securitate şi apoi
anihilat; după unificarea întregilor Apuseni, următorul pas era fuziunea cu Banatul
şi apoi cu Neamţul.
“Membri fondatori” ai organizaţiei au fost bine verificaţi, de încredere,
animaţi de dorinţa de a răsturna comunismul şi a impune idealurile morale şi etice
24
Ibidem
25
Ibidem
26
Ibidem

286
româneşti, şi-au diversificat ariile de acţiune, astfel Cornel Pascu a fost însărcinat
să organizeze rezistenţa în ziua Întegralde, Mogoş, Valea Mureşului, să colecteze
alimente, armament, muniţie; în declaraţia din 11 mai 1944 Dabija numele şefilor
de organizaţiuni din aceste regiuni nu mi le mai amintesc dar au fost consemnaţi,
într-un carnet ce a căzut în mâinile organizaţiei de securitate cu ocazia
evenimentelor din 4 martie 1949. Aici se impune o constatare - că mişcarea era
bine organizată după model militar - ierarhie superioară, coordonator central,
delegarea responsabilităţii pe centre locale pentru a evita eventuale disfuncţiuni ale
centrului şi diferite zone strategice să rămână în funcţiune; şeful acestor subunităţi
trebuie să cunoască bine particularităţile geografice, psihologice şi economice ale
zonei pentru a avea eficienţă maximă, se merge pe competenţă.
Dar există un impediment major - orice militar are spirit organizatoric – deci
şi Dabija va ţine o evidenţă scrupuloasă asupra tuturor membrilor şi a celor ce i-au
ajutat, a obiectivelor în baza căruia vor fi alte 15-16 procese în prelungire, având
capete de acuzare membri activi ai grupului Dabija. 27
Dabija urmărea obţinerea de armament prin atacarea depozitului de arme şi
muniţii ale Batalionului de Vânători Câmpeni. Dar aici apare o neconcordanţă cu
declaraţia lui Ioan Scridon 28 care afirmă că armele erau de la Sandu Maxim care le
scotea din fabrica de la Cugir, acuzaţie nedovedită documentar.
În general, armamentul este heteroclit ca provenienţă; ceea ce demonstrează
că sursele sunt diferite. Responsabil cu armamentul era Traian Macovei, astfel Ioan
Seridon avea pistol mitralieră rusesc cu 212 cartuşe, Cornel Pascu - ZB cu 100
cartuşe, Ihuţ Traian un Munlicher cu 200 cătuşe, Ihuţ Avram- ZB cu 100 cartuşe,
Dabija –ZB cu 50 cartuşe. A fost prima etapă de primire a armelor în 26 februarie,
în 3 martie 1949 au mai primit arme Mihălţan Traian ZB cu 50 cartuşe, Onea Titus,
ZB cu 50 cartuşe, Raţiu Augustin ZB cu 50 cartuşe, Cigmăian Ioan ZB cu 50
cartuşe, Mitrofan Lucian armă rusească cu 50 cartuşe, Breazu Iuliu ZB fără cartuşe,
Câmpean Traian Daimler fără cartuşe, Sandu Pop Browning 6,35 mm cu 6 cartuşe.
Deşi o parte nu au primit arme. Traian le-a promis că le va aduce şi celorlalţi
deoarece mai avea 10 arme cu 4000 de cartuşe ascunse în Bucium Montari. Pe
lângă aceste arme puteau confecţiona bombe incendiare din trotil.
De remarcat că prin abilitatea anchetatorului, s-a reuşit identificarea altor
membri care nu fuseseră prinşi pornind de la întrebarea “cine a mai primit arme ?”
29

Traian Mihălţan, membru al grupului din 1 decembrie 1948, a recrutat 8

persoane şi din 28 februarie 1949 le-a dus în munte, iar la locuinţa sa din Teiuş a
depozitat cereale, pe care le-a transportat în munte, a procurat arme şi muniţii. Este
un caz fizic de favorizator care devine membru activ.
Probabil o treime din declaraţii sunt sincere, deoarece o anchetă în sistemul
comunist presupunea tortura invariabil chiar dacă spuneai tot ce ştiai, erai torturat
să-şi mai aducă aminte, atunci inventau, dacă se minţea pentru a proteja pe cineva,
27
ASRI, fond P, dosar 47584, declaraţia lui Traian Mihalţan, vol. I
28
Ibidem, Declaraţia lui Onea Titus , pp68-72,vol 1
29
Idem Declaraţia maiorului Dabija Nicolae, vol.1,pp23-28

287
invariabil se afla pentru că tot ceda torturii şi atunci unica soluţie e să spună
adevărul.
Sarcinile lui Traian erau de a recruta şi organiza alţi membri, să obţină
alimente, arme, motivaţia aderării – datorită apartenenţei la PNŢ (M) se opusese
regimului comunist prin propagandă negativă adusă guvernului şi pentru a-şi pierde
urma se înscrie în PCR unde a activat până în 1947 când a fost descoperit. Membri
recrutaţi : Traian Câmpean, Ionuţ Popa, Ioan Turcu, Petre Decan, Iuliu Breazu.
Onea Titus, 30 membru din 16 februarie 1949 avea rolul de a fuziona grupul cu
Ştefan Popa. Rudă apropiată cu fraţii Macovei, era o persoană de încredere fiind
recomandat datorită calităţilor sale – inteligenţă şi încăpăţânare. În 1947 i-a ajutat
pe legionarii închişi la Aiud cu alimente, iar în 1948 s-a refugiat în munţi de teama
represaliilor. Afirmă că ar fi urmat să atace Batalionul de Vânători de la Abrud şi
depozitul de arme de la Câmpeni şi cel de explozibil de la Roşia Montană. Având
în vedere că locul nu mai sigur, securitatea începând să folosească tot mai des
câinii de vânătoare, următoarea mutare era transferul cartierului general în comuna
Arada raionul Turda unde Vodă Costică avea real sprijin şi în felul acesta
recrutarea unui număr mare de membri care să controleze toţi Apusenii.
La încadrarea în organizaţie, fiecare trebuia să-şi exprime motivul, să depună
un jurământ de credinţă şi să respecte ierarhia militară.
Unul dintre artizanii rezistenţei în Apuseni, cel care a fost călăuză şi gardă
pentru fugarii din munţi, procura alimente, arme, verifică toţi fugarii, este Silvestru
Bolfea 31 fost primar ţărănist la Benic, a organizat întreaga zonă recrutând noi
membri şi fiind un fel de comis voiajor al grupului, procurând toate obiectele.
O altă personalitate a grupului, unele dintre puţinele femei care au activat în
rezistenţa românească alături de Maria Plop, Lucreţia Jurj, Elisabeta Rizea este
Alexandrina (Sanda) Pop personalitate nejuridică. Sursele ce-o indică sunt
numeroase, fiind considerată secretară şi mâna dreaptă a lui Dabija, implicate în
acţiuni, total dedicată cauzei; de la surse orale Sofia Balea – sora vitregă care
încearcă să minimalizeze activitatea politică a surorii pentru a nu o discredita
oarecum ( nu se pomeneşte nimic de propaganda ţărănistă din alegerile din 1946, 32
Ioan Gligor 33 care afirma că avea rol de călăuză şi să recruteze persoane (mai ales
studenţi) ce veneau în gara Bistra şi să-i conducă în munţi, procurând alimente de
la familie, la documente provenite din fondul Inspectoratului de Miliţie Cluj ce o
caracterizează drept încăpăţânată şi mişcarea a avut mult de câştigat pentru că
afirma că e elevă la Şcoala Normală şi venea doar periodic, era de fapt în munţi şi
venea să se aprovizioneze cu mâncare, până la documente din dosarul penal ( fond
CNSAS) în fişa individuală nu i se recunoaşte că e studentă la Drept, ci o fanatică
religioasă greco-catolică formată la Blaj, absolventă a 6 clase de Liceu Comercial,
simpatizantă legionară, dar şi ţărănistă (?!) secretara lui Dabija care a dactilografiat
Proclamaţia către ţară şi diferite manifeste anticomuniste, avea rol de a stabili

30
Idem, Declaraţia lui Ioan Scridon,pp115-117
31
Ibidem, Declaraţia lui Bolfea Silvestru pp96-98
32
Inteviu cu Sofia Balea, com. Bistra jud. Alba, sora Alexandrinei Pop.
33
Interviu cu Ioan Gligor, com. Bistra jud. Alba, martor ocular

288
procurarea de armament şi alimente şi în mod esenţial să obţină informaţii despre
Securitatea Câmpeni: dotare, pază, poziţie, existenţa câinilor, planul clădirii şi harta
Batalionului de Vânători de Munte Câmpeni.
Dar, adevăraţii colaboratori doctrinari ai lui Dabija, cei care vor concretiza
practic mişcarea de rezistenţă în întreaga complexitate sunt Angheluţă Mihai , 34
fost diplomat la Ministerul Afacerilor Externe, membru al Partidului Socialist
Ţărănist, şeful tineretului, al Frontului Plugarilor din 8 nov. 1944-iul 1945 şef de
cabinet al lui Groza, este cel care va face demersurile pe lângă consulul turc, va
împrăştia în cutiile poştale manifeste anticomuniste, a cumpărat maşina de
multiplicat şi 4 hărţi militare ale judeţului Alba, Cluj, Olt şi Porţile de Fier, şi
Nicolae Niţescu 35 care va stabili legături cu ofiţeri deblocaţi. Deci, mişcarea de
rezistenţă condusă de mr. Dabija a avut o dublă acţiune, una de tip propagandistic,
axată pe manifeste anticomuniste, de nesupunere civică şi una de tip militar, de
intimidare prin forţă a comuniştilor, de control total al Apusenilor prin
neutralizarea zonei militarizate de la Câmpeni, Abrud, Roşia Montană, prin
atragerea militarilor în termen şi a ofiţerilor de partea mişcării şi o acţiune comună
concretizată în revolta populaţiei.
Grupul condus de maiorul Dabija a fost o organizaţie paramilitară, fiind
structurată pe modelul armatei naţionale : statut, organizare, program de instruire,
jurământ, obiective explicitate în proclamaţia către ţară, îndatoriri, pedepse,
beneficii pentru membri.
Însăşi titulatura de Frontul Apărării Naţionale are o semnificaţie pur
patriotică şi naţională, iar mesajul către populaţie se numeşte Proclamaţia Frontului
Apărării Naţionale către Români şi toate naţionalităţile conlocuitoare. Denumirea
aminteşte de vremea fanarioţilor a spolierii economico-financiare şi mişcării lui
Tudor Vladimirescu.
Este probabil cea mai fină şi corectă radiografie atât a sistemului comunist
văzut pe ansamblu, cât şi a scopurilor, obiectivelor, şi mai ales a realităţilor
prezentate. Este un mesaj- manifest adresat deopotrivă intelectualilor, militarilor,
ţăranilor, muncitorilor. Am putea-o numi platformă - program a mişcării dar putem
identifica atât cauzele determinative ale opoziţiei la sistem, cât şi obiectivele
urmărite.
Sunt identificaţi atât liderii locali comunişti “ o clică comunisto-jidovită,
compusă din cei mai josnici trădători de neam şi ţară, nişte slugi ale Moscovei”. 36
Scopul comunismului sovietic este de a îndeplini testamentul lui Petru cel
Mare “subjugarea tuturor popoarelor vecine sub călcâiul Moscovei pentru a se
realiza un mare imperiu Ruso-slav”, 37
Definiţia dată de mr. Dabija comunismului şi analiza utopiei ca doctrină îl
indică pe maior ca pe un analist politic modern şi pragmatic. Concluziile sale au la
bază 3 ani de front răsăritean activ.

34
ASRI, fond P dosar 47584, vol I, Declaraţia mr. Dabija Nicolae
35
Ibidem
36
Idem, vol. II p 00219
37
Ibidem

289
 “Comunismul profetizat de Lenin şi pus în aplicare de perfidul său apostol
Stalin, este cea mai odioasă propagandă imperialistă de subjugarea popoarelor
unică în istoria omenirii.
Doctrina comunistă se bazează pe descompunerea socială a naţiunilor, pe ura
şi răzbunarea între fraţii şi fiii aceluiaşi neam, în concluzie distrugerea civilizaţiei
omenirii....” 38
Spiritul organizat, pragmatic, militar al lui Dabija, combinat cu refuzul
utopiei comuniste a conturat realizarea pe termen lung a obiectivului, crearea
omului nou “ o naţiune, un popor zdruncinat din temelii din punct de vedere politic,
economic şi spiritual, cuprins de haos şi anomalie, poate fi ţinută în robie, nu zeci,
ci sute şi chiar mii de ani”. 39
Detaşat, identifică şi caracterizează noul regim din perspectiva raporturilor
cu cei ce l-au mandatat muncitorii şi ţăranii : “ au consimţit ca întregul popor
român să plătească ruşilor despăgubiri de război în condiţiuni care nici peste 10 ani
nu vor putea fi plătite. Au cedat Ruşilor 70 % din industriile şi fabricile ţării, sub
motiv că au fost bunuri inamice. Au naţionalizat Banca Naţională a României nu
pentru a veni în ajutorul muncitorilor şi ţăranilor, ci pentru a se putea mai uşor
înstrăina şi fura tezaurul ţării.
Au naţionalizat fabricile şi industriile româneşti pentru a-şi plasa membrii
bandei comunisto-jidovite în posturi de conducere.
Au creat clasei muncitoare un contract colectiv de muncă prin care
muncitorii şi-au pierdut toate drepturile şi libertăţile individuale, contractul colectiv
ca salarizare este cea mai odioasă formă de exploatare a muncii, care nu diferă cu
nimic de epoca sclavagistă iar sindicatele sunt unelte de teroare şi suprimare ,nu de
apărare a drepturilor muncitorilor”.40
Prin reforma agrară de fapt se urmărea obţinerea prin teroare şi cote a
produselor agricole şi în final dezmoştenirea şi alinierea, pierderea identităţii.
Comuniştii au transformat armata naţională, demnă, de carieră, într-una populară,
având rol de gardă personală a conducătorilor. Au distrus biserica şi şcoala care
“timp de veacuri au fost esenţa vieţii noastre spirituale şi naţionale, transformându-
le în cele mai infecte focare de propagandă comunistă.”41
“Au umplut închisorile şi lagărele cu sute de mii de muncitori, ţărani, şi
intelectuali care au îndrăznit să gândească şi să simtă româneşte, împiedicând astfel
orice încercare a drepturilor omeneşti.
Au alungat monarhia care timp de 80 de ani de domnie a închegat, dezvoltat
şi consolidat ţara noastră, fără ca să fi fost consultată voinţa poporului”. 42
Această proclamaţie - manifest denotă corecta informare şi percepere a
realităţii, patriotismul şi verticalitatea concepţiilor politico-economice.

38
Ibidem
39
Idem p 0030
40
Idem
41
Idem
42
Idem

290
 Totodată, prin multitudinea de exemple şi exemplificări crea cadrul general
de adeziune a tuturor categoriilor sociale de la muncitori la militari, intelectuali,
promonarhişti, religioşi.
De aici se desprinde şi caracterul mişcării : profund anticomunist, pro
naţional, monarhist şi religios-moral.
Scopul corpului de haiduci, o grupare de elită a Frontului Apărării Patriei era
a) moral, de înviere a spiritului de rezistenţă a poporului , învierea sentimentului
naţional patriotic, recrutarea de voluntari şi b) material prin necesitatea începerii
luptei cu regimul şi obţinerea victoriei esenţiale pentru reuşită fiind : “Dragostea de
Neam şi Rege, Rezistenţa morală şi fizică şi dorinţe arzătoare de a lupta până la
sacrificiu”.43
Pentru buna funcţionare a mişcării şi coordonarea logică a tuturor acţiunilor,
Dabija a imaginat-o ca pe o organizaţie militară.
Există un regulament de funcţionare, cu recompense şi pedepse, un cod de
comunicare a informaţiilor cu exteriorul, jurământul - care echivalează cu cel
militar şi obiectivele clar formulate.
Astfel haiducul trebuie să fie disciplinat, devotat camarazilor, şi
comandanţilor, conştient de lupta în care s-a angajat de bună voie să aibă rezistenţă
morală şi fizică, să-şi încurajeze camarazii în toate împrejurările, să dea dovada de
energie şi voinţă.
Pentru buna funcţionare a mişcării, grupul a fost împărţit pe grupe de 5-6
persoane conduse de un comandant care pedepseşte şi recompensează după faptă şi
desfăşoară un antrenament zilnic, după următorul program : 9- 9.05 Raportul; 9.05-
9.35 Instrucţie tehnică (Poziţii, Salutul, Întoarceri pe loc); 9.35-10.00 Instrucţii-
trageri ( din picioare, în genunchi, culcat); 10.00-10.10 Repaos; 10.10-11.00
Instrucţie-pregătire pentru luptă; 15.30-16.10 Instrucţie de luptă (comportamentul
unei echipe izolate în mersul prin pădure, etc.) . Acest Program zilnic de
antrenament dovedeşte caracterul pur militar şi activ al grupului. 44
Pentru a-şi asigura loialitatea membrilor şi buna lor credinţă, fiecare trebuia
să depună un jurământ de fidelitate, nerealizat datorită capturării în martie 1949.
Jurământul denotă atât caracterul militar, cât şi cel religios şi politic. “In numele lui
D-zeu atotputernic, eu haiduc....jur să lupt până la moarte pentru eliberarea Patriei
mele şi a Poporului Român de sub jugul tiraniei comuniste. Jur să execut ordinele
fără murmur şi fără şovăire, jur credinţă şi devotament tuturor comandanţilor. Jur
că nu voi depune armele şi nu voi pleca din rândurile Corpului de Haiduci până
când toţi trădătorii de Patrie nu vor fi pedepsiţi. Jur să păstrez secretul. Aşa să-mi
ajute D-zeu”.45
Din darea de seamă privind ce categorii sociale pot adera la Frontul Apărării
Naţionale, putem identifica şi obiectivele care sunt structurate, sintetizate,
democratice şi profund anticomuniste.

43
Idem p 00214
44
Idem p 00215
45
Idem p 00216

291
 Mişcarea de rezistenţă a grupului Dabija urmărea prin activitatea ei să
restabilească “libertatea şi independenţa patriei, libertatea şi respectul tuturor
drepturilor omului, libertatea cultului, a gândirii, scrisului şi cuvântului, libertatea
şi respectarea drepturilor, libertatea iniţiativei şi prosperităţii individuale. 46
De fapt se dorea o viaţă normală, democratică, armonioasă social, politic şi
economic, de refacere după război.
Subliniem la ideea conform căreia, dacă nu ar fi existat trădarea grupului ar
fi coalizat şi coordonat revolte sociale în Apuseni, care chiar dacă n-ar fi avut
succes, ar fi zdruncinat totuşi încrederea comuniştilor în perfecţiunea sistemului
represiv şi alienant.

II. LEON ŞUŞMAN . Istoricul mişcării, motivaţia

rezistenţei, perioada de acţiune, obiective propuse, viaţa în munţi :
organizare, hrană, mod de alimentare, adăposturi

În rezistenţa din Ardeal, tipologic vorbind, grupul Şuşman se încadrează în a

doua categorie : grup parţial sau tangenţial omogen politic, datorită condiţiilor
obiective de teren.
Leon Şuşman, 47 fiul Victoriei şi al lui Gheorghe, s-a născut în 1910 în
comuna Măhăceni, judeţul Turda. Este absolvent al liceului “Titu Maiorescu” din
Aiud şi al Facultăţii de Drept de la Cluj.
A fost condamnat la 10 ani închisoare pentru că a participat la rebeliunea
legionară din ianuarie 1941, dar pentru a nu executa pedeapsa fuge în Apuseni. În
1945, în baza Decretului din 14 decembrie s-a reîntors şi şi-a stabilit domiciliul în
Uioara de Sus, localitate ce depindea administrativ de oraşul Ocna Mureş48
împreună cu soţia şi cu cei 4 copii. A practicat avocatura până în 1948 când fuge
din nou de teama represaliilor în noaptea de 14/15 mai 1948 autorităţile comuniste
au arestat legionarii în întreaga ţară. Trebuie să menţionăm că Leon era un legionar
de frunte, fost şef de garnizoană, care, în perioada guvernării legionare, a deţinut
concomitent funcţiile de şef al Gărzii Financiare. Judeţene Turda şi de ajutor al
Şefului Poliţiei Legionare Turda. 49
Gheorghe Şuşman va povesti anchetatorului momentului fugii fratelui său : “
În luna mai 1948, Leon Şuşman era avocat la Ocna Mureşului, care era la circa 8
Km distanţă de comuna natală, Măhăceni, unde venea deseori, având clienţi. Fostul
primar, Gherman Gheorghe, l-a întâlnit în acea lună, mai 1948 pe Leon la
Măhăceni şi i-a comunicat că noaptea trecută a fost căutat acolo şi posibil şi acasă (
la Uioara) de către şeful Securităţii din Turda, dl. Alban. A mai aflat că în ziua
aceea au fost aceleaşi organe la Uioara, unde nu au găsit acasă decât copiii, soţia

46
Cornel Jurju,Cosmin Budeancă,Suferinţa nu se dă la fraţi ,.Mărturia Lucreţiei Jurj,Cluj,
Dacia 2002,p483,Anexe
47
Dosarele istoriei, an II, nr 12(76)/2002, pp 49-50
48
Idem, p 48
49
idem pp 49-50

292
fiind la serviciu. Astfel stând lucrurile, Leon s-a pregătit imediat şi de atunci, chiar
de a doua zi a devenit fugar”. 50
La scurtă vreme după fuga lui Leon în februarie 1949 i se va alătura şi
Gheorghe , fratele mijlociu.
Deci, în perioada 1948-1949 grupul, cunoscut în această fază după numele
coordonatorului său Deac Cornel a acţionat în zona Ocna Mureş – Aiud - Blaj, în
preajma localităţilor Ocna de Mureş, Uioara de Sus, Micoşlaca, Alecuş, Ormeniş,
localităţi pe Valea Mureşului. În primul an vor fi adăpostiţi de familii, deci nu a
fost nevoie să-şi facă bordeie, dar în vara anului 1949, datorită creşterii numărului
de informatori şi a specializării metodelor Securităţii, fraţii Şuşman vor fi nevoiţi
să se despartă de grup. Motivaţia, cum reiese din declaraţia lui Şuşman la anchetă
“m-am despărţit de ceilalţi membri ai bandei deoarece banda, fiind prea numeroasă
era mai greu de alimentat şi erau mai uşor de descoperit. 51
Astfel, cei doi fraţi se vor îndrepta spre Apuseni, la Poşaga la preotul greco-
catolic Simion Roşa care-l cunoştea Leon (Leul din Măhăceni) datorită unor relaţii
profesionale – Leon îi fusese avocat în nişte probleme de familie, aşa cum reiese
din mărturiile orale.
Până în această fază a evenimentelor se impune o concluzie – atât grupul
Dabija, cât şi Leon Şuşman s-au conturat pe marginea unor hotărâri represive ale
regimului comunist : în primul caz creşterea foştilor militari cu rezultate pe Frontul
de Est, în al doilea caz decretului de arestare al tuturor legionarilor din 14/15 mai
‟48. Deci, ambele rezistenţe au la bază fuga/evitarea represaliilor noului regim.
Fraţilor Şuşman li s-au alăturat preoţii greco-catolici Simion Roşa şi Grigore
Jaflea, preoţi parohi în Poşaga de Jos, care se refugiaseră, nedorind să treacă forţat
la ortodocşi. Astfel, intrau în cea de-a doua fază a rezistenţei în cadrul grupului
Şuşman - îndepărtarea eventualelor inadvertenţei şi motivaţii ce declaraseră
opoziţia, intr-o luptă comună împotriva comunismului care debutase în România cu
distingerea elitei politice şi culturale, economice, urmată de destructurarea întregii
societăţi prin desfiinţarea abuzivă a Bisericii greco-catolice şi asimilarea ei în
Biserica ortodoxă, arestarea militarilor dislocat, epurarea administraţiei şi
jandarmeriei, etc.
La Poşaga grupul intră într-o nouă fază, datorită preoţilor şi a încrederii de
care se bucurau, fiind conform mărturiei unui fost “favorizator”, “părinţi
spirituali”, adevărate modele spirituale şi de comportament, nu vor fi nevoiţi să stea
în bordeie sau cabane în munte decât în condiţii excepţionale, fiind în majoritatea
timpului, iarna în mod sigur găzduiţi la familii; sunt cunoscuţi, respectaţi şi ajutaţi
voluntar de familii din întreaga comună Poşaga şi cătune : Segagea, Belioara,
Pleşeşti, Poiana Horea, Ponor, Podeni, Arada şi din Câmpeni.
Trebuia să se păstreze legătura cu membri comunităţii nu atât pentru hrană
care era necesară, dar şi pentru că aveau nevoie de aderenţi pentru a-şi realiza

50
Cornel Jurju, Cosmin Budeancă, Suferinţa nu se dă la fraţi,.Mărturia Lucreţiei Jurj, Cluj-
Napoca, Dacia 2002,
483 p 120-121
51
Idem, p 52

293
planurile. Scopul lor era de a stabili legătura cu agenţi ai securităţii, oameni cu
munci de răspundere şi membri de partid pe care fie că-i determinau să-i ajute, fie
că ei însuşi se ofereau.... 52. Dacă grupul Dabija urmărea să-şi asigure colaborarea
cu armata, datorită celor trei unităţi ; grupul Şuşman încearcă să câştige de partea
lor membri de partid şi securişti ( Turda era la aprox. 30 Km). Deci, pe lângă
populaţia civilă se urmărea coruperea autorităţilor, astfel încât surparea regimului
să se producă atât din interior, cât şi din exterior, toate acţiunile fiind dublate şi
totodată o avangardă a intervenţiei americanilor.
Laitmotivul venirii americanilor, transformat în aproape 20 de ani de
rezistenţă intr-un adevărat mit a străbătut întreaga mişcare, toate acţiunile
întreprinse având în subsidiar continuarea lor într-o fază superioară şi complexă
prin intervenţia SUA.
Dar, pe lângă atragerea organelor represive şi oficiali comunişti , în anchetă,
Teodor Belea afirmă că Leon Şuşman i-a dat sarcina să stea de vorbă cu oameni şi
să-i convingă, mai ales tineretul să facă agitaţie în vederea subminării regimului
îndemnându-i să se retragă de la şedinţele de partid şi de la satisfacerea serviciului
militar.
Pentru reuşita acestei acţiuni sociale de proporţii, trebuia în primul rând să
aibă sprijinul populaţiei, iar în al doilea să aibă arme şi muniţii pentru actualitatea
unui război şi să se apere în eventualitatea unui atac din partea trupelor de
intervenţie ale Securităţii “Am recrutat elemente de sprijin ale grupului şi am
păstrat arme cu scopul de a organiza grupuri de elemente duşmănoase în munţi,
care în cazul izbucnirii unui război, să acţioneze împotriva regimului comunist. 53
Armele proveneau – deşi este singura sursă - de la paraşutaţii în spatele frontului
sovietic după 23 august 1944; fiind o afirmaţie făcută în anchetă, se poate să fie o
încercare a anchetatorului de a culpabiliza guvernul lui Horia Sima şi la proces să
fie acuzaţi ca “agenţi imperialişti” subordonaţi guvernelor fasciste din Occident.
cert este că aveau nevoie şi de armament pentru reuşita planului, în acest sens ca
rezervă exista un depozit de armament în Dumbrava.
Chiar dacă în majoritatea timpului stăteau la casele mai mărginaşe ale
oamenilor, ( aproape de liziera pădurii pentru a se refugia mai uşor) – un martor
ocular şi “favorizator” afirmând că “ până şi copiii îi ştia şi-i anunţa când venea
Securitatea, că era popa nost din sat şi şuşmanii voia binele oamenilor” totuşi aveau
şi adăposturi în pădure ( la anchetă Gheorghe Şuşman a identificat cel puţin opt),
aşa că, în caz de urgenţă şi iarna “aveau construite în pădurile de brazi din zona
comunelor amintite ( Poşaga de Sus şi de Jos cu cătunele aferente ) colibe de
pământ, aducându-şi din timp provizii, astfel că nu coborau în comune decât foarte
rar pentru a nu fi urmăriţi după urme.
Vara stăteau ziua în pădure, iar seara coborau destul de des, aproape zilnic,
în comune, în special în Poşaga de Sus (Segagea) care era aproape de munte şi
unde îi cunoştea aproape toată lumea cu mici excepţii. 54
52
Idem, p 53
53
Mărturia lui Surdea-Popovici Vasile din Poşaga de Jos, judeţul Alba,
54
Casamayor, Arta de a trăda, Iaşi,Institutul European, 1999,traducerea Tudor Vlădescu p 7

294
 Spre deosebire de grupul Dabija, care fiind numeros şi având în plan şi
antrenament militar, dar şi pentru că nu aveau persoane de încredere şi posibilitatea
de a schimba periodic gazdele pentru siguranţă, grupul Şuşman, puţin numeros şi
mai ales propagandistic ( nu sunt menţionate acţiuni îndreptate împotriva
obiectivelor economice, militare, etc.) a folosit în general pentru a se ascunde
grajdurile sau chiar casele localnicilor, pentru siguranţă existând şi adăposturile
săpate în pământ, acoperite cu scânduri şi pământ şi camuflate cu frunziş şi brădet.
Erau construite cu grinzi tăiate în pădure, identici cu cele descoperite de Securitate
în Muntele Mare.
Trebuie remarcat că fie ideologic ( mulţi “favorizatori” erau legionari, deşi
nici unul nu a recunoscut, la întrebarea : Ce simpatii politice aţi avut înainte de
1945, toţi, fără excepţie au afirmat că “Nici una”), fie religios- (satele respective
sunt în proporţie covârşitoare greco-catolici), patru oameni au reuşit să mobilizeze
peste 80 de persoane într-o acţiune de solidaritate umană de anvergură.

Mecanismele psihosociale ale trădării şi lichidarea grupurilor(I, II)

I. Securitatea a transformat radical societatea românească prin crearea
cultului conspiraţiei, a neîncrederii reciproce, a denunţului, cele mai importante
informaţii fiind cele oferite de agentură. Din acest punct de vedere trebuie văzută
trădarea şi resorturile psihice care duc la deconspirarea grupurilor de rezistenţă .
Lingvistic, “a trăda” are mai multe semnificaţii: “ abandona pe cineva căruia
i se datorează credinţă ( a denunţa, a înşela, a vinde), a înceta de a mai fi fidel cuiva
căruia i s-a dat cuvântul ( a conspira, a complota, a fi infidel), a trece la inamic prin
părăsirea câmpului de luptă, pactizând cu duşmanul ( a abandona, a dezerta), a
părăsi o persoană, a deconspira, a se abate de la o linie de comportament, a dovedi
inconsecvenţă, a fi neloial, a renunţa, acţiunea de a denatura o idee ( a minţi, a
falsifica). 55
Trădarea ca substantiv desemnează neloialitate, perfidie, ipocrizie,
slăbiciune, lipsă de caracter.
Ceea ce este specific actului de trădare este conştiinţa de clasă, motivaţia şi
acţiunea deliberat orientată spre înşelarea încrederii individuale.
Analizată din perspectiva documentelor privind cele două grupuri, Dabija si
Leon Şuşman, tipologia trădătorului formulată de Casamayor, putem identifica
două categorii : trădătorul culpabil 56 ( maiorul Oniga şi agentul Maxim Ionescu)
ale cărui fapte sunt îndreptate conştient împotriva drepturilor legitime ale unei
persoane sau grup, ignoră interesele grupului fiind un infiltrat, un outsider, care nu
are acelaşi sistem de valori cu comunitatea în care – a intrat; trădătorul comunist 57
(Augustin Răştei, Avram Ihuţ, Aron Diniş) este cel care trădează în permanenţă
ceva sau pe cineva, este un om care perverteşte cu sau fără voie un adevăr datorită
slăbiciunilor.

55
Idem, pp 10-15
56
Ibidem
57
Dosarele istoriei, an VII, nr 12(76)/2002, p 26-27

295
 Aici trebuie să se facă o diferenţă majoră : unele persoane au trădat din frică-
Ihuţ Avram, Augustin Răştei, altele au făcut joc dublu, fiind descoperite şi
suportând consecinţele : cazul lui Vasile Crişan.
Din documentele oficiale deducem rolul deosebit de important care-l avea
informatorul. Fără datele oferite de el, din sursă sigură, acţiunile represive ale
securităţii prin utilizarea “ batalioanelor speciale de intervenţie”, erau puţin
eficiente, chiar imposibile.
Există un întreg plan de recrutare a informaţiilor, cu parametri bine stabiliţi;
de la metodele de racolare la configuraţia psihică a acestuia. Astfel, agentul
informator constituie elementul de bază al acţiunii informative. El este elementul
de contact direct si permanent cu obiectivele urmările, având misiunea de a culege
informaţii si a raporta ierarhic, în forma brutală în care le recepţionează. 58
Informator nu putea fi oricui, cel văzut era îndelung observat, analizat de la
minimele comportamente în societate, la vicii şi slăbiciuni, aspiraţii . Metoda
utilizată era strângerea de informaţii cu răbdare, fără să se lase o chestiune neclară
abordându-se piesele şi mergându-se până la supraveghere personală” trecutul
persoanei vizate, felul actual de viaţă, năzuinţe imediate şi de viitor, slăbiciuni şi
calităţi, necazuri şi greutăţi intime. Trebuie să se ţină seama că pot fi prelucraţi ca
informatori, oameni cinstiţi, oameni de caracter, tot aşa de bine ca şi cei pe care
slăbiciunile morale, lipsurile sau oportunismul de moment îi îndeamnă să se
vândă”. 59
De fapt, putem intui că se viza întreaga societate, atât în ce priveşte
configuraţia socială, cât şi trăsăturile psihice – erau vizaţi oameni morali, dar naivi
care erau racolaţi prin sloganuri demagogice ( dreptate, responsabilitate, onoare de
cetăţean), oameni morali, dar intransigenţi, care erau şantajaţi cu familia, şi cei cu
trecut obscur, la graniţa legalităţii, erau condiţionaţi psihic pornind, de la vicii,
aspiraţii, slăbiciuni, fie prin şantajul aplicării legii.
Semnificaţie în acest sens este un plan de lucru vizând grupul Cornel Deac în
care au activat între 1948-1949 şi fraţii Şuşman. În prima parte se identifică zonele
de acţiuni (Uioara de Sus, Măhăceni, Ciugud, Ciugudul de Sus şi de Jos,
Războieni), în fapt, localităţile de provenienţă ale membrilor, apoi se trece la
detalierea planului astfel, se vor recruta doi informatori în comuna Uioara de Sus,
dintre care unul se va preda postului de Miliţie, iar unul va ţine legătura cu
Direcţiunea Regiunii Militare Cluj, în comuna Măhăceni se va recruta un
informator în problema bandiţilor Şuşman Leon, Gheorghe şi Gaidus Liviu. Pentru
recrutarea informatorilor se va pune baza în primul rând pe tinerii noi eliberaţi din
armată cu promisiuni de încadrare in Miliţie sau alte promisiuni.
La fiecare post de Miliţie din comunele de unde sunt bandiţii se va pune
bază pe foştii legionari pentru a fi recrutaţi ca informatori prin şantaj. Se va pune la
încercare chiar chiaburii care uneltesc contra ordinii sociale, recrutându-i ca
informatori prin şantaj.

58
Idem pp 27-28
59
AIIO, Cluj-Napoca, Dosar III, fila 90.

296
 Hoţii care sunt prinşi în flagrant delict, cu infracţiuni uşoare să fie recrutaţi
ca informatori cu promisiuni că dacă va spune unde e banditul, atunci nu i se va
mai înainta actele în justiţie. Informatori recrutaţi prin constrângere”. 60
Din moment ce se utilizează un întreg arsenal de metode şi infrastructură,
constatăm că “problema bandei” este de maximă intensitate şi urgenţă pentru
Securitate. Prin aceste note informative, planuri de lucru, directive, ni se confirmă
că micşorarea de rezistenţă nu era una marginală, ci în perioada 1948-1957 are o
importanţă majoră în acţiunile Securităţii.
Pentru ca sistemul să fie eficient, deoarece aceşti informatori erau
remuneraţi, se cereau unele condiţii de recrutare : “ 1.. să fie încadrat în obiectivul
pe care îl urmăreşte şi pe cât posibil element cu posibilitate de contact şi mişcare
cât mai largă sus cât şi jos; să fie element perspicace, conştiincios şi mai ales de
perfectă bună credinţă; să fie element de absolută discreţie şi conspirativitate”. 61
În practică, Securitatea a constatat că cei recrutaţi cu forţa devin agenţi dubli,
oferind de cele mai multe ori proprii angajaţi devin agenţi informatori sub
acoperire.
O reţea de informatori are informatori needificaţi, însărcinaţi de Securitate să
depisteze peroanele suspectate de activitate “duşmănoasă” şi se recrutează dintre
membri comunităţilor, informatori calificaţi sunt cei care prin “trecutul şi legăturile
lor au posibilitatea să pătrundă în mijlocul elementelor subversive 62 şi rezidenţi
care conduc activitatea reţelei de informatori needificaţi; fiind recrutaţi dintre
membri de încredere ai partidului, bine verificaţi.
Înainte de a fi instruit şi trimis pe teren, orice posibil informator – aspirantul
– este studiat minuţios : i se face o fişă personală ce cuprinde date biografice,
despre nivelul de pregătire culturală şi politică, aptitudini şi capacităţi pentru
munca informativă ( inteligenţă, comunicativitate) părţi negative ale personalităţii (
decădere morală, pălăvrăgeală). Deci, fiecare informator are propriul dosar unde
este caracterizat şi supravegheat. Fiind un sistem represiv, care merge pe
conspirativitate şi ştergerea urmelor, majorităţii informatorilor, odată deveniţi
nefolositori sau incomozi, li se intentează procese : ( fie reale, fie fictive), fiind
condamnaţi la ani grei de închisoare.
Această atitudine se explică prin faptul că “delatorul era detestat de toţi;
chiar şi de cel care îl folosea, în timp ce un deţinut politic care-şi păstra demnitatea
şi refuza să colaboreze, chiar era bătut, maltratat sau torturat, era respectat în
general, chiar de brutele în mâinile cărora se afla “. 63
Prin constrângere sau pentru avantaje, informatorii au fost piesa esenţială
care a dus la lichidarea majorităţii grupurilor de partizani din munţii României.
Acest procedeu nu a fost inclus nici din anihilarea grupurilor Dabija şi Şuşman.
Dar, pe lângă informatorii needificaţi, un rol esenţial l-au avut ofiţerii de
Securitate, infiltraţi sub diferite legende în respectivele grupuri. Este vorba de

60
Dosarele istoriei, an VII, nr 12(76)/2002, p 31-33.
61
Arhivele Securităţii, Bucureşti, Editura “Pro Historia”, 2002, 308 p, p 84.
62
Marius Oprea, Banditatea răului, Iaşi, Polirom, 2002, p 385
63
Mărturia lui Ioan Gligor , comuna Bistra, judeţul Alba

297
maiorul Emil Oniga în grupul Dabija şi “Maxim Ionescu” ( probabil colonelul
Mazăre) în grupul Leon Şuşman.
De remarcat, că nici în proces, nici în ancheta grupului Dabija nu se face
referire din partea anchetatorului la maiorul Oniga. Acesta este o dovadă a faptului
că fusese infiltrat. În schimb, mărturiile orale au înregistrat trădarea care era maior,
nu preot militar, ci securist. “Din unele informaţii, în luna ianuarie 1949 la Cluj a
avut loc o întâlnire a tuturor şefilor grupurilor de rezistenţă din România. La
această întâlnire a participat şi preotul militar ortodox Oniga, din Bucureşti, care de
fapt era un agent al Securităţii comuniste. După participarea sa la această întrunire,
au început atacurile trupelor de securitate împotriva grupurilor de luptători,
arestarea sau uciderea lor, dovadă sigură a trădării lui Oniga”. 64
Alte mărturii şi scrise şi orale îl consideră pe Oniga drept un rezident
adevărat de pe Valea Mureşului, 65 iar o participantă directă, Alexandrina Teglaru
Voinea, umbră a grupului Ştefan Popa îi face şi o caracterizare “maiorul Oniga
trăia la Cluj în 1948. Jocul de cărţi, femeile şi băutura îi secătuiau bugetul. Pentru a
scăpa de datoriile de la joc s-a implicat în lupta anticomunistă. A format o
organizaţie de militari pentru doborârea regimului. Om înalt, voinic, cu privirea
aspră, nesinceră si vicleană, la Teiuş cere să vorbească cu Ştefan Popa. La Aiud
trăia familia legionară Ţiuţiu, Oniga a trădat îi aici membri familiei fiind împuşcaţi
de Securitate. Oniga se îndrepta spre Muntele Mare”. 66 Este un portret elocvent de
informator necalificat care se transformă în rezistenţă locală.
Trădarea în cazul grupului Dabija s-a produs atât prin Oniga, element
exterior, cât şi din interior. În interior, trădarea s-a produs astfel, “Râştei Augustin
din Vârşii Mici a fost urmărit de Securitate pentru diverse motive ( nu de ordin
politic ci pentru că tăiase un viţel. S-a întâlnit cu Avram Ihuţ membru al grupului
din munte, rugându-l să-l primească în grupul lor, fiindcă era urmărit. Neavând
dreptul să hotărască singur, primirea lui în grup, Ihuţ Avram a stabilit cu el o
întâlnire la o casă în Gârde. Râştei Augustin a luat legătura cu primarul comunei,
Ghera Iuliu, care i-a promis protecţia în schimbul trădării lui Ihuţ Avram. În data
de 2 martie 1949 dată stabilită pentru întâlnire, Securitatea şi Miliţia au înconjurat
casa şi Ihuţ Avram a fost arestat şi transportat la Câmpeni. În urma presiunilor
făcute de Securitate, bătăi şi schingiuiri, Ihuţ Avram a recunoscut că era membru al
grupului şi a dat toate informaţiile privind numărul de oameni şi locul unde este
grupul. Securitatea a acţionat rapid în 3 martie 1949 trei camioane cu trupe de
Securitate au venit la Primăria Bistra, au completat informaţiile şi au plecat la
Câmpeni. S-au întors la orele 23.00 la locul numit Groşi cu prizonierii Ihuţ Avram
şi brigadierul silvic Onuţ Solomon şi pădurarul Selagea Alexandru. A urmat
descoperirea grupului şi lupte crâncene cu Securitatea. Între timp maiorul Oniga
care era ţinut prizonier, fiind descoperit ca trădător, i-a ucis pe cei doi partizani
care-l supravegheau şi a trecut de partea Securităţii. Numărul mare de securişti a
determinat grupul să se retragă; o parte din luptători maiorul Dabija şi Macavei au
64
AIIO, Memoriile lui Aron Spaniol
65
Mărturia Alexandrinei Teglaru Voinea
66
Idem pp 1-13

298
reuşit să spargă încercuirea şi s-au retras pe Valea Firii. La un loc numit “ La pod la
Capra” au întâlnit un grup de trei oameni dintre care unul era pădurarul Iosif Poşo-
gan. Pădurarul a fost dezarmat, Dabija şi Macovei au trecut peste Poiană şi au ajuns
la moară la Cheleteni. Au cerut lapte apoi au mers până în deal la Lipoia, de unde
s-au despărţit. Macavei s-a îndreptat spre Roşia Montană, iar Dabija spre Turda.
În timpul luptei, Sanda Pop a încurajat luptătorii. În urma confruntării au fost
ucişi 5 partizani şi 11 prizonieri iar dintre trupele de securitate 3 morţi şi 5 răniţi.
După despărţirea de Dabija, Macovei a ajuns la Vârtop unde a stat ascuns la
familia Bara Nicolae. După un an şi jumătate a fost descoperit şi împuşcat la
hotarul dintre Roşia Montană şi Muşca.
Maiorul Dabija a stat ascuns în zona cantonului CFR Muşca pentru a prinde
un mărfar cu care să ajungă la Turda. A cerut găzduire în şură la Aron Diniş.
Acesta bănuind că-i luptător în munţi a chemat în taină câţiva vecini Râştei Avram,
Dura Petru. Pregătiţi cu funii l-au imobilizat, l-au legat şi l-au bătut, apoi l-au
predat organelor de miliţie din comună. Au fost recompensaţi cu câte 10.000 de lei.
După prinderea şi dezarmarea prizonierilor, toate bunurile, aparatele de
emisie-recepţie, armele şi muniţia au fost transportate de cei 11 prizonieri din
rândurile luptătorilor anticomunişti prin care şi Alexandrina Pop, la primăria din
Bistra. În după masa zilei de 4 martie 1949 grupul de prizonieri a fost transportat
cu un camion la sediul Securităţii din Câmpeni, iar a doua zi la Turda. În timpul
îmbarcării, în maşină, Sanda Pop, cu voce puternică a îndemnat populaţia prezentă
să nu se lase şi să lupte împotriva comunismului.
În aceeaşi noapte de 3/4 martie 1949 casa părinţilor lui Ihuţ Traian a fost
înconjurată de trupele de Securitate. La cererea soldaţilor de a deschide uşa, soţia
lui Traian a deschis şi soldaţii au arestat pe părinţii acestuia, cerându-i apoi soţiei
să le facă mâncare. În dimineaţa zilei de 4 martie, au fost luate şi transportate la
Câmpeni, apoi casei i s-a dat foc, iar părinţii fără judecată au fost purtaţi prin
închisori, la fel şi soţia, Maria cu copilul de 3 luni.
În după amiaza zilei de 4 martie, după ce luptători anticomunişti au fost duşi
la Câmpeni au început arestările în rândul cetăţenilor din comună.
Prima arestare a fost a familiei Balea Gheorghe cu soţia Maria, care au fost
duşi la Câmpeni, apoi la Turda. Balea Gheorghe a fost condamnat la 10 ani de
muncă silvică şi confiscarea totală a averii, trecând prin mai multe închisori
comuniste, câte şi la Canal, iar soţia sa, Maria fără să fi fost condamnată, a executat
la Penitenciarul din Turda o pedeapsă de 11 luni. După 11 luni a fost pusă în
libertate pentru îngrijirea celor patru minori, care, în urma arestării părinţilor au
rămas în supravegherea bunicilor : Andreşel Ion şi maria, oameni în vârstă de peste
70 de ani.
După arestarea lui Balea, agenţii Securităţii s-au deplasat la domiciliul
preotului greco-catolic Bucea Niculiţă, fiind condamnat la 12 ani muncă silnică, a
fost dus la canal şi prin mai multe închisori.
La câteva zile după arestarea preotului Bucea, soţia sa Constanţa a fost şi ea
arestată şi condamnată la 5 ani închisoare .

299
 La fel a fost arestată şi Dura Ana, văduvă de război, pentru faptul că în casa
ei a fost arestat Ihuţ Avram.
În perioada 10-15 august 1950, au fost din nou făcute arestări din rândurile
cetăţenilor mai înstăriţi din comună, bănuiţi a fi împotriva politicii comuniste,
printre care : Trifa Iosif, Pom Traian, Cătălina Ionţ, Bucea Gheorghe şi alţii din
neamul Ihuţ.
În ziua de 16 august 1950, Trifa Iosif şi Pom Traian au fost aduşi în zorii
zilei de trupele de Securitate din Câmpeni şi împuşcaţi fără nici o judecată.
După executarea celor doi, trupele de Securitate s-au deplasat în locul numit
Dosul Neagului, la stâna lui Andreşel Ioan, în vârstă de 73 de ani, tatăl Mariei
Balea şi bunicul Alexandrinei Pop. L-au arestat la stână şi l-au dus la locul numit
“Poarta întrecăilor” unde a fost împuşcat, după ce fusese schingiuit.
În sâmbăta de Rusalii a anului 1952, familiile Andreşel Sofia şi Balea Maria
cu patru copii minori, familiile Ioan şi Elena Cătălina şi familia Bucea Gheorghe cu
soţia Sofia şi Trifa Maria soţia lui Trifa Iosif au fost ridicaţi şi transportaţi fără
provizii, cu trenul în Bărăgan, unde au fost lăsaţi în câmp, fără adăpost, unde au
fost obligaţi să lucreze ca zilieri, la fermele de stat, în agricultură., primind în
schimb o hrană sărăcăcioasă şi neîndestulătoare.
După trei ani şi opt luni s-au întors acasă, unde întreaga avere a fost furată,
prădată şi distrusă de diverşi oameni din comună simpatizanţi ai comunismului.
Cu toate stăruinţele trupelor de Securitate, Ihuţ Traian şi Selagea Nicolae –
Mişu nu au putut fi prinşi decât mult mai târziu; Selegea Nicolae în urma
denunţului soţiei sale care era supusă la presiuni din partea organelor de securitate,
a fost descoperit şi împuşcat.
Ihuţ Traian a reuşit să rămână haiduc până în 1953, când în urma
informaţiilor primite de Securitate, de la ciobanii din munte, a fost împuşcat la
stâna unde obişnuia să vină să se aprovizioneze cu alimente. După împuşcare, sub
supravegherea Securităţii, ciobanii care l-au ademenit la stână au târât corpul într-
un pârâu de munte şi l-au acoperit cu vreascuri.
Pentru legăturile de familie avute cu Traian Ihuţ au mai fost arestate şi duse
la închisoare Bucea Rafila şi fiica ei, Livia”. 67
Această relatare detaliată a martorului ocular demonstrează pe de o parte
natura criminală a sistemului comunist, fiind arestaţi şi condamnaţi oameni fără
vină, care nu participaseră la rezistenţă, dar s-a folosit pretextul pentru a-i
îndepărta, fiind ostili comunismului, iar pe de altă parte a evidenţiat că memoria
umană nu este atât de selectivă pe cât se afirmă, demonstrând încă o dată că
evenimentele traumatizante rămân bine întipărite şi fără sincope, în memorie.
Interviul oral a scos în evidenţă lichidarea grupului Dabija, informaţii
completate cu documente de arhivă provenite din dosarul penal, şi mai ales din
unele note ale securităţii privind asasinarea lui Iosif Trifa, Pom Traian şi Ioan
Andreşel. Documentele Securităţii scot în evidenţă brutalitatea sistemului, natura

67
Marius Oprea, op. cit., pp 208-212

300
criminală a angajaţilor şi minciuna chiar în interiorul Securităţii. Astfel, pentru a
elucida moartea celor trei a fost trimisă o comisie de la Bucureşti ca să analizeze
cazul.
În raportul Serviciului de Securitate Turda către DRS Cluj cu numărul
11/18934 din 16 august 1950 raportează că “informatorul lor din comuna Bistra le-
a semnalat că “bandiţii” (Selagea Nicolae şi Ihuţ Traian) s-ar afla din 15 august
1950 la Pom Traian , chiabur”. Din declaraţia securităţii reiese că în 16 august la
ora 3.00 echipe ale Securităţii s-au deplasat la Pom Traian care s-a refugiat în
pădure. După scurt timp a fost împuşcat mortal şi el şi Iosif Trifa care avea o
grenadă şi voia să-i atace.
Mistificarea merge până la ierarhia superioară a Securităţii, raportul din 17
august 1950 nr. 11/13998 se arată că “în ziua de 16 august a.c. organele noastre
fiind pe teren, pentru a verifica nişte informaţii, la întoarcerea prin pădure, la
încrucişarea mai multor drumuri ce duceau la Muntele Mare un individ a atacat
grupa noastră. Văzându-se atacate, s-au deplasat din acel loc vreo 400 de metri dar
somându-l individul nu s-a supus şi a încercat să deschidă foc, însă organele
noastre au deschis foc de pistoale automate şi a fost împuşcat pe loc.” 68
De fapt Pom Traian a fost scos din casă şi executat în Dealul Muntelui la 8
km distanţă de Bistra, iar Trifa Iosif la 6 km de Bistra, în apropierea locuinţei
“banditului” Mihuţ ( de fapt Ihuţ) Traian, şi Dealul Muntelui.
Asasinarea lui Ioan Andreşel continuă aceeaşi minciună, prin raportul din 19
august 1950 “Andreşel Ioan ameninţă cu moartea pe cei care s-au înscris în GAC
69
(Gospodării Agricole Colective)”.
Este un fals deoarece în Bistra şi în general în zona Apusenilor nu au existat
GAC-uri niciodată, deci colectivizare nu s-a făcut în zonă. Consideraţi chiaburi,
personalităţi ale comunităţii, anticomuniştii, erau o piedică în calea comunităţii şi a
valorilor pe care le respectau, adevăratul motiv al asasinării fiind clar deschis în
concluziuni “executarea chiaburilor Trifa Iosif, Pom Traian, Andreşel Ioan s-a
produs cu următoarele intenţii : a) Serviciul de Securitate Turda, văzând că nu
poate prinde pe bandiţii Mihuţ (Ihuţ) şi Mişu de aproape doi ani de zile şi nici
populaţia nu dă nici un fel de informaţie, a trecut la o acţiune de constrângere prin
arestarea chiaburilor şi a unor cetăţeni din comuna Bistra, cu ocazia arestării
acestora ieşind la iveală legătura care o aveau susnumiţii chiaburi cu bandiţii Mihuţ
şi Mişu şi pentru a impresiona populaţia comunei, am executat pe aceşti chiaburi la
marginea comunei, ca după executarea lor majoritatea populaţiei să se ofere să
prindă pe bandiţi şi să dea informaţii despre ei. Într-adevăr cetăţenii abundau acum
cu fel de fel de informaţii.” 70
Deci prin tortură şi asasinat s-a încercat compromiterea unei comunităţi, dar
s-a reuşit prea puţin, cei doi fugari fiind eliminaţi mai târziu şi în cu totul alte
condiţii, ceea ce dovedeşte că toate informaţiile oferite sub presiune erau false.

68
Ibidem
69
Ibidem
70
Mărturiile lui Puf Aurel, Părţilea Nicolae, Belea Teodor, Surdea-Popovici Vasile, com.
Poşoga, jud. Alba

301
 II. În eliminarea grupului Leon Şuşman avem şi mărturii orale şi documente
provenite de la Securitatea Cluj şi o literatură instrumentată politic apărută în 1978.
Mărturia orală a înregistrat că lichidarea grupului Şuşman s-a făcut în urma
trădării unuia Mazăre “care-o minţât că-i preot greco-catolic o fugit şi-o vinit să să
întâlnească cu Şuşmanii”. 71
În esenţă, toată lumea care a fost contemporană cu evenimentul afirmă că
trădarea s-a produs din exterior prin acel aşa-zis Mazăre şi prin falşii geologi, de
fapt trupe de securitate.
Diferenţa fundamentală faţă de alte grupuri şi implicit faţă de cel condus de
Dabija a fost că trădarea din interior – prin tortură, mită, interese, nu s-a produs.
Comunitatea a suportat o presiune deosebită; dar nu a trădat, motivaţia fiind că
refugiaţii erau preoţi parohi din comunele respective – autorităţi morale şi părinţi
spirituali ai acesteia. Ca o obligaţie morală , era de datoria grupului să-i ajute pe
aceşti coordonatori ai sufletului, era gestul lor de respect şi recunoştinţă.
În literatura instrumentată de tip roman poliţist din anii 1978 “Misiune
neobişnuită” de Radu Vaida se face un portret dezavantajos şi fals al rezistenţelor,
punând în evidenţă eroismul securiştilor şi virtutea militară care apără integritatea
teritorială ,individuală şi siguranţa populaţiei. Iată cum mistifică autorul “urma să
plecăm în Apuseni ca geologi. În realitate, aveau misiunea de a descoperi nişte
infractori care terorizau localităţile în zonă.
Intr-o seară, era prin iunie, am plecat la bufetul din comună unde ne oprisem
pentru cumpărături. Aici, un ţăran, omul nostru de legătură mi-a spus că noaptea pe
la 12.00 câţiva bandiţi împreună cu şeful lor vor veni la casa din viroage o casă din
sat”. 72
Povestea mistificată a bandiţilor se referă la grupul Şuşman, iar prezentările
sunt false deoarece partizanii nu erau infractori de drept comun, sătenii ajutându-i
în mod voluntar, deci ei nu furau din avutul privat.
În al doilea rând, “ţăranul, omul lor de legătură” nu era altul decât colonelul
Mazăre, infiltrat în comunitate sub pretextul că-i preot greco-catolic refugiat; el îi
urmărise pe membri grupului şi, aflase că se ascund în podul casei unui membru
influent al PMR din Poşaga, Vasile Crişan. Acesta îi invitase să rămână la el pentru
simplul motiv că era cea mai sigură ascunzătoare din zonă, nici un securist
neîndrăznind să-l bănuiască de complot sau să percheziţioneze casa.
Din raportul strict secret din 25 iulie 1957 trimis de DRS Cluj către tovarăşul
ministru, colonel Alexandru Drăghici aflăm întregul mecanism prin care a fost
lichidat grupul Şuşman, conformându-ne informaţiile obţinute din mărturiile orale
că, anterior arestării membrilor grupului, nici un membru al comunităţii nu a trădat.
Motivul este simplu- solidaritatea umană, păstrată încă, deoarece aşa cum afirmă
un martor ocular, trebuia să fie arestat tot satu‟ că tot satu‟ i-a ajutat, că dai de

71
Radu Vaida, Misiune neobişnuită, Bucureşti, Editura Politică,1978, p 17
72
Mărturia lui Puf Aurel, com. Poşaga, jud. Alba

302
mâncare la un cămin, dari la un suflet omenesc flămând; ori dacă spuneai la Miliţie
că cine ce o făcut, musai băgai la puşcărie un frate, un văr, un unchi.” 73
Astfel, “în acţiunea de depistare a bandei “Şuşman Leon” ce acţiona pe raza
comunei Poşaga, raionul Turda, în ultimul timp a fost infiltrat agentul Maxim
Ionescu”.
La infiltrare s-a avut în vedere posibilitatea agentului de a se deplasa mai des
în această comună, el fiind instructor la raionul URCC Turda. S-a ţinut cont de
asemenea de unele aspecte comune din viaţa agentului (era greco-catolic) cu ale lui
Roşa Simion şi ale bandiţilor Şuşman, agentul făcuse 3 ani de teologie la Blaj, iar
banditul Roşa Simion era preot greco-catolic în Poşaga.
În decursul muncii, agentul fiind dirijat de a folosi sentimentele religioase
greco-catolice ale unor elemente de sprijin, a reuşit să şi le apropie şi să ia legătura
cu bandiţii de 3 ori, dar organele noastre nu puteau şti asta numai cu 12 ore mai
târziu.
Pentru îndepărtarea acestei defecţiuni, în ce priveşte legătura cu agentul şi
crearea unei forţe minime cu care să se poată acţiona imediat când sesizează
agentura unde se găsesc bandiţii, au fost introduşi în 25 mai 1957 în comuna
Poşaga o echipă de 10 ofiţeri de securitate sub legenda de “geologi”.
Echipa geologică controlată şi îndrumată permanent a reuşit să se menţină în
teren fără să se deconspire timp de 2 luni.
După o prealabilă verificare prin agentură, în ultimul timp s-a hotărât să se
predea 1-2 agenţi dintre cei mai buni, însă tot sub legendă, spunându-li-se agenţilor
că “profesorul”, şeful grupului geologilor” este membru de Partid.
Agentul “Maxim Ionescu” la întâlnirea din zilele de 10 şi 15 iulie 1957 ne
comunică că discuţiile cu numiţii Badea Miron, Părţilă Nicolae şi Crişan Vasile,
cunoscute elemente de sprijin ale bandei, aceştia i-au spus că în ziua de 19 sau 20
iulie va avea loc sărbătorirea zilei onomastice a numitului Brad Ilie, din Segagea
unde vor participa şi bandiţii Şuşman şi Roşa Simion, invitându-l să participe şi
agentul.
În faţa acestei situaţii în ziua de 15 iulie 1957 agentul “Maxim” a fost
instruit asupra comportării sale în timpul întâlnirii şi în special cum să procedeze
pentru a ne preciza în câteva ore înainte dacă vine sau nu şi să comunice
“profesorului Constantinescu, deci maiorului Vieru Constantin despre acest lucru,
spunându-i-se că noi vom fi în apropiere[...]. Maiorului Vieru Constantin i s-a spus
ca împreună cu mai mulţi geologi să facă recunoaşterea locului şi a casei lui Brad
Ilie şi Crişan Vasile care locuiesc în apropiere.
Odată ce va fi primită comunicarea şi s-a hotărât să acţioneze să comunice
companiei de ostaşi ce se găseau sub legenda MFA la locul numit “Pietrele
Mărunte” pentru a le cere ajutor şi să raporteze prin ei conducerii.
I s-a data instrucţiuni să stabilească consemne cu agentul şi să spună
agentului că sub pretextul ieşirii la WC, să iasă din casă pentru a putea acţiona.

73
AIIO, Cluj Napoca, Dosar II, filele 1-6

303
 După sesizarea primită în ziua de 17.07.1957 a fost pusă în alarmă şi
compania de ostaşi sub legenda MFA.
Agentul “Maxim Ionescu” a fost prins în ziua de 16.07.1957 sub pretext
plauzibil (profesionale) înapoi în satul Segagea cu care ocazie a luat din nou
legătură cu elementele de sprijin care i-au vorbit de ultima întâlnire cu bandiţii.
În ziua de 18.07.1957 agentul întâlnindu-se cu numitul Crişan Vasile,
element de sprijin al bandei, acesta, în jurul orelor 19.00 a comunicat că bandiţii e
posibil să vină la el, dar nu-i sigur.
În jurul orelor 20.00 agentul “Maxim” s-a prezentat din nou la maiorul Vieru
Constantin, i-a comunicat că întâlnirea are loc precis în casa numitului Crişan
Vasile, iar el agentul a venit să cumpere ceva băutură, având la el o jumătate de kg
de spirt.
Cu agentul s-a stabilit că organele noastre, respectiv maior Vieru Constantin,
cap. Mândrul Grigore şi A e Covaci Elisabeta îl vor însoţi la distanţă iar el după ce
intră în casă şi bandiţii nu au venit, atunci să aprindă o ţigară în dreptul geamului,
deci posibil de văzut din partea echipei noastre. În cazul că bandiţii vor fi acolo
atunci agentul, sub pretextul necesităţilor personale să iasă afară şi să tuşească de
două sau trei ori. (...)
“Agentul Maxim” a intrat înăuntru la Crişan Vasile respectând primul
consemn ceea ce însemna că bandiţii nu au venit, iar la orele 24.30 agentul a ieşit
afară însoţit de Crişan Vasile, tuşind de două ori.
Echipa geologică compusă din 10 tovarăşi au înconjurat casa reuşind a se
organiza.
Maiorul Vieru, cpt. Mândruţ şi lt. Hosu Gheorghe au sunat la orele 1.00 şi au
încercat să intre în casă forţând uşa, cu care ocazie maiorul Vieru a fost rănit din
partea bandiţilor. (....)
La orele 5.30 a sosit în ajutorul echipei de geologi compania de ostaşi care
au preluat dispozitivul echipei geologice, au format o echipă de pătrundere şi au
somat de câteva ori, dar nu au primit nici un răspuns.
După aceasta trupele au început să tragă cu mitralierele şi pistoalele
automate asupra casei, trăgând 1300 cartuşe.
Echipa care a pătruns în casă a găsit pe Şuşman Leon rănit grav în burtă şi în
cap, pe banditul Roşa Simion mort, gazda Crişan Vasile rănit, având mai multe
cartuşe în picioare şi în mâini, Şuşman Gheorghe nevătămat de loc (...).
În casă s-au găsit 2 pistoale de buzunar din care s-a tras din unul cca. 6
cartuşe, iar unul a fost găsit cu încărcătorul plin, s-a găsit o punguliţă de pânză cu
20 cartuşe, 1 grenadă defensivă. La percheziţia casei s-a găsit diferit material
legionar ca : fotografia lui Codreanu şi unele cărţi. La percheziţia corporală a
bandiţilor s-au găsit diferite însemnări referitor la diferitele elemente de sprijin în
care menţionăm : o însemnare în care se spunea “ Iacobe, planul tău nu e bun,
deoarece oamenii nu-l vor urma”, un tabel cu 52 elemente subliniate cu roşu şi
verde, în care apar o serie de elemente de sprijin, foşti legionari care sunt subliniaţi
cu verde. Am redat cele mai relevante pasaje din raportul Securităţii Cluj, de altfel

304
varianta oficiala asupra eliminării grupului Leon Şuşman, cu scopul de a compara –
pentru veridicitatea informaţiilor cu mărturiile orale si verificarea metodologiei .
Astfel, 100% dintre mărturiile celor investigaţi, totodată participanţii direcţi
acuzaţi de “crimă de favorizare” susţin că trădarea nu s-a făcut din interior, ci din
exterior prin acel Maxim Alexandru, de fapt colonelul Mazăre, fapt confirmat, au
expus ad-literam tot procesul trădării de la întâlnire, legenda cu băutura, cu aprinsul
ţigării, unii afirmă că trebuia să aprindă trei beţe de chibrit, cu tuşitul, au confirmat
că preotul Roşa şi Leon Şuşman erau morţi.
Totuşi, există o divergenţă faţă de atitudinea oficială în sensul că, niciodată
comunitatea nu a crezut că cele 10 persoane ar fi geologi, fiind numiţi de fiecare
dată “securişti acoperiţi ca geologi” şi certitudine că maiorul Vieru a fost ucis de
unul dintre “geologi”, glonţul venind din spate fapt confirmat ulterior de cercetări.
Panica creată a determinat acest accident.
În activitatea de cercetare orală, până a avea acces la documentele oficiale
ale Securităţii, a planat suspiciunea că cineva a trădat, fiind bine camuflat şi
nedescoperit. Pentru a nu se crea confuzie, trebuie să precizăm că unele persoane
dur anchetate cu trădat, dar ulterior, neputând suporta tortura, dar nu înainte. Din
documente reiese că fiind scrupulos organizaţi, Şuşmanii au notat toţi colaboratorii
şi posibilii complici, la percheziţie fiind descoperit carnetul cu însemnări. Cel care
în urma anchetei mai active “cum eufemistic se vorbeşte în documente” a
deconspirat a fost unicul supravieţuitor din grup Gheorghe Şuşman astfel că, în
urma procesului din 1957 au fost condamnaţi la moarte pe lângă Şuşman, Vasile
Crişan, Teodor Trâncă, Ilie Vlad, Andrei Bicuţ, Vasile Răfăilă.
Se pune problema de ce n-au fost trădaţi de către comunitate. Răspunsul îl
aflăm din mărturiile orale :“ Aproape toată Segagea ştia de ei. Nu i-o trădat că n‟o
fost oameni vinovaţi. Ei dormea pe la căşile oaminilor şi să purta bine cu ei”98.
Tot mărturia orală, confirmată şi de arhivele securităţii din Cluj atestă ideea
că preoţii nu erau înarmaţi, fiind oamenii lui Dumnezeu percepeau mai degrabă
martiriul personal şi al bisericii, decât autoapărarea. Arma lor era credinţa. Faptul
este confirmat de percheziţie. Au fost descoperite două pistoale de buzunar şi o
grenadă defensivă.
Dacă analizăm mecanismele psihice care au determinat trădarea observăm
două situaţii diferite : prima, maiorul Emil Oniga nu putem spune că a trădat, el
fiind un angajat care-şi exercita meseria, ca şi colonelul Mazăre, iar în a doua
situaţie Avram Ihuţ a trădat datorită torturii la care fusese supus la Câmpeni sau la
Turda, din documente nu reiese clar, responsabil cu depistarea grupului de la
Muntele Mare a fost maiorul Alimănescu, fost infractor, încadrat în Securitate, era
recunoscut pentru cruzimea deosebită, întrucât, într-o misiune de a-l atrage pe un
fugar din Mehedinţi acasă, i-a spânzurat fetiţa). Râştei Augustin se temea de unele
repercusiuni negative ce le putea avea doar din cauza unui animal sacrificat ilegal,
deci motive subiective, lipsa unei moralităţi deosebite, iar Aron Diniş se temea să

98
Mărturia lui Surdea Popovici Vasile, comuna Poşaga, jud. Alba

305
nu fie acuzat de “crima de favorizare” în cazul în care Dabija, arestat şi torturat i-ar
fi pomenit numele ca gazdă.
Deci, sistemul represiv comunist a instrumentalizat frica şi neîncrederea
pentru a distruge solidaritatea dintre oameni.
Terorizaţi şi hăituiţi; oamenii au devenit imuni la nevoile celorlalţi, astfel,
primul pas spre crearea omului nou s-a realizat prin pretextul distrugerii “bandelor”
şi terorizarea populaţiei.
Probabil, grupul Dabija a avut o existenţă efemeră şi datorită faptului că
legătura între grup şi comunitate era sporadică, nefiind bazată pe încredere,
solidaritate. Aşa a fost mai uşor de penetrat prin pseudopartizani şi deconspiraţi
prin discuţiile imprudente între săteni.
La polul opus trădării se află “favorizarea”, solidaritatea comunităţii din
Poşaga. Numai aşa putem explica longevitatea grupului ( 9 ani). Dar pentru a
înţelege resorturile psihice care au stat la baza coalizării cu partizanii, trebuie să
înţelegem comunitatea în sine. Situată într-o zonă foarte săracă, la peste 1000 m
altitudine, poşoganii trăiesc din exploatarea lemnului şi creşterea animalelor, deci,
o societate unde cel ce propovăduieşte cuvântul lui Dumnezeu beneficiază de o
autoritate morală superioară, în această situaţie fiind cei doi preoţi parohi : Grigore
Jaflea şi Simion Roşa.
În comuna Poşaga, nişte oameni simpli au refuzat să se dezumanizeze, cum
impunea trendul comunist. A fost răspunsul unei comunităţi faţă de răsturnarea
valorilor morale : loialitate, respect, încredere.
Chiar dacă a fost desfiinţată, mişcarea de rezistenţă a demonstrat la Poşaga
că poporul nu s-a resemnat în faţa atrocităţilor comunismului, au manifestat măcar
“nesupunerea civică”.
Sistemul totalitar a încercat să transforme frica în existenţă zilnică şi a
dezumaniza oamenii, relaţii sociale. Nimeni să nu aibă încredere în nimeni, să se
distrugă orice răbufnire a individualităţii. Dar, mărturiile celor peste 20 de
supravieţuitori şi implicaţi direct, afirmă convingerea nevinovăţiei. Singura lor vină
era aceea de a fi dat un colţ de pâine unor creştini nevoiaşi, Tribunalul Militar Cluj
numind fapta “ crimă de defavorizare” şi pedepsind-o cu 5-7 ani de canal sau de la
5 ani privare de libertate la muncă silnică pe viaţă.
Sintetizând atitudinile celor cu experienţa canalului, a terminării prin foame,
frig, tortură din Închisorile Gherla, Aiud, beciurile Securităţii, sau cei care au
suportat sadismul lui Şomlea sau Crăciun, putem afirma că sistemul comunist a
urmărit sa-l determin pe deţinut să înţeleagă că omul e mâncător de oameni, iar
conştiinţa supravieţuitorului, dacă ea mai dăinuie cumva, trebuie să fie lăcaşul
ruşinii de a mai fi rămas în viaţă.
Ori, parafrazând concluzia unui supravieţuitor, acolo ( în închisoare) e
adevărată frăţie” am putea măcar accepta că sistemul a greşit.

306
 ARISTINA POP, ELEVA PARTIZAN...
...LA 13 ANI CU ARMA ÎN MÂNĂ
Aristina SĂULESCU (Aristina POP), Adrian BRIŞCĂ,
foşti deţinuţi politici

Ţ ara Maramureşului este a doua provincie românească, după Bucovina,

care s-a împotrivit comunismului cu arma în mână. Începând din data
de 5 martie 1945, când maramureşenii în frunte cu Gavrilă Mihail –
Ştrifundă s-au ridicat pentru apărarea integrităţii României şi până la tristul sfârşit
al lui Vasile Blidaru din vinerea de Rusalii a anului 1958, s-au ridicat val după val
cei care au îndrăznit să înfrunte bolşevismul. Unul din aceste valuri a fost
reprezentat de partizanii din Ţara Lăpuşului care şi-au dat mâna cu cei din
Maramureş şi au acţionat în Munţii Ţibleşului, în anii 1949-1953, sub conducerea
pădurarului Nicolae Pop, din comuna Lăpuşu Românesc.
Nicolae Pop avea gospodărie bine chibzuită, chiar la poalele muntelui şi era
iubit de consăteni, fiind un om bun şi drept. Se ştia că în anul 1944 salvase câteva
familii de evrei, care altfel ar fi fost trimise la Auschwitz. Fiind foarte popular,
Siguranţa a pus ochii pe el şi i-a propus colaborarea. Cum însă refuza, s-au
exercitat presiuni asupra fetei, Aristina, elevă în clasa a 10-a la liceul “Andrei
Mureşianu” din Dej. Refuzul acestora a stârnit mânia şefului Siguranţei din Tg.
Lăpuş, care a ordonat stricta supraveghere a casei. Motive existau : se aflase, că în
calitate de fost membru al P.N.Ţ., era indignat de cum comuniştii falsificaseră
rezultatul scrutinului din 19 noiembrie 1946. Mai mult, era suspectat că ar ajuta
fugarii ascunşi prin păduri, care erau muritori de foame.
Unul dintre aceşti fugari, Vasile Paşca din Tg. Lăpuş, profesor de religie,
ortodox, fost membru al P.N.Ţ.-Maniu, a fost prins într-o noapte din luna mai
1949, tocmai pe când pleca din casa lui Nicolae Pop şi adus la confruntare. Gazda a
recunoscut că l-a ajutat pe fugar şi, înainte de a începe percheziţia, i s-a cerut să
predea arma de serviciu. Ducându-se să aducă arma, pădurarul şi-a luat arma de
vânătoare, a ieşit prin uşa din spate şi a intrat în pădure, unde era ascuns un alt
fugar, Vasile Hotea din Hărniceşti, student în ultimul an la Politehnica Bucureşti.
Cu ajutorul acestuia, l-a scăpat şi pe Vasile Paşca. În pădure se mai aflau
maramureşenii Ioan Rus din Sighetu Marmaţiei, Ioan Tivadar din Rona de Jos şi
studentul Mircea Dobre. Lor li se adaugă copiii lui Nicolae Pop, Aristina şi Achim,
hărţuiţi că au ştiut legăturile tatălui lor cu “bandiţii” şi n-au denunţat, precum şi un
vecin, Ion Mâţ zis Haiducul, constituind grupul “Ţibleşul”. Conducător a fost ales
Nicolae Pop.

307
 În august 1950, acestora li se alătură un grup de 7 tineri originari din Ieud
care, aflaţi în permisie, în loc să se întoarcă la unitatea de muncă (linia ferată
Salva-Vişeu) au devenit partizani : Chindriş Ştefan al lui Lehoaie, fratele său
Chindriş Vasile, Dunca Gavrilă şi Dunca Ileş ai lui Bobuţu (verişori), Chindriş
Dumitru al lui Adam, precum şi fraţii Hotico Ion şi Hotico Dumitru ai lui Ceacu.

Grupul “Ţibleşul” a avut un efectiv total de 17 membri, dacă ţinem cont şi

de prezenţa preotului greco-catolic Atanasie Oniga din Lăpuşu Românesc. De
aceea, Securitatea îl numea “Grupul Pop-Oniga”.
Partizanii au fost sprijiniţi din tot sufletul de localnici, unii oameni săraci,
lipiţi pământului, iar în reţeaua de sprijin au fost zeci de femei. Puţine au fost insă,
femei-partizan. Sunt cunoscute : Anişoara Horăscu, studentă la istorie la Cluj,
cumnata lui Spiru Blănaru, în al cărui grup intrase alături de tatăl ei; Lucreţia Jurj,
care a luptat alături de soţul ei în Munţii Apuseni; Maria Plop din grupul Arnăţoiu.
Dar a existat o singură elevă-partizan : Aristina Pop. Prezenţa ei în grupul de
partizani atestă lupta femeilor din România alături de bărbaţi, pentru salvgardarea
fiinţei neamului. În acelaşi timp, dovedeşte existenţa unei categorii de rezistenţi
anticomunişti, elevii, copiii ţării, despre care s-a vorbit atât de puţin până acum.
Începând din anul 1949, asupra satelor din zonă s-a abătut urgia
colectivizării : teroarea, jaful, foametea. Familiile partizanilor au fost arestate,
bătut, umilite. Soţia lui Nicolae Pop, după ce a fost bătută de Miliţie, a zăcut la pat
17 săptămâni. Gospodăria i-a fost jefuită, apoi incendiată. La 15 august 1952, zeci
de familii din zona Lăpuşului au fost trimise în Bărăgan, unde au avut domiciliu
obligatoriu până în anul 1957, tăindu-se astfel căile de aprovizionare ale
“oamenilor din pădure”.
Locuitorii satelor vedeau în mişcarea de partizani salvarea lor şi manifestau
o solidaritate impresionantă. Un caz semnificativ : Ţura Ion, secretarul de partid
din Costeni, i-a cazat pe partizani în şcoală, apoi i-a dat în primire unui alt membru
de partid care i-a urcat în podul casei, unde avea o ascunzătoare cu perete dublu. În
timp ce secretarul de partid îi conducea pe securişti în Munţii Şatra, în căutarea
“bandiţilor”, în casa comunistului fârtaţii s-au îmbătat şi cântau : “Ţine, Doamne,
partizanii, până vin americanii !”.
În munţi, în păduri, viaţa este dură. Zile în şir, chiar săptămâni, s-a dormit
direct pe pământ, pe apucate, iepureşte. Iarna, înfăşuraţi în pături sau foi de cort, pe
zăpadă, sub cerul liber. Alimentele se distribuiau cu raţia, iar contactul cu
sprijinitorii se făcea cu precauţii deosebite, pentru că Securitatea recurgea la toate
vicleniile posibile.
Deplasarea pe zăpadă se făcea cu hârzoabele, nişte împletituri de nuiele de
formă circulară, care îi ajutau la mers, pentru a nu se afunda în zăpadă, iar ştergerea
urmelor era obligatorie. Pentru iernat îşi construiau bordeie săpate în pământ,
căptuşite, podite şi acoperite cu lobe din lemn de fag, apoi camuflate prin acoperire
cu pământ, frunziş şi arbuşti plantaţi deasupra. Din motive de siguranţă, locul
amplasării bordeiului era schimbat în fiecare iarnă, era bine aprovizionat cu

308
alimente încă din toamnă, iar hrana nu se pregătea decât noaptea, pentru ca fumul
să nu le trădeze ascunzişul.
În iarna anului 1952, Securitatea a descoperit bordeiul partizanilor, dar
aceştia au fost alarmaţi la timp şi au scăpat. Rămânând fără adăpost şi alimente,
grupul s-a dispersat, pentru a supravieţui mai uşor, continuând rezistenţa în grupuri
mai mici. Zona a fost invadată de trupe de securitate, care au început o scotocire
sistematică, partizanii fiind căutaţi cu avionul.
Vestea deportărilor l-a afectat pe conducătorul grupului. În luna septembrie
1952, Nicolae Pop a paralizat pe partea dreaptă şi nu mai putea vorbi. Avea 54 de
ani. Însoţit de Ion Mâţ, a trecut prin Băiuţ şi a ajuns la Ungureni. După ce călugărul
din sat l-a spovedit şi împărtăşit, a cerut prin semne, să fie predat Miliţiei din
Lăpuşu Românesc în ziua de Anul Nou 1953, unde a dispărut. Rămas fără
conducător, grupul Ţibleşul a fost lichidat cu uşurinţă.
Vasile Paşca s-a desprins de grup singur şi a peregrinat prin mai multe sate.
În luna ianuarie 1953 se afla în satul Răzoare. A fost denunţat şi capturat în podul
unei şuri. Purta opinci, cioareci, suman şi “clop uns”, barbă şi plete.
După ce s-a despărţit de “badea Nicolae”, care a rămas în Ungureni,
paralizat, Ion Mâţ a umblat de unul singur până în satul Dobric, unde a fost prins,
în februarie 1953.
Maramureşenii s-au reîntors în zonă, Ioan Rus în împrejurimile Sighetului,
fiind arestat la 11 martie 1953, după 4 ani şi 7 luni de partizanat. Cei patru iudeni
rămaşi în grup (trei fuseseră capturaţi în 1952), s-au retras spre Ieud. Trădaţi,
Dumitru Hotico a fost împuşcat mortal, iar Ştefan Chindriş, rănit grav la umăr, a
fost prins. Dumitru Chindriş-Adam şi Vasile Chindriş-Lehoaie au scăpat din cerc
dar, fiindu-le ameninţate familiile, au fost nevoiţi să se predea.
Fraţii Aristina şi Achim Pop, împreună cu Vasile Hontea, s-au retras în
Maramureş, iar în martie 1953 au revenit în zona Lăpuş, în satul Dabric, la Alexa
Moşuţ, care i-a trădat. Încercuiţi cei trei tineri au fost atacaţi fără somaţie, dar s-au
apărat cu disperare. Achim, înarmat cu un automat Oriţa, a fost atins de două
gloanţe şi a căzut. Aristina s-a oprit să-l ajute. Ea nu avea armă. Câinii de urmărire
s-au năpustit asupra ei, dar a fost protejată de straiele bărbăteşti, de lână. Cei doi
fraţi au fost capturaţi, în timp ce Hotea a fost împuşcat mortal. Era în dimineaţa
zilei de 9 martie 1953.
Partizanii arestaţi au fost duşi la Securitatea din Tg. Lăpuş, apoi la Baia
Mare şi în sfârşit la Satu Mare, unde au fost anchetaţi sub teroare şi umilinţe de
nedescris. În beciul Securităţii din Satu Mare, s-a îmbolnăvit Aristina de
tuberculoză pulmonară. Procesul a avut loc la Oradea, pe data de 27 august 1953,
sub prezidenţa generalului maior de justiţie Alexandru Petrescu, venit special de la
Bucureşti. Cu excepţia Aristinei, care a fost condamnată la 20 de ani temniţă grea,
toţi ceilalţi partizani au fost condamnaţi la câte 25 ani muncă silnică, deşi nu s-au
făcut vinovaţi de acte de teroare sau jaf, şi au trecut prin diferite închisori
comuniste, până în anul 1964.
În anul 1955, aflată în penitenciarul spital Văcăreşti, Aristina Pop a fost
zărită, printre gratii, de Nicolae Săileanu, şi el deţinut, care se îndrăgosteşte de ea. I

309
se spunea “Marioara Partizanca”. După zece ani, la 30 iulie 1965, s-au cununat
religios, în secret, în Lăpuşu Românesc. Dar suferinţele Aristinei Pop-Săileanu n-
au încetat după cei 20 de ani calvar, începând de la vârsta de 13 ani. Chinul s-a
prelungit şi după liberarea din închisoare, încât a rămas cu impresia că a fost mult
mai liberă în celulele penitenciarelor, decât afară.

BIBLIOGRAFIE :
Ştefan Bellu, Pădurea Răzvrătită, Editura Gutinul, 1993.
A.S.R.I., Fondul D, dosar 2168, f. 107, 139, 181, 208, 257.
Aristina Pop-Săileanu, Interviu, Bucureşti, 23.09.1996.

310
 CONTRIBUŢIA ELEVILOR DE LA LICEUL UNIREA
FOCŞANI LA LUPTA DE REZISTENŢĂ
ANTICOMUNISTĂ DIN REGIUNEA VRANCEA
CONDUSĂ DE ION PARAGINĂ
Mihai TIMARU, Bucureşti,
fost deţinut politic trecut prin reeducări.

P rezenţa Grupului de Rezistenţă „Fraţii Paragină”, în pădurile din

apropierea Schitului Muşinoaiele, de la Dealu Mare şi din Munţii
Vrancei, va constitui o nădejde pentru locuitorii satelor din jur şi pentru voinţa lor
de a se împotrivi dezastrului comunist care-i ameninţa.
La Panciu, Ion Paragină şi profesorul Zdru Aristide, întocmesc o broşură
intitulată „Manualul Haiducului” care are un cod de instructaj pentru cei care
doresc să intre în sistemul nostru de rezistenţă antibolşevică. Această broşură a fost
scrisă la maşină de secretarul Liceului Ion Slavici din Panciu – Gigel Ungureanu –
şi iscălită „Vlad Ţepeş”.
În finalul broşurii se spunea că cine are în mână această broşură şi o poate
multiplica, să o facă şi apoi să o distribuie.
De asemenea s-au imprimat mici manifeste dactilografiate şi s-au împărţit
în tren de către unii dintre noi, care călătoreau prin ţară pentru interesele noastre.
Vasile Sava din Panciu a fost unul care a împărţit multe manifeste în acest fel.
Manifestele conţineau îndemnuri la rezistenţa comunistă.
Cristea Paragină, fratele cel mai mic al lui Ion Paragină, avea sarcina de a
recruta tineretul, în cadrul rezistenţei. Cristea a înfiinţat la Panciu, Focşani şi
Tecuci, grupuri de tineri, din rândul elevilor de liceu. Aceşti tineri trebuiau să ducă
mai departe lupta noastră de rezistenţă, în cazul în care noi am fi fost arestaţi, ucişi
sau, în cazul deschiderii unui front anticomunist din Balcani până la Balcani.
După arestarea noastră, a lui Ion Paragină, conducătorul Grupului de
Rezistenţă Anticomunistă Vrancea şi a subsemnatului, ajutorul său la conducerea
acestui grup – Cristea Paragină şi Gheorghiţă Bălan, fost elev al Liceului Unirea
Focşani, vor reuşi să scape. Cristea este împuşcat mişeleşte după 40 de zile, în
noaptea de 28-29 noiembrie 1949, iar Gheorghiţă scapă în împrejurările povestite
de Otto Fornica, revenind după 6-7 luni să declanşeze răzmeriţele din 1950, când
strănepoţii / urmaşii Tudorei Vrâncioaia s-au ridicat împotriva impilărilor
comuniste. C Cristea şi Gheorghiţă erau singurii care cunoşteau întreaga noastră
organizaţie. Aceştia, împreună cu colonelul Strâmbei, aveau promisiunea din partea
Ambasadei engleze din Bucureşti că o să-i ajute cu arme, muniţii şi trupe de desant
pe calea aerului. Promisiunea nu a fost respectată.

311
 Cristea Paragină, Gheorghiţă Bălan, împreună cu colonelul Strâmbei, fraţii
Manoliu şi mulţi alţi vrânceni vor continua lupta, bazându-se pe armamentul trimis
de la Focşani, de elevii Liceului Unirea. Aceşti elevi vor procura armamentul şi-l
vor trimite în munţi cu căruţa celui ce avea să devină celebrul Botiş. Armamentul
era rămas de la armatele germane în retragere. A doua sursă de a procura armament
şi muniţie au fost soldaţii ruşi, care şi-au vândut după „eliberare” o parte din
armament pe băutură din renumitele podgorii vrâncene.
În această luptă inegală dintre Securitate şi ceea ce mai rămăsese din
Organizaţia Paragină după trădarea lui Anghel, Cristea Paragină fiind încercuit,
cade mort în luptă. Gheorghiţă Bălan va continua lupta, dar va fi prins şi el,
împreună cu colonelul Strâmbei şi fraţii Manoliu, Macovei, Militaru etc. Vor fi
judecaţi, condamnaţi la moarte şi executaţi, un număr de ... vrânceni implicaţi în
răzmeriţa din 1950.
Frământările şi lupta antibolşevică din Vrancea nu se vor sfârşi însă aici,
vor lua amploare în satele din câmpie, când s-a trecut la colectivizarea cu forţa. La
Suraia, la Vadul Roşca, la Răstoaca, s-a răspuns cu represiuni, violente. Aici s-a
tras în plin în săteni, fiind multe victime. Acţiunile de represiune din sudul
judeţului au fost conduse de generalul Nicolae Ceauşescu. Astfel această luptă a
atins în Vrancea, proporţii nemaiîntâlnite. Ea a început în 1947 şi s-a sfârşit în
condiţii dramatice după 1958. Pe atunci persista credinţa că vin americanii.
Nu aş putea să închei această modestă expunere a mea, legată de
contribuţia elevilor de la Liceul Unirea Focşani, dacă nu aş aminti de un moment
emoţionant, trăit în 1949, împreună cu un grup de elevi, circa 25 la număr, având în
fruntea lor pe elevii Otto Fornica, Nicuşor Butnaru, Gelu Constantin, Gicu Manea
etc.
Cristea Paragină ţinea legătura permanentă cu aceşti elevi. El i-a
încredinţat elevului unirist Otto Fornica sarcina de a sta de vorbă cu elevii de la
Liceul Ion Slavici din Panciu şi împreună cu cei de la Unirea Focşani şi o parte din
teuceni să se întâlnească cu câţiva dintre noi cei din bordeie. În acest scop Cristea
Paragină a dat parola noastră care era „Tihăraia” lui Nicuşor Butnaru şi lui Otto
Fornica.
Într-o noapte înstelată, de vară, pe dealul Clipiceştiului, la marginea
pădurii, care era mărginită de vii şi lanuri de porumb, ne aşteptau aceşti adolescenţi
de numai 16-18 ani, dar cu inimă şi minte de oameni adulţi. Noi de la bordeiele
noastre, săpate în pământ la Tihăraia, am plecat înainte de a apune soarele, avându-
l în frunte pe Cristea care cunoştea o potecă pe care nu umblau decât căprioarele şi
mistreţii. Cristea ne-a spus : vreau să vă fac o surpriză.
Din bordeie au plecat : Ion Paragină, subsemnatul, învăţătorul Mălăcescu
Gh din Tifeşti, Toderiţă Doaga – fost primar ţărănist din Panciu, plus Aristide Zdru
şi Gigi Ungureanu de la Slavici.
Ajunşi aproape de locul stabilit de Cristea, Otto şi Nicuşor (unde ei s-au
mai întâlnit şi în alte dăţi) – la circa 20 de metri de punctul fixat ne-am oprit, iar
Cristea a mers înainte şi a pronunţat parola : „Tihăraia”. I s-a răspuns cu aceeaşi
parolă.

312
 Seara se lăsase, dar cerul înstelat şi lumina plină a lunii ne lumina feţele, de
ne puteam vedea unii pe alţii. Ne-am îmbrăţişat, dar pe obrazul nostru se puteau
vedea lacrimi, de bucurie şi de emoţie. Cristea i-a mulţumit lui Otto şi lui Nicuşor
iar noi la rândul nostru aşişderea pentru marea surprizăpe care ne-au făcut-o
curajoşii lor colegi din cele trei licee. Minutele şi ceasurile au trecut repede, cât am
stat împreună în acea noapte. Fiecare dintre ei ne puneau tot felul de întrebări, la
care noi le răspundeam, iar la rândul nostru îi întrebam : ce v-a determinat pe voi să
riscaţi şi să vă înrolaţi într-o acţiune atât de riscantă ?
Şi nu voi uita niciodată răspunsul pe care ni l-a dat uniristul Otto Fornica !
„De la părinţii noştri, de la mama şi de la tata, am învăţat să-l iubim pe Dumnezeu,
să ne iubim neamul şi ţara şi să ne jertfim pentru aceste valori. Aşa ne-a învăţat
preotul satului, aşa ne-au învăţat învăţătorii şi profesorii noştri.”
Şi a mai continuat Otto : „Dumneavoastră nu sunteţi aici pentru aceleaşi
idealuri ? De a-l apăra pe Hristos şi fiinţa neamului românesc ? Noi, elevii, nu
puteam să nu strigăm „prezent” şi să nu fim aici, alături de fraţii noştri mai mari, de
părinţii şi bunicii noştri. Doar suntem din Ţara Vrancei, la o palmă de loc de
Mărăşeşti, de unde a izvorât Marea Unire”.
Înainte de a apune luna şi a răsări soarele, ne-am despărţit de aceşti
curajoşi copii, după o noapte emoţionantă petrecută împreună.
Au mai urmat o serie de întâlniri la Soveja, Creşa, Schitul Lepşa, Tisaru,
întâlniri în care un rol important le-a revenit sovejenilor Gheorghiţă Bălan, Ion
Vornicesa şi Gelu Constantinescu. Nu mai insist asupra lor, deoarece în luna august
2002, când m-am întâlnit ultima dată cu Otto, el mi-a citit – în manuscris –
amintirile lui din acea vară fierbinte a anului 1949; m-am bucurat că memoria nu-i
joacă feste, am fost de acord cu cele scrise şi abia aştept să apară cartea.
Bieţii copii au plătit scump această dragoste de glie şi voinţă de luptă
împotriva fiarei roşii de la răsărit ! Ne vom întâlni cu ei în cumplitele temniţe
comuniste, de la Galaţi, Gherla şi Aiud. Nu mai ştiu câţi trăiesc din ei. Cred că nici
10%.

313
 UN EROU AL REZISTENŢEI ARMATE
ANTICOMUNISTE DIN MUNŢII VRANCEI:
GHEORGHIŢĂ BĂLAN
Liviu TUDORAŞ, Bucureşti,
fost deţinut politic

R ezistenţa armată montană anticomunistă din România, ca formă

extremă, de duritate şi tragism maxim, care a durat aproape un deceniu
şi jumătate, a fost fară precedent în decursul istoriei noastre atât de
zbuciumate. Ea a fost şi singulară pe tot cuprinsul lagărului comunist European,
dând românilor o notă aparte, din păcate, nerecunoscută nici pe plan European şi
nici internaţional.
Rezistenţa armată anticomunistă din Munţii Vrancei, masiv muntos în
Carpaţii de curbură, are aceleaşi cauze ca şi rezistenţa din restul munţilor
României: invazia şi ocupaţia sovietică, urmată de consecinţele ei nefaste:
decapitarea elitelor armatei regale, începutul demolării structurilor şi instituţiilor
fundamentale ale statului: învăţământ, cultura, biserica, justiţie, parlament,
înscenarea de la Tămădău şi dizolvarea partidelor democratice care au făurit
România modernă, arestările din primăvara anului 1948, începutul colectivizării,
naţionalizarea, instaurarea terorii de stat şi a puterii totalitare a partidului comunist,
arestările în masă.
Începută în 1944, din Munţii Bucovinei şi Maramureş, rezistenţa armată
montană va cuprinde toţi munţii României: Fagaraş-Argeş şi Muscel, Apuseni,
Munţii Banatului, ai Olteniei şi pâna în Munţii Babadag (jud. Tulcea). În total 19
centre principale de rezistenţă armată. Această rezistenţă coincide cu rezistenţa
anticomunistă din întreaga tară, din toate zonele de deal, de câmpie şi deltă.
Munţii Vrancei nu puteau face excepţie şi epopeea naţională a rezistenţei
anticomuniste de aici îi înscrie pe haiducii Vrancei, la loc de cinste, în bătălia
pentru apărarea demnitaţii, libertaţii şi independenţei naţionale. Fără a avea
anvergura, organizarea, încrâncenarea, dramatismul şi durata rezistenţei din alte
zone ale munţilor noştrii, datorită spaţiului mai restrâns de desfăşurare cât şi
reliefului mai puţin accidentat, rezistenţa vrânceană are meritul unic de a fi
declanşat cea mai mare răscoală tărănească din spaţiul românesc. Şi tot unică este
amploarea şi salbăticia represiunii comuniste din Vrancea.
Mai puţin studiată, chiar neglijată, mişcarea anticomunistă vrânceană îşi
aşteaptă cercetatorii şi istoricii. Singurele menţiuni demne de amintit despre
această rezistenţă le găsim în cartea lui Cicerone Ioniţoiu- “Rezistenţa armată
anticomunistă din munţii României”, editată în 1991 şi revizuită şi adaugită în
1993, în memoriile lui Mihai Timaru şi în “ Memorialul durerii”al Luciei Hossu
Longin.

314
 Folosind aceste surse, precum şi relatarile profesoarei Florica Albu, din
Soveja şi foarte sumarele note din volumul de documente elaborat de CNSAS-
“Balade, bandiţi şi eroi”, Grupurile de rezistenţă şi Securitatea (1948-1968), editat
în acest an, am selectat din epopeea anticomunistă vrânceană un brav luptător, nu
singurul din galeria partizanilor vrânceni şi din mulţimea celor ucişi în răscoale, în
temniţe şi a supravieţuitorilor reprimării totalitare: GHEORGHIŢĂ BĂLAN.
Fiul lui Gheorghe şi al Tincăi Bălan s-a nascut la Soveja, la 30 octombrie
1928. Tatăl sau era socotit drept unul dintre cei mai cinstiţi şi inteligenţi sovejeni.
Împreună cu fratele lui, Ion Bălan, a construit o moară şi un gater mecanic, cu
tablou de comandă, instalaţie nemaivăzută până atunci în satele moldovene. După
absolvirea liceului din Focşani, Gheorghiţă Bălan a urmat Facultatea de Medicină
de la Cluj.
Cortina de fier căzuse peste centrul, estul şi sudestul Europei. Teroarea
comunistă se aşternuse şi peste plaiurile vrâncene. Barbaţii şi în special tinerii de
seama lui au început să ia calea codrului. În vacanţa lui 1949 s-a alăturat şi el
primului grup de partizani- Grupul “Fraţii Paragină” (Ion, Costache şi Cristea),
grup iniţiat şi condus de Ion Paragină- absolvent al Facultaţii de Litere şi Filozofie,
împreună cu alţi 15 vrânceni care se retrăseseră la munte, în două bordeie din
preajma comunei Câmpuri, pe valea Suşiţei. Ducând viaţă de tabară militară, se
pregăteau pt mânuirea armelor, cu fostul căpitan Mihai Timaru, în aşteptarea
desfăşurării evenimentelor internaţionale, care ar fi dus la un conflict est- vest,
pregătire care ar fii uşurat şi eliberarea României subjugată de sovietici. Vrancea
aştepta iar tineretul se pregătea. Gheorghiţă Bălan intrase în grupul tinerilor şi se
adăpostea într-un bordei separat de al batrânilor, împreună cu Ion (Ionel)şi Cristea
Paragină, Mihai Timaru, Aurel Condrea, iar de la sfârşitul lui septembrie 1949 li s-
au adăugat Romică Uşurelu şi Ioan Vrabie. Erau doi agenţi infiltraţi de securitate ,
prin intermediul căpitanului trădător Nicolae Anghel, invalid de război, de un ochi,
coleg de liceu cu Ion Paragină şi fiu al unui învătător din comuna Clipiceşti, de pe
Valea Putnei. De la venirea acestora atmosfera din bordei devenise apăsătoare şi
suspicioasă.Vrabie pleca mai des, pentru legături cu exteriorul, după cum
pretindea: alimente, informaţii, achiziţii de armament şi altele. Uşurelu, în schimb,
nu se deplasa din bordei. El urmărea toate mişcările, acţiunile şi discuţiile
celorlalţi. Gheorghiţă Bălan împreună cu Ion Paragină căutau soluţii pentru iernat,
la schitul Lepşa, situat la gura pârâului cu acelaş nume, afuent al Putnei. În această
zonă, încarcată de istorie, poezie şi legendă, trăirea creştină intensă era asigurată pe
lângă mânăstiri, de schiturile de pe toate văile, până în creştetul munţilor:
Moşinoaia, Brazi, Coza, Pauleşti, Prisaca, Herăstrău, Munceni şi multe altele.
Prin Vrabie, Securitatea aranjase ca în noaptea de 17 octombrie, la orele 23,
Ion Paragină şi Mihai Timaru să plece la crama lui Nicolae Anghel, de lângă moara
lui Apostoleanu, de pe dealul Clipiţiului, pentru a discuta despre aprovizionarea cu
nişte armament şi muniţii. Aici, cei doi –Ion Paragină si Mihai Timaru, însoţiţi de
Vrabie, au căzut în cursa Securitaţii. În timpul aceleeaşi nopţi cei din bordeiul
tinerilor au simţit că Uşurelu încerca sa-i dezarmeze. La riposta lui Cristea
Paragină, Uşurelu a fugit la bordeiul batrânilor. Bănuitori, cei din bordei-

315
Gheorghiţă Bălan, Cristea Paragină şi Aurel Condrea aşteptau sosirea celor doi,
care fuseseră deja arestaţi.
Deodată, au observat că erau înconjuraţi şi au deschis foc din bordei.
Condrea a acoperit ieşirea prin spate a lui Gheorghiţă Bălan şi Cristea Paragină,
care au scapat din încercuire. Cinci securişti au căzut în asaltul bordeiului, iar
Aurel Condrea a fost capturat. Cei din bordeiul batrânilor au fost ridicaţi din somn.
Scăpaţi, Gheorghiţă Bălan şi Cristea Paragină au vazut în plină noapte
“cărătoarele” (jeepurile) Securităţii, cu cei arestaţi. S-au îndepartat cât mai mult de
bordeie, stiind că zona va fii scotocită intens, asa cum de altfel s-a şi întamplat.
Au fost daţi în urmărire generală. Gheorghiţă Bălan a fost căutat şi la Cluj, de
unde a fost arestat vărul sau- Gheroghiţă I. Bălan, student tot medicinist. A fost
arestat şi tatăl acestuia, ţăran din Viile Noi, sat satelit al Sovejei. Tot prin trădare,
cei doi au fost depistaţi într-o moară părăsită de pe Valea Suşiţei. La scârţâitul
oblonului din pod-moara fiind înconjurată de securişti, iar noaptea cu lună plină-cei
doi au ieşit pe acoperiş. În timp ce li se răscolea culcuşul cald, au coborât până la
marginea acoperişului din spatele morii, nu prea înclinat şi cu circa 2,5 m până la
pamânt. Primul şi-a dat drumul Cristea Paragină, reuşind să alunece uşor şi să
atingă pamântul, fără prea mult zgomot. Cand a încercat să sară peste gardul de
sârmă, o rafală de armă automată l-a secerat. I-a scapat automatul din mână şi a
căzut peste gardul ghimpat. “Bravul” soldat Acatrinei i-a raportat cu mândrie
căpitanului: “Eu l-am lichidat!”.
Împietrit, Gheorghiţă Bălan a văzut cum l-au târât pe Cristea Paragină spre
cărătoarea care a pornit în viteză. Şi-a continuat lupta de rezistenţă împreună cu
colonelul Ion Strâmbei, cu familia de martiri ai lui Constantin T. Manoliu-tatal şi
Victor C. Manoliu-fiul şi cu alţi neânfricaţi vrânceni, cu organizaţia “Vlad Ţepes
II”. Au fost aprovizionaţi cu armament şi muniţii de către elevii liceului “Unirea”
din Focşani, din cele rămase de la armata germană în retragere sau cumpărate de la
soldaţii sovietici, pe ţuica şi vin. Iată cum cei din urmă i-au ajutat pe partizanii
noştri!
Au reuşit ca în noaptea de 23/24 iulie 1950 să ridice peste 30 de comune,
între Zăbrăuţ (râul şi platforma cu complexul de dealuri subcarpatice) şi Valea
Tişiţei şi între comunele Lepşa, Dumitreşti, Motalnău şi până la Râmnicu Sărat. Cu
coase şi furci, cu pistoale şi chiar automate, vrâncenii s-au răzvrătit împotriva
tiraniei comuniste şi împotriva anulării dreptului de răzeşie dat de Ştefan cel Mare
strămoşilor lor şi lor.
Răzmeriţele au fost reprimate cu o rară sălbăticie. Au urmat sute de arestări,
anchete, torturi bestiale, procese, execuţii şi multe mii de ani de puşcărie, cu întregi
familii decimate.
Gheorghiţă Bălan şi ceilalţi trei capi ai rezistenţei vrâncene au fost în cele din
urmă prinşi şi prin sentinţa nr. 723/18 iulie 1951 condamnaţi la moarte. La 16
august 1952 Gheorghiţă Bălan a fost executat în Valea Piersicilor de la Jilava.
Rezistenţa anticomunistă a continuat când colectivizarea s-a impus prin forţă. La
Rastoaca, la Suraia, la Vadul Roşca, represiunile au fost cumplite. Au fost ucişi
zeci de ţărani iar temniţele au înghiţit alte sute şi sute de răsculaţi. Iată ce a adus

316
vrâncenilor-pamânteni senini, omenoşi, harnici, drepţi, cinstiţi, tenaci, liberi şi
independenţi, o verigă memorabilă a lanţului de rezistenţă anticomunistă din munţii
României, Marxism-leninismul, cea mai mare aberaţie intelectuală şi politică a
secolului douăzeci, cum spunea Zbigniew Brzezinski şi am adauga, a istoriei
moderne.
Se impun câteva precizări importante, preluate din documentele Securitaţii,
selectate în studiul amintit al CNSAS.
1. Pentru intervalul 1945-1959 au fost înregistrate 1196 de grupări de
rezistenţă armată. În 1949 erau depistate deja 200 de grupări subversive şi 33 de
“bande teroriste”.
2. Într-o Notă cu cei căzuţi în lupta cu fugarii, bandiţii şi teroriştii, cum erau
denumiţi partizanii, a Direcţiei Personal din Consiliul Securitaţii Statului, din 5
septembrie 1968 sunt menţionaţi:
- Anghel Nicolae, fost informator al Securitaţii şi-a dat viaţa în Munţii
Fagaraş, în vara anului 1952, fiind infiltrat în banda lui Gavrilă Gheorghe (Ioan în
realitate) –la pct. 1
- Vrabie Ioan, a fost informator al organelor de Securitate, în 1952 a fost
împuşcat mortal în acţiunea de prindere a elementelor din banda Gavrilă Ioan -la
pct. 27.
- Caporalul Belate Alexandru, sergent –major post mortem, împuşcat în
octombrie 1950, la Vârful Răchitei, în Munţii Vrancei –la pct. 9.
- Locotenent Jora Ioan, a participat la mai multe acţiuni de depistare a
elementelor duşmănoase din Munţii Vrancei, fiind ulterior ucis de fiul unei victime
a lui şi declarat “erou” –la pct. 28.
3. Uşurelu Roman (Romică), funcţionar, încadrat la 1 septembrie 1948 în
organele de Securitate cu gradul de plutonier-major, devenit la 23 august 1950
sublocotenent, în 1968 era major, adjunct şef secţie la municipiul Piatra Neamţ. În
1949 a fost introdus în mod legendat, după un plan bine ticluit, în grupul Ion
Paragină.
4. Despre Bălan Gheorghiţă se menţionează că “este decedat, împuşcat fugit
de sub escortă”.
5. Marea rascoală declanşată în noaptea de 23/24 iulie 1950 este redusă la
“acţiunea teroristă din comuna Bârseşti, din noaptea de 23/24 iulie 1950”.
Astăzi urmaşii Vrâncioaiei sunt slobozi, avuţi şi ferice. Nevoie mare. Ei nu
mai sunt hăituiţi, temniţaţi sau căsăpiţi de poterele gâdelui Mauriciu Ştrul din
Târgul Focşenilor şi al Galaţiului. Peste pământurile, pădurile, munţii şi bunurile
lor băciueşte Vel Vornicul Ţării Vrancei, dumnealui boier Marian a Oprişanului, cu
şleahta lui şi veghează cu straşnicie facerea dreptaţii şi ţinerea pravilelor trimisul
Divanului din Cetatea de Scaun de la Bucureşti, aga Cristea Priboiului.
La 75 de ani de la naşterea lui Gheorghiţă Bălan, el este printre noi şi
pentru noi. Sângele lui a sfinţit încă o dată glia vrânceană iar jertfa lui supremă nu
este zadarnică. Vrancea rămâne un pamânt seismic.

317
 DIN PRELIMINARIILE
REZISTENŢEI ARMATE ANTICOMUNISTE.
CAZUL COLONELULUI I. UŢĂ
Theodor BĂRBULESCU, Liviu ŢĂRANU
CNSAS Bucureşti

U na din secvenţele ultimului demisecol care s-a bucurat de o largă tratare

în istoriografia românească postdecembristă, concretizată prin analize
de bună calitate, este reprezentată de Rezistenţa anticomunistă din anii ‟5075 şi de
activitatea Securităţii76 împotriva a ceea ce, în epocă, erau intitulate drept „bande
teroriste”77. Este totodată astăzi, poate, cea mai bine prezentată faţetă a regimului
comunist şi aceasta datorită eforturilor concertate ale vechii generaţii şi ale celei
noi din istoriografia românească.
Din această perspectivă, materialul de faţă îşi propune prezentarea unui
personaj menţionat destul de frecvent în studiile care au abordat tema Rezistenţei
anticomuniste: colonelul Ion Uţă.
Acesta a fost unul dintre principalii iniţiatori ai numeroaselor grupări care,
cu credinţa în venirea şi eliberarea de către americani a României de sub ocupaţia
sovietică, au încercat să reziste, cu arma în mână78, noilor autorităţi instalate după
1945, cu susţinerea şi din interesul Moscovei79. Alimentate de chemările la luptă
lansate prin intermediul unor posturi de radio occidentale precum „Europa Liberă”
sau „BBC”, „bandele” anticomuniste au menţinut, timp de mai bine de un deceniu,
o anumită teamă în rândul conducerii comuniste, locale şi centrale, care se vedea
subminată în eforturile sale de a-şi consolida pe deplin puterea, aceasta şi datorită
unui climat de incertitudine existent în rândul populaţiei sensibile la zvonurile
vehiculate80 de cei care se înrolaseră în lupta împotriva noului regim81 şi care

75
Florica Dobre (coord.), „Bande, bandiţi şi eroi”. Grupurile de rezistenţă şi Securitatea (1948-1968)., Bucureşti,
2003, passim
76
Marius Oprea, Banalitatea răului. O istorie a Securităţii în documente (1949-1989) , Iaşi, 2002, passim
77
Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (A.C.N.S.A.S.), fond documentar, dosar nr.
36, ff. 450-455
78
Asupra dimensiunilor şi scopului rezistenţei anticomuniste există o multitudine de opinii. Apariţia unei literaturi
memorialistice bogate şi accesul la dosarele Securităţii „au înlăturat impresia generalizată că nu a existat nici o
opoziţie faţă de dominaţia comunistă”, conturându-se totodată şi reala dimensiune a rezistenţei, aceasta nefiind
„larg răspândită” şi fără pretenţii de a răsturna regimul comunist, vezi Dennis Deletant, Teroarea comunistă în
România. Gh. Gheorghiu-Dej şi statul poliţienesc (1948-1965). Iaşi, 2001, pp. 176-181
79
Vladimir Tismăneanu, Arheologia terorii, ed. a II-a, Bucureşti, 1998, pp. 159-162
80
„Autorităţile comuniste nu aveau teamă de noi, cei din munţi, afirma în 1991 Gavril Vatamaniuc fostul
conducător al unui grup anticomunist din Bucovina, cât de starea de spirit a populaţiei din regiune. Securitatea
vedea în grupurile de partizani nucleele în jurul cărora s-ar fi putut strânge toţi asupriţii din sate. Cum războiul

318
propovăduiau o iminentă sosire a americanilor82 în Balcani. Această sosire s-a lăsat
însă mult aşteptată şi, a depăşit pe alocuri, posibilităţile biologice de supravieţuire
ale celor din Rezistenţă. Capturaţi de Securitate, judecaţi în tribunale militare,
condamnaţi (cu sentinţe bazate pe „unanimitate de voturi”)83 la moarte sau la ani
grei de închisoare şi la confiscarea tuturor bunurilor, membrii „bandelor” nu au
putut accepta că americanii i-au uitat pe români84 sub mantaua sovietelor şi nici că
ei sau urmaşii lor nu vor fi salvaţi de marea putere de la apus.
Născut la data de 22 decembrie 1891, în oraşul Caracal, I. Uţă, la aproape
21 de ani (pe 10 octombrie 1912) este încorporat ca soldat cu termen redus.
Participă la campania din 1913 şi la primul război mondial avansând până la gradul
de căpitan, fiind decorat cu numeroase medalii pentru faptele sale de arme. Rămâne
în cadrele active ale armatei până în 1943, când demisionează, fiind trecut în
rezervă cu gradul de colonel. Numit prefect al judeţului Severin între anii 1943-
1944, colonelul Ion Uţă, a încercat în mod repetat contracararea Grupului Etnic
German, motiv pentru care a fost reclamat la mareşalul Antonescu. După 23 august
1944, rămânând consecvent ideilor democratice, se înscrie în Partidul Naţional
Ţărănesc condus de Iuliu Maniu.
În luna mai 1947 este nevoit să-şi părăsească domiciliul întrucât începuseră
din partea autorităţilor comuniste arestările ţărăniştilor şi se refugiază în zona
Munţilor Semenicului. În vara aceluiaşi an se stabileşte lângă comuna Tegorova
unde organizează un grup de rezistenţă armată format din 24 de oameni.
Datorită faptului că sub comanda sa luptau atât ţărănişti, legionari, foşti
militari, cât şi ţărani neîncadraţi politic, colonelul Uţă, a încercat omogenizarea
formaţiunii prin educaţie patriotică şi instrucţie militară. Alături de acest grup,

rece atinsese punctul culminant, ura împotriva comunismului crescuse în aceeaşi măsură cu presiunea autorităţilor
comuniste asupra poporului. Securitatea era la curent cu tot ceea ce se petrecea în rândul populaţiei şi se temea, pe
bună dreptate deoarece dacă operaţiunile împotriva acelor mici grupuri de partizani au durat ani de zile până când
au fost anihilate, ce s-ar fi întâmplat dacă toată această masă de nemulţumiţi ar fi luat calea codrului, îngroşând
rândurile celor din munţi? Arme se găseau din belşug şi înarmarea nu ar fi fost o problemă. Trebuia însă, să se
aştepte momentul potrivit” (Adrian Brişcă, O zi din viaţa unui partizan. VI, în „Arhivele Totalitarismului”, (A.T.),
nr. 3/1995, p. 96)
81
Prin manifeste şi discuţii cu grupuri de ţărani şi muncitori forestieri componenţii grupurilor armate reuşeau să-i
convingă pe oameni asupra ideilor lor şi asupra finalităţii rezistenţei în faţa noilor autorităţi. Dealtfel, Vasile
Motrescu şi Gavril Vatamaniuc au fost într-o mare măsură „purtătorii de cuvânt ai ţăranilor bucovineni faţă de
conducerea superioară de partid şi de stat” (Adrian Brişcă, Radu Ciuceanu, Rezistenţa armată din Bucovina. 1944-
1950, vol. I, Bucureşti, 1998, p. 62)
82
Opoziţia faţă de regim se manifesta latent însă la dimensiuni semnificative, mii de ţărani, având arme ascunse în
păduri, aşteptau din munţi semnalul pentru pornirea generală a unei adevărate mişcări de partizani. Acest semnal
mult aşteptat era cel care anunţa venirea americanilor (Ibidem, pp. 61-62)
83
Spre exemplu procesul grupului „Şuşman Gheorghe” s-a judecat în primăvara anului 1958 la Tribunalul Militar
al Regiunii a III-a Militare Cluj. Grupul a fost împărţit în patru loturi, cu un total de 66 de inculpaţi; prin sentinţele
(463/12 aprilie 1958, 464/12 aprilie 1958, 465/12 aprilie 1958 şi nr. 561/30 aprilie 1958) au fost pronunţate „cu
unanimitate de voturi” condamnări grele, de la muncă silnică şi pedeapsa cu moartea la 3 ani temniţă grea.
(A.C.N.S.A.S., fond penal, dosar nr. 31, vol. 21, ff. 1-5)
84
Gavril Vatamaniuc declara în 1994 că „ Eram [„bandiţii”] conştienţi că forţele noastre erau prea slabe pentru a
putea răsturna regimul instaurat de sovietici. Era o disproporţie uriaşă de forţe în defavoarea noastră. Scopul nostru
era de a întreţine vie flacăra speranţei în rândurile maselor de ţărani exploataţi şi batjocoriţi de comunişti, speranţa
în izbăvirea României prin venirea americanilor pe care-i aşteptam ca eliberatori. Declanşarea războiului între
americani şi sovietici era momentul potrivit pentru a trece cu adevărat la acţiune” (vezi Adrian Brişcă, O zi din
viaţa unui partizan. VI, în A.T., nr. 3/1995, p. 94)

319
profitând de faptul că majoritatea ţăranilor bănăţeni erau de partea sa, colonelul
pune pe picioare în multe dintre satele din regiune (Borloveni, Cănicea, Cornereva,
Domaşnea, Globu-rău, Lăpuşnicel, Luncaviţa, Mehadica, Teregova, Verendin etc.)
şi o reţea formată dintr-o serie de elemente de sprijin, care aveau ca misiune
principală asigurarea logisticii: găzduire, furnizare de alimente, informaţii,
armament şi muniţie. Au fost organizate atacuri împotriva comuniştilor pentru a
procura necesarul de arme. De asemenea, au existat diferiţi şefi de post de jandarmi
care au colaborat cu partizanii. Scopul principal al acestor iniţiative (după cum se
poate observa şi în anexe) era acela de a pregăti pe locuitori pentru un adevărat
război de guerilă şi pentru cazul unui conflict între americani şi sovietici care să
aibă teatrul principal pe teritoriul românesc.
Succesul unor asemenea planuri putea fi asigurat, în concepţia colonelului
Uţă, de unitatea de acţiune şi conducere a diverselor grupuri de rezistenţă din zonă.
Ca urmare, el intenţiona ca în cursul anului 1950 să creeze Blocul Naţional, prin
unificarea tuturor punctelor de rezistenţă armată în scopul de a obţine controlul
regiunii. Planurile sale prevedeau extinderea controlului asupra teritoriului mai
întâi la Banat, apoi prin contactul cu celelalte grupuri din munţi şi cu ajutorul
democraţiilor occidentale s-ar fi încercat o mişcare de eliberare la scară naţională.
Încercările în acest sens, făcute pe diverse canale, s-au izbit de refuzul
conducătorilor unor astfel de grupări (de pildă, cazul legionarului Spiru Blănaru
care a respins orice propunere de acest fel, motivând persecuţia legionarilor de
către colonelul Uţă în timpul cât fusese prefect).
Pentru ridicarea moralului populaţiei şi menţinerea speranţei, partizanii au
întreprins o serie de acţiuni de intimidare a comuniştilor prin împrăştieri de
manifeste, atacuri asupra sediilor primăriilor, pedepsiri ale membrilor de partid şi
jandarmilor care-i asupreau pe ţărani. Denunţătorii dovediţi au fost executaţi.
La începutul anului 1949, autorităţile comuniste au masat în Banat
numeroase trupe de securitate conduse de un Comandamentul Unic „Timiş”,
format la data de 23 ianuarie. În noaptea de 24/25 ianuarie, batalioanele de
Securitate au ocupat satele din zonă, încercuind zona unde fuseseră semnalaţi
partizanii, dar aceştia îşi părăsiseră adăposturile. În ziua de 7 februarie 1949,
Andrei Vădrariu, infiltrat în grup, s-a prezentat la postul de miliţie din comuna
Mehadica, apoi la Securitate unde a comunicat datele necesare capturării
partizanilor, fiind chiar el călăuza trupelor de securitate în aceeaşi noapte.
Colonelul a ordonat retragerea şi împrăştierea camarazilor săi, el rămânând să-i
acopere. A fost împuşcat în timp ce încerca să reziste în faţa unui adversar mult
superior ca număr şi dotare. Alături de el, alţi cinci partizani şi-au găsit sfârşitul cu
arma în mână, şase au fost arestaţi, precum şi 20 dintre cei care îi sprijineau în
satele din zonă. În total au fost arestaţi, până către finele anului 1949, 86 de
susţinători ai colonelului Uţă, dintre care 65 erau ţărani. Au scăpat doar opt dintre
partizani care s-au reorganizat şi au continuat lupta până în anul 1954. Conducerea
grupului a fost preluată de Dumitru Işfănuţ, zis Sfârloagă, care la 2 martie 1950 a
fost condamnat la moarte în contumacie şi a murit în luptă, lângă Caransebeş, la 29
septembrie 1952. Unul din cei mai buni partizani ai colonelului Uţă, Dumitru

320
Mutaşcu zis Fus, de asemenea condamnat la moarte în contumacie la 2 martie
1950, a fost găsit împuşcat în pădurea de lângă Văliug, la 28 noiembrie 195485.
Timp de 18 ani, un segment al populaţiei din România s-a împotrivit cu
arma în mână puterii bolşevice adusă de tancurile sovietice. Rezistenţa activă a
celor din munţi, a micilor grupuri înarmate a constituit linia întâi de luptă împotriva
comunismului, alături de rezistenţa pasivă, manifestată pe întreg cuprinsul ţării de
aproape întreaga populaţie, prin diverse moduri. Formate din elemente eterogene
atât ca pătură socială, cât şi ca doctrină politică sau pregătire militară, cu
echipamente şi armament neîndestulător, confruntate cu lipsuri din ce în ce mai
acute, fără o conducere centralizată care să le asigure o unitate de gândire şi
acţiune, grupurile de partizani au fost rând pe rând anihilate, membrii acestora fiind
ucişi sau condamnaţi la ani grei de temniţă.
Colonelul Ion Uţă, sesizând lipsurile cu care se confruntă mişcarea de
rezistenţă armată, a conceput unul din cele mai elaborate planuri tactice, văzând
într-o unificare a nucleelor de partizani singura şansă viabilă de luptă împotriva
puterii nou instalate. Ca şi în alte cazuri, precum cel al maiorului Dabija, grupul a
fost lichidat înainte de a putea crea o structură îndeajuns de puternică pentru
realizarea opoziţiei plănuite.
Chiar dacă nu au putut pune în pericol, datorită numărului relativ mic de
luptători, însăşi stabilitatea regimului comunist, grupurile din rezistenţă au reuşit,
pentru o perioadă de timp să menţină vie în rândurile oamenilor speranţa într-o
victorie a forţelor democratice. „Bandiţii” au constituit totuşi un motiv de nelinişte
pentru conducerea de la Bucureşti care vedea grupele de partizani ca nuclee în jurul
cărora s-ar fi putut strânge marea masă a populaţiei nemulţumite
Prezentăm în continuare, în anexă, documente inedite din arhiva fostului
Comitet Central al P.C.R., părţi dintr-un raport confidenţial (realizat de Securitate)
adresat prim-secretarului P.M.R. Gh. Gheorghiu-Dej, care ilustrează concepţia,
ideile şi informaţiile pe care le avea colonelul I. Uţă în privinţa contextului,
motivaţiilor şi metodelor prin care se putea organiza mişcarea de rezistenţă
anticomunistă. Ele demonstrează atât pregătirea militară cât şi politică a celui în
cauză precum şi faptul că multe din informaţiile sale, obţinute pe diverse căi, erau
reale în majoritatea cazurilor.

85
Adrian Brişcă, Rezistenţa armată anticomunistă din România. 1944-1962, în A.T., nr. 1-2/1999, p. 45-46

321
 Anexa:

Copie: de pe un proces verbal găsit asupra colonelului Uţă şi în care

susnumitul a avut intenţia de a constitui un comitet de iniţiativă şi acţiune a unui
„bloc naţional”, cu scopul de a lupta contra regimului democrat, şi care urmează să
fie semnat de cei care ar accepta. Procesul verbal este scris de mânca proprie a
susnumitului.

Proces verbal

Notiţe făcute pe
marginea coalei de hârtie
Regis. pr. vr. Un registr. duşmanii
Dos. de fişe şi adeziuni poporului
Reg. de înscriere O proclamaţie
Membr. fondatori Condicele forţelor
etc.
Simpatizanţi (care nu semnează)

Subsemnaţii am căzut de acord:

Mersul evenimentelor politice din lume ar putea să creeze pe neaşteptate
momentul politic şi psihologic intern, prielnic şi necesar, când neamul românesc să
se poată ridica cu toate puterile sale sufleteşti, materiale şi fizice în contra
comunismului jefuitor şi distrugător.
În cartea politică a omenirii scrie: când poporul este profund nemulţumit de
aceia care-l guvernează, de aceia care făuresc legile şi de legile înseşi care-l
sugrumă şi când altă cale paşnică politică pentru a scăpa de călăii săi poporul, de
nevoile şi drepturile sale, trebuie, dacă vrea să trăiască liber, să se ridice cu toate
mijloacele contra uzurpatorilor puterilor politice.
Pentru că viaţa politică a popoarelor se întemeiază pe voinţa politică a
popoarelor, pe munca liberă a popoarelor.
Viaţa politică a popoarelor se clădeşte pe voinţa liber exprimată a
popoarelor prin reprezentanţii lor liberi aleşi, care lucrează liber pentru binele şi
folosul popoarelor, deci trebuie să învăţăm că a face politică înseamnă să lucrăm
pentru popor, prin popor, cu poporul sau reprezentanţii săi şi nicidecum prin
conspiraţie, minciună sau crimă contra masei paşnice şi neştiutoare a poporului.
Noi credem că situaţia politică internă este atât de gravă încât trebuie să
pregătim terenul pentru ca, la momentul oportun, care nu vă întârzia prea mult, să
vină poporul să poată da curs întregii sale indignări.
Pentru aceasta trebuie să ne punem în slujba poporului, procedând din
vreme, în secret şi cu toată energia la mobilizarea sufletească a poporului , prin

322
gruparea şi organizarea lui, iar la timpul potrivit, prin acţionarea forţelor poporului
adunate în acest scop în contra comunismului criminal, cu scopul suprem de a
elibera ţara şi poporul de sub jugul roşu şi a restabili libertatea, dreptatea şi
proprietatea, aşa bolnavii s-ar scula de la pământ, înlăturând orice acţiune de
salvare, mai mult ca sigur că vor trece repede la cei drepţi.
Dacă, din contra, cu toată gravitatea bolii, nu renunţăm la speranţă şi
încercăm tot ce este cu putinţă pentru a ne salva, se poate ca organismul, ajutat la
timp şi cu putere, să treacă cu bine criza şi să scape de primejdie.
Tot aşa e situaţia politică din zilele noastre.
Dacă ne declarăm fără nici o speranţă şi fără nici un mijloc de scăpare,
dacă ne culcăm la pământ şi aşteptăm moartea, mai mult ca sigur că ea nu va
întârzia să vină rânjind.
Dacă, din contra, însufleţiţi fiind de o cât de slabă licărire de speranţă,
căutăm orice prilej de îndreptare, se prea poate ca viaţa politică a lumii, cu uriaşele
ei neperfecţiuni, să ne ofere un moment politic mai mult sau mai puţin prielnic de
salvare.
Iată-ne la drum înarmaţi cu această slabă licărire de speranţă care ne
îndeamnă că, fie ce o fi, mai bine să încercăm ceva decât să punem capul la pământ
şi să aşteptăm cu resemnare moartea.
Instinctul de conservare ne împinge la apărare.
Raţiunea politică ne îmboldeşte la atac.
Trebuie să procedăm cu hotărâre şi dârzenie, dar şi cu prevedere.
Trebuie să procedăm conduşi de deviz: ideea, forţa şi destinul.
Măsuri politice cu caracter fundamental vor fi hotărâte mai târziu de voinţa
poporului liber afirmată.
Până atunci, acţiunea de eliberare să fie temeinic organizată prin:
A. – Legături strânse cu poporul pentru:
a) a încuraja rezistenţa maselor,
b) a pedepsi pe trădătorii neamului
B. – Lupta de apărare contra organizaţiilor şi forţelor comuniste.
C. – Lupta de eliberare politică de sub jugul comunist.
Deoarece această iniţiativă, sub forma legăturilor cu masele populare şi ca
o expresie a voinţei poporului pentru lupta de eliberare, dorită de întreaga suflare
omenească, nu se simte să fie tradusă în fapt de factorii populari, legătura intimă cu
masele populare, cel puţin în regiunea noastră, credem că este vital pentru poporul
nostru ca cel puţin noi fugarii să ne punem în slujba poporului şi să trecem la fapte
de pe acum.
Prin aceasta vom apăra poporul de acei agenţi şi aventurieri care au mai
încercat o dată să pescuiască în apă tulbure în numele poporului, cât şi de acei
oportunişti de profesie care cred că au dreptul de a beneficia de bunurile vieţii şi
ale societăţii, sub toate regimurile politice trecute, prezente şi viitoare, fără nici un
risc sau pericol şi prin simpla pasivitate sau manevre făcute cu abilitate la
momentul oportun.

323
 De aceea, subscrişii declarăm cu toată modestia sufletelor că ne
considerăm constituiţi în comitet de iniţiativă şi acţiune, care trece la organizare
după cum urmează:
1. Gruparea, organizarea şi acţionarea tuturor forţelor sufleteşti, materiale
şi fizice ale poporului din toate satele şi colţurile teritoriului nostru sub forma unui
„bloc naţional”.
2. Conducerea politică şi conducerea de luptă vor fi organizate astfel
începând de jos în sus:
a) Sfaturi populare săteşti: formate din reprezentanţii tuturor sfaturilor
sociale şi categoriilor sociale.
1. Reprezentanţii oamenilor cu stare
2. Reprezentanţii oamenilor mijlocaşi
3. Reprezentanţii oamenilor fără mijloace
4. Reprezentanţii oamenilor politici locali
5. Reprezentanţii oamenilor politici şi culturali
Hotărâţi să lupte fără rezervă în scopul arătat mai sus.
Notă: Prezentul proces verbal nu este semnat de nici o persoană , nici chiar de col.
Uţă şi nici nu este datat.

Copie: De pe însemnări găsite la col. Uţă.

Aceste sfaturi generale vor alege şi hotărî.

b) Comitetele locale ţărăneşti, care să inspire şi să conducă luptele politice
locale, care să furnizeze oameni şi materiale pentru încadrarea forţelor locale şi
forţelor mobile de luptă.
c) Comandamentele locale , cu delegaţi ai poporului şi luptătorilor, care să
organizeze lupta de o formă locală şi care să creeze forţele naţionale mobile pentru
marea luptă de eliberare.
d) Poliţia secretă politică P.S.P. pentru informaţii şi contrainformaţii şi
protecţie politică.
e) Judecătoria poporului pentru infracţiunile politice locale.
f) Primarul şi consiliul comunal.
Mai târziu se va organiza:
a) Un consiliu naţional al poporului.
b) Un comitet executiv cu atribuţii diferite.
Se va întocmi în acest scop un plan de organizare cu însărcinări personale
şi precise, idem un plan de procurări; pentru hrană, armament, sanitare se va
organiza informaţii şi propagandă.
Vor fi urgent organizate forţele naţionale mobile furnizate de către
comitetele locale.
Hotărârile în consiliul naţional, sfaturi şi comitete locale se vor lua cu
majoritatea de voturi.
Fiecare membru activ al blocului va semna o adeziune.

324
 Toţi membrii blocului vor acţiona frăţeşte şi camaradereşte, fără alte
deosebiri decât experienţa fiecăruia şi meritele câştigate în lupta naţională dusă fără
pată şi fără şovăire de la începutul erei comuniste în ţara noastră.
Toţi membrii politici şi luptători se socotesc uniţi prin jurământ faţă de
neamul românesc în acţiunea ce începem şi declară solemn supunerea desăvârşită
intereselor poporului pe care înţelege să-l servească cu preţul vieţii lor prin
păstrarea secretului acţiunii, disciplinată şi subordonată scopului final şi organelor
de conducere sub sancţiunea pedepsei capitale în caz de trădare, indiscreţie,
nesupunere sau rea voinţă în îndeplinirea însărcinărilor primite şi consimţite,
aplicate pe baza unei cercetări şi hotărâri a judecăţii poporului.
Gradaţia în aplicarea pedepselor atât celor politic cât şi luptătorilor sunt:
a) Chemare la ordine de trei ori într-un an.
b) Avertismentul o dată într-un an.
c) Dezavuarea în particular şi apoi în public o dată.
Toate acestea aplicate de comitetul de care depinde cel în cauză.
e) Judecata poporului.
Poporul ştie şi cunoaşte din luptele noastre trecute că dreptul de viaţă
liberă, socială, la dreptate socială, la muncă liberă, la proprietate liberă, la sănătate
socială, la cultură şi educaţie socială fără de care nu poate exista viaţa liniştită,
liberă şi armonioasă în cadrul societăţii, nu se poate căpăta în dar de la nimeni,
aceste drepturi de libertate trebuiesc cucerite şi apărate pentru a fi păstrate.
Lupta pentru cucerirea acestor drepturi trebuie dusă de întreg poporul fără
deosebire de vârstă, sex, situaţie sau credinţă politică.
Poporul cere ca toate familiile româneşti să contribuie din tot sufletul, fără
nici o rezervă, cu tot ce au mai bun moral, material sau fizic, fiindcă numai cine
luptă are dreptul la bunurile vieţii sociale.
De aceea, vom face un apel larg la poporul nostru pentru a lua parte la
misiuni cu toate mijloacele de care dispune în oameni şi materiale, la propria lui
libertate, aşa după cum este şi dorinţa pe care o expune neîncetat în adunările sale.
Poporul ştie că cine nu luptă nu câştigă, ci pierde. Poporul ştie că lupta sa este o
luptă pentru libertate, dreptate şi proprietate. Poporul porunceşte luptătorilor săi
pedepsească pe trădătorii neamului românesc.
Poporul porunceşte: luaţi viaţa şi averea trădătorilor şi averea pe jumătate
celor cu braţele încrucişate.
Nu ne îndoim că poporul va răspunde în unanimitate la organizarea şi
întreţinerea luptei de eliberare.
Depinde numai de priceperea, disciplina, energia şi curajul nostru ca
acţiunea începută să dea roadele aşteptate.
Încrezători în forţele vii ale neamului, în setea lui de libertate şi dreptate,
hotărâţi la toate jertfele, pornim astăzi la luptă.
Redactat astăzi (nu este datat) în trei exemplare.
Acest proces verbal va fi semnat de către delegaţii satelor de la unu la 500
de suflete şi formează actul constitutiv al blocului, pe baza unei copii din acest
proces verbal se va constitui blocul în fiecare sat prin semnarea procesului verbal

325
în două copii de către membrii activi după care se va alege sfatul şi comitetul local
etc.

COPIE de pe un caiet având titlul Instrucţiuni

Notă:
pregătiţi-vă de luptă
fiţi atenţi la spioni şi trădători.

INSTRUCŢIUNI

1.) Legătura cu poporul.

2.) Lupta de apărare şi eliberare de sub jugul roşu.
PARTEA I INFORMAŢII
Este necesar ca lumea să ştie.

Informaţii externe.
Lumea liberă de pe faţa pământului care nu vrea să fie robită de călăii
comunişti se pregăteşte de luptă.
Pe lângă bomba atomică – marea invenţie a ştiinţei libere din lumea liberă –
Americanii au mai înrolat de curând nouă milioane de tineri între 18-25 ani, numai
pentru armata de uscat.
Această uriaşă forţă, alături de fii celorlalte popoare, vor lupta pentru
libertatea lumii şi contra celor ce vor călca hotărârile O.N.U..
Pentru ca hotărârea lor de luptă să nu fie numai vorbă goală, popoarele libere
s-au însoţit în Uniunea Atlanticului, care cuprinde:
Statele Unite ale Americii de Nord
Canada
Anglia
Franţa
Germania Apuseană
Benelux şi
Ţările Scandinave
iar până la urmă vor mai intra şi altele.
– Toate consulatele sovietice din Statele Unite au fost închise din motive de
spionaj.
– Comuniştii din Grecia, cari luptă de două luni pe muntele Gramos au fost
înfrânţi şi spulberaţi
– Walace, al treilea candidat la preşedinţie în Statele Unite a fost alungat cu
ouă clocite în două localităţi din America unde să facă propagandă. Alegerile
americane vor avea loc la începutul Noemvriei a. c..

326
 În Septembrie a. c. se deschide la Paris adunarea generală a O.N.U. unde se
va hotărî şi soarta ţărilor dunărene subjugate.
În concluzie: lumea liberă se pregăteşte de luptă pentru libertate, timpul s-a
scurtat, nu se mai numără cu anii ci cu lunile.
Pregătiţi-vă şi voi fraţilor pentru zilele ce vin.
Informaţii interne.
Mari nemulţumiri şi frământări în lagărul comunist. Din capitală dispar
miniştri unul după altul şi alţi flămânzi le iau locul.
Au dispărut: Laurenţiu [Lucreţiu, n.n.] Pătrăşcanu, Florica Bagdasar,
Livezeanu, Gh. Gheorghiu-Dej şi alţii – de ce? Timpul va răspunde. În schimb însă
s-au înmulţit spionii şi trădătorii. În fiecare sat – comună plăteşte câte 5-10 spioni
şi trădători din bugetul secret al comunei.
Feriţi-vă fraţilor de spioni şi trădători şi pregătiţi-vă de luptă şi apăraţi-vă de
spioni şi trădători prin P.S.P. pe care trebuie s-o organizaţi de îndată, cca 330 a luat
… indescifrabil.
Propagandă.
Peste tot în lumea comunistă, între conducătorii lor de frunte s-au ivit
frământări şi lupte care se sfârşesc cu ucideri ca între fiarele pădurilor.
De ce a fugit din lagărul comunist internaţional Tito şi ai lui şi au început să
căsăpească pe foştii lui tovarăşi? De ce a fost înlocuit în aprilie Beneş şi la patru
luni a dat ortul popii? De ce s-a sinucis Jan Masarik, ministrul de externe al
Cehoslovaciei? De ce a murit pe neaşteptate în floarea vârstei şi a gloriei Jdanov,
rivalul lui Molotov? N-a avut ce să mănânce, n-a avut doctor şi medicamente? De
ce atâtea neînţelegeri şi tot atâtea crime? Fiindcă acolo unde nu este libertate nu
poate fi înţelegere şi dreptate.
La fel şi la noi dispar miniştrii unul după altul, mari conducători comunişti
se înţeleg între ei ca şoarecele cu pisica.
Unde este marele pisoi L. Pătrăşcanu, marele comunist care a semnat
armistiţiul în 1944 dar marele motan Gh. Gheorghiu-Dej, eroul nr. 1 al
comunismului din această ţară?
Marii motani s-au preschimbat peste noapte în hărţi şi a pozat mâţa
comunistă – care răspunde la numele biblic de Ana Pauker – şi care tot înghite la
hârtii până s-o găsi şi pentru ea o vulpe, s-o înhaţe cu pielea ei de ministru cu tot.
Starea aceasta de lucruri se datoreşte faptului că la comunişti la baza
activităţii lor este minciuna, prefăcătoria şi forţa fără libertate şi fără dreptate şi pe
deasupra şi prostia.
Căile ferate – au urcat tariful sus de tot acuma după jaful cu stabilizarea, apoi
au scăzut brusc la jumătate, în scurt timp iar se urcă pentru ca acum de curând iar
să scadă şi cine ştie cât va continua acest joc. Este aceasta semn că cei care
hotărăsc sunt oameni sinceri şi pricepuţi?
S-a publicat şi s-a comunicat la radio că făina şi pâinea e liberă la comerţ dar
să îndrăznească cineva să se lase în nădejdea acestora că moare de foame cu banii
în mână.

327
 De ce toate aceste minciuni? Unde se duce grâul şi făina noastră? În Rusia
nu – fiindcă şi ea are – în alte ţări nu fiindcă nu mai cumpără nimeni de la noi –
atunci unde?
Probabil acolo unde este mare nevoie.
Ştim că mari nevoi sunt în ţările sau zonele bântuite de războiu, prin urmare
în Palestina şi în Grecia, fiind mai aproape de noi. Dar ce suntem noi datori să
hrănim de pomană haimanalele internaţionale care luptă pe acolo?
Pentru că unii dintre ei au rude în guvernul de la Bucureşti?

Ruşii nu au îndrăznit să pătrundă în acest colţ de ţară deşi alături în

Iugoslavia s-a întâmplat ceea ce toată lumea ştie.
Să vedem ce vor fi face în Bulgaria care calcă hotărât pe urmele Iugoslaviei.
Care să fie cauza că ruşii care sunt atât de încrezuţi şi de obraznici cu cei
mici, au astfel de ezitări?
Desigur nu de frica Iugoslaviei sau Bulgariei. Probabil că afară de Iugoslavia
şi Bulgaria mai sunt pe lume şi alte forţe de care sovieticii - cu toată vitejia lor
legendară - se tem.
Dar însăşi rebelii iugoslavi şi bulgari de unde au primit atâta curaj? Desigur
nu de la ruşi.
Ce este de făcut?
Urmează diferite aprecieri şi comentarii personale asupra sistemelor sociale.

Schiţă.
Planul de acţiune.

I. Situaţie. Partea I. Necesitatea acţiunii

Dacă – cum speră toată lumea de patru ani [şi] jumătate – se va ivi în
curând, un conflict armat între Apus şi Răsărit, tot porul ştie ce are de făcut,
fiindcă multă lume a luat parte la războiul din Răsărit şi a lupta contra partizanilor
roşii – încât se cunoaşte scopul şi metodele acestei acţiuni, dusă cu mijloace
reduse dar cu rezultate mari.
Dar chiar şi pentru aceasta ne trebuie mijloace de luptă după cum arăt
mai departe – din cauza scăderii stocului existent pe teren.
Dacă însă - spre nenorocirea noastră acest conflict întârzie şi va duce tot
veşnicul războiu diplomatic, însoţit de conflicte armate locale de tipul celor
actuale: Palestina, Grecia, Indonezia, Indochina, Malaya, Coreea – atunci devin
absolut necesare operaţiuni armate cu caracter de răscoală de masă pe
teritoriul naţional.
Aceste operaţiuni sunt o necesitate care se impune de la sine.
Rămâne să vedem ce posibilităţi avem şi ce scop trebuie urmărit.
Bineînţeles – după cum voi arăta pentru acest soi de operaţiuni
mijloacele necesare – sunt şi mai importante.

328
 II. Necesitatea acţiunii este de ordin politic intern şi extern.
a. Intern.
- pentru a nu pierde controlul asupra maselor populare,
- pentru a menţine moralul poporului – disperat de aşteptare zadarnică,
- pentru a împiedica cu orice preţ – consolidarea internă a puterii
comuniste – pe care ei o urmăresc cu orice preţ şi în special prin
distrugerea fizică a conducătorilor mari sau mici,
- pentru a dovedi lumii care sunt adevăratele sentimente ale poporului,
înlăturând prin fapte aparenţele de consimţire sau apatie.
A întârzia este a face jocul duşmanului politic şi a da timpul şi liniştea
necesară consolidării lui şi distrugerii oricărei posibilităţi viitoare de
rezistenţă şi de luptă.
b. Extern.
- a atrage prin fapte atenţia lumii arătând care este adevărata voinţă a
poporului,
- a face să fim ajutaţi în lupta noastră prin mijloace materiale,
- a fi îndreptăţiţi a solicita ajutor politic extern în diferite situaţii viitoare –
spre pildă când ruşii ar interveni pe faţă cu forţe vii contra noastră.

III. Posibilităţi.
a. Teritoriul de operat – este necesar – să fie cât mai întins pentru a îngloba
cât mai multă lume şi mijloace.
Impedimente sunt:
- Ruşii cu comunicaţiile lor – care le furnizează pretextul de intervenţie cu
forţa – în caz de tulburări mai mari.
- Vecinătăţile ostile mişcării naţionale la toate graniţele afară de a
Iugoslaviei.

Concluzia la care ajungem este: de nevoie admitem iniţial ca suficientă o

formă geografică compusă între Mureş, Munţii Jiului şi Mehedinţiului şi graniţa
Iugoslaviei – cu excluderea comunicaţiilor supravegheate de ruşi pe valea
Mureşului.

b. Posibilităţile operative pe acest teritoriu sunt:

- hărţuieli mărunte cu scop de şicană, antrenare şi moral pentru populaţie.
Unele sunt în curs de execuţie. Suferă din lipsă de mijloace.
- Luptele de guerilă – cu scop de a demoraliza duşmanul, a-l ţine sub
ameninţare şi mai cu seamă a opera fie în cadrul unui conflict mondial în
spatele şi pe comunicaţiile inamicului, fie a acoperi şi ascunde.
- Pregătirea unor operaţiuni mai mari care să ducă la o răscoală de masă în
cazul tărăgănării situaţiei actuale în lume.
- Operaţiuni propriu-zise în cadrul răscoalei – în teritoriul indicat şi după
împrejurări într-o zonă mai întinsă.

329
 IV. Scopul urmărit se poate deci formula astfel:
- Acţiuni de forţă, succesive cu mijloacele necesare, pentru a ajunge la
răscoala de masă a poporului la început într-o zonă mai protejată apoi
despre situaţia politică externă, acţiuni cu extindere din ce în ce mai
mare.
- Situaţia politică externă poate aduce operaţiuni similare la vecini şi în
alte zone mai depărtate poate chiar o ciocnire mondială
- Nesiguranţa evenimentelor externe trebuie să ne forţeze să trecem la
acţiune cât mai curând pentru a antrena şi pe alţii.
A aştepta însă după alţii însemnează să pierim.
Conspiraţiile de cabinet fără arme şi fără contact cu poporul, duc la
faliment politic şi la supra popularea închisorilor comuniste, de aceea daţi-ne arme
şi să trecem la acţiune, până nu e prea târziu pentru poporul nostru.

Partea a II-a. Organizarea acţiunii.

V. Duşmanul politic.
Dacă nu va fi ajutat îndată cu forţe vii de către ruşi, ci numai cu
materiale, nu poate conta decât pe ¼ din forţele nominale, adică numai pe puţini
comunişti convinşi şi gata de luptă, restul după toate informaţiile vor intra în
defecţiune la primele ciocniri.
Contând pe ceea ce le-ar rămâne credincioşi, pe ceea ce s-ar risipi, cât şi pe
ceea ce ar trece pe faţă la adevăraţii luptători ai poporului, credem că raportul de
forţe vii n-ar fi prea disproporţionat.
La acestea se mai adaugă spiritul populaţiei care face ca duşmanul politic
să opereze ca în ţară inamică cu populaţie profund ostilă.
Ceea ce lipseşte acestei acţiuni sunt mijloacele materiale de luptă, fapt ce a
împiedicat încă poporul să treacă de îndată la acţiune.
Dacă în cadrul acestei chestiuni cercetăm şi câteva cifre ajungem la
următoarele concluzii:
- Jandarmii şi grănicerii trebuie să rămână pe teritoriu.
- Dar chiar jumătate din forţele armate trebuie să păzească restul
garnizoanelor.
- Ceea ce este disponibil, să zicem 60 000 de oameni până la 1 ianuarie
1949 sunt încă neinstruiţi.
- Prin urmare s-ar putea admite că la început, în mijlocul iernii, guvernul
comunist poate dispune de o forţă de 30 000 oameni devotaţi, în afară de
cei ce au în Capitală şi pe care trebuie să-i concentreze pentru a-i utiliza.
Dacă se va lucra în contra posibilităţilor de concentrare rapidă, s-ar putea
ajunge ca iniţial să se poată opera cu succes cu o forţă numeroasă egală cu forţele
duşmane din zona considerată, deci cu circa 5-6000 oameni. Această forţă iniţială,
bine dotată şi cu îndrăzneală utilizată, ar putea să înceapă dar n-ar putea să
desăvârşească opera.
Această forţă bine utilizată şi bine utilizată ar putea să crească până la
capacitatea operativă a zonei, în ceea ce priveşte numărul de oameni plus aderenţii,

330
în prezent sub steagul comunist astfel că ar atinge treptat dublei, triplei [dublarea,
triplarea] şi mai mult până la un echilibru de forţă.
În acest caz politica externă trebuie să ne vină în ajutor pentru a face faţă
împrejurărilor şi anume:
- Să împiedice pe ruşi să ne atace sau să-i neutralizez prin forţă.
- Să ne ajute masiv pentru a rupe echilibrul în favorul nostru.

VI. Modul de a proceda în vederea scopului propus:

Desigur că în această privinţă avem un plan şi un program detailat pe zone,
grupe de comune, cu agenţi de legătură şi execuţie, pentru a atinge scopul propus şi
care plan nu este necesar să fie arătat aici decât în câteva cuvinte:
- Organizarea pe teren a cadrelor mari şi mici, pe grupe de comune în
legătură cu operaţiunile iniţiale întrevăzute.
- Gruparea mijloacelor de acţiune în centrul zonelor şi a subzonelor
operatoare.
- Legătura intimă cu masa poporului prin contact personal şi prin
distribuirea mijloacelor de luptă – formarea primelor echipe de luptă în
zona indicată.
La aceste prime operaţiuni lucrăm de aproape doi ani cu mijloace modeste
dar pentru viitor nu mai sunt suficiente dacă înţelegem să trecem la acţiune cu un
moment mai devreme.
A ridica moralul prin exemple personale de curaj şi suferinţe şi a organiza
cu ceea ce avem la îndemână, iată ce am făcut până acum.
- Este momentul suprem să le spunem - a sosit clipa. Dar pentru aceasta
sunt necesare mijloace, nu numai vorbe de încurajare şi exemple de
răbdare şi curaj.
Trebuie să trecem de la pregătirea tăcută, plină de suferinţe şi pericole la
acţiune care întotdeauna a fost plină de rezultate fructuoase.
Dacă e să pierim mai degrabă pierim prin pasivitate decât prin acţiune, în
plus duşmanul politic se întăreşte.
Deci acţiune pentru a ridica moralul şi cu orice sacrificiu a împiedica
consolidarea inamicului.

N.R: În perioada anchetei şi în sentinţele de codamnări pronunţate

împotriva oponenţilor regimului comunist instaurat în România, aceştia au fost
consideraţi şi numiţi “bandiţi”.
Dealtfel termenul de terorişti a apărut după revoluţia din decembrie 1989.
În lucrare nu se menţionează prezente în România a circa 200.000 soldaţi
sovietici după 23 august 1944.
În lucrare apar nr. de sentinţe de condamnare fără a fi menţionate şi
pedepsele individuale pronunţate care erau edificatoare pentru cuantificarea
gradului de teroare la care a fost supusă România în perioada comunistă 1945-
1989.

331
 ÎNCEPUTUL AMARULUI
(Epopeea lui CONSTANTIN CENUŞĂ
şi a soţiei sale MARIOARA, scrisă de cea din urmă)

Mihai RĂDULESCU, Bucureşti,

fost deţinut politic

“O, Soare, cu aripa ta alungă

Cât mai departe noaptea noastră lungă;
Şi sprijină pe stâlpi de flăcări largi tot golul,
Să nu se surpe, copleşind pământul.”
Al. Philippide

C âţi ani să fi trecut de când se găseşte acest caiet studenţesc în casa mea
şi care să fi fost pricina anume ce m-a ţinut departe de el? Îl privesc cu
amărăciune, ca pe un prieten uitat. Prea sfios şi îmbătrânit înainte de a-
mi fi dat eu seama, de sfătoşenie sa nu m-am bucurat la timp. Acum resimt temerea
că fructul amiciţiei noastre s-a uscat departe de roadele sufleteşti ce ar fi fost firesc
să le dea. S-a stins ceva între noi. Ce sorţi sunt să se mai aprindă scânteia darurilor
sale?
Îl cântăresc cu privirile melancolice, nu suficient de curioase, după atâta
trecere de ani. În spaţiul înconjurat de eticheta imprimată, cum se obişnuia
odinioară să se orneze cartonul coperţilor, stă scris de mână: “Începutu amarului”,
întocmai cum am ortografiat, articolul hotărât lipsind. Iniţial, intenţia fusese ca
primul cuvânt să debuteze cu o literă mică: “în...”, dar silaba a fost ştearsă cu o
mişcare scurtă a peniţei, dovedind buna intenţie a scriitoarei de a ţine seama de
regulile deprinse cândva în clasele primare, câte or fi fost.
Majoritatea filelor premergând-o pe aceea de început au fost tăiate cu o
lamă probabil, după rupere. Prima rămasă, numerotată cu 1, este o pagină din
stânga, al cărei verso a fost cruţat nescris. De aici înainte se înşiruie povestirea
până la pagina 78, ceea ce nu constituie continuarea numerotării menţionate. 1 ar
echivala cu 36, coala 36; dar acest număr lipseşte, pe fila a doua apărând: 37.
Insist: va să zică au dispărut (din voia memorialistei sau a altcuiva) paginile: 1-36.

Suntem confruntaţi cu o caligrafie „agăţătoare‟, adică înălţată cu toate

forţele spre dreapta sus (cel puţin în primele pagini, după care se ordonează pe
orizontală în şiruri cât de cât paralele). Textul debutează cu literă mică, fiind o
continuare a ceva ce nu vom mai descoperi niciodată, deoarece s-a aflat depus pe
filele rupte. În transcrierea de faţă îi dau o formă cât de cât lizibilă, împărţindu-l în
paragrafe, după expunerea ideilor, consemnând, printre altele, semnele citării,

332
ordonând ortografia ce te lasă mai mult să ghiceşti cuvintele decât să le citeşti,
folosind o punctuaţie pe care o socotesc necesară şi majusculele unde se impun.
Însă nu am epurat toată exprimarea de naivităţile inerente stadiului cultural al
autoarei, nici de opţiunile pentru un vocabular specific regional sau personal, ori nu
totdeauna folosit corect. Destule dintre acestea le-am lăsat să susţină pitorescul şi
prospeţimea scrierii, deoarece se aliază perfect cu gândirea expusă în desfăşurarea
ei.
Mai trebuie atrasă atenţia cititorului că se va izbi, cu prilejul lecturii
acestor amintiri din viaţa de fugar şi din aceea de victimă a unor torturi şi umiliri
inimaginabile, de descrierea unor obiceiuri poporane inedite şi înspăimântătoare
(tentativa de vindecare a lui Costică Cenuşă), de pomenirea, nu totdeauna
explicitată, a unor cruzimi de comportament manifestate în viaţa dintre soţi
(peripeţiile întâmpinate de Marioara în casa doamnei Budic), de caractere
nebănuite într-o lume contemporană nouă, supuse unor instincte orbite, ce nu ţin
seama nici de datoriile iubirii, nici ale recunoştinţei, nici ale camaraderiei, robite cu
patimă întunericului (mă refer la întâmplările însoţind predarea lui Cenuşe).
Aşteptarea mea, în calitate de revelator al acestui text memorialistic feminin, a fost
tot pe atâta de luată pe nepregătitelea după cum va fi şi a domniilor voastre. Nu
socotesc că aici s-ar putea căuta o slăbiciune naraţiunii sau stilului ei. Dimpotrivă,
povestirea va completa imaginea bucolică cu care ne-a obişnuit moştenirea literară
lăsată de clasicii literelor române şi mai cu osebire de influenţa Semănătorismului
în proza noastră literară, cu reversul ei.
În contradicţie cu multe din cele pomenite mai sus, este înduioşător că
bărbatul acela cât un munte, l-am numit pe Constantin Cenuşe, când este să se
adreseze nevestei, găseşte pentru dânsa vorbe de alint cum rareori are parte o
femeie de la soţu-i legiuit. Ele vădesc o mare iubire şi preţuire, ca şi acceptarea
necondiţionată a stăpânirii femeii asupra aceluia care-şi încredinţează viaţa ei. Cu
atât mai mare va fi surpriza creată de condeiul acestui mare prozator realist numit
Marioara Cenuşă, ce ne este rezervată către final. Tot în această ordine de lucruri,
voi exclama, sărind nişte etape: civilizată specie de ţăran aceasta bucovineană!
Băgaţi de seamă că a frecventa farmaciile era lucru obişnuit pentru familia de faţă,
ca şi strângerea la sân a giuvaerelor, pentru zile negre.
Bagajul de fapte adus cu sine de naratoare, ca şi calităţile sale de reţinere
cu sufletul la gură a atenţiei cititorului în multe ocazii ne-a îndemnat să curmăm
firul naraţiunii pentru a face loc unor presupuneri personale biografice şi
psihologice. Însă expunerea originală ni se pare atât de preţioasă încât nu ne-am
lăsat pentru nimic în lume antrenat într-o astfel de nepioasă întreprindere, cu atât
mai mult cu cât rostul întâmplărilor expuse ne apare ca uşor de dedus.
Mai doresc să impun atenţiei cititorului faptul că bună parte din
reprezentanţii lumii vechi (aceea pentru care şi-au vărsat sângele Constantin
Cenuşe şi atâţia alţi ţărani patrioţi), nu merita aceste jertfe, ci stârnea revolta prin
nechibzuinţă şi imoralitate. Nu numai că pătura conducătoare a zilelor apuse şi-a
pregătit decimarea, dar ea a constituit şi cel mai prost exemplu de conducere a unui
stat (excepţie făcând guvernarea României în timpul războiului). Dealfel nu

333
constituie o remarcă inedită să subliniez faptul că burghezia română a chemat
asupră-i mânia acelora care priveau spre ea cu încredere şi nădejde, ca să nu-i
pomenim pe cei lipsiţi de orice criterii ale respectului.
Cu uimire constatăm excelenta memorie a scriitoarei bucovinene.
Aducem prinosul recunoştinţei noastre, ca şi a literaturii române, d-nei
Oltea Nistor, fiica neuitatului Nichifor Robu, care, iubitoare a Bucovinei natale, a
încurajat scrierea paginilor publicate aici, le-a păstrat şi s-a luptat ca ele să vadă
lumina tiparului, încredinţându-ni-le şi înţelegându-ne cu generozitate şi
înţelepciune întârzierea tipăririi lor în dificilele condiţii ale zilelor aculturale
prezente.
Nu ne rămâne, înainte de a continua, decât să ne amintim o incantaţie de
acelaşi Al. Philippide, pe care s-o închinăm eroului acestei naraţiuni.
“Fie-ţi viaţa veşnică poveste,
Cu începutul veşnic nenceput;
Să nu mai ştii ce-a fost, nici ce mai este;
Să curgă-ntr-una basmul neştiut.

Să fii mereu la mijloc de poveste!”

ÎNCEPUTU AMARULUI
de Marioara Cenuşe

O ÎNCERCARE DE TĂMĂDUIRE A
DURERILOR LUI CONSTANTIN CENUŞĂ.

“amarnic şi mă roagă să-l ajut să vie până acasă. «Bine că mi-o ajutat
bunul Dzău să mor dar pe pământul meu şi nu mi-au rămas oasele pe pământ străin,
ca la alţii. Mie, dragă scumpă mămică, te rog caută-mi vreo 4 oameni, să mă ajute
să ajung acasă.» Mă duc, caut 4 oameni. Cu mare greu l-au adus până acasă.
Se aşează în pat şi mă roagă tare frumos să îl ajut la durerile lui. «Dar cu ce
să te ajut, că farmaciile sunt toate evacuate.»
Dar în casă e plin de oameni; zice şi unu şi altul că-i tare bun de leac, mai
ales la oase rupte, piele de câine. Aveam un câine tare frumos, mare cât un viţel. Îl
taie cumnatul meu, îl jupoaie. Vine omul care ştia leacul şi pune şi carnea toată
într-un cazan mare la fiert. Când a fiert bine, a întins pielea de câine şi au presărat-
o cu carnea fiartă şi l-au învelit tot. După 3 ceasuri, îmi spune că nu poate suporta,
că aşa de tare trage. Mă duc la omul care ştia leacul, îl chem să vină. Vine şi îi
spune că trebuie să stea numaidecât 3 zile nemişcat. Cu mare greu a stat. După 3
zile, îi fac o baie caldă şi spune că se simte mai bine puţin.
Mă duc la sora mea, îi fur un câine, îl aduc acasă, îl tai şi repet leacul.

334
 Bejenirea satului, din faţa ruşilor.
Într-a ceea zi, noaptea la oara 3, sună goarna, bate doba de la primărie.
Mare comedie prin sat: se alarmează [sic!] evacuarea generală. Toată lumea se
evacuează spre Dorneşti.
Care au fost în centru s-au dus pe jos cu cât au băgat în traistă, o ţâră de
mâncare. Alţii au luat-o la coastă.
Văd că năvăleşte lumea la noi acasă şi se roagă de soţul meu să-i ia şi pe
dânşii în pădure, că ei nu cunosc pădurile şi au mulţi copii şi sunt goi, n-au cu ce
să-i îmbrace; în păduri, se vor încălzi măcar la foc. N-au nici trăsură să meargă spre
Dorneşti, nici ce să mănânce. Le dă soţul sugestia să meargă să spargă poarta în
fabrică şi să pună mâna pe 2 vagoane şi să le împingă la deal, să pună toţi copiii şi
pe cele gravide, şi pe bolnavi şi pe cele nou născute, şi ce mai au mâncare. Dară să-
l ia şi pe el pe vagon, că-i bolnav şi nu poate merge pe jos. Toţi au fost de acord.
Trag vagoanele la noi la poartă. Încărcăm 2 saci de făină de popuşoi, o oală
mare cu cârnaţi în untură, sare, căldarea de mămăligă, cofa de apă, ceva aşternut şi
de acoperit. Soţul, printre toţi şchiopii, şi el pe vagon.
În casă au rămas toate. Dară bunul D-zău m-a învrednicit şi am luat toată
bijuteria mea, am legat-o într-un ştergar şi am pus-o cu banii care îi aveam în sân la
mine. Aveam trei sute de mii strânse, să ne facem casă nouă.
Dar alta nu am putut lua. Au rămas toate scorţurile mândre şi frumoase; şi
perine; şi plapume; şi chilote; şi 40 de cearşafuri noi; şi ştergare frotir 40 bucăţi; şi
120 m ştergare de in; şi feţe de masă „grade‟ [poate: „în degrade‟?]; şi multe altele.
Cojoace noi şi sumane. 22 perechi de încălţăminte aveam numai eu, fără ale
soţului. Câte tulpane frumoase de lâniţă; apoi catrinţe şi bondiţe naţionale! Apoi
lampă de porţelan, cu glob numărul 25; apoi blide multe şi frumoase. Am lăsat
toate şi am plecat în munţi.
“Au împins bieţii oameni vagoanele până la capătul liniei. Toţi s-au ţinut
de noi. Au făcut colibe în creierul munţilor.

Constantin trebuie să-şi facă urma pierdută.

Dar într-o zi vine un pădurar, bun prieten cu soţul, şi îi spune: «Dragă
prietene, cată şi te ascunde în gaură de şarpe. Ferească D-zău cum te caută ruşii!»
«Dar de ce?» Zice: «Nu ştiu.» Nu peste mult vine o femeie: «Dragă Costică, fugi
unde ai putea, că tare te caută ruşii.» Zice soţul: «Ce au cu mine?» «Nu ştiu.» S-a
gândit soţul. «Am fost în Rusia, dar n-am făcut nici un rău. Mi-am dat foarte bine
seama că şi ei sunt oameni şi luptă pentru ţară din ordin. N-am furat nimic. Nu mi-
am bătut joc de nimeni. Decât am fost şi eu tot din ordin trimes în Rusia. Aşa este
războiul.»
Dară stă şi se tot gândeşte că paza bună te fereşte de toate. Îi roagă pe 2
tineri să-l ajute să treacă în altă coastă. Îl ajută. Ajungem între nişte stânci grozav
de mari, ne aşezăm jos, fac un pic de foc, frigem nişte fleici de cerb, le mâncăm
goale şi nu mai facem 8 zile nici un pic de foc. Nici nu ne culcăm, de frică să nu ne
găsească ruşii. N-am făcut urmă la apă; nu la lemne; decât ochi şi urechi să nu ne
găsească ruşii.

335
 După 8 zile mă duc la ceilalţi şi întreb ce se mai aude nou. Îmi spun toţi că
partea noastră de sat a ars toată. Au dat ruşii foc. «Vai de mine, ne-au ars casa cu
toate mândreţele dintr-însa. Dar şi vaca; şi junca; şi viţelia; şi scroafa cu purcei; şi
gâşte; şi raţe; şi găini; şi ciscorniţa. Nu am avut timp să le scot, că vaca şi junca
erau aproape de fătat şi încă era frig şi mai ningea. Mi-am lăsat mult fân jos şi
ciubere cu apă. Le-am dat drumul din lanţ, să meargă în şură să mănânce şi să beie
apă, crezând că peste 2-3 zile se termină cu necazul.
Aşa mulţi oameni au crezut la fel cu noi, dar soarta a hotărât altfel. Toată
omenirea aştepta să plece ruşii şi să ne întoarcem înapoi la casele noastre.
Îi spun soţului că partea noastră de sat îi arsă toată. N-a vrut să creadă. Aşa
de tare s-a supărat, extraordinar. A luat amândouă botele pe subsuori şi s-a suit
între observatori şi se uita cu binoclul în sat. Drept atunci ardea şi casa noastră.

Tot mai departe.

A venit înapoi la stâncile unde stam ascunşi şi plângea de se rupea. Zice:
«Dragă soţie, chiar să meargă ruşii, tot n-avem la ce ne duce în sat, că am văzut cu
ochii mei cum s-a topit toată gospodăria noastră. Aşa că nu avem unde trage.
Trebuie să trecem şi noi la Moldoviţa. Şi ai să te bagi la stăpân şi o să ai grijă şi de
mine până voi putea şi eu să muncesc. Şi cu încetul ne vom reface toate înapoi. Tu
ştii că unde pun eu mâna, pune şi Dzău mila. N-o ars numai la noi, a ars mai bine
de jumătate de comună. Du-te şi le spune oamenilor care au venit cu noi că noi
trecem la Moldoviţa. Care vor să vină cu noi, să ştie că nu fugim de ei. Bieţii
oameni nici nu au cu ce hrăni copiii, nici cu ce-i îmbrăca. Dacă vor să vină cu
mine, le arăt drumul până la Moldoviţa. Mai departe, Dzău cu mila, pentru fiecare,
cum ne va rândui Cel de sus.»
Mă duc. Le spun oamenilor, dar ei nu ştiau cum să-mi mulţumească. Au
năvălit toţi să vină cu mine, să vorbească soţului la ce oră este plecarea. Soţul le-a
spus: «Mâine dimineaţa, la ora 4.»
Ei se roagă să-i ieie şi pe ceilalţi care au apucat să-şi ia vitele de-acasă.
Zice soţul: «Bine, veniţi cu toţi, dar să fie bine pregătiţi; copiii hrăniţi; să nu plângă
peste deal să ne audă vreo patrulă de ruşi. Să ştiţi că ne curăţă pe toţi. Aranjaţi cine
merge cu convoiul de vite în cea mai mare linişte. Să nu vorbiţi tare, să nu vă
certaţi. Dar eu voi fi în capul coloanei. Să duceţi voi bagajul celor 2 tineri, ca să mă
poată ajuta la urcat dealul şi la coborât valea.» Toţi au fost de acord.
Urcăm la deal. Îl ajută cei 2 voinici. Îl mai duceau în spate; mai îl duceau
la braţ; până au ajuns în plai. În plai, l-au pus pe nişte crengi de brad şi îl trăgeau
voinicii pe crengi. Dar toţi i-au dat ascultare. În cea mai mare linişte, am ajuns într-
o poiană unde era un pichet de grăniceri. Convoiul era de numai o sută şaptezeci de
oameni mari, fără copii. Copiii erau nenumăraţi, şi mai mari şi mai mici.

Prima confruntare cu românii.

Acolo ne opresc grănicerii. Tot convoiul stă pe loc. Iese Căpitanul
Popovici. Întreabă «Care îi Cenuşă, mă?»
Soţul zice: «Să trăiţi, D-le Căpitan. Eu sunt Cenuşă Constantin.”

336
 Aşa s-a repezit cu viteză şi i-a ars două palme bărbăteşti. Soţul zice: «Să
trăiţi, D-le Căpitan, dar vreau să ştiu pentru ce sunt astea două palme.» Zice:
«Pentru că nu ţi le-am dat bine!» Îi mai trânteşte alte 2 palme, fără nici un motiv
întemeiat. Zice: «Tu, parşiv de comunist, te superi că te-am desmierdat o leacă?
Meriţi gloanţele, Dzăul mă-ti de porc rusesc!»
Asta era în faţa întregului convoi. Zice soţul: «Dacă credeţi D-stră că sunt
“porc rusesc”, atunci daţi-mi gloanţele tot acuma, în faţa întregului convoi. Eu
poate am vărsat sânge luptând pentru ţară, nicidecum să fiu “porc rusesc”!» Scoate
soţul actele. I le arată precum că-i ieşit din spital, fiind rănit, prin piept împuşcat de
ruşi. «Tot eu pot fi porc şi parşiv rusesc, D-le Căpitan? În primul rând sunt român
adevărat şi ţin la ţara asta în care m-am născut.» Tace D-nul Căpitan şi ascultă. De
la un timp zice: «O să vedem adevărul.»
Dar nimeni n-are voie să vorbească cu soţul, din tot convoiul. Ne ţine pe
toţi în mijlocul poienii şi pune armata să ne păzească să nu vorbim nimic unul cu
altul, nici să ne uităm unul la altul. Şi începe să cheme câte unul în pichet şi îi
întreabă pe fiecare ce ştiu despre soţul meu. L-au văzut cu ruşi prin păduri? Toţi,
tineri şi bătrâni, au spus că nu. Până şi copiii care erau mai mărişori au fost
întrebaţi.

Slobozenie de a continua refugierea.

Ne-au ţinut cum e de azi de la amiază până mâine la ora 10 dimineaţa. La
oara 10, iese Căpitanul şi zice: «Măi, Cenuşă, ştii că ai noroc şi scapi neîmpuşcat.
M-am convins că nu eşti vinovat. Dar pentru asta am telefonat să-ţi trimită trenul
mic la dispoziţia ta şi a oamenilor care au venit cu tine. Dar nu eu sunt vinovat de
cele patru palme, ci oamenii din satul tău care au trecut cu mult înaintea ta încoace.
Toţi au spus că tu eşti singur în pădure şi fugăreşti oamenii în sat; cu tot cu vite, îi
dai pe mâna ruşilor. Toţi au trecut de mult încoace. Toţi de la comandamente au
hotărât să te împuşte oricine te vede şi oriunde ai fi, că naşul care te-a cununat este
comunist din ilegalitate şi tu eşti cel mai bun prieten cu el. El singur este în sat
mare primar, el singur cu nora lui şi cu feciorul său duc ruşii prin pădure după
oameni şi vite.»

O nouă înfruntare.
Acuma, vine trenul mic de pădure şi se urcă toţi oamenii, cu mic, cu mare.
Îl ajută toţi şi pe soţul meu să se suie pe vagon. Eu stau lângă soţul. După ce s-au
urcat toţi, porneşte trenul. Dar noi eram pe ultimul vagon. Văd că vine un om de
statură mare, de pe vagon pe vagon, şi întreabă care îi Cenuşă. Oamenii toţi arată
cu mâna la noi. Ajunge la noi. Zice: «Care e Cenuşă?» Soţul meu zice: «Eu sunt.»
Omul acela era frânar la trenul mic. Acest om era huţan, între două
vârste. Zice: «Măi, omul lui Dzău, te rog dă-te jos şi ia-o la coastă. Cine te-o adus
aici la moarte? Cum ajungi în gară, vei fi împuşcat. Te rog eu tare frumos, dă-te
jos. Eu sunt şef de tren şi ştiu precis toate ordinele de la comandamente, că de
oricine şi oriunde vei fi văzut vei fi împuşcat.» Soţul zice: «Dar de ce?» «Toţi cei

337
ce sunt informatori la nemţi au spus că eşti informator la ruşi şi eşti cel mai bun
prieten cu Vlaişan. Te rog, dă-te jos.» Eu încep să plâng straşnic.
Toate aceste discuţii erau în timpul mersului cu trenul spre Moldoviţa. Îl
rog eu să oprească trenul, să ne dăm jos. Opreşte şi eu apuc traista cu schimburi şi
zic: «Hai la izvor să te speli frumos şi să te schimbi, că eu n-am să mai pot pune
mâna pe tine.»

Pregătiri de moarte.
N-am mai luat nimic din celelalte lucruri de pe vagon, numai traista cu
schimburile cele mai bune. Nu mi-a trebuit nimic din lucruri.
Îl spăl frumos, îl schimb cu cămaşă tare frumoasă, cusută cu model
naţional, toată în negru, îi dau bundiţă de poplin, cusută tot cu model naţional tare
frumos, pălărie bleumarină. Dar plâng de mă prăpădesc. Îl încalţ cu pantofi noi.
El zice: «Te rog tare frumos nu mai plânge atâta, că aşa îţi dau o bătaie...!
Să nu plângi toată viaţa după mine. Eşti o femeie foarte bună; ştii să te porţi cu
bărbatul bine; ştii să preţuieşti munca bărbatului; eşti o bună gospodină. Să nu te
măriţi cu un bărbat prost, că-i păcat de tine şi de sufletul tău bun şi blând. E păcat
de înţelepciunea ta şi de hărnicia ta. Te rog să iei bine seama să nu chici pe mâna
unui prost. Dacă există Cele Lumi şi acolo voi plânge după tine. Dară dacă soarta
mi-a hărăzit să mor nevinovat, apoi trebuie să mor. Mi-a fost tare dragă viaţa şi
credeam că nu voi muri niciodată. Dar acum mi-a sosit ceasul; de pe fiecare minută
aştept cu sânge rece gloanţele. Aşa îmi vor duşmanii mie: să-mi vadă casa pustie şi
nevasta în văduvie, să trăiască în sărăcie.»
Mă cuprinde, mă pupă din toată inima şi zice: «Draga mea soţie, te rog din
suflet să-mi dai iertare. Poate ţi-am greşit vreodată, dar nu din voia mea. M-am
potrivit la duşmanii cărora le părea rău că trăiam prea bine.» Dar eu plâng în
hohote.

Salvarea.
Când cat, vin o mulţime de oameni călări pe cai şi ne înconjoară. La
plânsetele mele, stau toţi pe loc şi întreabă: «Ce-i cu tine, Marioaro, ce chiuieşti?»
Le spun de ce. Dar aceşti oameni, necunoscuţi de mine, erau toţi partizani la nemţi.
Numai şeful lor îl cunoştea pe soţul. Îl chema Vladimir Macoviciuc. Erau şi
oameni simpli, dar erau şi studenţi printre ei, băieţi cu pregătire. Zice: «Dragii mei
băieţi», zice şeful lor, «cum ar fi mai frumos şi mai bine: să luăm viaţa cuiva, ori să
i-o dăm?» Dar un student din Bucureşti zice în gura mare: «N-ar fi cel mai mare
păcat să moară un român aşa de frumos şi tânăr?» La vorbele acestui student, au zis
toţi într-un glas: «Trebuie salvat acest om şi bun român.» Zice şeful lor: «Hai
Constantine cu noi şi noi toţi ne bucurăm că te vom scăpa cu viaţă.» Dar eu zic:
«D-le Macoviciuc, vă rog să mă luaţi şi pe mine că vreau să fiu alături de el, până
la uşa mormântului.» Zice: «Marioaro, tu nu ai încredere în cuvântul meu?» Eu zic:
«Nu am încredere în nimeni.» «Dar atunci, hai şi tu.»

338
 O nouă întâlnire cu ofiţerii români.
Le zice la toţi partizanii care erau cu ei să steie toţi în apărarea noastră
până vine el. Şi dă pinteni calului şi zboară până la Moldoviţa şi dă telefon la
comandament, la Câmpulung, să vie imediat cu maşina mică, că au câştigat un bun
luptător. N-a trecut nici un ceas şi vine o maşină mică şi un camion mare după
partizanii care atunci aduceau captură de război. Ne suim în maşina mică. Şeful
partizanilor era dintr-o comună vecină. Se suie şi el cu noi şi mână al dracului
maşinile.
Ajungem în Câmpulung, la comandament. Intrăm cu toţi într-un birou. O
masă plină de ofiţeri cu diferite grade toţi, foarte curaţi şi bine îngrijiţi. Ne oferă
scaune. Zice şeful partizanilor: «Ei, D-le Colonel, v-am adus omul pentru care era
cuvânt de Evanghelie să-l omorâţi. Dar îl omorâţi numai pe gurile duşmănoase. Dar
acest om şi bun român nu este deloc vinovat cu cele spuse de duşmani. El este
venit de pe front. Rănit în piept.»
Zice Colonelul: «Măi, băiete, cum te cheamă?» El se scoală în picioare şi
zice: «Sunt ostaşul Cenuşă Constantin.» Şi scoate actele toate, i le pune pe masă.
Zice Colonelul: «Şi de ce ai stat până acuma în păduri? Toată Putna a trecut din
astă parte.» Zice soţul: «Sunt băiat sărac şi nu am putut să trec pe jos din cauză că
sunt rănit.» «Şi acuma ce vrei să faci?» Zice soţul: «Mort sau viu, cum am să pot,
vreau să-mi caut unitatea, să mă internez oriunde în spital şi dacă mă voi face bine,
să lupt mai departe pentru neam şi ţară.»
După ce ascultă, D-nul Colonel zice: «Măi, băiete, eu te voi interna aice,
într-un spital bun şi ai să ai îngrijire bună. Dar cu o singură condiţie: să lupţi cu
noi.» Soţul zice: «Nu pot. Trebuie să-mi caut unitatea, ca să nu mă dea dezertor. Că
după ce am ieşit din spital, unitatea mea nu ştie de soarta mea.» Colonelul spune:
«Dar tu nu ştii că este lege de la Maiestatea Sa Regele că ori de la ce unitate ori
armă sunt, dacă sunt din părţile muntoase să se alăture nouă şi să luptăm contra
ruşilor? Eu îţi voi anunţa unitatea ta, dară să ştii un lucru: dacă un singur om de-ai
mei te va obseva că eşti cuţit cu două tăişuri, va descărca arma în tine.» Zice soţul:
«Primesc, D-le Colonel şi cred că cât de grabă vă veţi convinge ce fel de om sunt.»
Chiar într-aceeaşi zi l-au internat într-un spital militar la Câmpulung. Foarte
adevărat c-a avut foarte bună îngrijire.

Din nou alături de nemţi.

După 3 săptămâni, iese din spital şi merge în misiune. Dar erau 29 nemţi şi
40 români, toţi instruiţi să ţie ochii pe dânsul. Dar când au văzut nemţii cât îi de
curajos soţul, au avut foarte mare încredere într-însul. Văzând crâncenele lui lupte,
l-au decorat cu Crucea de Fier clasa întâi, iar la luptele din Putna erau 120 oameni
care erau conduşi de soţul. Au ţinut front 24 de ceasuri cu un regiment de ruşi. Au
ocupat poziţia de sus şi i-au făcut praf pe toţi ruşii, dar al meu n-a pierdut nici un
om şi nici un rănit. Atunci l-au decorat cu Virtutea Militară clasa întâi. După multe
bravuri, i-au dat gradul de căpitan. Aşa au prins toţi ofiţerii încredere şi multă
dragoste de soţul meu, ce nu se mai pomenea. L-au pus la 5.000 lei salariu pe lună

339
şi diferite alimente şi îmbrăcăminte; şi cele mai frumoase şi elegante case unde
cantonau ei nu se întâmpla să nu fim şi noi la un loc luaţi de dânsul.
Amu merge în misiune pe munţi, la Voivodeasa, unde era comandamentul
rusesc înconjurat cu tranşee jur împrejur. În misiune erau jumătate români,
jumătate nemţi. Dar între nemţi erau mai mulţi ofiţeri. Erau conduşi de soţul.
Era oara 3 noaptea. Nici unul nu avea curaj să se apropie de comandament.
Dar soţul, cu grozav curaj de om nebun, se uită cu binoclul, vede lumină. Şi se uită
bine şi vede că un maior rus, singur la masă: scrie. Se pune pe spate şi pe coate şi
încetişor se strecoară printre tranşee şi intră în comandament, şi-l apucă de gât şi-l
trage după el. Ajunge sus pe creastă. Îl ia pe maiorul rus. Îl duce la comandamentul
nemţesc, la Câmpulung. Toţi ofiţerii tremurau ca varga. Şi după această bravură a
primit decoraţia Vulturul German şi o hârtie de mare vitejie. Îi mulţumeşte
Generalul Corpului 5 Armată Vânători de munte. În hârtie scria aşa: mulţumindu-i
din suflet marelui patriot Cenuşă Constantin şi vitejilor săi luptători care au făcut
mari pagube în oameni şi armament marilor noştri inamici. Această hârtie scrisă de
generalul neamţ se găseşte la Tribunalul Militar Bucureşti.

Despărţirea de foştii aliaţi.

Apoi au tot luptat şi după 23 august 44 până în luna octombrie, când a fost
retragere forţată. El n-ar mai fi luptat după 23 aug. „44, dară nu putea scăpa de
ofiţeri. Îl iubeau la nebunie. Numai în jurul lui erau toţi ofiţerii nemţi având mare
încredere în soţul meu. De multe ori îi zicequ ofiţerii soţului să meargă la şcoala de
paraşutişti, dar eu nu l-am lăsat. Când a fost retragerea forţată, mă rugau ofiţerii să
mergem cu maşina de lux, cu ei. Dară soţul meu îmi zice: «Spune că tu nu poţi
suporta mersul cu maşina, că ţi se face rău de la inimă şi nici nu poţi merge fără
mine, că noi trebuie să fugim de dânşii. Trebuie să fim la un loc. Hai să ne suim în
trăsuri cu ceilalţi.»

Îşi fac urmele pierdute în mlaştină.

Amu, ajung în Satu Mare cătră seară. «Hai să poposim, să mănânce
oamenii, că sunt flămânzi.» Au tot încurcat-o până s-a întunecat. Seara, nemţii tot
strigă plecarea. Soţul a scos o bucşă de la trăsură, fără să ştie nimeni decât cei mai
de încredere oameni ai lui. Când porneşte convoiul merge ca un kilometru şi sare
roata. El se face că tocmeşte, dar nemţii tot strigă «Haidi, haide!» El spune:
«Plecaţi înainte, că vă ajungem imediat.» Nemţii, având atâta încredere în soţul, au
plecat mai departe. Iară soţul s-a sfătuit cu oamenii lui de încredere. Au luat-o cu
tot cu cai la trap, într-un lan de tabac. În apropiere erau multe girezi de paie, cât
vedeai cu ochii. Oamenii zic toţi: «Hai să ne ascundem sub girezile de paie.» Soţul
zice: «Nu, că se pot întoarce în căutarea noastră şi dau foc la paie şi vom arde ca
şobolanii.» Pune doi bărbaţi zdraveni să ţie nasul cailor, că tot strănutau caii de
putoare de tabac, «că precis vor veni după noi şi să nu fim descoperiţi de strănutul
cailor». Zice soţul: «Băieţi, la caz că vor da peste noi, ne aruncăm cu toţii în
Someş, decât să chicăm în mâna lor, că ne vor beli de vii.»

340
 Acest ogor de tabac era pe muchia Someşului, iar cei doi bărbaţi ţân al
dracului nasul cailor, să nu strănute; numai că se aud zbârnâind maşinile care s-au
întors după noi şi din maşini strigau cât puteau: «Herr Hauptmann Cenuşă, Herr
Hauptmann Cenuşă!» Văzând că nu răspunde nimeni, au dat foc la toate girezile de
paie. Toţi tremuram de frică. Dar soţul zice: «Curaj, băieţi, că nu au timp să vie pe
aici. Ei ştiu că-i calcă ruşii din urmă.»
Drept că n-au intrat în lanul de tabac. Iară se aud zbârnâind maşinile şi
pleacă nemţii înapoi, mâncând pământul. Zice soţul: «Băieţi, eu la venit încoace,
am ochit că sunt multe mlaşniţi. Pornim cu D-zău înapoi. Ne vom opri în cea mai
mare mlaşniţă, că ruşii au mai a dracului tactică de război ca nemţii. Se pot gândi
că într-aşa mare lan s-au putut ascunde nemţii, să-i atace pe ruşi. Şi pot băga
tancurile în căutarea nemţilor şi ne omoară pe toţi. Unul nu scăpăm cu viaţă!»
Îl ascultă toţi. Soţul iese în drum, pune urechia la pământ şi zice: «Băieţi,
geme pământul. Să ne pornim; dar nu prea departe, că ne întâlnim cu ruşii.»
Scot trăsura până la drumul mare şi mână caii de le ieşeau numai scântei
din potcoave. Ajungem la mlaşniţă. Duc caii într-un huci. La dau un sac de porumb
strâns de pe câmp. Le duc câteva găleţi de apă şi... toţi cu burta la pământ în
mlaştină. Trece tare puţin din zi şi trec tancuri, tunuri, camioane cu rusoaice,
armată câtă frunză şi iarbă, greul pământului. Dar noi toţi stam ca peştii; cu burta la
pământ, în apă, timp de două săptămâni. Nici unul nu se mişca decât omul care
căuta de cai. Dar numai dimineaţa, la ora 3, strângea câte 2 saci de păpuşoi de pe
câmp şi da cailor un sac şi un sac îl zvârlea aşa cruzi în apă şi îi mâncam ca mierea
de albine şi beam apă tot din mlaşniţa unde dospeam toţi, întregi, cu trup, cu
picioare, numai capul, de la gură în sus, era afară. Toţi îmbrăcaţi gros. După două
săptămâni ieşim cu toţi din mlaşniţă şi ne schimbăm cu haine uscate, iară cele ude
le azvârlim în mlaşniţă şi pornim la drum. Dar nu pe drumul mare, ci pe ocolite.
Cu multă greutate ajungem în comuna Dumitra, judeţul Năsăud, unde erau
plecaţi toţi saşii care erau locuitorii acestei comune. Primar era un cunoscut de-al
soţului, un ardelean foarte bun. Ne-a luat la dânsul acasă, ne-a dat de mâncat. Ne-
am hodinit o zi şi o noapte. Toţi ceilalţi s-au împrăştiat, fiecare pe socoteala lui. Cu
noi rămân numai 2 foşti ofiţeri, pe nume Vistrian Rotariu, din comuna Voitinel, şi
Emil Protiuc, din comuna Dărmăneşti, tot judeţul Suceava, tot din cei mai buni
luptători. Ne ţine bietul primar, pe nume Macidon Popârţac, până în primăvara
anului 1945. Dar tot timpul stăm ascunşi prin girezi de strujeni, prin girezi de paie.
După ce o dat frigul mai tare, am stat în podul grajdului, acoperiţi cu fân, neavând
cu ce ne schimba. Am făcut o mulţime de păduchi, aproape cât gâzele de mari.
Fiind fânul pe terminate, ne duce la sora lui, într-un sat ce se chema Zagra. Când
am plecat de-acolo, am plătit pentru facerea de bine o plisă de bani, pentru adăpost
şi mâncare o dată pe zi pentru 4 oameni, pe 4 luni, şasezeci de mii de lei. Drept e c-
au riscat aceşti oameni care aveau numai 12 copii.

Arestaţi de sovietici.
Când să mergem la sora primarului, pe alt loc nu se putea decât pe un pod
portativ. Trebuia trecut Someşul. După ce plătim taxa, ne trece cu barca. Podul era

341
tare aglomerat cu trăsuri. Numai bine ajungem la mal că pun mâna pe noi doi civili
şi ne duc pe jos până la Năsăud.
Ne bagă într-un comandament rusesc. Dar nu la un loc. Eu de-o parte, într-
o camară şi soţul în alta. Ne ţin două zile şi două nopţi nemâncaţi şi ne tot întreabă
dacă nu-l cunoaştem pe Cenuşă Constantin. Dar noi aveam actele acelora care au
plecat cu nemţii. Erau din teritoriul ocupat. A treia zi ne dă drumul. Noi pe-atuncia
eram tare credincioşi şi mai ales în Sfântul Anton de Padua. Aşa de tare ne rugam
amândoi în suflete şi cu mare încredere; din toată puterea credeam că Sfântul
Anton ne va scăpa. Şi ne-a scăpat din mâinile lor.

O ultima şansă: adăpostirea în capitală.

Se gândeşte soţul: hai să plecăm la Bucureşti, că tot trebuie să-şi caute
unitatea lui. Aşa, din Bistriţa până la Bucureşti pe jos, am făcut 30 de zile. Trenuri
erau numai cu ruşi. Am ajuns în Bucureşti. Mergem la D-l Colonel Ştefan Gavăţ.
Ne primeşte frumos, ne dă cameră, dar ne-o dă ca să mergem în fiecare zi la toate
neamurile lor la spălat parchetul cu benzină. Soţia colonelului era fată de preot. Cel
mai al dracului soi de oameni sunt preoţii. Absolut toţi de-o zgârcenie
nemaipomenită. Munceam din noapte-n noapte şi nu ne da nici un leu, iar
mâncarea foarte proastă, numai borş şi mămăligă. La aşa muncă grea trebuia să
cumpărăm din banii noştri mâncare. Atâta de grele erau covoarele persane de
scuturat! Erau de mărime 4 m pe 4 metri. Multe erau şi de 6 m pe 6 m. Apoi ne
trimitea la un nepot de-al lor care era judecător în Bucureşti. Muncim o săptămână
de ne dăm duhul. Locuia pe Şoseaua Bonaparte nr. 5, lângă casa Dnei Bunia. Noi
eram la nr. 5, iar Bunia la nr. 3. Un castel minunat şi bogăţie de trandafiri ce n-o
văzut pământul. După o săptămână de muncă grea, nu ne dă măcar o ţigară.
Zice soţul: «Mămică, am împlinit 2 luni de când tot muncim amândoi şi ei
nu au suflet să ne dea de mâncare corespunzător muncii. Dacă mâncăm tot din
banii noştri, unde ajungem noi? Hai, nu dau bani... Măcar mâncare... Dar aşa...»
D-l colonel Gavăţ Ştefan i-a spus soţului că oricine ne-ar opri să dormim
acolo, Doamne fereşte să nu dormim, că el se aşteaptă să fie ridicat. Iar când va
suna cineva la poartă, să vie să-l anunţe întâi pe el cine sună. Într-aceea zi, noaptea
la oara 1, sună la poartă. Era un general şi încă 2 civili. Şi îl ridică în faţa
generalului. Îi dă pistolul în mână soţului şi-i zice: «Dragă frate Constantine, până
mă voi întoarce eu înapoi, te rog să ai tu toată grija frumoasei mele fetiţe, care vrea
să se căsătorească cu un comunist. Te rog, pe răspunderea mea, descarcă pistolul în
ea. Şi am toată încrederea numai în tine că vei avea grijă şi de soţia mea; dar te rog
tare.» Întreabă D-na: «D-le general, unde să-i trimit soţului mâncare?» Zice: «La
Văcăreşti.» Aşa că până dimineaţă tot cărăm cu spatele diferite blănuri de lutru, de
astrahan, pe la toate neamurile. Ne rupem cărând cu sacii până şi piei de vite şi de
cai şi lână de oi şi perdele de catifea, până şi lădiţe cu tacâmuri de argint minunat
de grele.
Îi duce soţul mâncarea la Văcăreşti colonelului câteva săptămâni. După
câteva săptămâni, l-au dus de-acolo, i-au pierdut urma.
Acum eram a treia zi nemâncaţi deloc şi nedormiţi. Zice soţul:

342
«Hai să mâncăm ceva pe banii noştri.» Mergem pe strada Polonă. Un restaurant
tare bun. Totdeauna se găsea mâncare bună. Văd că se scoală un domn înalt, dar
tare uscat, numai pielea şi osul. Se repede la soţul, îl cuprinde şi îl pupă şi începe să
plângă amar. Zice: «Măi, frate Constantine, ce-i cu tine?» Aista era prietenul
soţului care a fost judecător în Transnistria în timpul războiului, pe nume
Constantin Pulcă, care a fost şeful cabinetului 2 instrucţie în Bucureşti. Are un frate
locotenent aviator invizibil [?!]. Nu-l lasă pe soţul să plătească masa şi ne roagă să
venim cu dânsul acasă la ei. Aveau o locuinţă tare frumoasă, dar nici unul nu este
însurat. Aveau 2 camere, un hol şi bucătărie şi locuiau foarte aproape de colonelul
Gavăţ. Mergem cu ei acasă la dânşii. Ne fac o primire extraordinar de frumoasă, ne
dau vinuri, bomboane fondante, cafele ca acelea de te prăpădeai de bucurie de felul
cum ne-au primit aceşti doi domni. Nici vorbă să ne lase să venim înapoi în seara
aceea la Gavăţ. Nu se mai puteau sătura de vorbă cu soţul. Ne întreabă cum trăim,
cum câştigăm. Îi spune soţul toate. El începe să plângă de mila noastră şi zice:
«Băieţi, eu am foarte mulţi clienţi pe care îi servesc şi sunt sigur că şi ei mă vor
servi pe mine. Mă prinde mirarea că ce fel de porc poate fi Gavăţ, când îţi cunoaşte
luptele duse de tine pentru ţară şi cât l-ai servit şi pe dânsul. Dar şi eu ştiu cât a
beneficiat de pe urmele tale! Şi astăzi, când trăieşte cu sânge rece din cauza
prigoanei, are suflet să vă muncească de pomană... Încă şi flămânzi! Dragă frate
Costică, nu vă las acolo. Te cunosc prea bine cât eşti de harnic şi cu priinţă multă.
Am o doamnă pe care o protejez, că are tare multe procese, dar îi tare galantoană. Îi
de statură mică de tot, dar îi tare bună şi minunat de frumoasă. Soţul ei fiind neamţ,
l-au ridicat ruşii. Era proprietarul fabricii de cazangerie din Şoseaua Viilor nr. 33,
iar acasă intrarea e pe strada Fabrica de Chibrituri nr. 5, lângă Monetăria Naţională.
Mă duc eu mâine şi aranjez un loc pentru voi.» Zice: «Doamna este foarte
deşteaptă şi singură conduce toată fabrica de cazangerie şi trebuie să lucreze pentru
ruşi, pentru datoriile de război.» Zice soţul: «Trebuie să mergem înapoi, să spun
doamnei că plecăm.» El zice: «Du-te şi spune-i că eşti urmărit de cineva şi n-ai
putut veni aseară, ca să nu vadă unde intrăm. Ia-ţi rămas bun, să vezi cât obraz are,
dacă nu vă dă ceva bani.» Zis şi făcut. Mergem. Îi spune soţul că nu mai putem sta,
că suntem urmăriţi. Zice doamna: «Vai, dar ce mă fac fără tine?!» Dar nu zice: „na-
ţi un leu‟.

“Sfânta mare neruşinare”.

Mergem înapoi la D-nul Pulcă. Ne întreabă câţi bani ne-a dat. Spune soţul
că nici un leu. Zice D-l Pulcă: «Este o târfă şi o scroafă.» Ne dă de mâncat bine şi
merge la D-na Budic. Îi spune că are un prieten tare bun şi vrea să-l bage la ea la
lucru, dar ceva mai ferit de comuniştii din fabrică: doar paznic de noapte. Ea zice:
«Dar vreau să-l văd.» Îi spune că are soţie şi ar vrea să lucreze şi ea la orice. Îi zice:
«Te rog, urcă-te în maşină şi ia la volan şi vino repede.»
Când intră în casă, ne recomandă D-l Pulcă. Dar ea ţine ochii pe soţul meu,
îl sorbeşte din ochi. Zice: «De el aş avea nevoie, dar de ea nu.» Zice Pulcă: «Atunci
am să caut în alt loc, doar ei sunt soţ şi soţie şi nu se pot despărţi unul de altul.»
«Atunci o iau şi pe ea bucătăreasă şi o plătesc 1.000 pe lună, dar fără mâncare. Să-

343
şi cumpere singuri ce le place. Pentru mine trebuie să facă cumpărături, să facă
mâncare, să spele, să calce şi să facă curăţenie în patru camere şi în curte. Vă dau
cameră mobilată.»
Drept, tare frumoasă cameră ne dă, luminoasă, mobilată, curată; dar sus. În
timpul acela nu se primeau muncitori din altă parte; decât localnici. Ce-i de făcut
că trebuia numaidecât buletin de Bucureşti. Se împrieteneşte soţul cu un om care
era comunist, din aceeaşi fabrică şi ne face două buletine false. Pe mine mă chema
Doina Popovici şi pe soţul Petria Popovici, din Parcul Rahovei nr. 15, pentru care
am plătit un lanţ gros de aur şi un ceas de mână Atlantic. Dar o fost aşa de bine
făcut că s-au putut face şi la Prefectură alte acte de maistru cazangiu; or, soţul nu
ştia să deie o dată cu ciocanul în cazan.
Începem serviciile. Drăgălaşa şi frumoasa D-nă Budic se îndrăgosteşte de
soţul. Comedie mare! Nu-l lasă să facă servici decât să păzească casa de bani în
dormitorul ei. În fiecare zi mergeau amândoi cu maşina la plimbare. I-a cumprat 6
costume noi, cămăşi, pantofi, absolut toate erau haine noi şi scumpe, tare frumoase.
În fiecare zi soţul era invitatul ei la masă. Îi serveam pe amândoi. Şi mai mult, în
fiecare seară să fi venit ei cât de târziu, eu trabuia să merg cu ligheanul cu apă
caldă şi săpun de faţă să le spăl picioarele la amândoi şi să le şterg cu ştergare
curate picioarele la amândoi.
Am priceput de prima dată ce este între dânşii, dar am răbdat toate, fiindu-
mi milă de el, şi mă bucuram că poate să trăiască mai bine şi mai uşor, măcar el
până o da bunul Dzău o schimbare şi va putea trăi fără frică, nu ca să trăiesc eu cu
dânsul, dar mi-a fost minunat de dragă frumuseţea şi înţelepciunea lui şi n-aş fi vrut
să-l văd aşa de necăjit. Eram în stare să trec prin foc şi prin apă pentru dânsul,
numai el să scape.

Din nou la drum.

La această doamnă sta în chirie un domn basarabean care era şeful
Siguranţei Statului, dar un om sfânt. Nu ţin minte cum îl chema, dar era minunat de
bun. S-a împrietenit cu soţul şi i-a spus toate; că regimul ista se teme de el că de va
fi o schimbare, soţul va fi al doilea Hitler; că Hitler tot a fost un simplu muncitor; şi
mi-a spus că în anul „45 a vorbit generalul Rădescu la radio, din străinătate, că
marele patriot Cenuşă se află alături de el în străinătate. Aici era mare zarvă. Stalin
o dat trei sute de ori un premiu aceluia care l-a prinde viu ori mort pe soţul meu. El
ne spunea să fim pe pace că când va simţi el vreun pericol, ne va spune.
S-a ţinut de cuvânt. La 8 februarie 1945, plecăm din Bucureşti pe jos, la
Năsăud. La 7 martie, seara, ajungem în Bucureşti, la colonelul Gavăţ. Muncim
amândoi 2 luni la toate neamurile. Cred că toţi preoţii din Bucureşti erau neamurile
lor, dar toţi fără pic de suflet. Iar la doamne Budic era tare bine pentru soţul. Eu mă
bucuram că măcar lui îi mergea bine şi va scăpa cu viaţă. Stăm de la 1 mai până la
22 iulie 1945 şi vine bietul şef al Siguranţei Statului şi ne spune că nu se mai poate
sta în Bucureşti şi că erau obligaţi să caute prin toate casele, dacă nu vor găsi
vinovaţi ascunşi, că s-au mai găsit mulţi ascunşi prin Bucureşti.

344
 Atunci ne-am luat cât pe noi haine şi soţul ia un taxi şi fuga la Dl Pulcă. Îi
spune soţul toate cele spuse de Dl Şef al Siguranţei. El zice: «Da, e adevărat.
Tocmai seara asta aveam să v-anunţ. Şi eu tot astăzi am auzit.» Îi zice fratelui lui,
Vasâlică: «Du-te şi adu un taxi, dar tot acuma să fii aici. Mergi în pas milităresc.»
Şi vine imediat cu un taxi. Zice: «Urcăm, băieţi!» Zice şoferului: «Opreşti la
conacul D-lui Colonel Miclescu, în munţii Tohan.» Zice şoferul: «Bine. Dar costă
500 lei.» Îi dă D-nul Pulcă. Ne însoţeşte cu tot cu fratele care era locotenent
aviator. Plecăm dimineaţa. Ajungem la conac. Colonelul Miclescu era venit acuma
din Bucureşti. Sta şi el ascuns la conac. Ne recomandă ca familia Popovici (eu sunt
Doina şi soţul Petria) cei mai buni prieteni ai lor; chiar şi neamuri-neamuri şi îl
roagă să aibă grijă de noi cu mâncare, că el va plăti tot ce vom consuma şi că ne va
face mai multe vizite, că ne iubeşte foarte mult. Îi dă soţului 2.000 lei şi ne spune
că are să aibă grijă de noi. Cum va simţi ceva, va veni singur să ne spuie. Ne pupă
amândoi şi pleacă înapoi la Bucureşti.
Ziua noi stam ascunşi în cramă, pe sub butoaie şi noaptea stam în gheretă
în vie. Din când în când ne aduce ordonanaţa câte o mămăligă şi ne spune să
mâncăm cu struguri. Noaptea luăm mămăliga cu noi. Strânge soţul struguri şi ne
suim în gheretă şi mâncăm.
În seara când împlinim zece zile, soseşte D-l Pulcă. Ne aduce pâine, salam,
unt, şi zahăr, şi cafea. Ne întreabă ce ne-a dat de mâncat. Îi spune soţul. Zice: «Mă
duc să-i plătesc. În schimb, o să ştiu cum să-i iau onorariul la procese.» Merge, îl
întreabă cât are de plată pentru noi. Zice colonelul: «Lasă că ne vom împăca altă
dată.» Zice Pulcă: «Nu, acuma am venit după ei.» Aici colonelul lasă cu 500. Îi
plăteşte şi vine la noi şi ne spune sus în gheretă: «Băieţi, vă rog mâncaţi bine şi vă
voi spune ceva nou. Dar până nu mâncaţi bine, nu vă spun nimic.» Mâncăm
hulpav. Ne spune: «Băieţi, trebuie să plecaţi de-aice, că munţii iştea sunt plini de
bieţi români loviţi de soartă şi îi vorba să împânzească într-o noapte cei de jos şi fiţi
siguri că nici aiştia din munţi nu vor sta cu mâinile în buzunar. Nu aş vrea să cădeţi
între ciocan şi nicovală.
Tot atunci ne pornim pe jos la Mizil, la un prieten al soţului, Ionel
Patraşcu, care era tatăl lui Stelian Patraşcu. În centrul oraşului locuiau. Aveau şi un
mare atelier de cizmărie. Ne primeşte, dar cu frică. După 4 zile, ne spune că ne dă
casă, dar mai departe, în vărzărie acolo. E tot casa lor, dar au băgat nişte săraci, ca
să nu steie goală. Mergem acolo. Găsim o mizerie straşnică. Ne apucăm, facem o
curăţenie bună. Îi punem geamuri.
Acolo locuiau nişte ţigani. Ne împrietenim cu dânşii. Mergem cu dânşii la
câştig. Dar ce câştig? La tăiat lemne cu fierăstrăul, 20 lei metrul. Caută ţiganul
clienţi în cartierul ţigănesc, un cartier mare. Mai câtigăm toţi pe un ban. Seara ne
alegem fiecare cu câte 20 lei. Pe zi, tăiam cu fierăstrăul 4 m.. Dar doi ţigani şi cu
noi 2 ţigani mai bătrâni, mai slabi, tot ne caută clienţi. Atâta omenie la ţigani, Dzău
să-i ajute... Ne dădeau şi mâncare şi câte un pahar de vin şi la venitul seara acasă ne
dădeau şi câte un sac de lemne degeaba. Cei mai săraci ţigani nu ne lăsau să
mergem seara acasă nemâncaţi, ne dădeau măcar un praz cu mămăligă; în timpul
cela ne prindea tare bine. Cât am să trăiesc, n-am să uit bunătatea ţiganilor. Când

345
mergeam la domni, nu ne dădeau nici o fărmătură de nimic, decât 20 lei m. Amu
gătăm cu tăiatul lemnelor, începe soţul cu tăiatul porcilor, dar nu pe bani, ci pe
carne. Apoi, de la ţigani venea încărcat cu carne şi cu bani. Eu mergeam la
muzicanţi, la spălat rufe, la călcat, seara veneam cu 50 lei, cu pâine, cu carne, şi
zahăr, aşa, ca între ţigani, am dus-o foarte bine. Au dat multă dovadă de oameni
buni, dar ce folos, că nu am avut noroc.
Am stat de la 1 august până la sfârşitul lui octombrie, când a venit greul
pământului de ruşi. Au umplut Mizilul. Soţul de frică să nu fie cunoscut de cineva,
zice: «Hai în munţii noştri. Acolo voi fi sigur că nu va pune nimeni mâna pe mine
viu.» Ne hotărâm să plecăm. Ne punem în genunchi, plângem amarnic şi ne rugăm
bunului Dzău să ne ajute să ajungem cu sănătate în munţii noştri.

În munţii natali.
Dzău ne-a primit rugăciunile. Am ajuns cu bine în munţii noştri, dar numai
pe jos. Frânţi de obosiţi, în 10 zile ajungem în Rădăuţi. Mergem la un doctor bine
cunoscut. Când ne vede, îşi face cruce: «Ce-i cu voi, măi fantomelor? Voi nu
sunteţi normali! Oamenii normali n-ar fi avut curajul ăsta pe care-l aveţi voi. Ăsta-i
curaj drept de nebuni!» Nu ne lasă să plecăm fără să ne refacem puţin. Facem o
baie călduţă, care m-a ajutat foarte mult, m-a înviorat. Ne dă de mâncat foarte bine,
ne culcă în sala de consultaţii. La caz că vine cineva, să spuie că sunt bolnavă şi
mâine mă va interna. Dar bunul Dzău ne-a ajutat şi n-a venit nimeni.
A doua seară, luăm de la dânsul un topor, o cazma, un hârleţ şi o sapă.
Urcăm la deal. Facem o groapă adâncă. Până dimineaţa a fost gata. Dimineaţa o
acoperim cu bârne. Tragem lut, şi peste lut mult bugiag, şi peste bugiag crengi
uscate. Nici că se cunoştea deloc că acolo este groapă.
Ne cumpără bietul doctor multe provizii, ca să nu ieşim noi, să ne zărească
cineva. Pe acest bun doctor îl chema Mircea Prelipceanu. Ne tot spune să ieşim
sâmbătă seara în marginea pădurii, la corn, că el vine cu maşina lui şi ne va
aproviziona cu tot ce ne trebuie pe iarnă.
Amu vine sâmbătă. Ne aduce un sac cu făină de păpuşoi, sare, căldări de
făcut mămăligă, multă carne, salam, untură, medicament. În caz de nevoie, stăm în
groapă lunile noiembrie, decembrie şi ianuarie. Dar cu toată economia, s-a terminat
toată provizia. Nu mai avem nimic.
Pe la 1 februarie „46, ieşim din groapă, să megem la Rădăuţi. Dar nu ştiam
nimic de faptul că pădurea era plină de armată. Când ajungem în muntele Pietroasa,
suntem încercuiţi de armată. Toţi deschid focuri de armă. Cercul se tot strânge, noi
în mijlocul cercului. De fumul cel de arme nu se vedea om pe om. Mă ia soţul de
mână şi printre dânşii la fugă am scăpat ca prin urechile acului. Bunul Dzău ne-a
scăpat.
Fugim în alt munte şi ne băgăm sub o moghilă mare de crengi şi stăm
acolo 3 zile nemâncaţi deloc. Amu a trecut foamea în sete. Ne tragem până la un
prieten de-al soţului, pădurar. Ne dă de mâncat şi îl trimite să vadă dacă mai este
armată acolo. Vine înapoi, spune că nu-i nimeni. Nu mai mergem la Rădăuţi. Ne dă

346
pădurarul o leacă de făină şi slănină, cât puteam duce în spate la suit la deal şi
mergem înapoi în groapă.

Fiecare pe calea lui...

Ne tot sfătuim că ce-i de făcut: eu sunt gravidă în luna a 4 şi nu mai pot
rezista la fugă. Să mă duc la sora mea în sat.
Ajung dimineaţa la sora mea, pe la ora 10. Sunt arestată. Mă duce la
Rădăuţi. Acolo îi venită echipa fulger. Mă ia la întrebări unde-i soţul. Dar eu foarte
hotărâtă că dacă mor, nu-l spun. Zic: «Nu ştiu.» Încep să mă bată de mă usucă. Tot
aşa ţân. Tot timpul că numai nu ştiu. După ce o văzut că de atâta bătaie nu mai ştiu,
m-au băgat într-o cameră cu bărbaţi. Erau numai 20 bărbaţi şi eu singura femeie
între dânşii, între care erau 2 ingineri din sat, unul Lăzărică, unul Coniac; un preot
din Vicov, Belei; un avocat, Claudius Gramatovici; un avocat, Traian Paicu; un
căpitan Niculescu; un primar din sat Aga Dumitru; Bâcu Constantin; Cenuşă Ionel,
Cenuşă Dumitru; un căpitan din sat, Creţan Vasile; un căpitan Miron, din sat;
ceilalţi toţi ţărani: Bâcu Gheorghe, pădurar; Mihai Gheorghe, pădurar; ceilalţi nu-i
cunosc, de pe alte meleaguri.
Toată ziua mă ţineau, sub pază, într-un veceu, iar noaptea între bărbaţi; toţi
în picioare. Nimeni nu se culcă. Tot veneau şi scoteau la anchetă. De 3,4 ori pe
noapte mă duceau la anchetă, să spun unde era soţul. Eu: «Nu mai ştiu».
Până la 7 luni m-au tot bătut. După 7 luni de sarcină nu m-au mai bătut, dar
îşi băteau joc tare: mă puneau să rag ca vaca, să latru ca câinele, să cânt ca cocoşul,
să zbier ca oaia, să nechez ca caii, să ocăiesc ca broasca.
În anul 1946, în ziua de 2 februarie, era un ger de crăpau lemnele. M-au
dezbrăcat toată până la piele, absolut goală, şi m-au suit în podul miliţiei, unde erau
mai mulţi bărbaţi goi tot până la pielea goală, şi ne-au ţinut acolo jumătate de zi, cu
miliţianul lângă noi. N-aveam voie să vorbesc nimic că îmi da peste gură. Dar nici
n-au scos nimic din gura mea contra soţului pe care l-am iubit aşa de mult.
Acuma, pe ziua de 2 august, încep durerile serioase de naştere, dar nu spun
nimic. Dureri de moarte! Dar bărbaţii, toţi bătrâni, aveau experienţă. Se apropie de
mine Căpitanul Niculescu şi-mi zice: «Se cunoaşte că ai dureri de naştere.» Eu zic
da. Merge, bate la uşă. Nu vine nimeni. Iară bate tare şi strigă: «Veniţi, că femeia
naşte aici.» Până au venit să mă ieie, s-a rupt apa. Eu, toată. broboane de sudori.
Din cauza durerilor, copilul rămâne pe uscat. Toţi intelectualii strigau să mă ducă
la spital. Vine ofiţerul de servici. Mă duce pe jos la spital. Eu tare m-am ţinut să nu
mă vaiet, dar până la spital tot am zis: ău! ău! ău! ău! Ajungem la spital. Mă urcă
naşa de servici pe masa de naşteri şi îi zice ofiţerului să iasă afară. El zice: «Nu.
Am ordin să stau aici.»
Pe ziua de 2 august s-a rupt apa şi eu nasc abia pe ziua de 5 august. Nasc
tare, tare, tare greu şi m-am rupt tare la trup când l-am născut. Îl pune pe cântar.
Are copilul 5 kile 200 grame. Trebuind să fiu cusută, a fost nevoie să stau mai
mult. La 3 zile m-au scos din spital. Mi-a dat biata moaşă cârpe ce-a putut din
spital. Dar copilul bine sănătos şi frumos tare.

347
 Mă duce înapoi. Iară mă bagă între bărbaţi, dar eu n-am nimic, nici vată,
nici torşoane. Mi-e foarte ruşine de bărbaţi, dar toţi intelectualii m-au înţeles. Doar
animalele de ţărani, majoritatea mă scuipau. Le era greaţă de mine, văzând tot urme
de sânge.
Dar aveam un copil bun... Nu plângea deloc. Dar nu aveam unde să-l scald
dimineaţa. Când ne scotea la program, îmi dădeau voie să spăl cârpe pentru copil la
cişmeaua cu apă rece, dar de uscat: sub mine. Copilul era dumnezeiesc de bun. Îi
dam să sugă şi dormea dus. Nu i-o auzit nimeni guriţa să plângă. Când veneam de
la program, puneam o cârpă de-a lui udă în sân şi o încălzeam pe subsuori şi îl
strângeam pe bietul şi bunul copil peste tot. Era bine, sănătos tun şi creştea ca din
apă.
După o lună, mă ia iară la anchetă şi mă bate de mă găteşte să spun unde-i
soţul. Eu tot spun că nu ştiu, de la evacuare nu ştiu nimic de el, nici că-i viu, nici
că-i mort.
Era o uşă înaltă şi deasupra uşii, la mijloc, era un chiron zdravăn. Mă leagă
de mâini cu o curea şi pun o ladă de campanie în mijlocul uşii şi mă suie pe ladă.
Un ofiţer din echipa fulger mă anină în piron şi scoate lada de sub picioare şi rămân
spânzurată acolo. Întâi am simţit mare căldură şi apoi am simţit tare frig. Dar nu
ştiu cât m-au ţinut spânzurată şi nu ştiu când m-au dat jos. Numai mă trezesc jos,
însă nu ştiu nimic ce-i cu mine. Abia după un timp aud: «Scoală, târfă!» Mă uit la
ei. Toţi pe lângă mine, dar eu nu simt nimic. Îi aud ca prin vis. Nu mă doare nimic,
numai nu mă pot mişca deloc. Mă ia unul de jos şi-mi zice: «Nici amu nu vrei să
spui? Lasă că te pun la curent electric!» Ceilalţi zic: «Pune-o mai repede!» Eu am
uitat că am copil. Dacă m-ar fi pus cineva pe foc, nu ziceam că am copil. Eram
complet pierdută. Mă duce la o masă şi mă pune cu amândouă mâinile pe masa
ceea. Aud bâzâind. De la un timp simt că umblă ca furnicile prin mâini.
Mă duc înapoi jos şi zic oamenilor să mă bage sub prici. M-au băgat bieţii
oameni sub prici. Nimeni n-are voie să vorbeacă cu mine. Îi aduc şi pe ceilalţi de
sus, care au văzut cum m-au spânzurat şi cum am fost de pierdută. Le povestesc
tuturora. A intrat mare groază între toţi arestaţii din cameră.
Dimineaţa mă trage de picior să ies la program. Deabia atunci mi-am dar
seama că am copil.
Cam la sfârşitul lui octombrie, mi-au dat drumul acasă. Dar eu n-aveam
casă. Casa era arsă. Când m-a văzut un pădurar aşa slabă şi cu copil în braţe, mi-a
scos el bilet.
Ajung seara în sat. Mă duc la casa părintească, unde locuia o soră vitregă.
Când mă vede, zice: «Marş de-aici, că pentru animalul tău este băietul meu zdrobit
de bătaie şi de 8 luni la puşcărie.» Nu mai zic nimic. Ies în drum şi mă gândesc
încotro s-o iau. Mă duc în jos spre sora dreaptă. Erau 5 kilometri. Dară flămândă şi
slabă de numai tremuram, nu pot merge mai departe. Ajung la o hudiţă unde
duceau oamenii vitele în pădure. Mă pun jos, după gard, cu copilul lângă mine. Îl
învelesc cu sumanul meu şi dormim ca toţi morţii, până dimineaţa.
Dacă trecătorii m-au cunoscut, au mers la sora cea dreaptă şi i-au spus că
sunt moartă, cu un copil mic lângă mine, sub gard la Tiron.

348
 Când cat, vine sora mea dreaptă, bocind şi răcnind. Mă trezesc. Mă pupă
toată. Ia copilul. Îl pupă tot şi zice: «Ce-i cu tine, draga şi scumpa mea soră?» Îmi
spune: «Hai şi hai la mine în jos.» Îmi ia copilul în braţe şi mergem acasă la ea. Îmi
dă de mâncat. Îmi scaldă copilul. Stau toată ziua la sora mea.
Seara vine bărbatul ei de la lucru şi începe s-o certe pe soră-mea, că de ce
m-a primit. «Tu ştii că noi toate neamurile am stat câte 7-8 luni la puşcărie, bătuţi,
schingiuiţi, fiind bănuiţi că suntem neamuri şi ştim de dânsul.» Sora plânge şi zice:
«Îi sora mea...» El zice: «Atunci rămâi cu sora ta şi eu mă duc la mama, tot este
vădană!» Eu auzind cearta între ei, am luat sumanul şi copilul în braţe, noaptea pe
la oara 1, şi am ieşit plângând.
Mă duc înapoi în sus. Poposesc pe marginea drumului. Mi-aduc aminte de
o prietenă bună. Dimineaţa ajung la ea. Este tot vădană şi singură. Ea mă primeşte
cu drag. Îmi dă de mâncat boabe de porumb fiert şi mă roagă să mă sui pe cuptor
că-i tare călduţ. Sui copilul pe cuptor şi tot stăm de vorbă. O întreb unde aş putea
sta. Zice: «Aici lângă mine este o casă pustie, că în timpul tifosului au murit în casa
asta tata, mama şi 3 copii. Dar n-a ştiut nimeni. Abia în primăvară i-au găsit pe toţi
morţi şi putrezi, mâncaţi de şoareci şi de furnici. Erau numai oasele goale. Câtă
nevoie de locuinţă era, dar aici n-a avut nimeni curaj să stea.» Eu zic: «Dacă mă
vor primi să stau, le dau 20 de prăjini de pământ pe an contra chirie. Bani n-am.»
Ea zice: «Mă duc eu mâine la nepoata lor şi i-oi spune.» A doua zi merge. Nepoata
zice da.

Un nou cămin.
Eu, tare bucuroasă, mă apuc de curăţenie, crezând c-am scăpat de toate
necazurile. În casa ceea erau numai o masă şi două lăiţi. Nimica mai mult. Mă
apuc, car cu sacul bucăţi de cărămidă de pe prund şi fac o plituţă mică. Car cu sacul
lut, îndrept pământul. Îmi dă prietena lutunoaie. Fac un prici. Îmi părea că am un
palat. Tare fericită mă simţeam. Am primit o lampă nr 5 şi un kilogram de gaz, şi
vreo două braţe de lemne de fag, vreo câteva barabule şi o strachină de făină. Spăl
rufe. Tai lemne. Văruiesc. Toate îmi dau câte ceva lapte, făină, barabule, lemne.
Dar bietul copil încuiet în casă singur, cât am strâns o ţâră de provizie, mă simt tare
fericită.
Hopa, în ajunul Crăciunului 1946, sunt din nou arestată. Tot cu copilul la
sân. Încui uşa casei şi mă duc din nou la Rădăuţi. O a doua noapte ne duc cu
camionul la Câmpulung. Toţi arestaţii cu burta la pământ în camion. Şi era un pui
de ger... În jurul nostru o mulţime de jandarmi înarmaţi. Şi zice: «Nimeni nu mişcă.
Nici dintr-o ureche. Care va mişca, descarc arma în el!»
Ajungem la Câmpulung. Ne bagă la arest. Prima zi nu ne dau nimic de
mâncat. A doua zi ne bagă în porţie. Ne ţin sub presiune. Cercetări ale dracului. Eu,
flămândă, ca toţi ceilalţi, şi înspăimântată, nu mai am ţâţă. Ca să se sature copilul,
de la un timp suge sânge din pieptul meu. Dar îmi pare bine că tace. Însă mă tem să
nu moară, că mi-e mai drag ca sufletul şi ochii din cap.
După 2 luni, adică de 5 martie 1947, ne dau drumul.

349
 Absolut singură.
Vin acasă. Iau de la o femeie bogată 10 jumătăţi de cânepă tare, aspră. O
torc toată. Dar nu pe bani; să-mi dea pâine, barabule, fasole.
Într-o duminică, bate doba. Toată lumea la primărie. Vin nişte ştabi şi ţin
şedinţă cu toţi oamenii, că cine mă va lua la lucru, ori mi-ar da acasă să lucrez va fi
radiat cu toată familia. Ferească Dzău ce frică a intrat în tot satul, că nici la apă la
fântână să nu mă primească. Că atunci soţul va ieşi singur de mila noastră.
Vine scroafa de femeie, ia tot lucrul gata. Nici până astăzi nu mi-a plătit
nimic. Când aude sora mea, fură câte o ţâră de făină, câte o ţâră de lapte, câteva
ouă, de-acasă, de la soţul, pe furiş. Mi le aduce mie. La primărie era o fată săracă,
femeie de servici. O rog să strângă toate chiştoacele, să mi le dea mie, că n-am pe
ce cumpăra ţigări. În fiecare duminică îmi aducea câte un ziar plin de chiştoace.
Eu, fiind subalimentată, n-am ţâţă pentru copil. Tot curgea sânge din
pieptul meu. Văzând că slăbesc atât de tare, mă hotărăsc să-l înţarc. Îl înţarc, dar
copilul, tare-tare cuminte, începea să vorbească. Amu vorbeşte bine. Îi dam de
două ori pe zi ce aveam: borş limpede, barabule fierte, mămăligă. Dar de multe ori
nu aveam nici aiestea. Bietul copil zice: «Mamică, te rog dă-mi pâţâcă mimiguţă»,
adică o bucăţică de mamaliguţă.» Zic: «Nu-i.» Începe să plângă tare. Mi se rupea
sufletul de mila lui că plânge de foame. Cu ce, Doamne, să-l mângâi? Îl iau eu în
braţe. Plâng şi eu. Plângem amândoi. Eu aprind un chiştoc, îl bag în gură şi fumez.
El întinde mânuţa să-i dau şi lui un chiştoc. Îl prinde, îl striveşte. Între timp şi
adoarme suspinând.
Tot suspina prin somn. Eu mă duc la vecină şi o rog să meargă până la sora
cea bună, să-mi dea o căniţă de lapte dulce. Merge şi îi spune. Fură sora un
kilogram de lapte şi o strachină de făină, să nu ştie soţul ei, şi-mi trimite cu vecina.
Tare m-am bucurat că atunci când urma să se scoale, aveam ce să-i dau bietului
copil. Aşa de tare mă iubea! Cum deschidea ochişorii: «Unde-i mămica?» Îndată
îmi sărea de gât şi mă pupa şi se bucura când mă vedea.
În ziua de 10 martie 47, vine un locotenent cunoscut. Îl chema Tudose
Vasile. Eu încep să tremur toată. Zice: «Ia copilul şi hai cu noi prin păduri, în
căutarea soţului tău.» N-am ce zice. Iau copilul. îl bag în traistă. Îl pun în spate şi
mergem. Dar copilul, flămând.
Ajungem în pădure. Dar soţul nici vorbă să iasă. Ne bagă într-o colibă de
muncitori şi le zice să aibă grijă să nu rămân singură, să nu cumva să iasă soţul, să
mă ia cu el. Când merg ei la colibă, să mă duc şi eu, să ţie ochii pe mine. Săracii
oameni, băietului îi dădeau de mâncat, iar mie nu. Eu când m-a răzbit foamea,
mâncam frunză de fag. Îmi părea bună. Era o ţâră acră, dar îmi potolea foamea,
până au dat fragii. Apoi am scăpat. Pe urmă smeura. Pe urmă mura.
Dar amândoi desculţi. După o lună de pădure se sparge bietului copilaş
într-o piatră picioruţul stâng. Începe să coacă şi temperatură. Ardea ca focul. Eu
zic: «Domnilor, împuşcaţi-mă, dar eu trebuie să merg la vale, cu copilul, la
doctor.» Vine unul cu mine la vale. Ajungem la dispensar. Zice doctorul: «Vai de
mine, cum aţi putut ţine bietul copil cu atâtea dureri? Piciorul îi tot umflat, până
sus.» Îi face o injecţie. Îi taie coptura, scoate o mulţime de puroi, îl pansează foarte

350
conştiincios. Iau copilul în braţe şi înapoi la deal. Ajungem la colibă.

Oamenii mâncau de seară. Erau toţi veniţi în colibă. Un om bătrân mânca

brânză cu mămăligă şi ceapă. Bietul copil zice: «Mămică, uite ce brânză bună şi
ceapă bună mâncă bădia cela.» Eu îi zic: «N-ai voie să te uiţi ce mănâncă
oamenii.» El se tot uita. Ţinea ochii numai acolo la om. Omul dracului mânca cu
poftă. Îmi spune scumpul meu copil: «Tare mă doare capul...» Mă uit la dânsul, el
tot broboane de sudoare şi guriţa toată albastră şi spuzită, dar nu-mi vine în cap că
de poftă. Îl iau în braţe. Îl mângâi. Adoarme.
Dimineaţa aduce Dzău un om din sat care avea mulţi copii. Îi dă bietului
copil să mănânce lapte acru cu mămăligă. Zice copilul: «Nu-i bun.» «Dar ce vrei tu
să mănânci?» Zice: «Brânză din ceea bună şi ceapă bună care mânca bădia cela
aseară.» Merge omul acasă, lasă lucrul şi îi aduce mămăligă şi brânză şi ceapă.
Gustă copilul şi zice: «Nu-i aşa de bună ca ceea ce mânca bădia.» Tot spune că-l
doare capul. După o săptămână, îşi revine bietul. Mâncă bine. Mă bucur numai
când vin oamenii sâmbătă acas, că vin şi eu. Îl hrănesc bine pe copil cu lapte şi ouă,
de la buna soră, şi mămăligă. Lunia mergem cu muncitorii în
pădure. De pe 10 martie până în luna septembrie 1947, fără nici un rezultat. Nu mai
vine nimeni după mine.

Existau şi oameni!
Stau acasă. Aduce bunul Dzău un mare comunist căruia nu-i pot spune
numele, care până atunci nu l-am cunoscut. Îmi aduce un pachet cu hăinuţe şi
încălţăminte pentru copil şi mă roagă să vin seara până la gard, afară. Dar eu n-am
încredere, crezând că-i o ispită. Nu ies la gard. Când cat, se repede, intră în casă.
Mi-aduce un pachet: făină de porumb, slănină, cârnaţi, 20 ouă, zahăr, dar eu cred
că vrea să mă ispitească, dar am greşit. Cel mai bun om, cu adevărat cinstit.
Mănânc pe săturate, însă ţin cârnaţiul pentru copil şi cu ouăle: îl bucur cât pot pe
sărmanul copil.
În luna noiembrie 47 mă ridică din nou. Ne duce la Rădăuţi. De la Rădăuţi
la Câmpulung. Mă bagă tot între bărbaţi. Spre norocul meu, dau peste fostul
comandant al legiunii de jandarmi din Câmpulung, Constantin Stan, care mă
cunoştea. Mă pupă. Ia băiatul în braţe. Îl pupă. Mă întreabă una, alta. Când cat, îi
aduce mâncare de-acasă. I-o dă pe geam jos. El ţine copilul în braţe şi îl hrăneşte în
fiecare zi. M-am bucurat tare că mănâncă băietul. L-a culcat pe jos, dar copilul nu
se îndura nici de mine, nici de el. Mă ţin din noiembrie 13 până de 25 decembrie
1947 la un loc cu băiatul.

Cuvântul partidului.
În ziua de 25 decembrie, când vine numărul, mă scot cu tot cu copil pe
coridor. Eu cred că-mi dau drumul acasă. Tot timpul ţineam mămăliga în sân, să
am pentru copil când plânge. Iau copilul în braţe, îi tot dau mamăligă goală în
guriţă.

351
 N-a apucat a înghiţi că vine un domn voinic, cu pieptul plin de decoraţii, la
faţă roşu ca sfecla, plin de chistrui, cu părul roş. Ce presimţiri a avut copilul, nu
ştiu. Când îl vede pe acest domn (nu i-am cunoscut gradul), când scoboară treptele
înainte de a ajunge la noi, începe copilul a plânge straşnic. Mă cuprinde: «Mămico,
te rog nu mă lăsa!» Acest păgân vine drept la noi şi îl ia de mânuţă. El se ţine de
gâtul meu. Eu îl strâng lângă mine. Când mi-a dat un pumn între ochi şi-l zmuceşte
tare, îl ia de mânuţă pe sus, îl duce ca uliul pe pui. Copilul plânge şi se uită la mine.
Îi sărea mămăligă din guriţă plângând. Mă uit. Îl ducea de-o mână pe sus ca pe o
cârpă. Eu plâng, răcnesc ca vitele sălbatice. Oarecând vine după mine. Mă bagă la
telefoane şi mă întreabă cui să trimeată copilul? Care soră este mai înstărită? Eu zic
la sora Zamfira. Zice: «Are lapte?» Zic da. Mă uit pe fereastră. Văd un militar cu
copilul meu în braţe. Trece pe drum la vale. Eu plâng amarnic şi mă zbucium. Mă
ţin din luna noiembrie 1947 până în august 1948.

Ies la iveală minciunile comuniştilor.

Îmi dau drumul. Mă duc acasă. În tren mă întâlnesc cu o prietenă. Mă
întreabă unde-i copilul. Îi spun că-i la sora Zamfira. Zice: «Doamne fereşte! Nu-i
drept!» Mă duc de-a dreptul la primărie. Întreb unde-i copilul meu. Zice secretara:
«Până amu nu ne-o anunţat nimeni despre copil. Nu ştim nimic.» Încep să plâng şi
mă duc acasă. Mă uit unde se juca el pe cuptor şi pup toate jucăriile lui şi locul
unde a stat el cu fundul şi pereţii pe unde punea el mâna să se suie pe cuptor. Pup şi
fereastra pe unde se uita el aşteptând să mă vadă când vin de pe la femei, de la
lucru.
Mă duc în grădiniţa de legume şi pup gardul unde sta el şi strângea pepeni
să-mi aducă mie să mănânc. Nu dorm deloc. Îmi vine în cap că precis îl găsesc în
mormânt la mama. Mă duc în ţintirim la mormântul mamei şi încep a scormoni şi
tot strig: «Odorul mamei, aurul mamei, vino la mămica!»
Vine un păgân de om şi răcneşte pe mine: «Du-te dracului! Ce?! Te-ai
apucat să dezgropi morţii?» De frică să nu mă bată, încep să cânt tare şi mă duc
înapoi acasă cântând pe drum. Numai atunci mă trezeam când dam de un stâlp de
telefon cu pieptul. Nu mă durea nimic decât capul. Încolo, nimic. A doua zi vin iară
la mormântul mamei şi încep să scormonesc tare. Dar îl aduce bunul Dzău pe acest
bun comunist şi-mi vorbeşte tare frumos şi calm. Zice: «Ce te doare?» Îi spun:
«Nimic decât capul.» «Şi ce faci aici?» Zic: «Vreau să văd băietul.» Zice: «Dar
băietul nu-i aici. Te rog vino cu mine la un doctor tare bun. Este prietenul meu şi te
va ajuta să-ţi treacă capul, ca atunci când va veni băietul să nu se supere că te
găseşte cu dureri de cap. El încă are nevoie de mamă. Aşa că te rog, hai să te
ajutăm să scapi, ca să se bucure bietul că te găseşte sănătoasă. Şi ai să poţi să
munceşti să-l ajuţi să crească mare...» Zice: «Ştiu că este ordin să n-ai voie să ieşi
din comună, dară eu ţi-l trimit acasă.»
A doua zi vine un doctor necunoscut şi-mi vorbeşte tare frumos şi-mi dă
nişte pastile albe de mărimea a 5 lei şi-mi spune să iau numai un sfert de pastilă pe
zi. Dar eu luam câte jumătate de pastilă timp de 10 zile. Durerea de cap mă lasă,
dar durerea de suflet după copil nu încetează.

352
 Noile nădejdi.
Vine acest sfânt de comunist şi-mi aduce salam, pâine şi 500 lei şi un plic.
Şi-mi spune să bag acest plic într-un şâp mic şi să-l bag în vagin şi să mă pornesc
numai pe jos la Bucureşti şi să cer să fiu primită în audienţă, dar numai la D-l
Vasile Luca. «El este fiu de preot [?!] din Suceava şi este cel mai bun prieten al
meu», zice. «Unde-i ajunge, să mănânci bine. Să nu apuci a slăbi, că nu poţi ajunge
la Bucureşti.» Eu mă încalţ cu opinci şi pun sumanul în spate şi pâinea şi salamul
în sân, şi mă duc întâi la biserică, unde era o icoană mare cu Sfânta Maica
Domnului. Mă pun în genunchi şi plâng şi mă rog să-mi ajute să-mi găsesc copilul.
Dar îmi părea că Maica Domnului mă aude şi se uita la mine cu milă. După ce am
făcut toate rugăciunile, mă duc la uşa de ieşire şi mă uit înapoi la Maica Domnului.
Îmi părea că mă petrece din ochi.
Pornesc la drum pe jos. Ajung la Rădăuţi. Cu atâta curaj mă duc pe la toate
orfelinatele şi caut copilul. Mă întreabă cine m-a trimis. Eu spun că miliţia. Mă
duce prin toate dormitoarele copiilor, dar al meu nu-i. Mă duc mai departe. Unde
mă prindea foamea, scoteam din sân şi mâncam. Cât se vedea de zi, mergeam tare.
Unde mă prindea noaptea, mă rugam de oameni să mă primească să dorm măcar în
ogradă, numai să nu fiu în drum. Unii mă primeau. Alţii nu. Mă puneam ghem
lângă gard. Şi dormeam. Când se zărea o ţâră de zi, mergeam mai departe, tot
întrebând oamenii unde-i drumul spre Bucureşti. Îmi spunea care ştia. Nu toţi ştiau.
În două săptămâni, cu ajutorul Maicii Domnului, ajung în Bucureşti. Mă
duc la Prezidiul Marii Adunări Naţionale. Dar nu nimeresc. Sunt în strada 11 Iunie.
Întâlnesc o doamnă tare şlefuită. O rog să-mi spună pe unde să ajung la Prezidiu.
Zice: «Hai cu mine.» Îmi arată sus la Mitropolie. Mă duc. Dar acolo un ofiţer de
servici. Îl rog să fiu primită la D-l Vasile Luca în audienţă, că sunt chemată de
Domnia Sa. Mă duce pe scări sus. Ajung în biroul lui. Comunistul care m-a trimis
mi-a spus că are semn de cuţit în obrazul stâng. Când îi văd semnul îmi dau seama
că-i el.
Mă întreabă cine m-a trimis. Îi spun. Mă pun în genunchi. El nu mă lasă.
Mă roagă să iau loc în fotoliu, ca să putem sta de vorbă. Mă pun în fotoliu. Încep să
plâng. Îi spun cine sunt, de câte ori am fost arestată şi cum mi-au luat copilul, cum
am fost aninată la chiron şi aş vrea să ştiu dacă mai trăieşte, ca să ştiu ce am de
făcut. Zice: «Da, trăieşte. A fost la noi. Îi un copil foarte deştept. Dar te rog să-mi
spui de unde ştie el să vorbească la telefon?» Îi spun că la doamna unde lucram era
telefon. Zice: «Acest copil poate fi ministru la timpul lui. Dar de unde cunoaşte
tablourile oficiale?» Îi spun: «Am o nepoată orfană de amândoi părinţii şi umblă la
şcoală. Copilul o păzeşte când iese de la şcoală. Merge înaintea ei şi o aduce acasă
şi întâi pune mâna pe cărţi şi le deschide şi o întreabă cine îi ăsta? Nepoata îi
spunea cine îi ăsta, nepoata îi tot spunea.»
Îi dau plicul. El îmi spune că cunoaşte copilul. A fost aici, dar s-a constatat
că nu sufere clima şi îi trimis înapoi la Câmpulung. Este îmbrăcat în uniformă şi
hrănit bine şi la timp. Îi grăsuţ. Eu nu încetez de-al ruga să-mi dăruiască copilul.
Zice: «Mata nu ai putut să-l creşti, să-l îmbraci şi-i păcat de acest copil aşa de

353
cuminte să nu fie şcolarizat.» Eu zic: «Vă rog să-mi dăruiţi copilul. Am să umblu
cu cerşitul şi tot l-oi ţinea. Eu atâta am vrut să ştiu: dacă mai am drept de a fi
mamă. Dacă nu capăt copilul, voi face câteva manifeste şi le dau prin oraş şi eu voi
fi victima primului tren care va sosi în Gara de Nord. La ce să mă duc în sat? Casă
n-am. Doar atâta mă leagă să trăiesc; singur copilul. Dacă nu îl am, n-am nevoie să
trăiesc, că nu se mai poate spune trai decât chin sufletesc.»
Zice: «Du-te la Câmpulung. Spune că te-am trimis eu.» Dar eu zic: «Vă
rog să-mi daţi D-nia Ta un bilet, că altfel nu voi reuşi.» Îmi dă un plic sigilat şi mă
întreabă dacă am bani de drum. Spun că nu. Scoate din portofel 500 lei şi-mi dă ca
întâi să mă duc să mănânc, ca să pot ajunge la Câmpulung. Cumpăr 10 plăcinte de
la un chioşc şi le mănânc toate. Scot bilet. Mă urc în tren şi umblu din vagon în
vagon, întrebând dacă nu este cineva din Câmpulung. Găsesc doi oameni. Îi întreb
dacă este creşă de copii. Oamenii spun: «Da, este.» Întreb unde. Zice: «Sub deal, la
intrarea în Câmpulung, peste apă, în dreapta.»
Sar din mersul trenului. Trec apa şi mă duc la fostul comandant al legiunii
de jandarmi. Dar era duminică. Încă dormea lumea. Sun la sonerie. Deschide D-l
Stan uşa. Mă primeşte. Îmi dă o cafea. Eu îi spun toate. Zice: «Dragă Marioară, eu
sunt foarte bun prieten cu directorul de la creşă. Mă duc să-i spun că vreau să înfiez
un copil, dar să aibă nume frumos. Îi cer să-mi dea catalogul cu numele copiilor şi
când dau de numele Iliodor, spun că ăsta-mi place.» Zis şi făcut. Zice directorul:
«Ăsta-i fiul lui Cenuşă din Putna. Am mari răspunderi pentru el, că-i dat fără
termen. A fost cu mâna ruptă şi mi l-a cerut Bucureştiul până ce s-a vindecat.
Acum, aici, s-a îmbolnăvit de o ciupercă.» Zice: «Du-te a treia casă de-aici. Este o
D-nă tare bună. Îi văduvă de război. Are trei copii şi este îngrijitoare la creşă.
Spune-i că te-am trimis eu să-ţi arate copilul. Mă duc. Îi spun. Zice să nu se zică că
suntem în legătură. Du-te mata înainte. Peste 10 minute vin şi eu.» Mă duc.
Ajung la creşă. D-l director îşi aranja cravata. Îl rog să-mi dea voie să-mi
văd copilul. Zice: «Da‟ nu-i aici.» Zic: «Sunt sigură că-i aici.» «Cine ţi-a spus?»
Zic: «Mi-au spus când l-au luat de la mine că-l aduc aici.» Zice directorul: «Stai
puţin.» Zic da. N-au durat 10 minute că vin 5 securişti. Mă înconjoară. Între timp
soseşte şi doamna îngrijitoare. Ei îmi spun: «În numele legii, eşti arestată.» Eu zic:
«Da, dar după ce-mi văd copilul. Dacă mă şi-mpuşcaţi, nu mă duc!» Zice: «Înainte
marş!» Doamna ceea zice: «Vai de mine! Aşa vă purtaţi cu o mamă care după atâta
timp nu şi-a văzut copilul?» Zice: «Doar şi voi aveţi copii. Nu simţiţi durerea de
părinţi la lacrimile ei?!» S-au muiat securiştii.
Zice: «Haideţi cu mine sus, să vedeţi ce copil cuminte e.» Îmi spune să stau
pe coridor. Intră toţi şi eu la uşă. Zice sora aceea: «Iliodor, ce ai visat azi noapte?»
Bietul copil spune: «Pe mămica.» «Unde era?» «Aici. Mi-o adus bomboane.» Eu
mă izbesc în uşă şi intru. Dar eu nu-l cunosc bine, că tot e fără păr deloc pe cap; dar
gras, bine. Vine fuga la mine. Îmi sare în braţe. Mă pupă. Eu îl pup tăt. Dar
securiştii: «Hai, hai gata!» Zic: «Stai să-mi văd copilul.» Băietul zice: «Mămică, te
rog ia-mă acasă.» Zic: «Te iau, dar stai să mă duc să-ţi aduc bomboane.» Nu mă
mai săturam de pupat. Ies şi mă duc sub escortă.

354
 Visul a fost scurt.
Mă bagă la arest. Stau de duminică până miercuri dimineaţă. Dar nu zic
nimic: singură în celulă, tare fericită că mi-am văzut copilul. Nu mi-era somn, nu
foame, nu sete. Miercuri vine D-l maior. Zice: «Cine eşti tu?» Zic: «Cenuşă
Marioara din Putna.» Zice: «Zău? Mai degrabă pot crede că eşti o fantomă. Tu eşti
Marioara Cenuşă?» Zic da. «De când eşti aici?» «De duminică.» D-l maior: «Ai
primit mâncare?» Zic nu. «Apă ai primit?» «Nu.»
Cheamă ofiţerul de servici. Zice: «De ce nu respectaţi regulamentul?»
Zice: «Nu ne-o lăsat nimeni consemn.» «Marioaro, vino încoace. Hai cu mine.» Mă
duce la popotă. Spune să-mi dea de mâncat în faţa lui. Îmi dau o porţie bună de
friptură. Acest D-nul maior, un suflet D-zăiesc; dacă trăieşte, D-zău să-l ajute, iar
dacă-i mort, D-zău să-l ierte, a fost tare, tare, tare bun; îl chema Roman Susai.
După ce am mâncat bine, mă ia la el în birou: «Marioaro, ce-ai păţit?» Îi spun c-am
venit să-mi văd copilul. Zice: «Nu-i aici.» Zic: «De-amu, mă puteţi omorî oricând.
Bine că mi-am putut vedea copilul.» Zice: «Nu se poate.» Scot plicul de la D-nul
Vasile Luca. Îl pun pe masă. Rămâne trăsnit. Imediat sună după şofer. Vine şoferul.
Îi spune să meargă la creşă, să aducă copilul Cenuşă Iliodor din Putna.
Merge şoferul. Vine înapoi. Spune că Doamne fereşte nu-l poate da. Dl
maior zice: «Hai cu mine.» Mă duc. Îi zice să dea copilul Cenuşă Iliodor.
Directorul nu vrea să audă. Zice: «De acest copil răspund de el cu pielea.» Bunul
D-nul maior îi arată plicul. El zice: «Lasă plicul aici.» Bunul D-nul maior zice:
«Îmi e adresat mie. Îmbracă copilul», zice. «N-am cu ce.» Bunul D-nul maior zice:
«Unde sunt hăinuţele lui?» Directorul zice: «I-am îmbrăcat pe cei pe care am avut
voie să-i dau, că erau goi. Acest copil a fost adus aici fără termen.» Bunul D-nul
maior zice: «Este un copil sărac. Sărmana mamă n-are cu ce să-l îmbrace.» Zice
directorul: «Atunci, nu-l dau!» Dar eu apuc copilul în braţe şi zic: «Nu-mi trebuie
nimic decât copilul.»
Ieşim de la creşă tot cu maşina, înapoi cu bunul D-nul maior Roman Susai.
Zice: «Marioaro, te internez cu tot, cu copil, la infirmerie, să te refaci şi tu şi
copilul. Trebuie vindecat de ciupercă. Tu eşti greu lovită de soartă. N-ai cu ce te
reface, nici cu ce vindeca copilul şi trebuie să stai să-i facem ceva hăinuţe. Între
timp, te vei reface şi tu, că mă sperii cât eşti de slabă», zice. «Eu mă duc în
inspecţia judeţului. La caz că vine vreun control de pe la Bucureşti, spui că stai cu
copilul în tratament. Dar să nu pleci.»
Avem o îngrijire foarte bună. După 2 zile, vin 6 ştabi şi-mi spun că nu se
există să stau într-o infirmerie militară. Mă întreabă dacă am bani de drum. Zic nu.
Îmi dau 300 lei şi-mi spun să părăsesc infirmeria. Mă dezbrac de cămaşă şi îmbrac
copilul şi cu tulpanul îmbrobod băietul. Iau sumanul pe pielea goală şi merg la tren
cu capul gol şi ajungem acasă cu băietul în braţe.
Vine sfântul comunist şi-mi aduce de toate de mâncare. Vede copilul cu
ciupercă. Vorbeşte cu prietenul doctor şi vine acasă şi-l consultă şi-mi dă diferite
alifii, după fiecare baie cu ce alifie că-l ung. În 6 luni îi creşte părul şi se vindecă
urechea şi pe faţă, dară şi credinţa face minuni.

355
 “Bunul Dnul Maior” profită murdar de fapta săvârşită.
În luna februarie 1949, vine noaptea un miliţian şi îmi zice: «Eşti chemată
la miliţie să dai o declaraţie.» Eu vreau să iau copilul. Zice: «Nu, nu-l lua, că vii
îndată înapoi.» Las lampa aprinsă. El stinge lampa. Încuie uşa şi mă duce la miliţie.
Dar copilul singur în casă dormea. Eu cu nădejdea că vin îndată. Mă duc iar la
Câmpulung. Nu m-au ţinut mult. Până în april. Dar eu crăpam de frică că copilul va
muri de foame, singur în casă. Dar copilul, cuminte, a spart geamul şi a ieşit în
cămaşă, cu capul gol, desculţ, şi fugi până la sora vitregă. Sora îl suie pe sobă, să se
încălzească pe plită. Avea un cazan cu apă bine caldă, să opărească la vite. Bietul
copil adoarme şi chică în cazan. La ţipetele copilului, s-au strâns oameni. O vecină
l-a luat şi l-a băgat tot în chişleag şi s-au trecut băşicile.
Eu vin în Vinerea Mare, 2 zile înainte de Paşti. În gară mă întâlnesc cu un
nepot care mergea cu un copil la botez. Zic: «Petre, dă-mi o ţigară.» Îmi dă 2 ţigări.
Fratele soţului vede. Merge la miliţie şi spune că nepotul meu mi-a adus scrisoare
de la soţul.

Turnătorii, pierirea-le numele de pe pământ!

Nici nu ajung acasă că miliţia vine după mine, mă întoarce înapoi, mă bagă
la beci. Mă tot întreabă ce mi-a scris soţul. Spun că n-am primit nici o scrisoare şi
nu ştiu nimic. Zice: «Stai aici până spui.» În Sâmbăta Paştelui, toţi sunt băuţi ca
porcii şi mă scot în ograda miliţiei. Mă înconjoară unul. Mă împingea în celălalt.
Acela mă împinge în altul. Toţi mă bat. Zice: «Ce, sari pe noi? Acuma te ducem la
chilia lui Daniil Sihastru şi te împuşcăm, să vie soţul tău să te reguleze moartă...»
Mă pun în genunchi şi mă rog să mă împuşte că nu mai pot suferi atâta bătaie. Vine
un gradat, pe nume Vazdăuţeanu. Îmi pune centura în gât şi mă trage în beci. Îmi
tot da un pumn în ochi şi un pumn în stomac. Vine alt porc beat, de la bal, care era
bătut de feciorii din sat pentru nişte fete. Mă ia în primire. Mă trânteşte de toţi
pereţii în beci. Cât era de rău şeful postului de miliţie, era şi el beat. Îl chema
Vasile Cazacu. Strigă: «Las-o dracului, că eu răspund de dânsa!»
M-au lăsat plină de sânge pe cămaşă, pe suman. După ce s-a dus porcul
sus, eu mă spăl de sânge în butoiul cu varză. Şi stau până dimineaţa. Gândindu-mă
ce să fac dimineaţa în întâia zi de Paşti, bat la uşă. Zic: «Daţi-mi voie să merg la Dl
maior, că sunt chemată de dumnealui.» Îmi dau voie. Zic: «Nouă nu ne spui ce ţi-a
scris?» Zic: «Nu. Numai D-lui maior îi spun.»
Îmi dau voie. Nu mai merg să văd copilul. Pe jos, direct la Rădăuţi. Mă duc
la medicul legist, să-mi facă consultaţie şi să-mi dea certificat medicul. Spune că
Doamne fereşte, n-are voie să se amestece. Mă duc la medicul militar. Spune la fel
că la aşa cazuri nu are voie. Mă duc la miliţie şi îi spun D-lui căpitan Cantoru tot ce
s-a întâmplat cu mine. Zice D-nul căpitan Cantoru: «Tu ai mâncat ceva?» Zic da.
«În vinerea Paştilor. dimineaţa, la Câmpulung. De-atunci într-una mănânc bătaie.»
Îi zice unui ofiţer să mă ducă în sala de mese să-mi dea de mâncat pe săturate.
Acest ofiţer era ţigan. Dar aşa era de bun... Îmi dă de mâncat, stă cu mine
la masă, mă compătimeşte, mă întreabă dacă m-am săturat. Îi mulţumesc. «Dar vă
rog să mă duceţi la D-nul căpitan Cantoru.» Mă duce în biroul lui. Îl rog dacă

356
merge la Câmpulung vreo ocazie, să mă ia şi pe mine, să pot ajunge la Dl maior, că
sunt prea distrusă şi nu mă bizui să merg pe jos. Zice căpitanul Cantoru: «Aşteaptă
că trebuie să sosească aici din minut în minut.» Aştept. Soseşte bunul D-nul maior.
Zice: «Ce-i cu tine, Marioaro?» Zic: «D-le maior, vă rog foarte mult să mă-
mpuşcaţi aici, că nu mai pot răbda atâta bătaie. Ori de câte ori se îmbată vin în casă
şi mă bat. Mă sperie şi pe mine şi pe bietul copil. Îl trag de urechi. Ţipă copilul de
durere, care el nici nu-şi cunoaşte tata. În primul rând că faptele soţului de arme
erau din 1944, iar copilul, după cum ştiţi, este născut în 1946», zic. «Am ajuns la
capătul puterilor şi nu mai pot răbda.» Zice: «Hai cu mine la Putna cu maşina, să
văd.» Îi întreabă de ce şi-au bătut joc de mine după ce am venit de la arest. Toţi
recunosc faptele. Le zice: «De astăzi înainte nu vă dau voie să vă legaţi de ea. Dacă
ar fi cazul, voi cerceta-o eu.»

Pregătirea sfârşitului.
Din aprilie 1949, nu mă mai cheamă nimeni până în 1951. Într-o noapte
vine bunul D-nul maior cu maşina mică. Opreşte în drum. Bate la geam. Întreb
cine-i. Zice: «Marioaro, deschide uşa. Aici miliţia.» Eu toată tremur la gândul că
mă arestează. E însoţit de un locotenent. Vede că tremur. Zice: «Ai ţigări?» Zic nu.
Zice locotenentului: «Dă-i să fumeze, să se liniştească, să ne putem înţelege.» Îmi
dă Dl locotenent să fumez. Bunul D. maior era acuma colonel plin. Zice:
«Marioaro, tu ştii ceva?» Zic nu. «Soţul tău vrea să se predea. Dar la mijloc eşti tu.
Va să zică tu eşti cheia principală. Dacă nu vii tu, el nu se predă. Am primit ordin
de la Bucureşti, dacă tu nu vrei să ne ajuţi, să te arestăm pe loc şi să fii despărţită
de copil pe totdeauna.» Locotenentul zice: «Hai, gândeşte-te la copil şi ajută-ne.»
Zic: «Eu nu ştiu unde este soţul.» Zice: «Vii cu noi, dar iei şi băiatul cu tine. Dar
numai băiatul, că-i tare departe. Nici nu îi duci ceva de mâncat.» Eu zic: «N-am ce-
i duce. Eu singură n-am ce mânca, da‟ lui ce să-i duc?» Zice bunul Domn colonel:
«Ştiu că nu ai. Hai la miliţie. Îţi dăm noi de toate. Tu numai să găteşti şi la noapte
veţi pleca toţi cei chemaţi de el.» Eu mă pun pe gânduri gândindu-mă că la întâlnire
va fi numai foc de arme şi sânge. Spun: «D-le colonel, nu pot pregăti mâncare, că
ar însemna să iau parte la Cina cea de Taină, dar nu am suflet.» Zice: «Marioaro,
soţul tău a scris pe o scoarţă de molid domnului ministru al forţelor armate să
retragă toată armata de pe munţi şi toţi muncitorii forestieri din păduri, chiar şi
copiii cu vitele. Să nu fie nimeni prin păduri şi să te aducem pe tine şi băietul, să
staţi la un loc timp de 2 săptămâni şi atunci ne va da un răspuns bun. Dl ministru al
forţelor armate este de acord că de atâţia ani umblă toată armata după el şi nimeni
nu poate să-l prindă viu ori mort. Eu ştiu că tu eşti foc de cuminte, dar n-ai ce face.
Eşti între ciocan şi nicovală. Îi ultimatumul: amu ori niciodată. Te ştiu că ţii la
copii, dar ai milă de ei. Nu-i lăsa să se înstrăineze. Să fii împăcată în suflet. Stai pe
scaun şi comandă şi oricare miliţian te va asculta. Spune-le ce şi cum să facă în
prezenţa ta.»
N-am încotro. Mă pun pe scaun şi comand. Aduc băieţii militari 5 găini
grase. Le taie. Le curăţă. Le pun într-o oală mare, toate legumele care trebuia,
tăiţei, ouă, smântână, chiper. Alt militar frământă de colac până la ora unu noaptea.

357
Am fost cu toate gata. Vin toţi cei chemaţi de soţul meu. Unu ia bleahul cu carne şi
zeama de găină, unul ia sacul cu pâini, să avem pe 2 săptămâni mâncare. Iau
copilul în braţe şi pornim la drum şi ne tot suim la deal, prin spini şi urzici.

În sfârşit, iarăşi împreună.

Într-un vârf de munte sta soţul. Odată ne somează pe toţi: «Dezbrăcaţi la
piele şi burta la pământ!» Toţi îi dăm ascultare. Vine. Ne face percheziţie. Îi bun.
Toţi îl roagă să mănânce. Soţul zice: «Întâi mâncaţi voi toţi.» Toţi iau şi gustă în
faţa lui. Amu zice soţul: «Voi 5 persoane plecaţi imediat la vale cât vă ţin
picioarele, că de nu luaţi foc.» Bieţii oameni fugeau mâncând pământul prin spini,
prin urzici, zburau la vale. Pe noi ne ia cu prietenul lui. Ne tot suie la deal şi tot
suie. Trecem în alt munte.
Ajungem la coliba lor. Mâncăm şi tot vorbim zi şi noapte. Îmi cerea
diferite sfaturi. Eu zic: «Măi băiete, tu ştii prea bine că eu n-am pus mâna pe armă
şi tot sunt bătută şi schingiuită. Dar ce vor face cu tine care eşti în cauză. Eu nu zic
că viaţa asta-i bună care o aveţi voi, dar eu la vale n-am ce căuta fără tine. Chic ţap
ispăşitor. Te rog un singur lucru: dacă tu nu vrei să te predai, la ce ai trimis după
mine şi copil?» Zic: «Te rog să ne împuşti pe amândoi, eu şi copilul.» Zice: «Vai
de mine! eu nu mă îndur să omor duşmanii care caută să-mi mănânce capul, dar pe
voi să vă omor?» Eu zic: «Atunci dă-mi mie o grenadă s-o pun sub copil şi eu peste
copil, să murim amândoi odată, că m-am săturat de chinuri şi tu fă ce vrei. La toate
greutăţile mele, ne-ai mai adăugat o piatră de moară, ştiind ei precis că m-ai chemat
tu. Şi eu să ies singură? Nu judeci ce se întâmplă cu noi, o mamă cu 2 copii?»

Dar observ că mă priveşte indiferent.

Amu sunt 7 zile de când tot vorbim. Ei aduceau lemne cu spatele, prin
rotaţie. Amu este ziua soţului. Zice: «Eu mă duc după lemne.» Bietul copil zice:
«Te rog, tăticule, ia-mă şi pe mine.» Soţul zice nu, că-i tare greu şi departe. El îl tot
roagă: «Tăticuţule, te rog, ia-mă şi pe mine.» Îl ia în braţe şi se duce dar departe, să
nu bănuiască cineva c-ar fi ei pe acolo. Îi dă vreo două găteje. Copilul îl roagă să-i
mai dea. Tata zice nu. Copilul vine drept la colibă, nici în dreapta, nici în stânga,
decât el înainte. Soţul după el. Vine soţul cu lemnele în spate, dar plânge amarnic.
Copilul merge, îl mângâie: «Tăticuţule, de ce plângi? Îs prea grele lemnele?» Îl ia
soţul în braţe. Vine la noi. Plânge de numai nu crapă. Zice: «Măi, frate Cozma, tu
fă ce vrei, dar eu m-am răzgândit. Tu ştii tocmai de unde aducem noi lemne că
nimerim greu coliba, dar acest copil este tot lumină. L-am dus în braţe şi, la venit,
el înainte şi eu după el; dar direct aici la colibă. Este un copac plin de puieţi mici»,
zice. «Eu sunt exemplul acestui copac. Acesta trebuie tăiat, că-i putred, ca să aibă
loc puieţii să crească.» Merge după colibă şi vine cu un cerc mare numai din cetină
de tisă şi o cruce mare, tare frumos lucrată de dânsul. Scrie pe cruce: „Aici
odihnesc fraţii Cenuşă Constantin şi Cozma Pătrăuceanu‟. Zice soţul: «Acest copil
este foarte cuminte. Numai lumină este în el. Când va fi mare şi va bate la uşa
cuiva, toţi vor zice: ăsta-i copilul tatălui laş care s-a omorât singur. Şi va fi toată
viaţa lui cu ruşine c-a avut un tată laş.» Zice: «Frate Cozma, tu fă ce vrei, dar eu

358
mă predau, numai din cauza copilului. Prefer să mă omoare cei ce sunt cu legile
ţării în mână, dacă vor găsi de cuviinţă că sunt atâta de vinovat luptând pentru ţara
în care m-am născut. Mă vor omorî. Nu sunt nici primul, nici ultimul care voi muri
pentru ţară.» Prietenul lui zice: «Ce faci tu fac şi eu. Fără tine nu pot trăi.» Zice
soţul: «Dragă soţie, te rog lasă copilul aici şi du-te la vale şi spune-le autorităţilor
că mă predau cu 2 zile mai degrabă decât am hotărât.»
Mă duc. Le spun. Toţi săreau în sus de bucurie că se ţine de cuvânt soţul.
Le spun ce o zis soţul că se predă, dar numai D-lui colonel Roman Susai. Să vie la
locul hotărât, dar nu înarmat. Să nu aibă nici cuţit la dânsul.

Predarea.
Soseşte ziua predării, în luna august 1951. Soţul hotăreşte ziua şi ceasul.
Ora 6 dimineaţa.
Dacă ei umblau pe toate traseele cu trenul de pădure, noi ne-am pornit cu o
zi mai devreme de la colibe. Am venit mai aproape de linia ferată ca să nu umblăm
noaptea prin huci şi să fim la ora exactă, 6, la predare. Trenul cu Dl colonel este
trecut în sus. Soţul ia copilul de mânuţă şi merge înaintea trenului. Noi rămânem pe
o mâglă de butuci. D-nul colonel vine cu alt tren. Se dă jos. Zice: «Aşa-i, Marioaro,
că soţul nu se predă?» Zic: «Da. Dar a mers înaintea dumneavoastră în sus.» Dar de
Cozma nici unul nu întreabă nimic.
Vine soţul cu copilul de mânuţă. Zice: «Să trăiţi, Dle colonel şi voi 2
locotenenţi. Permiteţi să vă fac percheziţie.» Toţi zic da. Într-adevăr nu a fost nici
unul înarmat. Locotenenţii încearcă să-l dezarmeze pe soţul. El zice: «Nu. Cât am
vorbit, nu dau arma din mână.» Zice colonelul: «Măi, Constantine, ce brad şi ce
floare de om eşti tu! Nu-i păcat că ai pierdut atâţia ani în păduri?» Zice soţul:
«Numai de frica voastră românii, am luat-o pe calea codrilor. Mă predau de bună
voie. Dar să nu mă ţineţi cu regim celular. Puneţi-mă la cele mai grele munci, că
voi munci cu priinţă, dar închis nu.» Zice colonelul: «N-ai nici o grijă că nu ai de
ce să fii condamnat. Doar ai să stai cel mult 4 până la 5 luni de anchetă, că aşa este
legea. Dar pe urmă vii acasă. Ai fost destul pedepsit de păduri. Ai trăit destul rău,
măi, băiete.» Zice soţul: «D-le colonel, uitaţi-vă la toţi munţii ăştia. Jur împrejur
câţi copaci au, toţi sunt udaţi cu lacrimi de ale mele şi sudori, c-am fost aşa de
prigonit că dacă am furat o mână de făină, fiind nemâncat de câteva zile, a trebuit
să fug în vârful muntelui să fac foc unde nu era apă. Dezbrăcam cămaşa şi o
storceam în căldarea de mămăligă de sudoare şi făceam mămăliga şi o mâncam de
multe ori goală.» La spusele lui, lacrimă Dl colonel şi zice: «N-ai nici o grijă că
peste 2-3 luni vei scăpa acasă şi ai să trăieşti bine.» Zice soţul: «Acum, poftim
arma.»
Şi pornim la vale. Mergem până în capătul pădurii cu trenul. Dar la drum,
mii de maşini. Pe mine şi pe femeia lui Cozma, şi cu 2 locoteneţi, mergem cu
trenul la vale, iar pe soţul şi pe Cozma îi suie în maşină şi pleacă la vale. Ajungem
şi noi. Ne bagă în miliţie, dar nu ne mai dă voie să ne vedem.

Despărţirea.

359
 La un moment dat, mă cheamă pe mine, eu care mă băteam cu moartea de
supărare că n-am să-l mai văd niciodată. Dar mâna lui Dzău a lucrat acolo. Erau
zeci de gradaţi superiori de la locotenent în sus. Mă iau toţi între ei. Dar soţul meu
zice: «D-le colonel, totuşi este ultima mea dorinţă să-mi aduceţi drăguţa aici.» Dl
colonel zice: «Nu se poate. Noi o ştim de soţie legitimă pe Marioara. Am chinuit-o
ca pe Hristos...» El zice: «M-am predat mai degrabă cu 2 zile şi dacă nu îmi aduceţi
drăguţa, nu veţi scoate nici un cuvânt la anchetă din gura mea şi nu veţi şti nimic.»
Zice Dl colonel: «Măi, băiete, noi am venit astăzi să facem o faptă frumoasă, dar
mâine o să venim la o nouă anchetă. Aici sunt soţia ta şi copilul tău. Nu putem
trece cu vederea chinurile Marioarei.» Scumpul meu soţ zice: «Aţi chinuit-o pe
bună dreptate că a ştiut tot timpul de mine, m-a alimentat cu toate şi cu veşti. Dacă
ea nu m-ar fi alimentat, eu aş fi ieşit demult. Nu v-aş fi chinuit şi pe D-stră.» Dl
colonel zice: «Cu atât mai mult trebuie să-i fii mai recunoscător, că nici rusoaicele,
care sunt mai rezistente ca româncele, n-ar fi rezistat chinurilor Marioarei.» Soţul
zice: «Tot vă rog să-mi aduceţi drăguţa.» Dl colonel zice: «Numai dacă Marioara
dă voie, altfel nu.» Scumpul meu soţ zice: «Marioara prinde gâze. [?!]» «Marioaro,
tu îi dai voie?» Zic: «Da. Dle colonel, mie mi-e milă de rugăminţile lui...»

Înfruntarea.
Trimite pe şeful postului de miliţie s-o aducă. Când intră târfa într-atâţia
domni mari, zice: «Bunăziua, măi, Costică.» El zice: «Bună să-ţi fie inima precum
ţi-i căutătura, dragă Parascuţă!» Şi încep a se cuprinde unul pe altul. Se strâng în
braţe egal cât el pe dânsa, cât ea pe el. Încep a se pupa. Gândeam că se îneacă. Se
tot pupau amândoi. Plâng aşa încleştaţi şi se tot pupă. Organele de resort au amuţit
toţi. Unul nu scotea un cuvânt. Aşa încleştaţi, zice târfa: «Măi, băiete, ce trandafir
erai tu dacă nu luai ţiganca asta. Astăzi nu erai aici.» El zice: «Aşa mi-a fost soarta,
dar tu roagă-te lui Dzău să scap că tu ştii că eu sunt în stare să ţin 10 femei, nu 2.
Tot ce-a mânca Marioara, îi mânca şi tu. Ce a îmbrăca Marioara, îi îmbrăca şi tu.
Ce bani a avea Marioara, îi avea şi tu, dragă Parascuţă. Ai fân la vacă?» Zice târfa:
«Nu». Zice porcul: «D-le colonel, vă rog să puneţi om la dispoziţia drăguţii mele,
să-i aducă fânul de la Poiana Secării. Este pământul meu», zice. «Auzi, Vasile
Cazacu, să pui om să-i aducă fânul.» Vasile Cazacu era şeful postului de miliţie din
sat. Imediat i-a trimis un gospodar cu boi şi i-a adus fânul degeaba. Zice boul meu:
«Când îi avea mai mult lapte, să dai şi la copiii mei.» Eu am zis: «Dacă vor ajunge
copiii mei să-i hrănească curvele, îi omor eu!» Dar porcul zice: «Mămică, ce eşti
aşa a dracului?» Amu zic: «D-lor, pornim la drum.» Porcul zice: «Largă-i uşa la
intrare, dar la ieşire ca urechia acului.» Se iau la braţ şi ies. Se duce cu dânsul la
maşină şi se tot pupă. Eu am rămas ca o vită, cu copilul în braţe.
Îl cheamă Dl Colonel. Îi zice: «Constantine, nu iei rămas bun de la
familie?» El se repede şi vrea să pupe copilul. Eu pun mâna şi nu-l las să pupe
copilul Toţi se uită când încep să zbârnâie maşinile să plece. Leşină femeia lui
Pătrăuceanu. Cozma Pătrăuceanu zice: «Hopa, nu plec până nu văd ce-i cu soţia
mea.» Imediat au adus un doctor. I-a făcut o injecţie. Au udat-o cu apă rece şi-au

360
făcut-o bine. Dar târfa nu se dezlipeşte de porc. Eu zic: «Dle colonel, vă rog daţi
drumul să plece convoiul.» Ei plâng şi se tot pupă, până a apucat maşina viteză.
În drum era tot satul. Era de mirare. Eu, până atunci, n-am ştiut ce
înseamnă gelozie. Când am văzut cele petrecute, în ochii mei s-a născut un bob de
muştar în mine de gelozie. M-am simţit aşa de dispreţuită, mai jos ca pământul, la
gândul că ce vor spune neamurile mele. Dar ce or spune neamurile primului soţ?
Mie atâta de ruşine de nu încap sub soare. Cât de straşnic l-am iubit pe omul ista,
dar într-o clipă l-am urât de moarte şi nu m-am mai putut întoarce pentru nimic în
lume. Cât trăiesc nu uit şi cât nu uit nu pot ierta.

Pierderea credinţei.
Când a intrat târfa – adevărat frumoasă, voinică, grasă, corpolentă, foarte
elegantă, toată vopsită, parfumată, dar eu slabă, pielea şi osul, şi goală ca ţapul la
cur... Îmi zice Dl colonel Susai: «Marioaro, du-te acasă.» Dar eu cu gândul că nu
mai este Dzău, cât de credincioasă am fost, am chicat dintr-odată de la credinţă:
«Dacă ar fi Dzău, nu m-ar fi lăsat la o ruşine aşa de straşnică. Doară toată viaţa m-
am rugat lui Dzău şi mi-o ajutat la toate cele cerute de mine, dar amu m-a părăsit
cu totul...»
Vin acasă cu gândul să mă spânzur de ruşine, dar mă uit la bieţii copii cât
sunt de frumoşi şi cuminţi. Mă apucă o jale minunată gândindu-mă cui are să-i fie
milă de ei.
Între timp trimite părintele stareţ Paulin birja cu un călugăr bătrân după
mine. Îmi spune că mă roagă părintele stareţ să vin odată cu el la mănăstire. Nu am
avut alte cuvinte mai frumoase decât: «Marş la dracu‟, porcilor!» Se duce înapoi.
Când cat, vine tot cu birja stareţul şi cu o profesoară care era cumnata Dlui Inginer
Gheorghe Joja, care era inginer de descoperit mine de aur. În timpul acela era la
mănăstire. În viaţa mea până atunci nu am văzut suflet ca al ei de bun. Intră în casă,
unde stam eu plângând, mă cuprinde, mă pupă. Intră şi stareţul şi mă roagă să iau
copiii şi să mă duc cu ei, cu birja, la mănăstire, că au auzit cele petrecute la predare
şi ei nu cred până nu vor auzi din gura mea. Eu zic: «Ştii tu, Paulin, cât de
credincioasă am fost tot timpul, dar amu nu mai cred că este Dzău!» Dară
profesoara plânge amarnic şi mă roagă să vin cu ei la mănăstire. Frumos şi dulce
cum îmi vorbea, m-am muiat. Iau copiii şi mă duc cu ei. Iară profesoara nu înceta
de plâns.
Ajungem la mănăstire. Pune stareţul o masă cam săracă. Pune şi copiii la o
măsuţă. Le dă şi lor de mâncat. Scoate o sticlă cu vin şi una cu ţuică. Eu beau vin şi
cu ţuică. Tot căuta să mă mângâie că soţul a făcut aşa ca să mă scape pe mine. Eu
zic: «Măi, Paulin, de-ar veni Isus Hristos din cer să caute să mă mângâie ca şi tine,
îi spun: „Doamne Isuse Hristoase, nu căuta să mă minţeşti că eu am văzut cu ochii
mei adevărul. Du-te înapoi la cer...» Părintele Paulin face o înfăţişare prin care dă
dovadă de părere de rău, cunoscându-mă foarte credincioasă înainte. Dar nu mai
zice nimic. Îi spun că mă duc acasă. Îmi pregăteşte o servietă plină cu de toate ale
mâncării. Înapoi cu birja acasă, condusă de această profesoară, cumnata D-lui Joja
Gheorghe, care avea frate la guvern: Atanase Joja.

361
 În aceeaşi zi vine o soră de-a mea care nu avea copii şi îmi cere să-i dau
fetiţa pe câteva zile, că bărbatul ei era îngropat de 2 săptămâni şi ei îi era urât
singură. O întreb: «Ilenuţă, vrei să mergi la mătuşa Anuţa?» Zice că da. «Că ea are
lapte şi mi-a da să mănânc.» Ca niciodată, mă cuprinde, mă pupă şi zice: «Mămică,
rămâi sănătoasă.» Eu îi zic: «Du-te cu Dzău.» Se duce până la drum şi se întoarce.
Zice: «Mămică, te rog să fii cuminte, să nu plângi.»

Ultima treaptă a suferinţei.

În acea zi, noaptea vine după mine şi mă arestează, cu tot cu băiet.
Ajungem în Câmpulung. Îl scoate pe soţul şi zice: «Iliuţă, cu cine vrei să stai; cu
mama ori cu tata?» Copilul zice: «Şi cu tăticul şi cu mămica». Zice: «Nu: ori cu
mama ori cu tata?» Copilul zice: «Cu tăticul». «De ce vrei cu tăticul?» «Că-i tare
frumos.» Îl bagă cu el în celulă. Erau soţul şi Pătrăuceanu. Eu singură într-o celulă
mică şi întunecoasă. Beznă. Dar copilul cuminte ca soarele, când îi scotea la
program, copilul fugea şi bătea la uşa mea: «Mămică, te rog să nu plângi.» Când
erau oameni buni, adică miliţieni români, nu-i făceau nimic. Când erau unguri, îl
băteau pe bietul copil că n-are voie să vie la uşa mea.
Ne ţine 3 luni aşa. După 3 luni, iau copilul şi-l duc la orfelinat. Nu ne spun
nimic. Întreabă soţul unde-i copilul. Zice: «Se joacă pe-afară.» Aşteaptă soţul.
Seara nu-i copilul. Se hotăreşte soţul şi Pătrăuceanu şi eu. Facem greva foamei: nu
primim mâncarea până nu ne dau copilul. După 3 zile, ne dau copilul, dar să vie
cineva din familie să-l ia. Trimite după sora. Vine sora. Îl ia acasă.
Pe noi ne duce cu trenul la Bucureşti. Acolo ne aşteaptă duba la gară. Ne
bagă în dubă şi ne duce. Am stat 10 luni, dar n-am ştiut unde sunt. Mă duce şi mă
întreabă: «Tu eşti bogată?» Zic da. «Sunt bogată în sărăcie.» Zice: «De ce ai lăsat
soţul să lupte împotriva noastră?» Zic: «D-le, la mine nu cântă găina; numai
cocoşul.» «Tu nu ştii ce-a făcut el?» Zic: «Nu ştiu.» Zice: «Aici îţi vor rămâne
oasele. Dacă îl spuneai, erai acasă cu copiii tăi. Dar aşa, ai să putrezeşti în celulă.
Încă noi suntem prea buni...» De fiecare dată îmi zice: «Tu târfă, de ce nu ne-ai
ajutat să-l prindem, că s-au pierdut atâtea vieţi omeneşti umblând după el?» M-am
supărat tare auzind cuvântul “târfă”. Doară eu nu sunt târfă. Şi le-am spus: «D-lor,
eu când m-am cununat cu acest om nu ne-o pus nimeni ochelari de pânză să nu-l
văd. Cât l-am văzut cu ochii, fără ochelari, mi-a fost tare drag şi nu mi-o pus
nimeni cătuşă pe mâini să mă duc forţat la cununie. Aşa că nu am putut să-l trădez.
Ăsta-i adevărul.»
După o lună, ne duce cu duba la Iaşi, la Tribunalul militar. Soţul este cap
de lot. În primul lot chic şi eu, dară pentru noi pun apărători din oficiu. Pentru mine
este apărător un evreu. Dar pentru soţul nu vrea niciunul. Trag la sorţi cine să fie. Îi
chică Dl avocat Constantin Dimitriu care a fost colonel la Tribunalul Militar
înainte. Dar el nu vrea. Mai trag la sorţi de 3 ori. Tot lui îi cade. A pledat
extraordinar plin de curaj. Bătea cu piciorul în pământ şi cu pumnul în sus. Zice:
«Dacă a luptat după 23 August, din cauză că n-a ştiut că s-au rupt relaţiile dintre
români şi nemţi, noi, orăşeni, n-am avut presă şi radio, dară de unde să ştie el?!»
Zice Judecătorul: «Întreabă-l pe acest Cenuşă câte decoraţii a avut pe pieptul lui.»

362
Zice: «Cu atât mai mult bravo lui că a luptat cu pieptul lui de aramă pentru neam şi
ţară. Dacă într-un eventual război, ţara are nevoie de acest Cenuşă, fiţi siguri că va
lupta tot pentru neam şi ţară, tot cu atâta bărbăţie şi mult curaj.»
Acuma citeşte sentinţa: Cenuşă Constantin este condamnat la moarte
pentru crimă de înaltă trădare. Tot lotul a izbucnit în plâns. În lot erau numai 20
oameni, toţi condamnaţi greu, unii la viaţă, alţii la 25 ani, singur unul la 20 ani.
Toţi cu drept de recurs. Şi eu la 15 ani pentru favorizare de crimă de înaltă trădare.
Recursul îmi mai dă 10 ani.
Am stat la Iaşi 3 luni. Apoi era iadul pe pământ, plânsete, urlete, de îmi
venea să mă sui pe pereţi fără scară.
De aici, mă duc la Jilava, camera 4. Era şefă de cameră o doamnă a unui
minsitru, dară foarte rea. Când a venit casiera D-nei Ana Pauker, era după 3 zile
după ce-a născut copilul în închisoare, biata de ea, îndurerată, strigându-şi noul
copil a înnebunit. Era aşa de frumoasă şi tânără... Dar în loc să fie mângâiată de D-
nele din cameră, era bătută că se preface. Eu m-am îngrozit de cele văzute la
tovarăşele de suferinţă.
Într-o noapte, după oara de stingere, se aud mari răcnete de guri de bărbaţi,
alergături prin ogradă şi 2 detunături de armă. Toate intelectualele zic că e o
invazie şi vom scăpa cu toatele. După ce s-au liniştit, spun bărbaţii, prin morse, că
a intrat un şarpe straşnic mare pe geam. N-a făcut nimic. Dar 20 oameni aşa s-au
speriat că au înnebunit pe loc, până a venit comandantul şi a împuşcat şarpele. Vine
o asistentă universitară din Iaşi, Viorica Pârnac, şi-mi şopteşte: «Marioaro, vii
dimineaţă cu mine, voluntară la tinete, să vedem şarpele. Mi-a promis un domn că-l
pun pe gard, să-l putem vedea.» Era atâta de mare că la gât nu-l puteai cuprinde cu
2 mâini. Pe burtă, alb. De la jumătate în sus, negru. Pe spinare avea păr ca de porc.
Ochii erau ca la viţel. Iar colţii cel puţin 5 cm. Avea 6 m lungime. Toţi intelectualii
au spus că la noi în ţară nu există şarpe aşa mare.
Din nefericire, am fost prin multe închisori. De la Jilava, m-au dus la
Mislea. Pe timpul acela erau în Mislea 4.800 de doamne, numai crema ţării. Eu
eram prima prostană între ele. Îşi băteau joc de mine. Eu făceam zilnic jurnia la
cameră, la spălător, la veceu. De la un timp, spun ele ofiţerului politic că de ce au
băgat aşa o toantă între ele, doară ele toate sunt numai crema ţării.
M-au scos de-acolo. M-au băgat între alt soi de doamne, tot destul de-ale
dracului. A dat Dzău şi mi-a venit din Câmpulung Muscel o preoteasă şi o femeie a
unui şef de post şi o ţigancă. Comedia ce făceau doamnele cu noi...! Ne ziceau:
«Măi, toatelor, cine dracului v-a adus aici?» Ne-a scos şi dincolo; zilnic rapoarte să
ne scoată şi de-acolo. Ne bagă la inapte. Era o d-nă a unui colonel, Maria Negru,
foarte bună, populară. Era şi o curvă care se numea Mis[s] România, numită de
Regele Carol. Ne tot scuipă. Zice: «D-le locotenent politic, vă rog să controlaţi
dosarul meu. Eu sunt numită de Maiestatea Sa Regele Mis[s] Romania şi nu pot
suferi mutra ţărăncilor. Toate 3 sunt legionare!»
Ne scoate şi de-acolo. Ne bagă la legionare. Şi acolo erau in-telectuale.
Erau doctoriţe, inginere, profesoare, avocate. Dar abia acolo m-am bucurat de
dreptate. Nu se făcea nici un fel de separatism. Erau tare bune, prietenoase. Erau de

363
la egal la egal, Dzău să le ajute. N-o zis nimic de rău nouă. Ne-am bucurat straşnic.
Iară Dzău să le ajute, era o d-nă macedoneancă. Aşa s-a ataşat de mine...! Cum ne
sculam, eram amândouă. Când am văzut bunătatea lor cât am să trăiesc n-am să uit
şi le iubesc din tot sufletul. Am stat un an între ele, dar n-am auzit nici o dată o
jumătate de cuvânt rău.
Aşa de frumos s-au purtat cu mine, cu noi, Comandanta Tudor Elena, cu
gradul de Căpitan. Era straşnic severă, dar îmi doresc să ajung fericirea s-o
întîlnesc, să stau în genunchi şi să-i sărut picioarele. Era om al dreptăţii. Cât a fost
ea comandantă, a fost mâncare tare bună şi multă. În faţa ei merită închinată cu
adevărat. După plecarea ei, am văzut foame, nu glumă, şi normele la atelier mari.
Când era ea, norma la covor persan 5 cm/0,50. După plecarea ei, a ajuns norma 25
cm/0,50 şi mâncarea vai de noi.
După un timp ne duce din Mislea la Gai. De la Gai la Arad. De la Arad la
Miercurea Ciuc. Cât a fost un comandant ungur era bine de mâncare. Când a venit
un român, rău al dracului s-a prostit mâncarea. Rău nu totdeauna, periodic ne da
ceapă degerată fiartă şi cu spirt medicinal [?!] şi mămăligă din făină aprinsă. Eu
eram tare fomicioasă, dar asta n-o puteam înghiţi. O vărsam pe nas înapoi. Am
rămas numai la porţia de 250 gr măligă goală şi dimineaţa 200 gr terci subţirel.
Plângeam veşnic de foame.
Era o şefă de cameră tare bună: Dna Didinica, soţia colonelului Dumitrescu
Anton. De mila mea a mers la Dl comandant în audienţă şi l-a rugat să-mi dea
frămăturile care rămân de la tăiatul mămăligii care-i pentru camera noastră, că eu
plâng zilnic de foame, pentru care a intervenit pentru mine. I-a pus mâinile la spate
şi cătuşele şi au adus-o în cameră exemplu să nu vorbeşti pentru altul. Zi de raport
era numai joia. Mă scriu la raport la Dl comandant; nu-mi dă hîrtie, dar vine
ofiţerul după mine şi mă duce la Dl comandant la raport. Zic: «Să trăiţi, Dle
comandant. Mă numesc Cenuşă Marioara, condamnată în prima instanţă la 15 ani,
iar recursul mi-a mai dat 10 ani. Respectuos vă rog să binevoiţi a-mi aproba
următoarea rugăminte: să-mi daţi voie să iau frămăturile de mămăligă de pe
scândura care este pentru camera noastră.» El zice: «Acelea sunt pentru porci.» Eu
zic: «Doar porcii au cota lor şi noi nu primim carne de porc!» Dl Comandant zice:
«Futu-ţi Dzăi mă-ti, curvă internaţională, la ce ai venit aicea?» Zic: «N-am venit
voluntar. A găsit justiţia de cuviinţă şi m-a trimis la ispăşire de pedeapsă. Eu nu vă
cerşesc libertatea decât să pot rezista la condamnare.» El zice: «Fut Hristosul mă-ti
de târfă!» Eu zic: «Dacă ar veni cineva internaţional în control să vadă cum vă
purtaţi cu acei pe care îi înjuraţi, de pe al căror spate luaţi grade şi salarii, pe unde
aţi scoate cămaşa?»
El trimite după târfa de felceră. O întreabă: «Cum este sănătatea animalului
ăsta?» Ea zice: «Foarte bine. Când a venit aici a fost aşa slabă cum e mâţa. Da‟
acuma e bine.» El zice: «Du-te adă boambele...» Zice: «Tu, ofiţer, adu ţiganul.»
Îmi pune boambele la amândouă picioarele. Domnul singur îmi pune mâinile la
spate, cot la cot. Îmi pune cătuşă mai sus de cot, un lanţ care strânge bine. Vine
târfa de felceră cu o cutie cu mai multe căluşe. Ia călăul un căluş. Mă izbeşte cu
spatele de perete. Îmi pune Comandantul genunchiul în stomac şi ţine căluşul cu

364
ambele mâini şi într-o frântură de secundă mi-a scos toţi dinţii, cu jumătate de
gingie; şi-mi leagă căluşul în gură. Şi mă bagă la izolator pe 14 zile: o dată la 3 zile
mâncare. Dar în gură aveam 8 coroane de aur franţuzesc. 6 s-au pierdut şi 2 mi le-a
luat cu tot cu carne. După 3 zile, mi-a scos căluşul, dar lanţul şi cătuşele nu. În 14
zile a crescut carnea prin veriga lanţului. Când mi-a scos lanţul, mi l-a scos cu tot
cu carnea din mâna dreaptă, dintre cot şi umăr. Am făcut o infecţie straşnică, şi în
gură şi la mână. Apoi îmi da regim cu franzelă. Am refuzat-o. 6 săptămâni am
zăcut ca câinii, arde-l-ar focul de comandant criminal!
[Editorul nu a putut afla dacă restul istorisirii a fost scrisă în alt caiet sau
naratoarea s-a oprit aici. Titlurile ne aparţin nouă. M. R.]

AMINTIRILE LUI COZMA PĂTRĂUCEANU,

tovarăşul de pribegie şi spaime al lui Constantin Cenuşă,
în lectura lui Mihai Rădulescu

Caietul dictando folosit de către însuşi Cozma Pătrăuceanu pentru a-şi

pune în ordine amintirile conţine 57 pagini scrise. Numerotarea apare pe ambele
feţe ale filelor.
Caligrafia şi ortografia redactării fac destul de greu abordabil conţinutul,
iar stângăciile de exprimare a naratorului nu rareori te pun în situaţia de a nu mai
putea urmări firul acţiunii. Aceasta este pricina pentru care suntem datori a
interveni, în vederea limpezirii ideilor, în scenariul scrierii, împărţindu-l în capitole
şi alegând pentru comunicare varianta cea mai bogată şi mai clară din cele propuse
de autor în diverse locuri ale memoriilor sale. Din păcate, nici aceste precauţii nu
fac accesibilă pe de-a-ntregul viaţa autorului. Cum, totuşi, paginile alese pentru a fi
împărtăşite cititorului rămân documente înduioşătoare sau înfricoşătoare asupra
existenţei în munţi a fugarilor din faţa răzbunării comuniste, socotim că ele trebuie
să vadă lumina tiparului, înscriindu-se, alături de altele similare, material de
construcţie a istoriei patriei ce urmează a fi redactată în viitor.
Mai trebuie menţionat că acest caiet mi-a fost pus la îndemână, odată cu
acela al Marioarei Cenuşă, de către doamna Oltea Nistor, născută Robu, care a
stimulat scrierea respectivelor amintiri, din dragoste pentru recuperarea istoriei
contemporane a neamului nostru şi din iubire pentru spiţa bucovinenilor care mulţi
eroi a dat în lupta lor fără şansă, nici nădejde, împotriva ruşilor şi a comunismului.
În continuarea acestei introduceri, vom spicui din cele dintâi pagini ale
scrierii acele informaţii ce să ne pună în temă cât de cât asupra anilor premergând
fuga în munţi a autorului ca şi asupra crezului său patriotic.
“Să încep cu anul 1940, când ne-au ocupat ruşii Basarabia şi nordul
Bucovinei. Armata Română în retragere a fost atacată de bande de evrei comunişti
care aşteptau cu drapelul roşu pe ruşi.
Ajunşi la apa Sucevei, noi am ocupat poziţie pe malul drept al Sucevei.”
Amestecarea sa în mişcare locală stârnită de cele petrecute a condus la aplicarea

365
unei pedepse cu detenţie, ceea ce dovedeşte trăinicia democraţiei române în acele
timpuri tulburi din preajma izbucnirii războiului. “După asta, stabilindu-se graniţa
şi revenind toate la normal, am fost anchetat şi dat în judecată şi condamnat la trei
ani închisoare.” În urma umilirilor la care fuseseră supuşi ostaşii români batjocoriţi
de străini, se încingeau pasiunile fără a mai fi trecute prin temperarea judecăţii.
Chemarea în faţa instanţei a lui Cozma Pătrăuceanu dovedeşte neimplicarea
statului român în atari demonstraţii de răzbunare. Dimpotrivă, aderarea lui la
spiritul justiţiei, în numele căreia l-a condamnat pe memorialist.
În sfârşit, spiritul aceloraşi legi umanitare i se va aplica şi lui Pătrăuceanu,
redându-l familiei sale. “Am declarat recurs. Şi am fost încorporat în armată şi am
plecat în război, ca în toamna anului 42 să găsesc într-un ziar un articol în care
scria că la toţi cei care au de executat pedepse şi sunt pe front, li se graţiază
pedeapsa.
Aşa că atunci când am fost citat la Curtea de Apel Botoşani, mi-a spus
Preşedintele că da, li se graţiază celor care au dat dovadă de eroism, invalid sau
decorat. Eu i-am prezentat procesul verbal de clasare şi brevetul de decoraţie şi mi-
a aplicat decretul.
Făcând parte din Regimentul 2 AA şi venind din Rusia în 43 în ţară, am
fost avansat în Regimentul 5 AA Caransebeş şi făceam servici în Reşiţa la un
centru de informaţii cu activitatea aeriană în timpul bombardamentului.
După insurecţia cu nemţii şi după ce trecuse frontul în Ungaria, am venit
până acasă, să văd ce-i cu familia, ştiind că a fost evacuată şi dacă s-au întors acasă
şi ce posibilităţi de trai am sau poate nici casa mea să n-o mai găsesc şi n-a lipsit
mult să n-o găsesc, fiindcă şura a fost lovită de un proiectil şi s-a rupt acoperişul
din grajd. Doi pereţi scoşi şi băgaţi în cazemată.
Erau toţi adunaţi la socru şi acolo trei erau bolnavi de tifos. Numai soacra
şi soţia erau în picioare. Pe un cumnat l-au luat ruşii, pârât de nişte cozi de topor
care s-au pus în slujba duşmanului ţării şi poporului nostru că a fost împotriva lor
partizan. Pe unii îi trimitea la Siret pentru ceva verificare şi nu se mai întorceau
acasă, cu direcţia Rusia. Aşa făceau unii românaşi de-ai noştri: îşi vindeau fraţii la
duşmani. Aici se adevereşte vorba: omul, toporul şi codrul.
Cică odată mergea omul cu toporul spre o dumbravă. Când l-au văzut,
stejarii cei tineri s-au înspăimântat şi spun către cei bătrâni: „Vai, că vine omul cu
toporul!...‟ Dar întreabă: „Toporul are coadă?‟ „Nu.‟ „Atunci nu vă fie frică...‟ Dar
văzând omul că fără coadă n-are spor, s-a gândit de i-a pus coadă. Şi când a venit a
doua oară, cei tineri iar au strigat. Dar bătrânii au întrebat dacă toporul are coadă.
„Da, acum are!‟ Atunci bătrânii au spus: „Acu-i rău, că un frate de-al nostru s-a pus
în slujba lui...‟
Şi văzând astea, nu m-am arătat. Şi după o săptămână, nu pot să mai stau
pe aici, fiindcă nimeni n-are numai prieteni, are şi duşmani şi decât să iau drumul
Rusiei, mai bine mă întorc la unitate. Şi îi propun soţiei să meargă şi ea cu mine.
La început nu era de acord: «Fiindcă tu eşti militar. Războiul e întâi. Noi ce
facem?» Eu i-am spus: «Nu-i frică, ne descurcăm. Aşa că am trimis şi au adus fata,

366
fiindcă lucra pe unde au fost evacuaţi, să poată câştiga ceva hrană pentru iarnă. Aşa
că a venit şi fata şi am plecat toţi trei.
Ajunşi la Reşiţa, la unitate, i-am raportat d-lui maior Zaharescu că m-am
înapoiat, însă nu singur, ci cu familie cu tot. «Acolo a fost frontul şi am găsit totul
distrus.» Atunci el a dat ordin sergentului de la aprovizionare să le treacă şi pe ele
în raţie, să primesc masa de la unitate până voi primi salariu, fiindcă a vorbit cu
funcţionarii de la uzină, care m-au băgat în servici de pază. La periferia oraşului a
fost o baterie de antiaeriană care plecase pe front şi fiind o baracă care i-a servit
comandantului bateriei, mi-a servit şi mie de locuinţă. M-au plătit ca pază. Nu m-
au desconcentrat, dar făceam şase ore servici la telefoane şi 12 eram liber, plecând
în familie. Fata am băgat-o la şcoala profesională şi, ca s-o scurtez cu astea, cam
aşa s-au petrecut lucrurile până s-a terminat războiul.
Au început anii de foamete. Eu am rămas mai departe tot pe aici, până în
anul 1947. Toamna am venit acasă şi în primăvara lui 48, am fost arestat de
securitate. Când m-au adus la Rădăuţi, m-au predat unui evreu, pe nume Ghenzer.
După ce a plecat escorta, m-a-ntrebat evreul: «Ştii pentru ce eşti chemat?» I-am
răspuns că nu ştiu. El mi-a spus: «Nici n-ai să ştii.» Atunci m-a trecut un fior rece
şi atunci m-am gândit ce înseamnă asta că “nici n-ai să ştii”. ‹Ăsta are de gând să
mă împuşte... Asta înseamnă “nici n-ai să ştii”!›
Şi m-a băgat la beci. Aici am mai găsit vreo trei inşi, printre care era şi
unul cu care mă cunoşteam, pe nume Nachiu, fost preşedinte de sindicat. L-am
întrebat pentru ce-i aici. El mi-a spus că pentru săraci. «Adică cum pentru săraci?»
«Păi, ştii că în anii din urmă, când era criza aia, s-a adus porumb şi s-a dat la săraci.
Dar ştii cum e vorba aia: „cine-mparte, parte-şi face‟: a dus şi primarul o parte
bunicică acasă. Oamenii au prins mişcarea şi au venit la mine şi s-au plâns. M-am
dus cu ei şi într-adevăr am găsit porumbul furat. L-am împărţit la oamenii săraci.
Ei, şi acum nu vine nici un sărac să mă scoată de aici! Ei, nu-i prost cel ce crede
săracului?!»
Să revin la mine, seara. După ce se întuneca, pe la orele 8-9, nu pot
preciza, ne scoteau afară la veceu, pe câte doi. Dar a treia seară, celui ce ieşea cu
mine, i-a pus mâna-n piept şi l-a dat înapoi. Atunci mi-a fost suspect cazul şi nu
numai mie.
M-am dus până-n dreptul geamului de la beci şi nu m-am dus până la
veceu. Am urinat lângă geam. Am căutat să nu mă depărtez de el, să aibă motiv să
tragă, să mă împuşte. Securistul a întors capul către geam şi văzându-i pe ăia toţi
privind pe geam, m-a înjurat şi mi-a zis: «Nu scapi tu de mâna mea!» Ei, m-am
convins acum că nemernicul ăsta e pus de evreu să mă împuşte. Pe nume era:
Goilam. Doi erau care le satisfăceau planurile şi gusturile evreilor: Goilam şi
Bârsan. Mai târziu, de la Bârsan a evadat colegul meu Cenuşă Ctin.
Când am venit înăuntru şi le-a spus celorlaţi, a zis Nachiu: «Să ştii că pe
ăsta l-a ales evreul, comunistul dracului, coadă de topor, să-i satisfacă dorinţa. Ai
văzut ce-i în stare!»
Şi văzând care-i planul lor, m-am gândit ce aş putea face să pot evada. Şi
am ajuns la concluzia să duc o înscenare mare. M-am fript cu ţigara... şi am spus că

367
sunt bolnav de boli venerice, să mă ducă la dispensar pentru tratament., crezând că
pe drumul dus şi întors se va nimeri să fie mai aglomerat, să-i dau o lovitură să ia
contact cu pământul şi eu s-o întind. Dar cred că au prevăzut şi ei ce s-ar putea
întâmpla şi mă conduceau doi. Goilam mă ducea pe şosea şi evreul pe trotuar. Deci
mergeau cu distanţă unul de altul, pentru orice eventualitate: unul cade, altu-i în
picioare.
Acum mă aştepta altă primejdie, dar nu le-a venit în cap: dacă nu scotea tot
aerul din seringă, tot îmi făceau capătul.
Când mă duceau la dispensar, îl îmbăta şi încărca pistolul şi mă-njura şi
spunea: «Ăsta-i al tău, că doar n-am tors pe tine!»

TRĂDAREA LUI GHERMAN

În anul 1948, îl găsim angajat pe Cozma Pătrăuceanu într-o fabrică din

Falcău. Nu izbutise că câştige simpatia muncitorilor alături de care lucra, ei înşişi
ascunzându-şi frecvent identitatea şi înclinaţiile politice autentice. Obişnuiau să
spună despre el: «Cozma are praf vechi prin buzunări – nu se încadrează cu noi...»,
înţelegând printr-aceasta că nu se scuturase de credinţele şi obiceiurile trecutului,
cum se străduiau ei, vopsiţii, de ochii lumii şi pentru a-şi asigura pâinea cea de
toate zilele, minţind la tot pasul, spre indignarea lui Cozma, rămas om dintr-o
bucată. “Eu nu i-am suportat mult şi m-am retras dintre ei şi n-am mai venit la
fabrică”, mărturiseşte.
Atitudinea lui a adus asupră-i urmări nefaste. Era urmărit fără s-o ştie şi
nişte inşi mai mult sau mai puţin apropiaţi de el fură chemaţi la securitate, pentru a
se obţine de la dânşii informaţii cu privire la persoana sa, la trecutul lui, la ce
gândea şi la ce... punea la cale. Aceasta deoarece securiştii nu-şi puteau închipui
om, dintre aceia care nu le cântau în strună, să stea cuminte de o parte, să-şi vadă
de muncă, gospodărie şi familie. Ci pe toţi îi socoteau antrenaţi într-o luptă
misterioasă urmărind dărâmarea regimului şi înlocuirea puterii lor cu una legală.
Nu se cuvine trecut cu iuţeală asupra acestui aspect al atitudinii securiştilor faţă de
concetăţeni, ba chiar a majorităţii membrilor de partid. De unde provenea
neîncrederea criminală în ceilalţi? Dintr-aceea că angajaţii poliţiei politice erau
conştienţi a fi pus mâna pe frâiele ţării prin abuz şi că nimeni nu s-ar fi îndoit că nu
meritau să le păstreze? Ori din faptul că ei înşişi nu făceau alta decât să răstoarne
pe dos tot ce era firesc în alcătuirea societăţii, să comploteze, să fărâmiţeze, să
verse sânge, să fure averile clădite cinstit, să dea din coate pentru a-i înlătura pe
alţii de la masă ca să le rămână numai lor şi neamurilor lor caimacul cât mai plutea
pe faţa oalei după jaful săvârşit de Uniunea Sovietică? Drept pentru care îşi
imaginau că tot românul se poartă după calapodul lor? Încerc aceste multiple
ipoteze, ce – cu certitudine – se pot înmulţi cu mare spor, pentru că nu mi se pare
satisfăcătoare afirmaţia că se purtau astfel numai din ordin şi cu atât mai puţin din
convingere... În definitiv, pentru a se dobândi convingeri în urma cărora să devii
duşmanul năimit al tuturor semenilor de o limbă cu tine, ai nevoie de multă carte.

368
Or, ei furau exact atâta învăţătură de câtă aveau nevoie pentru a promova jalnicele
lor lectorate politice, susţinute de analfabeţi la fel de trişti ca şi cursanţii dinainte-
le; şi cu nici un preţ mai multă.
Revenind la Cozma Pătrăuceanu, i-au parvenit când şi când ştiri despre
încercările securişilor de a-i pătrunde şirul existenţei. Veştile soseau sporadic, dar
de fiece dată îi reaminteau că trebuia să-şi ia rămasul-bun de la traiul liniştit.
Începu să se ascundă de consăteni. Lucrurile nu stătură pe loc ci se încâlciră până
ce, într-o noapte, se pomeni cu miliţia în prag. Izbuti să piară-n beznă, peste
garduri, departe, fără să-l simtă copoii. Sora lui le spuse că lipsea de-acasă şi nu
ştia când o să apară. Aceia stătură ce stătură şi până la urmă bătură drumu-napoi.
Cozma nu se mai arătă nimănui. Doar cu Constantin Gherman îl trăgea inima să se
întâlnească. Şi o făcu în vara anului 1949, cu destulă nevoinţă.
Cel numit avusese şi el necazurile sale cu securiştii. Va să zică se putea
lăuda cu oarece experienţă în privinţa tertipurilor folosite de ei în vânarea omului.
Era originar din teritoriul ocupat. Arestat de securitate, l-au cărat la graniţă să-l
predea ruşilor. Învinuirea? Că ar fi trecut frontiera cu diverse scopuri ce nu le ştiau
numi limpede, oricât l-au zdrobit. Ajuns pe mâna unui colonel sovietic, acesta
comunică hingherilor români că nici o informaţie dintr-ale lor nu-l incrimina pe ins
şi că nu avea ordin să aresteze cetăţeni străini nevinovaţi. «Dacă l-aţi prins cu ceva,
judecaţi-l voi.» Ai noştri nu se lăsau păgubaşi, ci clănţăneau din dinţii de viplă de
parcă de binele lor personal era vorba. «Bine. Fie. O să-ntreb Moscova. Dacă îmi
dau poruncă, îl popresc.» Liniştiţi, ofiţerii români nu l-au mai adus înapoi la
Câmpulung Moldovenesc. L-au lăsat la Izvoarele Sucevei, unde-l târâseră. Aveau o
certitudine lăuntrică privind destinaţia sa ulterioară, anume Siberia. Iar de acolo,
Gherman evadă.
După ce se văzură la chip şi se cântăriră din priviri, după ce se înţeleseră,
Pătrăuceanu şi cu el împuşcară un bou prin luna octombrie, anul 1949. Cu rupere
de oase, l-au cocoţat într-un copac, să-l aibă provizie peste iarnă, fiindcă luaseră
hotărârea să nu mai revină în sat, ci să-şi petreacă restul zilelor ascunşi. Au scos
din el numai ficatul şi inima, să le mănânce mintenaş.
Mai pe-ntuneric, mai cu fereală, au ajuns în comuna Straja, la Serafim
Cotos, şi au luat înţelegere cu dumnealui să ierneze la el în gazdă. Şi-au făcut o
colibă sub fân, în podul grajdului. Acolo era lumină din fundul grajdului. Iar dacă
voiau să coboare, dispuseseră un dulap lung de 1,20 m şi lat de vreo 0,35 m, care
era mobil. Scoseseră cuiele din scândură, din partea de jos. O ţineau trasă cu o
sârmă, pentru orice eventualitate. Fie o dădeau la o parte, fie o puneau cum şezuse,
după nevoi, nimeni nu observa mutarea ei din loc. Aruncând-o, puteau sări în larg,
în livadă. Mai aveau şi două rânduri de porţi la şură. Două corespundeau în curte,
iar altele două ieşeau de partea cealaltă care dădea imediat în uliţa comunală.
Cârligele acestor porţi erau supravegheate de ei ca să nu fie înţepenite, de parcă cei
doi ar fi avut presimţiri rele.
În a treia decadă din ianuarie, Constantin Gherman plecă să vadă cum i se
mai aflau soţia şi copiii, retraşi la Suliţa Moldova. Nu ştia că un cunoscut tot din
teritoriul ocupat, anume din Crasna, o vizitase pe femeie. Se interesase dacă mai

369
venea s-o vadă Costică. Îi povestise vrute şi nevrute despre faptul că şi el s-ar fi
găsit într-o situaţie asemănătoare cu a soţului şi că-i era tare greu şi ar fi vrut să se
tragă pe lângă el.
Femeia, fără experienţă, avu încredere şi i se spovedi cu toatele, din fir a
păr, de bună credinţă fiind. Omul, cumpărat să-l trădeze pe Gherman, se puse pe
pândit până ce-l dibui atunci când îl părăsise pe Pătrăuceanu. Vesti la Câmpulung,
de unde se grăbiră mai mulţi securişti şi se ascunseră prin preajmă. Consemnul era
să dea năvală când şi-o aprinde el ţigara, după ce va fi stat o ţâră de vorbă cu cel
căutat. Gherman luptă cu ei vreo cincizeci de minute, cât încercă să se salveze.
Când l-au doborât, l-au legat, l-au pus jos şi l-au bătut până ce a spus şi ţâţa ce a
supt-o.
Constantin Gherman a plecat la începutul lui februarie de lângă
Pătrăuceanu şi a revenit la 24 februarie.
“Dar n-a venit singur, ci cu un camion de securitate. Au lăsat camionul la o
distanţă de trei sute de metri, ca să nu facă zgomot suspect”, istoriseşte Cozma
Pătrăuceanu. “Şi au ajuns pe jos. Când au ajuns la uliţa pe care trebuiau să intre,
unde eram eu, l-au întâlnit pe gazdă care pleca cu boii, fiindcă lucra la pădure. Mai
avea vreo cincizeci de metri până la şosea. Asta era pe la ora cinci dimineaţa.
Colegul, când l-a văzut, le-a şi spus: «Ăsta-i gazda...». L-au somat, l-au oprit şi l-au
şi luat în pălmi. L-au adus înapoi. Cred că a lăsat boii la soacră-sa. Ei au rămas la o
mică distanţă, până ce gazda a strâns câinele. Totuşi câinele a simţit ceva străin şi a
lătrat o singură dată. Mie mi s-a părut suspect lătratul ăsta şi stăteam foarte atent să
pot să aud vreo mişcare. Îmi opream chiar şi respiraţia, şi totuşi n-am putut să simt
nimic, aşa au umblat ca pisicile, până au ocupat punctele principale de ieşire,
pentru că colegul le-a spus toate tainele.
El a intrat în grajd, dar aşa de fin că eu n-am putut să-l simt. În curte au
fost numai doi. Trebuie să fi stat de o parte şi de alta a uşii, ca atunci când oi ieşi
să-mi pună mâinile în gât, alţii să tragă foc de armă, să mă intimideze şi – gata –
eram al lor. Asta şi consemnul colegului le-a fost planul.
Colegul, care intrase în grajd, m-a strigat. Când m-a strigat, mi s-a părut că
a făcut-o de-afară. Bucuros că nu i s-a întâmplat nimic, repede dau dulapul la o
parte, mă dau jos şi când merg spre uşă să-i deschid, mă lovesc de el. Atunci îi zic:
«De ce m-ai strigat, dacă a fost descuiat?» Dar el îmi spune: «Hai să plecăm de
aici.» «Da‟ de ce?» «Hai, repede, că nu mai putem sta aici.» Eu, crezând că l-a
suspectat cineva şi să nu i se întâmple ceva rău gazdei, m-am fâstâcit şi repede
merg la uşă să trag uşa cam de vreo palmă, două. Spre norocul meu că în noaptea
aia m-am fost descălţat, fiindcă mă strângeau opincile, şi eram numai în ciorapi.
Când m-am udat prin ciorapi în urina de la vite, imediat mi-am dat seama, că doar
era iarna, 24 februarie: «Unde plec desculţ, dezbrăcat şi fără armament?» Am
împins uşa la loc şi-i spun colegului: «Stai puţin să mă îmbrac, că sunt desculţ.» El
îmi spune: «Numai grăbeşte repede.» Eu am urcat pe iesle, m-am prins cu mâinile
sus de pod şi în două minute am fost îmbrăcat şi mi-am tras bocancii în picioare,
am luat automatul şi m-am dat jos. Dar ce să vezi? Acum era şi gazda cu felinarul

370
în grajd şi spune: «Hai, plecaţi mai repede!» «Acum, imediat!» Şi colegul îmi
spune: «Nu mai lua armament la tine.»
Imediat mi-am dat seama că nu-i lucru curat: gazda s-a întors înapoi; ăsta
îmi spune să nu iau armament. Eu îi spun: «Stai că-l dau în pod.» Şi când am săltat
pe iesle şi de pe iesle, cu al doilea salt, am fost sus cu şezutul pe pod, când să-mi
trag picioarele, colegul m-a şi prins de picioare, să mă tragă în jos. M-am rezemat
cu pieptul în perete, m-am aplecat şi i-am aruncat mâinile după picioare. Când i-am
aruncat mâinile, am dat de cătuşe. El era legat.
Acu, imediat mi-am dat seama că el era prins şi că afară trebuia să fiu
încercuit. Pe coleg l-au băgat înăuntru să caute să mă scoată dezarmat afară, cred.
La iuţeală am luat automatul şi m-am săltat pe cununa de la fund şi când împing
scândurile care erau pregătite să sar în livadă, în larg, şi imediat să deschid foc, să-i
pun cu nasul la pământ, s-o pot întinde, mă bizuiam şi pe iuţeală, că atunci, la anii
ăia, eram o panteră nu altceva. Dar nu mi-a reuşit, fiindcă Gherman al meu le-a
spus toate tainele, căci când am împins scândura, ăia care mă aşteptau au fost gata
cu degetul pe trăgaci şi am observat că au fost mai multe guri de foc, totul automat.
Când au deschis foc ăştia din faţă, au deschis foc şi ăştia din curte, tot mai multe
guri de foc, deci aveam foc din faţă şi din flanc.
Ăştia din curte au strigat: «Cozma, predă-te!» Eu le-am răspuns: «Încetaţi
focul, că mă predau.» Asta am spus numai ca să întrerupă focul, să pot să mă mişc
din locul sau, mai bine zis, din poziţia unde eram, dar ei n-au întrerupt focul.
Ţineau foc continuu şi curgeau gloanţele cum roiesc albinele.
Eu atunci trag cu mâna în faţă, de sus în jos, m-am pipăit pe piept să văd
dacă nu sunt rupt de gloanţe. Am văzut că nu simt nimic. Am făcut un salt înapoi şi
am sărit din pod jos în şură, dar am fost simţit. Şi ăştia care mă aşteptau la uşă au şi
intrat în grajd şi i-au luat pe ăştia doi civili în faţă, să-i aibă scut, şi ei, din spatele
lor, să tragă în mine. Eu, când am apărut la uşa care trece din grajd în şura cu
nutreţ, când am întins automatul să trag, ei cu aşa iuţeală s-au dat înapoi încât cred
c-au căzut grămadă pe baligă, unul peste altul. Eu, în timpul ăsta, am aruncat
cârligele de la porţile şurii, unul cu mâna şi ăla de jos cu piciorul, fiind pregătite
pentru asta dinainte, şi când am repezit porţile, să sară şi din bălămări, am deschis
foc. Ăştia care erau la poartă au îngheţat şi eu, printre ei, am ieşit din cerc. Ei până
şi-au revenit din fâstâceala aia, eu m-am depărtat vreo 40-50 m, până au tras o
rachetă şi au luminat şi au început să tragă foc iar după mine. Eu când am văzut c-
au luminat şi au deschis foc după mine, imediat am sărit un gard şi, prin faţa unei
case, le-am făcut unghi mort şi am trecut două livezi şi am oprit, am luat poziţie
după un gard, în aşteptare. Crezând c-au văzut în ce direcţie am plecat, gândindu-
mă că sunt mulţi şi mă vor căuta în formă de potcoavă şi se vor lua după mine, şi
mai luminează cu rachete, mă pot vâna, de aia m-am pus în aşteptare, să-i pot vâna
eu pe ei. Dar au fost deştepţi că nu m-au luat din urmă.
După ce am stat vreo jumătate de oră, văzând că nu-i nici o mişcare, că se
făcuse o tăcere ca-n mormânt, mi-am dat seama că ei nu pleacă de-acolo, fiindcă e
întuneric, căci era cam pe la ora cinci dimineaţa şi în 24 februarie mai sunt vreo
două ore până se face ziuă şi poate s-au gândit ei că-i aştept. Atunci m-am ridicat

371
de-acolo şi am plecat. Am traversat şoseaua, am trecut pe islaz. Aici am văzut că
sunt desculţ: bocancii mi-au sărit din picioare la mişcările care le-am avut, când şi
unde nu mai ştiu. Mi-am dat seama că am mers prea mult şi că ciorapii s-au rupt.
Am ajuns aproape de un drum care mergea la pădure şi la gară. Dar nu am luat-o pe
drum, să nu mă întâlnesc cu cineva să nu informeze securitatea în ce direcţie sunt
plecat, pentru că în câmp deschis nu puteam face faţă. Acum aveam de gând să trec
pe la o rudă a mea, să mă pot încălţa, dar fiind cam departe, m-a prins ziua pe la
jumătatea comunei şi am fost silit să intru în apa Sucevei, aşa cum era, cu sloi de
gheaţă, să trec în pădure. Şi după ce m-am urcat în pădure, mi-am stors pantalonii
de apă şi mi-am făcut plan cam ce am de făcut. Am fost hotărât să merg pe coastă,
paralel cu drumul, până unde voi găsi muncitori, să mă pot încălţa. Şi mergând aşa,
mă opream din loc în loc şi mai încălzeam picioarele în căciulă. Dar de la un timp,
nu mai puteam de durere. Şi când am ridicat unul şi m-am uitat la el, am văzut că
erau toate băşici cu sânge negru. Totuşi, am hotărât să merg înainte, măcar de-ar
cădea şi carnea de pe el, trebuia să merg înainte. Şi aşa am mers înainte, fără să le
mai încălzesc, până am dat de un drum pe care erau mai mulţi cărăuşi. Cu cai, cu
boi, trăgeau buştenii de sus, din parchet, la părău.
M-am pitit într-un boschet de buhaşi şi m-am uitat la care mi s-ar potrivi
încălţările. Printre alţii, a apărut un flăcău cu o pereche de boi, încălţat cu opinci,
cu obiele de lână lucrate în casă. Eu ce mi-am zis: astea-s ale mele! Şi i-am căutat
loc unde să poată băga boii. Şi după ce a băgat boii, i-am spus: «Stai jos şi imediat
descalţă-te!» În două minute a şi fost descălţat. L-am întrebat cum îl cheamă şi al
cui e. «Petrică Zuravle a lu‟ Biruş.» «Tu mă cunoşti pe mine?» «Da: Cozma.»
Acum ce să fac şi ce să spun? I-am spus: «Sui călare pe boi şi du-te şi spune că te-
am desculţat eu.» L-am urmărit şi, mai la o curbă, s-a întâlnit cu altul. Când l-a
văzut că coboară cu golul, l-a întrebat ce s-a întâmplat. Când i-o fi spus, s-a întors
şi ăla înapoi. Ziua aia nimeni n-a mai lucrat. I-a spus şi maistrul de exploatare: «Sui
în car şi du-te la postul de miliţie şi spune ce ţi s-a întâmplat!» Aşa a şi făcut. Şi i-
au zis: «De ce n-ai pus mâna pe pistol, să-l dezarmezi?» «Eu cum puteam să-l
dezarmez? D-voastră aţi fost mai mulţi şi nu l-aţi putut dezarma, da‟ eu cum
puteam?» «Atunci, hai şi ne arată unde a fost şi cum...» Dar asta a fost numai ca să
arate că şi ei sunt curajoşi. Au mers până-ntr-un loc şi i-au spus că de aci poate să
se întoarcă înapoi că ei vor merge singuri. Dar au dat dos undeva şi au stat pitiţi
fiindcă le era frică de aproape să li se oprească inima. Şi le-am spus ce mi s-a
întâmplat, fiindcă ei n-aveau de unde să ştie în pădure.”

PE URMELE BOULUI DIN COPAC

“Eu m-am dus până a înnoptat şi am găsit un brad cu coroana mare, deasă,
unde nu era zăpadă sub el. Toată noaptea am făcut mişcări, să nu mă prindă frigul
şi să nu adorm, căci dacă aş fi adormit, cred că aş fi fost bun adormit, mai ales cum
erau îngheţate toate hainele pe mine.

372
 Dimineaţa, când s-a mijit de ziuă, am plecat. Şi după masă am găsit doi
muncitori cu care mă cunoşteam. Şi văzându-mă pansat la mână, le-am spus că
sunt rănit. I-am întrebat dacă n-au ceva de mâncare. «N-avem decât o bucată de
mămăligă şi puţină slănină; aşa, ca sâmbăta. Dar un chibrit şi ceva de fumat, astea
da, că noi şi aşa plecăm acasă, că-i sâmbătă seara.» Mi-am potolit foamea cu o
bucată de măligă şi cu o bucată de slănină, căci nu mâncasem de două zile «Şi dacă
plecaţi, nu mai spuneţi nimănui că v-aţi întâlnit cu mine. Să vă dea Dumnezeu
sănătate...» Şi mi-am luat direcţia spre munţi, pentru că acolo aveam provizie
pregătită din toamnă pentru orice eventualitate.
Pe seară, am ajuns într-un părău numit: Ascuncelu. De aici, după ce-
nserase, m-am dus în Frasin, la un cetăţean cu care muncisem odată împreună şi era
şi rudă cu soţia mea.
Am bătut la geam. A venit, a deschis geamul. Eu îl rog să-mi dea ceva
alimente şi un chibrit. El s-a înspăimântat când m-a văzut şi spune: «Nu-ţi pot da
nimic. Te rog, pleacă, să nu te fi văzut cineva, că m-ai nenorocit.» Eu îi spun: «N-
ai frică. Am avut grijă să nu fiu văzut.» «Nu, nu, te rog, du-te cu Dumnezeu...» Şi
am plecat.
Am trecut prin Falcău, la o verişoară a mea. M-am tras încet, atent, şi am
tot ascultat. Mă gândeam să nu fiu păzit, fiindcă-i rudă. N-a fost nimic. Am bătut la
geam, am spus cine sunt şi imediat a venit afară. I-am spus cam ce-mi lipseşte. Mi-
a dat un suman care l-am îmbrăcat peste scurtă, o bundiţă şi o traistă pe care am
transformat-o în raniţă. Şi alimente ca să am până pot ajunge în munţi, unde aveam
boul care l-am pus în toamnă. Speranţa mea era numai dacă pot să ajung acolo pot
să ies din iarnă, că altfel nu pot circula şi nu pot să mă alimentez.
Şi m-am dus până sub Cruhlea. Acolo sus, în munte, aveam legături cu un
huţan, Vasile Maricicu. Era drum de sanie până la el, dar mi-a fost frică să merg,
din cauză că mai trăgea miliţia pe la el. Aşa că, o dată, puţin a fost să nu intrăm
peste ei acolo şi ne-a spus Maricicu să nu mergem direct la el, până nu luăm
contact cu el, fiindcă nu vrea să se întâmple aşa ceva la el.
Acum nu puteam să merg că nu puteam şti că este sau nu este cineva. Pe-
alături nu puteam merge că zăpada era atât de mare încât era greu să ajungi până la
pădure, că deşi era mare, a fost şi un moloşag şi după aia a îngheţat şi era greu s-o
rupi şi numaidecât pe aici trebuia să merg în direcţia unde aveam provizia. Totuşi,
nu puteam. Şi m-am întors înapoi până la kilometrul cincisprezece, unde era
căsătorită o consăteancă de-a mea cu gospodărie, cu situaţie bună. Şi m-am gândit
să merg pe la ea, poate m-oi pricopsi cu ceva alimente. Deşi era periculos de mers
la ea, fiindcă acolo trăgea miliţia la odihnă, la masa femeii. Dar am încercat: poate
că acum să nu fie.
Să încerc. Trec o punte care era peste părău. Urc la ea. Mă uit pe geam şi
văd în casă vreo trei bărbaţi desbrăcaţi. La început am crezut că sunt nişte vecini şi
strig gazda afară. A ieşit Zenovia. Îi dau bună seara şi o întreb: «Pe cine ai în
casă?» Ea îmi spune: «Nişte oameni străini.» Dar eu vorbeam cu ea, dar cu ochii
eram pe geam, să pot observa orice mişcare în casă. Eram cu închizătorul tras şi cu
degetul pe trăgaci. Şi-i spun ei să mă servească cu ceva alimentaţie; fiindcă acum

373
îmi cunoştea oricine situaţia, nu trebuia multă spovedanie. Dar ea îmi spune că nu
poate, fiindcă sunt oamenii ăştia străini. Eu îi spun: «Dar ei n-au nici un interes şi
ce ştiu ei ce faci tu afară?» Ea: «Nu că-s cam şmecheri...» Iar eu imediat mi-am dat
seama că ăştia-s miliţia şi-i spun: «Hai, pleacă în casă!» Şi eu am ridicat pistolul în
poziţie de tragere şi m-am pus cu spatele înainte ca să pot observa cum apare o
umbră să trag. Aşa m-am retras până după o şură. După aia m-am întors pas
alergător până am trecut apa şi am început să vin la vale şi am venit vreo doi
kilometri. M-am răzgândit că degeaba vin încoace că n-am unde mă alimenta.
Chiar cu riscul morţii, trebuie să mă întorc, să merg, să ajung acolo unde am pus
boul, că altfel sunt pierdut.
Şi mă întorc şi merg aproximativ un kilometru şi la o curbă apar vreo patru
inşi. Distanţa între mine şi ei era de aproximativ o sută cincizeci metri. Deşi era
bună, se vedea bine, totuşi de la distanţă mare, dacă nu eşti atent, nu-ţi poţi da
seama dacă vine sau pleacă, aşa că eu, cum i-am observat, m-am şi întors înapoi
cam trei sute de metri, unde era un teren viran şi erau mulţi buşteni care erau
sloboziţi pe un părău din pădure. Aici m-am făcut pierdut printre buşteni până în
gura părăului. Dar ei fiind atenţi, au observat mişcarea şi s-au împărţit: doi au
plecat înainte, îmbrăcaţi civil, iar doi au înscenat că merg la cineva şi am observat
că s-au făcut pierduţi. Şi au ocupat poziţie, crezând că ori de merg în vale, ori de
merg în deal, cad în ţeava lor.
Atunci am fost nevoit să urc sus în pădure, să merg pe coastă. Şi aveam de
mers patru kilometri. Dar distanţa asta atât de greu a fost de mers încât nu găsesc
cuvinte să spun, fiindcă pădurea era tineret încărcat cu zăpadă. Se scutura tot pe
mine de m-a udat totul. Atât de greu a fost de mers că în jumate de noapte abia am
mers doi kilometri. Aici am dat de o prăpastie care nu puteam să o cobor, nici nu
puteam urmări noaptea de unde începe. Şi am fost nevoit să rămân pe loc până s-a
mijit de ziuă. Apoi am ocolit-o şi am avut de mers încă doi kilometri până să
traversez un părău şi un drum ca să ies din zona periculoasă.
Când să traversez, deabia ajuns în părău, stau pitit să mai observ de a nu fi
nimeni. Şi, când colo, din dreapta, apare un cetăţean. A trebuit să mă dau încet
după un cot ce-l făcea în stânga, să nu mă poată observa individul pe moment ce
trecea. Dar el a mers puţin mai sus şi a stat puţin atent şi s-a întors înapoi. După ce
a dispărut el, imediat eu am sărit în drum şi până am găsit un boschet ca să-mi fur
urma din drum, aud că sună nişte clopote.
Cobora cineva cu caii cu buşteni şi deodată m-a surprins fără să am unde
mă camufla. Decât că m-am culcat pe butuci. Erau doi oameni şi erau cu faţa spre
mine. Deşi nu m-au cunoscut, dar eram om suspect.
M-am ridicat de-acolo, am urcat în sus, fiindcă era pantă şi, făcând urma
cam spre ieşire, dacă căuta urma cineva că-i spre ieşire, căci mai sus a fost mai în
faţa soarelui şi nu era zăpadă şi fiind brad era tare-tare şi nu se putea observa urma
până am dat de un drum circulat care urca într-un munte Bucovineşti. Şi deodată
am întâlnit o femeie care, la prima vedere, s-a înspăimântat. Eu i-am vorbit şi i-am
spus să nu-i fie frică că nu i se întâmplă nimic. Am întrebat-o unde merge. Ea mi-a
spus că merge la cooperativă. «Dacă mergi la cooperativă, nu spui nimănui că te-ai

374
întâlnit cu cineva.» Ea a început să jure că nu va spune nimănui. Am întrebat-o
dacă fumează. A spus că da. I-am cerut o ţigară. Mi-a dat jumătate de pachet şi
chibrit, ceea ce-mi lipsea. Am mai întrebat-o dacă nu-i miliţie pe sus. Zice: «Astăzi
nu s-au văzut. Ieri au fost.» Mi-am luat la revedere şi am început să urc sus. Acolo
am dat de o poiană mare, frumoasă şi am traversat-o până lângă pădure, unde era şi
în faţa soarelui, unde am adunat ramuri de fag care erau atârnate fără coajă pe ele,
fiindcă astea nu produc fum.
Aici, până seara, mi-am uscat obielele, că erau ude, cum am trecut prin
apă. Şi mi-am fript doi cartofi, căci mulţi n-aveam şi trebuia să-i cruţ, că nu ştiam
când voi putea ajunge unde aveam boul.
Spre înserat, am coborât spre linia ferată, să merg în sus până am ajuns iar
sub Cruhlea. Acum n-am mai căutat să merg la Vasile Maricicu. M-am urcat pe
gard, gardul fiind de răzlogi, şi am mers pe gard ca pisica, cam o sută cincizeci de
metri, până am ajuns în dreptul unui pâlc de pădure. M-am dat jos.
Ei, când m-am dat jos, am intrat în zăpadă până la cingătoare. Am început
să sparg gheaţa cu patul pistolului şi fiindcă distanţa nu era mare, am reuşit şi-am
ajuns la pădure. Ei, aici zăpada fiind mai mică şi afânată, am ajuns mai uşor sus pe
plai. Ei, aici bucurie pe mine că pe plai zăpada aproape nu mai era, fiindcă era în
faţa soarelui. Dar, de la un timp, iarăşi a devenit deasă şi a început iarăşi să se
îngroaşă şi atunci n-am mai putut merge în direcţia unde aveam boul. Şi am început
să merg cu plaiul înainte; şi era un pustiu; şi când a început să înnopteze, am găsit
un brad uscat căzut la pământ. Şi am rămas peste noapte acolo. Am făcut un foc de
m-am uscat peste noapte. Şi dimineaţa am plecat înainte.
Mergeam, dar nici eu nu ştiam unde merg. Şi mergând aşa, am dat de-o
târlă, unde era o femeie cu vite. Fiindcă nu era departe de plai, m-am dus la ea şi i-
am propus dacă poate să mă servească cu vreo mâncare. Dar mi-a răspuns că nu are
şi, fără să-i mai răspund, am plecat. Dar în gând: «Să dea Dumnezeu să n-ai
sănătate în oase, femeie fără suflet...» De forţat nu puteam s-o forţez, fiindcă era
zăpadă şi nu mă puteam pierde.
Şi aşa mergând pe plaiul ăsta, zăpada era mare şi îngheţată. Când puneam
un picior deasupra şi-l ridicam pe ăstălalt, se afunda ăstălalt. Până am găsit un
drugar lung de vreo cinci-şase metri. Îl întindeam pe zăpadă, mă urcam pe el,
mergeam până la capăt, mă dam jos şi îl întindeam. Iar mă urcam pe el, mergeam
până la capăt. Numai aşa puteam înainta. Şi aşa mergând, am ajuns de mi-a apărut
în faţă o pădure. Cât cuprindeai cu ochii, nu mai vedeai altceva numai pădure. Te
uitai ca pe Marea Neagră.
Acum eram disperat de tot. Înapoi n-aveam la ce mă întoarce, înainte –
pustiul ăsta. Înfometat, obosit, istovit de putere. Alimente nimic. Şi atunci m-am
gândit: «Cred că aici mi-a fost locul unde să-mi fie sfârşitul de foame şi de frig.»
Ar dura prea mult. Dar m-am gândit: «De ce port arma asta la mine? Cel mai
nimerit lucru ar fi să mă împuşc în cap. Pun ţeava sub bărbie. La o apăsare de
trăgaci, la secundă eşti mort fără dureri.» Cea mai rapidă şi uşoară moarte fără
dureri.

375
 Dar când am tras închizătorul, fulgerător mi-a venit o altă idee: că numai
laşii îşi iau viaţa. Omu-i dator să lupte cu existenţa.
Şi cum în timpul acela se tăia pădurea în stil barbar şi erau tăieri în toate
părţile, pentru că era Sovromul de ne cărau ruşii bunul ţării cu o lăcomie nespusă,
te durea inima, dar n-aveai ce face.
Şi m-am gândit că într-o pădure aşa mare să nu fie vreo lucrare şi mă
gândesc dacă o fi vreo lucrare, trebuie să se audă vreo comandă. Şi fiindcă eram
sus în creastă. Voi putea să aud mai bine. Şi stau atent şi ascult. Şi după un timp
aud o comandă slabă, căci erau departe. Stau atent, să pot să-mi fixez direcţia.
După ce mi-am stabilit direcţia, am tras cartuşul ăla, să nu-l mai port la
mine. Fiindcă era numit să-mi ia viaţa, n-am vrut să-l mai port la mine. Acu, până
să ajung la pădure, era o distanţă în jur de o sută de metri. Era pantă la optzeci
grade şi am crezut că, coborând în pantă, voi putea rupe zăpada mai uşor. Însă
văzând că-i îngheţată, şi era şi groasă, mi-a venit o idee, şi pun mâna pe gheaţă, la
o distanţă cât mi-am putut permite, şi mă rezem în pistol şi mă salt şi mă pun cu
şezutul pe gheaţă. Observ că mă ţine. Ridic picioarele. Împing din pistol. Fac
pornirea şi am mers până-n marginea de pădure ca cu săniuţa. Când am ajuns mai
aproape de pădure, zăpada nefiind îngheţată şi eu venind în viteză, am intrat sub ea.
Ei, m-am ridicat, m-am scuturat şi am plecat în direcţia unde am auzit strigând
comanda.
Când m-am apropiat la o distanţă oarecare, m-am oprit. Am tras arcul din
spate de la pistol. Dau ţeava în jos. Trag închizătorul, ca să curăţ locaşul
închizătorului ca, în caz de tragere, să nu am incidente. Dar când aduc ţeava la loc,
am scăpat închizătorul şi mi-a luat un cartuş şi am făcut o detunătură, ceea ce
înseamnă că m-am descoperit înainte de a mă trage să pot observa cine şi ce-i
acolo. Fiindcă în timpul acela stătea miliţia în preajma muncitorilor, doar venim
noi să le cădem în ţeavă. Şi lăsau sâmbăta în cabane alimente otrăvite, doar, fiind
lipsiţi, le vom lua...
Şi acum, cu toate că m-am descoperit, m-am dus hotărât orice ar fi, dacă
mor, mor în luptă. Dar s-a întâmplat că n-au fost poteraşi. Erau patru muncitori.
Observ că unul din ei era mai scuturat, mai deosebit de ceilalţi. Îi fac semn să vină
la mine. A venit, dar l-am oprit cu distanţă. L-am întrebat cum se numeşte, de unde
este. «Ai vreo funcţie, că te văd mai deosebit de ceilalţi?» «Da, sunt manipulant.»
«Ştiu că eşti vopsit.» «Ba nu sunt. Dar mi s-a propus, fiindcă mă pricep în
exploatare bine.» «Domnule, nu mă interesează ce politică faci, dar nu uita că eşti
român! Domnule, fac o întrebare: dacă pot să mă pricopsesc cu ceva alimente de la
d-voastră?» «Tovarăşe...» «Fără “tovarăş”!» «Scuză-mă, te rog, domnule, noi
suntem veniţi de la zece kilometri, pentru a pregăti nişte lemn, să-l poată lua cu
caii. Suntem veniţi de la capătul linei Dămăcuşa. Alimente nu avem. Avem cu noi
mâncare numai pentru amiază, pentru că diseară ne întoarcem. Dar din ce avem, vă
putem servi...» Şi-i spune unui muncitor să facă focul ca după aia să vină şi ceilalţi
să facă amiaza. Am stat şi eu cu ei şi am prânzit prieteneşte. Manipulantul m-a
servit şi mai decât ceilalţi.

376
 «Dar mai am nevoie de altceva: aici sunt dezorientat. Aş vrea să ajung în
muntele ăsta, în Feredeu.» Şi unul din ei, care fusese cioban şi cunoştea toate
locurile, mă învaţă pe unde şi cum să merg să ajung în Feredeu. Şeful îmi mai
spune că în părăul care-i imediat în faţă, sunt patru oameni care încarcă cărăuşi.
«Unul din ei a fost şi el în situaţia matale. A fost, dar în scurt timp a scăpat. Vezi că
de la ei te poţi alimenta mai bine, fiindcă ei sunt pe săptămână aici.»
Le-am mulţumit şi i-am rugat să nu mai difuzeze nimănui c-am trecut pe la
ei. Şi, într-adevăr, n-am mers mult şi am găsit, după cum mi-a spus, patru oameni
care încărcau un cărăuş. Le dau „Doamne-ajută‟. Îmi mulţumesc. «Ei, cum merge
treaba?» «Dacă dai din mâini, merge.» «Nu vă supăraţi dacă vă întreb de unde
sunteţi: din Frumosu? Dar mata care eşti cu caii pari a fi de altă naţionalitate...»
«Da, sunt neamţ.» «De unde?» «Din Pojorâta.» «Dar cum de ai rămas în România,
că nemţii s-au repatriat în Germania?» «Eu n-am plecat.» «Foarte bine că îţi place
la noi, în România. Poate fumaţi careva dintre d-voastră să mă serviţi cu o ţigară...»
«Da, poftim.» Spun: «Continuaţi, ca să nu stea dumnealui prea mult.» Aşa că i-au
mai pus un butuc şi au completat încărcătura neamţului şi, la plecare, l-am rugat să
nu mai spună nimănui. «Fiindcă eşti neamţ, am încrederea că ai să taci, n-ai să spui
nimănui nimic, adică de apariţia mea pe aici.»
Unul dintre muncitori a mers la baracă, unde avea un băieţandru care era
calman şi l-a făcut atent despre aceea că am să vin eu, să nu-i fie frică. După aia a
mai venit un cărăuş. Şi după ce l-au încărcat şi pe ăsta, probabil a fost ultimul, c-au
venit cu toţi la baracă. Şi stând de vorbă cu ei şi văzând că sunt pansat la mână, le-
am spus cum a fost trădat şi prins un coleg al meu care a fost mers în Suliţa
Moldova, unde erau soţia cu doi copii. Şi fiind bătut într-un stil barbar, m-a
divulgat şi pe mine şi a venit un camion de securitate, m-au încercuit şi s-a deschis
foc. Dar am acţionat puternic şi am ieşit din cerc. Dar după ce am ieşit din cerc şi
m-am depărtat de locul cu pricina, am observat că sunt desculţ: bocancii mi-au sărit
din picioare, fiindcă nu erau bine legaţi: când şi unde, n-am simţit. Şi tot atunci am
văzut că sunt rănit la mână. Mi-era rupt podul palmei. Am început să mă tratez cu
compresă cu urină, fiindcă aveam experienţa asta că urina ajută mult la vindecarea
rănilor. M-am bucurat că nu erau rupte oasele.
Între timp, oamenii au făcut mâncarea. Am servit cu toţii cina şi
analizându-i pe fiecare în parte, am ajuns la convingerea că n-ar fi niciunul din acei
criminali să-mi facă vreun rău. Şi am rămas peste noapte la ei şi m-am uscat după
cum eram tot ud.
A doua zi dimineaţa, au făcut iarăşi mâncare. Am mâncat cu toţii. Mi-au
dat toţi alimente la raniţă şi tutun şi chibrite. Unul care nu fuma a împrumutat de la
ceilalţi ţigări, fiindcă a vrut să mă servească şi el, egal cu ceilalţi.
La plecare, le mulţumesc de ospitalitatea şi dragostea cu care am fost
primit şi îmi mai dau nişte indicaţii: «Te urci cam distanţa asta, ajungi în plai,
mergi la stânga, aproximativ cam atât, şi faci în dreapta şi ai să dai de muntele
Feredeu. Cobori şi dai în părăul Brezii», căci pe mine asta mă interesa, fiindcă
acolo aveam o femeie care era văduvă de război. Se numea Macovei Elena. Era de

377
29 ani, singură, fără copii, pe un munte, şi neavând vecini pe aproape acolo.
Puteam fi în siguranţă să pot ieşi din iarnă.
Dar n-am nimerit în Feredeu, ci l-am depăşit. S-a terminat şi plaiul ăla şi
am văzut că nu merge bine. Dar am dat de un părăuaş mic care se scurgea la vale şi
am mers şi eu după scurgerea lui, că doar m-o scoate undeva.. Şi am coborât o
distanţă cam mare şi am dat de un părău mare şi avea un drum pe malul stâng, dar
neumblat. Ei, şi atunci mi-am zis: «Ah, părăul ăsta mă scoate numaidecât undeva
ca să mă pot orienta...», ca după vreo trei sute de metri să-mi apară în faţă o baracă
de muncitori unde de curând se terminase o lucrare. Drumul era şlefuit, cum se
căraseră buşteni.
Acum eram cam orientat unde mă aflam, fiindcă în iarna anului 46-47 am
fost angajat la fabrica de cherestea din Dămăcuşa şi am făcut servici aici. Luam
lemnul în primire de la cărăuşii care-l trăgeau din pădure, şi pe cel care se încărca
la vagoane şi se transporta la fabrică. Eu le cubam şi le dădeam bonurile de lucru.
Mi-am zis: «Trebuie mai înainte să găsesc a doua cabană, unde eram cu
muncitorii.» Merg şi, într-adevăr, găsesc baraca de la care era o urmă de sanie
proaspăt ieşită. Când intru în baracă, găsesc încă foc, ceea ce înseamnă că acum
terminase lucrarea şi acest cărăuş plecase ultimul. Atunci mă gândesc: «Hai să
merg până unde se încărcau vagoanele.» Şi de aici se vedea la cantonul
pădurarului. Pe când eram eu acolo, eram cunoscut cu pădurarul Ţugui X, care era
fără o mână. Un om foarte cumsecade. M-aş fi dus la el. Dar cum poţi să mergi,
când nu poţi să ştii cine poate fi acolo. Aşa că am renunţat să mai merg şi m-am
întors la baracă şi m-am dat la o parte pe coastă. M-am camuflat şi am
supravegheat baraca până a înnoptat de-a binelea.
Aşa că, după ce s-a întunecat de tot, târziu, am intrat, ştiind că după ce
întunecă nu mai circulă nimeni în pădure. Mi-am făcut focul de m-am uscat peste
noapte. A doua zi am căutat să merg pe unde ştiam că umblam când am făcut
servici aici. Dar fiindcă a fost zăpada mare, cred că nu au mai circulat pe aici
oameni din părăul Brezii. Şi pe aici era periculos de mers, fiindcă se putea să mă
întâlnesc cu miliţie şi eram silit să-i împuşc fără somaţie, fiindcă ei ar fi căutat să
mă someze, să mă legitimeze. Aşa că am renunţat să mai merg pe acolo, să nu mai
provoc o alarmă şi pe aici. Aşa că am fost nevoit să mă întorc pe unde am venit,
deşi am avut de urcat o pantă foarte abruptă dar, cu toată greutatea, am ajuns la
creastă. Dar eram disperat. Era o ceaţă atât de deasă, încât era aproape jumătate
întuneric. Şi aşa stând şi neştiind ce hotărâre să iau, deodată aud un lătrat de câine
foarte puternic. Stau şi-l ascult, să-mi pot da seama cam unde ar fi. Apreciez că ar
fi în părăul Purşescu: o bucurie pe mine ce nu o pot spune, căci acum eram orientat
unde mă aflu. Şi atunci mi-am zis: «Mă cobor în Purşescu, traversez muntele
Armanca şi ajung în părăul Brezii.» Mai aveam de urcat pe alt munte şi, gata,
ajungeam la locul dorit.
Dar, altă minune. Merg puţin la vale şi îmi apare o poiană în faţă: era
muntele Feredeu. Am coborât până în părău şi am mers prin pădure ca vreun
kilometru şi m-am apropiat la vreo trei sute de metri de casa Ilenei. M-am postat
într-un boschet de buhaşi, nu cumva să fie descoperită şi să fie păzită.

378
 Aşa am supravegheat de la amiază până spre seară, fără să observ vreo
mişcare, dar nici gazda nu se mai vedea. Atunci mi s-a părut suspect, căci aproape
să înnopteze. Vitele stăteau pe lângă grajd şi nu le băga nimeni înăuntru. Deodată
văd că apare o femeie şi bagă vitele la grajd şi după aia pleacă acasă, fiindcă casa
era la distanţă de grajd. Eu atunci repede am coborât o pantă şi am urcat dincolo,
direct la grajd. Prima dată am controlat grajdul. După aia, m-am tras aproape de
casă. Am stat şi am aşteptat până a ieşit Ileana afară. Am strigat-o cu voce aşa mai
redusă, şi ea, când m-a auzit, m-a cunoscut. Repede a venit la mine. Şi eu am
întrebat-o unde a fost, că «eu am supravegheat casa cam de la amiază şi nu te-am
văzut. Era interesant că vitele erau afară şi nu te vedeam ca să le bagi în grajd.»
Atunci ea a început să plângă şi să-mi spună că a fost luată la miliţie şi au
bătut-o grozav. «Dar cum de ţi-au dat drumul?» Acum, ea mi-a spus: «Am fost
lăsată singură şi am fugit de-acolo.» «Acum să-ţi spun eu de ce ai fost arestată şi
bătută. Ştii tu când am fost pe la tine cu un coleg şi-am adus carne şi ai fiert-o
noaptea şi ne-ai pregătit-o? Şi în zorii zilei, am plecat. Ăla a fost prins în Suliţa
Moldova şi ne-a divulgat şi pe mine şi pe tine. Ei, aici nu putem sta mult de vorbă.
Ai ceva de-ale mâncării?» «N-am nimic gata.» «Uite, eu cobor colo în vale, la
stogul ăla de fân. Să-mi aduci nişte cartofi, sare şi chibrite.» Aşa că n-a zăbovit
prea mult şi a venit cu jumătate de traistă de cartofi, mere, sare şi chibrite. Şi, de
aici, am putut să-i spun tot, cum el s-a dus să mai poată afla ce mai fac soţia şi
copiii, că avea doi copii mici...” [Precum îşi dă seama cititorul, Cozma
Pătrăuceanu, din acest loc înainte, reia, pentru ştiinţa Ilenei, povestirea prinderii lui
Constantin Gherman şi aducerea securităţii în ograda gazdei amândurora, naraţiune
publicată de noi anterior, uşor modificată datorită folosirii unor mici fragmente din
aceeaşi istorisire expusă la locul potrivit. Cu această punere în temă, amintirile lui
Cozma.

379
 UN CAZ DE REVOLTĂ ANTICOMUNISTĂ
ÎN ARMATĂ (DECEMBRIE 1956)
Cornelia GHINEA, Piteşti

S fârşitul anului 1956 însuma noua ani de viaţă ai Republicii Populare

Române, şi un an aniversar de la desfăşurarea Congresului al VII-lea al
Partidului Comunist Român. Demnitarii vremii, care se erijau în
oameni de bine ai poporului, se puteau mândri la această dată cu un palmares de
“aşa-zise mari realizări în toate domeniile de activitate: politic, economic, social,
cultural. La succesele, pe care azi avem curajul să le numim demolatoare, începute
odată cu proclamarea Republicii Populare Române, se adaugă şi formarea “armatei
populare”.
De la tribuna congresului, generalul de armată Emil Bodnăraş sublinia că
partidul unic de guvernământ trebuie să construiască în scurt timp o armată
capabilă să apere cuceririle democratice ale poporului nostru, independenţa şi
suveranitatea patriei.
Pentru a-şi îndeplini nobila misiune de apărare a cuceririlor revoluţionare
ale poporului muncitor, armata trebuie să fie un organism trainic, monolit, bazată
pe o disciplină de fier, capabilă să ducă la Îndeplinire misiunile încredinţate de
partid şi guvern.
Organizat după modelul sovietic, noul corp de cadre militare a fost
constituit din persoane cu origine socială muncitorească şi ţărănească, ce au
înlocuit fără discernământ ofiţerii şi subofiţerii cu experienţă, care luptaseră pe
front în anii celui de-al doilea război mondial.
Pentru siguranţa ataşamentului faţă de noul regim, în armată au fost create
organizaţii de partid şi U.T.C. dirijate de locţiitori politici şcoliţi şi educaţi de
consilierii sovietici. Activitatea acestora era coordonată de către Direcţia
Superioară Politică a Armatei, care funcţiona ca Secţie a C.C. al P.C.R.
În pofida acestor realizări, revolte anticomuniste în Armata Română, aşa
cum relevă documentele existente în arhivele militare, au existat individual sau
colective, vreme de peste un deceniu de la terminarea celui de-al doilea război
mondial.
Acţiunile deosebit de curajoase pentru acei ani, când organele securităţii
împânziseră ţara, sunt încă o dovadă a spiritului anticomunist al neamului
românesc, al omenirii în general.
Mi-am propus să prezint în faţa dumneavoastră un caz de revoltă
anticomunistă, semnificativ organizată în luna decembrie 1956 de un grup
contrarevoluţionar denumit “Comitet Revoluţionar”, în cadrul Regimentului 255

380
Artilerie din localitatea Prundul Bârgăului. Crearea acestui grup compus din 14
oameni, militari în termen, conduşi de locotenentul Teodor Mărgineanu, se leagă ca
spirit de revolta anticomunistă şi antisovietică cu evenimentele petrecute în
Ungaria. Programul acestor temerari, după cum vom arata, viza întinderea acţiunii
la Bistriţa, apoi la Cluj şi peste Carpaţi la Piteşti.
În context, îmi exprim opinia că poate nu întâmplător organizarea grupului
revoluţionar condus de locotenentul Teodor Mărgineanu s-a săvârşit la Prundul
Bârgăului, localitate din zona montană (sub numele de Heniu), la aproximativ
jumătatea distanţei dintre oraşele Bistriţa şi Vatra Dornei sub Pasul Tihuţa, în
Bazinul orografic Valea Bârgăului, pe cursul superior al Bistriţei ardelene, vatră de
puternic romanism sub dominaţia austro-ungară, dar şi ulterior după Marea Unire
din 1918, similar celuilalt bazin orografic vecin, Ţara Năsăudului, pe apa Salautei
şi a Someşului Mare. Mai mult, în munţii Maramureşului, în Obcinele Bucovinei şi
chiar în zona Dornelor, în primul deceniu ce a urmat celui de-al doilea război
mondial a funcţionat o puternică mişcare de rezistenţă anticomunistă şi
antisovietică, zdrobită treptat de forţele de represiune ale securităţii.
Ecoul acestor acţiuni de rezistenţă se regăseşte, practic, în modul cum a
fost gândit şi organizat acest îndrăzneţ grup revoluţionar.
Este interesant să prezentam câteva date privind membrii acestei mişcări.
Locotenentul Teodor Mărgineanu era născut în anul 1932 (deci la
data arestării avea 24 de ani), ceilalţi fiind născuţi în anii: 1933 (1), 1934
(2), 1935 (8), 1936 (1), învăţătoarea Mariana Hodoş din Tiha Bârgăului
(localitate în partea nord-vestică, spre pasul Tihuţa, pe acelaşi drum naţional
Bistriţa –Vatra Dornei), fiind născută în 1909 (47 de ani la data arestării).
Rezultă că membrii grupului erau practic de aceeaşi vârstă. Din punct de
vedere al originii sociale, aceasta era predominant ţărănească (ţăran sărac-5,
ţăran mijlocaş-7). Din cei 14 tineri, 9 erau membrii U.T.C., ceea ce nu i-a
împiedicat să se revolte împotriva regimului politic comunist, care era în
esenţă al “poporului muncitor”, deci şi al lor.
Absolvent al Şcolii Militare de Ofiţeri Activi cu durata de trei ani (1952-
1955), Teodor Mărgineanu a devenit conducătorul grupului revoluţionar sub
impulsul evenimentelor trăite de el şi nicidecum al propagandei partidului comunist
de guvernământ.
Faptul este deosebit de semnificativ, ca stare de spirit, ca manifestare a
sentimentelor sale profund româneşti: “Jur să răzbun toate suferinţele poporului
meu îndurate până acum în anii de subjugare (….). Jur să-mi respect jurământul
meu în numele poporului şi al lui Dumnezeu”, scrie el în jurământul pe care l-a
redactat pentru membrii grupului respectiv.
Expresia “în numele poporului şi al lui Dumnezeu” îl arată pe locotenentul
Mărgineanu exact aşa cum sufleteşte s-a format în cei 24 de ani de viaţă, conştient
de realităţile din jur, ferm, patriot, cu credinţă în Dumnezeu.

381
 Toate acestea, într-un regim politic programat ateu, cu acţiuni ce au scos
neamul românesc de pe făgaşul istoriei sale tradiţionale, cu ocupaţia armatei roşii,
încă în vigoare la acea dată, până în anul 1958.
Acest tânăr care si-a asumat o responsabilitate ce depăşeşte noţiunea de
curaj pentru acele vremuri a pregătit organizarea acestei acţiuni cu deosebită
minuţiozitate, recrutându-şi din timp oameni nemulţumiţi, care nu împărtăşeau
convingerile comuniste.
Tinerii cooptaţi aveau obligaţia să depună un jurământ întocmit de Teodor
Mărgineanu, ca un prim pas de credinţă si loialitate faţă de cauza măreaţă pe care o
vizau pentru binele poporului roman. Textul acestuia demonstrează curaj,
fermitate, patriotism.
“Eu, cetăţean al României iubite, fiind in rândurile forţelor armate, jur sa
fiu devotat poporului meu şi pământului meu strămoşesc”; “Jur să-mi dezrobesc
patria şi să lupt până la ultima picătură de sânge împotriva asupritorilor mei”.
“Jur să răzbun toate suferinţele poporului meu”.
“Jur să execut ordinele conducătorilor care mă vor conduce în luptă”.
“Jur că voi reda patriei mele toate bogăţiile ei, luptând cu arma în mână
până la obţinerea victoriei depline asupra asupritorilor”.
“Jur că nu voi trage niciodată în poporul meu”.
“Jur să păstrez cel mai mare secret şi să nu acţionez de partea duşmanului”.
“Jur să nu cruţ pe nimeni care îmi stă împotriva mea pentru eliberarea
patriei mele”.
“Dacă voi călca jurământul meu, şi dacă voi călca sau trăda cauza
revoluţiei, să fiu urât de popor şi să cadă toată pedeapsa aspră a poporului asupra
mea”.
În vederea săvârşirii acţiunilor contrarevoluţionar, Teodor Mărgineanu a
întocmit un plan de acţiune în scris şi, după ce l-a făcut cunoscut în locuinţa sa, în
seara zilei de 9 decembrie 1956, sergentul Ilie Iordănescu, fruntaşului Gheorghe
Neagoe şi fruntaşului Nicolae Ghiţă (care în acelaşi timp au depus şi “jurământul”),
l-a distrus prin ardere.
În planul de acţiune se prevedea:
 adunarea întregului “Comitet revoluţionar”;
 punerea şoferilor în temă de către “Comitet”;
 “arestarea ofiţerului de serviciu pe unitate”;
 “deşteptarea sergenţilor din regiment şi adunarea lor la Club pentru punerea lor
în situaţie”;
 “alarma generală”;
 violarea depozitelor de muniţii, echipament şi alimente din care să ia muniţii,
echipament de iarnă şi ţuică, pentru elementele contrarevoluţionare din
organizaţia lor, atunci cand vor merge la acţiuni;
 încărcarea efectivului pe camioane şi pornirea lor în direcţia oraşului Bistriţa,
unde se găsea o unitate de tancuri.

382
 Membrii “Comitetului” au hotărât ca în seara zilei de 17 spre 18 decembrie
1956, când Mărgineanu era ajutor ofiţer de serviciu pe unitate, iar majoritatea
membrilor “Comitetului” erau de serviciu pe subunităţi, să atragă şi alte elemente
din unitate de parte lor, apoi să plece la Bistriţa cu scopul de a atrage de partea lor
unitatea de tancuri din acest oraş, de unde să se îndrepte spre Cluj, unde, după ce
vor antrena la această acţiune “studenţimea” şi “ţărănimea”, să continue drumul
spre Bucureşti.
Toţi membrii “Comitetului” urmau ca în timpul acestei acţiuni să fie
numiţi ofiţeri comandaţi de subunităţi de către Teodor Mărgineanu, şeful
organizaţiei, iar acesta, la rândul lui, urma să poarte grad de colonel. De asemenea,
au formulat lozinci contrarevoluţionare ca: “Jos cotele”, “Afară cu armata sovietică
din ţară”, lozinci care urma să fie afişate pe maşinile şi tancurile din convoi.
În acelaşi timp au stabilit că militarii ce vor participa la această acţiune să
poarte căciuli gri, şi o banderolă tricoloră aşezată diagonal.
Concomitent cu pornirea “revoltei”, numitul Ion Bălan, muncitor C.F.R.,
cunoscut ca duşman al regimului, avea misiunea (dată de Teodor Mărgineanu) să
taie firele de telefon şi telegraf la un anumit punct stabilit de ei.
În vederea pornirii acţiunii, în noaptea de 18 spre 19 decembrie 1956,
Teodor Mărgineanu, fiind ofiţer de serviciu pe unitate, împreună cu caporalul
Spiridon Coşereanu, au părăsit unitatea plecând la învăţătoarea Mariana Hodoş,
cunoscută mai dinainte de caporalul Spiridon Coşereanu, căreia i-au spus intenţiile
lor contrarevoluţionare, “forţele” de care dispun şi întreaga formă de organizare.
Mariana Hodoş le-a arătat că organizaţia pe care a făcut-o Teodor
Mărgineanu este lipsită de perspectivele reuşitei, deoarece nu s-a organizat legătura
şi cu alte unităţi militare mai mari, iar în ceea ce priveşte ajutorul populaţiei, nu va
fi posibil să-l aibă imediat, întrucât acest lucru trebuie organizat mai din timp.
Ea i-a sfătuit să amâne până în primăvară pornirea “operaţiunii”, pentru a
avea posibilitatea în acest răstimp să se alăture grupului lor şi alte unităţi militare,
inclusiv populaţia civilă.
De comun acord, au luat hotărârea amânării pornirii “acţiunii” până în
primăvară, iar concret fiecare şi-a luat următoarele misiuni: Mariana Hodoş să
organizeze legătura cu populaţia civilă şi să o pregătească în vederea pornirii
acţiunii contrarevoluţionare. Ea a declarat la proces că până la arestare nu a
întreprins nimic în această privinţă deoarece era nouă în comuna respectivă.
Caporalul Spiridon Coşereanu trebuia să ia legătura cu un unchi al său, fost
general, domiciliat în Craiova, care să conducă această “revoltă” şi, pe baza
legăturilor ce eventual le-ar avea cu unii ofiţeri activi şi datorită influenţei lor, să
facă legătura cu alte unităţi mai mari în scopul de a acţiona concomitent.
De asemenea, în drum spre Craiova, Spiridon Coşereanu trebuia să
difuzeze prin gări manifeste ce urma să le primească de la Teodor Mărgineanu, el
(Coşereanu) primind şi misiunea de intermediar între “generalul” respectiv,
Teodor Mărgineanu şi Mariana Hodoş.

383
 Teodor Mărgineanu urma să recruteze noi membri în grup şi să asigure
conspirativitatea activităţii lor contrarevoluţionare până în momentul stabilirii datei
ulterioare pentru pornirea acţiunilor curajoase.
De menţionat este faptul că Teodor Mărgineanu, de comun acord cu Ion
Popescu, originar din Piteşti, au stabilit că aceasta din urmă să organizeze un grup
contrarevoluţionar în regiunea Piteşti şi să-i comunice în scris lui Teodor
Mărgineanu stadiul în care se afla organizarea grupului, folosind scrisori cu
conţinut convenţional.
Reîntorşi la unitate, cei doi comunică celorlalţi membri ai organizaţiei cele
hotărâte.
În dimineaţa zilei de 18 decembrie 1956, Teodor Mărgineanu a fost sesizat
de caporalul Spiridon Coşereanu şi fruntaşul Gheorghe Neagoe că ostaşul şofer Ion
Tripovici, ce fusese recrutat de ei în noaptea aceea, i-a denunţat, în urma cărui fapt
Teodor Mărgineanu a dezertat din unitate, având asupra sa un pistolet “TT” şi 25
de cartuşe, iar după 2 zile a fost prins şi arestat.
De acţiunea contrarevoluţionară ce urma să fie pusă la cale, în noaptea de
17-18 decembrie 1956, au mai avut cunoştinţă Gheorghe Alexe, născut în 1934, fiu
de ţăran sărac, militar în termen la U.M. 03425 şi Dumitru Ene, născut în 1935, fiu
de ţăran mijlocaş, militar în termen la U.M. 03425 (ambii arestaţi). Sus-numiţii au
declarat că au avut cunoştinţă de existenţa “Comitetului revoluţionar”, iar
Gheorghe Alexe în dimineaţa zilei de 18 decembrie 1956, aflând că Teodor
Mărgineanu a fost denunţat şi că din această cauză intenţionează să dezerteze din
unitate, nu a luat nici o măsură spre a-l împiedica ca să dispară, ci din contră, fiind
întrebat de ofiţerul de serviciu despre Teodor Mărgineanu, el a arătat că acesta nu a
fost pe la obiectivul său, inducându-l în eroare pe ofiţerul de serviciu ce-l căuta pe
Teodor Mărgineanu, acoperind astfel dezertarea lui.
După dezertarea din unitate, Teodor Mărgineanu a fost sprijinit de: Nicolae
Ghiţă, născut în 1905, ţăran mijlocaş, Cornelia Bălan, născută în 1925, casnică,
Maria Bogza, născută în 1925, ţăran mijlocaş, Pantelimon Pavelean, născut în
1903, ţăran mijlocaş şi Maria Holbură, născută în 1909, casnică, toţi domiciliaţi în
comuna Prundul Bârgăului, care au cunoscut existenţa organizaţiei lor
contravenţionale.
Eşecul acestei revolte anticomuniste s-a datorat aparatului de stat
represiv, consolidat şi perfecţionat la acea dată, respectiv organelor
specializate de securitate ale Ministerului Afacerilor Interne, care au
anchetat cazul pe baza unui denunţ, practicat în acele vremuri de oameni
zeloşi ai partidului unic.
Gravitatea cu care este privită desfăşurarea unui asemenea eveniment
neobişnuit se desprinde din nivelul corespondenţei, la care acest caz era dezbătut.
Citez în acest sens adresa de înaintare a referatului de cercetare: “Cu nr.
C.530 din 07 martie 1957, strict secret, Ministerul Afacerilor Interne, Cabinetul
Ministrului, expedia Ministerului Forţelor Armate următorul document (adresa):
“Tovarăşului Leontin Sălăjan” Vă trimit pentru informare raportul organelor

384
noastre cu privire la grupul contrarevoluţionar condus de Teodor Mărgineanu”.
Semna Ministrul Afacerilor Interne, general colonel Alexandru Drăghici.
Respectivul raport avea inscripţionată categoria documentului –strict
secret- şi conţinea şase pagini dactilografiate, introducerea documentului este
concisă, dar deosebit de alarmantă.
“Organele Direcţiei Regionale M.A.I. Cluj au arestat în ziua de 19
decembrie 1956 un grup contrarevoluţionar denumit “Comitet revoluţionar”
compus din 14 elemente (militari în termen, grade inferioare) în fruntea cărora se
găsea ofiţerul activ locotenent Teodor Mărgineanu din U.M. 03425 Prundul
Bârgăului.
Acest grup de elemente contrarevoluţionare a hotărât ca în noaptea de 17
spre 18 decembrie 1956 să treacă la acţiuni violente împotriva regimului democrat-
popular din Republica Populară Română”.
Documentarul a fost înregistrat la Ministerul Forţelor Armate, Direcţia
Secretariat cu numărul de intrare 03919 la 9 martie 1957. A doua zi ministrul
Forţelor Armate, general de armata Leontin Sălăjan, pe respective adresă scria
următoarea rezoluţie pentru unul din locţiitorii săi, şeful Direcţiei Superioare
Politice a Armatei, ineptă în fond, dar specifică epocii: “Trebuie întărită munca
politică”. La rândul său, înţelept şi la obiect, generalul Corneliu Mănescu adaugă
următoarea rezoluţie pentru Direcţia Organizare: ”în luna aprilie organizaţi un
control de îndrumare şi ajutor la acest regiment, însă în prima jumătate a lunii.
Echipa să fie formată din Inspectorul şef al Regiunii a 3-a Militare, un instructor
din Direcţia Politică, un instructor din Unitatea Tineretului Comunist. Prezentaţi-
mi planul la control”. Ulterior, peste această rezoluţie (cineva-indescifrabil) a
consemnat cu creionul roşu: “s-a trimis echipa pe luna aprilie”.
Deşi faptul era consumat, respectiv arestarea grupului revoluţionar,
frământarea “ la vârf” asupra evenimentului neobişnuit explica clar gravitatea celor
întâmplate şi calificate, aşa cum s-a prezentat, drept “acţiuni violente” împotriva
noului regim democrat din Republica Populară Română. Acest caz deosebit de
interesant pentru perioada în care a fost iniţiat l-am prezentat în anul 1999 şi la
sesiunea de la Sighetul Marmaţiei organizată de Academia Civică.
L-am adus în actualitate şi în cadrul acestui simpozion din dorinţa ca
această faptă de curaj a locotenentului Teodor Mărgineanu, înconjurat de tineri cu
suflet curat, să fie cunoscută de câţi mai mulţi români şi totodată să constituie un
perpetuu omagiu adus tinereţii lor. La Sighet au fost prezenţi oameni, care l-au
cunoscut şi au suferit alături de temerarul locotenent. Nu-i ştiam pedeapsa cu care
l-au împovărat juraţii comunişti, mi-au spus-o însă supravieţuitorii terorii – A fost
împuşcat!

Bibliografie:
1. Arhivele Militare Române, fond 2276, dosar 9651, pagina 159-164
2. Revista “Cultura Militară”, Editura militară, nr. 6/1956, pag.10; revista
“Cultura Militară”, Editura militară, nr. 1/1957, pag.29.

385
REZISTENŢA ANTICOMUNISTĂ ÎN DOBROGEA
Constantin IONAŞCU, Constanţa,
fost deţinut politic

D upă 1945, când în România au început să se producă schimbări sociale

majore sub semnul doctrinei comuniste aplicate deja în Rusia, aceste
transformări nu s-au produs decât în urma unei opoziţii ferme a numeroşi
cetaţeni.Represiunea acestei opoziţii de către statul comunist a însemanat ani
îndelungaţi de temniţă grea pentru cei rebeli, confiscrea averii, pedepse capitale,
domiciliu forţat şi urmărirea supravieţuitorilor şi a familiilor lor. În toate regiunile
ţării au fost mişcări spontane sau organizate pentru evitarea implementării noilor
structuri de stat, opoziţia anticomunistă devenind un fenomen naţional.
Ţinutul dobrogean a fost supus aceloraş tragice şi dureroase transformări
sociale ca întreaga ţară şi au existat, în toate localităţile, numeroşi cetăţeni care au
refuzat să se supună acestei ordini de inspiraţie şi de impunere sovietică şi
comunistă. Rezistenţa anticomunistă din Dobrogea s-a încadrat în fenomenul
naţional de rezistenţă faţă de noul sistem, şi a urmărit păstrarea valorilor
tradiţionale ale neamului, ameninţate de cei ce impuneau fără scrupule comunismul
şi stalinismul.
Dacă ne referim la particularităţile şi modul de acţiune al acestui tip de
opoziţie, distingem trei etape ale acestui proces: începuturile rezistenţei
anticomuniste şi antisovietice de la finele anului 1944, amplificarea luptei şi a
represiunilor exercitate de forţele de ordine şi acţiune ale statului- Securitatea şi
Miliţia- din anii 1948- 1950, şi regresul ulterior al miscării după anul 1958.
Rezistenţa anticomunistă a început de la sfârşitul războiului, din 1944, când
sovieticii au ocupat ţara şi partidul comunist sprijinit din exterior şi-a început
ascensiunea, în timp ce oamenii de stat din vechile structuri democratice au fost
marginalizaţi, apoi exterminaţi, şi partidele istorice au fost discreditate iar influenţa
lor anihilată. Căci pentru a sovietiza în cel mai scurt timp estul Europei, Uniunea
Sovietică avea nevoie şi de forţă armată şi de consolidarea imediată a partidelor
comuniste din ţara deja aservită, şi lichidarea pluralismului politic. Sunt cunoscute
faptele ce au dus la neutralizarea şi apoi la anihilarea partidelor democratice,
acţiuni din care nu au lipsit şantajul, ameninţările, intimidarea, falsificarea
alegerilor şi care au culminat cu arestările în masă.
Aceste fapte din urmă sunt cunoscute, în general, ca experienţă personală a
mii de familii dar despre aceasta nu se vorbea decât aluziv, insinuându-se de către
cei superficiali şi interesaţi, în mod fals, o vină implicită din partea opozanţilor, atât
de mare a fost teroarea şi, de ce să nu recunoştem, modificările produse de teamă şi

386
de “spălarea creierelor”. Abia în timpul din urmă, graţie cunoaşterii informaţiilor
păstrate în arhive, se va putea încerca o modificare majoră a opiniei generale,
pervertite de gândirea comunistă, care va avea de înteles că nu este o crimă pentru
un om să vrea să-şi păstreze averea, casele şi agoniseala de o viata
Trebuie subliniat că a existat în Dobrogea, faţă de condiţiile rezistenţei
naţionale, o anumită specificitate a luptelor, impusă de relief, de regimul special pe
care acest ţinut l-a avut după 23 august, la aceasta adaugându-se faptul deloc
neglijabil că alaturi de români au luptat şi reprezentanţi ai etniei turco- tătare.
Relieful Dobrogei de Nord, cu dealuri acoperite de păduri rare, nu reprezenta
un refugiu sigur: pădurile puteau fi lesne înconjurate şi verificate; cât despre
Dobrogea de Sud, lipsa oricăror locuri de refugiu a dus de multe ori la dispariţia
combatanţilor în luptele directe cu forţele de represiune. Altă particularitate a
acestei perioade a fost aceea că Dobrogea fusese declarată, dupa 23 august 1944,
zonă de operaţii apoi zonă de ocupaţie, şi ca urmare a acestui fapt, în Constanţa
exista cea mai mare garnizoană sovietică din ţară, unde funcţionau
Comandamentele Superioare ale trupelor sovietice pentru întreg sectorul de Sud-
Est. Acest statut a generat o mai mare obedienţă din partea celor ce aveau de gând
să profite cu orice prêţ de schimbările ce se prefigurau şi îngroşau rândurile forţelor
de represiune- ca angajaţi sau colaboratori, declaraţi sau nedeclaraţi- care, operând
cât mai multe arestări şi condamnări, căutau să- şi cîştige bunăvoinţa sovieticilor,
uitând că sunt români şi daruindu- se unei forţe criminale străine şi unor false
idealuri sociale.
Este bine de ştiut că în multe din “loturile rezistenţei”, apar turci şi tătari ce
au fost deopotrivă judecaţi şi condamnaţi şi pentru “nesupunere” faţă de autoritatea
comunistă şi pentru “spionaj” în favoarea Occidentului, având, pe lângă vina
obişnuită de a poseda ceva avere şi pe aceea de a deveni potenţiali agenţi străini,
fapt care a făcut să se declanşeze prigoana împotriva lor.
În sfîrşit, nu trebuie trecut cu vederea un punct sensibil al acelor generaţii:
refuzul oamenilor de a se ralia noii ordini era întărit şi amplificat de speranţa unei
intervenţii salvatoare a Occidentului- promisă zilnic de posturi de radio străine-
speranţa care i-a animat multă vreme pe românii care ignorau acordurile de la
Yalta.
În ceste condiţii s-au produs acele acte de revoltă şi nesupunere faţă de
constrângerile comuniste, stfel încât, grupuri umane, mai mult sau mai puţin
compacte, au luat hotarârea de a lupta cu toate mijloacele pentru a păstra vechile
structuri şi vechiul mod de viaţă. Se pot confirma, în actualul stadiu al cercetărilor,
doar puţine cazuri de opoziţie organizată: regionala Marea, iniţiată de A.
Negulescu şi grupurile înarmate şi organizate în jurul lui Gogu Puiu. În rest, există
dovezi despre numărul imens de arestări operate în Dobrogea şi remarcăm şi faptul
că geografia ţinutului avea noi puncte de reper: închisorile şi lagărele de muncă
înfiinţate în jurul Canalului Dunare-Marea Neagră. Intervenţia noastră urmăreşte în
primul rând rememorarea vitimelor regimului comunist şi a călăilor, care şi- au
exercitat fără limite acea putere oarbă, nejustificată, instrument absurd pus în mâna
unor indivizi fără discernământ şi fără conştiinţă.

387
 Între anii 1945- 1960, în Dobrogea s-a desfaşurat o vânătoare cumplită a
celor bănuiţi de a nu fii de acord cu noile idei şi acte politice; au fost arestaţi şi, în
unele cazuri au stat la închisoare fără să fi fost judecaţi şi fără a fi existat o sentinţă
judecatorească pronunţată împotriva lor, în aşa-numita detenţie administrativă.
Securitatea avea ramificaţii în toate oraşele şi raioanele, iar în fiecare sat, pe lângă
echipa de miliţieni exista şi un comitet de ordine ce urmărea viaţa oamenilor,
strângea informaţiile şi înnabuşea orice nemulţumire s- ar fi ivit.
După documentele înregistrate la arhive, arestările în Dobrogea iau o
amploare fără precedent din primăvara anului 1948. Acţiunile se executau în
fiecare noapte, la aceleaşi ore. Formularea noastră nu este retorică, deoarece s- au
păstrat procese verbale ce atestă felul în care se desfăşurau aceste fapte şi care
presupuneau o punere în scenă, ca de altfel în toate regiunile ţarii: în puterea nopţii,
de către persoane necunoscute, folosindu-se maşini negre, pistoale, ameninţări,
veneau indivizi fioroşi care operau arestările. Acţiunile erau fructuoase atunci când
se raportau cât mai multe persoane arestate şi a rămas în arhive noaptea de 15- 16
mai 1948 când au fost arestate câteva mii de persoane. Satele se agitau şi oamenii
au început să se organizeze şi să reziste terorii comuniste, pentru a se opune
colectivizării.
La sfârşitul anului 1949, un alt dosar anima vigilenţa proletară: fusese
instrumentat procesul organizaţiei subversive “Regionala Marea”, condusă de
Aurel Negulescu, fost deputat şi lider al sindicatelor, cu multe legături printre
fruntaşii partidelor istorice, cum a fost D. Rizescu şi avocaţii Fiacescu. Grupul său
prezenta o compoziţie “eterogenă”pentru că acest lider dorea să coopteze toate
păturile sociale interesate de menţinerea vechii stări de lucruri: foşti membri ai
jandarmeriei, comercianţi, ţărani instăriţi, cler ortodox, în general oameni care nu
se puteau conforma cu succes unei intervenţii armate. Componenţii acestui grup au
fost arestaţi în mai multe etape şi au fost condamnaţi la ani de temniţă grea. Nici
una din încercările grupurilor de opoziţie nu au avut sorţi de izbândă, iar pedepsele
au fost cu atât mai cumplite şi dureroase cu cât erau mai neântemeiate.
Pâna în 1961, în Dobrogea au avut loc arestări masive, cu procese judecate
de Tribunale Militare, uneori din alte judeţe, sentinţele însemnând condamnări la
moarte, zeci de mii de ani de muncă silnică, de temniţă grea, de închisoare
corecţională şi de mii de persoane care au fost închise fără judecată în aşa numita “
pedeapsă administrativă”. Recursurile nu erau luate în considerare şi cei arestaţi
erau condamnaţi oricum, gasindu-li-se o vină. Din date culese până acum,
folosindu- se strict informaţiile din dosarele SRI cu privire la condamnările
politice, există aproximativ 2000 de condamnări pentru uneltire împotriva statului
şi majoritatea recursurilor făcute de cei judecaţi au fost respinse. Au fost şi situaţii
când, neputând fii încadraţi într-o speţă politică, numeroşi cetăţeni au fost
strămutaţi, totuşi, din locuinţele lor în zona Bărăganului sau pe şantiere naţionale,
la muncă forţată, şi s-au păstrat numele a aproximativ 3000 de persoane strămutate
cu domiciliu obligatoriu.
Până în prezent, s-au putut consulta dosarele a 70 de procese, cu observaţia
că erau inculpate şi judecate 20- 30 de persoane în acelaş proces. În urma analizei

388
documentelor procesului şi a mărturiilor celor care au fost de faţă, s-a constatat că
cel putin 30 de persoane au fost condamnate prin împuşcare, unii executaţi la
arestare, ucişi în anchetă sau care au decedat în timpul detenţiei, în închisori. Din
aceleaşi surse, după datele de până acum, s-a putut stabili faptul că au fost operate
arestări în 70 de localităţi ale Dobrogei, sate şi oraşe, iar din totalul arestaţilor,75%
au fost ţărani, şi restul de 25% au fost preoţi, învăţători, agronomi, doctori.
Localităţile din care au fost arestaţi şi condamnaţi un mare numar de ţărani
au fost: M. Kogalniceanu, Cobadin, Viişoara, N. Bălcescu din judeţul Constanţa şi
Ceamurlia de Sus şi de Jos, Mihai Viteazu, N. Bălcescu, Beidaud, Casimcea din
judeţul Tulcea. În această zonă, în luna iulie a anului 1949, nucleul şi punctul de
rezistenţă se afla în padurea de la Babadag iar iniţiatorul a fost Gogu Puiu. Ei au
creat legături în toate comunele şi au organizat diferite forme şi nuclee de
rezistenţă, au adunat armament şi muniţie, iar Gogu Puiu a murit în urma unei lupte
cu agenţi ai Securitaţii, la Cobadin. În dosare sunt mărturii ale celor arestaţi şi
condamnaţi care susţin că, grupul intenţiona să-i elibereze şi să-i înarmeze pe
deţinuţii aduşi la Canal, afirmaţii smulse prin teroare, de aceea nu se poate susţine
decât faptul real: organizarea efectivă a unor grupuri de rezistenţă. Un alt grup a
sfârşit tragic, în mod exemplar, căci la data de 16 dec. 1949, au fost executaţi pe
malul lacului Siutghiol, la ora 6.00, Nicolae Hasotti, Iancu Beca, Hopa Stere, Iancu
. Alţi condamnaţi au fost victime ale “trenului morţii” din anul 1950. Încă
nu deţinem informaţiile necesare pentru a explica motivaţia faptului că un grup de
dobrogeni, deţinuţi în Aiud şi Gherla, au fost înghesuiţi în vagoane şi duşi către
Timişoara, la centrul de judecată de acolo. Pe drum, deşi nu erau condamnaţi cu
pedeapsa capitală, au fost executaţi 38 de dobrogeni: poetul Alexandru Popescu
Scărişoreanu, Constantin Puiu, Gheorghe Ceaturi, Filip Ioan ş.a.
Între anii 1950- 1960 în Dobrogea s-a desfaşurat o teroare fără precedent iar
mărturiile ce urmează, deşi tardive, dau măsura atrocităţii extreme a cruzimii. O
mărturie răscolitoare a atrocităţilor la care au fost supuşi cetăţenii în acele
momente, aparţine lui Nicolae Pastramă, din comuna Ceamurlia, supravieţuitor al
unui raid al Securităţii, care va declara după 1989: “ Pe mine şi pe Zuba Hristu ne-a
ridicat Securitatea noaptea, în 1952. A apărut maşina la marginea satului lângă
pădure. Ne-au dat jos din masină şi ne-au pus pe amândoi să săpăm o groapă .
După ce am săpat groapa, l-au împuşcat pe Zuba Hristu şi pe mine m-au pus să
acopăr groapa şi să nivelez terenul. M- au luat în maşină şi mi-au spus că, dacă
spun cuiva, mă împuşcă; apoi m-au dus la penitenciarul de la Constanţa unde am
primit o condamnare de 20 de ani. “ Nu au fost singulare aceste cazuri în care
mutilarea fizică era egalată de cea psihică şi rămâne să fie adunate cât mai multe
informaţii din care, reflectarea personală a tragediilor ar contribui la realizarea unui
tablou global şi veridic al faptelor.
În perioada construirii Canalului Dunare-Marea Neagră, din 1950, de-a
lungul malurilor s-au format numeroase “ puncte de lucru”, colonii de muncă, în
care au fost aduşi la muncă forţată aproximativ 50.000 de condamnaţi : la Poarta
Alba s-au aflat peste 11.000 de deţinuţi, la Peninsula, peste 10.000, la Capul Midia,
5.000 de deţinuţi, la Colonia 5 Culme, 4.000 de deţinuţi, la Galeşu, 3.000 de

389
deţinuţi. Pe de o parte, Canalul era prezentat ca un pas hotarâtor în construirea
socialismului, pe de altă parte era ducerea la înfăptuire a deciziilor Marii Adunări
Nationale ce hotărâse “ reeducarea elementelor duşmănoase”.
Mulţi din cei care au fost judecaţi nu au avut apărători, sau argumentele
apărării nu au fost luate în considerare de judecători, şi astfel anchetaţii nu ştiau
nimic despre capetele de acuzare, despre corectitudinea anchetelor sau despre
legitimitatea completului de judecată. În multe cazuri, după ani şi ani,
supravieţuitorii şi rudele nu cunosc amănuntele procesului, legitimitatea acuzaţiilor
şi temeiul acelor condamnări ale căror consecinţe sunt şi astăzi resimţite. Se ştie că
informaţiile asupra acuzaţiilor şi sentinţelor au fost în mod deliberat ambigue şi
insidioase, pentru a amplifica teroarea exercitată asupra celorlalţi membri ai
familiei. De aceea ne am propus ca, în cele ce urmează, după 50 de ani şi “ fără
mânie şi părtinire”, prezentăm, pentru o corectă informare, în ordine cronologică,
literal, conţinutul tuturor dosarelor găsite în Arhivele Securităţii, în această
perioadă, în care sunt prezentate procesele celor învinuiţi de nesupunere fată de
autoritaţile comuniste.
În urma acestui tip de procese, mii de cetaţeni au fost condamnaţi la un regim
de detenţie care ducea, în mod deliberat, la moarte.Represiunea a avut, în
Dobrogea, o asemenea amploare, încât consecinţele nu au întârziat să se vadă: în
1962, conducătorii judeţului raportau cu mândrie că Dobrogea este prima regiune
din ţară unde s-a încheiat cooperativizarea, căci ţăranii îşi dăduseră “ de bună voie”
pământul la “ cooperativă”. Aceste “victorii” ale comuniştilor se fundamentau, în
realitate, pe faptul că regiunea Dobrogea a fost împânzită de închisori şi lagăre de
muncă; aici s-a “construit” Canalul şi mii de condamnaţi au fost concentraţi în
lagăre de muncă. Canalul începea la CERNAVODĂ şi în oraş s-au aflat două
colonii de muncă forţată, una de femei şi alta de barbaţi. Lucrările au început în
mai 1950 cu deţinuţi politici din temniţe şi dintre “ reeducaţii” de la Piteşti.
Oamenii nu aveau asistenţă medicală şi cei lipsiţi de puteri puteau fii examinaţi de
gardieni. Între femei şi barbaţi era egalitate deplină, şi unii şi alţii cărând la roabă
cu jugul de gât, spărgeau piatra cu barosul şi târnăcoplul şi erau pedepsiţi dacă nu-
şi îndeplineau norma. Cea mai mare colonie de muncă forţată de pe Canal era la
POARTA ALBĂ; printre cei 10.000 de deţinuţi se aflau deţinuţi de drept comun
care erau puşi să-i terorizeze pe deţinuţii politici. Înfinţat în primăvara anului 1950,
lagărul de muncă forţată de la PENINSULA a avut o capacitate de 10.000 de
deţinuţi politici. Se muncea la Mamaia, la cariera de piatră de la Ovidiu, la Stânca
şi deţinuţii erau pedepsiţi pentru neândeplinirea normei. La Coasta GALEŞ din
centrul Dobrogei a luat fiinţă lagărul de muncă forţată în primăvara lui 1952,
pregătit pentru a primi noul val de arestări administrative din 1952; s-au construit
carcere din beton fără aerisire iar deţinuţii erau ţinuţi în lanţuri şi cătuşe. Pe malul
mării s-a aflat lagărul CAPUL MIDIA, înfinţat în 1949. Muncind “zi-lumină”,
deţinuţii, din cauza lipsei de mâncare şi a epuizării mureau şi erau îngropaţi în
gropi comune, fără nici un semn distinctiv. Când le expirau pedepsele,
supravieţuitorii de la Canal erau trimişi la BICAZ, un alt lagăr de muncă forţată. Şi
în DELTA DUNĂRII se construiseră astfel de lagăre pentru exploatarea stufului, la

390
GRINDU şi la PERIPRAVA, unde deţinuţii lucrau în apă. Este destul să urmărim
această hartă şi vom înţelege că se realizase o reţea uriaşă, specializată în
terorizare. Am considerat că tributul plătit de dobrogeni trebuie cunoscut şi
recunoscut de contemporani şi de aceea am adunat numele lor, câte le-am găsit şi
au fost consemnate, într-o carte ce va dovedi că ei nu au fost învinşi fără luptă.
Deşi aflaţi în calea războaielor şi a razbunărilor, românii au fost oameni a
căror structură sufletească a rămas ca un scut de care s-au frânt atacurile ce
intenţionau destrămarea şi anihilarea fiinţei naţionale. Între martie 1945 şi
decembrie 1989 se întinde un arc de timp în care, an după an, românii s-au jertfit şi
au rezistat eroic.

391
 LUPTA DE REZISTENŢĂ ANTICOMUNISTĂ
A GRUPURILOR ÎNARMATE
ŞI PARAMILITARE DIN DOBROGEA
Acmola GÜNER, Constanţa

E roii noştrii, ştiuţi şi neştiuţi, sacrificaţi în epoca terorii comuniste, nu ne

lasă să-i uităm. Noi trebuie să scriem istoria jertfelor lor pentru ca
sângele vărsat, chinul îndurat, prigoana suferită, nu au fost în zadar! Cercetările
mele s-au finalizat în trei direcţii:
1. Rezistenţa armată a celor trei grupări, de nord, de centru şi de sud a
populaţiei macedonene din Dobrogea.
2. Grupul Regionala Mare a ofiţerilor de marină din Dobrogea.
3. Rezistenţa anticomunistă şi antirusă a tătarilor din Dobrogea.
Prin natura profesiunii mele, cea de cadru didactic, am testat memoria celor
bătrâni dar şi cunoaşterea, precum şi interesul celor tineri, pentru rezistenţă şi eroii
ei. Cu durere am constatat indiferenţa şi uitare la cei în vârstă, care au trăit
evenimentele, dezinteres la tineri. Numai cei care descind direct din înrudirea cu
eroii acestei rezistenţe anticomuniste s-au sensibilizat la apelul meu .
Astfel, am purtat discuţii, la sfârşitul orelor cu elevii Liceului economic
„Carol” din Constanţa, aflând cu bucurie nepoţi ai celor ce s-au încleştat cu fiara
comunistă. Elevul Fudulea Nicola Teodor din cl.a XII-a B a declarat cu mândrie în
faţa întregii clase că bunicul lui, Stere Fudulea este vărul celor doi fraţi Fudulea
care au organizat şi condus luptele din pădurile Tulcei şi ale Babadagului. Am
continuat apoi discuţia în afara clasei şi mi-a declarat că el cunoaşte evenimentele
triste, moartea lor tragică, este mândru că aceşti unchi apar în carţile „Rezistenţei”,
că în familia lor se discută de vitejia celor doi fraţi Fudulea, precum şi de legăturile
acestora cu alţi luptători, ca Beca, Alexe, din Ceamurlia, sau ca Stere Gula din
Baia.
Eleva Anghel Elena din cl.a IX-a D a aceluiaşi liceu constanţean, a răspuns
la întrebarea mea, amintindu-şi că în satul Dulgheru, jud. C-ţa de unde sunt bunicii
ei, se cunoaşte de către rude că „Leca D. Dobre şi Leca Elisabeta (soţia) au fost
arestaţi, condamnaţi ca deţinuţi politici.
Nejudecat, a stat Leca Dobre doi ani la Aiud, apoi la Gherla. Leca Elisabeta
a suportat torturi care au pricinuit pierderea unui ochi. Întreaga familie, numeroasă,
cunoaşte suferinţele celor doi români gospodari.
Elevul Lupescu Dragoş din cl.a IX-a C a fost mândru că este strănepotul lui
Ion Avrămuţ, luptătorul anticomunist din Argeş, care a stat ascuns la rudele din

392
Poienari- Argeş, părăsind localitatea unde domicilia, Techirghiol, a fost descoperit
şi acolo, condamnat la 4 ani de muncă la Canal.
Un fost locuitor din Sarighiolul de Deal, jud. Tulcea, nedeclarându-şi
numele, mi-a povestit în ziua de 3 iulie 2003 că „ avea 16-17 ani şi lucra ca ucenic,
când Pulpă Gheorghe din satul lor, a fost mai întâi împuşcat în palmă ca să spună
unde se mai află prietenii lui luptători anticomunişti, apoi, a fost împuşcat mortal la
marginea satului, ”om de 73 de ani, şi-a amintit că „ trebuie să fi fost primăvara,
pentru că săpa la porumb, iar dacă ar socoti anul cu vârsta lui, totul s-a petrecut în
1948.
Studiile, cercetările, discuţiile, care mi-au animat activitatea, au fost
generate de spiritul dreptăţii şi de acela al pomenirii în slavă pe cei care s-au opus
cu un curaj vecin cu nebunia, acestei forţe barbare în puterea destructivă, numită şi
comunism.
În Dobrogea, în vecinătatea mării, erau cele mai importante trupe sovietice,
mai ales în perioada 1948-1952. Ofiţerii deblocaţi din marina română, macedonenii
care s-au grupat în cete înarmate în satele dobrogene, tătarii care s-au opus prin
intelectualii lor în faţa „ofensivei naţionaliste ruse” cunoscând dramele crimeenilor,
au format o puternică rezistenţă anticomunistă şi antisovietică (rusă) apărând ideea
de patrie şi de românism. Daca N. Steinardt spune în „ Jurnalul fericirii”:
„Sacrificiul e o constantă a istoriei şi imboldul omului. Fără de sensul
sacrificial suntem lipsiţi de uneltele construcţiei”, noi trebuie să aducem la
cunoştinţa întregii lumi şi a tuturor generaţiilor, că generaţia postbelică s-a opus
regimului străin de spiritualitatea română, a dat eroi care cinstesc istoria românilor,
a macedonenilor, a tătarilor, locuitori paşnici ai acestor meleaguri dobrogene!

HAIDUCII DOBROGEI GRUPUL DE REZISTENŢĂ MACEDONEAN

La începutul anului 1948, mai precis în noaptea de 14/15 mai 1948, la

Sinoe se constituie organizaţia, având ca iniţiatori pe Nicolae Ciolacu, Nicolae
Matarangă şi pe fraţii Dumitru şi Nicolae Fudulea.
Reţeaua era foarte întinsă, de aceea discutăm de trei grupe: de nord, de
centru şi de sud, 50 de sate, dintre care amintim: Sinoe, Casimcea, Gălbiori,
Băltăgeşti, Cailderea, Baspanar, Grota Haiducului, Cota 332 Secar Bair, Runcu,
Colilia, Râmnicu, Baia, V Alecsandri, Ceamurlia de Sus, Sarighiol, Colfa,
Cobadin, Beidaud, N. Balcescu, Topolog, Ceamurlia de Jos, deci actualele judeţe
Constanţa şi Tulcea, un ţinut ce cuprindea balta Brăilei până la graniţa sudică a
ţării. Aceste organizaţii iau fiinţă în anul 1948 din cauza arestărilor pe care le fac
comuniştii în sate.
Grupul de nord avea drept conducători pe fraţii Dumitru şi Niculae
Fudulea, care erau înarmaţi cu un pistol automat cu 32 de cartuşe şi câte un
revolver. Aceşti doi fraţi au întins o reţea de luptători în 50 de sate, având o
organizare foarte bună. Prima victimă, Nicu Marin din Casimcea, fiind beat, a
strigat: „Jos cu bolşevicii!”, iar când trupele armatei l-au încercuit, el s-a sinucis.

393
Timp de 5 ani membrii grupării au rezistat sperând într-o intervenţie externă! Au
fost vânaţi, au fost împuşcaţi ca nişte câini în pădure, sau au fost executaţi pe
ascuns la Securitatea din Constanţa. Fraţii Fudulea au fost încercuiţi la pădurea
Baspanar au rezistat timp de 4 ore, dar în timpul luptei, Dumitru moare pe grenadă,
iar Niculae este prins şi dus la Constanţa unde a fost împuşcat în ziua de 28 martie
1952.
Mihai Ionel Coton din Cailderea, jud. Tulcea este arestat la data de 25 mai
1949. El evadează, se ascunde şi este asediat în ziua de 9 martie 1950 in Grota
Haiducului din pădurea Baspanar, Cota 332 Secar Bair, unde a fost prins, judecat si
condamnat la muncă silnică pe viaţă, temniţă grea 22 de ani. Moare la Gherla în
urma torturilor, în data de 13 iunie 1952.
Costea M. Costea, student la Drept, este arestat la Timişoara, bătut până
moare în camerele de tortură ale Siguranţei.
Gheorghe Turcu din com. Baia, sat Panduru a stat ascuns timp de 12 ani,
păcălind forţele comuniste, în 1964 aflând de decret, s-a predat, dar a fost executat.
Stere Alexe din Ceamurlia de Sus s-a ascuns acasă într-un loc special
făcut, tot din Ceamurlia de Sus, a fost găsit la cazemata haiducilor din pădurea
Baspanar la data de 9 martie. El singur s-a luptat timp de 4 ore cu trupele armatei, a
fost prins, executat la Constanţa.
D-l Cătălin Sticlaru, autorul acestui articol publicat în ziarul
„Independentul” de C-ţa, numărul 388 din 12 noiembrie 2001, se întreaba, firesc,
când vor aparea aceşti eroi în manual?
În centrul Dobrogei, în satele Beidaud, N. Balcescu, Topolog, înca din
1945 existau grupuri de rezistenţă care se opuneau trupelor sovietice care, în
trecere fiind, jefuiau satele, rechiziţionau vitele. Aceste grupări aveau legături cu
rezistenţa din Olt, Muntenia, Nordul Moldovei, Nordul Dobrogei.
Taşcu Beca din N. Bălcescu de Tulcea a plecat în 1948 din sat la rudele din
Banat. Aici a luat legătura cu alţi luptători, printre care Iani Hristu, student,
amândoi intenţionând să treacă graniţa.
Grupul din centrul Dobrogei a fost condus de Nicolae Ciolacu, născut în
munţii Rodopi şi stabilit în 1926 în com. Cociular. El a organizat în satul său cea
mai vestită celulă anticomunistă „Haiducii Dobrogei”. Toţi luptătorii au fost
omoraţi, N. Ciolacu este singurul supravieţuitor, care a scris cartea rezistenţei,
numită „Haiducii Dobrogei”, apăruta la o editură americană în 1955. (art. Citat al
d-lui Cătălin Sticlaru). El scrie: „nu discutăm despre mişcarea legionară, ci, evident
de faptul că legionarii au fost poate singurii nebuni care au încercat şi au luptat cu
arma contra comuniştilor aparând satele colectivizate”. N. Ciolacu a fost
condamnat la 25 de ani în anul 1952, an în care el conducea rezistenţa din centrul
Dobrogei.
Stere Grasu şi Ion Cota erau ascunşi la Cota Secar Bair 332 unde se
ajungea numai pe jos. Ei trăiau într-o groapă sapată adânc în pământ.
În 1949 numai în pădurea Babadag erau 30 de grupuri înarmate care aveau
legături cu satele din jur. Arma lui N. Ciolacu era un baston şi un cuţit.

394
 Cusa Iancu din Beidaud este împuşcat mortal în lupta cu forţele armate la
Baltageşti-Gălbiori, jud. Constanţa.
Niculai Hasoti, Hapa Stere, au luptat cu Iancu Cusa, în ziua de 16-07-1949.
Lupta a durat mult, ei fiind urmăriţi de mult timp, chiar din aprilie 1949. Împărţiţi
în echipe, cutreierau cele 30 de comune aflate sub organizarea lor: Niculai Hasoti,
Gogu Puiu, Iancu Ghiunea, Hapa Stere. Din pădurea Babadag ei dirijau acţiunile.
Au fost arestaţi cu toţii şi condamnaţi la moarte, Iancu Ghiunea, născut în
Macedonia în 1919, locuitor al comunei Beidaud, a fost arestat la 20-07-1949,
judecat şi condamnat la moarte.
Hapa Stere şi Nicolae Hasoti au fost şi ei condamnaţi la moarte.
Iancu Beca-condamnat la moarte.
Cretu Gheorghe-condamnat pe viaţă.
Hagi Constantin-condamnat la 5 ani.
Hagii Chirea Simion-condamnat la 10 ani.
Teodorescu Valeri-condamnat la 15 ani.
Puiu Aristide-achitat din lipsă de probe, el fiind arestat la 01-07-1949.
Leca Vasile-condamnat la 20 de ani.
Pecea Vasile-condamnat la 5 ani.
Puiu Constantin-condamnat la 15 ani.
Doicescu Dumitru-condamnat la 15 ani.
Evgante Enache-condamnat la 20 de ani.
Anagosti Ioan-condamnat la 20 de ani.
Vlahbei Constantin-condamnat la 8 ani.
Ghiocea Dumitru-condamnat la 7 ani.
Cârciumaru Gheorghe-muncă silnică pe viaţă.
Rădulescu Gheorghe-condamnat la 10 ani.
Niţu Vasile-condamnat la 20 de ani.
Bâzâc Nicolae-condamnat la 10 ani.
Puiu Olimpia-condamnată la 7 ani. Ea va naşte în închisoare pe Zoe, în
Constanţa, anul 1950.
Niţu Aneta-condamnată la 3 ani.
Acest grup s-a numit „Grupul Gogu Puiu”, a cuprins 25 de condamnaţi,
fotografia se află la pag. 55-56 din cartea „Rezistenţa anticomunistă în Dobrogea”,
de d-l C-tin Ionaşcu. Fotografia redă şi armele lor.
Grupul a fost numit de către populaţia dobrogeană şi grupul macedonenilor
din M. Kogălniceanu. Erau dotaţi cu armament, erau ajutaţi de comunele
învecinate, primeau bani, alimente, dar securitatea avea informatori între ei. Erau
25-26 de oameni (sursele sunt cu această diferenţă). Grupul din Dulgheru-trăia în
grota săpată în pamântul câmpiei, între comunele Dulgheru şi Vulturul. La data de
25 martie 1950 au fost prinşi după ce soţia lui Gheorghe Dinu, în timpul torturilor,
a divulgat locul lor de ascunzătoare. Cei din Sinoe se ascundeau în pivniţele
rudelor, ca şi cei din Lunca. Stabiliţi în România prin anii 1930-1940, ei aderau la
mişcarea legionară animată de sentimentul dragostei de patrie.

395
 Dobrogea a devenit după 1944, deci după 23 august 1944, zonă de
ocupaţie. Macedonenii din aceste ţinuturi cereau populaţiei un singur lucru, „unirea
tuturor forţelor în lupta împotriva P.C.R. .”
Forţele securităţii intrau în satele locuite de majoritatea compactă de
macedoneni, luau oameni şi îi împuşcau la marginea satelor. Astfel, Sima Dimcică
din Sinoe a fost împuşcat în noaptea de 5 spre 6 iunie 1949. Pulpă Gheorghe, la fel!
Atunci, cei patru condamnaţi, fraţii Fudulea, Stere Alexe şi Gogu Puiu, au restrâns
activitatea, constatând şi tăcerea occidentului. În sudul Dobrogei, la Cobadin, se
Lupta Gogu Puiu cu securitatea, se aruncă pe grenadă, murind eroic. Cei ascunşi la
Secar Bair, fraţii Fudulea sunt descoperiţi întâmplător, de către un cioban, în
primăvara anului 1950. Ei sunt asediaţi şi rezistă timp de 4 ore, în ziua de 9 martie
1950. Sunt arestaţi întâi cei 19, apoi ceilalţi 16, numai Niculae Fudulea scapă
fugind. El se ascunde încă un an în satele dobrogene şi este rănit mortal în ziua de 9
martie 1952 în satul Calfa, jud. Tulcea.
Implicaţi direct sau indirect în „marele război al macedonenilor cu
comunismul”, sute de oameni au fost condamnaţi, cu şi fără nici un proces! De
aceea se cântă în codrii Babadagului balada haiducilor:
„De la Dunăre la mare
Din Macin la Babadag,
Trece ca o arătare
Sânge-n flăcări, duh pribeag!”

II. REGIONALA MAREA

În revista „Marea noastră” din martie 1999, pag. 23-29 Marian Cojoc
relatează evenimentul anului 1950 ca o rezistenţă anticomunistă a marinarilor. Aici,
la mare, erau cele mai importante trupe sovietice în perioada 1949-1953, dar erau şi
cele mai multe şi cumplite închisori!
Ofiţerii deblocaţi au format organizaţia subversivă „Regionala Marea” în
frunte cu Negrulescu Ion, zis Aurel, fost deputat şi conducător al muncitorilor din
port. Din organizaţie mai făceau parte:
Polixenia Perieteanu-casnică;
Bandenburg Grigore-comerciant;
Blidescu Dumitru-doctor;
Curcan Emil-comerciant;
Hodorog Vasile-chiabur;
Martică Maria-invătătoare;
Andrei Ion-preot.
Documentarul consemnează că mai erau şi alţii. Toţi aceştia se făceau
vinovaţi că au participat la constituirea unei organizaţii subversive de tip fascist,
paramilitare, complotând împotriva siguranţe statului R.P.R.. De fapt, această
organizaţie era descoperită după arestarea, judecarea şi condamnarea contra

396
amiralului Horia Maceldariu, arestat la 19 aprilie 1948, om care a stat la închisoare
până în anul 1963, fiind condamnat la 25 de ani de munca silnică.
Ion Negulescu scrie în Procesul-Verbal dat la Securitate că a avut o
organizaţie cu personalităţi maniste şi legionare, oameni din câteva regiuni. Se pare
că 23 de membri presupuşi ai organizaţiei au fost condamnaţi cu pedepse mari în
procesul din 23 martie 1950, descoperindu-se organizaţii pe cartiere, sate. Dar cum
noi cunoaştem cum se „smulgeau” datele, numele, cum se interpretau faptele,
vorbele, mai mult ca sigur că nu a lipsit fenomenul arhicunoscut al „înscenării
comuniste”.
Adresele prezentate în arhive poartă semnătura maiorului de Securitate,
Nicolae Doicaru şi au data anului 1949, iar şeful securităţii constănţene mândrindu-
se cu „realizări” care nu erau decât înscenări judiciare, ca în cazul lotului de tătari
judecaţi în aprilie-martie 1953. Importanţa lor se poate măsura, atunci ca şi acum în
anii grei de închisoare.
În ceea ce priveşte al doilea lot de arestaţi şi condamnaţi ne stă mărturie
Procesul-Verbal de interogatoriu al lui Toia Gheorghe din 23/24 iunie 1952: „prin
luna mai 1949 am luat parte la o şedinţă acasă la Ion Negulescu pe bd. Lenin,
împreună cu 26 de foşti conducători sau muncitori în port, plus cinci ofiţeri de
marină, dintre care unul locotenent-colonel, un căpitan, alţi câţiva locotenenţi şi
sublocotenţi. Atunci Negulescu a spus că avem armata de partea noastră”.
Printre sarcinile primite, era şi aceea de a participa la patrulele militare în
cazul venirii trupelor anglo-americane, în portul Constanţa. Cu aceste patrule
sperau să aresteze comunişti de frunte din oraş. Ei erau organizaţi pe cartiere, au
primit asigurări că acţiunea va cuprinde întreaga ţară în dorinţa poporului de a
scapa de comunişti.
Referitor la cel de al doilea lot, sentinţa nr.2 din 9 sept.1952 consemnează
astfel Securitatea:”toţi acuzaţii au fost trimişi în judecată pentru crimă de uneltire
contra ordinei sociale PP Art 209 PIII C.P.
Popescu Tudor
Toia Gheorghe
Chisăliţă Constantin
Sandu Marin
Radu Dumitru
pentru delictul de instigare publică PP Art 327 al III C.P. iar Sandu Marin şi pentru
deţinere de armament şi muniţii PP Art 12 şi 13 al Legii 163/1950. Popescu Tudor
şi Tache Soare au primit 20 de ani închisoare şi respectiv 18, cel de al doilea.
Următorii au primit 15 ani de muncă silnică, ultimul doar 8 ani!
Autorul, dl Marin Cojoc, se întreabă după relatarea acestor date, dacă nu se
pote găsi un răspuns concludent la o serie de probleme ridicate din cercetarea
acestor date. Singurul lucru cert rămân pedepsele mari, anii de inchisoare suferiţi
de aceşti nefericiţi.
Cei 8 ofiţeri de marină nu se cunosc, actele securităţii pomenesc de un
colonel Ichim, contraamiralul Drăghicescu. Dar noi preţuim şi azi, curajul lor,

397
marele curaj al acestor anonimi încadraţi în numărul cel mare al necunoscuţilor
care au sperat în posibilitatea salvării ţării de calvarul numit şi COMUNISM!
În monumentala sa operă „Rezistenţa anticomunistă” d-l C-tin Ionaşcu ne
aduce la cunoştinţă existenţa grupului paramilitar condus de Ghiorghiu Ion care a
fost condamnat la 20 de ani de muncă silnică, 5 ani degradare civila, 4 ani
închisoare corecţională.
Ghiorghiu Ion s-a născut la data de 05-05-1900 în com. Topraisar, ca fiu al
lui Ion şi al Floarei. De profesie comerciant, cu domiciliul în Constanţa str.
Steagului nr. 32, el a fost arestat la data de 02-09-1948. Mai fusese arestat în anul
1941 pentru rebeliune legionară. În grupul lui erau:
Pangrate Ion- condamnat la 15 ani;
Vasii Ion- condamnat la 7 ani;
Ionescu Marin- condamnat la 15 ani;
Mare Gheorghe- condamnat la 10 ani;
Stoica Ion- condamnat la 10 ani;
Todiraşcu Radu- condamnat la 10 ani;
Craioveanu Constantin- condamnat la 10 ani;
Vintilescu Gheorghe- condamnat la 1 an;
Murgu Petre- condamnat la 2 ani;
Pleşoianu Petre- condamnat la 1 an;
Popescu Alexandru- condamnat la 3 ani;
Ozun Ion- condamnat la 3 ani;
Florea Stanciu- condamnat la 2 ani;
Florea Pavel-condamnat la 1 an;
Dima Constantin- condamnat la 1 an;
Chelu Alexandru- condamnat la 1 an;
Iuzic Iacob- condamnat la 3 ani;
Rada Ghe. Marin- condamnat la 1 an;
Oprea Ştefan- condamnat la 1 an;
Popescu Constantin- condamnat la 1 an;
Clipea Ion- achitat în lipsă de probe;
Enache Dumitru- condamnat la 2 ani.
Această organizaţie a fost numită o „organizaţie subversivă” de tip fascist,
paramilitară, iniţiată şi condusă de Gheorghiu Ion.

398
 REZISTENŢA ANTICOMUNISTĂ ŞI ANTIRUSĂ
A TĂTARILOR DIN DOBROGEA
Acmola GÜNER, Constanţa

ORIGINEA ŞI EVOLUŢIA PROBLEMEI

NAŢIONALE A TĂTARILOR

D rama poporului meu, drama tătarilor crimeeni începe cu atât de

celebrul testament al lui Petru cel Mare, ţarul Rusiei, continuă cu
acţiunile expansioniste ale ţarinei Ecaterina a II-a, “împlinindu-se” cu sfinţenia
bolşevică, în epoca stalinistă. După pacea de la Kuciuk-Kainargi se accentuează
procesul forţat de rusificare, generalul Potemkin are în permanenţă o armata de
150.000 de soldaţi ruşi în Crimeea, dintr-o populaţie tătară în peninsula de
5.000.000, se aflau atunci în statul tătar crimeean doar 1.500.000 de tătari. În anul
1783 ţara trece sub orânduirea rusă iar depopularea zonei cunoaşte mai multe
forme, precum: confiscarea pământurilor care aparţinuseră hanilor şi cultelor,
mărirea exagerată a taxelor către statul rus, sărăcirea celor care îndrăzneau să se
judece pentru pământul lor, prigoana împotriva religiei islamice prin surghiunirea
hogilor, a intelectualilor, în Siberia, sub diverse pretexte, prin desfiinţarea şcolilor
de cult Islamic, prin transformarea geamiilor(moscheilor) în biserici, prin arderea
cărţilor din marile biblioteci, prin interzicerea oricarei editări în limba maternă, de
opere sau manuale şcolare, prin acordarea de drepturi speciale colaboraţioniştilor,
prin condamnarea făra judecată a celor care încercau să se împotrivească ordinelor
ţariste(apoi bolşevice, fireşte).
Aşa a început un mare proces de strămutare forţată din meleagurile
strămoşeşti în zone în care nu exista încă stăpânirea rusă. Mustegeb Ulküsal în
opera sa de mare valoare naţională şi internaţională, “Tătarii-turci crimeeni” (ieri-
azi-mâine) din care citez ordinul dat de Potemkin personal în 1794 către Grigori
Alexandrovici ca tătarii să fie scoşi în 24 de ore din zonele apropiate de ţărm …
Valuri după valuri, se “strămută” tătarii din Crimeea cu începere 1785, 1788, 1790,
1804, 1812, 1818, 1829, în număr mare, de 200.000, 300.000, precum atestă
documentele, precum “plâng cântecele de pribegie”. Drama a durat pâna în zilele
noastre, cu ani de prigoană cumplită, cum a fost perioada 1860-1880, dar mai ales,
perioada de la sfârşitul celui de al doilea razboi mondial, 1943-1944.
Stalin ordonase încă din 1941 depopularea totală de tătari a Crimeei.
Sfirşitul războiului, mai précis primăvara anului 1944 devine un prilej de a acuza
mai multe popoare de origine turcică de fraternizare cu nemţii şi de trădare, pentru

399
a executa cel mai crunt genocid: la 18 mai 1944 nu mai rămâne nici un tătar
crimeean în Crimeea.
Presimţind, tătarii din Crimeea au început să fugă din calea ”victorioasei
armate roşii”, mulţi încercând să rămână în România. Atunci comunitatea tătara din
Dobrogea a organizat un Comitet de ajutorare a refugiaţilor datând de la finele
anului 1942 chiar, cum îşi amintesc în scrierile lor înaintaşii (Ulkusal, Negip Hagi
Fazâl, Ali Osman Bekmambet), ocrotind, găzduind, trimiţând pe cei doritori fie în
Turcia, fie în SUA.
23 August 1944 a început pentru mica noastra naţiune cu spaimă veche din
patrie, venirea ruşilor în calitate de ocupanţi, însemnând ”vînarea tătarilor
crimeeni”, surghiunul lor în Siberia. Mulţi s-au predat pentru a salva de
repercursiuni pe cei care-i adăposteau, mulţi au fost prinşi, puţini au mai rămas
sperând în salvarea prin venirea americanilor.
Din 1945 comandamentul rus urmăreşte pe cei care au făcut parte din acest
comitet naţional tătar, arestând chiar pe liderul nostru, Negip Hagi Fazâl şi pe
hogea din Albeşti, în toamna anului 1945, Saip Veli Abdula. Ei au reuşit să scape
în 1945 ajutaţi de conjunctura favorabilă a războiului neterminat înca în Vest şi
această mişcare de trupe a mai îngăduit câţiva ani de libertate pentru cei care se
dovediseră capii mişcării naţionaliste tătare.
Anul 1948 însa a cutremurat populaţia tătara prin arestarea lui Negip Hagi
Fazâl, luptător neînfricat, naţionalist convins, poet, dramaturg, un militant pentru
recunoaşterea drepturilor tătarilor în propria lor patrie. Peste 5(cinci) zile cadavrul
omului cunoscut ca lider, purtând urmele unor torturi inimaginabile, este depus la
morga din Constanţa. 19 aprilie 1952, NOAPTEA DE ÎNVIERE, a însemnat pentru
mica noastră comunitate NOAPTEA GROAZEI, pentru că a fost arestat primul lot
de patrioţi, 39 de profesori, hogi, moşieri, doctori, învăţători. Au urmat asemenea
arestări pâna în anul 1965, tătarii fiind învinuiţi de vina de a complota contra unui
stat prieten. În “Cartea iertării” am evidenţiat un numar de 97 de condamnaţi,
arătând nu numai imaginea de coşmar a neuitatelor închisori comuniste, dar şi
suferinţele îndurate de familiile acestora.

TREI LUPTĂTORI TĂTARI ORGANIZAŢI ÎN ECHIPĂ

Cei trei luptători care au rămas în fruntea Comitetului înfiinţat în 1942-43,

ducând mai departe lupta naţională împotriva naţionalismului rus sunt: Negip Hagi
Fazâl, Ali Osman Bekmambet şi Abdula Veli Saip.
I- Mentorul acestui grup a fost Negip Hagi Fazâl (1906-1948)originar din
satul Azaplar-Tătaru comuna Comana jud Constanţa, fiul lui Hagi Fazâl şi al lui
Şerife, absolvent al Seminarului Teologic Musulman din Medgidia, apoi al
Academiei Cooperatiste din Bucureşti. Şi-a consacrat viaţa în luptă pentru
recunoşterea drepturilor naţionale şi internaţionale ale tătarilor crimeeni, lipsiţi în
mod samavolnic de naţionalismul rus de aceste drepturi. Luând legătura cu
reprezentanţii din Crimeea, personal cu dr. Ahmet Ozenbasli el organizează şi

400
conduce în mod deschis pâna în 1944 apoi în ilegalitate pâna la data arestării, 17
oct. 1948, Comitetul naţional tătar. A fost arestat în toamna anului 1945 (familia nu
mai ştie cu precizie datele) anchetat timp de o lună, apoi eliberat. De atunci s-a
ascuns în propria casă unde avea o construcţie special amenajată aşa cum ne-a
relatat d-l Gazi Gevat. A continuat activitatea sa de lider folosindu-se de persoane
de încredere. Exploatarea modernă a moşiei părinteşti din Azaplar-Tataru i-a
permis să continuie ajutorarea refugiaţilor crimeeni cu banii săi, organizând
plecarea acestora din ţară sau schimbarea periodică a ascunzătorilor. Era ocrotit în
lupta sa paşnică dar organizată pe reguli paramilitare, alături de alţi naţionalişti,
precum hogea din Albeşti sau învăţătorul din Valea Seacă, pe numele lor, Abdula
Veli Saip şi Ali Osman Bekmambet, încât se ştie faptul că îl ajutau să se ascundă
chiar personalităţi ale vieţii politice din epocă, locale sau constanţene. Astfel a
putut rezista pâna în toamna anului 1948, când a fost arestat de pe strada în
Constanţa, torturat şi omorât. La numai cinci zile de la arestare, în ziua de 22 oct.
1948 corpul lui a fost depus la morga sub pretextul “sinuciderii”prin spânzurare.
Am aflat de la contemporani, precum Alimseit Iup, Gevat Gazi, Raib Alimseit, că
nu umbla înarmat, din doua motive temeinice: deţinea diploma de hoge (preot) iar
religia islamică interzice orice violenţă armată, cum arestarea lui putea interveni
oricând, orice “armă” i-ar fi agravat situaţia.
Comunitatea tătară din România, diaspora din întreaga lume, dar mai ales
populaţia tătară reântregită din Crimeea-Ucraina îl sărbătoreşte atât ca “Erou
naţional” cât şi ca om de cultura, autor de poezii, piese de teatru, articole şi culegeri
de folclor.
II- Abdula Veli Saip (1913-1991) originar din comuna Akbas-Albeşti jud.
Constanţa fiul lui Curtveli şi al lui Sasne, absolvent al Seminarului Teologic
Musulman din Medgidia, militant alături de conducătorul mişcării naţionaliste
tătare, Negip Hagi Fazâl, ocrotind, găzduind, organizând fuga din ţară, a
refugiaţiilor crimeeni, chiar şi după 1944. El a fost arestat în toamna anului 1945 de
către Siguranţa constanţeană, anchetat, torturat pentru a divulga date despre
mişcarea tătarilor. A fugit din sediul siguranţei constanţene, a cerut ajutorul
doamnei Salia Memet, sora lui Negip Hagi Fazâl (erau rude) căreia i-a mărturisit
cum a fost torturat şi anchetat. Relatările aparţin fiicei d-nei Salia, d-nei Saizer
Resul, care ne declară: “mama mea povestea că un om mai speriat n-a mai văzut în
viaţa ei . D-l Saip tremura şi-i cerea să-l ascundă, pentru că a fost ameninţat şi
torturat de un grup de ofiţeri care se aflau de jur împrejurul mesei pe care l-au
culcat, cu armele întinse spre el, ameninţându-l că vor trage dacă nu le spune cine
mai este în comitetul tătar, cu cine se întâlneşte Negip, pe cine mai ştie că ar mai fi
în ţara dintre refugiaţii crimeeni”.
De la d-l Sefik Abibula am aflat că el a fost căutat în satul natal, că timp de
2 săptămâni o dubă neagră rusească s-a aflat în centrul satului cu fotografia lui Saip
Veli Abdula, hoge în acel sat, Albeşti, cu o recompensă în ruble, numai reţinea
suma, iar familia a fost anchetată, tatăl lui a fost bătut şi ameninţat cu puşca, copiii
lui au fost speriaţi, pentru a divulga locul unde se ascunde. Întreaga comună ştia că
se ascunde în comuna de la marginea satului, oamenii care locuiau aproape de

401
pădure îi duceau noaptea mâncare iar el avea ca “armă” doar un baţ! Nimeni nu l-a
predat ruşilor din maşină, rublele nu-i tentau atunci pe tătari!
S-a ascuns apoi cu întreaga familie la Cobadin, dupa câteva luni a apărut în
sat, de unde a plecat apoi la Tulcea, ca hoge. A fost arestat în aprilie 1952 şi a
primit o condamnare de 7 ani pentru “activitate naţionalistă şi pentru propagandă
anticomunistă şi naţionalistă în rândul tinerilor tătari”. A avut o viaţă de boem, ca
poet şi autor, regizor de piese de teatru activitatea literară consacrându-i meritele
culturale.
III- Ali Osman Bekmambet (n. 1912-) originar din satul Omersah-Valea
Seaca, jud. Constanţa, din parinţii Osman şi Nuriye, a absolvit în anul 1934
Seminarul Musulman şi a profesat ca învăţător în satele tătăreşti din Dobrogea
interbelică.
Luând contact cu fraţii Fazîl, Mustegep şi Negip, recunoscuţi pentru
activitatea lor patriotică, el întemeiază în satul natal un comitet tătar în anul 1932
când era elev în anul al VI-lea de Seminar, apoi participă la activităţile conduse de
Negip Hagi Fazâl şi se dedică acestor activităţi ale naţionalismului tătar,
combinând aceste manifestări cu participarea la activităţile legionarilor români.
După 1945 a acţionat din umbră respectând jurământul patriotic depus în faţa lui
Mustegep Ulkusal, a trăit ascuns mai ales după omorârea lui Negip Hagi Fazâl,
perioada 1948-1952, dar a rămas fidel ideilor şi aplicării lor practice în spiritul
naţionalismului tătar crimeean. Astfel, a menţinut legătura cu d-na Sultan, soţia lui
Negip chiar şi după omorârea acestuia, cu alţi lideri, pentru a continua ajutorarea
refugiaţilor crimeeni aflaţi încă în România, pentru a organiza rezistenţa în faţa
comunismului şi a prigoanei dezlănţuite împotriva intelectualilor tătari. În februarie
1952 a fost arestat, judecat atât pentru activitatea desfăşurată în comitetul tătar cât
şi în organizaţia româna anticomunistă din satul natal Valea Seacă, primind o
condamnare de 20 de ani el a fost eliberat prin decretul din 1964, aprilie. Dupa
evenimentul din dec. 1989, s-a implicat cu un elan patriotic extraordinar în lupta
renaşterii naţionale tătare, în domeniul atât de vitregit sub comunism, în cultură,
devenind un simbol al patriotismului, încât, noi, contemporanii îl numim “Eroul
nostru în viaţă! În anul 2002 a scris cartea amintirilor din închisorile comuniste,
editând cu proprii bani opera “Kesken kunler”, zilele care au trecut.” Am tradus în
limba româna această operă, pregătind ediţia bilingvă în iarna anului 2003. Acum
urmărim editarea ei.
Azi, dupa 50 de ani de la istoricele evenimente din viaţa cumpătată a
poporului meu, în calitate de urmaş, direct, ca fiică a deţinutului politic Saip Veli
Abdula, hogea din Albeşti, spiritual, ca admiratoare a eroilor neamului meu, mă
aflu în luptă încă, cu stafiile vii ale comunismului, ale naţionalismului rus, în
dorinţa de a spune adevărul, de a reda o pagină intenţionat uitată de istorie, de a
reda odihna binemeritată pentru toţi cei care, ştiuţi şi neştiuţi, atunci şi-au făcut
datoria!

402
 BIBLIOGRAFIE

1- Nicolae Steinhardt-“Jurnalul fericirii”

2- Mihai Stere Derdena-“Mărturisirea unui neînvins”
3- Memorialul durerii. Documente ale procesului reeducări din închisorile Piteşti, Gherla,
ed. Vremea Buc. 1995
4- Rezistenţa anticomunistă în Dobrogea, articole publicate în presa constănţeană în
perioada 1990-2003
5- Constantin Ionaşcu- Rezistenţa anticomunistă în Dobrogea, volum
6- Ghiuner Acmola-“Cartea iertării”
7- Anii 1949-1953: Mecanismele terorii. Comunicări la al VII-lea Simpozion al
Memorialului de la Sighetu Marmaţiei, iulie 1999
8- Anii 1961-1972: Ţarile Europei de Est, între speranţele reformei şi realitatea stagnării
9- Rezistenţa anticomunistă din Dobrogea, Magazin istoric, feb 2001. Perioada 1945-1952,
cu tabloul pădurii Babadag, “câţi copaci, atâţia
9- Ali Osman Bekmambet-“Zilele vieţii mele” (opera bilingvă)
10- Haiducii Dobrogei, Independentul, nr. 388/12 noiembrie 2001
11- Regionala Marea, revista Marea noastră, martie 1999, pag 23-29
12- G Acmola, articolul “Tătarii îşi cinstesc eroii, Cuget Liber, an IV nr 626, 21 mai 1992,
Constanţa
13- G Acmola, articolul “Rezistenţa tătară în Dobrogea” ,Observator, 23 noiembrie 1999,
Constanţa
14- Anca Govor, “15 constanţenii au comemorat în munţii Făgăraş la mânăstirea C-tin
Brâncoveanu, luptătorii din Rezistenţa anticomunistă. Observator, 31 iulie 1999.
15- Gh. Boldur-Latescu-Comunism şi terorism.

Lista persoanelor de la care am aflat date noi

1- Ali Osman Bekmambet 6- Lupescu Dragoş

2- Gazi Gevat 7- Fuduleax Teodor
3- Raib Slimseit 8- Leca Elisabeta
4- Memet Suyum 9- Anghel Elena
5- Bujduveanu Stere 10- Abibula Sefik
11- Resul Saizer

403
LISTA EROILOR TĂTARI-EXECUTAŢI-MORŢI ÎN DETENŢIE

NEGIP HAGI FAZÂL

LIDERUL LUPTEI NAŢIONALE TĂTARE
a fost omorat în 5 zile de torturi, la data de 22
octombrie 1948.

1 - Ahmed Daud n.01.05.1889, ucis în anchetă la data de 07.05.1960

2 - Ali Zecherma, hagi din Tasaul-Piatra, condamnat la 14 ani, mort în detenţie
3 - Ali Saban n. în Turcia în 1915, mort la 30.09.1947, Craiova
4 - Asim M. Iusein n. 14.03.1903, mort la data de 06.02.1953, Poarta Alba (Bg.)
5 - Asan Bekmambet condamnat la 13 ani, mort în detenţie
6 - Demirbek Megit din com. Mihail Kogalniceanu, decedat în col “5 Culme”
7 - Edip Memet Ali hoge, condamnat la 15 ani, decedat la Gherla
8 - Isleam Fazâl din Constanta, decedat la siguranţa, în data de 18.12.1953 n. în
1899, muncitor în port
9 - Ismail Abibula (Abdisa) n. în 1896 jud. Constanţa, dec. la 12.07.1952 Văcăreşti
10-Ismail Osman Emurla-decedat în timpul anchetei la Văcăreşti
11-Izet Abdula-mort în detenţie
12-Yusuf Duagi-hoge, condamnat la 14 ani, mort în detenţie
13-Mehmed Ahmed-student, condamnat la reeducare, Piteşti, 1949
14-Mutalip Sagit Ali-condamnat la 15 ani, hoge, moare la Gherla, mai 1963
15- x Naim-student din Constanţa, condamnat la detenţie pe viaţă, moare la Aiud,
1953
16-Osman Nuri-condamnat la 15 ani, hoge, moare în detenţie
17-Resat Camil-medic, condamnat la 15 ani, mort în detenţie
18-Sadiyik Ibraim-Bas-muftiu, condamnat la 15 ani, n. în 1909, decedat la Piteşti
în anul 1957
19- x Sadik-tatar din Constanta, decedat în detenţie la Văcăreşti
20-Sefket Musa-condamnat la 8 ani, mort în detenţie
21-Sucri Ibraim-comisar, mort în timpul anchetei

ALLAH RAHMET EYLESIN!

ODIHNĂ VEŞNICĂ!

404
 LISTA DEŢINUŢILOR POLITICI TĂTARI
1 – Abdula Ablay-condamnat la 8 ani, din Omarsa, Valea Seacă
2 – Ablamit Izet-condamnat la 10 ani, Topraysar
3 – Abduraman Anis-condamnat la 2 ani, Tataru, învăţător
4 – Abduraman Latif-a stat închis 7 ani, apoi a fost eliberat din lipsă de probe
5 – Abduraman Ismail-hoge din Medgidia, condamnat la 4 ani
6 – Adil Bekirov, tatar din Crimeea, condamnat la 1 an pedeapsă, Sibiu
7 – Aki Denisleam-condamnat la 7 ani, Grăniceru
8 – Ahmet Daut-n. 01.05.1889, ucis în anchetă la data de 07.05.1960
9 – Ali Azis
10-Ali Bekmambet Osman-condamnat la 20 de ani, singurul supravieţuitor, Eroul
nostru în viaţă, de la care am obţinut datele.
11-Ali Zecheria, Hagiul, din Tasaul-Piatra, n. 1908, condamnat la 14 ani, la
confiscarea întregii averi, mort în detenţie
12-Ali Saban- n. 1915 în Turcia, mort la data de 30.09.1947, la Craiova
13-Amet Mustafa-condamnat la 3 ani, hoge, muftiu, Mereni-Constanţa
14-Amdi Nazar Nazim-condamnat la Canal, proces în perioada 1952-1953
15-Amet Yusein-condamnat la 8 ani, pentru motivul că mama era refugiată din
Crimeea, Băneasa.
16-Amet Lutfi-condamnat la 3 ani
17-Arif Zulchefil-condamnat la 1 an de muncă la Canalul Dunăre-Marea Neagră
18-Asan Bekmambet-condamnat la 13 ani, mort în detenţie
19-Asim M. Iusein- n.14.03.1903, decedat la data de 06.02.1953 Poarta Albă
20-Asan Riza-condamnat la 3 ani, arest în beciul din Valea Seacă, apoi la Canal, la
Poarta Albă, încercând să-şi salveze tatăl
21-Cairi Halil-comisar regal din Tulcea, condamnat la 12 ani
22-Cherim Latif-Medgidia, arestat timp de 5 ani, apoi eliberat din lipsă de probe!
23-Daud A Muratcea-condamnat la 1 an şi şase luni, Techirghiol
24-Duagi Iusuf-condamnat la 14 ani, mort în detenţie, Dulceşti, hoge
25-Edip M Ali-condamnat la 15 ani, hoge, muftiu, a decedat la Gherla
26-Emin Nihat Omer-condamnat la 12 ani muncă silnică
27-Emin Ali Mustafa-condamnat pe viaţă
28-Enan Curtmola-condamnat la 10 ani, detenţie simplă
29-Etem Curtmola-condamnat la 5 ani, Bas MUFTIU
30-Etem aviatorul (pilot)
31-Eiup Menali Sali-condamnat la 10 ani, Valea Seacă
32-Eyup Musa-condamnat la 8 ani, medic în Tulcea
33-Fazil Isleam- n. 1899, muncitor în port, moare în anchetă la 18.12.1953
34-Ferat Faic-condamnat la 10 ani, hoge, Valea Seacă
35-Fikiret Mustafa
36-Feride Mutalip- n. Bulgaria, cercetată ca soţie a lui Mutalip Sagit
37-Geafer Iusuf-condamnat la 8 ani, hoge
38-Geafer Salim-condamnat la 8 ani, hoge
39-Gevdet Gelal-Mangalia, condamnat la 8 ani

405
40-Ibram Esakay-condamnat la 7 ani, Mereni (Lanurile-C-ţa)
41-Iliyas Menseit-condamnat la 10 ani
42-Ismail Abibula (Abdisa)n.1896, a decedat la 12.07.1952, Văcăreşti
43-Ismail Osman Emurla-decedat la închisoarea Văcareşti
44-Ismail S Sami-condamnat la 1 an închisoare
45-Iusuf Irsmambet-condamnat pe viaţa, hoge
46-Izet Abdula-condamnat la 5 ani, Valea Seacă
47-Kemal Zaid-arestat la Rahova, in 1948, Medgidia
48-Kiazim Aktuan-condamnat la 10 ani, muncă silnică
49-Kiazim Mustafa-condamnat în procesul Legaţiei turce
50-Malik Cadir-condamnat la 7 ani închisoare, Tătaru
51-Megit Demirbek-com.M Kogălniceanu, decedat la colonia “9 Culme”
52-Mehmed Ahmed-student, condamnat in 1949, dus la Piteşti pentru reeducare
53-Memet Abdulamit-condamnat la Canal, 1 an
54-Memet Vani-condamnat la 15 ani închisoare
55-Mendu Memet-condamnat pe viaţă, Tătaru
56-Mustegep Samedin-condamnat pe viaţă, hoge
57-Nazif Geanakay-condamnat la 5 ani, hoge
58- x Naim-student turc din Constanta, condamnat la moarte, Aiud
59-Nuri Osman-mort în detenţie, Tătaru
60-Nuriye Bari-condamnata la 1,6 ani, Sulina
61-Osman Osman-condamnat, Crucea
62-Osman Ali Nedros-arestat
63-Refik Giumali-condamnat la 5 ani, Valea Seacă
64-Resat Camil-condamnat la 15 ani, medic, Mangalia, mort în detenţie
65-Resit Cadir-condamnat la 7 ani, Valea Seacă
66-Regep Sali-condamnat pe viaţa, hoge, Ada-Kale
67-Salia Memet-Fazâl, condamnat la 5 ani, poetă, sora lui Negip, Tataru
68-Sagit Ali Mutalip-condamnat la 15 ani, mort în detenţie, Gherla, 1963
69-Sabrie Ramazan-n.1916, condamnată
70-Sabrie Suaip- n.Bulgaria, condamnată pentru trădare
71-Sadik Bari-Basri-decedat în 1957 la Piteşti, Mangalia
72-Sadik (Tair)- tătar din Constanţa, decedat la Văcăreşti
73-Sagit x -tătar din Dobrogea (Ovidiu) condamnat
74-Sedula Bolat-condamnat la 10 ani, hoge
75-Sadiik Ibraim-condamnat la 15 ani, hoge, muftiu, mort în detenţie, 1959
76-Sultan Fazil-condamnat la 8 ani, soţia lui Negip Hagi Fazil
77-Suliman Bari-condamnat în 1951, com. Baragan (Osmanbaki)
78-Suliman Musin-condamnat la 3 ani
79-Saip Veli Abdula-condamnat la 7 ani, hoge, poet, Albeşti
80-Serafedin Ibraim-condamnat la 10 ani
81-Sefket Musa-condamnat la 8 ani închisoare grea, mort în detenţie
82-Serif Denisleam-condamnat la 7 ani munca silnică
83-Stefan Caruntu-condamnat la 10 ani, găzduire de tătarii crimeeni

406
84-Serif Serif-condamnat la 7 ani, Casimcea, jud Tulcea
85-Sucri Ibraim-comisar, mort în timpul anchetei, Bulgaria
86-Tasin Ibraim-condamnat la 8 ani, hoge
87-Teufik Isleam-condamnat la 12 ani, hoge
88-Teufik Samedin-condamnat la 10 ani, Dulceşti
89-Zia Resul-condamnat la 12 ani, ginerele lui Mendu Memet
90-Zeiadin Mustafa-condamnat la 5 ani închisoare
91-Fayik Mujdaba-condamnat la 8 ani închisoare, în 1958, Medgidia
92-Hagizayid Kemaledin-condamnat la 6 luni, în 1948 (instigare publică)

LISTA TĂTARILOR DEPORTAŢI, CERCETAŢI, ANCHETAŢI

1 – Appaz Iliyas-Medgidia (1886-1962) D O în oraş, pentru 120 ha
2 – Appaz Refik-fiul D O
3 – Appaz Sukran-fiică, D O
4 – Appaz Ismet-fiu, D O
5 – Azis Serif- D O, M Kogălniceanu, pentru 180 ha, Cerna-Bărăgan, 1949-1964
6 – Azis Sabri- D O, născut în timpul deportării, Nuntaşi
7 – Azis Sadika-D O fiică
8 – Azis Servet- D O fiu
9 – Azis Zia- D O fiu
10- Azis Saban- D O fiu
11-Azis Abduraman-D O per 1949-1964, frate cu Azis S, M Koagălniceanu
12-Azis Gülserin-D O fiică
13-Azis Tenzile-D O fiică
14-Azis Agikiz-D O fiică
15-Buraledin din Constanţa-D O HAGI ZAYID, Medgidia, Ulviye, sora
16-Chemaledin din Constanţa-D O HAGI ZAYID, Medgidia, Esma, mama
17-Regep din Constanţa-D O (frate în Turcia)
18-Kurtuap-D O cu toata familia, Tătaru, mort la Bicaz
19-Mambet Septar-D O , Bicaz
20-Nuri din Constanţa-D O
21-Norie Septar-D O, Bicaz
22-Lebibe Memet-D O Bicaz
23-Emin Memet-D O Bicaz, cu fetele gemene de 4 ani
24-Suliman Emurla-D O Sf Gheorghe, până la 1960
25-Saip Bolat-D O Bicaz, cu toata familia, Tătaru ( Abduraman)
26-Fakredin Omer, avocat din Constanţa, cercetat
27-Galip Hayredin, ofiţer, dispărut în 1951
28-Ibraim Musa-hoge din Grădina, inspector şcolar
29-Kalil Zubeir-avocat, cercetat, Medgidia
30-Muedin Hoge-arestat şi cercetat, Topraisar
31-Osman din Deuse-arestat şi anchetat
32-Uzeir Mustafa- n. Ada-Kale, ridicat cu toata familia, D O
33-Vani Mustafa-hoge, arestat şi cercetat

407
DOSAR DOSAR ANCHETĂ
336/1953 2280. 4. VOL.

TRIBUNALUL MILITAR
TERITORIUL BUCUREŞTI
SENTINŢA 179
11.03.1953
TRIBUNALUL COMPUS CONFORM DRT. 8 LEGEA 7./1952, DIN:
CĂPITAN JUSTIŢIE MOHOR RUDOLF PREŞEDINTE GREFIER
CĂPITAN CHIPER VASILE ASESOR POP. T. PETRESCU
LOCOTENENT MOŞEANU VIRGIL ASESOR JOITUN
LOCOTENENT MAJOR CARANDA CONSTANTIN PROCUROR

DELIBERÂND ÎN SECRET CONFORM ART. 209-295 C. J; M.

ASUPRA CULPABILITĂŢII ŞI APLICAŢIUNI PEDEPSEI ÎN CAUZA
PENALĂ PRIVITOARE LA URMĂTORII ÎNVINUIŢI,

HOTĂREŞTE:
SENTINŢA CITITĂ AZI 11.03.1953 ÎN FATA CONDAMNAŢIILOR
DE NOI GREFIERUL TRIBUNALULUI ÎN PREZENŢA PROCURORULUI, CU
DREPT DE RECURS ÎN 4 ZILE. CITIREA SE FACE ÎN PREZENŢA GĂRZII
SUB ARMĂ.
PREŞEDINTE
CĂPITAN JUSTIŢIE MOHOR RUDOLF.
DIN DOSARE: PE 12.02.1953. SE ÎNCHEIE PROCESUL VERBAL DE
ÎNCHEIEREA CERCETĂRILOR DE CĂTRE LOCOTENENT DE
SECURITATE CRIŞAN PETRE DIN MINISTERUL SECURITĂŢII STATULUI
CARE A ANCHETAT LOTUL. RECHIZITORIUL ESTE ÎNTOCMIT DE
LOCOT. MAJOR BOLOHAN ZAMFIR, PROCUROR.
SE FAC VINOVAŢI DE CONSTITUIREA DE ORGANIZAŢIE CONTRA
REVOLUŢIONARE “MIŞCAREA NAŢIONALĂ TĂTARĂ” AU DESFĂŞU-
RAT PROPAGANDĂ PENTRU ZISA MIŞCARE DE ELIBERARE A CRIMEIEI
ÎN FAVOAREA UNUI STAT INDEPENDENT TĂTAR.
PENTRU ACEASTA COLECTEAZĂ: BANI, ALIMENTE, GAZDUIESC
ELEMENTE NAŢIONALE CRIMIENE ÎN TIMPUL RĂSBOIULUI CE SE
AFLAU FUGITE PE TERITORIUL ŢĂRII NOASTRE, PRECUM ŞI
ACTIVITĂŢI DE SPIONAJ ÎN FAVOAREA SERVICIULUI DE SPIONAJ
TURC.

408
O ORGANIZAŢIE DE LUPTĂ ANTICOMUNISTĂ
DIN DOBROGEA
Mihai RĂDULESCU, Bucureşti,
fost deţinut politic

I nformaţiile de mai jos mi-au fost împărtaşite de către colegul meu de

celulă de odinioară: Feiu (Timoftei) N. Mândru.
Cea mai importantă organizaţie de luptă anticomunistă şi antisovietică de pe
teritoriul dobrogean a fost: “Haiducii Dobrogei”. Înfinţarea ei a avut loc în
decembrie 1945, în satul Testemelu, din judeţul Tulcea, de către ofiţerul român,
originar din Grecia, de origine macedo-română, Puiu Gogu. Legionar, s-a refugiat
în Austria, de unde, după ocuparea patriei de către hoardele bolşevice, a zburat
către ţară, fiind paraşutat cu scopul iniţierii respectivei organizaţii şi conducerii
luptei locale de eliberare a României de sovietici şi comunişti. Organizaţia s-a
extins în centrul Dobrogei (jumătatea de sud a judeţului Tulcea şi jumătatea de
nord a judeţului Constanţa).
În centrul localităţii Cobadin, din judeţul Constanţa, Asociaţia Foştilor
Deţinuţi Politici şi comunitatea aromână din Constanţa au ridicat un monument în
memoria victimelor comunismului, care au luptat în cadrul unei organizaţii.
Iniţiativa a revenit aromânului Zisu Gh. Zisu, un veteran al Aiudului, originar din
Constanţa. Numele lor era înscris în marmură la 13 ianuarie 2001, adăugându-se, la
capătul şirului: “Veşnică recunoştinţă vouă eroi neânfricaţi. Primeşte Doamne
jertfa lor!”
Iată respectiva listă: Puiu Gogu, Adam Ion, Bunea Aurel, Conceatu Ion,
Dumitraşcu Ion, Filiu Gheorghe, Ghiţa Constantin, Jarnea Dumitru, Preot
Mihăilescu Dumitru, Niculescu Ştefan, Nazaru Marin, Popescu Radu, Puiu
Olimpia, Tima Stere, Uscătură Constantin.
Feiu N. Mândru a aflat de la d-nul Tică Taşcu, fost şef contabil în Cobadin,
macedo-român din Alfatar (jud. Durostor), înrudit cu unii dintre condamnaţii
acestei organizaţii, câte ceva despre vieţiile şi sfârşitul celor înscrişi pe monument.
Reiau aceste informaţii aici.
Gogu Puiu, căsătorit cu Olimpia Puiu, s-a sinucis în toiul luptelor cu
Securitatea, în urma trădării sale de către nişte muncitori ai S.M.T.-ului din
Cobadin şi isprăvirii muniţiei. S-a folosit de ultima grenadă care i-a mai rămas. Se
retrăsese între şirele de paie din spatele casei lui Ion Adam. Securitatea i-a adunat
trupul sfârtecat de explozie şi, ducându-l la Constanţa, nu s-a mai ştiut unde a fost
îngropat. A dat această ultimă dovadă de caracter pentru a nu ajunge în situaţia de
a-şi trăda fraţii de luptă. Acestea s-au petrecut în iulie 1949. O alta informaţie

409
afirmă că Gogu Puiu se născuse în comuna Mihail Kogalniceanu, anterior denumită
Ferdinand I.
Adam Ion, din com. Cobadin, jud. Constanţa, este acela între ale cărui şire de
paie s-a sinucis luptătorul. La rândul său, a murit în închisoare. Fostul factor poştal
Buncea Aurel, din aceeaşi comună, a decedat după eliberare. Ion Conceatu, din
comuna învecinată Viişoara, a scăpat cu viaţă, după numeroşi ani de închisoare,
repauzând mai tarziu. Ion Dumitraşcu, şi el din Cobadin, după executarea
condamnării, s-a stins în libertate. Gheorghe Filiu, şi dumnealui din Cobadin, are în
prezent 93 ani şi este sănătos şi lucid. S-a stabilit în municipiul Constanţa. Ghiţa
Constantin, din Cobadin, dupa mulţi ani chinuiţi prin închisori, a decedat acasă. În
schimb, Jarnea Dumitru, din Viişoara, continuă să vieţuiască în comuna natală.
Preotul Mihăilescu Dumitru, din Cobadin, a fost împuşcat în timpul transferului de
la penitenciarul Gherla la penitenciarul Timişoara. Niculescu Ştefan, din acelaşi
Cobadin, după eliberare, s-a stins acasă. La fel s-a petrecut cu Nazaru Marin şi
Popescu Radu. Asistenta medicală Puia Olimpia, soţia întemeietorului acestei
organizaţii, a dat naştere, în captivitate, unei fetiţe cunoscută în lumea deţinuţilor şi
a securiştilor ca: “Păduricea”. Astăzi, după sinuciderea tatalui şi repauzarea mamei,
fiica celor doi eroi duce o activitate de medic închinată ajutorării semenilor. Tima
Stere a decedat în captivitate, iar Uscătura Constantin, ambii din Cobadin, au murit
acasă.
Lupta “Haiducilor Dobrogei” a fost continuată de catre organizaţia în care a
activat Timoftei N. Mândru din ianuarie 1949 până în 22 iulie 1950: Organizaţia
Clandestină Anticomunistă şi Antisovietică din Nordul Dobrogei. Iar din iarna
anului 1950, el a făcut parte din comitetul ei de conducere şi restructurare.
Prin Feiu N. Mândru (redactor, la 15 ani, la trei publicaţii dobrogene, ceea
ce-i permitea să se deplaseze cu mai mare uşurinţa ca alţii şi fără a fi suspectat) se
menţinea legătura dintre membrii organizaţiei din zonele de frontieră şi cei din
afara acestor zone (pentru cititorii care nu cunosc această situaţie, în prima decadă
a comunismului în ţara noastră, nimeni din afara zonelor de frontiera nu avea acces
la ele fără viză specială).
În luna iunie 1950, unul dintre membrii comitetului de conducere, un
învăţator fiu de învaţator (să fie fără rost această insistenţa de a semnala racilele
domânand în anumite stări socio-culturale în acea perioadă?) a denunţat
organizaţia. Ca urmare a denunţului său, Securitatea Judeţeană Tulcea şi
Inspectoratul Regional de Securitate Constanţa au efectuat arestări pe teritoriul
judeţului Tulcea, în cursul serii şi nopţii de 21-22 iulie 1950, iniţial fiind ridicate
peste 35 persoane.
Membrii organizaţiei care n-au putut fi prinşi de la început s-au risipit.
Aflând de la câţiva care fuseseră arestaţi, apoi eliberaţi, despre procedeele inumane
folosite împotriva lor de către securişti, despre anchete şi metodele de
constrângere, bătăile bestiale, torturile barbare, umilirile şi batjocoririle, ei s-au
reorganizat pe grupe, au devenit mult mai combative şi au avut numeroase
confruntări cu Securitatea si Miliţia.

410
 Pentru prinderea lor, M.A.I.-Bucureşti l-a expediat la Tulcea pe locotenetul
major Iuga- unul dintre cei mai dibaci detectivi ai centralei. Acesta s-a travestit în
ţaran. I s-a desemnat drept însoţitor şi colaborator un plutonier din Miliţia Raională
Tulcea. Ambii umblau înarmaţi cu pistoale mitralieră, cu grenade şi cu muniţii
cărate pretutindeni în traistele sărăciei mimate, traiste de care nu se despărţeau nici
când dormeau.
Cu prilejul unei încercări de a-i prinde pe cei trei şefi de grupe, într-o pădure
din comuna Agighiol, jud. Tulcea, urmăriţii au izbutit să-i captureze pe urmăritori.
I-au anchetat la rândul lor, i-au judecat, i-au condamnat la moarte şi i-au executat.
Au fost îngropaţi la faţa locului, într-o groapă comună săpată cu baionetele. În
pamântul ce-i acoperă, au împlantat fire de cânepa smulsă dintr-un lan de la
marginea pădurii. Acestea s-au petrecut în vara anului 1952.
Descoperindu-se groapa, rămăsiţele pământeşti ale lui Iuga au fost duse la
Bucureşti, iar el a fost decorat port-mortem.Fotografia sa figura în centrul
panourilor reprezentând “eroi” similar nu a fost săvârşit nici până astăzi pentru
eroii autentici, apărătorii neamului românesc şi nu ai comunismului vândut
sovieticilor, pentru eroii luptei anticomuniste, căzuţi sub M.A.I. căzuţi în lupta cu
“duşmanii poporului” în foaierele sediilor judeţene şi orăşeneşti M.A. I.. Un gest
plumbii securiştilor (exceptându-se memorialul de la Sighet şi muzeul din Piteşti),
de unde se vede indiferenţa proverbială a românilor faţa de cei care se jertfesc întru
apararea libertaţilor lor. Iar oficialitaţile neocomuniste de astăzi nu au găsit propice
crearea unei decoraţii de oferit post-mortem luptătorilor anticomunişti…
Organe ale Securitaţii raionale Tulcea, ale Securitaţii regionale Galaţi şi
Constanţa, trupe de Securitate şi de Miliţie, dotate nu numai cu arme dar şi cu
aparate de radio recepţie-emisie şi cu caîini dresaţi, au înconjurat fostul judeţ
Tulcea. Cercul s-a tot strâns, cercetandu-se pas cu pas teritoriul, pâna ce s-a ajuns
la comunele Niculiţel şi Agighiol, de pe malul lacului Agighiol, şi Sabangia, de pe
malul lacului Razelm. Astfel se izbuti capturarea sefilor de grupe Gheorghe (Ghiţa)
Popa din Agighiol şi Ion Marcovici din Niculiţel. Aceştia au răspuns cu foc
atacatorilor, pâna ce şi-au epuizat cartuşele şe grenadele. Cel de al treilea, Andrei
Elefterache, din Agighiol, fu vândut de gazda sa. Înconjurându-se casa unde se
afla, la somaţiile ofiţerilor de a se preda, a raspuns şi el cu foc. Când ajunse la
ultimul glonţ, a întors arma către sine şi şi-a luat viaţa! Securiştii i-au ars trupul,
sub privirile îngrozite ale localnicilor din Agighiol. Carbonizat, corpul i-a fost
aruncat în lac, unde zace şi astazi cât n-a putrezit din acesta şi nu a fost devorat de
vietaţile subacvatice.
În ăst timp, Gheorghe Popa şi Ion Marcovici-ca şi toţi ceilalţi arestaţi- au fost
conduşi la Inspectoratul Regional de Securitate Galaţi. Aici au fost anchetaţi,
căzniţi, familiile fiindu-le, la rândul lor, ridicate şi chinuite, ca şi toti aceia care le-
au dat vreodată un boţ de mamaligă, un codru de pâine, o haină, ori i-au adăpostit
câteva ceasuri.
Tribunalul Militar Bucureşti, în deplasare, i-a condamnat la moarte şi au fost
executaţi în penitenciarul din Galaţi.

411
 Odată cu sinuciderea lui Andrei Elefterache şi cu capturarea lui Gh. Popa şi
Ion Marcovici, în luna noiembrie 1952 a fost lichidată organizaţia din care a facut
parte Timoftei N. Mândru, el însuşi arestat, împreună cu tatăl său (mort în
detenţie), cu maica şi bunica lui, răpuse de slăbiciunile datorate temniţelor suferite.
Când sosi eliberarea tuturor deţinuţilor politici, din 1964, Timoftei N.
Mândru află că, pentru concetaţenii sai ramaşi în libertate, membrii organizaţiei
erau nişte “bandiţi”! Despre crimele săvârşite de către organele represive ale
comuniştilor nu se pomenea (şi continua să nu se pomenească) nimic. După cum
nimeni nu aminteşte că eroii pomeniţi au cazut pradă morţii nu datorită îndemânarii
şi curajului securiştilor, ci trădării concetaţenilor lor turnători al caror destin nu a
fost umbrit de părerile de rău. În schimb, Feiu N. Mândru, trecut, la vârsta de 16
ani, prin “reeducarile cu demascare” de la Gherla, după o condamnare de 15 ani,
deşi eliberat, a rămas pâna astăzi sub supraveghere medicală!
Îmi voi îngădui să fac publice câteva rânduri zguditoare dintr-o scrisoare ce
mi-a adresat-o Timoftei Mândru. Sunt cuvintele unui om al cărui talent de
desenator şi al cărui condei de scriitor sunt vrednice de admiraţie, dar, în acelaşi
timp, un om căruia i s-a retezat viitorul şi nu i s-a dat nimic în schimb (oare viitorul
răpit cuiva poate fi înlocuit în vreun fel?). “E foarte bine că mă apropiu, că m-am
apropiat foarte mult de capătul existenţei mele. Aştept să plec din această lume
sinistră, asa cum odinuoară asteptam să ies din închisoare. (…) Am ajuns să-mi
doresc moartea - o moarte eternal!”.
Am scris această povestire pentru ca să nu se uite că doborârea mondială a
comunismului (deşi încă nu s-a ajuns acolo!) are, în România, antecedente vrednice
de cea mai sacră preţuire din partea lumii occidentale neatacate încă de paraziţii
hematofagi migraţi din U.R.S.S..

412
 REZISTENŢA ROMÂNILOR BASARABENI
ÎN TIMPUL OCUPAŢIEI SOVIETICE
Vadim PIROGAN, Chişinău, Republica Moldova,
fost deţinut politic

R omânii din fostul regat ştiu prea puţin sau aproape nimic despre lupta
românilor basarabeni în timpul ocupaţiei sovietice din anii 1940 până in
2003.(1989 !).Şi în timpul imperiului ţarist românii din Basarabia românească
furată de ruşi în 1912, luptau pentru libertate, pentru adevăr împotriva politicii
ţariste care se străduia să înabuşe orice mişcare de eliberare de sub jugul rusesc, de
unirea cu ţara –mamă, România. Din pacate istoricii noştri români nu şi-au adâncit
studiile asupra multor evenimente.În timpul ţarului se făceau deportări în locurile
îndepărtate ale imperiului. Din satul Nisporeni jumătate din locuitori au fost duşi
cu forţa în Siberia.
Politica de deznaţionalizare a statului ţarist a reuşit să-i cucerească pe unii
boieri, cu privilegii, medalii şi averi, facându-i să treacă în slujba lui. Le mai dadea
titlu de nobil şi mult pamânt. Aşa a procedat cu găgăuzii care primeau câte 50 de
hectare de pamânt, pe când moldovenii numai câte 10 hectare. Drepturile omului
nu erau respectate nici la ţar.
Ţara aceasta care a dat omenirii mulţi oameni de vază, scriitori, poeţi,
savanţi, rămânea de fapt o ţară Barbară, căci în Rusia domnea un aprig regim care
stopa orice mişcare naţională, de democraţie. Cred că n-a fost altă ţară în lume care
să fi exterminat atâta popor, pe proprii săi fii în războaie şi revoluţii. Criminalul
Hitler a venit la putere datorită alegerilor democratice, pe când comuniştii în Rusia
au venit la putere prin o lovitură de stat. Dacă Hitler şi-a ridicat poporul său, a
anulat şomajul, îmbunătăţind viaţa cetaţenilor săi, Uniunea Sovietică a practicat o
politică de genocid, ţinând poporul său în foamete, deportări şi lagăre cu sârmă
ghimpată. Lupta pentru putere a regimului comunist a făcut sute de mii de victime
în chiar aparatul sovietic.
Au trecut mulţi ani de când s-a distrus imperiul sovietic care a adus mari
nenorociri multor popoare şi a exterminat milioane de oameni nevinovaţi de
diferite naţionalităţi. Ocupanţii sovietici au adus mari prejudicii poporului român
din Basarabia şi Bucovina. Genocidul înfăptuit de ei pe pamânt românesc nu va
putea fi şters din istorie cu toate stăruinţele comuniştilor de a ascunde adevărul.
Comuniştii sovietici au minţit o lume întreagă cu ideile şi propaganda de
pace, cu iubirea frăţească între popoare, cu minciunile de “eliberare” înfaptuite de
ei, din sclavia capitalistă, care a fost de fapt înrobirea altor popoare sub jugul
sovietic. Afirmaţiile de eliberare a moldovenilor din Basarabia şi a celor din

413
Bucovina, una din minciunile veacului 20, au ieşit la iveală din primele zile de
ocupaţie sovietică în anii1940-1944. Poporul nostru român din Basarabia şi
Bucovina a cunoscut şi îndurat teroarea sovietică cu jertfe imense, cu conştiinţa
mutilată, cu averea şi viaţa pierdută sau trăită zadarnic. Ocupanţii sovietici
împreună cu cozile de topor şi-au bătut joc de neamul românesc furându-le
demnitatea, religia, cinstea, onoarea…totul, tot ce a fost viu în sufletele lor cândva.
Azi urmaşii lor continuă vechea politică de 200 de ani de ură, intrigi, de
dezmembrare şi rusificare a neamului nostru românesc din Basarabia si Bucovina.
Din primele zile de ocupaţie 1940, a fost dată prima lovitură
intelectualităţii româneşti: primarilor, prefecţilor, poliţiei, ofiţerilor, funcţionarilor,
învăţătorilor, tuturor celor care au avut serviciu la români pâna la ocupaţie. La 13
iunie 1941 a avut loc deportarea în masă din Basarabia şi Bucovina. Zeci de mii de
oameni paşnici au fost duşi în deportare, luându-se averea, casele pamântul,
totul…Dar această tragedie a început din primele zile de ocupaţie. Cei care nu au
reuşit să treacă Prutul au fost umiliţi, înjosiţi unii chiar arestaţi şi duşi prin Siberii.
Dar din primele zile de ocupaţie s-au găsit oameni cu suflet mare, patrioţi
care au luptat împotriva ruşilor, o luptă pentru adevăr, dreptate, demnitate,pentru
pamântul strămoşesc. Puţini dintre ei mai trăiesc azi cu tristele şi dureroasele
amintiri despre viaţa lor distrusă, neânţeleşi de unii, dar stimaţi de alţii. Din primele
zile poporul român din Basarabia şi Bucovina a luptat eroic împotriva conducerii
comuniste, împotriva măsurilor de asuprire, necunoscute niciodată mai înainte în
România. Sovieticii propagau minciuna că poporul moldav şi bucovinean a
cunoscut bucuria “eliberării”adusă pe baionetele armatei roşii pe aceste plaiuri.
Moldovenii şi bucovinenii au cunoscut din prima zi arestările oamenilor
nevinovaţi, trimiteri în deportări, puşcării şi lagăre pentru vina de a fii român. Puţin
s-a scris despre toate aceste nenorociri prin care a trecut poporul nostru. Totul a
fost ascuns cu mare grijă de conducătorii sovietici pentru a nu trezi nemulţumirea
şi rezistenţa populaţiei faţă de politica comunistă. Tânara generaţie ştie prea puţin
sau aproape nimic din cele petrecute în Basarabia şi Bucovina. Mai mult, s-au găsit
cozi de topor-istorici din neamul nostru care pentru un blid de linte au falsificat
adevărul şi au minţit un neam întreg scriind istoria “fericirii” noastre în timpul
ocupaţiei sovietice, o istorie duşmană. Acei eroi care au luptat mereu pentru idealul
naţional, pentru izgonirea ocupanţilor, pentru dreptate şi adevăr, pentru binele
poporului au fost numiţi bandiţi. Dar ei au fost eroii neamului nostru şi nu avem
dreptul să-i uităm. Ei au fost acei care şi-au iubit cu adevărat glia stramoşească, s-
au ridicat împotriva asupritorilor străini, barbarilor de la răsărit. Toate acele crime
săvârşite de ocupanţi ,teroarea, rechiziţiile forţate de produse alimentare, foametea
organizată din anii 1946-1947, distrugerea culturii, a patrimoniului naţional, de
formare a conştiinţei naţionale, deportările în masă fară vină, înrolarea în armata
roşie pentru luptă împotriva fraţilor din ţară şi altele au ridicat eroi din neamul
nostru la o luptă pe viaţă şi pe moarte. S-au format organizaţii şi grupe de rezistenţă
de luptă antisovietică. Ele au fost multe şi răsăreau ca ciupercile în timpul
regimului comunist.

414
 Organizaţia naţională din Basarabia “Arcaşii lui Ştefan” a fost una dintre
cele ce s-au ridicat împotriva ocupaţiei sovietice comuniste, condusă de Vasile
Bătrânac şi Pimen Dămăşcanu. Ei nu s-au dezis de patria lor România. Bine
organizată activa pe pământurile judeţului Soroca, avea secţii şi ramificaţii în multe
sate şi în instituţiile de învăţământ din Soroca.
Ei au fost mulţi:Vasile Băleanu-învăţător, Alexei Manea-student, Mihail
Ursachi-student, Condrat Ursachi-student, Nicolae Prajină-directorul şcolii din
Racovăţ, Teodor Guzun-învăţător,Vasile Ciobotaru-învăţător, Victor Solovei-
învăţător, Nicolae Flocosu-student, Ilie Zăbulică-învăţător, Anton Dămăşcan-
învăţător, Pavel Biciuc, Teodor Colesnic, Nichita Brumă, Petru Brumă, Teodor
Maxim, Iacov Racovschi, Vasile Cvasniuc, Alexei Brighidin, Teodor Cojocaru, Ion
Ianisev, Vasile Volcanov, Nicolae Cvasniuc, Alexandru Cvasniuc, Parfenie
Cvasniuc, Petru Dolganiuc, Serghei Severin şi…alţii.
Au fost depistaţi de NKVD 140 de persoane.
Altă organizaţie antisovietică de orientare unionistă au înfiinţat în 1944
studenţii oraşului Chişinău:Vasile Cicălan, Spinei, Nicolae Balaban, Cernotanschi,
Ion Oţel, Nicolae Cruc, Iurie Sevacov, Dorogan, Burlacu, Rotaru, Alexandru
Roznovan.
Un ţăran din Mândreşti, Filimon Bodiu a înfiinţat un grup de patrioţi din
ţărani care au luptat împotriva sovieticilor. În grupa lui au fost: soţia Olimpia
Bodiu, Vasile Gavriliţă, O. Roşca, N.Bucilă, I.Burlacu, T.Prosca, T.Chifa,
St.Volontir, învăţătoarea Ecaterina Vidraşcu, C.Iosifie s.a.
Filimon Bodiu a fost susţinut de masele largi ale populaţiei, şapte ani nu l-
au putut prinde sovieticii. Zeci de familii din sate l-au susţinut, le-au dat adăpost,
hrană şi alte ajutoare. Trebuie să mai adaug că Nicolae Balaban, născut în Bârlad,
după 8 ani de lagăr, condamnat la moarte la început, a venit la ambasada română
din Moscova să se repatrieze. Aici i-au spus românii: De terorişti nu avem nevoie!
“Sabia dreptăţii‟ a fost descoperită în 1947 de NKVD. A fost fondată de
Ion Moraru, Petru Lungu, elevi ai şcolii pedagogice din Bălţi. La ea au aderat
Vladimir Ţurcanu, A.Bobeică, E.Gutu, A.Grosu-D.Leahu, P.Pascaluţă,
L.Morărescu, M.Bobeică şi alţii…
Partidul Libertăţii, fondat de Nicolae şi Ion Istrati, Victor Andreev,
C.Condrat-toţi învăţători, naţionalişti români, au desfăşurat o activitate intensă
pentru pregatirea unei insurecţii armate împotriva puterii sovietice în Basarabia.
Aveau mult explozibil, arme… Au aderat la ea: V.Bivol, T.Gncearencu, Grigorie
Genunchi, A.Sanduţa, S.Calistru, C.Guţu, Gh.Sali şi alţii…
“Armata neagră” s-a creat după 1949 după deportarea din 6 iulie 1949. Au
participat Gs.Andranovici, B.Bodiu, O.Bulmaga, Gh.Bogatu, T.Coscodan, I.Ganea,
V.Pleşca, I.Borcan şi alţii-50 membri.
Bălţi-“Uniunea democratică a Libertăţii” a fost o organizaţie condusă de
ruşi: A.Miliutin, N.Postol, B.Novac, P.Kapusta, S.Untu, A.Koval, Borisov,
Kovalikov, I.Doneţ…
În afară de aceste organizaţii cu mulţi membrii, peste tot se formau grupuri
mici de oameni 3-5, care luptau împotriva sovietelor, neştiind unii de alţii.

415
Majoritatea acestor patrioţi au fost judecaţi pe articole politice ca “duşmani ai
poporului sovietic şi trădare de patrie “la termene de 25 de ani puţini la 10 ani .
Unii au fost împuşcaţi.
Calistru fiind judecat împreună cu alţii la Odesa a spus judecătorilor
militari: ţara voastră se va ruina şi voi ve-ţi fi judecaţi ca şi noi…
De Vasile Bătrânac a fost compus un imn al Arcaşilor lui Ştefan.

Traiască România Mare

Copii cu suflete curate,
Cuprinşi de sfânta-nfiorare,
Cântaţi cântarea biruinţei
Arcaşi de-ai lui Ştefan-cel-Mare!
Eroilor ce se jertfiră,
Zdrobind armatele barbare,
Prinos le-aduceţi prin cântare,
Traiască România Mare
Tresar în cripte voievozii,
Căci lanţurile seculare
Sunt rupte şi din cer se aude:
Traiască România Mare
Pătruns de măreţia vremii
Din Bucovina pân-la mare
Jurăm că vom lupta cu toţii
Arcaşi de-ai lui Ştefan cel Mare!

Slavă tuturor acestor eroi martiri ai neamului nostru românesc din

Basarabia . Ei au înţeles cine sunt barbarii de la răsărit, care doreau distrugerea
neamului nostru românesc şi au luptat contra lor pentru Patrie, pentru pamântul
strămoşesc, pentru restabilirea României Mari. Viaţa lor a fost distrusă, dar ei nu
şi-au schimbat, nici trădat idealurile sale-Patria. Unul dintre ei a stat în detenţie în
lagărele sovietice-25 de ani. El a fost patriotul Vasile Coşcodan! Slavă lui!
O patrioată româncă din Basarabia, dr. in istorie-Elena Postică, a scris în
memoria lor o carte “Rezistenţa antisovietică în Basarabia 1944-1950”.
Fiecare român care iubeşte Basarabia trebuie să ştie de aceşti martiri care
şi-au jertfit viaţa pentru neamul românesc, pentru adevăr şi dreptate. Cândva,
înainte de război, unii români îi numeau pe basarabeni bolşevici. Nu au avut
dreptate. Basarabenii români şi-au arătat patriotismul lor în lupta cu ocupanţii
sovietici cu preţul vieţii lor. Bolşevici au fost unii pe care românii basarabeni i-au
primit pe pamântul Basarabiei, dar ei n-au preţuit bunătatea, cinstea şi prietenia
românească.
Românii basarabeni au fost români şi români au rămas! Slavă lor!

416
GRUPURI ÎNARMATE DE
LUPTĂ ÎMPOTRIVA
BOLŞEVIZĂRII ROMÂNIEI
 MANIFESTAREA DE SPRIJIN A REGELUI MIHAI I
la 10 Mai 1946

1. Iniţiatorii grupului : Cicerone Ioniţoiu – student, dr. Marcel Rădulescu, Victor

Novac de la Academia Comercială şi Vladimir Mihail, student la drept.
2. Membrii grupului: în afară de iniţiatori care au fost arestaţi la manifestare, 77
studenţi au plecat în masivul Piatra Craiului unde şi-au făcut adăpost –
„Cabana Ascunsă” – de pe spinarea Gălbenoasei, cu acte false şi nume
conspirativ , printre care, Chindiş din Maramureş, Vasilescu din Prahova, Jean
Dumitrescu din Constanţa (real era C. Ioniţoiu) şi Eugen Radeş din Braşov.
3. Dotarea cu armament: puşcă mitralieră Beretta, pistoale Parabellum, Stayer,
Browning şi Walter.
4. Dacă au avut loc confruntări cu Securitatea şi Miliţia. Locul şi data:
5. Membrii grupului ucişi în lupte: -
6. Membrii grupului răniţi în lupte: -
7. Membrii grupului luaţi prizonieri: în grupul din adăpostul „Cabana Ascunsă”
s-a infiltrat un „iuda”, Puiu Beldeanu, care a făcut ca jandarmii să aresteze tot
grupul în iulie 1947.
8. Membrii grupului scăpaţi din încercuire: -
9. Cine au fost atacatorii? numărul morţilor şi răniţilor din rândul lor: -
10. Membrii susţinători ai grupului, descoperiţi de Securitate. Soarta lor: -
11. Membrii grupului decedaţi în torturi sau executaţi în timpul anchetelor: -
12. Membrii grupului condamnaţi la moarte şi executaţi sau neexecutaţi, cu
pedeapsa comutată: -
13. Membrii grupului cu alte condamnări (anii de condamnare şi locul
executării detenţiei): nu posedăm date despre tot grupul; se cunoaşte faptul
că iniţiatorii şi restul grupului au fost condamnaţi de Tribunalul Militar
Bucureşti.
14. Numele anchetatorilor, perioade şi localităţi unde au avut loc procesele: -
15. Numărul dosarelor şi sentinţelor de condamnare: -
16. Membrii completelor de judecată şi pedepsele solicitate de acestea: -
17. Lucrări publicate despre grup: Cicerone Ioniţoiu, Rezistenţa armată
anticomunistă din munţii României, Editura Gândirea Românească, pp. 11-12.

2003 Întocmit: Aristide Ionescu

419
 GRUPUL de la CIOROGÂRLA
S-a constituit în Bucureşti după 17 august 1947.
1. Iniţiatorii grupului: Ionuţ Stoica şi Nelu Jijie ambii studenţi la Universitatea
Politehnică Bucureşti, care după lovitura dată la 17.08.1947 la Caseria Centrală
CFR Bucureşti, de unde au ridicat 15 milioane de lei stabilizaţi, s-au gândit că
pot procura tot felul de arme şi pot forma un grup de acţiune armată
anticomunistă.
2. Membrii grupului: Nelul Dumitru Dumitrescu pilot aviaţie civilă, Costel Lazăr,
Nelu Moldovan, Bobi Munteanu, Puiu Munteanu, Sandu Popa şi alţi elevi şi
studenţi. Localitatea Ciorogârla de lângă Bucureşti era locul unde membrii
grupului de partizani făceau antrenament de tragere la ţintă.
3. Dotarea cu armament: pistoale, puşti automate, grenade etc.
4. Dacă au avut loc confruntări cu Securitatea şi Miliţia. Locul şi data: pe data
de 30 ianuarie 1949, Ionuţ Stoica, fiind urmărit a deschis focul şi a fost ucis în
luptă; în urma percheziţiei s-a găsit asupra lui hârtii cu locul şi datele
întălnirilor programate.
5. Membrii grupului ucişi în lupte: Ionuţ Stoica, ucis pe 30 ianuarie 1949.
6. Membrii grupului răniţi în lupte: -
8. Membrii grupului luaţi prizonieri: întâlnirile programate găsite în hârtiile
recuperate de la Ionuţ Stoica, au permis Securităţii să aresteze peste 30 / 20 de
persoane din rândul grupului.
9. Membrii grupului scăpaţi din încercuire: -
10. Cine au fost atacatorii? numărul morţilor şi răniţilor din rândul lor:
efective ale Securităţii.
11. Membrii susţinători ai grupului, descoperiţi de Securitate. Soarta lor:
peste 30 de persoane au fost anchetate şi condamnate, marea majoritate fiind
tineri elevi şi studenţi.
12.Membrii grupului decedaţi în torturi sau executaţi în timpul anchetelor:
Nelu Jijie.
13.Membrii grupului condamnaţi la moarte şi executaţi sau neexecutaţi, cu
pedeapsa comutată: Şerban Secu, Spiru Obreja şi Florescu.
14.Membrii grupului cu alte condamnări (anii şi locul executării detenţiei): -
15.Numele anchetatorilor, perioada şi localitatea unde a avut loc procesul: -

420
16. Numărul dosarelor şi sentinţelor de condamnare: -
17. Membrii completelor de judecată şi pedepsele solicitate de acestea: -
18. Lucrări publicate despre grup:
Anton Cicerone Ioniţoiu, Revolta armată anticomunistă din munţii României,
Editura Gândirea Românească, p. 20.

2003 Întocmit: Aristide Ionescu

421
 GRUPUL ARSENESCU
1. Denumirea grupului, locul şi data de constituire. Locul şi data de lichidare:
“Grupul Arsenescu” s-a constituit în aprilie
1948, când s-au pus bazele organizaţiei şi s-a
început recrutarea de membri. Toţi depuneau
jurământul, că vor apăra ţara, în faţa preotului
călugăr Pimen Bărbieru de la mânăstirea
Cetăţuia. S-au format nuclee în aproape toate
comunele de pe valea Dâmboviţei, Argeşel,
împrejurimile Câmpulungului până spre
Domneşti iar în munţi s-au făcut adăposturi,
unde erau cazaţi câte 10-15 membri. Primele au
fost pe muntele Roşu, în fundul văii Olăneasa şi
pe muntele Păpuşa. S-au format nuclee şi în
batalionul de vânători de munte Câmpulung,
batalionul de vânători de munte Predeal şi
regimentul de tancuri Târgovişte.
Aprovizionarea se făcea de către Vasile Săndescu cu autocamionul, la puncte
fixe. Alimentele erau strânse de la oamenii din comune. Toate grupurile aveau
un comandament unic, cu centrul în Bucureşti. În octombrie 1948 s-a luat
legătura cu grupul Apostol - Ghelmeci din Şuici, care a fost adăpostit la
Suslăneşti şi apoi la Păpuşa.
2. Iniţiatorii grupului: colonel Gheorghe Arsenescu, N. Enescu, Ion
Constantinescu, căp. Petre Cojocaru, Longhin Predoiu, Ion şi Ghe. Purnichescu,
Pimen Bărbieru.
3. Membrii grupului: Arsenescu Ghe., colonel comandant; Purnichescu Ion şi
Purnichescu Ghe., Cetăţeni; Enescu Nicolae, avocat, Bucureşti; Constantinescu
Ion, avocat, Bucureşti; Predoiu Longhin, Dragoslavele; Alexandrescu Alex.,
Dragoslavele; Hachenzeller Ghe., Câmpulung-Muscel; Banu Constantin;
Marinescu Traian, Isvoarele, student; Zichil Ion, Dragoslavele; Zichil Ghe.,
Dragoslavele; Vasilescu Ion, Stoeneşti; Purnichi Ion, Puchini; Bărbierul Pimen,
Cetăţuie; Greculescu Constantin, căpitan, Malu cu Flori; Greculescu Ion
(Mielu), Malu cu Flori; Cojocaru Petre, căpitan, Câmpulung-Muscel; Grigore
Miron, plutonier, Câmpulung-Muscel; Suicescu Victor, Câmpulung-Muscel;
Stănescu Ctin, Câmpulung-Muscel; Mihai, student, Câmpulung-Muscel; Burtea
Toma, învăţător, Dragoslavele; Burtea Dumitru, Dragoslavele; Radu Roseti,
inginer, Bucureşti; Bossi, inginer, Bucureşti; Apostol Ion, Şuici; Ghelmeci,
învăţător, Şuici; Săndescu Vasile, Câmpulung-Muscel.
4. Dotarea cu armament: o parte adusă de Arsenescu din Bucureşti, altă parte
strânsă de la cetăţeni, rămasă din timpul războiului şi altă parte de la regimentul

422
 din Câmpulung, prin plutonierii Miron Grigore şi Gulie, anume: carabine ZB,
pistoale mitralieră Deimer Oriţa, pistoale de buzunar Radom, Mauser, Walter,
grenade defensive şi ofensive, precum şi muniţia necesară.
5. Dacă au avut loc confruntări cu Securitatea şi Miliţia. Locul şi data: în
martie 1949 se dau lupte în comuna Izvoarele şi cade rănit Traian Marinescu.
De aici au început arestările.
6. Membrii grupului ucişi în lupte: Stănescu Constantin şi Mihai, ambii studenţi.
7. Membrii grupului răniţi în lupte: Traian Marinescu
8. Membrii grupului luaţi prizonieri: -
9. Membrii grupului scăpaţi din încercuire: -
10. Cine au fost atacatorii? numărul morţilor şi răniţilor din rândul lor: -
11. Membrii susţinători ai grupului, descoperiţi de Securitate. Soarta lor:
Danil Catrinu, Alecu Catrinu, Geta Catrinu, Maria Negoescu, Gheorghe
Negoescu, Lache Pantea, Ion Drăgan, Ghe. Predoiu, Florian Bădie din
Dragoslavele; Ţapu din Rucăr; Vasilescu din Lunca Gârlii; Nuţi Cojocaru,
Maria Arsenescu, col.Ghe. Duţeanu, Săndescu, farmacist Ghe. Chiriţă (a făcut
mari donaţii de medicamente), tâmplarul Georgescu, Maria Zubrinschi, preot
Muşetescu, preot Cotenescu, Mitică Ulea din Câmpulung; Ion Marinescu din
Măţău; Ghe. Ciolan din Suslăneşti; Romică, cârciumar în Stoeneşti.
12. Membrii grupului decedaţi în torturi sau executaţi în timpul anchetelor:
Marinescu Traian Giagu, împuşcat în timpul anchetei, în februarie 1950, in
comuna Izvoarele - dâmboviţa; Apostol şi Ghelmeci cu încă 3-4, executaţi în
februarie 1950 în comuna Şuici.
13. Membrii grupului condamnaţi la moarte şi executaţi sau neexecutaţi:
Col. Ghe. Arsenescu, executat la Jilava, 29 mai 1962.
14. Membrii grupului cu alte condamnări (anii şi locul executării detenţiei):
15. Numele anchetatorilor, perioada (ele) şi localitatea(tăţile) unde a(au) avut
loc procesul(ele): Nedelcu, şeful Securităţii Piteşti; căp. Cârnu; maior Bădicuţ;
lt. Codreanu; lt. Ispas; plutonier major Zamfirescu. Anchetele au fost făcute la
Piteşti şi Ministerul de Interne. Procesele s-au desfăşurat La Bucureşti, la
Tribunalul Militar.
16. Numărul dosarelor şi sentinţelor de condamnare: -
17. Membrii completelor de judecată şi pedepsele solicitate de acestea: -
18. Lucrări publicate despre grup: -

2003 Întocmit: Alexandrescu Alex.

423
 GRUPUL NUCŞOARA
HAIDUCII MUSCELULUI
(1948 - 1958)
1A
1. Denumirea grupului: Grupul de rezistenţă Nucşoara “Haiducii
Muscelului” s-a constituit în primăvara 1948 şi a început activitatea pe
Valea Dâmboviţei între Dragoslavele şi Rucăr, fiind lichidat în 1958.
2. Iniţiatorii grupului:
Formarea grupului a fost gândită la Bucureşti,
unde col. Gheorghe Arsenescu se retrăsese
(după ce grupul iniţiat de el în vara anului 1948,
com. Dragoslavele, jud. Muscel, se dispersase
la sfârşitul aceluiaş an 2), a luat legătura la
Bucureşti cu avocatul Ion Dumitrescu-Lazea 3,
Ghe. Ardei (proprietar al unei tăbăcării în com.
Domneşti, jud. Argeş) şi învăţătorul Nicolae
Niţu (pe atunci socrul lui Toma Arnăuţoiu),
pentru a organiza un nou grup de rezistenţă.
Toma Arnăuţoiu, ofiţer deblocat din armată 4 în
anul 1946, prin intermediul lui Nic. Niţu l-a
cunoscut pe col. Arsenescu şi a luat parte la
cele câteva întâlniri în care s-a discutat iniţierea
unui grup de rezistenţă la Nucşoara.
Arnăuţoiu Toma Elisabeta Rizea
Plecarea col. Arsenescu şi a lui Toma Arnăuţoiu la
Nucşoara a fost provocată de vestea pe care a primit-
o col. Arsenescu, că în urma arestării unor membri ai
grupului de la Dragoslavele, s-ar fi aflat de implicarea
sa în formarea acelui grup şi ar fi căutat de securitate
pentru a fi arestat. Plecarea a fost precipitată, fără
pregătiri prealabile.
Ajunşi la Nucşoara, cei doi au început organizarea
propriu-zisă a grupului şi a celor care aveau să-I
susţină material, cu alimente, haine şi, în rare cazuri
cu arme.
În luna iulie 1949, din varii motive, grupul s-a
despărţit în două:
Un grup, condus de Toma Arnăuţoiu, format din:

424
 Petre Arnăuţoiu, Titu Jubleanu, Maria Jubleanu 5, Constantin Jubleanu 6; Maria
Plop a venit în acest grup la scurt timp.
Alături de col. Arsenescu au rămas: Ion Chirca, Lina Chirca, Eugen Chirca,
Constantin Popescu, Benone Milea, Aurelia Costea. Ulterior a fost adus în grup
şi Ghe. Mămăligă, cunoscut al col. Arsenescu, urmărit şi el de organele de
miliţie.
La data de 22 septembrie 1949, col. Ghe. Arsenescu a părăsit definitiv
grupul său, reuşind să se ascundă în diferite comune, la familii cunoscute, până
în 1960, când a fost arestat din casa familiei Poştoacă din Câmpulung. După
plecarea col. Arsenescu, membrii grupului său au fost arestaţi de Securitate şi
condamnaţi.
Este de menţionat, că grupul de la Nucşoara nu a avut legături cu nici unul
din grupurile din zonă. 7
Ambii iniţiatori au început acţiunea de rezistenţă armată. Au acţionat de cele
mai multe ori împreună dar au avut şi acţiuni separate.
Col. Arsenescu avea legături cu grupul prof. Dumitru Apostol din zona
Şuici-Argeş, contacte cu generalul Carlaonţ, care acţiona în Oltenia, cu
colonelul Uţă din zona Banatului, Ion Gavrilă Ogoreanu din munţii Făgăraş,
versantul nordic, legându-şi speranţa de iminentul război dintre Moscova şi
Occident. 27

_________________________________
1
Apare uneori, în relatările supravieţuitorilor din rândul oamenilor care au ajutat grupul de
rezistenţă, dar şi în documente (mai rar) şi sub denumirea de “Haiducii Muscelului”
2
Grupul de la Dragoslavele, deşi nu a avut confruntări cu trupele de securitate, fiind format
din oameni care erau urmăriţi de autorităţi, a avut o existenţă foarte scurtă. La venirea
iernii (în anul 1948), membrii lui au hotărât să se ascundă şi să revină în primăvara anului
următor, 1949. Acest lucru nu a mai fost posibil, deoarece Securitatea a descoperit şi
arestat o parte din cei ce formau grupul. Col. Arsenescu s-a ascuns la Bucureşti, reuşind
să nu fie arestat.
3
Av. Dumitrescu-Lazea lucrase, conform propriilor declaraţii, împreună cu lt.col.
Arsenescu în comisia “pentru aplicarea convenţiei de armistiţiu” din jud. Muscel din care
acesta făcea parte. Ghe. Ardei locuia în com. Domneşti şi era proprietarul unei fabrici de
pielărie. Învăţătorul Nic. Niţu era originar din com. Pietroşani (jud. Muscel) şi era un om
cu o bună situaţie materială, fiind proprietar de terenuri, case, moară etc.
4
Toma Arnăuţoiu, absolvent de frunte al Şcolii de Ofiţer de Cavalerie, promoţia 1944, a
fost deblocat din armată în anul 1946, deşi nu participase la luptele de pe frontul de est, în
cel de al doilea Război mondial şi fusese decorat, în urma faptelor sale de arme, pe frontul
din Ungaria (1945), fiind fiul unui bine cunoscut susţinător şi membru marcant în judeţ al
Partidului Naţional Ţărănesc.
5
Maria Jubleanu a fost împuşcată de trupele de securitate în anul 1952, într-un incident în
urma căruia a fost arestat soţul ei Titu Jubleanu.
6
Fiul lor Constantin, va fi împuşcat la 20 mai 1958, în încercarea Securităţii de a-I aresta pe
ultimii supravieţuitori ai grupului de rezistenţă.
7
Grupul Apostol, înfiinţat în primăvara anului 1948, a fost decimat în cursul aceluiaşi an,
în confruntările cu trupele de securitate iar grupul de la Dragoslavele, iniţiat de col.

425
 Arsenescu în vara aceluiaşi an, s-a destrămat şi el, după doar câteve luni. Cu grupul
condus de Ion Gavrilă-Ogoranu, Toma Arnăuţoiu nu a luat niciodată legătura.
3. Membrii grupului:
- Arnăuţoiu Toma, Arnăuţoiu Petre, Arnăuţoiu Iancu, Arnăuţoiu Ion,
Arnăuţoiu Laurenţia, Andreescu Nicolae, Adămoiu Nicolae, Arnăuţoiu
Victoria,
- Băşoiu Nicolae, Benone Milea, Berevoianu Aurelia-Costea,
- Chirca Ion, Chirca Eugen, Chirca Elena, Chirca Gheorghe, Chirca Lina,
Chirca Aurel, Chirca Gel, Ciolean Nicolae, Costea Aurelia, Cojocaru
Gheorghe, Cojocaru Petre, Constantin Ion,
- Drăgoi Cornel, Drăgoi Ion, Dumitrescu Lăţea-Ion, preot Găgoi Ion(care a
făcut rugăciunea de legământ pentru lupta împotriva comunismului),
- Hackenzelben Gheorghe,
- Ionescu Nicolae,
- Jubleanu Titu, Jubleanu Constantin, Jubleanu Maria,
- Milea Benone, Mămăligă Gheorghe, Marinescu Virgil, Marinescu Ion,
Marinescu Alexandru, Marinescu Ecaterina, Matei Constanţa,
- Niţu Nicolae,
- Plop Maria, Popescu Constantin, Purnichi Ion, Purnichescu Ion, Purchinescu
Gheorghe, Purchinescu Ion, Predoiu Login, Preda Ion, Popescu Constantin,
- ing. Rosetti Radu, Rizea Elisabeta, Rizea Elena,
- Săndoi Ion, Samoilă Constantin, Simion Ana, Samoilă Laurenţia, Şuţu Luca,
- Zechil.
Membrii grupului care au fost efectiv în munte: Ghe. Arsenescu, Toma
Arnăuţoiu, Petre Arnăuţoiu, Maria Plop, Jubelean Titu, Jubelean Constantin (de
16 ani(, Benone Milea, Aurelia Berevoianu Costea, Chirca Ion (zis
“Dezertorul”), Lina-Elena Chirca (soţia lui Chirca Ion), fiii lor, Chirca Eugen şi
Chirca Gheorghe, Popescu Constantin şi mai târziu, Ciolan Nicolae, Gheorghe
Mămăligă.
4. Dotarea cu armament: 4 puşti semiautomate militare, 17 puşti militare, 9
pistoale automate, 16 pistolete, 1 pistol rachetă, 12 puşti diferite, 1 pistolet
Cesca, 12 patroane dinamită, fitil Bicfort, capse pirotehnice, mii de cartuşe
pentru acest armament, mari cantităţi de explosiv etc. precum şi 2 pistoale
automate, 10 pistolete, peste 100 cartuşe diferite.
5. Dacă au avut loc confruntări cu Securitatea şi Miliţia. Locul şi data:
Grupul de rezistenţă, pe tot parcursul existenţei sale (1949-1958) a avut, în
general, o tactică de apărare şi a ripostat doar la tentativele autorităţilor de a-I
aresta. Toma Arnăuţoiu, cu experienţa sa de ofiţer activ, a căutat să ferească
grupul de o confruntare directă cu trupele de securitate, aflate de obicei în
număr mare 8 şi bine înarmate. Această atitudine a făcut să fie uneori în
dezacord cu unii membri ai grupului.
La 19 iunie 1949, 5 membri ai grupului au fost surprinşi, în casa
învăţătorului Ioan Arnăuţoiu de o grupă de 5 militari din trupele de securitate

426
 din efectivul unui batalion care fusese adus în zonă pentru a face arestări,
susţinuţi de tirul a două mitraliere amplasate în casele din vecinătate 9. Au fost
împuşcaţi mortal 2 subofiţeri din trupele de securitate, din cei 5 care au pătruns
în casă şi a fost rănit la picior Toma Arnăuţoiu, lucru care nu a fost menţionat
de documentele securităţii.
La 7 august 1950, Constantin Jubleanu şi Ion Marinescu au fost surprinşi de
militari ai trupelor de securitate pe râul Vâlsan. În schimbul de focuri au fost
împuşcaţi 2 militari şi a fost grav rănit Constantin Jubleanu.
La 2 septembrie 1950, la Sâmbăta, 4 membrii ai grupului de luptători au
întâlnit un grup de 4 oameni înarmaţi. Aceştia au fost somaţi, au răspuns cu foc
de arme şi au fost împuşcaţi. Incidentul este prezentat în sentinţa nr. 107/1959 a
Tribunalului Militar al Reg. A II-a Militară, ca fiind împuşcarea unor “turişti”.
În dosarul 1238, vol.43, sunt indicate, de către autorităţi gradele militare pe care
le aveau “turiştii” şi armamentul care a fost capturat de la aceştia.
În primăvara 1950-1951, pe pârâul Vîlsan, a fost încercuit grupul format din
Constantin Jubleanu, Marioara Jubleanu, Titu Jubleanu şi Ionel Marinescu. În
luptă, a fost ucisă Marioara (Maria) Jubleanu care a acoperit restul grupului şi
astfel au scăpat din încercuire.
În 1956, Arnăuţoiu Toma a solicitat lui Andreescu Nicolae să-I procure
benzină pentru a da foc casei unui activist PCR care ajuta Securitatea să
lichideze grupul de luptători.8
__________
8
Documentele vorbesc de formaţiuni de trupe trimise în misiuni, care ajungeau până la
efectivul unui batalion.
9
Dir.gen. a Securităţii Poporului, nr.075489-29 iunie 1949 Dare de seamă. Documentul are
următoarea adnotare: ”văzut de tov. gen. Pintilie”.

6. Membrii grupului ucişi în lupte: Chirca Ion, Chirca Elena, Jubleanu Maria
(ambele ucise în lupta cu Securitatea, în munţi), Jubleanu Titu, Marinescu Ion,
Mămăligă Gheorghe, Purnichescu (proprietar darac), Jubleanu Constantin,
Jubleanu Ion. În iunie 1952, dintr-un grup de 4 luptători care au acţionat în
jurul oraşului Câmpulung Muscel, trei au murit în luptă, iar al patrulea,
Constantin D. Stănescu, elev la liceul militar, originar din comuna Ţigăneşti-
Topoloveni, rănit fiind, a murit în drum spre spital.16
7. Membrii grupului răniţi în lupte: Toma Arnăuţoiu, Maria Plop, Gfheorghe
Mămăligă.
8. Membrii grupului luaţi prizonieri: între 1-5 aprilie 1958, fraţii Toma şi Petre
Arnăuţoiu au fost invitaţi de ing. agronom Grigore Poinăreanu, la o povarnă
(cazan de ţuică), în satul Poinăreni (Corbi). Gazda, le-a pus în ţuică somnifere
puternice, date de Securitate prin lct.major Bădicuţ Tănase şi Micutelu. Cei doi
fraţi au reuşit să scape din încercuire dar au fost împuşcaţi în picioare, luaţi
prizonieri şi obligaţi să-I ducă pe securişti la grota unde se ascundeau ceilalţi
membri ai grupului. Rănit şi sub efectul narcoticelor, Toma Arnăuţoiu a fost
obligat să ceară celor din grotă să se predea căci nu au nici o scăpare. Tânărul

427
 Ion Jubleanu a ajutat-o pe Maria Plop să iasă, cu fetiţa ei de doi ani în braţe,
apoi a spus că el nu se predă. În schimbul de focuri care a urmat au fost
doborâţi câţiva securişti, printre care lct.major Enache Aurică şi Băncescu Ion,
funcţionar al Sfatului Popular. Nemaiavând cartuşe, Ion Jubleanu s-a sinucis cu
o grenadă. 13
9. Membrii grupului scăpaţi din încercuire: -
10. Cine au fost atacatorii? numărul morţilor şi răniţilor din rândul lor:
Securitatea, condusă de Ionel Iorgulescu, la 19 iunie 1950, a încercat să
prindă un grup de luptători în care se aflau Gheorghe Arsenescu, doi fraţi
Arnăuţoiu, Chirca Ion şi Mile Benone. În lupta dată, grupul a ucis doi
plutonieri: pe Apăvăloaie Constantin şi Lungu Florea; lct. major Ghiţă
Alexandru, cpt. Băloiu, plut. major Baiş Ghervase, plt.major Venter Teodor,
plt.major Tiron Maria. 11
Altă echipă de securitate a fost condusă de maiorul Marin de la Securitatea
din Piteşti, plt.major Neniu Dumitru, activist PCR Banu Gheorghe.
Altă echipă a Securităţii a fost condusă de Popescu Moangă;
Pe 7 august 1950, pe râul Vâlsan, securişti conduşi de lct.major Ghiţă
Alexandru au încercat să prindă grupul format din Jubleni şi Ionel Marinescu. În
luptă a fost ucis lent. Major Ghiţă Alexandru şi caporalul Balaciu Ionş
Au mai fost ucişi: securistul Neniu Dumitru, informatorul Vente Teodor şi
plutonierul Chervase Pais.
În iunie 1950, fiind somaţi de către activişti de partid să se predea, luptătorii
Marinescu Ion şi Jubleanu Constantin au refuzat şi activistul Băncesu Ion a fost
rănit iar Banu Gheorghe a fost ucis în schimbul de focuri.
Locotenentul major de securitate, Enache Aurică, a fost ucis în schimbul de
focuri cu luptătorii.
Atacatorii au făcut parte din trupele de miliţie şi securitate.
11. Membrii susţinători ai grupului, descoperiţi de Securitate şi soarta lor:
Arnăuţoiu Iancu şi Arnăuţoiu Laurenţia, părinţii lui Arnăuţoiu Toma,
condamnaţi şi morţi în temniţă; Alexandrescu Maria, Arnăuţoiu Ion,
Arnăuţoiu Victoria, Arnăuţoiu Anton, Arnăuţoiu Ioana, Floare Elena (născută
Arnăuţoiu), Arnăuţoiu Maria (preoteasă), Andreescu Ion, Adămoiu Nicolae,
Alecu Eugen, Alecu Ion (com. Goleşti-Brăduleţ), Andrei Gheorghe (mort în
lagăr), Andreescu Maria, Arsenescu Maria (soţia colonelului Arsenescu),
Andreescu Nicolae, Bănăţeanu Ion, Burtea Dumitru, Băeţel Petre, Băşoiu
Filofteia, Băşoiu Gheorghe, Băşoiu Nicolae, Băşoiu Filofteia (toţi din
Stăneşti), Belu Gheorghe, Belu Ion, Belu Laurenţia, Belu Vasile (toţi din
Nucşoara), Borjag Petre (Nucşoara), ing. Bosie, Berevoianu Victor-Vică şi
Berevoianu Titel (din Slatina-Nucşoara), Borjag Gheorghe (Domneşti), Butoi
Gheorghe (Brăduleţ), Berja Petre (Nucşoara), Băncescu Verona, Berevoiescu
Victor, Cârstea (Arefu), Chirca Gheorghe, Chirca Marinica, Chirca Maria,
Chirca Nicolae (toţI din Nucşoara), Chirca Milea şi Ciolan Traian (Petroşani),
Cocuţă Nicolae, Coman Victoria, Comăndăşescu Mucenic (amândoi din com.

428
Stăneşti, morţi în temniţă), Constantinescu Justina (preoteasă din Poinărei),
Costea Aurica (Nucşoara), preot Cotenescu (Ştefăneşti), Cuşbescu Toma
(Nucşoara), Costea Aurelia, fata preotului Constantinescu Ion - profesoara
Preduţ, Constantinescu Maria, Constantinescu Ion, Dr. Dămăţeanu Ion (din
Corbi), Deziroiu Nicolae, Derioiu Simion (din Nucşoara), Diaconu Ion
(Poinărei), Diaconescu Andrei, Diaconescu Nicolae (Nucşoara), Drăgoi
…(mama lui Cornel din Nucşoara), Dudaş Ion (Brădet), preot Dragomirescu
Ilie 22 (Câmpulung-Muscel), Dumitraşcu Mihai (din Corbi), Dumitrescu Luca
(Nucşoara), Dumitrescu (plutonier jandarmi), Dumitrescu Ion, Drăgoi
Ecaterina, Drăgoi Cornel, Drăgoi Mihai 25, Dragomirescu Alexandru 26,
Dragomirescu Ion, Enescu Nicolae (Petreşti), Florea Ion (Nucşoara), Florea
Elena (născută Arnăuţoiu), Grigore Ion Lepărău, Grigore Ion-Podea,
Grigore Nicolae-Podea (mort în temniţă)- toţi trei din comuna Domneşti,
Greculescu Constantin (mort în temniţă), învăţător Greculescu (din Lăicăi),
Gheorghe Mihai, Iacobescu Nicolae (din Petroşani), Ionescu Sabina, Iliescu
Nicolae, Ionescu Nicolae (şef post Nucşoara), Ioan Floarea Elena, Jubleanu
Ion, învăţător Lemnaru Ion, Lemnaru Elena, Lemnaru Iulia (toţi din Nucşoara),
Lazea Floarea, Luca Petrică (din Domneşti), Marinescu Iosif, Moldoveanu
Nicolae, Moldoveanu Alex, Marinescu Alex,Manolescu Nela, Manolescu
Virgil (din Brădetu), Marinescu Ecaterina, învăţător Marinescu Virgil,
Marinescu Vanda (toţi din Nucşoara), preot Muşatescu (fratele dramaturgului),
Mierliţă Ion, Matei Constanţa (din Nucşoara), Mica Ion, Mălureanu
Ecaterina (din Nucşoara), Mănescu Nicolae (din Nucşoara), Mica Elena (din
Corbi), Mihai Gheorghe (din Nucşoara), Milea Nicolae (din Nucşoara), Năstase
Victoria (din Nucşoara), Nicolae Petre (din Domneşti), Niţu Iosif (din
Pietroşani), Nicolae Ticu, Niţu Nicolae, Nicolae Ilie, Năstase Ecaterina,
Oprea Ion (Nucşoara), Oproiu Ion, Pavel Paul, Pavel Nicolae şi Paul
Gheorghe (din Brăduleţ), Paşal Constantin, Păţitu Gheorghe, Păţitu Ion, Păţitu
Nicolae (Nucşoara), Preda Ion, Popescu Gheorghe, Popescu Maria, Plop
Maria-Arnăuţoiu (moartă în temniţă la Miercurea Ciuc), Pascu Vasile (Slatina
Nucşoara), Popescu Constantin, Popescu Daniil, Popescu Eugen, Preduţ
Iuliana, Popescu Maria (Poinărei), învăţător Popescu Ion (Nucşoara), Popescu
Petre (Muşeteşti), Preda Ion, Preda Amaria (toţi din Domneşti), Preda Ion,
preot Popescu Victor (condamnat 10 ani, fiul său, medic veterinar, 5 ani), Radu
Libertatea, Rizea Elena, Rizea Gheorghe, Ruxandra Ion (toţi din Nucşoara),
Roşca Ion (din Cetăţeni), Stănescu Dumitru, Samoilă Constantin, Samoilă
Laurenţia, Samoilă Nicolae (Nucşoara), Săndulescu Constantin, Simion Ana,
Stăncescu Gheorghe, Stăncescu Verona (din Stăneşti), Sorescu Gheorghe,
Sorescu Maria (Poenari), Ştirboiu Gheorghe, Şufan Elena, Şuţu Luca (din
Domneşti), Şuţa Gheorghe, Şeitan Aurel (din comuna Şapte sate, de lângă
Braşov), Şuţu Nicolae (Domneşti), Ticu Nicolae, Ticu Maria Sorescu, Tomeci
Ion Doru (Brăduleţ), Tache Paul, Tefeleu Constantin, Tefeleu Ion, Toncea
Laurenţia, Tomici Gheorghe, Tomici Filofteia, Vasilescu Nicolae (Domneşti,
mort în temniţă), Vişoianu Iosif.

429
 Împotriva membrilor şi susţinătorilor s-au pronunţat zeci de condamnări şi s-
au dat sentinţe de condamnare la moarte care au fost executate şi mii de ani de
condamnare la închisoare, muncă silnică şi temniţă grea – din care redăm o
mică parte . Sentinţele au fost pronunţate de Tribunalul Militar, Reg.III.
12. Membrii grupului decedaţi în torturi sau executaţi în timpul anchetelor:.
Preotul Rudeanu, din comuna Rudeni, a murit la Securitatea Piteşti. 15
Şufan Ion, din Nucşoara şi Şuşală Ion din Domneşti, au fost ucişi în torturi la
Securitatea Piteşti. 17
Profesor Dumitru Apostol, ucis şi aruncat în şanţ, în comuna natală Şuici.
Şerban Ion, împuşcat de Securitatea Piteşti.
13. Membrii grupului condamnaţi la moarte şi executaţi sau neexecutaţi, cu
pedeapsa comutată:
Prin Sentinţa nr.107 au fost condamnaţi la moarte 12 inculpaţi, “grupul lui
Arnăuţoiu I. Toma”, iar Prezidiul Marii Adunări Naţionale, în şedinţa din
16.07.1959, a respins comutarea pedepsei cu moartea şi astfel Arnăuţoiu I.
Toma a fost executat prin împuşcare, în noaptea de 18/19 iulie 1959, la
penitenciarul Jilava, aşa cum au fost executaţi şi: Arnăuţoiu I. Petre, Benone
Milea – executat prin aplicarea sentinţei nr. 108/1959, Jubleanu I. Titu, Ion
Mica, Gheorghe Popescu, Nicolae Niţu – executati prin aplicarea sentinţei
nr.119/1959 (execuţiile au fost făcute în data de 18 iulie 1959 la închisoarea
Jilava, începând cu ora 21 10), Popescu I. Constantin, Săndoiu Ghe. Ioan,
preot Andreescu N. Nicolae, preot Constantinescu Ghe. Ioan 19, preot Ticu
Nicolae 20, Băşoiu D. Nicolae, Tomici I. Gheorghe, preot Mănescu Nicolae
22
, Moldoveanu I. Alexandru, Drăgoi N. Ioan 21, Popescu Ion, Sorescu
Nicolae şi Ştefan Nicolae, la data de 14 ianuarie 1960.
Există presupuneri că cel puţin unii dintre cei condamnaţi, n-ar fi fost
executaţi ci ar fi fost deportaţi în Siberia, ca în cazul preotului Constantinescu
Ioan din Poenari de care pomeneşte Mihai Rădulescu, în cartea sa, “Sânge pe
râul Doamnei” , Ed. Ramida, 1992, pag.13 – Un preot de optzeci de ani din
comuna Ciuta din Siberia afirma “Eu sunt preotul Ioan Constantinescu din
Poenari”. Colonelul Ghe Arsenescu este arestat la începutul anului 1960,
procesul s-a judecat în februarie 1962, şi condamnat la moarte prin sentinţa nr.
11 din 12 februarie 1962 a fost executat pe 29 mai 1962, la Jilava.
Preotul Dobrescu Nicolae, comuna Şuici, a fost împuşcat pentru că a botezat
copilul lui Silişteanu, născut în munte; preotul Dinescu Haralambie, socotit
duhovnicul grupului, împuşcat în 1952; învăţătorul Dorobanţu din comuna
Cărpinuş împuşcat de un securist fiindcă nu a fost de acord ca fiica sa să se
căsătorească cu el, învăţătorul Dumitrescu Gheorghe, din comuna Rudeni, a
dispărut fără urmă; învăţătorul Dumitrescu Alexandru din comuna Şuici,
condamnat şi executat; profesorul Ştefănescu de la Şcoala de Meserii din
regiune, bănuit că are legături cu “bandiţii” a fost găsit împuşcat în şanţ.
Condamnările au fost date de către Tribunalul Reg. II – Bucureşti, iar
dosarul a avut peste 10000 pagini 14.

430
 _______________
10
Conform proceselor verbale de execuţie din dosarul nr. 1238, vol.49.

14. Membrii grupului cu alte condamnări (anii de condamnare şi locul

executării detenţiei): profesoara Preduţ, condamnată cu sentinţa nr. 174 din 21
septembrie 1959, la 12 ani temniţă grea, pe data de 18 septembrie 1958, născuse
în închisoarea Văcăreşti, o fetiţă pe care a numit-o Justina-Libertatea. Fetiţa a
stat închisă cu mama ei.
În 1954, Maria Plop şi Toma Arnăuţoiu dăduseră viaţă, în grota munţilor,
unei “Floare de colţ”, pe care au botezat-o Oana (preot Vasile Popescu).

15. Numele anchetatorilor, perioada (ele) şi localitatea(tăţile) unde a(au) avut

loc procesul(ele):
Gen. Nicolski, Al. Drăghici,
Col. Budişteanu,
Maior Paul Constandache,
Căpitan Nicolae Pleşiţă, Diţă Gheorghe (şeful anchetelor 1958-1959)
Căpitan Cîrnu, colonelul Mihuţ, căpitanul Micutelu Constantin, Bădicuţ
Tănase, lct. Zamfirescu (fost frizer), lct. Rizea.
O parte din procese s-au judecat la Piteşti.

16. Numărul dosarelor şi sentinţelor de condamnare:

TRIBUNALUL MILITAR al Regiunii II militară 26, dosar nr. 1220-59
sentinţa nr. 107 din 19 mai 1959, hotărăşte cu unanimitate de voturi,
condamnarea la moarte a inculpaţilor: Arnăuţoiu Toma, Arnăuţoiu I.Petre,
Jubleanu Titu, Popescu I. Constantin, Săndoiu Ghe. Ioan, Andreescu N.
Nicolae, Constantinescu G. Ion, Ticu Nicolae zis Sorescu, Băşoiu D.
Nicolae, Tomeci I. Gheorghe, Moldoveanu I. Alexandru, Drăgoi N. Ion.
Prin sentinţa nr. 107 din 19 mai 1959, Tribunalul Militar al Regiunii a II-a
Militare a dispus condamnarea inculpaţilor :
1. ARNĂUŢOIU TOMA (fiul lui Ioan şi al Laurenţiei, născut la 14 februarie
1921 în comuna Nucşoara, domiciliat în Bucureşti, str. Vasile Lascăr, nr. 18,
divorţat, avere 25 ha. Teren, fără antecedente penale) condamnat la moarte şi
confiscarea totală a averii;
2. ARNĂUŢOIU PETRE (fiul lui Ioan şi al Laurenţiei, născut la 16 ianuarie
1926 în comuna Nucşoara, cu acelaşi domiciliu, divorţat, cu 2 doi copii, fără
antecedente penale) condamnat la moarte şi confiscarea totală a averii;
3. JUBLEANU TITU (fiul lui Ion şi al Ioanei, născut la 14 octombrie 1902 în
comuna Nucşoara – Piteşti, cu acelaşi domiciliu, condamnat anterior pentru
uneltire contra ordinii sociale) condamnat la moarte şi confiscarea totală a
averii;
4. POPESCU CONSTANTIN (fiul lui Ion şi al Anei, născut la 5 mai 1916 în
comuna Şipot – Gorj, domiciliat în comuna Filiaşi – Argeş, condamnat anterior

431
 pentru uneltire contra ordinii sociale) condamnat la moarte şi confiscarea totală
a averii;
5. SĂNDOIU IOAN (fiul lui Gheorghe şi al Mariei, născut la 10 aprilie 1910 în
comuna Nucşoara, cu acelaşi domiciliu, condamnat anterior pentru uneltire
contra ordinii sociale) condamnat la moarte şi confiscarea totală a averii;
6. ANDREESCU NICOLAE (fiul lui Nicolae şi al Paraschivei, născut la 20
februarie 1918 în comuna Corbi – Piteşti, cu acelaşi domiciliu, preot, fără
antecedente penale) condamnat la moarte şi confiscarea totală a averii;
7. CONSTANTINESCU IOAN (fiul lui Gheorghe şi al Vioricăi, născut la 19
octombrie 1906 în Valea Iaşului – Piteşti, domiciliat în comuna Corbi – Piteşti,
preot fără antecedente penale) condamnat la moarte şi confiscarea totală a
averii;
8. TICU NICOLAE zis Sorescu (fiul lui Iordache şi al Paraschivei, născut la 23
iulie 1900 în comuna Corbi – Piteşti, cu acelaşi domiciliu, fără antecedente
penale) condamnat la moarte şi la confiscarea totală a averii;
9. BĂŞOIU NICOLAE (fiul lui Dumitru şi al Mariei, născut la 16 mai 1900 în
comuna Stăneşti – Piteşti, cu acelaşi domiciliu, fără antecedente penale)
condamnat la moarte şi confiscarea totală a averii;
10. TOMECI GHEORGHE (fiul lui Ion şi al Anei, născut la 9 martie 1899 în
comuna Brăduleţ – Piteşti, cu acelaşi domiciliu, fără antecedente penale)
condamnat la moarte şi confiscarea totală a averii;
11. MOLDOVEANU ALEXANDRU (fiul lui Ioan şi al Mariei, născut la 13 mai
1904 în comuna Nucşoara, cu acelaşi domiciliu, fără antecedente penale)
condamnat la moarte şi confiscarea totală a averii;
12. DRĂGOI IOAN (fiul lui Nicolae şi al Dobriţei, născut la 20 octombrie 1900
în comuna Vîlsăneşti – Piteşti, domiciliat în comuna Nucşoara, preot,
condamnat anterior pentru uneltire contra ordinii sociale) condamnat la moarte
şi confiscarea totală a averii;
13. PLOP MARIA (fiica lui Gheorghe şi a Ioanei, născută la 14 septembrie 1927
în comuna Prisăcari – Iaşi, domiciliată în comuna Nucşoara, necăsătorită, cu un
copil, fără antecedente penale) condamnată la muncă silnică pe viaţă şi
confiscarea totală a averii;
14. DUMITRESCU ION zis Lazea (fiul lui Ion şi al Paraschivei, născut la 14
iulie 1907 în comuna Voineşti – Piteşti, domiciliat în Bucureşti, str. 13
Septembrie, nr. 182, avocat, condamnat anterior pentru uneltire contra ordinii
sociale) condamnat la muncă silnică pe viaţă şi confiscarea totală a averii. Toţi
pentru crima de acte de teroare, prevăzută de art. 207 alin.1 din Codul Penal
anterior;
15. GRIGORE IOAN (fiul lui Ion şi al Elenei, născut la 5 noiembrie 1922 în
comuna Domneşti – Piteşti, cu acelaşi domiciliu, fără antecedente penale)
condamnat la muncă silnică pe viaţă şi confiscarea totală a averii;
16. DRAGOMIRESCU ILIE (fiul lui Alexandru şi al Ecaterinei, născut la 23
iulie 1910 în comuna Capul Piscului – Piteşti, domiciliat în Câmpulung –
Muscel, str. Eremia Grigorescu, nr. 22, preot, fără antecedente penale)

432
 condamnat la 15 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică şi confiscarea totală
a averii. Ambii pentru infracţiunea de favorizare a infractorului, prevăzută de
art. 284 alin. Ultim, combinat cu art. 207 alin. I din Codul Penal anterior;
17. VASILESCU NICOLAE (fiul lui Nicolae şi al Mariei, născut la 3 iunie 1920
în comuna Domneşti – Piteşti, cu acelaşi domiciliu) condamnat la 19 ani
închisoare corecţională şi confiscarea totală a averii, pentru delictul de
omisiune a denunţării, prevăzută de art. 228 combinat cu art. 207 alin. I din
Codul Penal anterior;

Prin sentinţa nr. 108 din Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militare a
dispus condamnarea inculpatului :
1. MILEA BENONE (fiul lui Nicolae şi al Anei, născut la 28 ianuarie 1927 în
comuna Nucşoara, judeţul Muscel, cu acelaşi domiciliu, fără antecedente
penale) condamnat la moarte şi confiscarea averii, pentru crima de uneltire
contra ordinii sociale;

Prin sentinţa nr. 119 din 4 iunie 1959 Tribunalul Militar al Regiunii a II-
a Militare a dispus condamnarea inculpaţilor :
1. MICA ION (fiul lui Victor şi al Floarei, născut la 12 februarie 1923 în
Petroşani, regiunea Piteşti, domciliat în comuna Corbi – Argeş, învăţător, fără
antecedente penale), condamnat la moarte;
2. POPESCU GHEORGHE (fiul lui Gheorghe şi al Paraschivei, născut la 12
aprilie 1902 în comuna Corbi, regiunea Piteşti, domiciliat în comuna Olaru –
Argeş, învăţător, fără antecedente penale), condamnat la moarte;
3. NIŢU NICOLAE (fiul lui Gheorghe şi al Elenei, născut la 28 iunie 1990 în
comuna Petroşani, regiunea Piteşti, domiciliat în Bucureşti, str. Stoica, nr. 37,
cu antecedente penale), condamnat la moarte;
4. ARNĂUŢOIU ION (fiul lui Toma şi al Elenei, născut la 11 octombrie 1887 în
comuna Nucşoara cu acelaşi domiciliu, învăţător, fără antecedente penale)
condamnat la 18 ani temniţă grea, 10 ani degradare civică şi confiscarea averii;
5. RIZEA ELISABETA (fiica lui Ion şi a Mariei, născută la 28 iulie 1912 în
Domneşti, domiciliată în comuna Nucşoara, fostă condamnată pentru
favorizarea infractorului) condamnată la 25 ani muncă silnică, 10 ani degradare
civică şi confiscarea averii;
6. PREDA IOAN (fiul lui Ioan şi al Ioanei, născut la 30 ianuarie 1917 în comuna
Nucşoara, cu acelaşi domiciliu, condamnat pentru omisiunea denunţării)
condamnat la 20 de ani muncă silnică, 10 ani degradare civică şi confiscarea
averii;
7. SAMOILĂ NICOLAE (fiul lui Constantin şi al Mariei, născut la 2 septembrie
1925 în comuna Nucşoara, cu acelaşi domiciliu, fără antecedente penale)
condamnat la 15 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică şi confiscarea totală
a averii;

433
8. TOMECI IOAN (fiul lui Gheorghe şi al Filofteiei, născut la 14 decembrie
1927 în comuna Brăduleţ cu acelaşi domiciliu, fără antecedente penale)
condamnat la 20 ani muncă silnică, 8 ani degradare civică şi confiscarea totală
a averii;
9. GRIGORE IOAN zis PODEA (fiul lui Ion şi al Elisabetei, născut la 25
septembrie 1914 în comuna Domneşti, cu acelaşi domiciliu, fără antecedente
penale) condamnat la 20 de ani muncă silnică, 8 ani degradare civică şi
confiscarea totală a averii. Toţi pentru delictul de favorizare la acte de teroare,
prevăzut de art. 284 alin. ultim combinat cu art. 207 alin I din Codul Penal
anterior;
10. TEFELEU CONSTANTIN (fiul lui Gheorghe şi al Anei, născut la 24
februarie 1919 în comuna Nucşoara, cu acelaşi domiciliu, fără antecedente
penale) condamnat la 16 ani muncă silnică, 6 ani degradare civică şi
confiscarea totală a averii pentru complicitate la acte de teroare prevăzută de
art. 121 combinat cu art. 207 alin. I din Codul Penal anterior;
11. IONESCU NICOLAE (fiul lui Nicolae şi al Elisabetei, născut la 10 august
1922 în comuna Domneşti – Argeş, domiciliat în Bucureşti, str. Silvestru nr.
25, fără antecedente penale) condamnat la 25 ani muncă silnică, 10 ani
degradare civică şi confiscarea totală a averii;
12. ANDREESCU MARIA (fiica lui Nicolae şi a Elenei, născută la 28 ianuarie
1923 în comuna Corbi – Argeş, cu acelaşi domiciliu, fără antecedente penale)
condamnată la 15 ani muncă silnică, 5 ani degradare civică şi confiscarea totală
a averii;
13. CONSTANTINESCU JUSTINA (fiica lui Grigore şi a Justinei, născută la 12
aprilie 1912 în comuna Corbi – Argeş, cu acelaşi domiciliu, fără antecedente
penale) condamnată la 15 ani muncă silnică, 5 ani degradare civică şi
confiscarea totală a averii;
14. PAVEL NICOLAE (fiul lui Bucur şi al Ioanei, născut la 26 iunie 1901 în
comuna Domneşti – Argeş cu acelaşi domiciliu, fără antecedente penale)
condamnat la 20 de ani muncă silnică, 8 ani degradare civică şi confiscarea
totală a averii. Toţi pentru delictul de favorizare la acte de teroare prevăzut de
art. 248 alin. ultim combinat cu art. 207 alin. 1 din Codul Penal anterior;
15. CHIRCA GHEORGHE (fiul lui Aurel şi al Marinei, născut la 17 aprilie 1939
în comuna Nucşoara cu acelaşi domiciliu, fără antecedente penale) condamnat
la 8 ani închisoare corecţională şi confiscarea totală a averii şi
16. PAUL N. PAVEL (fiul lui Nicolae şi al Chiriachiţei, născut la 28 august 1887
în Câmpulung cu acelaşi domiciliu, str. Dobrogeanu Gherea nr. 16, moşier,
fără antecedente penale) condamnat la 10 ani închisoare corecţională şi
confiscarea totală a averii, ambii pentru delictul de omisiune a denunţării
prevăzut de art. 228 combinat cu art. 207 alin. 1 din Codul Penal anterior.

Prin sentinţa nr. 174 din 12 septembrie 1959, Tribunalul Militar al

Regiunii a II-a Militare a dispus condamnarea inculpaţilor :

434
1. BĂŞOIU GHEORGHE (fiul lui Nicolae şi al Filofteiei, născut la 13 martie
1933 în comuna Stăneşti, raionul Curtea de Argeş, cu acelaşi domiciliu, fără
antecedente penale) condamnat la 20 de ani muncă silnică, 10 ani degradare
civică şi confiscarea totală a averii;
2. PREDUŢ IULIANA (fiica lui Ion şi a Justinei, născută la 16 iunie 1929 în
comuna Corbi, raionul Curtea de Argeş, domiciliată în comuna Cobadin,
regiunea Constanţa, fără antecedente penale) condamnată la 12 ani muncă
silnică, 5 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii;
3. BĂŞOIU FILOFTEIA (fiica lui Ion şi a Mariei, născută la 13 noiembrie 1913
în comuna Stăneşti, raionul Curtea de Argeş, cu acelaşi domiciliu, fără
antecedente penale) condamnată la 15 ani muncă silnică, 5 ani degradare civică
şi confiscarea totală a averii;
4. TOMECI FILOFTEIA (fiica lui Nicolae şi a Elisabetei, născută la 16 iunie
1902 în comuna Domneşti, regiunea Piteşti, domiciliată în comuna Brăduleţ,
raionul Curtea de Argeş, fără antecedente penale) condamnată la 14 ani muncă
silnică, 5 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii;
5. LEMNARU ELENA (fiica lui Petre şi a Mariei, născută la 13 aprilie 1911 în
comuna Nucşoara, raionul Curtea de Argeş, cu acelaşi domiciliu, fără
antecedente penale) condamnată la 12 ani muncă silnică, 5 ani degradare civică
şi confiscarea totală a averii;
6. BEREVOIANU VICTOR (fiul lui Gheorghe şi al Anei, născut la 13 aprilie
1930 în comuna Nucşoara, raionul Curtea de Argeş, cu acelaşi domiciliu, fără
antecedente penale) condamnat la 14 ani muncă silnică, 5 ani degradare civică
şi confiscarea totală a averii;
7. POPESCU PETRE (fiul lui Gheorghe şi al Elenei, născut la 30 iunie 1912 în
comuna Muşeteşti, raionul Curtea de Argeş, cu acelaşi domiciliu, fără
antecedente penale) condamnat la 20 ani de muncă silnică, 10 ani degradare
civică şi confiscarea totală a averii;
8. TEFELEU ION (fiul lui Gheorghe şi al Anei, născut la 1 ianuarie 1924 în
comuna Nucşoara, raionul Curtea de Argeş, cu acelasi domiciliu, fără
antecedente penale) condamnat la 15 ani de muncă silnică, 8 ani degradare
civică şi confiscarea totală a averii;
9. GRIGORE NICOLAE-PODEA (fiul lui Bucur şi al Ioanei, născut la 30
septembrie 1892 în comuna Domneşti, raionul Curtea de Argeş, cu acelaşi
domiciliu, fără antecedente penale) condamnat la 8 ani de temniţă grea, 5 ani
degradare civică şi confiscarea totală a averii;
10. OPROIU IOAN (fiul lui Ion şi al Paraschivei, născut la 16 august 1922 în
comuna Nucşoara, raionul Curtea de Argeş, cu acelaşi domiciliu, fără
antecedente penale) condamnat la 20 de ani de muncă silnică, 8 ani degradare
civică şi confiscarea totală a averii. Toţi pentru delictul de favorizare a
infractorului, prevăzut de art. 248 alin. ultim, combinat cu art. 207 alin. 1 din
Codul Penal anterior, cu reţinere de circumstanţe atenuante;
11. POPESCU GHEORGHE (fiul lui Gheorghe şi al Mariei născut la 10 martie
1931 în comuna Corbi, raionul Curtea de Argeş, cu acelaşi domiciliu, fără

435
 antecedente penale) condamnat la 8 ani închisoare corecţională şi confiscarea
totală a averii;
12. COMĂNDAŞU MUCENIC (fiul lui Nicolae şi al Anei, născut la 25 martie
1881 în comuna Stăneşti, raionul Curtea de Argeş, cu acelaşi domiciliu, fără
antecedente penale) condamnat la 5 ani închisoare corecţională şi confiscarea
totală a averii;
13. MĂNESCU NICOLAE (fiul lui Nicolae şi al Anei, născut la 1 decembrie
1884 în comuna Berevoieşti, raionul Muscel, domiciliat în Câmpulung Muscel,
Şoseaua Naţională nr. 93, fără antecedente penale) la 4 ani închisoare
corecţională şi confiscarea totală a averii;
14. POPESCU EUGEN (fiul lui Nicolae şi al Ecaterinei, născut la 1 iunie 1926 în
comuna Nucşoara, raionul Curtea de Argeş, cu acelaşi domiciliu, fără
antecedente penale) condamnat la 7 ani închisoare corecţională şi confiscarea
totală a averii;
15. TICU MARIA-SORESCU (fiica lui Grigore şi a Ioanei, născută la 15 iulie
1905 în comuna Corbi, raionul Curtea de Argeş, cu acelaşi domiciliu, fără
antecedente penale) condamnat la 3 ani închisoare corecţională şi confiscarea
totală a averii;
16. PAUL GHEORGHE (fiul lui Pavel şi al Luciei, născut la 14 aprilie 1924, în
Câmpulung, domiciliat în Constanţa, B-dul Republicii nr. 62, fără antecedente
penale) condamnat la 10 ani închisoare corecţională şi confiscarea totală a
averii;
17. BĂNĂŢEANU IOAN (fiul lui Ion şi al Mariei, născut la 1 decembrie 1916 în
comuna Corbi, raionul Curtea de Argeş, cu acelaşi domiciliu, fără antecedente
penale) condamnat la 7 ani închisoare corecţională şi confiscarea totală a
averii;
18. SORESCU GHEORGHE (fiul lui Nicolae şi al Mariei, născut la 2 august
1925 în comuna Corbi, raionul Curtea de Argeş, cu acelaşi domiciliu, fără
antecedente penale) condamnat la 7 ani închisoare corecţională şi confiscarea
averii;
19. DUMITRAŞCU MIHAIL (fiul lui Ioniţă şi al Ruxandrei, născut la 13 martie
1919 în comuna Covadineşti, domiciliat în comuna Corbi, raionul Curtea de
Argeş, fără antecedente penale) condamnat la 5 ani închisoare corecţională şi
confiscarea averii;
20. DIACONU IOAN (fiul lui Ion şi al Mariei, născut la 10 noiembrie 1925 în
comuna Corbi, raionul Curtea de Argeş, cu acelaşi domiciliu, fără antecedente
penale) condamnat la 5 ani închisoare corecţională şi confiscarea averii;
21. CHIRCA IOAN (fiul lui Aurel şi al Marinei, născut la 12 ianuarie 1927 în
comuna Nucşoara, raionul Curtea de Argeş, cu acelaşi domiciliu, fără
antecedente penale) la 6 ani închisoare corecţională şi confiscarea averii. Toţi
pentru delictul de omisiune a denunţării, prevăzut de art. 228 combinat cu art.
207 alin. 1 din Codul Penal anterior.

Prin sentinţa nr. 18 din 13.02.1960 s-a dispus condamnarea inculpaţilor:

436
1. MARINESCU ALEXANDRU (fiul lui Virgil şi al Ecaterinei, născut la 17
septembrie 1929 în comuna Nucşoara, raionul Curtea de Argeş, domiciliat în
comuna Corbi – Piteşti, fost condamnat la 4 ani închisoare corecţională)
condamnat la 20 de ani muncă silnică, 10 ani degradare civică şi confiscarea
totală a averii;
2. NIŢU IOSIF (fiul lui Gheorghe şi al Elenei, născut la 3 martie 1917 în
comuna Pietroşani – Piteşti, cu acelaşi domiciliu, condamnat la 5 ani închisoare
corecţională pentru uneltire contra ordinii sociale) condamnat la 15 ani muncă
silnică, 10 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii;
3. NĂSTASE VICTORIA (fiica lui Ioan şi a Ecaterinei, născută la 5 mai în
comuna Corbi – Piteşti, domiciliată în Bucureşti, Str. Occidentului nr. 38,
condamnată la 6 ani închisoare corecţională) condamnată la 12 ani muncă
silnică, 10 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii;
4. NICOLAE PETRE (fiul lui Vasile şi al Anei, născut la 2 mai 1911 în comuna
Domneşti – Piteşti, cu acelaşi domiciliu, condamnat la 1 an şi 6 luni de
închisoare corecţională) condamnat la 16 ani muncă silnică, 8 ani degradare
civică şi confiscarea totală a averii;
5. PETRICĂ LUCA (fiul lui Iosif şi al Mariei, născut la 6 februarie 1906 în
comuna Domneşti, regiunea Piteşti, cu acelaşi domiciliu, condamnat la 4 ani
închisoare corecţională) condamnat la 12 ani muncă silnică, 6 ani degradare
civică şi confiscarea totală a averii;
6. ARNĂUŢOIU LAURENŢIA (fiica lui Petre şi a Ioanei, născută la 4
octombrie 1895 în comuna Berevoieşti – Piteşti, domiciliată în comuna
Nucşoara – Argeş, condamnată anterior la 6 ani închisoare corecţională)
condamnată la 10 ani temniţă grea, 5 ani degradare civică şi confiscarea totală
a averii;
7. FLOREA IOAN (fiul lui Gheorghe şi al Ioanei, născut la 5 iulie 1900 în
comuna Brăduleţ – Piteşti, cu acelaşi domiciliu, condamnat anterior la 4 ani
închisoare corecţională) condamnat la 12 ani temniţă grea, 6 ani degradare
civică şi confiscarea totală a averii, toţi pentru crima de acte de teroare
prevăzută de art. 207 alin. 1 din Codul Penal anterior;
8. BURTEA DUMITRU (fiul lui Toma şi al Mariei, născut la 26 octombrie 1924
în comuna Dragoslavele, raionul Muscel, cu acelaşi domiciliu, condamnat
anterior la 4 ani închisoare corecţională) condamnat la 10 ani închisoare
corecţională, 5 ani interdicţie corecţională pentru delictul de omisiune a
denunţării, prevăzut de art. 228 combinat cu art. 207 alin. 1 din Codul Penal
anterior şi uneltire contra ordinii sociale, prevăzută de art. 209 pct. 2 lit. a şi b
din acelaşi cod.

Prin sentinţa nr. 203 din 4 noiembrie 1959, Tribunalul Militar al

Regiunii a II-a Militare a dispus condamnarea inculpaţilor :
1. VIŞOIANU IOSIF (fiul lui Iosif şi al Elenei, născut la 5 ianuarie 1922 în
comuna Văleni, raionul Topoloveni, regiunea Piteşti, domiciliat în Oradea,
Calea Republicii nr. 22, fără antecedente penale) la 25 ani muncă silnică, 10

437
 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii pentru infracţiunea de acte de
teroare, prevăzută de art. 207 alin. 1 din Codul Penal anterior;
2. ILIE NICOLAE (fiul lui Nicolae şi al Mariei, născut la 2 septembrie 1912 în
comuna Corbi, cu acelaşi domiciliu, raion Curtea de Argeş, fără antecedente
penale) condamnat la 18 ani muncă silnică, 8 ani degradare civică şi
confiscarea totală a averii;
3. TACHE PAUL (fiul lui Nicolae şi al Elisabetei, născut la 3 octombrie 1927 în
comuna Pietroşani, raion Curtea de Argeş, regiunea Piteşti, cu acelaşi
domiciliu, fără antecedente penale) condamnat la 12 ani muncă silnică, 7 ani
degradare civică şi confiscarea totală a averii;
4. MICA ELENA (fiica lui Ion şi a Ecaterinei, născută la 4 mai 1930 în comuna
Corbi, cu acelaşi domiciliu, raion Curtea de Argeş, fără antecedente penale)
condamnată la 12 ani muncă silnică, 7 ani degradare civică şi confiscarea totală
a averii;
5. PASCU VASILE (fiul lui Nicolae şi al Mariei, născut la 26 aprilie 1894 în
comuna Corbi, cu acelaşi domiciliu, raion Curtea de Argeş, fără antecedente
penale) condamnat la 15 ani temniţă grea, 8 ani degradare civică şi confiscarea
totală a averii;
6. POPESCU VICTOR (fiul lui Daniel şi al Filofteei, născut la 8 martie 1904, în
comuna Brăduleţ, raion Curtea de Argeş, cu acelaşi domiciliu, fost membru
P.N.L., fără antecedente penale) condamnat la 8 ani muncă silnică, 6 ani
degradare civică şi confiscarea totală a averii;
7. JUBLEANU ION (fiul Ecaterinei, născut la 30 martie 1919, în comuna
Nucşoara, raion Curtea de Argeş, cu acelaşi domiciliu, fără antecedente penale)
condamnat la 14 ani muncă silnică, 8 ani degradare civică şi confiscarea totală
a averii;
8. TONCEA LAURENŢIA (fiica lui Nicolae şi a Mariei, născută la 9 aprilie
1932 în comuna Nucşoara, raion Curtea de Argeş, domiciliată în Bucureşti, str.
Orientului nr. 5, raion 1 Mai, fără antecedente penale) condamnată la 10 ani
muncă silnică, 6 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii;
9. BUTOI GHEORGHE (fiul lui Ioan şi al Mariei, născut la 6 martie 1910 în
comuna Nucşoara, domiciliat în comuna Brăduleţ, raion Curtea de Argeş, cu
antecedente penale) condamnat la 10 ani muncă silnică, 6 ani degradare civică
şi confiscarea totală a averii, Toţi pentru delictul de favorizare la acte de
teroare prevăzut de art. 284 alin. ultim combinat cu art. 207 alin. 1 din Codul
Penal cu reţinere de circumstanţe atenuante;
10. ION FLOREA ELENA (fiica lui Ioan şi a Laurenţiei, născută la 12 aprilie
1919 în comuna Nucşoara, raion Curtea de Argeş, domciliată în Câmpulung
str. Desrobirii nr. 89, fără antecedente penale, soră a fraţilor Arnăuţoiu)
condamnată la 5 ani închisoare corecţională, 4 ani interdicţie corecţională şi
confiscarea totală a averii, pentru delictul de omisiune a denunţării prevăzut de
art. 228 alin. 1 din Codul Penal anterior;
11. POPESCU MARIA (fiica lui Grigore şi a Justinei, născută la 15 iulie 1908 în
comuna Corbi, raion Curtea de Argeş, cu acelaşi domiciliu, fără antecedente

438
 penale) condamnată la 8 ani muncă silnică, 6 ani degradare civică şi
confiscarea totală a averii;
12. ALECU EUGEN (fiul lui Constantin şi al Ecaterinei, născut la 12 septembrie
1909 în comuna Brăduleţ, raion Curtea de Argeş cu acelaşi domiciliu, fără
antecedente penale) condamnat la 7 ani muncă silnică, 5 ani degradare civică şi
confiscarea totală a averii;
13. LEMNARU IULIANA (fiica lui Ion şi a Mariei, născută la 18 iunie 1909 în
comuna Nucşoara, raion Curtea de Argeş, cu acelaşi domiciliu, fără
antecedente penale) condamnată la 6 ani muncă silnică, 5 ani degradare civică
şi confiscarea totală a averii;
14. SĂNDULESCU CONSTANTIN (fiul lui Ion şi al Mariei, născut la 14 iulie
1913 în comuna Brăduleţ, raion Curtea de Argeş, domiciliat în comuna
Nucşoara, raion Curtea de Argeş, regiunea Piteşti, fără antecedente penale)
condamnat la 7 ani muncă silnică, 5 ani degradare civică şi confiscarea totală a
averii;
15. BORJOG GHEORGHE (fiul lui Simion şi al Ioanei, născut la 15 august 1898
în comuna Nucşoara, raion Curtea de Argeş, regiunea Piteşti, cu acelaşi
domiciliu, fără antecedente penale) condamnat la 8 ani temniţă grea, 6 ani
degradare civică şi confiscarea totală a averii. Toţi pentru favorizare la crima
de acte de teroare prevăzută de art. 284 alin. ultim combinat cu art. 207 alin. 1
din Codul Penal anterior;
16. POPESCU DANIL (fiul lui Victor şi al Filofteei, născut la 22 decembrie 1927
în comuna Brăduleţ, raion Curtea de Argeş, cu acelaşi domiciliu, fără
antecedente penale) condamnat la 5 ani închisoare corecţională, 4 ani
interdicţie corecţională şi confiscarea totală a averii;
17. MĂRIUŢ ION (fiul lui Constantin şi al Mariei, născut la 2 noiembrie 1925 în
comuna Corbi, raion Curtea de Argeş, cu acelaşi domiciliu, fără antecedente
penale) condamnat la 7 ani închisoare corecţională, 5 ani interdicţie
corecţională şi confiscarea totală a averii;
18. PAŞOL CONSTANTIN (fiul lui Ion şi al Sultanei, născut la 21 mai 1921 în
comuna Nucşoara, raion Curtea de Argeş, cu acelaşi domiciliu, fără
antecedente penale) condamnat la 6 ani închisoare corecţională, 4 ani
interdicţie corecţională şi confiscarea totală a averii;
19. BERJA PETRE (fiul lui Gheorghe şi al Mariei, născut la 29 iunie 1932 în
comuna Nucşoara, cu acelaşi domiciliu, fără antecedente penale) condamnat la
5 ani închisoare corecţională, 4 ani interdicţie corecţională şi confiscarea totală
a averii;
20. DERIOIU SIMION (fiul lui Constantin şi al Domnicăi, născut la 1 septembrie
1914 în comuna Nucşoara, raion Curtea de Argeş, domiciliat în Bucureşti, str.
Iuliu Valahoiu nr. 24, fără antecedente penale) condamnat la 5 ani închisoare
corecţională, 4 ani interdicţie corecţională şi confiscarea totală a averii;
21. ŞUŢA GHEORGHE (fiul lui Ioan şi al Mariei, născut la 21 februarie 1934 în
comuna Arnăşeşti, raion Curtea de Argeş, regiunea Piteşti, cu acelaşi
domiciliu, fără antecedente penale) condamnat la 3 ani închisoare corecţională,

439
 2 ani interdicţie corecţională şi confiscarea totală a averii. Toţi pentru delictul
de omisiune a denunţării, prevăzut de art. 228 combinat cu art. 207 alin. 1 din
Codul Penal anterior.

Prin sentinţa nr. 372 din 9 martie 1951, Tribunalul Militar Bucureşti –
Secţia a II-a a condamnat pe inculpaţii :
1. NĂSTASE ECATERINA (fiica lui Grigore şi a Mariei, născută la 24 martie
1901 în comuna Poinărei – Muscel, absolventă a 3 clase secundare, casnică,
căsătorită, are 5 copii, fără antecedente penale, cu ultimul domiciliu în comuna
Corbi, judeţul Argeş) şi
2. MARINESCU ECATERINA (fiica lui Ion şi a Elisabetei, născută în luna
iunie 1908 în comuna Brădet – Muscel, absolventă a 4 clase primare, casnică,
căsătorită, are 2 copii, fără antecedente penale, cu ultimul domiciliu în comuna
Nucşoara, judeţul Argeş) câte 6 ani închisoare corecţională, 2 ani interdicţie
corecţională, 20.000 lei amendă corecţională şi confiscarea averii, pentru
delictul de uneltire contra ordinii sociale prevăzut de art. 209 partea a IV-a şi
art. 25 pct. 6 din Codul Penal anterior;
3. ADĂMOIU NICOLAE (fiul lui Petre şi al Mariei, născut la 16 septembrie
1912 în comun Nucşoara – Muscel, absolvent a 3 clase primare, agricultor,
căsătorit, are 1 copil, fără antecedente penale, cu ultimul domiciliu în comuna
Nucşoara, judeţul Argeş) condamnat la 10 ani închisoare corecţională, 3 ani
interdicţie corecţională şi 30.000 lei amendă corecţională, pentru delictul de
uneltire contra ordinii sociale, prevăzut de art. 209 partea a IV-a din Codul
Penal anterior;
4. MATEI CONSTANŢA (fiica lui Ion şi a Paraschivei, născută la 18 aprilie
1904, în comuna Vâlsăneşti – Muscel, absolventă a 5 clase primare, are 1 copil,
căsătorită, fără antecedente penale, cu ultimul domiciliu în comuna Nucşoara,
judeţul Argeş) condamnată la 4 ani închisoare corecţională, 1 an interdicţie
corecţională şi 6000 lei amendă corecţională pentru delictul de uneltire contra
ordinii sociale prevăzut de art. 209, partea a IV-a din Codul Penal anterior;
5. MĂLUREANU ECATERINA (fiica lui Gheorghe şi a Ioanei, născută la 15
ianuarie 1916 în comuna Nucşoara – Muscel, absolventă a 6 clase primare,
casnică, necăsătorită, fără antecedente penale, cu ultimul domciliu în comuna
Nucşoara, judeţul Argeş) condamnată la 5 ani închisoare corecţională, 2 ani
interdicţie corecţională şi 7000 lei amendă corecţională, pentru delictul de
uneltire contra ordinii sociale prevăzut de art. 209 partea a IV-a din Codul
Penal anterior;
6. ŞUFAN ELENA (fiica lui Ion şi a Mariei, născută la 29 noiembrie 1912 în
comuna Nucşoara – Muscel, absolventă a 4 clase primare, căsătorită, are 4
copii, fără antecedente penale, cu ultimul domiciliu în comuna Nucşoara,
judeţul Argeş);
7. BELU LAURENŢIA (fiica lui Gheorghe şi a Linei, născută la 15 inuie 1927,
în comuna Nucşoara – Muscel, absolventă a 4 clase primare, casnică,

440
 căsătorită, fără copii, nu are antecedente penale, cu ultimul domiciliu în
comuna Cândeşti, judeţul Argeş) şi
8. COMAN VICTORIA (fiica lui Gheorghe şi a Zincăi, născută în luna august
1897 în comuna Cândeşti – Muscel, nu ştie carte, casnică, căsătorită, are 2
copii, fără antecedente penale, cu ultimul domiciliu în comuna Cândeşti,
judeţul Argeş) câte 1 an închisoare corecţională, 1 an interdicţie corecţională şi
4000 lei amendă corecţională pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale
prevăzut de art. 209 partea a IV-a cu aplicarea art. 157 din Codul Penal anterior
şi
9. BĂNCESCU VERONA (fiica lui Pantelimon şi a Saftei, născută la 19 iunie
1915 în comuna Nucşoara, satul Zboghiţeşti – Muscel, absolventă a 2 clase
primare, casnică, necăsătorită, fără antecedente penale, cu ultimul domiciliu în
comuna Nucşoara, satul Zboghiţeşti, judeţul Argeş) 1 an închisoare, 1 an
interdicţie corecţională şi 1000 lei amendă corecţională, pentru delictul de
uneltire contra ordinii sociale prevăzut de art. 209 partea a IV-a cu aplicarea
art. 157 din Codul Penal anterior.

Prin sentinţa nr. 478 din 11 mai 1950:

1. ARDEI GHEORGHE (fiul lui Petre şi al Ioanei, născut la 8 octombrie 1901
în comuna Domneşti – Muscel cu acelaşi domiciliu, fără antecedente penale) la
10 ani închisoare corecţională, 3 ani interdicţie corecţională şi confiscarea
averii;

Tribunalul Militar de Regiune Militară Bucureşti – Colegiul de fond

prin sentinţa nr. 66 din 17 decembrie 1963 condamnă pe :
1. CHIRCA MARINA (născută la 17 iulie 1916 în comuna Nucşoara – Slatina)
la 15 ani muncă silnică, 7 ani degradare civică, confiscarea totală a averii, 600
de lei cheltuieli de judecată, fiind învinuită pentru infracţiune pe baza art. 121
Codul Penal combinat cu art. 207 alin. 1 din Codul Penal anterior;
2. SIMION ANA (născută la 1 ianuarie 1920, în comuna Nucşoara – Slatina) la
10 ani muncă silnică, 5 ani degradare civică, confiscarea totală a averii, 400 lei
cheltuieli judecată, fiind învinuită pentru infracţiune pe baza art. 284 alin. ultim
din Codul Penal combinat cu art. 207 alin. 1 din Codul Penal anterior;
3. FLOREA ION (născut la 30 aprilie 1929 în comuna Rădeşti, raionul Curtea de
Argeş, 5 ani muncă silnică, 3 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii;
ese învinuit pentru infracţiune pe baza art. 284 alin. ultim din Codul Penal
combinat cu art. 121 din Codul Penal rap. la art. 207 alin. ultim C.P. Şi art. 284
alin. ultim C.P. comb. cu art. 284 al. ultim. rap. la art. 207 al C.P.

Recursul la această sentinţă a fost respins prin decizia nr. 39 din 25

februarie 1964.

441
16. Membrii completelor de judecată şi pedepsele solicitate de acestea: nu
deţinem date.

17. Lucrări publicate despre grup:

1. A. Ioana-Raluca Voicu Arnăuţoiu: Luptătorii din munţi, Toma Arnăuţoiu, Grupul de la
Nucşoara, Ed. Vremea, 1997, Bucureşti – toate menţiunile cu litere îngroşate .
2. Analele Sighet, Denis Deletant
3. Revista MEMORIA, DOSARELE ISTORIEI
4. Arhivele Totalitarismului, anul III, nr.2/1995, p.148 -149
5. Ibidem, p. 142
6. Ibidem, p. 143
7. Ibidem, p. 154
8. Ibidem, p. 156
9. Ibidem, p. 157
10. Ibidem, p. 157
11. Ibidem, p. 159
12. Ibidem, p. 144
13. Ibidem, p. 188
14. Rezistenţa armată anticomunistă, Cicerone Ioniţoiu, Ed. Gândirea românească, p.63
15. Rezistenţa armată anticomunistă p.67
16. Rezistenţa armată anticomunistă p.67-68
17. Rezistenţa armată anticomunistă p.68
18. Rezistenţa armată anticomunistă p.71
19. Rezistenţa armată anticomunistă p.71
20. Rezistenţa armată anticomunistă p.74
21. Rănile memoriei Nucşoara. Rezistenţa din munţi, autor Aurora Liiceanu, Ed. Polirom
2003, p.67
22. Ibidem, p. 111
23. Ibidem, p. 111
24. Ibidem, p. 112
25. Ibidem, p. 114
26. Ibidem, p. 119
27. Ibidem, p. 119
28. Banalitatea răului, autor Marius Oprea, Ed. Polirom 2002, p.207
29. Arhivele Totalitarismului, anul III, nr.3/1995, p.178
30. Mărturiile av. Tilică Predescu, apărătorul unor inculpaţi

P.S. Au fost menţionate acţiunile grupului şi sunt menţionaţi participanţii pentru

care, au apărut documente şi am avut acces la ele.
Grupul de rezistenţă din comuna Nucşoara, jud. Muscel, numit şi “Haiducii
Muscelului”, prin acţiunea sa a înscris o pagină glorioasă din epopeea istoriei luptei
împotriva celui mai barbar sistem, “orânduirea comunistă”.
Este grupul de luptă înarmat, care a luptat împotriva bolşevizării ţării, cel mai
numeros care nu a putut fi lichidat de către Securitatea bine înarmată şi modern
dotată, timp de aproape 10 ani.

2003 Intocmit: Ionescu Aristide

442
 GRUPUL ŞERBAN-VOICAN
Constituit în 16 aprilie 1950 în comuna Capu Piscului şi lichidat în data de 24
decembrie 1957 în comuna Aninoasa, jud. Argeş.

7. Iniţiatorii grupului: Şerban Ion, maistru electrician, comuna Capu Piscului (azi
Godeni), Drăgoi Mihai, student şi Ion Voican, fost primar din partea PNŢ la
alegerile din 1947.
3. Membrii grupului: Constantinescu Ion, comuna Aninoasa, Gheorghe Ion,
comuna Godeni.
8. Dotarea cu armament: pistoale, o puşcă de vânătoare, o puşcă ZB cu 30
cartuşe, muniţie, explozibil procurat de la mină cu ajutorul căruia s-au
confecţionat grenade artizanale.
9. Dacă au avut loc confruntări cu Securitatea şi Miliţia. Locul şi data:
confruntări cu Miliţia şi Securitatea din comuna Mioarele, în 1956.
10. Membrii grupului ucişi în lupte: -
11. Membrii grupului răniţi în lupte: Şerban Ion.
8. Membrii grupului luaţi prizonieri: -
9. Membrii grupului scăpaţi din încercuire: -
10. Cine au fost atacatorii? numărul morţilor şi răniţilor din rândul lor: a fost
rănit şi spitalizat, şeful de post din comuna Mioarele.
11. Membrii susţinători ai grupului, descoperiţi de Securitate şi soarta lor:-
Sat Capu Piscului:
Şerban Ion, şeful şi iniţiatorul grupului, condamnat la moarte, executat în
Penitenciarul Jilava, la 29 august 1958;
Elena Şerban, mama lui Ion Şerban, condamnată la 6 ani de temniţă grea,
decedată în închisoare;
Maria Şerban, sora lui Ion Şerban, condamnată la 5 ani de muncă silnică,
decedată după eliberare;
Gheorghe Şerban, condamnat la 12 ani de muncă silnică;
Mihai Drăgoi, arestat în mai 1952, condamnat la 15 ani de muncă silnică, nu a
acceptat reeducarea, a încercat să se sinucidă, decedat după eliberare;
Vasilica Drăgoi, cumnata lui Voican, condamnată la 5 ani de muncă silnică;
Constantin Pielmuşi, condamnat la 12 ani de muncă silnică, decedat după
eliberare;
Ion Bucura, condamnat la 5 ani de temniţă grea;

443
 Traian Voican, vărul lui Ion Voican, condamnat la 8 ani de muncă silnică,
decedat după eliberare;
Ştefănescu Mihai, condamnat la 5 ani de muncă silnică, decedat după eliberare;
Enache Alexandru, condamnat 1 an, decedat după eliberare.
Sat Coteşti:
Ion Iancu Voican, condamnat la muncă silnică pe viaţă, decedat după eliberare;
Constantin Dorcioman, cumnat cu Ion Voican, condamnat la 7 ani de temniţă
grea, decedat după eliberare;
Constantin Gosav, cumnat cu Ion Voican, condamnat la 12 ani de muncă
silnică, decedat după eliberare;
Iancu Gosav, tatăl lui Constantin, condamnat la 5 ani de temniţă grea, decedat
după eliberare;
Ion Vişoiu, condamnat la 6 ani de muncă silnică;
Ion Onică Badea, condamnat la 5 ani de temniţă grea, decedat în închisoare;
Aurica Badea, soţia lui Ion, condamnată la 5 ani de temniţă grea, decedată după
eliberare;
Constantin Negoescu, condamnat la 6 ani de muncă silnică, decedat după
eliberare;
Vasile Ungureanu, condamnat la 12 ani de muncă silnică, decedat după
eliberare;
Nicola Toma, condamnat la 10 ani de muncă silnică, decedat după eliberare;
Nicola Voican, condamnat la 8 ani de muncă silnică, decedat după eliberare;
Ion Brenescu, condamnat 2 ani, decedat după eliberare;
Grigorescu Gheorghe, condamnat la 10 ani de muncă silnică, decedat după
eliberare.
Sat Godeni:
Ion Gheorghe, condamnat la 15 ani de muncă silnică, decedat în închisoare;
Iulian Gheorghe, fiul lui Ion, condamnat la 20 de ani de muncă silnică, decedat
după eliberare;
Iancu Mihai, condamnat la 5 ani de temniţă grea, decedat după eliberare;
Dumitraşcu Nicolae, condamnat la 15 ani de muncă silnică, decedat după
eliberare.
Sat Loturi, com Schitu Goleşti:
Gheorghe Miloiu, condamnat la 12 ani de muncă silnică, decedat în închisoare;
Matei Filofteia, soţia lui Gheorghe Miloiu, condamnată la 5 ani de muncă
silnică, decedată în închisoare;
Stelian Miloiu, condamnat la 12 ani de muncă silnică.
Sat Schitu Goleşti:
Nicolae Lăzăroiu, condamnat la 10 ani de muncă silnică;
Ion Pătraşcu, condamnat 2 ani, decedat după eliberare;
Nicolae Diaconeasa, condamnat la 15 ani de muncă silnică, decedat după
eliberare;

444
 Gheorghe Vorovenci, cumnat cu Ion Voican, condamnat la 5 ani de muncă
silnică, decedat după eliberare;
Ralea Ion, condamnat la 7 ani de temniţă grea, decedat după eliberare.
Comuna Cetăţeni:
Roşca Nistor, condamnat la 12 ani de muncă silnică.
Comuna Aninoasa:
Ion Constantinescu, condamnat la muncă silnică pe viaţă;
Maria Constantinescu, soţia lui I.Constantinescu, condamnată la 6 ani de muncă
silnică;
Gheorghe Smichişe, condamnat la 7 ani de muncă silnică;
Florea Smichişe, condamnat la 5 ani de muncă silnică;
Ana Smichişe, condamnată la 5 ani de muncă silnică;
Ion Smichişe, condamnat la 7 ani de muncă silnică;
Virgil Popescu, condamnat la 13 ani de muncă silnică;
Petre Damaschin (avea un fiu, căpitan de securitate),condamnat la 12 ani de
temniţă grea, decedat după eliberare;
Ion Anania, condamnat la 20 de ani de muncă silnică;
Ion Giurculete, condamnat la 5 ani de muncă silnică, decedat după eliberare;
Grigore Micu, condamnat la 7 ani de muncă silnică;
Elisabeta Micu, condamnată la 5 ani de muncă silnică;
Ion Busuioc, condamnat la 8 ani de muncă silnică;
Nicolae Sima, condamnat la 15 ani de muncă silnică;
Sofia Sima, mama lui Nicolae Sima, condamnată la 5 ani de muncă silnică,
decedată;
Floarea Sima, fiica Sofiei, condamnată la 5 ani de muncă silnică;
Elena Sima, fiica Sofiei, condamnată la 5 ani de muncă silnică;
Constantin Ghe. Marta, condamnat la 12 ani de muncă silnică;
Gheorghe N. Marta, condamnat la 12 ani de muncă silnică;
Constantin Cosac, condamnat la 12 ani de muncă silnică.
Comuna Vlădeşti:
Marin (Nicolescu) Ion, condamnat la 5 ani de temniţă grea.
Câmpulung – Muscel:
Dr. Pâslaru, condamnat la 5 ani de temniţă grea;
Gheorghe Drăcea, condamnat la 15 ani de muncă silnică;
Maria Drăcea, condamnată la 8 ani de muncă silnică;
Petre Poştoacă, condamnat la ani de muncă silnică, decedat după eliberare;
Sabina Maria Poştoacă, condamnată la 7 ani de muncă silnică.
Piteşti:
Voican Nicolae, fratele lui Ion Voican, condamnat la 12 ani de muncă silnică:
Tuţă Vasile, cumnatul lui Ion Voican, condamnat la 12 ani de muncă silnică,
decedat după eliberare;

445
 Ion Dorcioman, fiul lui C. Dorcioman, condamnat la 12 ani de muncă silnică,
decedat după eliberare;
Ion I.Drăgoi, inginer, condamnat la 10 ani de muncă silnică, decedat după
eliberare.
Este de menţionat că aproape toate pedepsele au fost majorate la recursul
înaintat de Procuratura militară, cu 3-5 ani.
12. Membrii grupului decedaţi în torturi sau executaţi în timpul anchetelor:
Ion Vişoiu a avut ruptură de perineu, cauzată de bătaia din timpul anchetei,
operat la Văcăreşti şi apoi judecat; Traian Voican a rămas surd din cauza
bătăilor din timpul anchetei;
Decedaţi în închisoare: Gheorghe Miloiu, Matei Filofteia, soţia lui Miloiu,
Elena Şerban, mama lui Ion Şerban, Ion Gheorghe, Ion Onică Badea.
13. Membrii grupului condamnaţi la moarte şi executaţi sau neexecutaţi, cu
pedeapsa comutată: Şerban Ion, şeful şi iniţiatorul grupului, condamnat la
moarte, executat în Penitenciarul Jilava, la 29 august 1958;
14. Membrii grupului cu alte condamnări (anii de condamnare şi locul
executării detenţiei):
15. Numele anchetatorilor, perioada (ele) şi localitatea(tăţile) unde a(au) avut
loc procesul(ele): colonel Pleşiţă, ulterior general, Maior Mihuţ, Căpitan Diţă,
şeful anchetelor, Fraţii Ion şi Constantin Micutelu, Căpitanul Cârnu, Locotenent
major Iordache, Locotenent major Iacob, Locotenent major Zamfirescu.
16. Numărul dosarelor şi sentinţelor de condamnare: Grupul a fost judecat de
către Tribunalul Militar al Regiunii II Bucureşti, omiţând sentinţele 59, 60, 61,
62, 63/ 5.06.1958.
17. Membrii completelor de judecată şi pedepsele solicitate de acestea: maior
de justiţie, Brancovici Ion, preşedinte; Locotenent colonel Bob Horaţiu,
asistent; Maior Popa Ion, asistent; Procuror militar, căpitan Molea Marian;
Georgescu Dumitru, secretar de şedinţă, complet de recurs. Completul de
judecată în fond a fost prezidat de colonel de justiţie Hirsch Emil.
18. Lucrări publicate despre grup:

Arhivele Totalitarismului;
Dosarul personal de la CNSAS.
Întocmit: Voican Nicolae

446
 GRUPUL TOPOLOG
12. Denumirea grupului, locul şi data de constituire, locul şi data de lichidare:
Grupul TOPOLOG s-a constituit în primăvara anului 1948.
13. Iniţiatorii grupului: Decebal Andrei, student, Voinea Octavian, student, fost
ofiţer activ de geniu, inginer Nonu Sasu, Spiridon Obreja, student, Ionuţ Stoica
student şi Puiu Florescu, student.
14. Membrii grupului: Şerban Secu, Ghelmici, Popescu Ion, învăţătorul
Dorobanţu, Matei Gheorghe, Lupaşcu Aurel, Silisteanu Virgil, Sia ţăran,
Moldoveanu Radu, învăţătorul Dumitrescu Grigore.
15. Dotarea cu armament: pistoale, puşti, pistoale mitralieră dar muniţie foarte
puţină.
16. Dacă au avut loc confruntări cu Securitatea şi Miliţia. Locul şi data: în luna
mai 1949 când a fost rănit un securist şi capturaţi alţi 3, care după dezarmare
au fost eliberaţi.
17. Membrii grupului ucişi în lupte: Popescu Ion, originar din Perişor, judeţul
Dolj şi studentul Ştefănescu.
18. Membrii grupului răniţi în lupte: Ghelmeci.
8. Membrii grupului luaţi prizonieri: învăţătorul Dorobanţu care este împuşcat
mortal, la fel şi în cazul ţăranului Sia; învăţătorul Ciucă, omul Securităţii, îl
împuşcă mortal pe Moldoveanu Radu; învăţătorul Dumitrescu Grigore este dus
la graniţa cu Iugoslavia şi împuşcat mortal sub pretextul trecerii clandestine a
graniţei.
9. Membrii grupului scăpaţi din încercuire: -
10. Cine au fost atacatorii? numărul morţilor şi răniţilor din rândul lor: -
11. Membrii susţinători ai grupului, descoperiţi de Securitate şi soarta lor:
Purcărea Nicolae, absolvent A.S.E., Ionescu Nicolae, student, Ştefănescu
Gheorghe, student la Politehnica din Bucureşti, din comuna Miroşi –
Teleorman, Matei Gheorghe student din comuna Izvoru – Romanaţi, Ionescu
Nicolae, Ion Silişteanu, inginerul Nonu Sasu (condamnat la 25 ani de muncă
silnică şi care la ieşirea din închisoare în 1964 era cu mintea rătăcită, pierzând
contactul cu realitatea în urma torturilor bestiale la care a fost supus în urma
anchetei), Nicu Diaconescu, Moldoveanu Radu, Ciobacă Sabin (infiltrat de
Securitate în grup, este găsit împuşcat într-o cameră de hotel din Bucureşti,
posibil ca plată de către Securitate), Diaconescu Nicolae, Predescu Gheorghe,
inginer, Dumitraşcu Gheorghe, învăţător, Silişteanu Ion, Ştefănescu

447
 Constantin, profesor, Preda Alexandru, Dicuţă Ion, Lupaşu Aurel, Popescu
Mariu, contabil, Popescu Ion.
12. Membrii grupului decedaţi în torturi sau executaţi în timpul anchetelor: -
13. Membrii grupului condamnaţi la moarte şi executaţi sau neexecutaţi, cu
pedeapsa comutată:
Spiridon Obreja, Şerban Secu şi Puiu Florescu; Dumitru Apostol, profesor la
liceul din Piteşti, avea legături cu grupul lui Nelu Jijie; Ionescu Nicolae,
student, Ştefănescu Gheorghe, student, Stanciu Nicolae şi Duminică Ion,
studenţi la Academia Comercială, aceştia din urmă au trecut în grupul “Munţii
Arnotă” din judeţul Vâlcea, fiind apoi prinşi şi executaţi de Securitate
14. Membrii grupului cu alte condamnări (anii de condamnare şi locul
executării detenţiei): -
15. Numele anchetatorilor, perioada (ele) şi localitatea(tăţile) unde a(au) avut
loc procesul(ele): -
16. Numărul dosarelor şi sentinţelor de condamnare: procesul s-a judecat în
vara anului 1949 şi s-au dat condamnări între 15 şi 25 de ani; Dumitru Apostol
condamnat la 25 de ani este împuşcat mortal în centrul comunei Şuici pentru
intimidare de către căpitanul Cârnu, Nonu Sasu este condamnat la 25 de ani de
muncă silnică.
17. Membrii completelor de judecată şi pedepsele solicitate de acestea:
18. Lucrări publicate despre grup:
Extras după lucrarea trimisă de Matei Gheorghe din Bucureşti

2003 Întocmit: Aristide Ionescu

448
 ARMATA NAŢIONALĂ ROMÂNĂ
de pe versanţii nordici ai Munţilor Făgăraş

În amintirea celor care au luptat şi au murit în anii 1948-1957 în rezistenţa

armată anitcomunistă făgărăşeană şi care nu au nici mormânt şi nici cruce. Acest
colţ de ţară nu şi-a aplecat capul de bunăvoie în faţa comunismului. O parte din cei
ce au îndeplinit această rezistenţă armată au dus cu ei secretul în pământ. Ei s-au
încadrat în legile onoarei şi ale cinstei, au luptat şi s-au jertfit pentru ţară.
1. Iniţiatorii grupului: Ion Gavrilă, Ion Chiuşdea (“profesorul”), Laurian Haşiu
(“leu”), Gheorghe Haşiu (“Ghiţă”), Nelu Novac, Pop Ion (“Fileru”). În
perioada anilor 1949 – 1957 în zona mărginită de creasta Munţilor Făgăraş, la
sud, Munţii Perşani, la est, Valea Hârtibaciului, la vest şi nord, au fost
organizate mai multe grupuri de luptători eroi, care prin jertfa lor au
reprezentat simbolul refuzului românesc în faţa agresiunii comuniste.
Proveniţi din satele şi localităţile zonei, ei reprezentau, ceea ce populaţia
acestor locuri avea mai bun în credinţa creştinească şi în iubire de ţară.
2. Membrii grupului: Ion Gavrilă Ogoranu, Ion Chiujdea (“profesorul”), Laurian
Haşiu (“leu”), Gheorghe Haşiu (“Ghiţă”), Nelu Novac, Remus Sofonea
(“Brâncoveanu”), Andrei Haşiu (“baciu”), Gelu Novac, Ioan Bărcuţean, Ioan
Victor Pica, Gilu Radeş, Marcel Cornea, Gheorghe Cordea, Ion Ilioi, Matei
Iaru, Ioan Mogoş, Toma Pirău (“porambu”), Câlţea Corneliu, Gheorghe
Şovăială, Mihai Maga, Jean Pop (“fileru”), Moise Bărcuţean.
3. Dotarea cu armament: membrii grupurilor au avut în acea perioadă puşti Z.B.,
pistoale, mitraliere. Multe din ele au fost procurate în urma numeroaselor
confruntări armate cu detaşamentele Securităţii şi Armatei.
4. Dacă au avut loc confruntări cu Securitatea şi Miliţia, locul şi data: pe toată
perioada 1945 – 1957 între grupurile de luptători şi efective ale Miliţiei,
Securităţii şi Armatei au avut loc numeroase şi sângeroase confruntări armate.
Sunt consemnate următoarele localităţi şi locuri : Şinca Nouă, Mândra,
Toderiţa, Ileni, Gura Văii, Voila, Ludişor, Olteţ, Drăguş, Voivodeni, Lisa,
Porumbacu de Sus, Sona, Rucăr, Cabana Sâmbăta, Valea Arpaş, Cabana
Urlea, Poşorta, Vistea de Jos.
5. Membrii grupului ucişi în lupte: Marcel Cornea - student la Facultatea de
Farmacie din Cluj, omorât pe 7 noiembrie 1950; a făcut parte din “Frăţia de
Cruce” 1938 / 1941 a Liceului Radu Negru. Fiind în casa învăţătorului Pridon,
care împreună cu familia sa, se afla la un priveghi, a fost suprins de securişti,
care erau ajutaţi de o persoană care cunoştea locul. Efectivele Securităţii au
intra în casă, Marcel Cornea a fost rănit şi capturat; în drum spre Făgăraş a
murit, a fost aruncat într-un şanţ fără cruce. Nimeni nu ştie unde se află;

449
 Porâmbu (Toma Pirău) – mort în luptă cu efective ale Securităţii, pe 6
noiembrie 1950, în Ileni, în şura lui Dumitru Cornea; Mogoş Ioan şi Nicolae
Mazilu – au fost trădaţi şi omorâţi în luptă în Banat în noiembrie 1950;
Andrei Haşiu – în februarie 1952, a fost trădat de Gălbineasa, a fost împuşcat
mortal de efective ale Securităţii din Voivodeni; Ion Ilioi – mort în pădurea
Drăguşului; Gelu Novac şi Gheorghe Şovăială – ucişi lângă Oreja în 1955.
6. Membrii grupului răniţi în lupte: toţi eroii au fost împuşcaţi mortal în lupte.
7. Membrii grupului luaţi prizonieri: - .
8. Membrii grupului scăpaţi din încercuire: -
9. Cine au fost atacatorii? numărul morţilor şi răniţilor din rândul lor:
efective ale Miliţiei, Securităţii şi Armatei din Făgăraş, Victoria, Braşov şi
localităţile din zonă.
10. Membrii susţinători ai grupului descoperiţi de Securitate, soarta lor:
Elisabeta Malene, Lenuţa Făină, Gema Novac, doctorul Pavel Mârza, profesorul
Mihai Novac, Victoria Nicapopii, Ana Gavrilă, doctorul Lucian Stanciu, Ana
Gavrilă Săbăduş, doctorul Nicolae Burlacu, Victoria Trâmbiţaş Haşiu, Anica
Iftim Stângu, doctorul Vasile Muntean, profesorul Victor Dâmboi, profesorul
Arsenie Boca, doctorul Stanciu Stroia, profesorul Stăvilan, inginerul Gheorghe
Toader, Nicolae Sasu, Nicolae Lazea, Matei Iaru, doctorul Ion David.
11. Membrii grupului decedaţi în torturi sau executaţi în timpul anchetelor :-
12. Membrii grupului condamnaţi la moarte şi executaţi sau neexecutaţi: Ion
Chiujdea, Laurian Haşiu, Gheorghe Haşiu, Victor Metea, Nelu Novac, Pop Ion,
Olimpiu Borzea, Nicolea Burlacu, Ion Gavrilă Ogoranu au fost condamnaţi la
moarte prin împuşcare. Încadrarea a fost „crimă de uneltire împotriva ordinii
interne şi externe a Statului Român, constituire de organizaţie armată teroristă,
depozitare de arme în vederea unui scop criminal, tentativă de trecere
frauduloasă a frontierei, însuşire de prerogative ale statului”.
13. Membrii grupului cu alte condamnări: Ion Cristian, Gheorghe Borzea, Ion
Bucelea – muncă silnică pe viaţă; Victor Sandu, Vasile Bucelea – 25 ani de
muncă silnică; profesorul Victor Dâmboi – 10 ani de muncă silnică.
14. Numele anchetatorilor, perioade şi localităţi unde au avut loc procesele:-
15. Numele informatorilor trădători: Niculescu Costică, Grovu Ion, Gioşan
Nicolae, Fiiu şi Fifu (Berivoi), Mureşan Tiberiu.
16. Numărul dosarelor şi sentinţelor de condamnare: -
17. Membrii completelor de judecată şi pedepsele solicitate de acestea:-
18. Lucrări publicate despre grup: Ion Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng, dar nu
se îndoiesc, Editura Mărineasa, Timişoara, 1995; Interviuri cu domnul Ion
Gavrilă Ogoranu în “Monitorul” de Făgăraş – 1998 – 2001.

2003 Întocmit: Alexe Voinea

450
 GRUPUL DE PARTIZANI NEGRU VODĂ
1. Denumirea grupului, locul şi data de constituire. Locul şi data de lichidare:
Grupul de partizani Negru Vodă s-a format în Făgăraş în 1948.
2. Iniţiatorii grupului: Un grup de profesori : Ursu Romulus, Novac Mihai, Bucur
şi elevi : Mogoş Ion din comuna Todiriţa Făgăraş (iniţiator), Mazilu Nicolae,
Roşca Victor, Sofronea Remus,, (Glădean) Iloiu Ion, Socol Silviu, Scarei Ion,
Glăjar Ion, Zota Gheorghe, Bârsan Gheorghe şi Pica Ion-Victor, Duminică Ion
şi Stanciu Nic din Aluniş judeţul Olt.
3. Membrii grupului: Nicolae Mazilu, Ion Roşca, Ion Sasu, Ion Comun, Toma
Blebea, Simion Ghizdaru, Dorel Cornea, Toma Pârău, Nicolae Comsulea,
Constantin Roşca, Pică Ion (tatăl), Cornel Vlad, Octavian Vlad, Octavian
Balaban, Ion Balaban, Cornel Mija (ultimii 5 din comuna Toderiţa), Ion
Chichernea.
4. Dotarea cu armament: Pistoale şi arme automate.
5. Dacă au avut loc confruntări cu Securitatea şi Miliţia. Locul şi data: În satul
Rîuşor în casa lui Pică Valer, în noaptea de 13 spre 14 noiembrie 1950, se
adăposteau 5 partizani. Casa este încercuită de efective ale Securităţii. Arsu
Gheorghe reuşeşte să scape, Socol Silviu se luptă cu locotenentul de
Securitate, Vlad.
6. Membrii grupului ucişi în lupte: Cornea Marcel.
7. Membrii grupului răniţi în lupte: -
8. Membrii grupului luaţi prizonieri: Socol Liviu, Duşa Dumitru, Arsu
Gheorghe, Ion Novac, Duminică Ion, Radeş Virgil, Ion Pridon, Ion Valer-
Pica.
9. Membrii grupului scăpaţi din încercuire: Şovăială Gheorghe, Nelu Naum,
Mogaş Ion, Mazilu Nicolae Radeş, Mazilu Nicolae.
10. Cine au fost atacatorii? Precizaţi numărul morţilor şi răniţilor din rândul
lor: Trupe ale Securităţii.
11. Membrii susţinători ai grupului, descoperiţi de Securitate. Soarta lor: Ion
Cârlig, plutonier activ în armată, Traian Monea locotenent activ care le-au
procurat echipamentul militar; Partenie Comşa, plutonier în armată, doctorul
Ion Halmagiu din comuna Comana care le-a procurat medicamente; din
comuna Rîuşor au fost sprijiniţi de : Pica Valer, Mefea Toma, Roşca Miron,
Pop Gheorghe, Pop Ion, Roşca Matei, Marcu Vichente, Pop Zahiu, Comsulea
Aron etc.; din comuna Ileni : Barbu Toma, Barbu Ion, Cornea Dumitru,

451
 Cornea Maria, Grozavu Dumitru Milea Ion şi alţii ; din comuna Mândra : Dan
Ion, Socaciu Traian, Zară Ilie etc.; din comuna Pîrîu : Boanfă Ion (învăţător),
Cerbu Ion, Manciulea Petre (învăţător), Noară Nicolae etc. ; din comuna Iaşi :
Iara Ion, Lupu Aurel, Mareş Ion, Petea Gheorghe, Toma Pombu, Ghizdvaru
Maria, Socol Silviu.
12. Membrii grupului decedaţi în torturi sau executaţi în timpul anchetelor:
13. Membrii grupului condamnaţi la moarte şi executaţi sau neexecutaţi, cu
pedeapsa comutată: Stanciu Nicolae şi Duminică Ion, ambii din comuna
Aluniş, judeţul Olt.
14. Membrii grupului cu alte condamnări: -
15. Numele anchetatorilor, perioada (ele) şi localitatea(tăţile) unde a(au) avut
loc procesul(ele): -
16. Numărul dosarelor şi sentinţelor de condamnare: -
17. Membrii completelor de judecată şi pedepsele solicitate de acestea: -
18. Lucrări publicate despre grup: Anton Cicerone Ioniţoiu, Revolta armată
anticomunistă din munţii României, Editura Gândirea Românească, p. 44-48.

2003 Întocmit: Aristide Ionescu

452
 GRUPURILE GAVRILĂ ION, VULTURUL
şi 72 CARPAŢI
1. Denumirea grupului, locul şi data de constituire. Locul şi data de lichidare:
Grupul GAVRILĂ ION, grupul „VULTURUL” şi grupul „72 CARPAŢI”
2. Iniţiatorii grupului: Gavrilă Ion, inginer
agronom, fiul ţăranului Ghe. Gavrilă din comuna
Netotul – Făgăraş.
3. Membrii grupului: doctorul Burlacu, Chiujdea
Ion, Cîndea, Haşu Laurian, Metea Victor, Novac
Nelu, Pop Jean.
4. Dotarea cu armament: pistoale mitralieră, 2
carabine ungureşti, muniţii.
5. Dacă au avut loc confruntări cu Securitatea şi
Miliţia. Locul şi data: da.
6. Membrii grupului ucişi în lupte: -
7. Membrii grupului răniţi în lupte: -
8. Membrii grupului luaţi prizonieri: -
Gavrilă Ion
9. Membrii grupului scăpaţi din încercuire: -
10. Cine au fost atacatorii? Precizaţi numărul morţilor şi răniţilor din rândul
lor: Miliţia şi Securitatea, au fost ucişi 6 miliţieni şi 3 securişti.
11. Membrii susţinători ai grupului, descoperiţi de Securitate. Soarta lor: 167
locuitori arestaţi şi 67 locuitori ca sprijinitori şi gazde.
12. Membrii grupului decedaţi în torturi sau executaţi în timpul anchetelor: -
13. Membrii grupului condamnaţi la moarte şi executaţi sau neexecutaţi:
condamnaţi la moarte în iulie 1957 şi executaţi în noaptea de 14 spre 15
noiembrie 1957: Gheorghe Haşu, Victor Metea, Nelu Novac şi Jean Pop. Dr-lui
Burlacu i s-a comutat sentinţa de condamnare la moarte la 27 decembrie 1957.
14. Membrii grupului cu alte condamnări (anii şi locul executării detenţiei): -
15. Numele anchetatorilor, perioada (ele) şi localitatea(tăţile) unde a(au) avut
loc procesul(ele): cadre ale Securităţii conduse de căpitanul Cîrnu.
16. Numărul dosarelor şi sentinţelor de condamnare: -
17. Membrii completelor de judecată şi pedepsele solicitate de acestea: -
18. Lucrări publicate despre grup:
Marius Oprea, Banalitatea Răului, Editura Polirom 2002, p.279

2003 Întocmit: Aristide Ionescu

453
 GRUPUL ARNOTA
19. Denumirea grupului, locul şi data de constituire. Locul şi data de lichidare:
Grupul din munţii ARNOTA, jud. Vâlcea.
20. Iniţiatorii grupului: Gheorghe Pele, Ion Opriţescu şi Popescu Sergiu din
Bucureşti.
La sfârşitul lunii august şi începutul lunii septembrie 1948, iniţiatorii au plasat
doi membri ai grupului, ca hamali în staţia CFR, Bucureşti-Nord, Zidaru Ion şi
Niţă Leon, ambii din Bucureşti. Iniţiatorul le-a fixat un cod şi le-a dat relaţiile
necesare, pe care le vor comunica membrilor grupului care va merge în munţii
Arnota. Aceştia erau îndrumaţi la şeful restaurantului din Gara CFR Piatra-Olt,
Costin Ion care, îi punea în legătură cu ceferistul Mircea din staţia Băbeni care,
la rândul lui, îi preda unui membru al grupului din munţi şi îi însoţea până la
Mânăstirea Bistriţa unde se depozitau bagajele mai grele. De aici, bagajele erau
cărate la peşterile din munţii Arnota, unde era tabăra. Tot la Mânăstirea Bistriţa
erau depozitate şi ajutoarele destinate grupului. Printre cei care au urmat
indicaţiile “hamalilor” şi au fost descoperiţi şi arestaţi la urcarea în tren, se
numără, Tomescu Temistocle – student la teologie, Lateş Mircea – student la
drept, Lungu Mircea – absolvent liceu, Popescu Mihai – muncitor ITB şi Boldur
Lăţescu – student politehnică.
Costin Ion era omul de legătură pentru membrii grupului care veneau şi din
sudul Olteniei (jud. Dolj, Teleorman etc.).
21. Membrii grupului: Diaconescu Ion, tipograf – Târgovişte; Nicolae Nicolescu;
Băncescu Mircea, student – Suceava; Băncilă Ion, muncitor 23 August –
Bucureşti; Angheluş Nicolae, student – Roieşti Vâlcea; Huţanu Gheorghe,
muncitor CFR – Paşcani; Starovici Ghiţă, student – Dorohoi; Fufa Ştefan,
electrician – Ogrezeni, Ilfov; Oniţă Ion, funcţionar ITB – Bucureşti; Cetăţeanu
Ion; Martin Ion; Măzăreanu Nicolae; Băncescu Adrian, student – Liţa,
Teleorman; Mişu Ocneriu, student – Băile Olăneşti, Vâlcea; Gherbezan
Gheorghe, muncitor – Prahova; Tărăsescu Nicolae, fost notar – Oteşani,
Vâlcea; Văduva Constantin, învăţător – Oteşani, Vâlcea; Penciu Oprea, ţăran –
Ogrezeni, Ilfov; Predescu – Cepari, Argeş; Ionescu Ghe. Lili, student –
Paşcani; Pavel Ion, student – Bucovina; Petrescu David – jud. Romanaţi;
Copilu – jud. Mehedinţi; Duminică Ionescu; Nicu Stanciu – jud. Olt.
Restul membrilor din grup nu au putut fi identificaţi.
22. Dotarea cu armament: Maiorul Creţu, din Slatina, jud. Olt şi locotenentul
Simescu din staţia CFR Piatra Olt au procurat şi trimis grupului, puşti ZB,
pistoale, puşti mitraliere.

454
23. Dacă au avut loc confruntări cu Securitatea şi Miliţia, locul şi data: grupul
a fost încercuit în noaptea de Înviere a Sf. Paşte din 1949, la orele 05.00, de
către Batalionul de securitate Drăgăşani-Vâlcea şi un batalion de Vânători de
munte din Sibiu care i-au atacat cu arme automate, mitraliere, branduri şi
aruncătoare de flăcări.
24. Membrii grupului ucişi în lupte: Diaconescu Ion, Boncescu Mircea, Bănică
Ion, Angheluş Nicolae, Huţanu Ştefan, Oniţă Ion, Starovici Ghiţă, Fufa Ştefan,
Băncescu Adrian.
Toate cadavrele au fost îngropate în groapă comună, în comuna Bistriţa.
25. Membrii grupului răniţi în lupte: toţi membrii grupului, răniţi în luptă, au
fost împuşcaţi mortal.
8. Membrii grupului luaţi prizonieri: Securitatea a luat prizonieri pe învăţătorul
Văduva Constantin şi pe Predescu. Grupul, anterior atacului securităţii, au luat
prizonieri doi agenţi secreţi, Nistor Nicolae din Călimăneşti Vâlcea şi Mitroi
Nicolae din Pietrari Vâlcea, pe care i-au eliberat în ajunul Sf. Paşte, urmând ca a
doua zi să-şi mute tabăra în altă peşteră.
9. Membrii grupului scăpaţi din încercuire: Ion Opriţescu, Tărăsescu Nicolae,
Măzărescu Nicolae, Cetăţeanu Ion, Martin Ion, Măzăreanu Nicolae.
10. Cine au fost atacatorii? numărul morţilor şi răniţilor din rândul lor:
batalionul de Securitate Drăgăşani-Vâlcea şi un batalion de Vânători de munte
din Sibiu, care i-au atacat cu arme automate, mitraliere, branduri şi aruncătoare
de flăcări.
Membrii susţinători ai grupului, descoperiţi de Securitate şi soarta lor:
Olga Gologan, stareţă la Mânăstirea Bistriţa-Vâlcea; Florentina Bârzan,
călugăriţă; Ali Doina Anghel, călugăriţă; Nimfodora Custuliţă, călugăriţă;
Monica Pâciu, călugăriţă (s-a auzit că a fost arestată ulterior).
Toate aceste măicuţe care primeau şi depozitau ajutoarele pentru grupul de
luptători au fost arestate şi anchetate de Securitatea din Rahovei-Bucureşti dar,
nu ştim unde au fost judecate şi condamnate.
Creţu, maior, Slatina; Simeanu, sublocotenent, Piatra Olt-Gară; Ionescu Ilie,
comuna Şuţeşti-Vâlcea; Marinovici, comuna Şuţeşti-Vâlcea; Ionescu Aristide,
Ştefăneşti-Vâlcea; Penciu Ion; Ilie Nicolescu, doctor; Gheorghe Ciupea.
Toţi au fost condamnaţi şi închişi în diferite închisori. Numărul lor a fost mult
mai mare, dar noi nu deţinem date. Totalizând deţinuţii condamnaţi la
închisoare, în cele 7 loturi judecate la Tribunalul Militar Craiova şi Bucureşti,
apar 49 de deţinuţi politici.
12. Membrii grupului decedaţi în torturi sau executaţi în timpul anchetelor:
Costin Ion, şeful restaurantului Piatra Olt-Gară, ucis în torturi de către
locotenenţii anchetatori, Mihuţ şi Oană de la Securitatea Craiovei.
13. Membrii grupului condamnaţi la moarte şi executaţi sau neexecutaţi, cu
pedeapsa comutată: nu au existat cazuri.

455
14. Membrii grupului cu alte condamnări (anii de condamnare şi locul
executării detenţiei):Pele Gheorghe – condamnat la închisoare pe viaţă;
Cetăţeanu Ion – condamnat la închisoare pe viaţă; Opriţescu Ion – condamnat la
închisoare pe viaţă; Martin Ion – condamnat la închisoare pe viaţă; Măzăreanu
Mircea – condamnat la închisoare pe viaţă.
Toţi aceştia, deşi condamnaţi la închisoare pe viaţă, au fost executaţi de
Securitate, făcând parte din Grupul Arnota, în anul 1950, împreună cu alţi 53
luptători din alte grupuri şi trecuţi într-un registru secret, la Arhiva Sfatului
Popular-Timişoara pentru înregistrarea asasinatelor politice, operaţiune făcută
de Vasile Nica,, acelaşi care declara decesele de la Sighet, după 6-7 ani.
Decesele celor 58 deţinuţi (53+5) de la Timişoara, aparţinând loturilor
dobrogene, lotului “Spiru Blănaru” din Banat şi lotului “Arnota” au fost
constatate de către medicul Văşcanu care moare otrăvit, în Clinica medicală a
profesorului Ober din Timişoara, care la rândul său moare în condiţii suspecte.
Se pare că Securitatea a avut grije să şteargă urmele asasinatelor.
Pentru ceilalţi membri ai grupului, care au fost condamnaţi, nu dispunem de o
evidenţă a condamnărilor primite şi a închisorilor prin care au trecut.
15. Numele anchetatorilor, perioada (ele) şi localitatea(tăţile) unde a(au) avut
loc procesul(ele): colonelul Vasilescu – Securitatea Craiova, locotenent Mihuţ,
locotenent Oancă, Quisting, Jianu, Fracase, Pavelescu, Tudose, “Ionescu 25”.
Ancheta s-a efectuat la Securitatea Craiovei şi la Bucureşti (Rahovei).
16. Numărul dosarelor şi sentinţelor de condamnare (49 condamnări):
Tribunalul Militar Craiova – 6.12.1949 – 19 condamnări,
Tribunalul Militar Craiova – 1950 – 7 condamnări,
Tribunalul Militar Craiova – 1951 – 7 condamnări,
Tribunalul Militar Craiova – 1950 – 3 condamnări,
Tribunalul Militar Bucureşti – 1949 – 3 condamnări,
Tribunalul Militar Bucureşti – 1952 – 2 condamnări,
Tribunalul Militar Bucureşti – 1952 – 7 condamnări.
17.Membrii completelor de judecată şi pedepsele solicitate de acestea:
În nici o sentinţă eliberată nu s-a menţionat numele completelor de judecată,
dovadă sentinţa civilă nr. 1562/1949, Tribunalul Militar Craiova. Pentru restul
condamnărilor nu deţinem date privitoare la membrii completului de judecată şi
numărul sentinţei de condamnare. Completul de judecată a cerut pedeapsa cu
moartea pentru 10 deţinuţi.
18. Lucrări publicate despre grup:
Fundaţia Culturală “Memoria” - filiala jud. Vâlcea – documente.
“Dacă vine ora H”, autor Aristide Ionescu, Ed. Fecioara, Piteşti, 1992, ediţia a
II-a – Ed. Gordian Timişoara, 1998, ediţia a III-a – Ed. Ramida Bucureşti, 2001.

2003 Întocmit: Aristide Ionescu

456
 HAIDUCII DIN CODRII MEHEDINŢULUI
26. Iniţiatorii grupului: Profesor Dumitru Totir, fost deputat PNŢ, avocatul
Gheorghe Florescu, Dumitru Năsărâmbă reprezentantul PSD şi Titel Petrescu.
27. Membrii grupului: Nicolae Nae Trocan, familia Ursănoiu din comuna Şovora,
Nicolae Vulcănescu, familia Copilu din comuna Slavăţ, Sever Popescu, Victor
Popescu, preotul Iorga, Dumitru Viasu din Floreşti, Iort din Noapteş, Copilu
din Dâlbocica.
28. Dotarea cu armament: pistoale şi puşti.
29. Dacă au avut loc confruntări cu Securitatea şi Miliţia. Locul şi data: în
pădurea de la Zegujani.
30. Membrii grupului ucişi în lupte: Sever Popescu.
31. Membrii grupului răniţi în lupte: inginerul Caragea Lazăr este rănit în urma
confruntărilor armate.
8. Membrii grupului luaţi prizonieri: -
9. Membrii grupului scăpaţi din încercuire: Nicolae Trocan şi Nicolae
Vulcănescu care se vor ascunde în pădurea Ohaba.
10. Cine au fost atacatorii? Precizaţi numărul morţilor şi răniţilor din rândul
lor: trupe de Securitate şi efective ale Miliţiei care vor descoperi noul adăpost.
În urma confruntărilor, un miliţian este ucis.
11. Membrii susţinători ai grupului, descoperiţi de Securitate. Soarta lor: -
12. Membrii grupului decedaţi în torturi sau executaţi în timpul anchetelor: -
13. Membrii grupului condamnaţi la moarte şi executaţi sau neexecutaţi, cu
pedeapsa comutată: Nicolae Trocan.
14. Membrii grupului cu alte condamnări (anii de condamnare şi locul
executării detenţiei): -
15. Numele anchetatorilor, perioada (ele) şi localitatea(tăţile) unde a(au) avut
loc procesul(ele): -
16. Numărul dosarelor şi sentinţelor de condamnare: sentinţa 307 din 26
noiembrie 1952 prin care Nicolae Trocan este condamnat la moarte şi executat
la 26 iulie 1953. Profesorul Dumitru Totir, învăţătorul Boulescu, Ticu
Chiţimia şi alţii sunt condamnaţi pentru nedenunţare.
17. Membrii completelor de judecată şi pedepsele solicitate de acestea:-
18. Lucrări publicate despre grup: Anton Cicerone Ioniţoiu, Revolta armată
anticomunistă din munţii României, Editura Gândirea Românească, pp.38-39.

2003 Întocmit: Aristide Ionescu

457
 MIŞCAREA ROMÂNEASCĂ DE REZISTENŢĂ
1. Denumirea grupului, locul şi data de constituire. Locul şi data de lichidare:
MIŞCAREA ROMÂNEASCĂ DE REZISTENŢĂ
2. Iniţiatorii grupului: Tatir I. Dumitru, învăţător din Turnu Severin.
3. Membrii grupului: Trocan M. Nicolae din satul Perilor, comuna Cătune,
regiunea Craiova; Năsărâmbă Dumitru din Turnu Severin. Tatir I. Dumitru.
4. Dotarea cu armament: -
5. Dacă au avut loc confruntări cu Securitatea şi Miliţia. Locul şi data: -
6. Membrii grupului ucişi în lupte: -
7. Membrii grupului răniţi în lupte: -
8. Membrii grupului luaţi prizonieri: -
9. Membrii grupului scăpaţi din încercuire: -
10. Cine au fost atacatorii? numărul morţilor şi răniţilor din rândul lor: -
11. Membrii susţinători ai grupului, descoperiţi de Securitate. Soarta lor: -
12. Membrii grupului decedaţi în torturi sau executaţi în timpul anchetelor: -
13. Membrii grupului condamnaţi la moarte şi executaţi sau neexecutaţi, cu
pedeapsa comutată: La 20 iulie 1953 sunt executaţi Tatir I. Dumitru, Trocan
M. Nicolae, Năsărâmbă Dumitru.
14. Membrii grupului cu alte condamnări: -
15. Numele anchetatorilor, perioada (ele) şi localitatea(tăţile) unde a(au) avut
loc procesul(ele): -
16. Numărul dosarelor şi sentinţelor de condamnare: La 26 noiembrie 1952,
Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, condamnă la moarte pe Tatir I.
Dumitru, Trocan M. Nicolae şi Năsărâmbă Dumitru, în unanimitate de voturi
şi sunt executaţi la 20 iulie 1953, în penitenciarul Craiova.
17. Membrii completelor de judecată şi pedepsele solicitate de acestea: -
18. Lucrări publicate despre grup:
Magazin istoric, decembrie 2002, pp. 85-86: ”Sentinţe politice adunate şi
comentate de Marius Lupu, Cornel Nicoară şi Gheorghe Onişor” .
Fundaţia Memoria.

2003 Întocmit: Aristide Ionescu

458
 GRUPUL DE LUPTĂ DIN MUNŢII BANATULUI
32. Denumirea grupului, locul şi data de constituire. Locul şi data de lichidare:
Grupul de luptă din munţii Banatului s-a format în munţii Retezat, în
împrejurimile comunei Pui, judeţul Hunedoara.
33. Iniţiatorii grupului: colonelul Uţă, inginerul Caragea şi maiorul Dabija.
34. Membrii grupului: Dedu, Danciu Ion, colonel Dumitrescu, maiorul Dabija,
preotul Lupşa, Duma, Sfârloagă şi alţii.
35. Dotarea cu armament: arme automate.
36. Dacă au avut loc confruntări cu Securitatea şi Miliţia. Locul şi data: în
comuna Pui la 22 iunie 1949.
37. Membrii grupului ucişi în lupte: Dedu împuşcat mortal la 22 iunie 1949.
38. Membrii grupului răniţi în lupte: Inginerul Caragea Lazăr este rănit în urma
confruntărilor armate.
8. Membrii grupului luaţi prizonieri: -
9. Membrii grupului scăpaţi din încercuire: Sfârloagă.
10. Cine au fost atacatorii? numărul morţilor şi răniţilor din rândul lor: Trupe
de Securitate.
11. Membrii susţinători ai grupului, descoperiţi de Securitate şi soarta lor: -
12. Membrii grupului decedaţi în torturi sau executaţi în timpul anchetelor: -
13. Membrii grupului condamnaţi la moarte şi executaţi sau neexecutaţi, cu
pedeapsa comutată: Danciu Ion, colonelul Dumitrescu, maiorul Dabija,
preotul Lupşa, Sfârloagă, Duma.
14. Membrii grupului cu alte condamnări: -
15. Numele anchetatorilor, perioada (ele) şi localitatea(tăţile) unde a(au) avut
loc procesul(ele): -
16. Numărul dosarelor şi sentinţelor de condamnare: Sentinţa nr. 115/950 dată
de Tribunalul Militar Sibiu.
17. Membrii completelor de judecată şi pedepsele solicitate de acestea: -
18. Lucrări publicate despre grup: Anton Cicerone Ioniţoiu, Revolta armată
anticomunistă din munţii României, Editura Gândirea Românească, pp. 42-43.

2003 Întocmit: Aristide Ionescu

459
 GRUPUL BLĂNARU-IONESCU
39. Denumirea grupului, locul şi data de constituire. Locul şi data de
lichidare:
Grupul BLĂNARU-IONESCU constituit în localitatea Teregova în 1946, în
zona Banatului.
40. Iniţiatorii grupului: Spiru Blănaru din comuna Crăieşti, Nicolae Horăscu,
Filon Verca (paraşutist), notarul Gheorghe Ionescu, avocat Cornel Costescu,
Petru Anculia şi Pavel Stoichescu.
41. Membrii grupului: Marin Copăcescu, Petre Grozăvescu, Petre Domăşeanu,
preot Alexandru Nicolici, Ioana Lăzărescu – în casa căreia s-a jurat pe Biblie
că vor lupta împotriva comunismului şi nu vor trăda – Ionăş Grozăvescu,
Moise Aculia, Petru Pop, Grigore Ianosiga, Ion Bica, Atanasie Berzescu,
Gheorghe Urdăreanu, Martin Moatăr, Romulus Maritescu, Petre Berzescu,
Ghimbască Gheorghe, Nicolae Horescu, Anişoara Horescu, Iacob Cimpoacă.
42. Dotarea cu armament: Pistoale automate şi puşti mitraliere.
43. Dacă au avut loc confruntări cu Securitatea şi Miliţia. Locul şi data: În
seara zilei de 9 ianuarie 1949, doi membrii ai grupului au fost arestaţi şi duşi la
Primărie – Moise Anculia şi Grigore Ianoşigna. Grupul de partizani vor ataca
nopatea la ora 22:30 postul de jandarmi unde erau ţinuţi cei doi membrii ai
grupului, cu grenade şi o puşcă mitralieră şi îi vor elibera. Efectivele de
Securitate aflate în inferioritate se vor retrage (în fugă), partizanii reuşind să
captureze şi armament.
Grupul înfiinţat de Blănaru şi Ionescu, număra 30 de membrii când au avut loc
luptele de la Pietrele Albe.
Informatorii Securităţii, Gheorghe Munteanu şi Mihai Checiu au fost anchetaţi
de membrii grupului şi împuşcaţi de Gheorghe Balica şi de Romulus
Mariţescu, deoarece Securitatea era pe urmele lor. Pietrele Albe, la 8 km de
Teregova, va fi locul ales de partizani în vederea confruntării cu trupele
Securităţii. Grupul va lua poziţii defensive, mitraliera va fi amplasată într-o
poziţie propice, fiind încărcată de Petre Berzescu şi comandată de Spiru
Blănaru. După prima ciocnire cu efectivele Securităţii grupul de partizani se
retrage şi se împrăştie.
44. Membrii grupului ucişi în lupte: Petru Anculia, Gheorghe Urdăreanu, Ion
Caraion.
45. Membrii grupului răniţi în lupte: Spiru Blănaru
8. Membrii grupului luaţi prizonieri: Ghimboaşcă Gheorghe, Gheorghe Smulea.

460
9. Membrii grupului scăpaţi din încercuire: -
10. Cine au fost atacatorii? numărul morţilor şi răniţilor din rândul lor: -
11. Membrii susţinători ai grupului, descoperiţi de Securitate. Soarta lor:
Pavel Bona, Popa Ştefan, Ion Ciorăi, Maria Ghimboaşcă, Iancu Ghimboaşcă,
Ion Gâldan, soţia notarului Ionescu.
12. Membrii grupului decedaţi în torturi sau executaţi în timpul anchetelor:
Notarul Ionescu este condamnat la 20 de ani de temniţă grea, dar este ucis
imediat după condamnare.
13. Membrii grupului condamnaţi la moarte şi executaţi sau neexecutaţi, cu
pedeapsa comutată:-
14. Membrii grupului cu alte condamnări: -
15. Numele anchetatorilor, perioada (ele) şi localitatea(tăţile) unde a(au) avut
loc procesul(ele): Căpitanul de Securitate Părgulescu.
16. Numărul dosarelor şi sentinţelor de condamnare: -
17. Membrii completelor de judecată şi pedepsele solicitate de acestea: -
18. Lucrări publicate despre grup:
Anuarul de Istorie Orală, Cluj Napoca, 2001, pp. 278-292.

2003 Întocmit: Aristide Ionescu

461
 HAIDUCUL ADRIAN MIHUŢ
1. Denumirea grupului, locul şi data de constituire. Locul şi data de lichidare:
ADRIAN MIHUŢ
2. Iniţiatorii grupului: Adrian Mihuţ a acţionat de
unul singur timp de 7 ani, ca luptător în munţii
Semenicului şi munţii Apuseni. A fost ajutat de către
Suciu.
3. Membrii grupului: Adrian Mihuţ
4. Dotarea cu armament: pistol automat.
5. Dacă au avut loc confruntări cu Securitatea şi
Miliţia. Locul şi data: a fost mutilat un securist şi
ucis pe un altul când a fost prins.
6. Membrii grupului ucişi în lupte: -
7. Membrii grupului răniţi în lupte: -
8. Membrii grupului luaţi prizonieri: -
9. Membrii grupului scăpaţi din încercuire: -
10. Cine au fost atacatorii? numărul morţilor şi răniţilor din rândul lor: -
11. Membrii susţinători ai grupului, descoperiţi de Securitate şi soarta lor: au
fost arestate şi condamnate circa 70 de persoane care l-au ajutat şi găzduit şi pe
care el le-a divulgat în timpul torturilor la care a fost supus.
12. Membrii grupului decedaţi în torturi sau executaţi în timpul anchetelor: -
13. Membrii grupului condamnaţi la moarte şi executaţi sau neexecutaţi, cu
pedeapsa comutată: Adrian Mihuţ şi Suciu au fost executaţi la Jilava în 1957.
14. Membrii grupului cu alte condamnări:-
15. Numele anchetatorilor, perioada şi localitatea unde a avut loc procesul: a
fost anchetat la Securitatea din Timişoara.
16. Numărul dosarelor şi sentinţelor de condamnare: -
17. Membrii completelor de judecată şi pedepsele solicitate de acestea: -
18. Lucrări publicate despre grup:Anton Cicerone Ioniţoiu, Revolta armată
anticomunistă din munţii României, Editura Gândirea Românească,pp.101–104.

2003 Întocmit: Aristide Ionescu

462
 GRUPUL GARDA ALBĂ
1. Denumirea grupului, locul şi data de constituire. Locul şi data de lichidare:
Grupul GARDA ALBĂ a luat fiinţă în 1958 în zona Hunedoara.
2. Iniţiatorii grupului: Ioan Nistor, tehnician la Combinatul Siderurgic
Hunedoara; grupul a fost format din 72 de persoane.
3. Membrii grupului: Petre Lupu din Orăştie, Ioan Petica din Orăştie, Lazăr
Lobonţ din Chelari, Cornel Lupu din Orăştie, Dumitru Iacob şi Victor Isac din
Hunedoara, Ioan Moldovan din Aurel Vlaicu.
4. Dotarea cu armament: -
5. Dacă au avut loc confruntări cu Securitatea şi Miliţia. Locul şi data: Nu au
avut loc confruntări.
6. Membrii grupului ucişi în lupte: -
7. Membrii grupului răniţi în lupte: -
8. Membrii grupului luaţi prizonieri: -
9. Membrii grupului scăpaţi din încercuire: -
10. Cine au fost atacatorii? Precizaţi numărul morţilor şi răniţilor din rândul
lor: -
11. Membrii susţinători ai grupului, descoperiţi de Securitate. Soarta lor: -
12. Membrii grupului decedaţi în torturi sau executaţi în timpul anchetelor: -
13. Membrii grupului condamnaţi la moarte şi executaţi sau neexecutaţi, cu
pedeapsa comutată:
Ion Nistor este condamnat la moarte prin Sentinţa 1813/1958 a Tribunalului
Militar al Reg. III Militare Cluj; aceaşi sentinţă este dată şi în cazul lui Gheorghe
Voina din Hunedoara, Ion Moldovan din Aurel Vlaicu, Miron Roman şi Ioan
Homorodean, care moare în închisoare în condiţii necunoscute.
Traian Pleşa este condamnat la moarte, dar i se comută pedeapsa în muncă
silnică pe viaţă.
Pentru restul membrilor primului lot, pedeapsa a fost de muncă silnică pe viaţă
(lotul era format din 25 de acuzaţi, pentru care procurorul a solicitat pedeapsa cu
moartea).
Al doilea lot de acuzaţi este judecat în decembrie 1958 şi de această dată
procurorul a solicitat pedeapsa cu moartea, pentru toţi acuzaţii. Iată care a fost
sentinţa pentru al doilea lot :

463
 15 condamnări la muncă silnică pe viaţă, pentru infracţiunea de insurecţie
armată, prevăzută de art. 211 din Codul Penal, anterior modificat prin decretul
318/1958;
2 condamnări la temniţă grea pe viaţă;
2 condamnări la 9 ani de închisoare pentru omisiune de denunţ;
1 condamnare la 8 ani de închisoare;
1 condamnare la 7 ani de închisoare;
1 condamnare la 6 ani de închisoare;
1 condamnare la 5 ani de închisoare.
A fost hotărâtă şi confiscarea totală a averii acuzaţilor, conform art. 25, pct. 6
din Codul Penal.
Sentinţa nr. 20 din 24.12.1958, pentru al treilea lot (sentinţă care include 24 de
acuzaţi) s-a pronunţat pe 15 ianuarie 1959 :
12 condamnări la muncă silnică pe viaţă;
2 condamnări la temniţă grea pe viaţă;
1 condamnare la 8 ani de închisoare corecţională;
1 condamnare la 7 ani de închisoare corecţională;
2 condamnări la 5 ani de închisoare corecţională;
2 condamnări la 3 ani de închisoare corecţională;
2 condamnări la 25 de ani de muncă silnică şi 10 ani degradare civică;
2 condamnări la 20 de ani de muncă silnică şi 8 ani de degradare civică.
Toate pedepsele au fost însoţite de confiscarea totală a averii. Iniţial
rechizitoriul procurorului propusese 56 de condamnări la moarte; în final instanţa a
pronunţat 6 condamnări la moarte, din care au fost executate 4.
14. Membrii grupului cu alte condamnări: -
15. Numele anchetatorilor, perioada (ele) şi localitatea(tăţile) unde a(au) avut
loc procesul(ele): -
16. Numărul dosarelor şi sentinţelor de condamnare: -
17. Membrii completelor de judecată şi pedepsele solicitate de acestea:
Preşedinte – colonel Finichi însoţit de 6 ofiţeri.
Procuror – Ioan Petica.
18. Lucrări publicate despre grup :
Anuarul de Istorie Orală, Vol. I / 1998, Editura Presa Universitară Clujeană,
1999

2003 Întocmit: Aristide Ionescu

464
MIŞCAREA DE REZISTENŢĂ ANTICOMUNISTĂ
de pe valea CRIŞULUI ALB
1. Denumirea grupului, locul şi data de constituire. Locul şi data de lichidare:
Mişcarea de rezistenţă anticomunistă de pe valea CRIŞULUI ALB, judeţul Arad.
2. Iniţiatorii grupului: Cantemir Gligor
După ce comuniştii au început în mai 1948, arestări masive, în toată ţara, cei ce
socoteau că le va veni şi lor rândul, au căutat să se ascundă prin păduri şi pe la
gazde sigure, prin satele din preajma codrilor, unde, înarmaţi, considerând că
puterea comunistă nu va dura mult şi că vor veni americanii s-au constituit în
grupuri de rezistenţă, al căror coordonator era Cantemir Gligor, fiul preotului
din Hălmăgel, cu studii de drept, întrerupte, cu o statură impozantă şi prestanţa
unui conducător înăscut, tip dârz, ferm, cu putere de convingere. Acesta a
dobândit repede încrederea celor pe care îi subordonează. Cel pomenit luase
calea codrului încă din toamna anului 1947.
3. Membrii grupului: Jurcuţa Ioan elev de liceu, Faur Ioan ţăran din Baltele,
Bacoş Pavel ţăran din Valea Mare, Motorca Ioan morar din Iosăşel, Motorca
Ilie fiul celui de dinainte, Motorca Iancu idem, Hagea Iulian pădurar din
Talagiu, Darău Igna ţăran din Cil, Lazăr Ioan ţăran din Roşia, Luluşa Ioan ţăran
din Revetiş, Dobrei Pavel ţăran din Revetiş, Birău Zaharia ţăran din Bârsa,
Ienciu Teodor ţăran din Revetiş, Mercea Gheorghe ţăran din Chisindia, Cornea
Ioan ţăran din Chisindia, Zâmbreanu Ioan ţăran din Almaş, Stepici Dimitrie
învăţător din Joia Mare, Farcaş Ioan ţăran din Joia Mare, Pucea Florin muncitor
din Buteni, Lupei Ioan ţăran din Revetiş, Pataş Ioan ţăran din Avram Iancu,
Motorca Gheorghe ţăran din Iosăşel.
4. Dotarea cu armament: -
5. Dacă au avut loc confruntări cu Securitatea şi Miliţia. Locul şi data: în
primul grup, cel din preajma localităţii Gurahonţ, au avut loc lupte în zorii zilei
de 12 aprilie 1949, la moara lui Motorca Ioan, din Iosăşel, unde datorită
trădătorului Bocu Petru, trupele de Securitate, conduse de locotenentul Maier
Lazăr, din Arad, au înconjurat moara, locuinţa morarului şi grajdul acestuia,
somând pe cei dinlăuntru să se predea. În timp ce ieşeau din casă cei din
familie, împreună cu tânărul Jurcuţa Ioan acesta a fost împuşcat în burtă de
către lt. Maier.
În moară se mai aflau : Hagea Iulian, zis Leanu, pădurar din Talagiu, Darău
Igna din Cil şi Lazăr Ioan din Roşia.
După ce securiştii au dat foc grajdului, Hagea Iulian a aruncat o grenadă
ofensivă, care l-a rănit grav pe locotenentul Maier, apoi s-a împuşcat.

465
 Grupul de la Chisindia, respectiv cel de-al doilea grup înarmat, a fost
înconjurat la locul numit Ciuad, de către trupele de Securitate, la 4 noiembrie
1948.
Somaţi să se predea, luptătorii au deschis focul asupra securiştilor, astfel că au
fost omorâţi în luptă Luluşa Ioan şi Dobrei Pavel, ambii din Revetiş.
Ceilalţi s-au predat, mai puţin Gheorghe Mercea din Chisindia, care a reuşit să
scape, dar va fi şi el capturat, mai târziu, tot prin trădare fiind şi rănit la un
picior.
6. Membrii grupului ucişi în lupte: Jurcuţa Ioan, Pataş Ioan, Lupei Ioan, Luluşa
Ioan, Dobrei Pavel, Hagea Iulian.
7. Membrii grupului răniţi în lupte: Mercea Gheorghe.
8. Membrii grupului luaţi prizonieri: Mercea Gheorghe, Darău Igna, Lazăr Ioan,
Stepici Dimitrie, Birău Zaharia, Zâmbreanu Ioan, Oprea Petru, Fărcaş Ioan.
9. Membrii grupului scăpaţi din încercuire: Mercea Gheorghe, arestat ulterior şi
condamnat la 18 ani muncă silnică.
10. Cine au fost atacatorii? numărul morţilor şi răniţilor din rândul lor: Trupe
de Securitate din Arad.
11. Membrii susţinători ai grupului, descoperiţi de Securitate. Soarta lor:
Lutai Constantin din Gurahonţ, Ancaş Pavel – Gurahonţ, Giorgiţă Ştefan –
Gurahonţ, Herbei Ioan – Gurahonţ, Haiduc Pavel – Gurahonţ, Haiduc Ilie –
Gurahonţ, Oarcea Aurel – avocat – Gurahonţ – mort la Ghencea în 1952, Faur
Gheroghe – Baltele, Daşcău Teodor – Almaş, Oarcea Viorel – Almaş, Lupei
Ştefan – Almaş, Bacoş Pavel – Valea Mare, Oarcea Pavel – Dieci, Oarcea
Teodor – Dieci, Băcanu Ioan – Dieci, Miclea Pavel – Dieci, Stănescu Ioan –
învăţător – Dieci, Şerb Petru – Pescari, Tomşa Emil – preot – Pescari, Ţigan
Teodor – Pescari, Lascău Petru – Pescari, Lupei Petru – Pescari, Hălmăgian
Ioan – Crocna, Bândea Gheorghe – Crocna, Barbatei Ioan – Crocna, Sărac
Dumitru – Crocna, Bâlc Ştefan – Revetiş, Bogdan Alexandru – Iosaş, Iovuţa
Simion – Feniş, Totor Mihai – Feniş, Covaci Petru – invalid – Roşia, Ţigan Ioan
– Laz, Ţigan Vasile – Laz, Ţol Axente – Laz, Stănescu Marin – învăţător –
Dezna, Palade Pavel – Dezna, Tudoran Vasile – Dezna, Ageu Teodor – Dezna,
Franţ Iancu – Rădeşti, Beg Teodor – Bonţeşti, Popescu Teodor – ofiţer –
Bonţeşti, Şoic Alexandru – Bonţeşti, Şerb Petru – Zimbru – împuşcat la
închisoarea Oradea, Neamţu Iustin – Guravăii, Neamţu Valeriu – Guravăii,
Coşeri Gheorghe – subofiţer – Cociuba – mort la Baia Sprie, Motorca Ioan –
Iosăşel, Motorca Gheorghe – Iosăşel, Pucea Florea – Buteni.
Toţi condamnaţi. Nu dispunem de alte date. Alte câteva zeci de ţărani au fost
arestaţi şi cercetaţi în legătură cu cei fugiţi.
12. Membrii grupului decedaţi în torturi sau executaţi în timpul anchetelor: -
13. Membrii grupului condamnaţi la moarte şi executaţi sau neexecutaţi, cu
pedeapsa comutată:-

466
14. Membrii grupului cu alte condamnări: Gligor Cantemir – 25 ani muncă
silnică – şeful grupului, a trecut prin închisorile din Arad, Timişoara,
Malmezon, Jilava, Aiud. Este încă în viaţă.
15. Numele anchetatorilor, perioada (ele) şi localitatea(tăţile) unde a(au) avut
loc procesul(ele):
maior Rafila – Arad;
lt. Maier – Arad;
lt. Mariş – Arad;
col. Ambruş – Timişoara.
16. Numărul dosarelor şi sentinţelor de condamnare: -
17. Membrii completelor de judecată şi pedepsele solicitate de acestea:
Tribunalul Militar Timişoara – în mai multe procese. Nu cunoaştem numele
celor din completul de judecată.
18. Lucrări publicate despre grup:
cartea „Jurnalul Detenţiei Politice în jud. Arad, 1945 – 1989”, autor Corneliu
Cornea, editura Mirador, Arad, 2000;
cartea „Viaţa aşa cum a fost – însemnări”, autor Corneliu Cornea, editura
Gutenberg, Arad, 2002, ediţia I şi 2003, ediţia a-II-a adăugată;
revista Memento Timişoara, anul XI, Nr. 13(70) – august 2001;
Motorca Ilie, fiul morarului de la Iosăşel, unde s-au dus luptele amintite;
Cornea Ioan – ţăran din Chisindia, privind subgrupul de la Chisindia.

2003 Întocmit: Corneliu Cornea

467
 GRUPUL CAPOTĂ-DEJEU AL HUEDINULUI
1. Denumirea grupului, locul şi data de constituire. Locul şi data de lichidare:
grupul “Capotă-Dejeu” al Huedinului, se formează după alegerile din 19
noiembrie 1946.
2. Iniţiatorii grupului: doctorul Iosif Capotă şi doctorul Alexandru Dejeu.
3. Membrii grupului: Ilarie Lungu, Teodor Lungu, Nicolae Tărău, Teofil Creţu,
Irina Creţu, Gheorghe Creţu, Augustin Creţu, Gheorghe Nicula, Ion Borţig,
Gheorghe Borţig, Vasile Borţig, Gheorghe Hanga, Avram Borză, Aurel Barză,
Gheorghe Cădasă, Gheorghe Cebărzan.
Alexandru Dejeu a format un nucleu anticomunist în comuna Dragu :
Alexandru Cezar, Vasile Busuioc, locotenent Ioan Ciucă, I. Bonţidean au
împărţit manifeste.
4. Dotarea cu armament: pistoale Steiner-Buck, pistoale automate, pistol scurt
7.65 mm (armament de război, recuperat).
5. Dacă au avut loc confruntări cu Securitatea şi Miliţia. Locul şi data: -
6. Membrii grupului ucişi în lupte: -
7. Membrii grupului răniţi în lupte: -
8. Membrii grupului luaţi prizonieri: -
9. Membrii grupului scăpaţi din încercuire: -
10. Cine au fost atacatorii? numărul morţilor şi răniţilor din rândul lor:
efective ale Securităţii (Unitatea Militară Floreşti, Judeţul Cluj) conduse de
locotenentul Hosu.
11. Membrii susţinători ai grupului, descoperiţi de Securitate. Soarta lor:
profesorul Părţilă, Gheorghe Capotă, Elena Capotă, Alexandru Dejeu, Ana
Rauca, Suzana Părţilă, Constantin Puchiu, Petru Braica, Oniţei Boc, Gheorghe
Creţu, Oniţă Cădaşe, Valer Fărcane, Ioan Dejeu, Gheorghe şi Ileana Lazea,
Ana Dejeu, preotul Vasile Părţilă, Valter Fărcane, Alexandru Cazar.
12. Membrii grupului decedaţi în torturi sau executaţi în timpul anchetelor: -
13. Membrii grupului condamnaţi la moarte şi executaţi sau neexecutaţi, cu
pedeapsa comutată: doctorul Iosif Capotă şi Alexandru Dejeu sunt
condamnaţi la moarte şi executaţi în septembrie 1958 la penitenciarul Gherla.
14. Membrii grupului cu alte condamnări (anii de condamnare şi locul
executării detenţiei): -

468
15. Numele anchetatorilor, perioada (ele) şi localitatea(tăţile) unde a(au) avut
loc procesul(ele): -
16. Numărul dosarelor şi sentinţelor de condamnare: în total s-au pronunţat
peste 40 de condamnări, cu pedepse de peste 8 ani şi confiscarea averii.
17. Membrii completelor de judecată şi pedepsele solicitate de acestea:
procesul s-a judecat la Tribunalul Militar Rcf. II -a Militare în iunie 1958 din
Cluj-Napoca. Preşedintele era colonelul Paul Fânichi, iar delegat al
Ministerului de Interne era Brainer Szighi.
18. Lucrări publicate despre grup:
“Anuarul de Istorie Orală”, Vol. II , Cluj-Napoca, 2001, pp. 243-164.

2003 Întocmit: Aristide Ionescu

469
 GRUPUL MAIOR NICOLAE DABIJA
1. Denumirea grupului, locul şi data de constituire. Locul şi data de lichidare:
Maior NICOLAE DABIJA. Grupul s-a stabilit în muntele Runculeul Groşilor
sub Muntele Mare din Câmpeni, în primăvara
anului 1949.
2. Iniţiatorii grupului: Fraţii Macovei din
Bucium şi Roşia Montană, Ionuţ Avram, Ionuţ
Ion şi Alexandrina Pop din Bistra, Selegea
Nicolae zis Mişu din Dealul Capsei.
3. Membrii grupului: -
4. Dotarea cu armament: puşti şi pistoale.
5. Dacă au avut loc confruntări cu
Securitatea şi Miliţia. Locul şi data: Grupul a
fost încercuit de către Securitate. În luptă au
fost ucişi trei militari şi un sublocotenent.
6. Membrii grupului ucişi în lupte: Au murit
patru bărbaţi şi o femeie.
7. Membrii grupului răniţi în lupte: -
8. Membrii grupului luaţi prizonieri: Au fost făcuţi prizonieri 11 luptători.
9. Membrii grupului scăpaţi din încercuire: Ion Macovei, care a fost prins în
satul Muşca. Maiorul Dabija a fost judecat de Tribunalul Militar Sibiu,
condamnat la moarte şi executat împreună cu alţi 7 luptători la 28.10.1949.
Alexandrina Pop a fost condamnată de Tribunalul Militar Sibiu la muncă
silnică pe viaţăşi împuşcată la Cluj, la 2 aprilie 1950. Ionuţ Traian a fost prins
mai târziu şi împuşcat. Selegea N. Mişu s-a sinucis căci ucisese un
sublocotenent de aecuritate.
10. Cine au fost atacatorii? numărul morţilor şi răniţilor din rândul lor: -
11. Membrii susţinători ai grupului, descoperiţi de Securitate. Soarta lor: -
12. Membrii grupului decedaţi în torturi sau executaţi în timpul anchetelor: -
13. Membrii grupului condamnaţi la moarte şi executaţi sau neexecutaţi, cu
pedeapsa comutată: Nicolae Dabija a fost executat la Sibiu în 28. 10. 1949
14. Membrii grupului cu alte condamnări: -

470
15. Numele anchetatorilor, perioada (ele) şi localitatea(tăţile) unde a(au) avut
loc procesul(ele): Balea Gheorghe, condamnat la 10 ani şi Balea Maria
condamnată la 5 ani, ambii din Câmpeni.
Preotul greco-catolic Niculiţă Bucea, condamnat la 12 ani de muncă silnică, a
fost anchetat de către tinerii ofiţeri de securitate, Sortan Octavian şi Dragnea
Ion.
Viorica Gâscă, medic la dispensarul comunei.
Ganea Alex. Sofron din satul Valea Dobni, condamnat la 10 ani, mort în
timpul detenţiei.
Dură Ana, văduvă de război.
Ionuţ Avram
Trifa Iosif, împuşcat fără judecată, la Câmpeni, la 16.08.1950.
Pom Traian, împuşcat fără judecată, la Câmpeni, la 16.08.1950.
Androspe Ion, tatăl Mariei Balea, de 73 de ani, a fost împuşcat fără judecată la
locul numit Poartă.
Ionuţ Refila, soţia lui Ionuţ Traian.
Ionuţ Livia, fiica lui Ionuţ Traian.
16. Numărul dosarelor şi sentinţelor de condamnare: -
17. Membrii completelor de judecată şi pedepsele solicitate de acestea: -
18. Lucrări publicate despre grup:
Revista culturală MEMORIA, nr.38

2003 Întocmit: Aristide Ionescu

471
 GRUPUL TEODOR ŞUŞMAN
1. Denumirea grupului: “TEODOR ŞUŞMAN”. Locul şi data de constituire:
com. Răchiţele, jud. Cluj, 18 august 1948; Locul
şi data de lichidare: sat. Traniş, com. Valea
Drăganului, jud. Cluj, 2 februarie 1958.
2. Iniţiatorii grupului: Teodor Şuşman,
Răchiţele, jud. Cluj.
3. Membrii grupului: Teodor Şuşman
(Răchiţele) – fost primar în comuna Răchiţele
în mai multe legislaturi până în 1945; cel mai
înstărit om din sat; Teodor Şuşman jr.
(Răchiţele), fiul lui Teodor Şuşman; Visalon
Şuşman (Răchiţele), fiul lui Teodor Şuşman;
Traian Şuşman (Răchiţele), fiul lui Teodor
Şuşman; Ioan Bortoş (Răchiţele), muncitor
forestier; Teodor Suciu (Răchiţele), geamgiu
şi muncitor forestier; Ioan Popa (zis Ciota) din
Călata, jud. Cluj, fost membru PNŢ, deţinea
pământ şi o cârciumă privată; Ilie Lazăr (zis Jeru) din Răchiţele; Nuţ Lazăr (zis
Mirghiş) din Răchiţele; Gheorghe Mihuţ (Răchiţele), deţinea un gater pentru
confecţionat cherestea; Mihai Jurj (cătunul Ponor, com. Răchiţele), pădurar,
deţinea câteva gatere; Lucreţia Jurj (cătunul Ponor, com. Răchiţele), soţia lui
Mihai Jurj, casnică; Roman Oneţ (Răchiţele), fratele vitreg al lui Mihai Jurj, se
ocupa cu agricultura şi prelucrarea lemnului.
4. Dotarea cu armament: mai multe arme de vânătoare, arme militare tip ZB,
carabine ungureşti, patru arme Manlicher, pistoale, muniţia aferentă, câteva
grenade şi un binoclu.
5. Confruntări cu Securitatea şi Miliţia:
- casa unui pădurar din zona Padiş (Munţii Bihorului), decembrie 1948 (o parte
din partizani au fost surprinşi de o unitate de Securitate, care a deschis focul.
Nu au ripostat, dar au reuşit să fugă, cu excepţia lui Traian Şuşman care a fost
arestat);
- catun Dealul Botii, noaptea de 11/12 noiembrie (o echipă de 25 de securişti
având “călăuză” pe Roman Oneţ, fratele vitreg al lui Mihai Jurj, au organizat o
acţiune pentru ai prinde pe Mihai Jurj şi pe soţia acestuia, Lucreţia. Trimis
înainte să îi anunţe să se predea deoarece sunt înconjuraţi, Oneţ Roman îşi rupe
o cătuşe, ia o armă şi trage înspre trupele de Securitate. Cei trei scapă din
încercuire, dar Teodor Neag, gazda soţilor Jurj, este împuşcat mortal;

472
 - o colibă ciobănească din zona Călata, 23 mai 1952, un schimb de focuri între o
grupă de nouă securişti, miliţieni şi militari şi trei dintre partizani (după
descrieri erau probabil Teodor Şuşman jr., Ioan Popa şi Visalon Şuşman);
- inceputul lunii iulie 1952 s-a creat un cerc, în interiorul căruia au fost prinşi
partizanii. Din documente reiese că în zilele şi nopţile care au urmat s-a tras de
mai multe ori “în partizani”, însă de fiecare dată aceştia au reuşit să scape.
Lucreţia Jurj spune că nu s-a tras în ei până în dimineaţa zilei de 6 iulie, când
au încercat să treacă Someşul. În dimineaţa de 6 iulie, în punctul Feirea, la
izvoarele Someşului Cald, asupra partizanilor (Teodor Şuşman jr., Visalon
Şuşman, Mihai şi Lucreţia Jurj, Roman Oneţ, Ioan Popa şi Gheorghe Mihuţ) s-
a deschis focul. Între 6-11 iulie, aşa cum reiese din documente, membrii
grupului au încercat de mai multe ori să “spargă încercuirea”, însă fără succes.
Numai în noaptea de 6/7 iulie au fost semnalate cinci tentative de ieşire din
încercuire;
- Traniş, com. Valea Drăganului, 2 februarie 1958. Efective ale Ministerului de
Interne şi trupe de Securitate (7 camioane şi turisme) au înconjurat grajdul şi
şura unde se ascundeau Teodor jr şi Visalon Şuşman. Aproape două ore au loc
mai multe schimburi de focuri fără ca partizanii să se predea. Grajdul este
incendiat şi cei doi mor (nu se ştie dacă s-au sinucis sau au ars).
6. Membrii grupului ucişi în lupte:
- Ioan Popa împuşcat mortal în timpul încercuririi din 6 iulie 1952;
- Teodor jr şi Visalon Şuşman morţi în timpul acţiunii din Traniş, com. Valea
Drăganului, din 2 februarie 1958.
7. Membrii grupului răniţi în lupte:
- Mihai Jurj: rănit la cap în vara lui 1954, în timpul arestării, a decedat la
scurtă vreme, probabil la Securitatea din Beiuş;
- Gheorghe Mihuţ: la câteva zile de la încercuirea din 6 iulie 1952 a fost
împuşcat. Rănit grav, a fost dus la Clinica Chirurgicală I din Cluj, unde, în
dimineaţa de 15 iulie 1952, a murit.
8. Membrii grupului luaţi prizonieri:
- Traian Şuşman: arestat în decembrie 1948, în urma unei acţiunii a
autorităţilor în Padiş;
- Gheorghe Mihuţ: la câteva zile de la încercuirea din 6 iulie 1952 a fost
împuşcat şi făcut prizonier. Rănit grav, a fost dus la Clinica Chirurgicală I din
Cluj, unde, în dimineaţa de 15 iulie 1952, a murit;
- Roman Oneţ, Lucreţia şi Mihai Jurj: arestaţi în vara anului 1954, în satul
Sudrigiu, zona Beiuş.
9. Membrii grupului scăpaţi din încercuire: Teodor Şuşman sn., Traian
Şuşman jr., Visalon Şuşman, Nuţu Bortoş, Teodor Suciu, Ilie Lazăr şi Nuţ
Lazăr au scăpat din încercuire în decembrie 1948, în zona Padiş; Roman
Oneţ, Lucreţia şi Mihai Jurj au scăpat din încercuire în noaptea de 11/12
noiembrie 1951 în zona Dealul Botii, com. Răchiţele, jud. Cluj; Traian

473
 Şuşman jr., Visalon Şuşman, Roman Oneţ, Lucreţia şi Mihai Jurj au
scăpat din încercuiri între 28 iunie - 16 iulie 1952.
10. Cine au fost atacatorii? numărul morţilor şi răniţilor din rândul lor:
- Nu se poate stabili efectivele care au participat la toate acţiunile. Ilustrativ,
numai pentru acţiunea din 28 iunie - 16 iulie 1952 s-au folosit 18 ofiţeri ai
DRSS Cluj, 3 ofiţeri ai DRSS Oradea, 2427 soldaţi (Batalioanele de Securitate
Floreşti, Oradea, Orăştie), o companie de miliţie (cca. 100 de oameni) şi şase
câini de urmărire;
- Răniţi din rândurile efectivelor de urmărire s-au înregistrat, dar nu se poate
stabili cu exactitate numărul lor. De precizat că în câteva cazuri s-a rănit
membrii efectivelor de urmărire între ei.
11. Susţinătorii grupului descoperiţi de Securitate. Soarta lor: au fost zeci de
persoane arestate, anchetate şi condamnate la închisoare.
12. Membrii grupului decedaţi în torturi sau executaţi în timpul anchetelor:
- Gheorghe Mihuţ – după ce a fost rănit grav, a fost dus la Clinica Chirurgicală I
din Cluj unde a fost anchetat. A murit în dimineaţa de 15 iulie 1952.
- Mihai Jurj, rănit la cap în momentul arestării a decedat, probabil, la
Securitatea din Beiuş în 1954.
13. Membrii grupului condamnaţi la moarte şi executaţi sau neexecutaţi, cu
pedeapsa comutată: Oneţ Roman - a fost condamnat la moarte şi executat la
Penitenciarul Oradea în 1954.
14. Membrii grupului cu alte condamnări (ani de condamnare şi locul
executării detenţiei): Lucreţia Jurj – condamnată la muncă silnică pe viaţă în
1954; în 1962 i se comută pedeapsa la 25 ani muncă silnică; a executat 10 ani.
A fost deţinută la Oradea, Mislea, Mircurea Ciuc, Cluj, Jilava.
15. Numărul anchetatorilor, perioada(ele) şi localitatea(tăţile) unde a(u) avut
loc procesul(ele): Cluj (1948), Oradea (1954).
16. Numărul dosarelor şi sentinţelor de condamnare: nu se cunoaşte numărul
de dosare şi de sentinţe pronunţate în cursul proceselor.
17. Membrii completelor de judecată şi pedepsele solicitate de acestea: nu se
cunosc.
18. Lucrări publicate despre grup: Cornel Jurju, Cosmin Budeancă, “Suferinţa
nu se dă la fraţi…” Mărturia Lucreţie Jurj despre rezistenţa anticomunistă din
Munţii Apuseni (1948-1958), Ed. Dacia, 2002; Cosmin Budeancă, Cornel
Jurju, Rezistenţa armată anticomunistă în zona Huedinului. Grupul Şuşman, în
“AIO – Anuarul de Istorie Orală”, nr. III, Presa Universitară Clujeană, Cluj-
Napoca, 2002; Clara Cosmineanu, Grupul Teodor Şuşman, în “Dosarele
Istoriei”, an VII, nr. 12 (76), 2002.

2003 Întocmit: Cosmin Budeancă

474
 GRUPUL FAMILIEI SPANIOL
1. Denumirea grupului, locul şi data de constituire. Locul şi data de lichidare:
Grupul Familiei Spaniol, numit de Securitate şi Banda Spaniol Vasile.
2. Iniţiatorii grupului: Primul grup a fost al lui Suşman. Grupul Familiei
Spaniol, organizat de fraţii Vasile, Ştefan, Iulius Aron şi Aurelia, a luat parte
la lupta anticomunistă de la 6 martie 1945 până în noiembrie 1950.
3. Membrii grupului: Hagea Constantin din Măgina-Aiud, gazetar, Suşman Leon
din Măhăceni, legionar, Popa Ştefan student din comuna Deceea, judeţul Alba,
Dina Teglarci, legionară studentă la Cluj, Tudor Vasile, legionar din Aiud,
Duma Ioan, lăcătuş din Aiud, Stâncel Ioan, frizer din Aiud, căpitanul Popa
Gheorghe din Batalionul 6 Vănători de munte, de la Beiuş / Aiud, Mulea
Gavril, jurist din Aiud, Secinca Laurean, student din comuna Ciumbrud,
Spaniol Vasile, jurist, Spaniol Ştefan, absolvent Academia Comercială,
Spaniol Aurelia, legionară, Mărgineanu Ion şi soţia sa Venturia, profesori din
Cluj, legionari, Hanu Vasile, profesor din Cacova (Livezilor), judeţul Alba,
Hanu Traian, jurist, Ocneanu Traian avocat din comuna Meşereag, Ocnean
Francesca, soţia sa, angajat al Consulatului American, Gligor din Cacova,
Gligor Emil, legionar paraşutat de germani, Hanu Gheorghe din Măgina, satul
Sâncrai, judeţul Alba, Guriţă Titus avocat din Aiud, legionar.
Acest grup avea 27 de membri în momentul arestării lui Aron Spaniolul la 14
martie 1949.
4. Dotarea cu armament: Pistoale mitralieră.
5. Dacă au avut loc confruntări cu Securitatea şi Miliţia. Locul şi data: În
munţii Apuseni, la începutul anului 1949, Popa Ştefan este împuşcat de
efective ale Securităţii, în zona cunoscută sub numele de Muntele Mare.
6. Membrii grupului ucişi în lupte: Iulius Spaniol este ucis în Aiud, pe strada
Plugarilor; Popa Ştefan.
7. Membrii grupului răniţi în lupte: -
8. Membrii grupului luaţi prizonieri: În noaptea de 31-1.01.1950 grupul fraţilor
Spaniol, Aron, Vasile, Ştefan şi sora lor Aurelia, este încercuit şi arestat de
către Securitate.
9. Membrii grupului scăpaţi din încercuire: Iulius Spaniol.
10. Cine au fost atacatorii? Precizaţi numărul morţilor şi răniţilor din rândul
lor: Efective ale Securităţii.

475
11. Membrii susţinători ai grupului, descoperiţi de Securitate. Soarta lor:
Duda Sava, Maxim Victor, Păstrăv Letiţia, Crişan Aurelia, Popa Maria,
Bedeleanu Eugen, Câmpeanu Victor, Alexa Victor, Stâncel Augustin şi Carolina,
Rusu Aurel, Olga Almorescu, Mesaroş Marioara, Văcaru Leontina, Spaniol Elena,
Augusta şi Ştefania, profesorul Ieronim Păstrăv, inginerul Seicărescu Petru,
rectorul Colegiului Bethlem Gabor, doctorul Müller Eugen.
12. Membrii grupului decedaţi în torturi sau executaţi în timpul anchetelor: -
13. Membrii grupului condamnaţi la moarte şi executaţi sau neexecutaţi,
cu pedeapsa comutată: -
14. Membrii grupului cu alte condamnări: Tribunalul Militar Sibiu îi condamnă
pe Aron Spaniol la 5 ani muncă silnică; fraţii Vasile şi Ştefan Spaniol primesc
fiecare câte 7 ani de muncă silnică.
15. Numele anchetatorilor, perioada (ele) şi localitatea(tăţile) unde a(au) avut
loc procesul(ele): -
16. Numărul dosarelor şi sentinţelor de condamnare: -
17. Membrii completelor de judecată şi pedepsele solicitate de acestea: -
18. Lucrări publicate despre grup:
“Anuarul de Istorie Orală”, Vol. III , Cluj-Napoca, 2003, pp. 193-209.

2003 Întocmit: Aristide Ionescu

476
 GRUPUL ALEXANDRU PODEA
1. Denumirea grupului, locul şi data de constituire. Locul şi data de lichidare:
Grupul lui ALEXANDRU PODEA din comuna Negrileşti (Cluj), constituit
după alagerile din 19 noiembrie 1946 şi lichidat în 1950.
2. Iniţiatorii grupului: Alexandru Podea din comuna Negrileşti, Alexandru
Drăgan, Constantin Drăscan, Spermeanu, Dămăcuşani Suciu din Dumbrăveni,
Mircea Dobre.
3. Membrii grupului: Alexandru Borlea (Ciceu-Giurleşti), Gheorghe Florea
(Ciceu-Giurleşti).
4. Dotarea cu armament: Armă militară (ZB) de la dezertori şi pistoale, grenade.
5. Dacă au avut loc confruntări cu Securitatea şi Miliţia. Locul şi data:
Fraţii Drăşcan au ucis prin bătaie pe comunistul (secretar PRM) Alexandru
Şanţa. Când grupul a fost încercuit de atacatori , unul dintre membri,
Alexandru Podea a fost rănit.
6. Membrii grupului ucişi în lupte: -
7. Membrii grupului răniţi în lupte: -
8. Membrii grupului luaţi prizonieri: -
9. Membrii grupului scăpaţi din încercuire: -
10. Cine au fost atacatorii? numărul morţilor şi răniţilor din rândul lor: -
11. Membrii susţinători ai grupului, descoperiţi de Securitate. Soarta lor: Ilva
Mică, Tudor Giorgiu, Dănilă Giorgiu şi Ion Farcaş, toţi din cătunul numit
Huţă, căpitanul de artilerie Pascu, Mircea Păltineanu, Dobre Mircea (student
la medicină, Cluj) din Boereni, Băran Vasile (Negrileşti), Blaga Vasile, fost
pădurar în Bihor, Lucreţia Podea care a născut un copil în detenţie şi alte
persoane neidentificate.
12. Membrii grupului decedaţi în torturi sau executaţi în timpul anchetelor: -
13. Membrii grupului condamnaţi la moarte şi executaţi sau neexecutaţi, cu
pedeapsa comutată: -
14. Membrii grupului cu alte condamnări: -
15. Numele anchetatorilor, perioada şi localitatea unde a avut loc procesul: -
16. Numărul dosarelor şi sentinţelor de condamnare: -
17. Membrii completelor de judecată şi pedepsele solicitate de acestea: -
18. Lucrări publicate despre grup: Anuaru de istorie orală, vol.1/1998,
Universitatea „Babeş Bolyai”, Cluj, p. 215-236.

2003 Întocmit: Aristide Ionescu

477
 GRUPUL DIN
SĂLIŞTEA DE SUS ŞI DRAGOMIREŞTI
1. Denumirea grupului: Grupul din Săliştea de sus şi Dragomireşti,
Maramureş.
2. Iniţiatorii grupului: Gheorghe Paşca, Gheorghe Vlad, Dumitru Paşca. Mişcarea
de rezistenţă debutează în vara anului 1946 în Săliştea de sus prin fuga lui
Gheorghe Paşca în munţi din cauza şicanelor la care fusese supus de
Securitate. În noiembrie 1946, după victoria în alegeri a Frontului Naţional
Democrat, Gheorghe Vlad fuge şi el în munţi după ce trage clopotele din sat şi
strigă ca-i va îngropa pe comunişti.
În 1949, din cauza presiunilor făcute de Securitate, Dumitru Paşca se va
refugia, la rândul său în pădure. Tot în 1949, în Dragomireşti, comună vecină cu
Săliştea, persoanele implicate în organizaţia “Lupta împotriva comunismului” sunt
deconspirate şi silite să fugă în munţi. Întâlnirea cu fraţii Paşca a marcat momentul
de fuziune prin integrarea lui Dumitru Paşca în grup. Gheorghe Paşca va prefera să
acţioneze pe cont propriu.
3. Membrii grupului: Gheorghe Paşca- morar, cârciumar; Dumitru Paşca;
Gheorghe Vlad; Ioana Vlad; Bitigi. Restul membrilor nu au putut fi
identificaţi.
4. Dotarea cu armament: Membrii acestui grup de rezistenţă au avut în dotare
puşti şi grenade.
5. Dacă au avut loc confruntări cu miliţia şi securitatea. Locul şi data. În 1948,
în munţii Maramureş, în decembrie 1949, în iunie 1953 în Măgura Telciului, în
Pădurea Bitigilor în 1956.
6. Membrii grupului ucişi în lupte: Gheorghe Paşca, Dumitru Paşca, Gheorghe
Vlad. Cadavrul lui Gheorghe Paşca a fost expus o vreme în curtea primăriei şi
apoi a fost aruncat într-o groapă cu un bolovan sub cap.
7. Membrii grupului răniţi în luptă: Cei răniţi în luptă au fost împuşcaţi mortal.
8. Membrii grupului luaţi prizonieri: Ioana Vlad, prinsă în iunie 1953 în
buncărul din Măgura Telciului de către trupele de Securitate.
9. Membrii grupului scăpaţi din încercuire: În 1950, Gheorghe Paşca se
hotărăşte să se predea autorităţilor care-i promiseseră că nu va păţi nimic. Se
predă primăriei din comuna Săcel. Aici, auzind discuţia telefonică dintre şeful
de post şi autorităţile din Vişeu privind arestarea lui, Paşca fuge prin geamul
încăperii unde fusese reţinut şi se amestecă într-o nuntă reuşind astfel să iasă
din comună.

478
 În iunie 1953, în pădurea din Măgura Telciului, Gheorghe Paşca reuşeşte să
scape de securitate folosindu-se de armamentul performant din
dotare(grenade).
10. Cine au fost anchetatorii? Precizaţi numărul morţilor şi răniţilor din
rândul lor: Trupele de securitate. Nu se specifică de unde anume.
11. Membrii susţinători ai grupului descoperiţi de securitate. Soarta lor:
Vasile Ofrim, bătut de securitate, e obligat să-şi mănânce carnetul de Partid.
Ioana Vlad, care-l aproviziona pe Gheorghe Paşca cu alimente e trimisă în
pădure să-l atragă în capcană, dar planurile securiştilor sunt dejucate iar femeia
rămâne cu Paşca în pădure.
Morarul Bitigi îl aproviziona pe Gheorghe Paşca şi pe fiul său cu alimente.
Descoperit de securitate, e torturat şi trădează locul în care erau ascunşi cei doi
fugari.
12. Membrii grupului decedaţi în torturi sau executaţi în timpul anchetelor:
Nu este cazul.
13. Membrii grupului condamnaţi la moarte sau executaţi ori neexecutaţi cu
pedeapsa comutată: Nu este cazul.
14. Membrii grupului cu alte condamnări (anii de condamnare şi locul
executării detenţiei): Ioana Vlad, 4 luni de detenţie la penitenciarul din Satu-
Mare în 1953. Alte informaţii nu avem.
15. Numele anchetatorilor, perioada şi localitatea unde a avut loc procesul: nu
se specifică.
16. Numărul dosarelor şi sentinţelor de condamnare: nu sunt specificate.
17. Membrii completelor de judecată şi pedepsele solicitate de acestea: nu sunt
specificate.
18. Lucrări publicate despre grup: Radu Hriniuc, Rezistenţa naţională armată
anticomunistă. Profil de partizan – Gheorghe Paşca (Săliştea de Sus,
Maramureş) în “AIO- Anuarul Institutului de Istorie Orală” I/1998, Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1999, p.237-257.

2003 Întocmit: Florentina Bodeanu

479
 PARTIZANII GHEORGHE PAŞCA
1. Denumirea grupului, locul şi data de constituire. Locul şi data de lichidare:
Partizanii GHEORGHE PAŞCA – constituit în Săliştea de Sus, judeţul
Maramureş, în 1946.
2. Iniţiatorii grupului: Gheorghe Paşca şi Gheorghe Vlad.
3. Membrii grupului: Ioana Vlad, Vasile Ofrim din Dragomireşti, Gheorghe Vlad,
Iona Honcului care trădează în iunie 1953.
4. Dotarea cu armament: Armă de vânătoare specială, dotată cu lunetă şi două
ţevi, una pentru gloanţe, alta pentru alice; patul armei era încrustat cu argint şi
adăpostea o fantă specială cu cinci gloanţe de argint. Paşca era renumit ca
vânător şi avea sarcina să însoţească la vânătoare pe un prinţ austriac. Pistoale
şi grenade.
5. Dacă au avut loc confruntări cu Securitatea şi Miliţia. Locul şi data: În
1948, Securitatea reuşeşte să-l ucidă pe Gheorghe Vlad. Gheorghe Paşca
reuşeşte să scape şi să ia legătura cu grupul Dragomireşti, de unde află de
existenţa organizaţiei “Lupta împotriva comunismului”, în care activa fratele
său Dumitru. Acesta din urmă este ucis de către efective ale Securităţii în
decembrie 1949.
Din nou încercuit de Securitate, Paşca reuşeşte să scape. Însoţitoarea sa, Ioana
Vlad, care avea doi copii (o fetiţă, Ştefăniţa şi un băiat, nou născut, Seftref) este
luată prizonieră. Reuşeşte să evite capturarea timp de încă doi ani, până la
momentul în care este din nou încercuit (trădat se pare de fiul morarului din
Bitigi), deschide focul asupra trupelor de Securitate şi se sinucide. Fiul
morarului va fi găsit împuşcat, mai târziu, se presupune fie chiar de către
Gheorghe Vlad, fie de către Securitate.
6. Membrii grupului ucişi în lupte: Gheorghe Vlad.
7. Membrii grupului răniţi în lupte: -
8. Membrii grupului luaţi prizonieri: -
9. Membrii grupului scăpaţi din încercuire: -
10. Cine au fost atacatorii? numărul morţilor şi răniţilor din rândul lor: -
11. Membrii susţinători ai grupului, descoperiţi de Securitate. Soarta lor: -
12. Membrii grupului decedaţi în torturi sau executaţi în timpul anchetelor: -
13. Membrii grupului condamnaţi la moarte şi executaţi sau neexecutaţi, cu
pedeapsa comutată: -

480
14. Membrii grupului cu alte condamnări: -
15. Numele anchetatorilor, perioada (ele) şi localitatea(tăţile) unde a(au) avut
loc procesul(ele): -
16. Numărul dosarelor şi sentinţelor de condamnare:
17. Membrii completelor de judecată şi pedepsele solicitate de acestea:
18. Lucrări publicate despre grup:
“Anuarul de Istorie Orală”, Vol. I /1998, Editura Presa Universitară Clujeană,
Cluj-Napoca, 1999, p. 237

2003 Întocmit: Aristide Ionescu

481
 GRUPUL de rezistenţă ŢIBLEŞUL
1. Denumirea grupului, locul şi data de constituire, locul şi data de lichidare:
Grupul de rezistenţă ŢIBLEŞUL, de la poalele muntelui Rîuaia, din Ţara
Lăpuşului-Jud. Maramureş. Grupul a fost lichidat la 11 martie 1953, după 4
ani şi 7 luni de rezistenţă.
2. Iniţiatorii grupului: Nicolae Pop, al lui Ichim.
3. Membrii grupului: În jur de 20 de persoane din care: Pop Mariuca, soţia lui
Pop Nicolae şi fiica sa, Eleonora; Gheorghe Bendrea, ginerele; Aristia, fiică şi
Ion fiu, precum şi fiica cea mare, Victoria şi ginerele Simion Ciontea, care
împreună formau baza de aprovizionare a grupului de rezistenţă armată
ŢIBALAŞUL; Vasile Paşca;Vasile Hotea; Ion Rus din Sighetul Marmaţiei, Ioan
Tividar din Rona de Jos; Mircea Dobre din Boiereni; Ion Mîţ.
În 1950 au mai venit un grup de 7 tineri, din Ieud, format din Ghindriş Ştefan,
Ghindriş Vasile, Dancă Gavrilă, Dancă Ileş, Ghinduş Dumitru, Hotică Ion,
Hotică Dumitru, Pavel Boga, Nicolae Perţa, Dumitru Bud, Vasile Blagu.
4. Dotarea cu armament: Pistoale, arme automate, puşti de vânătoare.
5. Dacă au avut loc confruntări cu Securitatea şi Miliţia. Locul şi data: -
6. Membrii grupului ucişi în lupte: Dumitru Hotică; Vasile Hotea.
7. Membrii grupului răniţi în lupte: -
8. Membrii grupului luaţi prizonieri:-
9. Membrii grupului scăpaţi din încercuire: După încercuirea casei lui Pop
Nicolae, acesta a reuşit să fugă prin spatele casei şi împreună cu alţi membri ai
grupului au deschis foc împotriva securiştilor care l-au scăpat pe Vasile Paşca,
pe care-l luaseră prizonier. Au mai scăpat din încercuire, fraţii Aristina şi
Ichim Pop împreună cu Vasile Hotea. Cei trei au stat ascunşi din octombrie
1952 până în martie 1953, când au fost prinşi de Securitate.
10. Cine au fost atacatorii? numărul morţilor şi răniţilor din rândul lor: -
11. Membrii susţinători ai grupului, descoperiţi de Securitate. Soarta lor:
Vasile Permăiţă, Sofron Perta, Petre Bude, Vasile Hotea, Andrei Pop, Gavrilă
Dunca, preotul greco-catolic Oniga, Vasile Paşca, preot ortodox Tănase
Oniga, Teodor Nechita, Nicolae Oniga, Dionisie Filip, Roman Bota, toţi din
comuna Suiciu de Jos. Petru Pop, Ion Ghendeş, Ion Mureşan, Gavril Ropan,
Mircea Dobre – student, Gavrilă Buda, Virgil Chifor, Andrei Ungur, Petru
Vişovan, Maria Vişovan, Gheorghe Tinţa, Vasile Sas, Vasile Sacaliş, Vasile al

482
 Parascăi, Mihai a lui Axente, Gheorghe a lui Ciontaş, Gavrilă Nanului, Alexa
Moşuţ.
12. Membrii grupului decedaţi în torturi sau executaţi în timpul anchetelor:
Nicolae Pop, iniţiatorul, s-a predat în 1953 şi a murit în anchetă. Preotul Oniga
este ucis de trupele MAI care l-au arestat.
13. Membrii grupului condamnaţi la moarte şi executaţi sau neexecutaţi, cu
pedeapsa comutată: -
14. Membrii grupului cu alte condamnări: -
15. Numele anchetatorilor, perioada (ele) şi localitatea(tăţile) unde a(au) avut
loc procesul(ele): Securistul Seling.
16. Numărul dosarelor şi sentinţelor de condamnare:
Tribunalul Militar Cluj, dosarul 4/1949, sentinţa 500.
Tribunalul Militar Oradea, sentinţa nr. 89 în dosarul 25/1953 a condamnat
circa 70 de persoane dintre care Gavrilă Dunca, condamnat pentru dezertare şi
port armă, a însumat 53 de ani de condamnare şi va executa pedeapsa cea mai
mare, adică 25 de ani de închisoare. Ceilalţi membri, activi, au fost
condamnaţi la câte 25 de ani de închisoare. Aristina a fost condamnată doar la
20 de ani de închisoare, iar ea a protestat, cerând să i se dea cât bărbaţilor, 25
de ani. Nicolae Săileanu a cunoscut-o pe Pop Aristina la închisoarea
Văcăreşti, în perioada 1955, unde avea un frate bolnav. A îndrăgit-o iar după
eliberarea din 1964 a căutat-o. La 28 iulie 1965 au făcut cununia civilă şi în
secret, la 30 iulie 1965, cununia religioasă, greco-catolică.
Dintre cei condamnaţi la 25 de ani de închisoare, aceia care nu au murit în
temniţă s-au eliberat în 1964.
Pentru susţinătorii grupului s.au dat condamnări între 8 şi 15 ani. O parte din
condamnări le anexăm.
17. Membrii completelor de judecată şi pedepsele solicitate de acestea: -
18. Lucrări publicate despre grup: Ştefan Bellu, Pădurea răzvrătită, Editura
Gutinul, 1993.
Referatul MAI – Baia Mare 560, anexat.
Tabel cu persoanele arestate, în copie xerox de pe pag.160/54, dosar F.P. nr.
160/54 mm, Arhiva TMT.

2003 Întocmit: Aristide Ionescu

483
 MINISTERUL AFACERILOR INTERNE
DIRECŢIUNEA REGIONALĂ BAIA MARE

REFERAT
5.III.1966

Subsemnatul lt. GAGARA NICOLAE, studiind dosarul de justiţie nr.

512/1953 al Tribunalului Militar Teritorial Oradea, din care rezultă că pentru
activitate de crimă contra umanităţii, organele MAI au arestat pe numiţii:
1. PAŞCA VASILE, născut la 10.XII.1909 în com. Tîrgu Lăpuş, fiul lui Nicolae
şi Maria.
2. DOBRE MIRCEA, născut la 27.VI.1922 în com. Retea, Reg. Or. Stalin, fiul lui
Ioan şi Valeria.
3. RUSU IOAN, născut la 8.IX.1926 în com. Vad, Rai. Sighet, fiul lui Mihai şi
Ioana.
4. TIVADAR VASILE, născut la 28.IX.1930 în com. Rona de Jos, Rai. Sighet,
fiul lui Natural şi Teodora.
5. MIT IOAN, născut la 20.I.1927 în com. Suciul de Sus, Rai. Târgu Lăpuş, fiul
lui Natural şi Ana.
6. POP ACHIM, născut la 14.III.1927, în com. Lăpuşul Românesc, Rai. Tg.
Lăpuş, fiul lui Nicolae şi Maria.
7. POP ARISTINA, născută la 13.V.1931 în com. Lăpuşul Românesc, Rai. Tg.
Lăpuş, fiica lui Nicolae şi Maria.
8. BUD ANDREI, născut la 17.II.1914 în com. Tg. Lăpuş, Rai. Tg. Lăpuş, fiul lui
Ioan şi Domnica.
9. PETRUŞ NIFOR, născut la 25.III.1927 în com. Valea Hranei, Reg. Cluj, fiul
lui Nicolae şi Maria.
10. ŞLEAM ION, născut la 15.IV.1917, în com. Rohia, Rai. Tg. Lăpuş, fiul lui
Vasile şi Nastasie.
11. COSMA IOAN, născut la 14.VII.1896 în com. Rohia, Rai. Tg. Lăpuş, fiul lui
Dionisie şi Ana.
12. CHIFOR VIRGIL, născut la 12.X.1921 în com. Răzoare, Rai. Tg. Lăpuş, fiul
lui Gheorghe şi Maria.
13. UNGUR ANDREI, născut la 4.VIII.1912 în com. Răzoare, Rai. Tg. Lăpuş, fiul
lui Nicolae şi Ioana.
14. POP IOAN, născut la 8.I.1919 în com. Rohia, Rai. Tg. Lăpuş, fiul lui Ion şi
Floare.
15. POP IOAN, zis „HUHU”, născut în anul 1902 în com. Boereni, Rai. Tg.
Lăpuş, fiul lui Andrei şi Maria.
16. CICEU SIMEON, născut la 10.VI.1913 în com. Rohia, Rai. Tg. Lăpuş, fiul lui
Petru şi Floare.
17. PERHAITA IOAN, născut la 18.XII.1912, în com. Dumbrava Lăpuşului, Rai.
Tg. Lăpuş, fiul lui Vasile şi Reghina.

484
18. POP GHEORGHE, născut la 8.VIII.1915 în com. Rohia, Rai. Tg. Lăpuş, fiul
lui Gheorghe şi Augustina.
19. BOTA ROMAN, născut la 21.XI.1924 în comuna Suciul de Jos, Rai. Tg.
Lăpuş, fiul lui Ioan şi Anastasia.
20. TIVADAR VASILE, născut la 2.XII.1900 în com. Rona de Jos, Rai. Tg.
Lăpuş, fiul lui Dumitru şi Maria.
21. POP IOAN, născut la 3.I.1907 în com. Tg. Lăpuş fiul lui Eremia şi Ileana.

Prin sentinţa Nr. 557 Al Trib. Milit. Teritorial Oradea din 27 august 1953
au fost condamnaţi după cum urmează :
1. PASCA VASILE; DOBRE MIRCEA, POP ACHIM, la câte 22 ani muncă
silnică, 10 ani degradare civică pentru crima de uneltire, contra ordinei sociale.
2. RUSU IOAN şi MIT IOAN la câte 25 de ani de muncă silnică şi la 10 ani
degradare civică, pentru crima de uneltire contra ordinei sociale.
3. TIVADAR VASILE şi POP ARISTINA, la câte 20 de ani muncă silnică şi la 8
ani degradare civică, pentru crima de uneltire contra ordinei sociale.
4. BUD ANDREI, la 6 ani închisoare corecţională şi 2 ani interdicţie corecţională
pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale.
5. PETRUŞ NIFOR, la 7 ani închisoare corecţională şi la 2 ani interdicţie
corecţională pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale.
6. SLEAM ION, la 5 ani închisoare corecţională şi un an interdicţie corecţională
pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale.
7. COSMA IOAN, CHIFOR VIRGIL, UNGUR ANDREI şi POP IOAN, a lui
Ieremie la câte 4 ani de închisoare corecţională, la câte 2 ani interdicţie
corecţională, pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale.
8. POP IOAN a lui ION, CICEU SIMION, POP IOAN „PĂDURAR”,
PERHAIŢĂ IOAN şi BOTA IOAN la câte 3 ani închisoare corecţională şi 2
ani interdicţie corecţională, pentru delict de uneltire contra ordinei sociale.
9. POP IOAN zis „HUHU” la 2 ani de închisoare corecţională şi la 1 an
interdicţie corecţională pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale.
10. POP GHEORGHE la 6 luni de închisoare corecţională şi 6 luni interdicţie
corecţională pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale.
Cazul lui TIVADAR VASILE a lui DUMITRU a fost achitat deoarece a
decedat.
Sentinţa a rămas definitivă iar pedepsele sunt executate la Penintenciarul
Oradea conform P.V. de încarcerare din dosar Vol. II fila 262-278 şi mandatul
de executarea pedepsei Vol. II fila 216-255.
Elementele compromise sunt lucrate conform instrucţiunilor.
Întrucât toate măsurile au fost duse la îndeplinire propun ca dosarul să fie
păstrat la arhivă.

L.Op. care a studiat dosarul

Lt. Gagara Nicolae

485
 TABEL CU PERSOANELE ARESTATE
1. Dunca Ilieş, născut în anul 1928 în comuna Ieud, fiul lui Ilie şi Ana.
2. Dunca Gavril, născut în anul 1928 în comuna Ieud, rai. Vişeu, fiul lui Gavril şi
Ioana.
3. Hotico Ioan, născut în anul 1927 în comuna Ieud, rai. Vişeu, fiul lui Gavril şi
Ioana.
4. Chindriş Vasile, născut la 4IX.1927 în comuna Ieud, rai.Vişeu, fiul lui Vasile şi
Ioana.
5. Chindriş Ştefan, născut în IV.1928 în comuna Ieud, rai.Vişeu, fiul lui Vasile şi
Ioana.
6. Chindriş Dumitru, născut la 6X.1928 în comuna Ieud, rai.Vişeu, fiul lui Vasile
şi Maria.
7. Pop Nicolae, născut la 18XII.1901 în comuna Groşi, rai.Tg.Lăpuş, fiul lui Ilie
şi Ioana.
8. Ropan Gavril, născut la 15.I.1909 în comuna Suciul de Sus, rai.Tg.Lăpuş, fiul
lui Ştefan şi Maria.
9. Bud Dochia, născută la 6.II.1914 în comuna Groş, rai.Tg.Lăpuş, fiica lui
Nicolae şi Dochia.
10. Pop Leon zis Siridon, născut la 15.IX.1916 în comuna Suciul de Sus,
rai.Tg.Lăpuş, fiul lui Petru şi Edochia.
11. Chindriş Gavril, născut la 2.I.1898 în comuna Suciul de Sus, rai.Tg.Lăpuş, fiul
lui Gheorghe şi Maria.
12. Bud Dumitru, născut la 12 XI.1911 în comuna Groş, rai.Tg.Lăpuş, fiul lui Ioan
şi Ana.
13. Oniga Tănase, născut la 16 XI.1924 în comuna Suciul de Jos, rai.Tg.Lăpuş, fiul
lui Nichita şi Paraschiva.
14. Cociş Constantin, născut la 4.V.1911 în comuna Suciul de Jos, rai.Tg.Lăpuş,
fiul lui Simion şi Ana.
15. Filip Dionisie, născut la 2.IV.1911 în comuna Suciul de Jos, rai.Tg.Lăpuş, fiul
lui Dumitru şi Ileana.
16. Mureşan Ioan, născut la 20.IX.1914 în comuna Suciul de Sus, rai.Tg.Lăpuş,
fiul lui Filip şi Ana.
17. Chendeş Ioan, născut la 24.V.1926 în comuna Suciul de Sus, rai.Tg.Lăpuş, fiul
lui Gheorghe şi Ioana.
18. Cociş Ioan născut la 27.IX.1900 în comuna Suciul de Jos, rai.Tg.Lăpuş, fiul lui
Grigore şi Maria.
19. Bud Gheorghe, născut în luna aprilie 1910 în comuna Suciul de Sus,
rai.Tg.Lăpuş, fiul lui Gavrilă şi Nastasia.
20. Oniga Nicolae, născut la 5.XI.1916 în comuna Suciul de Jos, rai.Tg.Lăpuş, fiul
lui Andrei şi Ileana.

486
21. Bretan Ilie, născut la 25 iulie 1897 în comuna Culciul Mare, rai.Satu Mare, fiul
lui Ioan şi Maria.
22. Bretan Marta, născută la 7.I.1902 în comuna Recea, rai.Şoncuţa Mare, fiica lui
Avram şi Parasca.
23. Oniga Nichita născut la 7.X.1906 în comuna Suciul de Jos, rai.Tg.Lăpuş, fiul
lui Andrei şi Ileana.
24. Pop Nicolae, născut la 26.VIII.1919 în comuna Lăpuşul Românesc,
rai.Tg.Lăpuş, fiul lui Teodor.
25. Burzo Petru, născut la 7.III.1908 în comuna Suciul de Sus, rai.Tg.Lăpuş, fiul
lui Ioan şi Tudora.
26. Pop Măriuca, născută la 17.IV.1916 în comuna Groşi, rai.Tg.Lăpuş, fiica lui
Nicolae şi Maria.
27. Pop Petru, născut la 10.VII.1917 în comuna Suciul de Sus, rai.Tg.Lăpuş, fiul
lui Ioan şi Floare.
28. Pasca Teodor, născut la 9.IX.1926 în comuna Suciul de Sus, rai.Tg.Lăpuş, fiul
lui Sofron şi Ludovica.
29. Pop Ioan zis Cantinierul, născut la 1.VIII.1900 în comuna Groşi, rai.Tg.Lăpuş,
fiul lui Achim şi Arestina
30. Pop Teodor, născut la 13.II.1895 în comuna Rogoz, rai.Tg.Lăpuş, fiul lui
Achim şi Aristina.
31. Griguţă Mihai, născut la 15.XI.1901 în comuna Strâmbu Băiuţi, rai.Tg.Lăpuş,
fiul lui Ioan şi Maria.
32. Pop Gavril, născut la 3.XII.1917 în comuna Groşi, rai.Tg.Lăpuş, fiul lui
Dumitru şi Ioana.

Dosar studiat de Teofil Bottung

Dosar FP nr.160/54 MM Arhiva TMT

487
 GRUPUL de la VADUL IZEI
1. Denumirea grupului, locul şi data de constituire, locul şi data de lichidare:
S-a format la data de 5 martie 1945.
2. Iniţiatorii grupului: şeful de plasă, Gavrilă Strifundă, originar din Borşa.
3. Membrii grupului: câteva mii de maramureşeni au răspuns la ordinul – „La
arme” – dat de către Şeful de plasă; cutrierând satele pentru a pedepsi activiştii
PCR, ciobanul Duncă Vasile creează un mic nucleu de rezistenţă format din:
Şerban Vasile Simion, Andreică Ion din comuna Călineşti, Gavrilă Pîţu, Jusco
Gavrilă, Ducan Ion-elev, Bogdan Ion-elev (condamnat 12 ani), toţi din comuna
Ieud, fraţii Gherman din comuna Sîrbi, 2 fraţi Şandor din comuna Budeşti,
Tomoioagă Vasile, Gheorghe Duncă din Borşa, Popşa Vasile, student din
Sighet, Papşa Ion-Mihai, student şi Iuşco Dordu, elev din Sicu.
4. Dotarea cu armament: căruţe cu puşti, pistoale şi mitraliere, lăzi de muniţii etc.
luate de la trupele fascisto-hortiste în retragere.
5. Dacă au avut loc confruntări cu Securitatea şi Miliţia. Locul şi data:
confruntări au avut loc în comuna Ieud cu trupele de securitate conduse
de colonelul Cseller, comandantul regiunii Baia Mare, care a înconjurat casa lui
Gavrilă Pîţu, unde era adăpostit un grup de luptători.
6. Membrii grupului ucişi în lupte: Popşa Vasile-Lică, student originar din
Sighet, împuşcat mortal de căpitanul de securitate, Retezan.
7. Membrii grupului răniţi în lupte: -
8. Membrii grupului luaţi prizonieri: Iuşco Gavrilă şi Iuşco Doru.
9. Membrii grupului scăpaţi din încercuire: Popşa Ion-Mihai, fratele celui
împuşcat mortal, a sărit pe fereastră cu puşca mitralieră şi trăgând şi-a croit
coridor către pădure.
10. Cine au fost atacatorii? numărul morţilor şi răniţilor din rândul lor: -
11. Membrii susţinători ai grupului, descoperiţi de Securitate şi soarta lor: în
jur de 100 de persoane, condamnate la diferite pedepse, dintre care au fost
identificate: Duncă Vasile Petre, funcţionar din Dragomireşti, Mortea Ion, elev,
Ofrim Vasile-Morea, Otic Vasile, contabil, Radu Costică, elev, Ruben Ionaş,
meseriaş, Ticală Vasile, ţăran din Dragomireşti, Aurel Vlad, elev, Vlad
Gheorghe, medic, Vlad Mihai, elev Sighet, Vlad Mihai, tehnician din
Dragomireşti, Zubaşu Ilie, ţăran din Dragomireşti.
12. Membrii grupului decedaţi în torturi sau executaţi în timpul anchetelor: -

488
13. Membrii grupului condamnaţi la moarte şi executaţi sau neexecutaţi, cu
pedeapsa comutată: -
14. Membrii grupului cu alte condamnări (anii de condamnare şi locul
executării detenţiei):-
15. Numele anchetatorilor, perioada (ele) şi localitatea(tăţile) unde a(au) avut
loc procesul(ele): -
16. Numărul dosarelor şi sentinţelor de condamnare: -
17. Membrii completelor de judecată şi pedepsele solicitate de acestea:
18. Lucrări publicate despre grup:
Cicerone Ioniţoiu, Rezistenţa armată anticomunistă din munţii României,
Editura Gândirea Românească, pp. 41-42.

2003 Întocmit: Aristide Ionescu

489
 GRUPUL din MUNŢII MARAMUREŞULUI
46. Denumirea grupului, locul şi data de constituire. Locul şi data de
lichidare:
Grupul înarmat din munţii Maramureşului.
47. Iniţiatorii grupului: Jurai, Oneţ, Lucreţia Jurj şi soţul ei.
48. Membrii grupului: grupul a avut 8 membri din care au fost identificaţi : Ion
Gherman zis şi Frunză, ţăran din Sighet, Traian Mihail din Negreşti, Pascu
Dumitru, Părăscău, Alexandru Motioc, Ion Motioc, Ion Florea, Ion Bordeianu.
49. Dotarea cu armament: pistoale şi arme de foc.
50. Dacă au avut loc confruntări cu Securitatea şi Miliţia. Locul şi data: în
munţii Maramureşului în 1951 are loc o confruntare armată între un grup de 8
ţărani şi trupele Securităţii.
51. Membrii grupului ucişi în lupte: Mihălteanu Traian, Oniga Tănase preot
greco-catolic, Gherman Ion, Dumitru Părăscău.
Din grupul de 8 ţărani, după confruntarea cu trupele de Securitate, o parte au
fost executaţi pe loc, fără judecată, la marginea drumului : Alexandru Motioc,
Ion Motioc (tată şi fiu), Ion Florea şi Ion Budeanu.
52. Membrii grupului răniţi în lupte: unul neidentificat.
8. Membrii grupului luaţi prizonieri: 3 membri neidentificaţi, anchetaţi şi ucişi la
Jilava fără judecată.
Documentele pe care Elkeş, adjunctul Securităţii din Oradea, le aduce în
Iugoslavia, documente care se găseau o parte din dosarele celor anchetaţi, vor
constitui dovezi edificatoare pentru factorii de decizie occidentali cu privire la
situaţia din România, în acea perioadă. Victimele ale căror dosare se aflau în
Iugoslavia vor fi supuse procesului de reeducare, în vederea refacerii dosarelor
pierdute o dată cu dezertarea lui Elkeş. Colonelul Cseller, şeful Securităţii
Oradea este cel care va ordona executarea fără judecată a ultimilor membrii ai
grupului în comuna Ucuriş (vezi punctul 6). Soţia eroului Jurj de 23 ani a fost
prinsă cu arma în mână.
9. Membrii grupului scăpaţi din încercuire: nu a scăpat niciunul.
10. Cine au fost atacatorii? Precizaţi numărul morţilor şi răniţilor din rândul
lor:-
11. Membrii susţinători ai grupului, descoperiţi de Securitate. Soarta lor: nu
au fost identificaţi.
12. Membrii grupului decedaţi în torturi sau executaţi în timpul anchetelor: 3
membri sunt luaţi prizonieri şi executaţi fără judecată la Jilava.

490
13. Membrii grupului condamnaţi la moarte şi executaţi sau neexecutaţi, cu
pedeapsa comutată: Oneţ, condamnat la moarte şi executat.
14. Membrii grupului cu alte condamnări (anii de condamnare şi locul
executării detenţiei): Lucreţia Jurj condamnată la închisoare pe viaţă.
15. Numele anchetatorilor, perioada (ele) şi localitatea(tăţile) unde a(au) avut
loc procesul(ele): colonelul Cseller, Mihai Abănşuţ, Bihori, Boitman, Kupfer,
Litvin, Smilovici.
16. Numărul dosarelor şi sentinţelor de condamnare: -
17. Membrii completelor de judecată şi pedepsele solicitate de acestea:-
18. Lucrări publicate despre grup: Anton Cicerone Ioniţoiu, Revolta armată
anticomunistă din munţii României,Editura Gândirea Românească, p.109-110.

2003 Întocmit: Aristide Ionescu

491
 GRUPUL CONSILIUL NAŢIONAL ROMÂN
53. Denumirea grupului, locul şi data de constituire. Locul şi data de lichidare:
Consiliul Naţional Român - pentru păstrarea Maramureşului ca parte a Statului
Român. Se încerca evitarea trecerii acestei zone româneşti la Ucraina
subcarpatică.
54. Iniţiatorii grupului: Fraţii Popşa din Sighet, Vasile şi Ion.
55. Membrii grupului: preoţii Ioan Dunca Jaldea, Vasile Hotico, Vasile Gorza,
Alexandru Ghindriş, foşti studenţi, Vasile Hotea şi Ion Rus, Vasile Tivardin din
comuna Rana de Jos, fost elev şi mulţi ţărani.
56. Dotarea cu armament: -
57. Dacă au avut loc confruntări cu Securitatea şi Miliţia. Locul şi data: au fost
descoperiţi în ziua de Sfintele Paşti în 1949, în locul unde urma să se organizeze
acţiunea de luptă armată anticomunistă.
58. Membrii grupului ucişi în lupte: Vasile Popşa, organizatorul a fost împuşcat.
Nu au avut loc lupte.
59. Membrii grupului răniţi în lupte: -
8. Membrii grupului luaţi prizonieri: -
9. Membrii grupului scăpaţi din încercuire: Ion Popşa, Vasile Hotea, Ioan Rus,
Vasile Tivadar au reuşit să scape şi să ajungă prin Vasile Paşca din Tărgul
Lăpuş în grupul de rezistenţă “Ţibleşul”.
10. Cine au fost atacatorii? numărul morţilor şi răniţilor din rândul lor: -
11. Membrii susţinători ai grupului, descoperiţi de Securitate. Soarta lor: -
12. Membrii grupului decedaţi în torturi sau executaţi în timpul anchetelor: -
13. Membrii grupului condamnaţi la moarte şi executaţi sau neexecutaţi, cu
pedeapsa comutată: -
14. Membrii grupului cu alte condamnări (anii de condamnare şi locul
executării detenţiei): -
15. Numele anchetatorilor, perioada (ele) şi localitatea(tăţile) unde a(au) avut
loc procesul(ele): -
16. Numărul dosarelor şi sentinţelor de condamnare: -
17. Membrii completelor de judecată şi pedepsele solicitate de acestea:-
18. Lucrări publicate despre grup:
Ştefan Bellu, Pădurea Răsvrătită, Editura Gutinul, 1993, pp. 20-23.

2003 Întocmit: Aristide Ionescu

492
 GRUPUL DRAGOMIREŞTI
1. Denumirea grupului, locul şi data de constituire. Locul şi data de lichidare:
Grupul Dragomireşti – Săliştea de Sus, Jud. Maramureş a luat fiinţă în
primăvara anului 1949.
2. Iniţiatorii grupului: Ion Popşa din comuna Dragomireşti – Săliştea de Sus; Ion
Ilban; Ilie Zubaşcu; dr. Gavrilă Iuşco. Aceştia, au declarat plasa Iza de Sus –
teritoriu românesc, desprins de sub conducerea ucrainiană a judeţului dispusă de
către prefectul Odoviciuc, numit de Armata Roşie.
3. Membrii grupului: Maria Ionescu, fiica lui Ion Ilban; Petre Hotico; Ion
Zubaşcu; Ilie Zubaşcu; Dumitru Jurco; Ion Neţ; Dumitru Petrovan; Ion
Ardelean; Vasile Grigore Ţicală şi Vasile Ţicală a lupului; căpitan medic
Gheorghe Vancu; Ion Ionescu, ofiţer al Comisariatului Militar Sighet; Vasile
Ofrim; Ion Rubel; Ion Ardelean; Ion Petrovan, elev; Gheorghe şi Dumitru
Paşca; pădurarul Gheorghe Simion-Răchită; Gheorghe Sitar, fugit din armată;
Ioana Vlad l-a însoţit pe Gheorghe Paşca în buncărul din Groapa lui Ştefan, din
iarna anului 1951 până în 1953, şi a născut acolo o fată. Când a fost prinsă,
fetiţa ei a fost dusă la Casa de copii.
4. Dotarea cu armament: un pistolet, arme automate, o armă cu lunetă, muniţii.
5. Dacă au avut loc confruntări cu Securitatea şi Miliţia. Locul şi data: -
6. Membrii grupului ucişi în lupte: Dumitru Paşca; Gheorghe Paşca a fost ucis în
luptă, pe dealul Bichigi, după 10 ani de urmărire.
7. Membrii grupului răniţi în lupte: -
8. Membrii grupului luaţi prizonieri: O parte din grup, fiind urmărit de
Securitate, s-a ascuns în pădure, a fost încercuit în primăvara lui 1949 şi au
scăpat din încercuire 7 persoane care au fugit prin pădure şi s-au ascuns în
munţii Ţibleşului unde s-au întâlnit cu fraţii Gheorghe şi Dumitru Paşca, care
i-au dotat cu armament şi muniţii. În primele luni ale anului 1950, noua tabără
a fost din nou încercuită de 3 cordoane de Securitate, dar a scăpat din
încercuire. În schimb, Securitatea a operat arestări în satele din jurul taberei.
9. Membrii grupului scăpaţi din încercuire: Gheorghe Paşca, vestit vânător, care
a stat ascuns prin păduri mai mulţi ani.
10. Cine au fost atacatorii? Precizaţi numărul morţilor şi răniţilor din rândul
lor: -

493
11. Membrii susţinători ai grupului, descoperiţi de Securitate. Soarta lor:
Circa 150 de persoane au fost arestate, drept răzbunare, din satele care au
susţinut luptătorii şi au fost condamnate familii întregi, printre care Ionu lui
Darie, soţia lui Gheorghe Paşca – Anisia, sora lui Ioana, fiul lui Gheorghe
Paşca, Darie Vlad din Săliştea de Sus.
12. Membrii grupului decedaţi în torturi sau executaţi în timpul anchetelor:
Ilie Zubaşu s-a predat Securităţii şi a fost ucis în timpul anchetei, la
Securitatea Sighet.
13. Membrii grupului condamnaţi la moarte şi executaţi sau neexecutaţi, cu
pedeapsa comutată: -
14. Membrii grupului cu alte: -
15. Numele anchetatorilor, perioada (ele) şi localitatea(tăţile) unde a(au) avut
loc procesul(ele): -
16. Numărul dosarelor şi sentinţelor de condamnare: Tribunalul Militar Cluj,
prin sentinţa nr. 191 din 9 martie 1951 a condamnat pe unii membri ai
grupului de luptători anticomunişti care au acţionat pe versantul de
miazănoapte al munţilor Ţibleş, în perioada aprilie 1949 – octombrie 1950,
astfel:
Ion Ilban, de 51 ani, la 10 ani de temniţă grea şi confiscarea averii;
Maria Ionescu, învăţătoare, fiica lui Ilban, 1 an şi 6 luni şi confiscarea averii;
Pop Anuţa şi Ion Ionescu, ofiţer, condamnaţi 3 ani închisoare;
Căpitan medic Gheorghe Vancea, condamnat la 4 ani iar soţia sa la 2 ani
închisoare;
Familii întregi condamnate pentru delictul de nedenunţare.
17. Membrii completelor de judecată şi pedepsele solicitate de acestea: -
18. Lucrări publicate despre grup: Ştefan Bellu, Pădurea răzvrătită, Editura
Gutinul, 1993, pp. 22-42.

2003 Întocmit: Aristide Ionescu

494
 GRUPUL CRUCE ŞI SPADĂ
1. Denumirea grupului, locul şi data de constituire. Locul şi data de lichidare:
Grupul CRUCE ŞI SPADĂ constituit în septembrie 1948, în zona Secuiului.
2. Iniţiatorii grupului: Gheorghe Gheorghiu din Bucureşti, originar din Brăila,
Potra Aurel, din Cluj, fost locotenent în Garda Regală.
3. Membrii grupului: Gheorghe Gheorghiu, şeful grupului; Potra Aurel, adjunct;
Boiangiu Nicu, Covaci Alexandru, Fortu Gavrilă, Ştefan Giurcoi din Săcuieni,
Todea, Gheorghe Hosu, Torcea Ionel, Motiş Gavrilă, Pănican Valer, Potra Ion,
Motiş Colţan, Cristum, Miron Traian, Covaci Alexandru, Florea Neculai (nu a
reuşit legătura cu Ambasada SUA).
La 14.03.1949, parte din grup pleacă din Bucureşti iar în gara Huedin sunt
întâmpinaţi de Torcea Ionel, Ciurel Aurel şi Pitoran Nicolae spre a-i duce pe
dealul Runcuri, munţii Vlădoasa, Vârful Hagău.
Fraţii Gavriză din Sâncrai Cluj, Torje, Pasca Valeriu.
4. Dotarea cu armament: arme automate.
5. Dacă au avut loc confruntări cu Securitatea şi Miliţia. Locul şi data: Schimb
de focuri între Pănican, Torcea Ion şi securişti. Au fost răniţi Torcea Ion şi un
securist.
6. Membrii grupului ucişi în lupte: Torje a fost ucis după ce a tras în ofiţerul
Securităţii, şeful trupei, lct. Irimieşi de la Securitatea Cluj. Comandantul
Securităţii Cluj, Patriciu (Stein), ordonă la 07.11.1949 reconstituirea lângă
satul Sâncrai. La reconstituire sunt aduşi Gheorghe Gheorghiu, Potra Aurel,
Piţuru Nicolae şi Fortu Gavrilă, aceştia fiind deja condamnaţi pe viaţă la
temniţă grea.
Sub pretextul că au fugit de sub escortă 2, toţi, în afară de Fortu Gavrilă au fost
împuşcaţi mortal. Martorii sunt Vieru Dorian care era culegător de fructe de
pădure în punctul Dortan, Ocol silvic Huedin. Un alt martor a fost Fortu
Gavrilă care a săpat gropile şi care povestind scena este arestat şi condamnat,
iar după 12 zile moare în închisoare.
7. Membrii grupului răniţi în lupte: Torcea Ion.
8. Membrii grupului luaţi prizonieri: -
9. Membrii grupului scăpaţi din încercuire: -
10. Cine au fost atacatorii? Precizaţi numărul morţilor şi răniţilor din rândul
lor: Securitatea din rândul căreia a fost un rănit. Şeful trupei, lct. Irimieşi de la
Securitatea Cluj.

495
11. Membrii susţinători ai grupului, descoperiţi de Securitate. Soarta lor:
Pănican Dumitru, Moş Costan, Piţuru Nicolae, Pasca Valeriu, Cordan Ion,
Vaşcan Andrei, Dascălu Florin, Torje.
12. Membrii grupului decedaţi în torturi sau executaţi în timpul anchetelor: -
13. Membrii grupului condamnaţi la moarte şi executaţi sau neexecutaţi, cu
pedeapsa comutată: -
14. Membrii grupului cu alte condamnări:-
15. Numele anchetatorilor, perioada (ele) şi localitatea(tăţile) unde a(au) avut
loc procesul(ele): -
16. Numărul dosarelor şi sentinţelor de condamnare: -
17. Membrii completelor de judecată şi pedepsele solicitate de acestea: -
18. Lucrări publicate despre grup:
Anuarul de istorie orală, vol II, Cluj Napoca, 2001
Mărturia profesorului Teodorescu din Brăila, str. Independenţei, Bl. Turn,
sc.A, et.4, ap.56

2003 Întocmit: de Mihai Lupescu

în colaborare cu Adrian Lupescu

FAX

În vara anului 1992 doamna Teodorescu, sora lui Ghe. Gheorghiu-Mărăşeşti a

luat legătura cu AFDPR Brăila, pentru a organiza o acţiune comună privind
deshumarea osemintelor echipei condusă de Ghe. Gheorghiu-Mărăşeşti,
echipă ce a fost executată în anul 1949 la Sâncrai, jud. Cluj, în timp ce se
pregăteau să arunce în aer trenul special în care călătorea Petru groza şi acoliţii
lui. Acţiunea a fost deconspirată, organele de represiune au aflat şi astfel
acţiunea a fost dejucată cu consecinţele ce le-am expus mai sus.
AFDPR Brăila m-a delegat pentru a mă deplasa la Filiala din Cluj unde se
organiza deshumarea, reînhumarea osemintelor şi sfinţirea unei cruci pe locul
execuţiei.
M-am prezentat la Asociaţia din Cluj unde, preşedintele de atunci, domnul
Gherasim, în prezent decedat, mi-a comunicat că toate formalităţile sunt
făcute, adică: confecţionarea unui sicriu şi cele necesare pentru slujba de
pomenire, dar după efectuarea săpăturilor la locul execuţiei şi înhumarea într-
o groapă comună a cadavrelor celor executaţi în acelaşi loc, nu s-a găsit nimic
din osemintele respectivilor. Pentru amănunte, domnul Gherasim mi-a spus să

496
 iau legătura cu domnul Arpad Bereczky, membru al asociaţiei, care s-a ocupat
personal de această acţiune.
Domnul Arpad Bereczky mi-a comunicat că s-a deplasat la Sâncrai, a luat
legătura cu martori oculari care au asistat la execuţia din 1949 a echipei lui Ghe.
Gheorghiu-Mărăşeşti şi la îngroparea acestora pe locul unde s-a efectuat execuţia,
dar este inexplicabil din ce motive, la ora actuală, nu se găsesc osemintele.
Domnul Arpad Bereczky, a luat legătura cu unitatea militară din vecinătatea
locului execuţiei, a efectuat câteva fotografii şi în cele din urmă a renunţat la
efectuarea cercetărilor.
În consecinţă, ceremonia organizată de AFDPR Cluj în acest scop a fost
anulată.

februarie 2003 Flaviu Brezeanu

497
 GĂRZILE LUI DECEBAL
60. Denumirea grupului, locul şi data de constituire, locul şi data de lichidare:
Gărzile lui Decebal, s-a format în nordul Bucovinei şi Moldovei, în primăvara
anului 1949. În total a avut 84 de membrii.
61. Iniţiatorii grupului: Doctorul Gheorghe Vasilache din comuna Dorna
Cândreni, inginerul Cornell Slăchescu din Turnu Severin, profesorul Dumitru
Popescu din Fălticeni, preotul Filaret Gămălău din Sihăstria Rarău şi
locotenentul Jean Arnăuţu din judeţul Botoşani.
62. Membrii grupului: Sandu Grigore, ţăran din comuna Cândeni, Nicanor
Chelsoi din comuna Dorna Cândreni, Vasile Rusu, Iane Machedoneanu,
Todoaşcă (Bătrânul) Iacob din Ardeal, Dumitru Crăciun, inginer Gradin din
Găineşti, Bărgăoanu Ţăran, Gheorghe Ussu, preot de la schitu Durău,
Marcoci, preot călugăr de la Mânăstirea Secu, Gavrilă Vlad, preot din comuna
Nangu, judeţul Neamţ, Justin Pârvu preot de la mânăstirea Bistriţa, Andrei Inu
din comuna Bosancu, Suceava Nistor învăţător în aceeaşi comună, Chinaş
Costinciuc absolvent al liceului Industrial din Suceava, Liviu Cartici, Gavrilaş
Ionescu, Prelipceanu Ciuman, profesor.
63. Dotarea cu armament: puşti, pistoale automate, grenade.
64. Dacă au avut loc confruntări cu Securitatea şi Miliţia. Locul şi data: o parte
din membrii grupului au fost încercuiţi de către trupele Securităţii şi a avut loc
o confruntare armată.
65. Membrii grupului ucişi în lupte: Iane Macedoneanu, Tudoşcă (Bătrânul),
Iacob din Ardeal, inginerul Gradian, Bărgăoanu, ţăran.
66. Membrii grupului răniţi în lupte: răniţii au fost executaţi de către Securitate.
8. Membrii grupului luaţi prizonieri: întregul grup de partizani a fost ucis în
luptă.
9. Membrii grupului scăpaţi din încercuire: -
10. Cine au fost atacatorii? numărul morţilor şi răniţilor din rândul lor:
trupele ale Securităţii însoţite de efective ale Miliţiei.
11. Membrii susţinători ai grupului, descoperiţi de Securitate. Soarta lor: fraţii
Băncilă din comuna Dorna Cândeni, Ioan Odochean din Neagra Şarului,
Simion Vregu din comuna Crucea, Gheorghe Spânu cu soţia, Sandu Palade,
Gheorghe Lungu din comuna Ceahlău, Vasile Rusu din comuna Buhelniţa,
Severin Constantin, de la mina Iacobeni, Radu Cocina pictor din Dorna,
Dragoş Vasile, ardelean, Burdei, colonel din Fălticeni, Vasiliu, comandor, din
Fălticeni, Fântânaru, bibliotecară din Fălticeni, Ion Lazăr zis “Dudu”, aviator
din comuna Arini.

498
12. Membrii grupului decedaţi în torturi sau executaţi în timpul anchetelor: -
13. Membrii grupului condamnaţi la moarte şi executaţi sau neexecutaţi, cu
pedeapsa comutată:-
14. Membrii grupului cu alte condamnări (anii de condamnare şi locul
executării detenţiei):-
15. Numele anchetatorilor, perioada (ele) şi localitatea(tăţile) unde a(au) avut
loc procesul(ele):-
16. Numărul dosarelor şi sentinţelor de condamnare: nu posedăm date.
17. Membrii completelor de judecată şi pedepsele solicitate de acestea:
Preşedinte Hirsch, procuror, căpitan Puişor care a cerut pedeapsa cu moartea
pentru 14 acuzaţi.
18. Lucrări publicate despre grup: revista Memoria, nr. 38

2003 Întocmit: Vasile Pompeneciu şi Aristide Ionescu

MINISTERUL AFACERILOR INTERNE

DIRECŢIUNEA REGIONALĂ BAIA MARE

R E F E R A T 560 / 5.III.1966

Subsemnatul lt. GAGARA NICOLAE, studiind dosarul de justiţie nr.

512/1953 al Tribunalului Militar Teritorial Oradea, din care rezultă că pentru
activitate de crimă contra umanităţii, organele MAI au arestat pe numiţii:
67.PAŞCA VASILE, născut la 10.XII.1909 în com. Tîrgu Lăpuş, fiul lui Nicolae şi
Maria.
68.DOBRE MIRCEA, născut la 27.VI.1922 în com. Retea, Reg. Or. Stalin, fiul lui
Ioan şi Valeria.
69.RUSU IOAN, născut la 8.IX.1926 în com. Vad, Rai. Sighet, fiul lui Mihai şi
Ioana.
70.TIVADAR VASILE, născut la 28.IX.1930 în com. Rona de Jos, Rai. Sighet,
fiul lui Natural şi Teodora.
71.MIT IOAN, născut la 20.I.1927 în com. Suciul de Sus, Rai. Târgu Lăpuş, fiul
lui Natural şi Ana.
72.POP ACHIM, născut la 14.III.1927, în com. Lăpuşul Românesc, Rai. Tg.
Lăpuş, fiul lui Nicolae şi Maria.
73.POP ARISTINA, născută la 13.V.1931 în com. Lăpuşul Românesc, Rai. Tg.
Lăpuş, fiica lui Nicolae şi Maria.
74.BUD ANDREI, născut la 17.II.1914 în com. Tg. Lăpuş, Rai. Tg. Lăpuş, fiul lui
Ioan şi Domnica.
75.PETRUŞ NIFOR, născut la 25.III.1927 în com. Valea Hranei, Reg. Cluj, fiul lui
Nicolae şi Maria.

499
76.ŞLEAM ION, născut la 15.IV.1917, în com. Rohia, Rai. Tg. Lăpuş, fiul lui
Vasile şi Nastasie.
77.COSMA IOAN, născut la 14.VII.1896 în com. Rohia, Rai. Tg. Lăpuş, fiul lui
Dionisie şi Ana.
78.CHIFOR VIRGIL, născut la 12.X.1921 în com. Răzoare, Rai. Tg. Lăpuş, fiul lui
Gheorghe şi Maria.
79.UNGUR ANDREI, născut la 4.VIII.1912 în com. Răzoare, Rai. Tg. Lăpuş, fiul
lui Nicolae şi Ioana.
80.POP IOAN, născut la 8.I.1919 în com. Rohia, Rai. Tg. Lăpuş, fiul lui Ion şi
Floare.
81.POP IOAN, zis „HUHU”, născut în anul 1902 în com. Boereni, Rai. Tg. Lăpuş,
fiul lui Andrei şi Maria.
82.CICEU SIMEON, născut la 10.VI.1913 în com. Rohia, Rai. Tg. Lăpuş, fiul lui
Petru şi Floare.
83.PERHAITA IOAN, născut la 18.XII.1912, în com. Dumbrava Lăpuşului, Rai.
Tg. Lăpuş, fiul lui Vasile şi Reghina.
84.POP GHEORGHE, născut la 8.VIII.1915 în com. Rohia, Rai. Tg. Lăpuş, fiul lui
Gheorghe şi Augustina.
85.BOTA ROMAN, născut la 21.XI.1924 în comuna Suciul de Jos, Rai. Tg. Lăpuş,
fiul lui Ioan şi Anastasia.
86.TIVADAR VASILE, născut la 2.XII.1900 în com. Rona de Jos, Rai. Tg. Lăpuş,
fiul lui Dumitru şi Maria.
87.POP IOAN, născut la 3.I.1907 în com. Tg. Lăpuş fiul lui Eremia şi Ileana.

Prin sentinţa Nr. 557 Al Trib. Milit. Teritorial Oradea din 27 august 1953 au fost
condamnaţi după cum urmează :

PASCA VASILE; DOBRE MIRCEA, POP ACHIM, la câte 22 ani muncă

silnică, 10 ani degradare civică pentru crima de uneltire, contra ordinei sociale.
RUSU IOAN şi MIT IOAN la câte 25 de ani de muncă silnică şi la 10 ani,
degradare civică, pentru crima de uneltire contra ordinei sociale.
TIVADAR VASILE şi POP ARISTINA, la câte 20 de ani muncă silnică şi la
8 ani degradare civică, pentru crima de uneltire contra ordinei sociale.
BUD ANDREI, la 6 ani închisoare corecţională şi 2 ani interdicţie
corecţională pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale.
PETRUŞ NIFOR, la 7 ani închisoare corecţională şi la 2 ani interdicţie
corecţională pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale.
SLEAM ION, la 5 ani închisoare corecţională şi un an interdicţie corecţională
pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale.
COSMA IOAN, CHIFOR VIRGIL, UNGUR ANDREI şi POP IOAN, a lui
Ieremie la câte 4 ani de închisoare corecţională, la câte 2 ani interdicţie
corecţională, pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale.

500
 POP IOAN a lui ION, CICEU SIMION, POP IOAN „PĂDURAR”,
PERHAIŢĂ IOAN şi BOTA IOAN la câte 3 ani închisoare corecţională şi 2 ani
interdicţie corecţională, pentru delict de uneltire contra ordinei sociale.
POP IOAN zis „HUHU” la 2 ani de închisoare corecţională şi la 1 an,
interdicţie corecţională pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale.
POP GHEORGHE la 6 luni de închisoare corecţională şi 6 luni, interdicţie
corecţională pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale.
Cazul lui TIVADAR VASILE a lui DUMITRU a fost achitat deoarece a
decedat.

Sentinţa a rămas definitivă iar pedepsele sunt executate la Penintenciarul

Oradea conform P.V. de încarcerare din dosar Vol. II fila 262-278 şi mandatul de
executarea pedepsei Vol. II fila 216-255.
Elementele compromise sunt lucrate conform instrucţiunilor.
Întrucât toate măsurile au fost duse la îndeplinire propun ca dosarul să fie
păstrat la arhivă.

L.Op. care a studiat dosarul

Lt. Gagara Nicolae

PERSOANELE ARESTATE
1. Dunca Ilieş, născut în anul 1928 în comuna Ieud, fiul lui Ilie şi Ana.
2. Dunca Gavril, născut în anul 1928 în comuna Ieud, rai. Vişeu, fiul lui
Gavril şi Ioana.
3. Hotico Ioan, născut în anul 1927 în comuna Ieud, rai. Vişeu, fiul lui Gavril
şi Ioana.
4. Chindriş Vasile, născut la 4IX.1927 în comuna Ieud, rai.Vişeu, fiul lui
Vasile şi Ioana.
5. Chindriş Ştefan, născut în IV.1928 în comuna Ieud, rai.Vişeu, fiul lui
Vasile şi Ioana.
6. Chindriş Dumitru, născut la 6X.1928 în comuna Ieud, rai.Vişeu, fiul lui
Vasile şi Maria.
7. Pop Nicolae, născut la 18XII.1901 în comuna Groşi, rai.Tg.Lăpuş, fiul lui
Ilie şi Ioana.
8. Ropan Gavril, născut la 15.I.1909 în comuna Suciul de Sus, rai.Tg.Lăpuş,
fiul lui Ştefan şi Maria.
9. Bud Dochia, născută la 6.II.1914 în comuna Groş, rai.Tg.Lăpuş, fiica lui
Nicolae şi Dochia.
10. Pop Leon zis Siridon, născut la 15.IX.1916 în comuna Suciul de Sus,
rai.Tg.Lăpuş, fiul lui Petru şi Edochia.
11. Chindriş Gavril, născut la 2.I.1898 în comuna Suciul de Sus, rai.Tg.Lăpuş,
fiul lui Gheorghe şi Maria.

501
12. Bud Dumitru, născut la 12 XI.1911 în comuna Groş, rai.Tg.Lăpuş, fiul lui
Ioan şi Ana.
13. Oniga Tănase, născut la 16 XI.1924 în comuna Suciul de Jos, rai.Tg.Lăpuş,
fiul lui Nichita şi Paraschiva.
14. Cociş Constantin, născut la 4.V.1911 în comuna Suciul de Jos,
rai.Tg.Lăpuş, fiul lui Simion şi Ana.
15. Filip Dionisie, născut la 2.IV.1911 în comuna Suciul de Jos, rai.Tg.Lăpuş,
fiul lui Dumitru şi Ileana.
16. Mureşan Ioan, născut la 20.IX.1914 în comuna Suciul de Sus,
rai.Tg.Lăpuş, fiul lui Filip şi Ana.
17. Chendeş Ioan, născut la 24.V.1926 în comuna Suciul de Sus, rai.Tg.Lăpuş,
fiul lui Gheorghe şi Ioana.
18. Cociş Ioan născut la 27.IX.1900 în comuna Suciul de Jos, rai.Tg.Lăpuş,
fiul lui Grigore şi Maria.
19. Bud Gheorghe, născut în luna aprilie 1910 în comuna Suciul de Sus,
rai.Tg.Lăpuş, fiul lui Gavrilă şi Nastasia.
20. Oniga Nicolae, născut la 5.XI.1916 în comuna Suciul de Jos, rai.Tg.Lăpuş,
fiul lui Andrei şi Ileana.
21. Bretan Ilie, născut la 25 iulie 1897 în comuna Culciul Mare, rai.Satu Mare,
fiul lui Ioan şi Maria.
22. Bretan Marta, născută la 7.I.1902 în comuna Recea, rai.Şoncuţa Mare, fiica
lui Avram şi Parasca.
23. Oniga Nichita născut la 7.X.1906 în comuna Suciul de Jos, rai.Tg.Lăpuş,
fiul lui Andrei şi Ileana.
24. Pop Nicolae, născut la 26.VIII.1919 în comuna Lăpuşul Românesc,
rai.Tg.Lăpuş, fiul lui Teodor.
25. Burzo Petru, născut la 7.III.1908 în comuna Suciul de Sus, rai.Tg.Lăpuş,
fiul lui Ioan şi Tudora.
26. Pop Măriuca, născută la 17.IV.1916 în comuna Groşi, rai.Tg.Lăpuş, fiica
lui Nicolae şi Maria.
27. Pop Petru, născut la 10.VII.1917 în comuna Suciul de Sus, rai.Tg.Lăpuş,
fiul lui Ioan şi Floare.
28. Pasca Teodor, născut la 9.IX.1926 în comuna Suciul de Sus, rai.Tg.Lăpuş,
fiul lui Sofron şi Ludovica.
29. Pop Ioan zis Cantinierul, născut la 1.VIII.1900 în comuna Groşi,
rai.Tg.Lăpuş, fiul lui Achim şi Arestina
30. Pop Teodor, născut la 13.II.1895 în comuna Rogoz, rai.Tg.Lăpuş, fiul lui
Achim şi Aristina.
31. Griguţă Mihai, născut la 15.XI.1901 în comuna Strâmbu Băiuţi,
rai.Tg.Lăpuş, fiul lui Ioan şi Maria.
32. Pop Gavril, născut la 3.XII.1917 în comuna Groşi, rai.Tg.Lăpuş, fiul lui
Dumitru şi Ioana.

Dosar FP nr.160/54 MM Arhiva TMT studiat de Teofil Bottung

502
 GRUPURILE ION ŞI GAVRIL VATAMANIUC
1. Denumirea grupului, locul şi data de constituire. Locul şi data de lichidare:
Grupurile Ion şi Gavrilă Vatamaniuc din comuna Suceviţa. S-au constituit
după intrarea trupelor sovietice în Bucovina în anul 1944, în munţii Obcina
Mare şi Ursoaica Mare.
Gavrilă Vatamaniuc
2. Iniţiatorii grupului: Gavrilă Vatamaniuc, Ion
Vatamaniuc, căpitanul Aurel Constantinescu III,
comandantul Companiei a 2-a din Batalionul I
Regimentul 3 Grăniceri, aflat în poziţie în
Bucovina 16.
3. Membrii grupului. Au fost 14 membri care
au format grupul împreună cu fraţii Gavril
Vatamaniuc. Membrii grupului au fost instruiţi la
şcoala de partizani de la Sadova-Câmpulung,
singura de acest fel din ţară. Fraţii Gheorghe şi
Ion Chiraş; Vasile Matroscu din Vicovu de Jos;
Vasile Motrescu; Vasile Marciuc 5; Valeria Sfichi
din Gălăneşti; Teodor Mihăilescu, comuna
Marginea-jud. Suceava 2; Ion Mihăilescu, comuna
Marginea-jud. Suceava3; Fraţii Chiraş 4; Vasile Marciuc din Suceviţa 13.
4. Dotarea cu armament: arme ZB, armă automată Manlicher, pistol automat
Deimler-Puck 18
5. Dacă au avut loc confruntări cu Securitatea şi Miliţia. Locul şi data: grupul a
fost atacat de Securitate în 1955, la Bâtca Corbului, iar schimbul de focuri a
durat 2 ore. Comandantul echipei Securităţii a fost lct. Col. Cuciuc Gheorghe.
Vasile Motrescu împreună cu grupul a ucis doi securişti, apoi a reuşit să se
retragă fără pierderi. A doua confruntare cu Securitatea a avut loc la 18 iulie
1955 când Securitatea a descoperit coliba unde erau ascunşi câţiva oameni din
grup. La 18 octombrie 1955 este capturat Gavril Vatamaniuc, singurul şef de
luptători anticomunişti supravieţuitor şi în prezent, şi fratele său, Ion
Vatamaniuc, capturat şi condamnat după ce a fost împuşcat în cap.
Ion şi Gheorghe Chiraş au murit cu arma în mână în lupta cu Securitatea la 18
iulie 1955 7.
6. Membrii grupului ucişi în lupte: Fraţii Gheorghe şi Ion Chiraş din comuna
Suceviţa 1.
7. Membrii grupului răniţi în lupte: Ion Vatamaniuc rănit în ceafă.
8. Membrii grupului luaţi prizonieri: Ion Vatamaniuc
9. Membrii grupului scăpaţi din încercuire: Gavrilă Vatamaniuc şi Vasile
Motrescu.

503
10. Cine au fost atacatorii? numărul morţilor şi răniţilor din rândul lor: Au
fost ucişi doi securişti în lupta de la Bâtca. Alţi doi ofiţeri de securitate şi
Rudan, luaţi prizonieri au încercat să fugă şi au fost împuşcaţi mortal. Li s-au
luat automatele, cartuşele şi bocancii. Vatamaniuc Gavrilă a mai ucis, în altă
luptă, pe securistul Mihai Vălimăreanu, Motrescu a ucis pe securiştii Ioan
Popescu şi Gheorghe Dumitrache iar Irimia Motrescu pe Vasile Cazacu 17.
11. Membrii susţinători ai grupului, descoperiţi de Securitate. Soarta lor: A
fost arestată şi condamnată toată familia lui Vasile Motrescu – soţia, tatăl,
mama şi cei trei fraţi ai săi; Gheorghe Lungu din comuna Marginea; Sfichi
Gavril şi Valeria7;Sfichi Ştefan din comuna Gălăneşti9; Rusu Vasile10; Tinu14;
Nataliţa Sireteanu15.
12. Membrii grupului decedaţi în torturi sau executaţi în timpul anchetelor: -
13. Membrii grupului condamnaţi la moarte şi executaţi sau neexecutaţi, cu
pedeapsa comutată: Vasile Motrescu, executat la 29 iulie 1958, la Botoşani.
La execuţie a asistat maiorul Moritz Feller, anchetatorul său de la Securitatea
Suceava. A fost ucis şi îngropat în loc necunoscut ultimul luptător pentru
draga şi nepreţuita Bucovină, care în afară de armă, a avut mereu cu el, Biblia.
14. Membrii grupului cu alte condamnări: -
15. Numele anchetatorilor, perioada şi localitatea unde a avut loc procesul:
Maiorul Moritz Feller, lct. Colonel la Securitatea din Suceava.
16. Numărul dosarelor şi sentinţelor de condamnare: Sentinţa 48/1958, sentinţa
968/1956, sentinţa 969/1956, ale Tribunalului Militar 19.
17. Membrii completelor de judecată şi pedepsele solicitate de acestea: -
18. Lucrări publicate despre grup: Almanahul Originii 2003, SUA, Ed. Liter Art
XXI, Coitering Publishing, pp. 67-78.
1. Arhivele Totalitarismului, Anul II, nr.3/1994, pag 181
2. Ibidem p. 181, 3. Ibidem p. 181
4. Ibidem p. 169
5. Ibidem p. 170, 6. Ibidem p. 170
7. Ibidem p. 171, 8. Ibidem p. 171, 9. Ibidem p. 171
10. Ibidem p. 172, 11. Ibidem p. 172
12. Ibidem p. 174
13. Ibidem p. 175
14. Ibidem p. 176
15. Ibidem p. 178
16. Ibidem p. 182, 17. Ibidem p. 182
18. Arhivele Totalitarismului, vol. I,Anul I, 1993, p. 96
19. Ibidem p. 96

2003 Întocmit: Aristide Ionescu

504
Poezie adresată bunicului Gheorghe Motrescu – luptător din
grupul înarmat GAVRILĂ VATAMANIUC – Suceviţa, din
partea nepoatei Crăciun Liliana
Pe plaiurile Bucovinei,
La poalele Carpaţilor cei dragi,
Cu falnici brazi pe a lor creste înalte,
Cu carpeni mai la poale şi fagi,
Aicea aerul e mai curat,
Peisajul te încântă-ntr-una,
Aicea apa curge lin la vale
Şi tot din ea mereu se-adapă stâna.
Aici natura-i mai curată,
Nepoluată şi frumoasă
Şi mereu împodobită
Cu daruri scumpe de mireasă.
De eşti aicea dimineaţa,
Când soarele frumos răsare,
Când dup-o noapte pleacă ceaţa,
Frumos e să priveşti în zare;
Să vezi pe creste brazii falnici,
S-auzi cum cântă păsărele,
Cum susură izvoru-n vale,
Trecând uşor pe pietricele;
Să vezi aceste văi frumoase
Şi liniştea naturii sfinte,
Mirosul fânului cel proaspăt
Cosit c-o zi mai înainte.
Iar mai la vale, printre dealuri,
Cu verzile păşuni din urmă,
Vezi păstoraşi cu câinii ageri,
Ce stau mereu pe lângă turmă.
Aicea oamenii sunt harnici,
Femeile sunt gospodine,
Pe la pădure, pe ogoare
Lucrează ca nişte albine.
505
Aici pe-aceste plaiuri scumpe,
Născut ’nainte cu ani mulţi,
Al nostru moş Gheorghe
Motrescu
Cu fraţii lui şi-ai lui părinţi,
Ce gospodari erau în sat !
Şi oamenii-i ştiau de bine
Şi au crescut şi pe copii
Tot cu respect şi cu ruşine.
La orişice şi orişiunde
A lor mamă i-a învăţat
Să se descurce bine-n viaţă
Pe fiecare-al ei băiat.
Nu-i întrecea vreo gospodină
La orice lucru i-ai fi pus,
Căci tata şi cu mama-ntruna
I-a dirijat bine de sus;
Şi să le placă-aceste plaiuri
Au învăţat cei patru fraţi
Şi, când venit-au zile grele,
Acolo ei au fost salvaţi.
Căci ei doreau o libertate,
O viaţă trăită în tihnă,
Nestrânşi de nimeni de la spate
Şi zile sfinte de odihnă.
Dar s-au găsit şi oameni răi,
Care i-au urmărit într-una;
Dar tainele pădurii mari
I-adăpostise şi acuma.
Găsiţi fiind de cei haini,
Cu închisoare-i pedepsiră
Că şi-au dorit un trai mai bun,
Şi între fraţi se ajutară.

Ori nu ştiau aceşti oameni ? Lucrată cu a lui mânuţă

Că-n cartea sfântă ne învaţă De meşter iscusit şi bun,
Să faci bine şi la duşmani A reuşit să se descurce
Nu chiar la fraţi, de-i ai în faţă! Şi traiul să le fie bun.

Şi-au suferit ani grei în viaţă, Şi-a rânduit cu drag copiii,

Dar au venit şi zile bune, Să fie oameni i-a-nvăţat
Când Gheorghe-a mai venit pe-acasă Şi-toate unde-a fost nevoie,
Şi iar l-au dus departe-n lume; El cu mult drag i-a ajutat.

Şi greu a suferit soţia Şi tot aşa şi cu nepoţii

Cu ai lor cei trei copilaşi, Frumos într-una s-a purtat
Lipsiţi fiind de-al lor tătic, Şi tot să se descurce-n viaţă,
Când ei erau mai drăgălaşi. Mereu pe toţi i-a ajutat.

Ar fi dorit să-i ţină-n braţe, Cu-nvăţături scumpe, frumoase,

Să-i salte pe genunchii săi, Dând sfaturi bune, vorbe dulci
Dar vai, El era prea departe ! Iar zâmbetul lui şi privirea
Aşa trecut-au anii grei. Mereu ca să le vezi doreşti.

Şi foame şi durere-n suflet Aşa îşi petrecuse viaţa

A îndurat cu fruntea sus; Trecând prin bine şi prin greu,
De se descuraja vreodată, Cu zâmbetul ades pe faţă
El niciodată nu s-a plâns. Şi cu nădejde-n Dumnezeu.

Şi aşteptase cu răbdare Care ajută pe oricine

Scumpa eliberării zi, Ce se-încrede-n El mereu,
Să se întoarcă pe-a lui plaiuri, Şi îţi dă pace, bucurie,
O casă să-şi poată zidi. De treci prin bine şi prin greu.

Şi a venit şi ziua aceea Noi pentru moşu’ nostru Gheorghe

Când s-a întors cu chin, cu vai, Îi dorim zile fericite,
Dar sănătatea o pierduse, Fără amaruri şi durere,
Acesta-i cel mai mare bai ! Pe plaiurile însorite !

Dar curajos c-a-ntotdeauna,

S-a apucat de lucru-acuma
Şi şi-a făcut gospodărie,
Cum nu prea mai vedeai vreuna.

506
 GRUPUL CENUŞE – BUCOVINA 1948
1. Denumirea grupului, locul şi data de constituire. Locul şi data de lichidare:
Grupul Cenuşe – Bucovina 1948. A avut activitate o perioadă îndelungată.
2. Iniţiatorii grupului: Cenuşe Constantin1, din Putna – Bucovina, şeful grupului,
Cenuşe Maria2, Chiraş Ion 31 32, Chiraş
Gheorghe 34, Cosma Pătrunceanu din comuna
Straja 3, Ghimici, Florea 15, Itcuş Gheorghe 4,
Motrescu Vasile 12.
3. Membrii grupului: Calangea Ion şi
Calangea Eufrosina din Vicovu de Jos 29,
condamnaţi la muncă silnică pe viaţă 51;
Itcuş Filaret din comuna Suceviţa, condamnat la
20 de ani muncă silnică 40; Motrescu Constantin
12
, Motrescu Gheorghe 14, Motrescu Simion 17,
Motrescu Ion 28 30; Rusu Archip din comuna
Hurjuieni – Suceava 13, Rusu Gheorghe din
Viotinel27; Sandu Vasile 16; Ţugui Nestor 35,
Ţugui Traian 40.
Cenuşă Constantin
4. Dotarea cu armament: 2 automate Beretta 10, puşti automate, grenade, arme ZB
5. Dacă au avut loc confruntări cu Securitatea şi Miliţia. Locul şi data: -
6. Confruntarea efectivă nu a avut loc decât accidental: -
7. Membrii grupului ucişi în lupte: Securistul Olaru s-a dat drept luptător
anticomunist şi o dată introdus în grup, a ucis mişeleşte pe Savu Hrehorciuc
zis Săvuleţ, de 17 ani, din Suceviţa, pe Chimici şi Flocea din Gura Humorului,
în 1948 15. Mocoveiciuc Vladimir moare în luptă cu Securitatea. 53
8. Membrii grupului răniţi în lupte: -
9. Membrii grupului luaţi prizonieri: -
10. Membrii grupului scăpaţi din încercuire: -
11. Cine au fost atacatorii? Precizaţi numărul morţilor şi răniţilor din rândul
lor: Locotenent colonel Gheorghe Bătătorescu, comandantul batalionului 49.
Motrescu Vasile a ucis în luptă 2 securişti din grupul lct. Col. Cuciuc
Gheorghe, comandantul Securităţii Suceava. Lupta s-a dat la Bâtca în 1955.
12. Membrii susţinători ai grupului, descoperiţi de Securitate. Soarta lor:
Breban Ghe. Vasile din Putna 23; Cenuşe Maria din Putna, condamnată la 15
ani muncă silnică 2; Chiraş Nicolae 38; Chiraş Natalia 27; Cenuşe Teofil din
Putna 23; Chiraş Toader 33; Cotoş Serafim 7; Comoritan Agripina 52; Cotoş

507
 Serafim 7; Cazacu Ieremia 11; Calangea Justia din Poiana Stegea 57;Cârstian
Gheorghe din Vicovul de Jos 26; Gherman Constantin 6; Hrehorciuc Avram
37
;Lazăr Eugenia din comuna Marginea, condamnată la 3 ani de temniţă
grea;Macovei Elena 9; Motrescu Catrina 18; Motrescu Victor, condamnat la
muncă silnică pe viaţă 19; Motrescu Sofia, 46 47 condamnată la 20 de ani muncă
silnică; Mariciuc Vasile 43; Mihăilescu Toader 44; Marnic Vasile din Suceviţa,
condamnat la 7 ani de temniţă grea, moare în condiţii suspecte 55; Negru
Gheorghe din Vicovu de Jos 48; Dr. Prelipceanu din Rădăuţi 21; Pricopciuc din
Vicovu de Jos, condamnat la 10 ani muncă silnică60; Roşca Gheorghe din
Vicovu de Jos, condamnat la 15 ani de muncă silnică 59; Rusu Gheorghe din
Voitinel, condamnat la 10 ani de temniţă grea 50; Ing. Străchinescu C. 29 ,
Sfichi Gavril şi Sfichi Valeria, condamnaţi la muncă silnică pe viaţă 54 ,
Sireteanu Natalia din Suceviţa, condamnată la 5 ani muncă silnică; Dr.
Teleman Nicuşor 25; Ţugui Nistor, din Vicovu de Jos, condamnat la 15 ani de
muncă silnică 56; Ţugui Constantin 58; Zenovia 8.
13. Membrii grupului decedaţi în torturi sau executaţi în timpul anchetelor: -
14. Membrii grupului condamnaţi la moarte şi executaţi sau neexecutaţi, cu
pedeapsa comutată:
Motrescu Vasile din Vicovu de Jos, condamnat la moarte şi executat 12 49.
15. Membrii grupului cu alte condamnări: -
16. Numele anchetatorilor, perioada şi localitatea unde a avut loc procesul: -
17. Numărul dosarelor şi sentinţelor de condamnare: ASRI fod Y, dosar 4312,
vol. 1, 4, 6 şi 7, sentinţele nr.1161 şi 1188/1946, nr.487 şi 763/1950, nr.508,
529, 540 şi 671/1952, pronunţate de Tribunalul Militar Iaşi.
Sentinţele nr. 968 şi 969/1956, nr. 142/1957, nr. 48 şi nr. 49/1958, pronunţate
de Tribunalul Militar al Regiunii a II-a, Bucureşti.
18. Membrii completelor de judecată şi pedepsele solicitate de acestea:
19. Lucrări publicate despre grup:
Arhivele Totalitarismului, Anul II, nr.3/1994
1. Ibidem, p.181
2. Ibidem, p.181
3. Ibidem, p.181
4. Ibidem, p.181
5. Ibidem, p.181
6. Ibidem, p.172
7. Ibidem, p.172
8. Ibidem, p.173
9. Ibidem, p.173
10. Ibidem, p.173
11. Ibidem, p.173
12. Ibidem, p.178
13. Ibidem, p.182
14. Ibidem, p.182

508
15. Ibidem, p.182
Arhivele Totalitarismului, Anul III, nr.2/1995
16. Ibidem, p.79
17. Ibidem, p.79
18. Ibidem, p.80
19. Ibidem, p.80
20. Ibidem, p.81
21. Ibidem, p.83
22. Ibidem, p.83
23. Ibidem, p.83
24. Ibidem, p.89
25. Ibidem, p.83
26. Ibidem, p.84
27. Ibidem, p.84
28. Ibidem, p.84
29. Ibidem, p.93
30. Ibidem, p.84
32. Ibidem, p.94
33. Ibidem, p.94
34. Ibidem, p.94
35. Ibidem, p.84
36. Ibidem, p.87
37. Ibidem, p.87
38. Ibidem, p.87
39. Ibidem, p.94
40. Ibidem, p.94
41. Ibidem, p.94
41. Ibidem, p.94
42. Ibidem, p.92
43. Ibidem, p.92
44. Ibidem, p.92
45. Ibidem, p.92
46. Ibidem, p.92
47. Ibidem, p.92
48. Ibidem, p.93
49. Ibidem, p.93
50. Ibidem, p.93
51. Ibidem, p.93
52. Ibidem, p.93
53. Ibidem, p.93
54. Ibidem, p.93
55. Ibidem, p.93
56. Ibidem, p.94
57. Ibidem, p.94
58. Ibidem, p.94
59. Ibidem, p.94
60. Ibidem, p.93.

2003 Întocmit: Aristide Ionescu

509
 LOTUL MILITARILOR
1. Denumirea grupului, locul şi data de constituire. Locul şi data de lichidare:
Lotul militarilor – Centrul de instrucţie Fălticeni.
2. Iniţiatorii grupului: profesor maior în rezervă Popescu Dumitru; Petrescu
Eftimie, sublocotenent activ, Garnizoana Fălticeni; Săndulescu Emilian,
sublocotenent activ, Garnizoana Fălticeni; Roşu Vasile, sublocotenent activ,
Garnizoana Fălticeni; Eremia Constantin, sergent major; Şoldan Constantin,
sergent major; Asaftei Vasile, plutonier; Andone, sergent; Paicu, căpitan,
unitatea militară Fălticeni.
În total 32 de cadre militare, ofiţeri, subofiţeri şi trupă, organizaţi în grupe de
luptă armată împotriva comunismului, descoperiţi în perioada de formare şi
condamnaţi.
3. Membrii grupului: -
4. Dotarea cu armament: -
5. Dacă au avut loc confruntări cu Securitatea şi Miliţia. Locul şi data: -
6. Membrii grupului ucişi în lupte: -
7. Membrii grupului răniţi în lupte: -
8. Membrii grupului luaţi prizonieri: -
9. Membrii grupului scăpaţi din încercuire: -
10. Cine au fost atacatorii? numărul morţilor şi răniţilor din rândul lor: -
11. Membrii susţinători ai grupului, descoperiţi de Securitate. Soarta lor: -
12. Membrii grupului decedaţi în torturi sau executaţi în timpul anchetelor: -
13. Membrii grupului condamnaţi la moarte şi executaţi sau neexecutaţi, cu
pedeapsa comutată: -
14. Membrii grupului cu alte condamnări (anii şi locul executării detenţiei): -
15. Numele anchetatorilor, perioada şi localitatea unde a avut loc procesul: -
16. Numărul dosarelor şi sentinţelor de condamnare: -
17. Membrii completelor de judecată şi pedepsele solicitate de acestea: -
18. Lucrări publicate despre grup: revista Culturală MEMORIA, nr.38

2003 Întocmit: Aristide Ionescu

510
 Organizaţia de rezistenţă FRONTUL PATRIEI
1. Denumirea grupului, locul şi data de constituire. Locul şi data de lichidare:
Organizaţia de rezistenţă FRONTUL PATRIEI constituită în comuna
Dragomireşti, judeţul Neamţ, în primăvara anului 1948.
2. Iniţiatorii grupului: Preotul Nicolae Filip din comuna Brăteşti, judeţul Iaşi,
învăţătorul Alexandru Hrib din comuna Ştefan cel Mare, Constantin Mahu din
comuna Tupilaţi, judeţul Neamţ.
3. Membrii grupului: Comuna Ştefan cel Mare: Aurica Hrib, Eugen Grigoriu,
Gheorghe D. Fuioagă, Gh. Emaranda, Gheorghe Movileanu, Zamfir Ghe.
Bordei, Anchel Năsoi.
Comuna Ţibucani : Vasile Iftimie Isac, Vasile I. Dumitru, Constantin
Stafic, Constantin Ignat, Constantin Trifan, Nicolae Grădinaru, Manole Olaru,
Radu Rusu, Vasile Ambrosi.
Comuna Davideni : Spiridon Butnariu, Neculai Dascălu, Constantin Trifan,
Veronica Dascălu.
Comuna Petricani : Ion Hăngănescu, Gheorghe Orghidan, Gheorghe Jitaru,
Ion Pricop, Constantin Bălan, Mihai Florescu, Dumitru Profir, Nicolae V.
Popa, Gheorghe Isache.
Comuna Pipirig : Victor Vasiliu.
Comuna Dragomireşti : Gheorghe Secară, Ion Mancaş, Vasile Secară.
Comuna Tupilaţi : Alexandru Plugariu. Toate comunele sunt din judeţul
Neamţ. Din judeţul Iaşi au apărut la proces : Gheorghe Gavril, Ion Tofan,
Gheorghe Popa din comuna Timişeşti, Gheorghe I. Gavril din comuna
Mirosloveşti.
4. Dotarea cu armament: pistol automat, pistol mitralieră, pistol mitralieră Oriţa
cu 4 încărcătoare, 100 de cartuşe şi o grenadă.
5. Dacă au avut loc confruntări cu Securitatea şi Miliţia. Locul şi data: La
arestarea lui Constantin Mahu acesta deschide focul cu pistolul automat pe care
îl avea asupra sa, acoperind fuga lui Alexandru Hrib şi a soţiei acestuia.
6. Membrii grupului ucişi în lupte: Constantin Mahu, se sinucide.
7. Membrii grupului răniţi în lupte: -
8. Membrii grupului luaţi prizonieri: -
9. Membrii grupului scăpaţi din încercuire: -
10. Cine au fost atacatorii? Precizaţi numărul morţilor şi răniţilor din rândul
lor: Constantin Mahu a ucis un miliţian şi a rănit 2 securişti.

511
11. Membrii susţinători ai grupului, descoperiţi de Securitate. Soarta lor: Cei
menţionaţi la punctul 3.
12. Membrii grupului decedaţi în torturi sau executaţi în timpul anchetelor:
Preotul Neculai Filip şi soţia acestuia au fost ucişi de organele de Securitate
din Bacău.
13. Membrii grupului condamnaţi la moarte şi executaţi sau neexecutaţi, cu
pedeapsa comutată:-
14. Membrii grupului cu alte condamnări: -
15. Numele anchetatorilor, perioada (ele) şi localitatea(tăţile) unde a(au) avut
loc procesul(ele): Mihalcea, Şerban şi Neaţă de la Securitatea din Bacău.
16. Numărul dosarelor şi sentinţelor de condamnare: Tribunalul Militar Iaşi
prin sentinţa Nr. 100 din 13 martie 1953, condamnă pe Hrib Aurica la 25 de
ani de muncă silnică; prin sentinţa Nr. 342 din 12 mai 1953, condamnă pe
Gavril D. Gheorghe la 8 ani de muncă silnică; prin sentinţa Nr. 344 din 12 mai
1953, condamnă pe Popa V. Nicolae la 5 ani de temniţă grea şi pe Alexandru
Hrib la 25 de ani de muncă silnică. Pentru restul membrilor din grupul de
partizani nu deţinem acte cu condamnările pronunţate.
17. Membrii completelor de judecată şi pedepsele solicitate de acestea: -
18. Lucrări publicate despre grup:
Neculai Popa, Represiune şi rezistenţă în ţinutul Neamţului, Editura Vremea,
2001, pp. 65-70.

2003 Întocmit: Aristide Ionescu

512
 GRUPUL FRAŢILOR PARAGINĂ
1. Denumirea grupului, locul şi data de constituire. Locul şi data de lichidare:
Grupul FRAŢILOR PARAGINĂ, fiii lui Anton şi ai Despinei Paragină din
comuna Crucea de Sus – Panciu.
2. Iniţiatorii grupului: Fraţii Ion, Cristea şi Costache Paragină, fraţii Ionel şi
Octavian Voinea, toţi din comuna Crucea de Sus,
Panciu.
3. Membrii grupului: Atanasiu Costin, Balaş
Nicolae, Butnaru Nicuşor, Buhai Manole, Bălan
Gheorghiţă, Cârnu Ticu, Chilian Emilian şi
Tomiţă, înv. Carabaţă Constantin, Condrea
Aurel, Cambir Vasile, Doagă Toderiţă, înv.
Diaconescu Ion, Fornica Otto, Gurău Vasile,
Grigoraş Simion, Iorga Valeriu, Manea Gicu,
Manoliu Victor – tată şi fiu, Mălăcescu
Gheorghe, elev Marcu Mihail, Pavalache Şerban,
Pavelescu Octavian, Strâmbu Ion, col.rez. Stan
Mişu, Timaru Mihai, Ungureanu Cicerone,
Ungureanu Ion, Voinea Ionel, Voinea Octavian,
Înv. Toma Gheorghe, Tudose Grigore, Zdru
Aristide.
Ion Paragină
4. Dotarea cu armament: Puşti, pistoale automate rămase de la germanii în
retragere şi cumpărate de la ruşi pe vodkă.
5. Dacă au avut loc confruntări cu Securitatea şi Miliţia. Locul şi data: Au avut
loc mai multe lupte şi în special pe “Pârâul Porcului”.
6. Membrii grupului ucişi în lupte: Cristea Paragină.
7. Membrii grupului răniţi în lupte: -
8. Membrii grupului luaţi prizonieri: Gheorghiţă Bălan, col. Strâmbu Ion,
Manoliu – tată şi fiu.
9. Membrii grupului scăpaţi din încercuire: -
10. Cine au fost atacatorii? Precizaţi numărul morţilor şi răniţilor din rândul
lor: Securitatea, Miliţia şi în unele lupte şi armata. 5 soldaţi ai Securităţii au
fost ucişi în luptă.1
11. Membrii susţinători ai grupului, descoperiţi de Securitate. Soarta lor:
Amăriuţei, Ambrozie Nicolae, Ambrozie Nicuşor, Anton I., Antonescu Nistor,

513
 Asaftei Radu, Asavinei Constantin, Avram Pavel, Bălan Gheorghiţa,
Bandrabur Costică, Bandrabur Gigi, Bogdan Ion, Bozgonete Dumitru,
Brânzaru Ghiţă, Brânzaru Ion, Bratu Şerban, Buca Petrică, Buhai Ion,
Burghez, Burlacu Pavel, Burlui Nicolae, Buşilă Iancu, Busuioc Ionică, Cârlig
Ion, Cârlioru Grigore, Cătina Vasile, Cehidriav Ioan, Cercaru Constantin,
Chiper Valerica, Chirilă Vasile, Chiscoci Teodor, Ciubotaru Ştefan, Cojocaru
Gheorghe, Cojocaru Ion, Comşa Stoica, Constantinescu Culiţă,
Constantinescu Mitiţă, Cosma Marin, Crăciun Radu, Cucu, Dănilă Nicolae,
Dinu Gheorghe, Dragomirescu Mihai, Dudu Dumitru, Dumitriu, Făcăoaru,
Filimon Gheorghe Gabor Constantin, Ghelez, Graur Enache, Grigoriu Ionel,
Harabor Fănuţă, Harabor Iordache, Hulea Evghenie, Hurjui Radu, Iorga
Valeriu, Isofăchescu Victor, Ivan Enache, Macarie Longin, Macovei Anton,
Marinaş Valerică, Matei Vasile, Mihail Nica, Mihail Radu, Militaru Ghiţă,
Militaru Ionel, Neagu Dumitru, Negru Toader, Negru Toader, Nistor Ilie,
Niţu Sandu, Paragină Anton, Paragină Cristea, Paragină Florica, Paragină
Gicu, Paragină Ion, Paragină Tinca, Pătrăşcanu Ionel, Pătrăşcanu, Pavelescu
Corneliu, Pavelescu Costin, Pogan, Popa Florica, Popescu, Popoiu Grig,
Popovici Gelu, Posmagiu, Postolache Nicolae, Radu, Rădulescu Stelică,
Răianu, Samba Toader, Sava Vasile, Sovejanu, Stoica, Stratache Pantelimon,
Şerban Pavalache, Teodorescu Ioan, Timaru Mihai, Tiplică Gigi, Ungureanu
Cicerone, Vartic.
12. Membrii grupului decedaţi în torturi sau executaţi în timpul anchetelor:
13. Membrii grupului condamnaţi la moarte şi executaţi sau neexecutaţi, cu
pedeapsa comutată: Col. Strâmbu Ion, Manoliu - tată şi fiu, Gheorghiţă
Bălan.
14. Membrii grupului cu alte condamnări: -
15. Numele anchetatorilor, perioada (ele) şi localitatea(tăţile) unde a(au) avut
loc procesul(ele): Colonelul de Securitate Mauriciu Ştrul
16. Numărul dosarelor şi sentinţelor de condamnare: -
17. Membrii completelor de judecată şi pedepsele solicitate de acestea: -
18. Lucrări publicate despre grup:
a) Cicerone Ioniţoiu, Rezistenţa armată anticomunistă din munţii Vrancei,
p.92
b) Fundaţia Academiei Civice publică cartea lui Mihai Timaru. În Neuitările
din septembrie 2002 apare un articol al lui Mihai Timaru în care prezintă
sintetic lupta grupurilor înarmate împotriva bolşevizării României, dusă de
gruparea FRAŢILOR PARAGINĂ din munţii Vrancei.
c) În comuna Crucea de Sus – Panciu s-a ridicat o Troiţă în memoria jertfelor
date de familia Paragină şi a celor din grupul lor.
Lucrarea a fost întocmită de Ionescu Aristide, conform Ghidului, datele fiind
extrase din cele două lucrări trimise de către ofiţerul în rezervă, Mihai Timaru.

514
 HAIDUCII DOBROGEI
1. Denumirea grupului, locul şi data de constituire. Locul şi data de
lichidare:
Haiducii Dobrogei, constituit în decembrie 1948, în comuna Lunca.
2. Iniţiatorii grupului: fraţii Fudulea, Nicolae Ciolacu şi Gogu Puiu, Dincă
Vlahbei, Ghiuvea, Matarangă Nicolae, Stere Hapa.
3. Membrii grupului : din satele Sinoe, Ceamurlia de Jos, Caugagia,
Corbul de Jos, Lunca, Mihail Kogălniceanu, Testemal, Cobadin :
Gheorghe Filiu, Beca, Haşoti, Hapa, Iancu Ghiuvea, Stere Grasu, Hristu
Gache, Gică Perifan, Stere Camburu, Gheorghe Ploscaru, Nicolae
Fudulea, Nicolae Caratană, Gheorghe Tofan, Tasu Fotu, Gheorghe
Balcan, Nicolae Popa, Nicolae Ruţă, Vasile Baciu, Ion Cotan, Toma
Vasile, Hrisu Pariza, Tasu Fotu, Stere Alexe, Gheorghe Dinu.
4. Dotarea cu armament: -
5. Dacă au avut loc confruntări cu Securitatea şi Miliţia. Locul şi data:
În noaptea de 5 spre 6 iunie 1949, Gioga Arău şi Gheorghe Pulpa sunt
arestaţi şi executaţi fără judecată de către efective ale Securităţii la
marginea satului. Gogu Puiu este şi el ucis.
6. Membrii grupului ucişi în lupte: -
7. Membrii grupului răniţi în lupte: Nicolae Fudulea moare la spitalul din
Constanţa la 28 martie 1952.
8. Membrii grupului luaţi prizonieri: Dumitru Nicolae Fudulea, Dumitru
Alexe.
9. Membrii grupului scăpaţi din încercuire:
10. Cine au fost atacatorii? numărul morţilor şi răniţilor din rândul lor:
11. Membrii susţinători ai grupului, descoperiţi de Securitate. Soarta
lor: circa 300 de persoane au fost arestate, anchetate şi condamnate ca
susţinători.
12. Membrii grupului decedaţi în torturi sau executaţi în timpul
anchetelor: -

515
13. Membrii grupului condamnaţi la moarte şi executaţi sau
neexecutaţi, cu pedeapsa comutată: Iancu Ghiuvea, Stere Hapa, Iancu
Beca şi Nicolae Haşoti sunt condamnaţi la moarte de Tribunalul Militar
Constanţa şi executaţi prin împuşcare la Mamaia pe 16 decembrie 1949.
Trupurile au fost aruncate în mare. Nicolae Fudulea este de asemenea
condamnat şi executat.
14. Membrii grupului cu alte condamnări (anii şi locul executării
detenţiei): -
15. Numele anchetatorilor, perioada şi localitatea unde a avut loc
procesul: -
16. Numărul dosarelor şi sentinţelor de condamnare: -
17. Membrii completelor de judecată şi pedepsele solicitate de acestea: -
18. Lucrări publicate despre grup:
“Anuarul de Istorie Orală”, Vol II, Cluj-Napoca, 2001, pp. 293-310.

2003 Întocmit: Aristide Ionescu

516
 GRUPUL DIN
DOBROGEA – MEDGIDIA – COBADIN
1. Denumirea grupului, locul şi data de constituire. Locul şi data de lichidare:
Grupul din Dobrogea – Medgidia – Cobadin. Comuna Viişoara, la data de
27 iulie 1948.
2. Iniţiatorii grupului: Gogu Puiu
3. Membrii grupului: Ghiuvială, Hopa, Haşotii, cei trei fraţi şi Dragomir ,
Gheorghe Beiu, Nicolae Cocas.
4. Dotarea cu armament: arme de foc.
5. Dacă au avut loc confruntări cu Securitatea şi Miliţia. Locul şi data: În
plantaţia de arbuşti din comuna Viişoara.
6. Membrii grupului ucişi în lupte: Gogu Puiu.
7. Membrii grupului răniţi în lupte: -
8. Membrii grupului luaţi prizonieri: -
9. Membrii grupului scăpaţi din încercuire: -
10. Cine au fost atacatorii? Precizaţi numărul morţilor şi răniţilor din rândul
lor: Din surse neoficiale – 10 securişti.
11. Membrii susţinători ai grupului, descoperiţi de Securitate. Soarta lor: 20
de tineri au fost acuzaţi de activitate subversivă, fiind condamnaţi de la 5 ani
până la închisoare pe viaţă.
12. Membrii grupului decedaţi în torturi sau executaţi în timpul anchetelor: -
13. Membrii grupului condamnaţi la moarte şi executaţi sau neexecutaţi, cu
pedeapsa comutată: 4 au fost condamnaţi la moarte: fraţii Ghiuvială şi
executaţi.
14. Membrii grupului cu alte condamnări:
15. Numele anchetatorilor, perioada (ele) şi localitatea(tăţile) unde a(au) avut
loc procesul(ele):
16. Numărul dosarelor şi sentinţelor de condamnare:
17. Membrii completelor de judecată şi pedepsele solicitate de acestea:
18. Lucrări publicate despre grup: Anton Cicerone Ioniţoiu, Revolta armată
anticomunistă din munţii României, Editura Gândirea Românească, p. 20.

2003 Întocmit: Aristide Ionescu

517
 GRUPUL DOBROGEA
1. Denumirea grupului, locul şi data de constituire. Locul şi data de lichidare:
DOBROGEA şi munţii ei cu înălţimi reduse, fără zone bine împădurite şi în
special zonele din sud, nu a oferit nici o cale de refugiu pentru luptătorii înarmaţi
anticomunişti şi astfel din zecile de grupuri înarmate, care au avut lupte cu
securitatea au rămas prea puţini supravieţuitori. Avantajaţi, au fost cumva, numai
susţinătorii grupurilor înarmate, care nu au fost descoperiţi de securitate.
Aşa se explică faptul că nu deţinem date decât despre 6 loturi judecate, care
cuprind fiecare în jur de 5 până la 30 de inculpaţi, condamnaţi pentru crima de
uneltire împotriva securităţii Statului Comunist.
Securitatea consemnează 1 că la finele anului 1948, rezistenţa dobrogeană, în
zona nordică, luase proporţii deosebite, semnalând în această direcţie
grupurile din:
- comuna Dulgheru, condus de Vasile Baciu;
- comuna Cogealac, condus de N. Caratană şi Hristu Pariza;
- comuna Casimcea, condus de Nicu Marin şi Ghiţă Tomoşoiu;
- comuna Topologu, condus de învăţător Tofan Gheorghe şi Sinoe Nicolae
Ciolacu;
- comunaMihai Viteazu, condus de studentul teolog Tasu Fotu;
- comuna Panduru, condus de Tache Gheorghe;
- comuna Camena, condus de Paşata Dima;
- comuna Pantelemon, comuna Runcu, condus de Gheorghe Balcan;
- grupul din Deltă al fraţilor Nicolae şi Paufenie Croitoru;
- comuna Agighiol condus de Popa Nicolae şi Marcovici Ion 2.
În referatul Direcţiei Regionale a Securităţii Constanţa, din 12 august 1949,
sunt menţionate bandele înarmate, conduse de: Gogu Puiu, Iancu Ghiuvea,
Hapa Stere, Nicolae Haşoti, Iancu Beca, fraţii Fudulea, profesor Aristide Puiu,
avocat Hagichirea Chimon, maiorul Teodorescu Valeriu (deblocat), dr. Hagi
Constantin şi mulţi alţii, care complotează contra siguranţei interioare a
statului 3. În dosarul de anchetă penală, nr. 510/1959, Securitatea mai
consemnează pe numiţii Balaban Constantin, Turculeţ Tiberiu, Cornăţeanu
Dumitru, Sosoiu Ilie, Stere Dumitru, Tatoiu Gheorghe şi Dinulescu Ovidiu,
toţi învinuiţi de infracţiunea de uneltire contra ordinei sociale, prin agitaţie
contrarevoluţionară, potrivit art. 209, pct.2. 4
2. Iniţiatorii grupului: -
3. Membrii grupului: -
4. Dotarea cu armament: -
5. Dacă au avut loc confruntări cu Securitatea şi Miliţia. Locul şi data: -

518
6. Membrii grupului ucişi în lupte: -
7. Membrii grupului răniţi în lupte: -
8. Membrii grupului luaţi prizonieri: -
9. Membrii grupului scăpaţi din încercuire: -
10. Cine au fost atacatorii? Precizaţi numărul morţilor şi răniţilor din rândul
lor: -
11. Membrii susţinători ai grupului, descoperiţi de Securitate. Soarta lor: -
12. Membrii grupului decedaţi în torturi sau executaţi în timpul anchetelor: -
13. Membrii grupului condamnaţi la moarte şi executaţi sau neexecutaţi, cu
pedeapsa comutată: -
14. Membrii grupului cu alte: -
15. Numele anchetatorilor, perioada (ele) şi localitatea(tăţile) unde a(au) avut
loc procesul(ele): -
16. Numărul dosarelor şi sentinţelor de condamnare: -
17. Membrii completelor de judecată şi pedepsele solicitate de acestea: -
18. Lucrări publicate despre grup: Arhivele totalitarismului, Anul V, nr.15-16.
1. Ibidem, p. 59
2. Ibidem, p. 59
3. Ibidem, p. 59
4. Ibidem, p. 64

2003 Întocmit: Aristide Ionescu

519
 GRUPUL GOGU PUIU DIN COBADIN
1. Denumirea grupului, locul şi data de constituire. Locul şi data de lichidare:
GOGU PUIU DIN COBADIN, Dobrogea, înfiinţat în 1947 şi lichidat la 8
iulie 1949.
2. Iniţiatorii grupului: Gogu Puiu din Cobadin
3. Membrii grupului: Căpitan în rezervă Tomoşoiu Gheorghe, Negroiu Dumitru –
perceptor, Duţu Manea – chiabur, Roşculeţ Nicolae – moşier, Udrea Ilie –
secretar de şcoală, Duţu Manea, Stere Hapa, Gheorghe Filiu, Ion Dumitrescu,
Jarnea Dumitru 4, preotul Mihăilescu Dumitru din Ciocârlia, avocatul
Hagichira. Giuvală, Hopa, Haşotii, cei trei fraţi, Gheorghe Beiu, Nicolae
Cocaş5, Iancu Ghiurea, Iancu Beca.
4. Dotarea cu armament: pistoale automate, grenade.
5. Dacă au avut loc confruntări cu Securitatea şi Miliţia. Locul şi data: La 8
iulie 1949 la Cobadin, ora 14, a fost încercuită casa lui Ion Adam, în care se
afla o parte din grup.
6. Membrii grupului ucişi în lupte: Gogu Puiu a deschis focul asupra securiştilor
cu armă automată şi a aruncat şi o grenadă. Securitatea a aruncat asupra casei
5 grenade şi a tras cu arme automate. Gogu Puiu moare după ce o grenadă
aruncată de locotenentul Sarchiz Jean îl loveşte în plin.
7. Membrii grupului răniţi în lupte: -
8. Membrii grupului luaţi prizonieri: Stere Hapa şi Nicolae Haşoti iar în lupta
din comuna Bălteşti au fost luaţi prizonieri, Iancu Ghiurea şi Iancu Beca.
9. Membrii grupului scăpaţi din încercuire: -
10. Cine au fost atacatorii? numărul morţilor şi răniţilor din rândul lor:
Securitatea condusă de sublocotenent Ene Voinea, care este grav rănit de o
grenadă aruncată de Gogu Puiu1.
11. Membrii susţinători ai grupului, descoperiţi de Securitate. Soarta lor: -
12. Membrii grupului decedaţi în torturi sau executaţi în timpul anchetelor: -
13. Membrii grupului condamnaţi la moarte şi executaţi sau neexecutaţi, cu
pedeapsa comutată:
Haşoti Nicolae şi Iancu Beca din Cobadin 2. Stere Hapa 3.
14. Membrii grupului cu alte condamnări -:

520
15. Numele anchetatorilor, perioada (ele) şi localitatea(tăţile) unde a(au) avut
loc procesul(ele): -
16. Numărul dosarelor şi sentinţelor de condamnare: -
17. Membrii completelor de judecată şi pedepsele solicitate de acestea: -
18. Lucrări publicate despre grup:
Arhivele totalitarismului, Anul V, nr.15-16.
1. Ibidem, p. 61
2. Ibidem, p. 60
3. Ibidem, p. 60
4. Ibidem, p. 60
5. Cicerone Ioniţoiu, Revolta armată anticomunistă din munţii României,
Editura Gândirea Românească, p. 20.

2003 Întocmit: Aristide Ionescu

521
GRUPUL de la AMBASADA ROMÂNĂ de la BERNA
1. Denumirea grupului, locul şi data de constituire. Locul şi data de lichidare:
Grupul de la Ambasada română de la Berna – Elveţia, la începutul anului
1955.
2. Iniţiatorii grupului: Stan Codrescu, Ochiu ... Puiu Berindei, Ion Chirilă şi
Mircea Pătru care a pus la punct planul operaţiunii.
3. Dotarea cu armament: pistoale automate
4. Scopul urmărit de acest grup: să dovedească Occidentului că în spatele
ambasadorului român Stofel, de la Berna, se ascunde o agentură de spionaj în
serviciul URSS-ului.
De fapt, grupul a descoperit că şoferul Şeţu nu era şofer ci colonel de
securitate al Bucureştiului. El umbla zi şi noapte în Germania, Franţa, Italia
sau Austria cu scopul de aduna informaţii.
Urmărindu-l, ei aflaseră totul dar, lipseau probele. Ambasadorul trebuia prins
viu, cu probele asupra sa, pentru a demonstra lumii adevăratele intenţii ale
ţărilor comuniste.
Şoferul, adică colonelul Şeţu, a plecat la 14 februarie 1955 să ia corespondenţa
de la Zurich. Cei patru tineri români au pătruns în interiorul Ambasadei din
Berna. Stan Codrescu şi Ochiu, au rămas în curtea Ambasadei pentru a
supraveghea sosirea şoferului spion în timp ce, Puiu Beldeanu şi Ion Chirilă
au pătruns în clădirea unde locuia şoferul şi i-au imobilizat soţia. Spre seară a
sosit pretinsul şofer însoţit de două persoane. A lăsat sacul cu corespondenţă şi
a plecat.
La orele 1.00 noaptea, Şeţu a revenit şi a vrut să ducă maşina în garaj. A fost
somat să ridice mâinile. Nu s-a supus şi a încercat să fugă. S-a tras asupra lui.
Deşi rănit grav a reuşit să dispară în întunericul nopţii.
Auzind focuri de armă în curte, Beldeanu şi Chirilă au coborât în camera lui
Şeţu, au spart cu pistoalele geamurile şi au pătruns în Ambasadă.
Ambasadorul Stofel şi telefonistul au scăpat sărind pe fereastra de la etajul II.
Beldeanu şi Chirilă au reuşit să pună mâna pe o serie de documente
compromiţătoare.
A doua zi, Şeţu a fost găsit, grav rănit dar încă în viaţă şi a fost dus la spital,
unde a murit în scurt timp.
Documentele compromiţătoare au fost predate autorităţilor elveţiene. În presa
vremii au apărut comentarii, precum că în documente s-ar fi găsit liste cu
parlamentari francezi, ai Partidului Comunist Francez, subvenţionaţi de către
URSS.

522
 Publicaţia elveţiană, „NEUER ZURICHER ZEITUNG”, relatând desfăşurarea
ocupării Ambasadei române de la Berna, scria pe drept cuvânt:
„Acţiunea tinerilor români a fost făcută în scopul da a arăta Occidentului
tendinţele URSS-ului, de extindere a comunismului, pentru a introduce şi
acolo teroarea, deportările, deposedările de drepturi, aşa cum a făcut în ţările
din lagărul socialist.”
Securitatea de la Bucureşti a reuşit să-l răpească, din Occident, pe Puiu
Beldeanu, atrăgându-l într-o cursă în Berlinul de Vest. A fost executat în ţară.
5. Membrii grupului ucişi în lupte: -
6. Membrii grupului răniţi în lupte: -
7. Membrii grupului luaţi prizonieri: -
8. Membrii grupului scăpaţi din încercuire: -
9. Cine au fost atacatorii? Precizaţi numărul morţilor şi răniţilor din rândul
lor: -
10. Membrii susţinători ai grupului, descoperiţi de Securitate. Soarta lor: -
11. Membrii grupului decedaţi în torturi sau executaţi în timpul anchetelor: -
12. Membrii grupului condamnaţi la moarte şi executaţi sau neexecutaţi, cu
pedeapsa comutată:-
13. Membrii grupului cu alte condamnări: -
14. Numele anchetatorilor, perioada (ele) şi localitatea(tăţile) unde a(au) avut
loc procesul(ele): -
15. Numărul dosarelor şi sentinţelor de condamnare: -
16. Membrii completelor de judecată şi pedepsele solicitate de acestea: -
17. Lucrări publicate despre grup:
Cicerone Ioniţoiu, Rezistenţa armată anticomunistă din munţii României,
Editura Gândirea Românească.

2003 Întocmit: Aristide Ionescu

523
 GRUPUL PARAŞUTIŞTII
8. Denumirea grupului, locul şi data de constituire. Locul şi data de lichidare:
Grupul “Paraşutiştii” s-a constituit în Viena în anii 1951-1952 .
9. Iniţiatorii grupului sunt şi membrii grupului (Nume, prenume şi adrese):
1. Buda Ion, născut în 1923 la Bonţeşti, jud. Arad;
2. Corlan Aurel, născut în 1920 la Vlăduleni, jud. Vâlcea;
3. Coman Ion, învăţător, născut în 1922 la Apa, jud. Satu Mare;
4. Dincă Gheorghe, inginer, născut în 1918 la Hunia-Cetate, jud. Dolj;
5. Golea Ion, student, născut în 1922 la Băhnea, jud. Târnave;
6. Iuhasz Ion, student, născut în 1928 la Pir, jud. Satu Mare;
7. Pop Gavrilă, născut în 1928 la Pir, jud. Satu Mare;
8. Popovici Mircea, student, născut în 1920 la Ohaba de Jiu, jud. Gorj;
9. Samoilă Ion, născut în 1919 la Ighişul Vechi, jud. Sibiu;
10. Tănase Alexandru, născut în 1915 la Băbeni, jud. Vâlcea;
11. Tartler Erich, agricultor, născut în 1920 la Braşov;
12. Tolan Ion, ajustor, născut în 1925 la Magra, jud. Arad.
Întregul grup a fost paraşutat pe teritoriul patriei între 1951 şi 1952, încărcaţi
cu manifeste şi aparate de recepţie-emisie 1.
10. Dotarea cu armament: a rmament uşor, pistoale de buzunar .
11. Dacă au avut loc confruntări cu Securitatea şi Miliţia. Locul şi data: ei au
fost lansaţi în mai multe ţinuturi în scopul de a organiza grupuri înarmate de
luptă împotriva bolşevizării României –în munţii Apuseni, spre Baia Mare şi în
jud.Gorj 5.
12. Membrii grupului ucişi în lupte: nu au avut loc lupte cu Securitatea.
13. Membrii grupului răniţi în lupte: nu au existat.
7. Membrii grupului luaţi prizonieri: întregul grup era aşteptat de Securitatea
română care era informată de către NKVD, care avea infiltrat pe englezul Kim
PHILBY 2, care făcea parte din Serviciul de contraspionaj britanic 3 şi cunoştea
acţiunea. El lucra pentru NKVD din anul 1930 şi a fost demascat de către rusul
Igor GUZENKO, funcţionar la Serviciul cifrului sovietic, fugit în Occident 4.
9. Membrii grupului scăpaţi din încercuire: -
10. Cine au fost atacatorii? numărul morţilor şi răniţilor din rândul lor: -
11. Membrii susţinători ai grupului, descoperiţi de Securitate. Soarta lor: Vlad
Mihai, student (neparaşutat), născut în 1925 la Dragomireşti, Maramureş. Alte

524
 persoane au fost arestate în 1953 numai în apropiere de Ţicleni, jud. Gorj 7 şi
multe persoane au fost condamnate la muncă silnică.
12. Membrii grupului decedaţi în torturi sau executaţi în timpul anchetelor: -
13. Membrii grupului condamnaţi la moarte şi executaţi sau neexecutaţi, cu
pedeapsa comutată: Boda Ion, Corlan Aurel, Coman Ion, Dincă Gheorghe,
Golea Ion, Iuhasz Ion, Pop Gavrilă, Popovici Mircea, Samoilă Ion, Tănase
Alexandru, Tartler Erich, Tolan Ion şi Vlad Mihai. În total 13.
14. Membrii grupului cu alte condamnări (anii şi locul executării detenţiei): -
15. Numele anchetatorilor, perioada (ele) şi localitatea(tăţile) unde a(au) avut
loc procesul(ele):
16. Numărul dosarelor şi sentinţelor de condamnare: nu se cunosc dosarele sau
sentinţele dar se ştie că sentinţa de condamnare la moarte a fost executată pe 31
octombrie 1953 în Valea Piersicilor, la Jilava 6. Femeile arestate în această
„afacere” au fost torturate sălbatic, unele au încercat să se sinucidă, altele au
murit în torturi 8.
17. Membrii completelor de judecată şi pedepsele solicitate de acestea: -
18. Lucrări publicate despre grup:
1. Rezistenţa armată anticomunistă din munţii României, autor Cicerone
Ioniţoiu, Ed. Gândirea Românească 2001, pag.99;
2. Ibidem pag.99;
3. Ibidem pag.99;
4. Ibidem pag.99;
5. Ibidem pag.99;
6. Ibidem pag.99;
7. Ibidem pag.99;
8. Ibidem pag.100;

2003 Întocmit: Aristide Ionescu

525
 GRUPUL
UNIUNEA DEMOCRATICĂ A LIBERTĂŢII1

1. Denumirea grupului, locul şi data de constituire. Locul şi data de lichidare:

grup de rezistenţă de pe teritoriul Basarabiei, 1951 - grupul UNIUNEA
DEMOCRATICĂ a LIBERTĂŢII1
2. Iniţiatorii grupului: Anatol Miliutim şi Nicolae Postol.
3. Membrii grupului: Novac Vasile din Bădiceni, Hriplivai Vasile din Căinarii
Vechi, Capusta Petru din Ivanovca-Floreşti, Untu Simion din Gura Câinarului-
Floreşti, Coval Alexei din Gura Câinarului, Lopatinski Sava – rus originar din
Kameneţ-Podolsk – din Bălţi, Borisov Kondrat – rus originar din Pokrovka –
din Bălţi, Dobrogea Veche.2
4. Dotarea cu armament: -
5. Dacă au avut loc confruntări cu Securitatea şi Miliţia. Locul şi data: -
6. Membrii grupului ucişi în lupte: -
7. Membrii grupului răniţi în lupte: -
8. Membrii grupului luaţi prizonieri: -
9. Membrii grupului scăpaţi din încercuire: -
10. Cine au fost atacatorii? numărul morţilor şi răniţilor din rândul lor: -
11. Membrii susţinători ai grupului, descoperiţi de Securitate şi soarta lor:
Hrapcencov Maxim, rus originar din Pokrovka, locuia în Dobrogea Veche,
Bălţi;
Boris Artiom, rus, locuia în Dobrogea Veche;
Silvestrov Profirii, rus din Dobrogea Veche, Bălţi;
Covaliov Ivan, rus originar din Pokrovka Otaci, locuia în Dobrogea Veche
Bălţi;
Borisov Akim, rus originar din Pokrovka, locuia în Bălţi;
Esan Ivan din Bălţi;
Corceag Alexandr, ucrainian originar, locuia în Bălţi;
Pelevaniuc Grigori, ucrainian din Ivanovca-Floreşti;
Doneţ Mihail din Codreanca;
Pădureţ Dumitru din Gura Căinarului;
Gonţa Alexandru din Gura Câinarului-Floreşti;
Golentunder Dyupa, sârb, locuia în Bălţi.3
12. Membrii grupului decedaţi în torturi sau executaţi în timpul anchetelor: -

526
13. Membrii grupului condamnaţi la moarte şi executaţi sau neexecutaţi, cu
pedeapsa comutată: Anatol Miliutin executat la 19 ianuarie 1952 prin Sentinţa
Tribunalului Militar.
14. Membrii grupului cu alte condamnări (anii de condamnare şi locul
executării detenţiei): -
15. Numele anchetatorilor, perioada (ele) şi localitatea(tăţile) unde a(au) avut
loc procesul(ele): -
16. Numărul dosarelor şi sentinţelor de condamnare: Tribunalul Militar Odesa,
la 19 martie 1952 pronunţă sentinţa de condamnare la moarte prin împuşcare
pentru Anatol Miliutin şi Nicolae Postol. La 25 de ani de muncă silnică pe:
Vasile Hriplivăi, Vasile Barbovski, Boris Novac, Simion Untu, Petru Kapusta,
Conart Borisov, Artiom Borisov, Coval Alexe, Sava LapatinKi, Ivan Eşan,
Dumitru Pădureţ, Alexandru Gonţa, Mihail Doneţ, Alexandru Korceak. La 5 ani
pe: Grigore Pelevaniuc, Nikolai Uşatâi. Artiom Borisov şi Ivan Karaliov la 10
ani de muncă silnică şi comutarea pedepsei lui Nicola Postol în 25 de ani de
muncă silnică.
Tuturor condamnaţilor li s-a confiscat averea.4
17. Membrii completelor de judecată şi pedepsele solicitate de acestea: -
18. Lucrări publicate despre grup:
Arhivele totalitarismului, Anul V, nr.15-16
1. Ibidem, p. 66
2. Ibidem, p. 74
3. Ibidem, p. 74
4. Ibidem, p. 76

2003 Întocmit: Aristide Ionescu

527
REZISTENŢA ANTICOMUNISTĂ DIN BASARABIA,
1946-1950
1. Denumirea grupului, locul şi data de constituire. Locul şi data de lichidare:
Rezistenţa anticomunistă din Basarabia, 1946-1950.
2. Iniţiatorii grupului: Filimon Bodiu1
3. Membrii grupului: Vasile Gavriliţă2, din Cernăuţi, Ştefan Volontir3, Onisim
Roşca din satul Agârdeşti8, Nicolae Bucilă zis Parapel din Mândreşti9, Ion
Burlacu din Marineşti10, Timoftei Prasco din Mândreşti Noi11, Tudor Chifa din
Sângerii Noi12, Ştefan Volontir, învăţătoarea Ecaterina Vidraşcu şi Grigore
Roşca din Hîrişeni13, Olimpiada Bodiu15.
4. Dotarea cu armament: arme şi pistoale automate.
5. Dacă au avut loc confruntări cu Securitatea şi Miliţia. Locul şi data: -
6. Membrii grupului ucişi în lupte: Filimon Bodiu26; la 16 noiembrie 1950 au fost
împuşcaţi 10 membri ai grupului27 dintre care Prasco, Chifa şi fiica lui Bodiu,
Iulia28.
7. Membrii grupului răniţi în lupte: -
8. Membrii grupului luaţi prizonieri: -
9. Membrii grupului scăpaţi din încercuire: -
10. Cine au fost atacatorii? numărul morţilor şi răniţilor din rândul lor:
trupele KGB.
11. Membrii susţinători ai grupului, descoperiţi de Securitate. Soarta lor:
Nicolae Budurea4 din Călăraşi, Ion Trifan din Călăraşi5, Afanasie Gubca din
satul Voinova6, Alexandru Apăratu din satul Prepeliţa-Mândreşti7, Constantin
Isofic din Marineşti14, Gheorghe Popa, Grigore Munteanu, Alexandru
Suruceanu, Afanasie Ioniţă, Ştefan Chirică, Feodora Chirică, Ion Cocoş, Andrei
Popa, Ion Bunduchi, Profir Suruceanu, Andrei Suruceanu, Gheorghe Suruceanu,
Grigore Caraman, Alexandru Vicol, Timoftei Gheorghiţă, Vasile Apărutu,
Mihail Apărutu, Ion Matei, Dimitrie Plângău, Leonte Balmuş şi Alexandru
Negruţă din satele Hirişeni, Ciulucani, din raioanele Teleneşti Chişcăreni şi
Sângerei, precum şi acelea ale lui Ion Trofim, Afanasie Gubea, Nicolae
Buderea, Haralambie Turbu din raionul Călăraşi, apar în materialele sovietice
ale KGB15, 16, 17. În actul de acuzare KGB apar „inculpaţii Burlacu, Isofie, Praşca
şi alţii”18, „inculpatul Chifa i-a făcut legătură cu inculpatul Burlacu I.D.”19 apare
în actul KGB, precum şi „inculpaţii Isofie C.D şi Isofie NA”20.
12. Membrii grupului decedaţi în torturi sau executaţi în timpul anchetelor:
Filimon Bodiu despre care sunt dovezi, el fiind acuzat că ar fi ucis 10 activişti
sovietici. Din documente nu apar ucişi decât: Bogonos în vara lui 1948 şi
Dumitru Cosoran, preşedintele Kolhozului23. În sentinţa din iunie 1951 este

528
 acuzat că a ucis 10 oameni aflaţi în slujba Sovietelor23. La proces s-a mai
dovedit că Bodiu l-a ucis şi pe Eftim Buruiană, preşedintele Sovietului din
Hirişeni, a mai ucis şi pe Vasile Gheorghiţă şi pe Sara Burd, secretar sovietic
sătesc din Hogineşti24. KGB-ul, menţionează într-un document că ar fi omorât şi
pe Casian şi Răileanu25.
13. Membrii grupului condamnaţi la moarte şi executaţi sau neexecutaţi, cu
pedeapsa comutată: -
14. Membrii grupului cu alte condamnări (anii şi locul executării detenţiei): -
15. Numele anchetatorilor, perioada şi localitatea unde a avut loc procesul: -
16. Numărul dosarelor şi sentinţelor de condamnare: Sentinţa Tribunalului
Militar Chişinău din 4-8 iunie 1951 unde grupul lui Bodiu „ a avut atitudine
antisovietică de rezistenţă la măsurile promovate de puterea sovietică în
Moldova”21.
17. Membrii completelor de judecată şi pedepsele solicitate de acestea:
18. Lucrări publicate despre grup: Arhivele Totalitarismului, anul III, nr.2/995
1. Ibidem p. 62
2. Ibidem p. 62
3. Ibidem p. 63
4. Ibidem p. 63
5. Ibidem p. 63
6. Ibidem p. 63
7. Ibidem p. 63
8. Ibidem p. 63
9. Ibidem p. 63
10. Ibidem p. 63
11. Ibidem p. 63
12. Ibidem p. 63
13. Ibidem p. 63
14. Ibidem p. 63
15. Ibidem p. 63
16. Ibidem p. 63
17. Ibidem p. 64
18. Ibidem p. 64
19. Ibidem p. 64
20. Ibidem p. 64
21. Ibidem p. 64
22. Ibidem p. 67
23. Ibidem p. 67
24. Ibidem p. 68
25. Ibidem p. 68
26. Ibidem p. 71
27. Ibidem p. 72
28. Ibidem p. 77

2003 Întocmit: Aristide Ionescu

529
 UNITATEA DE TANCURI
1. Denumirea grupului, locul şi data de constituire. Locul şi data de lichidare:
UNITATEA DE TANCURI.
2. Iniţiatorii grupului: locotenent de tancuri Mărgineanu de la unitatea staţionată
la Prundu Bârgăului.
3. Membrii grupului: trei ofiţeri de tancuri.
4. Dotarea cu armament: tancuri.
5. Dacă au avut loc confruntări cu Securitatea şi Miliţia. Locul şi data: după
masacrul făcut de trupele ruseşti în Ungaria, la revoluţia din 1956, unitatea de
tancuri, a vrut să elibereze deţinuţii din penitenciarul Gherla. Pe drum,
unitatea a fost oprită de securitate iar locotenentul Mărgineanu şi 3 ofiţeri au
fost executaţi.
6. Membrii grupului ucişi în lupte: -
7. Membrii grupului răniţi în lupte: -
8. Membrii grupului luaţi prizonieri: -
9. Membrii grupului scăpaţi din încercuire: -
10. Cine au fost atacatorii? numărul morţilor şi răniţilor din rândul lor: -
11. Membrii susţinători ai grupului, descoperiţi de Securitate şi soarta lor: -
12. Membrii grupului decedaţi în torturi sau executaţi în timpul anchetelor:
13. Membrii grupului condamnaţi la moarte şi executaţi sau neexecutaţi, cu
pedeapsa comutată: -
14. Membrii grupului cu alte condamnări (anii de condamnare şi locul
executării detenţiei): -
15. Numele anchetatorilor, perioada (ele) şi localitatea(tăţile) unde a(au) avut
loc procesul(ele): -
16. Numărul dosarelor şi sentinţelor de condamnare: -
17. Membrii completelor de judecată şi pedepsele solicitate de acestea: -
18. Lucrări publicate despre grup:
Cicerone Ioniţoiu, Rezistenţa armată anticomunistă din munţii României,
Editura Gândirea Românească, p.104

2003 Întocmit: Aristide Ionescu

530
 GRUPUL LUI ALEXA
14. Denumirea grupului, locul şi data de constituire. Locul şi data de
lichidare:

Grupul lui Alexa din satul Cufoaia, comuna Vima Mică.

15. Iniţiatorii grupului: Alexa, Alexandru Bob, Ion Ciocan.
16. Membrii grupului: Ioan Mare, Nicolae Mare.
17. Dotarea cu armament: pistol automat.
18. Dacă au avut loc confruntări cu Securitatea şi Miliţia. Locul şi data:
L-a mutilat pe un securist şi l-a ucis pe un altul când a fost prins.
19. Membrii grupului ucişi în lupte: -
20. Membrii grupului răniţi în lupte: -
8. Membrii grupului luaţi prizonieri: -
9. Membrii grupului scăpaţi din încercuire:
10. Cine au fost atacatorii? numărul morţilor şi răniţilor din rândul lor: -
11. Membrii susţinători ai grupului, descoperiţi de Securitate. Soarta lor: -
12. Membrii grupului decedaţi în torturi sau executaţi în timpul anchetelor:
Alexa, Ion Ciocan şi Nicolae Mare au fost împuşcaţi, pe drumul spre Sălniţa,
„La Cruce”, între hotare şi ţinuţi două zile, după care, cadavrele au dispărut iar
familiile nu ştiu unde sunt îngropaţi.
13. Membrii grupului condamnaţi la moarte şi executaţi sau neexecutaţi, cu
pedeapsa comutată: -
14. Membrii grupului cu alte condamnări (anii şi locul executării detenţiei): -
15. Numele anchetatorilor, perioada şi localitatea unde a avut loc procesul: -
16. Numărul dosarelor şi sentinţelor de condamnare: -
17. Membrii completelor de judecată şi pedepsele solicitate de acestea: -
18. Lucrări publicate despre grup:

Ştefan Belu , Pădurea răzvrătită, Editura Gutinul, 1993, pp. 55-57

2003 Întocmit: Aristide Ionescu

531
 Grupul lui BLIDARU
1. Denumirea grupului, locul şi data de constituire. Locul şi data de lichidare:
Grupul lui BLIDARU
2. Iniţiatorii grupului: Militarul Blidaru, locotenentul Ion Fulca şi Ferodeanu.
3. Membrii grupului : Traian Rogoz din Huţa Băltei, Alexandru Soponaru, Gavriş
Ciprian.
4. Dotarea cu armament: Puşti, pistoale automate.
5. Dacă au avut loc confruntări cu Securitatea şi Miliţia. Locul şi data:
Încleştarea de la Băiţa de sub Codru, judeţul Oradea.
6. Membrii grupului ucişi în lupte:
7. Membrii grupului răniţi în lupte:
8. Membrii grupului luaţi prizonieri: Militarul Blidaru, locotenentul Fulca şi
Ferodeanu.
9. Membrii grupului scăpaţi din încercuire: -
10. Cine au fost atacatorii? Precizaţi numărul morţilor şi răniţilor din rândul
lor: Efective ale Securităţii.
11. Membrii susţinători ai grupului, descoperiţi de Securitate. Soarta lor: -
12. Membrii grupului decedaţi în torturi sau executaţi în timpul anchetelor: -
13. Membrii grupului condamnaţi la moarte şi executaţi sau neexecutaţi, cu
pedeapsa comutată:-
14. Membrii grupului cu alte condamnări: -
15. Numele anchetatorilor, perioada (ele) şi localitatea(tăţile) unde a(au) avut
loc procesul(ele): Securistul Elkeş, adjunctul colonelului Ludovic Cseller.
Elkeş va fugi cu avionul în Iugoslavia cu o parte din dosarele luptătorilor
anticomunşti.
16. Numărul dosarelor şi sentinţelor de condamnare: -
17. Membrii completelor de judecată şi pedepsele solicitate de acestea: -
18. Lucrări publicate despre grup:
Anton Cicerone Ioniţoiu, Revolta armată anticomunistă din munţii României,
Editura Gândirea Românească, p. 110.
Petre Bellu, Pădurea Răzvrătită, Editura Gutinul, 1993, p. 102

2003 Întocmit: Aristide Ionescu

532