07 LITUA Studii Si Cercetari 1997 VII

www.cimec.ro / www.muzeugorj.
ro
MUZEUL JUDETEAN GORJ
'
"ALEXANDRU ŞTEFULESCU"
LI TU A
VII
TÂRGU -JIU
1997
www.cimec.ro / www.muzeugorj.ro
COLECTIVUL DE REDACTIE :
Vasile Marinoiu Olimpia Bratu

dr. Gheorghe Calotoiu Eva/sac
Dumitru Hortopan Niculina Bîrsan
FOTOGRAFII:
Ion Catană
COPERTA:
Vasile Marinoiu
Ion Catană
CUPRINS:
• ARHEOLOGIE - ISTORIE 9
Prof. Vasile Marinoiu ...................................................... 10

Muzeul Gorjului - o instituţie centenară
Dr. Marin Cârciumaru, Roxana Dobrescu, Mircea Anghelinu,

Gheorghe Olteanu, Ovidiu Cârstina, Pavel Romică, Radu Cârciumaru,
Rodica Dincă, Marian Cosac, Dan Mărgărit. ........................ „19
Mărturii de artă paleolitică în Peştera Cioarei de la Boroşteni,
comuna Peştişani,judeţul Gorj.
Dr.Gheorghe Calotoiu .... „ ... „. „ .... „ „ „ „ „. „ „ „ „ „ „ „ „ ... „ „ .29

Prima epocă a .fierului în nordul Olteniei. Rezumatul tezei de
doctorat
Prof. Vasile Marinoiu, dr. Gheorghe Calotoiu .......................... 44

Cercetările arheologice dinjudeţul Gorj- campaniile 1991-1996.
Prof. Vasile Marinoiu, dr. Gheorghe Calotoiu, Olimpia Bratu ....... 50

O spadă de bronz de la Grui, judeţul Gorj.
Emanuel Petac, dr. Andrei Panoiu„ „ „ „ „ „ „ „ „ „ „ „ „„ „„„„ „„55

Un fragment dintr-un tezaur de monede romane imperiale
descoperit la Preajba Mare, Tărgu-Jiu,judeţul Gorj.
Dr. Vasile Carăbiş.„ „ „ .. „ „. „ „ .. „„ „. „ „ „ .„ ... „ .... „. „. „ ... „.67

Relaţiile comerciale ale Olteniei cu Transilvania din secolul al
XIII-iea până la începutul secolului al XIX-iea.
Prof. Vasile Marinoiu, prof. Dumitru Hortopan ......................... 90

Biserica din Stăneşti-Gorj; evoluţie şi descoperiri arheologice
recente.
Prof. Eva Isac ............................................................... 103
Cărţi vechi româneşti tipărite la Sibiu aflate în colecţii gorjene.
Dr. Gheorghe Gîrdu„. „ ........................................ „. „ .. ."„.114

Câinie - judeţul Gorj (I).
Prof. Daniel Peptan .... „ „ .... „ ... „ ...................... „ .. „ ..... „ .. 128

Contribuţii privind activitatea revoluţionară a generalului
Gheorghe Magheru Î1l perioada 1848-1854.
Prof. Dinică Ciobotea ...................................................... 141

Întinderea proprietăţii moşneneşti la 1864 în judeţul Gorj
conform statisticii din 1899 (I).
Prof. Damian Ancu ......................................................... 159

Gorj 1893 - sănătatea publică.
Dr. Luchian Deaconu ....................................................... 166

Aspecte ale luptei populaţiei din Gorj împotriva ocupanţilor în
anii 1916-1918.
Prof. Octavian Ungureanu .......... „. „ „. „ ...... „. „ .. „ „ .. „ „ .. „ „174

Soldaţi fără 1111iformă, în bătălia de la Jiu.
Prof. Bălan Ion .............................................................. 181

Contrib11ţii privind evol11ţia vieţii politice gorjene în perioada
interbelicâ.
Dr. Luchian Deaconu, prof. Otilia Gheorghe ........................... 191

Un program politic liberal inedit elaborat de Gheorghe
Tătărescu.
Prof. Nicolae Mischie ...................................................... 199

Grigore lunian, apărător al regimului democrat.
Prof. Avram Cezar .......................................................... 223
Colectivizarea în faţa istoriei.
• DOCUMENTAR 243
Dr. Ion Mocioi ............................................................... 244

Alexandru Ştefu/eseu ( 1856 -1910) -L
Dr. Ion Stănoiu .............................................................. 260

Ion Popescu-Voiteşti- unul dintre cei mai mari geologi români.
Dr.Ilie Huică ................................................................. 264

In Memoriam Ion Popescu-Voiteşti ( 1876 -1996 ).
Prof. Nicolae Mischie ..................................................... 273

Grigore Iunian - ministru
Gheorghe Pleş ..........................................................._... 286

Interferenţe transcarpatice Năsăud-Gorj (academician Iuliu
Moisil).
Prof. Dan Neguleasa ...................................................... 292

Teatrul Mi/eseu - contribuţii documentare la o istorie a sa.
Prof. Niculina Bârsan ..................................................... 301

Contribuţii la stadiul cercetărilor privind istoria Târgu -Jiului.
Prof. Vasile Marinoiu ..................................................... 3 l O

Generalul Grigore Nicolescu ( 1890-1992 ).
Dr. Vasile Novac .......................................................... 318

Activitatea generalului de divizie Dimitru Sava Mircea în cele trei
războaie, din prima jumătate a secolului al XX-iea, văzută de
comandanţii săi.
Dr. Gheorghe Gîrdu ......................................................... 332

Vechi unităţi spitaliceşti în judeţul Gorj.
Mihai Chiriţă ................................................................ 350

"Ungurenii" în Ţara Românească.
Prof. Florina Popescu ...................................................... 367

Vasile Alecsandri şi războiul de independenţă.
Virgil Vasilescu ............................................................. 373

Continutul ideatic al civilizatiei lemnului.
' '
Dr. Grigore Drondoe ....................................................... 378
Traditie. Inovatie. Valoare.
' '
Prof. Vasile Smeu .......................................................... 388
Consideraţii privind păstoritul în munţii Gorjulul
Ion I. Drăgoescu ............................................................ 394

Noi manuscrise gorjene în fondurile arhivistice din Bucureşti.
I Ion Tarbac I .............................................................396

Publicaţii periodice apărute în Gorj după 22decembrie1989 (II).
Viorica Necula Ştefănescu ............................................... .409

Începuturi ale muzeografiei româneşti în secolul al XIX-iea.
Prof. Marin Arcuş ......................................................... .415

Muzeul satului Rădineşti.
Prof. Emil Păunescu, Damian Ancu .................................... .420

Cooperarea între instituţiile specializate în tezaurizarea
patrimoniului cultural şi specificul local.
• ETNOGRAFIE - STIINTE NATURALE 425
Constantin Juan ......................................................... .426
Contribuţii la arhitectura populară din Mehedinţi. Pivniţele
etajate.
Prof. Ion Lăceanu ..... „ •...•••• „ ...•......... „ . . . . . . . • . „ ...••••••• „.435

Aspecte ale florei şi vegetaţiei zonei alpine a Munţilor Parâng.
I. ARHEOLOGIE - ISTORIE
MUZEUL GORJULUI -
O INSTITUTIE CENTENARĂ
'
Prof. Vasile Marinoiu
În deceniul nouă al secolului trecut, la Târgu-Jiu s-a

dezvoltat o mişcare culturală, iniţiată de oameni entuziaşti şi cu o
vastă cultură, cum au fost institutorul Alexandru Ştefulescu
istoricul Gorjului, profesorul Iuliu Moisil - ajuns ulterior membru
al Academiei Române, artistul plastic Vitold Rola Piekarski,
inginerul Aurel Diaconovici (şeful Serviciului Tehnic al judeţului),
tipograful Nicu D. Miloşescu, căpitanul Emanoil Pârâianu, doctorul
Ion Urbeanu, avocatul Şt.N. Dobruneanu, învăţătorii Lazăr
Arjoceanu şi Ion Haiducescu, geologul Ion Popescu-Voiteşti şi alţii.
Iniţiativele lor s-au materializat în înfiinţarea unor instituţii,
unele cu valoare de pionierat în ţara noastră: bănci populare,
biblioteci săteşti, Muzeul Gorjului - unul din primele muzee din
ţară, Teatrul Milescu, iar la începutul secolului, în incinta noului
gimnaziu Tudor Vladimirescu din Târgu-Jiu, o şcoală de ceramică
artistică, o tipografie, cercuri şi societăţi culturale.
Tot acum s-au editat mai multe reviste şi ziare (literare,
ştinţifice şi de informaţii), unele de o importanţă deosebită pentru
cultura românească.
Muzeul Gorjului, una din primele instituţii de acest fel din
ţară, a avut ca prim nucleu, o " .... colecţiune istorică şi arheologică
a Şcolii primare de băieţi din Târgu-Jiu", colecţie organizată în
1893 prin strădania institutorului Alexandru Ştefulescu (1856-
191O) 1• La aceasta s-au adăugat colecţiile particulare de istorie şi de
ştiinţele naturii ale lui Iuliu Moisil, Aurel Diaconovici şi
V.R.Piekarski 2, care au fost donate pentru ca acestea să devină bun
public.
Prof. Vasile Marinoiu, Muzeul Gorjului - o instituţie centenară
Ideea înfiinţării Muzeului Gorjului a apărut încă din

primăvara anului 1894, dar aceasta s-a concretizat câteva luni mai
târziu, la 16 iulie acelaşi an, aşa cum arăta şi actul de constituire.S-
a format un comitet de conducere în care Alexandru Ştefulescu este
ales director, Iuliu Moisil - secretar, A.Diaconovici-casier,
V.R.Piekarski - custode, iar prefectul judeţului Gorj, Toma
Cămărăşescu este numit preşedinte 3 .
Aşa cum afirmau fondatorii muzeului, "Scopul pentru care
am înfiinţat muzeul este: a aduna material arheologic, preistoric,
istoric, folcloristic şi relativ la ştiinţele naturale ş.a., cum şi de a
face apoi studii respectivefrin urmare scrutarea judeţului Gorj din
diferite puncte de vedere" , iar actul de constituire arăta că avea
drept scop " ... cunoaşterea de aproape a măreţelor urme strămoşeşti,
pentru a trăi în strânsă legătură cu ele, pentru a arăta că suntem
vrednici urmaşi ai unor vestiţi străbuni, şi iarăşi pentru ca aceste
urme să nu rămână răsleţite şi uitate pe toată faţa şi în toate
unghiurile judeţului nostru, cuibul prin excelenţă al românismului,
care încă nu şi-a dezvăluit tainicele sale bogăţii naturale, istorice şi
arheologice - întemeiatu-s-a astăzi 16 iulie 1894 acest muzeu, în
care vor găsi, toţi cărora le este scump neamul nostru românesc,
trecutul istoric, etnografic, flora, fauna şi pe cât va fi posibil
trecutul preistoric al Gorjului" 5. De aceea deviza muzeului o
constituia cugetarea în sanscrită: "Siddhis sâdhye satâm astu"
(izbânda fie celor buni în întreprinderile lor), alături de care era
înscris şi dictonul latin "Intra bonus melior exi" (intră bun, ieşi mai
bun) 6 .
Pentru amenajarea expoziţiei muzeale s-au pus la dispoziţie
două încăperi de la parterul Palatului Administrativ (Prefectura
judeţului) - local construit între anii 1870-1875. Pentru exponate s-
a procurat mobilier adecvat.
S-a alcătuit un statut al muzeului şi se preconiza chiar
înfiinţarea unei Societăţi a Muzeului Gorjean, în vederea atragerii
unui număr cât mai mare de colaboratori.
11
Prof Vasile Marinoiu, Muzeul Gorjului - o instituţie centenarii
Dacă la data întemeierii, patrimoniul muzeului era destul de

modest, fiind constituit doar din câteva inscripţii pe piatră, câteva
zeci de cărţi şi documente (unele pe pergament), câteva sute de
monede şi obiecte de arheologie, obiecte de ştiinţele naturii
(pestel50 de insecte), după numai 12 ani, în 1906, prin munca
neobosită a celor patru entuziaşti intelectuali, dintre care se remarcă
mai ales Alexandru Ştefulescu, acest patrimoniu se dezvoltă în mod
impresionant. Amintim doar faptul că numai colecţia de documente
cuprindea mai mult de 2000 de piese, din perioada secolelor XV-
XIX:7. Chiar marele istoric Nicolae Iorga, era impresionat, cu ocazia
unei vizite în judeţul nostru în 1903, de ceea ce găsea la Muzeul din
Târgu-Jiu: "Stăruinţă vrednică de răsplată, pe care nu o va avea
niciodată, a unui singur om fără timp de cercetare, fără mijloace,
fără îndemnuri şi ajutoare 8, a întemeiat ... un bogat muzeu ... a creat
unica arhivă documentară a unui judeţ românesc, bogată colecţie de
pergamente, hârtii, monede şi picturi vechi ... " 9 .
Alături de Nicolae Iorga, de soarta Muzeului Gorjului s-au
interesat ori au sprijinit dezvoltarea şi îmbogăţirea lui, o serie
întreagă de personalităţi ale ştiinţei şi culturii din ţară şi de peste
hotare: dr.Constantin Istrati, Ludovic Mrazec, Spiru Haret, Dimitrie
Onciul, Grigore Tocilescu, George Coşbuc, B.Şt. Delavrancea,
Liviu Rebreanu, Alexandru Vlahuţă, Em.de Martonne, Conrad
Cichorius, N.A.Cummynis(SUA), J.Winifred(Anglia), Ion
Popescu- Voiteşti, etc.
Muzeul s-a organizat pe opt secţiuni: preistoria şi
arheologia, istoria, numismatica, obiecte religioase, artă populară,
ştiinţele naturale, arte grafice şi biblioteca. Mai erau prevăzute şi
alte secţii, unele dintre ele înfăptuite, altele nu, ce doreau să
cuprindă: pedagogia, agricultura, industria, comerţul, igiena precum
şi o secţiune patriotică care să fie formată din " ... portrete,
fotografii, busturi, biografii ş.a. ale iluştrilor patrioţi, binefăcători şi
eroi, cari s-au distins sau se vor distinge prin faptele lor patriotice,
caritabile, eroice, în general pentru neamul românesc sau în special
12
Prof Vasile Marinoiu, Muzeul Gorjului - o instituţie centenară
pentru acest judeţ, rcentru a onora amintirea lor şi a servi urmaşilor

ca pilde de imitat." 0
După doi ani de la întemeiere, muzeul a fost mutat în
localul gimnaziului (casele lui Codin Crăsnaru din strada Unirii),
iar dinl898 în clădirea noului gimnaziu "Tudor Vladimirescu", în
sala cea mare, din mijlocul primului etaj.
Din aprilie 1896 se editează buletinul "Publicaţiunile
Muzeului judeţean al Gorjului - Litua", publicaţie ce valorifica
studiile şi cercetările intelectualilor gorjeni, publicaţie care însă nu
a apărut decât într-un singur număr.
Plecarea unora dintre fondatori - Iuliu Moisil la Bucureşti
(1906), V.R.Piekarski la Novaci (1904), şi apoi la Bucureşti (1906),
Aurel Diaconovici la Râmnicu Vâlcea (1905) şi apoi la Constanţa,
sau moartea prematură a fondatorului Alexandru Ştefulescu în
octombrie 1910, precum şi evenimentele nefericite ale vremelnicei
ocupaţii germane din anii 1916-1918, au avut o înrâurire nefastă
asupra soartei muzeului gorjean, acesta fiind la un pas de pieire. În
timpul ocupaţiei, multe din piesele de ceramică, de mineralogie şi
ştiinţele naturii au fost pur şi simplu aruncate în curtea gimnaziului
şi distruse de soldaţi şi alte persoane 11 •
După război, cu piesele care s-au mai păstrat, s-a
reorganizat o expoziţie tot în cadrul liceului "Tudor Vladimirescu"
din Târgu-Jiu trecându-se totodată la constituirea unui comitet
pentru clasarea şi completarea exponatelor muzeale.
În 1923, în şedinţa Comisiunii Interimare a oraşului Târgu-
Jiu din data de 1 octombrie se hotăra construirea noului local de
şcoală de la intersecţia străzii Griviţa cu actuala stradă Eroilor
(Şcoala gimnazială "Alexandru Ştefulescu" de astăzi), unde se
prevedea şi construirea " ... a două săli pentru ţesătorie şi muzeu" 12 •
Dar în 1925, muzeul continua să se afle încă într-o încăpere a
liceului amintit mai sus. In acest timp iniţiativa societăţii culturale
"Liga femeilor din Gorj" condusă de Aretia Tătărescu, va duce la
strângerea de fonduri pentru construirea unui local propriu pentru
muzeu şi la reorganizarea acestuia. Proiectul acestei clădiri, ce se
13
va construi în Grădina publică, a fost încredinţat arhitectului

gorjean Iulius Dopelreitter, care-l va întocmi inspirându-se din
arhitectura culei Crăsnaru din Groşerea (comuna Aninoasa).
În scrisoarea din 1O august 1926 a Aretiei Tătărescu,
adresată lui Archir Iancu, directorul liceului "Tudor Vladimirescu'',
se spunea: "Domnule director, zilele trecute au fost terminate
lucrările de construire a Culei din Grădina publică, unde va fi
instalat Muzeul Gorjului "Alexandru Ştefulescu". Vă rugăm să
binevoiţi a ne preda obiectele ce ne-ar interesa şi care au mai rămas
din acel muzeu pentru a le expune şi supune examinării şi clasării
ce se va face de către dl. Tzigara Samurcaş, inspectorul muzeelor
Ţării care va sosi în curând în oraşul nostru.
Inaugurarea muzeului va avea loc în ziua de 5 septembrie
a.c. De obiectele predate se va încheia Proces-Verbal în dublu
exemplar ... ". Scrisoarea prezintă următoarea rezoluţie: "Aprobat
mutarea muzeului prin procesul verbal, 13 august 1926" 13 •
Cu prilejul inaugurării noului local a participat şi profesorul
Iuliu Moisil unul din primii fondatori ai muzeului gorjean.
Muzeul a fost organizat având la parter, în cele două
camere, o expoziţie de istorie şi de costume populare, la etaj o
expoziţie de ceramică, iar în jurul clădirii un mic lapidariu. Pentru
îmbogăţirea colecţiilor muzeale s-au achiziţionat mai multe
documente de la sătenii din judeţ, în valoare de 50.000 lei, s-au
adus noi obiecte descoperite în săpăturile arheologice din judeţ
(preistorice şi de epocă romană) de către Constantin S. Nicolăescu
Plopşor.
Muzeul Gorjului a funcţionat în acest local până în 1954,
când datorită creşterii considerabile a numărului de obiecte
muzeale, graţie preocupărilor în acest sens a profesorilor de istorie
Ion Manolescu şi apoi a Elenei Udrişte, era necesar un nou sediu. A
fost aleasă casa avocatului Bicescu din strada Tudor Vladimirescu,
nr.73, casă naţionalizată în 1952 de statul comunist.
S-a organizat la parter o expoziţie de etnografie, iar la etaj,
expoziţia de istorie. În curte s-a organizat lapidariumul.
14
Prof Vasile Marinoiu, Muzeul Gorjului - o instituţie centenarii
La sfârşitul anului 1974, Muzeul judeţean Gorj primeşte un

nou sediu în strada Griviţa nr.8, fostul Palat Administrativ, având
un spaţiu de peste 2000 metri pătraţi. Aici se va reorganiza secţia
de istorie şi arheologie ca şi o secţie de artă plastică. Paralel se
dezvoltă reţeaua muzeală în judeţul Gorj prin organizarea unor
secţii: Arhitectura populară din Gorj - muzeu etnografic în aer
liber - Curtişoara oraş Bumbeşti-Jiu (10 km nord de Târgu-Jiu),
(1968-1975), Secţia de artă (mai întâi la parterul secţiei de istorie
1982-1984, apoi într-un sediu propriu - în fostul Liceu Comercial
1984-1993, iar ulterior în fosta casă de protocol din Parcul Central,
precum şi casele memoriale Ecaterina Teodoroiu din Vădeni
Târgu-Jiu (1959), Constantin Brâncuşi de la Hobiţa-Peştişani
(1970), Tudor Vladimirescu din satul Vladimir (reconstruită în
1929-1932 datorită stăruinţei Aretiei Tătărescu şi preluată de la
comună de către Muzeul judeţean Gorj în anul 1990), casa
geologului Ion Popescu - Voiteşti din Voiteşti comuna Bălăneşti
( 197 6), amenajarea şi electrificarea peşterii Polovragi ( 1982).
Muzeul judeţean Gorj şi-a adus contribuţia şi la organizarea unor
muzee săteşti ca cele de la Arc ani ( 1965), Leleşti ( 1977), Rădineşti
(1983) ş.a.
În ceea ce priveşte secţia de istorie şi arheologie a Muzeului
judeţean "Alexandru Ştefulescu" Gorj (denumire reluată din anul
1996), datorită numeroaselor descoperiri arheologice şi cercetări
istorice s-a trecut la reorganizarea expoziţională ( 1979-1981) în
cele 12 săli de la etaj (ultima reorganizare în 1990). Expoziţia
dispune de modalităţi atractive şi expresive de punere în valoare a
materialului documentar referitor la istoria Gorjului 14 .
Nu putem încheia această succintă istorie a vieţii Muzeului
Gorjului, fără a nu aminti contribuţia deosebită a unora din slujitorii
lui. Alexandru Ştefulescu, istoricul Gorjului şi autor a numeroase
monografii ale mănăstirilor din judeţ, Aretia Tătărescu, Elena
Udrişte, directoare din 1952 şi până în 1982 - având incontestabile
merite în dezvoltarea muzeului gorjean - m1ţiatoarea şi
realizatoarea Muzeului etnografic în aer liber de la Curtişoara,
15
Prof. Vasile Marinoiu, Muzeul Gorjului - o instituţie centenarii
Domnica Bajmatără - directoare(l 982) şi şefă de secţie, Constantin

Giurgiulescu - director ( 1982-1985), Vasile Marinoiu - director
(1985 şi în prezent), dr. Gheorghe Calotoiu - director adjunct din
1991, ca şi întreg personalul de specialitate al instituţiei noastre.
Cercetările şi studiile efectuate de acest personal de
specialitate sunt valorificate în publicaţia Muzeului Gorjului,
revista "Litua" editată din anul 1978, ajungând în prezent la al
şaptelea număr.
Prin toată activitatea complexă desfăşurată de salariaţii
Muzeului Gorjului - de cercetare, conservare, restaurare, de
îmbogăţire a patrimoniului muzeal, de valorificare a acestui
patrimoniu, instituţia noastră depăşeşte astfel condiţia clasică de
muzeu ca aşezământ pur expozitiv şi de tezaurizare, devenind o
instituţie implementată amplu în procesul de instruire şi educare, a
tineretului în special, în modelarea, formarea şi desăvârşirea unor
trăsături umane de a căror permanenţă depinde însuşi mersul
ascendent al societăţii româneşti.
16
1
Alexandru Ştefulescu - istoric, publicist, director al Şcolii primare de
băieţi din Târgu - Jiu, autodidact el a fost şi un renumit slavist. Vezi şi
Ion Mocioi, articolul Alexandru Ştefu/eseu necunoscut; Ioana Burlacu,
Alexandru Ştefu/eseu, în "Revista Arhivelor", an XLVIII, nr. 2, 1971,
f·P· 307-315.
- Iuliu Moisil ( 1859-194 7) - director al Gimnaziului din Tg. - Jiu, (1894-
1905); vezi şi Victoria Popovici, Iuliu Moisil în revista
"Contemporanul", nr. 6 din 3 februarie 1984, p. 5.
Vitold Rola Piekarski (1857-1909) - talentat desenator şi pictor,
iniţiator şi îndrumător al Şcolii de ceramică artistică din Târgu - Jiu şi al
Şcolii de jucării din lemn de la Novaci. Vezi şi Octavian Ungureanu,
Avatarele lui Tantal, în "Gorjul literar" voi. VI, 1978, p.p. 325-328; Era
polonez de origine.
Aurel Diaconovici ( 1861-1831) - a fost numit inginer şef al
Serviciului tehnic al judeţului Gorj în 1894. S-a distins printr-o muncă
inteligentă şi neobosită. A înzestrat judeţul cu cele mai bune şosele,
devenite model în ţară. Era bănăţean de origine. Alături de Piekasrki,
Moisil şi Ion Popescu-Voiteşti este fondatorul Şcolii de ceramică
artistică din Tg.-Jiu. Vezi şi Arhivele Olteniei, anul XI, nr. 61-62, 1932,
f·IP·,·
u m M- otst
19 1 2
?~1· , 1nuzeuI Gor1u. Iw,. (.''I
IL
Ja mea . ), ~m Ah'
. I w. rstone
. r 1ve Ie Ol temei,
..
anul V, nr. 23, ian-feb, 1926, p.p.10-11.
I. Moisil - Mişcarea culturală, artistică şi economică de odinioară din
4
Gorj, în Arhivele Olteniei, anul VI, nr. 32-33, iulie-oct. 1927, p. 362.
Alexandru Ştefulescu, Istoria Târgu - Jiului, Tipografia N. D.
5
Miloşescu, Tg - Jiu, 1906, p. 323. Actul de constituire a fost scris

caligrafic de V. R. Piekarski şi expus în muzeu. În timpul primului război
mondial el a dispărut dar a fost regăsit în 1919 de profesorul Teodor
Gâlcescu.
6
Idem, p.322
17
Prof Vasile Marinoiu, Muzeul Gorjului - o instituţie centenară
7
Idem, p. p.326-328.
8
Se referă la Alexandru Ştefulescu.
. Nicolae Iorga - Studii şi documente cu privire la istoria românilor,
9
Bucureşti 1904, voi. VI, p.p.9-10

10
Iuliu Moisil - Op.cit., Arhivele Olteniei, 1926, p.14.
11
Ion Moci oi - Muzeul Gorjului, în "Litua", nr. I, 1978, p.3-7.
12
Arhivele Statului Tg-Jiu, Fond.Primăria Tg-Jiu, voi.II, 1896-1945,
Dosar 150/1923.
13
Idem, Dosar 264/1926, f.32.
Manifestările dedicate împlinirii a 100 de ani de la înfiinţarea
14
Muzeului Gorjului s-au desfăşurat în perioada 6-8 octombrie 1994 la Tg-

Jiu şi în secţiile componente. Cu acest prilej s-a pus o placă de marmură
pe faţada muzeului ce aminteşte acest lucru, s-a realizat o medalie şi o
insignă aniversară şi a avut loc o sesiune de comunicări ştinţifice
18
MĂRTURII DE ARTĂ PALEOLITICĂ
ÎN PEŞTERA CIOAREI DE LA BOROŞTENI,
COMUNA PEŞTIŞANI, JUDEŢUL GORJ
Dr.Marin Cârciumaru, Roxana Dobrescu,

Mircea Anghelinu, Gheorghe Olteanu,
Ovidiu Cârstina, Pavel Romică,
Radu Cârciumaru, Rodica Dincă,
Marian Cosac, Dan Mărgărit.
Peştera Cioarei a fost sculptată într-un pinten de calcar de

vârstă barremian-apţiană din preajma satului Boroşteni, comuna
Peştişani, judeţul Gorj. Peştera este situată la circa 350 m
altitudine absolută şi 30 m altitudine relativă faţă de apa
Bistricioarei, afluent al Bistriţei şi are 27 m lungime, 7 m lăţime
maximă şi o suprafaţă de aproximativ 85 mp.
Prin poziţia ei la contactul dintre rama montană a
Carpaţilor Meridionali şi depresiunea internă a Subcarpaţilor
Olteniei, peştera a oferit omului paleolitic un cadru natural extrem
de variat pentru exploatarea resurselor prin vânătoare, ca urmare a
pendulării animalelor între munte şi depresiunea care se deschide
larg la ieşirea apelor din zona montană. Varietatea petrografică din
albia Bistricioarei a reprezentat un alt element esenţial pentru
instalarea omului de Neandertal în Peştera Cioarei, iar mai târziu
şi a lui Homo sapiens sapiens atras mai ales de poziţia strategică a
peşterii şi condiţiile din interiorul ei: orientarea spre sud-vest a
ieşirii, lipsa curenţilor şi a umidităţii în interior, dimensiunile
reduse etc.
Dr.Marin Cârciumaru, Roxana Dobrescu, Mircea Anghe/inu, Gheorghe Olteanu, Ovidiu
Cârstina, Pavel Romică, Radu Cârciumaru, Rodica Dincă, Marian Cosac, Dan Mărgărit, -
Mlirturii de artli paleoliticii in Pestera Cioarei de la Borosteni. comuna Peştjşani. judetul Gorj
Peştera a fost pentru prima dată sondată arheologic de

către C.S. Nicolăescu-Plopşor şi C.N. Mateescu în 1955, când s-a
realizat o secţiune de 3/1,5 m care a penetrat depozitul până la
adâncimea de 4 m, fără a se atinge patul peşterii.
În anul 1973, Marin Cârciumaru face un prim eşantionaj
pentru analize polinice, ajungându-se la 4,35 m de patul peşterii.
Consideraţiile cronoclimatice au permis precizarea în Peştera
Cioarei a celui mai vechi musterian din ţara noastră (M.
Cârciumaru, 1977, 1980) şi o succesiune stratigrafică şi culturală
foarte interesantă. Aceste rezultate încurajatoare au determinat
reluarea în 1979 a săpăturilor arheologice sistematice, care s-au
desfăşurat cu mică întrerupere, an de an, sub conducerea lui Marin
Cârciumaru. În ultimii ani, cercetările arheologice în peştera
Cioarei se desfăşoară în cadrul unei echipe interdisciplinare
româno - belgiano - franceză (M.Cârciumaru, M.Otte, M. Ulrix -
Closset, 1995; M. Cârciumaru, M. Ulrix-Closset, 1996). De
asemenea săpăturile propriu-zise sunt efectuate din 1993 în
exclusivitate de către studenţii Facultăţii de Istorie-Arheologie a
Universităţii "Valachia" din Târgovişte şi cu participarea
sporadică a studenţilor de la Facultăţile de Istorie din Bucureşti şi
Cluj.
Cercetările complexe derulate de-a lungul unei lungi
perioade, care au epuizat în cea mai mare parte depozitul
sedimentat de-a lungul a peste 100.000 de ani, au relevat că
locuirea paleolitică din peştera Cioarei este acum cea mai veche
aşezare paleolitică din România cu o situaţie stratigrafică sigură,
cu cea mai bogată colecţie de utilaj litic dintr-o aşezare de peşteră
şi cu cele mai interesante mărturii de artă paleolitică din ţara
noastră.
În acest studiu vom încerca să prezentăm succint aspectele
legate de arta paleolitică prin aducerea în discuţie a unor obiecte
de podoabă din Paleoliticul superior şi a unor recipiente pentru
20
Dr.Marin Cârciumaru, Roxana Dobrescu, Mircea Anghelinu, Gheorghe Olteanu, Ovidiu
Mărturii de artă paleolitică in Pestera Cioarei de la Borosteni. comuna Pestisani. judecul Gorj
prepararea şi întrebuinţarea ocrului în tatuajul corporal sau facial

în Paleoliticul mijlociu.
În timpul săpăturilor arheologice din peştera Cioarei s-au
recuperat cantităţi însemnate de ocru care se încadrează în cel
puţin cinci categorii importante de culoare. Majoritatea
eşantioanelor de ocru se concentrau în stratul E şi ceva mai puţin
în stratul F, contemporane complexului de încălzire Boroşteni şi
respectiv stratului glaciar ce i-a urmat. În general există o strânsă
corelaţie între cele mai ridicate cantităţi de ocru şi stratele intens
locuite de omul paleolitic, fără însă ca ocrul să lipsească cu
desăvârşire din stratele în care nu au fost descoperite utilaje litice.
S-ar putea crede că şi atunci când peştera nu mai reprezenta un
adăpost permanent, continua să fie vizitată de omul paleolitic
poate în scopuri magice, iar în aceste ceremonii ocrul constituia un
material ajutător indispensabil. Din peştera Cioarei s-au colectat
doar mostre de ocru care au fost probabil folosite de omul
paleolitic în stare naturală, aşa cum s-a constatat de altfel şi în
Peştera Quafzeh (B. Vandermeersch, 1969).
Desigur că în stratele peşterii nu s-au conservat decât
culorile minerale, dar este de presupus că omul paleolitic avea la
dispoziţie şi alte surse de preparare a culorilor din plante, folosind
mai ales rădăcinile, florile şi chiar scoarţa copacilor. De asemenea,
banalul cărbune de lemn era cel mai facil mijloc de obţinere a
culorii negre.
P.Y. Demars (1992), afirmă că spre 70.000 de ani apar în
industriile musteriene din sud-estul Franţei coloranţi care pot să
fie interpretaţi ca mărturii ale unor practici spirituale. La rândul
său F. Bordes(l 952) considera că omul de Neandertal avea
obiceiul de a-şi vopsi corpul în cadrul unor practici magice.
A.Leroi-Gourhan (1964) vedea ocrul, alături de alte fosile, printre
primele mărturii care au avut o tradiţie anterioară Paleoliticului
superior. El nu găsea totuşi o explicaţie satisfăcătoare privind
folosirea sa în Paleoliticul mijlociu, în măsura în care nu se
21
Mărturii de artă paleolitică în Pestera Cioarei de la Borosteni. comuna Pestisani, judetul Gorj
cunoaşte pictura neandertalienilor. Probabil că omul de Neandertal

nu a pictat pereţii peşterilor dar este aproape certă folosirea ocrului
în alte scopuri, printre care tatuajul corporal şi/sau facial este cea
mai apropiată de adevăr, dar o dovadă directă a acestui obicei nu
se descoperise până la apariţia în Peştera Cioarei a primelor
recipiente care să ateste folosirea ocrului într-un astfel de scop.
Dimensiunile lor le recomandă pentru o utilizare legată de tatuajul
facial şi chiar corporal şi mai puţin în prepararea culorilor
necesare vopsirii unor obiecte utilitare, cum ar fi diverse unelte şi
arme, piei folosite în protejarea corpului sau pentru aşternut etc.
Recipientele pentru ocru din peştera Cioarei au fost
prelucrate în cea mai mare parte din partea superioară a
stalagmitelor, prin retezarea părţilor superioare a stalagmitelor şi
raclarea stratelor succesive interne. În acest mod era obţinută o
cuvetă de dimensiune şi profunzime diversă în care se prepara
apoi ocrul de diferite nuanţe. Urmele de ocru se concentrează în
proporţie covârşitoare în interiorul cuvetei şi numai sporadic pe
pereţii exteriori ai recipientului.
Din cele opt recipiente descoperite în peştera Cioarei cinci
au fost realizate pe astfel de suporturi. Restul au fost obţinute din
cruste stalagmitice prin acelaşi procedeu de reclaj. Unul din aceste
recipiente s-ar putea să fi fost prevăzut cu un mâner de prindere.
Unul din recipiente are lungimea de 8,7 cm; patru au 5,7-5,8 cm
lungime şi trei au lungimea mai mică, de 3,5 cm.
Unitatea recipientelor din peştera Cioarei, pe lângă
aspectele tehnice în care au fost realizate, este dată şi de
concentrarea lor în stratul E, cel mai bogat în ocru, depus într-o
perioadă de ameliorare climatică specifică complexului de
încălzire Boroşteni. În timp absolut ele se plasează între 48.950
+4.400 - 2.800 B.C. ( Gr.N. 15046 ) şi 49.950 + 5.300 - 3.200
B.C. (Gr.N. 15048 ).
Întrucât numai unul din recipiente a fost descoperit în
stratul imediat următor (stratul F), sedimentat într-o altă perioadă
22
Dr. Marin Cârciumaru, Roxana Dobrescu, Mircea Anghelinu, Gheorghe Olteanu, Ovidiu
Mllrturii de artil pa/eoliticll fn Pestera Cioarei de la Borosteni. comuna Pestisani. judetul Gorj
climatică, de tip stadial, considerăm că se poate contura o etapă

unitară, strâns delimitată cronologic de-a lungul a circa 1.000 de
ani, între circa 49.000 şi 50.000 de ani B.C., în care au fost
folosite cu predilecţie recipiente de acest fel pentru prepararea
ocrului în vederea tatuajului. .
Recipientele din peştera Cioarei ne aduc o mărturie cât se
poate de directă asupra dibăciei omului musterian de aici, a
capacităţii şi potenţialului său spiritual, al nivelului ridicat de
înţelegere a semnificaţiei culorilor şi poate a simbolurilor acestora.
Ele sunt cele mai vechi mărturii de acest fel cunoscute în cultura
musteriană din Europa, având peste 50.000 de ani.
Ţinând cont că pe recipientele din peştera Cioarei abundă
nuanţele de ocru, ne putem gândi la semnificaţia dată de E.Leach,
care asimilează atât primejdia, având în vedere relaţia roşu-sânge,
cât şi bucuria. Levi Strauss consideră roşul ca o sursă de excitaţii
fizice şi biologice (E.Wreschener, 1980). Mai mult, A.Leroi-
Gourhan (1964) se rezumă în a asimila ocrul cu suflul vital sau
chiar cu vorbirea.
Nu putem ignora posibilitatea că locuitorii peşterii Cioarei
să fi fost stăpâniţi măcar în parte de astfel de trăiri, ceea ce
reprezintă un aspect de maximă importanţă şi profundă reflecţie în
înţelegerea vieţii spirituale a comunităţilor care au locuit această
regiune în Paleoliticul mijlociu.
Stratul O, specific Paleoliticului superior din peştera
Cioarei, a livrat mai multe obiecte de podoabă,dintre care unele
intră cu siguranţă în categoria obiectelor de artă.
Dintre ele se remarcă un pandantiv gravat din gresie
marnoasă puternic silicifiată, de 53 mm lungime, 19 mm lăţime
maximă şi 7 mm grosime maximă (fig.2. a-c). Pandantivul este
perforat şi gravat cu motive geometrice constând din incizii oblice
şi transversale faţă de laturile acestuia (M. Cârciumaru, R.
Dobrescu, 1997). Pe latura lungă a pandantivului sunt cinci incizii
oblice prelungite pe ambele feţe şi cinci transversale care se
23
Dr.Marin Cârciumaru, Roxana Dobrescu, Mircea Anghe/inu, Gheorghe Olteanu, Ovidiu
Mărturii de artă pa/eolitică in Pestera Cioarei de la Borosteni. comuna Pestişani. judetul Gorj
înscriu strict pe grosimea acestei laturi. Pe latura mijlocie există

opt incizii transversale profunde şi alte două mai slabe, în latura
cea mai redusă prezintă doar două incizii transversale.
Acest pandantiv conservă evidente urme de culoare roşie,
cu c~re a fost acoperit de omul paleolitic.
Un al doilea pandantiv a fost făurit dintr-o ro~ă de culoare
neagră, de formă alungită (30 mm lungime), aproximativ conică.
Este incizat parţial sau pe întreaga circumferinţă (fig.2 p-s). Spre
capătul mai gros există o incizie mai profundă care ar fi putut să
fie întrebuinţată, prin intermediul unei fibre, pentru suspendarea
pandantivului.
Dacă aceste două pandantive pot să fie încadrate în
categoria obiectelor de podoabă şi artă, în Peştera Cioarei au fost
descoperite o serie de alte obiecte care aparţin doar pieselor de
podoabă. Ele sunt reprezentate printr-un incisiv şi o falangă de
Ursus spelaeus, o mărgea mică de os fosilizat şi două mărgele din
stalactite.
Caninul de urs de peşteră (fig. 2/f-g) a fost perforat în
partea sa mijlocie, uşor spre vârful rădăcinii, cu ajutorul unui
"per9oir" cu care s-a acţionat din ambele părţi.
La rândul ei, falanga de urs de peşteră (fig. 2/h-i) a fost
perforată la nivelul diafizei spre extremitatea distală, având o
direcţie uşor oblică. Orificiul pentru a fi suspendată a fost obţinut
în acelaşi mod-ca în CaZ!ll incisivului.
Una din mărgelele (fig. 2/1-m) de stalactită are 20 mm
lungime, 9,3 mm grosime şi peste 3,5 mm diametrul orificiului.
Forma sa este tubulară, cu o grosime relativ constantă pe întreaga
lungime, fiind obţinută dintr-o stalactită de tip macaroană.
Cea de-a doua mărgea din stalactită (fig. 2/j-k) este mai
voluminoasă decât precedenta şi ceva mai grosieră.Are 22,9 mm
lungime, 19,5 mm grosime. Ea pare a fi fost realizată din partea
terminală a unei stalactite de tip macaroană ceva mai groasă decât
în mod obişnuit.
24
Mărturii de artă paleolitică in Pestera Cioarei de la Borosteni. comuna Pestisani, judetul Gorj
În sfârşit micuţa mărgea din os (12 mm lungime, 7,7 mm

lăţime şi 3 mm grosime) a fost perforată acţionându-se cu un
"pen;oir" în mod deosebit dintr-o singură direcţie prin prepararea
prealabilă a suprafeţei prin grataj care a permis obţinerea unei
uşoare excavaţii. Laturile mărgelei au suferit, de asemenea o
fasonare profundă prin raclaj şi apoi chiar o lustruire (fig. 2/n-o ).
Alături de prezenţa ocrului şi folosirea sa pentru tatuajul
corporal şi/sau facial, sugerează practicarea de omul de Neandertal
a unor ceremonii magico-vânătoreşti, piesele de podoabă din
Peştera Cioarei s-ar putea să fi aparţinut ca obiecte de prestigiu
vânătorilor din cetele de Homo sapiens sapiens care au vizitat
peştera între 25.900 +/- 120 B.P. (GrN. 15051) şi 23.570 +/- 230
B.P. (GrN. 15050).
BIBLIOGRAFIE
* F. Bordes - "Sur l'usage probable de la peinture corporelle dans

certains tribus mousteriennes", Bulletin de la Societe Prehistorique
Frarn;aise, t.49, 1952, p.169-171
* M. Cârciumaru - "Interglaciarul Boroşteni (Eem-Riss-Wiirm-
Mikulino) şi unele consideraţii geocronologice privind începuturile
musterianului în România pe baza rezultatelor palinologice din peştera
Cioarei Boroşteni (jud.Gorj)", SCIV, 28, 1977, I.
* M. Cârciumaru - "Mediul geografic în Pleistocenul superior şi
culturile paleolitice din România'', Ed. Academiei Române, Bucureşti,
1980, p.61-69.
* M. Cârciumaru, M. Otte, M. Ulrix-Closset - "Sequence
pleistocene ala "Peştera Cioarei" (grotte des corbeaux) aBoroşteni en
O/tenie" Prehistoire Europeenne, vol.7, 1995, p.35-46.
* M. Cârciumaru, R. Dobrescu - "Paleoliticul superior din Peştera
Cioarei", SCIVA, sub tipar.
25
Milrturii de arti1 oaleolitici1 în Pestera Cioarei de la Borosteni. comuna Pestisani. judelui Gorj
* M. Cârciumaru, M. Ulrix-Closset - "Pa/eoenvironnement et

adaptation cu/ture/le des Neandertaliens de la grotte Cioarei a
Boroşteni", "Nature-Culture", Actes de la rencontre de Liege sur Ies
relations entre biologie et comportament, ERAUL.
* P.Y. Demars - "Les colorants dans le Mousterien du Perigord
L 'apport des fouilles de F.Bordes", Prehistoire Ariegeoise, t. XLVII,
1992, p.185-194.
* A.Leroi Gourhan "Les religions de la prehistoire
(Paleolithique)", Paris, 1964, p.65-68.
* C.S. Nicolăescu-Plopşor, C.N. Mateescu - "Şantierul arheologic
Cerna-Olt", SCIV, 6, 1955, II, p.391-409.
* P.Y. Vandeermersch - "Decouverte d'un objet en ocre avec traces
d'utilisation dans le Mousterien de Quafzeh (Israel)", Bulletin de la
Societe Prehistorique Fran9aise, t. 66, nr.5, 1969, p.157-158.
* E. Wreschener - "Red Ochre and Human Evolution: A Case for
Discussion", Current Anthropology, vol.21, nr.5, 1980, p.631-644.
26
Mărturii de artă paleolitică în Peştera Cioarei de la Borosteni. comuna Pestisani, judetul Gorj
,---
Fig. I - Recipienlc pentru preparat ocru
27
Mtlrturii de arttl paleolitictl tn Pestera Cioarei de la Borosteni. comuna Pestisani. judetul Gorj
b d •
o Sm
~l ~~
f s
n Q
o
l'ig. 2 - Obiecte de podoabă şi arta din Paleolltlcul superior dacoperlte 1n Peştera QoaJrl:
a-e: p-6: pandandlve graVBle; f-g: incisiv perforat; h-1: falanga perforată;
j-m: matgele din stalactite: JMl: m4rgea din 09.
28
PRIMA EPOCĂ A FIERULUI
ÎN NORDUL OLTENIEI
Rezumatul tezei de doctorat - dr. Gheorghe Calotoiu
Lucrarea de faţă reprezintă o primă încercare de analiză

istorico-arheologică a ansamblului vestigiilor de civilizaţie traco-
getică din prima epocă a fierului, înregistrate până acum în zona
nordică a Olteniei. Cronologic, ele se plasează între cele mai târzii
manifestări de epocă a bronzului (sfârşitul mileniului II în. d. Chr.)
şi începutul celei de-a doua epoci a fierului - "Latene-ul" geto-dacic
(sec. IV, în. d. Chr.).
Abordarea unui asemenea subiect de mare importanţă
pentru arheologia românească - se impunea tot mai mult ţinând
seama de absenţa unei lucrări de sinteză care să reflecte stadiul
actual de cunoaştere a culturii materiale şi spirituale specifice
tracogeţilor în nordul Olteniei.
În 1970, Al. Vulpe a elaborat un studiu de sinteză asupra
secolelor VII - V în. d. Chr. În spaţiul carpato - dunărean, luând în
discuţie cu acest prilej şi realităţile istorico-arheologice ale acestei
perioade în Oltenia. De asemenea, în 1972 Al. Vulpe şi E. Popescu
au publicat necropola de tip Ferigile de la Ticveni, judeţul Argeş.
S. Morintz şi P. Roman au efectuat cercetări arheologice în
aşezarea de pe Insula Banului. La acestea se adaugă cîteva artificii
referitoare la sfirşitul epocii bronzului şi la prima epocă a fierului în
judeţul Vîlcea, publicate de preotul Gheorghe Petre Govora. Între
anii 1971 - 1972, Emil Moscalu efectuează cercetări arheologice în
necropolele de la Râureni şi Brezoi, rămase încă nepublicate.
Floricel Marinescu va publica săpăturile arheologice din cetatea
hallstattiană de la Grădiştea (judeţul Vâlcea).
Dr. Gheorghe Calotoiu - Prima epocă a fierului în Nordul Olteniei
În perioada anilor 1979 - 1990, Gheorghe Calotoiu

efectuează cercetări arheologice în necropola tumulară·de la Teleşti
- Drăgoieşti unde s-au dezvelit 62 de turnului de dimensiuni
diferite, datînd din epoca hallstattului tîrziu. S-au mai făcut
cercetări arheologice la Călugăreni - Padeş, Măru - Logreşti şi
Alimpeşti, care cuprind noi date referitoare la cunoaşterea perioadei
cercetate.
În perioada 1991 - 1993 s-au efectuat cercetări arheologice
în aşezarea de tip Verbicioara (fazele IV - V) de la Vierşani -
Jupîneşti Gudeţul Gorj) unde s-au descoperit locuinţe de suprafaţă
şi ceramică specifică bronzului târziu.
Descoperirile arheologice din nordul Olteniei din epoca
hallstattului ne-au dus la formularea unor concluzii. Se poate
considera că în secolul XII - XI în. d. Chr. fenomenul de
hallstattizare, privind din punctul de vedere al culturii materiale, era
încheiat, iar tracii erau definitiv formaţi la nivelul culturilor Gava -
Holihrady şi Babadag - Insula Banului - Cozia - Psenicevo.
Majoritatea cercetătorilor acceptă prelungirea duratei de
existenţă a culturii Zuto Brdo - Gârla Mare pînă la sfârşitul epocii
bronzului, constând în contacte dintre fazele finale şi primele
manifestări de tip hallstattian, care apar ulterior în sfera de
răspîndire a acestora. Este vorba despre descoperirile arheologice
incluse de S. Morintz în faza a IV-a a culturii Zuto Brdo - Gârla
Mare, de către B. Hansei în grupa Işalniţa şi I. Chicideanu în grupa
Bistreţ - Işalniţa.
Încă din 1976 B. Hansei desemnează sub numele de "grupa
Işalniţa", unele descoperiri aparţinând orizontului final din
dezvoltarea culturii de tip Zuto Brdo - Gârla Mare, răspândit în
special în zona Porţilor de Fier. B. Hansei consideră că aceasă
grupă prezintă elemente de tranziţie între orizontul clasic al
descoperirilor de tip Gârla Mare şi cel hallstattian timpuriu din
Oltenia, reliefat în ceramica canelată a grupului Vârtop.
S. Morintz consideră că orizontului târziu al culturii de tip
Zuto Brdo - Gârla Mare - faza IV - îi aparţin materialele
30
reprezentând forme ceramice care pnv1te de sus au o formă

aproximativ pătrată. Acest aspect este considerat ca fiind imediat
ulterior orizontului Gârla Mare III - Verbicioara IV - Zimnicea -
Plovdiv. Se reliefează astfel că, alături de aspectul mixt Verbicioara
V - Gârla Mare, descoperirile incluse de S. Morintz în faza a IV-a
a culturii Zuto Brdo - Gârla Mare ilustrează ultimul orizont al
epocii bronzului în sud - vestul Olteniei.
I. Chicideanu consideră grupa "Bistreţ - Işalniţa" ca
principalul aspect cultural care încheie în zona Porţilor de Fier şi
sudul Olteniei evoluţia epocii bronzului. Autorul plasează aceste
desoperiri cronologic între descoperirile de la Balta Verde şi Novo
Selo şi cele din orizontul Hallstattian timpuriu de la Balta Verde
sau Vârtop, sincronizându-le cu fazele Karaburma II - Cruceni -
Bobda I.
Interesant este faptul că majoritatea autorilor citaţi au
semnalat în cadrul etapei târzii a acestei culturi apariţia unor forme
ceramice decorate prin canelare care transmit primele manifestări
"de tip hallstattian".
Aspectul hallstattian timpuriu din nord - estul Olteniei
oglindeşte antrenarea grupurilor culturale din această parte a
României în vastul proces de sinteză a ceramicii canelate de la
sfârşitul apocii bronzului şi începutul Hallstattului. Descoperirile
arheologice de la Căzăneşti şi Govora "Treime" aduc noi
contribl!ţii în acest sens.
In concluzie, putem data faza finală a culturii de tip Zuto
Brdo - Gârla - Verbicioara (respectiv grupul Bistreţ - Işalniţa) în
intervalul Bz D - prima jumătate a fazei Ha A 1· Prin asociere cu
elemente culturale de tip Cruceni - Belegis II, ea a dus la apariţia
primelor manifestări cu ceramică exclusiv canelată.
Pentru perioada de tranziţie din sud - vestul României
elocvente sunt descoperirile efectuate în necropola de la Hinova.
M. Gumă susţine sincronismul necropolei de la Hinova cu orizontul
Suseni - Bobda II - Ticveniul Mare - Moldova Nouă - Cariera de
31
banatite şi datarea acesteia în a doua jumătate a fazei Ha A 1 şi în

Ha A2 . Tezaurul de aur de la Hinova poate fi datat pînă la începutul
fazei Ha B l • după acelaşi autor.
Necropola de la Hinova se poate plasa la un orizont
cronologic ce este în măsură similar cu descoperirile aparţinând
"câmpului de urne" de la Balta Verde cu cele ce aparţin grupei
Vârtop din zona subcarpatică a Olteniei, sau a orizontului
hallstattian timpuriu din nord-estul Olteniei. Acesta poate fi
denumit grupa Hinova - Balta Verde sau Hinova - Mala Vârbica
pentru sudul Olteniei şi nord estul Serbiei.
Necropola Râureni I datează din secolul XII în.d.Chr. ca
fiind exclusiv de incineraţie şi conţine ceramică cu decor specific
culturii Zuto Brdo - Gârla Mare.În necropolă se găsesc vase în patru
colţuri, cu incizii dispuse în ghirlandă. Necropola Râureni aparţine
unui nou aspect cultural hallstattian timpuriu.Unele vase îşi au
analogii şi în necropola hallstattiană timpurie de la Balta Verde II.
Ceramică de tip Râureni I s-a mai găsit la Brezoi, Ocnele Mari şi
îndeosebi la Ticveni, mai ales în tumulii 3 şi 4.
Grupul cultural cu ceramică imprimată de tip Insula Banului
a fost introdus în literatura de specialitate de S. Morintz şi P.
Roman, datându-l în intervalul fazelor Ha A-B, respectiv sec.XII-
VIII în.d.Chr.
Problema este reluată de B. Hansei care desemnează aceste
descoperiri de tip Insula Banului prin denumirea de "grupul
Ostrov". Datorită posibilităţiilor de datare mai precisă a obiectelor
de metal descoperite în aşezarea de pe Insula Banului consideră că
evoluţia acestui grup s-a desfăşurat în sudul Olteniei şi în zona
Porţilor de Fier, între orizontul de tip Vârtop, respectiv al grupei
Işalniţa şi începutul culturii Basarabi, plasându-l cronologic în faza
Ha B (eventual sfârşitul fazei Ha A), respectiv începutul secolului
X până la jumătatea secolului VIII în.d.Chr. Manifestările
aparţinând grupei culturale cu ceramică imprimată de tip Insula
Banului pot fi considerate specifice unei zone restrânse ce limitează
32
Dr. Gheorghe Calotoiu - Prima epocă afierului în Nordul Olteniei
zonele dunărene din sud-vestul României, nord-estul Serbiei ş1

nord-vestul Bulgariei, cel mai nordic punct fiind aşezarea de la
Valea Rea - "Cetate" la 30 km nord de Craiova.
Recent, cercetătorul V.Vasiliev reluând analiza topoarelor
plate din fier cu aripioare - descoperite în sectorul B al aşezării de
pe Insula Banului - consideră că acest tip de obiecte pe teritoriul
României aparţin fazei Ha B2 - B3 implicând datarea grupului
cultural Insula Banului în această perioadă.
Sinteza realizată între fondul de ceramică canelată de tip
Gava - Mediaş şi grupele culturale de tip Gomea - Kalakaca şi
Insula Banului va da naştere în prima parte a secolului VID
în.d.Chr.manifestărilor specifice culturii Basarabi.
Aspectul cultural Insula Banului preia de la cultura Zuto
Brdo - Gârla Mare o serie de ornamente şi forme ceramice pe care
le transmite culturii Basarabi.
In necropola de la Ieşelniţa există trei tumuli care aparţin
culturii Basarabi şi alţi tumuli care nu aparţin acestei
culturi.leşelniţa I datează din a doua jumătate a secolului VII
în.d.Chr. şi începutul secolului VI în.d.Chr., dar Ieşelniţa II datează
din secolul V in.d.Chr. Considerăm că în această necropolă este
vorba de o modificare culturală prin evoluţia pe loc a culturii
Basarabi fără distrugerea fondului etnic.
Se reliefează finalul culturii Basarabi care a dat naştere unui
alt aspect cultural.
O problemă deosebită o ridică zona de nord a Olteniei în
perioada secolelor VID-VI în.d.Chr. unde Al.Vulpe, mai recent, a
redatat necropola de la Ferigile în a doua jumătate a secolului VII şi
secolul VI în.d.Chr.Acest fapt ne permite să întrevedem
posibilitatea ca în aria aceasta să nu fi existat cultura Basarabi.In
acest mod, faza Ferigile I începe într-o etapă în care în restul
Olteniei exista cultura Basarabi, faza sa finală. Aceasta, cu atât mai
mult cu cât la Ferigile există multe elemente comune legate de
cultura Basarabi între care tumulii cu piatră, fibulele de tip Glasinac
33
cu scut beotic, străchinele cu sau fără mânere şi cu interiorul

ornamentat cu spirale în relief sau incizate.
Pe harta publicată de Al. Vulpe cu monumente de tip
Basarabi, în aria Ferigile nu sunt menţionate şi punctele Basarabi.
Astfel, se poate crede că în secolul VII în.d.Chr. există numai
aspectul cultural Ferigile. Datarea în a doua jumătate a secolului
VII în.d.Chr. a necropolei de la Ferigile, o situează într-o epocă
contemporană cu faza târzie a culturii Basarabi. Cele două
necropole de la Râureni (judeţul Vâlcea), ambele de incineraţie,
aduc date interesante referitoare la prima epocă a fierului în nordul
Olteniei.Râureni I formează o necropolă cu 100 de morminte
descoperite de-a lungul malului Oltului şi care nu aparţin
aspectului cultural Insula Banului căruia i-am prezentat aria de
răspândire. Această necropolă se datează în Hallstatt A 1·
Necropola Râureni II aparţine aspectului cultural Ferigile şi

este reprezentată de 8 tumuli cu manta formată din bolovani de râu
şi morminte de incineraţie.
Am arătat că datarea necropolei de la Ferigile în a doua
jumătate a secolului VII în.d.Chr. şi prima jumătate a secolului VI
în.d.Chr. o situează în etapa finală a culturii Basarabi.
Problema sfârşitului culturii Basarabi este greu de rezolvat.
Aceasta trebuie să fi încetat cel mai târziu în prima jumătate a
secolului VI în.d.Chr. în anumite zone. Materiale concludente
pentru sfârşitul culturii Basarabi există în necropola de la Ieşelniţa,
unde, aşa cum am mai arătat, peste 20 de tumuli sunt cu bolovani
de tip Ferigile, 3 aparţin culturii Basarabi şi sunt de incineraţie.
Necropola de la ·1eşelniţa ne dă posibilitatea să constatăm
fenomenul transformării culturii Basarabi prin abandonarea
ornamentării specifice şi apariţia unor noi aspecte culturale.
Fenomenul se petrece în cadrul aceloraşi comunităţi,
necropola de la Ieşelniţa fiind unitară. Necropola evoluează lent
spre un nou aspect cultural.
Pentru etapa târzie a primei epoci a fierului în zona din
nordul Olteniei specific este grupul cultural Ferigile. Acesta este
34
Dr. Gheorghe Calotoiu - Prima epocă a.fierului în Nordul Olteniei
mai bine reprezentat în depresiunile subcarpatice ale Olteniei şi

Munteniei. Necropola tumulară de incineraţie de la Ticveni a dat la
iveală materiale ce aparţin exclusiv fazelor Ferigile II şi III.O
necropolă specifică fazei III o întâlnim la Podul lui Lazăr, pe Valea
Lotrului, lângă Brezoi. Aici se află o necropolă de incineraţie în
morminte plane. La Bistriţa, Judeţul Vâlcea, preotul Gheorghe
Petre Govora, la 5 km de Ferigile, spre nord, a descoperit un
mormânt bogat în vase pântecoase şi vase borcan, străchini evazate
cu decor canelat care datează din acelaşi orizont cu necropola plană
de la Ferigile, faza a II-a.
O altă necropolă a fost descoperită la Găzejeşti unde s-au
găsit căni cu toartă supraînălţată, vase în formă de căzănel care sunt
specifice fazei Ferigile III. Alte descoperiri cu caracter funerar au
fost semnalate la Teiuş (comuna Buneşti), mănăstirea Govora şi la
Ocniţa. Aşezări au fost identificate la Hârseşti Vâlcea, Budeşti şi
Orleşti.
La Ticveni nu s-a identificat decât raportul Ferigile II-III,
fără intermediul fazei I. În această zonă faza respectivă este
documentată în necropola de la Curtea de Argeş. În necropola de la
Ferigile, ca elemente tipologice ce permit o relaţie cu cultura
Basarabi se întâlnesc în jumătatea sudică (respectiv Ferigile II) a
necropolei. Ca element specific trebuie remarcat decorul în relief de
la străchini şi căni la tipul vaselor borcan şi la străchinele cu faţete.
Materialul arheologic descoperit în necropola de la Teleşti
Drăgoieşti este caracteristic şi înrudit mai ales prin rit, ritual cu
cultura Ferigile III. Grupul cultural Teleşti - Drăgoeşti se alătură
culturii Ferigile într-un moment mai târziu, această necropolă din
depresiunea Târgu-Jiului putând fi datată în secolul V în.d.Chr. şi la
începutul secolului IV în.d.Chr.
Cultura Ferigile - Hârseşti a cuprins tot nordul Olteniei,
Munteniei şi o parte din Moldova de Jos şi s-a extins până dincolo
de munţi.La nord de Carpaţii Meridionali este posibilă extinderea
grupului Ferigile. Necropola cercetată la Podul lui Lazăr, pe Valea
Lotrului, dovedeşte pătrunderea grupului Ferigile în spaţiul
35
Dr. Gheorghe Calotoiu - Prima epocă a flerului în Nordul Olteniei
intramontan. Mormântul de incineraţie de la Blandiana, judeţul

Hunedoara, poate fi un indiciu în acest sens.
Descoperirile arheologice din necropola plană de la
Slobozia - Oneşti dovedesc că evoluţia târzie a grupului Bârseşti s-a
produs în acelaşi moment ca şi aceea a grupului Ferigile. Faza
Slobozia din cadrul grupului Bârseşti este echivalentă cu Ferigile
III. În ambele grupuri sunt evidenţiate influenţele cercului cultural,
predominant getic de la Dunărea de Jos spre sfârşitul secolului V
în.d.Chr.şi începutul secolului IV în.d.Chr.
Necropola de la Teleşti - Drăgoieşti prezintă multe elemente
comune cu faza Ferigile III - cană cu toartă supraânălţată, străchini
cu funduri inelare. La Teleşti - Drăgoieşti s-a găsit o fibulă de tip
Donja Dolina şi o brăţară cu nodozităţi. Aspectul ceramicii, ritul şi
ritualurile prezentă în această necropolă - depunerea rămăşiţelor
cinerare pe sol şi în urne - se poate considera că acestea sunt
corespunzătoare fazei III de la Ferigile.
Publicarea în continuare a cercetărilor arheologice mea
inedite, cât şi continuarea săpăturilor arheologice a obiectivelor
arheologice deja cunoscute sau a altora noi vor completa în mod
substanţial imaginea noastră referitoare la această epocă istorică
pusă în discuţie.
Aprofundarea genezei şi evoluţiei grupurilor culturale din
prima vârstă a fierului, cuprinse în lucrarea de faţă încearcă să
documenteze reliefarea dorită a cunoaşterii istoriei şi civilizaţiei
traco-geţilor de la s·fârşitul mileniului .al Ii-lea până la sfârşitul
secolului V în. d.Chr.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Berciu D. -Arheologia preistorică a Olteniei, Craiova, 1939

1953 - Catalogul Muzeului arheologic din Turnu-Severin,
Materiale, I, Bucureşti, 1953p.589-691.
1960 - Prima epocă a.fierului, Istoria României, I, Bucureşti,
36
1960, p.137-147, 149-160.

1961 - Câteva probleme ale culturii Verbicioara, SCIV, 12,
1961, 2, p.227-240.
1966 - Zorile istoriei în Carpaţi şi la Dunăre, Bucureşti, 1966.
1976 - Date noi privind sfârşitul culturii Verbicioara, SCIV A,
27, 1976, II, p.171-180.
Berciu D., Eugen Comşa - Săpăturile arheologice de la Balta Verde şi
Gogoşu (1949 şi 1950), Materiale, II, 1956, p.251-489.
Calotoiu Gheorghe - Descoperirile arheologice de la Te/eşti -
Drăgoieşti, jud.Gorj, Rev. Muz., 1986, IV, p.86-92.
1986 - Necropola getică de la Te/eşti - Drăgoieşti, jud.Gorj,
Litua, III, 1986, p.11-88.
1987 - Mărturii arheologice în Gorj, Tg.-Jiu, 1987
1994 - Contribuţii la cunoaşterea culturii Verbicioara în
judeţul Gorj, Litua, IV, 1994, p.3-35
Chicideanu I., Gherghe Petre - Săpăturile arheologice de la
Călugăreni,jud.Gorj, Materiale, A XV-a sesiune anuală
de rapoarte (Braşov 1981), Bucureşti, 1983, p.103-107.
Crăciunescu G. - La cu/ture de Basarabi dans la departament de
Mehedinţi, Thraco-Dacica, XVI, 1-2, 1995, p. 139-150.
Davidescu M. - Un tezaur de podoabe dacice descoperit la Hinova,
Mehedinţi, Thraco-Dacica, II, 1981, p. 7-22.
Dumitrescu VI. - Necropola de incineraţie din epoca bronzului
de la Cârna, Bucureşti, 1961.
1974 -Arta preistorică în România, Bucureşti,1974
GumăM. - Contribuţii la cunoaşterea culturii Basarabi în Banat,
Banatica, VII, Reşiţa, 1983, p65-l 38.
1987 - Contribuţii privind geneza primei epoci a fierului în
sud-vestul României, Symposia Thracologica 5,
Miercurea-Ciuc, 1987, p. 71-72.
1993 - Civilizaţia primei epoci a.fierului în sud-vestul
României, Biblioteca Thracologica, IV, Bucureşti, 1993.
1995 - The end of Bronze Age and the begining of the Early
Iran Age in South - western Romania, western Serbia
and north-western Bulgaria. A short review, Thraco-
Dacica, XVI, 1-2, 1995, p.99-139.
Hansei B. - Beitrage zur Chronologie der mittleren Bronzezeit in
37
Dr. Gheorghe Calotoiu - Prima epocâ a.fierului în Nordul Olteniei
Karpatenbecken, Bonn, 1968.

1976 - Beitrage zur regionalen und chronologischen
Gliederung der a/teren Hallstattzeit an den unteren
Donau, Teii 1-11, Bonn, 1976.
Irimia M. - Date noi privind necropolele getice de la Bugeac,
comuna Ostrov, jud. Constanţa, Thraco-Dacica, VI, 1-2,
p.75.
Laszlo A. - Consideraţii asupra ceramicii de tip Gava din
Hallstattul timpuriu, SCIV, 24, 1973, 4,p.557-609.
1975 Începuturile metalurgiei fierului pe teritoriul
României,
SCIVA.26, 1975, 1, p.17-39
1979 - Date privind sfârşitul Hallstattului timpuriu în
Transilvania, SCIVA, 30, 1979, p.537-546.
1994 - lnceputul epocii fierului la est de Carpaţi, Biblioteca
Thracologica, VI, Bucureşti, 1994.
Leviţki O.G. - Cultura Hallstattului canelat la răsărit de Carpaţi,
Biblioteca Thracologica, VII, Bucureşti, 1994.
Morintz S. - Sfârşitul epocii bronzului şi începutul epocii fierului în
spaţiul carpato-balcanic, Rev.Ist.,27, 1974, 6, p.897-
906.
1977 - Probleme privind originea tracilor în lumina
cercetărilor arheologice, Rev.Ist., 30, 1977, 8, p.1465-
1468.
1978 - Contribuţii arheologice la istoria tracilor timpurii, I,
Bucureşti, 1978.
1990 - Din nou despre Hallstattul din sud-estul României,
Thraco-Dacica, XI, 1-2, 1990, p.90-116.
Morintz S., Roman P. - Un nou grup hallstattian timpuriu în sud-vestul
României, Insula Banului, SCIV, 1969, 3, p.393-423.
Moscalu E. - Ceramica thraco-dacică, Bucureşti, 1983.
1990 - Noi materiale aparţinând culturii tracice Basarabi de
la Ostrovul Corbului Uud Mehedinţi), Thraco-Dacica,
XI, 1-2, 1990, p.117-124.
Nestor I - Der Stand der Vorgeschitsforschung in Rumanien,
1933, 22, Beright RGK, p.11-181.
1960 - Epoca bronzului în Istoria României, Bucureşti, 1960,
38
Dr. Gheorghe Calotoiu - Prima epocii a.fierului în Nordul Olteniei
p.90-136.
Nica M. - Complexul de tumuli hallstattieni de la Ieşelniţa,
Historica III, Craiova, 1974, p.7-42.
1989 - Noi descoperiri ale epocii bronzului în Oltenia,
Symp.Thrac„7, Tulcea, p.252-253.
Petre Gh.I.Govora - Descoperiri arheologice din epoca fierului în
judeţul Vâlcea. Materiale, IX, 1970, p.467-489.
1983 - Un orizont hallstattian timpuriu în nord-estul Olteniei,
Thraco-Dacica, IV, 1983, 1-2, p82-95.
Petrescu Dâmboviţa M. -Depozitele de bronzuri din România,
Bucureşti, 1977.
1978 - Die Sicheln in Rumanien mit Corpus der jung-und
spatbronzeitlichen Borte Rumaniens, PBF, XVIII/I,
Munchen, 1978.
1978 - Scurtă istorie a Daciei preromane, Iaşi, 1978
Simion G. - Les getes de la Dobroudja septemtrionale du VI-I
siecle
av.n.e„ Thraco-Dacica, I, p.143-163.
Rusu M. - Metalurgia bronzului din Transilvania de la începutul
Hallstattului. Rezumatul tezei de doctorat, Iaşi, 1972
1974 - Începuturile metalurgiei fierului în Transilvania. In
memoriam C.Daicoviciu, Cluj, 1974, p.349-360.
Tătulea C.M. - Cercetări în aşezarea hallstattiană timpurie de la
Portăşeşti (judeţul Dolj). Materiale, a XV-a sesiune
anuală de rapoarte (Braşov, 1981), Bucureşti, 1983, p.
144 - 154.
Vasiliev V. - Sciţii agatârşi pe teritoriul României, Cluj Napoca,
1980.
1983 - Probleme ale cronologiei Hallstattului în Transilvania,
A.M.N., XX, 1983, p. 33 - 57.
1987 - Probleme ale cronologiei Hallstattului pe teritoriul
României (II), Sargeţie, XX, Deva, 1986-1987, p. 64-80.
1989 - Consideraţii asupra aşezărilor fortificate hallstattiene
din aria intercarpatică a României, Symp. Thrac., 7,
Tulcea 1989, p. 55 - 61.
1995 - Les recherches consacrees au Premier age dufer en
Transylvanie. Resultats et problemes, Thraco-Dacica,
39
XVI, 1 - 2, 1995, p. 93 - 98.

1995 - Fortijication de refuge et atablissements fortijies du
premier âge du fer en Transylvanie, Biblioteca
Thracologică XII, Bucureşti, 1995.
Vasiliev V., Aldea Al., Ciugudean H., Civilizaţia dacică timpurie în
aria intercarpatică a României. Contribuţii arheologice
aşezarea fortificată de la Teleac, Cluj Napoca, 1991.
Vulpe Al. - Zur mittleren Hallstattzeit in Rumanian (Die Basarabi
Kultur), Dacia N.S., IX, 1965, p. 105 - 132.
1967 - Necropola hallstattiană de la Ferigile, Bucureşti, 1967.
1979 - Cu privire la cronologia grupului cultural Ferigile,
Danubius, VIII - IX, Galaţi, 1978, p. 93 - 112.
Zaharia E., Morintz S., Cercetarea Hallstattului timpuriu în România,
SCIV, 16, 1965, 3, p. 451 - 462.
40
·'
CERCETĂRILE ARHEOLOGICE DIN
JUDETUL GORJ
' 1991 - 1996
Campaniile
Vasile Marinoiu, dr. Gheorghe Calotoiu
BUMBEŞTI - JIU, castru roman şi aşezare civilă.

Cercetări efectuate de Cristian M. Vlădescu, Gheorghe Poenaru-
Bordea, Dan Ionescu, Vasile Marinoiu, Gheorghe Calotoiu,
Mariana Marcu.
Între anii 1991 - 1993 s-au continuat cercetările din aşezarea

civilă. Pe traseul secţiunii S Il/1990 s-au identificat mai multe
complexe arheologice care erau, probabil, ateliere meşteşugăreşti,
având suprafaţa marcată de pietre de râu. La 0,5 m sud de locuinţa
C 4/1990 se afla o alta, C 5/1991, aceasta din urmă avea conturul
marcat de un zid de pietre de râu, de mărimi diferite, talpa zidului
de fundaţie aflându-se la - 0,97 m de la nivelul actual de călcare.
Construcţia de formă rectangulară, are dimensiunile de 8,70m x 10
m, orientată cu axa lungă pe direcţia est - vest. Sub stratul de pietre,
pe podeaua locuinţei C 5 s-au observat porţiuni de pământ, puternic
arse şi un tambur circular din pietre de râu, special amenajat ca o
vatră. Construcţia, după materialul arheologic care a fost
descoperit, pare a fi folosită ca atelier meşteşugăresc. Aici au apărut
două fibule de bronz şi un denar roman imperial de argint (198 d.
Hr.), precum şi două monede romane de bronz.
În anul 1993 s-a executat o secţiune de 25 x2 m la 80 m sud
de castrul cu zid de piatră. S-au găsit resturile unei locuinţe romane
din piatră, fără mortar, cu o vatră în interior, iar în apropierea
acesteia o porţiune de drum din piatră de râu pe un strat de pietriş
cu lăţimea de 3,30 m şi grosimea de 20 cm. De aici provin
fragmente ceramice de la străchini, oale, amfore, fragmente de
Vasile Marinoiu, dr. Gheorghe Calotoiu - Cercetilrile arheologice din judeţul Gorj,
Campaniile 1991-1996.
cărămizi, ţigle şi olane, precum şi o aplică din bronz ornamentată

cu un motiv ajurat în formă de ancoră.
În luna august 1996, cercetările de salvare din aşezarea
civilă au continuat în zona locuinţei descoperite în anul 1995, la
circa 80 m sud-est de castru. Stratigrafic, se confirmă existenţa unui
singur nivel de locuire, datat la sfârşitul secolului al Ii-lea şi
începutul secolului al III-lea. După decaparea stratului vegetal,
urmele construcţiei apar la 20 cm„ faţă de nivelul actual de călcare.
Locuinţa, formată din două încăperi, are fundaţia din piatră de râu,
fără legătură de mortar. Dimensiunea primei încăperi este de
6x4,80m, iar a celei de-a doua 1, 70x 1,30m. Paralel cu locuinţa, în
partea estică, se află un drum pietruit lat de 1,80 m.
La adâncimea de 30 cm„ în caroul 3, au ieşit la iveală două
vase, un ulcior şi o cănuţă de factură romană, de culoare roşie.
Alături de fragmente de cărămizi, olane, ţigle şi ceramică romană,
au fost scoase la iveală mai multe piroane de fier, două chei romane
şi o aplică ajurată din bronz (carou 5) de tip ancoră, de dimensiuni
0,30x0,31 cm.
BOROŞTENI - "Peştera Cioarei"

(comuna Peştişani, judeţul Gorj).
Sit reprezentativ pentru habitatul musterian din endocarstul

din Carpaţii Meridionali, cercetat sub conducerea dr. Marin
Cârcimaru între 1979 - 1997, ajutat de cercetători de la Institutul de
Arheologie "Vasile Pârvan" din Bucureşti, studenţi de la Facultatea
de Istorie - Arheologie a Universităţii "Valachica" din Târgovişte şi
un grup de specialişti din Franţa şi Belgia.
În peşteră s-au descoperit numeroase piese litice musteriene
din diorit, silexit şi cuarţit (majoritatea). Important este vârful de
silex de tip Gravette descoperit în nivelul gravettian O, piesă care
este atribuită nivelului O al culturii gravettiene orientale şi nu a
celei aurignaciene cum se acceptase până acum.
45
Vasile Marinoiu, dr. Gheorghe Ca/oloiu - CercetiJrile arheologice din judeţul Gorj,
Materialul paleontologic recoltat a fost studiat de dr.

Marylene Patou-Mathis şi dr. Patrick Auguste (1.P.H. Paris) şi au
relevat existenţa unui craniu întreg de Ursus spelaeus de talie mare
în nivelul O, un craniu de felină în nivelul J, depus pe un postament
de pietre, pe laturi fiind şi trei fragmente de oase lungi.
PLEŞA (PORCENI) - castrul de pământ.

Cercetări efectuate de Cristian M. Vlădescu, R. Avram
În anul 1993, pentru precizarea stratigrafiei s-au deschis

şapte secţiuni care au dus la dezvelirea şanţului de apărare (fossa),
pe laturile de est şi vest (este lat - la gură - de 4-6 m şi adânc de
1,50 m), bermai (doar pe latura de est), lată de 2 m. Agger-ul s-a
surprins tot pe laturile de est şi vest, fiind amenajat în chip de
terasă, din pământ brun - roşcat, bine tasat. Pe laturile de est şi vest
şi la colţul de sud-est s-a păstrat via sagularis pe o lăţime de 2,50-4
m cu o grosime de 0,25 m, alcătuită din pietre de râu mici şi
mijlocii.
A vând în vedere materialul arheologic descoperit, destul de
sărac, precum şi sistemul de întărire a agger-ului, fortificaţia de la
Pleşa (Porceni) este considerat a fi un castru roman de campanie
(aestiva), o parte din acesta fiind ridicat pe locul unei aşezări geto-
dace.
POLATA- "Câmpul lui Pătru"
Între anii 1983 - 1995, sub conducerea Venerei Rădulescu

de la Muzeul Naţional de Istorie s-a cercetat sistematic un complex
medieval constituit dintr-o curte boierească, datat în a doua
jumătate a sec. al XIV-lea şi prima jumătate a sec. al XVI-lea.
Complexul cuprinde patru pivniţe de mari dimensiuni, datate în
sec. XIV XVI. Importante sunt detaliile construcţiilor
arhitectonice - sistemul de boltire a gârliciului, încastrarea tocului
uşii, pragului, fixarea stâlpilor de susţinere a planşeului. Zidurile au
46
Vasile Marinoiu, dr. Gheorghe Ca/oloiu - Cercetările arheologice din judeţul Gorj,
grosimi variabile, între O, 70 - 0,90 m şi sunt ridicate din bolovani

de râu legaţi cu mortar, rar este folosită cărămida medievală şi cea
romană şi, în cazuri speciale, tuf vulcanic prelucrat în forma pietrei
de talie. Aşezarea a fost un centru administrativ cu rol de apărare
militară situat pe unul din drumurile importante din vestul ţării.
VÂRTOP, castru roman de pământ şi aşezare civilă, sec.II d.Hr.

Cercetări efectuate de Vasile Marinoiu, Gheorghe Calotoiu şi
Dan Ionescu de la Muzeul Judeţean Gorj.
În 1992, în aşezarea civilă s-a descoperit un atelier cu zid de

piatră în care au fost surprinse bârne de lemn, o mare cantitate de
lipitură cu urme de nuiele. Aici s-au găsit monede din timpul
împăraţilor Traian şi Hadrianus, un opaiţ cu inscripţia "Fortis'',
fragmente de la un ungumentarium şi fragmente de terra sigilatta de
culoare roşie cu reprezentări antropomorfe, zoomorfe şi vegetale.
Cercetările continuate în 1993 în interiorul castrului printr-o
secţiune de 22x2 m pe direcţia sud-nord, au dus la dezvelirea unui
horreum (vezi figura).
Horreum-ul a fost construit odată cu castrul, după cucerirea
Daciei şi a funcţionat până în a doua jumătate a secolului II d. Hr„
după o monedă de la Faustina Senior.
Resturile construcţiei păstrate au dimensiunile de 18 m pe
latura de vest, 11, 70 m pe o porţiune din latura de sud, 7, 70 m pe
partea păstrată a laturii de nord, cea de est fiind distrusă. Fundaţia
era din piatră de râu legată cu mortar de var, groasă de 90 cm şi
adâncă de 60 cm. Se păstrează fundaţiile a doi contraforţi exteriori
pe latura de sud, trei pe latura de vest şi unul pe latura de nord.
Colţul sud-vestic este construit din patru rânduri de cărămizi
suprapuse, tehnică folosită şi pe latura de vest, la jumătatea
distanţei dintre contraforţi. Lângă zidul horreum-ului, în exterior s-
a găsit un vârf de săgeată cu mâner tubular şi cu tăişul în formă de
"coadă de rândunică".
47
Vasile Marinoiu, dr. Gheorghe Ca/oloiu - Cercetlirile arheologice din judeţul Gorj,
La un km. sud - vest de castrul de la Vârtop şi la 50 m est de

Jiu au apărut cărămizi romane, care în urma sondajului efectuat au
permis observarea unui mormânt roman, păstrat fragmentar, distrus
de lucrările agricole. Mormântul era orientat est-vest, în prezent
păstrându-se extremitatea vestică şi o porţiune din cutia sa.
Se pare că este vorba de un mormânt cenotaf.
VÂRTOAPELE
(satul Vârtopu, comuna Ciuperceni, judeţul Gorj)
Sondaj efectuat de Gh. Calotoiu şi Vasile Marinoiu.
În anul 1996, sub conducerea lui Gheorghe Calotoiu de la

Muzeul Judeţean Gorj s-a efectuat un sondaj arheologic. Au fost
cercetaţi doi tumuli, primul având diametrul de 12 m. iar al doilea
la 14 m vest de primul, cu diametrul de 15 m. În primul turnul s-au
descoperit câteva fragmente ceramice lucrate cu mâna, la
adâncimea de 0,60 m de nivelul actual de călcare. În cel de-al
doilea turnul, în sfertul "A", la aceeaşi adâncime, s-au găsit două
cănuţe şi o strachină cu gura în jos, aşezate grupat. Vasele sunt
executate cu mâna dintr-o pastă de culoare cărămizie cu pietricele
ca degresant. Castronul cu buza invazată prezintă două tortiţe cu
orificii foarte mici.
După forma tumulilor şi a vaselor ceramice descoperite,
este vorba despre o necropolă ce poate fi datată în Hallstatt în
secolele VI-V î. Hr. Această necropolă se adaugă la cea de mai mari
dimensiuni de la Teleşti - Drăgoieşti (cca 25 km est) cercetată în
anii anteriori de specialişti de la Muzeul Judeţean Gorj.
A vând în vedere importanţa acestei necropole, ne-am
propus continuarea cercetărilor în anii următori.
48
Q
;;::::-;
!--
a::
«.
~c
~ ~
~..;;.
:::;
l.l..J <
c:i:: a:
c::: '5
c:;. .....,
:,x
SPADA DE BRONZ
DE LA GRUI,
JUDETUL GORJ
'
Vasile M arinoiu,
dr. Gheorghe Calotoiu,
Olimpia Bratu
În anul 1991, Marius şi Ilie Ciocan din satul Grui, comuna

Muşeteşti, judeţul Gorj au descoperit întîmplător o spadă de
bronz. După spusele lor, piesa a fost găsită în albia pîrîului
Valea Gruiului în timp ce săpau în nisipul de pe fundul apei
pentru a-şi amenaja un loc de scăldat. Locul descoperirii se află la
1 km. de drumul judeţean ce leagă comuna Muşeteşti de Târgu
Jiu. Localitatea Grui face parte din culoarul depresionar
subcarpatic al Gorjului, străbătut de numeroase ape şi cu altitudini
cuprinse între 370 - 500 m., în descreştere de la est spre vest 1•
Spada de bronz (fig. 1), este aproape întreagă, îi lipseşte
doar o parte din rama limbii mânerului, fiind ruptă din vechime.
După cum se observă pe suprafaţa piesei, descoperitorul a
intervenit asupra ei în încercarea de a o ascuţi, ceea ce ne
împiedică să observăm eventuale forme de folosire. În urma
intervenţiei, a fost îndepărtată şi patina, care avea culoarea verde,
după cum spune şi cel care a găsit-o şi după cum dovedesc
puţinele pete de pe ramă şi de pe limbă.
Spada are patru găuri de nit pe limbă şi patru pe mâner.
Limba prezintă o uşoară arcuire. Rama limbii mânerului păstrată
nu se termină, ca la toate piesele de acest tip, în formă de coame,
deşi această posibilitate nu este exclusă2 • Umerii mânerului sunt
uşor înclinaţi, lama este dreaptă cu tăişurile paralele, pornind de
sub mâner unde este mai lată şi îngustîndu-se treptat spre vârf. Pe
Vasile Marinoiu, dr. Gheorghe Calotoiu, Olimpia Bratu - Spada de bronz de la Gru~judetul
0
Gorj.
mijloc, lama are o îngroşare mediană, uşor arcuită, de-a lungul

căreia, de o parte şi de alta, se poate observa o canelură puţin
adâncită care porneşte de la mâner şi continuă îngustîndu-se spre
vârf. Secţiunea lamei este lenticulară, iar a limbii mânerului în
formă de "clepsidră". Lungimea totală3 este de 45 cm, lama fiind
lungă de 34 cm„ limba mânerului de 7,5 cm„ iar mânerul de 3,5
cm. Lăţimea lamei este de 3 cm„ iar a limbii de 2,5 cm. Greutatea
spadei este de 0,520 kg. Piesa a fost achiziţionată de Muzeul
Judeţean Gorj în l 995 unde se păstrează sub numărul de inventar
18.153.
Spada de la Grui aparţine categoriei de spade cu limbă la
mâner. Conform celei mai noi tipologii a spadelor din România,
ea se încadrează în tipul Reutlingen 4 , distins din spadele cu limbă
la mâner de "tip obişnuit'', numite şi Sprockhoff II a sau
.,., . 5
1venzmgen
Pe de altă parte, după tipologia elaborată de T Kemenczei
pentru spadele din Ungaria, piesa prezentată se încadrează în
tipul C al spadelor cu limbă la mâner6 .
Cele mai apropiate analogii, după conformaţia lamei şi a
limbii mânerului, le are cu spadele de la Ilişeni, "România" Vadu
Crişului (România) , Bilkkaranyos şi Visegrad (Ungaria)8. Piesele
7
amintite au fost încadrate variantei Ighiu a spadelor de tip

Reutlingen, respectiv variantei l a spadelor de tip C9 .
În România spadele de tip Reutlingen provin în majoritate
din depozite (unde cea mai mare parte sunt prezentate fragmentar)
şi din descoperiri izolate (care au dat majoritatea pieselor întregi).
Asemenea spade apar începând cu depozitele de tip Uriu -
Domăneşti, datate în Bronz D şi continuă în număr foarte mare în
depozitele de tip Cincu - Suseni, datate în Hallstatt A. Ultimei
perioade îi sunt atribuite de T. Bader şi descoperirile izolate 10 •
Piesele similare din Ungaria provin şi ele în majoritate din
depozite (10), unele din descoperiri izolate (4), o parte din
depuneri în ape (6) şi doar una dintr-un mormânt. Ca şi cele din
51
Gorj.
România, încep să apară din perioada Br D în depozite de tip

Uriu-Opâlyi, cele mai multe aparţin însă perioadei următoare, Ha
A, fiind prezente în depozitele de tip Kisapati. 11
Aşadar, spada de la Grui aparţine variantei !ghiu a
spadelor de tip Reutlingen, respectiv spadelor de tip CI şi poate fi
datată în intervalul Br D - Ha A. Piesa se adaugă celor de acest tip
din spaţiul românesc, în special numărului mic din aria
extracarpatică 12 şi se încadrează în acelaşi timp în larga arie de
răspândire a acestor spade care se întinde din sudul Skandinaviei
până în Pelopones şi de la Schelde până la Nistru 13 .
Conform informaţiilor privind condiţiile descoperirii, ar
putea să fie o descoperire izolată, probabil depusă în apă în mod
intenţionat.
1
L. Badea, D. Bugă (coord.), Geografia României, voi. IV, Regiunile
pericarpatice, ~~cureşti 199:, p. 241. _ _ . ~ .
- Cel care a gas1t-o spune ca la partea pastrata a ramei manerulm nu a
observat terminaţia în formă de coame, ci că ar fi fost dreaptă.
3
Face parte din categoria spadelor scurte. În acest sens vezi P. Novak,
Die Schwerter in Slowakei I, P B F IV, 4, 1975, p. 16; A. Vulpe,
Recenzie la T. Bader, Die Schwerter in Rumănien, P B F IV, 8, 1991, în
Germania 75, 1997, 1, p. 339.
T. Bader, Die Schwerter in Rumănien, P B F IV, 8, 1991, p. 86 - 100.
4
5
J. D. Cowen, Eine Einfiihrung in die Geschichte der bronzen
Grijfzungenschwerter in Siiddeutschland und die angrenzenden
Gebieten, Ber RGK 36, 1955, p 63 - 71, P. Schauer, Die Schwerter in
Siiddeutschland, Osterreich und der Schweiz I, P B F IV, 2, 1971, p.
132 - 136.
6
T. Kemenczei, Die Schwerter in Ungarn /, P B F IV, 6, 1988, p. 53 -
65.
52
Gorj.
7
T. Bader, op. cit. (vezi nota 4), pi. 181154, 155; 19/165.
8
T. Kemenczei, op. cit. (vezi nota 6), pi. 27/254; 29/271.
9
T. Bader, op. cit. (vezi nota 4), p. 88 - 90; T. Kemenczei, op. cit.
(vezi nota 6), p. 53 - 58.
10
T. Bader, op. cit. (vezi nota 4) p. 99.
11
T. Kemenczei, op. cit. (vezi nota 6), p. 55.
Din afara arcului carpatic se cunosc piesele de la Bălceşti, Mateeşti
12
(Vâlcea), Buciumi (laşi), Drajna de Jos (Prahova), llişeni (Botoşani),

Valea Voievozi/or (Dâmboviţa).
13
J. D. Cowen, op. cit (vezi nota 5), p. 68; T. Bader, op. cit. (vezi nota
4), p. 100.
Vasile Marinoiu, dr. Gheorghe Ca/otoiu, Olimpia Bratu - Spada de bronz de la Grui,judetul
Gorj.
..
.„ :··.·
. : ..,
:·. „.·.
:·. ·~
·.· ..
: .- ;.:ţ -~
. ;\
·Î. \v I
1• •.
„.
~
..,..:
.', \:
~ .
.„
·:.•
·.!
FIG- 1 - SPADA DE BRONZ DE LA GRUf.

SCARA 1;
3
54
UN FRAGMENT DINTR-UN TEZAUR DE
MONEDE ROMANE IMPERIALE
DESCOPERIT LA PREAJBA MARE,
TÂRGU JIU, JUDETUL GORJ
'
Emanuel Petac, dr. Andrei Pănoiu
Prezentăm în cele ce urmează un lot de şapte monede

romane imperiale şi coloniale - cercetat în primăvara anului 1994
la Cabinetul Numismatic al Bibliotecii Academiei Române. Cele
şapte piese ne-au fost oferite spre studiere de domnul arhitect
Andrei Pănoiu 1, care ne-a fumizat şi datele legate de condiţiile
descoperirii în cauză. Astfel, se pot distinge două categorii de
surse care au contribuit la constituirea respectivului lot. Una dintre
cele şapte monede ar proveni din Dobrogea, fără a putea
circumscrie, cu mai multă precizie locul descoperirii şi, după
datele iniţiale, nici care este moneda în cauză. În ceea ce priveşte
restul pieselor, redăm afirmaţia făcută de descoperitorul acestora,
ciobanul Ion Isac, potrivit căruia au fost găsite de el în anul 1940
circa treizeci de monede ce se aflau într-un vas "ulcică scurtă şi
largă", împreună cu o mână cu mănuşă, din bronz (vezi fig. 1).
Descoperirea s-ar fi făcut în localitatea Preajba Mare, componentă
a municipiului Târgu Jiu, judeţul Gorj2, pe drumul ce duce spre
Curtişoara, oraş Bumbeşti-Jiu, judeţul Gorj 3 . Cele treizeci de
monede, constituind, desigur, un tezaur, au fost împărţite între
cioban şi copiii săi. Astfel, din circa treizeci de piese aparţinând
respectivului depozit monetar, au putut fi recuperate doar câteva,
integrate în lotul aflat în proprietatea domnului arhitect Andrei
Pănoiu. Vasul îp. care s-au aflat monedele şi fragmentul statuar
amintit au ajuns, potrivit aceluiaşi arhitect Andrei Pănoiu, în
Emanuel Petac, dr. Andrei Pănoiu - Un fragment dintr-un tezaur de monede romane imperiale
descoperit la Preajba Mare. TIJrgu Jiu. judetul Gorj.
colecţiile Muzeului din Târgu Jiu, în a cărui expoziţie de bază din

str. Tudor Vladimirescu au figurat între anii 1956 - 1958.
Prezentăm în cele ce urmează catalogul descoperirii, în
ordinea cronologică a emitenţilor, consideraţiile pe marginea
structurii lotului analizat urmând a fi făcute ulterior.
CATALOGUL MONEDELOR
Commodus
l.AE ; ll,75g, 24 mm
RIC, III, p. 104, nr. 313 a, Roma, anul 181
p. Chr.
BMC, IV, p. 773, nr. 463, Roma, anul 181
Chr.
Septimius Severus pentru Caracalla
2.AR ; 3,lOg; 19 mm
RIC, IV, 1, p. 222, nr. 65, Roma, anul 202
p. Chr.
Severus Alexander
3. AR ; 2,8lg; 17 mm
RIC, IV, 2, p. 83, nr. 168, Roma, anii 232-
235 p. Chr.
4. AE ; 12,25g; 25 mm
RIC, IV, 2, p. 121, nr. 643, Roma, anii 231-
235 p. Chr.
Histria-Gordian I I I
5. Av. AVT K M ANT Bustul lui

Gordian III, drapat, laureat, spre dr.
Rv. ICTP-IHNON. Zeul fluvial Istros şezând
rezemat în mâna stângă pe un suport, spre
56
deşcoperit la Preajba Mare. Tt2rgu Jiu. judeţul Gorj.
stânga, ţinând în mana o hidrie din care

curge apă. Jos. ITPOC; în câmp, st. E.
AE ; 11,80g; 25 mm
Av. Cf. Pick, p. 178, nr. 522
Rv. Cf. C. Moisil, CreştCol, 31-34, 1920-
1933, 1, p. 31, nr. 277 (var.) 4
Filip Arabul pentru Otacilia Severa
6. Ant ; 3,52g; 21 mm
5
RIC, IV, 3, p. 83, nr. 128A, Roma , anii 246-
6
248 p. Chr
Samuel K. Eddy, p. 98, Roma, emisiunea 2,
tip Pudicitia Aug, anul 245 p. Chr.
Provincia Dacia-Filip Arabul
7. AE ; 17,Sg; 25 mm
7
Pick, p. 10, nr. 7 (var. )
M. Ferenc, p. 86, tip 2.57, nr. 12, anii
247-248 p. Chr.
Având în vedere datele pe care le avem la dispoziţie,

considerăm că moneda având provenienţă dobrogeană este foarte
probabil exemplarul emis de Histria pentru Gordian m. Piesa în
cauză este o variantă faţă de catalog, având pe revers pe zeul
fluvial Istros aşezat pe tron spre stânga şi nu spre dreapta, (situaţie
întâlnită la piesa publicată de C. Moisil 8). Ţinând seama de faptul
că monedele prezente emise la Histria în sec. II-ill p. Chr. sunt
prezentate într-un număr aproape simbolic pe teritoriul fostei
provincii Dacia, considerăm că putem afirma cu suficientă
îndreptăţire că exemplarul emis la Histria de Gordian m este
descoperit în Dobrogea, el fiind amestecat în acest lot.
Pe de altă parte, structura grupului celorlalte şase monede
prezentate de descoperitor ca un tot unitar, făcând parte din
amintitul tezaur, ridică evidente şi îndreptăţite semne de întrebare.
În cazul în care am accepta afirmaţia ciobanului Ion Isac, ar fi unul
57
descoperit la Preajba Mare. Ti1rgu Jiu. judetul Gorj.
dintre foarte puţinele cazuri semnalate de tezaure găsite în

cuprinsul provinciei Dacia care au în componenţa lor atât piese de
argint, cât şi de bronz. Astfel de situaţii se regăsesc în cazul
tezaurelor descoperite la Apahida, judeţul Cluj9, care cuprinde şi
doi aşi dintr-un total de câteva sute de monede 10 şi Jeledinţi,
judeţul Hunedoara 11 , care include o emisiune din bronz a
atelierului din Niceea pentru Gordian III 12 . Ridică semne de
întrebare în această privinţă (datorită condiţiilor descoperirii)
foarte probabilul tezaur descoperit pe latura nordică a clădirii
comandamentului din castrul de la Potaissa în campaniile
arheologice din anii 1981-1982 13 . Pe de altă parte, ar fi absolut
singurul tezaur în care proporţia monedelor de bronz ar fi atât de
mare (50%). Considerăm, de aceea, că o asemenea situaţie este cu
totul improbabilă. În acest context, nu putem considera decât cele
trei monede de argint, doi denari şi un antoninian, emise de
împăraţii Caracalla, Severus Alexander şi Filip Arabul pentru
soţia sa, Otacilia, ca fiind un fragment din tezaurul descoperit în
anul 1940 de Ion Isac, celelalte fiind piese izolate, foarte probabil
descoperite în zonă şi introduse în lotul cercetat. Numărul extrem
de redus al pieselor astfel recuperate nu ne permite efectuarea unor
consideraţii statice întemeiate legate de structura lui iniţială. Ceea
ce putem însă să afirmăm cu certitudine este că în forma
fragmentară în care a ajuns până la noi, tezaurul acum semnalat
sporeşte la cinci numărul acelora până acum cunoscute ca fiind
îngropate în judeţul Gorj în timpul lui Filip Arabul (ne referim la
tezaurele descoperite la Bumbeşti 14 , Brădiceni, comuna Peştişani,
judeţul Gorj 15 , "judeţul Gorj - 1888" 16 , Slobozia, Târgu Jiu 17 •
În privinţa posibilei date finale a tezaurului nostru, în
măsura în care ea poate fi măcar presupusă pe baza a doar trei
piese recuperate, atât H. Mattingly 18 , cât şi Samuel K. Eddy 19,
plasează moneda emisă de Filip Arabul pentru Otacilia în
cuprinsul celei de-a doua emisiuni a împăratului amintit, datată în
anul 245 p. Chr. În cazul în care acceptăm situaţia ca relevantă,
cauza ascunderii tezaurului rezidă, evident, în atacul carpic ce a
58
deşco0erit la Preaiba Mare. Targu Jiu. jude(UI Gorj.
afectat şi Dacia Malvensis în anul 245 p. Chr. 20 . Un argument care

să susţină posibilitatea ca lucrurile să se fi petrecut aşa după cum
presupunem noi, este oferit de data finală a depozitului monetar
descoperit la Bumbeşti-Jiu, încheiat cu monede datate tot în anul
245 21 p. Chr. şi a cărui ascundere (într-un punct relativ apropiat
descoperirii semnalate de noi) se datorează aceluiaşi eveniment.
Descoperirea de la Preajba Mare ar putea fi pusă în
legătură cu existenţa unei mici aşezări rurale romane, semnalată
de prof. D. Tudor la Iezureni, comuna Curţişoara, judeţul Gorj 22 ,
aşezare din care provine o piatră funerară a unui fost decurion al
coloniei Drobeta, pe nume Septimius, inscripţia fiind datată în sec.
III p. Chr. 23
1
Monedele semnalate se află în prezent în proprietatea domniei sale.
2
I. Iordan, P. Găştescu, D. I. Oancea, Indicatorul localităţilor din
România, Bucureşti, 1974, p. 210.
3
Ibidem, p. 124.
4
C. Moisil descrie piesa cunoscută de el ca având pe revers pe zeul
fluvial Istros "rezemat spre dreapta".
5
Potrivit lui H. Mattingly, piesa în cauză ar putea fi o emisiune a
atelierului din Antiohia, cf. RIC, IV, 3, p. 83, notele 137, 128; el le.
include, totuşi, pentru mai multă siguranţă, în seriile aparţinând
monetăriei centrale.
6
Discutând cronologia absolută a pieselor Otacilliei şi repartizarea lor
pe emisiuni, H. Mattingly plasa piesa în cauză în cuprinsul emisiunii a
doua
a atelierului din Roma, datată în anul 245 p. Chr. (cf. RIC, IV, 3, p. 57,
tip PUDUCUTUA AVG).
7
Distribuirea legendei pe reversul piesei lui Pick este PROVINCIA
DA-CIA. În cazul monedei noastre, distribuirea acesteia este
PROVINC-IA DA-CIA.
59
Emanuel Petac, dr. Andrei l'ănoiu - Un fragment c/i11tr-11n tezaur de monede romane imperiale
clescoperit la Preajba Mare, Târgu Jiu, j11det11I Gorj.
8
C. Moisil, CreştCol, 31-34, 1920-1933, 1, p. 31, nr. 277.
9
B. Mitrea, Dacia, N.S., 32, 1-2, 1988, p. 217, nr. 15; Repertoriul
arheologic al judeţului Cluj, Cluj, 1992, p. 32, nr. 40 a.
10
Victoria Suciu, Ana Hopârtean, Apulum, 32, 1995, p. 263, nota 8.
11
B. Jano, NK, 12, 1913, p. 114-115; D. Protase, SCN, 2, 1958, p. 254,
nota 1, nr. 14, idem, Problema continuităţii în Dacia in lumina
arheologiei şi numismaticii, Bucureşti, 1966, p. 87, nr. 6; Victoria
Suciu, Ana Hopârtean, op. cit., p. 264, nota 9.
12
D. Protase, op.cit., p. 87, nr. 6.
Victoria Suciu, Ana Hopârtean, op. cit., nr. 2 şi 18 din catalogul
13
tezaurului.
14
Otilia Gherghe, P. Gheorghe, RMM, 14, 1977, 2, p. 9-14.
15
D. Tudor, op. cit., p. 117.
16
C. Moisil, Buletinul lunar al Academiei R.P.R, 11, 1947, 3 p. 10, D.
Tudor, op. cit„ p. 119.
17
18
Vezi nota nr. 6.
19
Samuel K. Eddy, The Minting of Antoniniani A.D. 238-249 and The
SmyrnaHoard,NMM, 156, 1967,p. l-133.
20
B. Mitrea, SCIV, 4, 3-4, 1953, p. 611-640; C. Preda, SCN, 4, 1968, p.
175-197;
B. Mitrea, SCN, 4, 1968, p. 197-207; idem, SCN, 4, 1968, p. 209-223;
Gh. Popilian, Noi dovezi privind invazia carpilor în Oltenia,
Craiova, 1968.
Cronologia pieselor ultimului emitent din tezaurul de la Bumbeşti

21
este următoarea:
RIC Samuel K. Eddy

Tipul Emisiunea Emisiunea
60
Emanuel Petac, dr. Andrei Pănoiu - Un/ragmenJ dintr-un tezaur de monede romane imperiale
dqcoperlt la Pregjba Mare. T4rgu Jju. judetul Gorj.
RIC, IV, 3, p. 83, nr. 120 RIC, IV, 3, p., 5, p. 98, enns1unea 2,
b, Roma, a. 244-246. emisiunea 2, a. 245 p. Roma, a. 245 p. Chr.
RIC, IV, 3, p. 73, nr. 40 b, Chr. p. 97, emisiunea 1,
Roma, a. 24417. RIC, IV, 3, p. 4, Roma, a. 244 p. Chr.
RIC, IV, 3, p. 74, nr. 49b, emisiunea 1, a. 244 p. p. 97, emisiunea 1,
a. 244-247 p. Chr. Chr. Roma, a. 244 p. Chr.
RIC, IV, 3, p. 4,
emisiunea 1, a. 244 p.
Chr.
22
Gr. Florescu, C.C. Petolescu, Inscripţiile Daciei Romane, voi. II,
23
Muntenia şi Oltenia, Bucureşti, 1977, p. 98, nr. 181.
Un fragment d'une tresor des monnaies romaines imperiales

decouvert a Preajba Mare, Tg. Jiu, dep. de Gorj.
Resume
Nous presentons ici un lot des sept monnaies antiques dont

cinques pieces romaines imperiales: 1 dupondius de Commode, 1 denier
de Septime Severe frappe pour Caracalla, 1 denier et 1 dupondius
d' Alexandre Severe, 1 antoninien de Phillipe l' Arabe pour Otacilie, et
deux monnaies coloniales frappees â Histria par Gordien rne et
Provincia Dacia pour Phillipe l' Arabe. Nous avons re~u Ies sept
monnaies pour identification â la Cabinet Numismatique de la
Bibliotheque de l' Academie Roumanie, ou elle ont ete presentees
comme une partie omogene d'un tresor decouvert en 1940 (30 pieces)
par Ion lsac (six pieces de notre lot). Un autre monnaie de cette lot
provienne de Dobroudja. Nous ·considerons seulement Ies trois
monnaies d'argent comme une partie de tresor (1 Caracalla, l
Alexandre Severe, 1 Phillipe l 'Arabe pour Otacilie ); Ies autres sont,
probablement, des decouvertes isolees de la meme region (1 Commode,
1 Alexandre Severe, 1 Phillipe l' Arabe - Provincia Dacia) ou du
Dobroudja (Histria pour Gordien III). L'antoninien frappe par Phillipe
61
descoperit la Preajba Mare. Tdrgu Jiu, judetul Gorj.
L' Arabe pour Otacilie appartienne a la deuxieme emission de ('atelier

de Rome, de l'annee 245 ap. J. Chr. (RIC, IV, 3, p. 83, nr. 128 A;
Samuel K. Eddy, p. 98, 2e emission de Rome, 245 ap. J. Chr.).
L'invasion carpique de l'annee 245 ap. J. Chr. est la cause tres probable
de son enfouissement.
EXPLICATION DES FIGURES
Fig. 1. Fragment sculptureale en bronze de tresor decouvert a Preajba

Mare, Tg. Jiu, dep. de Gorj.
Fig. 2. Mape de la region avec l'amplessement de lieu de la decouverte.
Pl. I. Monnaies provenant de Preajba Mare, Tg. Jiu, dep. de Gorj.
Pl. II. Monnaies provenant de Preajba Mare, Tg. Jiu, dep. de Gorj.
Lista abrevierilor
RIC - Roman Imperial Coinage, London

BMC - Coins ofthe Roman Empire in the British Museum, London.
Samuel K. Eddy - Samuel K. Eddy, The Minting of Antoniniani A.O:
238-249 and The Smyrna Hoard, NNM, 156, 1967
Pick - B.Pick, Die Antiken Milnzen von Dacien und Moesien, I, 1,
Berlin, 1898
OR4 - O.Tudor - Oltenia Romană, ed.IV, Bucureşti, 1978
CreştCol - Creşterea Colecţiilor, Caiet selectiv de informare, Biblioteca
Academiei Române, Bucureşti.
NNM - Numismatic Notes and Monographs, New York.
NK - Numizmatikai Kozlony, Budapesta.
Ferenc Martin - Ferenc Martin - Kolonial Pragungen aus Moesia
Superior und Dacia, Budapesta, 1992.
62
descoperit la Preajba Mare, Târgu Jiu. judetul Gorj.
63
Emanuel Pe/ac, dr. Andrei Pănoiu - Un fragment dintr-un tezaur de monede romane imperiale
descoperit la Preajba Mare. Tdrgu Jiu. judetul Gorj.
64
Emanuel Pe tac, dr. Andrei Pănoiu - Un fragment dintr-un tezaur de monede romane imperiale
descoperit la Preajba Mare. Târgu Jiu. judetu/ Gorj.
Planşa I: Monede provenilld de la Preajba Mare, Târgu Jiu, judeţul

Gorj .
65
Emanuel Petac, dr. Andrei Pănoiu - U11fragment dintr-un tezaur de monede romane imperiale
descoperit la Preajba Mare, Tl1rgu Jiu. judetul Gorj.
Planşa II: Monede provenind de la Preajba Mare, Târgu Jiu, judeţul

Gorj.
66
RELATllLE COMERCIALE ALE
'
OLTENIEI CU TRANSILVANIA
DIN SECOLUL AL XIII-LEA PÂNĂ
LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XIX-LEA
dr. Vasile Cărăhiş
Relaţiile comerciale ale Olteniei cu Transilvania sunt

atestate, documentar, încă din secolul al XIII-lea prin diploma din
1247, când voievodul Litovoi şi fraţii săi stăpânesc şi Ţara
Haţegului. Sub raportul economic, în diplomă se înregistrează,
printre altele, şi pescăriile (pescationes) de la Dunăre şi eleşteele
(piscinaeÎ de la Celei, din venitul cărora regele Ungariei îşi oprea
jumătate . Pescuitul de la Dunăre cât şi eleşteele de la Celeiul
Romanaţului constituiau un factor economic important, de care
regele ungur nu putea face abstracţie fiind direct interesat pe dată ce
îşi oprea jumătate din venituri. Regele Bela al IV-lea pomeneşte în
diplomă de "sarea ce le-am îngăduit" s-o ducă în chip îndestulător
spre folosirea ţării Litua, extrasă "din orice ocnă din Transilvania
de unde vor putea mai uşor să o scoată". De asemenea se
menţionează "banii care vor umbla acolo" (ţara voievodului
Litovoif
Prin Ţara Severinului erau relaţiile între Oltenia de apus şi
Banat.
În secolele XIV-XV, Ţara Românească era orientată în
privinţa economică spre Ardeal dar şi spre Dunăre. Dovadă cu
Ardealul este aşezarea capitalelor ţării în regiunea pe drumurile ce
mergeau spre Ardeal (Argeş, Câmpulung, Târgovişte) apoi
existenţa- coloniştilor saşi în târgurile mai mari. Punctul de trecere
în Oltenia al comerţului sibian era la Genune, vama de la Câineni,
pa Valea Oltului. Vama de la Genune e cedată de Mircea cel Bătrân
mânâstirii Cozia prin actul de la 28 martie 1415, care va fi înnoită
de viitorii domni ai Ţării Româneşti 3 .
dr. Vasile Cărăbiş, Relaţiile comerciale ale Olteniei cu Transilvania din secolul al XIII-iea pfJnă
la inceputu/ secolului al XIX-iea
Comerţul cu Transilvania, care continuă în toate secolele, se

:făcea, în primul rând, cu vite (vestite în toată Europa), porci, oi,
piei de miei, piei de cerb, brânză, miere şi ceară. În schimb, din
secolele XV-XVI, se aduceau din Sibiu şi Braşov care cu coviltire
pentru călătorie, obeze de fier pentru ferecarea carelor, hamuri de
cai, căldări, furci, funii, cuie de şindrilă, săpun în bucăţi, arcuri,
săgeţi, scuturi, tolbe, silitră pentru praf de puşcă, arme, instrumente,
cuţite, cojoace, cisme, pălării etc. 4 De aci se vede lipsa meseriilor în
oraşele noastre. Dacă produse de primă necesitate se importau, cu
atât mai mult nu existau meserii de specialitate pentru export. La
1440 se afla la Rm. Vâlcea un Laslău prim meşter (protomeşter)
probabil ungur. 5 În această primă jumătate a secolului al XV-leala
Râmnic se aflau şi orăşeni nemţi: David Has, Kantz, Hanoş care
erau desigur, factori importanţi ai comerţului. 6
Piedica ce a izolat Oltenia şi Muntenia de Europa centrală
era pragul de la Porţile de Fier, care :făcea cu neputinţă trecerea
corăbiilor de pe cursul superior al Dunării şi le silea să descarce
marfa la Belgrad. Însă încă din secolul al XIV-lea se :făcea comerţ şi
pe uscat, cu mărfuri de acolo, prin intermediul saşilor. 7 Muntenia
:făcea comerţ cu Braşovul, iar Oltenia cu Sibiul.
În secolele XIV-XV comerţul între Oltenia şi Transilvania
cunoaşte o amploare, deoarece Transilvania a realizat mari progrese
în domeniul economic. Agricultura se dezvoltă în urma desţelenirii
şi defrişării terenurilor, perfecţionarea meşteşugurilor şi
îmbunătăţirea tehnicii agricole. O amplă dezvoltare au luat
mineritul şi meşteşugurile mai cu seamă în Braşov, Sibiu, Cluj,
Bistriţa. Ca şi în Transilvania, în Ţara Românească se dezvoltă
agricultura, viticultura, creşterea vitelor, cailor, porcilor, păstoritul,
pescuitul şi albinăritul. 8
În timpul lui Mircea cel Bătrân mănăstirile, bogate în tot
felul de produse, aveau un rol precumpănitor şi direct în comertul
exterior. În privilegiul lui Sigismund, regele Ungariei, din 28
octombrie 1419 şi 1428, pentru mănăstirile Vodiţa şi Tismana
spune că "nimeni să n-aibă voie să împiedice pe omul lor şi vitele
68
dr. Vasile Cărăbiş, Relaţiile comerciale ale Olteniei cu Transilvania din secolul al XIII-iea p/Jnă
la inceputul secolului al XIX-iea
lor şi ce cumpără şi ce vând şi pe uscat şi pe apă. Şi pe unde merg

oamenii lor cu vitele lor, în nici un loc să nu plătească vamă, ci să
meargă slobod. 9
Pe la 1433-1436 Vlad Dracul porunceşte boierilor olteni să
nu bântuie pe cei care vin cu marfă din Ungaria (Transilvania).
Oltenia avea legături comerciale exterioare mai ales cu Sibiul. 10
De asemenea Ioan de Hunedoara, la 20 septembrie 1444, dă
voie mănăstirii Tismana să facă comerţ cu Ungaria, respectiv
Transilvania, fără a plăti vamă. 11
Iar Mateiaş Corvin, regele Ungariei, dădea la 29 iunie 1473
un privilegiu asemănător călugărilor de la mănăstirea Cozia că
"oricând vor vrea şi le vor fi lor îndemână, să meargă la părţile
regnului (regatului) nostru ale Ardealului să fie slobozi, orice vor
avea lucruri să aducă pentru hrana lor, adecă bucate şi postavuri şi
alte lucruri de ajuns, care vor fi trebuinţă şi de chiverniseala
mănăstirii care s-au zis mai sus, fără de opreală să poată a aduce la
locurile lor." 12
Mănăstirea Tismana avea ca drept al ei de moştenire vama
ce se lua la trecerea mărfurilor peste Dunăre cât şi peste Carpaţi.
Vama aceasta era întărită de domni sub numele de vama Calafatului
şi vama Vâlcanului.
Într-un act din 20 iunie 1505, Radu cel Mare confirmă
tariful vamal al vămii de la Genune "la Vadul Oltului".Vama se va
lua pentru "toate mărfurile turceşti şi ungureşti" şi "ceară, vite,
peşte, grâu, făină, din toate cumpărăturile (deci la export, nu la
import), din o sută trei", - "pentru că această vamă este dăruită mai
sus zisei mănăstiri de sfânt răposatul şi marele străbunic al nostru
Io Mircea Voievod". Vama o va plăti oricine, "chiar şi
burghermeşterul din Sibiu". Vameşul n-avea voie să ierte "nici un
aspru nimănui" căci se va ţine seama de catastiful vămii de la
Dunăre. E vorba de marfa de tranzit pentru Ardeal care se aducea
de peste Dunăre, cât şi de mărfurile ungureşti (din Ardeal) ce
treceau prin ţară dincolo de Dunăre. Vămile pentru comerţul
exterior se plăteau în bani şi doar într-o mică măsură în natură.
dr. Vasile Cărăbiş, Relaţiile comerciale ale Olteniei cu Transilvania din secolul al XIII-iea pânli
la tnceputul secolului al XIX-iea
"Şi
lotrenii - continuă hrisovul - care vor fi negustori şi duc
cumpărături din ţara domniei mele sau de la unguri (din Ardeal) toţi
lotrenii să plătească vama sfintei mânăstiri pentru că omul care nu
va plăti ce se cuvine sfintei mânăstiri, pe unul ca -acela să ştie că-l
voi pune în ţeapă la vad". 13
Iată aşadar un document care atestă şi participarea
vâlcenilor din Valea Lotrului la negoţul cu Sibiul. Subliniem că
oraşele Severinul, Tg. Jiu, Rm. Vâlcea, cunoscute imediat după
întemeierea Ţării Româneşti, sunt aşezate în apropierea graniţei cu
Transilvania, cu care aveau relaţii comerciale, contribuind la
dezvoltarea lor.
X
În secolul al XVI-iea, negustorii din Transilvania, după

trecerea Oltului la Câineni, ajungeau la primul popas de la Vâlcea
unde erau aşezaţi, în rândul negustorilor, şi saşi. Pe de altă parte
piaţa Sibiului era foarte des cercetată de negustorii din Rm.
Vâlcea. 14 • De la Rm. Vâlcea drumul urma cursul Oltului până la
Slatina unde se plătea din nou vamă. Radu cel Mare dăruieşte vama
de la Vadul Slatinei mănăstirii Govora din Vâlcea 15 • Pe drumul
Oltului la vadul Nicopolei se trecea în Bulgaria apoi în Turcia.
Un drum, înainte de a ajunge la Slatina, se îndrepta către
Craiova, "oraş mare împoporat şi plin de tot belşugul". 16 În faţa
Vidinului era Calafatul unde se lua vama de la mărfurile care
treceau prin acest vad al Dunării.
Prin actul din 5 august 1424, Dan al Ii-lea întăreşte
mănăstirii Tismana vama de la Calafat. 17 Pescăriile Dunării
deosebit de bogate şi vechi, cunoscute încă de la 1247 aprovizionau
cu peşte oraşul Sibiu, unde îl aduceau ţăranii olteni din diferite sate
cu carele lor grele pe drumul anevoios al Olteniei în sus, iar din
Sibiu se desfăcea şi în alte oraşe ardelene. 18 Mănăstirea Tismana
deţinea bălţile de la Dunăre, din judeţul Dolj, mănăstirea Bistriţa pe
cele din judeţul Romanaţi, iar Cozia bălţile de la gura Ialomiţei.
70
dr. Vasile Cărăbiş, Relaţiile comerciale ale Olteniei cu Transilvania din secolul al X/1/-lea plină
la fnceputul secolului al XIX-iea
Un alt drum, care în vremurile vechi a avut o importanţă

mai mare pentru negoţ, e cel care pleca din Haţeg în secolul al XIII-
lea, dar mai cu seamă în secolele XIV-XV, ţinând direcţia râului Jiu
prin pasul Vâlcanului ajungea la T~.Jiu. La Vâlcan se plătea vama
pentru mărfurile ce treceau pe aici. 1
Prin hrisovul din 20 iunie 1546, al lui Mircea Ciobanul, se
relatează că Dumitru, mare ban al Craiovei, a dat lui Arca din
Crasna, 600 de slănini ca să le vândă "în Tg. Jiu la haţegani şi la
oameni de la ţară". 20 Prin acest document ni se relevă legăturile
permanente care au existat între românii de dincoace şi de dincolo
de Carpaţi şi totodată împortanţa economică a pieţii de desfacere a
produselor în Tg. Jiu, din moment ce veneau oameni din diferite
părţi ale Gorjului, până când şi din judeţul Hunedoara. De
asemenea, e un indiciu de o mare creştere de porci.
Din judeţele Gorj şi Vâlcea anumite târguri şi o serie de sate
îşi transportau produsele în Sibiu, care constituia cea mai mare
piaţă de peste graniţă, iar alte sate întreţineau relaţii comerciale cu
Braşovul.
21
Prin mijlocirea Sibiului făceau comerţ cu Oltenia, în primul

rând cu Gorjul, şi sebeşenii. Prin actul din 12 mai 1529, dat
mănăstirii Tismana pentru vama de la Vâlcan, Moise vodă
porunceşte: "şi nici un sebeşan de peste munţi, nici din altă parte,
ori din care parte va fi, ci ca orice om şi acela să-şi plătească
vama."22
Trecerea peste munţi se făcea şi pe drumuri mai mult sau
mai puţin cunoscute. Astfel, într-un act din 5 aprilie 1564-1568 se
relevă că locuitorii din satul Sohodol (Gorj) au făcut "acea trecere
pe munţi de au scos şindrile şi scoarbe (bante de fier cu capetele
îndoite şi ascuţite) şi de toate ce le-a trebuit, şi "s-au hrănit pe acel
drum". 23
De la Tg. Jiu un drum de negoţ mergea spre Turnu Severin,
altul spre Craiova-Calafat.
71
dr. Vasile Cărăbiş, Relaţiile comerciale ale Olteniei cu Transilvania din secolul al XIII-iea pânlJ
la începutul secolului al XIX-iea
Un schimb oarecare de bunuri materiale se făcea încă din

vremuri vechi între Banat şi Oltenia, mai cu seamă începând din
secolul al XV-lea.
Drumul principal venea de la Timişoara la Lugoj,
Caransebeş, Orşova, Oltenia.
Din Transilvania toate drumurile plecau din preajma marilor
centre comerciale săseşti sau a unor târguri mai mici ardelene.
Trecând Carpaţii urmau cursul firesc al râurilor şi al văilor care
toate duceau la Dunăre şi de acolo la Mare. 24
Fertilitatea deosebită a pământului Olteniei şi bogăţia în
animale au favorizat comerţul acestei provincii cu Transilvania şi
Banatul. De asemenea, o cauză care a favorizat comerţul Ţării
Româneşti şi Moldovei cu Transilvania, a fost stăpânirea de moşii
în această provincie, date ca feude de regii Ungariei voievozilor
români, începând cu Vlaicu Vodă şi până la C.Brâncoveanu, ba
chiar şi boierii aveau moşii. Pe proprietăţile mânâstirii Cozia, în
prima jumătate a secolului al XVI-lea se atestă un negoţ activ cu
peşte, fructe şi zarzavaturi pentru care nu era nimeni scutit de
vamă. 25 În aceeaşi perioadă, privitor la exportul de lână la Braşov,
Dumitru şi Voicu din Rm. Vâlcea se angajau să aducă braşovenilor
40 de măji de lână cu g112 florini maja, iar Iacov şi Voicu din acelaşi
oraş de pe Olt se angajau să aducă braşovenilor Matei şi Andreaş o
sută de măji de lână cu opt florini şi 12 aspri maja. 26
Dezvoltarea continuă a agriculturii şi producţiei
meşteşugăreşti locale din ultimele decenii ale secolului al XV-lea,
au contribuit în mare măsură la dezvoltarea unui comerţ intens pe
plan intern şi extern. Începând din a doua jumătate a secolului al
XVI-lea se întăreşte dominaţia otomană care a influenţat în bună
parte economia ţărilor române.
În Transilvania se exportau mai multe vite şi piei şi de acolo
se importau fabricate din piei.Craiova în acea perioadă concentra
aproape întreaga activitate comercială a Olteniei.
72
dr. Vasile Cărăbiş, Relaţiile comerciale ale Olteniei cu Transilvania din secolul al XIII-iea pană
La 22 aprilie 1564 Petru cel Tânăr voievod scria

braşovenilor: "în ţara noastră se găsesc de toate, avem de toate şi nu
cerem mm1c e la voi.„ .27
. . d
Datorită dominaţiei otomane comerţul extern suferă
oarecare schimbare. Produsele româneşti în cea mai mare parte iau
drumul Constantinopolului. În oraşele ţărilor româneşti au loc
bâlciuri anuale şi târguri săptămânale la care veneau şi negustori
străini cu mărfurile lor. În Oltenia erau anumite bâlciuri şi nedeile
cu vechime multiseculară. La bâlciul de la Polovragi, însoţit şi de
nedeie, venea lume din Gorj, Vâlcea, Sibiu, Braşov, Piteşti etc.
Durata bâlciului era de la 20 iulie până la 1 august. La acest bâlci se
ajungea şi la căsătorii între tineri prin "fugă". De aici şi expresia
"căsătorie ca la Polovragi"28 . La bâlciurile mari, cum era cel de la
Râureni în judeţul Vâlcea se aduceau şi mărfuri străine.
La bâlciul de la Râureni veneau carele cu buţi de vin şi
ţuică, pe Drumul Buţilor şi Drumul Beutului, băuturi mult căutate
de ardeleni. La bâlciul de la 14 octombrie din Râmnic se vindeau
mărfuri aduse din Lipsea şi Sibiu. 29 La Turnu Severin se ţinea un
bâlci de la 10-15 august cu diferite mărfuri şi vite, la care veneau
mulţi bănăţeni. Din Mehedinţi prin vamă se exporta lână, piei sau
cereale, rapiţă, colţare, doage de stejar, tutun românesc 30 .
În secolele XIV-XVI schimburile de mărfuri dintre Ţara
Românească şi Transilvania s-au făcut în cea mai mare parte prin
mijlocirea celor două mari centre meşteşugăreşti şi comerciale:
Braşovul şi Sibiul. Sibiul prin aşezarea lui geografică aproape în
exclusivitate făcea comerţ cu Oltenia.
Craiova dezvoltându-se în secolele XV-XVI, datorită marii
şi puternicei familii a Craioveştilor, avea relaţii comerciale în
primul rând cu Sibiul. De asemenea comerţul Olteniei cu Sibiul
trebuie legat şi de dezvoltarea meşteşugurilor şi negoţului sibian cât
şi de creşterea populaţiei sale în secolele XV-XVI, ceea ce explică
cererea crescândă de alimente şi materie primă de pe piaţa
sibiană. 31
73
dr. Vasile Cărăbiş, Relaţiile comerciale alţ Olteniei cu Transilvania din secolul al XIII-iea plină
fa inceoutu/ secolului al XIX-iea
Relevăm că
albinăritul, ramură veche a economiei
româneşti, cunoaşte o dezvoltare remarcabilă în cursul secolului al
XVI-lea, îndeosebi pe domeniile mănăstireşti şi boiereşti, precum şi
în satele de moşneni, care alcătuiau populaţia majoritară a judeţelor
de munte.
Mănăstirea Tismana exporta în Transilvania mari cantităţi
de miere şi ceară, după cum şi vite şi peşte. 32
Trebuie relevat că peştele a constituit o mare bogăţie a Ţării
Româneşti în evul mediu. Domnia, boierii, mănăstirile aveau bălţile
lor din care se scoteau mari cantităţi de peşte pentru consum şi
vînzare. De asemenea, pieile de animale sălbatice aveau mari centre
în Transilva-R.ia. La 9 iunie 1513 Vladislav, regele Ungariei,
porunceşte dregătorilor de la Turnu Roşu să nu mai împiedice pe
negustorii din sudul Carpaţilor de a aduce în Ardeal piei, mai ales
de animale sălbatice. 33 Intensificarea comerţului între Oltenia şi
Sibiu se datoreşte faptului că pentru negustorii dintr-o serie de
târguri şi sate din Oltenia, Sibiul constituia cea mai avantajoasă
piaţă externă pentru desfacerea produselor naturale ale acestei
regiuni şi pentru cumpărarea articolelor meşteşugăreşti. 34
Boierimea, mănăstirile şi târgoveţii mai înstăriţi cumpărau
produsele din import mai scumpe, în special apusene: stofe, obiecte
de îmbrăcăminte, arme etc„ dar orăşenii mai săraci şi mai ales
ţărănimea nu putea cumpăra decât stofe mai slabe, pânzeturi,
unelte, obiecte casnice etc„ adică acele obiecte mai ieftine, de
obicei ardelene, cunoscute sub numele de mărunţişuri. 35
În Oltenia se pomeneşte rar de Turnu Severin ca ultim punct
al hotarului ţării la apus, însă singurul oraş care întreţinea comerţul
permanent cu Sibiul şi Braşovul era Râmnicu Vâlcea, favorizat de
aşezarea lui geografică. Pe la 1500 Ştefan judele Braşovului, era
prieten al vestiţilor Craioveşti. 36 Din Oltenia veneau turme de oi în
munţi până la Miercurea Ciucului, purtându-se comerţ cu ele.
Odată s-au făcut plângeri pentru 5000 de oi şi o sută de cai furaţi. 37
Aceste ţinuturi din Oltenia aveau particularităţile lor economice.
Sibienii lărgeau şi aveau grijă să fie în bună stare calea Turnu Roşu,
74
dr. Vasile Cărăbiş, Relaţiile comerciale ale Olteniei cu Transilvania din secolul al XIII-iea până
având legături statornice cu Râmnicu Vâlcea, iar banul Olteniei era

persoana către care, în primul rând erau îndreptaţi ochii saşilor. 38
În această perioadă Ardealul era sărăcit şi tulburat. Mulţi
greci veneau la noi pentru a face comerţ cu Ardealul. Românii în
cele din urmă se uneau cu ei. Sibienii însă au luat măsuri contra
acestui comerţ greco - românesc, care li se părea că le-ar ameninţa
iniţiativa şi le-ar primejdui câştigul. 39
Cu toată pătrunderea negustorilor levantini în Transilvania,
legăturile acestei provincii rămân tot cu Ţara Românească şi cu
Moldova. Necesitatea acestor tradiţionale şi fireşti legături între
cele trei ţări româneşti şi-a găsit expunerea realităţii de totdeana în
cuvintele marelui vomic muntean Stănilă, care scrie braşovenilor la
începutul anilor 1558: "ştiţi bine că fără noi, voi nu puteţi fi, şi ţara
voastră, Ţara Bârsei, fără ţara noastră nu poate".
40
În secolul al XVII-iea Oltenia ducea o viaţă deosebită mult

mai sărăcăcioasă decât a Munteniei. Colţul din Ardeal căruia îi
corespunde Sibiul însuşi abia îşi mai finea socotelile sumare,
aproape fără interes comercial sau politic. 4
Oraş vechi era numai Rm. Vâlcea care avea încă pe la 1550
străini de cei vechi, precum e Sandot negustorul, care făcea comerţ
cu Braşovul.
Râmnicu Vâlcea avea o mică populaţie catolică, dar ea nu
mai juca nici un rol. Comerţul local cu Sibiul nu se ridica mai sus
de cumpărături de mărunţişuri. În aceste vremuri, astfel fiind
situaţia, se simţea nevoia altui centru comercial pentru regiunile
Jiului de Sus în care era şi boierimea bogată, crescând mai ales
porci pentru vânzarea lor peste graniţă. 42 Craiova de-abia pe la
1650 e menţionată de un misionar că aci se ţinea târg în fiecare
vinere, unde veneau oameni "din pământurile vecine şi negustori de
tot neamul". La Caracal se făcea târg în fiecare miercuri şi veneau
43
feluriţi negustori catolici (din Ardeal), schismatici şi turci pentru tot

felul de mărfuri, dar mai ales de vite. Baia de Aramă trăia izolată şi
Cemeţiul era un simplu sat. 44
75
dr. Vasile Cărăbiş, Relaţiile comerciale ale Olteniei cu Transilvania din secolul al XIII-iea plinii
Faţă de rigorile dispoziţiilor vamale, negustorii adeseori

ocoleau punctele de trecere, mergând pe drumuri lăturalnice,
scăpând în felul acesta de plata vămii. Pentru aceştia, când erau
prinşi de oamenii vămii, se prevedea confiscarea mărfurilor în
folosul visteriei şi a celor care îi prindeau. 45
Consemnăm că exportul de grâne în Transilvania se făcea
mai ales în vremuri de secetă din această provincie. Se întâmpla
însă, evident ca atunci când seceta bântuia în Oltenia şi Muntenia să
se aducă grâu din Transilvania şi bineânţeles dacă nu era şi ea
atinsă de secetă. Anii de secetă sunt pomeniţi în documente ca o
mare calamitate. Documentele amintesc de foametea "rea" când
oamenii şi-au vândut ocinile, alţii şi-au vândut copii la turci, iar
unii au murit pe drumuri, cum s-a petrecut în satul Băleşti-Jiu(din
jud.Gorj). 46
X
În secolul al XVII-lea alături de comerţul cu imperiul

otoman, se continuau legăturile tradiţionale cu Transilvania.
Comerţul cu grâu avea un caracter oarecum întâmplător, el
făcându-se dintr-o parte în alta, după situaţia recoltelor.
În ceea ce priveşte vitele ele se trimiteau în Transilvania,
dar se întâmpla şi contrariul, îndeosebi atunci când era vorba de
vite de rasă pentru gospodăriile boiereşti sau de necesităţi urgente
de aprovizionare a Porţii. În afară de vite, de piei şi de blănuri -
îndeosebi blănuri de jder - se exporta în Transilvania peşte, sare,
vin, lână, talpă şi se aduceau în schimb unelte agricole şi
meşteşugăreşti, postav, articole de îmbrăcăminte şi încălţăminte,
metal brut şi obiecte de metal, cuie de şindrilă etc. Între negustorii
dintre cele două părţi ale munţilor se stabileau şi asocieri în vederea
activităţii comerciale. Mulţi dintre ei se aşezau într-o parte sau alta
pentru o perioadă de timp, uneori chiar definitiv. Iar comerţul de
tranzit se continua. 47
76
În secolul al XVIII-lea, piaţa internă, care serveşte drept

bază de aprovizionare a comerţului extern, continuă să cunoască
cele două forme ale comerţului: permanent şi periodic. Comerţul
periodic îşi avea centrul principal în cadrul oraşului în Târgu de
afară. Un astfel de "târg de afară" e cunoscut la Cerneţi în
Mehedinţi. 48 La Cerneţi veneau desigur şi români transilvăneni şi
bănăţeni.
În secolul al XVII-lea se constată înmulţirea târgurilor
săptămânale la sate pe moşii boiereşti şi mai ales mănăstireşti. La
Craiova se ţinea bâlci de la 15 august până la 8 septembrie, la care
veneau şi negustori din alte părţi cu tot felul de mărfuri. Ca locuinţă
aveau un han al mănăstirii Hurez. 49 Negustorii străini aveau
permisiunea de a veni la bâlciurile mari, care se ţineau în diferite
centre urbane sau rurale unde puteau să-şi vândă mărfurile pe care
le aduceau numai cu "ridicata" şi nu cu "mărunţişul". Ei trebuiau să
procedeze la fel şi când voiau să cumpere anumite mărfuri. 50
Pentru intensificarea comerţului cu Transilvania, în Oltenia,
sub stăpânjre austriacă, drumul de pe Valea Oltului, practicabil
până atunci numai cu calul, a fost lărgit şi amenajat pentru
transportul cu carele de la Câineni până la Râmnic. De asemenea,
lucrări de lărgire au fost întreprinse şi la drumul de pe valea Jiului
între Târgu-Jiu şi Vâlcan. 51 În afară de aceste drumuri principale de
vamă, au existat şi drumuri şi poteci pe care mărfurile erau
transportate, cât şi drumuri clandestine numite de popor prin "vama
cucului". Legăturile dintre olteni şi transilvăneni s-au făcut peste
Carpaţi pe drumuri de căruţe, pe drumuri de cal sau pe picioare,
drumuri pentru urcatul sau coborâtul turmelor, drumuri de plai care
urcă prin pădure pe coastele sau spinările munţilor. Munţii Olteniei
sunt cei mai habitabili din toţi munţii pământului românesc. Au fost
odinioară plini de viaţă românească. În ei suie, coboară şi se
încrucişează cele mai numeroase şi mai bătrâne drumuri de
transhumanţă.
77
Pe culmile carpatice ale Olteniei a fost cea mai densă

populaţie de păstori şi turme. În aceşti munţi se ţineau şi se ţin încă
cele mai multe nedei, pentru ale căror târguri veneau români de pe
ambele versante montane să-şi vândă şi să-şi cumpere mărfuri
spec1.fiice munte 1ui.. 52
Aici în Oltenia subcarpatică, datorită condiţiilor geografice
şi climatice mai prielnice a fost posibil să se dezvolte o mai bogată
viaţă politică organizată românească. Era firesc deci că tot aci a fost
şi cea mai strânsă legătură cu românii din Transilvania. Drumurile
carpatice oltene erau trecute de la nord la sud şi de la sud la nord de
români în primul rând de interes economic. Harta Olteniei din 1722
a lui Frederich Schwanz von Springfels a însemnat şi drumul care
din dreptul mânâstirii Bistriţa (Vâlcea) suie pe o culme pe valea
Lotrului, spre a se uni la nord cu Voineasa cu acela care prin Piatra
Albă suie la Poiana. A însemnat şi drumul de la Motru, Cloşani,
Cerna, Muntele Ţarcu până la Caransebeş, de asemenea a notat
drumul de la Podenii Mehedinţului care trece pe la "Suliţi" în valea
Cern ei aproape de Băile Herculane de unde duce la Mehadia. 53
Sunt încă atâtea drumuri populare care legau Oltenia de
Transilvania. Polovragii îşi au drumul lor pe plai de asemenea
Dobriţa Gorjului pe plaiul Dobriţei, iar Tismana are drumul ei de
transhumanţă de la mănăstire până la "Scoc" la întreita întâlnire de
izvoare: Cerna, Motru-Jiul. 54
Populaţia satelor bănăţene dinspre Caransebeş, a celor
haţegane şi a celor "din Marginea" Sibiului se întâlnea cu populaţia
satelor nord-mehedinţene, gorjene şi vâlcene, cum am mai relatat,
la nedeile sau "târgurile" care se ţineau pe culmile munţilor. Era o
moară pe pârâul Lăpuşnic. Muntele era plin de turme şi măcinau
acolo pe loc. 55
Regiunile locuite de români, Oltenia şi Banatul cu sudul
Transilvaniei până la Olt, sunt regiuni care reprezintă o unitate
neîntreruptă geografico-istorică.
78
dr. Vasile Cărăbiş, Relaţiile comerciale ale Olteniei cu Transilvania din secolul al XIII-iea pană
/a începutul secolului al XIX-iea
Aşadar legăturile de orice natură, mai cu seamă dintre

Oltenia de nord cu Transilvania de sud, au fost determinate de căile
de comunicaţie de peste Carpaţi. O deosebită dezvoltare a relaţiilor
economice cu Transilvania, în primul rând cu marile centre Sibiul
şi Braşovul, a fost în timpul ocupaţiei austriece, când s-au întrerupt
relaţiile cu Turcia.
Comerţul acestor centre importante era practicat îndeosebi
de aşa zisele "companii de comerţ levantin" înfiinţate în secolul al
XVII-lea. 56
Anexarea Olteniei de către Austria în l 718, a adus o stare
înfloritoare în special companiei de negoţ din Sibiu. Atunci s-au
umplut multe aşezări de companişti: Râmnicul, Craiova şi alte
multe aşezări din Oltenia. 57
Extinderea legăturilor economice dintre Oltenia şi
Transilvania îşi vor pierde din intensitate după pacea de la Belgrad
din 1739. În perioada războiului dintre turci şi ruşi din 1768-1774
legăturile se lărgesc din nou. Prin tratatul de la Kuciuk-Kainargi din
l 774 s-a readus turcilor dreptul de "cumpărătură cu prioritate". 58
În timpul stăpânirii austriace, pe lângă îngrijirea drumurilor,
vămile sunt organizate în mod strict, alegându-se cu grijă vameşi,
cu excluderea localnicilor, uneori numai din rândul germanilor care
cunoşteau limbile de circulaţie şi numai pentru unele puncte de
vamă se foloseau ardelenii şi grecii. 59
Staţiunile vamale fuseseră conduse de români până în l 719.
Între 1718-1739 vama de la Vâlcan cu filialele sale de la Novaci şi
Baia de Aramă erau conduse de câte un vameş ajutat de un călăraş,
iar paza liniilor vamale de munte erau încredinţate plăieşilor. 60
Vameşul şef al tuturor vămilor din Oltenia îşi avea sediul la
Craiova. 61
Pentru a se orienta cât mai mult comerţul Olteniei către
Transilvania au fost prohibite unele produse din Muntenia, iar
79
dr. Vasile Cărăbiş, Relaţiile comerciale ale Olteniei cu Transilvania din secolul al XIII-iea plină
negoţul de vinuri supus la taxe mari. În acelaşi mod a fost oprit şi

62
importul.
În Oltenia se puteau desface diverse produse manufacturate
şi mai ales se adunau pentru a fi trecute peste munţi, materiale
prime necesare industriei în plină dezvoltare. Mărfurile care se
aduceau pentru desfacere pe piaţa Craiovei şi care erau apoi trecute
în alte centre destul de variate, se compuneau atât din bunuri de
larg consum necesare populaţiei, cât şi din manufacturi de lux
cerute de boierime şi în genere de oameni cu posibilităţi mai largi
de viaţă. 63
Nu trebuie pierdut din vedere că boierimea olteană era
atrasă tot mai mult de puternica influenţă apuseană. Astfel se
importa pe pieţele Olteniei o serie de diverse mărfuri care denotă
un accentuat rafinament şi nivel de civilizaţie. 64
În decada a patra a secolului xvm, o companie grecească
cu reşedinţa principală la Târgu-Jiu în relaţii permanente cu cea din
Sibiu, importa din acest oraş transilvan clopote de biserici şi
anumite unelte din metale. 65
În Oltenia, mai cu seamă în judeţele de munte, erau
cunoscute frumoasele lăzi "de Sibiu" şi "de Braşov" care au
înzestrat încăperile principale ale caselor ţărăneşti până în primele
decenii ale secolului XX.
Pe plan larg se făcea comerţ cu Sibiul, Craiova, Giurgiu} şi
Slatina. În acest comerţ pare să fi fost interesaţi un mare număr de
negustori braşoveni, saşi sau români din Schei. Astfel e de semnalat
un Scheipner, un Petru (Bibosu), Radu Pracup, Petcu (Şetraru),
"Jupân Crestei'', "popa Statie", Grid, Radu Iorga etc. Negoţul se
făcea în dublu sens: de la Braşov la Craiova se duceau mărfuri de
braşovenie, iar de la Craiova la Braşov se aduceau mărfuri de ţară.
La Craiova se aduceau mari cantităţi de tutun, mătase, cipcă
(dantelă), zahăr, ulei de rosmarin, fachiol, sticlă, bumbac etc. Din
Oltenia plecau mari cantităţi de lână. 66
Un loc important în relaţiile dintre Oltenia şi Transilvania îl
deţinea comerţul cu vinuri. Comerţul cu vin se făcea nu numai cu
80
/a începutul secolului al XIX-iea
produsele viilor proprii ci şi cu vin procurat de la alţi podgoreni. De

asemenea se vindea rachiu (ţuică) din propriile pometuri sau îl
cumpărau de la producători pentru a-l specula. 67
Dintre negustorii de vază cu afaceri mai întinse e Hagi Ioan
Pop, de origine din Braşov sau Sebur, care se găseşte şi ca staroste
al negustorilor craioveni, ceea ce înseamnă că el obţinuse prin
vechime indigenatul în Ţara Românească. 68 Hagi Ioan Pop se găsea
în legătură de negoţ cu Hagi Ioan Grecul din Braşov. Prin
intermediul acestuia, lui Hagi Ioan Pop i se trimitea de către casa de
negoţ Dan din Braşov ,"în comision" mărfuri provenite din mai
multe centre din Europa apuseană după cum urmează, în ianuarie
1772 mărfuri din Graz; cuţite, piepteni, brice de ras, drâmbe, copce,
tablă de aramă, inele, foarfeci, ţinte galbene, coase, lacăte,
"linguriţe de cafea", sfeşnice, ace cu gămălie, cadelniţe, triptic
basmale, "carton" (un fel de pânză), feţe de plapumă, "mănuşi
clasirt'', coloniale: nucuşoară, scorţişoară, "candel alb'', "zahăr
fain", "detomelis'', cafea, "chiper", camfor, sticle, balsam, lămâi,
apoi hârtie, ceară roşie, "cărţi franţuzeşti". Tot din Braşov se
expediau la Craiova mărfuri de la Triest şi de la Beci (Viena). Pe
lângă coloniale se trimitea de asemenea orez şi "botile de orez'', o
băutură foarte preţuită în epocă. 69
Hagi Constantin Pop marele negustor atât de strălucit, legat
pe plan multiplu de viaţa economică şi culturală a ţărilor române,
şi-a început cariera la Craiova şi continuă negoţul la Sibiu cu firma
socrului său Hagi Petru Luca. 70 Un asociat al lui Hagi Constantin
Pop era fratele său Sandu Pop negustor "braşovean" cu afaceri la
Craiova; şi mai era tovarăş şi cu negustorul braşovean Anastase
Economu. 71 Un întins negoţ l-au făcut în Oltenia, mai ales la
Craiova, fraţii Constantin şi Nicolae Nicolau, cunoscuţi şi sub
numele de Ciolacu. Erau fiii negustorului braşovean Nicola Nicolau
o veche familie de negustori din sudul Dunării. 72 Constantin
Nicolau apare cu prăvălia la Craiova înainte de 1786, având ca
angajat pentru câtva timp pe braşoveanul Drăghici Nicola. Nicolae
Nicolau, cel de-al doilea frate îşi avea prăvălia la Târgu-Jiu. 73
81
dr. Vasile Cărăbiş, Relaţiile comerciale ale Olteniei cu Transilvania din secolul al XIII-iea pânll
la inceputu/ secolului al XIX-iea
Acesta trimitea fratelui său Constantin Nicolau la Braşov: fier,

slănină, cuie de laţ, "miţe'', cuie de şatră. 74 Costache Nicolau cu
reşedinţa la Braşov, având prăvălia la Craiova, trimitea aici marfă
de Veneţia: şorţuri albe şi negre, granate negre, cu sârmă, rubin
roşu, sărărică, puf, trandafir "de mijloc", mărgele roşii, confeturi
etc., marfă de Viena: cuţite cu "hârtie" roşie etc.; braşovene: hârtie
de Făgăraş, cuţite muiereşti, găitane etc. 75 Pe la 1799 Constantin
Nicolau duce relaţii de negustorie la Craiova, Târgu-Jiu şi Râmnicu
Vâlcea. 76 În ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea printre marii
negustori români din Sibiu, trebuie amintit Ioan Marcu care făcea
comerţ intens cu oraşele Olteniei, în primul rând cu Craiova şi
Râmnic. De la el veneau mărfuri vieneze şi italiene, dintre care
consemnăm: linguriţe de cositor, umbrele, batiste, ciorapi, mori de
cafea şi piper, atlas (stofă de mătase fină), cufere, borcane pentru
dulceaţă, arsenic galben, vitriol, beteală pentru brodat, inele cu
piatră, candele de cositor, cuţite de masă, pedagogii, calendare,
octoihuri, psaltiri, cort pentru ploaie, smochine, lămâi, măsline,
tămâie, piper, cafea de Martinica, zahăr rafinat, migdale, sticle cu
rozol, sticle cu balsam, pistoale, flinte pentru vânătoare. 77 După
1784 Ioan Marcu da faliment. În locul său se ridică Monicati
Şafranu - grec. Într-o scrisoare a acestuia către Panu şi Ioan
Hristodul din Veneţia arată că falimentul lui Ioan Marcu este
îngrozitor şi cu mare lipsă de bani în "masă şi fără mărfuri". În
faliment se află numai "caii pictaţi pe pereţi". 78
De altfel relevăm că din cauza războiului austro-ruso-turc
(1787-1792) graniţa fiind închisă, se remarcă o piedică serioasă în
relaţiile comerciale dintre Oltenia şi Transilvania.
79
Ca ţară de margine Oltenia era destinată să mijlocească între

stăpânirile cu care se învecina, între lumea ungaro-germană de la
nord şi lumea balcanico-turcească de la sud. Trebuie subliniat că cu
toate dificultăţile impuse adeseori de factorii politici în exercitarea
comerţului, comunitatea de viaţă de pe cele două versante ale
Carpaţilor niciodată nu a fost întreruptă.
82
dr. Vasile Cărăbiş, Relaţiile comerciale ale Olteniei cu Transilvania din secolul al Xiii-lea pfJnli
Schimburi necontenite s-au produs dintr-o parte în alta.

Rude, prieteni păstori cu turmele lor, fugari, emigranţi,
meşteşugari, negustori, treceau dintr-o parte în alta, dar mai ales din
Transilvania în Oltenia. Negustorii olteni au avut de suferit din
partea negustorilor "străini din Transilvania", greci, bulgari etc.
"Sudiţii" aceştia ai Austriei, care de la o vreme vor umple ţara, erau
o nouă greutate pusă în calea dezvoltării comerţului băştinaşilor
olteni. Sudiţii erau scutiţi de orice fel de impozite sau dări, precum
şi de taxele care se plăteau la intrare în oraşe, iar pământenii
plăteau taxe vamale mărite şi diferite dări interne. În afară de
acestea mai erau expuşi şi la abuzurile sau vexaţiunile
funcţionarilor administraţiei fanariote. 80 În astfel de condiţiuni
negustorii olteni n-au ajuns la izolare, la ieşire din circuit, ci,
dimpotrivă, apropiindu-se de negustorii străini, au ştiut şi au putut,
în bună parte, cu o putere de persuasiune neobişnuită, nu numai să-i
apropie şi să-i folosească, dar să-i şi facă să simtă ca ei. Unor astfel
de împrejurări se datoreşte faptul că pe ctitoriile negustoreşti din
Oltenia întâlnim şi mulţi negustori străini. 81 Relevăm că în secolul
XVIII şi în primele două decenii ale secolului XIX, Oltenia e
invadată de negustori sudiţi, austrieci şi de negustori greci protejaţi.
Aşadar, puterea de asimilare şi de rezistenţă a negustorilor olteni
slăbeşte. Astfel la Craiova pe vremea lui Caragea vodă erau 40
prăvălii de băcănii. La 1823 nu se mai găseau decât 11. 82 Grecii
deveniseră uzurpatorii existenţei materiale româneşti.
Între anii 1799-1805 din cauza nesiguranţei create de
incursiunile lui Pasvan Oglu aflat în vecinătatea Olteniei, peste
Dunăre, cea mai mare parte dintre negustorii braşoveni nu şi-au mai
putut trimite mărfurile la Craiova şi acei care aveau bolte (prăvălii)
le-au lichidat. Alţi negustori care făceau negoţ cu braşovenii au
plecat în alte părţi unii dintre ei chiar la Braşov, cerând să fie
primiţi în rândul sudiţilor. Îşi motivau cererea că au negustorit
mărfuri braşovene şi au adus "haznă" (folos) vămii împărăteşti.
După revenirea la normal, mărfurile de Braşov şi negustorii
s-au reîntors la Craiova şi-n alte centre oltene. 83
83
dr. Vasile Cărăbiş, Relaţiile comerciale ale Olteniei cu Transilvania din secolul al Xiii-lea plJnlJ
La sfârşitul
secolului al XVID-lea şi începutul secolului
următor, comerţul dintre Oltenia şi Transilvania iarăşi suferă din
cauza războaielor napoleoniene. Astfel, la 9 martie 1797, Manicati
Şafranu din Sibiu scrie lui Teodor Rudolf din Braşov că a expediat
la Craiova poliţa sa de 250 groşi asupra lui Constantin Paraschiv
din acest oraş. Îi mai scrie că " poate va avea noroc să se vândă şi
ceara din Veneţia (la Craiova), deşi acolo (la Veneţia), este multă
larmă şi zăpăceală, din cauza blestematului război al francezilor". 84
La Craiova în acest timp "bântuie un chesat (criză de afaceri, lipsă
de vânzare) mare şi este o criză de monede, după cum bântuie în
întreaga lume". Negustorii din Craiova de-abia aşteaptă să pună
mâna pe marfa veneţiană, ştiind că în anul 1797 cu mare greutate se
va aduce marfă din Venaţia deoarece regiunea acestui oraş "este
teatrul de război, iar marea Veneţiei până la Triest este plină de
corăbii corsare şi multă lume refugiată". 85
La Sibiu e mare lipsă de bani. Zahărul, cafeaua, ceara n-au
căutare. Mai înainte la fiecare târg săptămânal se vindea marfă de
500 galbeni, "iar acum numai de 50". "E mare nenorocire" 86 .
Marele negustor N.D. Paciurea scrie lui Hagi Nicolaie din Craiova
că "aici" (la Sibiu) nu se ştie "că în aceşti ani numai unul la o mie a
câştigat." 87 N.D. Paciurea, la 4/16 ianuarie 1813, scrie lui Ianuş din
Craiova că "Aici (Sibiu) este mare nenorocire. De s-or face odată
pacea generală." 88 Negustorii olteni care aveau relaţii comerciale cu
Transilvania în mod firesc sufereau şi ei. Lipsa mărfurilor ardelene
se simţea pe pieţele oltene. Tot N.D. Paciurea, în februarie 1813,
scrie lui Dimitrie Mavrodi din Craiova că la Sibiu lemnele şi
mâncarea s-au scumpit iar afacerile "tufă", din care cauză "se vor
prăpădi". Însă "Alah silamet versîn" (Dumnezeu să dea sănătate). 89
Într-o scrisoare din martie 1813, N.D. Paciurea îi face cunoscut lui
Hagi Ianuş din Craiova, că "anul trecut" negustorii (din Sibiu) au
câştigat ceva cu negoţul cu piei de iepure însă nu se ştie dacă şi
84
dr. Vasile Cărăbiş, Relaţiile comerciale ale Olteniei cu Transilvania din secolul al XIII-iea plinii
anul acesta vor avea câştig deoarece "blănarii au doborât pe toţi

crăişorii îndrăzneţului Napoleon" .
90
În 1813, N.D. Paciurea din Sibiu făcea comerţ la Craiova şi

Râmnicu - Vâlcea cu untură, unt, murături, piuliţe cu pisălog,
coase, în cantităţi mari, miere şi postavuri şi primea de la Craiova
struguri, untură de iepure, caşcavaluri, grăsime de capră, lână,
untdelemn, săpun, măsline stafide, etc. 91 Acelaşi N.D. Paciurea, la
sfârşitul lui martie 1813 îi scrie lui Hagi Ianuş la Craiova că "veşti
bune cu privire la Napoleon sunt foarte multe", dar n-au fost
traduse în limba greacă spre a fi trimise şi la Craoiva. 92 Orice
înfrângere a lui Napoleon, pentru negustorii din Transilvania
constituia o "veste bună". Criza economică din Transilvania, ca de
altfel, în întreaga Austrie, era resimţită şi în Oltenia şi Muntenia,
unde bântuia şi ciuma. De la Craiova se transporta lână la Sibiu, dar
n-avea căutare şi se vindea pe datorie. "Meşterii sunt săraci şi
nenorociţi" 93 . La 30 octombrie 1813, N.D. Paciurea îi scrie lui
Andrei Papazoglu din Câmpina că "mare nenorocire bântuie asupra
tuturor negustorilor". Dar mersul războiului este în favoarea
Austriei. "Chiar Napoleon a pierdut pescaliile (nu mai ştie cum să
iese din încurcătură) şi fuge ca un fermecat." "Speră (Paciurea) că
peste puţin timp va fi nimicit, deoarece este bogat în foamete,
ciumă şi dezinterie." Doreşte lui Napoleon să-i meargă şi "mai
94
rău" . Iată, aşadar, cum erau oglindite războaiele lui Napoleon în
corespondenţa negustorilor români din Transilvania. Stagnarea
comerţului şi lipsa de bani au avut repercursiuni asupra întregii
populaţii.
Menţionăm că mulţi negustori din Craiova aveau relaţii
comerciale cu Budapesta şi Viena. 95 Marfa olteană care mergea de
la Sibiu la Budapesta şi Viena era transportată, de obicei, de vestiţii
căruţaşi din Zărneşti (Braşov). Aceştia mergeau în Germania,
Austria, Italia şi în Balcani până la Constantinopol. 96
Sfârşitul războaielor napoleoniene înviorează taraşi
comerţul cu Transilvania. Mai târziu acţiuni preţioase se remarcă în
85
dr. Vasile Cărăbiş, Relaţiile comerciale ale Olteniei cu Transilvania din secolul al XIII-iea plină
îngrijirea drumurilor interne şi a drumurilor de legătură cu

Transilvania.
Un proiect care a trezit un viu interes a fost al navigaţiei
Jiului, Oltului, Argeşului, Ialomiţei şi Prahovei. O preocupare
deosebită se acordă punctelor de graniţă şi punctelor de
comunicaţie cu Transilvania şi Banatul: Vârciorova, Vâlcan,
Câineni, Dragoslavele, unde funcţionau pichete de frontieră pentru
transportarea mărfurilor, pentru că "toate s-au pomenit din vremuri
vechi"97 • Dacă vechiul proiect al navigaţiei menţionatelor râuri, nu
s-a realizat, rămâne valabil viitorului care nu exclude această
realizare.
1
Documente privind istoria României, veacul XIII-XV, B, Ţara
Românească, Bucureşti, 1951, p. 2.
2
Ibidem
3
Ibidem, p. 68.
4
P.P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân, 1944, p.p. 93, 97.
5
Doc. B. XIII-XV, p. 107.
6
Ibidem, p. 82.
7
P.P. Panaitescu, op. cit., p. 92.
8
Radu Manolescu, Comerţul Ţării Româneşti şi Moldovei cu Braşovul
(secoleleXIV-XVI), 1965,p.p.15, 16.
9
Doc. B. XIII-XV, p.p. 74-89
' I. Bogdan, Relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul şi cu Ungaria în sec.
0
XV-XVI, 1902, p.p. 88-89.

11
Doc. B. XIII-XV, p.p. 114-115.
12
Ibidem, p. 150
13
P.P. Panaitescu, op. cit., p.p. 100-101.
St. Meteş, Relaţiile comerciale ale Ţării Româneşti cu Ardealul până
14
în secolul XVIII, 1921, p. 22.

15
Ibidem, p. 23.
16
Ibidem, p. 24.
17
Doc. B. XIII-XV, p. 79.
18
St. Meteş, op. cit. p. 25.
19
Ibidem.
20
Doc. B. XIII, voi. li, p.p. 335-342.
86
dr. Vasile Cărăbiş, Relaţiile comerciale ale Olteniei cu Transilvania din secolul al Xiii-lea pdnii
21
Radu Manolescu, Relaţiile comerciale al Ţării Româneşti cu Sibiul la
începutul veacului al XVI-iea, în "Analele Universităţii <<C.I.
Parhon>>" Bucureşti nr. 5 (1956), p.p. 228, 252.
22
Doc. B. XVI, voi. li, p.p. 64, 65.
23
Ibidem, voi. III, p. p. 188-189, 144-145.
24
St. Meteş, op. cit., p. 26.
25
Doc. B. XVI, voi. I, p.p. 24-26; Ibidem voi. II, p. 172.
26
Radu Manolescu, Comerţul Ţării Româneşti şi Moldovei în sec. XIV -
XVl p. 122.
27
Hurmuzaki, XI, p.p. 281, 582.
28
V. Cărăbiş, Bâlciurile şi târgurile din Oltenia în sec. XIX; "Historica"
II (1971 ), Craiova, p. 145.
29
Ibidem, p. 149.
Ion Ionescu de la Brad, Agricultura română din judeţul Mehedinţi,
30
1864, p. 724.
31
Radu Manolescu, Relaţiile comerciale al Ţării Româneşti cu Sibiul la
începutul veacului al XVI-iea, în "Analele Universităţii <<C.I.
Parhon>>'', nr. 1 (1956), p. 214.
32
Istoria României, II, p. 829.
33
Hurmuzaki, XV, 1, nr. 306, p.p. 224-225.
34
Radu Manolescu, 1. Cit., p. 228.
35
Ibidem, p. 237.
N. Iorga, Istoria comerţului românesc, I, 1925, p. 168.
36
37
Ibidem, p. 198.
38
Ibidem, p. 199.
39
Ibidem, p. 201 .
I. Bogdan, Documente şi regeste privitoare la relaţiile Ţării Româneşti
40
cu Braşovul şi Ungaria în sec. XV-XVI, 1902, p. 234.

41
N. Iorga, op. cit., p. 279.
42
Ibidem, p. 280.
43
Ibidem, p. 281.
44
Ibidem, p.p. 291-292.
Lia Lehr, Comerţul Ţării Româneşti şi Moldavii în sec. XV - XVIII, în
45
"Studii şi materiale de istorie medie", voi. IV, 1960, p. 244.

46
Doc. B. XVI, voi. IV, p.p. 98-99; vezi şi Ibidem, voi. II, p. 321.,
47
Istoria României, III, p. 63.
48
Ibidem.
87
dr. Vasile Cărăbiş, Relaţiile comerciale ale Olteniei cu Transilvania din secolul al Xlll-lea pO.nă
49
Nicolae Iorga, Istoria comerţului românesc. Epoca nouă, 1925, p. 17,
50
D.Z. Furnică, Industria şi dezvoltarea ei in ţările româneşti, 1936, p.
38.
51
Mr. De Bauer, Memoires historiques et geographiques sur la Valachie.
Frankfurt et Leipzig, 1778, p. 8.
52
Ion Conea, Plaiul şi muntele in istoria Olteniei, "Oltenia", Craiova,
1943, tip. "Ramuri", p. 81.
53
Ibidem, p. 84.
54
Ibidem, p. 85.
55
lbidem.
56
Nicolae Iorga, Acte româneşti şi câteva greceşti din arhivele
companiei de comerţ orientale din Braşov, 1932, p. 45.
Ibidem, Studii şi documente, XII, p. IX.
57
58
Gh. Zane, Un veac de luptă pentru cucerirea pieţii româneşti, 1926, p.
11.
59
Alex. Vasilescu. Vămile oltene sub austriaci, rev. Arh. Olt. III, nr. 14,
p.p. 370-371.
°
6
C. Giurescu, Material pentru istoria Olteniei sub austrieci, I, 1943, p.
383.
61
Ibidem, p. 363.
N. Iorga, Istoria comerţului românesc, II, p. 9.
62
63
C. Stoica, Contribuţii la cunoaşterea legăturilor economice dintre
Braşov şi Craiova, in sec. XVIII, "Historica", II, p. 1971, Craoiva, p. 105.
64
N. Iorga, Istoria comerţului românesc. Epoca nouă, 1925, p. 84.
65
Ibidem, p. 12.
66
C. Stoica, I. cit., p.p. 107-108.
67
Ibidem.
68
Ibidem, p. 112.
69
Ibidem, p. 113.
70
Ibidem, p. 114.
71
Arh. Stat. Braşov, Acte judecătoreşti, 1211770, anexa I.
A. Mureşianu, Contribuţii la istoria vechii familii a Nicolaeştilor,
72
"Ţara Bârsei", III, 1931, p.p. 315-316.

Catalogul documentelor româneşti din Arh. Stat. Braşov, voi. I, 1957,
73
p. 314.
74
Ibidem, p. 595.
75
Ibidem, p. 557.
88
dr. Vasile Cărăbiş, Relaţiile comerciale ale Olteniei cu Transilvania din secolul al XIII-iea plJnlJ
76
Ibidem, p. 595
77
Arh. Stat. Bucureşti, Catalogul documentelor referitoare la viaţa
economică a ţărilor române în sec. XVII-XIX. Documente din Arh. Stat
Sibiu I, passim.
78
lbidem, p. 233.
79
V.A.Urechia, Istoria românilor, voi. IV, p. 278.
80
Gheran Netta, Oltenii în trecutul economic al ţării lor, "Oltenia",
1943, Craiova, p.p. 493-494.
81
N. Iorga, Oraşele oltene şi mai ales în pragul vremurilor nouă, în rev.
Arh. Olt. 1925, p. 279-283.
D.Z. Furnică, Din istoria comerţului la români, 1908, p.p. 311-312.
82
83
C. Stoica, 1. cit., p. 123.
84
Arh. Stat. Bucureşti, Catalogul documentelor referitoare la viaţa
economică a ţărilor române în sec. XVII-XIX. Documente din Arh. Stat
Sibiu, voi. I, p. 255.
85
Ibidem, p. 251
86
Ibidem, p. 445.
87
Ibidem, p. 446.
88
Ibidem, p. 482.
89
Ibidem, p. 490.
90
Ibidem, voi. II, 1967, p. 15.
91
Ibidem, p. 36.
92
Ibidem, p. 49.
93
Ibidem, p. 197.
94
Ibidem, p. 226.
95
Ibidem, p. 402.
96 Ib"d .
1 em, passtm.
Arh. Stat. Bucureşti, Vistieria Ţării Româneşti, dos. 1174 (1844), I, f.
97
162.
89
BISERICA DIN STĂNEŞTI ·GORJ ·
EVOLUŢIE ŞI DESCOPERIRI
ARHEOLOGICE RECENTE
Vasile Marinoiu
Dumitru Hortopan
Situat la 15 km nord-vest de oraşul Târgu-Jiu într-un

pitoresc cadru natural, pe malul stâng al râului Şuşiţa, la poalele
munţilor Vâlcanului, satul Stăneşti adăposteşte un vechi lăcaş
istoric ecleziastic 1 care poartă hramul Sf. Arhangheli Mihail şi
Gavriil (fig. 1).
Prima atestare documentară a satului Stăneşti se plasează
la 30 aprilie 1521, când domnitorul Neagoe Basarab printr-un
hrisov întărea posesiunea unui Stancu asupra unei livezi în
Stăneşti 2 • Un alt hrisov emis de cancelaria lui Radu-Vodă, la 20
aprilie 1607, pomeneşte de Vâlcu din Stăneşti3. Toponimul mai
este menţionat în două documente4 din timpul domniei lui
Constantin Brâncoveanu, unul datând din 27 noiembrie 1704 care
aminteşte de Radu şi Stanciu din Stăneşti, iar celălalt din 28
noiembrie 1704 care conţine informaţii privitoare la hotarul
satului.Un alt document emis la 2 martie 1795 de către Alexandru
Moruzi ne vorbeşte despre înfiinţarea a două bâlciuri pe an pe
moşia Stăneşti a Mariei Bibescu, unul la 25 martie (Buna Vestire)
iar altul la 23 aprilie (Sf. Gheorghe)5.
Aşa cum mărturiseşte şi pisania bisericii scrisă cu slove
chirilice săpate în piatră, aflată deasupra uşii de la intrare în
pronaos, care se păstrează în condiţii foarte bune, sfântul lăcaş din
Stăneşti a fost ctitorit în 1732 de către boierul Constantin
Obedeanu, viitor mare paharnic, consilier imperial în Oltenia, în
timpul stăpânirii austriece.
Textul pisaniei este următorul (fig. 2): "Această sfântă şi
dumnezeiască biserică unde se cinsteşte şi se prăznuieşte hramul
Vasile Marinoiu, Dumitru Hortopan, Biserica din St/ineşti - Gorj- evoluţie şi descoperiri
arheologice recente
sfinţilor mai marilor voievozi Mihail şi Gavriil este din temelie şi

cu toate podoabele ei înfrumuseţată după cum se vede cu toată
osteneala şi cheltuiala cinstitului dumnealui jupan Constantin
Obedean vel comisariu al Chisăriceştii Valahii în zilele prea
milostivului nostru împărat Carol al şaselea, întru pomenirea
dumnealui şi părinţilor dumnealui la anul naşterii 1732 iar vechiul
leat 7240" 6. Urmează apoi numele meşterilor pietrari, Dobre şi
Ioan, cei care au executat şi scris pisania ca şi ancadramentele uşii
şi ferestrelor.
De altfel, prin diata din 17 martie 1749, Stanca Obedeanu,
soţia ctitorului bisericii, mărturisea: "Eu Stanca biv-vel stolniceasă
dinspre boieriu mieu Obedeancă, iar dinspre părinţii miei fata
răposatului Dositheiu Brăiloiu, feciorului banului Cornea Brăiloiu,
am socotit de am dat danie moşia Stăneşti sa-i fie sfintei bisericei
noastre care am făcut-o noi de piatră la Stăneşti unde este hramul
mai marilor Voievozi Mihail şi Gavriil" 7•
Obedenii erau una din familiile reprezentative de boieri
olteni care au deţinut demnităţi importante în aparatul
administrativ al Ţării Româneşti la sfârşitul secolului XVII şi
prima parte a veacului următor8 . Avându-şi reşedinţa de bază în
Craiova, posesori de însemnate suprafeţe de pământ şi numeroase
turme de vite, Obedenii au fost şi mari ctitori şi protectori ai
bisericii (fig.3 ).
Construit din piatră şi cărămidă, monumentul din Stăneşti
aparţine tipului de biserică în formă de navă cu un singur turn
clopotniţă situat pe pronaos (fig.4). Biserica este dreptunghiulară
în plan cu absida altarului semicilindrică la interior şi pentagonală
la exterior. Pridvorul deschis şi dreptunghiular este susţinut de 6
stâlpi octogonali din cărămidă cu baza pătrată şi doi semistâlpi
adosaţi de zid. Stâlpii sunt legaţi prin arce în acoladă. În biserică
se accede central în axul longitudinal al monumentului. Pronaosul
de forma unui dreptunghi este delimitat de naos prin trei arce în
acoladă susţinute pe două coloane. Pe latura sudică este prevăzut
91
Vasile Marinoiu, Dumitru Hortopan, Biserica din Sttlneşti - Gorj- evoluţie şi descoperiri
arheologice recente
cu o fereastră, iar pe latura nordică se află intrarea de acces spre

turnul clopotniţă.
Naosul de formă pătrată este prevăzut spre nord şi sud cu
câte o fereastră. Catapeteasma din zid, care desparte naosul de
altar, este prevăzută cu o uşă împărătească şi una diaconească.
Altarul este străbătut spre est de o fereastră care se îngustează
spre exterior.
Între clopotniţă şi pronaos există o cameră de locuit care
servea, în eventualitatea unui pericol, şi ca loc de refugiu.
Deasupra camerei de locuit se află turnul clopotniţă de
formă octogonală, la care se poate ajunge pe o scară situată într-un
turnuleţ adosat pe peretele nordic, cu intrarea prin interiorul
pronaosului.
Faţada este împărţită în două registre printr-un brâu
median rotunjit, flancat de două rânduri de cărămidă aşezată pe
colţ, asemenea dinţilor de ferăstrău.
Arhitectura bisericii din Stăneşti a fost inspirată în mare
măsură din cea a bisericii "Adormirea Maicii Domnului"
din Vădeni, ridicată de marele ban Cornea Brăiloiu, în 17009 .
În ceea ce priveşte pictura monumentului din Stăneşti,
aceasta ocupă toţi pereţii interiori ai bisericii. În pridvor este
reprezentată Judecata de Apoi, iar în cupolă Iisus Emanuel.Pe
faţada vestică a pridvorului se află icoana de hram reprezentând
pe Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, flancaţi de o parte şi de
alta de sfinţii militari Sf.Gheorghe şi Sf.Dumitru. Pe faţada sudică
au fost pictaţi doi sfinţi prooroci.
În decurs de circa o sută de ani de la ctitorie se disting
două etape de pictură, ambele realizate în frescă.
Prima etapă este reprezentată de pictura secolului XVill,
fiind executată în 1732 în timpul boierului Constantin Obedeanu.
Alexandru Ştefulescu, care de altfel a fost primul care a introdus
în circuitul ştinţific biserica din Stăneşti, preluând tradiţia orală,
aprecia că sfântul lăcaş de pe malul stâng al Şuşiţei a fost zugrăvit
92
Vasile Marinoiu, Dumitru Hortopan, Biserica din St1Jne5ti - Gorj - evoluţie $i descoperiri
arheologice recente
de aceiaşi meşteri care au pictat biserica din Vădeni (zugravi fiind

Ranite Grigore, Vasile şi ucenicul Ion) în anii 1730-1731 10 .
După cum considera autorul menţionat succesiunea
portretelor familiei Obedenilor şi rudelor sale din pronaosul
bisericii din Stăneşti era următoarea: "La dreapta intrării Jupân
Constantin Obedeanul, comisar împărătesc, ţinând biserica cu
jupâniţa sa Stanca, care era zugrăvită în stânga intrării.( ... ) Apoi,
boierul Dositheiu Brăiloiu monahul sin Cornea Brăiloiu vel ban,
jupâneasa Stanca băneasa, jupân Cornea Brăiloiu sin Cornea
Brăiloiu vel ban, jupân Constantin Brăiloiu vomic sin Cornea vel
ban, jupân Mateiu Vomicu sin Cornea Brăiloiu, jupân Toma
Brăiloiu vomic sin Dositheiu monahul şi jupâniţa Maria
Cantacuzino" 11 •
A doua etapă este reprezentată de pictura de secol
XIX.Proprietara moşiei Stăneşti la sfârşitul secolului XVIII,
familia Bibescu, şi-a asumat sarcina repictării interiorului bisericii
în anii 1823-1824, prin grija marelui vomic Dimitrie Bibescu şi a
fiului său Ştefan, zugrav fiind diaconul Radu din Tg-Jiu 12 •
Un pomelnic din proscomidie menţionează numele
persoanelor care au fost implicate în această activitate: "Dianu,
Radu, Zamfir, Constantin, Ion, Ion, Matei, Ţuţea, Preda, Pârvu,
Zamfir erodiacon, Maria erodiacon, Dumitru, Tarniţă, Straie,
Călina, Gheorghe, Preda, Măria."
Cu această ocazie vechea frescă ce reprezenta familia
Obedeanu şi Brăiloiu a fost înlocuită cu o pictură nouă în aceeaşi
tehnică, înfăţişând familia Bibescu, noii ctitori ai bisericii.
Astfel, pereţii de nord, sud şi vest ai pronaosului evocă un
ţablou votiv care ilustrează un moment din evoluţia familiei
Bibescu, veche familie de boieri de pe meleagurile Gorjului 13 • Pe
latura de apus a pronaosului este reprezentat Dimitrie Bibescu şi
fiul său Ştefan care ţine în mână chivotul bisericii. Alături de
Dimitrie Bibescu se află soţia sa, Ecaterina cu doi copii, Iancu şi
Safta. Alături de Ştefan Bibescu este soţia sa, Maria. Pe peretele
sudic al pranaosului sunt zugrăviţi Safta Ştirbei, Barbu Ştirbei
93
Vasile Marinoiu, Dumitru Hortopan, Biserica din Stilneşti - Gorj- evoluţie şi descoperiri
arheologice recente
(viitor domn al Ţării Româneşti între anii 1849-1856), Gheorghe

Bibescu (viitor domn al Ţării Româneşti între anii 1842-1848),
Dincă Roşianu şi Grigore al IV-lea Ghica.
De asemenea, în partea de jos a pereţilor pronaosului mai
sunt reprezentaţi ispravnici şi arendaşi ai moşiei, precum şi înalte
feţe bisericeşti 14 •
Mai jos, la dreapta intrării, se află jupân Raicu, Stanca,
logofătul Ion Skileru şi fratele său Constantin Skileru.La nord sunt
reprezentaţi Pavel Poenaru Ungureanu, jupân Raicu, Staicu
Hortopanu, ispravnicul moşiei, Solomon arendaşul, doi copii, iar
la sud protopopul Andrei Skevofilax, preoteasa Floarea,
Constantin şi doi copii.
Meşterii zugravi care au pictat biserica din Stăneşti sunt
continuatorii stilului tradiţional religios ale cărui premise şi
înflorire s-au pus în a doua jumătate a secolului XVII şi la
începutul veacului XVIII 15 • Acestei picturi care poartă amprenta
şcolii brâncoveneşti i s-au adăugat şi elemente din folclor,
rezulţând lucrări originale care ignoră canoanele şi convenţiile
vechilor fresce.
Biserica adăposteşte icoane împărăteşti care aparţin
secolului XVIII (icoana Sf. Nicolae, icoana Sf. Arhangheli Mihail
şi Gavriil şi icoana Maica Domnului cu Pruncul) şi din secolul
următor (icoana Sf.Mihail şi icoana Sf.Deisis).
În decursul vremii biserica nu a cunoscut modificări
profunde ale arhitecturii sale.
În anul 1897, după cum menţionează inscripţia din
proscomidie, în biserică a fost turnată o pardoseală de ciment
înlocuindu-se cea veche din lespezi de piatră.
Fără îndoială că
de-a lungul timpului acoperişul de şindrilă
a fost schimbat de mai multe ori.
În anul 1977 biserica a suferit reparaţii fiind tencuită şi
văruită la exterior. De asemenea, acoperişul de şindrilă a fost
94
Vasile Marinoiu, Dumitru Hortopan, Biserica din Stilneşti - Gorj- evoluţie $i descoperiri
arheologice recente
înlocuit cu unul de tablă zincată şi a fost racordată la reţeaua de

curent electric.
În anii 1995-1996 s-au iniţiat alte lucrări de restaurare-
conservare, care au vizat acoperişul, căruia i s-a schimbat structura
din lemn şi tabla zincată, iar faţada a fost retencuită şi văruită.
Etapa următoare va fi rezervată restaurării picturii bisericii.
În iunie 1996, cu ocazia înlocuirii pardoselii de ciment din
pridvor cu una de marmură, au fost descoperite două morminte.
Distanţa dintre morminte era de 1 m.
Primul mormânt (M D se află amplasat în partea nordică a
pridvorului şi a fost zidit din cărămizi cu dimensiunile de
25x 12x4,5 cm. Mormântul prezintă în plan forma unui trapez
isoscel cu lungimea de 2.25 m, baza mare de 0.80 m, şi baza mică
de 0.60 m (fig.5). Adâncimea este de 0.80 m. Mormântul era
acoperit cu o boltă semicilindrică, realizată tot din cărămizi
dispuse în cant. Două lespezi din piatră de moară acopereau bolta
mormântului. Baza mormântului are o pardoseală din cărămizi.
Acest mormânt a adăpostit osemintele unei femei, defuncta fiind
depusă într-un sicriu din lemn de brad cu dimensiunile de 2m
lungime, 0,60m lăţimea la cap şi 0,40m lăţimea la picioare.
Veşmintele cu care a fost înhumată se aflau într-o stare precară de
conservare. Ele constau dintr-o rochie lucrată din lână, de culoare
maron închis, la care se adaugă intercalate benzi de culoare
galbenă, roşie şi verde (fig.6). Peste mijloc, defuncta era "încinsă"
cu un brâu ţesut, probabil, din păr de capră, fiind aspru la pipăit.
Brâul era de culoare verde, mărginit de o bordură maron închis
(fig. 7). Peste rochie a fost îmbrăcată cu o haină lungă de aba, de
culoare maronie. Pe cap avea o căciulă din blană, iar în picioare
cizme de piele de culoare galbenă, cu carâmbi mulaţi pe pulpă şi
talpă tot din piele. S-au mai găsit şi părţi din părul defunctei, care
era de culoare castanie.
In privinţa inventarului funerar, acesta lipsea.
Al doilea mormânt (M 11) este situat în partea sudică a
pridvorului şi este reprezentat de o groapă simplă de formă
95
Vasile Marinoiu, Dumitru Hortopan, Biserica din Stt'lneşti - Gorj- evoluţie şi descoperiri
arheologice recente
dreptunghiulară cu suprafaţa de 1,90x0,80m. A adăpostit

osemintele unui bărbat. Din motive necunoscute, acestea erau
răvâşite în umplutura mormântului. Ca piese de inventar funerar
nu s-a descoperit decât o monedă puternic corodată, cu diametrul
de 1,50 cm şi o cataramă din bronz.
Problema care se pune este aceea cui au aparţinut cele
două morminte şi când se pot data ?
E neîndoios faptul că mormântul de femeie a aparţinut
unei persoane cu stare care a avut un rol important în cadrul
comunităţii din Stăneşti. Ea putea fi atât o preoteasă cât şi soţia
unui ispravnic al moşiei din Stăneşti. Piesele de veşmânt sunt
caracteristice costumului din Muntenia de la sfărşitul secolului
XVIII sau începutul secolului XIX 16 •
Privitor la mormântul de bărbat, lucrurile se complică
datorită lipsei unor elemente de inventar care să permită o datare
şi o atribuire mai clară. Putem preciza că el a fost anterior
mormântului de femeie, moneda indicând se pare secolul XVIII.
În continuare ne vom axa atenţia asupra motivului
ornamental care apare atât pe rochie cât şi pe brâul defunctei. Este
vorba de unda apei care o întâlnim sub forma zig-zagului, liniilor
întrerupte şi a "s-urilor" înlănţuite.
În limbaj simbolic apa are rolul de despărţitor şi liant între
lumea telurică şi cea celestă 7•
"Valurile mereu reluate într-un ritm egal şi irepresibil
înseamnă respirare, puls, curgere, înseamnă rostogolire a clipelor
prin istorie" 1 •
Întâlnită în literatura populară, pe ceramică, pe materiale
textile, pe lăzi de zestre etc., "unda apei pare a fi cea mai sensibilă
transcriere în limbaj plastic a lumii în manifestare" 19 .
Lucrările viitoare de restaurare-conservare care vor viza şi
pardoseala de ciment din interiorul bisericii s-ar putea să aducă
noi date referitoare la existenţa unor morminte în pronaos şi chiar
a unui tunel care probabil pornea din naos sau altar şi ducea până
96
Vasile Marinoiu, Dumitru Hortopan, Biserica din Stllneşti - Gorj- evoluţie şi descoperiri
arheologice recente
la actualul atelier şcolar din Stăneşti unde s-ar fi aflat casele

Obedenilor2°.
Monumentul istoric din Stăneşti este o dovadă atât din
punct de vedere arhitectural cât şi pictural al dăinuirii unor tradiţii
constructive care îşi trag seva din evul mediu românesc,
înfruntând mai departe veacurile prin armonia şi claritatea
proporţiilor sale.
1
Alexandru Ştefulescu - Biserica din Stăneşti, în "Jiul", I, 1897, 7, p.5-
9; Idem, Gorjul istoric şi pitoresc, Tg-Jiu, 1904, p.187-194; N.Gâtan,
Bisericile din Stăneşti, în "Gorjeanul", II, nr.178-179, 21-22 iulie 1990,
p.5; Idem, Monumentul istoric din Stăneşti, în "Gorjeanul", II, nr.184,
28-29 iulie 1990, p.3; M.S.Rădulescu, Pe marginea tabloului votiv al
bisericii din Stăneşti (Gorj), în SCIA, seria Artă plastică, 38, 1991,
p.47-54; O.Cazan, Mormintele de la Stăneşti, în "Gorjeanul", VII,
nr.1886, 15 iunie 1996, p.3. Dorim să mulţumim şi pe această cale
părintelui paroh din satul Stăneşti, Dumitru Gheorghiţoaia pentru
sprijinul acordat în elaborarea acestui studiu.
Al.Ştefulescu - Gorjul istoric şi pitoresc, p. l 87
2
3
Ibidem, p.187
4
Ibidem, p. l 88
5
Ibidem, p.188
6
Idem, Biserica din Stăneşti, p.5
7
C.V.Obedeanu, Fundaţiunea Obedeniilor, Arhivele Olteniei, nr.17,
ianuarie-februarie, IV, 1925,p.12.
8
Ibidem, p.7-12; Al.Ştefulescu, Biserica din Stăneşti, p.5-9.
9
Idem - Gorjul istoric şi pitoresc, p.308-326
10
Idem - Biserica din Stăneşti, p.8.
11
Ibidem, p.8.
12
Ibidem, p.9.
97
Vasile Marinoiu, Dumitru Hortopan, Biserica din Stlineşti - Gorj - evoluţie şi descoperiri
arheologice recente
Al.Ştefulescu - Gorjul istoric şi pitoresc, p.189-194; M.S.Rădulescu,

13
Pe marginea tabloului votiv al bisericii din Stăneşti (Gorj), p.48-54.

14
Al. Ştefulescu - Biserica din Stăneşti, p.9.
A.Pănoiu, Pictura votivă din nordul Olteniei (sec.XIX), Bucureşti,
15
1968, p.6-40.
16
Al.Alexianu - Mode şi veşminte din trecut. Cinci secole de istorie
costumară românească, voi.II, Bucureşti, 1987, p.209 şi urm.
17
C.Prut, Calea rătăcită. O privire asupra artei populare româneşti,
Bucureşti, 1991, p.60.
18
Ibidem, p.60
19
Ibidem, p.59-63
Informaţie de la părintele Dumitru Gheorghiţoaia.
20
98
Vasile Marinoiu, Dumitru Hortopan, Biserica din Stilneşti - Gorj - evoluţie şi descoperiri
arheologice recente ·
Sus: Fig. 1. Biserica din Stăneşti - vedere generală

Jos: Fig. 2 Pisamia bisericii
99
Vasile Marinoiu, Dumitru Hortopan, Biserica din Stiineşti - Gorj- evoluţie şi descoperiri
arheologice recente
Sus- stânga: Primii ctitori ai bisericii: Constantin şi Stanca Obedeanu şi

copii (după Al. Ştefulescu).
Sus- dreapta: Mormîntul I.
Jos: Planul general al bisericii (Se. 1/50).
100
Vasile Marinoiu, Dumitru Hortopan, Biserica din Stăneşti - Gorj - evoluţie şi descoperiri
arheologice recente
Fig. 6. Fragment din rochie.
101
Vasile Marinoiu, Dumitru Hortopan, Biserica din Stăneşti - Gorj - evoluţie şi descoperiri
arheologice recente
Fig. 7. Fragment din brâu
102
CĂRTI VECHI ROMÂNEŞTI
'
TIPARITE -
LA SIBIU,
AFLATE ÎN COLECTllLE GORJENE
'
Prof. Eva /sac
Mişcarea culturală românească izvorăşte din realitatea

social economică a ţărilor noastre şi are legături trainice cu cultura
secolelor anterioare, desfăşurându-se sub semnul înnoitor al
ideilor iluminismului răspândit în toată Europa.
În Transilvania, datorită stării de inferioritate politică în
care era ţinut poporul român, activitatea culturală se împleteşte şi
este subordonată luptei pentru obţinerea egalităţii în drepturi a
românilor cu "naţiunile" favorizate.
Activitatea tipografică rodnică din Transilvania este unul
din cel mai important aspect al mişcării culturale a Şcolii
Ardelene, care este pusă în slujba nobilului ţel al luptei pentru
drepturile sociale şi culturale ale românilor de aici.
Cartea devine un instrument de educare şi instruire, iar
cartea bisericească tipărită aici circulă şi dincoace de Carpaţi,
împotriva lor luînd-se adesea măsuri de oprire de către domni şi de
episcopiile ortodoxe.
În Transilvania, cărţile şi periodicele continuă să se
imprime în vechile tipografii de la Braşov, Sibiu, Blaj.
La Sibiu, tipografia lui Martin Hochmeister obţine
privilegiul de a edita cărţi şi în limba română, dar el se consacră
numai sporadic tipăririi cărţilor româneşti.
Cei care s-au ocupat cu editarea şi tipărirea cărţilor
româneşti a fost Petru Barth şi Ioan Barth, care în anul 1788
obţine "slobozenia" împărătească să editeze manuale şcolare, cărţi
bisericeşti şi cărţi populare, ei fiind şi tipografii oficiali ai
administraţiei transilvane.
prof Eva /sac, Cărţi vechi româneşti tipărite la Sibiu, aflate în colecţiile
gorjene
Tipografia sibiană a lui Barth trece în anul 1833 în

stăpânirea lui George Closius, iar în anul 1850, din iniţiativa lui
Andrei Şaguna ia fiinţă tipografia arhidiecezană, unde se tipăreşte
şi "Telegraful român" (1835) care a militat pentru unitatea
culturală a tuturor românilor.
Toate aceste tipografii sibiene sunt prezente în judeţul Gorj
prin tipărituri variate, într-un număr de peste 300 de volume, care
_au fost răspândite la toate bisericile în care se oficia slujba
religioasă, actualmente păstrate şi conservate la depozitele de la
Mănăstirea Plovragi, Lainici şi Tismana.
Astfel putem enumera: "Alfavita sufletească'', 1803 -2
exemplare: "Catavasier'', 1803 - 2 exemplare; "Psaltire'', 1799 -
2exemplare; "Psaltire'', 1805 - 4 exemplare; "Evanghelie'', 1790 -
3 exemplare; "Evanghelie'', 1806 - 15 exemplare; "Liturghier",
1809 - 3 exemplare; "Liturghier'', 1814 - 5 exemplare;
"Liturghier'', 1827 - 11 exemplare.
Urmează cărţile de după 1830, care sunt foarte numeroase:
"Octaih" (anii 1833, 1841, 1842, 1845, 1861, 1866, 1892), într-un
număr de 13 exemplare, apoi "Penticostar" (anii 1841 şi 1859) -
35 exemplare, "Cazanii" (anii 1846, 1848, 1850) - 40 exemplare,
"Ceaslov" (anii 1833, 1834, 1852, 1854, 1859) - 9 exemplare,
"Moltivenic" (anii 1833, 1847, 1849) - 18 exemplare, "Liturghier"
(anii 1831, 1833, 1835, 1852, 1856) - 60 exemplare, "Evanghelie"
(anii 1844 şi 1859) - 20 exemplare, "Psaltire" (anii 1831, 1839,
1847, 1848, 1850) - 15 exemplare, "Catavasier'', 1832 - 3
exemplare, "Acatist" (anii 1835, 1851) - 9 exemplare,
"Chiriacodromion'', 1855 - 2 exemplare, "Biblie", 1856 - 1858 - 1
exemplar şi "Mineiul" pentru toate lunile anului (anii 1853 - 1856)
- 35 exemplare.
Analizând această listă observăm că aceste cărţi erau
cerute pe piaţă, deoarece sînt editate în ani care se succed şi
probabil şi într-un tiraj destul de mare. Faptul că erau căutate ne
este demonstrat şi de starea de degradare a acestor cărţi, stare după
care ne dăm seama că au fost cele mai folosite în ritualul
104
prof Eva /sac, Cărţi vechi româneşti tipărite la Sibiu, aflate În colecţiile
gorjene
bisericesc, multe neputând fi chiar identificate, din ele rămânând

doar fascicole sau file.
Pe paginile acestor cărţi, dintre care unele cu un trecut
zbuciumat, s-au însemnat evenimente istorice, achiziţia, legarea şi
păstrarea lor, starea vremii, diferite calamităţi care s-au abătut de-a
lungul timpului peste teritoriul ţării noastre, cutremure, revărsări de
ape.
Multe din însemnări atestă împrejurările în care aceste
cărţi au ajuns pe aceste meleaguri, de cine au fost cumpărate şi
apoi donate bisericilor spre veşnică pomenire.
"Această Evanghelie s-au cumpărat de către subiscălitul,
robul lui Dumnezeu, preotul Bobină pe seama sfintei biserici cu
hramul Sf. Nicolae şi Cuvioasa Paraschiva din acest sat, Bîrzeiul
de Pădure, mahalaua Puţurile, Lihuleşti sat, la bâlciul sfinţilor 40
de mucenici din Cărbuneşti şi în toată cheltuiala mea nefiind
nimenea, iar care va îndrăzni să o preschimbe la altă biserică,
arătat de Dumnezeu mai într-o vreme şi pentru că Dumnezeu m-a
învrednicit de am cumpărat această sfântă Evanghelie. Orice preot
ar sluji la această sfântă biserică, de aici înainte până în veci, să
aibă evlavia şi dorinţa de a mă pomeni, acest nume Ştefan ereu,
Stanca ereiţa şi în viaţă şi după încetare.
Şi să se ştie că această sf. Evanghelie s-a cumpărat pe
vremea când mă aflam slujind la sus numita biserică. Leatul 1857,
martie 9.", iar mai jos:
"Această sfântă Evanghelie este a sfintei biserici filială din
satul Lihuleşti, comuna Bârzeiul de Gilort, cu hramul Sf. Nicolae.
preot I. Perescu", însemnare care vine să întărească proprietatea
bisericii asupra cărţii.
O cazanie din 1831 este cumpărată şi donată bisericii
pentru pomenire, fiind blestemat cel care ar vrea să o înstrăineze:
"Această sfântă şi dumnezeiască carte ce se cheamă
Cazanie s-au cumpărat de noi robii lui Dumnezeu, Dumitrache ot
sat Albeni şi de Barbu ot sat Dobriţa cu taleri 60, adică şaizeci, la
anul 183 7, aug(ust) 15 şi am dăruit-o la sfânta biserică din Dobriţa
105
prof Eva !sac, Cărţi vechi româneşti tipărite la Sibiu, aflate în colecţiile
gorjene
cu hramul Sfântul Nicolae, să fie pomenire şi nime să nu

îndrăznească a o înstrăina, sau să o fure şi oarece altcevaşile
împotrivă să facă, căci unul ca acela va fi certat de judecata acestei
lumi, iar dreptul judecător va răsplăti lui".
Grija pentru aceste cărţi care erau achiziţionate, de multe
ori cu sacrificii, o vedem dintr-o altă însemnare de pe garda 1 a
unui Penticostar din anul 1805.
"Anul 1912. S-a stricat din temelii biserica parohială din
satul Vălari, fiind de lemn, pentru a se face biserică parohială de
piatră model. Cu această ocazie toate obiectele şi cărţile de ritual
s-au dus în biserica din satul Pîrvuleşti pentru a fi păstrate până la
terminarea bisericii din Vălari. Acum acest Penticostar este al
bisericii Înălţarea Domnului din Vălari. Am scris spre ţinere de
minte I. Cârstoiu, cantor Vălari, Gorj 1916, decembrie 6."
Un alt Penticostar din anul 1805 este achiziţionat de un
preot în vârstă, lăsat moştenire fiului mai mic şi apoi adus la
biserica din Dobriţa. "Această carte s-au cumpărat de Stanca şi
Vintilă cel ce iaste la Dobriţa, care carte au luat-o şi el şi femeia
lui, Stanca, de ani 50 şi Vintilă de ani 80, ot satul Dobriţa."
"Această carte este a Dinului sin Vintilă cel mic din satul
Dobriţa, cumpărată cu taleri 17, adică şaptesprezece, de la Pavel
de la Sălaşul de Sus. Anul de la Isus 1811 şi am scris eu, diaconul
Ion ot Dobriţa".
Ceva mai jos citim: "Această carte este a bisericii Dobriţa,
cumpărată cu taleri 17 de la Pavel de la Sălaşul de Sus, leat 1805."
Cărţile tipărite în Transilvania nu au fost aduse în Oltenia
numai din târgurile la care mergeau locuitorii acestei zone, ci şi
din Bucureşti, unde erau magazine speciale pentru cărţi.
"Acest sfânt şi dumnezeiesc Molitvenic l-am cumpărat eu,
robul lui Dumnezeu, preotul Ion Popescu ot Teleşti cu lei 31 şi
parale 20, adică treizeci şi unu şi parale douăzeci, în anul cu leatul
1846, mai în 6, de la Bolta cea Mare din Bucureşti, uliţa
Braşovenilor, Sf. Gheorghe cel Nou, unde se vând tot felul de cărţi
româneşti. Şi la leatul 1845, februarie 11 m-am căsătorit, eu
106
gorjene
preotul Ion, sîn Popa Sandu ot Teleşti şi eram în vârstă de

douăzeci de ani. Sila anul cu leatul 1846, mai 3, m-am făcut preot
arhireu la mănăstirea Sărindariu din Podul Mogoşoaiei, pe seama
bisericii satului Teleşti cu hramul Sf. Nicolae.
Şi s-au prescris de mine, preot Ion Popescu la anul cu
leatul 1849, iunie 19 şi la anul cu leatul 1857, ianuarie 25 s-au
prenoit acest Molitvenic cu legătura şi cu toată cheltuiala mea.
Preotul Ion Popescu ot Teleşti (g.1 r)."
De multe ori cărţile nu se cumpărau noi, ci şi cu coperţile
deteriorate, fiind prelegate de cumpărător.
"Această carte (Triod, 1860) este cumpărată de Gheorghe
Comănescu şi fiind ruinată s-au legat din nou de d(umnea)lor
Dumitru şi Mihail Gh. Comănescu cu fiii lor la anul 1925. Şi s-au
dăruit bisericii din comuna Novaci, cu hramul Naşterea Maicii
Domnului şi a nu fi strămutată la alte biserici. (g.1 r. ). Aceşti mai
leagă şi un Octoih, 1861."
O Evanghelie din anul 1844 "este legată de Dumitru
Mihăilescu, cântăreţ la Petreştii de Sus şi plătită legarea de toţi
care sunt trecuţi în sfânta liturghie. 1850, aprilie 2." (f. 11 v).
Pentru pomenire au fost date bisericii din Sasa şi Mineele
pe toate lunile anului "Aceste minee, în număr de douăsprezece, s-
au făcut dar bisericii din comuna Şasa cu hramul Adormirea
Precistei, de sfinţia sa părintele arhimandrit Nicodim ce au încetat
din viaţă în această comună, letul 1863, iulie 16, marţi seara la
ceasul 10. Şi spre ţinere de minte şi spre pomenire am scris eu,
fiu-său, Alexandru, 1865, iunie 7."
O Evanghelie din anul 1844 a fost cumpărată şi prelegată
de acelaşi preot: "Această sfântă Evanghelie s-au cumpărat de
părintele popa Constantin Buzoianu din satul Rătezi, de Simion
Lădaru de la prăvălia subsemnatului din Craiova, în preţ de lei 78,
adică şaptezeci şi opt, tocmiţi. şi spre ţinere de minte şi veşnică
pomenire am scris, anul 1852, iunie 14." Şi mai departe: "Această
Evanghelie s-au prelegat de mine subsemnatul, cu cheltuiala D-lui
Dumitru Medari cu sfanţi 12 şi ca să se ştie am iscălit. 1871,
107
gorjene
legător Ion. Eu Ion Bercu am dat 4 şi 112 sfanţi şi cu Dumitru

Medari care a dat 7 şi 1/2 sfanţi."
Două Cazanii din anul 1850 au fost cumpărate şi date
bisericilor din satele respective: Această sfântă şi dumnezeiască
Cazanie s-a cumpărat de la dumnealui Nicolae, cu preţ de 94,
cumpărată de Dumitru de la satul Calapăru, mahalaua Cărămizilor
şi dată bisericii cu hramul Sf. Voievozi. 1857, decembrie 21."
"Această sfântă Cazanie s-au cumpărat de toţi locuitorii
satului nostru, Cătune, cu lei 46. Şi am scris eu, Mihai Popa, la
leatu 1851, aprilie 18."
Liturghie din 1856 "s-au cumpărat de subsemnatul cu lei
patruzeci vechi spre a o dărui bisericii din Dealul cu hramul
Sfântului Nicolae, comuna Brădiceni şi nimenea nu o va strămuta
la o altă biserică. 1871, octombrie 10. Preot Ion Popescu, servitor
la zisa biserică."
O Evanghelie din anul 1844 "s-au cumpărat de mine, mai
jos subsemnatul, 1856, decembrie 25 în zilele prea luminatului
Alexandru Dimitrie Ghica şi a episcopului Kalinic. Această
Evanghelie este a bisericii cu patronajul Sf. Mari mucenici
Dimitrie şi Gheorghe din această comună Căpreni, plasa
Amaradia, judeţul Gorj." (f.1 nenumerotată).
Pe g. 1 a Penticostarului din anul 1841 citim "Acest sfânt
şi dumnezeiesc Penticostar este al bisericii comunei Lădăreşti, cu
preţul de lei 63, cumpărată din anul 1856, august 5, de preotul
Gheorghe în 1866, martie 25. Primar M. Lădărescu" (g.1).
Pe o Evanghelie din anul 1806 citim o însemnare
personală: "Subsemnatul am intrat în servici la această biserică la
1 aprilie, anul 1901 cu aprobarea prea sfinţiei sale, părintele
episcop Atanasie Mironescu al eparhiei Rîmnicului Vâlcea, Noul
Severin. Leat 1832, aprilie, am scris eu care mai jos mă voi iscăli
pe această sfântă Evanghelie, popa Nicolae sîn Popa Constantin
Coţofeanu ot Bărboi" (p. 276).
108
prof Eva !sac, Cărţi vechi româneşti tipărite la Sibiu, aflate În colecţiile
gorjene
Un Liturghier de la 1835 "s-au cumpărat în zilele

luminatului nostru domn Gheorghe Dumitru Voievod, anii 1848,
mai 16."
De multe ori aceste cărţi foloseau pentru cei tineri spre a
învăta rânduiala bisericii. Astfel, pe o Liturghie "tipărită în zilele
prea înălţatului împărat al Austriei, Ferdinand I cu slobozenia
înalt crăiesc Gubernium din Ardeal tipărită în Sibiu în româneasca
tipografie a răposatului Ioan Barth, moştenitorul său Gheorghe de
Cozorici rămasă, 1835", citim următoarele: "1875, septembrie 5,
ora patru seara. Această sfântă şi dumnezeiască Liturghie este a
sfintei biserici cu patronajul Sf.Voievozi, dar am luat-o eu de am
învătat pe dânsa rânduiala bisericii însăşi, întocmai cum se află
acilea. Grigore Taşcău, absolvent. Cu cucernicie o voi depune la
locul său spre a nu deveni spre pedeapsa canonului 70 apostoli
care afurisesc pe cel care ia ceva din biserică şi-l întrebuinţează
spre folosul său." (g. 1v).
Şi o liturghie din 1827 a fost întrebuinţată în acelaşi scop:
"Această sfântă şi dumnezeiască Liturghie am luat-o eu din
biserica satului nostru, Artanu, ca să învăţ slujirea liturghiei, eu
Mihai Păunescu, 1855, martie 1. Am însemnat eu, Mihai
Păunescu, aici pe această carte."
Pe filele acestor cărţi au fost însemnate şi diferite
evenimente istorice care au marcat viaţa românilor.
"În anul 1917 au venit germanii şi ne-au robit ţara, iar în
anul 1919 a bătut piatra foarte rău numai în hotarul Velicani şi
Grivei de a distrus toate poamele şi bucatele. Am scris eu Grivei
Constantin" (cop. 1).
"În ziua de 15 martie 1939, trupele maghiare vroiau să
dezlănţuie un atac puternic către Ardealul nostru. În această zi
marele Stat Major Român a ordonat mobilizarea parţială. Toti au
răspuns la chemare. Însemnat Mateescu, învăţător" (g. 11 v), pe o
Cazanie din anul 1850.
Întotdeanua oamenii şi-au arătat recunoştinţa pentru eroii
căzuţi la datorie pe cîmpul de luptă. Liturghier, 1852: "Dumineca
109
prof Eva !sac, Cărţi vechi româneşti tipărite la Sibiu, aflate in colecţiile
gorjene
Floriilor. Am luat iniţiativa de a ridica o troiţă din lemn pentru

eroii căzuţi pe cîmpul de luptă în campania 1916-1918. Alături de
mine este domnul învăţător Gheorghe Tufelea. Semnat preot D.
Alexandrescu" (g. 11 r).
Însemnările meteorologice şi cele referitoare la calamităţile
naturale abătute asupra ţării noastre sunt alte subiecte ce constituie
conţinutul scrierilor manuscrise de pe alte cărţi.
"Spre ţinere de minte în viitor. În anul 1904, martie 22,
luni la orele 11 din zi s-au întîmplat de s-au cutremurat pământul.
În acest an s-au întîmplat Paştile lui Hristos, martie 28. În acea zi,
iar la orele 1O s-au cutremurat pămîntul mai puţin, pentru care am
scris spre ţinere de minte." (Penticostar 1841, coperta 1).
Însemnarea de pe o Cazanie din anul 1848 vine să întărească cele
notate anterior: "La anul 1904 s-au cutremurat pământul în patru
părţi, ziua la ora 12. Scris de mine, cîntăreţ Gheorghe N. Loga la
28 martie, ziua de Paşti".
Pagina 363 a unui Penticostar din anul 1841 are o
însemnare manuscrisă din care se vede că un necaz nu vine
niciodată singur: "În anul 1881, după păcatele noastre, au ploat în
toate zilele pînă au înecat toate locurile cu ce au avut de muncă şi
în anul 1880 au dat piatră mare de trei ori şi anul 1878 n-a plouat
vara şi n-am făcut nimic, ba încă au mai venit şi omizi. În aceşti
ani am rămas săraci„. Cu voia lui Dumnezeu şi cu mila lui ne mai
dă timpuri bune. Nicolae cântăreţ."
"1868. În acest an s-a întîmplat din voia lui Dumnezeu,
după ale noastre păcate de au venit musca rea cit nu mai era iarbă
nici frunză, vite multe s-au prăpădit. Şi am scris eu, Ion Cilibiu,
cîntăreţ, cu mină de ţărînă, fiindcă mina putrezeşte şi scrisoarea se
citeşte."
Pe un Catavasier din anul 1803 scrie un enoriaş: "Să se ştie
că la anul 1886, în ziua şi noapte de Bobotează şi încă o noapte a
plouat fără încetare, incit au ieşit apele din matca lor afară. N-a
putut să se adune popor la biserică şi n-am putut să 1eş1m cu
icoanele la apă şi s-a făcut slujbă în biserică" (g. 1 r).
110
prof Eva Jsac, Cărţi vechi româneşti tipărite la Sibiu, aflate în colecţiile
gorjene
"În seara zilelor de 22 aprilie şi 5 martie 1889 au dat

grindină foarte mare, cu fulgere şi trăznete. Am semnat astăzi,
1889, în ziua de Vinerea cea Mare a patimilior d-lui nostru Isus
Hristos. Grigore Taşcău, Voiteşti", însemnare pe un Liturghier din
anul 1835.
Pe coperta 11 a unui Penticostar din anul 1841 citim:
"Această carte este a bisericii cu hramul Sfântului prooroc Ilie din
satul Pîrvuleşti, comuna Vălari. Însemnînd în această iarnă trecută
că a fost foarte grea, încît nu s-a ajuns nutreţul pentru vite. Scris
de mine Ion popa Gheorghe. Anul 1883, martie 13, dumineca a
doua din post, s-au adunat oamenii în faţa bisericii pentru claia de
fin a lui Adam Pîrvulescu care a fost aprinsă cu foc."
Pe alte cărţi sunt şi însemnări mai recente: "1932,
decembrie 26 nu a fost zăpadă deloc, nici ger. 1933, decembrie 6,
a fost zăpadă şi ger foarte mare. 1934, decembrie 6, nu a fost
zăpadă şi foarte cald." (Minei pe decembrie 11856, coperta 1).
"1939, mai 15, dumineca a patra după Paşti, a
slăbănogului, vremea frumoasă. Pînă astăzi a plouat continuu de la
Sfintele Paşti. Porumbul ce a fost pus este ameninţat de a nu răsări
din cauza ploilor foarte multe. Ilie Berindei, cantor, parohia
Logreşti - Moşteni (g. 11 v. Penticostar, 1841).
Cărţile din toate centrele tipografice transilvănene au ajuns

dincoace de munţi ca rezultat al aceleiaşi strădanii de a păstra
limba şi conştiinţa comunităţii culturale româneşti.
Iată ce scris N. Iorga în "Istoria literaturii religioase a
românilor pînă la 1688'', "cărţile vechi româneşti au adunat
sufleteşte prin viaţa culturală, pe toţi românii laolaltă. Prin ele ...
s-a întemeiat o viaţă literară comună tuturor românilor. Prin
ele... s-a întemeiat ceva nepreţuit pentru orice popor, căci ele
cuprind în sine ceea ce va da formă gîndului şi simţirii
generaţiilor ce vor urma: limba literară."
111
prof Eva lsac, Cărţi vechi româneşti tipărite la Sibiu, aflate fn colecţiile
gorjene
112
113
CÎLNIC - JUDETUL GORJ
'
(I)
dr. Gheorghe Gîrdu
I. Date istorice
Cîlnic este o comună aşezată la 19 km. de municipiul Tîrgu

Jiu, pe şoseaua ce duce spre Drobeta -Turnu Severin. Această
comună cuprinde mai multe sate, din care două: unul cu denumirea
Cîlnic şi altul cu denumirea Cîlnicul de Jos, despre care ne ocupăm
în articolul de faţă.
Denumirea acestor sate provine de la pîrîul Cîlnic care
izvorăşte din dealul Sporăştilor şi le udă de la Nord la Sud,
vărsîndu-se în râul Tismana. În hărţile şi documentele mai vechi
găsim însemnate mai multe locuri cu denumirea de Cîlnic, fie şi
simplu numai Cîlnic, fie cu adăugarea unor diminutive: de sus, de
jos sau inferior. De exemplu: în harta lui Friederich Schwantz,
lucrată între 1720-1722, figurează satele Cetnic, Cetnicu de Jos şi
Cetnicu de sus, cu două biserici 1• De altfel, cele trei sate se menţin
în organizarea administrativ teritorială a ţării noastre, făcută prin
reforma administrativă aprobată prin Legea nr. 2/1968, în care
găsim ca sate numai satul Cîlnic şi satul Cîlnicul de Sus,
componente ale comunei Cîlnic2 .
În cadrul acestor sate, au existat mai multe mahalale cu
denumiri luate după numele unor familii, care şi-n vorbirea de
astăzi se mai păstrează. Astfel, este vorba de mahalaua Ciocîrloilor
aşezată pe "drumul Ciocîrloilor'', mahalaua Barboneştilor, aşezată
pe locul numit la "homani"; mahalaua ţiganilor aşezată pe drumul
vechi; mahalaua Vlădoi şi mahalaua Nimeroii3.
Dr. Gheorghe Girdu, Qlnic - Judeţul Gorj (I)
Satele Cîlnicului erau aşezate de-a lungul rîului Tismana,

însă din cauza inundaţiilor, a acţiunii de aşezare a satelor la linie
după 1832 şi a iniţiativei obştei pentru mai buna folosire a
pământului, s-au retras până în actuala vatră a satului.
Prima atestare documentară a satului Cîlnic de sus, o aflăm
din hrisovul dat la 3 septembrie 1512 din Tîrgovişte, de către
Neagoe Basarab voievod, prin care întăreşte nişte ocini (moşii) lui
Datco cu fratele său Stanislav şi cu fiii lor. "Să le fie Mărgineni toţi
şi Obîrşia cu Cîlnicul de sus, pentru că le sunt vechi şi drepte ocini,
dedine4 ."
La 30 aprilie 1518 din Bucureşti, Basarab voievod domnul
Ţării Româneşti întăreşte prin poruncă, stăpânire lui Datcu şi
Mihail asupra unor părţi de moşie. din Bereşti, Peştişanii de sus şi
de jos, precum şi din Brădiceni şi Cîlnic 5 .
La 31 mai 1561-1568 mai mulţi boieri dau o mărturie la
Mănăstirea Tismana, printre care sunt şi din Cîlnic, Ivan şi Draica6 .
La 28 iulie 1573 jupân Dobromir mare ban a scris o carte a
sa, acelei femei anume Paia din Cîlnicu, ca să-i fie ocină în
Ermoneşti şi Sohodol, părţile fratelui ei Miclăuş, toate7•
La 23 aprilie 1579 Mihnea voevod, a dat poruncă boierului
Chircă, comis şi jupâniţei lui Neacşa şi cu sora ei Mara şi cu fiii lor,
ca să le fie ocină în Cîlnic, partea lui Datcu şi partea lui Dumitru şi
a lui Dragul şi a lui Maniul şi partea fraţilor din Bereşti, toată,
pentru că le este veche şi dreaptă ocină şi dedină şi cumpărată de
bunicul jupâniţei Neacşa şi al Marăi de la aceştia mai sus zişi
oameni, pentru 40 de porci graşi şi pentru 300 aspri, încă din zilele
răposatului Radu voevod Paisie 8
La 7 septembrie 1580 Mihnea Voevod, dă poruncă lui
Mihăilă şi cu fiii săi, ca să le fie ocină în Cîlnicu, părţile lui Stan
toate, pentru că le-a cumpărat Mihăilă de la Stan cu 450 aspri 9 .
La 3 mai 1586 din Bucureşti, Mihnea Vodă confirmă lui
Dragomir cu fratele său Tatomir şi alţii stăpânire peste nişte
cumpărături de la Bereşti în câmpul de la Silişte (Săuca). "Şi să se
ştie semnele: de la gura Cîlnicului mic în sus pînă în purcăreţele lui
115
Dr. Gheorghe Gîrdu, CTl11ic - Judeţul Gorj(/)
Manul cel bătrân şi de aci pe vîrf în sus până în drumul Tismanei şi

de aci până în vîrful Săucăi, până în poiana înaltă şi de aci în jos la
poiana nucului şi pe gruiul nucului până în gura gorunului şi pe
gruiul gorunului până în gura Cîlnicului" 10 •
Tot la 7 septembrie 1586, Mihnea voevod a dat poruncă lui
Mareş din Groşani şi fraţilor lui anume: Mihăilă şi Iora, fecioreii lui
Stoian, ca să le fie lor moşie în Groşani, hotarul de sus cu tot şi
hotarul de jos, jumătate şi Cîlnicul de jos al patrălea pământ, şi în
Hudibeni al treilea pământ, pentru a fost a lor moşia veche. •
11
La 7 septembrie 1587, Mihnea vodă confirmă lui Crăciun,

stăpânire peste partea sa de moşie din Găleşoaia, precum şi
pământul de înfrăţire ce face pe 112 din moşia sa cu nepotul său
Stan şi soţia acestuia. "Şi iar a cumpărat Crăciun şi Stan şi femeia
lui Stana, moşia partea surorii sale Stoica, toată, din Cîlnicul de
sus, oricât se va alege din câmp, din apă, din pădure şi de pe toate
hotarele Cîlnicului şi din selişte pentru că a cumpărat-o Stan şi
femeia lui Stana de la Stoica cu 600 aspri gata." 12
La 13 februarie 1599, jupân Dragomir spătarul, a scris
cartea sa, Sfintei Mănăstiri Tismana, ca să-i fie un metoh la Mişina,
oricât se va cuveni partea sa toată. "Şi am dăruit şi am milovit
sfântul hram şi sfânta mănăstire mai sus zisă, cu partea mea de loc
din Mişina, să fie metoh sfintei mănăstiri şi de întărire şi călugărilor
hrană, iar mie să ne fie de pomenire în veci." Şi am pus martori: şi
Dragomir postelnicul din Cînic. "Scris de grămăticul Stan în sat, în
casa lui Drăghici postelnicul din Şiomaneşti." 13
La 4 august 1599 din Târgovişte, Mihai voevod fiul lui
Pătraşcu voevod, a dat hrisov cinstitului său dregător, jupân Stoica,
mare vistier ca să-I fie mai multe sate, printre care satul Borăştilor
tot şi cu tot hotarul şi cu biserica şi cu dealul cu vii, însă să se ştie
semnele: Cîlnicul Borăştilor, de la Borăşti şi colibele de la Roşia,
care au căzut la împărţirea Borăştilor, pentru că acest sat a fost de
moştenire a lui Dumitru postelnicul, fiul lui Barbu din Borăşti." 14
La 20 septembrie 1604 din Târgovişte, Radu voevod dă
poruncă lui Petru Armaş şi cu fiii lui, ca să le fie ocină în Stejari,
116
Dr. Gheorghe Gîrdu, atnic - Judeţul Gorj (I)
Fărcăşeşti, Vlăduleni şi altele."Şi iar a cumpărat Petru Annaş ocină

în Cîlnicul de sus şi din Seuca, partea de ocină a lui Dragomir toată,
pentru 3500 aspri gata şi pentru un cal bun şi o iapă." 15
La 12 ianuarie 1607 din Târgovişte, Radu voevod, dă
poruncă să-i fie dregătorului său jupân Stoica mare logofăt un sălaş
de ţigani. "Iar a cumpărat Oprea Ţanghiul postelnic din Cîlnic de la
Drăgoi, nepotul lui Dan călugărul din Stejarul, pentru că-i vânduse
Dan călugărul alt sălaj de Aţigani anume Oprea cu aţiganca sa şi cu
fiii şi fiicele lor. Apoi a vândut Drăgoiu acest sălaş de ţigani
anume: Paraschiva, lui Oprea postelnic, pentru aţiganii săi, încă din
zilele lui Mihnea voevod. Iar apoi în zilele lui Mihnea voevod
cinstitul dregător jupân Stoica şi jupâniţa lui Evdochia, au cumpărat
aceşti mai sus spuşi aţigani de la Mihăilă din Cîlnicul de Jos,
nepotul lui Oprea postelnicul, cu 6000 aspri, Şi atunci au fost
martori din Câlnic Grama şi din Orbeşti, Ciocîrlia." 16
La 4 mai 1607, Radu voevod dă poruncă ca slugii sale Pătru
Annaş şi soţiei lui Anca şi nepotului lor Drăghici şi cu fiii lor, să le
fie ocină în Copăceni, partea lui Dănuţ, fratele jupâniţei Anca,
toată, la care au jurat şase megieşi, din care: "şi Neagoe şi Stoica
din Cîlnic." 17
La 3 februarie, Radu Voevod, dă poruncă mănăstirii
Strâmba ca să-i fie satul Olari jumătate. "Şi apoi să-i fie sfintei
Mănăstiri aceşti aţigani, anume şi Paraschiva cu aţiganca sa şi cu
copiii săi. Apoi a vândut Drăgoi acel aţigan lui Oprea postelnicul
Ţanghiul din Câlnic, încă din zilele lui Mihnea voevod. Iar apoi
după moartea lui Oprea postelnicul, l-a cumpărat boierul domniei
mele, Stoica logofăt, de la Datco şi de la fiul lui din Cîlnic, nepotul
lui Oprea postelnic, încă din zilele lui Mihai voevod." 18
La 19 decembrie 1616, Alexandru voevod, a dat poruncă lui
Neagoe din Tismana şi cu fiii săi, ca să le fie ocină în sat, în
Groşani, însă partea lui Dragomir din satul Tămăşeşti, să
stăpânească toată partea lui Pârvu, fiul lui Colţan din Cîlnic. "Şi
încă s-au întîmplat la această întocmire mulţi oameni buni, anume:
din Cîlnic, Lupul şi Văncoane şi Neagoe a lui Paia." 19
117
Dr. Gheorghe Gîrdu, CT/nic - Judeţul Gorj (/)
La 24 aprilie 1618, Alexandru vodă Iliaş, confirmă lui Pîrvu

cu fraţii săi stăpânire peste nişte cumpărături în Didileşti,
Ciuperceni, Peşteana şi Vâlceaua din Gorj şi Şasa, Jupea, Iura din
Slivileşti, din Mehedinţi. "Şi au fost atunci la tocmeală mulţi
oameni mărturii, anume "de la Câlnicul de jos, Lupul şi Neagoe
Paenu şi Stoica Lupului."20
La 26 aprilie 1620, Gavril vodă Movilă, confirmă lui
Crăciun cu fratele său Stanciul şi cu fiii lor, din Găleşoaia,
stăpânire peste nişte cumpărături în dealul Racoţilor şi lui Crăciun
singur în Găleşoaia, de asemenea fratelui lor Pârvu, peste o vie în
delaul Cîlceştilor. "Şi au mărturisit Crăciun şi cu fratele său Stanciu
şi cu Pârvul înaintea domniei mele, cu mulţi oameni buni, anume:
şi Mihail din Cîlceşti şi Ciocîrlie, din Cîlnic."21
La 16 mai 1622, Radu voevod dă poruncă jupâniţei Mara,
fiica lui Dumitru paharnic din Borăşti şi cu fiii ei, Mihai Postelnic
şi Dumitraşco şi cu fiii lor, să le fie satul Borăşti. "Însă să se ştie
semnele: Câlnicul Borăştilor de la Borăşti şi colibile de la Roşia,
care au căzut la împărţirea Borăştilor." 22
La 20 iunie 1632, Drăghici din Glogova, întăreşte dania
surorii sale, Viga, făcută nepotului lor, Nicola. "Şi cînd am făcut
acest zapis fost-au mulţi mărturii, anume: unchiaşul Stoiconu ot
Cîlnici."23
La 13 mai 1633, Matei Basarab voievod întăreşte lui Stoica
şi surorii sale Ana, fiii lui Drăghici din Şomăneşti, nişte rumâni din
Brădiceni şi Câinie. "Şi iar să fie slugii domniei mele Stoica, un
vecin, anume Cosiian din Câinie cu fiii lui şi cu toată dedina lui,
pentru că s-a vândut el vecin pentru 2000 aspri şi cu oameni buni
martori, anume: şi din Câinie, Grama şi Buza Ioiuva."24
La 7 august 1649, se găseşte un act de danie în Câlnicul de
25
sus.
În harta lucrată de Friederich Schwantz, între 1720-1722
sunt înscrise satele Cetnicul, Cetnicul de jos şi Cetnicul de sus,
aşezate pe valea Cetnicului, cu două biserici: una în Câinie şi alta în
Câlnicul inferior.
118
Dr. Gheorghe Girdu, CTlnic - Judeţul Gorj (/)
În conscnpţia Jiului superior, întocmită la 1727, printre

satele care nu au fost înscrise în conscripţia Virmontiană, făcută în
anul 1722, sunt şi:
• Câlnic superiore medziesesti, si estinse portando ura
l'abitatori sudetto Benzescul:;
• Câlnic inferiore, medziasesti, e di questo ancora siperse il
nome come quello di sopra;
• Cetnic di mezo meddziasesti ooccupato di Benzescul.
Nu suntem siguri însă dacă aceste notări se referă la
Câlnicul de lângă Târgu - Jiu, pe care-l cercetăm, sau dacă este
vorba de Câlnicul de lângă Albeni şi Cărbuneşti, aşezat pe apa cu
. 26
ace l aşi nume.
La 6 septembrie 1774, Ion sin popa Matei din Câinie, cu
nepotul său, dau stăpânire lui Matei Lungescu şi altor moşneni
lungeşti, 19 stânjeni de moşie pentru 19 taleri 27 •
În memoriile generalului Bauer din 1778 găsim notate pe
Tismana: Câlnicul, sat cu o biserică şi Câlnicul terroir avec des
v1gnes.
În categoria birnicilor din judeţul Gorj, făcută în anul 1808,
la plasa Tismana de sus, sunt trecute cu nume şi prenume toate
familiile din satele Câlnicul de sus şi Câlnicul de jos, care numeric
se prezmta . ~ ast fie 128 :
Ludele aşezării Familii de: Total Satul

Crunt mijloc coadă
e
I 2 6 7 7 20 Câini cui
de sus
5 - II 8 9 28 Câini cui
deios
119
Dr. Gheorghe Gîrdu, CT/nic - Judeţul Gorj(/)
II. 1812 Diata întocmită de Tudor Vladimirescu când a avut

intenţia să meargă în Rusia.
Tudor Vladimirescu în anul 1812, când a avut intenţia să

plece în Rusia şi-a pus orânduială sub epitropie averea sa, a
bunurilor mişcătoare şi nemişcătoare, din care o piatră de moară cu
cureua de moşie din Câinie. Redăm din diata scrisă de Tudor numai
bunurile ce se referă la satul Câinie:
Aflându-se om necăsătorit şi fără de vrednici clironomi,
temându-mă în toată vremea de moarte, mai vârtos aflându-mă
ostaş şi în toată vremea călător, precum şi acum am călătorie mai
îndelungată, am socotit ca să-mi pui orinduială sub epitropie cele ce
am, atât mişcătoare cum şi nemişcătoare ... "
"i o piatră de moară din apa Tismanei, cu cureaua de moşie
din Câinie să se vânză ori cu mezat sau cum se va socoti că va ieşi
mai bun preţu, ca să nu se facă pagubă."
Se zice că moara de pe Tismana a fost făcută de Tudor
Vladimirescu, împreună cu Glogoveanu, la punctul denumit
"Cornul Râpei" 29 .
III. Doi căpitani ai lui Tudor Vladimirescu din Câinie: Niţă

Ciocârlie şi Ştefan Goncea.
Dupăcum se ştie la marea răscoală populară condusă de

Tudor Vladimirescu au participat foarte mulţi gorjeni, unii fiind
căpitani de oaste. Asemenea comandă au avut-o doi căpitani: Niţă
Ciocârlie şi Ştefan Goncea din satul Câinie, judeţul Gorj. Despre
activitatea lor din timpul revoluţiei, aflăm abia după sfârşitul
revoluţiei când s-a dus o aspră prigoană din partea turcilor şi
boierilor împotriva celor ce au participat la oastea condusă de
Tudor Vladimirescu. Astfel, un boier din Târgu - Jiu, Bănică
Politimos, la 21 iunie 1823 a tras în judecată la isprăvnicatul
judeţul Gorj pe Niţă Ciocârlie şi Ştefan Goncea din Câinie, pe
120
Dr. Gheorghe Girdu, Qlnic - Judeţul Gorj (/)
motiv că aceştia făcându-se căpitani

în vremea "apostăsiei'',
împreună cu alţii mulţi, au mers la un Grigorie din satul Găvăneşti,
unde avea în păstrare mai multe lucruri, pe care le-au luat şi le-au
împărţit între ei. Din cercetarea făcută la isprăvnicat, de către
Constantin Brăiloiu şi Ştefan Gănescu, rezultă că Grigorie din satul
Găvăneşti, era posluşnic al boierului Bănică Politimos, care în
vremea răscoalei a dat în păstrare acestuia nişte lucruri. Cei doi
căpitani din Câinie şi cu "alţii mulţi'', ştiind de mai înainte de
aceste relaţii, au mers la Găvăneşti la Grigorie, să găsească lucrurile
ascunse.
"Şi negăsindu-1 pă dânsul acasă, au găsit numai pă o soră a
lui, Stana fata şi apucându-se acest Niţă Ciocârlie cu or şi cu laude
de cazne ca să-i spuie în ce loc sunt lucrurile stăpână-său şi
nemaiputând susnumita să ţie la iscodirile ce-i făceau, au spus."
Totodată, Grigorie care era ascuns, auzind că s-au mărturisit
lucrurile, a ieşit de faţă şi neputând nici el a le tăgădui, au mers şi
le-au dat toate lucrurile ce erau în păstrare la el.
Atât din alte cercetări ce s-au făcut mai înainte, cât şi din
declaraţiile lui Grigorie din Găvăneşti, la judecata de la isprăvnicat,
s-a dovedit că Niţă Ciocârlie şi Ştefan Goncea din Câinie, au fost
închinaţi cu Tudor "apostatul". La judecată Niţă Ciocîrlie s-a abătut
de la pricinuiri, arătând că ei au fost luaţi de silă de alţii care erau
mai mari şi el a luat numai nişte haine ce le tăiaseră şi nişte curele.
Judecata a conchis că pârâţii "cunoscându-se vinovaţi, alte n-au mai
probalisit, fără numai zisă Niţă Ciocârlie, că dintr-acest judeţ mai
are tovarăşi, precum şi din Mehedinţi, care au mers cu ei de au
săvârşit această faptă, căzând cu rugăciune ca să-i lase să meargă pă
la toţi tovarăşii lor şi câte lucruri se vor găsi în fiinţă să le aducă şi
să le primească".
Judecata a găsit cu cale să împlinească Niţă Ciocârlie şi
Ştefan Goncea, jeluitorul Bănică Politimos, toate lucrurile câte i s-
au luat, după preţul ce-l vor fi fost, ca unii ce ei au fost mai mari
căpetenii, iar ceilalţi, pe care ei îi ştiu că au luat din aceste lucruri,
ce vor avea unii cu alţii, să-şi caute dreptul prin deosebită judecată.
121
Dr. Gheorghe Girdu, CTlnic - Judeţul Gorj(/)
Peste câteva vreme pârâţii s-au dus şi au dat jalbă

căimăcămiei, "arătând multe bârfeli şi categorii cu care socotind că
poate îşi vor afla vreo îndreptare, dar nu le-a rămas nici un cuvânt".
Din informaţiile locale rezultă că Niţă Ciocârlie a fost
bunicul învăţătorului Ion Ciocârlie, actual din Câinie. În ce priveşte
Ştefan Goncea nu se cunoaşte încă filiaţiunea lui, mai ales că în
satul Câinie nu mai sunt asemenea familii. În schimb în satul
Vâlceaua, apropiat de Câinie, există două familii cu numele de
Goncea, dar care nu cunosc nimic din trecutul revoluţionarului de
la 1821, Ştefan Goncea30
IV. Strămutarea satului Câlnicul de Jos la 1827
Obştea satului Câlnicului de jos s-a hotărât de bună voie în

anul 1827 să-şi mute casele aşezate pe un pământ bun de hrană pe
un alt loc mai puţin productiv, pe câmpul cel mare, mai aproape de
lemne şi de iazul vitelor. Iniţiativa a fost luată de moşnenii
Ciocârloi ot Câlnicul de jos, care la 15 august 1827 au dat zapis la
mâna logofătului Constantin Ciocârlie, Matei Ciocârlie, popii Ion
Andriţoiu, diaconul Niţu Ciocârlie şi Vasile Ţigăran, tot de acolo,
precum să se ştie că s-au învoit între ei moşnenii, ca să-şi mute
casele din hotarul de moşie unde casele au fost puse de moşii lor
când oamenii erau puţini, în câmpul cel mare. Ei şi-au dat seama că
înmulţindu-se, oamenii şi îndesindu-şi casele, care erau aşezate pe
un pământ bun de hrană, care se află şi islaz de vite, nu li se mai
ajung locurile nici pentru hrană, nici pentru islaz de vite. În acest
sens, văzând că nu se pot hrăni după cum au fost casele puse,
precizează în zapis că "ne-am învoit între noi moşnenii ca să ne
mutăm casele de unde sunt puse şi să le punem în rând, pe câmpul
cel mare, care şi pe siliştea lui ce va avea unde este pământ mai larg
şi mai aproape de lemne şi de islazul vitelor, ca să ne rămână
pământul cel bun unde sunt casele vechi pentru hrană oprit".
122
De asemenea, moşnenii au gândit că prin această mutare să

nu mai facă atâta sumă de ţarină în toate părţile, ci să facă numai
căpătîile siliştilor care cât vor avea, în acest fel să rămână islazul
vitelor osebit şi dumbravă până la Crâcioviţa şi de acolo înainte să
şi facă câte un căpătâi de ţarină. Totodată au hotărât ca în termen de
un an să-şi mute în locul nou casele cele vechi, iar care nu-şi va
muta casa veche să-şi facă alta nouă.
Zapisul de strămutare poartă 20 de semnături dintre care
cele mai multe sunt familiile: Ciocârlie, Ţigăran şi Nimară, familii
ce şi în prezent există în satul Câinie. Zapisul moşnenilor din
Câlnicul de jos, este vizat de Isprăvnicat la 9 ianuarie 1828 de Gh.
Manolochescu, condicarul judeţului Gorj.
De menţionat că în noua împărţire administrativ teritorială
nu mai figurează satul Câlnicul de jos. El se află în partea de sud a
comunei Câinie, pe tritoriul mahalalei cunoscute astăzi Barboneşti
lângă biserica actuală Sfinţii Voevozi, zisă biserica din deal "sau la
Troiţă", Câlnicul de sus ce figurează şi astăzi ca sat al comunei
Câinie, în partea de apus a comunei, tăind-o în linie drepată de la
Nord la Sud, având în trecut o biserică cu hramul Grigore
Bogoslav, actualmente dărâmată. Satul Câinie propiu-zis, constituie
actuala vatră a comunei Câinie, aşezat chiar pe şoseaua Târgu - Jiu
- Turnu Severin, în apropiere de biserica cu hramul Sf. Nicolae,
fiind format mai ales din mahalale vechi ale familiilor Ciocârloi,
Ţigărani şi N imaroi3 1•
Bibliografie
1
Acad. RSR II 78 700, Ion C. Băncilă, Oltenia sub austrieci; DXX
11.5/1723 harta; Arhivele Statului Bucureşti, microfilme, Austria rola 2.
2
Legea nr. 2/1968 publicată în Buletinul Oficial nr. 54-55/1981 şi Legea
nr. 2/18 aprilie 1989 publicată în Buletinul Oficial nr. 15/1989 şi Hot.
Front. Salvării Naţionale din ian. 1990.
3
Informare teren din Cîlnic; Arhivele Statului Bucureşti inventar 294
Administrative vechi, dosar 344/d/1831, f. 3 8-43.
123
Dr. Gheorghe Gîrdu, CT/nic - Judeţul Gorj (/)
4
Documenta Romaniae Historica voi. II, 112, DIR-B voi. I, p. 86, doc.
83, Acad. RSR, C. VIII/SO.
5
Catalog Doc. Ţării Româneşti, voi. I, doc. 249; Tismana XVIII/I
6
DRH voi. V, p. 240; Doc, 221; DIR voi. III, p. 149, 473; ASB şi nr. 704
7
DIR voi. III, p. 114, doc. 118, Acad. RSR CCCXC IX 164.
8
DIR voi. IV, p. 376 doc. 379; Al. Ştefulescu Doc. slavo-rom., p. 215;
Acad. RSR XL/50.
9
DIR voi.IV p. 485 doc. 477, ASB SI nr. 1163; Ştefulescu Doc. slavo-
rom., p. 218; Tismana XIII/8. Catalog voi. I nr. 1273, Indice cronologic
Tismana nr. 196; mss 329f; mss. 335 f. 162.
10
Ştefulescu, Alex., Doc. slavo-rom.
11
DIR voi. V., p. 263,277, catalog voi. I nr. 1460; ASB SI nr. 1326;
Tismana IX/8; Indice cronologic M. Tismana nr. 215; mss. 329, f. 195 v;
mss 335, f 168.
12
Stefulescu Alex., Doc. slavo-rom., p. 254.
13
DRH voi. XI, p. 439, doc. 329, DIR veac XVI voi. VI, p. 349, doc.
357; ASB SI nr. 1647.
14
DRH voi. XI, p. 472, doc. 337, ASB Peceţi nr. 252, Soveja doc. Mihai
Viteazu.
15
DIR voi. I, p. 144, doc. 146, Acad. RSR CVlll/31.
16
DIR voi. I p. 242 doc. 228; Acad. RSR XCV /51.
17
DIR voi. I p. 260 doc. 245; Acad. RSR XXIX/284, Ştefulesccu Alex.
Doc. slavo-rom. p. 315.
18
DIR voi. I p. 364, doc. 331. ASB Ep. Rîmnic la bis/2; Catalog voi. 2 nr.
282.
19
DIR voi. III p. 69, doc. 62; catalog voi. II, nr. 773; Ştefulescu Alex.
Doc. slavo-rom. p. 357.
-'0 Ştefulescu Alex. Doc. slavo-rom. p. 375.
Ştefulescu Alex. Doc. slavo-rom. p. 403, Muzeu Gorj doc. 108, sec.
21
17.
22
DIR voi. IV, p. 128, doc. 140; Tismana XCVIl/7, Catalog voi. VIII nr.
127.
23
DRH voi. XXIII pag. 597 doc. 395; ASB Tismana XXVlll/36; mss.
329, 7294v, mss 336 f.2v; catalog voi. III, nr. 1311.
'4
- DRH voi. XXIV pag. 97 doc. 68; Ştefulescu Alex. Doc. slavo-rom. p.
460; Muzeul Gorj nr. 88.
124
25
ASB LXXXIV/I; mss 330 f. 428; mss 337 f. 466v; indice cronologic
Tismana nr. 459.
Acad. RSR DXXII. 5; II 78700 Ion C. Băncilă, Oltenia sub austriaci
26
ASB micro filme, Austria rola 22.
27
ASB Doc. Istorice CCXC/35
28
Memoires Hist. et Geograf sur la Valachie, publies par Bauer 1798;
ASB Administrative vechi 2352/1808, p. 124.
29
Acad. RSR Doc. Priv. Ist. Rom., Răscoala din 1821, voi. I, pag. 63,
doc.27
30
ASB, mss 131 O, Condica Jsprăvnicatului Gorj, f. 58 jos; DIR Răscoala
din 1821, voi. III, p. 289, dos. 115. Întrucât transcrierea o socotim
incompletă o dăm în anexă după Condica Isprăvnicatului. Anexa I;
Gazeta Gorjului, ianuarie 1989 de Ion Coteanu.
31
ASB mss 1309 f. 41 verso Isprăvnicat Gorj şi anexa 2.
1827 avgst 15 nr. 31anexa2.
Moştenii Ciocărloi ot Călnicu de jos dat-am acest încredinţat

zapis la mâna logofătului Cont. Ciocârlie şi Matei Ciocârlie şi popii lui
Ion Ion Andriţoiu şi diaconul Niţu Ciocârlie, Vasile Ţigăran ot tam
precum să se ştie că avem un hotar de moşie în Călnicu de jos fiind
casele puse de moşii noştri când oamenii erau puţini şi acum înmulţindu
se, îndesind casele neajungând locurile pentru hrană şi nici islaz de vite
şi casele sunt puse în pământ bun de hrană care se află islaz de vite,
văzând că noi ne putem hrăni după cum au fost casele puse, ne-am învoit
între noi moşnenii ca să ne mutăm casele de unde sunt puse şi să le
punem rând pe câmpul cel mare care şi pă siliştea lui ce va avea unde
este pământul mai larg şi mai aproape de lemne şi de islazul vitelor, ca să
ne rămână pământul cel bun unde sunt casele vechi pentru hrană oprit, ca
să nu mai facem atâta sumă de ţarină în toate părţile ci să facem numai
căpătâile siliştilor care cât vor avea să rămână islazul vitelor osebit şi
dumbravă până la Crâcioviţa şi de acolo înainte ori să avem să facem
câte un căpătâi de ţarină şi în soroc de un an toţi să ne mutăm casele cele
vechi iar care nu îşi va muta casa veche să-şi facă alta nouă.
125
Dr. Gheorghe Gîrdu, CTlnic - Judeţul Gorj (/)
1827 avgust 15
Eu diacon Alecsandru Ciocârlie am adeverit

Eu Mihai Ciocârlie am adeverit
Eu Gheorghe am adeverit
Eu Ion Enache Ciocârlie am adeverit
Eu Constantin Ciocârlie am adeverit
Eu Ion Ciocârlie ot Câinie am adeverit
Eu Mareş Ciocârlie am adeverit
Eu Barbu zet Ciocârlie az adeverez
Sanda Preoteasa az adeverez
Eu Ioana lui Iovan az adeverez
Eu Nicola Ciocârlie az adeverez
Eu Ion Ciocârlie mazilu az adeverez
Eu Ene Ciocârlie az adeverez
Eu Ion Pocşan az adeverez
Eu Niţă Ciocârlie az adeverez
Eu Pârvu Ciocârlie az adeverez
Eu Matei Ţigăran az adeverez
Eu Dumitru Ţigăran az adeverez
Eu Băluţă Ţigăran az adeverez
Constantin sin Ion Nimară.
Cu acest zapis de învoire viindu înaintea mea Enache Ciocârlie i

Constandin sin Ion Nimară din partea celorlalţi ce să văd şi ei iscăliţi
întrînsul şi arătând că de a lor bună voie au făcut învoirea ce să coprinde
spre a se păzi întocmai după rugăciunea ce mi-au făcut s-au adeverit şi de
către mine, trecându-se în condica judeţului.
Georghe Manolochescu condicarul judeţului Gorj
126
Dr. Gheorghe Gîrdu, CTlnic - Judeţul Gorj (I)
1828 ghenarie 9.
Arhivele Statului Bucureşti
Mss. 1309, fila 41 v.
127
CONTRIBUTll PRIVIND ACTIVITATEA
' w
REVOLUTIONARA A GENERALULUI
'
GHEORGHE MAGHERU
ÎN PERIOADA 1848 - 1854
prof. Daniel Peptan
Evenimentele revoluţionare de la 1848 au proiectat pe

scena istoriei idei noi şi oameni noi - personalităţi care se disting
mai ales prin perseverenţa şi fermitatea cu care luptă pentru
emanciparea socială şi naţională a poporului român. În cadrul
acestei pleiade de conducători revoluţionari, o contribuţie
remarcabilă o aduce generalul Gheorghe Magheru, ce a avut un rol
decisiv în pregătirea şi desfăşurarea revoluţiei române de la 1848
din Ţara Românească.
Descendent din strămoşi de origine transilvăneană care au
trecut în sudul Carpaţilor, stabilindu-se în judeţul Gorj, Gh.
Magheru s-a născut în anul 1804 ca fiu al preotului Ioan Magheru
şi al Balaşei. Urmează şcoala la Târgu-Jiu, dovedind înclinaţii spre
literatură şi istoria patriei. În timpul revoluţiei de la 1821, s-a
înrolat voluntar participând alături de fratele mai mare, Ion
Magheru căpitan de panduri în oastea lui Tudor Vladimirescu.
După revoluţie a continuat să-şi manifeste pasiunea pentru cariera
armelor, ajungând căpitan de panduri distingându-se în timpul
războiului ruso-turc din 1828-1829. Deşi cu prilejul organizării
armatei naţionale fusese chemat în cadrele oştirii, Gh. Magheru
rămâne în viaţa civilă intrând în magistratură mai întîi la Târgu-
Jiu, iar din 1842 la Caracal unde a fost preşedinte de tribunal până
în anul 1846 când a primit funcţia de prefect de Romanaţi.
Prof Daniel Peptan, Contribuţii privind activitatea revoluţionarii
a generalului Gheorghe
Magheru tn perioada 1848- 1854
Receptiv la ideile reformatoare sprijină dezvoltarea

învăţământului sătesc, întreţine permanente legături cu cărturarii
patrioţi ai timpului între care Ion Cîmpineanu şi Ioan Maiorescu şi
este membru al Societăţii "Filarmonica" înfiinţată de I.H.
Rădulescu în 1833 1•
În preajma revoluţiei de la 1848, domnitorul Gheorghe
Bibescu l-a numit comandant suprem al pandurilor şi dorobanţilor.
Prin poziţia ce o ocupa în cadrul sistemului administrativ, aceea
de prefect de Romanaţi, Gh. Magheru contribuia la desfăşurarea
fără incidente a Adunării de la Islaz, înlesnind Comitetului
revoluţionar organizarea adunării din 9 iunie 1848, adunare ce a
marcat începutul Revoluţiei în Ţara Românească. Deşi nu s-a aflat
la Islaz el a menţinut contactul cu membrii guvernului provizoriu
constituit acolo, iar la 11 iunie s-a aflat alături de ei la Caracal
asigurându-le protecţie într-un moment când la 1O iunie printr-un
ordin al Departamentului din Lăuntru se cerea arestarea membrilor
Comitetului revoluţionar plecaţi în Oltenia. Încercarea de reacţie
din partea boierimii craiovene era înfrântă datorită intervenţiei
energice a generalului Gh. Magheru.
Victoria revoluţiei în Capitală duce la formarea unui
guvern provizoriu la 14 iunie 1848 sub preşedinţia mitropolitului
Neofit şi în care Gh. Magheru ocupă portofoliul Departamentului
de Finanţe. Dar cea de-a doua jumătate a lunii iunie se
caracterizează prin accentuarea confruntărilor între guvernul
provizoriu şi boierimea conservatoare confruntări axate în
principal pe programul agrar al guvernului considerat de
boierimea conservatoare pătruns de "principii comuniste"2. În
acest context prin decretul nr. 39 din 18 iunie 1848 în care se
spune "recunoscând marile servicii ce a săvârşit domnul Gh.
Magheru în cauza sacră, unindu-se cu cei dintâi liberatori ai
Patriei la ridicarea stindardului libertăţii, considerând creditul şi
virtuţile sale militare, Guvernul provizoriu îl numeşte Căpitan
general al tuturor trupelor neregulate de dorobanţi şi panduri din
România şi Inspector general al tuturor gărzilor naţionale." 3
129
Prof Daniel Peptan, Contribuţii privind activitatea revoluţionaril
Magheru in oerioada 1848- 1854
Înfrângerea celui de-al doilea complot contrarevoluţionar

nu lichidase posibilitatea unor lovituri din partea boierimii
conservatoare, aceasta concentrându-şi acţiunile mai ales în
Oltenia, ce devenise astfel "o văgăună de reacţionari anarhişti care
prin activitatea lor tulbură liniştea internă şi creează un pretext
pentru o intervenţie militară externă." 4
Era deci nevoie de o acţiune hotărâtă, cu aceasta fiind
însărcinat generalul Gh. Magheru ce era numit "comisar
plenipotenţiar peste toată Valachia mică". Un alt obiectiv al
trimiterii sale aici era şi acela de a forma o forţă naţională capabilă
să apere revoluţia atât de către duşmanii interni cât şi cei externi.
Acest obiectiv găsea în proclamaţia de la Islaz o rezolvare parţială
în sensul că se prevedea formarea unei gărzi naţionale pentru
apărarea ordinii interne instaurate de revoluţie, dar datorită
regimului politic al suzeranităţii şi protectaratului nu se putea
pune deschis problema unei armate naţionale. De remarcat însă
punctele de vedere divergente în ceea ce priveşte necesitatea
organizării unei rezistenţe armate şi implicit a unei armate
naţionale, deosebiri de vederi datorate mai ales de atitudinea
fnmtaşilor revoluţiei faţă de Imperiul Otoman.
O parte a conducerii revoluţiei în frunte cu Nicolae
Bălcescu considera necesară organizarea apărării armate a
revoluţiei, necesitate teoretizată de Bălcescu încă înainte de
izbucnirea revoluţiei 5 , o altă parte în frunte cu I. Eliade Rădulescu
avea deplină încredere în Imperiul Otoman, considerând că
revoluţia va fi salvată numai cu sprijinul Turciei neglijând
chestiunile de apărare.
Mandatul acordat lui Gh. Magheru de a organiza o tabără
militară în Oltenia, care la nevoie să sprijine revoluţia cu armele
contravenea convingerilor acestui grup 6 . Prin decretul nr. 229 al
Guvernului provizoriu "din 12 iulie 1848 se ordona tuturor
funcţionarilor civili şi militari ca să dea toată ascultarea şi
supunerea domnului Gh. Magheru ce merge în Oltenia cu sarcina
de a inspecta autorităţile locale şi pentru "a priveghea purtarea
130
Magheru in perioada 1848-1854
amploiaţilor şi ce-i va găsi abătuţi din datoriile să-i facă cunoscuţi

guvernului".
Sosit în Oltenia, generalul Gh. Magheru se izbeşte de o
serie de greutăţi, formarea corpurilor de voluntari întâmpinând
greutăţi "căci aristocraţii au demoralizat pe locuitori insuflându-le
fel de fel de înfricoşări pentru formarea acestei trupe." Pentru
rezolvarea problemelor el propune într-o scrisoare din 15 iulie
1848 către Chr. Tell creşterea numărului de dorobanţi pentru
fiecare judeţ şi luarea de măsuri împotriva "aristocraţiei ce se
găseşte la Ruşava şi Mehadia" propunând mijlocirea împrăştierii
lor de acolo mai departe sau arestarea lor şi trimiterea la Bucureşti
în momentul în care vor terece în Principat. Printre alte măsuri,
Gh. Magheru ordona întărirea pazei, barierelor şi supravegherea
de către direcţia poştei a corespondenţei "de la clasa
netrebuincioasă binelui" .
7
Până la sfârşitul lunii iulie, Gh. Magheru întreprinde un

turneu prin oraşele reşedinţă de judeţ, organizând corpul de
voluntari şi operând modificări în aparatul administrativ cu
elemente fidele revoluţiei, punctul terminus al călătoriei fiind
oraşul Râmnicu Vâlcea.
În toată această perioadă, Gh. Magheru poartă o intensă
corespondenţă cu autorităţile revoluţionare de la Bucureşti. Printr-
o scrisoare din 22 iulie 1848 a lui Chr. Tell, Gh. Magheru era
informat de pătrunderea trupelor turceşti la Giurgiu şi trimiterea
de către Suleiman Paşa a unui delegat la Bucureşti. Totodată el îl
sfătuia pe Magheru să aibă răbdare şi "să ţie în frâu România mică
ca să nu facă reacţie" 8 . În răspunsul său din 26 iulie 1848, Gh.
Magheru este de părere că guvernul trebuie să intervină pentru
apărarea Constituţiei "Din scrisoarea dumneavoastră, am văzut că
la sosirea M.S. Paşei sunteţi decişi toţi colegii mei, membrii
Guvernului, a-i ieşi în întâmpinare în mijlocul mulţimii poporului.
Acesta este o părere foarte înţeleaptă şi părerea mea este ca să fie
trimis cât mai numeros popor între care să fie şi cetăţeni ce sunt de
prin districte"9 .
131
Magheru fn perioada 1848-1854
Tot cu acest prilej, Gh. Magheru informează puterea

revoluţionară de la Bucureşti despre stadiul recrutării pandurilor în
Oltenia cât şi despre numirea unor ofiţeri devotaţi "sacrei cauze".
La 28 iulie 1848, Gh. Magheru află printr-o scrisoare primită de la
Tell despre tratativele purtate de guvern cu Suleiman Paşa cât şi
despre numirea locotenenţei domneşti fiind sfătuit să se
organizeze şi să aştepte derularea evenimentelor 10 • Peste câteva
zile, 2 august 1848 i se aduce la cunoştinţă stadiul negocierilor
Locotenenţei Domneşti cu trimisul Porţii aceasta fiind dispusă să
şi dea acordul în favoarea Constituţei însă fără 3-4 articole dintre
care: Domnul pe viaţă; vot universal mai restrâns. 11 Răspunzând
acestor ştiri, Gh. Magheru îşi exprimă dezamăgirea faţă de căile pe
care le-a urmat guvernul provizoriu în rezolvarea situaţiilor ivite
în urma intrării trupelor turceşti la Giurgiu, exprimându-şi
totodată nedumerirea de a nu fi fost consultat şi protestează
împotriva neacceptării de către Poartă a Constituţiei în integritatea
ei. f2
Situaţia politică devenind încordată se ia în considerare şi
eventualitatea unei acţiuni militare, în acest sens generalul Gh.
Magheru informându-l pe Tell la 9 august 1848 despre situaţia
militară din Oltenia, precizând şi acţiunile ce le-a întreprins pentru
înarmarea celor 6.000 de panduri de care dispunea la acea dată.
În ceea ce priveşte problemele politice, se situează în
continuare pe o poziţie intransigentă, fiind împotriva încălcării
dreptului de autonomie al Ţării Româneşti stipulat de tratate. 13
Amânarea alegerilor pentru Constituantă datorită presiunilor
externe a surprins şi mâhnit pe generalul Gh. Magheru care era de
părere că "numai făcând o împotrivire desperată am putut scăpa
onoarea revoluţiei noastre şi viitorul poporului român."
Călcând pe drumul intransigenţei, Gh. Magheru nu
concepe abdicarea de la principiile revoluţiei. "Ce va zice oare
istoria, câte blesteme oare ne-am trage cu dreptul asupră-ne de la
fraţii noştrii, când noi, cari le-am dovedit că e dulce libertatea, că e
sfânt amorul către patrie, vom da dosul ca nişte oameni de nimic
132
Magheru în perioada 1848-1854
dinaintea primejdiei care ar ameninţa viitorul, fericirea şi viaţa

naţiei noastre." 14 Confruntându-se cu greutăţi în ceea ce priveşte
recrutarea şi dotarea armatei, Gh. Magheru cerea lui C.A Rosetti
la 5 septembrie 1848, o proclamaţie în numele guvernului care să
exprime emanciparea completă a ţăranilor pentru a le alunga
suspiciunile 15 ; la 8 septembrie 1848 trimiţând o altă adresă prin
care cerea promulgarea legii marţiale "toate ţările cele mai
civilizate au proclamat în vremuri grele ca ale noastre legea
marţială[ ... ]. Aşa dar, pentru ca veninul răilor să nu corupă sau pe
vre-unii din bravii noştrii soldaţi sau din popul, subânsemnatul
crede că ar fi de neapărat ca Legea marţială să fie proclamată cu
cât mai în grabă." 16 Înrăutăţirea situaţiei politice determină
creşterea rolului componentei militare a revoluţiei şi implicit a lui
Gh. Magheru privit ca salvator al "sacrei cauze".
Într-o scrisoare din 8 septembrie adresată colonelului N.
Pleşoianu, Gh. Magheru îl informează despre hotărârea sa de a
apăra revoluţia cu armele "căci oare ce vom câştiga, iubite amice,
depunând armele şi rămânând ca nişce laşi spectatori la
sugrumarea libertăţilor naţiei române?" 17
Acelaşi lucru îl comunică şi generalului Chr. Tell la 9
august 1848 "D-voastră poate nu vă opuneţi cu armele, căci nu
puteţi, ci cu manifestări paşnice [ ... ] eu însă am atâtea braţe, care
vor a se lupta pentru drepturile lor şi ar fi o crimă a-şi cuteza să le
sting acest foc sacru, ce s-a coborât în piepturile lor." 18
Vizitând tabăra de la Râureni, N. Bălcescu se arăta
impresionat de forţa militară de aici şi-i cerea fratelui său depline
puteri pentru general asupra tuturor districtelor României, având
convingerea că, "Gh. Magheru va scăpa cauza noastră" 19 •
Din Constantinopol, Nicolae Bălcescu îi cerea lui Chr. Tell
"daţi Magherului putere mare şi extraordinară, ca să poată
organiza România mică după cum va înţelege el, schimbând pe
toţi funcţionarii care nu-I place şi arestând pe toţi câţi va socoti de
133
Prof Daniel Peptan, Contribuţii privind activitatea revoluţionari1
Magheru ln oerioada 1848- 1854
şi apărarea drepturilor obţinute prin tratate "Să nu uităm că suntem

datori a apăra naţionalitatea şi drepturile noastre, de vom fi nevoiţi
chiar vărsând sângele nostru" 21 şi "dacă după o luptă cu turcii sau
cu ruşii se va găsi strâmtorat să treacă în Transilvania cu
dorobanţii şi cu pandurii şi să se unească cu Iancu, cu Roman, cu
Axente sau Buteanu"22 . Pentru I. H. Rădulescu tabăra de la
Râureni trebuia să aibă un rol simbolic, în caz de violarea
teritoriului, Gh. Magheru având misiunea de a "protesta cu armele
în mână" 23
Intrarea turcilor în Bucureşti la 13 septembrie 1848,
urmată de instaurarea căimăcămii conduse de C. Cantacuzino, cât
şi arestarea fruntaşilor revoluţionari au determinat pe Gh.
Magheru să apere Oltenia. Apariţia ruşilor la Bucureşti la 15
septembrie 1848 şi cooperarea lor cu puterea suzerană în vederea
înăbuşirii revoluţiei punea pe Gh. Magheru într-o situaţie dificilă
ceea ce-l determină să reflecteze asupra oportunităţii acţiunii de
apărare. El încearcă într-un ultim efort să atragă Poarta de partea
sa împotriva Rusiei.
Astfel, la 18 septembrie 1848 trimite o scrisoare către Fuad
Efendi în care acuză politica în Principate şi-l informează despre
existenţa unei considerabile forţe militare româneşti asigurându-l
pe demnitarul otoman că "populaţia nu aşteaptă decât un singur
cuvânt pentru a se pune la dispoziţia Sublimei Porţi" 24 •
Răspunsul lui Fuad Efendi din 21 septembrie 1848
considera tabăra de la Râureni "adunare de răsvrătiţi" şi cerea "să
se risipească numai decât" 25 . Sfătuit şi de consulul englez Robert
Calquhoun să dizolve tabăra, acesta asigurându-l de intenţiile bune
ale sultanului dar "trimisul său nu poate, nu trebuie să trateze cu
oamenii care au armele în mâini" 26 .
Dezacordul Locotenenţiei Domneşti faţă de intenţia de a
angaja o luptă cu oştirile străine a reprezentat, de asemenea, un alt
motiv care a stat la baza deciziei de a dizolva tabăra, I.H.
Rădulescu sfătuindu-l pe Gh. Magheru "să fie prudent să nu dea
revoluţiei un caracter de rebelie" 27 .
134
Prof Daniel Peptan, Contribuţii privind activitatea revoluţionarlJ
Magheru tn oerioada 1848-1854
Astfel printr-o adresă către Feud Efebdi din 28 septembrie

1848, cu ocazia dizolvării taberei de la Râureni, Gh. Magheru se
leapădă de puterea ce i-a încredinţat-o naţia, ca să nu tragă asupra
ei urmările cele rele ale unui război nepotrivit. După dizolvarea
taberei de la Râureni, Gh. Magheru împreună cu corpul ofiţeresc
trece în Transilvania intenţionând să reia legătura cu ceilalţi
conducători ai revoluţiei muntene. În octombrie 1848, Gh.
Magheru se afla la Sibiu unde ia iniţiativa de a forma o legiune
românească, iniţiativă neconcretizată însă datorită calomniilor
"nenumărate ce au curs asupra mea personalmente şi asupra
intenţiilor românilor în genere"28 . Atacat de către calomniile
boierilor contrarevoluţionari ce se aflau aici şi de atitudinea
autorităţilor habsburgice ce-l suspectau de pregătirea unei
eventuale colaborări cu generalul Bem, Gh. Magheru este expulzat
şi pleacă la Triest.
După înăbuşirea revoluţiei cel mai important lucru era
organizarea emigraţiei şi îndrumarea acţiunii ei. Suntem în
perioada în care mulţi din cei împrăştiaţi în Paris, Brussa şi
Constantinopol, căutau o regrupare. După cum se ştie, toate
încercările au fost zadarnice, mai mult decât chestiunile de
principiu au fost chestiunile de persoane.
Preocupări stăruitoare în vederea reorganizării emigraţiei
manifestă Gh. Magheru îndată după refugiul său în Transilvania la
sfârşitul lunii septembrie 1848. Deviza luptei poporului român în
opinia Gh. Magheru era la acea dată "uniune, independenţă" 29 .
Într-o scrisoare din 21 decembrie 1848 trimisă din Triest lui Ioan
Ghica la Constantinopol îşi expune opiniile sale referitoare la
organizarea emigraţiei fiind de părere că este necesară strângerea
rândurilor emigraţiei şi îndrumării activităţii ei de către un comitet
mixt, compus din români moldoveni şi munteni ce urma să aibă
puteri depline ocupându-se "în numele naţiunii române de toate
mijloacele, atât materiale cât şi morale, pentru triumful cauzei
noastre" 30 . La l ianuarie 1849 cerea lui Ştefan şi N.C.Golescu
"fără cea mai mică întârziere să ne constituim în comitet "iar în
135
Magheru tn perioada 1848-1854
ceea ce priveşte organul de conducere era împotriva unui şef unic

al emigraţiei "nu sunt deloc de părere de a alege un şef unic al
emigranţilor. Această idee îmi pare copilărească şi irealizabilă" 31 .
Îngirjorat de lipsa unităţii emigraţiei, scria la lO februarie 1849 lui
A.G.Golescu - Negru "oricât de mari ar fi silinţele noastre
particulare, oricât ar fi de intens amorul nostru de ţară, izolarea în
lucrări, de nu paralizaeză cu totul aceste lucrări, cel puţin produce
puţin folos eficaciu pentru lucrul public"32 .
Referindu-se la eficacitatea mai multor grupări, Gh.
Magheru consideră că "este impolitic şi foarte imprudent de a
recunoaşte noi înşine în principiu două Emigraţii [ ... ] care ar
trebui să se confunde într-o singură emigraţie Română" 33
În ceea ce priveşte conducerea emigraţiei, Gh. Magheru
este de părere a se forma un comitet de cel puţin 15 membri
compus din munteni şi moldoveni proporţional cu populaţia din
fiecare Principat. Comitetul va avea drept sarcină de a reprezenta
Naţia română, va numi agenţi pe lângă cabinete europene, să se
ocupe "de toate mijloacele proprii a servi cauza română şi să-şi
întoarcă a sa serioasă atenţie şi spre mijloacele necesare la
întreţinerea emigranţilor" 34 . Totodată se opunea organizării
emigraţiei după modelul polonez. "Noi n-avem nenorocirea ca
polonii a fi împărţiţi în două câmpuri: partida aristocratică şi
partida democratică. Suntem gândesc toţi democraţi. Toţi avem
aceleaşi sentimente politice şi sociale şi poate numai şi mijloacele
practice ar fi puţină diferenţă" 35 . Gh. Magheru este de părere că
activităţile diplomatice nu trebuie întreprinse împotriva Porţii,
acţiuni preconizate de Rosetti, Voinescu şi Brătieni, ce ar fi "fatale
pentru cauza naostră această furioasă politică de a înjura pe toată
lumea" 36 .
Sprijinând românii din Imperiul Habsburgic în vederea
constituirii lor într-o ţară autonomă la 4/16 martie 1849 trimite un
memoriu către L. Kossuth în care face o analiză amănunţită a
situaţiei naţiunii române din Transilvania, cât şi greşelilor
revoluţionarilor maghiari faţă de naţionalităţi, propunând
136
Prof Daniel Peptan, Contribuţii privind activitatea revoluţionară
Magheru în perioada 1848- 1854
constituirea unei uniuni româno-maghiare pe baza următoarelor

puncte:
• recunoaşterea imediată a naţionalităţii şi a drepturilor politice
ale poporului român din Transilvania, Banat şi Ungaria,
• propunea o alianţă federativă ofensivă şi defensivă care ar
constitui în viziunea sa "o barieră de netrecut pentru slavii de
nord".
Potrivit lui Gh. Magheru, Poarta otomană nu ar avea de ce
să se teamă, federaţia fiind "zid împotriva năvalei moscovite" .
37
În ceea ce priveşte orientarea lui Gh. Magheru către una

din grupările constituite încă din timpul revoluţiei, Nicolae
Bălcescu într-o scrisoare către A.G. Golescu din 12/24 martie
1849 mărturiseşte că alături de gruparea democrată se află şi Gh.
Magheru "pe care-l crez foarte sincer şi bine intenţionat şi care, ca
şi mine dispreţuieşte deopotrivă, ambele clici ale lui Roset şi
Eliad"38 . Nicolae Bălcescu îşi manifesta intenţia în decembrie
1849 de a-l atrage pe Gh. Magheru "în sfera noastră de lucrare"
dat fiind îndeosebi renumele şi popularitatea pe care le avea39 .
Conflictul militar ruso-turc început în toamna anului 1853 a
generat intensificarea mişcării revoluţionare din emigraţie,
sperându-se că înfrângerea Rusiei va duce la modificarea
statutului juridic al Principatelor. În contextul izbucnirii
războiului, generalul Gh. Magheru revine în prim-planul activităţii
revoluţionare. Acum se făuresc planuri de acţiune. A.G.Golescu -
Albu propunea deschiderea unor focare de luptă în munţii Olteniei
unde urma ca generalul Gh. Magheru să organizeze unităţi militare
pornindu-se de la considerentul că zona aceasta este "ţara sa de
predilecţie" 40 .
Într-un memoriu adresat Porţii în 30 august/l l septembrie
1853, Gh. Magheru propunea ca în cadrul acţiunii militare de
eliberare a Principatelor să participe şi formatiuni militare
româneşti 41 . În cadrul acestui proiect, Gh. Magheru' ia contact cu
ofiţeri ai miliţiei oltene urmărind a atrage într-o asemenea acţiune,
îndeosebi unităţi ale armatei naţionale din Oltenia.
137
Prof Daniel Peptan, Contribuţii privind activitatea revoluţionarii a generalului Gheorghe
Magheru î11perioada1848- 1854
Pe măsură ce acţiunea diplomatică de obţinere a

participării la război
a Angliei şi a Franţei şi a neutralităţii
binevoitoare a Austriei se realiza, planul de colaborare cu
revoluţia română era exclus. Intenţiile guvernului otoman de a
colabora sau de a se folosi parţial de unii dintre exilaţi, în cadrul
războiului împotriva Rusiei dispare pe măsură ce un acord între
Turcia şi Austria cu privire la Principate era pe cale să se realizeze
în primăvara anului 1854.
Noua situaţie era reflectată într-o scrisoare din 28 iunie
1854 a lui A.C.Golescu către Şt-. C. Golescu "Acum când Austria
s-a aliat cu Turcia şi când ea va ocupa ţările noastre, gândesc că
Gh. Magheru ar face bine să refuze orice invitaţie de a participa în
afacerile ţării noastre. Noi vom fi paralizaţi de Austria, vom fi
reduşi la neputiinţă, într-un cuvânt ne vom compromite fără nici
un profit pentru ţară." 42
În concluzie, folosind cuvintele lui Bălcescu putem schiţa
portretul generalului Gh. Magheru "om simplu; fără cultură; cu
ţinută impunătoare, se exprimă cu uşurinţă, cunoaşte poporul care
se mândreşte cu dânsul şi-l consideră un erou."43
Gh. Magheru nu este un ideolog, el este un luptător, braţul
înarmat al revoluţiei. Aparţinând grupării democrate, Magheru
prin activitatea sa a vegheat la mersul revoluţiei. Prin organizarea
forţei militare din Oltenia a contribuit la menţinerea stabilităţii în
această provincie iar prin activitatea dusă în exil, activitate
concentrată în jurul ideii de unitate a emigraţiei româneşti a
încercat să sincronizeze diferitele acţiuni ale emigranţilor.
138
Magheru in perioada 1848- 1854
1
Coord. Florian Georgescu şi Elena Pălănceanu, Făuritori ai unităţii şi
independenţei naţionale, Bucureşti 1983, p. 102-103.
2
Anul 1848 în Principatele române, tom II, Bucureşti, Institutul de arte
şrafice "Carl Gobl", 1902, p. 140.
Ibidem
4
Apostol Stan, Revoluţia română de la 1848, Bucureşti, Ed. Albatros,
192, p. 230-231
5
Ibidem, p. 622
6
Ibidem, p. 623
7
Anul 1848 în Principatele române, tom II, Bucureşti, Institutul de arte
grafice "Carl Gobl", 1902, p. 517-518.
8
Ibidem, tom II, p. 673-674
9
Ibidem, tom II, p. 752-755
10
Ibidem, tom III, p. 11-12
11
Ibidem, tom III, p. 167-168
12
Anul 1848 în Principatele române, tom III, Bucureşti, Institutul de
arte grafice "Carl Gobl", 1902, p. 227-228
13
op. cit„ p. 298-299
14
op. cit., tom IV, p. 174-175
15
op. cit„ p. 214
16
op. cit., p. 257-258
17
op. cit., p. 261-262
18
op. cit., p. 273-275
19
op. cit„ p. 263-265
20
N. Bălcescu, Opere, Ed. Critică G. Zane şi E. Zane, Ed. a III-a, voi.
IV, Bucureşti, Edit. Academiei 1990, p. 86
21
Ion Ghica, Amintiri din pribegia după I 848, voi. I, O. Boitor, p. 36
22
Apud. Anul 1848 ... , voi. III, p. 179 în Apostol Stan, Gh. Magheru, p.
98
Ion Heliade Rădulescu, Amintiri asupra istoriei regenerării române
23
sau evenimentele de la 1848, Bucureşti 1893, p. 212

24
Anul 1848 în Principatele române tom IV, p. 425-427
25
op. cit., p. 474
26
op. cit., p. 537-538
27
op. cit., p. 600
28
A. Stan, C. Vlăduţ, Gh. Magheru, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică 1969, p.
150.
139
Magheru fn perioada 1646- 1654
29
Ibidem, p. 164
30
Apud. A. Stefulescu, Istoria Târgu-Jiului, p. 286-287, în A. Stan, C.
Vlăduţ, Gh. Magheru, p. 166-167
31
George Fotino, Din vremea renaşterii naţionale a Ţării Româneşti.
Boierii Goleşti, voi. II, Bucureşti, Imprimeria Naţioanlă, 1939, p. 217.
32
Ibidem, p. 228
33
Ibidem, p. 229
34
Ibidem, p. 230-231
35
Ibidem, p. 225
36
Ibidem, p. 231
37
Cornelia Bodea, 1848 la Români, voi. II, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică 1982, p. 1072-1076
38
N. Bălcescu, Opere, voi. IV, p. 113
39
Ibidem, p. 24 7
40
G. Fotino, op. cit., voi. IV, p. 72
41
A. Stan, C. Vlăduţ, op. cit., p. 185
42
G. Fotino, op. cit., voi. IV, p. 118
43
N. Bălcescu, op. cit., voi. IV, p. 494.
140
ÎNTINDEREA PROPRIETĂTll MOŞNENEŞTI
... '
LA 1864 IN JUDETUL GORJ,
'
CONFORM STATISTICII DIN 1899
Dinică Ciobotea
În istoriografia noastră s-a discutat despre existenţa, pe

durata evurilor mediu şi modem, a două regiuni sociale distincte,
cea moşnenească şi cea clăcăşească.
Zona moşnenească, despre care facem referire în
comunicarea noastră, cuprindea Platforma Getică, Subcarpaţii şi
Carpaţii Meridionalui, Subcarpaţii Munteni în continuitate
teritorială cu Vrancea, şi două arii mai restrânse, una în zona
Pleniţei - Bazinul Blahniţei şi cealaltă pe interfluviul Romanaţilor.
În zona moşnenească s-au cristalizat primele formaţiuni
politice româneşti în perioada de început a feudalismului.
Din perspectiva problematicii ştiinţifice pe care moşnenia
o degajează în descifrarea structurilor sociale româneşti, judeţul
Gorj prezintă interes istoriografic deosebit, deoarece structurile
social-istorice de aici au rămas, "în durata lungă a timpului", acele
tipuri arhaice care s-au prelungit până în 1962. Deasemenea,
remarcăm faptul că astăzi legea funciară reactualizează, palid,
problema proprietăţii moşneneşti.
Pentru toate aceste motivaţii de ordin istoric, considerăm
necesar publicarea unui important izvor statistic, necunoscut
cercetărilor ştiinţifice, întocmit în anul 1899 de Ministerul
agriculturii, industriei, comerţului şi domeniilor 1•
Întrucât nu putem extinde analiza datelor cuprinse în

documentul meţionat, amintim numai câteva elemente la care
acestea pot fi raportate.
Dinică Ciobotea, Întinderea proprietilţii moşneneşti la 1864 în judeţul Gorj conform statisticii
din 1899.
În anul 1899, judeţul Gorj se întindea pe o suprafaţă de

4.698 km 2• şi avea 171.300 locuitori (164.582 locuitori la sate şi
6.718 locuitori în oraşul Târgul Jiu), trăitori în jurul a 43.077
"menage".
În anii 1899-1900, judeţul Gorj era împărţit din punct de
vedere administrativ în patru plăşi:
1. Amaradia- Novaci (46 comune cu 118 cătune)
2. Ocolul Vulcan (50 comune cu 130 cătune)
3. Jiu (32 comune cu 56 cătune)
4. Gilort (34 comune cu 59 cătune).2
Sinteza documentelor publicate de noi3 ne arată că 269
cătune din 363 câte erau în tot judeţul erau moşneneşti.
Procentual, satele moşneneşti reprezentau 74% din totalul
localităţilor gorjene, iar proprietatea moşnenească (246.688,07
ha.) numai 52,5%. Cu aproximaţie, exprimăm că moşnenii erau în
număr de 104.811, adică 63,68% din populaţia comunelor.
Aşadar, putem afirma, cum am făcut şi altădată4 , că
informaţiile cuprinse în statistica din 1899 sunt încă o dovadă în
plus care probează caracteristica pentru judeţul Gorj de cel mai
moşnenesc judeţ al ţării.
1
Arhivele statului Bucureşti, Direcţia Generală a Statisticii, dos.
1979/1899; Referirile în Anexa nr. 4, la documentele din acest dosar se
fac prin cifra II după fiecare sat.
Alte prescurtări: c =comuna; - =cu acelaşi nume.
L. Colescu, Recensământul general al populaţiunei României.
2
Rezultate definitive precedate de o introducţiune cu explicaţiuni şi date

comparative, Bucureşti, 1905, p. 396-401.
3
Vezi anexele nr. 1 şi 2
Dinică Ciobotea, Judeţul Gorj într-un izvor statistic din I 727, în
4
"Arhivele Olteniei", Serie nouă, 6, Ed. Academiei, Bucureşti, 1989, p.

130.
142
Dinică Ciobotea, Întinderea proprietllţii moşneneşti la 1864 în judeţul Gorj conform statisticii
din 1899.
Anexa nr.1
Situaţia proprietăţii moşneneşti În judeţul Gorj la 1864/1899
Plasa Plasa Plasa Plasa Total

Jiu Ama radia Ocolul- Gilort judeţ
-Novaci Vulcan
Sate cu 29 95 100 45 269
mosneni
Număr 2.362 8.010 9.791 5.192 25.354
mosneni
Proprietatea 23.58 149.131,57 49.278,75 24.688,25 246.688,07
moşnenească 9,5
ha.
Anexa nr. 2
Situaţia proprietăţii moşneneşti În judeţul Gorj la 1864/1899
Nr. Plasa Proprietatea Suprafaţa %

Crt. sau plaiul moşnenească judeţului proprietate
ha. ha. a moşne-
nească din
suprafaţa
totală
I. Amaradia - Novaci 149.131 57 --- -
2. Ocolu - Vulcan 49.278 75 --- ---
3. Jiu 23.589 50 --- ---
4. Gilort 24.688 25 --- ---
Total judeţ 246.688,07 469.800 52.51
Anexa nr. 3
143
Dinică Ciobotea, Întinderea proprietiiţii moşneneşti la 1864 fnjudeţul Gorj conform statisticii
din 1899.
Numărul moşnenilor din judeţul Gorj la 1899
Nr. Plasa Nu mir Nu mir Nr. Nr. Nr. % menage

Crt. sau plaiul comune citu ne menage Citu ne moşneni moşneni
sau de din totalul
gospodil moşneni menagelor
rii
I. Amaradia 46 118 10.852 95 8.010 73,81
- Novaci
2. Ocolu - 50 130 16.544 100 9.791 59,18
Vulcan
3. Jiu 32 56 7.785 29 1.962 25 20
4. Gil ort 34 59 7.860 45 5.192 66 06
Total iudet 162 363 43.041 269 24.955 57 98
Anexa nr. 4
Situaţia proprietăţii moşneneşti În satele gorjene la 1864/1899
Plasa Jiu
1. Cătunul BÂLTENI, comuna Bâlteni = 143 moşneni (răzaşi)

"stăpânesc întreaga moşie care constituie această comună'',800 ha.
(11,3 ).
2. Cătunul BOLBOŞI, comuna Bolboşi = "nu sunt nici-un moşnean
sau răzaşi
cu pământ de baştină sau prin cumpărătoare de la
băştinaşi, ci numai împroprietărire după legea rurală" (11,4).
3. Cătunul GURA MENŢI, comuna Borăscu - Primarul scria:
"Constat în comună(. „) două trupuri răzaşe.proprietăţi" şi enumeră:
I) Trupul numit Boerescu al domnei Mareta Săvoiu - 330ha; II)
Boboreşti al doamnei Eufrosina Săvoiu - 21 O ha.; III) Valea ( ... ) tot
a Eufrosinei Săvoiu - 100 ha.; Al doilea trup al doamnei Arcada
Frumuşeanu numită Grăghia (!) - 200 ha.; 1) Trupul moşiei
Domneşti, proprietatea domnului Ion Augustin - 200 ha.; 2)
proprietatea lui Ion Scafeşti numită Domneşti - 100 ha.; 3) Trupul
proprietăţii domnului Isvoranu s-a vândut lui Ion Cărbunescu - 70
144
Dinicti Ciobotea, lntinderea proprietiJţii moşneneşti la 1864 tn judeţul Gorj conform statisticii
din 1899.
ha.; N.B. L. Botez, care a "revăzut" dosarul, glosează: "nu sunt

rezeşi" (II, f. 5).
4. comuna HRĂNEŞTI - nu sunt moşneni.
5. Cătunul BROŞTENI, comuna Broşteni (de lângă Valea lui Câine -
n. D. C.): "2 moşneni (răzeşi) proprietatea lor împărţită în 2 trupuri:
1) Trupul numit Atârnaţi al domnului C.Z.Broşteanu -
40 ha.;
2) Trupul Broşteni al lui C.A.Calotescu - 250 ha. (11,f.8
"Particular" -n. L. Botez-)
6. Cătunul CEPLEA, comuna Broşteni =5 moşneni "care stăpânesc în
devălmăşie trupul Mateşeştilor" - 150 ha. "Afară de aceşti moşneni
(răzaşi)mai sunt şi 3 proprietăţi, anume dl. Victor Cepleanu - 300
ha„. „ dl. N. Iulian - 11 O ha„. „ dl. Grigorie Pârâianu, 11 O ha.(11, f.
9)
7. Cătunul DAIA, comuna Costeşti - Oaia = 53 "moşneni ce stăpânesc
întreaga moşie care constituie acest cătun", 300 ha. Din care 100 ha.
locuri cultivabile, iar restul de islaz şi pădure (II, f. 12).
8. Cătunul COSTEŞTI, comuna Costeşti-Oaia = "144 moşneni ce
stăpânesc întreaga moşie care constituie acest cătun", 740 ha. Din
care 185 ha locuri cultivabile iar restul de islaz şi pădure (II, f. 13 ).
9. Cătunul FĂRCĂŞEŞTI, comuna Fărcăşeşti = 45 moşneni (rezaşi)
"ce stăpânesc întreaga moşie care constituie acest cătun", 400 ha. (II,
f. 14)
10. Cătunul GÂRBOVU, comuna Gârbovu = nu sunt moşneni. (II, f.
15).
11. MAHALAUA PICU, cătunul IONEŞTI, comuna Ioneşti: "deşi
teritoriul acestei comune face parte din moşia Statului Ioneşti
Brăneşti. . . însă în cuprinsul comunei se mai află mahalaua Picu în
care se află 5 moşneni care stăpânesc întreaga moşie care constituie
această mahala" de 30 ha. (II, f. 16).
12. Cătunul ISVOARELE, comuna Is.voarele: primarul constată
"numărul moşnenilor împroprietăriţi din vechime"; 5 moşneni ce
stăpânesc întreaga moşie care constituie acest cătun, 520 ha. N.B. L.
Botez nu centralizează aceşti moşneni; pe marginea stângă a textului,
cu creionul: "nu se trec că posedă peste I 00 ha." (II, f. I 7)
145
Dinică Ciobotea, Întinderea proprietllţii moşneneşti la 1864 injudeţul Gorj conform statisticii
din 1899.
13. Cătunul VĂLENI, comuna lsvoarele 3 moşneni ce stăpânesc

=
întreaga moşie care constituie acest cătun, 420 ha.
N .B. L. Botez are aceleaşi observaţii ca la Isvoarele (II, f. 18).
14. MURGEŞTI = nu sunt moşneni (II, f. 19).
15. MOI = nu sunt moşneni "cu pământ de baştină"(II, f. 20).
16. OHABA, comuna Ohaba =nu sunt moşneni (II, f. 21).
17. PESCEANA DE SUS =nu sunt moşneni (II, f. 22).
18. Cătuna PISCURILE, comuna Piscurile: 20 moşneni (răzeşi) "ce
stăpânesc întreaga moşie care constituie acest cătun, 550 ha.,
cuprinsă între hotarul Bibeşti (R), cătuna Strâmba (A), hotarul
Costeşti-Oaia (MZ) şi hotarul Plopşoru (MN). (II, f.23).
19. Cătun SĂRDĂNEŞTI, comuna Piscurile - "un singur moşnean
(rezeşi) ce stăpâneşte întreaga moşie care constituie acest cătun'',
300 ha.
Pe stânga textului, cu creionul: "nu se trece în tabel, trece peste
100 ha." (II, f. 24 ).
20. Cătun OLARI, comuna Plopşoru: nu sunt moşneni (II, f. 25).
21. Cătun PLOPŞORU, comuna Plopşoru: 14 moşneni "care
stăpânesc întreaga moşie care constituie acest cătun'', 530 ha. (II, f.
26).
22. Cătun RACI, comuna Raci: "257 moşneni rezaşi de baştină, ce
stăpânesc întreaga moşie care constituie acest cătun'', 589 ha. (II, f.
27).
23. Cătun ART ANU, comuna Raci = 1O moşneni rezaşi de baştină "ce
stăpânesc întreaga moşie care constituie acest cătun", 230 ha. (II, f.
28).
24. Cătuna BANIU, comuna Baniu: 7 moşneni rezaşi de baştină ce
stăpânesc întreaga moşie care constituie acest cătun", 150 ha. (II, f.
29).
25. Cătuna RĂŞINA, comuna Răşina: 247 moşneni ce stăpânesc
întreaga moşie care constituie această cătună", 950 ha. (II, f. 30).
26. Cătuna ROŞIA, comuna Roşia: 36 moşneni rezaşi care stăpânesc
prorpietatea lor împărţită în 3 trupuri: 1. Al Chiriacilor - 100 ha., 2.
Al lui C.C.Gardescu - 300 ha., 3. Al Brăiloilor - 300 ha.
N .B. S-au trecut "34-100". (II, f. 31 ).
146
Dinică Ciobotea, Întinderea proprietilţii moşneneşti la 1864 fn judeţul Gorj conform statisticii
din 1899.
27. Cătuna ROGOJELU, comuna Roşia = 80 moşneni răzaşi care

stăpânesc trupul de moşie Rogojelu de 150 ha. "Pe lângă trupul de
mai sus sunt 125 ha moşie răzăşească a doamnei Elena Săvoiu (II, f.
32).
N.B. S-au trecut "79-150".
28. Cătunul ROVINARI, comuna Rovinari: 54 moşneni rezaşi ce
stăpânesc întreaga moşie numită Rovinari-Popeşti care constituie
acest cătun, de 2.200 ha. (II, f. 33).
29. Cătunul POIANA, comuna Rovinari = 9 moşneni rezaşi ce
stăpânesc întreaga moşie numită proprietatea Poiana care constituie
acest cătun, 200 ha. (exceptându-se proprietatea Carabatescu) - (II, f.
34)
30. Cătunul STOLOJAN!, comuna Stolojani: "nu este nici un
moşnean rezaş decât singura proprietate a d-lui A. Stolojanu care se
compune din 750 ha.; restul se compune din clăcaşi delimitaţi după
legea rurală din 1864" (II, f. 35).
31. STRÂMBA, comuna Strâmba: nu sunt moşneni (II, f. 36).
32. Cătunul TIMIŞANI, comuna Timişani: 130 moşneni (răzaşi) ce
stăpânesc întreaga moşie care constituie acest cătun, proprietatea lor
este un singur trup de pământ, trupul numit Notaru, comuna
Timişani - 150 ha. (II, f. 3 7).
33. Cătunul ŢICLENI, comuna Ţicleni = 137 moşneni ce stăpânesc
întreaga moşie care constituie acest cătun, 822 ha. "În acest cătun se
mai află proprietatea defunctului preot Ilie Popescu printre curelele
moşnenilor cu aceleaşi învecinătăţi, de 185 ha (II, f. 38).
34. Cătunul CREŢEŞTI, comuna Ţicleni = 189 moşneni ce stăpânesc
întreaga moşie care constituie acest cătun, 945 ha. (II, f. 39).
35. Cătunul TUNŞII, comuna Ţicleni = 72 moşneni ce stăpânesc
întreaga moşie care constituie acest cătun, 288 ha. "În acest cătun se
află printre curele proprietatea domnului Iorgu Bălăcioiu în întindere
de 200 ha„ cu aceleaşi vecinătăţi" (II, f. 40).
36. Cătunul TURCENII DE JOS, comuna Turcenii de Jos: 4 moşneni
răzaşi ce stăpânesc întreaga moşie care constituie acest cătun, 1.320
ha„ compusă din un trup numit Turcenii de Jos. N.B. L. Botez trece
"4-1.320" cu culoare albastră; pe marginea stângă a textului, cu
creionul: "nu se trece" (II, f. 41 ).
147
Dinică Ciobotea, Întinderea proprietllţii moşneneşti la 1864 in judeţul Gorj conform statisticii
din 1899.
37. Cătuna TURCENII DE SUS, comuna Turcenii de Sus: 76

moşneni (rezaşi) ce stăpânesc întreaga moşie care constituie această
cătună, 600 ha. (II, f. 42)
38. Cătuna URDARI, comuna Urdarii de Jos: 2 moşneni rezaşi ce
stăpânesc o parte din moşia care constituie această cătună, 20 ha.,
într-un singur trup numit moşia Urezanilor. (II, f. 43).
39. URDARII DE SUS, comuna Urdarii de Sus: nu sunt moşneni (II, f.
43).
40. Cătunul VALEA CU APĂ, comuna Valea cu Apă: 54 moşneni,
proprietatea lor împărţită în 5 trupuri (Dodeşti - 130 ha., Popeşti -
130 ha., Cepeşti - 130 ha., Dodeşti - 100 ha., Dodeşti - 130 ha.);
Total "54-620" (II, f. 45).
41. Cătunul VLĂDULENI, comuna Vlăduleni: 204 moşneni (răzaşi)
care stăpânesc întreaga moşie care constituie această comună, 650
ha. (II, f. 46).
PLASA AMARADIA - NOVACI
1. Cătunul ALBENI, comuna Albeni = "135 moşneni stăpânesc

întreaga moşie care constituie acest cătun sub numirea de hotarul
Albeni", 900 ha. (II, f. 48).
2. Cătunul MIROSLOVENI, comuna Albeni = 79 moşneni care
"stăpânesc întreaga moşie care constituie acest cătun sub numele de
hotarele Măcoi şi Mirosloveni", 300 ha. (II, f. 49).
3. Cătunul PRUNEŞTI, comuna Albeni = "86 moşneni stăpânesc
întreaga moşie care constituie acest cătun sub numirea de hotaru
Cincu", 600 ha. (II, f. 50).
4. Cătunul ALIMPEŞTI, comuna Alimpeşti = "92 moşneni stăpânesc
întreaga moşie care constituie acest cătun", 320 ha. "Pământul din
acest cătun se stăpâneşte de 92 locuitori având fiecare mai multe
bucăţi moşteniri vechi" (II, f. 51 ).
5. Cătunul BEREŞTI, comuna Alimpeşti = "47 moşneni stăpânesc
întreaga moşie care constituie acest cătun", 250 ha. "Pământul din
acest cătun se stăpâneşte de 47 contribuabili având fiecare mai multe
diviziuni de moştenire veche" (II, f. 52).
148
Dinică Ciobotea, Întinderea proprietiiţii moşneneşti la 1864 în judeţul Gorj conform statisticii
din 1899.
6. Cătunul ANINIŞU DIN DEAL, comuna Aninişiu = 98 moşneni

(răzeşi) stăpânesc întreaga moşie care constituie acest cătun, 200 ha.
(II, f. 53).
7. Cătunul ANINIŞU DIN VALE, comuna Aninişiu = 188 moşneni
(răzeşi) stăpânesc întreaga moşie care constituie acest cătun, 446 ha.
(II, f. 54).
8. Cătunul BAIA şi cătunul SOHODOLU, comuna Baia de Fier: nu
sunt moşneni (II, f. 55).
9. Cătunul BÂRZEIU comuna Bârzeiu de Gilort = 35 moşteni răzaşi
stăpânesc întreaga moşie care constituie acest cătun, 838 ha.;
proprietatea lor împărţită în 5 trupuri (Bârzianu-240 h„ stăpânit de o
persoană; Lihuleşti - stăpânit de 20 moşteni - 222 ha.; Barsaca - 188
ha. Stăpânit de 2 moşteni; Pieleşti - 170 ha. stăpânit de 10 moşteni;
Cojanu - 18 ha. stăpânit de 2 moşteni (II, f. 56)
10. Cătunul CÂLNICU, comuna Bârzeiu de Gilort = 126 moşteni
răzaşi stăpânesc întreaga moşie care constituie acest cătun, 1.41 O
ha.; proprietate împărţită în 7 trupuri (Danie - 67 ha., stăpânit de 10
moşteni; Laceasca - 213 ha, 12 moşteni; Mateşti, 98 ha. - 12
moştemi, Măgureni, 173 ha. - 22 moşteni; Drăgoeşti, 160 ha. - 26
moşteni; Bolboceşti, 280 ha. - 28 moşteni; Halânga, 419 ha. - 16
moşteni).
11. Cătunul LIHULEŞTI, comuna Bârzeiu de Gilort = 33 moşteni
răzaşi stăpânesc întreaga moşie
care constituie acest cătun, 300 ha.;
"proprietatea lor împărţită în 5 trupuri (Pieleşti, 50 ha. - 8 moşteni;
Chiţeasca, 40 ha - 1 moştean răzaş; Vetreasca, 60 ha - 1 moştean
răzaş; Lihuleaca, 50 ha. - 9 moşteni; Codreasca, 100 ha. - 14 moşteni
răzaşi) (II, f. 58).
12. Cătunul BÂRZEIU, comuna Bârzeiu de Pădure= 119 moşteni
rezaşi care stăpânesc întreaga moşie care constituie acest cătun, 542
ha şi 1O ari ... ; "în acest trup de moşie mai sunt şi lăturaşi din alte
comune." (II, f. 59).
13. Cătunul P ASCHII, comuna Bârzeiu de Pădure= 100 moşteni
rezaşi ce stăpânesc întreaga moşie care constituie acest cătun, 289 ha
şi 35 ari. "În acest trup de moşie mai sunt şi lăturaşi din alte
comune." (II, f. 60).
149
Dinică Ciobotea, Întinderea proprietlJţii moşneneşti la 1864 1n judeţul Gorj conform statisticii
din 1899.
14. Cătunul SCURTU, comuna Bârzeiu de Pădure= 67 moşteni rezaşi,

stăpânesc întreaga moşie care constituie acest cătun, 1O1 ha şi 62 ari.
"În acest trup de moşie mai sunt şi lăturaşi din alte comune." (II, f.
61).
15. Cătunul BffiCII, comuna Bengeşti = 49 moşneni (răzaşi) care
stăpânesc întreaga moşie care constituie acest cătun, 258 ha. (II, f.
62).
16. Cătunul HĂEŞTI, comuna Bobu = 70 locuitori moşneni băştinaşi
şi cumpărători, 225 ha în hotarul numit Hăeşti (II, f. 63).
17. Cătunele BUMBEŞTI DIN DEAL şi CIOREI DIN VALE,
comuna Bumbeşti - Piţicu: 78 moşneni rezaşi "stăpânesc întreaga
moşie de-a valma în curele care conţin aceste cătune", 536 ha. (II, f.
64).
18. Cătunul PIŢICU, comuna Bumbeşti-Piţicu: "un proprietar şi 25
chiriaşi care stăpânesc întreaga moşie" de 536 ha. N.B. "Nu" (n.L.
Botez) (II, f. 65).
19. Cătunul SITEŞTI, comuna Bumbeşti-Piţicu = 62 moşneni rezaşi,
stăpânesc întreaga moşie care constituie acest cătun, 240 ha: (II, f.
66).
20. Cătunul LUPEŞTI, comuna Bumberşi - Piţicu: 15 moşneni rezaşi
"stăpânesc întreaga moşie în curele de-a valma cu moşnenii din
comuna Poenari; "care cătun conţine întinderea acestei moşii este de
100 ha." (II, f. 67)
21. Cătunul BÂRLEŞTII, comuna Bumbeştii de Jiu = 147 moşneni
(răzaşi) stăpânesc întreaga moşie ce constituie acest cătun, 600 ha.
"Afară de acest teritoriu cătunul mai are în devălmăşie trei munţi şi
anume: 1) Paltinu - 1.200 ha; 2) Prisloapa - Grivele cu 1.600 ha„ „3)
Ţapul - 500 ha ... N.B. Pe marginea textului, în stânga, cu cerneală:
"se va întreba dacă cei trei munţi se stăpânesc tot de cei 147
moşneni"; cu creionul: "Trecut". Sus, cu culoarea albastră: "147-
14. 700". (II, f. 68).
22. Comuna BUMBEŞTI DE JIU = 182 moşteni (rezaşi) care
stăpânesc întreaga moşie ce constituie această comună, 1.200 ha.
"Această comună mai are în devălmăşie un munte numit Sapa, de
60.000 ha." (II, f. 69). N.B. Sus, cu creionul: "Având fiecare mai
150
din 1899.
mult de 300 ha. nu se pot considera ca moşteni"; Socoteala lui Botez

ştearsă.
23. Cătunul CÂINENI, comuna Câineni = 76 moşneni răzaşi
stăpânesc întreaga moşie ce constituie acest cătun, 325 ha. (II, f. 70).
24. Cătunul CIONTEŞTI, comuna Cărbuneşti = 105 moşneni
stăpânesc întreaga moşie de 70 ha. care constituie acest cătun,
împărţită în trupuri (Cionteşti - 35 ha, Măguriceni - 35 ha.) (II, f.
73).
25. Cătunul DUŢĂŞTI, comuna Cărbuneşti = 98 moşneni stăpânesc
întreaga moşie de 60 ha. care constituie acest cătun, împărţită în
trupuri (Duţeşti - 30 ha., Ciocăltani - 30 ha.) (II, f. 73).
26. Cătunul TUPŞEA, comuna Cărbuneşti = 64 moşneni răzeşi
stăpânesc întreaga moşie care constituie acest cătun, 50 ha.,
împărţite în trupuri (Codreşeasca - 16 ha., Puiasca - 16 ha., Duţeasca
- 18 ha.) (II, f. 74).
27. Cătunul PEREŞTI, comuna Cârligei = 85 moşneni răzeşi
stăpânesc întreaga moşie care constituie acest cătun, 220 ha, "Care
este împărţit la moşnenii rezaşi ai acestui cătun" (II, f. 95).
28. Cătunul CÂRLIGEi, comuna Cârligei = 145 moşneni răzeşi
stăpânesc întreaga moşie care constituie acest cătun, 395 ha, "Care
este împărţită la moşnenii răzaşi ai acestui cătun". (II, f. 76).
29. Cătunul CĂRPINIŞU, comuna Cărpinişu= 281 moşneni.
Proprietatea lor împărţită în 8 trupuri: 1) Hotaru - 1.100 ha., deosebit
de plai şi munţi; 2) Poeniţa - 120 ha. - "care trup se stăpâneşte de
moşnenii Cărpinişeni şi Radoşeni în Mese"; 3) Plaiul Cărpiniş şi
Radoşi şi munţii Plasata, Florile Albe şi Macariea 1.120 ha - "care
acest trup se stăpâneşte de moşnenii Cărpinişeni şi Radoşeni în
devălmăşie; 4) Muntele Gruiu - 50 ha. - stăpânit tot de moşnenii
Cărpinişeni şi Radoşeni în devălmăşie; 5) Coasta Petroasă - 25 ha.-
se stăpâneşte de moşnenii Cărpinişeni în devălmăşie şi cu Radoşeni;
6) Muntele Calcescu - 35 ha. - se stăpâneşte în devălmăşie tot de
moşnenii Cărpinişeni şi Radoşeni; 7) Muntele Gaurele 80 ha. -
stăpânit în devălmăşie tot de moşnenii Cărpinişeni şi Radoşeni; 8)
Muntele Praveţile - 70 ha. - se se stăpâneşte în devălmăşie de
moşnenii Cărpinişeni şi Radoşeni). (II, f. 77-78).
151
din 1899.
30. Cătuna VLĂDOI, comuna Cernădia = 61 moşneni (răzaşi)

stăpânesc întreaga moşie care constituie acest cătun, 13.000 ha. Notă
cu creionul: "Având peste 200 ha. fiecare nu se consideră moşneni"
(II, f. 79).
31. Cătuna BUICEŞTI, comuna Cernădia = 145 moşneni (rezaşi)
stăpânesc întreaga moşie care constituie acest cătun, 25.000 ha.
(până la frontieră). Notă cu creionul: "Având peste 150 ha. nu se
consideră moşneni" (II, f. 80).
32. Cătuna BERCEŞTI, comuna Cernădia = 61 moşneni (rezaşi)
stăpânesc întreaga moşie care constituie acest cătun, 12.000 ha.
(până la frontieră - n. D.C.) (II, f. 81).
33. Cătunul CIOCADIA, comuna Ciocadia = 230 moşneni (rezaşi)
82).
34. Cătunul HULUBA, comuna Ciocadia = 72 moşneni (rezaşi)
83).
35. Cătunul COPĂCIOASA, comuna Copacioasa = 201 moşneni
stăpânesc întreaga moşie care constituie acest cătun, 21 O ha. (II, f.
84).
36. Cătunul CERĂTU, comuna Copacioasa = 60 mojneni stăpânesc
37. Cătunul CORSORU, comuna Corsoru = 29 moşneni stăpânesc
38. Cătunul LUCULEŞTI, comuna Corsoru = 39 moşneni stăpânesc
39. Cătunul NISTOREŞTI, comuna Corsoru = 28 moşneni stăpânesc
40. Cătunul PETECEI, comuna Corsoru = 25 moşneni stăpânesc
41. Cătunul CRASNA DIN DEAL, comuna Crasna= 91 moşneni (din
baştină) stăpânesc întreaga moşie care constituie acest cătun, 103
ha.; vecini ... spre MN cu poenile şi muntele numit Mocirlele (II, f.
90).
152
Dinică Ciobotea, Întinderea proprietllţii moşneneşti la I 864 în judeţul Gorj conform statisticii
din 1899.
42. Cătunul CRASNA DIN VALE, comuna Crasna= 145 moşneni

(din baştină) stăpânesc întreaga moşie care constituie acest cătun,
21 O ha.; Vecinătăţi = "spre MN cu poenile lor numit Plaiul Crasna
din Vale" (II, f. 91 ).
43. Cătunul DRĂGOEŞTI, comuna Drăgoeşti = I 06 moşneni (rezaşi)
care stăpânesc întreaga moşie care constituie acest cătun, 417 ha.;
44. Cătunul CRASNA UNGURENI = nefiind moşneni (II, f. 92).
45. Cătunul GLODENI, comuna Glodeni = 159 locuitori moşteni cu
întinderea pământului moştenesc de 555 ha. (II, f. 93).
46. Cătunul BĂJNEGI, comuna Glodeni = I 04 locuitori moşteni cu
întinderea pământului lor moştenesc de 250 ha. (II, f. 94).
47. Cătunul CIORĂŞTI, comuna Glodeni = 54 locuitori moşteni cu
întinderea pământului lor moştenesc de 250 ha. (II, f. 95).
48. Cătunul ARSENI, comuna Gruiu = 21 mojneni (răzeşi),
proprietatea lor împărţită în 3 trupuri (Gura Văii - 25 ha.; Postaia -
stăpânit de acest cătun în devălmăşie cu mojneni Grueni Arşeni din
cătunul Gruiu - 1.025 ha; Muntele Fântâna Untului - I .OOO ha. cu
aproximaţie, care se stăpâneşte tot cu trupul al doilea). (II, f. 96).
49. Cătunul BĂRCACIU, comuna Gruiu= ·45 mojneni (răzeşi)
stăpânesc întreaga moşie care constituie acest cătun, 130 ha. "Acest
cătun nu mai posedă nici un trup de pământ afară de cel arătat mai
sus." (II, f. 97).
SO. Cătunul GRUIU, comuna Gruiu= 55 mojneni (răzeşi) stăpânesc
întreaga moşie care constituie acest cătun, 31 O ha. cu aproximaţie.
"La acest cătun se mai specifică că mojnenii mai stăpânesc în
devălmăşie trupurile de moşie arătate la cătunul Arseni." (II, f. 98).
51. Cătunul MAGHEREŞTII DIN DEAL, comuna Maghereşti = 70
moşneni stăpânesc întreaga moşie care constituie acest cătun, 155
ha. (II, f. 99).
52. Cătunul MAGHEREŞTII DIN V ALE, comuna Maghereşti = 26
moşneni stăpânesc întreaga moşie care constituie parte din acest
cătun, 71 ha. (II, f. 100).
53. Cătunul MUŞETEŞTI, comuna Muşeteşti = 13 7 moşneni (baştină,
răzeşi) stăpânesc întreaga moşie care constituie parte din acest cătun,
402 ha. (II, f. 1O1 ).
153
Dinică Ciobotea, Întinderea proprietăţii moşneneşti la 1864 în judeţul Gorj conform statisticii
din 1899.
54. Cătunul NEGOEŞTI, comuna Negoeşti = "Pe proprietatea

doamnei Olga Bengescu din cătunul Negoeşti sunt 23 moşteni
împărţit în 3 trupuri (Dealul Cincu - 6 ha. cuprins în proprietatea
doamnei Olga Bengescu; Crăsnaru - 8 ha; Ţopa 1/4 ha. cuprins în
proprietatea doamnei Olga Bengescu) (II, f. 102).
55. Cătunul ŢOŢEI, comuna Negoeşti format din moşteni rezaşi în
număr de 128 moşteni; şi proprietatea lor este împărţită în 4 trupuri
sau moşii (Pociovăliştenii Seulescu - 150 ha.; Glodu - 68 1/2 ha;
Burlani - 40 ha; Curva - 120 ha.) (II, f. 103 ).
56. Cătunul GHEBANI, comuna Novaci = 24 moşneni răzeşi
104).
57. Cătunul HIRIŞEŞTI, comuna Novaci = 80 moşneni stăpânesc
58. Cătunul NOVACI STREINI, comuna Novaci numai
împroprietăriţi, foşti clăcaşi ai fraţilor Palada (II, f. I 06).
59. Cătunul NOVACII ROMÂNI, comuna Novaci = 55 moşneni
răzaşi stăpânesc întreaga moşie care constituie acest cătun, 250 ha.
(II, f. 107).
60. Cătunul BLIDARIU, comuna Ohaba = 14 moşneni răzaşi
stăpânesc întreaga moşie care constituie acest cătun, 53 3/4 ha.
"Acest pământ se compune dintr-un singur trup numit teiul hotarului
cătunului Blidari" (II, f. I 08).
61. Cătunul SÂRBEŞTI, comuna Ohaba = 63 moşneni răzaşi
stăpânesc întreaga moşie care constituie acest cătun, 373 ha. "Acest
pământ se compune dintr-un singur trup numit teiul hotarului
cătunului Sârbeşti" (II, f. 109).
62. Cătunul OHABA, comuna Ohaba = 92 moşneni răzaşi stăpânesc
întreaga moşie care constituie acest cătun, 425 ha. "Acest pământ se
compune dintr-un singur trup numit teiul hotarului cătunului Ohaba.
Şi mai sunt 3 moşneni; proprietatea lor împărţită în 3 trupuri numite
şi are 522 ha" (Trupul 1-241 ha.; trupul 11-30 ha.; trupul 111-190 ha.)
(II, f. 11 O).
63. Cătuna PETREŞTII DE SUS, comuna Petreştii de Sus = 54
moşneni răzaşi stăpânesc întreaga moşie pe care este aşezat acest
154
Dinică Ciobotea, Întinderea propriettl(ii moşneneşti la 1864 in judeţul Gorj conform statisticii
din 1899.
cătun, împărţit în 4 moşii (Tunşi, Oieşti, Căsuleşti şi Duţuleşti) în

întindere de 190 ha. (II, f. 111 ).
64. Cătunul ROGOJANUL, comuna Petreştii de Sus = 16 moşneni
răzaşi stăpânesc întreaga moşie pe care este aşezat această cătună,
împărţită în 2 moşii (Rogojeni şi Cinciuleşti) în întindere de 48 ha.
(II, f. 112).
65. Cătunul POCIOVALIŞTEA, comuna Pociovaliştea = 160
moşneni răzaşi stăpânesc întreaga moşie care constituie acest cătun,
800 ha. (II, f. 113).
66. Cătunul BĂLANI, comuna Pociovaliştea = 20 moşneni răzaşi
stăpânesc parte din această moşie care constituie 250 ha. "În această
comună mai stăpânesc şi alţi moşteni din cătunul Pociovalişte, un
trup numit al Negreanului de 60 ha. şi alţi moşneni numiţi Costrieşti
din Bumbeşti-Piţicu posedă 30 ha. moştenire veche" (II, f. 113).
67. Cătunul CIUPERCENI, comuna Poenari = 50 locuitori moşteni.
"Moşia cătunului se compune din 120 ha. din care 70 ha. le
stăpânesc locuitorii acestui cătun, iar restu de 50 ha. le stăpânesc
domnii proprietari (Fioru Aluneanu din c. Alunu, j. Vâlcea, Ion C.
Aluneanu din c. Alunu, j. Vâlcea, Ilie Orleanu din Broşteni, j.
Vâlcea şi Ion Săndulescu, c. Roşia,j. Gorj) (II, f. 114).
68. Cătunul POENARI, comuna Poenari = 120 locuitori moşteni
115).
69. Cătunul PONOARELE, comuna Poenari = 40 locuitori moşteni
116).
70. Comuna POLOVRAGI = 359 moşneni răzaşi deveniţi după legea
rurală, foşti chiriaşi ai proprietăţii Statului Polovragi, 1.485 ha. N.B.
- Botez notează "clăcaşi". (II, f. 117).
71. Cătunul POIANA, comuna Poiana Seciurile = 90 moşneni rezaşi
118).
72. Cătunul SECIURI, comuna Poiana Seciurile = 20 moşneni (rezaşi)
119).
155
Dinică Ciobotea, Întinderea proprietii(ii moşneneşti la I 864 în judeţul Gorj conform statisticii
din 1899.
73. Cătunul SECIURI DIN VALE, comuna Poiana Seciurile = 60

moşneni (rezaşi) stăpânesc întreaga moşie care constituie acest
cătun, 302 ha. (li, f. 120).
74. Cătunul AMARADIA, comuna Pojarul de Jos = 124 moşneni
(rezaşi) stăpânesc întreaga moşie care constituie acest cătun, 125 ha.
(li, f. 121).
75. Cătunul STRÂMBA, comuna Pojarul de Jos = 113 moşneni
(rezaşi); proprietatea lor împărţită în 2 trupuri (Moşnenii Borhineşti
- 20 ha; Fundu Strâmbei - 62 ha.) (II, f. 122).
76. Cătunul BUSTUCHINI, comuna Pojarul de Sus = 120 moşneni
(răzaşi) ce stăpânesc întreaga moşie care constituie acest cătun, 370
ha. (II, f. 123 ).
77. Cătunul ZEVELCEŞTI, comuna Pojarul de Sus = 203 moşneni
(răzaşi) ce stăpânesc întreaga moşie care constituie acest cătun, 624
ha. (II, f. 124).
78. Cătunul COLIBAŞI, comuna Pojogeni = 76 moşneni stăpânesc
79. Cătunul COMĂNEŞTI, comuna Pojogeni = 84 moşneni stăpânesc
80. Cătunul POJOGENI, comuna Pojogeni = 103 moşneni stăpânesc
întreaga moşie care constituie acest cătun, I.OOO ha. (II, f. 127).
81. Comuna PRIGORIA = "în toate cătunele ce formează această
comună" sunt numai împroprietăriţi. (II, f. 128).
82. Comuna RADOŞI = 180 moşneni (răzaşi) stăpânesc întreaga
moşie care constituie această comună, 900 ha. (II, f. 129).
83. Cătunul ROŞIA DE JOS, comuna Roşia = 39 moşneni;
proprietatea lor este împărţită în mici curele care în total se urcă la
150 ha. (li, f. 130).
84. Cătunul ŞITOIA, comuna Roşia = 45 moşneni stăpânesc întreaga
moşie care constituie acest cătun, 263 ha.; "proprietăţile
menţionaţilor moşneni sunt în curele, începând de la răsărit până la
apus, iar pe părţile laterale să marginesc fiecare iarăşi prin mejdini
cu moşnenii vacinaşi" (li, f. 131).
156
Dinică Ciobotea, Întinderea proprietăţii moşneneşti la 1864 în judeţul Gorj conform statisticii
din 1899.
85. Cătunul COROBEŞTI, comuna Săcelu = 24 moşneni (răzeşi)

stăpânesc întreaga moşie care constituie acest cătun, I OI ha. (II, f.
132)
86. Cătunul GURANI, comuna Săcelu = 47 moşneni (răzeşi)
stăpânesc întreaga moşie care constituie acest cătun, 14 7 ha. (II, f.
133)
87. Cătunul SĂCELU, comuna Săcelu = 137 moşneni (răzeşi)
stăpânesc întreaga moşie care constituie acest cătun, 20 I ha. (II, f.
134)
88. Comuna SÂRBEŞTI= "121 moşteni care posedă un nr. de 891 ha.
pământ format dintr-un singur trup şi 7 curele şi se stăpânesc de
moştenii locuitori în devălmăşie care au moştenire de la moşii,
strămoşii lor." (li, f. 135).
89. Cătunul SCOARŢA, comuna Scoarţa = 104 moşneni stăpânesc
întreaga moşie, care moşie are o întindere cca 357 ha. (II, f. 136)
90. Cătunul COJANI, comuna Ştefăneşti = 47 mojneni stăpânesc
întreaga moşie care constituie acest cătun, 500 ha. (II, f. 137)
91. Cătunul ŞTEFĂNEŞTI, comuna Ştefăneşti = 98 mojneni
138)
92. Cătunul UNGURELUL DE SUS, comuna Ştefăneşti = 83
mojneni; proprietatea lor împărţită în 2 trupuri (Ungurelu de Sus -
200 ha; Ungurelu de Jos - 200 ha.) (II, f. 139).
93. Comuna SURUPAŢI = 150 moşneni (rezaşi) stăpânesc întreaga
moşie care constituie această comună, 600 ha. (li, f. 140).
94. Cătunul LĂZĂREŞTI, comuna Tetila = 45 moşteni stăpânesc
întreaga moşie care constituie acest cătun, 50 ha. (li, f. 141)
95. Cătunul TETILA, comuna Tetila = 31 moşteni (rezaşi) stăpânesc
întreaga moşie care constituie acest cătun, 125 ha .... "şi au curele în
stânjeni, merg la A şi R, pământul lor este moştenesc". (II, f. 142)
• Moşia Tetila cumpără de la Stat de Dimitrie C. Rebedea
(30 ha.) şi Luca Evulescu (30 ha). (li, f. 41). N.B. Pe
marginea textului, în stânga, cu creionul. .. cumpărată de
la Stat vezi în "2974/90". "Trecut" este şters.
157
Dinică Ciobotea, Întinderea proprietăţii moşneneşti la 1864 injudeţu/ Gorj conform statisticii
din 1899.
96. Cătunul BUZEŞTI, comuna Turbaţi = 88 moşneni (rezaşi)

143)
97. Cătunul TURBAŢI, comuna Turbaţi = 145 moşneni (rezaşi)
144)
98. Cătunul BECHENI, comuna Zorleşti = 11 moşneni (răzaşi)
145)
99. Cătunul ZORLEŞTI, comuna Zor1eşti = 25 moşneni răzeşi;
proprietatea lor împărţită în 3 trupuri (I - 500 ha, II - 200 ha., III -
850 ha.) (II, f. 146).
158
GORJ 1893
-SĂNĂTATEA PUBLICĂ
prof. Damian Ancu.
"Monitorul Oficial", din 27 septembrie 1894, publică de-a

lungul a patru coloane, raportul dr. V.Poppescu, medicul primar al
serviciului sanitar din judeţul Gorj, pentru perioada anului 1893,
raport adresat Direcţiei generale a serviciului sanitar din România.
Documentul este structurat pe 1O probleme, prezentate concis, dar
cu bogăţie de informaţie; aceste probleme sunt: şcolile, personalul
sanitar, mişcarea populaţiei, vaccinările, acordarea de consultaţii
gratuite, actele medico-legale, partea igienică, epidemiile, şedinţele
de consiliu şi, binenţeles, măsurile ce se impun a fi luate în vederea
îmbunătăţirii stării de sănătate a populaţiei din judeţ.
Intitulat "Extract de pe raportul general asupra mersului
serviciului sanitar şi sănătăţei publice din judeţul Gorj, în cursul
anului 1893, adresat direcţiei generale a serviciului sanitar de D.
medic primar al acestui judeţ" şi întocmit - aşa cum arătăm mai
înainte, de dr.V.Poppescu aflat în această funcţie de la 8 iulie 1893,
documentul, realizat în conformitate cu art.48 din legea sanitară,
face la început o prezentare generală a judeţului Gorj, prezentare
făcută în cunoştinţă de cauză din moment ce raportul avea toate
datele la dispoziţie. Aflăm astfel că:"Judeţul Gorj este limitrof cu
judeţele Mehedinţi, Vâlcea, Dolj şi cu Austro-Ungaria; acest judeţ
se compune din 161 comune rurale cu 355 de cătune, împărţit în 10
plăşi administrative, cu 1O subprefecţi, având o populaţie de
161.381 locuitori". Din această scurtă prezentare putem deduce că,
în medie, o plasă avea 35 de sate şi aproximativ 16.140 de locuitori.
După ce prezintă principalele ape şi mănăstiri din zonă
arată: "Există în acest judeţ un stabiliment balnear, numit Săcelu,
proprietate a D-nei Sevastiţa Sadoveanu, cu ape sulfoiodate, care,
Prof Damian Ancu, Gorj 1893 • Siiniitatea publicii
deşi a funcţionat, totuşi, însă

are mare şi absolută necesitate de o
reparaţie şi îngrijire mai asiduă, căci în starea în care se găseşte azi
lasă mult de dorit".
Prima problemă prezentată este aceea a şcolilor rurale, în
care, atât mobilierul, cât şi clădirile propriu zise, "lasă foarte mult
de dorit, fiind foarte mici şi deteriorate, în comparaţie cu numărul
elevilor care frecventează şcoalele". Acestor aspecte negative li se
mai adăugau lipsa de lumină şi ventilaţie, a podelelor de lemn,
motiv pentru care" ... umiditatea este în permanenţă".
Analiza personalului sanitar este făcută sumar, dar
concludentă pentru ceea ce are să raporteze în continuare:
"Personalul sanitar a fost compus din medicul primar, patru medici
de plasă, împărţindu-li-se l O plăşi la câteşi patru; 5 vaccinatori şi 4
moaşe, din care nu a funcţionat decât una, în plăşile Jiu şi Jilţu, iar
cele-alte trei posturi au fost vacante". Cu toate acestea în judeţ s-au
născut 5494 copii şi au murit 4588 de persoane, excedentul fiind de
906 persoane, excedent care ar fi putut fi mult mai mare dacă s-ar fi
respectat regulile fundamentale de igienă. Au fost încheiate un
număr de 1926 căsătorii, în situaţia în care acceptam formularea "în
cursul anului expirat au fost căsătoriţi - 1926'', personal înclinând a
susţine că au fost doar 963 de căsătorii şi nu 1926.
"Monitorul Oficial", de vineri 7 octombrie 1894, referindu-
se la mişcarea populaţiei din Tg.-Jiu, în august 1894, menţionează:
"a avut loc o căsătorie mixtă, ortodoxă-catolică; s-au născut 12
copii, dintre care 8 băieţi şi 4 fete; toţi ortodocşi; 11 erau legitimi,
iar unul nelegitim; au murit 11 persoane, 5 bărbaţi şi 6 femei, dintre
care 6 sub 15 ani, 4 sub 60 de ani şi unul peste 70 de ani; 9 erau
ortodocşi, unul catolic şi unul de altă religie; cei 9 ortodocşi erau
români, iar cei doi de alte religii străini; 1O au murit la ei acasă, în
comună, iar unul "aiurea"; s-au născut doi copii morţi - ambii
legitimi; excedentul de populaţie a fost de o persoană, în întreaga
ţară acesta fiind, în luna august 1894, de 543 de persoane". Tot în
această problemă, şi tot la Tg.-Jiu, în perioada 25 septembrie-I
octombrie 1894, s-au născut 4 copii ortodocşi şi legitimi, murind o
160
Prof Damian Ancu, Gorj 1893 - Sânâtatea publicâ
persoană de febră tifoidă; în toate oraşele reşedinţă de judeţ au fost

semnalate 13 asemenea cazuri, cei mai mulţi decedând din cauza
tuberculozei. În toată ţara nu se semnalau cazuri de holeră
("Monitorul oficial", din 8 oct.1894).
Cu toate că în judeţ erau doar 5 vaccinatori, s-a reuşit în
cursul anului 1893 să se vaccineze 11.925 persoane, de diferite
sexe, revenind în medie pentru fiecare vaccinator câte 2385
persoane, dar foarte puţin dacă ţinem cont că numărul celor
vaccinaţi reprezintă aproximativ 7,5% din totalul populaţiei."
Vaccinarea şi revaccinarea s-a făcut cu vaccin animal, adus de
predecesorii mei, de la institutul vaccinal Chaumier, din Tours,
Francia, care a dat rezultate foarte satisfăcătoare, după cele ce am
constatat din lucrările acestui serviciu". Cei cinci medici au
acordat, gratuit, 8685 de consultaţii "cu medicamente din fondul
judeţului care este în sumă de 4.000 lei, şi care nefiind suficient,
judeţul a mai făcut viramente încă de lei 1.500". În concluzie au
fost consultaţi în medie câte 1.737 suferinzi de fiecare medie,
bugetul judeţului prevăzând suma de 2 bani şi jumătate pentru
fiecare locuitor al Gorjului.
În 1893, medicii gorjeni au făcut 37 de autopsii medico-
legale, urmare a ordinelor primite din partea Parchetului, dintre
care: "8 eshumări, dresându-se 5 acte medico-legale, care mai toate
au tratat despre crime şi omoruri prin lovituri şi răniri; afară de
acestea au mai fost eliberate 17 certificate de contusii şi răniri
provocate din bătăi".
Problemele de igienă şi epidemii sunt pe larg analizate,
autorul raportului insistând pe condiţiile grele şi dificile de muncă"
în comparaţie cu starea fisică a locuitorilor din acest judeţ", în care
- deşi zonă de munte, majoritatea localităţilor sunt mlăştinoase, cu
excepţia plasei Novaci; cauza acestui fenomen este faptul că
locuinţele sunt aşezate "mai toate pe un teren, dacă nu prea jos, dar
foarte puţin ridicat de la nivelul solului, aşa că miasmele de tot felul
viciază aerul din locuinţa locuitorilor". Toate casele erau făcute din
bârne şi lipite cu pământ; aveau, de regulă, o singură cameră cu o
161
Prof Damian Ancu, Gorj 1893 ·Sănătatea publică
fereastră "în miniatură"; într-o asemenea "casă" locuiau 8-1 O

persoane "pe un pat de lemn, fără saltea sau rogojină, ci cu câte o
singură cergă acoperit". Alături de oameni, în casă erau introduse şi
diferite animale, viţei, porci, miei etc. şi, pentru ca situaţia să fie şi
mai concludentă, în timpul iernii hainele, opincile şi obiectele erau
uscate tot în casă, "mai cu seamă în timpul nopţii, astfel că nu
numai le lipseşte aerul strict necesar, dar nu face decât să inspire un
aer confinat, viciat în care sunt milioane de microbi de diferite
naturi ... ".
Pe lîngă condiţiile grele de locuit, ţăranul gorjean, de acum
1O1 de ani, avea o hrană nesuculentă şi puţină în comparaţie cu
munca deosebit de grea, iar îmbrăcămintea " ... nu corespunde nici
de cum cu diferitele anotimpuri ale anului".
Mai adăugăm la cele prezentate numărul mare de porci
crescuţi, pentru comerţ, fiîntânile şi puţurile aflate în apropiere de
crescătoriile de porci, excrementele şi urina care se înfiltrează în
acestea, folosirea abuzivă a alcoolului produs empiric în vase
necorespunzătoare şi, deci, de proastă calitate etc.Pe bună dreptate
medicul primar atenţiona că toate acestea îi face pe ţărani "să
devină slăbănogi, susceptibili la contactarea foarte lesne a
diferitelor boale, cari dacă nu-i omoară, face din ei nişte fiinţe
slăbite, ceea ce se poate numi o degeneraţie fizică".
Epidemiile gorjene ale anului 1893 sunt reprezentate în
cazurile "de tuse convulsivă, rugeolă, pojar şi disenterie", depistate
în 18 comune, ceea ce reprezintă aproape 11,2% din numărul total
al judeţului. La răspândirea acestora contribuiau "lipsa de educaţie
a ţăranului care, după înmormântare, mânca tradiţionala pomană în
camera decedatului, dar şi faptul că bolnavul nu putea fi izolat de
cei sănătoşi. Mai adăugăm: răspândirea locuinţelor pe văi şi dealuri;
nedeclararea la primărie a celui contaminat; neputinţa acordării la
timp a ajutorului medical; apelarea la serviciile descântecelor, în
loc la acelea ale medicinei; insuficienţa personalului sanitar etc."
Cu un medic la 2,3 şi mai multe plăşi, niciodată nu o să putem
parveni a ajunge scopul ce urmărim".
162
Prof Damian Ancu, Gorj 1893 - Sănătatea publică
Ultima parte a raportului arată că în anul respectiv au fost

ţinute 13 şedinţe ale consiliului de igienă, dintre care 7 au fost
extraordinare, şedinţe în care au fost prelucrate "instrucţiunile şi
măsurile privitoare la sănătatea şi salubritatea publică a populaţiei".
În concluzie, raportul propune trei măsuri, prin care speră să se
amelioreze situaţiile prezentate anterior:
a). - numirea a câte unui medic pentru fiecare plasă, cu
reşedinţa în centrul acesteia, unde să se afle o infirmerie pentru
tratarea pneumoniilor, febrei tifoide, naşterilor, dezinteriilor etc„
considerate ca "boli grele'', în paralel cu existenţa unei mici
farmacii şi a instrumentelor necesare;
b ). - înfiinţarea de moaşe la fiecare plasă "cari vor seconda
pe medici în diferite lucrări";
c). - înfiinţarea câte unui post de vaccinator la fiecare plasă
cu sarcm1 specifice, dar care "vor ajuta pe medic în diferite
operaţiuni, pansamente, supravegherea bolnavilor în infirmerie
etc."
ANEXA 1
Târgul-Jiului, com.urb„ capitala judeţului Gorj, situată cam

în centrul judeţului şi pe malul stâng al râului Jiul. Se compune din
două mahalale: Botorogi şi Între-Jieţe.
163
Prof Damian Ancu, Gorj 1893 ·Sănătatea publică
Are o suprafaţă de 3000 hectare şi o populaţie, după

recensământul din 1899, de 6634 locuitori: 3898 bărbaţi şi 2736
femei.
Numele i s-a dat de la râul care udă teritoriul judeţului Gorj,
atât în partea sa muntoasă cât şi în regiunea dealurilor.
Oraşul Târgu-Jiului, deosebit de râul Jiul, care-l udă în
partea de vest, mai este străbătut şi de pârâul Hodonăul, care curge
de la est spre vest şi se varsă în Jiu; trecerea peste acest pârâu se
face prin 3 poduri de lemn. În partea de vest a oraşului, şi paralel cu
râul Jiul, este un canal din Jiu, adus de primăria oraşului în scop de
avea apă mai în apropiere. Trecerea peste acest canal se face peste
un pod de lemn.
Comunicaţia în acest oraş se face prin calea ferată T.Jiul -
Filiaşi, prin calea naţională Filiaşi-Pietroşani, prin căile judeţene
T.Jiul - Ciuperceni-Severin, T.Jiul - Spahii-Dolj, T.Jiul-Ciuperceni-
Vâlcea, şi prin alte şosele vecinale şi comunale, care, din deosebite
direcţiuni, convergează către oraş.
Are o climă plăcută şi temperată în acelaşi timp, aer curat şi
apă bună de băut.
Altitudinea oraşului deasupra Mării Negre este de 226 m.
Bugetul oraşului pe anul 1899-1900 a fost acesta: Zecimi,
273.173 lei, 54 bani; Drumuri, 22.300 lei; Pensii, 15.776 lei, 48
bani, la venit 6905 lei, 28 bani, la cheltuieli.
Are un gimnaziu, deschis în anul 1890; 2 şcoli primare, una
de băeţi şi una de fete.
În Târgu-Jiul sunt 5 biserici.
Biserica Domnească, cu hramul S-ţii Voevozi, făcută în
anul 1736, de Dobre Sârbul şi Radu Cupeţul, deservită de un
protopop, un preot, un diacon, doi cântăreţi şi un paracliser;
biserica, cu hramul Sf.Constantin, făcută în anul 1875 de locuitori,
deservită de un preot, doi cântăreţi şi un paracliser; biserica, cu
hramul S-ţii Apostoli, făcută de locuitori în anul 1838, deservită de
un cântăreţ, slujba bisericească fiind făcută de preoţii de la celelalte
biserici; biserica, cu hramul Sf. Nicolae, făcută de locuitori în anul
164
Prof Damian Ancu, Gorj 1893 - Siiniitatea publicii
181 O, deservită de un preot şi un cântăreţ; biserica, cu hramul S-tei

Treimi, făcută de locuitori în 1853, deservită de un preot şi un
cântăreţ.
Are un tribunal, o judecătorie de ocol, un spital întreţinut de
judeţ, un birou telegrafo-poştal, o staţie a calei ferate Filiaşi-T.Jiul
etc.
Ca clădire mai însemnată este un frumos palat comunal.
La terminarea stradelor Unirea şi Tudor Vladimirescu, în
marginea de est a oraşului, este platoul numit Obrejia, pe care se
face târgul săptămânal, precum şi două bâlciuri anuale, unul la
Vinerea Mare şi altul la Înălţare(lspas).
Tăbăcăria de piei şi blăni, îmbrăcămintea, încălţămintea,
dogăria, tâmplăria şi mai cu seamă olăria, constituiesc industria
oraşului.
Locuitorii posedă: 53 pluguri, 83 care cu boi şi vaci, 38
trăsuri, 18 căruţe, 205 cai, 600 vite mari cornute, 33 bivoli, 346
porci şi 140 oi.
165
ASPECTE ALE LUPTEI
A
POPULATIEI DIN GORJ
I
IMPOTRIVA OCUPANTILOR
A '
IN ANII 1916 -1918
dr. Luchian Deaconu
Cu tot mai multă insistenţă, istoricii noştrii abordează

perioada anilor 1916-1918, rezistenţa populaţiei din teritoriul
invadat de trupele germane şi austro- ungare, scoţând în evidenţă
rolul şi locul acestui fenomen de masă în lupta pentru apărarea
fiinţei naţionale a ţării, pentru înfăptuirea unirii Transilvaniei cu
vechea Românie. Materialele documentare evidenţiază varietatea
deosebită a formelor pe care le îmbracă mişcarea de rezistenţă,
caracterul larg, de masă al rezistenţei, interdependenţa şi
influenţarea reciprocă a acţiunilor de pe front cu cele din teritoriul
vremelnic cotropit.
Între acţiunile patriotice de rezistenţă organizate şi
desfăşurate de masele populare în aceşti ani, luptele de partizani
din primăvara şi vara anului 1917 din judeţele Gorj şi Mehedinţi,
focarul cel mai pregnant exteriorizat al rezistenţei împotriva
cotropirii vremelnice a unei mari părţi din suprafaţa ţării, prezintă
o importanţă deosebită. Ciocnirile armate dintre partizani şi
unităţile germane şi austro-ungare în zona cuprinsă între râurile
Tismana şi Jiu la nord şi la est şi Coşuştea şi Motru la vest şi sud,
regiune accidentată, cu drumuri nepracticabile cea mai mare parte
a anului, acoperite de păduri imense, au fost favorizate de mai
multe elemente.
dr. Luchian Deaconu, Aspecte ale luptei populaţiei din Gorj împotriva ocupantilor în anii
1916-1918
In primul rând, în această regiune a existat un mare număr

de soldaţi români care, în timpul operaţiunilor militare din iama
anului 1916, au rămas în spatele frontului. Numai în judeţul Dolj
existau, cu aproximaţie, în anul 1917, circa 250 de soldaţi români
evadaţi din lagărele de prizonieri ale inamicului. La acestea se
adaugă soldaţii români care în timpul bătăliilor din noiembrie-
decembrie 1916 fiind rupţi de unităţile din care făceau parte au
preferat să se ascundă în apropierea familiilor decât să se predea
inamicului. Numărul soldaţilor români rămaşi în spatele frontului
era mai mare mai ales în judeţele Gorj şi Mehedinţi unde se
duseseră lupte grele pentru stăvilirea puhoiului duşman. Păstrând
asupra lor întregul armament de război şi refuzând să se prezinte
la controlul introdus de ocupanţi, soldaţii români rămaşi în
comunele judeţelor Gorj şi Mehedinţi au constituit elementul de
şoc, cel mai activ, nucleul grupului de partizani. Existenţa acestui
"potenţial militar" a fost condiţia primă a organizării şi
desfăşurării luptelor de partizani. Proclamaţiile se adresau
populaţiei, autorităţilor şi soldaţiilor, pe care "nenorocul"
(operaţiunile militare defavorabile armatei române din iama anului
1916 n.n.) îi despărţise de unităţile militare din care făcuseră parte,
cu îndemnul: "Căutaţi pe şefii voştrii şi împreună cu ei luptaţi
precum aţi jurat pe drapelul ţării. Nu uitaţi că sunteţi toţi militari.
Vedeţi că toate fronturile se apropie şi bat la ei, iar când vor veni
ai noştri să vază că oricare a rămas, tot soldat a fost şi fală va fi
1
vouă" • În acelaşi timp, proclamaţia se adresa şi prizonierilor cu
îndemnul :"porniţi sub şefii voştrii şi faceţi-vă datoria. Strâgeţi-vă
în jurul şefilor ca puii împrejurul cloştilor şi înainte cu dumnezeu.
Băgaţi de seamă că fraţii voştri se apropie de voi luptând, iar pe
voi e greu când vă vor găsi acasă sezând. Dumnezeu să dea
fiecăruia din nou inima şi curajul strămoşilor noştri, căci cu
acestea nu mai stau duşmanii în sat la noi. Prin urmare, soldaţi şi
români înainte! Băgaţi bine de seamă ce spun că zic din inimă
adevărat românească şi cu dor pentru ţară" 2 •
167
dr. Luchian Deaconu, Aspecte ale luptei populaţiei din Gorj împotriva ocupantilor fn anii
1916-1918
Celălaltelement care a favorizat luptele de partizani a fost

atitudinea profund ostilă şi de împotrivire activă pe care a avut-o
populaţia din teritoriul invadat faţă de regimul de ocupaţie,
atitudine manifestată printr-o puternică mişcare de rezistenţă
naţională. Locuitorii satelor şi oraşelor, antrenaţi din primul
moment în acţiunile de stăvilirea ofensivei armatelor inamice,
bătălia de la podul Jiului din 14 octombrie 1916 fiind, poate,
exemplul cel mai sugestiv în acest sens, au organizat curajoase
acţiuni de rezistenţă împotriva cotropitorilor. Regimul de secătuire
nemiloasă a tuturor resurselor materiale şi umane introdus de
germani şi austro-ungari în teritoriul invadat a întreţinut în
rândurile locuitorilor o stare de revoltă permanentă, a generat o
atitudine aproape generală de nesupunere. Acest lucru i-a obligat
pe ocupanţi să menţină în spatele frontului însemnate forţe
militare pentru a asigura ordinea şi să ia măsuri aspre impotriva
românilor "rebeli". Chiar şi după încheierea păcii din mai 1918, în
teritoriul ocupat, inamicul a menţinut şase divizii iar guvernul
Marghiloman cerea aprobarea pentru un efectiv de 40.000 de
jandarmi deoarece sătenii erau "porniţi pe răscoală" 3 . Până la 19
martie 1918, Tribunalul militar de pe lângă Etapa 270 Râmnicu
Vâlcea a aplicat pedepse la peste 4.000 de cetăţeni pentru
încălcarea ordinelor ocupantului4 . La judeţele Mehedinţi, Gorj şi
Dolj numărul persoanelor amendate, închise, condamnate la
închisoare, executate a fost la fel de mare.
Rezistenţa permanentă a populaţiei satelor şi oraşelor a
creat cadrul favorabil declanşării şi desfăşurării luptelor de
partizani, unii ţărani, funcţionari sau elevi înrolându-se chiar în
cadrul "cetei de dreptate" care a funcţionat în pădurile Olteniei. In
condiţiile luptei eroice a armatei române, în vara anului 1917, în
judeţele din nordul Olteniei s-au desfăşurat luptele de partizani,
cea mai înaltă formă a luptei de rezistenţă din teritoriul vremelnic
ocupat.
Luptele de partizani au fost declanşate în primăvara anului
,1917 desfăşurându-se timp de câteva luni cu o vigoare deosebită.
168
dr. Luchian Deaconu, Aspecte ale luptei populaţiei din Gorj fmpotriva ocupantilor fn anii
1916-1918
La Bolboşi, Ploştina, Ursoaia, Valea Jiului, Meriş, Cotitura de la

Larga, Drăgoteşti, Trestioara (Gorj), în pădurea Colibaşi şi în alte
locuri, soldaţii şi poliţiştii germani şi austro-ungari au fost atacaţi
pe neaşteptate şi omorâţi. În timpul ciocnirilor cu patrulele
inamice, atacării sediilor comandaturilor, convoaielor de muniţii
pentru front, partizanii au dat dovadă de un curaj deosebit.
Operând în teritoriul ocupat, detaşamentul de partizani a fost
judecătorul drastic al abuzurilor comise atât de inamic cât şi de
funcţionarii români care-l sprijinea. Principalele acţiuni ale
partizanilor au fost cele purtate împotriva unităţilor duşmane
trimise pentru urmărirea şi prinderea lor. Numai la câteva
săptămâni după declanşarea luptelor, acţiunile de partizani luaseră
o asemenea amploare, încât germanii şi austro-ungarii, îngrijoraţi,
au trimis batalioane întregi de infanterie, detaşamente de artilerie
şi cavalerie pe urmele "cetei" lui Victor Popescu. Nicolae
Bolocan, primul şi cel mai autorizat cercetător al acţiunilor de
partizani, în lucrarea sa "Cei zece martiri executaţi la Turnu-
Severin. Episod dramatic din timpul ocupaţiunei germane", afirmă
că cele mai importante acţiuni ale "cetei" din pădurile Gorjului şi
Mehedinţiului au fost cele trei atacuri asupra garnizoanei oraşului
Târgu-Jiu soldate cu eliberarea temporară a oraşului 5 . Afirmaţia sa
a fost preluată de toţi cercetătorii care s-au ocupat de scest episod
din istoria primului război mondial. Se pune totuşi întrebarea dacă
oraşul Târgu-Jiu a fost eliberat. De ce? În primul rând pentru că
acţiunile nu sunt atestate documentar. Ni s-a păstrat raportul
primăriei oraşului în legătură cu perioada când Târgu-Jiu a fost
ocupat. Deşi în raport au fost trecute toate faptele care s-au
petrecut în oraş în aceşti ani nu se aminteşte nimic în legătură cu
atacarea garnizoanei germane şi eliberarea Târgu-Jiului de către
partizani. Ar fi greşit să considerăm că autorii raportului ar fi omis
un fapt de o asemenea însemnătate şi ar fi trecut, de exemplu,
amănuntul că aparatul poliţienesc românesc a fost folosit de
comandamentul german la strângerea de broaşte ţestoase.
Interesant este şi faptul că în raport există o informaţie şi în
169
dr. luchian Deaconu, Aspecte ale luptei populaţiei din Gorj fmpotriva ocupantilor fn anii
1916-1918
legătură cu partizanii dar care nu vorbeşte de atacarea lui de

patrioţii români. Astfel, documentul arată că "primarul a fost
ameninţat cu închisoarea dacă timp de 20 de zile va dispare una
din încunoştinţările cu data de 27/8/917, relativă la prinderea şi
arestarea sublocotenentul Victor Popescu, încunoştinţare afişată în
200 exemplare în oraş" 6 . Conţinutul acestei încunoştinţări ne arată
că nu era vorba de atacarea garnizoanei germane a oraşului ci de
procesul celor 1O români, condamnaţi şi executaţi la Tumu-
Severin în anul 1917." În baza dispoziţiunulor de pedepsire, au
fost condamnaţi de Tribunalul militar al Comandamentului de
etapă Turnu-Severin:
1.- Pentru că au fost membrii ai bandei.
Locuitorii: Nicolae Marcu din Drăgoteşti, Ion Banciu,
Petre Vîlceanu, Constantin Cojocaru, din Negomiru, toţi
condamnaţi la moarte.
2.- Pentru că au fost membrii bandei pnn procurarea
armelor, prin acordarea locuinţei şi alimentarea lor şi neraportând
conform ordinelor interioare: proprietarul Mihai Cernăianu din
Horăşti, învăţătorul Nicolae Popescu din Covrigi, locuitorul
Stanciu Croitoru, Tudor Ungureanu, Ilie Giumanca şi Ion
Norocea, toţi condamnaţi la moarte.
Primarul Vasile Popescu din Negomiru condamnat la 15
ani închisoare.Locuitoarea Sofia Vladu din Bolboşi la 5 ani
închisoare, Constantin Popescu la 3 ani închisoare, Mariţa
Ciorcani din Strâmba la 2 ani închisoare, Iancu Croitoru la 5 ani
închisoare, Ion Vlădulescu la 3 ani închisoare, Ion Calu la 6 luni
închisoare, Florea Ungureanu la 1 an închisoare.
Tuturor primarilor şi notarilor li se atrage atenţiunea
asupra acestei încunoştinţări şi a pune în cunoştinţă aceste grele
pedepse tuturor locuitorilor.
Pentru prinderea şi arestarea lui Victor Popescu, sau vreo
comunicare importantă asupra faptelor lui care ar putea ţine
arestarea lui, s-a fixat un premiu de 5000 lei 7•
Comandantul Etapei
170
dr. Luchian Deaconu, Aspecte ale luptei populaţiei din Gorj fmpotriva ocupantilor fn anii
1916-1918
Maior (ss) Sauer

Tr.Jiu.27.VIII.1917".
Nici alte documente din fondul primăriei oraşului nu
confirmă cele 5 atacuri succesive pe care partizanii le-ar fi dat
împotriva garnizoanei germane de la Târgu-Jiu8• De altfel, însuşi
conducătorul grupului de partizani, Victor Popescu, care ar fi avut
toate motivele să scoată în evidenţă o astfel de acţiune, a declarat
că "ceata" sa n-a intenţionat să atace oraşul Târgu-Jiu, că o astfel
de tentativă n-ar fi avut sorţi de izbândă şi ea s-ar fi soldat cu
distrugerea efectivului grupului de partizani. Tactica luptelor de
partizani nu era aceea a atacurilor frontale, de cucerire a unor
localităţi, dat fiind numărul lor mic, ci de hărţuire a inamicului. În
acelaşi timp, trebuie arătat că oraşul Târgu-Jiu nu intra în zona de
acţiune a partizanilor.
Declanşate şi desfăşurate într-o zonă unde haiducia s-a
manifestat cu putere până târziu în secolul al XIX-lea, luptele de
partizani păstrează încă multe din elementele tradiţionale,
specifice acestui fenomen cu implicaţii sociale şi naţionale, putând
fi considerate ca una din ultimele manifestări ale haiduciei. În
formele de luptă ale partizanului se îmbină elemente specifice
războiului, componenţii detaşamentului fiind în marea lor
majoritate militari, cu elemente specifice haiduciei. Partizanii s-au
numit haiduci şi au fost consideraţi de către popor ca atare.
Locuitorii, care ştiau unde se află comandamentul "cetei",
deznădăjduiţi de fărădelegile ocupanţilor şi ale funcţionarilor
vânduţi, veneau la "luptătorii din pădure" spre a le cere să se facă
dreptate. Întocmai ca haiducii de odinioară, partizanii umblau
deghizaţi, se aflau pretutindeni unde locuitorii erau nedreptăţiţi, îi
răzbunau pe cei slabi şi năpăstuiţi. Şi lor, pădurea le-a fost loc de
refugiu şi adăpost sigur împotriva patrulelor inamice. Dar, spre
deosebire de haiduci, partizanii au acţionat folosind metode
specific militare, intenţionând să declanşeze o adevărată mişcare
de dezrobire naţională. Ni s-au păstrat chiar două încercări de
171
dr. Luchian Deaconu, A1pecte ale luptei populaţiei din Gorj împotrfra oc11pmrtilor în anii
1916-1918
cântec popular inspirate din acţiunile eroice ale detaşamentului de

partizani.
Puternice elemente de tradiţie se găsesc în proclamaţiile
adresate de conducătorul grupului de partizani populaţiei şi în
planul de declanşarea unei mişcări generale a populaţiei din
teritoriul ocupat care să favorizeze acţiunile armatei române de
eliberare a ţării. Unele elemente din proclamaţiile semnate de
Victor Popescu îşi au sursa de inspiraţie în proclamaţia program
lansată de Tudor Vladimirescu la sfârşitul lunii ianuarie 1821, din
Padeş, către tot "norodul omenesc" din Ţara Românească "ori de
ce neam ar fi el". Fără îndoială că Victor Popescu, învăţător în
viaţa civilă, a cunoscut bine mişcarea revoluţionară condusă de
Tudor Vladimirescu şi că la lecţiile sale a vorbit deseori despre
panduri, despre "domnul din Vladimir". O analiză a textului
proclamaţiei ce ni s-a păstrat evidenţiază asemănarea de stil dintre
aceasta şi proclamaţia de la Padeş chiar dacă conţinutul diferă,
fiind vorba de un secol, în condiţii diferite9 . Redăm un fragment
din proclamaţia către populaţie a Statului Major al grupului de
partizani pentru a demonstra asemănarea cu proclamaţia de la
Padeş: "Fraţi români şi soldaţi! Trăim timpuri grele. Vom trăi şi
mai grele dacă nu suntem uniţi. Vedeţi, duşmanii germani şi
unguri ne iau totul. .. Deşteptaţi-vă odată din frica ce v-a cuprins,
căci acum e timpul să le arătăm că mai e sânge românesc în noi.
Să le arătăm că s-au înşelat în ce au crezut până acum. Aşa precum
codrul a înviat, aşa să învieze orice bun român, cu inimă
românescă, şi acolo unde găseşte duşmanul în cale să-i cânte
"veşnica pomenire", căci ştie el cu ce, şi de ce, şi de nu are cu ce
să mă caute pe mine căci îi voi da eu. Toţi în acelaşi gând veţi
vedea că e bună unirea, unire cu toţii căci se face puterea
mare ... " 10 •
Iată câteva elemente care demonstrează că luptele de
partizani sunt şi trebuie considerate ca o urmare directă şi firească
a puternicelor tradiţii de luptă pentru libertate socială şi naţională,
fie că este vorba de acţiunile revoluţionare de la 1821, 1848,
172
dr. Luchian Deaconu, Aspecte ale luptei populaţiei din Gorj tmpotriva ocupantilor tn anii
1916-1918
războiul pentru independenţă, răscoalele ţărăneşti, fie că este

vorba de haiducie.
1
"Alarma Mehedinţiului", Turnu - Severin, anul II, numărul 6 din 2
decembrie 1918, p. I.
2
Ibidem.
3
Constantin Bacalbaşa, Capitala sub ocupaţia duşmanului 1916 - 1918,
Brăila, 1921, p. 189.
4
Luchian Deaconu, Vladimir Osiac, Ileana Petrescu, Documente
privind problema ţărănească în Oltenia în primele două decenii ale
veacului XX, voi. II, 1911-1920, Craiova, 1970, p. 261.
5
N. Bolocan, Cei zece martiri executaţi la T. Severin, Timişoara 1924,
p. 14.
6
Arhivele Statului Târgu - Jiu, Fondul Primăria Târgu - Jiu, dos.
45/1918, f. 28.
7
"Cultul eroilor'', nr. 2 din 1921, p. 38.
8
C. Căzănişteanu, Din lupta corpului didactic şi a tineretului studios
român împotriva ocupaţiei germane (1916-1918), în "Studii şi articole
de istorie", anul XVI, 1970, p. 131, 132.
9
Florian Tucă, In memoriam, Editura militară, 1971, p. 34.
10
"Alarma Mehedinţiului", anul II, nr. 6 din 2 decembrie 1918, p. I.
173
SOLDATI FĂRĂ UNIFORMĂ,
IN BATALIA DE LA JIU
- " V
prof. Octavian Ungureanu
La un moment dat, orizontul inamicului se deschide spre

Târgu-Jiu. Nici un soldat român, nicăieri. Se produsese o
defecţiune şi apăruse un vid de forţă. O unitate inamică din
Divizia 11 bavareză înainta fără oprelişti spre podul Jiului, din
direcţia Dealului Târgului, din dreapta râului, în dimineaţa zilei de
14 octombrie. Oraşul era adormit şi aproape pustiu când s-a auzit
strigătul cutremurător: Săriţi la pod, la pod! Şi toţi cei care nu se
evacuaseră: bătrâni, femei, poliţiştii oraşului - 9 la număr - ,
comandaţi de subcomisarul C. Popilian, s-au repezit spre dig şi
spre pod. Strigarea i-a alarmat şi pe cercetaşii din Cohorta
"Domnul Tudor"; au sosit într-un suflet şi au pus mâna pe armele
aduse de la cazărmi sau de gardienii închisorii. Compania de
miliţieni (soldaţi bătrâni care asigurau paza instituţiilor) s-au
aliniat în spatele digului de piatră, în trăgători. Au venit şi răniţi
din cele 8 spitale de campanie, care se puteau ţine pe picioare. S-
au repezit la podul de fier şi femeile. Cel care-i văzuse pe nemţi
înaintând era Herman Solomon-tinichigiul. El a luptat alături de
combatanţii improvizaţi, ca şi profesorii de la Gimnaziul "Tudor
Vladimirescu": Ştefan Bobancu, în vârstă de 60 de ani; profesorul
Liviu Popa Radu; bătrânu G. Slăvescu, în vârstă de 85 de ani, tată
a 7 fii, toţi ofiţeri în armata română: şi maestrul de gimnastică Ion
Prof Octavian Ungureanu, Soldaţi fără uniformă, în bătălia de la Jiu
Rizu, comandantul Cohortei de cercetaşi "Domnul Tudor", după

mobilizarea locotenentului Teişeanu.
Când s-a comandat "foc!", luptătorii fără uniformă au
pornit bătălia, respingând tentativele inamicului de a pătrunde în
târg. Mai târziu, în după amiaza zilei de 14 octombrie, au sosit
forţe armate şi au preluat iniţiativa, atât în sus de pod cât şi în
dreptul morii Bălănescu, de din vale de pod.
Inamicul a fost respins şi urmărit până spre Schela.
Ca adevăraţi eroi s-a purtat aici şcolarii, unii dintre ei
aproape copii: Dumitru Iliescu, Dumitru Ghibu şi Gheorghe
Lascu, toţi în vârstă de 18 ani; Constantin Păunescu, Constantin
Pârvulescu, Dumitru Cosmulescu şi Mihail Isăcescu, Grigore C.
Popescu, în vârstă de 17 ani şi micul cercetaş Bebe Garibol, doar
de 11 ani şi care îndeplinea misiunea de curier-ciclist. A mai
participat Gheorghe Dănescu (Guţă) tot ca cercetaş; între cei 9
poliţişti a luptat şi C. Totu, veteranul de la 1877.
Ei au apărat aici, la Jiu, plaiurile natale, libertatea patriei şi
au contribuit prin efortul şi curajul lor la strălucitele victorii de la
Mărăşti şi Mărăşeşti, la desăvârşirea unităţii naţionale a României.
Şi tot aici trebuie că menţionăm numele cercetaşului George
Beuran, din aceeaşi Cohortă "Domnul Tudor", care a servit de
călăuză unităţilor armatei ce înaintau din nou din direcţia Schela
spre Petroşani. Cercetaşul fiind din Schela şi elev în anul IV de
gimnaziu, cunoştea la perfecţie drumurile şi potecile de peste
munţi, făcând reale servicii combatanţilor, chiar în zilele de 14-15
octombrie, când inamicul fusese respins din zonă după un şir de
aprige lupte. Dintre bravii voluntari în bătălia de la Podul Jiului au
făcut parte şi femeile: Maria D. Bogdan, Gheorghiţa Adamescu,
Iosefina Aiben, Victoria Gh. Brujan, Elisa Păsculescu şi Anica
Keber, născută Stoica Simion din Sibiu, mama celebrului pictor
Iosif Keber. Alte femei-ostaşi în halate albe au trudit zi şi noapte
în spitalele de răniţi pe toată durata campaniei de pe Valea Jiului:
Ana Bălcescu-Culcor, cu cele patru fiice ale ei: Elena, Marioara,
Ana şi Vera, cu fiul dr. Max Culcer şi soţul său, dr. Dumitru
175
Prof Octavian Ungureanu, Soldaţi ferii uniformii, în blitiilia de la Jiu
Culcer; Sabina Hasnaş, soţia doctorului N. Hasnaş şi altele, între

care Joiţa Spahiu, Lina Vâlceanu şi Roma Merluzzi şi-au făcut
datoria la îngrijirea răniţilor şi alte treburi din zona teatrului de
operaţii. Cei dintâi eroi căzuţi la marea datorie patriotică au fost
soldatul Staicu Ciolacu (30 de ani) din Dolj. El făcea parte din
Regimentul 41 infanterie; sergentul Matei Gloveanu, decedat în
spitalul nr. 7, în vârstă de 24 ani, din Regimentul 18 Gorj; Mihai
Lungu, decedat tot în spitalul nr. 7, în vârstă de 30 ani, combatant
în Regimentul 58 infanterie, compania 8. Cel dintîi ofiţer mort pe
frontul de la Jiu a fost sublocotenentul Constantin Giurgiulescu
din Regimentul 18 Gorj. A fost îngrijit spitalul nr. 12 de Cruce
Roşie din clădirea primăriei oraşului Târgu-Jiu. Şi la desfăşurarea
acestui măreţ şi eroic tablou se profilează imaginea luminoasă a
Ecaterinei Teodororiu, cea dintâi femeie din neamul nostru care a
încins armele pentru apărarea patriei, când ameninţarea
duşmanilor devenise iminentă. Aici, la podul de peste Jiu, ea îşi
schimbase şorţul de infirmieră cu arma, încadrându-se voluntar în
Regimentul 18 Gorj şi continuând lupta în retragere până când
este rănită şi evacuată la Iaşi. După însănătoşire, este înaintată la
gradul de sublocotenent onorific, decorată cu Medalia de aur a
cercetăşiei, ea fiind cea dintâi femei încadrată în această
organizaţie de tineret şi cu Virtutea militară de război. Apoi este
repartizată la Regimentul 43 infanterie, comandant de pluton, în
compania 7.
O impresionantă portretizare a Eroinei de la Jiu a făcut-o
Roma Merluzzi, în amintirile sale, publicate în gazeta Gorjanul,
an. VI, nr. 18 din 1929, arătând zbuciumul şi neostenirea
cercetaşei-infirmiere: "Revăd pe cercetaşa Ecaterina Toderoiu
(Teodoroiu) care făcea serviciul la noi, în spitalul de campanie nr.
9, amenajat în localul Gimnaziului "Tudor Vladimirescu", cu
ochelarii pe nas, slabă, palidă, veşnic în mişcare; când o căutai, era
dusă pe front pentru a aduna răniţi. Curajoasă, îndrăzneaţă din
cale-afară. Într-o zi, o văd venind cu automobilul sanitar, cu răniţi
- aceasta cam aproape de evacuarea spitalului -, plângând cu
176
Prof Octavian Ungureanu, Soldaţi fără uniformă, în bătălia de la Jiu
hohote şi spunându-mi că nemţii i-au omorât fratele. Am zărit

atunci în ochii ei flacăra răzbunării („ .). N-aş fi crezut niciodată
că fata aceea, simplă în înfăţişare, să fie în stare a face atâta fală
neamului său".
În aceeaşi zi de 14 octombrie, alt mare act de eroism se
desfăşura în satul Arsuri-Schela. Sublocotenentul Nicolae
Pătrăşcoiu, fostul contabil la Banca comerţului din Târgu Jiu,
comandantul companiei 7 din 18 Gorj, cu o mână de soldaţi,
capturează două baterii de artilerie (8 tunuri), dând un fulgerător
atac, prin suprindere, asupra inamicului aflat chiar în bătătura
casei sale. Pe lângă armamentul şi muniţia capturate, a luat în
captivitate şi un important grup de soldaţi şi ofiţeri germani. În
faţa acestui dezastru, comandantul geman şi-a zburat creierii.
În memorialul său de front, Ion D. Isac notează: "Un
sublocotenent (N. Pătrăşcoiu), un plutonier major (Păsărin), un
sergent, doi caporali şi 12 soldaţi - 17 la număr (ca şi gornistul
Draica) străpung frontul inamic, împrăştie infanteria ce susţine
artileria, merg la 2 km adâncime, omoară şi fugăresc peste 40 de
gradaţi şi soldaţi, servanţi ai tunurilor, şi de la ante-tunuri, căruţe,
apoi capturează 8 tunuri! Iată un exemplu grăitor de eroism. În
fiinţa acestor eroi este întruchipată strălucirea unui neam care vrea
să învingă şi să trăiască cu glorie".
Pentru curaj ostăşesc, vitejie în luptă şi fierbinte
patriotism, sublocotenentul Pătrăşcoiu a fost decorat cu cea mai
înaltă distincţie militară, Ordinul "Mihai Viteazul" clasa a ID-a şi i
s-a acordat o recompensă bănească, pe care a donat-o satului natal
spre a se construi acolo un local de şcoală, în care se învaţă şi
astăzi carte. Aprigele lupte de la podul şi de pe Valea Jiului au
respins inamicul sau l-au ţinut în loc încă o lună de zile. Abia în
noiembrie după cea de a doua bătălie de la Târgu - Jiu, forţele
invadatoare germano-austro-ungare reuşesc să-şi croiască drum
spre Câmpia Olteniei, ocupând Craiova la 21 noiembrie. Bătălia
pentru Bucureşti s-a dat pe Neajlov-Argeş, între 20 noiembrie şi 3
decembrie: inamicul invadator pătrunde în Capitală. Epopeea
177
Prof Octavian Ungureanu, Soldaţi Jării uniformii, în blitlilia de la Jiu
neamului românesc atinge adâncurile suferinţelor. Unităţile

gorjene au luat parte activă la toate atacurile şi contraatacurile din
retragere, după care se instalează la Galaţi pentru refacere. În vara
anului 1917, regimentele 18 Gorj, 43 şi 59 infanterie participă cu
toată înflăcărarea ostaşilor lor la bătălia de la Mărăşti şi Mărăşeşti,
acoperindu-se de nepieritoare glorie şi la trecerea Tisei în 1919;
ele mărşăluiesc apoi pe străzile Budapestei.
Să ne întoarcem însă la cercetaşii noştrii şi să-l evocăm pe
Grigore Lupescu, care, ca şi alţii, n-a participat la bătălia de la
Podul Jiului din 14 octombrie 1916, dar a adus servicii armatei pe
frontul din Moldova. El plecase din Târgu-Jiu, cu părinţii şi cei 6
fraţi ai săi, între care şi viitorul doctor în medicină Constantin
Lupescu. În drum spre Bucureşti, scapă trenul la Potcoava, şi după
peregrinări pe calea ferată şi prin Capitală, îşi găseşte familia.
Apoi se hotăreşte şi se încadrează cercetaş-sanitar, devenind
voluntar. Iar când se încheia instruirea şi urma înaintarea ca ofiţeri
a tinerilor voluntari, generalul Berthelot, şeful Misiunii Militare
Franceze în România, a ordonat ca sublocotenenţii să mai fie
ţinuţi o lună în şcoală; erau prea tineri.
Grigore Lupescu
După război, devine contabil şef al Băncii Creditul Gorj an

şi mai pe urmă director al Băncii Româneşti din Târgu-Jiu. Se
impunea în societatea locală prin strălucirea cunoştinţelor în
materie de finanţe şi industrie. A avut o frumoasă ascendenţă prin
mama sa Ana, născută Boiovici, cu participanţi la Revoluţia de la
1848. În această familie, Grigore Lupescu era al treilea născut din
şapte copii, ajunşi toţi în situaţii de merit, doi dintre ei fiind
medici cu reputaţie, cum şi fiul său, Grigore (Doru) onorează
astăzi ştiinţa şi practica medicală românească, ca doctor în
medicină şi cardiolog. Grigore Lupescu a fost ales preşedinte al
Asociaţiei Foştilor Voluntari, Filiala Gorj, depunând eforturi
pentru câştigarea de drepturi materiale şi recompense. De aceea,
178
Prof Octavian Ungureanu, Soldaţi fard uniformii, tn biJJdlia de la Jiu
am găsit nimerit să redăm aici un moment din silinţele iui Grigore

Lupescu în sprijinul voluntarilor, prin extragerea unor pasaje din
cuvântarea rostită în aprilie 1935, la una din adunările
organizaţiei, alocuţiune ce-l defineşte şi mai bine ca cetăţean al
oraşului de pe Jiu şi ca om de suflet şi de inimă. La adunarea
veterailor, înainte amintită, Grigore Lupescu arăta că: "( ... ) în
ultimul timp s-a acordat o serie de avantaje decoraţilor cu
"Crucea" şi "Steaua României", că s-au recunoscut de asemenea o
parte din drepturile deja câştigate celor decoraţi cu "Bărbăţie şi
Credinţă", iar cercetaşilor de război li s-a conferit deocamdată
distincţiuni de ordin moral" (Gorjanul, an. XIII, nr. 15, Târgu-Jiu,
23 aprilie 1936-n.n.). Relevă, însă, cu "destulă părere de rău, că
numai pentru cauza voluntarilor din război nu se aude nici un
singur glas de înţelegere şi de susţinere. Ori, zicea Grigore
Lupescu, dacă se acordă distinţiuni cercetaşilor, ale căror merite
nu le contestăm, dar care au luat parte la serviciile auxiliare, nu
înţeleg de ce ar fi mai prejos voluntarii din război, care, din
propriul îndemn, s-au înrolat în rândul combatanţilor, dând un
imens procent de jertfe pe câmpurile de luptă? Nici o cauză nu
este susţinută de o mai mare jertfă decât a voluntarilor cei 12.000
de voluntari morţi în război, plătind cu destul sânge cauza celor
1.300 de oameni rămaşi în viaţă, care se văd nevoiţi să lupte astăzi
pentru dreptul de a-şi putea cunoaşte, gratuit, ţara pentru care ei au
sângerat." (Credeam că Grigore Lupescu se referă la cererea
nesatisfăcută a voluntarilor de a li se acorda gratuitate de călătorie
pe calea ferată - n-n.) "Din cei 1.300 de voluntari rămaşi, mulţi
sunt militari, funcţionari, publicişti, etc., astfel că satisfacerea
acestor foşti luptători nu poate constitui o greutate pentru bugetul
ţării." Voluntarii îşi manifestau credinţa că sosise timpul să se
pornească la ·o acţiune dârză, în care scop, preşedintele Grigore
Lupescu făcea apel în primul rând la presă. "Să ne consultăm şi să
stabilim mijloacele de obţinere a dreptelor noastre revendicări". Şi
în încheiere aducem un cald omagiu doamnei Arethia Gh.
179
Prof Octavian Ungureanu, Soldaţi flirli uniformii, in blitlilia de la Jiu
Tătărescu, care a binevoit să boteze Drapelul voluntarilor din

Gorj".
Se rezumă în vorbele lui Grigore Lupescu - pe care am
ţinut să-l readucem o clipă printre noi, cei de azi - grija ca foştii
voluntari cercetaşi să fie puşi în atenţia autorităţilor şi a
publicului, să fie cunoscuţi în lume, ca veterani ai războiului de
întregire şi împlinire a secularului nostru ideal naţional - România
Mare.
Evocarea noastră cu prilejul comemorării a 80 de ani de la
bătălia din 14 octombrie 1916 de la Podul Jiului şi a cercetaşului
şi voluntarului Grigore Lupescu, decorat în 1936 prin Decretul
Regal nr. 1215 cu Ordinul "Ferdinand I" cu spade şi panglică, ca
ofiţer combatant, are scopul de a-l pomeni, acum la 43 de ani de la
moartea sa tragică în întunecimile fortului - închisoare de la Jilava,
în urma istovirilor de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, unde
fusese deportat de regimul totalitar.
CONTRIBUTll PRIVIND EVOLUTIA VIETll
' ' '
POLITICE GORJENE
ÎN PERIOADA INTERBELICĂ
prof. Bălan Ion
Viaţa politică românească s-a remarcat în perioada

interbelică ( 1918-193 7) printr-o complexitate deosebită, urmare a
profundelor mutaţii social - economice intervenite după Marea
Unire: unele partide dispărând (partidele conservatoare), altele noi
luându-le locul (partidele ţărăneşti, ale minorităţilor naţionale,
etc.).
Dacă în perioadele de instabilitate şi recesiune economică
asistăm la apariţia unui număr foarte mare de partide: 1918-1921
şi 1929 -1933; în perioadele de relansare 1922-1928 şi 1934-1937
numărul acestora este mai mic şi deci mai stabil.
O amprentă deosebită asupra evoluţiei vieţii politice şi-a
pus după 1930 politica promovată de regele Carol al II-lea, de
dezbinare a partidelor, de încercarea lui de a conduce "deasupra"
partidelor politice, şi în final de lichidare a regimului democratic
din România şi de instaurare a regimului personal.
În România înregistrăm o gamă diversificată de partide, de
la centru la extrema stângă şi extremă draptă; cele mai
reprezentative fiind: P.N.L, singurul care şi-a exercitat până la
capăt mandatul guvernamental, în perioadele 1922-1926 şi 1933-
1937 şi P.N.Ţ, creat în 1926
Prof Bălan Ion, Contribuţii privind evoluţia vieţii politice gorjene în perioada interbelică
şi 1926-1927, deoarece venirea lui la putere nu s-a datorat

capacităţii partidului ci "înţelegerilor" din culise).
Cadrul legislativ de desfăşurare a vieţii politice româneşti
a fost stabilit după 191 7, prin modificarea articolelor 57 şi 67 din
Constituţie; prin votarea şi adoptarea la 16 decembrie 1918 a
decretului lege privind votul universal, direct şi secret pentru toţi
locuitorii începând cu vârsta de 21 de ani (nu era permisă
participarea la vot a femeilor, magistraţilor şi ofiţerilor); de
prevederile Constituţiei adoptate la 28 martie 1923 şi de legea
"primei electorale" din 27 martie 1926 care stabilea că partidul
care obţinea 40% din totalul voturilor, primea 70% din locurile
din Parlament, mandatele rămase se împărţeau între partidele
participante la alegeri, inclusiv partidul victorios, conform
numărului de voturi (legea care venea în contradicţie cu
prevederile Constituţiei din 1923, favoriza partidul învingător, în
alegeri şi urmărea eliminarea instabilităţii politice, încercare
nereuşită în final, dovadă fiind alegerile din 1937 când nici un
partid politic nu a obţinut cele 40% din voturi).
Viaţa politică gorjeană s-a desfăşurat în liniile generale ale
vieţii politice naţionale dar a cunoscut în dezvoltarea ei şi
amprenta particularităţilor locale.
În ceea ce priveşte participarea la alegeri a locuitorilor din
judeţul Gorj, în acest interval de timp, constatăm următoarele:
crerşterea numărului celor participanţi direct la viaţa politică prin
exercitarea dreptului la vot, de la 26.005 în 1919, la 41.909 în
193 7; o reducere treptată a numărului de voturi anulate, de la
11.150 în 1919 (un număr foarte mare explicabil însă prin faptul
că mulţi se găseau pentru prima dată în faţa urnelor de vot) la 483
în 1927, 633 în 1928 şi 645 în 1937 (dovada faptului că între timp
votarea devenise o obişnuinţă); creşterea numărului participanţilor
la vot începând cu momentele crizei economice din 1929-1933 şi
intervenţiei regelui în viaţa politică a ţării (după 1930), 8070 în
1931, 5682 în 1932, 7057 în 1933 şi 9486 în 193 7 (moment în
care alegătorul din întreaga ţară s-a aflat într-o derută totală);
182
Prof Bălan Jon, Contribuţii privind evoluţia vieţii politice gorjene in perioada interbelică
creşterea număruluipartidelor politice aflate în competiţie pentru

un loc în Camera Deputaţilor, de la 6 în 1920 la 13 în 1933 şi 15
în 1932 (datorită instabilităţii economice existente în întreaga
ţară).
În competiţia electorală gorjeană pentru un loc în
Parlamentul României, în Camera Deputaţilor s-au aflat în acest
interval de timp 21 de partide politice şi 29 de candidaţi
independenţi; au reuşit să obţină mandate: P.N.L. - 20, P.N.Ţ - 13,
Partidul Poporului - 8, Partidul Ţărănesc - 3, Partidul Ţărănesc -
Gr. Iunian - 2, "Totul pentru Ţară" (Garda de Fier) - 2, Partidul
Conservator Progresist - 1, Partidul Ţărănesc - dr. N. Lupu - 1,
Partidul Ţărănesc - Stere în alianţă cu Liga contra Cametei - 1 şi
Partidul Naţional Creştin (Agrar) - Goga - l; în total judeţului
Gorj i s-au repartizat 52 mandate, 8 în 1919, câte 4 în 1920 şi
1922 şi câte 5 în perioada 1926-193 7. Cel mai important partid
politic gorjean a fost P.N.L., limita maximă a voturilor a fost
obţinută în 1922 şi a fost de 77,3%, iar cea minimă a oscilat în
jurul a 10,5%; cifra care dovedeşte ponderea reală pe care partidul
o avea în cadrul electoratului gorjean este cea din 1932 şi se
situează la 21 %; remarcăm fenomenul întîlnit în întreaga ţară şi la
toate partidele politice învingătoare în alegeri după 1930, scăderea
curbei de popularitate a guvernelor şi implicit a "zestrei
guvernamentale" (rezultate în urma aplicării "primei electorale"
din 1926 încoace, reprezintă şi o dovadă a creşterii maturităţii
politice a corpului electoral, dezamăgit de multe ori de
promisiunile făcute în opoziţie şi realizările obţinute la guvernare)
astfel în 1931obţine53,08% din voturi iar în 1937, 47,91%.
P.N.L. gorjean a trimis în Parlamentul României câţiva
reprezentanţi de marcă care au jucat un rol impoprtant în viaţa
politică a ţării, spre exemplu, Gh. Tătărescu ales în parlament în
1922, 1927, 1931, 1932 şi 1933; devenit între 1934-1937 şi 1939-
1940 prim-ministru al ţării; alături de el s-au mai remarcat N.
Frumuşianu, Virgil Stănescu şi de M. Haşnaş.
183
Prof Bălan Jon, Contribuţii privind evoluţia vieţii politice gorjene în perioada interbelicii
Putem spune fără putinţa de a greşi că P .N .L. în Gorj nu a

fost un partid de mase cum a fost P.N.Ţ; el s-a bizuit pe cadre bine
pregătite şi competente dintre care remarcăm în mod deosebit pe
Gh. Tătărescu.
Cel de-al doilea mare partid politic gorjean a fost P.N.Ţ.
care a obţinut la alegerile din 1928, cel mai ridicat procent din
voturile electoratului gorjean, 85,23%; limita minimă a fost atinsă
în 1937, 14,67%; ponderea reală pe car e partidul a ocupat-o în
cadrul electoratului după calculele noastre se situează la 30-35%
remarcăm că a fost un partid cu o reală aderenţă la mase dar că
după 1930 odată cu desprinderea P.Ţ - dr. N. Lupu, P.Ţ. - Gr.
Iunian şi P.Ţ. - Stere ponderea lui a scăzut dar a continuat să
rămână un partid politic activ în viaţa Gorjului.
Partidele ţărăneşti, au avut un rol extrem de important în
viaţa politică gorjeană, fapt demonstrat de cele 4 locuri obţinute în
Camera Deputaţilor în 1919, 1 în 1931 (P.Ţ. - Stere); 1 în 1932
(P.Ţ. - dr. N. Lupu); 1 în 1933 (P.Ţ. - Gr. Iunian) şi 1 în 1937
(P.Ţ. - Gr. Iunian); toate aceste voturi obţinute pun în evidenţă
existenţa în judeţul Gorj a unei numeroase ţărănimi, a unui lider
politic care a avut un rol foarte important în menţinerea climatului
democratic din ţară, mă refer la Gr. Iunian, persistenţa acestui
curent politic (ţărănismul) chiar şi după apariţia P.N.Ţ. Partidul
Poporului, partid creat în jurul "mitului" mareşalului Alexandru
Averescu, chiar dacă a trimis 8 reprezentanţi în camera
Deputaţilor, în 1920 şi 1926, considerăm că nu a jucat un rol
politic important în viaţa Gorjului, el fiind un partid (cel puţin
după 1922) politic conjunctural care nu s-a bazat pe o aderenţă
reală la mase, ponderea lui reală în cadrul electoratului oscilând
între 1 şi 2 %.
Partidele conservatoare în judeţul Gorj ca şi în întreaga
ţară după 1922 dispar din viaţa politică.
Observăm slaba aderenţă pe care o au în mase partidele de
extremă stângă sau de extremă dreaptă (exceptând anul 193 7, care
constituie un caz aparte) astfel: B.M.Ţ. este singurul partid de
184
Prof Bălan Ion, Contribuţii privind evoluţia vieţii politice gorjene în perioada interbelicii
stânga care a încercat în 1926 să obţină voturile electoratului

gorjean şi în ce măsură a reuşit o dovedeşte rezultatul obţinut,
0,42%; Partidele de extremă dreaptă, LANC în 1926-0,73% şi
1927 - 0,54%; Partidul Naţional Creştin (Agrar) Goga în 1932 -
2, 1% şi în 1933 - 1,34%; Garda de Fier în 1932 - 1,24%.
În anul 1937 în contextul "bulversării" vieţii politice
româneşti ca urmare a politicii autoritare, de dezbinare a partidelor
politice, dusă de regele Carol al II-iea, a încercării lui de a conduce
"deasupra" partidelor politice prin guvernele personale, a unor
acorduri politice inimaginabile până atunci, încheiate între partide
considerate până atunci ireconciliabile, electoratul, practic nu a
ştiut cu cine votează şi de aici numărul mare de voturi obţinute cu
partidele de extremă dreaptă în Gorj (ca şi în întreaga ţară); "Totul
pentru Ţară" (Garda de Fier) - 19,86%, Partidul Naţional Creştin -
Goga - 5,98%.
Pe scena politică gorjeană au trecut şi alte partide care însă
au avut o existenţă meteorică, astfel: Sfatul Negustoresc în 1926 şi
1932; Partidul Conservator - Gr. Filipescu în 1932 şi 1933,
Uniunea Cetăţenească în 1926, Partidul Ţărănesc şi al Armoniei
Sociale în 1926 şi Frontul Muncii în 1937.
Trăgând o concluzie, putem remarca câteva aspecte
importante ale scenei politice gorjene în perioada interbelică:
maturizarea politică treptată a corpului electoral, persistenţa cu
precădere în viaţa politică a liberalismului şi în special a
curentului ţărănist, slaba aderenţă în mase a partidelor de extremă
stângă sau . de extrema draptă;, remarcabilul rol pe care câteva
personalităţi gorjene (Gr. Iunian, Gh. Tătărescu) l-au jucat în viaţa
politică a ţării; existenţa şi în Gorj ca şi în întreaga ţară, cu toate
limitele sale, până în 1937 a unui cadru democratic de desfăşurare
a vieţii politice.
Tabelul nr. 1.
Prof Bălan Jon, Contribuţii privind evoluţia vieţii politice gorjene În perioada interbelicii
Participarea la alegeri a locuitorilor din judeţul Gorj

în perioada 1919-1937
Nr. Participa rea Anul alegerii

Crt. la alegeri 1919 1920 1922 1926 1927
I Aleg. lnscrişi 38.582 37.463 37.963 40.300 ---
2 Aleg. Votanţi 26.005 32.240 33.155 35.311 36.176
3 Voturi 11.150 2.226 1.034 628 483
anulate
4 Liste depuse 7 6 8 9 8
Nr. Participarea Anul alegerii

Crt. la alegeri 1928 1931 1932 1933 1937
I Aleg. lnscrişi 41.895 45.805 46.356 48.773 52.040
2 Aleg. Votanţi 36.035 36.724 39.558 40.918 41.909
3 Voturi 633 I.Ol I 1.116 798 645
anulate
4 Liste depuse 7 9 15 13 9
186
Prof Bălan Jon, Contribuţii privind evoluţia vieţii politice gorjene in perioada interbelici1
Tabelul nr. 2.
Rezultatele alegerilor din judeţul Gorj

în perioada 1919-1937
Denumire Rezultate Anul aleeerii

nartid oolitic 1919 1920 1922 1926 1927
o I 2 3 4 5 6 7
% 40 5 1049 78 78 IO 73 58 3
-I P.N.L.
nr. deputati 4 4 4
.l..._ P.NŢ % 37 13 34 04
nr. deputati I I
-3 Partidul % NU 77 3 9 89 43 7 o69
Poporului nr. dePutati 4 4
% 40 37 NU I 08
-4 Partidul
Tărănesc nr. deputati 3
%
-5 P.N.L.
Gh. Brătianu nr. deputati
%
-6 P.T.
Gr. lunian nr. deoutati
7 P. conservator % 65 12
- progresist nr. deputati I
8 P.T. %
- Dr. N. Luou nr. deoutati
_.2._ P.T. Stere %
nr. deoutati
__!Q_ Fed. democ. % 5
nat. sociale nr. deputati
- li Sfatul % 4 23
negustoresc nr. deputati
%
- 12 Garda de Fier
(1937 - Totul nr. deputaJi
oentru Tară'")
187
Prof Bălan Jon, Contribuţii privind evoluţia vieţii politice gorjene fn perioada interbelicll
Denumire Rezultate Anul aleeerii

nartid oolitic 1919 1920 1922 1926 1927
o 1 2 3 4 5 6 7
- 13
14
B.M.T.
Part.
%
nr. deoutati
%
042
- conservator
G. Filipescu
(în 1933 aliat cu
Pan. Pooorului)
nr. deputati
- 15 P.N.D. - Iorga
(în 1920 şi 1928 a
fi.cut cartel elect.
cu alte oanide)
%
nr. deputati
2 4 45 2
16 Part. nat. % 2
Argentoianu
- (U. Na1. U. Agr., nr. deputati
P. A•rl
17 Part. nat. %
Agrar-Goga
- (în 1937 - P. Naţ.
nr. deputati
Crestin.l
- 18 L. A. N. C. % o73 o54
nr. deoutati
..12.... Uniunea % o73
cetătenească nr. deoutati
P. Ţărănesc şi %
- 20 041
al Armoniei nr. deputati
sociale
21 Frontul %
muncii
- nr. deoutati
8.454
-22 Candidati
indeoendenti
nr. Voturi
nr. 3
1.752
2
685
4
49
I
1.131
3
188
Prof Bălan Ion, Contribuţii privind evoluţia vieţii politice gorjene in perioada interbelicii
Denumire Rezultate Anul alel!erii

partid politic 1928 1931 1932 1933 1937
o I 2 8 9 10 li 12
I
,_____ PNL. % 10 57 53 08 21 55 3 47 91
nr. deputati 3 I 3 I
2
,_____ P.N.Ţ % 85 23 25 32 50 33 16 74 14 67
nr. deoutati 5 I 3 I I
_l_ Partidul % I 75 29 I 74 2 71 o 86
Poporului nr. deputati
4
,_____ Partidul %
Tărănesc nr. deoutali
PNL. % I 42 2 71 I 55 I 23
-5
Gh. Brătianu nr. deputati
__§__ P.T. % 12 28 65
Gr. lunian nr. depulati I I
7 P. conservator %
- progresist nr. deputati
- 8 P.T.
Dr. N. Lunu
%
nr. deputat i
NU 3 04 11 37
I
5 63
_.2.._ P.T. Stere % 10 73 I 56

nr. deputati I
Fed. democ.
- JO %
nat. sociale nr. deputati
- li Statul % 2
negustoresc nr. deputati
Garda de Fier
- 12 (1937-Totul
% I 24 19 86
nr. deputa(i 2
nemru lară")
189
Prof Bălan Ion, Contribuţii privind evoluţia vieţii politice gorjene în perioada interbelică
Denumire Rezultate Anul alel!erii

partid politic 1928 1931 1932 1933 1937
o I 2 8 9 10 11 12
13 B.M.T.
,_____ %
nr. deputati
14 Part % 1,36
conservator
- G. Filipescu nr. deputaţi
(în 1933 aliat cu
Pan. Poaorului)
- 15 P.N.D. - Iorga
(în 1920 ş1 1928 a nr.
%
deputaţi
lăcut canei elect
cu ahe oanîde)
16 Part. nat. % 1,26 2,16 1,23
Argentoianu
- (U. Na\., U Agr. nr. deputa\i
P Aer)
17 Part. nat. % 2,1 1,34 5,98
Agrar - Goga
- (în 1937 - P. Na\. nr. deputaţi I
Crestin)
- 18 L. AN. C. %
nr. deputati
- 19 Uniunea
cetătenească
%
nr. deoutati
-20 P. Ţărănesc şi
al Armoniei
%
nr. dcputa\i
sociale
21 Frontul % 0,22
-
,....._
muncii
22 Candidati
nr. deoutati
nr. Voturi 199 280 194 145
indeoendenti nr. 4 3 4 5
Notă: Rezultatele alegerilor sunt preluate din: Monitorul Oficial

(M.O) nr. 173 din 20 nov. 1919, p. 9781; M.O. nr. 45 din 31 mai
1920, pag. 1373; M.O. nr. 277 din 10 martie 1922, p. 12-56; M.O.
nr. 122 din 4 iunie 1926, p. 8029-8030; M.O nr. 283 din 19
decembrie 1928, p. 10689-10690; M.O. nr. 131din10 iunie 1931,
p. 5167-5168; M.O nr. 173 din 26 iulie 1932, p. 4522-4523; M.O.
nr. 300 din 29 decembrie 1933, p. 7993-7994; M.O. nr. 301 din 30
decembrie 1937, p. 9763-9764; D.A.D„ şedinţa din 30 iulie 1927,
p. 374.
190
UN PROGRAM POLITIC
LIBERAL INEDIT
ELABORAT DE GHEORGHE TĂTĂRESCU
dr. Luchian Deaconu

Otilia Gheorghe
Gheorghe Tătărescu, unul din principalii oameni politici

români ai primei jumătăţi a secolului al XX-lea, s-a născut în anul
1887 la Târgu-Jiu. După ce a absolvit cursurile Facultăţii de Drept
din Paris, a parcurs o strălucită carieră politică care a început cu
demnitatea de ministru al minorităţilor, în guvernul Ioan C.
Brătianu, între 30 octomnbrie 1923 - 29 martie 1926 şi s-a încheiat
cu demnitatea de vicepreşedinte al guvernului Petru Groza, de la 6
martie 1945 până la 6 noiembrie 194 7.
În anul înlăturării sale din viaţa politică românească,
Gheorghe Tătărescu scria: "Îmi îndrept paşii spre un sfârşit de
viaţă închinată, aproape în întregime, activităţii politice. Din anul
1919 şi până în anul 1947 am făcut parte din toate parlamentele
României, participând fără întrerupere la evenimentele interne
care s-au desfăşurat în acest interval. Timp de aproape 1O ani, am
îndeplinit sarcini ministeriale şi destinul a voit să port răspunderea
supremei magistraturi de stat, în două guvernări, ca au avut să
înfrunte dificultăţi grave, înregistrate de istoria noastră politică. În
tot acest timp, am participat la importante acte internaţionale,
susţinând şi apărând peste hotare interesele României. Am
cunoscut toţi oamenii politici ai ţării şi am cunoscut în aceleaşi
timp aproape toţi conducătorii guvernelor statelor europene a căror
activitate a avut incidenţe asupra actelor de guvernare din statul
nostru. Am putut, astfel, acumula un capital de informaţii, de
Dr. Luchian Deaconu, Otilia Gherghe, Un program politic liberal inedit elaborat de
Gheorghe Tlitlirescu
cunoştinţe şi de experienţe pe care cred că nu am dreptul să-l

socotesc un patrimoniu personal" 1•
Gheorghe Tătărescu s-a impus de foarte tânăr în viaţa
politică, devenind unul din cei mai de seamă oratori ai perioadei
interbelice, şi unul din conducătorii Partidului Naţional Liberal.
Pamfil Şeicaru scria despre Gheorghe Tătărescu că: "era înzestrat
cu o voce puternică de bariton şi din adolescenţă se exersase să-şi
dezvolte calităţile de orator. Recita poeme întregi de Victor Hugo,
al cărui geniu verbal îl fascina" 2. Demnităţile de stat pe care le-a
deţinut reprezintă o recunoaştere a calităţilor de om politic ale lui
Gheorghe Tătărescu, a concepţiei sale cu privire la dezvoltarea
democratică a statului naţional unitar român, a demersurilor pentru
recunoaşterea sa internaţională, pentru apărarea independenţei şi
integrităţii României.
A fost, între 1923-1928 ministru de stat la minorităţi şi la
interne, la sfârşitul lui 1933 a devenit ministru secretar de stat la
departamentul industriei şi comerţului, apoi preşedinte al
Consiliului de Miniştri între 3 ianuarie 1934 - 28 decembrie 193 7;
ministru al afacerilor străine între 10 februarie -29 martie 1938;
din nou preşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru de interne
de la 24 noiembrie 1939 - 31 iulie 1940. După 1944 a fost
vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministrul afacerilor
străine, de la 6 martie 1945 până în noiembrie 1946 şi
vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri până la 6 noiembrie
1947.
Exercitarea acestor înalte demnităţi de stat de către
Gheorghe Tătărescu corespunde cu perioada maximei dezvoltări a
României în anul 1938, ascensiunea economică şi stabilitatea
internă, purtând amprenta concepţiei sale cu privire la continua
perfecţionare şi dezvoltare a economiei de piaţă, a sistemului
democratic parlamentar, a întregii vieţi politice, social-economice
culturale a ţării.
"Noi credem - declara Gheorghe Tătărescu în momentul
numirii sale ca prim - ministru, în ianuarie 1934, la sfârşitul crizei
192
Dr. luchian Deaconu, Otilia Gherghe, Un program politic liberal inedit elaborat de
Gheorghe Tătărescu
economice mondiale - că pentru a birui consecinţele dezastruoase

ale tuturor crizelor în care ne zbatem, ţara trebuie să fie
transformată într-un adevărat şantier de muncă ordonată şi
disciplinată şi care trebuie să cuprindă toate ramurile de activitate
ale economiei naţionale şi toate ramurile de activitate ale vieţii de
stat. .. În atitudinea aceasta neşovăitoare, guvernul se aşează pe
linia comandamentelor naţionale; apărând ordinea, viaţa
constituţională şi libertăţile publice - apărăm frontierele noastre şi
existenţa însăşi a statului nostru" 3 .
Gheorghe Tătărescu a fost un adversar înverşunat al
totalitarismului, făcând parte din guvernele care au scos în afara
legii, în 1924, partidul comunist şi au reprimat în 1938-1939
extrema dreaptă politică, reprezentată de legionari.
Adept al democraţiilor parlamentare, Gheorghe Tătărescu
a condus din interiorul guvernelor procomuniste instaurate după
război, lupta forţelor democratice care acţionau pentru menţinerea
sistemului democratic parlamentar românesc, pentru salvarea
democraţiei. În 1945, el s-a opus deschis ideii confiscării moşiilor,
fără despăgubire, şi a relevat faptul că menţinerea burgheziei
rurale era "tot atât de necesară pentru prosperitatea acestei ţări,
pentru sănătatea ei, ca şi plugărimea însăşi" 4 . Un an mai târziu, în
timpul campaniei electorale din 1946, răspunzând criticilor
adresate programului său politic, Gheorghe Tătărescu a declarat
că: "a colabora cu aceste forţe (comuniştii n.n.) înseamnă act de
conservare. A respinge sau a izola aceste forţe înseamnă act de
dărâmare" 5 . Era în joc, desigur, conservarea sau dărâmarea
sistemului parlamentar român dar, din păcate, nici tactica adoptată
de Gheorghe Tătărescu n-a putut să înlăture instaurarea
comunismului în România.
Prin întreaga activitate politică desfăşurată în anii 1945-
194 7, Gheorghe Tătărescu a încercat să aplice în plan economic,
social, politic, cultural, Scrisoarea - Manifest adresată aderenţilor
partidului liberal la 15 august 1943, document inedit care, prin
amabilitatea doamnei Sanda Negroponte Tătărescu, a intrat în
193
urmă cu câţiva ani, în colecţiile muzeului. Scrisoarea - Manifest a

fost elaborată la mijlocul anului 1943 şi face parte dintr-un
memoriu mai amplu redactat de Gheorghe Tătărescu în mai multe
variante în anii 1940-1943. O primă formă a memoriului,
cuprinzând consideraţiile lui Gheorghe Tătărescu cu privire la
politica externă a României, a văzut lumina tiparului în iulie 1940
la Editura "Scrisul Românesc" în cadrul broşurii intitulate
"Evacuarea Basarabiei şi a Bucovinei de nord". În 1943, Gheorghe
Tătărescu a reluat tema politicii externe a statului român într-un
memoriu mai amplu, care a fost descoperit de cercetătorul Valeriu
Dobrinescu în arhivele Hoover din SUA 6 . Partea a doua a acestui
document sintetizează concepţia autorului cu pnvtre la
organizarea politică, economică, socială şi culturală postbelică a
României. Documentul, dactilografiat, este datat 15 august 1943 şi
conţine 13 pagini. În prima parte sunt expuse obiectivele
programului liberal de guvernare: "România de mâine trebuie să
devină ţara libertăţii, ţara dreptăţii sociale şi ţara prosperităţii". În
document sunt prezentate, succint, principiile şi normele generale
de guvernare a României în perioada postbelică, perioadă
apreciată de autor ca o etapă nouă, superioară, de dezvoltare
democratică a ţării.
Documentul programatic elaborat de Gheorghe Tătărescu
are, şi astăzi, o valoare deosebită, analiza realistă, obiectivele
stabilite, normele şi principiile de guvernare, păstrându-şi în
totalitate actualitatea. Reţinem pentru ilustrare câteva fragmente
din acest important document. Deşi războiul mondial nu se
sfârşise, Transilvania de nord era ocupată iar Basarabia şi
Bucovina erau revendicate de Uniunea Sovietică, Gheorghe
Tătărescu scria: "România este un stat naţional, monarhic,
constituţional. Statul român are drept ţel dezvoltarea şi
consolidarea prin libertate a naţiunii române, în spaţiul cuprins
între Dunăre, Tisa, Nistru şi Marea Neagră, cu ocrotirea românilor
de pretutindeni, asigurând astfel neamului nostru putinţa de a
aduce, în toată plenitudinea contribuţia geniului său la opera
194
civilizatoare a omenirii"7 • Cuprinderea întregului spaţiu de

formare a poporului român în teritoriul postbelic al României,
reprezenta un crez al întregii diplomaţii româneşti interbelice, al
tuturor românilor.
Gheorghe Tătărescu vedea organizarea viitoare a statului
"întocmită în cadrul aşezămintelor parlamentare, cu o Cameră,
emanaţiune a sufragiului universal organizat, şi un Senat",
necesitatea înfăptuirii unor importante reforme politice,
economice, administrative, culturale care trebuiau să asigure
perfecţionarea continuă a statului de drept, dezvoltarea economică,
asigurarea prosperităţii generale pentru toţi cetăţenii, înflorirea
culturii şi ştiinţei. Gheorghe Tătărescu avea convingerea că numai
prin reforme radicale, "revoluţii legale creatoare de ordine nouă,
se pot evita revoluţiile celelalte, revoluţiile răsturnătoare,
aducătoare de haos şi ruină" 8 .
Pentru ilustrare, extragem o serie de alte principii şi norme
de dezvoltare a României postbelice, aşa cum erau consemnate în
documentul analizat.: "Regimurile dictatoriale nu pot fi nici
pentru individ, şi nici pentru stat un instrument de propăşire ... nu
pot fi nici pentru regimul monarhic un instrument de consolidare."
"Libertatea nu poate fi concepută fără proprietate.
Libertatea nu poate fi concepută mai ales în lipsă şi în mizerie.
Dintre toate tiraniile, aceea a mizeriei este cea mai crudă pentru
individ şi cea mai ofensatoare pentru sociatate."
"Proprietatea este corolarul libertăţii. Proprietatea nu este
scop, ci mijloc; mijlocul de a elibera omul de sub servituţile
animalităţii, ale barbariei şi ale exploatării. Statul garantează
proprietatea individuală după cum garantează libertatea
individuală. Munca este izvorul şi titlul legitimator al proprietăţii.
Parazitismul economic şi social, va fi înlăturat. Capitalistul trebuie
să muncească şi muncitorul trebuie să devină capitalist. România
trebuie să devină mi stat de proprietari - muncitori şi de muncitori
- proprietari".
195
Gheorghe Tlitărescu
"Completarea educaţiei, formarea idealului etic în sprijinul

moralei creştine, trezirea şi alimentarea necontenită a idealurilor
naţionale, împlinirea îndatoririlor de om, creştin şi cetăţean,
trebuie să fie ţelurile comune ale şcolii şi bisericii."
"Regimul burselor va fi extins pe baza concursului general
pentru ca toate elementele de valoare ale tineretului să aibe
asigurate, din şcoala primară, până la universitate, gratuitatea
învăţământului şi gratuitatea întreţinerii" 9 .
Principiile şi normele exprimate în document conturau un
regim democratic, constituţional în România postbelică.
Transpunerea în viaţă a acestui program politic a fost
împiedicată de evoluţia ulterioară, România fiind inclusă în sfera
de influenţă a Uniunii Sovietice şi ocupată de trupele acesteia care
au instaurat în ţară un regim totalitar comunist, înlăturat în
decembrie 1989.
Colecţiile Muzeului Olteniei.

1
2
Ibidem.
3
"Universul" din 24 ianuarie 1934, p. 5.
4
Ibidem.
5
Valeriu Dobrinescu, Bătălia diplomatică pentru Basarabia, 1918-
1940, Ed. Junimea Iaşi, 1991.
Anexă
6
Colecţiile Muzeului Olteniei

7
8
Ibidem.
9
Ibidem.
196
Gheorghe Tătiirescu
I . Reproducere după documentul elaborat de Gheorghe Tătărescu.
197
198
GRIGORE IUNIAN,
APĂRĂTOR AL REGIMULUI DEMOCRAT
prof. Nicolae Mischie
România s-a confruntat îndeosebi începând cu anul 1933

cu grave pericole interne şi externe, reprezentate de instaurarea
dictaturii hitleriste în Germania şi de amplificarea acţiunilor
statelor fasciste pentru modificarea statu-qoului teritorial stabilit
de tratatele de pace de la Paris încheiate după primul război
mondial, de intensificarea acţiunilor destabilizatoare ale Gărzii de
Fier în vederea acaparării prin forţă a puterii politice care au
culminat cu asasinarea primului ministru liberal I.G.Duca, precum
şi cu tendinţele regelui Carol al Ii-lea de a instaura un regim de
autoritate monarhică şi ale forţelor politice de dreapta de a
introduce un regim dictatorial, care să limiteze ori să lichideze
drepturile şi libertăţile democratice. De asemenea, se menţineau,
în continuare, pericolele rezultate din acţiunile propagandistice ale
forţelor comuniste, actele de spionaj puse la cale de servicile
secrete ale Uniunii Sovietice pe teritoriul ţării noastre şi activitatea
iredentistă a cercurilor naţionalist-şovine din rândurile minorităţii
maghiare, ucrainiene, bulgare şi ruse împotriva statului român.
Toate acestec.i, inclusiv practicile guvernamentale de a recurge la
legea stării de asediu, cenzura şi de a întreţine în ţară o stare de
teroare şi violenţă, precum şi criza în care se găseau principalele
partide politice, ameninţau în modul cel mai grav bazele regimului
politic democrat din ţara noastră fundamentat de Constituţia din
1923 şi legiuirile adoptate ulterior.
Prof Nicolae Mischie, Grigore lunian, aplirător al regimului democrat
Liderul Partidului Ţărănist Radical - Grigore Iunian s-a

numărat, alături de prof. univ. Nicolae Iorga, dr. Nicolae Lupu,
C.Stere, Nicolae Filipescu, Victor Iamandi şi alţi oameni politici
cu concepţii democratice, printre cei mai activi, consecvenţi şi
tenace luptători pentru apărarea regimului democratic din
România împotriva tuturor celor care-i subminau bazele sau
luptau pentru înlocuirea lui cu alte sisteme politice, dictatoriale şi
totalitare. El s-a ridicat împotriva extremismelor de dreapta şi de
stânga, care primejduiau regimul democratic parlamentar, cât şi
contra politicii abuzive de încălcare a drepturilor şi libertăţilor
democratice promovată de către guvernele naţional-ţărăniste
prezidate de Iuliu Maniu, Gh. Gh. Mironescu şi Alexandru Vaida-
Voievod şi de către guvernul naţional-liberal condus de Gheorghe
Tătărescu.
Deşi avea o orientare promonarhistă şi a avut un rol activ
în readucerea în ţară a lui Carol al Ii-lea şi la instaurarea lui ca
rege în 1930 1, Grigore Iunian nu a aprobat şi susţinut acţiunile
regelui Carol al Ii-lea şi camarilei din jurul său în vederea
compromiterii regimului constituţional democratic, slăbirii
partidelor politice şi pregătirii condiţiilor pentru instaurarea unui
regim de dictatură monarhică.
Elementele care i-au definit concepţia şi principiile care
trebuiau să stea la baza sistemului democratic din ţara noastră au
fost expuse în cuvântările rostite de Grigore Iunian în Adunarea
Deputaţilor si-n campaniile electorale, la congresele şi întrunirile
Partidului Ţărănist Radical, la adunările populare în diverse oraşe
din ţară, îndeosebi în oraşul Târgu-Jiu, în interviurile acordate
unor cotidiene de presă, în declaraţiile privind situaţia politică din
ţară apărute în diverse ziare şi-n unele articole publicate în presa
vremii. Unele dintre aceste cuvântări au fost publicate în broşuri
destinate informării opiniei publice din ţară.
Grigore lunian a statuat în documentele programatice ale
Partidului Ţărănist Radical 2 promovarea şi apărarea regimului
democratic şi lupta împotriva tuturor tendinţelor dictatoriale.
200
Prof Nicolae Mischie, Grigore lunian, aplJrlJtor al regimului democrat
Luptând pentru promovarea intereselor "claselor producătoare şi

muncitoare", Partidul Ţărănist Radical considera regimul
constituţional parlamentar singur în măsură să asigure apărarea
intereselor claselor producătoare. În acelaşi timp, el constată că
regimul parlamentar a fost falsificat de către guvernele oligarhice
şi numai falsificarea lui a îngăduit clasei dominante să-şi
prelungească atotputernicia chiar sub regimul votului obştesc.
Pornind de la aceste constatări, Partidul Ţărănist Radical
luptă pentru instaurarea unui regim constituţional-parlamentar
real, pentru o putere politică a maselor, prin votul obştesc să
devină o realitate. De asemenea, Partidul Ţărănesc Radical se
pronunţa contra primei electorale introdusă prin legea electorală
din 1926 şi îşi propunea legiferarea unei noi legi electorale care să
înlăture această pnma şi să reglementeze repartizarea
proporţională a mandatelor în parlament în raport de numărul
voturilor obţinute. În acelaşi timp, partidul lui Grigore Iunian
milita pentru o largă reformă administrativă, ale cărei puncte
princi~ale erau descentralizarea şi autonomia administraţiei
locale .
Grigore Iunian s-a numărat încă de la început printre primii
oameni politici români care au luat atitudine critică faţă de
ideologia nazistă şi penetrarea hitlerismului în ţara noastră după
venirea la putere în Germania a Partidului Naţional Socialist. În
acest sens, edificator a fost interviul acordat de Grigore Iunian
ziarului "Dimineaţa" la mijlocul lunii iulie 1933, în care
consemna: "Mişcarea hitleristă de la noi îmi apare ca un nonsens.
Străină cu totul de structura sufletească şi de înţelegerea poporului
nostru, acţiunea hitleristă o socotesc drept un divertisment
semioficial sau o aventură sortită ridicolului"4 .
Este un merit incontestabil al lucidităţii lui Grigore Iunian
că a întrevăzut de la început că "mişcarea hitleristă - divertisment
al laşităţii contemporane - îşi va găsi firescul sfârşit" 5 •
În acelaşi timp Grigore Iunian a criticat pe acei oameni
politici care "admiră şi încurajează această mişcare. Sunt profesori
201
Prof Nicolae Mischie, Grigore Junian, apiiriitor al regimului democrat
universitari care nu numai că nu împiedică acţiunea destrăbălată a

studenţimii (gardiste - nn), dar pornesc în fruntea ei, chiar
provocând dezordini şi punând la cale cunoscutele atentate în
numele hitlerismului român" 6. De asemenea el a demascat
sprijinul acordat mişcării legionare de guvernul naţional ţărănesc
în anii crizei economice, îndeosebi de ministrul de interne
Alexandru Vaida-Voievod.
Liderul radical-ţărănist Grigore Iunian s-a ridicat cu
aceeaşi fermitate împotriva tuturor formelor şi manifestărilor de
naţionalism-şovinism, rasism şi antisemitism, pe care le practicau
grupările politice de dreapta şi de extremă dreaptă, îndeosebi
fasciste şi s-a pronunţat pentru respectarea prevederilor
Constituţiei în problema naţională, pentru deplina egalitate a
minorităţilor etnice cu naţiunea română şi pentru combaterea
oricăror forme de discriminare rasială şi religioasă. De pildă,
luând cuvântul la proiectul de răspuns la Mesajul Tronului, în ziua
de 29 ianuarie 1929, Iunian a arătat că din discuţiile la Adresa de
răspuns a făcut mai multe constatări, între care: e posibil, în
limitele ţării noastre, de curând închegată, să obţinem colaborarea
tuturor cetăţenilor, independent de clase, de categorii sociale,
independent de naţionalitate, independent de confesiune. Pentru
aceasta trebuie un singur lucru: sinceritate în gândire şi în
metodele de realizare7•
În discursul rostit la marea întrunire populară de la
Sighişoara de la începutul lunii iulie 1933, Grigore lunian a
declarat: "Naţionalism înseamnă viaţă cinstită şi dreaptă, în
interiorul graniţelor ţării. Acesta este naţionalismul nostru. De
aceea luptăm contra tuturor exagerărilor demagogice ce tind să
împartă cetăţenii acestei ţări după rasă, după limbă, după religie."
Într-o altă cuvântare rostită la întrunirea populară de la
Rădăuţi, în cursul lunii martie 1934, el a criticat încercările
grupărilor fasciste de a dezbina pe români după neamuri,
precizând că "liniştea ţării nu poate veni din exploatarea
sentimentului naţional. Personal aş fi mulţumit dacă în Ţara
202
Prof Nicolae Mischie, Grigore /unian, aplirlitor al regimului democrat
Românească ar fi numai români de origine; dar din 18 milioane de

locuitori, 4 milioane sunt cetăţeni de altă naţionalitate. Putem noi
să-i scoatem din ţară ? Dacă nu putem atunci datoria noastră este
să facem din aceştia, cetăţeni credincioşi ai ţării noastre nu să-i
împărţim pe naţionalităţi" 8 .
În declaraţiile făcute la Congresul organizaţiei Partidului
Ţărănist Radical din judeţul Gorj, din 24 mai 1934, Grigore Iunian
arăta că "avem o populaţie de patru milioane de minoritari pe care
n-o putem nesocoti în viaţa de stat, indiferent de limbă sau
credinţă. În greutăţile prin care trece .ţara noastră astăzi avem
nevoie de armonizarea şi înfrăţirea naţionalităţilor nu de
învrăjbirea lor"9 .
Democrat convins, Grigore Iunian a criticat cu fermitate
acţiunile agresive şi violente de tulburare a ordinii publice, ale
legionarilor, care şi-au intensificat propaganda naţionalistă şi
acţiunile de destabilizare a vieţii politice din ţară.
Îngrijorate de această politică şi din teamă ca ea să nu
favorizeze penetraţia hitleristă în România, cercurile politice din
Franţa au determinat pe regele Carol al II-lea să schimbe guvernul
lui Alexandru Vaida-Voievod şi să aducă, la 14 noiembrie 1933,
guvernul naţional-liberal prezidat de I.G.Duca, care s-a obligat să
ia măsuri aspre împotriva Gărzii de Fier.
I.G.Duca, preşedintele Partidului Naţional Liberal, era unul
din politicienii burghezi lucizi, care se pronunţa pentru menţinerea
şi apărarea regimului politic democrat existent la acea dată în
România, iar pe plan extern milita pentru întărirea alianţei cu
Franţa, Anglia şi ţările Micii Înţelegeri. În presa naţional-liberală,
îndeosebi în "Viitorul" şi "Naţionalul Nou" de la Iaşi condus de
Victor Iamandi, I.G.Duca şi Constantin I.C. Brătianu au declanşat
o campanie de combatere a ideologiei şi metodelor Gărzii de Fier.
Sprijiniţi material de la Berlin, legionarii au organizat 5
batalioane de asalt după modelul nazist şi au atacat autorităţile de
stat în numeroase oraşe din ţară, unde au ridicat baricade pe străzi,
iar la Iaşi au asediat locuinţa subsecretarului de stat la Ministerul
203
Prof Nicolae Mischie, Grigore lunian, apărător al regimului democrat
de Interne - Victor Iamandi. În multe oraşe din ţară organele

Ministerului de Interne au purtat grele lupte cu bandele de
legionari, iar pentru restabilirea ordinii interne a fost nevoie de
intervenţia formaţiunilor jandarmeriei şi a unităţilor militare ale
armatei.
În acelaşi timp, Garda de Fier şi-a impus cu forţa
candidaţii în 4 7 de judeţe în alegerile generale din toamna anului
1933 şi a desfăşurat o propagandă neobişnuit de violentă, dând
naştere la incidente sângeroase cu autorităţile. În timpul campaniei
electorale legionarii purtau asupra lor diverse arme de foc, arme
albe petarde şi alte instrumente, dând luptei electorale un caracter
foarte dur.În aceste condiţii, ţara era ameninţată cu haosul, iar
situaţia guvernului l.C. Duca ar fi fost periclitată.
Dizolvarea· Gărzii de Fier la 1O decembrie 1933 de către
guvernul naţional-liberal prezidat de l.G.Duca şi măsurile
represive întreprinse împotriva legionarilor de către organele
poliţieneşti, care au depăşit limitele legalului, au fost apreciate de
Grigire Iunian ca acte ilegale, abuzive menite a constitui un pas
hotărâtor pentru înscăunarea unui regim dictatorial. Criticând
această măsură Iunian s-a menţinut, în continuare, pe o linie de
condamnare a legionarismului. Spre exemplu, în declaraţiile
făcute ziarului "Cuvântul " la mijlocul lunii decembrie 1933,
Grigore Iun ian arăta: "Am precizat în nenumărate rânduri
atitudinea partidului nostru faţă de gruparea domnului Corneliu
Codreanu. Nu-i împărtăşim concepţia şi nici mijloacele.Sunt
convins că un naţionalism strâmt înţeles este în contrazicere cu
interesele reale ale ţării care cuprinde în afară de elementul etnic
românesc covârşitor şi peste patru milioane aparţinând altor
naţionalităţi sau confesiuni. Sunt un credincios apărător al
regimului constituţional parlamentar şi de aceea adversar hotărât a
oricăror încercări de întronare a dictaturii" 10 • În continuare, el
preciza că "Dizolvarea grupării Codreanu constituie o procedură
abuzivă şi gravă în consecinţe („ .). Nu pot recunoaşte ca
204
Prof Nicolae Mischie, Grigore lunian, aplirător al regimului democrat
îndreptăţire a dizolvării necesitatea apărării statului, care ar fi

ameninţată prin existenţa unei anume grupări politice" •
11
În ziua de 2 martie 1934, cu prilejul discuţiei la Mesajul

regal, într-un discurs 12, şi-a precizat poziţia faţă de evenimentele
de la sfârşitul anului 1933 şi îndeosebi faţă de pericolul
legionarismului, precum şi a modului de combatere a acestuia. De
la început, Grigore Iunian declara: "Cum aţi venit la guvern (e
vorba de P.N.L. - I.G.Duca), aţi procedat în primul rând la o
măsură menită "să stabilească ordinea"; primul act pe care l-aţi
făcut a fost dizolvarea Gărzii de Fier, prin decretul din 9
decembrie 1933. Nu am nimic comun cu Garda de Fier. Nu numai
atât, am mărturisit-o regulat: sunt adversar şi al concepţiilor ce
afirmă şi al metodelor pe care această grupare le foloseşte.
În programul acestei grupări politice sunt două puncte, cu
privire la care suntem adversari hotărâţi:este modul cum Garda de
Fier înţelege politica naţionalistă şi modul cum Garda de Fier
înţelege organizarea statului. Acestea ne pun în poziţii cu totul
opuse. Deci, nu poate fi vorba de o apărare, rezemată pe temeiul
unei simpatii.
În adevăr, domnilor, noi ne ridicăm împotriva acelei
politici naţionale, reprezentată prin Garda de Fier şi prin Liga
Apărării Naţionale Creştine de sub preşedenţia domnului profesor
Cuza. Noi concepem păzirea statului nostru naţional pe alte
temelii( ... )".
În discursul menţionat, Grigore Iunian a adus critici
vehemente organizaţiei legionare, care propaga o politică
naţionalist şovină şi de învrăjbire a poporului român cu
minorităţile naţionale, fapt ce periclita unitatea naţională şi
integritatea teritorială a statului român 13 •
Cu aceeaşi fermitate, Grigore Iunian a cnticat
antisemitismul Gărzii de Fier, precizând că "antisemitismul nu
este atribut al simţirii şi al gândirii noastre româneşti şi de aceea el
nici nu se manifestă decât acolo unde clasele acaparatoare sunt
elemente străine, elemente evreieşti. Nu aveţi o mişcare antisemită
205
Prof Nicolae Mischie, Grigore Iunian, aplirlitor al regimului democrat
în Oltenia, nu aveţi
o mişcare antisemită în Muntenia, aveţi o
mişcare antisemită în nordul Transilvaniei, aveţi o mişcare
antisemită în Bucovina şi aveţi o mişcare antisemită în unele
judeţe din Basarabia •
14
Aţi făcut desigur o greşeală când aţi dizolvat Garda de

Fier. O gravă greşeală din punct de vedere al menţinerii vieţii
constituţionale şi parlamentare.
Cu ce drept dizolvaţi dumneavoastră o grupare politică?" 15
Grigore Iunian era de părere că trebuia lăsată să se
confrunte în alegeri, să se vadă de ce autoritate se bucură şi apoi să
aprecieze caracterul ei. "Nu înseamnă că dacă ideile ei nu convin
guvernului nu are dreptul să participe la confruntarea politică".
După ce atrăgea atenţia guvernanţilor că n-au înţeles şi nu
ştiu cauzele pentru care s-a revoltat mişcarea legionară, că n-au
înţeles frământările de după război, schimbările totale şi în toate
direcţiile, zicea: "Aţi crezut că prin dizolvarea Gărzii de Fier
puteţi să înlăturaţi cauzele acestor manifestări de răzvrătire fără să
înţelegeţi că ele rămân permanente împotriva prelungirii a ceea ce
a fost şi cu dorinţa de a aşeza ceva nou ...
După aceasta aţi procedat la o serie de arestări şi în afară
de cadrul Gărzii de Fier. .. Şi am văzut arestaţi mii de oameni, fără
nici un fel de criteriu de alegere, oameni care nu aveau nici un fel
de amestec ... Dar aţi făcut ceva mai grav: aţi instituit starea de
asediu, cu un singur scop, acela de trece asupra organelor de
cercetare şi de judecată militară, judecarea proceselor celor pe care
i-aţi urmărit fără să vă daţi seama cât de grav pericol reprezintă
măsura luată.Nu aveţi încredere în justiţia civilă" 16 .
Şi ca să nu rămână lucruri neclare, preciza: "Nu am venit
să iau apărarea nimănui, am venit să apăr unele principii, a căror
păzire o cred necesară, pentru dezvoltarea normală a statului".
Cu toate că în Oltenia, ponderea populaţiei româneşti era
cea mai ridicată din toată ţara, iar numărul evreilor era infim de
mic, totuşi populaţia românească din această provincie trăia în cea
mai neagră mizerie faţă de restul provinciilor româneşti care aveau
206
Prof Nicolae Mischie, Grigore /unian, aplirlitor al regimului democrat
o mare pondere de minoritari. Deci, mizeria în care trăia o mare

parte a poporului român, arăta Grigore Iunian, nu putea fi pusă
numai pe seama existenţei minorităţilor naţionale, îndeosebi a
evreilor. Ea se datora exploatatorilor şi speculanţilor indiferent de
rasă, etnie şi religie."Prin urmare trebuie căutate mijloacele pentru
combaterea tuturor elementelor speculatoare, indiferent cărei
naţionalităţi sau rase aparţin", conchidea Grigore Iunian în
.
d iscursu l sau
~ 17
.
Tot cu acest prilej, Grigore Iunian s-a ridicat împotriva
concepţiilor prof. AC.Cuza, preşedintele Ligii Apărării Naţional
Creştine, care, în lipsa Gărzii de Fier în Parlamentul român, a
criticat regimul democratic parlamentar din ţara noastră şi a
propagat ideea unui regim dictatorial după modelul hitlerist.
Pe bună dreptate, Grigore Iunian preciza că "Nu am avut
un regim parlamentar sincer", dar să încercăm prin toate
mijloacele şi posibilităţile să-l realizăm şi să-l perfecţionăm în ţara
noastră. Aceasta cu atât mai mult, cu cât "noi suntem într-o epocă
de închegare sufletească a elementului românesc chiar" şi "mai
mult decât atât, noi suntem în epoca de consolidare a unităţii
sufleteşti totale a tuturor cetăţenilor din această ţară" 18 •
Subliniind consecinţele grave ale instaurării unui regim
dictatorial, Grigore Iunian avertiza că "a înlătura regimul
parlamentar înseamnă a împiedica mijlocul acestei închegări
sufleteşti. Aci această închegare se poate face în mod normal, aci
unde se oferă posibilitatea contribuţiei fiecărei provincii, a
contribuţiei fiecărei naţionalităţi, în raport cu ceea ce ea reprezintă
şi a contribuţiei chiar a fiecărei opinii şi a fiecărei concepţii
politice. Prin urmare, cred în necesitatea acestui regim şi mă
înscriu categoric împotriva oricăror tendinţe dictatoriale" 19 .
În primăvara anului 1934 guvernul liberal a pregătit o nouă
lege care privea apărarea ordinii publice preconizând dizolvarea
grupurilor politice care periclitau ordinea politică şi socială.
La începutul lunii aprilie 1934 guvernul Tătărescu a adus
în discuţia Camerei Deputaţilor proiectul de "lege pentru apărarea
207
ordinii în stat"20 . Luând cuvântul în şedinţa din 5 aprilie, Grigore

lunian nu socotea necesară adoptarea acestei legi."Problema
necesităţii apărării statului se pune de câţiva ani în mod repetat.O
primă măsură luată în 1924 de guvernul liberal se justifica pe o
stare de spirit similară, cu deosebire că atunci era vorba de o
mişcare extremistă de stânga, pe când astăzi este vorba de o
mişcare extremistă de dreapta.
La 1927 s-a ivit în Partidul Liberal, care şi atunci guverna,
nevoia unei întăriri a dispoziţiilor legii pentru apărarea liniştei
publice, din 1924, şi a modificat articolul 11 al acestei legi pentru
a asigura apărarea ordinii constituţionale.
La 1933 a intervenit o nouă modificare, de rândul acesta
prezentată de guvernul Vaida-Voievod"21 .
După ce arăta pericolul adoptării unei astfel de legi, mai
ales că ea preciza că "dizolvarea constituie un act guvernamental"
şi mai ales urmările ei, ţinea să aprecieze că "ordinea trebuie să fie
menţinută prin crearea unui sentiment de încredere într-o anumită
formă de organizare a statului" şi nu prin măsuri represive, prin
dizolvarea după bunul plac a unor formaţiuni politice.
Concluzia lui era că "Interesele societăţii nu reclamă să se
dea posibilitatea unui guvern abuziv de a se scoate din viaţa
politică partidele care vor fi racolate de el şi numai de el, că se fac
vinovate de acţiuni violente contra statului"22 .
Demn de relevat că liderul ţărănist-radical Grigore Iunian
şi-a exprimat adversitatea nu numai împotriva organizaţiei
legionare ci şi împotriva celorlalte partide şi grupări politice de
dreapta, fasciste şi profasciste, în rândurile cărora se numărau
Frontul Românesc condus de Alexandru Vaida-Voievod şi
Partidul Naţional Creştin prezidat de Octavian Goga şi profesorul
universitar A.C.Cuza.
Referindu-se la periculozitatea acţiunilor naţionaliste ale
acestor partide, Grigore Iunian, cu prilejul închiderii şedinţei
cercurilor de studii ale Partidului Ţărănist Radical în vara anului
1935, la Bucureşti, a declarat: "Am avut de înregistrat în ultimul
208
Prof Nicolae Mischie, Grigore Junian, apărlJtor al regimului democrat
timp două fapte politice: alcătuirea Frontului Românesc sub

conducerea domnului Vaida şi alcătuirea noului Partid Naţional
Creştin, al domnilor Goga şi Cuza.
Nu ştiu care va fi viitorul acestor mişcări. Eu cred prea
mult în sănătatea morală şi în puterea de judecată a marei mase
cetăţeneşti din ţara noastră, pentru ca să păstreze vreo îndoială cu
privire la triumful mijloacelor şi cauzei democratice până la urmă.
Dar cu cât crezi mai mult în acest lucru, cu atât eşti mai mult dator
să ţii seama, de greutăţile care se pun în dezvoltarea vieţii
democratice.
Nu vreau şi nici nu am dreptul să pun la îndoială buna
credinţă a fruntaşilor mişcării naţionaliste. Dar, pentru ca o
mişcare să se legitimeze, nu e de ajuns buna credinţă; ea trebuie să
aibă şi un fundament. Am avut deseori prilejul să examinăm
problema. Partidul nostru înţelege să rămână pe poziţia care a
afirmat-o repetat: Noi socotim că o politică naţionalistă reală se
poate face în primul rând prin apărarea demnităţii statului nostru,
ca reprezentant al colectivităţii care trăieşte înăuntrul graniţelor
noastre, este politica care nu face deosebiri între naţionalităţi şi
care cheamă la activitate r:e toate elementele sincer hotărâte să
lupte pentru ridicarea ţării" 3 .
Partidul Ţărănesc Radical, şeful său, Grigore Iunian, s-au
pronunţat permanent atât împotriva forţelor politice de dreapta cât
şi de stânga, pentru apărarea libertăţilor democratice, a institutelor
şi regimului parlamentar, ameninţate tocmai de un astfel de regim
dictatorial.
Cu mai multe ocazii, Grigore Iunian s-a declarat pentru
apărarea libertăţilor democratice împotriva pericolului instaurării
dictaturii, indiferent de conţinutul ei, carlist, fascist sau comunist,
pentru apărarea şi democratizarea regimului parlamentar. "Mai
mult ca oricând - arăta Iunian - e nevoie ca acum să fim deosebit
de precauţi. Se caută la noi din partea diferitelor grupări şi partide
să se găsească formule noi de guvernare. Se caută să se aducă
formule ce s-au experimentat sau sunt în curs de experimentare
209
aiurea. Noi vom duce lupta energică împotriva acestor tendinţe,

chiar de vom rămâne singuri pe redută. Naţionalismul mussolinian
sau hitlerismul adus pe pământul nostru sunt o abatere de la ceea
ce trebuie să fie adevăratul naţionalism românesc care se luptă
pentru propăşirea ţării şi pentru apărarea graniţelor lui"24 •
Guvernarea naţional ţărănistă se încheiase în noiembrie
1933 când prelua conducerea guvernului Partidul Naţional Liberal
prin I.G. Duca. Trecuse o jumătate de an de guvernare şi semnele
îmbunătăţirii încă nu se vedeau.
Grigore Iunian cunoştea bine această situaţie şi declara la o
întrunire a Partidului Ţărănesc Radical din Târgu Jiu la 24 mai
1934: "Azi ne găsim la o mare răspântie a vieţii noastre publice.
Se vorbeşte mereu de dictatură... Fireşte, suntem împotriva
dictaturii, dar dacă guvernele vor continua să guverneze aşa cum
au guvernat până acum, nu ajută ele singura operaţia în contra
cărei azi se ridică? Guvernul Vaida n-a fost un guvern de
dictatură? Dar guvernul Tătărescu? Dacă ţara ar trebui să treacă -
vremelnic desigur - prin această situaţie sunt convins că cei dintâi
care ar trece la dictatură ar fi domnii Vaida şi Tătărescu. Şi atunci
ce-i de făcut? Un singur lucru: să luptăm pentru respectarea
drepturilor câştigate" 25 .
Iunian era conştient că în faţa pericolelor ce ameninţau
ţara, oamenii politic, guvernul trebuiau să lupte pentru unirea
sufletească a întregului popor, pentru pregătirea lui în vederea
apărării unităţii, independenţei şi integrităţii ţării. "Vrea domnul
Vaida izgonirea străinilor. De ce caută domnul Vaida să ne facă
duşmani pe străinii aflaţi în ţară, în loc să le arate că interesele lor
în Ţara Românească se identifică cu cele ale noastre şi astfel ni-i
facem prieteni.
România a românilor înseamnă să păstrăm actualele
graniţe ale ţării, nu să izgonim străinii" 26 .
În perioada în care erau trâmbiţate fel de fel de teorii
naţionaliste, şovine, fasciste, comuniste în scopul de a abate
mesele de la adevăratele lor deziderate, când starea de asediu şi
210
Prof Nicolae Mischie, Grigore lunian, aplirlitor al regimului democrat
cenzura erau permanentizate, conducerea Partidului Ţărănesc

radical venea să afirme concepţii ce se deosebeau de cele ce
otrăveau zilnic poporul.
Grigore Iunian răspundea unei probleme ce frământa
atunci opinia publică şi anume lupta pentru apărarea libertăţilor
cetăţeneşti în contra dictaturilor sau în contra teroarei. În legătură
cu aceasta el spunea că: "Noi vom întrebuinţa mijloace de
represiune, de stabilire a ordinii într-un moment dat, atunci când
elemente tulburente ameninţă organizarea statului, în nici un caz
nu vom permanentiza acest regim care dă naştere la abuzuri".
Iunian avea în vedere "starea excepţională'', "măsurile de cenzură"
practicate atât de guvernele P.N.Ţ cât şi P.N.L. şi aprecia că de
fapt ele "au desfinţat Parlamentul, l-a scos din funcţiunea lui
normală" şi de aceea P.T.R. va protesta încontinuu în contra lor.
"Ordinea nu se poate păstra decât atunci când este consimţită liber
de majoritatea populaţiei într-o ţară. Numai atunci avem de-a face
cu ordine perfectă şi reală. Ordinea menţinută cu măsuri
excepţionale nu poate să dovedească decât slăbiciunea guvernului
şi tendinţa de a se acoperi abuzurile la adăpostul acestor stări
excepţionale. Cu toată energia trebuie să luptăm împotriva
menţinerii acestor stări de lucru. Acţiunea noastră se dezvoltă pe
drumul democratic, cu repudierea sistemelor dictatoriale, dar şi cu
repudierea comunismului şi bolşevismului". Pronunţându-se
împotriva acestora şi declarând că vor lupta împotriva lor, ţinea să
precizeze în acelaşi timp şi mijloacele cu ajutorul cărora va lupta:
"Vrem un regim democratic constituţional parlamentar, care să
reînvieze regimul parlamentar cu creearea unor condiţiuni în care
viaţa parlamentară ce se manifestă în plenitudinea ei şi prin
aceasta chiar să răspundă la criticile care astăzi se duc în funcţia
normală a Parlamentului, cu pseudo-democraţia din partidul
Naţional Liberal şi din Partidul Naţional Ţărănesc'm.
Conducerea Partidului Ţărănist Radical era interesată, în
contextul evenimentelor ce aveau loc, şi de lupta altor partide
politice.
211
Prof Nicolae Mischie, Grigore Junian, apărător al regimului democrat
Cu prilejul şedinţei ordinare din 1 martie 1936 a

Comitetului Executiv Central al Partidului Ţărănist Radical, care a
dezbătut, între alte probleme, şi analiza propunerilor "Blocului
pentru apărarea libertăţilor democratice'', în vederea unei acţiuni
comune împotriva pericolului fascismului, Grigore lunian a ţinut
să precizeze că toate propunerile făcute de această organizaţie sunt
cuprinse în programul partidului său28 . Astfel, el menţionează că
"lupta împotriva mişcărilor cu tendinţe dictatoriale, împotriva
cenzurii şi stării de asediu, pentru libertatea presei şi întrunirilor,
pentru dreptul de organizare politică, sindicală, etc., împotriva
scumpetei, jugul datoriei externe, pentru desfiinţarea impozitelor
asupra salariilor şi asupra pământurilor ţărăneşti, pentru lichidarea
datoriilor agricole, ajutorarea şomerilor, asigurări sociale în
folosul şi sub controlul muncitorilor, etc., pentru egalitatea de
tratament a tuturor naţionalităţilor conlocuitoare, împotriva
zagazmm libertăţii culturii faţă de studenţime şi fii de cetăţeni
săraci, pentru alegeri libere, desfiinţarea primei guvernamentale,
pentru amnistierea şi eliberarea tuturor luptătorilor pentru
interesele muncitorilor şi ţăranilor, împotriva modificării
Constituţiei în sens reacţionar, pentru pace şi împotriva alianţei cu
Germania, toate aceste puncte sunt cuprinse în programul
Partidului Ţărănist Radical încă de la închegarea lui 29 .
În acelaşi timp, Grigore Iunian arăta că în cadrul acestor
propuneri erau unele la care partidul său nu putea subscrie. Între
acestea, se număra "extinderea dreptului de vot pentru tineri de 18
ani, soldaţi, gradaţi şi ofiţeri", înţelegând că prin aceasta s-ar
ajunge la anarhie30 .
De asemenea, Grigore lunian considera că nu este necesar
ca partidul său să subscrie la punctele privind ilegalizarea tuturor
grupărilor antifasciste, desfiinţarea şi dezarmarea organizaţiilor
fasciste, apreciind că legalizând unele mişcări şi scoţând altele
afară din legalitate nu ar fi democratic 31 .
Partidul său nu subscria nici la încheierea pactului de
asistenţă mutuală cu U.R.S.S.
În rezoluţia adoptată nu a fost aprobată propunerea de

colaborare cu Blocul pentru apărarea libertăţilor democratice şi s-a
făcut un apel către toate partidele politice pentru a cere suprimarea
stării excepţionale, modificarea legii electorale prin suprimarea
primei, guvern de alegeri libere, etc.
Nici demersul făcut de dr. Petru Groza şi prof. Univ. Petre
Constantinescu - Iaşi şi nici presiunile unor fruntaşi ai partidului -
Alex. Mâţă, Constantin Leancă, Radu Olteanu şi alţii - nu l-au
înduplecat pe Grigore Iunian să accepte ideea aderării la Frontul
Popular Antifascist.
Pe măsură ce agresivitatea grupărilor naţionalist - şovine
creştea tot mai mult, periclitând unitatea naţională a poporului
român şi integritatea teritorială a ţării, Grigore Iunian a ţinut să
precizeze cu prilejul şedinţei Comitetului Executiv al Partidului
Ţărănist Radical din 16 aprilie 1936 că: "Între noi şi partidele de
dreapta nu există decât abisuri. Abisuri de concepţie, abisuri de
metodă. Ceea ce caracterizează partidele de dreapta, mai toate
partidele de dreapta, este în special naţionalismul prin agresiune
( „.) asimilarea minorităţilor, încadrarea acestora în disciplina
statului, ale cărui aspiraţii trebuie cu timpul să le însuşească - nu
se pot dobândi printr-o politică de ură şi de excese 32 .
În încheierea expozeului său, Grigore Iunian concluziona
că: "Primatul ideii naţionale, care trebuie să stea la baza tuturor
programelor de guvernare, trebuie practicat nu printr-o politică de
ură, ci numai prin ceea ce am numit-o politica de protejare a
elementului românesc în cadrul operii de reparare a nedreptăţilor
istorice. Pe toate tărâmurile, pe tărâm economic, social şi cultural,
elementul românesc trebuie ridicat sub acest întreit aspect la
rangul pe care trebuia să-l deţină ca element majoritar în statul
nostru naţional" 33 .
"Primatul ideii naţionale - conchidea el - nu înseamnă
persecuţiune, cu acţiune - drept consecinţă, nu şovinism aţâţător şi
distrugător, ci naţionalism creator'', aşa cum a fost practicat de
Brătieni în decursul istoriei noastre naţionale" 34 .
213
Prof Nicolae Mischie, Grigore Junian, apărător al regimului democrat
Adept convins al respectării drepturilor şi libertăţilor

democratice, Grigore Iunian a declarat, în pledoaria la procesul
antifaşciştilor de la Chişinău de la începutul lunii aprilie 1936 că:
"S-a făcut o mare greşeală când s-a dezlănţiut acest proces şi o
mai mare greşeală când se spune că mişcarea antifascistă ar avea
caracter subversiv. Nu mă duce la bara apărării apropierea de
vederi cu comuniştii, eu sunt adversarul comunismului. Dar dacă
sunt adversarul comunismului, sunt tot atât de înverşunat adversar
al fascismului.
Cred într-un regim democratic, fără regim democratic, ţara
noastră nu se poate dezvolta normal" 35 .
De asemenea, el a ţinut să-şi exprime cu acest prilej
dezacordul cu aprecierea din ordonanţa definitivă a acestui proces
că: "mişcarea antifascistă nu este justificată pentru că nu avem în
ţara noastră un regim fascist şi că nu vede pericolul real de
instaurare a unui asemenea regim" 36 .
Congresul studenţilor legionari desfăşurat la Târgu Mureş
în zilele de 3-1 O aprilie 1936 cu care ocazie a fost încălcată în mod
brutal ordinea publică şi a fost profanată memoria lui l.G. Duca în
gara Sinaia, a constituit o demonstraţie de forţă din partea
adepţilor lui Corneliu Zelea Codreanu37 . Constituirea unor "echipe
ale morţii'', cu misiunea de a lichida oameni politici, cunoscuţi
prin atitudinea lor antilegionară, între care şi pe naţional -
ţărăniştii Ionel Mihalache, Virgil Madgearu, Armand Călinescu,
dr. N. Lupu şi pe N. Titulescu, generalul Gavrilă Marinescu şi
Elena Lupescu, au îngrijorat profund toate partidele politice,
adepte ale menţinerii regimului democratic parlamentar38 .
Dând curs sentimentelor antifasciste ale maselor, Partidul
Ţărănist Radical şi Partidul Naţional Ţărănesc a organizat în lunile
aprilie - mai 1936 în mai multe localităţi din ţară întruniri şi
adunări populare împotriva pericolului fascismului şi pentru
apărarea drepturilor şi libertăţilor democratice. Astfel de acţiuni
ale radical-ţărăniştilor au avut loc la Tulcea, Giurgiu, Galaţi,
Câmpina, Târnava Mare, Chişinău, Bucureşti pe sectoare şi la
214
Prof Nicolae Mischie, Grigore /unian, apărător al regimului democrat
Târgu Jiu. La aceste înrtuniri au luat parte mii de persoane, în

frunte cu conducătorii partidului, în special preşedintele Grigore
Iunian sau secretarul general Tudor Ionescu, precum şi delegaţi
din alte judeţe şi din judeţul pe raza căruia se găsea localitatea
unde se găsea întrunirea.
Cea mai grandioasă manifestaţie ţărănist-radicală a avut
aloc în cursul zilei de 24 mai 1936 în oraşul Târgu-Jiu la care au
participat după informaţiile din presa vremii 15.000 de persoane
îmbrăcate în costume de panduri 39 , iar după datele siguranţei, circa
8.000 de persoane.
Cei 15.000 de ţărani gorjeni au defilat în faţa lui Grigore
Iunian şi a fruntaşilor Partidului Ţărănist Radical din întreaga ţară,
scandând lozinci pentru pace, libertate, democraţie şi pentru
apărarea regimului constituţional parlamentar40 .
Din partea conducerii partidului au participat pe lângâ
Grigore Iunian, ing. Tudor Ionescu, deputatul Vlad Dimitriu, C.
Leancă, Ion Gheorghe Maurer, prof. Mihail Filip iar dintre
fruntaşii gorjeni au luat parte preotul Nicolae Mischie, Aristică
Skileru, col. Petre Petrescu şi alţii.
În cuvântul rostit la întrunire, Ion Gheorghe Maurer a
arătat că: "şi-a dat sema că se frământă idei de asuprirea celor
mulţi" şi că "aceşti oameni care se prezintă în faţa dumneavoastră
cu programul de exaltare a sfiiritului naţionalist ieri au tras în
muncitori la Griviţa şi Lupeni" 1•
Criticând ideile naţionalist-şovine ale partidelor fasciste,
Grigore Iunian declara la această întrunire: "Sunt mai întîi două
mari grupe aşa zise naţionaliste care pretind că Ţării Româneşti îi
merge rău deoarece nu am pus la locurile de conducere pe români
( ... ). Însă nu aceasta este cauza şi nici acesta nu este mijlocul care
rezolvă problema răului din ţară. Aici în Gorj n-avem străini.
Toată viaţa economică e în mâini româneşti. Atunci, cu drept
cuvânt, vă întreb: Este oare mai bună starea ţăranilor din Gorj, mai
mică sărăcia şi obida decât aiurea?
215
Nu. Ceea ce dovedeşte că nu demagogia întrebuinţată de

partidele naţionaliste, de a scoate din comisiile de administraţie pe
străini şi a pune în locul lor pe români rezolvă problema.
Trebuie schimbată din temelii toată aşezarea nostră
economică. Banca noastră Naţională - trebuieşte pusă pe altă
42
bază" •
Existenţa pericolului fascismului al cărui purtător şi
propovăduitor erau orgasnizaţiile de dreapta era sesizat şi de alte
forţe politice, de diferiţi ziarişti din perioada respectivă. Ziarul
"Dimineaţa" din iulie 1936 publica un articol Hitlerismul în
România43 în care arăta: "Nimeni nu poate contesta azi în
România existenţa unei mişcări de dreapta, bine organizată, de o
combatitivitate repetat dovedită şi cu obiective precise. Scopul
urmărit de partidele şi mişcările dreptei este instaurarea unui
regim de dictatură hitleristă ... "
Arătând o scurtă evoluţie a situaţiei din Germania, semnala
că astfel de forme de manifestare sunt şi în România.
"Lapidar ele îşi găsesc expresia şi în România: bandele
armate ale unor partide politice care proclamă regimul dictatorial
drept formulă guvernamentală; pătrunderea în aparatul de stat -
ceea ce înseamnă câştigarea lui - a curentului fascist; o intensă
pregătire de agitaţie şi propagandă care să netezească drumul lor
politic; antisemitismul în forma cea mai barbară drept stindard de
raliere a „forţelor naţionale".
Autorul articolului era nemulţumit cum dealtfel era
nemulţumit şi Grigore Iunian - de tabăra partidelor democratice
unde se manifesta pasivitate, lipsă de iniţiativă, nebulozitate
ideologică, tendinţa de capitulare, atrăgând atenţie că "în faţa
consolidării unui front al tuturor forţelor puse în serviciul
hitlerismului, partidele democratice din România opun inacţiune,
născută din falsa apreciere a situaţiei".
Aceste idei confirmau ceea ce Grigore Iunian mereu a
suţinut, chemând la luptă.
216
Prof Nicolae Mischie, Grigore lunian, aplJrlJtor al regimului democrat
Reprezentanţiai Partidului Ţărănesc Radical (C. Leancă,

Alex. Mâţă şi alţii) au participat la activitatea Comitetului Român
al Reuniunii Universale pentru Pace, înfiinţat în toamna anului
1936, sub preşedenţia de onoare a lui N. Titulescu şi cea activă a
dr. N. Lupu - vicepreşedinte el P.N.Ţ., organizaţie din care au
făcut parte delegaţi ai tuturor partidelor politice din România ,
44
care militau pentru respectarea şi apărarea sistemului parlamentar

constituţional.
Evenimentele politice intervenite în toamna anului 193 7 în
urma eşecului lui Ion Mihalache de a forma un guvern naţional -
ţărănist, ca urmare a condiţiilor de neacceptat puse de regele Carol
al Ii-lea, demisiei liderului ţărănist din fruntea partidului şi a
revenirii ca preşedinte al Partidului Naţional Ţărănesc a lui Iuliu
Maniu, care la scurt timp, la 25 noiembrie 193 7, a oficializat
legăturile sale cu organizaţia legionară, încheind pactul de
"neagresiune"45 , a îngrijorat în modul cel mai profund forţele
democratice adepte ale regimului parlamentar constituţional.
La demersurile lui Iuliu Maniu care i-a propus să adere la
un bloc al opoziţiei, Grigore Iunian a dat un răspuns negativ. Cu
această ocazie, Grigore Iunian i-a arătat lui Maniu că: fiind
credincios principiilor democratice, bazate pe pactul constituţional
şi respectul libertăţilor şi instituţiilor de stat, nu Eoate lua parte
alături de unele partide care neagă aceste principii" 6 .
Cu toate că Iuliu Maniu l-a prezentat ca fiind menit a
asigura corectitudinea şi libertatea desfăşurării campaniei din
toamna anului 193 7, contra unor eventuale abuzuri şi ilegalităţi
din partea autorităţilor guvernamentale liberale, iar mai recent
Corneliu Coposu, într-un articol apărut în ziarul "Dreptatea" de la
începutul lunii ianuarie 1990 l-a apreciat că ar fi salvat democraţia
în România, Grigore Iunian nu numai că nu a aderat la "pactul de
neagresiune" ci din contră l-a criticat şi apreciat ca fiind deosebit
de periculos pentru regimul politic democratic din ţara noastră. Pe
o poziţie identică s-au situat numeroşi fruntaşi ai P.N.Ţ., P.N.L. şi
217
ai altor partide democrate, care au cerut denunţarea pactului de

"neagresiune" şi coalizarea tuturor forţelor democratice.
Urmărind evoluţia vieţii politice în toamna anului 1937 şi
reacţia partidelor politice faţă de noua orientare impusă P.N.Ţ. de
Iuliu Maniu, Direcţia Poliţiei de Siguranţă consemna într-o notă a
sa din 23 decembrie 1937 că liderul ţărănist radical Grigore Iunian
considera că: "Partidul nostru nu va putea să nu ia o atitudine
hotărâtă împotriva acţiunii Maniu-Codreanu, care înseamnă un
pericol pentru instituţiile fundamentale ale statului român
constituţional, existenţă ameninţată. şi mai ales subminată, de
către domnul Maniu, care îşi permite să trâmbiţeze că luptă pentru
constituţionalism, dar în acelaşi timp nu se sfieşte să ia
colaboratori pe acei legionari care, se ştie, că în programele lor
afişează reformarea actualului stat şi instaurarea aşa-zisului stat
legionar, stat care nu poate fi conceput constituţionaliceşte,
deoarece exclude din el majoritatea cetăţenilor, mai precis pe toţi
acei neîncadraţi în acest stat"47 .
Grigore Iunian a adresat naţional-ţărăniştilor o întrebare
semnificativă: "Nu vi se pare straniu să faceţi acord cu Partidul
"Totul pentru Ţară", a cărui doctrină este înlăturarea libertăţilor şi
a democraţiei, precum şi instaurarea unui regim totalitar, în care
unul porunceşte şi ceilalţi se supun? Un asemenea partid să fie
chemat de partidele democratice ca să asigure libertatea
alegerilor?" 48
Respingând oferta lui Gh. Tătărescu de alianţă, Grigore
Iunian s-a pronunţat pentru guvern de alegeri libere şi asigurarea
libertăţii depline, a desfăşurării alegerilor parlamentare din 30
decembrie 193 7.
Deşi între Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Ţărănesc
Radical nu s-a încheiat un cartel electoral, în unele circumscripţii,
precum cea din Sectorul Negru (Bucureşti) au fost editate şi
difuzate manifeste comune cu caracter democratic antifascist49 •
Profitând că cele două mari partide democratice Partidul
Naţional Ţărănesc şi Partidul Ţărănesc Radical - s-au luptat cu
218
Prof Nicolae Mischie, Grigore lunian, apiJriJtor al regimului democrat
înverşunare între ele, partidele de extremă dreaptă, îndeosebi

organizaţia legionară, au înregistrat rezultate din cele mai
spectaculoase, periclitând în modul cel mai grav regimul
democratic, situaţie de care a profitat regele Carol al Ii-lea în
vederea realizării planurilor sale dictatoriale.
*
* *
În concepţia sa, Grigore Iunian considera că vinovate de

starea de lucru nu erau numai mişcarea de drepta sau de stânga.
Concepţiile acestora erau afirmate deschis. "Ceea ce mă
nelinişteşte este faptul atacurilor indirecte, nemărturisite ale
partidelor aşa-zise democratice care în realitate sunt reacţionare.
Astfel de practici se fac în Partidul Naţional Liberal şi în Partidul
Naţional Ţărănesc. Aceste partide îşi zic democratice, dar în
ipocrizia lor nu fac decât să surpe regimul democratic şi provoacă
astfel atacuri împotriva acestui regim". Din această situaţie, şeful
radical - ţărăniştilor trăgea concluzia că "Lupta noastră cea mai
grea va fi lupta cu aceşti farisei ai vieţii politice, pentru că ei nu
îndrăznesc să mărturisească adevăratul lor gând, adevărata lor
concepţie şi prin activitatea lor compromit regimul democratic şi
deci dau posibilitatea să se atace acest regim. Acesta este răul cel
mai mare în clipa de faţă" 50 .
A.Gh. Savu, Dictatura Regală (1938 - 1940), Ed. Politică, Bucureşti,

1
1970, p. 42-46.
219
Prof Nicolae Mischie, Grigore /unian, aplJrlJtor al regimului democrat
2
Partidul Ţărănesc Radical al ţăranilor şi munictorilor. Carte pentru
lămurirea cetăţenilor, Bucureşti, colecţia ziarului "Deşteptarea".
3
Ibidem
"Deşteptarea", anul I, nr. 12, 16 iunie 1933.
4
5
Ibidem.
6
Ibidem.
7
O.A.O. nr. 21, din 5 martie 1929, şedinţa din 29 ianuarie 1929, pag.
596-604.
"Deşteptarea", anul II, nr. 31 din 1 aprilie 1934.
8
"Deşteptarea", anul II, nr. 38 din 3 iunie 1934.

9
10
"Deşteptarea", anul I, 17 decembrie 1933.
11
Ibidem.
12
Gr. Iun ian, Discursul ţinut în faţa Parlamentului la discuţia la Mesaj
în ziua de 2 martie 1934 şi discursurile din zilele de 6 şi 8 martie 1934,
Bucureşti, 1934, p. 16-17.
13
Ibidem.
14
Ibidem, p. 12, 17.
15
"Deşteptarea", anul II, nr. 29 din 20 martie 1934, p. 3-4
16
Ibidem.
17
Ibidem, p. 12-13.
18
Ibidem, p. 13.
19
Ibidem.
20
O.A.O. nr. 38, şedinţa din 4 aprilie 1934, p. 1651-1656
* se agita atunci în unele ziare problema revenirii în ţară a princepelui
Carol. Această campanie de presă contravenea "ordinii constituţionale"
stabilite la începutul lunii ianuarie 1926.
21
Ibidem, nr. 39, şedinţa din 5 aprilie 1934, p. 1698.
22
Ibidem, p. 1704.
23
"Gorjeanul", anul XI, nr. 31-32, 1-7august1935, p. 3.
24
"Deşteptarea", 26 februarie 1934, "Adevărul", 27 februarie 1934.
25
"Gorjeanul", anul XI nr. 24-25, 8 iunie 1934, articolul: Întrunirea
P.T.R. din Gorj.
26
Arh. M.A.I., Fond documentar, dosar nr. 1506, fila 48.
27
Ibidem, fila 148.
28
"Deşteptarea", anul IV, nr. 69, 15 martie 1936.
29
Ibidem.
220
30
Ibidem.
31
Ibidem.
32
Ibidem.
33
Ibidem.
34
Ibidem.
35
"Deşteptarea", anul IV, nr. 73, 12 aprilie 1936.
36
Ibidem.
37
Arhivele Statului, Bucureşti, fond Casa Regală, dosar nr. 13/1936,
fila 2.
38
D.A.D. nr. 42, 4 iunie 1936, p. 1676
39
* De menţionat că la întâlnirea P.N.Ţ. din 31 mai 1936 din acest oraş
n-au participat decât 1.500 persoane.
"Deşteptarea", anul IV, nr. 76, 29 mai 1936.
40
Ibidem.
41
Ibidem.
42
Ibidem.
"Dimineaţa", anul 32, nr. 10618 din 16 iulie 1936, p. 7.
43
44
"Zorile", anul II, nr. 535, 26 octombrie 1936.
45
Istoria Partidului Naţional Ţărănesc, Documente (1926-1947),
Editura Arc 2000, Bucureşti, 1994, p. 173-174.
46
"Lumea Românească" nr. 170, 27 noiembrie 1937.
47
Arhiva M.I., Fond documentar, dosar cu P.T.R, fila 132.
"Lumea Românească", anul I nr. 83 din 1 decembrie 1937.
48
49
Ibidem.
50
Arhiva M.A.I., Fond documentar, dosar 1506.
221
COLECTIVIZAREA
ÎN FATA ISTORIEI
'
(I)
prof. Avram Cezar
Din anul 1938, România a cunoscut o serie de lovituri de

stat care s-au impus prin acţiuni de palat: în anul 1938 Carol al II-
lea, în 1940 mareşalul Antonescu, în 1944 regele Mihai, în 1947
Partidul Comunist. Fiecare nou regim instaurat şi-a justificat acest
act de forţă prin înlăturarea vechilor ilegalităţi, nedreptăţi şi
pauperisme, dar fiecare a introdus metode şi instituţii din ce în ce
mai autoritare până ce autoritarismul s-a transformat în
totalitarism.
La încheierea celei de-a doua mari conflagraţii mondiale
România s-a amplasat printre ţările sud-est europene ce aveau o
economie agrar-industrială. Puterea a fost preluată însă de către
comunişti, în etape succesive, prin acte de decizie de multe ori
violente, prin falsuri, prin nesocotirea şi modificarea Constituţiei.
Rolul determinant în ascensiunea comuniştilor l-au avut presiunea
sovietică şi prezenţa armatelor sovietice în ţară.
În etapa 1945-1953, întreaga ţară a fost cuprinsă de febra
marilor transformări, ce aveau să ducă la distrugerea totală a
societăţii româneşti antebelice, mulţi cetăţeni dispărând nu numai
de pe scena politică şi economică, dar şi fizic.
Aservirea faţă de Moscova, opţiune declarată de comunişti
la Conferinţa Naţională din octombrie 1945, a conducerii de partid
şi de stat din ţara noastră, a fost totală, începând din 1948 şi până
către sfârşitul anului 1961, chiar dacă trupele sovietice de ocupaţie
se retrăseseră şi indiferent dacă la Kremlin idol a fost
Stalin, Malenkov sau Hrusciov 1• Înlăturarea regelui şi proclamarea

Republicii Populare Române, pregătită în anii 1945-194 7, a
Prof Avram Cezar, Colectivizarea infaţa istoriei(/)
deschis pentru comunişti perspectiva de a exercita neîngrădit

puterea în stat, Partidul unic al clasei muncitoare, a cărei
hegemonie politică va fi curând statuată în noua Constituţie a ţării,
fără experienţa guvernării şi întrutotul aservit puterii sovietice şi-a
ales ca alternativă unică aplicarea modelului stalinist în viaţa
politică, în economie, în cultură.În anii 1948-1961, modelul
stalinist s-a aflat în acţiune, cu un scurt respiro între anii 1956-
1958, datorat în principal factorului extern, deşi Gheorghiu-Dej
declara la începutul anului 1961 că "destalinizarea începuse la noi
cu mult înaintea Rusiei hruscioviene".
România a mers pe linia trasată de sovietici, cel puţin până
în anii 1962-1964, când uitând de vechile dogme, de adularea
"ideilor geniale ale lui Stalin" şi profitând de valul destalinizării
va trece în grupa statelor ce adoptaseră "comunismul naţional".
Proprietatea fără proprietari sau proprietatea tuturor.
Proprietatea obştească asupra mijloacelor de producţie a
stat la baza instaurării relaţiilor de producţie socialiste, care au
constituit forţa economică, politică şi ideologică a Partidului
Comunist, unic conducător al statului, cu regim totalitar de stânga.
Proprietatea socialistă a constituit cheia funcţionării statului. Ea
trebuia să permită puterii să controleze în mod autoritar şi exclusiv
toate pârghiile economice, sociale şi politice ale societăţii. Noua
formă de proprietate trebuia să determine o nouă şi unică morală,
formarea "omului de tip nou". Abolirea proprietăţii private şi
obţinerea egalitarismului prin expropierea la nivel economic, nu
au produs însă efectele social-politice instantanee pe care se miza.
Diferenţele de venituri, statut şi nivel de trai au reapărut şi s-au
manifestat cu putere. Structurile politice, instituţiile şi procesele
de subordonare, ierarhizare şi dominaţie politică au existat în
continuare, desigur sub forme şi aspecte noi. Posesorul proprietăţii
naţionalizate a fost numit în multe feluri, dar depistarea lui a
constituit o continuă polemică între doctrinarii ideologiei
comuniste. Instaurarea într-o formă sau alta a "dictaturii
proletariatului", alianţa clasei muncitooare cu ţărănimea
224
Prof Avram Cezar, Colectivizarea tnfaţa istoriei (I)
muncitoare şi
alte pături de oameni ai muncii, lichidarea
proprietăţii capitaliste şi instaurarea proprietăţii socialiste asupra
mijloacelor de producţie, colectivizarea agriculturii, dezvoltarea
pe bază de plan a economiei naţionale, au constituit principii şi
legi sintetizate de Stalin încă din 1928 şi adoptate prin "Declaraţia
Consfătuirii reprezentanţilor partidelor comuniste şi
muncitoreşti" 2 , ţinută la Moscova între 14-17 noiembrie 1957, de
către toate regimurile comuniste în mod oficial, deşi, se trecuse la
aplicarea lor, încă de la preluarea puterii de către partidul "unic al
clasei muncitoare".
Majoritatea statelor socialiste au abolit orice fel de
proprietate privată a mijloacelor de producţie, dar au existat şi
state cu regimuri comuniste care au făcut excepţie de la această
regulă.
În Iugoslavia şi Polonia, pământul, în marea lui majoritate
a aparţinut fermierilor.În aceste ţări proprietatea a îmbrăcat trei
aspecte: proprietate socială, proprietate cooperatistă, proprietate
individuală. În China "Legea organică din 1949" a recunoscut
existenţa a patru forme de proprietate, dintre care ultimele două
erau:"proprietatea fiecărui om al muncii în parte şi proprietatea
capitalistă". Această stare de lucruri a fost consemnată şi de
Constituţia Chineză din 1954.
În URSS proprietatea socialistă a existat sub forma
proprietăţii de stat - "aparţinând întregului popor" - şi sub forma
proprietăţii cooperatiste şi a gospodăriilor colective. Această stare
de fapt a fost înscrisă în Constituţia din 1936 şi apoi în
Constituţiile ce au urmat.
Problema transformării socialiste a agriculturii a fost
tratată de Engels în lucrarea "Problema ţărănească în Germania şi
Franţa" 3 şi de Lenin în lucrarea "Despre cooperaţie" apărută în
1923 4 • Accentul a fost pus de cei doi pe "principiul liberului
consimţământ'', pe lămurirea ţăranilor de avantajele "culturii
pământului în comun". Acest principiu transformat în lozincă a
constituit baza propagandei comuniste, dar el avea să fie încălcat
225
în mod constant şi conştient. Stalin va elabora teoria colectivizării

agriculturii, lansând soluţia aplicării în practică a acesteia la
Congresul al XV-lea al partidului din decembrie 1927. "Soluţia
consta - spunea Stalin - în a uni, treptat, dar fără oprire, nu prin
presiune, ci prin exemplu şi convingere gospodăriile ţărăneşti mici
şi cele foarte mici în mari gospodării bazate pe cultivarea
pământului în comun, în întovărăşiri, în colective ... Altă soluţie
nu există" 5 •
Promisiuni şi angajamente, toate încălcate cu seninătate în
anii 1928-1932. Un nou model a apărut, acela al acoperirii
intenţiilor negative cu avalanşa promisiunilor tentante şi altruiste.
Comuniştii au demonstrat şi ei că practica era cu totul altceva
decât teoria.
Ideea eliminării proprietăţii particulare asupra pământului
nu a fost o invenţie marxist-leninist-stalinistă. Marea majoritate a
proiectelor utopice, care traversează istoria ultimelor douăzeci de
veacuri, au argumentat mai mult sau mai puţin filozofic, această
soluţie cheie a "raiului pe pământ". Nici Fourier nu a avut
originalitate atunci când lansează "modelul asociativ", comentând
o formulă care îşi adânceşte rădăcinile până în obştea gentilică.
Explicând libertatea de asociere, vorbind despre egalitatea tuturor
membrilor şi despre spiritul de fraternitate al comunităţii, Fourier
a transformat falansterul într-un model utopic, "care aspiră să
aducă paradisul pe pământ" 6 . Marx, Engels şi Lenin au considerat
că abolirea conceptului de proprietate va avea drept consecinţă
omogenizarea socială, proiect în totalitate utopic. Proletariatul,
detaşamentul cel mai matur din punct de vedere ideologic, vector
al progresului social, în viziunea lor, trebuia să deposedeze de
bunuri nu numai burghezia cât şi ţărănimea. Odată cu dispariţia
proprietarilor, automat, dispăreau şi clasele, iar statul iniţialul
agent al expropierii se autoelimina, în timp scurt, lăsând locul unui
proletariat dilatat pe suprafaţa întregii societăţi noi. Alianţa dintre
muncitori şi ţăranii muncitori trebuia să constituie, în concepţia
marxist-leninistă, preludiul asimilării proprietarilor ţărani în masa
226
Prof Avram Cezar, Colectivizarea lnfaJa istoriei(/)
neomogenă a clasei muncitorilor. Stalin, acordând o atenţie

deosebită rolului "hotărâtor al dictaturii proletariatului'', a
descoperit cele trei laturi ale acesteia: folosirea puterii de stat în
"înăbuşirea exploatatorilor din interiorul ţării'', în apărarea faţă de
duşmanii externi, în ajutorarea proletariatului internaţional şi
întărirea alianţei clasei muncitoare "cu masele muncitoare şi
exploatate"; desfiinţarea claselor şi organizarea societăţii
socialiste7. Tot Stalin a elaborat teoria după care socialismul nu se
putea crea numai la oraşe, ci era necesară "constituirea" lui şi la
sate. În concepţia "genialului strateg" setos de putere, societatea
socialistă trebuia să fie "o tovărăşie de producţie şi consum a
lucrătorilor industriali şi agricoli" 8, constituirea noii societăţi
însemnând organizarea economiei naţionale "ca un tot" sudat prin
"lupta de clasă mereu prezentă şi continuă". Teza prin care forţa
principală şi conducătoare a dictaturii proletariatului era partidul
comunist, care avea menirea să lupte pentru eliminarea claselor
exploatatoare şi a claselor în general, a fost pusă la punct, până la
detalii, de dictatorul de la Kremlin şi difuzată partidelor comuniste
aflate la remorca statului comunist-imperialist de la răsărit. Lupta
împotriva teoriei "echilibrului sectoarelor economiei naţionale'',
după care sectorul socialist şi sectorul capitalist puteau merge pe
linii paralele, precum şi lupta împotriva teoriei "mersului de la
sine" în construcţia socialistă au fost considerate ca îndatoriri de
importanţă majoră la voia liderului sau grupurilor de presiune,
îndeplinirea sau neîndeplinirea acestei sarcini putea să aducă lauri
sau gloanţe.
Modelul stalinist.
În cadrul stalinismului economic un accent important a

fost pus pe domeniul agriculturii. Principiile politicii agrare ale
partidului comunist şi statului totalitar s-au axat pe teoria
colectivizării: "Forma de cooperativă a artelului agricol constituie
227
Prof Avram Ce=ar, Colectivizarea în faţa istoriei (/)
forma principală a socialismului la ţară şi numai pe baza

dezvoltării şi consolidării artelului agricol poate să se realizeze
trecerea la forma superioară a producţiei agricole"9 , afirma
preşedintele Comitetului Executiv al Sfatului Popular Regional
Craiova în faţa cadrelor şi activiştilor de partid al regiunii, în
martie 1952.
Preluarea puterii politice în martie 1945 a pus Partidul
Comunist din România în faţa a două variante, dintre care una cu
consecinţe negative pentru viitorul său:
a.) - declanşarea de la început a luptei împotriva
proprietarilor de pământ şi deţinătorilor de capital, ceea ce ar fi
desconspirat principiile totalitare, lipsindu-l de aderenţi, aliaţi şi
simpatizanţi, de masă de manevră;
b.) - asigurarea proprietarilor prin promisiuni demagogice,
precum şi prin iniţiative legislative de scurtă durată, pentru a
linişti o parte a burgheziei şi a da ţărănimii sentimentul de a crede
în siguranţă.
Comuniştii români, ca de altfel şi cei sovietici la
începuturile funcţionării statului socialist, au ales varianta a doua,
dând dovadă că învăţaseră lecţia şoptită în perioada interbelică,
strigată şi argumentată cu "pumnul în masă" de consilierii şi
liderii statului sovietic-imperialist în etapa postbelică. Liderii
comunişti s-au lansat în promisiuni infirmând zvonurile privitoare
la o posibilă colectivizare, deşi expropierea şi socializarea
pământului fusese anunţată în programul partidului adoptat la
Congresul de constituire din 1921, la Congresul V din decembrie
1931, în diferite circulare, broşuri şi ziare de partid din perioada
interbelică.
În campania electorală a BPD-ului din vara anului 1946,
Petru Groza declara cu emfază: "Nu facem colhozuri aşa cum vă
sperie partidele istorice" 10 . La rândul său Teohari Georgescu
afirma cu inocenţă simulată privitor la opiniile şi aserţiunile unei
posibile colectivizări că, "minciuni sunt toate acestea care vi se
spun" 11 •
228
Prof Avram Cezar, Colectivizarea lnfaţa istoriei (I)
In martie 1945 prin guvernul Petru Groza, comuniştii

români au aplicat o reformă agrară 12 , mult mai limitată decât cea
din 1921, o reformă a cărei consecinţă a fost de scurtă durată, dar
care a avut pentru comunişti, pentru acea etapă, un rol major în
formarea imaginii de unici, devotaţi şi sinceri apărători ai
intereselor ţărănimii.
După alegerile parlamentare din noiembrie 1946, viaţa
social-politică a marcat grupări de forţe în favoarea comuniştilor,
creşterea rolului statului în dirijarea şi controlul activităţii
economice, stabilirea poziţiilor economice şi politice ale
adversarilor, limitarea substanţială şi apoi lichidarea rolului
monarhiei în viaţa de stat. După ce partidele istorice au fost
eliminate de pe scena politică, instituţia monarhică abolită,
circuitul financiar luat sub control prin stabilizare, iar cel
industrial prin naţionalizare, partidul "unic al clasei muncitoare" a
abordat "chestiunea" proprietăţii ţărăneşti de pe o poziţie
consolidată şi garantată. Liderul partidului, Dej, nu a făcut un
Secret din faptul că victoria socialismului era incompatibilă cu
păstrarea proprietăţii particulare asupra pământului."Victoria
deplină a socialismului-declara el la Plenara din 3-5 martie 1949-
nu este posibilă atâta timp cât mai continuă să existe la oraşe şi
sate proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, inclusiv
asupra pământului" 13 •
Politica agrară a Partidului Muncitoresc Român s-a
încadrat în tiparul gândirii staliniste, adoptată în totalitate de
Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Proprietatea ţărănească asupra pământului ar fi blocat
dezvoltarea agriculturii socialiste. Statul comunist, ce s-a dovedit
un patron nemilos, a transformat proletariatul, prin etatizarea
completă a industriei, prin măsuri administrative şi presiuni
politice într-o masă de manevră, docilă şi îndoctrinată- cel puţin în
anii '50. În scopul constituirii omogenizării sociale, atât de mult
lăudată de propaganda comunistă, regimul totalitar nu a putut să
tolereze autonomia proprietăţii ţărăneşti, neasumându-şi, astfel,
229
riscul întreţinerii unor focare de rezistenţă, riscul, chiar al pierderii

puterii.
Colectivizarea agriculturii în România a început cu
sprijinul Uniunii Sovietice. Ca şi în Bulgaria şi mai mult chiar
decât în Ungaria, Cehoslovacia şi Republica Democrată Germană,
s-a urmat "pilda Partidului Bolşevic". Ana Pauker făcea cunoscut
românilor că, "Istoria Partidului Bolşevic arăta limpede clasei
noastre muncitoare cum anume să realizeze una din învăţăturile de
bază ale lui Lenin şi Stalin, alianţa cu ţărănimea muncitoare sub
conducerea proletariatului ... Şi tot Istoria Partidului Bolşevic ne
arată mai departe cum să transformăm această alianţă - temelia
regimului nostru de democraţie populară - într-un bloc de
nezdruncinat, într-o forţă de nebiruit a progresului economic şi
social şi a înfloriri ţării noastre" 14 •
La împlinirea a 70 de ani, a "călăuzitorului, părintelui şi
tovarăşului Stalin", prozelitul lui, Ana Pauker, referindu-se la
obiectivele primului plan cincinal, în "spirit tovărăşesc" decidea
ca "ţărănimea săracă şi mijlocaşă să meargă pe singurul drum care
o poate scoate din mizerie, pe drumul stalinist al gospodăriei
colective" 15 . Nici Gheorghe Gheorghiu-Dej nu s-a arătat mai
reţinut în elogii. Într-un articol intitulat "Eliberatorul popoarelor",
publicat în "Pentru pace trainică, pentru democraţie populară'',
nr.3211949, liderul partidului, confesându-se poporului, arăta că
"revoluţia socialistă pune temelia naţiunii socialiste" care este
"eliberată de orice antagonism de clasă" prin înlăturarea oricărei
forme de proprietate individuală asupra mijloacelor de producţie.
Transplantarea colhozului în spaţiul românesc însemna, pentru
comuniştii de "naţionalitate română'', nu numai o izbândă a
comunismului, dar şi o probă de ataşament şi fidelitate faţă de
"părintele popoarelor" de la Kremlin. "Avem datoria - spunea Dej
- să ducem în mod sistematic o campanie largă de propagandă şi
agitaţie la ţară care să arate succesele imense ale gospodăriei
colective în Uniunea Sovietică şi metodele sovietice de
organizare" 16 .
230
Prof Avram Cezar, Colectivizarea în /ara istoriei (/)
Întreaga conducere a partidului, numeroşi "entuziaşti

teoreticieni ai momentului", printre care şi academicienii Traian
Săvulescu, P.F.Iudin, Emil Petrovici, generalul Valter Roman,
prof. Ştefan Voicu, etc„ au luat ca bază aplicarea tezelor luministe
de către Stalin în construirea socialismului şi, cu "fermitate
revoluţionară" s-au declarat adepţii căilor şi metodelor staliniste în
politica economică "românească".
Modelul stanilist, în coordonatele sale ideologice, a fost
aplicat în România, dar dificultăţile logistice au fost cu neputinţă
de înlăturat. Ţăranul se considera stăpân pe pământul său, în ţară
amintirea partidelor de opoziţie, a monarhiei era încă vie. În aceste
condiţii, ar fi fost o performanţă uluitoare ca o echipă de
comunişti, în marea lor majoritate inculţi, alogeni şi adepţi ai
"terorismului de clasă", abia instalaţi la putere, să reuşească să
imprime colectivizării un ritm ameţitor, asemănător cu cel atins de
Stalin între anii 1929 - 1933 17 • Nici comuniştii bulgari şi nici cei
cehoslovaci nu au reuşit să se apropie de ritmul sovietic 18 • O frână
în accelerarea ritmului colectivizării în primii ani, a constituit şi
disputa pentru putere între grupul moscovit - adept al modelului
rapid şi dur stalinist - şi grupul Dej - adept al colectivizării
staliniste cu ritm mai lent. Opinia lui Dej s-a datorat interesului
personal şi nu grijii pentru soarta ţăranului sau păstrarea direcţiei
anunţate: "principiul liberului consimţământ" şi "principiul
trecerii treptate, de la formele simple la cele superioare de
cooperare". Machiavelismul politic l-a caracterizat pe Gheorghe
Gheorghiu Dej în toţi cei 14 ani cât a durat "transformarea"satului
românesc. Colectivizarea a fost cerută, printr-o propagandă
nemaiîntâlnită, indiferent de urmările sociale şi economice. Unicul
scop, adevărat, a fost acela al distrugerii adversităţii proprietarului
de pământ faţă de "proprietatea comună" a tuturor şi a nimănui, a
opoziţiei mediului rural faţă de regimul totalitar, scop enunţat prin
formula "îngrădirii creşterii elementelor capitaliste din lumea
satelor şi a posibilităţilor de exploatare a ţărănimii sărace şi
mijlocaşe de către chiaburime" 19 .
231
Prof Avram Cezar, Colectivizarea în/aţa istoriei(/)
În domeniul agrar, până la începutul anului 1948, conform

hotărârilor Congresului V din decembrie 1931 şi ale Conferinţei
Naţionale din octombrie 1945, sarcinile trasate au fost transpuse în
practică, în timp ce propaganda comunistă, cu eforturi
considerabile, masca adevăratele scopuri urmărite. În unele
direcţii au fost depăşite chiar obiectivele stabilite: înfăptuirea
reformei agrare conform Legii 187 şi Decretului nr. 816 din martie
1945, organizarea centrelor de închiriere a maşinilor agricole şi
mărirea suprafeţelor arabile cu 800.000 ha. faţă de 1944,
organizarea cooperativelor săteşti de aprovizionare şi desfacere,
înfiinţarea în 1946 a REAZIN-urilor, în 1947 a AFSM-urilor, iar
în 1948 a SMT-urilor şi GAS-urilor. Un pas hotărâtor şi totodată
revelator în demascarea intenţiilor partidului şi statului comunist l-
a reprezentat Constituţia din 13 aprilie 1948, promulgată prin
Decretul nr. 729. Articolul 11 al acesteia, a prevăzut că
"mijloacele de producţie, băncile şi societăţile de asigurare pot
deveni proprietatea statului când interesul general o cere"20 , iar
articolul 15 a statuat "planificarea economiei naţionale" 21 .
Ca urmare a acestor prevederi, la 11 iunie 1948 s-au
naţionalizat principalele întreprinderi industriale, m1mere,
bancare, de asigurări şi de transport, la 2 iulie 1948 s-a înfiinţat
Comitetul de Stat al Planificării, la 2 martie 1949 s-a expropiat şi
restul de 50 ha. lăsate foştilor moşieri prin reforma agrară din
1945, "lichidându-se moşierimea din punct de vedere economic,
social şi politic'', la 3-5 martie 1949 s-a hotărât "transformarea
socialistă a agriculturii'', la 20 aprilie 1950 s-a naţionalizat o mare
parte a clădirilor şi locuinţelor, la 28 ianuarie 1952 s-a tăcut o
nouă reformă monetară pentru confiscarea ultimelor rezerve în
numerar ale populaţiei.
Reţeta stalinistă a colectivizării a fost însuşită de Gheorghe
Gheorghiu Dej, cu toate componentele sale. La începutul
procesului conducătorii partidului s-au inspirat din măsurile
impuse de Lenin sub denumirea de "comunism de război'', iar apoi
din pragmatismul economic al lui Stalin, exprimat de NEP şi de
232
Prof Avram Cezar, Colectivizarea tnfaţa istoriei(/)
colhoz. Colectivizarea s-a desfăşurat în România pe două direcţii.

Prima a vizat extensia structurilor colectiviste, urmând ca
asimilarea proprietăţii particulare să decurgă din ritmul
amplificării sectorului socialist din agricultură. Procesul ar fi
trebuit să afecteze pozitiv, într-o primă fază, doar ţărănimea săracă
şi mijlocaşă. Dar el a afectat negativ întreaga ţărănime, a distrus
porprietatea individuală şi a adus mari prejudicii întregii
agriculturi.
Cea de a doua direcţie a stabilit ca obiectiv lichidarea
chiaburimii, în terminologia stalinistă categoria culacilor, forţa
generatoarea de capitalism şi duşmanul declarat al stabilităţii
agriculturii etatizate. Ca potenţial numeric, chiaburimea nu a
reprezentat acea mare primejdie pentru agricultura socialistă,
despre care vorbea propaganda comunistă. La începutul
colectivizării, doar 6, 1% din gospodăriile ţărăneşti deţineau
suprafeţe de peste 10 ha. 22 , iar în decembrie 1955 procentul
chiaburilor scăzuse la 2%23 . Războiul, care a mobilizat forţe
numeroase şi un aparat propagandistic uriaş a fost declanşat
împotriva celor mai buni gospodari ai satului, care prin număr
reprezentau o cantitate redusă. Porinind de la modelul sovietic,
comuniştii români au stabilit definiţia şi statutul chiaburului, iar
apoi metodele de lichidare economică şi chiar fizică. "Pentru a
înlătura chiaburimea ca clasă - spunea Stalin în 21 ianuarie 1930 -
trebuie să sfărâmăm în luptă deschisă împotrivirea acestei clase şi
să-i luăm izvoarele de producţie necesare existenţei \şi dezvoltării
ei"24.
Transplantat cu "dăruire şi abnegaţie" în spaţhU românesc,
conflictul proprietar de pământ - regim comunist a conţinut
aceleaşi elemente. Şi la noi ca şi la sovietici, reformularea
identităţii victimei, justificarea post-factum a actului represiv,
depistarea artificială a vinovaţilor în rândul adversarilor politici,
atunci când interesele de grup o cereau, condamnarea practicilor în
mod public în scop propagandistic, etc., a constituit o metodă de
care partidul, securitatea şi aparatul administrativ cu sprijinul
233
"justiţiei populare", s-a folosit în mod curent: "Vigilenţa,

intransigenţa şi tăria stanilistă în lovirea duşmanilor, puterea
creatoare stalinistă în construirea socialismului la sate sunt pilde
călăuzitoare partidului nostru" 25 , afirma cu seninătate şi
răspundere revoluţionară Ana Pauker în 1950. "Ducem o luptă
neîntreruptă împotriva chiaburimii"26 - sublinia Gheorghe
Gheorghiu Dej la Plenara din 3-5 martie 1949, îndemnând cu
inconştienţă "revoluţionară" la "război fraticid" - iar "munictorii
agricoli proletari şi semiproletari trebuie să fie permanent
mobilizaţi şi antrenaţi în lupta împotriva exploatării chiabureşti" 27 .
Procesul "transformării socialiste a agricultt1rii", a
îngenuncherii ţăranului a început prin înfiinţarea Administraţiei
Fermelor de Stat şi a Staţiunilor de Maşini prin Decretul nr. 33 din
22 mai 194828 . În 27 decembrie acelaşi an, sunt anunţate intenţiile
partidului prin declaraţie liderului său Gheorghe Gheorghiu Dej:
"trecerea ţărănimii în gospodării colective este singurul mijloc
prin care ţărănimea săracă şi mijlocaşe poate scăpa din starea de
mizerie şi înapoiere". Totodată, Dej lansa acea "avertizare", larg
folosită de propaganda comunistă, în ciuda faptului că, în mod
tematic şi conştient, nu a fost luată în nici un moment în
consideraţie: " ... sub nici un motiv şi în nici un caz ţărănimea nu
trebuie să fie forţată să treacă la forma gospodăriilor colective"29 .
Anul 1949, debutează prin publicarea Planului General
Economic al RPR pe anul în curs, la 1 ianuarie30 , apoi prin
stabilirea cotelor de lapte31 , prin legea privind "sancţionarea unor
crime care primejduiesc securitatea statului şi propăşirea
economiei naţionale 32 , ~rin decretul 83 care lichidează resturile
proprietăţii moşiereşti 3 . Momentul important al declanşării
"campaniei de colectivizare şi de limitare a chiaburimii" l-a
constituit Plenara C.C. al PMR din 3-5 martie 1949. Această
plenară a adoptat programul colectivizării, prin care, comuniştii
vor "implementa" barbarismul stalinist în spaţiul mioritic
românesc, sub masca conceptului de "economie socialistă
unitară". Munca partidului pentru înfăptuirea colectivizării, în
234
Prof Avram Cezar, Colectivizarea lnfaţa istoriei(/)
.concepţia raportorului Gheorghe Gheorghiu Dej, izvora din

succesele reputate "în cucerirea puterii politice şi consolidarea
democraţiei populare"34, din necesitatea "îngrădirii creşterii
elementelor capitaliste şi a posibilităţilor de exploatare a ţărănimii
sărace şi mijlocaşe de către chiaburime"35 . Nelipsind cinismul, se
dezvăluia scopul acestui efort "dezinteresat" . "ridicarea nivelului
de trai al ţărănimii muncitoare" prin deposedarea de pământ,
inventar viu şi mort, prin instaurarea dictonului comunist, "tot ce-
ţi aparţine este avutul tuturor". Într-o ţară care nu se supune,
trebuiau distruse rădăcinile ei, iar rădăcinile româneşti erau
reprezentate, în cea mai mare parte, de ţărănime, numită obişnuit,
în propaganda comunistă, "talpa ţării". Uitate au fost în cei 14 ani
de crucificare, adevărurile enunţate de paşoptişti cu 100 de ani în
urmă: "numai un ţăran proprietar, iubind şi pământul său, va iubi
şi patria"36 .
Începând cu o amplă analiză a particularităţilor dezvoltării
gospodăriilor ţărăneşti, a evoluţiei structurii de clasă a populaţiei
din mediul rural, al locului pe care îl ocupa agricultura în
ansamblul economiei naţionale, a posibilităţilor pe care trebuia să
le creeze industria în organizarea agriculturii româneşti, Raportul
trecea sub tăcere contribuţia efectivă a guvernului Groza şi a
partidului comunist în pauperizarea producătorului individual din
lumea satului. Sistemul legislativ, cotele, impozitele, somaţiile,
rechiziţiile, pe care le suportase ţăranul până atunci, neexistenţa
investiţiilor în sectorul privat al agriculturii, lupta de clasă
promulgată în satul românesc, toate constituiau neculpabilităţi
pentru comunişti, toate decurgând, în concepţia lor, din
"rămăşiţele feudale", din exploatarea burghezo-moşierească pe
care o îndurase ţărănimea timp de decenii.
Între rezoluţia plenarei din 3-5 martie 1949 a comuniştilor
români şi hotărârea plenarei P.C. (b) al Uniunii Sovietice din
noiembrie 1929, ca de altfel şi decizia Congresului V al P.C din
Bulgaria din decembrie 1948 au existat multe similitudini.
235
Campania de înfiinţare a gospodăriilor colective, a

colhozurilor, a gospodăriilor agricole cooperative de muncă a avut
la bază demagogia propagandistă în adoptarea şi susţinerea
principiilor "liberului consimţământ", trecerii treptate de la
formele simple la formele superioare, întăririi alianţei muncitoreşti
- ţărăneşti, sporirea producţiei agricole vegetale şi animale,
ajutorul dat de stat prin credite, SMT-uri şi GAS-uri, formării
cadrelor şi "ridicării conştiinţei ţărănimii muncitoare", etc.
Obiectivul imediat s-a regăsit, cu unele deosebiri de
nuanţă, în toate materialele de partid programatice din Rusia,
România şi Bulgaria. Plenara P.C. al Uniunii Sovietice din
noiembrie 1929 a cerut "lichidarea culacilor ca clasă" - deziderat
îndeplinit rapid - , în timp ce plenara de la Bucureşti din martie
1949 a fixat ca obiectiv imediat limitarea chiaburimii, urmând ca
atunci "când condiţiile vor fi pregătite" să se treacă la politica de
desfiinţare completă a exploatării chiabureşti la sate, mobilizând
în această luptă întreaga ţărănime muncitoare"37 • Dacă au existat
deosebiri în ceea ce privesc etapele, finalitatea a fost aceeaşi ca şi
metodele - sechestrări, procese judecate de tribunalele poporului,
înscenări, deportări, distrugerea fizică în închisorile comuniste,
distrugerea nu numai a proprietăţii individuale dar şi a agriculturii
tradiţionale româneşti.
Lupta de clasă a devenit o obsesie a comuniştilor români.
Dacă plenara din 3-5 martie a anunţat "raţiunile" acesteia,
documentele programatice, cuvântările liderilor partidului,
întreaga propagandă comunistă a declanşat un adevărat război în
lumea satului, cu consecinţe negative cu efect îndelungat şi de
neimaginat pentru lumea normală.
În acest scenariu al violenţei, al cărui autor a fost Stalin şi
al cărui producători au fost lideri comunişti români, printre care se
găsea şi viitorul conducător Nicolae Ceauşescu, moşierimea dădea
mâna cu burghezia şi chiaburimea, iar clasa muncitoare "luminată
de învăţătura marxist-leninistă-stalinistă" s-a aliat cu ţărănimea
muncitoare, într-o formulă sigură şi definitivă, împotriva
236
"asupritorului". Ca reţetar logistic s-a folosit securitatea, întregul

aparat poliţienesc - administrativ şi de partid - promotorii
principiului urii de clasă. Întreaga societate românească a fost
transformată într-un câmp al experimentelor de delaţiune şi
identificare socială. Zadarnic a încercat Gheorghe Gheorghiu Dej
să direcţioneze, în martie 1949, fluxul urii de clasă, menajând din
raţiuni politice, măcar la început, o mare parte din ţărănime.
"Propaganda şi agitaţia de partid - afirma el - trebuie să demaşte în
faţa milioanelor de ţărani săraci şi mijlocaşi chipul veninos şi
hrăpăreţ al chiaburilor, să cultive ura de clasă împotriva
elementelor capitaliste de la ţară şi să arate limpede, pe înţelesul
fiecărui ţăran sărac şi mijlocaş, că singura lui cale pentru a se
salva de exploatare, mizerie şi stare culturală înafioiată este
trecerea pe calea reconstrucţiei socialiste a agriculturii" 8 .
În "Statutul model" al gospodăriilor agricole colective
elaborat de Comisia Agrară a Comitetului Central al PMR, în 5-6
iulie 1949, se arată că, scopul GAC-urilor este acela de a asigura
"victoria asupra chiaburilor, exploatatorilor şi duşmanilor celor ce
muncesc"39 .
Zelul revoluţionar, al acelor ani, era măsurat de poziţia
luată faţă de duşmanul de clasă din lumea satelor, chiaburul, care
veghează şi unelteşte împotriva bunăstării poporului. Vasile Luca
în "Expunere"asupra Legii 18, care a stabilit impozitul agricol
arăta că "ea contribuie la îngrădirea puterii economice a
chiaburilor şi la limitarea exploatării maselor ţărănimii
muncitoare, obligând pe chiaburi a vărsa statului o parte
însemnată din veniturile gospodăriei lor, create din exploatarea
sărăcimii satelor"40 . Nu a uitat, desigur, să-şi arate ataşamentul
servil faţă de stăpânul din răsărit. "O asemenea politică fiscală -
sublinia el - de dreptate socială, s-a practicat numai în Ţara
Socialismului - URSS - şi se introduce numai în ţările în care
forţele clasei muncitoare şi ale maselor populare - conduse de
partidele marxist - leniniste - au răsturnat puterea claselor
237
exploatatoare, au realizat regimul de democraţie populară şi au

trecut cu succes la construirea socialismului41 .
Politica de dreptate socială comunistă a provocat în mediul
rural o amplă acţiune a ţăranilor deposedaţi de pământ şi inventar,
care în multe locuri s-a transformat în adevărate răscoale. În cadrul
acestora, atât ţăranul sărac, mijlocaş cât şi chiabur, s-a solidarizat,
uitând de clasificarea partidului şi de principiul urii de clasă42 •
Presat de lupta pentru putere din culisele partidului şi
amploarea rezistenţei ţărăneşti faţă de colectivizare, Gheorghe
Gheorghiu Dej a dat, în 14 decembrie 1949, încă un avertisment
chiaburimii: "Chiaburimea trebuie izolată de masele ţărănimii
muncitoare, trebuie lichidată influenţa pe care o mai exercită
asupra unei anumite pături a ţărănimii muncitoare"43 . Această
atenţionare, în notă de directivă, atestă tensiunea şi pulsul ridicat
existent în sfera conducerii partidului şi statului. La nivelul
conducerii au fost luate măsuri din ce în ce mai restrictive, mai
radicale. Una dintre acestea a fost şi politizarea campaniei agricole
din primăvara anului 1950. În Hotărârea C.C. al PMR şi a
Consiliului de Miniştri al RPR din 18 februarie aceluiaşi an se
spunea: "Campania însămânţărilor de primăvară se desfăşoară în
condiţiile ascuţirii luptei de clasă, când duşmanul caută pe toate
căile şi prin toate mijloacele, atât la sate, cât şi la oraşe, să
saboteze opera de construire a socialismului în ţara noastră. De
aceea, organizaţiile de partid şi de masă, întărind vigilenţa de
clasă, trebuie să mobilizeze întreaga ţărănime muncitoare în
această importantă campanie"44 .
238
1
vezi Gh. Boldur, Lăţescu, Genocidul comunist în România, Ed.
Albatros, Bucureşti, 1992, p. 45-46
2
Declaraţia consfătuirii reprezentanţilor partidelor comuniste şi
muncitoreşti, ţinută la Moscova între 14-17 noiembrie 1957, Ed.
Politică, Bucureşti, 1957.
3
Marx şi Engels, Opere, voi. XVI, partea II, Ed. Rusă, Bucureşti, 1948,
p.4
4
Lenin, Opere, voi. XXIV, Ed. Rusă, Bucureşti, 1952, p. 579.
5
Cursul scurt de istorie a P.C. (b) al Uniunii Sovietice, Ediţia a III-a,
E.P.L.P., Bucureşti, 1953, p. 404.
6
Parlamentul României, Camera Deputaţilor, Dosarul colectivizării
agriculturii în România. 1949-1962, Bucureşti, 1992, p. 3.
7
I.V. Stalin, Problemele leninismului, Ediţia a II-a, Editura P.M.R.,
Bucureşti, 1949, p, 194-201.
8
Idem, Opere, voi. VII, Editura rusă, Bucureşti, 1949, p. 200.
9
Arh. St. Dolj, fond Sfatul Popular al regiunii Craiova, dosar 17 /1952,
p.61 (Cuvântarea preşedintelui Comitetului Executiv al Sfatului
Popular Regional Craiova, D. Stănică, în faţa cadrelor şi activiştilor de
partid al regiunii în 23.1111952).
10
"Semnalul" din 6 iunie 1946.
11
• Ibidem, din 31 iulie 1946.
12
Legea nr. 187 şi Decretul nr. 816 din martie 1945.
13
Gheorghe Gheorghiu Dej, Sarcinile Partidului Muncitoresc Român in
lupta pentru întărirea alianţei clasei muncitoare cu ţărănimea
muncitoare şi pentru transformarea socialistă a agriculturii. Raport
făcut la şedinţa plenară a C.C. al PMR din 3-5 martie 1949, Ediţia a Il-
a, Editura PMR Bucureşti, 1952, p. 40.
Ana Pauker, Urmăm drumul trasat de experienţa Partidului Comunist
14
al Uniunii Sovietice condus de geniul lui Stalin, Ed. PMR, Bucureşti,

1948, p. 16-17.
"Studii. Revistă de istorie şi filosofie", an 3 (1950), ianuarie - martie,
15
fi·
6
22.
Ibidem, p. 18
17
Gheorghe Gheorghiu Dej, op. cit. p. 73.
Ritmul colectivizării în Rusia: 3,9% gospodării ţărăneşti colectivizate
18
în 1929, 23,6% în 1930; 52,7% în 1931; 61,5% în 1932; 65% în 1933

239
(I.V. Stalin, Raportul de activitate al C.C. al PC (b) al URSS la

Congresul al XVIII-iea al Partidului, 26 ianuarie 1934, Editura PMR,
Buc„ 1951, p. 89).
19
Congresul al V-lea al Partidului Comunist din Bulgaria din decembrie
1948 "a trasat linia construirii socialismului în Bulgaria:
"industralizarea, electrificarea, cooperativizarea şi mecanizarea
agriculturii. Încă din 1946 a început înfiinţarea "cooperativelor agricole
de muncă". După 6 ani, în 1952 existau 2.738 cooperative agricole ce
cuprindeau 52% din numărul total al gospodăriilor agricole şi 62% din
pământul cultivat (Cervenkov Vîlko, Pe drumul încercat al construirii
socialismului, în "Pentru pace trainică, pentru democraţie populară", nr.
37/253 din 11 septembrie 1953; Jiricov Teodor, Pentru transformarea
socialistă a agriculturii, în "Pentru pace trainică, penrtu democraţie
populară", nr. 31/195 din 1 august 1952);
În Cehoslovacia, în 1953 erau patru tipuri de cooperative
agricole de producţie. În acelaşi an circa 44% din pământurile arabile
ale ţării aparţineau statului şi cooperativelor. La 30 iunie 1953 existau
8284 cooperative unice de tipul II-IX, "ceea ce însemna că în 58% din
numărul total al satelor, sectorul socialist era precumpănitor" (Dolanski
Jaromir, Spre continua ridicare a bunei stări a oamenilor muncii din
Cehoslovacia, în "Pentru pace trainică, pentru democraţie populară", nr.
27/243 din 3 iulie 1953, J. Uher, pentru dezvoltarea continuă a
agriculturii în Cehoslovacia, în "Pentru pace trainică, pentru democraţie
populară", nr. 52/261 din 15 decembrie 1953).
20
Documente cu privire la politica agrară a Partidului Muncitoresc
Român, Ed. Politică, Bucureşti, 1965, p. 21
21
"Monitorul Oficial", nr. 87 bis din 13 aprilie 1948.
22
Ibidem
23
Gheorghe Gheorghiu Dej, op. cit. p. 25.
24
Congresul al II-iea al Partidului Muncitoresc Român, 25-28
decembrie 1955, Editura de Stat pentru literatură politică, Bucureşti,
1956, p. 110.
25
I.V.Stalin, Opere, voi. XII, Editura Partidului Muncitoresc Român,
Bucureşti, 1952, p. 195.
26
"Studii'', an 3 (1950), ianuarie - martie p. 21.
240
Prof Avram Cezar, Colectivizarea in/aţa istoriei(/)
27
Român, Ed. Politică, Bucureşti 1965, p. 49.
28
Ibidem
29
"Monitorul Oficial" nr. 117 din 22 mai 1948.
30
Gheorghe Gheorghiu Dej, Articole şi Cuvântări, Ed. Pentru literatură
~olitică, Bucureşti, 1953, p. 231.
1
"Monitorul Oficial" nr. 1 din 1 ianuarie 1949.
32
Decizia Ministerului Comerţului şi Alimentaţiei în Ibidem, nr. 11 din
14 ianuarie 1949.
33
Legea 16 în Ibidem nr. 12 din 15 ianuarie 1949.
34
Decretul 83 în "Buletinul Oficial" nr. 1 din 2 martie 1949.
35
Român, Ed. Politică, Bucureşti, 1965, p. 21.
36
Ibidem, p. 22
37
M. Kogălniceanu, Texte social-politice alese, Ed. Politică, Bucureşti,
1967, p. 386.
38
Gheorghe Gheorghiu Dej, op. cit., p. 302.
Ibidem, op. cit. Ed. A IV-a , Editura de Stat pentru literatură politică,
39
Bucureşti, 1955, p. 241.

40
Arhivele Statului Dolj, Pref. Jud. Dolj, dosar 86/1949, f. 134.
41
Vasile Luca, Expunere asupra legii impozitului agricol. Legea
impozitului agricol, Ed. PMR, Bucureşti, 1949, p. 8
42
Ibidem.
43
În satele oltene sunt numeroase exemple, când locuitorii satului sau
mai multor sate au acţionat ca o familie unită împotriva noului împilator
- satul şi partidul comunist. Problema rezistenţei, cauzele şi formele le
vom trata într-un capitol special.
Gheorghe Gheorghiu Dej, op. cit., Bucureşti, 1953, p. 433.
44
241
li. DOCUMENTAR
243
ALEXANDRU ŞTEFULESCU
(1856 -1910)
(I)
dr. Ion Mocioi
Puţine date ce s-au publicat despre biografia istoricului

Alexandru Ştefulescu, întemeietorul Muzeului Gorjului, au fost
eronate, rămânând un mare necunoscut chiar pentru cei apropiaţi.
Documentele referitoare la viaţa sa s-au pierdut în mare parte, iar
cele ce au mai rămas n-au fost cercetate.
1. REPERE: Până de curând, contemporanii noştri ştiau că
Alexandru Ştefulescu, istoricul Gorjului, s-ar fi născut în 1854,
aşa cum scrie şi pe soclul bustului realizat de Vasile Blendea, ce i
s-a ridicat de învăţătorii judeţului, în 1942, în faţa Şcolii primare
de băieţi de pe strada Eroilor, care fusese ridicată în 1908, prin
grija sa, lângâ casa părinţilor săi, pe locul vechei şcoli unde el
fusese elev. Menţinerea în conştiinţa gorjenilor a acestei date
eronate, era, de fapt, din 1925, când fusese publicată astfel, lângă
fotografia savantului, de către directorul ziarului "Gorjanul'', în
"Calendarul Gorjului'', pe acel an şi reluată într-un articol al său
din 1942 1• Aşa au reţinut-o şi unele materiale dedicate
popularizării biografiei lui, din revista "Coloana", 19702 , 19763 ,
"Revista de pedagogie", 19684, "Gazeta Gorjului", 1969 5 ş.a.
Anul naşterii lui Alexandru Ştefulescu, 1856, a fost
semnalat în rubrica ce i s-a acordat în Enciclopedia Română6 din
1904, în timpul vieţii sale, apoi în 1927, într-un articol din ziarul
târgujian "Gorjeanul" 7, iar data completă, 24 martie 1856, a fost
precizată de noi, într-un articol din "Gazeta Gorjului'', în anul
1973 8, după documentele descoperite în arhiva locală.
Dr. Jon Mocioi, Alexandru Ştefu/eseu (1856-1910) (I)
Primul indiciu de a nu accepta ca dată a naşterii sale anul

1854 a fost descoperirea actului de cununie al părinţilor săi,
Constantin Ştefulescu şi Elena Necu, din 1855 9 . Deşi, ulterior, s-a
constatat că actul de naştere al copilului Alexandru s-a pierdut,
investigaţiile au continuat. S-a descoperit actul de căsătorie din 1
decembrie 1883 10, al lui Alexandru Ştefulescu şi al Elenei
Gheorghiu în care se precizează că tînărul căsătorit era "în etate de
27 ani, de profesiune institutoru, domiciliatu şi născutu la anul
1856 martie 24'', fapt pentru care a prezentat "actul de botez cu
data 1856, martie 30, liberat de preotu Constantin Chiricescu
proistos".
Data corectă a naşterii sale şi adresa au fost menţionate la
1 septembrie 1864, în catalogul clasei a II-a al Şcolii primare de
băieţi, la care a învăţat, astfel: "născut la anul 1856, luna martie,
ziua 24. Profesiunea părinţilor - clericu, de naţie - română, de
religiune - ortodoxă, născut în Târgu - Jiu. Locuinţa la: culoarea -
albastră, suburbia - Sf. Const(antin), strada Jiului, nr. Casei -
248" 11 •
După o viaţă de studiu şi de muncă asiduă, prin care îşi
câştigă un merituos prestigiu de dascăl şi de om de ştiinţă,
Alexandru Ştefulescu se stinge din viaţă în oraşul său natal, la
vârsta de 55 de ani neâmpliniţi, în 26 octombrie 1910. Încă o dată,
sunt precizate sumarele date ale vieţii sale în documentul cu nr.
226 din 27 octombrie 1910: "Act de moarte al domnului
Alexandru Ştefulescu în etate de ani 55, de profesiune institutor,
domiciliat şi născut în comuna Târgu-Jiu, căsătorit cu doamna
Ana Ştefulescu - mort la 26 ale curentei luni, la orele 6 exacte
meridiane, în casa din strada General Teii, no. 11. Martori au
fost... . Cazul morţii s-a constatat de noi prin domnul medic
verificator M. Cruceanu, care a şi eliberat certificatul cu nr.
12811910 ... " 12
245
Dr. Ion Mocioi, Alexandru Ştefu/eseu (1856- 1910) (/)
2. Ştefulescu, elev şi student
Alexandru Ştefulescu s-a înscris la şcoala primară la vârsta

de 7 ani împliniţi, în 1863, în Tg-Jiul în care a copilărit. O fi
învăţat cu uşurinţă buchiile şi va fi fost un elev sârguincios, căci
tatăl său, preotul Constantin, cărturar al oraşului, s-a interesat de
învăţătura fiului său mai mare. Nu-i ştim notele din primul an de
şcoală, căci catalogul clasei sale s-a pierdut, dar ştim pe cele din
clasa a II-a din catalogul anului şcolar 1864/1865. Era înscris în
această clasă de la 1 septembrie 1864 şi nu a absentat în nici o zi
de la şcoală în tot cursul anului. 13 A încheiat semestrul I al
cursurilor în februarie 1863, cu media maximă 1, cum se nota
atunci şi la "conduită" şi la "gradul învăţăturii", la toate obiectele
de predare având numai nota excelentă 1 cu excepţia unor note din
prima lună a anului şcolar când a primit trei note de 2, bune şi
acestea. În semestrul al Ii-lea, încheiat în iunie 1865, a obţinut
calificativul 1 la toate obiectele de predare ca un elev eminent.
Calificativul 2 la unul din obiectivele semestrului I al clasei a II-a
dat poate cu reţinerea institutorului său de a-l nota excepţional şi
lipsa catalogului din anul anterior, pot dovedi, oare, că Alexandru
Ştefulescu nu ar fi urmat clasa I la aceeaşi şcoală din Târgu - Jiu?
De fapt, s-a pierdut şi catalogul clasei a II-a la care a învăţat el iar
catalogul păstrat al clasei a IV-a este necompletat cu situaţia
şcolară a elevilor; în această rubrică pentru elevul Alexandru
Ştefulescu, cu datele personale, este completată eronat; din ce
cauze, nu se cunoaşte. Clasa a IV-a şi întregul curs al şcolii
primare trebuie să le fi urmat la Târgu - Jiu, unde tatăl său avea
familia, casa şi serviciul, cât şi controlul asupra învăţăturii fiului
său.
În necrologul eublicat de prietenul său, Gheorghe
Dumitrescu - Bumbeşti 4 , se preciza că: "primele studii şi le-a
făcut în Târgu - Jiu. A urmat apoi seminarul central din Bucureşti,
neatrăgându-1 studiul teologiei, s-a înscris la Facultatea de Litere,
246
Dr. Jon Mocioi, Alexandru Ştefu/eseu (1856-1910) (I)
studiind cu multă stăruinţă limbile clasice". Cât respectă adevărul

aceste rânduri, nu ştim. Din alte surse aflăm că Alexandru
Ştefulescu "a urmat cursurile şcolii elementare şi ale Şcolii
normale de învăţători din Târgu - Jiu, după care obţine titlul de
institutor" 15 , sau, mai precis: "a urmat şcoala primară şi şcoala
normală de învăţători din acest oraş, iar mai târziu s-a calificat la
Bucureşti, obţinând titlul de institutor, titlu înfiinţat de AL
Odobescu, când a fost ministru al Cultelor şi Educaţiei" 16 . Se ştie
destul de sigur că Alexandru Ştefulescu a absolvit seminarul 17 , din
dorinţa tatălui său de a urma tradiţia în familia sa şi a înaintaşilor
lor. Că a obţinut titlul de institutor, aceasta se ştie din toate
articolele ce s-au dedicat personalităţii sale.
De la terminarea clasei a IV-a, din iunie 1867, şi până în
1877, când îl găsim pe un post de dascăl suplinitor la o şcoală din
Câmpina, Alexandru Ştefulescu a urmat, la Bucureşti, seminarul şi
şcoala pentru titlul de institutor, poate şi câţiva ani la Facultatea de
Litere, aşa cum menţiona în necrolog, Gh. Dumitrescu - Bumbeşti,
care mai ştia despre el că: "În timpul acesta - fiind sărac - fu silit
să ceară o catedră la învăţământul primar pe care o obţinem" 18 , de
unde se deduce că a fost nevoit să-şi întrerupă studiile superioare.
3. Ştefulescu, dascăl gorjan.
Profesia care l-a preocupat toată viaţa pe Alexandru

Ştefulescu a fost cea obţinută prin studii, munca de institutor la
catedră.
După studiile urmate cu mari greutăţi băneşti, căci părinţii
săi au fost oameni fără avere, cu familie mare şi modeşti, tânărul
institutor ia un post de învăţător suplinitor la Câmpina 19, în 1877,
obţinut la cerere de către Ministerul Cultelor şi Educaţiei. Rămâne
la şcoală în perioada războiului de independenţă. Având vârsta de
21 ani, trebuia să meargă pe front, dar tatăl său, din motive bine
întemeiate, a cerut20 ca fiul său să nu fie luat în armată. După
247
Dr. Jon Mocioi, Alexandru Ştefu/eseu (1856-1910) (/)
legea sinodală, pentru a se face preot, Alexandru Ştefulescu

trebuia să mai aştepte doi ani. Contactul cu şcoala, fiind atunci la
liceul oraşului Bârlad, l-a determinat şi mai mult să răspundă
voinţei sale de a rămâne în domeniul învăţământului.
La 21 decembrie 1878, Alexandru Ştefulescu este numit
institutor prin concurs şi este numit pe postul vacant de la Şcoala
primară de băieţi din Târgu - Jiu. Activează în acest post până la
1888 când devine şi director al şcolii respective.
Calificativul muncii sale a fost încă din primul an de
activitate în postul de institutor de la şcoala din Târgu - Jiu. În
1879, cu prilejul inspecţiei şcolare ce o fac revizorii Constantin
Stanciovici - Brănişteanu şi C. Vally, care analizează situaţia
elevilor, frecvenţa şi participarea lor la lecţiile lui Alexandru
Ştefulescu, în cele din urmă consemnează: "Şcoala a tăcut acesta o
fericită aqvisiţiune în persoana junelui distinsului şi laboriosului
institutor de clasa I, domnul Alexandru Ştefulescu
Acest june institutor, servindu-se de metodele cele mai noi,
a dus la reuşite neauzite pe micii şi copilăroşii săi elevi.
Domnul Ştefulescu se poate mândri că a răspuns la
chemarea sa mică în aparenţie, enormă pentru cine o înţelege 21 .A
fost descoperită şi afirmată, astfel, vocaţia de dascăl talentat a lui
Ştefulescu. Avea atunci 23 de ani şi o mare putere de muncă, de
dăruire în folosul obştesc. Târgu-Jiul l-a folosit pe Ştefulescu, şi
ca profesor la scoala normală de învăţători, înainte 1887 (când s-a
desfinţat) 22 , unde a predat lecţii de pedagogie, despre care "cu cât
drag nu-şi aduc aminte bătrânii dascăli ai Gorjului?" - îşi spunea
mai târziu (prin 1927) un alt dascăl de renume 23 .
În 1888, când devine director suplinitor al Şcolii primare
de băieţi Târgu-Jiu, polarizează în jurul său interesul pentru
progresul şcolar cultivarea sentimentului patriotic la elevi. În 1899
suplineşte aceeaşi funcţie de director şi activa ca învăţător la clasa
a III-a, la celelalte clase fiindu-i colegi de muncă şi subordonaţi
Al.Săftoiu( el.I), Dem.I.Bozianu( el. a II-a) şi O.Şerbănescu( el. a
IV-a) care suplinea catedra revizorului şcolar Ştefan Sadoveanu24 •
248
În anul următor devine director plin al şcolii, dar după alţi

doi ani, de la 1 aprilie 1892, demisionează din funcţie fiindcă
primarul îi taie subvenţia de 200 lei ce o primea? Şi-a reluat şi
această muncă de coordonare a activităţii şcolii chiar din anul
următor, fiind în continuare director până la 31 august 1897, când
se îmbolnăveşte şi primeşte un concediu de boală pentru trei ani.
Munca la catedră şi activitatea-i bogată de cercetător "fără timp de
cercetare", cum avea să o recunoască şi Nicolae Iorga, prietenul
său25 , i-au şubrezit sănătatea încă de la vârsta de 40 de ani, dar n-a
putut da înapoi. A revenit la catedră, după câteva luni de concediu,
în 1898, pentru a nu se lăsa pradă greutăţiilor financiare ori
neîmplinirii gândurilor şi voinţei sale.
Activitatea sa didactică propriu-zisă se întrerupe pentru un
timp, între 29 februarie 1900 şi 1906, vreme în care a fost revizor
şcolar, ceea ce a însemnat pentru el eforturi mari în slujba şcolilor
judeţului, în orientarea nouă a învăţătorilor şi în sporirea
numărului de şcoli, pentru învăţătura copiilor de ţărani.Se spune
că a determinat, în acest scurt răstimp de revizorat, construirea de
şcoli săteşti în 37 de localităţi ale judeţului său 26 . Din 1906,
ajungând la vârsta de 50 de ani, revine din nou la catedră, pentru a
nu-şi agrava boala care îl mistuia încet şi pentru a avea răgazul să
îşi definitiveze toate lucrările ştinţifice proiectate.
Pregătirea de pedagog ilustru se întrevede nu numai în
activitatea de director sau de revizor şcolar, pentru care stau
mărturie numeroase procese verbale de inspecţie 27 , dar şi în cartea
sa cu care şi-a început şirul publicaţiilor, Geografia judeţului
Gorjiu pentru şcolele primare, care a apărut în opt ediţii revizuite
şi îmbunătăţite, între 1886 şi 1898, din care se cunosc câteva
exemplare.Ideile sale pedagogice sunt exprimate, însă, într-un
Discurs, pe care l-a rostit la 29 iunie 1889, la serbarea de sfârşit de
an de la Şcoala primară de băieţi din Târgu-Jiu, unde suplinea
funcţia de director; discursul a fost tipărit în "Buletinul
Gorjului" 28 , din respectul revizoratului şcolar judeţean şi al
oficialităţilor locale pentru ideile iscusitului dascăl. Desigur,parte
249
Dr. Jon Mocioi, Alexandru Ştefu/eseu (1856- 1910) (/)
din judecăţile sale pedagogice au fost depăşite

de timp şi de
experienţa didactică românească, bogată în ultimul secol.
Cât priveşte rezultatele sale la catedră, din ultimul deceniu
al secolului trecut, deceniul său de afirmare multilaterală, ele au
fost apreciate de oameni de seamă ai timpului.
Dintr-un raport adresat de dr.C.Istrati, Ministerului
Instrucţiei Publice, la 26 ianuarie 1894, reţinem:
"Cu ocazia ducerei mele la Tg.-Jiului, vizitând şi şcolile
primare din acest oraş, am rămas nu se poate mai surprins şi
mulţămit de starea bună în care le-am găsit.
Îmi permit a vă atrage cu deosebire atenţiunea asupra
directorului şcoalei de băieţi, dl.Alexandru Ştefulescu ... este un
pedagog şi un învăţat (n.n.).
Am rămas surprins de progresele obţinute cu elevii anului
al IV-lea al acestei şcoli şi sunt convins, Domnul Ministru, că sunt
puţine şcoli, chiar în Occident; ai căror elevi să poată concura.
chiar de departe, cu acei ai d-lui Ştefulescu" 29
Dr.C.lstrati nu a exagerat, desigur; avea dreptate, căci
Alexandru Ştefulescu a fost şi la catedră un om răbdător şi
meticulos faţă de munca sa, aşa cum a dovedit-o şi în vasta-i
activitate de cercetător al istoriei şi monumentelor Gorjului. ·
Dascălul Ştefulescu a fost şi un apărător al cauzei
învăţătorimii. Se ştie că, în anul 1907, la 17 martie, intervenind pe
lângă autorităţile militare şi prefectul de Gorj, a salvat de la
moarte doi învăţători ce fuseseră denunţaţi ca instigatori la
răscoală, fiind vorba des~re C.Dobrescu şi Matei Stoiconiu, din
comuna Vladimir de azi. 3
4. Ştefulescu, autodidact
Se cunoaşte că Alexandru Ştefulescu a fost un mare

autodidact, calitate prin care a reuşit să stăpânească mai multe
250
limbi străine şi să le folosească în cercetările sale ştinţifice, în

traducerile din literatura ştinţifică şi beletristică pe care le-a făcut.
Activitatea de institutor, director al şcolii primare sau de
revizor şcolar a fost permanent dublată de o muncă intensă pentru
perfecţionarea personală, pentru pregătirea lui multilaterală.
Trecerea sa prin seminarul teologic, cât şi scurta perioadă
de la secţia de limbi clasice a facultăţii de litere din Bucureşti, l-au
apropiat de metodologia studierii limbilor străine, pe care a
folosit-o şi singur, ulterior, pentru a deveni poliglot.
"Încă de la vârsta de 22 de ani adică din 1878, se ocupă cu
studiul limbilor clasice. Învaţă limbile: engleză, rusă, turcă, arabă,
bulgară, sârbă, italiană.Studiază gramatica sanscrită şi ebraică" -
spunea un cunoscător al vieţii lui, prietenul Dumitrescu-
Bumbeşti. 31 Dr.C.Istrati, care l-a vizitat la şcoală în 1894,
prezentându-l pe Ştefulescu în raportul său către ministerul
Instrucţiei publice, îi preciza că acesta "învaţă limbi slavice şi
cunoaşte sanscrita" . Cât priveşte cunoaşterea sanscritei, şi
32
Nicolae Iorga s-a convins că Ştefulescu "a învăţat-o" după cum "a
învăţat" şi slavona33 , apelând şi la profesorul slanist Jirecek, la
Viena. Probabil, Ştefulescu nu i-a spus lui Iorga că a învăţat şi
turceşte, poate a nu-l părea că se laudă; de aceea Iorga nota astfel:
"De s-ar fi găsit cineva care să-i recomande limba turcească, s-ar
fi apucat şi de aşa ceva" 34 . Lucrările pe care le-a tradus dovedesc,
însă, că Ştefulescu ştia şi poloneză, franceză, germană, latină şi
greaca veche.
Pentru a învăţa atâtea limbi, considerate de el ca mijloace
de cunoaştere a culturilor antice, medievale şi contemporane, a
cheltuit mult. Pentru a stăpâni foarte bine slava veche, a studiat la
Praga35 , pe cont propriu; pentru a depinde bine limba rusă, a
studiat o perioadă la Petersburg.
Ca autodidact, Ştefulescu trece drept exemplu pentru
contemporanii săi. Un ziarist prieten, George P.Pârvulescu, prim
redactor al ziarului "Gorjiul" din Târgu-Jiu, l-a făcut cunoscut
conjudeţenilor, printr-un portret scris şi publicat în 1894, din care
251
reţinem: "Institutor şi director al şcoalei primare de băieţi din

oraşul nostru, dl.Ştefulescu este un tânăr cult şi activ, care nu se
mulţumeşte numai a-şi îndeplini cu dragoste şi cu stăruinţă
chemarea sa de instructor şi educator al tinerelor generaţiuni, cu o
pricepere şi o bunătate care îi fac onoare, ci, setos de a se instrui şi
a se desăvârşi el însuşi, cu o putere de muncă neînvinsă şi cu un
respectabil capital de cunoştinţe, se ocupă şi lucrează necontenit"
(s.n.)36.
În judeţul Gorj nu a fost un alt intelectual care să-l fi
întrecut în cunoştinţe ori să ştie vorbi mai multe limbi decât
Ştefulescu. Vitold Rola Piekarski, desenatorul de origine polonez
care, pentru vederile sale politice şi-a părăsit ţara şi s-a stabilit la
Târgu-Jiu, în 1892-1896, purta un mare respect savantului gorjean.
5. Ştefulescu, prietenul
Ştefulescu s-a apropiat de Piekarski mai mult decât de un

frate; vorbeau împreună în limba polonă, limba de familie a
prietenului, în rusă ori în sârbă, alteori îşi încercau cunoştinţele în
engleză, franceză sau germană. Se confesau prieteneşte şi erau
mult timp împreună
Erau de vârstă apropiată; Ştefulescu era mai în vârstă decât
el doar cu un an. Piekarski s-a născut în 1857, la Smolensk, în
Polonia. Studiase la Varşovia, Geneva şi Ziirich37 • A peregrinat
prin Elveţia, Franţa, Germania, Bulgaria, şi, în cele din urmă, în
România. În 1887 s-a stabilit la Bucureşti, în 1891 la Slatina, în
1892 la Târgu-Jiu, unde este profesor de desen la Gimnaziul
"Tudor Vladimirescu", până în 1895. Pentru un timp se stabileşte
la Novaci, unde înfiinţează o şcoală artistică pentru confecţionarea
de păpuşi din lemn şi a obiectelor de artizanat; localitatea de
munte îi era prielnică pentru întărirea sănătăţii, el suferind de o
boală de piept. Reîntoarcerea la Bucureşti, în 1906, ca desenator la
"Minerva", îl va costa viaţa, capitala nefiindu-i indicată pentru
252
suferinţa sa; s-a stins la 21 octombrie 1909, cu un an înainte de a

muri prietenul său, Alexandru Ştefulescu.
Om de vastă cultură, socialist convins, Piekarski l-a înţeles
pe savantul Ştefulescu, un om încă necunoscut în cercurile înalte
ale Capitalei. De aceea, ştiind preocupările prietenului său, va
scrie un memoriu, la 22 decembrie 1893, către dr.C.Istrati,
inspector în Ministerul Cultelor şi Instrucţiei Publice, în care va
detalia activitatea ştinţifică a lui Alexandru Ştefulescu38 .
Dr.C.Istrati a vizitat şcoala şi clasa conduse de Ştefulescu, în
prima lună a anului 1894, şi, întors la Bucureşti, a întocmit un
raport către ministrul Take Ionescu, cu importante informaţii şi
elogioase aprecieri referitoare la viaţa şi activitatea şcolară şi
ştinţifică a institutorului de la Tg.-Jiu iar în final cerea ministrului
să aprobe tipărirea studiului istoric şi arheologic asupra mănăstirii
Tismana, "ilustrat cu mai multe desemnuri făcute de dl.Piekarski
după natură'', pe care l-a anexat. 39
Prietenia lui Ştefulescu cu Piekarski s-a transformat apoi în
colaborare fructuoasă.Piekarski, cunoscut ca bun desenator de la
revistele bucureştene ilustrate - "Ghiţă Berbecul'', "Caşcavalul'',
"Moş Teacă'', "Tocilă'', "Adevărul ilustrat", "Lumea Nouă" - a
ilustrat şi lucrările lui Ştefulescu. Împreună au iniţiat revista
târgujiană "Jiul" din 1894-1895, revista umoristică "Ardeiul" şi
Muzeul Gorjului, antrenând colectivul de intelectuali cu care au
dezvoltat, aici, la Târgu-Jiu, o mişcare culturală deosebită. Au
găsit un sprijin real în tipograful Nicu D.Miloşescu, care a creat
tradiţia presei în Gorj încă din 1882 cu gazetele "Vulcanul",
"Parângul" şi altele, în Iuliu Moisil, directorul nou, din 1894, al
Gimnaziului "Tudor Vladimirescu", în inginerul Aurel
Diaconovici, şi alţi întreprinzători ce s-au ataşat cercului lor,
cărora dr.C.Istrati le-a fost admirator şi colaborator entuziast.
Ca răspuns la raportul doctorului Istrati, ministrul Take
Ionescu aprobă tipărirea, în 1OOO exemplare, la hnprimeria
Statului, a lucrării "Mănăstirea Tismana'', care va şi apărea în
1896, în ediţia I.
253
Dr. Ion Mocioi, Alexandru Ştefu/eseu (1856- 1910) (I)
Lansarea autorului "Geografiei judeţului Gorj pentru

şcoalele primare", cu o nouă tipăritură era lansarea unui om de
ştiinţă, stăpân pe mijloacele de investigare, cu o pregătire
multilaterală, a unui savant cu perspectivă.La această consacrare a
contribuit deci, un prieten neobişnuit, talentat, cultivat şi de mare
suflet, Piekarski.
Cunoştinţa lui Alexandru Ştefulescu cu dr. C.Istrati, prin
intermediul lui Piekarski, îi apropie pe cei doi oameni de cultură,
creîndu-le o comunitate de vederi, un interes reciproc pentru
activitatea lor de cercetare. A urmat un îndelung travaliu ştinţific
al prietenului târgujian, asupra căruia dr.C.Istrati era informat
periodic, prin scrisori ale lui Ştefulescu. Într-una din scrisorile sale
de răspuns din primăvara anului 1896, dr. C.Istrati îl îndemna să
continuie activitatea: "Înainte ... ,om ce iubeşti numai frumuseţea
lucrului în sine şi pentru a-ţi ajuta ţara ... ". Ştefulescu va
reproduce textul acesta ca preambul la ediţia I a lucrării
"Mănăstirea Tismana" şi-l va dedica autorului scrisorii această
tipăritură, lui şi unui alt admirator şi om de sprijin, Gr.N.Mano.
La rându-i, dr. C.Istrati venea la Târgu-Jiu cu mare
dragoste pentru prietenii săi. Ei au intervenit la tipograful Nicu
D.Miloşescu pentru a-i tipări îngrijit lucrarea "Centenarul lui
Lavoisier"40 , frumos ilustrată de însuşi Piekarski, întemeietorul
litografiei artistice la noi, mare iubitor al artei populare şi
etnografiei româneşti, din care şi-a inspirat desenele şi motivele
grafice.
6. Ştefulescu, animator al vieţii spirituale gorjene
I-au trebuit lui Ştefulescu mai mulţi ani pentru a mişca

spiritele locale, ale Târgu-Jiului de la sfârşitul secolului al XIX-
lea. El şi-a dat seama că exemplul personal este stimulator, de
aceea s-a străduit ca prin munca de la catedră, prin activitatea de
254
Dr. Jon Mocioi, Alexandru Ştefu/eseu (1856- 1910) (1)
autodidact şi cercetarea ştinţifică să atragă şi pe ceilalţi intelectuali

la o viaţă spirituală elevată.
În 1888 reuşeşte, după zece ani de muncă şi exemplu
personal să înfrângă invidiile, să demonstreze celorlalţi că el, abia
la vârsta de 32 de ani, poate fi exponentul generaţiei tinere şi poate
fi investit cu munci de răspundere, fie şi ca suplinitor pentru
început, funcţia de director al Şcolii primare de băieţi din capitala
judeţului său. Merita pe deplin de asemenea încredere, elogiat
fiind de mai multe ori pentru activitatea de institutor; din 1886
editase chiar un manual, Geografia judeţului„ ., ajuns apoi la a
doua ediţie (1887).
Deseori si-a spus cuvântul în determinarea oficialităţilor
pentru a crea la Târgu-Jiu un gimnaziu. În 1890, când primea în
deplinătate funcţia de director al Şcolii primare, fiind numai
institutor, în oraşul său se înfiinţează, în sfârşit, gimnaziul dorit.
În anii anteriori se împrietenise cu un alt tânăr,
mehedinţeanul Nicu D.Miloşescu, care s-a stabilit la Târgu-Jiu,
după o lungă ucenicie de tipograf, în 1880, şi a creat aici prima
tipografie gorjeană, de renume naţional, şi internaţional mai târziu.
Pe acesta l-a determinat să aducă la Târgu-Jiu maşini de tipar
modeme, de prin 1885, caractere de litere diferite, inclusiv
caractere chirilice şi greceşti, din 1892-1893.
În 1893 şi 1894 îşi dedică mai tot timpul liber cercetării.
Perioada pregătirii personale se încheiase, trecea în epoca marilor
sinteze şi a extinderii cercetărilor ştinţifice complexe, a colaborării
cu ceilalţi intelectuali care i se ataşează pentru o operă nobilă,
transformarea vieţii spirituale a judeţului.
Că Ştefulescu a fost sufletul unei grupări intelectuale o
spun chiar membrii comitetului sub care s-a înfiinţat muzeul în
1894. Spuneau: "Fiindcă, însă, d-sa era singurul muncitor în acest
gen între noi, îi era imposibil ca singur să poată crea o mişcare
mai generală pentru studiile d-sale asupra judeţului nostru. Pentru
ca să se poată ajunge la o mişcare culturală mai puternică, mai
intensivă şi mai rodnică, era nevoie de o grupare de mai multe
255
Dr. Ion Mocioi, Alexandru Ştefu/eseu (1856-1910) (/)
forţe. Împrejurări fericite au dat naştere unei astfel de

grupări.Înainte cu doi ani în 1892 a venit în mijlocul nostru dl.
Profesor V.Rola Piekarski, care s-a pus imediat la dispoziţia d-lui
Ştefulescu, ilustrând lucrările d-sale şi obţinând până în prezent
rezultate foarte importante. La începutul acestui an, a fost numit
dl.l.Moisil, care se ocupă în special cu scrutarea bogăţiilor naturei.
În fine, înainte cu câteva luni, s-a alăturat şi dl. A.Diaconovici,
inginer şef al judeţului ... , care se ocupă cu mineralogia şi în
special cu scrutarea timpului preistoric. Astfel
s-a constituit o grupă de muncitori, cari cu sprijinul elementelor
~~~;;e;,o[s~.;~41stare a explora judeţul nostru din toate punctele de
Ştefulescu este animatorul vieţii spirituale gorjene; faptele

lui sunt recunoscute peste 10 ani, şi de Gr.N.Mano într-o scrisoare
către acesta, în care i se sublinia: "Ai înjghebat într-un colţ de ţară
o rodnică descentralizare culturală, pe care, pe cât te-am putut
judeca, eşti un om s-o duci înainte„. " 42
Iniţiativele lui Ştefulescu au fost bine primite de către
ceilalţi intelectuali gorjeni şi rodul lor s-a văzut.
Note
1
Jean Bărbulescu, Tipografia "Lumina", "Calendarul Gorjului", Tg.-
Jiu, 1925, p.43.Vezi şi 1.1.Buligan: La bustul lui Alexandru Ştefu/eseu,
în "Gorjeanul", Tg.-Jiu, XIX, nr.23-24, 20-30 iunie 1942
2
Grigore Gugu, Alexandru Ştefu/eseu (1854-1910) în "Coloana",
decembrie 1970
3
A.Becherete şi T.Rădoi, Alexandru Ştefu/eseu, premiat al Academiei
Române, "Coloana'', decembrie 1976, p.12.
4
T.Gâlcescu, Un dascăl de seamă din trecut - Alexandru Ştefu/eseu, în
"Revista de pedagogie", nr.4, 1968, p.88.
5
Maria Tudose, Alexandru Ştefu/eseu - dascăl de seamă al Gorjului, în
"Gazeta Gorjului", II, nr.25 (73), 7 iunie 1969.
256
6
C.Diaconovich, Enciclopedia Română, Edit.W.Krafft, voi.III, Sibiu,
1904, p.1016
O.Pupăză, Alexandru Ştefu/eseu (1856-1910), în "Gorjeanul", IV,
7
nr.1-2, 1-8 ianuarie 1927, p.2.

8
I.Mocioi, Alexandru Ştefu/eseu, necunoscut, în "Gazeta Gorjului", VI,
nr.838, 23 iunie 1973.
9
Vezi Arh. Statului, Filiala Tg.-Jiu, Fondul Primăriei Tg.-Jiu, Condica
pentru botezaţi, cununaţi şi morţi din oraşul Tg.-Jiu, 1855
10
Arh. Statului, Filiala Tg.-Jiu, Fondul Primăriei Tg.-Jiu, Registrul de
stare civilă pentru căsătorii pe anul 1883, actul nr.37, filele 52-53.
11
Vezi Arh.Statului, Filiala Tg.-Jiu, Fondul Şcolii primare de băieţi
Tg.-Jiu, Catalogul clasei a II-a din anul 1864, rubrica Ştefulescu
Alexandru.
12
Arhiva Consiliului popular al municipiului Tg.-Jiu, Registrul Stării
civile pentru morţi pe anul 1910, actul nr.226 din 27 octombrie 1910.
13
Arh. Statului, Filiala Tg.-Jiu, Fondul Şcolii primare de băieţi Tg.-Jiu,
Catalogul clasei a II-a pe anul şcolar 1864-1865.
14
Gh.Dumitrescu-Bumbeşti, Alexandru Ştefu/eseu în "Şezătoarea
săteanului", Ţg.-Jiu, nr.10-11, octombrie-noiembrie 1910.
Gr.Guru, Alexandru Ştefu/eseu (1854-1910), în "Coloana", supliment
15
al "Gazetei Gorjului'', Tg.-Jiu, decembrie 1970.

16
T.Gâlcescu, Un dascăl de seamă din trecut -Alexandru Ştefu/eseu, în
"Revista de pedagogie", XVII, nr.4, aprilie 1968, p.88.
17
Vezi I.I Buligan: La bustul lui Alexandru Ştefu/eseu, în "Gorjeanul",
Tg.-Jiu, XIX, nr.23-24, 22-30 iunie I 942;Vezi idem, Alexandru
Ştefulescu, în colecţia autorului.
Gh. Dumitrescu-Bumbeşti, op.cit., loc.cit.
18
1.1.Buligan, op.cit.;vezi şi Gh.Dumitrescu-Bumbeşti, op.cit.

19
Arh.Statului, Filiala Tg.-Jiu, Fondul Primăriei Tg.-Jiu, dosarul

20
16/1877, fila 38, doc.nr.409, din 13 martie 1877.

21
Arh. Statului, Filiala Tg.-Jiu, Fondul Primăriei oraşului Tg.-Jiu,
anull879, pachetul 111, dosarul 7.
Avea să se reînfiinţeze în 1919, cu mult în urma decesului lui
22
Ştefulescu
23
.DP - - op.cit.,
. upaza, . Ioc.c1t.
.
257
24
Vezi Arh. Statului Bucureşti, fondul Min.Instr.Publice, dosarul
5040/1889, fila 1O.
25
N.Iorga, Alexandru Ştefu/eseu, în idem: Studii şi documente cu
privire la istoria românilor, Bucureşti 1904, voi.VI, p.9
-? 6 T.G~I . Ioc.c1t.
a cescu, op.cit„ .
27
De pildă, a se vedea cele şase procese verbale de inspecţie păstrate la
Muzeul sătesc din Arcani, puse la dispoziţie de învăţătorul 1.1.Buligan,
sau cele patru astfel de documente păstrate de Şcoala generală din
Săuleşti-Gorj.
28
Discursul d-lui A.Ştefulescu în "Buletinul Gorjului", Tg.-Jiu, anul
VI,nr.28,9 iulie 1889, p.2-4.
29
C.Istrati, Raport, în Arh.Statului Bucureşti, Fondul Min. Cultelor şi
Instr.Publice, dosar 3 76/1894, fila 18, doc.din 26 ianuarie 1894.
30 T G~I . Ioc.c1t.
.
. a cescu, op.cit„
31
Gh Dumitrescu-Bumbeşti, op.cit.
32
Arh.Statului, Bucureşti, Fondul Min.Instr.Publice şi al Cultelor,
Dosar 37611894, fila 18, Raport din 26 ianuarie 1894
33
N.Iorga, Alexandru Ştefu/eseu, în Idem, Pagini alese, EPL 1965,
voi.II, p.33
34
Ibidem, loc.cit.
35
Vezi "Oltenia", Craiova, 1943, p.123
36
G.Pârvulescu, Alexandru Ştefu/eseu, în "Gorjul", III, nr.2, 12 mai
1894, p.1-2.
37
P.Rezeanu, Piekarski Rola Vitold, în "Ramuri", XIII, nr.9 (147), 15
septembrie 1976, p.13
38
V .R.Piekarski, Memoriu, la Biblioteca Centrală de Stat, Bucureşti,
Secţia manuscrise, Colecţia St.Georges, pachet LXIV /12
39
C.Istrati, Raport, în Arh.Statului Bucureşti, Fondul Min.Cultelor şi
Instr.Publice, dosar 376/1894, doc.din 26 ianuarie 1894.
40
C.Istrati, Centenarul lui Lavoisier, Tipografia N.D.Miloşescu, Tg.-
Jiu, ilustraţia.
41
Comitetul: Comunicări. Museul judeţean al Gorjului, în "Jiul", Tg.-
Jiu, anul I, nr.5, 15 august 1894, p.23.
A.Ştefulescu, Mănăstirea Tismana, ed. I, Tg.-Jiu, 1896, p.l, cu
42
dedicaţii. Gh.N.Mano a fost directorul general al monopolurilor
258
tutunurilor de la începutul secolului XX şi bun cunoscător al familiilor

boiereşti.
259
ION POPESCU-VOITEŞTI -
UNUL DINTRE CEI MAI MARI
GEOLOGI ROMÂNI
dr.Ion Stănoiu
Vasta şi variata sa activitate l-au impus pe Ion Popescu-

Voiteşti printre cei mai de seamă geologi ai României. Abordând
şi rezolvând cu competenţă, adesea în mod genial, o problematică
complexă din aproape toate disciplinele geologiei (stratigrafie,
tectonică, paleontologie, hidrogeologie, paleogeografie, substanţe
minerale utile), Popescu-Voiteşti a contribuit magistral la
propăşirea ştiinţelor geologice atât pe plan teoretic cât şi practic.
Dintre toate aceste discipline geologice, cea care l-a pasionat cel
mai mult şi care l-a consacrat în mod absolut, atât în ţară cât şi
peste hotare, a fost tectonica.
Prezentarea activităţii geologice desfăşuraţe de Ion
Popescu Voiteşti ar necesita tomuri întregi. Din cauza spaţiului
restrâns, în acest articol vor fi enumerate succint numai câteva
dintre cele mai importante realizări ale ilustrului savant.
Ion Popescu Voiteşti a contribuit la elucidarea a
numeroase probleme de stratigrafie şi paleontologie referitoare la
formaţiunile din avanfosă şi din bazinele interne. De asemenea
Popescu Voiteşti separă şi descrie pentru prima dată, împreună cu
L.Mrazec, stratele de Pucioasa din zona externă a flişului, atribuie
Gresiei de Fusaru o vârstă eocenă, introduce denumirea de Gresie
de Lucăceşti şi separă Gresia de Siriu (împreună cu L.Mrazec) şi
stratele de Comarnic (împreună cu L.Mrazec şi G Macovei).Ca şi
G. Macovei, Popescu-Voiteşti, atribuie şisturilor verzi din
dr. Ion Stănoiu, JON POPESCU-VOITEŞTI - unul dintre cei mai mari geologi români
Dobrogea o vârstă siluriană, admiţând că acestea au fost cutate în

tectogenezele caledoniene.
Preocupările lui Ion Popescu-Voiteşti în domeniul
hidrogeologiei pot fi exemplificate prin studiile asupra apelor de
zăcământ şi al izvoarelor sărate asociate masivelor de sare. De
asemenea, Popescu-Voiteşti a efecuat cercetări geologice
referitoare la izvoarele minerale de la Băile Herculane (1921 ), a
studiat apele minerale de la Mangalia (1933) şi a cercetat
posibilitatea existenţei apelor termale în subsolul municipiului
Oradea (1936).
Referitor la domeniul substanţelor minerale utile, Popescu-
Voiteşti a adus contribuţii importante la studiul zăcămintelor de
sare şi al zăcămintelor de gips miocen. De asemenea Ion Popescu-
Voiteşti susţine autohonia petrolului în zăcămintele neogene din
Carpaţi, considerând ca şi L.Mrazec, că în toate formaţiunile
petrolifere neogene din România, inclusiv cele daciene, sunt
prezente rocile mamă şi că procesul bituminizării s-a manifestat în
entităţi litostratigrafice de diferite vârste, în anumite condiţii de
salinitate.
Mai ales prin importanta sa lucrare "Evoluţia geologico-
paleogeografică a pământului românesc'', apărută în anul 1935,
Popescu-Voiteşti dă un exemplu magistral referitor la modul cum
trebuie să se colaboreze între ştiinţele geografice şi cele geologice
pentru elucidarea problemelor de geomorfologie, în funcţie de
constituţia şi structura geologică, insistând mai ales asupra
evoluţiei paleogeografice.
După cum am mai arătat, Ion Popescu-Voiteşti, prin
inteligenţa şi imaginaţia sa, a excelat mai ales în tectonică,
domeniu în care este unanim recunoscut printre cei care au pus
bazele cunoaşterii edificiului geostructural al teritoriului
României. Astfel, lui Ion Popecu-Voiteşti, împreună cu L. Mrazec,
îi datorăm prima sinteză tectonică asupra Carpaţiilor Meridionali.
Popescu-Voiteşti, ca şi G.Murgoci şi L.Mrazec, admite rolul
important al fenomenului subîmpingere în procesele de geneză a
261
dr. Ion Stănoiu, ION POPESCU-VO/TEŞTI - unul dintre cei mai mari geologi romlini
pânzelor de şariaj, legând de acest fenomen migrarea spre exterior

a fosei de sedimentare în cadrul geosinclinalului.L.Mrazec şi
Popescu-Voiteşti (1914) realizează prima hartă tectonică a
României unde apar conturate aria carpatică şi vorlandul cu
principalele unităţi şi elemente structurale, fiind figurate multe
dintre fracturile importante ce afectează vorlandul (falia
Pecineaga-Camena, falia Trotuşului). În anul 1914, L.Mrazec şi
Popescu-Voiteşti recunosc planul de şariaj al pânzei de Audia
(semnalat anterior de Uhlig), considerându-l ca planul de şariaj al
pânzei marnelor roşii senoniene. Cu ocazia sintezei din 1921,
privind ansamblul Carpaţiilor româneşti, Popescu-Voiteşti
defineşte catenele dacice (chaines daciennes), caracterizate printr-
o tectogeneză cretacică şi zona flişului cu tectogeneză mai nouă
(neozoică), unităţi care corespund în mare Dacidelor şi
Moldavidelor separate ulterior. Tot în sinteza din 1921, Popescu-
Voiteşti face şi o corelare a pânzelor din catenele dacice cu cele
din Alpii Orientali. Definirea şi delimitarea catenelor dacice (cu
tectogeneză cretacică) de zona flişului (cu tectogeneză neozoică)
constituie punctul esenţial iniţial de la care a pornit sistematizarea
şi clasificarea geotectonică a Carpaţilor.Ion Popescu-Voiteşti
intuieşte, încă din anul 1923, existenţa pânzei de Severin din
Carpaţii Meridionali, definind pânza de Vordele, situată între
Munţii Parâng şi Porţile de Fier, ca fiind formată din roci verzi,
serpentinite şi strate de Sinaia. Cu ocazia Congresului al Ii-lea al
Asociaţiei pentru Avansarea Geologiei Carpaţilor, din anul 1927,
Popescu-Voiteşti şi L.Mrazec susţin magistral concepţia pânzistă
în apriga dispută cu concepţia antipânzistă ai căror principali
adepţi erau geologi de prestigiu ca G.Macovei şi I.Atanasiu.
Popescu-Voiteşti (1927) reinterpretând rezultatele tectonice ale
eminentului geolog Ion Atanasiu, este primul cercetător care
distinge în Carpaţii Orientali Centrali, două pânze cu şisturi
cristaline: pânza Bucovinică, inferioară cu roci epimetamorfice şi
pânza Transilvană, cu roci mezometamorfice, idee confirmată
ulterior de Streckeisen (1934) şi Krăutner (1938), ultimul
262
dr. Jon StlJnoiu, ION POPESCU-VOITEŞTI - unul dintre cei mai mari geologi romani
considerând că cele două unităţi

structurale menţionate au o vârstă
prealpină (hercinică), pânza Transilvană (sensu Voiteşti) fiind
descrisă, în parte, cu pânza de Rodna.Prin separarea pânzei
Bucovinice şi a pânzei Transilvane, Popescu-Voiteşti evidenţiază
pentru prima dată raporturile tectonice (de şariaj) dintre Seria de
Bretila şi seria de Tulgheş. În sintezele publicate în 1921, 1929 şi
1935, Popescu-Voiteşti a arătat că formaţiunile terţiare din
Depresiunea Transilvaniei se aşează discordant peste entităţile
litostratigrafice ale pânzelor Dacidice (cretacice) care reprezintă
partea internă a Carpaţiilor, ipoteză adoptată ulterior ( 1931) de
eminentul tectonician Kober şi confirmată recent prin datele de
foraj şi prin investigaţiile geofizice.
263
IN MEMORIAM
ION POPESCU-VOITEŞTI
(1876 - 1996)
dr. Ilie V. H uică
În zona colinelor subcarpatice de la est de valea Jiului, la

15 km Est - Nord - Est de municipiul Târgu-Jiu, se găseşte
localitatea Voiteşti care astăzi aparţine comunei Bălăneşti din
judeţul Gorj.
Aici s-a născut savantul Ion Popescu-Voiteşti, la data de
18 noiembrie 1876. În satul natal a urmat primele 5 clase primare.
Pentru că nu împlinise încă vârsta de 12 ani pentru a putea intra la
liceu, repetă clasa a IV-a la gimnaziul din Târgu-Jiu, de unde are
numeroase amintiri duioase despre dascălii săi şi despre jocurile
din recreaţie.
În toamna anului 1888 reuşeşte ca bursier la liceul Carol I
din Craiova şi după examenul de bacalaureat (1895) Voiteşti se
înscrie la Institutul medico-legal din Bucureşti. Neplăcându-i
disecţiile şi nici atmosfera rigidă din institut, tânărul student se
transferă după numai câteve luni la Facultatea de ştiinţe, secţia
ştiinţe naturale a Universităţii din Bucureşti unde este atras de
prelegerile de mineralogie şi petrografie ale profesorului Ludovic
Mrazec şi de lucrările practice ţinute de Gh.Munteanu-Murgoci.
După obţinerea licenţei, l.P.Voiteşti a intrat în
învăţământul mediu, unde activează mai întâi la Slatina, apoi la
Gimnaziul din Târgu-Jiu (1899-1903), Liceul din Tulcea (1903-
1904), Şcoala normală din Câmpulung-Muscel (1904-1908),
Liceul din Buzău ( 1908-191 O) şi Bucureşti ( 1910-1911 ).
Pregătirea de geolog şi-a completat-o în mod continuu prin
cercetări de teren efectuate pe tot cuprinsul ţării, în toate ţinuturile
Dr. Ilie V. Hiucâ, In memoriam ION POPESCU VOITEŞTI (1876- 1996)
româneşti.În anul 1909 Ion Popescu-Voiteşti este numit geolog la

Institutul Geologic al României, îndeplinind în acelaşi timp şi
funcţia de profesor de ştiinţe naturale la liceele "Gh.Lazăr" şi
"Matei Basarab" din Bucureşti.
În 193 0-1931 Voiteşti a ocupat postul de director al
Institutului Geologic iar în 1936, devenind vacantă catedra de
geologie de la Facultatea de ştiinţe, ocupată până la această dată
de prof.Sava Athanasiu, Voiteşti este transferat la Bucureşti unde
a activat până în anul 1941 când a fost pus în retragere pentru
limită de vârstră. La 4 octombrie 1944, inima celui care a iubit atât
de mult pământul a încetat să bată, în timp ce se afla în mijlocul
naturii. O scurtă durere l-a făcut să se aşeze ... Omul care a
ascultat timp de peste 40 de ani tainele acestui pământ, a avut
parte de un sfârşit pe măsura prieteniei devotate ce i-a purtat:
pământul l-a oprit definitiv
În baza unei activităţi ştinţifice susţinute, savantul a fost
ales membru în diferite foruri ştinţifice ca: Societatea Română de
Geografie, Societatea de Ştiinţe din Bucureşti, Societatea de
Ştiinţe din Cluj, Societatea Română de Geologie (al cărei
preşedinte a fost între anii 1934-1935), Geologische Gesellschaft
din Viena, Societe Geologique de Belgique etc.
Profesorul Voiteşti a fost solicitat să ţină cursuri şi
conferinţe de geologie la Şcoala Politehnică dinTimişoara (1923-
1926), la Şcoala Naţională de Petrol din Strassbourg (1927), la
Societatea de Geografie şi Geologie din Viena (1924), Academia
de Înalte Studii Agronomice din Cluj (1932). De asemenea
Voiteşti a coordonat (1930-1933) elaborarea studiilor referitoare la
stratigrafia României pentru volumul "Europa" sub redacţia
geologului L. Waagen, la marele dicţionar internaţional de
stratigrafie.
În calitate de profesor de liceu, Voiteşti a predat timp de
20 de ani lecţii de ştiinţe naturale, geografie şi fizico-chimice,
lecţii care se caracterizau prin limpezimea expunerii, prin
claritatea şi înlănţuirea strânsă a ideilor, prin naturaleţe şi
265
Dr. Ilie V. Hiucă, In memoriam ION POPESCU VOITEŞTI (1876 - 1996)
vo1cmne. Figura plină de voioşie lumina feţele elevilor ş1

studenţilor la orele lui. Ca titular al catedrei de geologie şi
paleontologie la Universitatea din Cluj, I.P.Voiteşti a desfăşurat
timp de 18 ani o muncă prodigioasă pentru organizarea
laboratorului cu materialul colectat în excursiile prin ţară şi prin
Europa, întocmind hărţi, profile şi planşe paleontologice.
I.P.Voiteşti este organizatorul învătământului geologic din
Transilvania, predând în acelaşi timp şi primul curs de
mineralogie-petrografie la Universitatea clujeană.
În cadrul catedrei de geologie de la Universitatea din
Bucureşti, profesorul a înzestrat laboratorul cu vitrine noi de
colecţii, cu panoplii şi cu fotografii în care se ilustrează fenomene
geologice generale şi care să stea în permanenţă sub ochii
studenţilor.
"Cercetător neobosit, observator isteţ, analist adânc al
problemelor de geologie, sintetician, organizator, creator, animator
şi îndrumător de seamă" aşa l-au caracterizat colegii de la
Universitatea din Bucureşti, atunci când, în noiembrie 1936 au
propus ca Profesorul Voiteşti să ocupe catedra vacantă de
geologie.
Oriunde s-ar fi aflat - în ţară sau peste hotare - omul
Voiteşti era întotdeauna acelaşi: expresiv, sincer, vesel, animatorul
întregii asistenţe. La congresele internaţionale îi făcea pe toţi să
cânte în limba română "Mulţi ani trăiască". La banchete sau la
mese oficiale, Voiteşti se distra desenând figurile persoanelor din
apropiere - real sau caricatural - rezultând schiţe foarte expresive.
Profesorul avea talent la desen şi i-a plăcut mult muzica, în
special muzica populară; cânta frumos la fluier şi a învăţat singur
să cânte din flaut.
În timpul studiilor la Viena a avut ocazia să viziteze
muzeele şi teatrele vestitului oraş, să frecventeze opera vieneză şi
să facă excursii. Dintre opere cel mai mult i-a plăcut "Traviata" de
Verdi şi nu-i de mirare de ce: este o muzică armonioasă, liniştită şi
liniştitoare.
266
Dr. Ilie V. Hiucă, ln memoriam ION POPESCU VOITEŞTI (1876 - 1996)
Ca o recunoaştere a personalităţii sale, în decembrie l 907,

studenţii români din Viena îl aleg preşedinte al Societăţii
studenţeşti "Junimea Română".
După câte a lăsat să se înţeleagă de la dascălul său Alboiu
şi din amintirile sale, în clasele primare Voiteşti pleca uneori de la
şcoală şi hoinărea pe dealuri şi văi culegând flori, alergând după
fluturi, ascultând cântecul păsărilor şi murmurul Amaradiei.
Savantul şi-a iubit satul natal, oamenii din sat, dovadă numele
satului pe care 1-a adăugat numelui de familie şi pe care l-a purtat
cu cinste prin ţară şi prin lume.
Fiul Voiteştiului iubea copiii. Văzând pe stradă sau pe
drum un copil plângând, se oprea, îl cerceta şi rămânea trist lângă
el, până ce tot vorbindu-i acesta se înveselea. Preţuia şi cinstea
prietenia, precumcinstea şi casa - ca pe un altar. Era iertător, iubea
oamenii, se apropia cu bunătate de cei slabi şi necăjiţi cărora căuta
să le ridice moralul.
Fosta lui studentă - Ecaterina Roşculescu - îl descria astfel
pe profesor: "Nu cred că există vreun student din seriile anilor
1938-1939-1940 care să nu-şi amintească cu căldură de profesorul
lor de geologie. Profesor excelent şi om minunat! Lecţiile sale
erau clare şi deosebit de atrăgătoare. Nu lipsea niciodată din
mijlocul nostru la lucrările practice, lămurindu-ne, arătându-ne
cum să facem corelaţii pe baza eşantioanelor, cercetându-ne şi
cunoştinţele din disciplinele ajutătoare. În camera sa de lucru de la
laboratorul de geologie primea zilnic studenţi cu care stătea
îndelung de vorbă, clarificându-le problemele mai grele de la curs,
dar oricare dintre studenţi nu pleca necercetat şi asupra vieţii sale
particulare.
Nu voi uita niciodată frumoasele aplicatii pe care ni le
făcea pe teren. În timpul liber - la prânz şi sear~ - ne adunam în
jurul său, ştiind cât de mult îl plăcea să-i cântăm vechiul cântec
"Bărtâneţe, haine grele, tinereţe haine scumpe'', care îl înduioşa
până la lacrimi. Grija şi dragostea arătate studenţilor erau cu
adevărat părinteşti. Odată, fiind în aplicaţie la Câmpulung Muscel,
267
Dr. Ilie V. Hiucă, ln memoriam ION POPESCU VOITEŞTI (1876 -1996)
ne plouase toată ziua pe teren. Seara ne-am pomenit cu profesorul

că ne aduce un săculeţ plin cu ciorapi pentru bocanci,
îndemnându-ne să luăm fiecare câte o pereche pentru ca să ne
simţim bine a doua zi la lucru .
. . . Am revăzut pe profesor în 1944; eram la Săcelu-Gorj.
Trecuseră 5 ani dar m-a recunoscut imediat. Într-o duminică
însorită de august, un grup mic am pornit peste dealuri şi văi, până
la Voiteştii din Vale, pentru a-l vizita acasă. Era plecat pe teren
dar soţia ne-a oprit călduros, asigurându-ne că va veni până la
timpul mesei. Aşa a şi fost. Din pridvorul casei îl vedem cum
venea încet pe cărarea din faţa casei. A manifestat o mare bucurie
văzându-ne. Ne-a vorbit cu multă însufleţire, ne-a arătat la ce
lucrează, ne-a prezentat toate colţurile casei, mărturisându-ne că
acea casă doreşte să devină un adăpost bun pentru toţi geologii
care vor veni să lucreze în regiune.
Am făcut câteva fotografii şi în asfinţitul soarelui ne-am
luat rămas bun. Profesorul a rămas sub bolta bolţii olteneşti până
ce o cotitură a drumului ne-a silit să-l pierdem din ochi. Acea zi a
fost cu adevărat o zi mare, profesorul ne-a dat să lucrăm o hartă în
tuş la Voiteşti şi să facem ieşiri pe teren, pe valea Inoasa şi pe
dealurile Voiteştilor. Nu am mai avut acest noroc. După o lună şi
ceva - profesorul Voiteşti - fiind suferind de inimă - a încetat din
viaţă în timp ce se întorcea spre casă de pe teren. A căzut cu faţa la
pământ, pământul gorjan pe care l-a iubit, pe care a copilărit, pe
care l-a cercetat şi la care a revenit. În buzunarul hainei soţia
savantului a găsit un bucheţel de brânduşe de toamnă, ultimul lui
gând pentru casă.
Se împlinesc 120 de ani de la naşterea savantului geolog
Ion Popescu Voiteşti (n. 18 nov. 1876).
La această dată aniversară se impune să scriem, să vorbim,
să răspândim printre urmaşi - din perspectiva celor 120 de ani -
imaginea marii personalităţi care s-a născut din ţărâna Gorjului, ca
aceasta să rămână o pildă mereu vie de tenacitate, cinste, muncă,
pasiune, înaltă dăruire, onestitate şi clar viziune. Este exact ce aş
268
dori să scsot în evidenţă prin rostirea de faţă. Nu voi enumera

marile realizări ale savantului din domeniul geologiei şi nici nu
voi prezenta ecourile cercetărilor sale în lumea geologică actuală,
deoarece multe din acestea au fost expuse în sesiunea ştiinţifică
comemorativă care s-a desfăşurat la Târgu - Jiu, sub egida
Muzeului Judeţean Gorj, în anul 1994, cu ocazia împlinirii a 50 de
ani de la dispariţia savantului. Vom întări numai spusele unor
discipoli şi colaboratori - rostite aici la Voiteşti - în luna
octombrie 1945.
Elevii şi colaboratorii de la Societatea Româno -
Americană au ţinut să-şi arate respectul şi recunoştinţa, ridicând în
amintirea memoriei profesorului, o cruce comemorativă la
margine de drum, aproape de locul în care geologul s-a înfrăţit
pentru totdeauna cu pământul.
Crucea este cioplită în calcar sarmatic transportat de la
Măgura Buzăului - una dintre ultimele regiuni în care savantul a
făcut cercetări geologice. La solemnitatea sfinţirii crucii au luat
parte mari personalităţi ale geologiei româneşti printre care
amintim pe: D.M.Preda, Ion Atanasiu, Nicolae Oncescu, Iulian
Gavăt, Ilie Mircea, Ion Olteanu, Octavian Niţulescu, Sever Anton,
Romulus Cioată şi alţii.
Ca dovadă a dragostei faţă de satul în care a văzut lumina
zilei, marele fiu al Voiteştilor a lăsat toată agoniseala muncii de o
viaţă căminului cultural după cum a lăsat cu limbă de moarte în
testamentul lăsat în executarea soţiei sale: "casele cu dependinţe,
împreună cu fâşia de teren de la şoseaua Voiteşti - Glodeni spre
Nord până la drumul Vest-Est al cătunului de la şcoala veche,
revin căminului cultural al comunei Voiteşti - casele servind
căminului şi unei expoziţii agricole regionale iar terenul de cultură
pentru experienţe agricole, pomicole, etc„ din venitul cărora se
vor întreţine casele şi mormintele părinţilor mei; se vor da premii
celor mai buni copii din şcoalele din Voiteşti şi se va ajuta şi
biserica satului (cea nouă).
269
Dr. Ilie V. Hiucă, ln memoriam ION POPESCU VOITEŞTI (1876 -1996)
După cum arată

un colaborator al savantului "cu profesorul
Voiteşti se făcea tectonică,
stratografie, paleontologie, geografie şi
botanică, punându-şi tot sufletul pentru ca discipolii lui să
înţeleagă cât mai bine tainele regiunii pe care o studia; ştia să pună
atâta căldură, să se contopească cu toată fiinţa în explicarea unei
anumite probleme de geologie pe teren, încât reuşea să dea
impresia de viaţă naturii înconjurătoare. "Ştiinţa geologică nu se
învaţă numai din cărţi. Ca să cunoşti cât mai multe secrete ale
naturii - că niciodată nu le voi cunoaşte pe toate - trebuie să
străbaţi în lung şi în lat pământul, să te urci pe dealuri şi pe munţi,
să urmăreşti toate văile, să cercetezi râpele cele mai greu
accesibile şi să nu te căineşti de nici o greutate ce-ţi stă în cale.
Credem că nici unul din geologii români nu a bătătorit mai
mult ca Voiteşti munţi, dealurile şi câmpiile României - şi fiindcă
geologia nu are graniţe, cercetătorul a trecut şi în Serbia, Polonia,
Bulgaria, Cehoslovacia, Alpi, Asia Mică, Egipt, adunând date
pentru interpretări geologice la scară continentală.
Lucrările publicate de Voiteşti îmbrăţişează subiecte de
geologioe aplicată, probleme asupra zăcămintelor de sare, de
petrol, aspecte privind izvoarele minerale, monografii geologice
asupra Olteniei, asupra judeţului Gorj, cărţi didactice, etc.
Tânărul pasionat a început să-şi facă ucenicia într-ale
pământului încă de la vârsta de 20 de ani şi a terminat-o când a
început-o cu cele lumeşti.
În jurul simbolului de piatră sarmatică de Buzău - cu o
vechime de aproape 6 milioane de ani, noi, care comemorăm
astăzi 120 de ani de la naşterea savantului, să ne concentrăm şi să
aducem memoria marelui voiteştian cel puţin atât cât va dăinui
această piatră, peste zeci şi zeci de generaţii de bălăneşteni şi de
gorjeni din care - cu siguranţă - se vor naşte mulţi care să
omagieze oamenii şi locurile acestor meleaguri binecuvântate de
Dumnezeu.
După cum spunea Popovici Bâznoşanu la un an de la
dispariţia savantului "Cu toţi ştiam că din satele româneşti, fii de
270
ţăran ajunşi departe cu învăţătura, nu se mai întorc în locurile unde

s-au născut şi au copilărit. Ion Popescu Voiteşti şi-a iubit satul de
care era legat prin amintirile copilăriei, ale părinţilor şi ale
familiei. Împreună cu soţia sa - doamna Elena Luna - au hotărât să
se retragă în acest colţ de rai voiteştean unde să poată lucra
departe de larma oraşului şi unde să poată ajuta - cu gândul şi cu
fapta la ridicarea satului Voiteşti.
Profesorul a răspuns prietenilor care îl povăţuiau să
rămână în Bucureşti arătând că "nicăieri soarele nu răsare şi nu
apune mai frumos ca în Gorj; nicăieri murmurul apelor nu este
mai armonios că aici; nicăieri florile nu strălucesc mai viu şi
păsările nu cântă mai cu viers ca în Voiteşti" la care marele savant
adăuga: "Din Voiteşti am plecat, în Voiteşti am să mă întorc şi
acolo vreau să mor".
Dumnezeu i-a îndeplinit cele două dorinţi: şi-a clădit
zidirea făloasă de la margine de drum şi a murit pe pământul natal,
pe un pat de pajişte, la lumina stelelor, devenind astfel parte a
naturii eterne - pământul - care de altfel l-a şi zămislit.
Cetăţeni ai satului Voiteşti, ai comunei Bălăneşti, ai
judeţului Gorj, să fim mândri că din acest pământ - îndelung
plămădit în perioadele geologice, acum 120 de ani s-a născut Ion,
fiu al Voitescului şi al Anei Baluta din Radoşi - savantul care a
dus faima geologiei româneşti până hăt, departe peste fruntariile
ţării. Se cuvine deci să-i cinstim memoria, fiind mereu în
conştiinţa noastră viaţa şi activitatea acestui apostol al ştiinţei şi că
amintim despre faptele lui la fiecare copil şi la ficare generaţie ce
vor să vie, AMIN.
271
GRIGORE IUNIAN - Ministru
(I)
Prof. Nicolae Mischie
Intrat de tânăr în vâltoarea vieţii politice, Grigore Iunian s-

a apropiat de interesele păturilor mijlocii ale populaţiei încercând
să le înţeleagă mai bine şi să se facă ecoul năzuinţelor lor. Această
atitudine a lui l-a determinat să se alăture formaţiunii politice ce se
înfiripa încă atunci când războiul nu se sfârşise, când masele
muncitoare aveau mai multă nevoie de un partid care să le
reprezinte interesele şi să lupte pentru o dreaptă rânduială.
Aşa se explică prezenţa lui în Partidul Muncii, organism
care apare în anii 1917-1918. Alături de elemente ce doreau o altă
situaţie decât cea care era cunoscută până atunci, de elemente ce-şi
începuseră activitatea, ca şi el, în alte formaţiuni politice, Grigore
Iunian părăseşte partidul liberal nemulţumit de activitatea
acestuia.
Formaţiune politică, care, însă nu-şi propunea să schimbe
orânduiala socială, nu-i va satisface aspiraţiile şi va căuta un alt
loc către o formaţiune politică ce credea el că va aduce schimbări
fundamentale, formaţiune care să nu schimbe nimic comun cu
vechile partide.
Aşa a ajuns în Partidul Ţărănesc, unde, alături şi împreună
cu alţi intelectuali provenind din rândurile ţărănimii, va face parte
din conducerea acestui partid, va milita pentru apărarea şi
promovarea intereselor ţărănimii încercând să influenţeze prin
organul de conducere al partidului elaborarea unei politici care să
reflecte nevoile ţărănimii şi să lupte pentru aplicarea ei în viaţă. În
acelaşi timp fiind ales deputat în Parlamentul ţării va afirma, de la
tribuna acestuia, aspiraţiile şi nevoile ţărănimii.
Prof Nicolae Mischie, GRIGORE IUN/AN - Ministru (/)
Pregătireape care o avea, experienţa căpătată în viaţa

politică, mai întâi în partidul liberal, iar după aceea în rândurile
Partidului Muncii şi Partidului Ţărănesc iar după unirea acestuia
cu Partidul Naţional, în 1926, în Partidul Naţional Ţărănesc îi
deschideau drumul către o funcţiune în guvernul ţării.
1.- Drumul către functia de ministru
Complexitatea vieţii politice din anul 1926-1928, situaţia

grea în care se află economia ţării a făcut ca la mijlocul anului
1927, guvernul condus de generalul Alexandru Averescu să-şi dea
demisia iar camarila regală să-l determine pe regele Ferdinand,
bolnav, să-l numească pe Barbu Ştirbei, persoană independentă,
dar făcând parte din camarila regală 1 , cumnat al lui LLC.Brătianu,
ca şef al guvernului. Era un plan bine chibzuit al lui Ion
LC.Brătianu ca acest guvern, "meteor" să pregătească venirea la
putere a liberalilor. Între Ionel Brătianu şi Barbu Ştirbei s-a
încheiat o înţelegere în următoarele condiţii: Ştirbei să nu trateze
cu alte partide o colaborare şi un cartel electoral ci să ceară
Partidului Naţional Liberal şi Partidului Naţional Ţărănesc
reprezentanţi în guvernul său, să iniţieze o colaborare între partide
pe bază de programe de guvernământ şi cartel electoral.
Ştirbei se obliga să "dizolve" imediat Corpurile
Legiuitoare, să fixeze termenul unor alegeri cât mai curând şi să
demisioneze în timp util, succesorul lui fiind, bineînţeles,
LLC.Brătianu ... 2 Ştirbei nu a putut să alcătuiască decât un cabinet
de scurtă durată, care efectuând, în calculul liderilor P.N.L., noi
alegeri, să îngăduie revenirea liberalilor la guvern. 3
În această conjunctură a ajuns şi Grigore Iunian ministru în
guvernul de tranzit a lui B.Ştirbei, ocupându-se cu Ministerul
Muncii, Cooperaţiei şi Asigurărilor Sociale. Era un guvern
eterogen, din el făcând parte oameni politici de mâna a doua, ce
proveneau din mai multe partide, ceea ce făceau ca noului cabinet
274
Prof Nicolae Mischie, GRIGORE JUN/AN - Ministru (/)
să-i lipsească coeziunea şi autoritatea. Dintre colegii de partid ai

lui Iunian mai făceau parte din acest guvern Mihai Popovici la
Finanţe, Pan Halipa - Lucrări publice, Sever Dan ca subsecretar de
stat la Ministerul de Finanţe.
Şeful partidului Naţional Ţărănesc - Iuliu Maniu - deşi ştia
că participarea la guvern alături de liberali "punea în lumină
nefavorabilă Partidul său'', a ţinut să declare că a acceptat să
participe la acest cabinet pentru a da ţării "liniştea internă, absolut
necesară vremurilor grele ce le trăim" şi pentru "a controla
legalitatea şi curăţenia alegerilor". Totodată el a ţinut să precizeze
că miniştrii naţional ţărănişti nu angajau politiceşte P.N.Ţ., ei
intrând în cabinet în calitate de "personalităţi". 4
După două săptămâni, datorită jocului de culise, miniştrii
liberali, precum şi cei independenţi, au demisionat din guvern,
silindu-l pe B.Ştirbei să-şi depună mandatul, la 20 iunie 1927.
S-a încheiat astfel o guvernare efemeră care a supravieţuit
17 zile. Doar 15 zile a durat şi funcţia de ministru al lui Grigore
Iunian. N-a avut timp să întreprindă nici o acţiune din care să se
vadă competenţa sa.
Perioada următoare a aparţinut guvernului liberal, mai întâi
avându-l prim-ministru pe LLC.Brătianu, iar după moartea
acestuia, la 24 noiembrie 1927, pe fratele său Vintilă Brătianu.
Din motive tactice dar şi pentru că în P.N.Ţ. se găseau
oameni capabili, după căderea guvernului Barbu Ştirbei, noul
prim-ministru a adresat lui Maniu, prin Duca, propunerea de a
încheia cartel electoral, dar P.N.Ţ. a respins propunerea. Apoi
LLC.Brătianu a propus lui Mihai Popovici, Grigore Iunian şi Pan
Halippa să rămână în guvern, dar aceştia neavând încuviinţarea
partidului au refuzat. 5
În scurta perioadă a guvernării lui I.Brătianu s-a desfăşurat
campania electorală într-o atmosferă foarte încărcată şi au avut loc
alegerile parlamentare în 7 iulie 1927, dând liberalilor 61,69% din
totalul voturilor, primind 85,3% din numărul mandatelor pentru
275
Senat, adică 318 mandate din care 184 reprezenta pnma

guvernamentală.
Cea de a doua formaţiune politică - P.N.Ţ. - a primit
22,09% din totalul voturilor având dreptul la 54 mandate.
În perioada aceasta două mari evenimente au avut loc:
moartea regelui Ferdinand la 20 iulie şi a primului ministru
LLC.Brătianu, la 27 noiembrie 1927. Evenimente majore în viaţa
statului român, ele au avut ecou puternic dar şi urmări în întreaga
ţară. Frământări politice determinate de compania
antiguvernamentală a opoziţiei, îndeosebi a P.N.Ţ„ pe fondul unor
mari nemulţumiri, existente în rândul maselor populare, au
determinat o stare de spirit agitată, conflictuală. Lupta pentru
răsturnarea liberalilor a angrenat toate partidele inclusiv Partidul
Comunist şi Partidul Social Democrat, având loc puternice
manifestaţii opoziţioniste, cum a fost cea din 18 martie 1928 de la
Bucureşti la care au participat peste 50.000 de persoane sau cea
din 6 mai 1928 de la Alba Iulia unde au luat parte aproximativ
100.000 de persoane. 6
Concomitent însă guvernul liberal a luat o serie de măsuri
represive şi de îngrădire a libertăţilor democratice. Dar puternice
frământări politice şi sociale au determinat înlocuirea guvernului
liberal. La 3 noiembrie 1928, guvernul şi-a dat demisia. După
încercarea neizbutită a formării unui guvern de uniune naţională,
s-a format primul guvern naţional ţărănesc. În baza mandatului,
Iuliu Maniu a trecut la alcătuirea noului guvern, care a depus
jurămîntul pe ziua de 10 noiembrie 1928.
Guvernul naţional-ţărănist, în care dominau ardelenii îşi
inaugurau activitatea cu ... promisiuni, ce-i drept foarte atrăgătoare
şi aşteptate de mase. Se angajează astfel să restabilească
legalitatea şi regimul constituţional, să abolească starea de asediu
şi cenzura, să organizeze alegeri şi multe altele. 7
Grigore Iunian a fost numit ministru de justiţie, funcţie pe
care o va îndeplini în mai multe guverne formate din P.N.Ţ. 8
276
În aceeaşi zi fără a se mai prezenta în faţa Parlamentului

pentru a cere votul de încredere, aşa cum cereau normele
democratice constituţionale, guvernul a propus iar Regenţa a
aprobat dizolvarea Corpurilor legiuitoare şi organizarea de alegeri
generale în ziua de 12 decembrie pentru Adunarea Deputaţilor şi
în zilele de 15-19 decembrie pentru Senat. 9
Îndată după instalarea sa, guvernul Maniu a numit noi
prefecţi din rândul organizaţiilor judeţene ale P.N.Ţ., a dizolvat
numeroase consilii comunale înlocuindu-le cu comisii interimare
alcătuite din naţionali-ţărănişti. În felul acesta conducerea P.N.Ţ.
socotea că a preluat conducerea aparatului administrativ la nivelul
întregii ţări.
În campania electorală conducerea P.N.Ţ. a prezentat un
amplu program 10 de înfăptuiri ce urmau a fi realizate. Între
acestea, o nouă organizare a justiţiei în vederea realizării deplinei
independenţe materiale şi morale a magistraţilor, obiectiv ce
trebuia să preocupe îndeosebi pe ministrul justiţiei Grigore Iunian.
La alegerile pentru Camera Deputaţilor, Grigore Iunian a
candidat şi a fost ales pe lista de la judeţul Gorj împreună cu
Vasile Arjoceanu, pr. Nicolae Mischie, Nicolae Brătincu şi Ion
Isac. 11
Ajungând la putere, Partidul Naţional Ţărănesc, a trecut la
aplicarea programului său care trebuie să instaureze o "nouă
ordine'', să aducă bunăstare în viaţa poporului şi să dezvolte pe noi
trepte economia României.
Ca orice guvern ajuns la putere şi guvernul lui Iuliu Maniu
a trecut la adoptarea unor legi şi la revizuirea, îndreptarea şi
corectarea altora. Din acest punct de vedere, Parlamentul a avut o
activitate bogată, discutând legi care trebuiau să reglementeze
toate domeniile de activitate.
277
2.- Legi din domeniul Justitiei adoptate în perioada

ministeriatului lui Grigore lunian
În ce-l priveşte pe ministrul Justiţiei, Grigore Iunian, una

din principalele legi pe care trebuia să o elaboreze şi să o prezinte
parlamentului era legea privind organizarea judecătorească.
Cum aceasta era una din legile fundamentale, a trebuit, în
prealabil, să aducă unele corecturi vechii legi care să
îmbunătăţească şi să perfecţioneze, în concepţia P.N.Ţ., sistemul
juridic şi să pregătească temeinic viitoarea lege a organizării
judecătoreşti.
Această concluzie a tras-o mai ales în urma primirii de la
organele teritoriale dările de seamă pentru întocmirea bugetului pe
anul 1929. 12 O lege dată publicităţii la 1 ianuarie 1929, modifică
articolul 134 din legea privitoare la actele de stare civilă. 13 A fost
apoi modificat articolul 296 din legea de organizare
judecătorească. Legea prevedea înfiinţarea unei judecătorii rurale
la Turcenii de Sus, judeţul Gorj, desfinţarea celei de a doua
judecătorii rurale "Arciz" din Cetatea Albă şi Cudalbi din judeţul
Covurlui şi schimbarea reşedinţei judecătoriei "Bratca" din
comuna Aleşd. 14
La începutul lunii martie 1929 o nouă lege modifica
articolele 8 şi 31, iar la 14 iulie se modificau articolul 7 aliniatul 6;
art.29 al.2; art.30, nr.2, art.34, 35, 221 Bb şi 224 nr.11, p.2 şi 4
al.2, din Legea Judecătorească. 15
La începutul lunii aprilie 1929 a fost prezentată în
Adunarea Deputaţilor legea privind prelungirea contractelor de
închiriere de către Grigore Iunian. După mai multe luări de cuvânt,
a intervenit şi Iunian, la 13 aprilie răspunzând unor critici şi unor
întrebări.
Reţinem din cele ce a spus o idee foarte importantă şi
anume că în rezolvarea problemelor discutate esenţialul este
278
Prof Nicolae Mischie, GRIGORE IUN/AN - Ministru (I)
"construcţia de locuinţe" ceea ce au neglijat guvernele de până

16
acum.
La 30 ianuarie 1929 Adunarea Deputaţilor a votat legea
prin care guvernul era autorizat a ratifica şi a face să se execute
Tratatul multilateral pentru renunţarea la război 17 iar la 27 martie
s-a publicat Legea pentru ratificarea protocolului semnat la
Moscova, la 9 februarie 1929 pentru punerea în vigoare a
tratatului multilateral încheiat la Paris la 27 august 1928 la care
România a aderat la 6 septembrie 1928 şi l-a rectificat la 7
februarie 1929. 18
La 2 mai 1929 s-a publicat în "Monitorul Oficial" un
Jurnal al Consiliului de Miniştrii pentru instituirea unui Consiliu
de avocaţi interidependent. 19 În aceeaşi zi se publica o Decizie
pentru modificarea taxelor notarilor comunali din Transilvania. 20
Una din problemele semnalate de instanţele de judecată era
încetineala cu care se judecau procesele. De aceea Iunian a trebuit
să ia măsuri, pentru modificarea legii din 19 mai 1925 pentru
unificarea unor dispoziţii de procedură civilă şi comercială pentru
înlesnirea şi accelerarea judecăţilor înaintate tribunalelor şi
Curţilor de Apel. "Experienţe făcute de la punerea în aplicare a
legii până azi, spunea Grigore Iunian, în expunerea de motive, a
dovedit că scopul urmărit de legiuitor n-a putut fi atins". De altfel
ministrul justiţiei atrăgea atenţia Camerei Deputaţilor că în curând
după trecerea la aplicarea acestei legi s-a constatat neajunsurile ei,
că s-au făcut propuneri de modificare dar n-au fost finalizate
"Întrucât în legea din 1925 sunt multe dispoziţii bune şi de natură
clară a fi adoptate în viitorul cod unitar român - se preciza în
expunarea de motive ne-am oprit la sistemul amendării parţiale a
legii din 1925, înlăturând toate dispoziţiile care au dovedit a fi
dăunătoare". În noua formă legea a fost cunoscută sub denumirea
"Legea accelerării judecăţilor". Ea a fost votată în Camera
Deputaţilor la 27 iunie şi în Senat la 4 iulie 1929. 21
279
La Senat s-au ridicat unele probleme la care ministrul

Justiţiei le-a răspuns, precizând între altele: "Proiectul de lege
împlineşte şi lipsurile satisfăcând şi pe justiţiabili, pe avocaţi şi pe
judecători". Şi cel ce scria despre desbaterile de la Senat continua:
În discursul domnului Iunian am găsit nu numai remarcabilul
spirit juridic, o cultură de specialitate şi generală dar şi o atentă
grijă de nevoile celor ce "flămânzesc după dreptate". 22
La 14 iunie 1929 s-a publicat o lege prin care se modificau
articolele: 7 aliniatul 6, 29 aliniatul 2; 30, 34, 35, 221, şi 224. 23
În anul 1929 s-au votat şi s-au publicat mai multe legi care
modificau peA altele sau care soluţionau probleme ce se cereau a fi
rezolvate. 2 Intre acestea a fost şi Legea asupra concordatului
preventiv din iulie 1929. Ea a fost modificată şi în iulie 1930.
Expunerea de motive la legea din 1929 a fost făcută de Grigore
Iunian în calitate de ministru al Justiţiei iar la modificarea din 4
iulie 1930 de Voicu Niţescu. În expunerea de motive Grigore
Iunian arătând necesitatea acestei legi spunea: Consiliul
Legislativ, lucrează la proiectul pentru revizuirea şi unificarea
Codului de Comerţ, care va reglementa multe probleme. Dar până
când el va fi gata "Sunt încă materii a căror reglementare, deşi
urmează să fie înglobată în Codul de comerţ, necesită o soluţie
urgentă. În atare condiţii se înfăţisează partea privitoare la
organizarea concordatului preventiv a cărui reglementare nu mai
poate întârzia fără să pericliteze deopotrivă situaţia comercianţilor
aflaţi în jenă, din cauza împrejurărilor ce ei nu au putut influenţa
şi să pericliteze în acelaşi timp şi interesele creditorilor ... Ceea ce
a determinat îndeosebi nevoia unei grabnice intervenţii legislative
este situaţia grea în care se află comercianţii din Ardeal. .. Această
lege permite comercianţilor evitarea falimentului". 25
Când a fost dezbătută la Senat s-au ridicat obiecţii şi
întrebări la care le-a răspuns ministrul justiţiei. Între altele Grigore
Iunian spunea: "Niciodată n-am avut pretenţia nebunească de a
remedia criza de azi prin concordatul preventiv ... Criza provocată
280
de politica economică a guvernelor trecute nu se poate înlătura

prin legea de faţă".
Răspunzând celor ce au spus că legea nu-şi are rostul
Iunian preciza: "Întregul comerţ şi întreaga industrie au cerut
concordatul". 26
În ianuarie 1930 o nouă lege modifica articolul 3 alineatul
ultim şi articolul 30 nr. 9 din Legea pentru organizarea
judecătorească, prin care se stabileau, conform unui tabel anexat
numărul şi reşedinţa judecătorilor precizând că al circumscripţiilor
lor se determină de Ministerul Justiţiei cu aprobarea Consiliului de
Miniştrii, prin decret regal. Articolul 30 nr.9 preciza: Curtea de
Apel din Iaşi cu două secţii, va cuprinde tribunalele: Baia, Bacău,
27
Botoşani, Fălciu, Iaşi, Neamţ, Roman şi Vaslui.
La 3 ianuarie 1930 se publica Legea pentru modificarea
unor dispoziţii din Legea pentru Curtea de Casaţie şi Justiţie -
art.3 alineatul I, 2, 3, 5 şi din Legea de organizare judecătorească
art.29, 30, 43, 44. 28 Nici aceste modificări nu erau suficiente.
În ziua de 20 iunie era aprobată o nouă lege care modifica
art.148 alineat 5-10 şi adăuga un nou articol. 29
· Legi care vor modifica şi alte articole din legea pentru
organizarea judecătorească se vor adopta şi în anii următori. Se
vor perinda şi alte guverne naţional-ţărăniste şi nu numai până
când legea organizării judecătoreşti va fi definitivată.
Una din problemele mult discutate în presă şi în Parlament
dar cerută şi în stradă, a fost "amnistia". Din perioada anterioară
guvernul moştenise un mare număr de persoane cercetate, judecate
şi condamnate pentru diferite chestiuni. A fost desfăşurată o
întreagă campanie pentru amnistiere. Forţele democratice,
elementele înaintate ale societăţii româneşti, cereau o lege a
amnistiei. Sub presiunea luptei forţelor democratice, la 13 mai
1929 a fost publicat Decretul prin care erau amnistiate "toate
infracţiunile politice, încercate sau săvârşite de către cetăţenii
281
români, până la 1 decembrie 1928 30, şi un alt decret pentru

reducerea de pedepse şi graţiere. 31
Decretul pentru amnistierea infracţiunilor politice preciza
că "se amnistiază toate infracţiunile politice prevăzute de codurile
penale sau orice alte legi speciale din întreg cuprinsul ţării,
încercate sau săvârşite de către cetăţenii români până la 1
decembrie 1928, fie că faptele au rămas încă nedescoperite, fie că
se găsesc în curs de cercetare, instrucţie sau judecată, fără să fi
intervenit o hotărâre definitivă".
Decretul prevedea şi trei categorii de infracţiuni care nu
beneficiau de amnistie: a) infracţiunile însoţite de omoruri, casne,
schilodiri, jefuiri, prădăciuni, incendieri, exploziuni; b) infractorii
funcţionari publici; c) infractori care au mai suferit în ultimii 3 ani
o condamnaţiune pentru infracţiuni de aceeaşi natură.
La 6 iunie 1929 a apărut legea pentru amnistia unor
infracţiuni de competenţa instanţelor ordinare precum şi a unor
infracţiuni de competenţa tribunalelor militare. 32 Ea a fost
completată cu decretul din 11 iunie 1929 prin care erau graţiate
toate infracţiunile politice săvârşite între 8 mai - 6 iunie l 929.
În acest fel P.N.Ţ. îşi onora în mare parte promisiunile de a
proceda la amnistierea deţinuţilor politici. Amnistia era totuşi
parţială; în închisorile României continuând să rămână un număr
însemnat de militanţi revoluţionari. De aceea, forţele democratice
au continuat lupta pentru amnistie generală. 33
A fost discutată şi modificată uniformizarea unor dispoziţii
de procedură civilă şi comercială pentru înlesnirea şi accelerarea
judecăţilor înaintea tribunalelor şi Curţilor de Apel, precum şi
pentru unificarea competenţei judecătorilor. Această lege a fost
cunoscută sub denumirea de lege de accelerarea judecăţilor. 34
În ianuarie 1929 a mai fost publicată o lege care prevedea
modificarea articolelor 3 şi 5 din legea Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie. Se aducea ca argumente creşterea numărului de afaceri ce
cădeau în competenţa secţiei a II-a şi care nu mai puteau fi
282
rezolvate în timp. Pentru aceasta se propunea creşterea numărului

de consilieri cu încă doi şi înfiinţarea încă a unui procuror de
secţiune spre a asigura bunul mers al activităţilor. 35
O altă modificare se referă la legea privitoare la actele de
stare civilă. Legea în vigoare prevedea intrarea în aplicare la 1
ianuarie 1929. Având în vedere că se instaurase o nouă
administraţie şi că foarte mulţi primari erau noi în funcţie şi nu
avuseseră timp să o cunoască, se cerea să fie modificat articolul
134 în sensul ca să intre în vigoare de la 1 ianuarie 1930, deci
peste un an. 36
1
Ioan Scurtu, Contribuţii privind viaţa politică din România. Evoluţia
formei de guvernământ în Istoria modernă şi contemporană, Ed.
Ştinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p.223-225.
2
Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, România după Marea Unire, voi.II,
Partea I, 1918-1933, Ed. Ştinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986,
p.834.
Mihai Rusenescu, Ioan Saizu, Viaţa politică în România, 1822-1828,
Ed.Politică, Bucureşti, 1979, p.219-222.
4
I.Scurtu, Din viaţa politică a României (1926-1947), Ed.Ştinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p.86.
5
Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, Op.cit.,p.836.
6
Ibidem, p.859-862.
x) După atâţia ani de luptă în opoziţie, a venit timpul să ajungă
şi P.N.Ţ. la guvern. Cum însă numărul membrilor guvernului era prea
mic faţă de nenumăraţii partizani ai conducerii P.N.Ţ., Maniu a cerut şi
a obţinut mărirea numărului posturilor de miniştri şi de secretari de stat,
dar după un an, la 14 noiembrie 1929, a fost efectuată o masivă
remaniere şi reducere, în urma cărora guvernul mai avea 11 miniştrii.
7
Z.Ornea, Ţărănismul. Studiu sociologic, Ed.Politică, Bucureşti, 1969,
p.57-58.
8
Grigore Iun ian a îndeplinit funcţia de ministru la Justiţie din 1O
noiembrie 1928 până în 7 martie 1930; 13 iunie - 10 octombrie 1930,
283
Prof Nicolae Mischie, GRIGORE IUN/AN - Ministru(/)
guverne conduse de Iuliu Maniu şi 10 octombrie - 19 noiembrie 1930 în

guvernul condus de G.G.Mironescu.
9
Monitorul Oficial nr.252 din 11 noiembrie 1928.
10
Dezbaterea Adunării Deputaţilor, nr.2 din 6 ianuarie 1929, fila 68.
11
Ibidem.
12
O.A.O. nr.38 din 30 aprilie 1929, Şedinţa din 21 februarie 1929,
p. I 187-1191; Dreptatea, anul Jll, nr.411 din 23 februarie 1929, p.4 şi 6.
13
Monitorul Oficial nr. 1 din 1 ianuarie 1929, p.36.
14
Dezbaterea Adunării Deputaţilor din 15 ianuarie 1929, p.151.
15
Monitorul Oficial din 16 martie 1929; C.Hamangiu, Codul general al
României, vol.XVIl/1929, p.265-266, 482-483, 606-608.
16
Dreptatea, anul III, nr.456 din 18 aprilie 1929, p.6.
17
Monitorul Oficial, nr. 30 din 7 aprilie 1929, p.918.
18
Monitorul Oficial, nr. 70 din 27 martie 1929, p.2418.
19
Monitorul Oficial, nr. 95 din 2 mai 1929, p.1181.
20
Ibidem.
21
Monitorul Oficial, nr 150 din 11 iulie 1929. Legea accelerării din 11
iulie 1929, Ed. Curier judiciar, S.A., 1929, p.5-36.
22
. Dreptatea, an II, nr. 50 I din 15 iunie 1929, articolul Accelerarea
judecăţi lor, p.3.

23
Monitorul Oficial, nr I 52 din 14 iulie 1929; C.Hamangiu, Op.cit.
p.606-608.
24
Monitorul Oficial, nr.36 din 14 februarie 1929, p.1307; nr.62 din 16
martie 1929, p.2210; nr.74 din 5 aprilie 1929, p.2626; nr.102 din 13 mai
I 929, p.3567; nr.121 din 6 iunie 1929, p.4382.
25
Legea asupra Concordatului Preventiv din iulie 1929, cu modificările
din 4 iulie 1930, Ed.Curier Judiciar S.A., 1930, p.27-45.
26
Dreptatea, an III, nr.507 din 22 iunie 1929, p.3.
27
C.Hamangiu, Op.cit„ vol.XVIII/l 930, p.28-29, 29-36.
28
Monitorul Oficial, nr. 3 din 3 ianuarie 1930.
29
Monitorul Oficial, nr. 139 din 26 iunie 1930, p.359-360.
30
Monitorul Oficial, nr. 102 din 13 mai 1930, p.3567.
31
Ibidem; C.Hamangiu, Op.cit. vol.XVIl/1929, p. 482-483.
32
Monitorul Oficial, nr.121 bis din 6 iunie 1929, p.4382; C.Hamangiu,
vol.XVJJ, p. 509-5 I 1.
284
Prof Nicolae Mischie, GRIGORE JUN/AN - Ministru (I)
33
I.Scurtu, Din viaţa politică a României, 1929-1947, Ed.Ştinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p.153.
34
Monitorul Oficial, nr.150 din 11 iunie 1929; C. Hamangiu, voi.
XVII, p.572-584.
35
Monitorul Oficial, nr.5 din 13 ianuarie 1929, p.152.
36
Ibidem, p.151.
285
INTERFERENTE TRANSCARPATICE
w 'w
NASAUD - GORJ
(acad. Iuliu Moisil))
Gheorghe Pleş
La cumpăna dintre acest secol şi cel precedent un număr

tot mai mare de intelectuali transilvăneni se stabilea în România.
Perioada deceniilor 6 şi 7 s-a caracterizat prin reînfiinţarea unor
şcoli şi crearea altora - cum au fost Preparandia din Năsăud,
mutată în 1869 la Gherla sau Gimnaziile complete din Năsăud
(1863) şi Brad (1874). Zbătându-se pentru supravieţuire,
nefinanţate, dar oprimate, de stăpânirea străină, aceste cetăţi ale
românismului au lansat în spaţiul nostru cultural şi şcolar
numeroşi tineri de valoare care şi-au continuat studiile în
universităţile din Viena, Graz, Praga, Berlin sau Budapesta. După
obţinerea diplomelor, pentru cei mai străluciţi dintre ei chiar
doctorate, la momentul integrării lor profesionale apărea problema
crizei acute de posturi, în special în gimnazii (=Licee); cele cinci
gimnazii româneşti ale epocii (Blaj, Braşov, Beiuş, Năsăud şi
Brad) fiind încadrate cu personal calificat. Situaţia s-a agravat
după actul dualist de la 1866 când ofensiva maghiarizării a
determinat creşterea exodului intelectual spre România. Mulţi
dintre cei mai tineri erau mânaţi de dorinţa de a trăi în România
postcuzistă, visând la România Mare. Alţii ca Vasil Suteu,
profesor şi director la Liceul Cantemir din Bucureşti sau
Constantin Moisil, profesor şi arheolog la Tulcea mai apoi
Gheorghe Pleş, Interferenţe transarpatice NiJsliud- Gorj (acad. Iuliu Moisil)
Director general al Arhivelor statului şi membru al Academiei,

fuseseră invitati de Alexandru Odobescu de la Năsăud.
În peri~ada 1880-1900 o parte dintre ei s-au stabilit şi au
găsit condiţii de integrare şi afirmare în Oltenia: editorul
braşovean George Sfetea la Craiova, Ştefan Bobancu, redactorul
prigonit al Gazetei Transilvania devine profesor şi întemeietor al
Societăţii de împrumut "Cerbul" la Târgu Jiu, profesorii năsăudeni
Ştefan Bodiu şi Vasile Borgovan vor preda la Turnu Severin, iar
foştii lor colegi de liceu, Corneliu Pop Păcurariu şi Iuliu Moisil la
Slatina.
Un loc de seamă îl ocupă viitorul academician Iuliu Moisil
care prin activitatea amplă, neobosită şi de mare eficacitate
desfăşurată la Slatina (1886-1894), Târgu Jiu (1894-1905),
Bucureşti (1905-1930) şi Năsăud (1930-1947) s-a afirmat ca un
spirit enciclopedic, om al şcolii şi al slovei, creator de instituţii şi
societăţi culturale, întemeietor de arhive şi bănci, autor de
manuale publicist şi editor de periodice. La vârsta senectuţii, când
transilvănenii din teritoriul rupt de hortyşti din trupul gliei
româneşti îl numeau cu veneraţie "patriarhul graniţei năsăudene",
primea, alături de amicul şi colaboratorul său de o viaţă, Virgil
Sotropa, vestea că la 24 mai 1943 au fost declaraţi Membrii de
onoare ai Academiei României.
Iuliu Moisil a avut şansa de a se naşte şi a creşte într-o
familie de excepţie. Tatăl său a fost vicarul episcopal greco-catolic
al Văii Someşului în perioada 1859-1891. Familia s-a stabilit în
Năsăud, în chiar anul venirii pe nume al lui Iuliu. Copilăria şi-a
petrecut-o într-o perioadă de mari frământări dar şi de mari
succese datorate în mare măsură abilităţii şi spiritului
organizatoric al vicarului Grigore Moisil: înfiinţarea în 1859 a
Preparandiei de 2 ani şi menţinerea ei timp de un deceniu la
Năsăud; redobândirea în 1862 a fondurilor grănicereşti;
deschiderea la 4 octombrie 1863 a Gimnaziului complet (azi,
Liceul George Coşbuc) şi organizarea în 1870 a adunării generale
a ASTRA, tot la Năsăud, sediul Despărţământului cu acelaşi nume
287
Gheorghe Pleş, Interferenţe transarpatice Nlisăud- Gorj (acad Iuliu Moisil)
printre preşedinţii carma se va număra fratele său, Constantin

Moisil - care i-a fost profesor de limbi clasice - şi chiar Iuliu
Moisil între 1934-194 7.
De mic copil a îndrăgit lectura, impresia cea mai puternică
făcândui-o personalitatea lui Franklin, pe care şi-l alege model de
viitor. Citea cu plăcere revista "Magazin Pedagogic" redactată în
Năsăud, de Vasile Petri, autorul abecedarului din care a învăţat, şi
de Maxim Pop primul său profesor de religie. Răsfoia cu
curiozitate, încă înainte de a intra în gimnaziu, Anuarele scoase
aproape fără întrerupere din 1867 până în 1943, de fapt reviste de
studii ştiinţifice şi metodice. În anul 1871, când Iuliu Moisil
devine elev de gimnaziu este înfiinţată Societatea de lectură a
elevilor Virtus Romana Rediviva în cadrul căreia îşi va face peste
câţiva ani, ucenicia politică George Coşbuc. Iuliu Moisil va deveni
în 1878 secretarul societăţii; misiunea îi era dificilă căci în urma
publicării în 1878 tratatului Resbelul Oriental Ilustrat de către
profesorii năsăudeni Artemiu Publiu Alexi şi Maxim Pop,
prigoana cenzurii maghiare se abate asupra Năsăudului:
exemplarele distribuite sunt confiscate, autorii anchetaţi
activitatea societăţii suspendată, membrii ei mai activi puşi sub
urmărire. O parte din aceste neajunsuri, Iuliu Moisil le va retrăi ca
student în cadrul societăţii România Jună la Viena, contemporan
fiind cu Ciprian Porumbescu.
Şi alţi profesori năsăudeni au tipărit manuale pe cheltuieli
proprii: Paul Tanco la matematică, Octaviu Bariţiu la gramatică,
Maxim Pop la religie iar mai tărziu, Grigore Pletosu, primul
îndrumător şi critic al lui Coşbuc, la filozofie, cauz' fiind
monopolul asupra manualelor acordat reţelei şcolilor de stat care
erau toate ungureşti. Acest gen de iniţiativă a continuat până spre
anii primului război mondial când a fost stopată cu brutalitate prin
legile Appony. Mânat de acelaşi crez didactic Iuliu Moisil va scrie
câteva manuale şcolare, mai reuşit fiind Higiena pentru cls. N
tipărit la Târgu - Jiu cu sprijinul lui Nicolae Miloşescu în 1896. În
288
Gheorghe Pleş, Interferenţe transarpatice NiislJud- Gorj (acad. Iuliu Moisil)
Vechiul Regat această activitate îşi pierde utilitatea în 1900 când

Spiru Haret introduce manualele unice.
În 1872, pe când era elev în clasa a II-a Iuliu Moisil
participă la Sfinţirea monumentului vicarului Ioan Marian,
întemeietor al învăţământijlui românesc, pe Valea Someşului
superior. Personalitatea sa era deseori evocată în familia Moisil
(fusese naş de cununie al părinţilor săi) şi în cercurile culturale şi
şcolare locale. Ioan Marian a acordat un rol deosebit instruirii
practice a copiilor, introducând în planul de învăţământ activităţi
legate de învăţarea pomăritului şi apiculturii la băieţi şi a ţesutului
şi broderiei la fete. În această direcţie Iuliu Moisil, va acţiona la
Târgu - Jiu unde înfiinţează în 1894, în colaborare cu ing. Aurel
Diaconovici, Şcoala de ceramică, deosebit de apreciată şi
popularizată la nivel naţional.
Numit în 1895 director al Gimnaziului real din Târgu - Jiu,
va acţiona energic pentru atribuirea numelui Tudor Vladimirescu,
realizată prin decret regal în 1897. Între 1896 şi 1898 este
construit actualul edificiu al Liceului cu aceleaşi nume,
inaugurarea făcându-se în ziua de 4 octombrie 1898. Cu exact 1O
ani în urmă tatăl său sfinţea actuala clădire a Liceului "George
Coşbuc" din Năsăud; două "temple ale Minervei" pe meleagurile
dacilor liberi şi în inima Gorjului menite să demonstreze ca
românii ştiu să preţuiască şcoala şi înţelepciunea - crez neobosit al
Moisilienilor. În aceeaşi calitate, Iuliu Moisil va promova idei
novatoare, unele inedite în peisajul şcolar românesc al epocii:
introduce regulamentul de ordine şi disciplină, carnete de elev,
registrul fişelor de caracterizare, consilii profesorale trimestriale şi
anuale, gimnastica de înviorare, jocul de oină, serbări şcolare cu
prilejul sărbătorilor naţionale şi altele. Crează colecţii de mijloace
de învăţământ depozitate în săli denumite muzee (actualele
laboratoare şi cabinete) ca şi o bibliotecă a profesorilor şi una
specială pentru elevi, pentru care solicită donaţii şi specimene de
autor.
289
Gheorghe Pleş, Interferenţe transarpatice Nlisliud- Gorj (acad. Iuliu Moisil)
Aderăcu toată energia sa - care părea multora fără limite -

la iniţiativa lui Alexandru Ştefulescu de a crea Muzeul Gorjului.
Cu tot numărul mare de secţii: preistorie şi arheologie, istorie,
numismatică, geografie turistică, artă populară, ştiinţe naturale,
obiecte religioase, arte grafice şi biblioteca, Iuliu Moisil va găsi
soluţia găzduirii acestora în monumentala clădire a gimnaziului.
Experienţa acumulată va fi valorificată de Moisil în organizarea
Muzeului pedagocic al Casei Şcoalelor la Bucureşti şi la Muzeul
Năsăudean al cărui fondator şi prim director va deveni în 1931.
Analog vor evolua lucrurile şi în domeniul publicistic
unde, după numeroase colaborări la diferite reviste din Oltenia şi
Bucureşti va edita propria sa publicaţie Amicul Tinerimii la Târgu
- Jiu şi mai apoi la Bucureşti, iar după revenirea la Năsăud va fi
principalul colaborator al directorului revistei de studii şi cercetări
Arhiva Someşeană (1924-1939), profesorul Virgil Sotropa.
Dimensiunile acestei comunicări ne determină să lăsăm
nemenţionate alte activităţi organizate în localităţile gorjene ale
aceleiaşi perioade în desfăşurarea, organizarea şi iniţierea cărora
Iuliu Moisil s-a angajat cu pasiune şi dăruire.
Despre oamenii Gorjului va fi stat deseori de vorbă la
Bucureşti cu George Coşbuc, care funcţiona şi el ca şi conferenţiar
la Casa şcoalelor. După construirea vilei Sfetea la Tismana, poetul
petrece mai multe sejururi, începând cu 1914. Aici, Coşbuc, mereu
marcat de nostalgia îndepărtatelor ţinuturi năsăudene, regăsea nu
numai peisaje care îi evocau locurile natale dar şi oamenii simpli,
harnici, omenoşi şi săritori care îi aminteau de eroii baladelor şi
idilelor sale.
Destinul cel neiertător a vrut ca sub un cireş de la marginea
drumului ce lega Târgu - Jiu de Tismana, în aria comunei Băieşti,
să se frângă firul vieţii singurului odor al poetului, Alexandru; s-a
frânt atunci şi pana măiastră a lui George Coşbuc.
Oameni de suflet ai Gorjului, dl. Ion Vârţanu şi dl.
Constantin Negrea, primarul comunei Băieşti, au avut
binecuvântata iniţiativă de a lucra cu pioşenie şi a reamenaja
290
Gheorghe Pleş, Interferenţe transarpatice NIJsliud- Gorj (acad Iuliu Moisil)
Fântâna lui Coşbuc, săpată de poet la locul accidentului, în cea

mai curată tradiţie gorjeană.
Fie ca aici, ca şi în Muzeul Gorjului, astăzi centenar - să
interfereze perpetuu simţierea şi spiritul cărturăresc ale
Năsăudului şi Gorjului.
Bibliografie.
1. Iuliu Moisil, Români ardeleni din Vechiul Regat, Bucureşti,

Atelierele grafice, "Cultura Naţională", l 929.
2. Vasile Marinoiu, O instituţie centenară: Muzeul Gorjului, în
Crinul satelor, nr. 5-6/1994.
3. Teodor Tanco, Virtus Romana Rediviva, vol. I, Bistriţa, 1973.
4. Gavrilă Torni, Contribuţii năsăudene la dezvoltarea culturii
româneşti, Iuliu Moisil (1859-1947), lucrare metodico-
ştiinţifică ptr. gr. did. 1, Universitatea "Babeş-Bolyai", Cluj-
Napoca, 1988.
5. Lucian Valea, Pe urmele lui George Coşbuc, Editura Sport-
turism, Bucureşti, 1986.
291
TEATRUL MILESCU -
CONTRIBUTll DOCUMENTARE
'
LA O ISTORIE A SA
prof. Dan Neguleasa
Timp de aproape un secol în viaţa artistică a oraşului

Târgu-Jiu un loc de seamă l-a avut un aşezământ de cultură ce-a
fost reţinut de istoria locală sub denumirea de "Teatrul Milescu'',
nume al celui ce cu generozitate îl edificase şi întreţinuse.
Documentar este foarte greu de stabilit data apariţiei în
peisajul urbanistic târgujian al acestui aşezământ.
Autorii lucrării "Luminile scenei" 1 şi alţi câţiva cercetători
care s-au aplecat asupra istoriei teatrului gorjean înclină să creadă
că anii 1888-1889 ar fi cei ai edificării teatrului de către avocatul,
consilierul şi fostul primar al oraşului, Francisc Milescu.
Data propusă de aceştia este contrazisă de unele informaţii
păstrate în arhiva primăriei, de planul oraşului realizat în anul
proclamării independenţei.
O adresă a primăriei oraşului Târgu-Jiu către epitropii
bisericii Sf.Constantin şi Elena din Târgu-Jiu ce poartă data de 7
octombrie 1875 2 consemna adunarea sumei de 331,50 lei pentru
reconstruirea bisericii, ca urmare a unei reprezentaţii teatrale date
în oraş.
Într-o jalbă a unui grup de locuitori ai mahalalei Albastre
şi Botorogi înregistrată pe data de 15 iunie 1880 pomenesc despre
" o şosea proectată în anul 1875 a se face de la teatru d-lui
Milescu pe la Biserica Sf.Troiţa" 3 , iar un alt document din 23 iulie
1880 aminteşte de un incendiu şi pagubele pricinuite la localul
Prof Dan Neguleasa, Teatrul Mi/eseu - contribuţii documentare la o istorie a sa
Milescu cu prilejul serbării organizate cu ocazia distribuirii

premiilor şcolare .
4
O privire mai atentă aruncată asupra planurilor teatrului şi

restul imobilului proprietatea Fr.Milescu realizate în anii 1928,
1945 şi 1959 cât şi asupra planului oraşului din anul 1877 îţi
relevă perfecta lor asemănare (format şi dimensiuni).
Toate cele arătate mai sus credem că ne permite a afirma
că în anul 1877 localul teatrului era deja construit în forma în care
s-a păstrat până la dispariţia sa.
O scurtă fişă istorică a acestui aşezământ teatral târgujian
s-ar prezenta succint aşa: construit înainte de 1877 de un inimos
om de cultură, a rămas în administrarea familiei până la data de 21
iunie 1918 când, prin testament, Eliza Fr. Milescu, transmite
dreptul de proprietate nepoatei sale, Margareta El.Rădulescu,
domiciliată în Bucureşti.
În perioada cât sala de teatru a fost proprietatea soţilor
Milescu, cu toate greutăţile financiare ridicate de întreţinerea unui
asemenea lăcaş de cultură aceştia s-au preocupat de modernizarea
ei, de securitatea celor ce-i treceau pragul.
Dintr-o cerere adresată primăriei oraşului de către Francisc
Milescu, aflăm că acesta pentru evacuarea în siguranţă a
spectatorilor "în cazuri de sinistru", în afară de cele două ieşiri ale
sălii care dădeau în curtea imobilului său, mai doreşte să realizeze
încă una, care să dea direct în strada Gării. Cea de-a treia ieşire
realizată la sfârşitul secolului trecut (1896), de fapt, se va
transforma în intrarea principală a sălii de spectacol 5 .
Puţin mai târziu, în anul 1906, sala de teatru se
modernizează prin introducerea iluminatului electric. Graţie
acestei modernizări, soţii Milescu, în anul următor, puteau afirma
că sala lor slujea nu numai pentru spectacole de teatru sau baluri ci
şi ca sală pentru proiecţii cinematografice6 .
Greutăţile materiale ridicate de întreţinerea ş1
administrarea unui asemenea imobil determină pe noua
proprietară, Margareta El. Rădulescu, să vândă la data de 20 iunie
293
Prof Dan Negu/easa, Teatrul Mi/eseu - contribuţii documentare la o istorie a sa
1928, cu suma de 2.000.000 lei, întregul imobil, Primăriei

Oraşului Târgu-Jiu7.
Esta de reţinut că în cuprinsul actului de transmitere a
dreptului de proprietate, vânzătoarea, introduce o clauză, acceptată
şi respectată de cumpărător, care prevedea ca în cazul folosirii
sălii de spectacol aceasta să poarte denumirea de "Teatrul
Milescu", sau în cel al destinării imobilului pentru spital să se
numească "Salonul Milescu".
Noul proprietar, Primăria Oraşului Târgu-Jiu, date fiind
greutăţile materiale cu care se confrunta şi ea şi-a păstrat spre
administrare şi folosinţă sala de spectacole, căreia i-a dat numele
de "Teatrul Comunal Milescu" iar restul imobilului (aripa de pe
strada Unirii) a cedat-o, spre folosinţă, spitalului judeţean cu care
se învecina.
După unele reamenajări şi consolidări, printre care
amintim şi pictarea decorurilor şi a cortinei de către cunoscutul
pictor târgujian Iosif Keber, teatrul este deschis timp de 12 ani,
trupelor teatrale profesioniste sau de amatori, unor mari oameni de
cultură sau artă, ce au atras un numeros şi entuziast public, până în
noaptea de 9-1 O noiembrie 1940 când seismul ce a lovit întreaga
ţară scoate din circuitul artistic şi acest vestit lăcaş cultural
go1Jean.
După câţiva ani, cu unele mici renovări şi modificări -
desfiinţarea lojilor şi folosirea doar a parterului - făcute de către
noul proprietar Mihail Marinescu, sala teatrului Milescu este
redată publicului sub denumirea de "Cinema Capitol".
În aceşti ultimi ani de existenţă, cu o capacitate restrânsă
de aproximativ 250-260 de locuri, renumita sală de teatru, pe
lângă spectacolele de cinematograf, a mai găzduit şi o serie de
manifestări culturale dar şi politice
Uzată, fără a mai prezenta securitatea cerută de un
asemenea aşezământ de cultură, după un lung litigiu între Primăria
Oraşului Târgu-Jiu şi Ministerul Sănătăţii, în anul 1950, clădirea
294
ce fusese cîndva vestitul Teatru Milescu este trecută în

proprietatea Ministerului Sănătăţii.
Noul proprietar, lipsit de fonduri sau de interes, închide
sala de spectacole şi o transformă în depozit, ca mai apoi, în anul
1960, să-i decidă demolarea, rămânând în amintirea celor ce i-au
trecut pragul ca locul unde şi-au cultivat şi îmbogăţit sentimentele
artistice, unde au văzut, audiat şi aplaudat pe marii oameni de
cultură sau artă ai vremii, pe conjudeţenii îndrăgostiţi şi pasionaţi
de frumos.
Firesc, ne punem o întrebare şi anume dacă sala teatrului
Milescu a apărut cu scopul de a forma o mişcare teatrală în oraşul
de pe Jiu sau a fost impusă de existenţa acesteia.
Un răspuns îl găsim răsfoind arhiva primăriei oraşului
Târgu-Jiu unde descoperim un raport al magistratului adresat
Marii Dvomicii din Lăuntru prin care se comunica cu vădită
mândrie că la 30 august 1834 s-a prezentat cu mult succes, în
limba română, de o trupă de elevi din oraş sub conducerea
profesorului Constantin Stanciovici-Brănişteanu, piesa lui Van
Collin "Regulus"8.
În timp, locuitorii oraşului Târgu-Jiu au fost spectatori la
numeroase alte reprezentaţii teatrale prezentate de artişti amatori
sau profesionişti, de trupe locale sau în turnee, ce le-au dezvoltat
gustul pentru scenă şi slujitorii ei.
Formarea unui public numeros, mare iubitor de
reprezentaţii teatrale, existenţa unui lăcaş special al teatrului,
cunoscut sub numele celui ce l-a construit, explică formarea şi
activitatea unei trupe teatrale profesioniste la Târgu-Jiu în ultimele
trei decenii ale secolului trecut.
Într-o adresă din 13 ianuarie 1880 a "Direcţiunii Teatrului
Român din Târgu-Jiu" semnată de directorul acesteia Th.Popescu
adresată primăriei oraşului, conducătorul trupei profesioniste
târgujiene comunică că "atât cu micul meu talent cât şi al artiştilor
ce compun trupa mea" se angajau să susţină un spectacol de
binefacere pe data de 22 ianuarie 18809 .
295
Legând informaţia
din documentul de mai sus cu cea din
adresa Primăriei Oraşului Târgu-Jiu datată 7 octombrie 1875, prin
care se înainta epitropilor bisericii Sf.Constantin şi Elena suma de
331,50 lei pentru reconstrucţie, bani adunaţi "de la
reprezentaţiunea teatrală dată de către domnul director al Teatrului
în beneficiul bisericii" 10 , ne permitem a trage concluzia că în
oraşul Târgu-Jiu fiinţa incă din anul 1875 o trupă teatrală
profesionistă.
Existenţa şi activitatea Teatrului Român din Târgu-Jiu ne
este atestată şi-n anii 1886-1887, având la cârma sa pe "I.D.Creţu,
artist dramatic şi director al Teatrului Român din Târgu-Jiu" 11 •
Acesta, într-o scrisoare din 2 noiembrie 1886 mărturisea:
"Subsemnatul artist dramatic, vechi elev al teatrului Th.Teodorini,
actualmente directorul trupei teatrale române din acest oraş, m-am
decis, deşi cu mari sacrificii, a da o serie de reprezentaţiuni în
teatrul d-lui Fr. Milescu în timpul iernii acesteia, cu speranţa că
veţi binevoi şi dvs. domnule primar şi domnilor membrii a mă
susţine venindu-mi în ajutor pentru întreţinerea acestei utile
instituţiuni româneşti care a adus mari servicii atât societăţii
noastre cât şi ţării întregi" 12 .
Semnatarul scrisorii referindu-se la rolul social şi cultural
al teatrului consemna în a sa epistolă" .. este ştiut că teatrul într-un
oraş este una din instituţiile unde cineva nu numai că găseşte o
distracţie plăcută dar chiar se instruieşte, fiind o adevărată şcoală
şi o oglindă a societăţii în a cărei reflecţiune se poate vedea
biciuirea viciilor, pedeapsa crimelor, precum şi recompensa
faptelor bune şi demne de imitat".
Greutăţile materiale şi numărul mic de spectatori au
condus în anul 1888 la transferarea directorului ei la nationalul
craiovean unde va face carieră 13 . '
Apelurile nenumărate ale directorilor trupei teatrale
profesioniste din Târgu-Jiu adresate primăriei oraşului de a fi
susţinuţi financiar ne permit a proba documentar existenţa acesteia
până la sfârsitul secolului al XIX-iea.
296
Datorită numărului "restrâns de abonaţi şi a lipsei de

mijloace de a întâmpina cheltuielile de întreţinere a personalului"
prin cererea sa din 25 decembrie 1894 A. Vlădicescu, directorul
trupei solicita "a fi scutit de taxa cuvenită casei comunale la
reprezentaţiile teatrale ce dă în acest oraş pe sezonul iernii 1894-
1895" 14.
Pentru "a încuraja Artele", "pentru a putea acoperi
cheltuielile fizice şi cele extraordinare ale întregii trupe"
conducătorii acesteia D.Teodorescu şi O.Valeşteanu solicitau la 4
ianuarie 1897 acelaşi ajutor material Primăriei Oraşului Târgu-
Jiu 15.
Trupa teatrală târgujiană condusă de Al.B.Leonescu sau de
Olăreanu şi Octavian Valeşteanu, compusă din 16 artişti, printre
care amintim pe Răiculescu, Sinescu, Căişanu şi alţii, în stagiunile
din 1898-1899 şi 1899-1900 s-au confruntat cu aceleaşi probleme
financiare, apelând la sprijinul generos al primăriei oraşului 16 .
Prin desfinţarea trupei profesioniste de teatru de la Târgu-
Jiu viaţa teatrală din acest oraş al Olteniei n-a dispărut, ea a
continuat, în timp, pe scena teatrului Milescu venind şi prezentând
spectacole, trupe şi artişti renumiţi.
Documentar, atestarea activităţii teatrale pe scena sălii
Milescu este mai sărac ilustrată până în anul 1928 când edificiul
cultural trece în proprietatea primăriei oraşului şi foarte dens este
reprezentată în următorii 12 ani.
În anul 1907 scena teatrului Milescu este onorată de
prezenţa lui Petre Liciu, care în perioada 25-27 februarie, cu trupa
sa teatrală, încântă spectatorii din capitala judeţului. În acelaşi an,
Aristitza Romanescu, fiica târgujiencei Paulina Stavrescu,
căsătorită Demetriad , la 25-27 decembrie, împreună cu trufia
17
naţionalului ieşean, entuziasma pe cei prezenţi în fotoliile sălii 8 ,

Ion Manolescu, este prezent cu trupa naţionalului bucureştean, cu
două spectacole, la 20 decembrie 1931 şi 16 martie 1940, în
ultimul apărând în piesa "Moarte civilă" 19 .
297
Prof Dan Neguleasa, Teatrul Milescu - contribuţii documentare la o istorie a sa
Marele George Vraca, crea clipe de neuitat în 1937 prin

apariţia sa în "Omul cu masca" (28 febr.) şi "Casa Harvey (3
aprilie) 20 . Aceleaşi trăiri sunt cultivate şi de neuitatul George
Calboreanu la 3 l ianuarie 193 8, când evolua cu măreţi a-i
cunoscută în piesa "Oameni pe un sloi de gheaţă" 21 •
Numeroase prezenţe pe scena teatrului Milescu au avut
trupele teatrale ale Teatrului Naţional din Craiova şi cel al Ligii
Culturale.Primul, în anul 1936, preconiza să prezinte la Târgu-Jiu
câte un spectacol săptămânal. Artiştii acestor trupe au adus în faţa
spectatorilor creaţii ale culturii naţionale (Năzdrăvăniile vinului,
Mărgeluş, Fu poruncă de la Suceava, Gând de acasă) cât şi cele ale
culturii universale (Hamlet, Burghezul gentilom, Doctor fără voie,
Căsătoria şi altele)2 2 .
Nici iubitorii operetei n-au fost privaţi de plăcerea de a
asculta vocile de aur ale genului.Astfel, la 3 l martie 1931
spectatorii erau purtaţi în lumea fericită a operetei de vocea de aur
a lui Ionel Tăranu23 .
Numeroase momente de destindere şi veselie au fost
oferite publicului târgujian de creaţiile trupelor de varietăţi în
spectacole ca: "Tic, tic, tic", în care au aplaudat cuplul Straie şi
Vasilache (24 ianuarie 1936), "Tănase la Istambul" în care a
evoluat maestrul varieteului românesc, Constantin Tănase (22
martie 1939), sau în "Acceleratul 402" în care a fost gustată
creaţia lui Grigore Vasiliu Birlic ( 1 nov .1940)24 •
Scena teatrului Milescu nu i-a uitat nici pe micii spectatori
cărora le-a dăruit întâlnire cu lumea mirifică a spectacolelor de
marionete25 .
Sala şi scena teatrului târgujian a fost gazdă ospitalieră
pentru toţi cei ce doreau să contribuie la dezvoltarea spirituală a
gorjenilor, la propăşirea culturii acestor străvechi plaiuri
româneşti, martori ai existenţei multimilenare a poporului român.
Cu o astfel de temă istorică, la 15 martie 1931, conferenţia
în faţa unei săli arhipline, marele savant Nicolae Iorga.O zi mai
298
Prof Dan Negu leasa, Teatrul Mi/eseu - contribuţii documentare la o istorie a sa
târziu, la 16 martie 1931, aceiaşi sală găzduia ~e Liviu Rebreanu,

care conferenţia pe tema "Romanul romanelor" 6 .
Spre sfârşitul aceluiaşi an, întîi noiembrie 1931, de pe
scena sălii Milescu, George Enescu trimitea mesajul său muzical
către melomanii gorjeni, creându-le clipe de neuitat.
Aceleaşi documente de arhivă scot în relief şi faptul că
"Teatrul Milescu" nu a fost doar o gazdă ospitalieră pentru cei
consacraţi, ci şi pentru toţi gorjenii iubitori de cultură, scena sa
găzduindu-le cu drag evoluţiile, indiferent de vârstă, ocupaţie sau
gen artistic.
Incontestabil, rolul jucat de Teatrul Milescu în viaţa
spirituală a oraşului Târgu-Jiu şi a judeţului Gorj timp de aproape
un secol, îl îndreptăţeşte a fi socotit ca una din instituţiile culturale
gorjene, reprezentative, să fie situat în primele locuri ale
aşezămintelor de acest gen, iar numele său să reaprindă în mintea
şi sufletele locuitorilor oraşului de pe malul Jiului supenor,
nostalgice aduceri aminte ale vieţii spirituale trecute.
Ungureanu, Octavian şi Sanda, Ion, Luminile scenei. Tradiţii ale

1
teatrului de amatori din Târgu-Jiu, Târgu-Jiu, 1980.

2
Arh.Naţ.Gorj, fond Primăria Oraşului Târgu-Jiu, dosar 5/1882, f.63.
3
Ibidem, dosar 2511879-1881, f.43.
4
Ibidem, dosar 2411879-1881, f.30.
5
Ibidem, dosar 9/1896-1897, f.4.
Ibidem, dosar 22/1897-1907, f.27 şi 63.
6
7
Ibidem, dosar 10/1928.
8
Ibidem, dosar 11/1834, f.4.
9
Ibidem. Dosar 211880, f.6.
Ibidem, dosar 511882, f.63 şi 81 v.
10
11
Ibidem, dosar 5/1887, f.2.
12
Ibidem.
13
Ungureanu, Octavian, Sanda, Ion, op.cit. pag.18.
299
Arh.Naţ Gorj, fond Primăria Oraşului Târgu-Jiu, reg.9/1895, f.3.

14
15
Ibidem, reg.1311897, f.10.
Ibidem, reg.55/1899, f.7, 229 şi 237 v.
16
17
Ungureanu, Octavian, Sanda,Ion, op.cit. pag.18.
Arh.Naţ.Gorj, fond Primăria Oraşului Târgu-Jiu, dosar 33/1907.
18
19
Ibidem, dosare 33/1929, f. 27, 4511939.
20
21
Ibidem.
22
Ibidem, dosare 36/1931; 42/1936; 36/1938; 45/1939; 38/1940.
23
24
lbidem,dosare 42/1936; 4511939; 38/1940.
25
26
CONTRIBUTll LA STADIUL
V '
CERCETARILOR PRIVIND
ISTORIA TÂRGU-JIULUI
Niculina Bîrsan
Înainte de naşterea statelor feudale româneşti de la apus,

sud şi răsărit de Carpaţi, pe văile râurilor existau mici formaţiuni
locale conduse de cnezi şi voievozi. O astfel de "ţară" s-a născut şi
în zona Gorjului de azi, numită Litua sau Tara lui Litovoi
Voievodul. Prezenţa unui organism politic a constituit pentru
întreaga regiune un factor de echilibru nu numai politic ci şi
economico-administrativ; acum, probabil, vor lua naştere germenii
viitoarelor aşezări înfloritoare din ţinutul nostru. Fie că era
voievod, cneaz ori majores terrae, cert este că în jurul reşedinţei
sale cu timpul s-au format puncte de schimb a mărfurilor din
regiunea Olteniei de nord.
Aşa vor fi stat lucrurile şi cu urbea de pe Jiu, care apare
pentru prima oară menţionată într-un document din vremea lui
Mircea cel Bătrân, respectiv hrisovul din 23 noiembrie 1406 1, fără
a se specifica numele de Târgu-Jiu.
Aşezarea de pe malul stâng al râului Jiu va polariza vreme
îndelungată negustorii de peste munţi ori cei veniţi de
pretutindeni 2. Împrejurările istorice şi-au pus amprenta şi asupra
evoluţiei ulterioare a oraşului, care deşi atestat în documentele
veacului al XV-lea n-a căutat statutul de centru urban decât mai
târziu, în vremea lui Mihai Viteazul, fiind menţionat în
documentul din 22 iunie 15973 .
Istoricul acestei aşezări care a trecut prin toate cele trei
faze: sat, târg, oraş îl cunoaştem azi datorită strădaniei iubitorilor
Niculina Bîrsan, Contribuţii la stadiul cercetărilor privind istoria Ttllrgu-Jiului
de carte care cu râvnă au cules din slovele timpului informaţii pe

care le-au condensat în lucrări de excepţie fără de care
istoriografia temei ar fi săracă.
Pentru posteritate, vremurile care au trecut peste oraş au
lăsat un număr mare de documente care oglindesc crâmpeie din
viaţa agitată a acestor pământuri. O mare parte din aceste
materiale se află astăzi la Arhivele Naţionale, în colecţiile
Academiei Române, la Arhivele Naţionale Filiala Gorj dar şi în
fondul Muzeului judeţean Gorj. Sunt hrisoave, acte de danie a
unor domni şi boieri, acte de vânzare-cumpărare dar şi foi de
zestre scrise în slavonă sau cu slove chirilice.
Primele materiale închinate istoriei Târgu-Jiului le datorăm
neobositului dascăl gorjean Alexandru Ştefulescu care prin
cercetările sale a oferit istoriografiei româneşti două lucrări peste
care nu se poate trece în abordarea acestei teme a oraşului şi a
începuturilor sale. Acestea, adevărate deschizătoare de drum
pentru cei pasionaţi de trecutul urbei, sunt: "Încercare asupra
istoriei Târgu-Jiului'', editată în 1898 4 şi "Istoria Târgu-Jiului",
apărută câţiva ani mai târziu, în 19065 , ambele văzând lumina zilei
în tipografia unui alt protector al culturii gorjene: Nicu
D.Miloşescu.
Prima lucrare, aşa cum mărturiseşte autorul, s-a constituit
mai degrabă într-o înşiruire cronologică de documente şi inscripţii
din viaţa oraşului 6 , abia în cea de-a doua, fiind abordată într-o
manieră mai sistematizată problematica vieţii oraşului. Aici, pe
parcursul a 17 capitole, autorul descrie originea numelui oraşului,
poziţia geografică, viaţa sa în trecutul istoric, economia şi alte
aspecte încheind cu o pleiadă de personalităţi ale istoriei Gorjului
şi cu prezentarea Muzeului judeţean 7 . Bine documentată, lucrarea
condensează în paginile ei momente importante din viaţa oraşului,
unele edite altele inedite, conţinând mărturii pe care istoria scrisă
nu le-a păstrat. 8
Continuând seria lucrărilor închinate pământului natal,
Alexandru Ştefulescu publică tot în aceşti ani "Gorjul istoric şi
302
Niculina Bîrsan, Contribuţii la stadiul cercetărilor privind istoria Ttiirgu-Jiului
pitoresc'', o monografie a judeţului, lucrarea fiind de fapt prin

conţinutul său un adevărat ghid pentru cei călători pe drumurile
Gorjului; în paginile sale găsim şi ştiri referitoare la trecutul
.9
oraşu l ui.
În perioada dintre cele două războaie mondiale, această

problemă a intrat într-un con de umbră şi nu înregistrăm decât
sporadic apariţii de lucrări generale ce fac referire la trecutul
Târgu-Jiului. În 1925 a apărut "Calendarul Gorjului" 10, în paginile
căruia găsim numeroase informaţii despre oraş şi dezvoltarea sa
economică, politică şi culturală. Sunt menţionate, de asemenea,
personalităţi de seamă din viaţa oraşului şi a judeţului. 11
Istorici de seama lui P.P.Panaitescu şi C.C.Giurescu fac
referire în lucrările lor şi la oraşul nostru încadrându-l în
fenomenul urban românesc. 12
După încheierea celui de-al doilea război mondial,
activitatea economică, politică şi culturală românească intrâ pe noi
făgaşuri şi parcă sfidând momentele dificile şi accentuata
marginalizare intelectuală pornită din partea puterii politice,
istoricii scriu, publică şi reeditează lucrări de certă valoare
ştinţifică pentru istoria neamului.
Astfel vor vedea lumina tiparului corpusurile de
documente precum: "Catalogul documentelor Ţării Româneşti,
1369 - 1600'', apărut la Târgu-Jiu în 1947 13 , "Documente privind
istoria României" 14 şi "Documenta Romaniae Historica" 15 ,
ultimele două fiind publicaţii ale unor reputaţi cercetători ai
Academiei Române. În paginile acestor lucrări găsim numeroase
documente care fac referire la Târgu-Jiu, inclusiv cele folosite de
Alexandru Ştefulescu la început de veac.
În deceniul al Vii-lea al secolului nostru, istoricul Dinu
C.Giurescu dă istoriografiei româneşti un izvor foarte important,
prin publicarea "Anatefterului, Condica de venituri şi cheltuieli a
domniei lui Constantin Brâncoveanu" 16 .
Tot în această perioadă cercetători gorjeni alcătuiesc şi
publică lucrări referitoare la dezvoltarea sub toate aspectele atât a
303
Niculina Bîrsan, Contribuţii la stadiul cercetlirilor privind istoria Ttlirgu-Jiului
oraşului cât şi a judeţului Gorj. Sunt ghiduri turistice care prin

prezentarea istoricului aşezării încearcă a face o paralelă între
trecut şi prezent relatând în succesiunea evenimentelor istorice
oamem. ş1. l ocun.. 17
În anul 1973 vede lumina tiparului o altă lucrare a lui Dinu
C.Giurescu care vorbeşte despre fenomenul urbanistic românesc. 18
Important pentru Târgu-Jiu este şi izvorul cartografic
"Harta Ţării Româneşti", publicată la Padova, în 1700, de
stolnicul Constantin Cantacuzino, deoarece între cele 22 de oraşe
menţionate, Târgu-Jiul este prezentat ca oraş de seamă al Gorjului.
Această hartă a fost valorificată de istoricii Stefan Ionescu şi
P.I.Panait într-o lucrare închinată domniei lui C.Brâncoveanu. 19
Din veacul al XVIII-lea au ajuns până la noi documentele
cartografice alcătuite de austrieci în care sunt menţionate
numeroase târguri şi oraşe din Oltenia, printre care şi Târgu-Jiu.
Este vorba de hărţile lui Schwanz, lui Rigas Velestinli ( 1797) şi
lui Specht ( 1790) în care oraşul apare deosebit totuşi de lumea
satului, existenţa sa pe drumul comercial către Transilvania
favorizându-i dezvoltarea şi ferindu-l de decădere şi uitare. 20
Deşi cu o dezvoltare lentă, cu cât se apropie de timpuri
modeme, oraşul nostru progresează. Un aspect ce ţine de
dezvoltarea meşteşugurilor acestui oraş îl menţionează
C.C.Giurescu şi Dinu C.Giurescu în "Istoria românilor din cele
mai vechi timpuri până astăzi" 21 •
În ultimii ani judeţul Gorj a primit şi o lucrare monografică
"Istoria Gorjului" 22 , autor Vasile Cărăbiş, care tratează într-un
capitol special trecutul şi prezentul oraşelor gorjene, implicit
Târgu-Jiul. V.Cărăbiş conchide în paginile lucrării sale că Târgu-
Jiul chiar dacă apare în documentul dirl 1406 sub menţiunea de
Jiu, fără a se specifica dacă era sat ori târş, calificativul de târg
poate să-l fi avut din secolul al XIV-lea2 • Este posibil, spune
autorul, ca aşezarea să fi fost "umbrită" o vreme de Dăbăceştii de
pe Jaleş, însă după dispariţia acestei localităţi (azi nefiind prezentă
în toponimia locală) centrul de greutate al zonei devine aşezarea
304
Niculina Bîrsan, Contribuţii la stadiul cercetărilor privind istoria Ttârgu-Jiului
de lângă Jiu, care la sfârşitul secolului al XVI-lea apare cu numele

de oraş. 24
Încercând să facă lumină în unele aspecte legate de
dezvoltarea oraşului, numeroşi specialişti, începând cu deceniul al
şaptelea al secolului nostru, şi-au fructificat strădaniile în
numeroase studii şi articole referitoare la importante domenii din
viaţa oraşului: urbanism, activitate medicală şi culturală. Numai
frunzărind cele şase numere ale revistei de istorie locală "Litua'',
publicaţie a Muzeului judeţean Gorj, ne dăm seama de efortul
depus pentru valorificarea numeroaselor documente din arhivele
goIJene.
Din punct de vedere edilitar-urbanistic25 se remarcă
activitatea depusă de generalul Gheorghe Magheru (1804-1880) în
timpul cât a condus judeţul Gorj.El va păşi împreună cu oraşul de
pe Jiu spre modernizare prin măsurile care vizau lărgirea şi
pietruirea străzilor, astfel încât în 1841 sunt pavate cu piatră şapte
străzi importante ale oraşului. De asemenea, va stabili printr-o
hotărnicie teritoriul oraşului şi chiar va plăti din resurse proprii 28
de galbeni pentru aducerea în Târgu-Jiu a unui cadru medical
specializat. Va lua măsuri şi în domeniul cultural, contribuind la
răspândirea ştiinţei de carte şi la înfiinţarea unei şcoli de fete
(pension privat).
Un alt edil al Gorjului a fost primarul Vasile Lascăr2 6
(1852-1907), cel care la cumpăna secolelor XIX-XX va continua
activitatea începută de generalul Gheorghe Magheru. În această
perioadă va începe pavarea cu piatră cubică a străzilor, construirea
unei linii ferate, a Palatului comunal ( 187 5) 27 .
Odată cu instalarea modernismului în aşezarea de pe malul
Jiului, autorităţile locale luptă şi pentru scoaterea oraşului din
întunericul nopţilor. Iluminatul local constituie subiectul unui
articol al Elenei Udrişte care are în anexă şi documentele folosite
de autoare. 28
Dorind să-şi clarifice problemele de ordin teritorial,
orăşenii îşi dispută hotarele cu proprietarii pământurilor din jurul
305
Niculina Bîrsan. Contribuţii la stadiul cercetărilor privind istoria Ttârgu-Jiului
urbei, fapt ce îl va consemna o hotărnicie din anul 1847,

valorificată de Elena Udrişte. 29
Alt aspect important, învătământul, a fost pe larg cercetat
de specialiştii gorjeni, numeroase articole venind să întregească
imaginea începuturilor de şcoală din acest oraş. 30
Din veacul trecut, prin intermediul mărturiilor scrise,
cunoaştem primele demersuri medicale făcute de autorităţile
oraşului pentru asigurarea sănătăţii locuitorilor31 • Aflăm astfel că
în 1836 sunt solicitate serviciile doctorului Fritz Moritz Ienichen,
protomedic militar de Haţeg, pentru ca în 1840 să vină în oraş
doctorul Dimitrie Culcer (1807-1867). La începutul secolului XX,
respectiv 1925, existau în Târgu-Jiu un spital, trei farmacii şi o
drogherie 32 .
Analizând spusele contemporanilor coroborate cu
articolele apărute în presa locală a timpului, putem conchide că
perioada de maximă efervescenţă culturală s-a manifestat în oraşul
nostru la cumpăna dintre secolele XIX-XX, când oameni de talia
lui Iuliu Moisil, Alexandru Ştefulescu, N.D.Miloşescu,
V.R.Piekarski ş.a. au creat o atmosferă de emulaţie spirituală. Cu
sprijinul acestor oameni de talent au apărut primele reviste locale
ca: Jiul, Amicul poporului, Şezătoarea olteanului şi Lumina, în
cuprinsul cărora Alexandru Ştefulescu anticipa prin articolele sale
lucrările monografice deja menţionate 33 .
Târgu-Jiul, oraş vizitat de atâţia oameni iubitori de carte,
istorie şi neam, este astăzi centrul economic, politic şi cultural cel
mai de seamă al Gorjului şi unul dintre oraşele reprezentative la
scară naţională şi internaţională, dat fiind faptul că de aici sfidează
timpul opera marelui Brâncuşi.
306
Niculina Bîrsan, Contribuţii la stadiul cercetlirilor privind istoria Ttt2rgu-Jiului
Alexandru Ştefulescu, Istoria Târgu-Jiului, Tipografia

N.D.Miloşescu, Târgu-Jiu, 1906, p.20.
2
P.P.Panaitescu, Interpretări româneşti, Editura Humanitas, Bucureşti,
1993, p.146.
3
Alexandru Ştefulescu, op.cit., p.21; Mihai Viteazul dă" ... această
poruncă a Domniei mele lui Vâlsan din oraşul Târgu-Jiului".
4
Idem, Încercare asupra istoriei Târgu-Jiului, Tipografia
N.D.Miloşescu, Târgu-Jiu, 1898.
5
Idem, Istoria Târgu-Jiului.
6 d
I em, Incercare ... pass1m.
A o
7
Idem, Istoria Târgu-Jiului, passim.
8
Dan Neguleasa, Alexandru Ştefulescu (II) în "Litua", nr.II, 1982,
p.396.
9
Alexandru Ştefulescu, Gorjul istoric şi pitoresc, Tipografia
N.D.Miloşescu, Târgu-Jiu, 1904.
10
Jean Bărbulescu, Calendaru/ Gorjului, Tipografia Lumina, Târgu-Jiu,
1925, p.35 şi urm.
11
Ibidem.
12
P.P.Panaitescu, op.cit., p.146; C.C.Giurescu, Material pentru istoria
Olteniei supt austrieci, voi.I-III, Bucureşti, 1944.
13
Catalogul documentelor Ţării Româneşti, 1369-1600, Târgu-Jiu,
1947, p.70-71, 188, 266, 132, 232.
14
Documente privind istoria României, voi.I, veacul XVII, B, Editura
Academiei, Bucureşti, 1951, p.132-136; Ibidem, voi II (1526-1556),
p.340; Ibidem, voi.VI (1591-1600), Bucureşti, 1953, p.276.
15
Documenta Romaniae Historica, voi.I, Editura Academiei, Bucureşti,
1966, p.70-71, 124-125.
Dinu C.Giurescu, Anatafterul. Condica de venituri şi cheltuieli a
16
domniei lui Constantin Brâncoveanu, în SMIM, nr.IV, 1962, p.405.

• Elena Udrişte, Târgu-Jiu, Ghid istorico-turistic, Craiova, 1964;
17
Cornel Cârstoiu, Târgu-Jiu, Mic îndreptar turistic, Editura Meridiane,

Bucureşti, 1969; Elisabeta Ancuţa Ruşinaru, Gorj, Ghid turistic,
Editura Meridiane, Bucureşti, 1973.
Dinu C.Giurescu, Ţara Românească în secolele XIV şi XV, Editura
18
Ştinţifică, Bucureşti, 1973, p.254.
307
Niculina Bîrsan, Contribuţii la stadiul cercet4rilor privind istoria Ttlirgu-Jiului
Ştefan Ionescu, Panait I.Panait, Constantin Vodă Brâncoveanu,

19
Editura Ştinţifică, Bucureşti, 1969, p.82.

20
Ana Toşa Turdeanu, Oltenia.Geografia istorică în cărţile secolului al
XVIII-iea, Editura Scrisului românesc, Craiova, 1975, p.140-149.
21
Se vorbeşte de Fabrica de ceramică de la Târgu-Jiu, C.C.Giurescu,
Dinu C.Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până
astăzi, Editura Albatros, Bucureşti, 1981, p.574.
22
V.Cărăbiş, Istoria Gorjului, Editura Editis, Bucureşti, 1995, p.94-100.
23
Ibidem.
24
Ibidem.
25
Ion Mocioi, Gheorghe Magheru, (1804-1880), în "Litua",II, 1982,
p.375-385; Vasile Marinoiu, Evoluţia oraşului Târgu-Jiu în secolele
XVIII-XIX, în "Terra Litua", nr.I, 1997, p.44; Dan Neguleasa,
Gheorghe Magheru în arhivele oltene, în "Litua" III, 1986, p.428; Dan
Neguleasa, Florina Popescu, Memoria documentelor, în "Litua", I,
1978, p.253.
26
Ion Mocioi, Vasile Lascăr - primar la Târgu-Jiu ( 1852-1907), în
"Litua" IV, 1994, p.207-208.
27
Ioana Dina, Istoricul palatului comunal din Târgu-Jiu, în "Litua" V,
1992, p.111-118.
28
Elena Udrişte, Începuturile iluminatului public în oraşul Târgu-Jiu,
în "Litua", IV, 1988, p.433.
Idem, O hotărnicie a Târgu-Jiului din anul 1847, în "Litua", III,
29
1986, p.445.
Em.E. Săvoiu, Şcoala primară de fete. Contribuţii la istoricul
30
învăţământului din Târgu-Jiu, în "Litua", I, 1978, p.221-227; Tudor

Nedelcea, Prima şcoală de ceramică din ţară. Şcoala de ceramică din
Târgu-Jiu, în "Litua", I, 1978, p.227-231; V.Cărăbiş, Câteva date
despre învătământul din Târgu-Jiu la jumătatea secolului al XIX-iea, în
"Litua", III, 1986, p.4 76-482; Gh.Gârdu, Şcoala elinească şi
românească de la Târgu-Jiu, în "Litua", IV, 1988, p.245; V.Andriţoiu,
Învăţământu/ gorjean în timpul participării României la primul război
mondial (1916-1918) în "Litua", IV, 1988, p.255-275; Gh.Gârdu,
Gimnaziul real de la Târgu-Jiu, în "Litua", V,1992, p.191-220; Iancu
St.Toma, Alexandru NPopescu Craiovescu - profesor la Şcoala
308
Niculina Bîrsan, Contribuţii la stadiul cercetărilor privind istoria Ttllrgu-Jiului
Naţională din Târgu-Jiu (1841-1847), în "Litua", V, 1992. P.221-232;

Gh.Gârdu, Şcoala reală de la Târgu-Jiu, Litua, VI, 1994, p. 100-109.
31
Adrian Bacherete, Primul medic "spitalicesc" din Gorj: Doctor
Dimitrie Cu/cer (1807-1867), în "Litua", I, 1978, p.141; Gh.Gârdu,
Spiţeria de la Târgu-Jiu, în "Litua", VI, 1994, p.110-139.
32
Jean Bărbulescu, op.cit., p.175 I. Oina.
33
Fondul Muzeului judeţean Gorj.
309
GENERALUL
GRIGORE NICOLESCU
(1890 • 1992)
Vasile Marinoiu
Grigore Nicolescu, alături de mulţi alţi locuitori ai

Gorjului, este unul din numeroşii eroi care au apărat, cu arma în
mână, teritoriul ţării noastre împotriva cotropitorilor în timpul
primului război mondial. Deşi se orientase spre cariera economică,
împrejurările l-au determinat să îmbrăţişeze cariera militară.
S-a născut la 23 noiembrie 1890 în satul Ştef'aneşti (lângă
Târgu Cărbuneşti) din părinţi ţărani. Mama, Maria, a murit la o
vârstă tânără (39 de ani), tatăl său, Constantin, fiind nevoit să
crească cei şapte copii în condiţii destul de grele. Grigore era cel
mai mare dintre copii, după el urmând Dumitru, Ana, Teodor,
Constantin, Lilă, Gheorghe.
Şcoala primară a făcut-o în satul natal în perioada 1898-
1903. A urmat doar cinci clase, deoarece tatăl său avea nevoie de
el să-l ajute la munca câmpului. Învăţătorul Ion Săftoiu, ştiind că
era un elev inteligent, îl determină pe Constantin Nicolescu să-l
lase să frecventeze în acel an din nou clasa a V-a, iar în anul
următor să-l înscrie la examenul de admitere la gimnaziul Tudor
Vladimirescu din Târgu-Jiu. La examenul susţinut în septembrie
1904 intră cu succes la gimnaziul Tudor Vladimirescu pe care l-a
absolvit în 1908.
Din 1908 până în 1912 continuă studiile la Şcoala
Superioară de Comerţ din Craiova.
În 1912, la vârsta de 22 de ani este încorporat, pentru
satisfacerea serviciului militar, în Regimentul 18 Gorj, fiind trimis
Vasile Marinoiu, Generalul GRIGORE NICOLESCU (1890 -1992)
la Şcoala Militară din Bucureşti, şcoală pe care a absolvit-o cu

rezultate foarte bune în 1913 ca ofiţer de rezervă cu gradul de
sublocotenent. A primit botezul focului în timpul campaniei
militare din 1913 din Bulgaria, fiind încadrat în efectivele
Regimentului 18 Gorj şi apoi ale Regimentului 52 Bârlad unde
îndeplinea funcţia de comandant de pluton. Deşi nu s-au
desfăşurat lupte, sublocotenentul Grigore Nicolescu, după
amintirile sale din această primă perioadă a carierei sale militare,
era să moară înecat în Dunăre într-o întrecere prietenească, apoi
din cauza holerei.
După demobilizare, în octombrie 1913, a revenit în viaţa
civilă, fiind numit contabil la Banca Comerţului din Craiova până
la 1 iunie 1914 când este mobilizat din nou la Regimentul 18 Gorj
cu sediul la Târgu-Jiu.
Pentru faptul că se simţea lipsa ofiţerilor activi, în toamna
aceluiaşi an, în urma unui nou examen, a fost activat tot în cadrul
Regimentului 18 Gorj, îndeplinind funcţia de comandant de pluton
până la 1 martie 1916, când a fost numit ofiţer cu aprovizionarea
regimentului care era mobilizat în zona de nord a judeţului Gorj -
în sectorul Sâmbotin-Porceni, pentru paza frontierei (fig.I).
Această funcţie a îndeplinit-o până la 14 august 1916, când
sublocotenentul Grigore Nicolescu a trecut la comanda plutonului
I al companiei a 6-a a Regimentului 18 Gorj infanterie şi a luptat
în rândurile lui în bătăliile de la Petroşani, Merişor, Buliga şi Pui.
La 1 octombrie 1916 i s-a încredinţat comanda companiei
a 11-a a Regimantului 18 Gorj şi tot în aceeaşi zi a fost rănit de
schijele unui obuz inamic, cauzându-i şapte răni. Schijele i-au fost
scoase de bisturiul medicului de la spitalul ce se înfiinţase în
localul Primăriei din Târgu-Jiu. A fost internat aici până în
dimineaţa zilei de 14 octombrie (vestită zi pentru istoria Târgu-
Jiului), când a fost evacuat la spitalul din Craiova - spital amenajat
în clădirea Băncii Comerţului. Aici a fost îngrijit până în data de
16 noiembrie 1916, când a fost din nou evacuat, la spitalul din
Ploieşti.
311
Vasile Marinoiu, Generalul GRIGORE NICOLESCU (1890- I992)
Nici la Ploieşti nu a stat decât o săptămână pentru că, din

cauza apropierii inamicului, răniţii au fost evacuaţi cu tr~nul pe 22
noiembrie spre Galaţi. În drum, s-a dat mâncare la răniţi, dar lui
nu, pe motiv că a fost evacuat ca sănătos. Într-adevăr, citind
buletinul de evacuare a văzut că la rubrica observaţii era trecut
cuvântul "sănătos". A coborât din tren în gara Galaţi şi s-a urcat în
trenul care pleca spre Mărăşeşti-Bacău pentru a se prezenta la
Centrul de instrucţie al Armatei a II-a din Bacău, unde se adunau
toţi cei înapoiaţi din spitale sau cei presupuşi rătăciţi de unităţile
lor. Prezentându-se medicului centrului Bacău s-a văzut că rana nu
era vindecată şi i s-a dat un concediu de 15 zile, după care trebuia
să se prezinte din nou la doctor. Din cauza traiului greu, neavând
nici unde dormi, nici ce mânca, a plecat cu trenul până la
Mărăşeşti şi de acolo pe jos spre Focşani-Odobeşti-Râmnicu Sărat
ca să-şi întâlnească regimentul care se retrăgea spre Moldova
împreună cu celelalte trupe urmărite de inamic. La Râmnicu Sărat
(în comuna Buda) a întâlnit rămăşiţele Regimentului 18 Gorj, din
care mai rămăseseră 8 ofiţeri din 97 şi circa 300 de ostaşi din cei
5200 câţi intraseră în război la 15 august 1916. Cu acest efectiv
redus regimentul a ocupat poziţie defensivă pe dealul Obârşia (la
nord de Ireşti).
În ianuarie 1917 a fost avansat la gradul de locotenent şi i
s-a încredinţat comanda companiei I, Regimentul 18 Gorj,
concurând cu subalternii la apărarea poziţiei împreună cu alte
trupe şi împiedicând pe inamic să pătrundă în Moldova. Au ocupat
această poziţie până la data de 24 iunie 1917 când au ocupat
poziţia pe care o organizase şi apărase Regimantul 28 infanterie
din Divizia a III-a. De la această dată Regimentul 18 Gorj intră în
componenţa acestei Divizii care a fost însărcinată să ia ofensiva şi
să străpungă frontul inamic de la Mărăşeşti, ei reuşind să-i
respingă pe austro-ungari şi să-i urmărească spre vest până în
Munţii Vrancei. În acea ofensivă, locotenentul Grigore Nicolescu
a luat, cu ostaşii companiei sale, 95 de prizonieri şi a fost decorat
cu ordinul Coroana României şi Panglica de Virtutea Militară
312
Vasile Marinoiu, Generalul GRIGORE NICOLESCU (1890 - 1992)
pentru curajul şi destoinicia deosebită cu care a condus compania,

precum şi datorită vitejiei de care a dat dovadă la atacul cotei 107
pe care a cucerit-o. Regimentul 18 Gorj a luat în acea ofensivă 775
prizonieri, patru obuziere mari, patru mitraliere, un tun de munte
şi 900 lăzi cu bombe şi grenade alături de alt material de război.
Drapelul regimentului a fost decorat cu ordinul Mihai Viteazul
clasa a III-a.
Retrăgându-se din Munţii Vrancei, deoarece înaintaseră
prea mult în frontul duşman şi aveau flancurile ameninţate, au luat
parte la luptele de la Muncelul-Mărăşeşti, unde Regimentul 18
Gorj şi Regimentul 2 Vânători au rezistat de la 15 la 20 august
191 7 corpului alpin german, special adus de pe frontul de Vest ca
să spargă frontul român de la Mărăşeşti şi să ocupe Moldova,
forţând astfel capitularea armatei române. În aceste grele lupte,
cele două regimente amintite mai sus, au rezistat acestor atacuri,
Regimentul 18 Gorj ripostând prin nouă contraatacuri. Pentru
aceste lupte, drapelul Regimentului 18 Gorj a fost decorat cu
Virtutea Militară, clasa I de aur, iar cea mai mare parte a ofiţerilor
şi trupa au fost decoraţi.
În septembrie 1917, Grigore Nicolescu este avansat la
gradul de căpitan, iar în februarie este transferat la Regimentul 31
Calafat până în aprilie acelaşi an când a fost mutat în Regimentul
2 Alba Iulia ce făcea parte din corpul transilvănean, foşti
prizonieri austro-ungari la ruşi.
În mai 1918, prin desfiinţarea acestui corp de voluntari, a
fost numit în Regimentul 33 Infanterie din Ismail, regiment nou
înfiinţat, după unirea Basarabiei cu România la 27 martie 1918 şi
care făcea parte din Divizia 80, încadrată numai cu ofiţeri şi trupă
activă (contingentele 1917-1918).
În urma păcii de le Buftea - Bucureşti, din aprilie-mai
1918, Regimentul 33 Infanterie a primit sarcina de a fi la ordinul
comisiei de achiziţii de cereale din Basarabia - 90 % pentru
Puterile Centrale şi 1O % pentru români. Căpitanul Grigore
313
Vasile Marinoiu, Generalul GRIGORE NICOLESCU (1890 -1992)
Nicolescu a fost trimis cu compania a 6-a la Vâlcov ca să sprijine

comisia de recrutare, deoarece lipovenii se opuneau.
În lunile iulie şi august a fost trimis cu· compania la
Palanca, pe Nistru pentru a supraveghea graniţa împotriva
bolşevicilor.
În iarna anului 1918-1919 opreşte trecerea bulgarilor în
Delta Dunării, fiind staţionat cu compania sa în comuna Regele
Carol, în apropiere de Tulcea.
În aprilie 1919 primeşte misiunea, pe care a îndeplinit-o cu
bine, de a trece Dunărea şi de a se stabili cu compania la Tulcea,
de unde a organizat în fiecare oraş şi în fiecare comună din
împrejurimi posturi de ostaşi ce aveau misiunea de a proteja
populaţia împotriva bulgarilor care jefuiau. Revine cu compania la
Ismail în iulie 1919, iar de aici împreună cu Regimentul 33
infanterie a primit ordinul de a se deplasa cu şlepurile până la
Cernavodă şi de acolo cu trenul până la Cobadin, pentru ocuparea
Cadrilaterului pe care bulgarii nu voiau să-l cedeze. Problema a
fost rezolvată prin tratative şi în octombrie 1919 regimentul s-a
înapoiat la Tulcea. Căpitanul Grigore Nicolescu a stat aici până în
aprilie 1920, dată după care a fost mutat la Regimentul 57/5 8
Infanterie de la Târgu-Jiu.
În acest Regiment funcţionează până la 1 august 1923,
când se desfiinţează şi este cuprins în Regimentul 18 Gorj. Aici i
se încredinţează Biroul Mobilizări până în 1 mai 1926, când este
avansat la gradul de maior şi i s-a încredinţat comanda
batalionului 2 din Regimentul 18 pe care l-a condus până la 1
august 1932. De la această dată este trimis la Centrul de instrucţie
nr. 1 de jandarmi de la Drăgăşani unde a îndeplinit funcţia de
comandant al batalionului 2 şi pe cea de ajutor al comandantului.
La 1 aprilie 1935 este avansat la gradul de locotenent-
colonel şi mutat la Regimentul 95 Infanterie din Turnu Severin,
unde îndeplineşte funcţia de şef al Biroului Mobilizare şi ajutor al
comandantului. De la 1 octombrie 1938, lt.col. Grigore Nicolescu
este numit comandant al Cercului de recrutare al judeţului
314
Vasile Marinoiu, Generalul GRIGORE NICOLESCU (1890-1992)
Mehedinţi unde a funcţionat până la 11 august 1941, dată la care a

fost comandant al Centrului de recrutare al judeţului Covurlui, cu
sediul la Galaţi pe care l-a condus până la 8 decembrie 1941, când
a trecut în rezervă şi s-a pensionat pentru limită de vârstă cu
gradul de colonel.
Ca pensionar s-a retras la Turnu Severin până în mai 1942
cu cumnatul său Dumitru Sbenghe din Târgu Cărbuneşti, director
al Băncii Comerţului din Turnu Severin. Apoi a fost concentrat la
Centrul de aprovizionare al Cercului de recrutare Gorj şi numit
inspector al premilitarilor şi extraşcolarilor din Gorj conducându-l
până în 1945 când această instituţie s-a desfiinţat. Din 1942 este
numit şi şeful Centrului Naţional de Românizare, centru care
administra proprietăţile evreilor din Târgu-Jiu şi al ţiganilor
nomazi aflaţi în judeţul Gorj, ţigani ce urmau a fi deportaţi la Bug.
Această funcţie a îndeplinit-o până la 1 ianuarie 1945 când legea a
fost abrogată şi atât evreii, cât şi ţiganii au reintrat în drepturile
lor, reluîndu-si proprietăţile fără a mai fi puşi la plata taxelor
prevăzute de legea respectivă.
În 1945 s-a pensionat definitiv şi până în 1952 s-a stabilit
la Târgu Jiu împreună cu soţia şi fiica lor Gabriela ce va urma
Facultatea de Istorie şi va fi o strălucită profesoară de istorie în
Târgu Jiu (actualmente pensionară).
Din 1952 se mută cu familia la Târgu Cărbuneşti unde îsi
construieşte o casă pe puţinul teren agricol pe care-l avea şi pe
care îl va munci singur până în 1962 când terenul i se va lua în
cadrul colectivizării forţate. În Târgu Cărbuneşti se angajează pe
tărâmul muncii sociale, conducând " Asociaţia de păşune " pânâ la
colectivizare când tot terenul şi plantaţiile de pe el au trecut în
administraţia statului. Tot pe această linie înfiinţează împreună cu
alţi pensionari, şi conduce, Casa de Ajutor Reciproc a
pensionarilor din Târgu Cărbuneşti, până în 1968, când s-a retras
din cauza vârstei înaintate şi nu mai putea merge prin cele 42 de
comune ale raionului pentru atragerea pensionarilor să se înscrie
315
Vasile Marinoiu, Generalul GRIGORE NICOLESCU (1890 • 1992)
în această asociaţie. Va rămâne însă membru al ei până la data

decesului în 1992.
A locuit în Târgu Cărbuneşti până în august 1972, când a
vândut casa unei strănepoate şi s-a stabilit în Târgu Jiu împreună
cu fiica şi ginerele său într-un apartament modest din zona gării.
S-a căsătorit după primul război mondial cu Elena
Sbenghe din Târgu Cărbuneşti cu care a avut doi copii, un băiat,
mort la frageda vârsta de şase luni şi o fiică, Gabriela, căsătorită
Popescu.
A fost un deosebit animator cultural colaborând cu Muzeul
Judeţean Gorj unde a donat numeroase obiecte ce i-au aparţinut,
inclusiv o scrisoare autografă a eroinei Ecaterina Teodoroiu
trimisă lui în timpul luptelor de la Jiu din septembrie 1916. A
colaborat, de asemenea, cu şcolile din municipiul Târgu Jiu şi din
judeţ, cu Cercul Militar Târgu Jiu participând la numeroase
evocări istorice, simpozioane, sesiuni de comunicări, filmări la
televiziune, etc.
La 1O mai 1990 a fost înaintat la gradul de general maior în
retragere, în cadrul unei unităţi militare din oraşul său natal, Târgu
Cărbuneşti. În acelaşi an, 1990, a fost sărbătorit în cadrul
Muzeului Judeţean ca vechi colaborator al său, în cadru festiv, la
împlinirea venerabilei vârste de l 00 de ani (fig.2).
A murit la aproape 102 ani, la 22 ianuarie 1992 fiind
înmormântat la Târgu Jiu, în cimitirul de onoare alături de soldaţii
cu care luptase în primul război mondial.
316
ACTIVITATEA GENERALULUI DE DIVIZIE
DIMITRIU SAVA MIRCEA
ÎN CELE TREI RĂZBOAIE,
DIN PRIMA JUMĂTATE A
SECOLULUI AL XX-LEA,
VĂZUTĂ DE COMANDANŢII SĂI
dr. Vasile Novac
Generalul Dimitriu S. Mircea face parte din generaţia

ofiţerilor superiori, care a fost obligată să participe activ la toate
cele trei războaie, pe care ţara noastră a trebuit să le poarte pentru
reîntregirea ţării.
A văzut lumina zilei, în oraşul Târgu-Jiu, la 5 noiembrie
1891, ca fiu al colonelului D. Sava şi al Victoriei.
Şcoli absolvite: a).- civile: Şcoala Primară (4 clase), la
Craiova, în 1902; Gimnaziul (4 clase) tot la Craiova, în 1906, şi
Liceul Teoretic Militar (3 clase), la laşi, în 1909; b).- militare:
Şcoala Ofiţerilor de Infanterie Bucureşti, 1911; Şcoala de Tragere a
Infanteriei - Slobozia, în 1913, şi Şcoala Superioară de Război -
Bucureşti - 1923 •
1
S-a căsătorit cu Dumitrescu Z. Florina, casnică, la început,

care i-a adus ca zestre 60 ha de teren arabil, în comuna Poiana,
judeţul Ialomiţa şi care, la IO mai 1951, când i s-a întocmit dosarul
personal, era muncitoare la Cooperativa de Producţie "Flacăra
Muncii"2 .
Singurul lor copil, trecut în documentele militare, Simona
Dimitriu, s-a născut, la 4 februarie 19393 .
Dr. Vasile Novac, Activitatea generalului de divizie DIMITRIU SAVA MIRCEA, fn cele trei
riizboaie. din orima jumiitate a secolului al XX-iea. viizutii de comandantii sili
A participat la Campania din Bulgaria, din 1913, ca adjutant

al Regimentului l Vânători "Regele Ferdinand I". Campania din
1916 - 1919 a făcut-o la acelaşi Regiment, în calitate de comandant
de companie. A luptat în Banat şi pe Olt, unde a fost făcut
prizonier. În iunie 1918, revine în ţară şi ia parte la luptele din 1918
şi 1919, în Campania din Transilvania şi Ungaria. Pe frontul
antisovietic, a luptat în Basarabia şi Transilvania, în anii 1941-
1942, apoi a organizat Comandamentul Etapelor Armatei la
Tiraspol, între 1942-1943, în calitate de comandant, pentru ca, în
1944, să lupte în regiunea Podul Ilioaiei - Târgu Frumos, din
Moldova, cu Divizia 13 Infanterie, tot în calitate de comandant. La
Campania din Vest, nu a participat.
Răni mai grave a avut, la piept şi la braţul stâng, în luptele
din Banat, din 1916, şi la Câmpia Tisei, în 1919, iar, în rest, doar
răni trecătoare 4 .
A fost recompensat cu medalii şi ordine de către toţi regii
României, după cum urmează:
• Medalia "Avântul Ţării" - 1919;
• Medalia Comemorativă - 1916, 1919;
• Medalia "Victoria Internaţională" - 1919
• Medalia "Peleş";
• Ordinul "Steaua României" cu spade şi panglică de
"Virtutea Militară", pentru fapte de arme - 1916;
• Ordinul "Coroana României" clasa a IV-a pentru fapte de
arme - 1919;
• Ordinul "Steaua României" clasa a VI-a, de pace - 1939;
• Ordinul "Coroana României" în grad de mare ofiţer,
pentru fapte de arme - 1941;
• Ordinul "Steaua României", în grad de comandor, pentru
fapte de arme - 1941 5 .
Sublocotenentul Dimitriu Mircea, în anii 1912-1913, este
caracterizat contradictoriu. Pentru anul 1912, se scrie, între altele:
"Eşit ofiţer, la 1 octombrie 1911, s-a mutat la acest corp pe ziua de
319
războaie. din prima jumătate a secolului al XX-iea. văzută de comandantii săi
aprilie 1912. Se prezintă foarte bine, adevărat ostaş, rezistent; nu

ştie ce înseamnă oboseală, încalecă bine şi trage bine cu arma.
Îşi îndeplineşte serviciul prea bine, îi place cariera, se
devotează pentru soldat"; însăşi aprecierea domnului Comandant al
Regimentului "Rovine" 26 îi este favorabilă, care se exprim.ă
astfel:"am constatat că plutonul comandat de sublocotenentul
Dimitriu Mircea a fost bine condus şi instruit ... Îngrijeşte de
soldat.. .le vorbeşte înflăcărându-i, asupra dragostei ce trebuie să
aibă fată de Ţară - Tron .. .îi prezic că va fi un bun ofiţer" 6 .
La Şcoala de Tragere a Infanteriei, Alexiu, Comandantul
Şcolii îl declară mediocru la învăţătură, iar la modul de comportare,
îl aprecia: "Nici atent, nici stăruitor, nici ordonat". Numai la
aptitudini recunoaşte că e "bun trăgător", findcă obţinuse premiul I
la tragere7•
Notarea, în anul 1913, inclusiv în timpul Campaniei, este
foarte bună, fiind însuşită şi de generalul Gărdescu, comandantul
Diviziei 1 "Pe timpul mobilizării, a fost ofiţer cu aprovizionarea la
trupa de acoperământ la Rastu (judeţul Dolj), unde şi-a îndeplinit
conştiincios însărcinările funcţiei sale, trupa fiind bine hrănită.
Pe timpul campaniei, a fost ofiţer adjutant al Regimentului,
luând parte la toate acţiunile Corpului, între care pot cita: trecerea
Dunării în noaptea de 1-2 iulie, marşul de la Dunăre cu
Detaşamentul Mixt la Viata, marşul forţat de la Viata la
Ferdinandova, mişcarea de flanc de la Ferdinandova pentru
ocuparea Racoviţei, la 1O iulie, şi mişcarea de flanc pentru
ocuparea pasului Petropou, la 11 iulie.
În tot timpul Campaniei, a fost neobosit, ziua şi noaptea,
pentru îndeplinirea însărcinărilor sale, cu multă voinţă şi multă
stăruinţă din partea sa. Este un temperament liniştit, foarte
disciplinat şi pătruns de simţul datoriei.
Autoritatea nu-i lipseşte; foarte bun camarad, are destul
curaj militar, foarte devotat serviciului, demn, moral şi cu o
conduită foarte bună, ... A îngrijit foarte bine de soldaţii şi caii
320
Dr. Vasile Novac, Activitatea generalului de divizie DIMITR/U SAVA MIRCEA, in cele trei
riizboaie. din prima jumiitate a secolului al XX-iea. viizutii de comandantii sili
Statmajorului Regimentului, precum şi de materialul ce i s-a

încredinţat.
Cred că, după ce va trece Şcoala Specială de Infanterie, va
înainta excepţional" 8 .
Foaia calificativă, pe anul 1914, îi reliefează calităţile de
"foarte bun instructor şi trăgător, cu arma şi revolverul", solidă
educaţie militară, spiritul ostăşesc, priceperea în aplicaţiile pe hartă
şi pe teren, buna credinţă, aplicarea către studiu. Comandantul
Diviziei 1 e de părere să fie scos de la aprovizionare şi să fie trecut
la trupă, spre a învinge un fel de timiditate naturală ce are" 9 .
La 1 noiembrie 1916, locotenentul Bădescu, comandantul
Regim I Vânători, arată că: locotenentul Dimitriu Mircea a luat
parte în Campania 1916, la luptele pentru cucerirea Muntelui
"Alion'', la a doua ofensivă pe Valea Jiului, la Dealul Mare, Cornul
Zănoagei şi Muncelul, la ofensiva pe Valea Oltului, la cucerirea
Muntelui Cărbunaru şi Muntelui "Mormântul". La luptele de la
Alion, a fost grav rănit. În toate aceste lupte, a comandat Campania
a 8-a, conducând-o cu multă bărbăţie şi bravură; am cerut decorarea
acestui distins şi brav ofiţer, în mai multe rânduri, cu "Steaua
României" cu spade, în gradul de cavaler.
Este de regretat că, în luptele de la "Mormântul" a dispărut,
desigur, căzând prizonier în mâinile vrăjmaşului" 10 •
Muntele Alion a fost cucerit de soldaţii Regimentului 17
Mehedinţi şi de "ocompanie de vânători", (deci Compania a 8-a,
comandată de Mircea Dimitriu) - susţine Const. Kiritescu. Cu
această ocazie s-au capturat nouă ofieri şi 645 soldaţi, în frunte cu
maiorul Wolf, comandantul sectorului Al ion, f ermiţând trupelor
române să inrte în Orşova, la 4 septembrie 1916 1 •
Colonelul P. Cănciulescu, comandant al Regim. 1 Vânători,
"Regele Ferdinand, susţne că, locotenentul Dimitriu Mircea s-a
distins, la 19 august 1916, "în atacul poziţiunilor inamice de pe
Muntele Alion (n. Orşova) ... în care luptă a dat dovadă de mult
curaj şi vrednicie, mergând în fruntea companiei sale, în linia I (din
care cauză a fost grav rănit şi exacutat... ). Vindecat complet, a
321
Dr. Vasile Novac, Activitatea generalului de divizie DIMITRIU SAVA MIRCEA, in cele trei
rlizboaie. din prima jumătate a secolului al XX-iea. văzută de comandantii săi
venit din nou pe front pe Valea Oltului, în octombrie 1916, luând

comanda Companiei a 5-a şi luptând cu hărnicie şi bravură pe
poziţiile de la Cărbunoasa (n.v. Băişoara), Mormântu, luând parte
însemnată la cucerirea acestor poziţiuni şi rezistând cu încăpăţânare
numeroaselor contraatacuri inamice şi contraatacând mereu, până
când, în ziua de 17 octombrie 1916, în timpul contraatacului, fiind
copleşit de forţe mult superioare inamice, a căzut prizonier" 12 .
A fost dus în lagărul de la Strassund-Pamerania, unde s-a
comportat, "ca şi în timpul luptelor: român şi ostaş" 13 • Generalul
Bădescu, comandantul Brigăzii a 8-a infanterie, fost comandant al
Regim. I Vânători, completează: "A luptat sub comanda mea la
cucerirea Muntelui Ofaiva (Alion), în ziua de 19 august, unde a
comandat Compania a 8-a, care, împreună cu a 7-a, a format
rezerva Regimentului unde, în momentul atacului, s-a pus în
fruntea companiei, tăind reţelele de sârmă, a pătruns în tranşeele
inamice, contribuind la căderea întregii poziţiuni aici, a căzut grav
rănit.
La 3 octombrie, înapoindu-se în Regiment, a luat comanda
Companiei a 5-a, pe care a comandat-o cu multă destoinicie şi
bravură, pe Valea Oltului, la atacul Muntelui Cărbunaru şi
Mormântu.
La 15 octombrie, Batal. 2, sub comanda maiorului
Fometescu, a primit ordinul să atace, prin surprindere, în zorii zilei,
inamicul ce ocupa Muntele Mormântul. Comapnia sa a format linia
I-a care, împreună cu a 7-a (căpitanul Chiurtu), printr-un atac
puternic, s-a oprit la 20 m. de inamic care, simţind mişcarea
trupelor noastre, a început focuri puternice de arme, grenade,
mitraliere şi focuri de artilerie. Acest atac a fost ţinut pe loc şi din
cauză că comandantul Brigadei nu a trimis întăririle la timp,
Batalionul fiind copleşit de forţe mult superioare, pe ambele
flancuri, a fost nevoit să se retragă, pe care înconjurându-l, aproape
întreg batalionul care suferise pierderi foarte mari, a fost aproape în
întregime capturat de inamic, prin forţă majoră, cu comandantul
său, maiorul Fometescu; aici a fost şi locotenent Dimitriu Mircea
322
Dr. Vasile Novac, Activitatea generalului de divizie DIMITRIV SAVA MIRCEA, în cele trei
războaie. din orima jumătate a secolului al XX-iea. văzută de comandantii săi
care, împreună cu ce mai rămăsese din Compania sa, a căzut

prizonier în mâna adversarului" 14 •
Pentru aceste acte de bravură, îl propune să fie înaintat la
gradul de căpitan şi să fie decorat cu ordinele "Coroana României"
15
şi "Steaua României" în grad de cavaler. .
În perioada 23 iulie - 31 septembrie 1918, a comandat
Compania a 4-a a Batalionului 1 Vânători, "unde ia contribuţie tot
sufletul, toată energia şi toată priceperea sa, ca această companie să
fie o companie de nădejde şi model sub toate raporturile ... Merită a
înainta în mod excepţional" 16 . Generalul Mihăiescu, comandantul
diviziei, conchizând că este "prea bun ofiţer'', arată că, în calitate de
fost prizonier, înaintarea trebuie să stabilească Ministerul 17 •
La 1 aprilie 1919, generalul Nicolescu, comandantul
Brigăzii 1 Vânători, arătând că, "în Campania 1916-1918, s-a purtat
ca un erou", comisia însărciantă de Minister pentru cercetarea
faptelor sale l-a găsit "demn de a înainta... astfel că, astăzi, se
aşteaptă înaintarea sa la gradul de căpitan, pe care-l merită cu
distincţie" 18 •
Colonelul Basarabescu, comandant al regim 1 Vânători
"Regele Ferdinand", pentru anul 1919, este de părere că, Mircea
Dimitriu a dat dovadă de vitejie" şi în luptele din Transilvania", dar
şi în zilele de 22 şi 23 iulie 1919; cu ocazia ofensivei contra
bolşevicilor, căpitanul Dimiriu Mircea, care comanda Batal. 1 din
regiment, la Gervar şi Mindzenet, a dat dovadă de adevărat erou.
Într-un moment critic, când inamicul încerca un contraatac,
căpitanul Dimitriu, în fruntea batalionului, a înaintat la atac asupra
satului Şuvar, care în seara zilei de 22 iulie, a fost cucerit. La
Mindzenet, acelaşi curaj şi frumos exemplu, dat de căpitanul
Dimitriu, a făcut ca, trupa îmbărbătată să obţinem victoria de la 23
iulie, prin cucerirea satului Mindzenet.
Căpitanul Dimitriu, în această din urmă luptă, a căzut rănit,
iar, pentru curajul şi modul destoinic cum şi-a condus batalionul la
victorie, a fost propus pentru ordinul "Mihai Viteazul" clasa a 3-a.
323
războaie. din prima jumătate a secolului al XX-iea. vtlzută de comandantii săi
Deşirana n-a fost bine vindecată, a revenit la unitatea sa, cu

dorinţa, pe care şi-a realizat-o de a intra cu Regimentul în
Budapesta 19 .
Generalul Nicolescu, comandantul Brigăzii 1 Vânătorii, îşi
însuşeşte propunerea de a fi înaintat, în mod excepţional, la gradul
de maior şi crede că, dacă îşi va cultiva însuşirile ostăşeşti cu care e
"dotat de natură", va urca "cele mai înalte trepte ale ierarhiei
militare". Şi generalul Luca, comandantul Diviziei 1 Vânători îşi
însuşeşte notele bune şi propunerea de "înaintare excepţională" 20 .
Caracterizările făcute de locotenentcolonelul Popovici; coloneii
Basarabescu, Linteş, Ştefan Ionescu, Procopiu, Manolescu,
Grojianu, Şteflea, Al. Orăşanu, I.C. Popescu, Luca C. Popescu şi
alţii şi de către generalii: Nicolescu, Luca, Gorsky, Samsanovici, I.
Popescu, Panaitescu, C. Eliad, Ion Jurjescu, Grojianu, M.
Todirescu, D. Popescu, Bădescu, P. Dumitrescu, N. Ciupercă, I.
Prodan, E. Vărtăjeanu, Gr. Coroamă, Şteflea, Constantin Ionescu-
Sinaia, examenele promovate, conduita şi îndeplinirea exemplară a
obligaţiilor de serviciu au determinat înaintarea sa până la gr-adul de
general de brigadă21 .
De la 11 iunie la 31 octombrie 1941, comandantul Diviziei
a 15-a, generalul Ion C. Popescu, îl notează între altele:
" ... General, foarte capabil, a arătat mult curaj în luptă, brav şi fără
teamă, a trăit în mijlocul trupei, pentru care a constituit un
exemplu. Este moral, cu educaţie militară solidă.
V. A îndeplinit funcţia de comandant secund al Diviziei şi a
fost întrebuinţat, mai tot timpul campaniei, ca comandant de
grupare tactică ...
Pe timpul Războiului contra Uniunii Sovietice, a activat:
De la 22 VI - 6 VII, a coordonat acţiunea a două grupări
tactice, aflate în apărare, pe Prut, în zona nord Huşi; a covtribuit, cu
folos, la pregătirile ce s-au făcut în vederea trecerii Prutului; pe
timpul operaţiunilor, a asigurat scurgerea eşaloanelor de trecere;
De la 6 VIII - 14VII, a comandat grupare tactică, creând,
mai întîi, capul de pod, după care a înaintat cu reperziciune spre est,
324
Dr. Vasile Novac, Activitatea genera/11/11i de divizie DIMITRIU SAVA MIRCEA, în cele trei
războaie. din prima j11mlitate a secolu/11i al XX-iea, vliwtli de comandantii slii
traversând masivul păduros Comeşti; la Văsieni, s-a distins, în

acest timp, prin contraatacul ce a îndreptat în flancul şi spatele
inamicului, ce ataca cetatea Lăpuşna şi mai la sud.
Contraatacul a fost foarte eficace şi a permis înaintarea
întregului Corp de Armată (3) peste Pădurea Hînceşti. A atacat,
apoi, pe direcţia Ruseşti - Ialoveni, pentru manevrarea Chişinăului,
pe la sud, şi a înlesnit atacul germano-român, pe la nord.
De la 18 VII - 23 VII, a comandat grupare tactică, în
luptele de la Tighina, Căuşarii Noi şi Tolmaz, pe Nistru.
A executat recunoaşterea Nistrului, în regiunea Chiţcani.
De la 4 VIII - 5IX, a comandat grupare tactică în luptele de
la Sibka - Komarova - Nicolaevska. A executat marşurile forţate,
pentru a cădea la est de Odesa. A executat recunoaşteri puternice,
având ca rezultat cucerirea şanţului anticar.
A atacat, la 24 august, a rupt dispozitivul inamic, după care
a înaintat spre litoralul Mării, susţinând lupte, şi în zilele de 30 şi
31 august, pentru consolidarea avantajelor obţinute.
De la 17 IX - 18 X, a comandat Detaşamentul Oceacov (1
regiment a 2 batalioane, 1 divizion artilerie), în acoperire, pe mare.
De la 18 X - 31 X, a ţinut locul la comanda Diviziei. În
toate aceste fapte de arme, s-a comportat foarte bine, iar rezultatele
obţinute au înlesnit, în toate împrejurările, acţiunea Diviziei.
Gruparea ce a comandat a fost citată, prin ordin de zi pe
Divizie în mai multe rânduri, precum şi pe Armata a IV-a.
A fost propus pentru decorarea cu Ordinul "Steaua
României" şi Ordinul "Mihai Viteazul":
A dovedit foarte bune aptitudini de a comanda, în timp de
război o mare unitate (brigadă mixtă, divizie).
VI. Vechimea în grad - 1O mai 1941. Nu are defecte.
General de frumos viitor. ..
VII. Este un general foarte bine pregătit şi de nădejde" 22 .
Comandantul Grupului 5 Armată, sub ordinele căruia a
luptat de 30 iulie 1941, adaugă: "am văzut, în mai multe rânduri, pe
front, pe generalul Dimitriu Mircea, comandând grupare tactică.
325
Dr. Vasile Novac, Activitatea generalului de divizie DIMITR/U SAVA MIRCEA, in cele trei
războaie. din prima jumătate a secolului al XX-iea. văzută de comandantii săi
A condus, cu mutlă pricepere, curaj şi stăruinţă.

Totdeauna, în primele linii, a fost un frumos exemplu
pentru subalternii săi. Este un desăvârşit comandant de război, care
nu se cruţă şi care, prin energia şi exemplul său, stimulează, cu
mult folos, pe subalternii săi.
S-a evidenţiat, în mod special, în luptele de la sud-vest
Buyalik, când acţiunea grupării sale tactice a înlesnit mult
operaţiunile C.A. şi ajungerea la litoral.
Ca comandant al Detaşamentului Oceacov, depinzând direct
de C.A., a dovedit o judicioasă apreciere a situaţiei şi terenului,
adaptând un dispozitiv logic şi corespunzător situaţiei tactice.
În concluzie, un foarte bun ofiţer general, care va comanda
o divizie cu foarte bune rezultate" 23 .
Comandantul Armatei a IV-a, generalul de corp de armată
adjutant N. Ciupercă, îşi însuşeşte aprecierile şi îl consideră:
"Foarte bun general, care va putea comanda divizon, în foarte bune
condiţii" 24 .
Între 1 noiembrie 1941 şi 1O februarie 1942, este notat de
generalul Ion C. Popescu, Comandantul Diviziei a 15-a; "Până la
data de 17 decembrie 1941, mi-a ţinut locul la comanda Diviziei,
iar, de la această dată, a trecut comandant secund. S-a comportat tot
aşa de bine şi cu aceleaşi frumoase rezultate ca în trecut; am
constatat că a condus cu toată energia, a luat măsuri judicioase în
greaua situaţie în care s-a găsit Divizia pe timpul transportul în ţară,
din cauza desfundării complete a drumurilor şi a distanţelor foarte
mari de parcurs, cât şi pe timpul demobilizării unităţilor, care a
decurs în ordine şi linişte.
Îl apreciez ca un foarte bun general, căruia i se poate
încredinţa comandă de mare unitate în luptă" 25 .
Între 22 ianuarie şi 22 iunie 1942, a fost numit în fruntea
unei divizii, şi comandant al Etapelor de Est.
Comandantul Armatei a 3-a, generalul Petre Dumitrescu,
pentru această perioadă, îl notează că şi-a întocmit un plan judicios
de lucru, pe care l-a urmărit, "cu perseverenţă şi tenacitate şi, în
326
războaie. din prima iumătate a secolului al XX-iea. văzută de comandantii săi
cadrul mijloacelor modeste, a strâns resurse aprecialbile, pe care le-

a pus la dispoziţia Armatei a 3-a, pentru trupele din Transnistria"26 .
Şeful Marelui Stat Major, generalul Şteflea, îl notează,
pentru intervalul 22 iunie 1942 - 31 octombrie 1943. Concluzia sa
că este un "eminent general, căruia îi aduc cele mai mari laude", se
baza pe următoarea argumentaţie: "datorită muncii excepţionale
depuse şi competenţei sale recunoscute, a reuşit să realizeze:
~ organizarea Comandamentului, capabil să execute, în foarte
bune condiţiuni, toate însărcinările grele de la Marele Stat Major;
~ stabilirea cât mai aproape de realitate a resurselor teritoriului;
~ strângerea şi depozitarea resurselor necesare Armatei aflate, pe
teritoriu şi în trecere, prin zona etapelor;
~deservirea materială a trupelor aflate pe teritoriu şi în trecere
spre front, sau, înapoi, în ţară;
~ echiparea trupelor aflate în Transnistria, precum şi organizarea
atelierelor pentru recuperarea echipamentului;
~ a expediat pe front cantităţile necesare de armamant, muniţiuni,
material de geniu şi carburanţi" 27 • Generalul Şteflea, spre sfârşitul
caracterizării adăugă: "Dacă transporturile din zona Etapelor spre
front, conduse de germani, ar fi putut satisface nevoile, trupele
noastre n-ar fi suferit de nimic, atât de bine funcţiona
Comandamentul Etapelor de Est"28 •
Între 1 noiembrie 1942 şi 30 aprilie 1943, este notat tot de
generalul Şteflea, şeful marelui Stat Major, care îl considera acelaşi
general eminent, menţinând "aprecierile excepţional de bune'', din
anul trecut, aducând argumente concrete:
" a asigurat cazarea, instalarea şi dotarea spitalelor, reuşind să
instaleze fa spitalele din zona etapelor „ . 22. 731 răniţi, din 49. 963
evacuaţi de pe front;
~a instalat staţiile de deparazitare (în care au fost îngrijiţi 180.013
ostaşi);
~ a dotat toate formaţiunile din Transnistria şi de est de Bug cu
materiale sanitare;
327
Dr. Vasile Novac, Activitatea generalului de divizie DIMITRIU SAVA MIRCEA, în cele trei
rllzboaie. din prima jumlJtate a secolului al XX-iea. vlJzutlJ de comandantii slii
~a îngrijit pe lângă cei 5.888 cai ai Armatei, aflaţi în Transnistria,

încă 4.871 cai uzaţi şi bolnavi, trimişi de pe front;
Odată cu retragerea resturilor Armatelor a III-a şi a IV-a, au
fost lăsaţi în Transnistria, pentru refacere, 24.008 cai, dintre care
12.252 erau şchiopi. Toţi aceşti cai au fost îngrijiţi„. şi redaţi
Armatei;
~ a contribuit, cu mână de lucru (ostaşi), cu animale şi vehicule la
agricultură, dând, astfel, un mare ajutor Guvernământului
Transnistriei;
~ a cazat, hrănit şi echipat numeroase industrii şi stabilimente
hotărâte a lucra pentru Armată" 29
Între 1 mai 1943 şi 1O iunie 1944, nu are notări iar, între 1O
iunie şi 30 august 1944, este caracterizat de generalul Nicolescu,
comandantul Corpului 5 Armată: "generalul Dimitriu Mircea a
revenit sub ordinele mele, operativ, de la IO iunie, când Divizia a
13-a a fost pusă să înlocuiască Divizia a IV-a, pe poziţia Traian. În
perioada aceasta de timp, a continuat să execute şi să desăvârşească
organizarea Poziţiei Traian, după care Divizia a fost pusă în
situaţiuni cu totul dificile, pe Moldova şi Siret, fiind, în urmă,
dezarmată.
Generalul Dimitriu a dovedit că este un destoinic
comandant de M(are) U(nitate) din perioada I a campaniei şi din
perioada refacerii Diviziei în garnizoanele de pace" 30 .
Şi comandantul Armatei este de acord cu aceste aprecieri,
considerând că: "Este un destoinic comandant de divizie, în care
mi-am pus nădejdea" 31 .
Pe baza unei note, din 11 mai 1951, alcătuită de o comisie,
formată dintr-un locotenent major-preşedinte şi câţiva locotenenţi,
unde numai G. Mihaşcu semnează citeţ, generalul locotenent
Dimitriu Sava Mircea este considerat "duşmanul regimului de
democraţie populară şi se apreciază că nu se poate conta pe el şi,
deci, să nu fie luat în evidenţă, avându-se în vedere că părinţii soţiei
au deţinut 300 ha. de pământ, dintre care 60 au fost primite ca
zestre şi expropriate, în 1945. "După ieşirea din armată, s-a dus la
328
Dr. Vasile Novac, Activitatea generalului de divizie D/M/TR/U SAVA MIRCEA, în cele trei
războaie. din prima jumiJtate a secolului al XX-iea. văzută de comandantii săi
un cumnat al său, în Ialomiţa, să demonteze tractorul ce avea şi

atunci, clasa muncitoare au (sic) prins f:e acest strigoi şi l-a obligat
să-şi stabilească domiciliul în Craoiva" 2 .
Mircea Dimitriu şi-a început cariera militară la 1 octombrie
1911 ca sublocotenent, la Regim. Nr. 26 "Rovine'', după care a
trecut, la 1 aprilie 1912, la Batal. 1 Vânători, unde devine
locotenent ( 1 XI 1914) şi căpitan ( 1917). După o scurtă perioadă, în
1919, la Corpul 2 Armată - Divizia a IV-a, revine la Regimentul 1
Vânători (maior-1920), trece la Comandamentul Corpului
Vânătorilor de Munte (1925) şi,. apoi, la Marele Stat Major (1926-
1932), când este avansat locotenent-colonel (1930). Este mutat la
Regimentul 1 Vânători de Gardă nr. 2 "Regina Elisabeta" (1932-
1934), revine la Marele Stat Major (1934-1936), e avansat colonel
(1 aprilie 1936), şi primeşte comanda regimentului 2 Grăniceri
(1937-1938). Din 1939, trece pe la Ministerul Apărării Naţionale, la
Marele Stat Major (1940), la Brigada a IV-a Infanterie şi la Armata
a III-a, ca subşef al Marelui Stat Major, şi, apoi, comandant secund
al Diviziei a 15-a (1941).
La 10 mai 1941, devine general de brigadă. Stă 10 zile la
Armata I (10-20 ianuarie 1942), după care este numit comandant al
Etapelor Armatei a III-a, apoi comandant al Diviziei 13 Infanterie
(22 ianuarie 1943 - 1 decembrie 1944), unde a fost înaintat la
gradul de general de divizie (10 mai 1944). La 1 decembrie 1944,
este numit director la Direcţia Liceelor Militare de la Ministerul de
Război, iar din 15 februarie 1945, comandant al Corpului IV
Teritorial până la 9 august 1946, când este trecut în disponibilitate
şi, peste un an, în rezervă33 .
Generalul Dimitriu Mircea, în toate cele trei războaie, ca şi
în timp de pace, a dat depline dovezi că a fost unul dintre numeroşii
eminenţi ofiţeri ai Armatei Române din prima jumătate a veacului
nostru. Bine pregătit profesional, trăgător de elită, bun instructor,
iubitor şi bun îngrijitor al oamenilor, cailor şi materialelor din
dotare. Foarte bun ofiţer de război, care s-a distins, mai ales, în
luptele ofensive din Banat, Valea Oltului şi din Ungaria (în primul
329
rlizboaie. din prima jumlitate a secolului al XX-iea. vlizut4 de comandantii sili
război mondial) sau pentru dezrobirea Basarabiei şi Ucrainei (al

doilea război mondial). Pe front, chiar superiorii săi, încă de atunci,
l-au denumit erou şi l-au propus, pentru vitejia şi rănile căpătate în
Ungaria, cît şi pentru vitejia, priceperea şi îndrăzneala dovedite în
Ucraina, în două rânduri, deci, la decorarea cu Ordinul militar
"Mihai Viteazul".
A fost şi un excelent gospodar, remarcându-se în acest sens,
în Campania din Bulgaria (1913) şi, mai cu seamnă, în 1942-1943,
la Tiraspol, ca organizator şi comandant al Etapelor Armatei a III-a.
A fost notat şi apreciat de mari personalităţi ale Armatei
Române inclusiv în al doilea război mondial, de comandanţii
Armatelor Române inclusiv în al doilea război mondial, de
comandanţii Armatelor a ID-a şi a IV-a şi de şeful Marelui Stat
Major.
Dacă sacrificiile, rănile şi jertfa de sânge date după primele
două războaie, i-au adus satisfacţia reîntregirii ţării şi posibilitatea
înaintării, după merit, pe treptele ierarhiei militare, sacrificiile şi
energia cheltuite în ultimul război i-au pricinuit umilinţa dezarmării
Diviziei a 13-a de către noul aliat de la răsărit, trecerea în rezervă
obţinerea califiactivului de "strigoi" şi "duşman al regimului", şi,
mai ales ocuparea şi ciuntirea ţării şi în primul rând a teritoriului, la
a cărui eliberare îşi adusese o însemnată contribuţie.
1
Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, Fond dosare, nr. 452811974
2
Ibidem, f.f. 5 şi 3
3
Ibidem, f.f. 5
4
Ibidem, f.f. 7-6
5
Ibidem, f.16
6
Ibidem, f. 12
7
Ibidem, f. 13
8
Ibidem, f. 14
9
Ibidem, f. 16
10
Ibidem.
330
Dr. Vasile Novac, Activitatea generalului de divizie DIMITRIU SAVA MIRCEA, 1n cele trei
rlizboaie. din prima jumlitate a secolului al XX-iea. vlizutli de comandanrii slii
11
Const. Kiriţescu, Istoria Războiului pentru Reîntregirea României,
1916-1919, Ediţia a II-a în 3 voi., voi. I,
Editura Casei Şcoalelor, Bucureşti, pag. 226.
12
Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, fond cit., f. 17
13
Ibidem
14
Ibidem, f. 18
15
Ibidem
16
Ibidem, f. 19
17
Ibidem
18
Ibidem, f. 20
19
Ibidem, f. 21
20
Ibidem
21
Ibidem, f.f. 22-54
22
Ibidem
23
Ibidem
24
Ibidem, f. 55
25
Ibidem, f. 56
26
Ibidem, f. 57
27
Ibidem
28
Ibidem
29
Ibidem, f. 58
30
Ibidem, f. 59
31
Ibidem
32
Ibidem, f. 17
Ibidem, Fond Registru Infanterie Activă, voi. 5, f. 174
33
331
VECHI UNITĂTI SPITALICEŞTI
... '
IN JUDETUL GORJ
'
Dr. Gheorghe Gîrdu
Din vechime a existat în judeţul Gorj ca şi în alte părţi ale

Ţării Româneşti asistenţa medicală, acordată de biserică, pentru
îngrijirea de bolnavi şi neputincioşi, concretizată în bolniţe şi
ospătării pentru vizitatori. Acestea au devenit leagănul spitalelor
de mai târziu.
În judeţul Gorj sânt cunoscute bolniţele de la Mânăstirea
Tismana pe la 1650 şi de la Mânăstirea Palavragi după anul 1703.
În aceste bolniţe călugării ajunşi la bătrâneţe şi copleşiţi de boli
căpătau o îngrijire la nivelul medicinei casnice. Tot în aceste
bolniţe erau adăpostiţi şi îngrijiţi laicii bolnavi de epilepsie sau
alienaţii mintali, dar puşi în lanţuri şi adăpostiţi în chiliile de jos.
Evoluţia societăţii româneşti a impus crearea unor
aşezăminte sanitare care să corespundă nevoilor şi obligaţiilor
unei asemenea epoci. La organizarea acestor stabilimente, au
contribuit unii foşti elevi ai unor universităţi străine, cum au fost
spătarul Mihai Cantacuzino, care după modelul spitalelor din
Orient, a clădit în cadrul unui complex mânăstiresc, Spitalul
Colţea, primul spital în Ţara Românească la 14 decembrie 1704.
După această dată, a urmat înfiinţarea Spitalelor Pantelimon, în
1735, Spitalul de la Craiova - 1737 şi altele. Fără îndoială că la
aceste spitale şi mai ales la cel din Craiova, s-au tratat şi locuitorii
din Gorj.
În judeţul Gorj o încercare de a se face un aşezământ
spitalicesc, a fost iniţiată de Dejustva miliţiei româneşti. Aceasta
în 1831 a făcut cereri la judeţe pentru încăperi necesare pentru
deschiderea de lazareturi şi spitaluri, "ce este a se întropni pentru
Dr. Gheorghe Gîrdu, Veclli unitiiţi spitaliceşti în judeţul Gorj
straja pământească precum şi de alţi căutaţi bolnavi militari cu

dohtori şi dohtorii."
Din însemnările Dejustvei miliţiei Ţării Româneşti din
anul 1832 de întocmire şi aşezarea lazareturilor de roate pe lângă
staturile lor, rezultă că urma să se deschidă lazarete în Valachia
Mică la: Cerneţi, Calafat, Râmnicu Vâlcea şi Târgu - Jiului.
Comandantul polcului al 3-lea, colonel şi cavaler
Solomon, la 17 iunie 1832, raporta la Dejurstvă, că ocârmuirea
judeţului Gorj, arată anevoinţă pentru darea unei încăperi pentru
deschiderea unui lazaret necesar tratării unui număr de 1O ostaşi
bolnavi, conform înţelegrii dintre Dejurstvă şi Vornicie.
Ca urmare a acestei acuzaţii ocârmuirea judeţului Gorj, la
3 august 1832 a răspuns că a găsit încăpere pentru lazaret, dar
comandantul Ruceanu de la Tg. Jiu a răspuns că nu-i mai face
trebuinţă, fiindcă, "Într-aceste zile urmează să ridice ostaşii şi
roata de la Tg. Jiu, din poruncă ce a primit de la polcovnicie". 1
În ce priveşte bolniţa de la Tismana între timp ea a devenit
spital-mănăstire având în anii 1834 şi 1835, determinate locuri
pentru bolnavi epileptici şi demenţi. 2
O mare importanţă în dezvoltarea organizării sanitare a
constituit-o înfiinţarea începând cu anul 1843 în capitala
reşedinţelor de judeţ a câte unui spital veneric, motivat de faptul
existenţei mai multor cazuri de boli sifilitice, care puneau în
pericol sănătatea locuitorilor.
Un asemenea spital a luat fiinţă şi la Tg. Jiu, capitala
judeţului Gorj. Pentru a aduce argumentările temeinice, este
necesar să analizăm activitatea pe această linie desfăşurată pe plan
central şi reflectată la nivelul judeţelor.
În privinţa actului legal de fondare la reşedinţa judeţelor a
spitalului veneric, Dr. Victor Gomoiu precizează că, "fostele
spitale venerice, despre care se spune, că s-ar fi înfiinţat în 1843,
dar despre care n-am aflat nici o urmă de arhivă" 3 .
Probabil că în acea vreme arhiva nu era în bună orânduială,
pentru că în prezent există în arhivele statului documente care
333
Dr. Gheorghe Gîrdu, Vechi unităţi spitaliceşti injudeţu/ Gorj
confirmă acest lucru. Ne referim în special la adresele şi rapoartele

întocmite în anul 185 l pentru reînfinţarea spitalelor venerice, din
care rezultă anul de înfiinţare al acestora. Astfel, în raportul nr.
549 din 26 feb. 1851, către Departamentul din Lăuntru,
"atingătoare de reînfiinţarea prin toate oraşele judeţelor câte un
spital veneric" se arată că măsurile adoptate în 1843 prin jurnalul
sfatului administrativ, încheiat la 21 august acel an (împărtăşit
comitetului cu nr. 64 78) "le găsesc bine şi trebuincioase spre
sfârşitul acesta".
Din cauza lipsei de organizare manifestată de
Departamentul din Lăuntru, a Comitetului carantinelor şi a
organelor locale, spitalele venerice înfiinţate în 1843 au funcţionat
câtăva vreme, adică vremelnic, în fiecare judeţ după posibilităţi, în
perioada 1843-1851.
De aceea, nu suntem de părerea celor ce numesc aceste
spitale ca vremelnice, ele fiind spitale venerice.
Chiar în adresa Secretarului Statului nr. 484 din 7 februarie
1851, prin care se comunică rezoluţia domnitorului pusă asupra
propunerilor din raportul Marelui Vomic din Lăuntru şi
generalului inspector al carantinelor "atingător de reânfiinţarea
prin toate judeţele a câte unui spital veneric, supt căutarea
doctorilor de judeţe", se cere a se "chibzui cu o deosebită luare
aminte'', iar nu "pentru o simplă formă precum de multe ori s-a
început şi nici o ispravă n-a produs"4 .
Ca urmare, a acestei rezoluţii, prin mai multe circulare s-au
luat măsuri ca fiecare cârmuire să trimită la Departament listă de
toate materialele şi obiectele spitaliceşti ce se găsesc acolo
înfiinţate în anul 1843 pentru spitalul veneric, în ce stare sunt,
numărul aproximativ al pătimaşilor, mai cu osebire în clasele de
JOS.
La aceste circulare, cârmuirea judeţului Gorj (în martie
1851) a trimis lista mobilelor şi obiectelor spitalului veneric din
1843, în total 105 bucăţi, cuprinzând: scaune de paie, jeţuri, feţe
de perne, mese, scaune căldări, tigăi, cearceafuri, prosoape. În
334
Dr. Gheorghe Gîrdu, Vechi unit/iţi spitaliceşti injudeţul Gorj
aprilie a trimis şi lista cu numele a 35 de suferinzi ce s-au găsit cu

boale venerice din unele sate gorjene. 5•
Fiindcă organele sanitare întârziau să reînfiinţeze spitalele
venerice, domnitorul Barbu Ştirbei, îngrijorat de un astfel de
obiect atingător tuturor claselor de oameni,din proprie iniţiativă a
dat din nou opisul (nr. 1748) din 14 dec., 1851 ca şeful
departamentului din Lăuntru, să adune îndată sfatul administrativ
şi împreună cu feţele cuprinse în opisul precedent, să facă lucrarea
pînă la sfârşitul lunii (dec. 1851). 6
Departamentul şi Comitetul Carantinelor şi Sănătăţii
publice au strâns datele necesare şi au întocmit proiectul
reînfiinţării spitalelor venerice. S-au făcut 7 propuneri legate de
înzestrarea materială şi medicală şi a fondurilor de întreţinere a
lor. S-a hotărât ca spitalul să fie într-o casă cu chirie cu 4 camere,
15 paturi, o cuhnie, o listă cu obiecte necesare, hrană,
medicamente.
La judeţ, s-a format o comisie vremelnică alcătuită din
măduralele magistratului oraşului, doctorul judeţului, sub
preşedenţia cârmuitorului.
Aceste propuneri au fost aprobate prin opisul domnesc nr.
27 din 11 ianuarie 1852, prin care se atrage atenţia
Departamentului din Lăuntru şi Comitetului carantinesc, a se
îngrijii de a se întemeii aceste spitale cu cele mai mici lucruri
"spre a nu degenera iarăşi în simple forme" şi a nu se risipi fără
trebuinţă banii publici sau a se face smăcinări pătimaşilor în
zadar. 7
Organele centrale au trimis instrucţiuni şi indicaţii
povăţuitoare de chipul cum trebuie a se cârmui spitalele venerice.
Cârmuirea judeţului Gorj la 13 martie 1852 a comunicat că a pus
în orânduială cele pomenite şi a închiriat casele fraţilor Mongescu.
Prin două adrese ale comisiei întocmite pentru reînfiinţarea
spitalului veneric al judeţului Gorj, către Comitetul carantinelor
aflăm că acesta şi-a început activitatea la 10 aprilie 1852, având ca
doctor pe Dimitrie Culcer, iar ca felcer pe Alexandru Moise. Tot
335
Dr. Gheorghe Gîrdu, Vechi unităţi spitalice5ti în judeţul Gorj
la această dată au intrat în serviciul spitalului rândaşul ş1

bucătăreasa 8
Unul din orăşenii din Târgul Jiului,iubitor de omenire, care

a sprijinit spitalul din nou deschis în acest oraş, cu obiecte "pentru
uşurarea şi sprijinirea la boala şi patima săracilor nenorociţi'', a
fost Stefan Frumuşanu.
În adresa sa din 15 iunie 1852, către Comisia spitalului
veneric, el arată că văzând pus în fapt acest folos de neştearsă
pomenire, aleargă a-şi depune obolul său pe altarul binefacerilor
către omenirea suferindă şi a dăruit spitalului 15 paturi de bolnavi,
16 perechi pantofi, perdele la toate ferestrele şi 20 stânjeni lemne. 9
Unele rezultate ale spitalului veneric de la Târgu Jiu sunt
redate în unele rapoarte ale Comisiei acestui spital şi ale
revizorului spitalelor venerice. Astfel, comisia judeţului informa
la 15 ianuarie 1853 Comitetul cantinelor, că atunci când s-a
înfiinţat acest spital locuitorii pătimaşi de boli sifilitice din oraş şi
satele judeţului, necunoscând folosul şi binele pentru care s-a
întocmit acest aşezământ, "se duceau în acest spital cu mare
anevoinţă, cei mai mulţi tăinuindu-se pe sine de această boală.
După ce însă cei intraţi în spital au văzut şi căutarea şi folosul din
vreme în vreme, au luat înalt sbor, începând de sineşi a veni la
spital spre căutare". S-a cerut încă 5 paturi peste cele 15 în
fiinţă,cerere susţinută de Comitetul cantinelor spre aprobare de
către Departamentul din Lăuntru, din pricină că boala este mult
lăţită în satele judeţului Gorj, astfel ca spitalul să poată
corespunde la scopul pentru care s-a restabilit acest aşezământ .
De asemenea, în ianuarie 1853 şeful comitetului
carantinelor îşi manifestă către Comisia spitalului veneric de la
Târgu Jiu, plăcerea ce i-a produs relaţia dată de doctorul Capşa,
revizorul spitalelor venerice din Valahia Mică, care la revizia
făcută spitalului a găsit lucrările după cuviinţă, bună îngrijire,
doctori buni, dar costisitoare. 10
De reţinut că lunar Consiliul judeţului Gorj înainta la
Comitetul carantinelor situaţia de cheltuielile spitalului. De
336
Dr. Gheorghe Gîrdu, Vechi unit/iţi spitaliceşti injudeţul Gorj
exemplu în anul 1855 aceste cheltuieli, în medie lunar erau pentru

îndestularea hranei bolnavilor de 250 lei, legile slujbaşilor 290 lei,
costul doctorilor 150 lei, chiria localului 1OOO lei şi cheltuieli
ordinare (mături, săpun etc.) 35 lei, 15 lei preotul pentru servicii
religioase şi alte cheltuieli periodice (lemne, halate etc.).
Doctoriile se procurau de la spiţeria oraşului, a cărei conducere o
purta Lazăr spiţerul, arendatorul spiţeriei văduvei lui Iosif
Rainhart. Din specificaţia medicamentelor eliberate pentru
Spitalul veneric rezultă că în general se foloseau pentru pătimaşi,
în vederea tratării bolilor sifilitice: unguiente althoe, gagarisme,
guttae mercusial, emulsiv, species, pulv, pilul, inf. chim. liviment
ş.a11.
Încă din 1853 Barbu Ştirbei a sancţionat Legiuirea
intitulată "Întinderea aşezămintelor sanitare şi îmbunătăţirea
serviciului medical", prin care în locul Comitetului carantinelor şi
al Comisiei doctoriceşti apare Cosiliul Medical al Principatului
format din cei cinci medici ai vopselelor din Bucureşti şi
protomedicul. 12 Această lege prevedea "statornicirea unui număr
de spitale permanente în locul celor amenajate vremelniceşte pe la
oraşele de căpetenie ale judeţelor, pentru boalele sifilitice şi apoi
căutarea de orice boală de care ar pătimi locuitorii de prin judeţe,
atât dintre săteni cât şi dintre orăşeni".
Dar această lege nu s-a aplicat imediat, fiind nevoie de luat
unele măsuri organizatorice, în primul rând pentru stârpirea
boalelor sifilitice. Pe această linie, la revizia din 24 august 1855,
revizorul spitalurilor despărţirea a II-a, doctor A. Venertz s-a
încredinţat că spitalul Târgu-Jiu este încăpător, în bună orânduială,
încredinţând departamentul că, "Spitalul al acestui judeţ Gorjul,
este unul din cele mai bine ţinuţi şi este mai bine înzestrat decât
mulţi alţii neavând nici-o lipsă de articole mai trebuincioase".
La 3 septembrie 1855 Domnitorul Ţării Româneşti a
vizitat oraşul Târgu-Jiu însărcinând pe maiorul Solomon să facă
revizia spitalului. Maiorul a rămas pe deplin mulţumit şi nu a
făcut decât observaţia că paturile ar fi mai bine să fie de fier, iar
337
Dr. Gheorghe Gîrdu, Vechi unitllţi spitaliceşti în judeţul Gorj
unele aşternuturi şi cămăşi sunt slabe de neîntrebuinţat. Dr.

districtului Gorj, D. Culcer despre această vizită informa
Comitetul Sănătăţii publice că maiorul a dat Măriei Sale
"mulţumitoare informaţii de orânduială ce a găsit în acest spital."
Dar schimbarea spitalelor venerice în spitale de judeţ a fost
realizată abia în 1856. Astfel, prin Ofisul 75 din 27 august 1856,
Prinţul Caimacan Barbu Ştirbei arată că "spitalele întocmite prin
judeţe la anul 1844, fiind înfiinţate numai în folosul celor bântuiţi
de boale venerice şi cu aceasta pe de o parte se respinge din azilele
cuvenite omenirii, toţi cei ce pătimesc despre altă patimă, iar pe de
alta defăimătorul titlu acestor spitaluri opresc chiar şi scopul
întocmiri lor populaţia noastră fiind nicicum despuiată de
sentimentul ruşinei, încât nu se sfiiască a se intra într-un azil
defăimător". În continuare ofisul domnesc porunceşte ca spitalele
judeţene să rămână deschise oricărui bolnav, care s-ar înfăţişa
pătimind şi lipsit de mijloace şi prin urmare "încetând cea până
acum numire a spitalelor venerice ce se vor numi spitale de
judeţe".
La 1 septembrie 1856 a fost trimis ofisul domnesc la
Cârmuirea judeţului Gorj prin care s-a hotărât transformarea
spitalului veneric în spital general, dându-se astfel dezlegarea ca
spitalul să primească orice bolnav. 13 Organele locale au depus o
muncă susţinută pentru buna orânduială a spitalului înfiinţat
pentru orice boală aceasta rezultând şi din lista cheltuielilor
înaintate în 1857 la Comitatul sanitar al Ţării Româneşti şi
aprobate de Ministerul de Interior, prin procurarea de obiecte:
foarfeci, lemne, lipitori ş.a. Unele cheltuieli au fost depăşite ca de
exemplu cele din luna iunie 1857 pentru care Dr. Culcer a fost
atenţionat. Ca justificare Dr. Culcer a răspuns că a dat unor
bolnavi din spital câteva medicamente mai eficace cum a fost:
decoli de chinină, morfin, aur murtatic, strianin şi soluţii de slabi
idriviodat, iar acesta din urmă s-a întrebuinţat şi altă dată dar la
mai puţini bolnavi pe lună. "Este însă dureros a privi pe pătimaşi
338
Dr. Gheorghe Gîrdu, Vechi unitlJţi spitaliceşti tn judepli Gorj
în suferinţă şi nu-i tinde mână de ajutor mai probabil ce i-ar putea

folosi".
În luna octombrie 1857 Dr.Culcer se transferă şi în locul
său a fost numit medic al Districtului Gorj din 20 nov.
Dr.I.Alienescu, pe care l-a deţinut până la 20 septembrie 1858. La
31 mai 1858 Comisia Spitalului Districtului Gorj informa
Comitetul Sanitar că mergând la spital a găsit o bună orânduială şi
medicii curarisind bolnavii în bune reguli atât ca hrană cât şi cu
darea medicamentelor trebuincioase. "În ce priveşte locuitorii
orăşeni pierzând încrederea în medic nici îl mai cheamă, iar pentru
întâmpinare de boală au alergat în totul la medicamente de casă."
Felcerul Alex. Moisi la 10 martie 1857 a demisionat din
neânţelegerile ce le are cu dr.Alienescu, iar urmaşul Adolf
Akărflou a fost destituit la 22 sep. 1858.
Cheltuielile spitalului pe 1858 au crescut ca urmare a
numărului ,mai ridicat de bolnavi trataţi şi reparaţiile meselor şi
scaunelor "mai cu seamă cele din cele înfiinţate în anul 1844 pe
seama vremelnicescului spital de atunci, s-au stricat." 14
După plecarea dr. Alienescu, a fost numit la 25 septembrie
1858 ca medic primar al districtului Gorj, dr. Papadopol-Kiriazi
Gh, care a deţinut această funcţie până la 1 iunie 1863.
La 23 aprilie 1858 spitalul s-a mutat în casele doctorului
Culcer, plecat la Craiova. Primul contract de închiriere nu-l avem,
însă în situaţia cheltuielilor pe anul 1858 găsim trecută suma de
1890 lei reprezentând chiria plătită doctorului Culcer, iar în
bugetul Consiliului judeţului Gorj pe 1868 găsim pe octombrie
1868 că s-a plătit 264 lei drept chiria pentru etajul de jos a
contractului făcut cu doamna Ana Culcer, începând de la 23
aprilie. Casele doctorului Culcer se aflau pe strada Poştei. Din
contractul semnat pe perioade 23 aprilie 1861-23 aprilie 1862 se
observă că localul avea parter şi etaj, o cuhnie şi un şopron pentru
păstrat paiele. 15
Actul Unirii de la 24 ianuarie 1859 a deschis o etapă nouă
în dezvoltarea şi a serviciului sanitar.
339
Dr. Gheorghe Gîrdu, Veclri unităţi spitaliceşti in jucleţul Gorj
La 13 februarie 1859 Comisia spitalului judeţului Gorj,

anunţă protomedicul, şeful Comitetului sanitar din România, că în
conformitate cu însărcinarea pusă acestei comisii a făcut revizie,
găsindu-l "în cea mai plăcută şi perfectă curăţenie, conform
veacului în care ne aflăm şi civilizaţiei de care ne bucurăm,
curarisindu-se bolnavii de către d. medic cu darea medicamentelor
în cea mai bună regulă". De asemenea precizează că nutrimentul
necesar se dă la timp bolnavilor, zestrea spitalului era în cea mai
bună curăţenie. Comisia scoate în evidenţă neobosita şi buna
îngrijire ce are medicul Kiriazi despre curarisirea bolnavilor.
Comitetul sanitar a subliniat "vrednică de toată lauda a activităţii
medicului districtului'', Gorj, Kiriazi. Despre medicul Kiriazi şi
inspectorul spitalelor districtuale despărţirea a II-a, Dr. Vemetz, la
inspecţia din 1O mai 1859 sublinia "tratamentul medical al
bolnavilor din partea medicului e aşa de perfect, încât orice bolnav
de orice treaptă a societăţii s-ar putea felicita de a fi "căutat
precum se caută aceşti bolnavi".
La 25 iunie 1859 spitalul districtului Gorj s-a bucurat de
vizita prinţului domnitor al Ţării Româneşti, Al. Ion Cuza. Aşa
cum informa doctorul Kiriazi, pe protomedicul şef al comitetului
sanitar, prinţul domnitor a stat de vorbă cu fiecare bolnav în parte,
a cercetat aşternuturile, rufăria, felul căutării şi îngrijirea
bolnavilor arătându-şi deplina mulţumire. Numai pentru
ustensilele cuhniei domnitorul s-a exprimat astfel, "aceste puţine
vase de pământ nu sunt corespunzătoare cu trebuinţa unui
asemenea institut filantropic".
Prin numirea Dr. Davila, în postul de protomedic al Ţării
Româneşti şi de şef al Comitetului Sanitar, iar la 3 decembrie
1860 în cel de inspector general al serviciului sanitar militar din
principate, un spirit nou s-a făcut simţit în administraţia sanitară a
ţării.
Printre alte măsuri Dr. Davila, pentru buna organizare a
serviciului sanitar s-a adresat cârmuirilor şi comisiilor judeţene de
a contribui la progresul acestui aşezământ efectuând revizii asupra
340
Dr. Gheorghe Gîrdu, Vechi unit4fi spitaliceşti tn judeţul Gorj
stării spitalului din oraşul reşedinţei lor. În acest sens comlSla

spitalului judeţului Gorj (prefect Gr. Miculescu şi D. E.
Frumuşanu membru în sfatul municipiului Tg-Jiu) informează la 5
februarie 1860 pe Dr. Davila că în urma reviziei făcută spitalului
de district, l-a găsit în plăcută stare de curăţenie, rânduială, cea
mai scrupuloasă îngrijire, până la cele mai mici bagatele, nelipsind
nimic spre a îndulci chipurile suferinzilor. "Am lăcrimat de
bucurie", zic membrii acestei comisii, "când am văzut în faptă ce
poate să devie pentru omenire această instituţie condusă de o
mână măi astră". Comisia îşi exprimă recunoştinţa faţă de medicul
Kiriazi autorul unei astfel de surprize şi se grăbesc să aducă la
cunoştinţă inspectorului general Dr. Davila, cele constatate "ca cel
ce sunteţi în drept şi se cade să participaţi cel dintâi din
frumoasele roade ale propriilor domniei-voastre osteneli". 16
Aprecierea de care se bucura Dr. Davila în rândurile celor ce se
ocupau cu medicina este redată şi în adresa doctorului Kiriazi
către acesta, trimisă la 20 octombrie 1860, prin care arată că "fiind
inspirat de dorinţele din cele nobile, precum şi de impulsia dată
lucrărilor de către Dv, spre perfecţionarea serviciului sanitar şi
convins de indulgenţa cu care primiţi orice observaţie atingătoare
acestui scop, viu cu respect a vă supune la cunoştinţă cele
următoare". Este vorba de a se mări numărul paturilor de la 15 la
cel mult 24, schimbarea perinilor de paie cu altele de lână, mărirea
nutrimentului cu un leu pe zi şi medicamentelor cu 30 parale pe
fiecare bolnav, să se adauge la instrumentele chirurgicale ce s-au
proiectat şi o maşină electrică medicală, să se înfiinţeze o duşă
portativă, iar plapumele de iarnă să fie mai groase.
Din specificaţiile de medicamentele folosite la tratarea
bolnavilor pe anul 1860 se observă că acestea au constat în special
în: prafuri, alifie, piatra iadului, hapuri mercuriale, apă de plumb
şi camfor, curăţenie, injecţii, spirt, ceai, soluţie de iod, unt de ficat
de peşte, muştar, floare de tei, soc, muşeţel, soluţie de apă de
trandafir, tentură de ofion, vin de China, calomel, apă vegetamine
ş.a.'7
341
Dr. Gheorghe Gîrdu, Vechi unităţi spitaliceşti în judeţul Gorj
Un fapt important în desfăşurarea activităţii spitalului

districtului Gorj îl constituie numirea la începutul lunii martie
1861 a unui doctor curant diminuându-se din sarcinile medicului
districtului.
Primul medic al spitalului din Târgu-Jiu a fost
Tachmintsis, care a servit aci până la 1 mai 1861, fiind depărtat
din serviciu pentru abateri din datoria slujbei. La aceeaşi dată, în
locul său, a fost numit prin decret domnesc ca medic al oraşului
Târgu-Jiu, dr. Emanuel Igel. 18
La 23 noiembrie 1861, spitalul s-a mutat din casele
doctorului Culcer (cu toate că avea contract până în 1862), în
casele răposatului Bănică Politimos, situate pe strada Sf. Nicolae,
care mai târziu a devenit arestul oraşului. 19
Într-o adresă din 11 august 1861 către Comisia spitalului
districtului Gorj, doctorul Culcer arăta că întotdeauna a avut
mulţumirea de a fi uman şi umanitatea către suferinţele
pătimaşilor l-a făcut să închirieze casele pentru spital după
plecarea sa la Craiova, mai vârtos că ştia greutăţile până a se găsi
încăperi în oraş pentru un asemenea institut filantropic, dar aflând
cele urmate asupra soţiei sale nu mai poate suferi a tăcea se
grăbeşte să-şi revoce contractul pentru închirierea caselor.
Şi în cursul anului 1861 Comisia spitalului districtului
Gorj s-a preocupat pentru îndrumarea, revizia activităţii
desfăşurate de spital. De asemenea s-a preocupat de verificarea
lunară a cheltuielilor. Din analiza registrului nutrimentelor,
întocmită după lista de dietă, se observă felurimea porţiilor pentru
hrana bolnavilor care consta din: verdeţuri, orez, făină, sare,
unsoare, pâine, carne de vită, cartofi ş.a.
O măsură importantă pe linie sanitară a fost înfiinţarea
medicilor de arondisment şi a subchirurgilor în locul felcerilor
prin Decret 253 din 31 martie 1862. Cu această ocazie la spitalul
judeţului Gorj a fost numit subchirurg Ionescu Nicolae. Ca medic
al oraşului era tot dr. Igel, care a muncit conştiincios până la 14
mai 1863. La permutare el menţiona într-o cerere, că la plecarea sa
342
Dr. Gheorghe Gîrdu, Vechi unităţi spitaliceşti în judeţul Gorj
din Târgu-Jiu, ca medic al oraşului a lăsat un spital "care s-a putut

compara cu cele mai frumoase spitale din Europa". În locul său a
fost numit provizoriu patronul în chirurgie Viener. 20
Consiliul general al judeţului Gorj s-a preocupat
permanent şi de găsirea unui local cu spaţii mai largi, fie cu chirie,
fie cu construirea altuia din nou. Acestei iniţiative s-au alăturat şi
alţi oameni de bine ai oraşului. Astfel cetăţeanul Ştefan
Frumuşanu, acelaşi om care şi-a dat tot obolul său la reînfinţarea
spitalului din Târgu-Jiu, încă la începutul anului 1862, anunţă
printr-o depeşă pe Carol Davila că a găsit pentru clădirea din nou a
spitalului "locul în centrul oraşului, colţul cu două faţade". Planul
fără nici un neregularit. La 11 mai 1862 arhitectul Lipize a înaintat
inspectorului general C.Davila "două planuri şi devizul pentru
construirea noului spital din Târgu-Jiu".
La 15 iunie 1862, doctorul Judeţului Gorj informa pe Carol
Davila, că Ştefan Frumuşanu, a spus că face "construcţiunea unui
spital în oraşul Târgu-Jiu, cu propria Domniei sale cheltuială. În
prezenţa mai multor persoane a promis, că negreşit primăvara
viitoare a anului 1863 începe a clădi acest stabiliment şi că până
atunci, vrea să adune toate materialele trebuincioase".
La 17 iunie 1862, Ştefan Frumuşanu a primit de la
inspectorul general planul şi devizul spre consultare. Cu această
ocazie el răspunde inspectorului general că "acum nu rămâne
decât ai da şi din parte-mi tot studiul necesar şi pe lângă aceasta a
consulta nu mai puţin şi mijloacele de care pot dispune căci câte
se ştie pe aici un loc unde toate materialele de construcţiune se
află cu prea multe dificultăţi şi cu preţuri înduite decât cele
prevăzute prin deviz şi vă promit domnule inspector că nu voi
cruţa nimic din ce cade din domeniul putiinţei mele, spre a obţine
un rezultat cât mai favorabil pentru un institut de asemenea
natură". 21
Ce s-a întâmplat cu acest proiect nu se cunoaşte căci se
pare că nu s-a realizat, spitalul continuând să funcţioneze în casele
răposatului Bănică Politimos, până la începutul anului 1866 când a
343
Dr. Gheorghe Gîrdu, Vechi unitilţi spitaliceşti în judeţul Gorj
fost mutat în clădirile cumpărate de oraş de la fostul proprietar V.

Lascăr, pe strada Unirii în apropiere de calea ferată cunoscute sub
numele de casele Milescu.
În cursul anului 1863 s-au făcut demersuri pentru
procurarea unor obiecte. De exemplu, la 14 ianuarie 1863 Comisia
spitalului districtului Gorj cerea aprobare la Serviciul sanitar
printre altele să procure trei lampe care să lumineze cu gaz, fiind
mai puţin costisitor decât cu lumânări cu seu şi luminează mai
bine. Adresa era semnată de preşedintele comisiei, adică prefectul
districtului Bucşenescu, D. C. Frumuşanu, membru în Consiliul
municipiului Târgu-Jiu, de dr. Kiriazi, medicul districtului Gorj şi
dr. Gros, medicul oraşului (şi spitalului). S-au mai primit de la
Serviciul sanitar "mica cutie de instrumente".
De asemenea, Comisia spitalului Gorj, la 30 mai 1863,
solicită inspectorului general al administraţiei sanitare să se
aprobe încă şapte paturi în spital ca să fie 17 paturi pentru bărbaţi
şi 5 pentru femei, deoarece la intrarea companiei a IV-a din
regimentul al doilea de oştire în oraşul Târgu-Jiu, va fi nevoie şi
de paturi pentru bolnavi militari, iar cele 15 paturi existente sunt
destinate pentru bolnavii civili.
La 17 iulie 1863 medicul primar provizoriu al districtului
Gorj dr. Gros, solicită serviciului sanitar să i se trimită un nou
şneperulu, pentru că cel vechi s-a stricat.
La 12 septembrie 1863 şi februarie 1864 Comisia
districtului Gorj a trimis serviciului sanitar socotelile, cheltuielile
fiind semnate de prefectul Bucşenescu, D. C. Frumuşanu, membru
în Consiliul municipiului Târgu-Jiu, de medicul primar al
districtului Gros şi de medicul oraşului doctor Const. N.
Cristoduolo.
În judeţul Gorj se simţea lipsa de cadre medicale. Chiar
postul de medic al spitalului districtual se completa cu greutate.
Astfel, la începutul anului 1866 acest post fusese ocupat de dr.
Breisch, care a cerut după patru luni să fie transferat din cauza
aerului prea tare la Târgu-Jiu. În octombrie 1867 medicul
344
Dr. Gheorghe Gîrdu, Vechi unitiJţi spitaliceşti injudeţul Gorj
districtului dr. Gros se transferă, în locul său fiind numit doctor

Emil Igel, iar ca medic al oraşului apare doctor Anton Icniset, iar
în 1868 doctor Isidor Alltschul, care caută şi bolnavii spitalului. În
ianuarie 1869 ca medic primar al judeţului apare dr. Garts, iar în
anul 1870 dr. Ion Frumuşanu.
Doctorul Ion Frumuşanu a impulsionat activitatea
medicală a judeţului Gorj, bucurându-se de frumoase aprecieri din
partea Consiliului medical superior şi de la Ministerul de Interne.
Astfel, pentru întocmirea noii legi ce a fost aprobată în 1874,
ministrul de interne Lascăr Catargiu, la 4 iulie 1874 a decis să fie
invitaţi doctorii în medicină Ion Frumuşanu, medic primar al
judeţului Gorj şi Voicinschi al judeţului Ilfov, ca să ia parte în
Consiliul medical superior pentru elaborarea lucrărilor noii legi,
aceştia fiind oameni exersaţi şi experimentaţi în serviciile
medicale. 22
Din luna august 1875 apare ca medic al oraşului Târgu-Jiu
şi al spitalului, doctor Athanoşevici iar ca medic primar al
judeţului, doctor Staicu.
În anul 1887 doctorul judeţului Urbeanu solicită
construirea unui spital nou destinat a fi propriu numai pentru
îngrijirea a 50 de bolnavi. 23 Abia în 1893 Comitetul judeţean Gorj
a obţinut un împrumut pentru construirea acestui spital pe terenul
Milescu, dărâmându-se vechiul spital.
În anul 1894 s-a terminat construcţia noului spital de
antreprenorul Victor Laugier, format după proiect din mai multe
pavilioane din care unele s-au construit mai târziu.
De exemplu, în martie 1899, Consiliul judeţului Gorj a
avizat construirea unui nou pavilion şi a altor îmbunătăţiri ce erau
necesare de adus noului spital din Târgu-Jiu. După această dată,
spitalul era compus din cinci pavilioane. 24
Cel de-al doilea spital în judeţul Gorj a fost înfiinţat la
Petreştii de Sus, azi Târgu Cărbuneşti, construit sub un singur
pavilion in anul 1880.
345
Dr. Gheorghe Girdu, Vechi unii/iţi spitaliceşti în judeţul Gorj
Despre acesta aflăm, din protocolul numărul 1 din 1O iunie

1885 al Consiliului Judeţului Gorj care a aprobat facerea de
viramente în bugetul spitalului rural Petreştii de Sus pe exerciţiul
1894/95, în sumă de 491 lei şi 58 bani iar pentru verificarea
socotelilor bugetare au fost desemnaţi consilierii: Dimitrie
Mongescu, C. C. Danielescu şi Pantelimon Voiculescu. 25
În anul 1919 spitalul Petreştii de Sus funcţiona cu 70 de
paturi, iar azilul de tuberculoşi de la acest spital n-a funcţionat. 26
În anul 1923, spitalul şi azilul de tuberculoşi din acelaşi
spital aveau 70 de paturi. 27 În anul 1949 sanatoriul de tuberculoză
dispunea de -106 paturi. 28
Un alt edificiu spitalicesc pe care s-au gândit organele
locale din judeţul Gorj să-l construiască, se referă la înfiinţarea
unui spital de holeră cerut de altfel în 1892 de directorul general al
serviciului sanitar, fiind ministerul îngrijorat de holera ce există în
partea Rusiei limitrofe. Prin încheierea Consiliului comunal al
urbei Jiu nr. 187 din 7 septembrie 1892 s-a hotărât construirea
unui spital de holeră din fondurile prevăzute în bugetul comunei
pentru lucrările de prevenirea bolilor infecţioase, acestea fiind de
resortul autorităţii comunale.
La 4 martie 1893 s-a încuvinţat procurarea paturilor
necesare înfiinţării spitalului de holeră. În 1894 au fost procurate
lemnele necesare şi s-a elaborat proiectul pentru instalarea
spitalului de holeră.
Ministerul de Interne, Direcţia Administraţiei judeţene şi
comunale la 12 august 1894 a răspuns primarului urbei Jiu că,
supunând Consiliului sanitar superior proiectul pentru construirea
unui spital de holeră în Târgu-Jiu, nu s-a aprobat. 29
Consiliul judeţului Gorj, de mai multe ori şi-a exprimat
dorinţa către Ministerul de Interne pentru construirea de noi
spitale cum au fost cele din noiembrie 1896 şi noiembrie 1901
pentru construirea unui spital rural pe Valea Jiului, motivat de
faptul că populaţia din această zonă este depărtată de spitalul
oraşului Târgu-Jiu, şi cel de la comuna Petreştii de Sus. 30
346
Dr. Gheorghe Gîrdu, Vechi unităţi spitalicepi injudeţul Gorj
Această dorinţă a fost realizată abia la 1 august 1949, când

s-a înfiinţat spitalul mixt Valea Sadului. 31
· Consiliul judeţean al judeţului Gorj şi-a exprimat dorinţa
la Ministerul de Interne în noiembrie 1904 pentru înfiinţarea unui
spital în plasa Jiu, deoarece populaţia acelei plase se găseşte la
distanţă depărtată de reşedinţa judeţului unde este spitalul. 32 Tot
ca spital vechi se consideră cel de la Slivileşti înfiinţat în 1906 şi
Novaci, înfiinţat în 1923.
O încercare de înfiinţare de spital în această zonă o găsim
în testamentul doctorului N. Urdăreanu, deschis la 17 mai 1908. În
testament, doctorul, la punctul 3, scrie:"Las toată moşia mea cum
am stăpânit-o, adecă am avut ca meritaj sau ce am mai cumpărat o
las judeţului pentru ca din venit să întreţină un spital în casele ce
am şi ce nu o fi de ajuns de întreţinut din venit se înţelege că
judeţul va veni în ajutor. Las, de asemenea, toate clădirile ce sunt
pe ea, tot judeţului. Spitalul sau moşia se va numi "Moşia Urdarii
de Jos, Ghiţă Urdăreanu"."
Unul din moştenitori a făcut acţiune la tribunal, dar nu
cunoaştem rezultatul şi de ce nu s-a realizat spitalul. Zona a
căpătat spital de abia în 1970 la Turceni şi Rovinari. 33
Ca locuri de odihnă şi pentru îngrijirea sănătăţii se
enumeră Mănăstirea Tismana şi schitul "Locuri rele". Am văzut la
începutul expunerii că la Mănăstirea Tismana a fost un spital
mănăstiresc. În jurul anului 1906, aici găsim camere amenajate
pentru odihnă şi pentru căutarea sănătăţii. Mai funcţiona şi un
sanatoriu al casei de credit al corpului didactic. Întrucât unii
membrii ai corpului didactic cazaţi în sanatoriu, manifestau purtări
incorecte, a făcut pe superiorul mănăstirii să solicite episcopiei
Râmnicului să transforme sanatoriul într-un spital rural şi o şcoală
de meserii. De asemenea, ziarul Universul, în 1908, a anunţat că
sanatoriul de la Tismana va fi destinat pentru tuberculoşi. Acest
anunţ a produs multe intervenţii din partea mănăstirii şi a
locuitorilor din satul Tismana spre a nu se face sanatoriu de
tuberculoşi, speriaţi fiind de acest teribil flagel.
347
Dr. Gheorghe Girdu, Vechi unităţi spitaliceşti în judeţul Gorj
La schitul "Locuri rele", aşa cum rezultă dintr-o informare

din 1906, slăbănogii, leproşii, epilepticii şi suferinzii de tot felul
au găsit adeseori alinare şi leac.
3
După cum se ştie mai târziu reţeaua sanitară a luat din ce

în ce o largă dezvoltare, înfinţându-se mai multe unităţi
spitaliceşti: sanatoriul T.B.C. Dobriţa 1940; spitalurile: Căpreni-
1957, Târgu Logreşti-1958, Mătăsari şi Motru-1964, iar la Târgu-
Jiu în 1956 ia fiinţă al doilea spital pe strada Tudor Vladimirescu
şi în 197 5 a intrat în acţiune al treilea spital cu 700 de paturi situat
în sudul oraşului.
În concluzie vechile unităţi spitaliceşti din Gorj cât şi cele
mai noi s-au clădit cu mari eforturi, la a căror construire au depus
multă stăruinţă organele locale, populaţia şi cadrele medicale ce
le-au deservit. Cu toate condiţiile grele în care s-a desfăşurat
munca, cadrele medicale au reuşit prin abnegaţia şi priceperea lor
să redea sănătatea oamenilor ce au fost nevoiţi a se trata în aceste
vechi unităţi spitaliceşti din Gorj.
Bibliografie
1
Arhivele Statului Bucureşti, Vornicia din Lăuntru 2640/1831.
2
Arhivele Statului, Filiala jud.Gorj. Prefectura 22/1834; 12/1835.
Viaţa medicală în Oltenia, p.26, V.Gomoiu.
3
4
ASB - MAI 13/1851; 8/1851; Serv.Sanitar 6/1850.
5
ASB - MAI 13/1851; 8/1851; AS Filiala Gorj, 23/1850.
6
ASB - Serv.Sanitar 16/1849.
7
ASB - MAI 13/1851 comunal.
8
ASB - Serv.Sanitar 3211852; MAI rural 13/1851; 41/1853.
9
ASB - MAI rural 13/1851; 41/1853.
10
ASB - MAI Serv Sanitar 32/1852; MAI rural 43/1853, 41/1853.
11
ASB - MAI Serv.Sanitar 32/1852; MAI rural 13/1851; Doc.ist.
DCXLVII, 405, 408, 423, 440.
12
C.Barbu - Carol Davila şi timpul său.
13
ASB - MAI Serv.Sanitar 41/1852, 83/1855, Doc.ist.DCXLVII/735.
14
ASB - Serv.Sanitar 85/1852, 43/1857, 42/1858, 5/1865, 17/1867,
39/1858, 17/1866; MAI rural 8/1857.
348
Dr. Gheorghe Gîrdu, Vechi unitiJţi spitaliceşti fnjudeţul Gorj
15
ASN Serv.Sanitar 85/1857, 43/1857, 7111868.
16
ASB Serv.Sanitar 49/1860, 52/1859.
17
ASB Serv.Sanitar 47 /1860.
18
ASB Serv.Sanitar 47/1860, 17/1867, 32/1861, 153/1862, 17/1867,
120/1862.
19
ASB Serv.Sanitar 153/1862, 74/1866.
20
ASB Serv .Sanitar 32/1861, 153/1862, 17/1867, 120/1862.
21
ASB Serv.Sanitar 91/1862.
22
ASB Serv.Sanitar 53/1874, Dr.Felix.
23
24
ASB - MAI nr.323 dos 1354/1894, 1140/1898; Adrian Becherete
"Din trecutul medicinei gorjene".
25
ASB - MAI Serv.Sanitar 1643/1895.
26
27
28
29
AS fii.Gorj Primăria oraş Tg.Jiu 109/1893-94, MAI nr.383
dos.1430/1894.
ASB Min.Int.Adtiv 1100/1898 inv.327 dos.1528/1901 şi inv. 328
30
dos.683/1904.
31
ASB Serv.Sanitar. 16/1949.
32
ASB - MAI Aditiv. 1100/1898, 1528/1901, 683/1904.
33
ASB - MAI Serv.Sanitar 1593/1908.
Episcopia Râmnicului şi Argeşului 14/1906, 17/1908 Rm. Vâlcea.
34
349
"UNGURENII"
ÎN TARA ROMÂNEASCĂ
'
Mihai Chirită
'
Motto:
"Noi românii suntem un popor de circulaţie
neântreruptă, de unde vine şi unitatea noastră
naţională" (Nicolae Iorga).
Ideea: "Ungurenii în Ţara Românească" s-a născut pentru

mine ca rezultat al unor cercetări întreprinse la Arhivele Statului
pentru întocmirea monografiei satului Bistreţ-Dolj, sat situat la
Dunăre, pe malul bălţii cu acelaşi nume, unde oierii transilvăneni
veneau în fiecare an cu oile la iernat.
Deşi m-am născut şi am copilărit în acest sat, iar după
plecarea definitivă l-am văzut de nenumărate ori, timp de peste 50
ani eu nu am ştiut de existenţa unor români transilvăneni pe acolo,
până acum câţiva ani. Prima surpriză - plăcută, mărturisesc sincer
- a survenit atunci când cercetând Condicele bisericeşti (1832-
1964), Registrele de stare civilă ale comunei (1865-1981) am
descoperit că la Bistreţ se află în prezent 40 de familii de români
transilvăneni, urmaşi ai unor neamuri care au venit peste Carpaţi
încă din secolul trecut, ca: Damian Moşoiu Ungureanu (din satul
Pianu de jos, de lângă Sebeş), Pătru Ungureanu (bârsan reântors
din refugiu de peste Dunăre), Ion poreclit "Neamţu" ca unul ce
Mihai Chiriţă, "Ungurenii" în Ţara Românească
venise din Ţara Nemţească

(de la Oradea), Lazăr Văgău (din satul
Boşorod, ţinutul Hunedoarei), Ilie Niculescu Ungureanu (negustor
din Poiana Sibiului), Nicolae Văleanu (din satul Vale, districtul
Sibiu), Ispas Petrescu (cismar), percum şi Iosif, Ambrozie şi
Simion, înregistraţi la vremea respectivă "Ungureanu", ca poreclă.
A urmat la rând cea de-a doua surpriză, când cercetând
catagrafiile Vistieriei pentru judeţul Dolj din cel de-al treilea
deceniu al secolului trecut, am constatat că în plasa Câmpului din
Judeţul Dolj, situată între regiunea de baltă şi cea de deal, câteva
sate erau alcătuite din ungureni şi anume Perişoru Ungureni
Goicea Mică (de lângă Bârca) şi Cângiova (de pe malul drept al
Jiului). La Sibiu, mai aflasem de o legendă care spune că
localitatea Băileşti din judeţul Dolj, actualul oraş din şesul
Olteniei - a fost înfiinţată de neamul Băilă din Săliştea Sibiului.
Ca orice legendă, ea trebuie să conţină şi un sâmbure de adevăr!
De acum era clar pentru mine că românii transilvăneni s-a
aşezat pretutindeni pe teritoriul Ţării Româneşti, lucru confirmat
ulterior de documente aflate la Arhivele Statului din Bucureşti.
Acestea conţineau numele unor băjenari "străini", veniţi de peste
hotare în Oltenia, în perioada anilor 1819-1831 şi înscrişi de
visteria Ţării în "slobozii'', ca unii ce plăteau birul pe jumătate.
Dacă în cazul celor veniţi de peste Dunăre în judeţele de
şes (Romaneşti, Dolj şi o parte din Mehedinţi), marea majoritate a
acestor "străini" erau români ce se reîntorceau din refugiu şi
numai o mică parte "sârbi" situaţia era cu totul alta în judeţele de
munte (Vâlcea, Gorj şi cealaltă parte din Mehedinţi), unde
"străinii" erau în exclusivitate români veniţi de peste Carpaţi.
Localităţi mari şi însemnate ca Văideeni (Vâlcea), Novaci (Gorj)
şi Baia de Aramă (Mehedinţi) erau alcătuite din ungureni.
Deşi categoriile în cauză nu ne arată şi "neamul" străinilor,
adică naţionalitatea, după poreclă şi numele de botez pe care
aceştia le purtau, deducem cu uşurinţă că ei erau români ce
aparţineau unor localităţi din Transilvania, ca: Sălişteanu,
Tilişcanu, Vinereanu, Tompârceanu, Văleanu, Jinaru, Poenaru,
351
Sascioreanu, Braşoveanu, s.a., după numele saşilor în Ţara

Românească au constituit excepţii rare în trecut. O dovedesc tot
catagrafiile Vistieriei!
Ulterior, cercetând şi dosarele corespunzătoare pentru
Muntenia am constatat existenţa numeroasă a ciobanilor ardeleni
nu numai în judeţele de munte (Argeş, Muscel, Saac, Buzău şi
Râmnicu Sărat), cu şi în cele de şes, în special Ilfov în care se afla
capitala ţării, precum şi în Bărăgan, unde Judeţul Ialomiţa era
brăzdat de numeroase "drumuri ale oilor" ce duceau spre bălţile şi
vadurile de la Dunăre.
Transilvania a fost în toate timpurile un ţinut bogat şi
înfloritor, cu locuitori pricepuţi şi harnici. În antichitate, aurul
munţilor Apuseni a stârnit pofta de cucerire a marelui şi
puternicului imperiu roman, iar în evul mediu populaţiile
migratoare au dat asaltul asupra Carpaţilor ori de câte ori au venit
sau au trecut pe aici. Un astfel de pământ a fost întotdeauna râvnit
de venetici, dar niciodată părăsit de băştinaşi. Nici nu este cazul să
mai pomenim de o teorie falsă şi perimată - fiind lipsită total de un
temei documentar şi scornită în scopuri politice tendenţioase, care
susţine că românii ar fi străini în propria lor ţară. Cred că aţi
înţeles că este vorba de teoria lui Roessler! Dacii conduşi de
Decebal, ca şi blahii lui Gelu, Glad şi Menumorut s-au bătut cu
înverşunare pentru apărarea gliei lor, înainte de a fi învinşi şi
cuceriţi::..
In decursul istorieisale, Transilvania a reprezentat
rezervorul care a alimentat cu populaţie ţinuturile de dincoace de
Carpaţi, pustiite timp de un mileniu de migratorii veniţi din nordul
şi estul Europei. Primul document scris care relevă fenomenul
migraţiei populaţiei transilvănene la sud de Carpaţi este Diploma
lui Bela IV-regele Ungariei - de la 1247, prin care se iau măsuri de
interzicerea emigrărilor, urmat de un alt document românesc şi
oral, de data aceasta: Legenda descălecatului de către Negru Vodă.
Transilvania a revărsat valuri de populaţie în Ţara
Românească şi Moldova. Cauza principală a constituit-o
352
reprimarea socială, spirituală, culturală, naţională, politică şi

economică - la care a fost supusă în mod sistematic populaţia
băştinaşă. Autorităţile şi nobilimea maghiară i-a privat de la
început pe români de pământ, transformându-i în şerbi. Li s-au
luat până şi drepturile politice şi civile, rezervate numai celor trei
naţiuni privilegiate, deşi venite mai târziu în Transilvania, prin
acel faimos "Unio Trium Naţionum" de la 1437. Fenomenele care
au generat trecerile de populaţie românească din Transilvania la
sud şi la est de Carpaţi au fost: Răscoala de la 1514 condusă de
Gh. Doja; Persecuţiile religioase din secolul XVII, când s-a
încercat trecerea românilor la calvinism, odată cu introducerea
reformei religioase în Transilvania; Unirea cu Roma la sfărşitul
secolului al XVII-lea, însoţită de trecerea românilor cu forţa la
catolicism de către iezuiţii Contra-Reformei când bisericile
ortodoxe din Transilvania şi Bucovina au fost rase de pe suprafaţa
pământului cu tunul la 17 61, de către generalul austriac Buccov;
Militarizarea satelor de margine (grănicereşti), în 1762, urmată de
prinderea cu arcanul pentru luarea tinerilor români "la catane";
Marea răscoală ţărănească condusă de Horea, Cloşca şi Crişan, din
anii 1784-1875; Crearea dualismului austro-ungar (1867);
Războiul vamal dintre Austro-Ungaria şi România (1886-1893);
Memorandumul adresat împăratului de la Viena (1892) şi procesul
intentat de autorităţile maghiare memorandiştilor ( 1894);
Deposedarea românilor de munţi, păduri şi păşuni (cazul satelor
din Mărginimea Sibiului); Înăsprirea fiscalităţii, însoţită de lipsa
de libertate şi mişcare.
Procesul de emigrare a românilor din Transilvania a avut
urmări, uneori, catastrofale pentru economia acesteia. În cea de a
doua jumătate a secolului al XVIII-lea, dincoa de Carpaţi se putea
auzi strigături: "toată Transilvania vine la noi", iar la sfărşitul
aceluiaşi secol Austria reclama 16.000 familii de români
transilvăneni refugiate în Moldova şi alte 8.000 familii în Ţara
Românească. Deasemenea, în 1818 Ţara Românească trimitea
înapoi peste Carpaţi - "cu poruncă" - 787 familii, fiind cerute de
353
autorităţile din Transilvania. Se ştie că, după războiul de

independenţă de la 1877-1878, mocanii transilvăneni au emigrat în
număr mare în Dobrogea. Se consemnează şi faptul că numărul
ardelenilor emigraţi în Ţara Românească în perioada 1896-1913 se
ridica la 150.000 persoane. În aceste condiţii, este explicabil de ce
autorităţile din Transilvania arătau un interes deosebit ungurilor
care treceau în Principate cu oile la păşunat, iernat sau vărat,
ţinându-se o evidenţă riguroasă a acestora la punctele de trecere,
iar în mod periodic, ciobanii erau chemaţi la munte pentru
numărătoarea animalelor, putând fi rechemaţi definitiv în ţară
(Transilvania).
O altă cauză a emigrării românilor transilvăneni în Ţara
Românească, concomitent cu cea a "sârbilor" de peste Dunăre, a
fost dezvoltarea agriculturii în Principate. Pacea de la Kuciuc-
Kainargi din 1774 şi mai ales cea de la Adrianopol din 1829 au
marcat două date importante în economia Ţării Româneşti. Dacă
până atunci, Principatele Române fuseseră grânarul numai al
Imperiului otoman, timp de aproape trei secole, de acum înainte
ele vor trebui să fumizeze cereale şi Europei Centrale. Grâul
românesc devine un preţios produs de export iar libertatea de
comerţ ca şi cea de navigaţie, atât pe Marea Neagră cât şi pe
Dunăre, sunt garantate de Poartă (Turcia). Domnitorii Ţării
Româneşti vor acorda privilegii speciale străinilor ce doreau să
vină în ţară, fapt ce va crea de cele mai multe ori din partea
Imperiului otoman, dar mai ales proteste din partea Austriei,
devenită noua stăpână a Transilvaniei.
De întotdeanuna, oierii transilvăneni au trecut cu turmele
pe versantul însorit al Carpaţilor, unde găseau iarbă grasă şi din
belşug în timpul verii, după care îşi duceau oile la iernat în bălţile
Dunării. Trebuie ştiut că păstoritul la poporul român a fost legat
de centre stabile, ceea ce îl deosebeşte radical de cel practicat, spre
exemplu, de popoarele nomade din Asia. De aici şi deosebirea
dintre păstoritul transhumant de la noi şi cel 1tmerant, care
presupune deplasarea din loc în loc, tot timpul, a păstorilor şi
354
turmelor, împreună cu gospodărie cu tot. La noi creşterea

animalelor a avut un caracter de stabilitate şi în strânsă legătură cu
agricultura, aceste două ocupaţii de bază ale poporului român fiind
inseparabile şi practicate concomitent. Se ştie că cine seamănă
grâu toamna trebuie să aştepte să se reântoarcă peste nouă luni să
şi-l recolteze! Oierii noştri îşi aveau aşezări stabile la munte, unde
îşi lăsau gospodăriile şi copiii în grija băciţelor. Românii au fost
ciobani, dar în acelaşi timp şi plugari.
În cea de a doua jumătate a secolului al xvm lea,
neexistând nici o speranţă de îmbunătăţire a traiului, oierii
transilvăneni au început să-şi părăsească definitiv satele de baştină
şi să se stabilească dincoa de Carpaţi cu familii cu tot,
transhumanţa transformându-se într-o veritabilă migraţie.
Temătoare de a nu pierde animalele şi produsele lor,
autorităţile habsburgice au luat măsuri de pază severă la graniţă,
ţinând evidenţa oierilor, pretinzând drept de protecţie (cetăţenie)
asupra lor ca "sudiţi", adică supuşi ai împăratului de la Viena, prin
înfiinţarea de consulate la Iaşi şi Bucureşti. Tot atât de interesată,
Ţara Românească urmărea ca "străinii" veniţi de peste hotare să se
aşeze definitiv, ţara fiind depopulată prin fugă - în special, peste
Dunăre, în timpul războaielor ruso-austro-turce purtate pe
teritoriul Principatelor timp de peste un secol. În plus, se cereau
tot mai multe braţe de muncă, necesare dezvoltării agriculturii,
impusă de îndestularea armatelor de ocupaţie şi a pieţei de la
Constantinopol. La aceste nevoi, se va adăuga şi aceea a
exportului de cereale în Europa Centrală. Străinilor dornici să se
stabilească în Ţara Românească li se acordau tot felul de
privilegii, cel mai impoprtant fiind cel legat de plata birului.
În 1776, s-au înfiinţat la Bucureşti şi Craiova câte un
Isprăvnicat al ungurenilor. Ele aveau să se ocupe cu organizarea în
slobozii a românilor veniţi din Transilvania, care doreau să se
stabilească definitiv în Ţara Rromânească. Pentru aceasta, li de
asigura o administraţie separată de cea a pământenilor, având
ispravnici, zapcii şi pârcălabi proprii. Nefiind primite cu ochi buni
355
de către austrieci, aceste isprăvnicate vor fi desfiinţate în timpul

ocupaţiei Ţării Româneşti de către aceştia în anii 1789-1790. În
1812, sub domnia lui Ion Caragea, ele vor fi înfiinţate din nou, sub
o formulă lărgită de data aceasta, fiind intitulate Isprăvnicate ale
străinilor, avându-se în vedere şi atragerea locuitorilor de peste
Dunăre, dar desfiinţate de acelaşi domnitor în 1818, deoarece nu-
şi atinseseră scopul (în loc să vină străini de peste hotare, fugeau
locuitorii pământeni ai ţării, din cauza înăspririi fiscalităţii).
În sfârşit, în 1818, odată cu venirea la tronul Ţării
Româneşti a domnitorului Alexandru Şuţu, Isprăvnicatele
străinilor se înfiinţează şi vor funcţiona până la 1 iulie 1831, când
sloboziile au fost desfiinţate prin prevederile Regulamentului
Organic iar străbunii au trecut în rândul pământenilor, plătind cu
toţii acelaşi bir, pe cap de familie: capitaţia. Bine organizate,
aceste ultime isprăvnicate ale străinilor au adus Ţării Româneşti
un aport de 18.000 familii, dintre care o treime erau ungureni.
Chiar dacă în cea de a doua jumătate a secolului al XIX-
lea, emigrarea în masă dincoa de Carpaţi a transilvănenilor poate
fi virtual încheiată, datorită măsurilor sporite de pază a graniţei
luate de imperiul habsburgic prin reorganizarea pichetelor de
grăniceri ( 1851 ), ungurenii vor continua să fugă în principate,
alegând calea potecilor ascunse, cunoscute numai de ei, până în
preajma primului război mondial.
În urma dezvoltării agriculturii în Ţara Românească,
împuţinându-se păşunile, cu timpul ungurenii îşi vor vinde
turmele, deschizând prăvălii şi cârciumi pe la oraşe şi sate. În
această privinţă este tipic cazul lui Ilie Ungureanu, originar din
Poiana Sibiului care deschide o băcănie în Bistreţ-Dolj, unde era şi
un mic port de Dunăre. În aceeaşi măsură, ungurenii vor practica
şi comerţul ambulant, ducând în Transilvania piei crude, peşte
sărat, slănină de porc, miere de albine, fructe, tutun, cereale şi
aducând de acolo piele tăbăcită, chimire, opinci, lacăte, cazane,
fiare de plug, potcoave, pile, cizme, hamuri, unelte agricole şi
356
cărţi. În pnvmţa acestora din urmă, să ne gândim numai la

exemplul lui Badea Cârţan.
După desţeleniriledin Bărăgan practicate în secolului
trecut, constrânşi de lipsa de păşuni mocanii vor trece cu oile în
Dobrogea, iar de aici - când fenomenul desţelenirii îi va ajunge din
urmă - unii dintre ei se vor îndrepta spre Crimeia şi Caucaz, în
timp ce alţii, rămaşi locului, le vor vinde investind banii în mici
întreprinderi (hoteluri, restaurante), arendând sau cumpărând
pământ de la localnicii turci şi devenind moşieri în felul acesta.
Românii transilvăneni au fost cunoscuţi în Ţara
Românească mai ales sub denumirea generică de "ungureni", ca
unii ce veneau din Ţara Ungurească, dar şi sub denumirea de
mocani (cei din Bărăgan şi Dobrogea), ţuţuieni, bârsani sau
moroeni (trocari).
Însuşi denumirea de ungurean (sau mocan) se confundă cu
cea de cioban sau oier. Atunci când numărul lor era mare în raport
cu regiunea sau localitatea din care erau originari, li se atribuia o
poreclă corespunzăroare, ca: Bârsanul (Ţara Bârsei), Mărgineanu
(satele din Mărginimea Sibiului), Olteanu (Ţara Făgăraşului, prin
care trecea Oltul) sau Sălişteanu, Uceanu, Vinereanu, Săceleanu,
Tilişcanu, Poenaru, Jinaru, ş.a.m.d.
Ungurenii în Oltenia. Catagrafiile Vistieriei Ţării
Româneşti pentru Isprăvnicatul străinilor de la Craiova din
perioada anilor 1819-1831 permit cunoaşterea numărului şi al
numelui ungurenilor veniţi de peste Carpaţi şi stabiliţi în judeţele
de munte ale Olteniei. Se ştie că "sârbii" veniţi de la sus de
Dunăre nu au depăşit zona de deal şi de pădure, cu excepţia
oraşelor; în schimb zona de munte a fost rezervată în exclusivitate
transilvănenilor. O statistică numerică pentru judeţele de munte
arată că în 1831 în judeţul Vâlcea se aflau 880 familii de străini, în
Gorj - 958 iar în Mehedinţi se aflau numai la Baia de Aramă, 30
familii de ungureni. Spre exemplu, în sate nominalizate:
În judeţul Vâlcea, 35 sate aveau 660 familii de străini,
dintre care cele mai multe la Vaideeni Ungureni (173) şi Băbenii
357
Mihai Chiriţă, ''Ungurenii" în Ţara Românească
Ungureni (62), urmând Runcu (55), Drăgăşani (49), Mihăeşti (25),

Sirineasa (21 ), Pietrari (20), Stăneşti (20), !oneşti (19), Strejeşti
(16), Fumureni (15), Suteşti (14), Călina (12), Foieşti (12), Glăvile
(12), Scundu (10), Băzăneşti (10), Râmeşti (11), etc.
În judeţul Gorj, 13 sate aveau 494 familii de străini,
dintre care cele mai multe se aflau la Novaci (88), Preajba (62),
Stăneşti (56), Valea Mare (50), Bâlta (47), Tismana (32),
Vărsăturile (30), Dobriţa (28), Bengeşti (23), Căleşti (22), Vânăta
(22), Crasna (18), Vădeni (16).
Naţionalitatea "străinilor" este confirmată şi de
antroponimele pe care le purtau (nume de botez, nume de familie
sau porecle). În judeţele din sudul Olteniei - Mehedinţi, Dolj şi
Romanaţi - ungureni pot fi recunoscuţi după porecla caracteristică
acestora, ca: Ungureanu, Mocanu, Bârsanu, Ardeleanu ş.a., iar în
unele cazuri prezenţa lor devine prezumtivă fiind dedusă după
numele de "Ungureni" ataşat numelui satului, ca-spre exemplu:
Goicea Ungureni, Ungurenii st Perişor.
În schimb, în cazul judeţelor Dolj şi Romanaţi pentru care
se păstrează recensământul de la 1838 ("Obşteasca Catagrafie",
1838; Asl. St. Buc.) prezenţa ungurenilor reiese în mod clar după
însuşi "neamul" pe care catagrafia îl consemnează într-una din
coloane: ungurean, bârsan, ardelean. Astfel:
În judeţul Romanaţi, 6 sate din plasa Câmpul avem un
numră de 28 ungureni: Popânzăleşti - 12, Diosti - 10, Celariu - 2,
Radomiru - 2, Ghizdăveşi - 1 şi Cipuria - 1; alte patru sate din
plasa de Mijloc, 13: Gostavăţu (6), Reşca (4), Scărişoara (2) şi
Redea (1) iar în două sate din plasa Oltului - 2; Brâncovei (1) şi
Piatra de Sus ( 1).
În judeţul Dolj, singurul judeţ din cele 17 ale Ţării
Româneşti pentru care se păstrează la Arh. St. Bucureşti şi
recensământul din 1831 ("Obşteasca Catagrafie" - 1831 ), situaţia
ungurenilor aflaţi la sate se prezintă astfel: în plasa Balta, 14 sate
aveau 16 ungureni: Gângiova (10), Nedeia (2), Bistreţu (1), Plosca
(1), Săpata (1), Zăvalu (1); în plasa Câmpul, în 8 sate existau 27
358
ungureni: Goicea Mică (11), Lipovu Ungureni (5), Perişoru pe

(moşia) Bucovăţ (4), Goicea Mare (2), Segarcea (2), Cioroiu (1),
Urzica Mare (1) şi Goicea de Mijloc (1); în plasa Jiul de Jos, 4
sate aveau 5 ungureni: Tugureşti (2), Calopăru (1), Capu Glodului
(1) şi Balta Verde (1); în plasa Gilort: Căpinteni (2) şi Sipotu de
Sus (1); în plasa Amaradia de Jos: Mischiu (2), Mlecăneşti (1) şi
Mileştii de Jos (1); în plasa Amaradia de Sus: Socoteni (1); în
plasa Dumbrava de Sus, 7 sate aveau 15 ungureni: Tâmbureşti
(13), Adunaţii de Ghiorman (3), Zănoaga (3), Rojiştea (2), Cârcea
(2), Puţurile (1) şi Ghindeni (1 ). Cifra 1 nu trebuie să vi se pară
mică, fiindcă dintr-o familie de atunci ar fi putut rezulta până
astăzi„ după un secol şi jumătate, 16-20 familii de urmaşi (cazul
urmaşilor lui Damian Ungureanu de la Bistreţ - Dolj!).
Ungurenii în Muntenia. Dacă în cazul Olteniei, păşunile
s-au împuţinat în secolul al xvm, ca rezultat al defrişărilor şi
desţelenirilor, în scopul dezvoltării agriculturii, singura atracţie
pentru oierii de la munte rămânând bălţile Bistreţ (Dolj) şi Potelul
(Romanaţi), în schimb în cazul Munteniei, Bărăganul cu bălţile
anexe - ale Ialomiţei şi Brăilei, va mai oferi încă un timp
posibilităţi de iernat şi păşunat, după care mocanii se vor strămuta
în Dobrogea. Din Haţeg, prin Mărginimea Sibiului şi până dincolo
de Ţara Bârsei, în Covasna, turmele ciobanilor transilvăneni au
constituit şuvoaie neântrerupte prin trecători şi mai departe prin
văile râurilor Jiu, Olt, Argeş, Dâmboviţa, Ialomiţa, Prahova,
Teleajăn şi Buzău - spre bălţile şi vadurile de la Dunăre, un flux
de oameni şi animale ce s-a desfăşurat după trecerea munţilor în
evantai, de la Turnu Severin şi până la Brăila.
O analiză a catagrafiilor Isprăvnicatului străinilor de la
Bucureşti, aflate la Arh. St., prin întocmirea unor statistici ale
străinilor, arată că situaţia din Muntenia era similară cu cea din
Oltenia. În judeţele de munte - spre exemplu, adică Argeş, Muscel
şi Dâmboviţa, precum şi în partea muntoasă a judeţelor Prahova,
Săcueni, Buzău şi Râmnicu Sărat, sloboziile erau alcătuite din
români transilvăneni, în timp ce în partea de şes a ultimelor patru
359
judeţe de mai sus, limitrofe Bărăganului, se infiltrase şi populaţie

de peste Dunăre, în parte tot români! Dacă în judeţele de şes, ca
Teleorman, Olt şi Plosca, străinii stabiliţi aici erau bulgari sau
români reîntorşi din refugiu, în schimb în judeţele Ialomiţa şi
Ilfov, aparţinând Bărăganului, numărul ungurenilor reprezenta a
treia parte în raport cu străinii veniţi de peste Dunăre. Din cele
1565 familiii venite în perioada 1818-1831 şi incluse în slobozii,
circa 4.000 erau familii alcătuite din români transilvăneni. Ultima
catagrafie a Visteriei şi anume lui mai - iunie,
oglindeşte situaţia străinilor aflaţi în slobozii la acea dată. Astfel:
În judeţele Argeş se aflau înscrişi 711, repartizaţi în 67
localităţi, din care cei mai mulţi în satele: Costeşti (31),
Ciofrângeni (27), Copăceni (19), Curtea de Argeş (18), Albeşti
(17), Cepari (17), Mălureni (16), Muşăteşti (16), Valea Faurului
(15), Rădăcineşti Poenari (14), Schei (13), Valea Danului (12),
Carpenişu (12), Deşti (11), Alimăneşti (11), Vătăşeşti (11),
Zărneşti (1 O), Băiculeşti (10), Vâlcelele (1 O), Bleici (10), Galicea
(10), Sâmbureşti (10), Goranu (9), Cuca (9), Valea Albă (8),
Budeşti (8), Stoiceni (8), Urşi (8), Olanu (8), Lăunile (8), Valea
Babii (7), Bârsoiu (7), Uda (7), Cocu (7), Prundu (7), Bascovu (7),
Păuneasa (7), Vâlsăneşti (6), Valea Luminii (6), Izbăşeşti (6),
Milcoiu (6), Păroşi (6), Săpata (6), Geamăna (6), Bohari (5),
Stroeşti (5), Tutana (5), Suicile (5), Poiana de Topologu (5), Ruda
(5), Stăneşti (5), Topana (5), Păduroiu (5), etc.
În judeţul Muscel, se aflau înscrişi 458, repartizaţi în 54
localităţi, dintre care cei mai· mulţi în satele: Băjeşti (33),
Corbii(34), Ruscălu (20), Ştefăneşti (19), Ciocăneşti (18), Valea
Mare ot Vieros (18), Vlădeşti (17), Topoloveni (14), Runcăneşti
(14), Budişteni (11), Cuimeşti (11), Aninoasa (11), Bălileşti (11),
Lereşti ( 11 ), Izvorani ( 1O), Păcioiu ( 1O), Ciulniţa (8), Cârstieni (8),
Domneşti (8), Valea mare de lângă Oraş (8), Tămăşeşti (7),
Stâlpeni (7), Dragoşlanele (6), Boteni (6), Viţicheşti (5),
Retevoieşti (5), Mioveni (5), Racoviţa (5), Schitu Goleşti (5),
Juguru (5), etc.
360
În judeţul Dâmboviţa, se aflau înscrişi 441, repartizaţi în

66 localităţi, dintre care cei mai mulţi în satele: Brezoaia
Brăiloiului (33), Odaia Turcului (17), Cârsteasca (12), Floreşti
(12), Brăiloiu (11), Comişani (11), Cazaci (10), Băneşti (9),
Dragoieşti (8), Bălteni (8), Gura Văii Largi şi Geamănul (8),
Stareţa (7), Brăneşti (7), Braniştea (7), Floreşti (6), Racoviţa (6),
Lucieni (6), Conţeşti (6), Sărdan (6), Ludeşti (6), Pătroaia (6),
Deruţa (5), Bâldana (5), Văcăreşti (5), Stăneşti şi Copacu (5),
Valea Lungă (5), Hăbeni (5), etc.
În judeţul Prahova, se aflau înscrişi 533, repartizaţi în 54
localităţi, dintre care cei mai mulţi în satele: Cornu (31 ),
Bairactaru (30), Zalhanooa Brâncoveanului (44), Nedelea (29),
Trestieni (19), Tezla (18), Cioranii de Jos şi Ruş (17), Goruna şi
Gura Cumetrii (17), Hătcărău (15), Radila (12), Păţeşti (10),
Brebu (9), Brătăşanca (9), Crângu Teiului (9), Valea Seacă (8),
Merii Drăgăneşti (8), Târşoru (8), Ruda (7), Brazi (6), Pietriceaoa
(6), Moara Stariţei (6), Olari (6), Cătirea şi Călineşti (6), Filipeştii
de Pădure (5), Mărgineni (5), etc.
În judeţul Săcuieni, se aflau înscrişi 449, repartizaţi în 40
localităţi, dintre care cei mai mulţi în satele: Pietroasa (39),
Tohăneanca (27), Mehedinţa (27), Vărăşti (26), Bâşteni şi Fefelei
(23 ), Istău şi Baba Ana (21 ), Auraru ( 18), Pătârlagele ( 13 ),
Conduraţi (12), Ceptura (11), Fântânelele (10), Urlaţi (10), Breaza
(9), Vadu Săpat (9), Văleni (9), Văleanca (8), Racova (8), Tisău
(8), Magula (7), Pietricica (6), Gura Bucovului (6), Săhăţeni (5),
Boldeştii Grădiştea (5), Ghiojdu (5).
În judeţul Buzău, se aflau înscrişi 550, repartizaţi în 34
localităţi, dintre care cei mai mulţi în satele: Bâlhacu (43 ), Curteşti
(25), Cocoana Elenco (24), Ciuculeasa (23), Făurei (21),
Cremenea (20), Măţeşti ( 19), Zărneşti ( 17), Satu lui Marin (16),
Zmeeni (14), Nisipeni (14), Hârboca (14), Lipia (13), Surdila (11),
Strâmbu (10), Cilimbia (7), Tufele Cătunii (7), Jugureanu (6),
Macoveni (16), Brădeanu (5), Tinţeşti (5), etc., precum şi în satele
plaiurilor Slănicului (57) şi Pârşcovului (41).
361
În judeţul Râmnicu Sărat, se aflau înscrişi 884,

repartizaţi în 44 localităţi, dintre care cei mai mulţi în satele:
Dudescu (131 ), Gura Călmăţuiului (80), Lacu Riţii (54), Domniţa
şi Baba Vişa (48), Caltea (44), Chioibăşeşti (39), Mihălceni (34),
Mărtineşti (24), Osmanu Ceauş - Hagiu Tairu (24), Bogza (23),
Băndoiu (23), Piscul Negrii (23), Hârtoape (20), Plopii Luncii şi
Perişor (19), Voltinu (17), Malurile (14), Colibaşi (13), Retezaţi
(12), Gura Galiţii (11), Cufuriţi (11), Boldu, Balta Albă şi Lamba
(11), Bătrâna (11), Căiata (9), Maranoiu (9), Costeşti (8),
Uricheşti (8), Costieni (8), Ciardoiu (7), Muceşti (6), Sihlile (5),
Rubla (5), etc.
În satele de şes ale judeţului Prahova, Săcueni, Buzău şi
Râmnicu Sărat se aflau şi sârbi (de fap bulgari). Dacă în satele
judeţelor de şes şi deal - Teleorman, Vlaşca şi Olt - ungurenii erau
în număr mic, în schimb în judeţul Ilfov numărul lor rivaliza cu
cel al bulgarilor iar în judeţul Ialomiţa, numărul ungurenilor
(mocanilor) era preponderent (Brăila nu face obiectul discuţiilor,
deoarece până la data aceea ea fusese raia turcească şi va deveni
judeţ mai târziu).
Toate datele de mai sus sunt confirmate şi de
recensământul din 1838 în care numărul şi naţionalitatea
locuitorilor veniţi de peste graniţa Ţării Româneşti reprezintă
certitudini. Este adevărat că identificarea ungurenilor în special a
celor din judeţul Argeş prezintă şi unele dificultăţi. Astfel, în cazul
acestui judeţ, Obşteasca catagrafie de la 1838 trece numai un
număr de 38 familii de ungureni, ori se ştie că un număr însemnat
de români transilvăneni s-au stabilit în Ţara Românească încă din
cea de a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. În exclusivitate
români, la recensământ, transilvănenii nu au mai fost trecuţi ca
fiind de neam "ungurean'', ci români, ca unii ce fuseseră deja
împământeniţi. Le simţim însă prezenţa şi astăzi prin satele acestui
judeţ, după poreclă (ungureanu, mocanu, etc.), după aspectul
portului şi după accentul şi graiul pe care îl vorbesc. Sate ca Valea
362
Donului, Costeşti, Albeşti, Suici, Cepari, Căpăţâneni, Ciofrângeni,

Marina şi Streini, aveau la 1838 şi adaosul de "Ungureni".
În parte, situaţia era aceeaşi şi în celelalte judeţe de munte.
Astfel, judetul Muscel, care la 1838 avea 295 familii de ungureni
nu figura ~u niciunul în satele Berivoieştii Ungureni, Botenii
Ungureni, Bădenii Ungureni şi Slănic Ungureni; judeţul
Dâmboviţa cu 205 familii de ungureni, nu figura pe niciunul în
satele Lucienii Ungureni şi Drăgoieştii Ungureni; judeţul Prahova
cu 313 familii de ungureni, nu figura cu niciunul în satele
Măneştii Ungureni şi Filipeştii Ungureni; judeţul Saac (Săcuieni)
cu 557 familii de ungureni, nu figura cu niciunul în satele
Homorâciu Ungureni, Măneciu Ungureni, Popeştii Ungureni,
Valea Arici Ungureni şi Valea Vii Ungureni, judeţul Râmnicu
Sărat cu 80 familii de ungureni, nu figura cu niciunul în Târgul
Cândeşi Ungureni şi în satul Ungurenii et Sihle. Şi să nu uităm că
la denumirea oficială a acestor sate figura şi adjectivul
"Ungureni"!
Chiar şi într-un judeţ de şes ca Ilfov, care avea însă cel mai
mare număr de ungureni (1541) familii, nu figura cu niciunul la
Gherghina Ungureni, localitate ce constituia "nodul" de răspândire
a mocanilor veniţi cu "oile prin pasul Bratocea şi unde aceştia îşi
aduseseră de peste munte până când şi biserica de lemn".
Din păcate, ne lipsesc date tocmai despre judeţul Ialomiţa,
inima Bărăganului care a constituit platforma de pe care ungurenii
au trecut peste Dunăre în Dobrogea, alcătuind, la jumătatea
secolului trecut, un sfert din populaţia acestei provincii. După
datele recensământului de la 1838, românii transilvăneni aflaţi în
Muntenia erau în număr de 3.479 familii. Aşa cum am mai pus
însă, ei trebuie să fi fost în număr mult mai mare, dar cu ocazia
recenzării lor au fost trecuţi ca fiind de neam român. În general, în
catagrafia de la 1838 ei figurează ca fiind de neam ungurean,
mocan, bârsan, ţuţuian, ardelean dar şi secelean, braşovean,
mărginean, etc. Repartiţia lor pe judeţe era următoarea: Ilfov
(inclusiv Bucureşti) - 1.541 familii, Saac - 557 familii, Prahova -
363
313, Buzău - 351, Muscel - 295, Dâmboviţa - 205, Slaru Râmnic -

80, Argeş - 38, Brăila - 27, Vlaşca - 50, Teleorman - 10.
De remarcat faptul că, la epoca respectivă, oierii nu s-au
îndreptat către Brăila, Giurgiu şi Turnu - Raiale Turceşti, pe atunci
ceea ce explică în parte numărul lor foarte redus în judeţele
respective (Olt, Teleorman, Vlaşca şi Râmnicu Sărat). În schimb,
ei au afluit cu turmele, prin Bărăgan, spre Balta Ialomiţei şi mai
apoi în Dobrogea. De-abia după desfiinţareea raialelor şi părăsirea
lor de către turci, în 1829, "evantaiul" de răspândire a
transhumanţei va cuprinde întreg spaţiul ce cuprindea bălţile
Dunării. Capitala ţării constituia o mare atracţie pentru oieri,
deoarece le oferea posibilitatea de a-şi valorifica produsele.
De aceea, ungurenii (mocanii) vor fi prezenţi în
numeroasele moşii domneşti, mănăstireşti şi boiereşti din
împrejurimile Bucureştiului. De-a lungul Luncilor Argeşului,
Dâmboviţei şi Ialomiţei, alături de robii ţigani şi grădinarii "sârbi"
(bulgari).
Este de subliniat rolul deosebit de important al românilor
transilvăneni prin contribuţia adusă de ei la unitatea etnică şi
culturală a poporului român ("noi românii suntem un popor de
circulaţie neîntreruptă, de unde vine şi unitatea noastră naţională'',
Nicolae Iorga). Aceeaşi limbă, aceeaşi credinţă şi aceleaşi
obiceiuri vehiculate de-a lungul secolelor în spaţiul carpato-
dunăreano-pontic au dus la unitatea şi conştiinţa de neam în cele 4
provincii româneşti: Transilvania, Ţara Românească, Moldova şi
Dobrogea. Un unicat pentru Europa! Oierii veniţi de peste Carpaţi
au adus cu ei în provinciile de dincoa de Carpaţi priceperea şi
hărnicia, spiritul de ordine şi corectitudine, cinstea şi omenia, un
minunat folclor plin de dor şi dragoste de ţară, ca şi un port
străvechi imortalizat în piatra Columnei lui Traian de la Roma şi
care ne aminteşte de populaţia Daciei. Transilvania a dat
intelectuali de seamă Principatelor Române de la est şi sud de
Carpaţi care au adus o contribuţie însemnată la organizarea
învăţământului pregătirea şi participarea la revoluţii, ca şi la
364
Mihai Chiriţă, "Ungurenii" in Ţara Românească
războaiele de independenţă naţională. Nume ca: Gheorghe Lazăr,

Ioan Maiorescu, Aron Florian, August Treboniu Laurian, AL
Papiu Ilarion, B. Câmpeanu, Eftimie Murgu, Vasile Lucaciu,
Octavian Goga, Gheoghe Coşbuc şi mulţi alţii rămân înscrise
pentru totdeauna cu litere de aur în Istoria României.
BIBLIOGRAFIE
I. Arh. St. Buc„ Fond. Administrative vechi

2. Divanul Săvârşitus şi Ms. 838
2. Arh. St. Buc„ Fond Catagrafie (P.I. şi P.11)
3. Matei D. Vlad - Colonizarea rurală in Ţara Românească şi Moldova
(sec.}{V-}{VJJV, 1973
4. St. Meteş - Emigrări româneşti din Transilvania in sec. XIII-XX
(1971)
5. C. Constantinescu-Mirceşti - Păstoritul transhumant
N.B. 1. S-a 'introdus în ghilimele apelativul ungureni
pentru a evidenţia şi mai mult atribuirea lui numai românilor
din "Ţara Ungurească" (Transilvania) de unde şi Ungro-Vlahia,
adică Valahia dinspre Ungaria, pentru Principatul, alcătuit din
provinciile Muntenia (Valahia Mare) şi Oltenia (Valahia Mică),
denumit în documente "Ţara Românească".
365
2. Denumirea de ungureni a avut un caracter

generic, pentru cei din estul Ţării Româneşti, adică în Bărăgan
şi cei din Dobrogea folosindu-se cu precădere termenul de
mocam.
3. Articolul a fost întocmit după o lucrare mai
mare aflată în manuscris (1987), "Sloboziile din Ţara
Românească" (144 pag.) de M. Chiriţă.
366
VASILE ALECSANDRI
ŞI
RĂZBOIUL DE INDEPENDENTĂ
'
prof. Florina Popescu
"Acel rege - al poieziei" apreciat de către B. Petriceicu

Haşdeu ca gloria indiscutabilă a literaturii române din întreg
secolul trecut a dominat într-adevăr creaţia literară românescă
timp de mai multe decenii. Dramaturg, prozator, culegător de
folclor, port, el a avut merite deosebite în fiecare din aceste
domenii, fiind în unele un deschizător de drumuri care a contribuit
la înnoirea modalităţilor expresive ale literaturii, precum şi la
fixarea şi îmbogătirea limbii literare.
Dar Alecsandri nu a rămas în conştiinţa noastră numai ca o
mare personalitate literară ci şi ca un om de acţiune, ca om politic
care a trăit şi a participat la toate marile evenimente şi prefaceri
hotărâtoare în urma cărora a luat fiinţă România modernă.
Poet naţional prin excelenţă, el face din literatură un
instrument principal de acţiune. Prezenţa sa la înfăptuirea acestor
prefaceri este dublă: ca participant direct şi ca scriitor. La 1848 se
găseşte printre fruntaşii mişcării revoluţionare din Moldova.
Participă activ pe plan politic la lupta pentru Unirea Moldovei cu
Ţara Românească, redactând şi semnând numeroase memorii,
acţionând pentru divanurile ad-hoc, contribuie la alegerea lui
Al.I.Cuza şi, ca reprezentant al ţării în Apus, militează pentru
recunoaşterea Unirii •
1
Războiul pentru neatârnare din 1877 îl găseşte la Mirceşti,

retras din viaţa politică încă din anul 1860 şi nemulţumit de
evoluţia vieţii politice, deprimat de moartea prietenului C. Negri.
Prof Florina Popescu, Vasile Alecsandri si razboiul de independenta
Acest război este pentru el un prilej de a ieşi din letargie,

de a-şi relua rolul de artist-cetăţean. Starea sa de spirit este
mărturisită într-o scrisoare către un prieten: "Inima mea a luat
proporţii care mă înăbuşă de când cu cele petrecute la Griviţa. In
şfârşit suntem cineva în lumea aceasta. E mult! E mult mai mult
decât s-ar putea nădăjdui".
În alta destinată lui Iacob Negruzzi şi datată 22 octombrie
1877 scrie: "Mulţumesc însă lui Dumnezeu că m-a învrednicit a
vedea în apusul vieţii mele ceea ce din copilărie mi-am dorit să
văd: românul în luptă de moarte sau mai bine zicând, românul
intrat în noua viaţă ... Românul lăsând plugul în câmp şi apucând
arma ruginită de patru veacuri, a păşit semeţ în fruntea morţii, a
dat la duşman cu bărbăţie şi a şters rugina de pe armă în pieptul
ce-i aţinea calea. Plugarul blând s-a transfigurat într-o clipă şi prin
avântul său de vitejie a ştiut să schimbe prorecla glumeaţă de
curcan, într-un titlul glorios ... A trebuit să vină românaşul nostru
ca să creeze acest nou adevăr, precum a probat că armata
teritorială poate să înlocuiască cu mari avantaje armata
permanentă. De acum mă pot duce pe urma amicilor mei dispăruţi;
mi-am văzut visul cu ochii. Nu mai pot vedea nimic mai frumos".
Emoţii transpuse aproape direct în versurile finale pline de
entuziasm ale "Odei ostaşilor români". "Mi-am văzut visul cu
ochii, de acum pot să mor ferice! Astăzi lumea ne cunoaşte:
Român zice, viteaz zice".
Regăsindu-şi vigoarea de altă dată face un turneu de
conferinţe în folosul răniţilor şi donează Comitetului Doamenlor
din Iaşi mai multe exemplare din poemul "Dumbrava Roşie"
pentru a fi vândute în folosul spitalelor de răniţi militari. Ofranda
are o semnificaţie spirituală mai mult decât materială aşa după
cum reiese din scrisoarea de mulţumire a Comitetului Doamenlor:
"Aducând această a D-voastră graţioasă ofrandă la cunoştinţa

Comitetului în şedinţa sa extraordinară din 28 noiembrie, acesta
m-a însărcinat a vă trimite din parte expresiunea întregii sale
368
gratitudini şi a decis totodată, a reţine pentru dânsul un număr din

aceste exemplare, pentru a fi distribuite atât la Spitalul din Turnu
Măgurele cât şi la cel de aici, spre a .se da lectură din el în toate
zilele iubiţilor noştrii răniţi ... Nu vom uita, Stimabilul meu Domn,
că nu aţi lăsat să treacă nici o ocaziune fără a fi dat puternicul d-
voastră concurs cauzei de devotament şi abnegaţie întreprinsă de
femeea română, în acest moment solemn pentru ţara noastră" 2 •
După căderea Plevnei, când răniţii din Regimentul 13
dorobanţi sunt aduşi în ţară şi internaţi în spitalul de campanie de
la Turnu Măgurele, Alecsandri îl întâlneşte aici pe sergentul
Constantin Ţurcanu pe care-l va imortaliza în versurile cu ritm de
baladă, simple şi clare ale cunoscutei poezii Peneş Curcanul.
Fără să fi participat la război este alături de cei care şi-au
jertfit viaţa în lupta pentru independenţa ţării şi, conştient de
obligaţiile cetăţeneşti ale artistului, cu acea capacitate de vibraţie
la toate marile momente de emoţie colectivă care l-a caracterizat
cinsteşte evenimentul în poeziile ciclului "Ostaşii noştri". Încălzit
de ştirile ce le primea de pe front scrie aceste poezii sub regimul
spontaneităţii şi al improvizaţiei. In versurile lor muzicale,
avântate şi accesibile, glorifică virtuţile celor plecaţi "din câmp,
de-acasă, de la plug" ca să-şi elibereze ţara, pe oamenii simpli
pentru care eroismul este o faptă cotidiană acceptată cu sânge rece
în toate consecinţele ei.
Răspunzând total cerinţelor cetăţeneşti şi agitatorice ale
timpului, ciclul "Ostaşii noştrii" reprezintă în creaţia sa ultima
manifestare remarcabilă a poetului de cântăreţ al istoriei
neamului 3 .
Arhivele Naţionale Gorjene, deţin un document care
confirmă ca surse de inspiraţie a poeziilor din ciclul "Ostaşii
noştrii" pe sergentul Constantin Ţurcanu. Documentul este alcătuit
dintr-un set de cărţi poştale ilustrate scrise în anii 1923-1925 la
Govora de către cel care a devenit în poezia Bardului de la
Mirceşti Peneş Curcanul. În cele 11 ilustrate eroul face două
relatări ale participării sale la războiul de Independenţă. In primul
369
grupaj alcătuit din 8 ilustrate, autorul, conştient de faptul că este

un personaj literar, începe prin a se prezenta, apoi narează faptele
sale de arme, enumeră disctincţiile militare primite şi participarea
sa la campaniile din 1913 şi 1916 - 1918. În această naraţiune el
afirmă că întâlnirea şi cunoştinţa cu Vasile Alecsandri a avut loc la
1 decembrie 1877 în Bucureşti nu la Turnu Măgurele. In al doilea
grupaj de 3 ilustrate, reia relatarea faptelor şi aduce detalii despre
deplasarea Regimentului 13 Dorobanţi de la Vaslui până la
Nicopole în perioada 5 aprilie-august 1877, despre rănirea şi
spitalizarea sa la Turnu Măgurele .
Conţinutul acestor scurte naraţiuni duce la o contradicţie
între datele cunoscute de istoria literară şi afirmaţiile autorului lor.
Publicarea, analiza atentă a conţinutului şi autenticităţii lor dau
posibilitatea elucidării acestei neconcordanţe.
l. "Eu mă numesc din botez Constantin Ţurcanu însă în războiul

din 1877 marele poet mi-a schimbat numele şi pronumele
zicându-mi Peneş Curcanul. Aceasta s-a auzit că am fost cel dintâi
care am intrat în redanul luat la 27 august 1877.
2. La luarea redanului am fost decorat de domnitorul Carol cu
"Virtutea Militară" iar la 31 august la Griviţa N. l tot de
domnitorul Carol I am fost decorat cu "Steaua României" în
gradul de cavaler .Acest atac l-am dat pe ziua de 31 august 1877.
3. Tot în acel an la reduta nr.2 am dat un atac fals şi am fost rănit
la acea redută. La 7 octombrie tot la această redută am fost prins
de cange şi dacă nu se rupea mantaua trebuia să fiu trans în şanţ şi
tăiat bucăţi. Că tot acolo a fost prins un
4. sublocot. şi l-au tăiat la moment în bucăţi şi l-au aruncat pe
malul şanţului. Am mai luat parte la recunoaşterea la redutele
Opanezu şi predarea lui Osman. Că la 7 octombrie când am fost
rănit am fost internat în spital la Turnu.
5. Am stat în spital până ce m-am vindecat. Aşa că în noiembrie
tot 1877 reîntors la Regimentul meu 13 Dorobanţi Iaşi Vaslui, însă
370
regimentul fiind distrus am fost scos la luptă că nu mai rămăsese

decât 300 de oameni din 1200 ş-am găsit
6. Bresleniţa făcând gardă la o redută lucrată de armata română şi
avea numele de reduta Carol. La 1 Decembrie 1877 am plecat la
Bucureşti cu 1O.OOO prizonieri turci şi eu în o zi primblându-mă pe
Calea Victoriei m-am întâlnit cu un domn
7. care m-a întrebat că de unde sunt, cum mă numesc, ce grad am
şi dacă am fost rănit. I-am răspuns că sunt din oraşul Vaslui şi mă
numesc Constantin Ţurcanu, am gradul de sergent şi am fost rănit.
În ? anul 1881, eu fiind eliberat am văzut poezia "Plecat-am 9 din
Vaslui
serg. Peneş Curcanu
8. şi cu sergentul 10". În 1913 aveam servici ca picher de stat şi

eram plătit cu 150 lunar. Mi-am lăsat serviciul şi m-am înscris ca
voluntar în Regimentul 25 de a merge în contra bulgarilor. Tot ca
voluntar în 1916, idem în 1918, idem în 1922, 1923 şi de astăzi
înainte până la moarte în armată".
Plut.maj .Peneş Curcanu.
1. Govora în 12 august 1923. "Subsemnatul Constantin Ţurcanu

din Vaslui în 1877 eram sergent dorobanţ cu schimbul în
Regimentul 13 Dorobanţi. Batalionul 2 Vaslui. În ziua de 5 aprilie
1877 am plecat din Vaslui la Iaşi, Bucureşti, Caracal, Corabia,
Bechet şi în ziua de 20 iulie am trecut Dunărea pe la Nicopole,
adică prin Turnu Măgurele unde am stat vreo 3 zile şi pe urmă am
plecat spre Plevna.
2. Govora în 12 august 1923. In august 1877 de la Nicopole am
făcut un marş aşa de încet că pe ziua de 27 august am început
lupta la redanul de înaintea redutei Griviţa, pe care l-am luat în
acea zi şi am fost decorat de maiestatea sa Carol I cu Steaua
României că am fost cel dintâi care am intrat în redan.
371
3. Govora în 12 august 1925. La 30 august 1877 a dat atac la

Griviţa nr. 1 Reg. 1O Putna. În acea zi a fost luată reduta şi
încredinţată armatei ruse. Pe ziua de 31 august noi plecam să
schimbăm pe armata rusă însă în schimb am intrat în atac fiindcă
reduta era ocupată de turci şi până la ora 11 a.m.am ocupat-o tot
Reg. 13 Dorobanţi de Iaşi şi Vaslui. Aici am fost rănit la mâna
stângă şi am plecat în spital la Turnu Măgurele. După ce m-am
vindecat m-am reântors la regiment4 •
Serg. C. Ţurcanu
1
Istoria literaturii române voi.li, Bucureşti, Ed.Academiei R.S.R.,
1968, p.451-488
2
Alecsandri,V., Opere, voi.I, Poezii, Bucureşti, Ed. Academiei R.S.R.,
1965, p.5-3o
3
Alecsandri,V., Ostaşii noştri, Bucureşti, Ed.Militară, 1972, p.5-14
• Arh. Naţ. Gorj, Colecţia Documente foi volante, doc. V /648.
4
372
CONTINUTUL IDEATIC AL
'
CIVILIZATIEI LEMNULUI
'
Virgil Vasilescu
În ascensiunea evoluţiei sale, omul a câştigat calitatea

gândirii raţionale când a intersectat preocuparea pentru câştigarea
hranei prin cules, cu cea a adoraţiilor pentru protecţie şi sprijin.
Împletirea celor două aspecte pare să fi marcat, la noi, începuturile
civilizaţiilor succesive, în urmă cu peste 17 milenii. Întrevedem
începuturile cultice, atunci, numai dacă ţinem seama de prezenţa
gravetianului oriental, în nordul Moldovei şi de cultura romanello-
aziliană de la Porţile-de Fier.
Populaţia, totdeauna stabilă, a Spaţiului carpatic, între
mil.VII-IV, înainte de primele migraţii, pe lângă preocuparea pentru
perfecţionarea uneltelor a pus bazele dialogului cu Cosmosul, cu
forţele tutelare pe care dorea să şi le apropie. În acest dialog
adoratoriu s-a dezvoltat şi a luat amploare cultura materială şi
spirituală, dând astfel chip performant civilizaţiei carpatice.
Totalitatea valorilor spirituale acumulate de populaţia
carpatică a înregistrat în lungul său drum civilizator etapa
precredintelor, a manifestărilor cultice incipiente, etapa credintelor
precreştine, aceasta culminând cu marele Cult al Soarelui şi etapa
credintelor creştine, procesul acestora începând cu anul zero şi cu
creştinizarea apostolică. Suma valorilor materiale create, paralel cu
cea a valorilor spirituale, pe parcursul evoluţiei comune a atins cote
incredibile între anii 5000-3500 î. Cr. Atunci s-a pus temei comun
civilizaţiei pietrei, a osului, a cornului, a lemnului, s-a format şi s-a
dezvoltat cultul lutului şi a aluaturilor sacre, s-a încoronat
civilizaţia textilelor de ritual, apoi cea a metalelor.
Virgil Vasilescu, Conţinutul ideatic al civilizaţiei lemnului
Toate valorile materiale specifice populaţiei carpatice s-au

creat şis-au dezvoltat în eferveşcenţa credinţelor şi sub tutela
preocupărilor adoratorii, în dialog cu forţele atotstăpânitoare.
Civilizaţia lemnului. prin conţinutul ei ideatic, a învins procesul
fizic. ireversibil, al degradării. prin peroetuarea semnelor valorii
spirituale. Cultura materială a acestui produs vegetal ales, pe toate
orizonturile a acumulat permanent şi a conservat acele valori care
legau omul de forţele tutelare, care îl puneau pe acesta în stare de
totală dependenţă. Astfel, lemnul a căpătat valori sacre, a intrat în
sfera cultică, extrem de autoritară, şi datorită faptului că structura
masei sale permitea exprimarea, exteriorizarea cu ajutorul
mijloacelor simple.
Conceptele cultice, prin sistemul lor specific ordinei duale a
întărit suflul mistic, iar acesta a consolidat procesul repetării al
exprimării în compoziţii inciziocromatice cu care omul opera în
susţinerea dialogului. Această împletire permitea ca viaţa scurtă a
lemului să fie suplinită de metagramele exprimate în concepţia
ideaţiei carpatice.
Sub tutela cultică, lemnul s-a dovedit tot atât de rezistent în
timp cât piatra, sau bronzul.
În dialogul unisens cu Cosmosul s-au folosit de-a lungul
multor milenii aceleaşi semne sacre necesare exprimării, aceleaşi
elemente grafice care au exclus putinţa explicaţiei prin grai. Nu au
lipsit cele şapte plus trei semne primare create înainte de mil. VII-
IV, nici derivatele care s-au adăugat ulterior simbolurilor
consacrate. Toate au format un fond de referinţă care a menţinut
lumina peste orizontul substratului cultural, carpatic. Semne
precum spirala, unghiul, rombul, cercul, coloana, ş.a, întotdeauna
au fost active, în culmea climatului spiritual imperturbabil.
Semnele prin prezenţa lor au dat culoare mistică accesoriilor cultice
indinspensabile în ritual, fie ele acestea în templele neolitice sau în
aşezămintele creştine.
Puţini arbori şi arbuşti au fost preferaţi în sculptura arhaică,
dar cei aleşi au traversat multe perioade istorice. A dăinuit bradul
374
Virgil Vasilescu, Con(inutul ideatic al civiliza(iei lemnului
descins din arborele primordial, stejarul unanim recunoscut pentru

rezistenţa prăjinilor de nuntă, a temeiurilor de lăcaş şi a accesoriilor
de cult. A fost preferat teiul în sculptura aurită, plopul pentru
sculptura în coajă a pomului funerar, alunul pentru toiag spiralat şi
magie, ş.a. Au constituit simbol arborii în sine, măreţia lor, florile
de măr în colind şi în cunună, fructele pentru pomul axului thanatic,
conturul sau mirosul frunzelor, iar rădăcinile au simbolizat prin
metagramă trăinicia perenă.
Pregătirealemnului pentru trebuinţe cultice a fost o
înlăntuire de ritualuri cu substract de neocolit, riguros viguros
verificat în timp. De o deosebită profunzime a fost practica în
tăierea stejarului pentru temeiuri: să dobori arborele după ce ai
făcut semnul crucii, când nu are frunză şi noaptea, când nu este
lună. Astfel tăiat, stejarul nu are moarte, nu arde şi nu putrezeşte.
Fiecare simbol s-a menţinut prin preceptele duale specifice vechilor
credinţe.
Peste frământările sociale provocate de năvălirile tribale din
toate timpurile, peste impactul creat prin transformarea bărbatului
din luptător în conducător de cemorial, insensibile la dogmele şi
practicile credinţelor noi, simbolurile au rămas neschimbate. Atât
în era creştină, cât şi în cea precedată ei, triburile au învălmăşit
populaţiile urbane, dar tezaurul spiritual şi-a păstrat sclipirile şi
menirea nestingherite în aşezările rustice, în arealul sacru al
acestora. Dintre toate materialele dure numai lemnul a fost la
îndemâna fugăriţilor pustiiţi de foc. Numai lemnul l-a ajutat pe om
să-şi ridice repetate locuinţe. Şi fiecare locuinţă se ridica pe temeiul
cerinţelor spirituale, în contextul normelor simbolistice. Alături de
textile, de aluaturi şi datini, lemnul a păstrat întreaga paletă a
simbolurilor vetrei rustice de-a lungul intervalului de timp ce ne
leagă de mil. al V-lea î.Cr. Pe toată această perioadă ,simbolurile au
rămas încremenite pe acelaşi suport cultic, în acelaşi context
spiritual primar.
De peste opt milenii, simbolurile carpatice au dăinuit în
aceleaşi medii iniţiale de exprimare: în materiale rezistente, în pasta
375
Virgil Vasilescu, Conţinutu/ ideatic al civilizaţiei lemnului
lutului şi în aluaturi, în textile policrome, în metale şi în schiţe

coregrafice, în sublinierile adoraţiilor. Datorită perenităţii
credinţelor pe suport ferm, lemnul a păstrat gama simbolurilor în
aceeaşi topică tradiţională. A rămas elementul de bază decorat al
templelor şi al accesoriilor acestora, a constituit structura porţilor şi
pălimarelor ş.a., a permit decorul sacru pe jugul trăgătoarelor, pe
şăi, pe blidare, pe tiocul coasei, pe maiul pivei, pe găteli,
pretutindeni unde omul era purtat de gândul şi speranţa în puterea
atotcuprinzătoare. Prin împrospătarea obiectelor incizate, semnele
sacre au fost într-un veşnic proces de împrospătare fără ca acesta să
piardă, să reducă din semnificaţia iniţială, din sfinţenia vechilor
credinţe.
Au rămas câteva bunuri de întrebuinţare curentă care şi-au
acumulat o considerabilă încărcătură spirituală. Deşi fiecare obiect
a însumat semne sacre, ordonate într-un anume fel, predominanţa a
fost uşor de reperat pentru că aceasta, în exclusivitate, şi
întotdeauna, a aparţinut semnelor primare. Astfel, coloana, acel
simbol care a sugerat legătura cu Cerul, care a deschis cale spre
acesta de rugă şi mulţumiri, a fost concentrată în plastica suliţei de
pe acoperişul casei, în stâlpul funerar, în imaginea prăjinii de nuntă.
Tot coloana a fost baza conceptului când s-a construit stâlpul
susţinător al casei, toiagul-colindă, s-a regăsit în cioplitura unei
largi game de accesorii cultice precum altare. pecetare. mese.
scaune. troiţe. dansuri rituale etc.
În compoziţiile lemnului au intrat multe semne, s-au repetat,
s-au intercalat, s-au aşezat pe bandă, în funcţie de textul mesajului,
dar articolele hărăzite cu funcţii sacre au grupat prioritar zimţii
solari. crucea Sf. Andrei. rozeta soarelui. mărul, lancea. umărul, ş.a.
Lancea, în exclusivitate a sugerat prin contur verticalitatea ce a
caracterizat-o şi pe lângă aceasta a fost ornată cu volute suitoare,
sau opuse tocmai pentru a marca drumul speranţei şi al rugăciunii.
In lipsa hârtiei s-a scris pe materialele care au fost la
îndemână, s-a scris economicos, consistent, cu mijloace eficace.
Din semnele primare, din simboluri şi din câteva complementare
376
Virgil Vasilescu, Conţinutul ideatic al civilizaţiei lemnului
ale acestora s-au alcătuit semne cu mult superioare alfabetului ce

urma să vie. Cât de important a fost conţinutul acestor semne
pentru toate generaţiile trecute a dovedit-o şi lemnul fiindcă, şi aici
miracolul: viaţa lui scurtă nu a şters nici o iotă din scriptura
începuturilor. Pentru că citirea era circulară în toate împrejurările
exteriorizării, orice ordonare formală sublinia conţinutul spiritual şi
astfel împrospătarea compoziţiei, topica acesteia, mesajul au rămas
neschimbate.
Civilizaţia lemnului a păstrat de fapt hrisovul care atestă
documentar existenţa noastră ca neam statornic în Spaţiul carpatic.
Aceleaşi incizii în lemn şi la porţile gorjene, sau maramureşene,
aceleaşi crestături şi la Soroca, şi la Oradea şi la Topliţa, la Vama-
Veche, la Vulcăneşti, la Zalău, la Slobozia, pretutindeni cu aceleaşi
mesaje sacre izvorâte din unic trunchi. Nu când îţi zăreşti poarta
sau pălimarul te bucuri că ai ajuns la capătul drumului ci când intri
în rezonanţă cu semnele acestora. Atunci exclami: Sunt acasă! Alt
semn grăit mai valoros ca acel miraculos "acasă" nu s-a putut crea
iar ce s-a cioplit nu s-a putut şterge căci privirile au fost şi vor fi
îndreptate numai spre înălţimi prin intermediul semnelor de
început.
În tovărăşia milenară a lemnului, omul s-a rugat, a cântat şi
a plâns.
'.l'7'7
TRADITIE. INOVATIE. VALOARE.
' '
Prof. Univ. Dr. Grigore Drondoe
Tradiţia reprezintă o energie spirituală activă în istorie, ea

este o forţă care generează un incumensurabil câmp de implicaţii
în evoluţia umanităţii. Din acestă perspectivă, tradiţia este,
deopotrivă şi sursă de viaţă, şi sursă de creaţie. Este sursă de viaţă
pentru că, în calitatea sa de "memorie socială", fixează şi conservă
valorile, sensurile şi direcţiile majore ale activităţii umane.
Tradiţiile autentice sunt menite să conserve şi să transmită-sive
voce, sive-scripto, sive-praxi-laturile fundamentale ale
comportamentului umane şi în special acele tradiţii care asigură -
cum dovedeşte antropologia - supravieţuirea şi dezvoltarea
grupului uman prin transmiterea valenţelor operatorii în producţia
materială. Adăugăm aici, ca vector de importanţă definitorie,
tradiţiile limbii, cu toate înrâuririle care decurg pentru evoluţia
spirituală a umanităţii. Tradiţia este sursă de creaţie, pentru că
degajă un autentic mesaj uman şi propune o experienţă evocabilă
la nivelul tutror epocilor istoriei umane. Tradiţia este o constantă
în procesul de producere şi inovare al culturii materiale şi
spirituale, un termen care se insinuează în chip diferenţiat,
discontinuu dar într-o continuitate sui-generis, în realitatea
prezentă şi rămâne definitv legată în conştiinţa umanităţii de ideea
permanenţei şi continuităţii în plurale sfere.
Este clar că sfera consideraţiilor generale poate fi
latitudinar lărgită. Nevoie ar fi să punctăm, de pildă, dimensiunea
şi semnificaţia antropologică a tradiţiei şi inovaţiei. Dimensiunea
Prof Univ. Dr. Grigore Drondoe, TRADIŢIE. INOVAŢIE. VALOARE.
şi semnificaţia lor psihologică, sociologică şi estetic-axiologică. În

legătură cu modul continuităţii marilor filoane de tradiţie şi
inovaţie din sfera civilizaţiei şi a culturii s-ar putea aduce precizări
pertinente şi foarte importante. Studiul tradiţiei în raport cu arta şi
filozofia culturii în sens larg, impune cel puţin trei nivele de
observaţie: 1) funcţiile pe care tradiţiile din sfera culturii şi
civilizaţiei le deţin în evoluţia artei ca formă a cunoştinţei umane;
2) modul specific în care arta le asimilează în sculptarea propriului
său spaţiu spiritual şi 3) funcţiile tradiţiilor literare şi artistice în
interiorul acestui proces şi, mai ales, modalităţile specifice de
angajare a termenilor acesteia în sistemul liniilor de evoluţie
interioară a artei.
Tradiţia ca sursă de conflict, ca moment şi act ostil,
conservator, recalcitrant la semnele de primenire socială şi
spirituală constituie, de asemenea un motiv de reflexie mai ales
sub aspectul reacţiei dificile, dar eroice a forţelor ţinute până
atunci în servitute. Sociologia culturii ne dovedeşte că nu toate
deviantele sunt malefice. Ba, dimpotrivă istoria culturii şi
civilizaţiei ne furnizează adevărate modele ale deviantelor
benefice pentru umanitate. Din această perspectivă a sociologiei
devianţei s-ar putea desprinde atitudinea superioară şi echilibrată
impusă de marii rebeli ai ştiinţei, filozofiei şi artei, ca şi imaginea
spiritelor care au opus inerţiei, tradiţiei şi forţelor sociale care o
motivau gratuitatea libertăţii absolute în revoltă.
Fenomenul "tradiţiei"este vast şi complex. De aceea,
pentru a evita generalităţile, vom restrânge câmpul investigaţiei,
insistând, cu precădere asupra raporturilor care se stabilesc între
sistemul tradiţiilor literare şi artistice şi procesele de evoluţie din
sfera literaturii şi artei. Vom delimita câteva din componentele
fundamentale mai uşor decelabile. Atitudinea artistului în raport
cu destinele istorice ale literaturii şi artei naţionale circumscrie
una din valorile de fundamentală importanţă în sistemul tradiţiei
literare şi artistice.
379
Titu Maiorescu include, cu titlu de valori tradiţionale ale

literaturii române, atitudinea scriitorilor şi artiştilor faţă de
problemele vieţii spirituale şi sociale ale naţiunii. Acest craiovean
de geniu observa: "În Alecsandri vibrează toată inima, toată
mişcarea compatrioţilor săi, câtă s-a putut întrupa într-o formă
poetică în starea relativă a poporului nostru de astăzi. Farmecul
limbei române în poezia populară - el ni l-a deschis; iubirea
omenească şi dorul de patrie în limitele celor mai mulţi dintre noi-
el le-a întrupat; frumuseţea proprie a pământului nostrului natal şi
aerul nostru - el a descris-o ( ... ). Când societatea mai cultă a putut
avea un teatru în Iaşi şi Bucureşti - el a răspuns la acea dorinţă
scriindu-i poezii şi drame; când a fost chemat poporul să-şi
jerfească viaţa în războiul din urmă - el singur a încălzit ostaşii
noştrii cu raza poeziei" 1•
La fel de nimerit sublinia Tudor Vianu în studiul intitulat -
Asupra caracterelor specifice ale literaturii române: "Întocmai ca
într-un trecut destul de lung scriitorii tineri ai zilelor de azi
continuă să înstruneze vechiul instrument, plin de armonie, al
limbii noastre romanice, cultivă inspiraţia naţională şi socială, dau
operelor lor un sens luptător, vădesc aceeaşi apropiere de popor şi
de formele limbii şi artei lui, păstrează apropierea de viaţă şi
măsura în expresie, menţin adică însuşirile caracteristice întregului
trecut al literaturii române ... Fidelitatea către geniul naţional în
revoluţie este marca distinctivă a operelor care se nasc sub ochii
noştri, programul şi onoarea lor. "
2
În sistemul tradiţiilor literare şi artistice rememorăm,

deasemenea, tradiţiile literaturii şi artei populare cu structurile ei
spirituale şi formele specifice. Mihai Pop este de părere că
modelul versului "este unul din mijloacele prin care se păstrează
forma tradiţională a poeziei orale româneşti şi este fără îndoială un
mijloc mnemotehnic". În conexiunea tradiţiei-inovaţiei, modelul
versului "este elementul care uşurează improvizaţia''. 3 Inovaţia se
developează în limitele normelor tradiţionale, iar ideea de
continuitate îşi dezvăluie, în acest spaţiu, sensuri şi finalităţi
380
distincte în raport cu tradiţiile literaturii culte. Să nu uităm, în

această ordine de idei tradiţiile ornamenticii populare, formele şi
structurile decorative prezente în arta ceramicii, arhitecturii şi
vestimentaţiei, procedeele populare de abstractizare şi stilizare de
la care porneşte şi inegalabilul C. Brâncuşi. Notăm şi sistemele
melodice proprii şi specifice cântecului popular (sisteme deschise,
libere sau fixe), structurile melodice specifice cântecului liric,
cântecului de ritual sau de ceremonial. Reliefăm concomitent
universul mitologiilor populare, cu structurile formale care îl
caracterizează structurile formale proprii şi specifice legendelor,
baladelor şi basmelor la care se raportează Lucian Blaga, Al.Dima,
Mircea Vulcănescu, Ion Taloş, Mircea Eliade, Dumitru Matei şi
mulţi alţii.
Sistemul tradiţiilor literare şi artistice nu poate fi cercetat
în afara tradiţiilor gândirii estetice. Atenţionăm că punând în
discuţie acest punct de vedere nu ne raportăm la tradiţiile gândirii
estetice considerate din perspectiva esteticii ca ştiinţă, deci ca
tradiţii teoretice. Le înţelegem, mai cu seamă, ca o diagramă de
principii şi ipoteze constructive integrabile experienţei artistice,
indiferent de mediul lor istoric originar şi indiferent de teoria care
le-a motivat şi le-a ridicat, iniţial, la concept. Este vorba de acele
principii estetice care sunt aduse în structura noii experienţe
artistice, cu scopul de a valida, pe baze inedite, esenţa formei.
Boris Tomaşevski sublinia cu deplin temei că "discuţiile dintre
noile şi vechile şcoli literare apar apropos de motivarea estetică". 4
Se ştie că orice curent sau şcoală artistică îşi însuşeste anumite
forme şi moduri istorice de expresie. Tocmai de aceea tradiţia
literară şi artistică deţine, printre altele, o funcţie circumscrisă
necesităţii de a legitima, din punct de vedere estetic o formă
artistică dată, un stil individual, o anume tendinţă. Conceptul de
"real figurat", de exemplu, este o descoperire estetică mai veche.
Acest concept apare pregnant la Plotin, după cum atrage atenţia
Rene Huyghe. Filosoful latin Plotin sugerează ideea că materia
este opacă "logosului", tenebroasă şi ostilă principiilor spirituale
381
transcendente. Realul devine apt pentru artă numai în măsura în

care va fi transcendat, adică pregătit pentru contemplaţie şi
indicibil, şi numai întrucât se eliberează şi de pozitivitate, şi de
simţuri, şi de intelect. Ananlizând acest principiu estetic, Rene
Huyghe concluzionează că în acest fel "se descoperă zona care
scapă de asemenea priviri, cât şi reflecţiei, descripţiei vizibilă, cât
şi explicaţiei logice, aceea care desemnează ceea ce numim astăzi
inconştient şi în care Plotin situează entuziasmul, încântarea şi
abandonul de sine, ceea ce se inaugurează astfel nu este mai puţin
decât calea pe care vor merge mult mai târziu oamenii ca Greco şi
Rembrandt, sau în sec. al-XIX-lea ca Delavrancea şi Baudelaire" 5.
În acelaşi sens, indicând principiu estetic al modurilor
nonfigurative de comunicare, Jannine Auboyer subliniază că
aceste moduri se fundamentează estetic pe o teorie indiană "care a
fost dusă la extrem de arta occidentală actuală" 6 . Jannine Auboyer
expune principiu estetic indian desemnat prin termenul "rupa"
care este formă, dar nu forma obiectului văzut, ci forma obiectului
cunoscut, "rupa", forma, fiind concomitent şi formă sensibilă şi
formă mentală.
Vladimir Streinu în lucrarea "Versificaţia modernă" atrage
atenţia că tradiţia versului neregulat se găseşte în poezia ebraică,
în evul de mijloc şi în perioada clasică a literaturii franceze din
sec. al XVIII-lea. Integrăm, prin urmare, în arhitectonica tradiţiilor
literare şi artistice, principiile estetice şi în general, modurile de
considerare estetică a realului specific unor stiluri-clasic, gotic,
baroc sau diferitelor curente şi orientări literar-artistice-realism,
simbolism, naturalism, cubism, impresionism etc. Efectul imediat
al faptului că un mod tradiţional de reprezentare estetică nu obligă
la aceeaşi expresie a obiectului se obiectează în variabilitatea de
substanţă, de formă şi de valoare constructivă a principiilor care-l
particularizează. Mai consemnăm că sistemul tradiţiilor literare şi
artistice nu poate fi găndit în afara operei de artă individuale sau
în afara tonalităţilor particulare ce fixează un moment de evoluţie
dat în istoria literaturii şi artei universale sau naţionale. Reliefăm,
382
ca atare, tradiţiile consacrate prin opera unui Grigorescu, Luchian,

Tonitza, Brâncuşi sau Enescu, tradiţiile liricii unui Alecsandri,
Eminescu, Macedonski, Arghezi, Barbu, Blaga sau Marin Sorescu
- înţelegând fie datele viziunii artistice sau coordonatele
concepţiei estetice, fie problematica şi temele, fie mijloacele de
expresie specifice sau anumite forme de limbă, elocinţă, etc. - şi
subliniem frecvent, de exemplu, tradiţia poeziei româneşti "din
perioada interbelică din perspectiva structurii ei "cerebrale".
Conştiinţa teoretică - în ordinea gândirii sociale, ştiinţifice
şi filozofice - configurează, sub anumite aspecte şi anumite
sensuri, cadrul de referinţă al noii problematici de creaţie. Nu
stăruim aici asupra relaţiilor artei cu filozofia, cu ştiinţa sau cu alte
forme ale conştiinţei umane. Subliniem doar existenţa unei strănse
conexiuni şi a unui vast câmp de contact între arhitectonica
tradiţiilor literare şi artistice şi arhitectonica tradiţiilor gândirii
teoretice în general. Istoria literaturii şi artei atestă faptul că
transferul unor date intelectuale şi conceptuale direct în structura
imaginii artistice nu este exclus. Studiile efectuate în legătură cu
expresivitatea plastică a spaţiilor curbe -de pildă (Dufy, Matisse,
Picasso) - s-au inspirat direct din fenomenele fizice descoperite în
secolul nostru.
Hugo Friedrich, la rândul său nu exclude influenţa directă
a concepţiilor religioase şi teosofice, în general asupra compoziţiei
(în nouă trepte) a celebrului poem mallarmean Elevation 7• Nu este
exclusă nici posibilitatea convertirii unor tradiţii ale gândirii
teoretice în tradiţii artistice. Este ştiut că tema sociogonică, de
pildă - tema tradiţională în poezie -, ilustrează şi o tradiţie
teoretică şi una artistică. Să adăugăm imediat - pentru a preveni
orice neînţelegere - că ideile, concepţiile, conştiinţa teoretică în
general acţionează cu precădere în câmpul viziunii artistului,
constituindu-se ca termen al universului său imaginar. Universul
imaginar al artistului va dezvălui întotdeauna un anume context
conceptual. În acest sens, Constantin Brâncuşi observa deosebit de
penetrant "Statuile mele sunt ocaziuni ale meditaţiei. Templele şi
383
bisericile au fost şi au rămas

întotdeauna lăcaşuri ale
meditaţiei ... Poarta sărutului ... vă vorbeşte despre marea bucurie
că iubirea rămâne nemuritoare. Linia Mesei Tăcerii... vă
sugerează curba închisă a cercului-care adună, uneşte şi apropie" 8 .
În acest sens putem vorbi, de pildă, de o viziune care îşi are
sorgintea în tradiţiile gândirii raţionaliste - ca atitudine umană
fundamentală - de o viziune care îşi trage seva din tradiţiile
gândirii umaniste, de viziuni artistice care se revendică de la
tradiţia spiritualităţii catolice (Rubens) sau ebraice (Chagall) sau
de la postulatele filozofiei existenţialiste formulate de A.Camus,
J.P.Sartre, Soren Kierkegaard sau G.Marcel. Mai notăm că,
uneori, tradiţiile gândirii filozofice se convertesc, pe căi foarte
complexe şi delicate, în mijloace de investigaţie în construcţia
imaginii. Numărul pitagoreic cu profunde semnificaţii filozofice a
fost utilizat ca număr în calculul intervalului muzical în scopul
obţinerii catharsis-ului orfic. Numărul pitagoreic poate fi însă uşor
decelat în multe balade populare româneşti ca şi în dramaturgia lui
Lucian Blaga. Cunoscutul Yannis Xenakis, referindu-se la
cercetările contemporane în muzică, afirmă că toţi muzicienii
moderni sunt pitagoricieni. Aceste impulsuri, influenţe şi
conversiuni nu pot fi însă gândite în afara experienţei de
semnificaţie a artistului. Valoarea lor funcţională nu este o
elaboraţie teoretică ci efectul actului critic şi al dinamicii sale
fabulatorii Andre Malnaux nota că Judecata de apoi, celebra frescă
a lui Michelangelo din Capela Sixtină din Roma " ... s-a născut
dintr-o meditaţie asupra figurilor, nu asupra credinţei". 9 În
sistemul tradiţiilor literare şi artistice nu includ, ca un capitol de
reală importanţă în evoluţia literaturii şi artei, modalităţile de
stăpânire a funcţionalităţii limbajului artistic. Reţinem aici
tradiţiile tehnicilor genuistice (tehnicile compoziţionale, de pildă,
şi mijloacele stilistice care le susţin), tradiţiile tehnice (în pictură,
sculptură, arta textilă, cinematografiei e.t.c). Teatrul modem reia,
o dată cu trecerea la sălile mari, o veche tradiţie antică. Funcţia
estetică a sunetului în amfiteatrul antic a fost şi atunci şi este şi
384
astăzi un element organic implicat în creaţia obiectului estetic.

Teatrul modern amplifică această tradiţie, asociindu-şi ca termen
substanţial cuceriile electro-acusticii. Tradiţia frescei are o istorie
milenară. O întâlnim complex dezvoltată în Asiria şi în Creta în
mil.al-11-lea î.e.n. O nouă epocă de înflorire va cunoaşte la Atena,
dar mai ales în creştinism, care găseşte în tradiţia freşcei unul din
mijloacele principale de explicare a Evangheliei. Să remarcăm, în
câmpul artelor plastice moderne o amplă dezvoltare a tradiţiilor
asociate a artei ceramice. Decoraţia şi monumentalul modern
dezvoltă la proporţii neîntâlnite tradiţiile acestei arte, faptul
avându-şi explicaţia într-o cultură puternic sprijinită pe factorul
vizual.
Tradiţia literară şi artistică îşi afirmă existenţa mai ales ca
sistem de elemente formale. Ca exemplu al mijloacelor de
expresie şi al procedeelor stilistice care particularizează şi susţin
specificitatea epicii, liricii, artei dramatice, plasticii, muzicii e.t.c.,
mijloacele de expresie şi procedeele stilistice care concretizează şi
definesc diferitele genuri literare şi artistice; structura formală a
diferitelor teme, motive, mituri, etc., adică totalitatea elementelor
formale care, venind din tradiţie, intră în structura operei de artă.
Sistemul elementelor formale - considerat în generalitatea sa - este
şi rămâne un sistem de sine stătător. Acest sistem apare, evoluează
şi se îmbogăţeşte în şi prin experienţa internă a artei, developând
efecte şi funcţii specifice în liniile de evoluţie interioară a artei.
Aceasta nu presupune însă că viaţa şi evoluţia sistemului de
elemente formale se desfăşoară în afara istoriei, în afara evoluţiei
şi seismelor sociale.
Consemnăm că literatura şi arta nu trăiesc din "sugestia
constructivă" a tradiţiei literare şi artistice, ci, mai de grabă,
invers: tradiţia literară şi artistică trăieşte în şi prin acţiunea
transformatoare a literaturii şi artei. Bazele ideatice şi afective,
valorile fondatoare ale acului de creaţie artistică nu se găsesc în
sfera tradiţiei, ci în noul câmp ideologic şi în noul spaţiu de
spiritualitate al literaturii şi artei. În acest cadru, tradiţia nu este
385
punctul de plecare, ci numai un moment. Ca moment, tradiţia

literară şi artistică poate fi recunoscută ca valoare constituantă - la
un nivel sau altul -, ,poate fi descoperită deci ca "sugestie", dar
numai dacă a fost descoperită ca funcţie. Este firesc deci să
considerăm "sugestia constructivă" a tradiţiei în ambianţa
procesului care o decide. Artistul se raportează - conştient sau nu -
la o tradiţie. Ne aflăm, prin urmare, în faţa unui act subiectiv, în
sensul că artistul caută o soluţie, dar ceea ce îl poate conduce la o
soluţie, nu este tradiţia, ci viziunea, acea modalitate particulară şi
ireductibilă de a elabora o nouă lume. Noul în artă nu este
"noutatea vechiului'', iar inovaţia, cu atât mai puţin, nu este şi nu
poate fi rezultatul unei investigaţii în ordinea formală şi ideativă a
tradiţiei. A continua în artă nu înseamnă a duce mai departe
sensurile tradiţiei prin intermediul unui proces de "adecvare" şi
"naturalizare", ci supunere la necesitatea de a formula un răspuns
unor noi întrebări. Căci nu este vorba de a construi noi forme în
sine, ci de a da formă noilor valori.
Am putea concluziona că tradiţia literară şi artistică se
propune artistului fie ca atitudine spirituală şi civică în raport cu
funcţiile estetice şi sociale ale artei sale, fie ca structură formală
codificată în forma anumitor forme de creaţie (tradiţiile literaturii
şi artei populare), fie ca mod de creaţie sau ca un concept
particular de creaţie, fie ca modalitate particulară de a stăpâni
funcţionarea limbajului artistic, fie ca temă, viziune sau ca mijloc
de expresie. Acest distincţii poartă o valoare metodologică
deosebită, fiindcă din perspectiva raportului tradiţie - inovaţie e
absolut necesar să distingem între funcţiile tradiţiilor literare şi
artistice care intră în actul de creaţie ca atitudine, ideal socio-
estetic, mod de creaţie, concept de creaţie, temă sau viziune etc. şi
între funcţiile pe care sistemul de elemente formale le dezvoltă în
structura operei de artă,în evoluţia unui gen literar sau artistic dat,
în evoluţia internă a literaturii şi artei în general. La rândul ei
inovaţia nu poate fi înţeleasă şi explicată ca diferenţă şi diferit, ca
distanţă şi distanţare estetică şi raport estetic decât dacă o gândim
386
Prof Vniv. Dr. Grigore Drondoe, TRADIŢIE. INOVAŢIE. VALOARE.
în mişcarea lăuntrică a limbajului artistic şi dacă o punem în

relaţiecu modul specific de evoluţie şi integrare a procedeelor şi
elementelor formale în noi sisteme de relaţie. Inovaţia trebuie
gândită ca raport estetic. Valoarea unei inovaţii stă în raport direct
cu valoarea estetică a operei tradiţionale care o inspiră fără a
pierde însă din vedere tensiunile ideatice şi socio-umane ale
momentului şi devenirii istorice.
387
CONSIDERATll PRIVIND
V '
PASTO RITUL
ÎN MUNTll GORJULUI
'
Prof. Vasile Smeu
În dezvoltarea şi modernizarea agriculturii, o deosebită

atenţie va trebui acordată sectorului zootehnic, care ocupă un loc
important în economia agrară a judeţului Gorj, cu vechi tradiţii în
creşterea animalelor.
Schimbarea de structură în volumul producţiei animaliere
va trebui să aibă la bază, utilizarea unor importante fonduri de
investiţii necesare atât pentru crearea de adăposturi zootehnice,
drumuri de acces precum şi valorificarea mai deplină a resurselor
existente, mai ales a păşunilor din munţii Gorjului. Din suprafaţa
judeţului păşunile ocupă 85.390 hectare, în munţii Gorjului
existînd 22.000 hectare în zona alpină şi subalpină.
Plaiurile şi înălţimile munţilor Parâng, Căpăţânii şi
Vâlcanului oferă întinse şi bogate păşuni pentru creşterea
animalelor. Versantul de sud al acestor munţi, platforma de
eroziune individualizată în nordul acestui judeţ cu culmi domoale
şi păşuni întinse, cu plaiuri pe care se pot aşeza stânele, o climă
mai dulce ca în alte zone ale ţării, au oferit condiţii pentru
dezvoltarea păstoritului.
Păşunile de munte se întind în munţii Gorjului de la 500 m
altitudine pâna la limita superioară a pădurilor de molid, adică la
altitudinea de 1600-1800 m, iar de aici încep pajiştile alpine. Cu
excepţia unei fâşii înguste în vecinătatea pădurilor de fag şi molid
unde păşunile sunt dominate de ierburi valoroase din punct de
vedere furajer (păiuş roşu, iarba vântului) şi a unor mici porţiuni
îngrăşate de animale mai mult sau mai puţin raţional, restul
prof Vasile Smeu, Consideraţii privind plistoritul fn Munţii Gorjului
păşunilor mai ales la 2000-2200 m altitudine, sunt dominate

aproape în întregime, de ţepoşică, plantă cu o putere de nutriţie
mai slabă.
Majoritatea păşunilor de munte dau producţii mici de
iarbă, câte 3000-5000 Kg/hectar de calitate inferioară, care
datorită unei secete ce se instalează an de an la altitudinile mai
joase, după data de 1 august, aproape că nici nu mai sunt
consumate de animale, refugiul acestora fiind în pădure sau pe
micile suprafeţe dominate de plantele valoroase amintite mai
înainte, care sunt păşunate excesiv, ceea ce a dus şi la scăderea
producţiei acestora.
O altă categorie de păşune mai ales pentru creşterea oilor o
constituie, vorbind geografic, păşunile alpine, care se întind de la
limita superioară a pădurilor de molid (1600 m - 1800 m
altitudine) până pe vârful munţilor, care ating 2518 m altitudine în
vârful Parângul Mare. Datorită condiţiilor naturale puţin
favorabile creşterii vegetaţiei, păşunile din această zonă dau
producţii mici la unitatea de suprafaţă, 1500-500 Kg/hectar iarbă,
ce poate fi consumată de animale pe o perioadă scurtă din an,
cca.80-90 de zile.
Ţinând seama de cantitatea şi calitatea producţiei, păşunile
de munte pot întreţine în sezonul de păşunat 3-5 capete ovine la
hectar, deşi în majoritatea cazutilor se duc un număr mai mare de
ovme.
Din cele prezentate s-a impus măsura (desigur pe viitor
fiind necesară o acţiune şi mai intensă) a găsirii posibilităţilor de
îmbunătăţire a acestor păşuni, îndeosebi pentru cele situate la
altitudini de 1500 m, metoda principală de îmbunătăţire a acestora
constituind-o aplicarea îngrăşămintelor chimice.
Faptul că peste aceste unduiri muntoase şerpuiesc pe culmi
şi văi, şosele forestiere, drumuri carosabile, poteci şi trasee
turistice, pe aceste căi de acces e uşor de transportat
îngrăşămintele. Studiile ce se întreprind vor fi semnificative.
Necesitatea îngrăşerii chimice a păşunilor de munte este dată de
389
prof Vasile Smeu, Consideraţii privind păstoritul în Munţii Gorjului
faptul căprin această metodă, se reuşeşte, pe lângă obţinerea unor

producţii mari să se prelungească sezonul de păşunat cu 30-50
zile. În acest caz păşunatul poate începe primăvara cu cel puţin 15-
20 zile mai devreme, iar toamna se poate prelungi până la sfârşitul
lunii septembrie sau chiar în octombrie, întrucât prin îngrăşare,
folosindu-se şi târlirea, vegetaţia porneşte timpuriu în creştere
primăvara şi într-un ritm rapid şi continuă să otăvească, până
toamna târziu.
La Rânca, peste plaiurile străbune, păstoritul a cunoscut o
nouă mutaţie. Aici, sub îndrumarea Universităţii din Craiova s-a
aflat un punct de cercetare, pentru păşunile de munte. Pe o
suprafaţă de 544 hectare s-a făcut de mai mulţi ani fertilizarea
pajiştilor cu azotat de amoniu, superfosfat sau prin târlire, în
golurile: Măgura, Făget, Cerbul, Talonul Mare, Talonul Mic,
Florile Albe şi Plopul. Unele plante ca Nardus stricta au un spor
de producţie de 220-230 %. Asemenea metode s-au practicat şi în
munţii Vâlcan în punctele Peria şi Bâlta, pe 70 de hectare şi la
Vălari pe 25 de hectare.
Prin îngrăşarea păşunilor de munte în loc de 3-5 capete
ovine la hectar, se pot hrăni în medie pe timp de 3 ani 15-18
capete ovine la hectar şi de la fiecare animal obţinând mai multe
produse.
Ca repartiţie geografică a oilor în munţii Gorjului aria cea
mai răspăndită este a rasei ţurcane. Ea rămâne cea mai valoroasă
pentru că este adaptată la păşunatul de munte şi la marşurile de
transhumanţă pe care le-au practicat păstorii gorjeni din vechi
timpuri şi până astăzi. Din lână ţurcană se confecţionează cele mai
bune covoare de tip persan precum şi covoarele olteneşti, care
pentru frumuseţea şi rezistenţa lor sunt căutate atât pe piaţa internă
cât şi la export.
Nu putem trece cu vederea, fără să amintim că sunt nuclee
deosebit de valoroase ca cele de la Novaci, Polovragi, Baia de
Fier, Stăneşti, Tismana, Vânăta renumite prin oile ţurcane şi
ciobanii lor care au cutreierat ţara din Parâng până la Dunăre, sau
390
prof Vasile Smeu, Consideraţii privind păstoritul fn Munţii Gorjului
din Vâlcan până la Tisa, asigurând din străbuni o legătură a

Ardealului cu Ţara Românescă.
A vorbi despre păstorit, despre Gorj, nu poţi trece cu
vederea fără să creionezi etnografia şi folclorul, aspecte ale vieţii
pastorale atât de mult iubite. Din înălţimile Oslea, Prisloapele,
Arcanul, Poiana Măcrişului, Obârşia Merişor, Vârful Drăgoiu,
Pietriceua, Vârful Recii, Parângul şi altele se ramifică o serie de
creste cu direcţia în general spre sud, plaiuri peste care ciobanii şi
au mânat şi îşi mână turmele: Plaiul Cloşani, Plaiul Topeşti, Plaiul
cel Mic, Plaiul cel Mare, Plaiul Bâltei şi Băltişoarei, Plaiul
Dobriţei şi al Vălariului, Plaiul Vâlcan şi altele. Pe aceste plaiuri
sau spre golurile alpine se găsesc stâne, denumirea lor fiind tot a
muntelui pe care s-au aşezat. Tâmpa Mare şi Tâmpa din Pârău pe
Lotru, iar pe Parâng: Corneşul Mare, Corneşul Mic, Cerbul,
Prisloapele, Sapa, Argelele, Gruiul Frumos; în Vâlcan: Nedeuţa,
Prisloapele Mici, Arcanul, Siglăul Mare, Miciovoalele, sunt numai
o parte din cele 21 de stâni.
Cantoanele pastorale ce ar trebui amplasate în Peştişani,
Novaci, Târgu Cărbuneşti organizate pe zone pedoclimatice care
cuprind regiuni alpine şi subalpine, cu ingineri şi tehnicieni ce s-ar
îngriji de turmele, pajiştile şi păstorii din stânele dintre Motru şi
Parâng, ar da un plus de noutate vieţii pastorale ce se dezvoltă din
plin în munţii Gorjului.
Păstoritul, îndeletnicire de temelie pentru acest judeţ, s-a
transmis din generaţie în generaţie în munţii Gorjului aducând o
contribuţie însemnată la unitatea neamului românesc, pe baza
procesului de transhumanţă care-l caracterizează. Gorjul este
profund legat de această îndeletnicire, legătură care a zămislit
atâta bogăţie de folclor exprimat în cântec şi în joc, în literatură şi
artă.
An de an, ca un mecanism pus în mişcare de o mână
nevăzută, ciopoarele din Parâng leagă muntele de câmpie şi invers
trecând prin cele două etape de importanţă vitală: văratul şi
iernatul - suiutul şi coborâtul oilor la munte.
391
prof Vasile Smeu, Consideraţii privind păstoritu/ tn Munţii Gorjului
Viaţa pastorală şi-a pus pecetea în viaţa păstorului, iar

poeziile răposatului cioban al Parângului, Gheorghe Nistor
Ungureanu din Muşeteşti, exprimă bogăţia de sentimente ale unui
om care a fost cioban 42 de ani. El a ciobănit pe locurile cum sunt:
Dealul Izvorului, Slăveiul, Parângul Mare şi Cel Mic, Culmea lui
Rusu şi a Mohorului, Urdele şi Păpuşa, pe unde a păşunat şi baciul
Dumitrache ce plecase de pe plaiurile ardelene ale Cindrelului şi
din Sibişel cu turmele sale spre păşunile întinse ale Ţării
Româneşti şi nu s-a mai înapoiat în Ardeal.
Aşa cum arăta poetul Ioan Meiţoiu, "Gheorghe Nistor
Ungureanu este un rapsod al Parângului, aceasta pentru că
universul său de viaţă, s-a fixat indestructibil pe această "coloană
fără de sfârşit" din calcar şi granit. Marile sentimente, marile
emoţii, marile iubiri şi aspiraţii se profilează în dimensiuni pentru
animale şi natură".
Acest rapsod cioban revitalizează natura în care trăieşte, dă
forme poetice mediului geografic, simte pentru Jiu şi Parâng.
Ciobanul care a trăit o viaţă în munte, s-a legat de orizontul
geografic, s-a legat de tot ce are mai frumos Gorjul din punct de
vedere natural, de râul Jiu şi muntele Parâng. Doina Jiului îl
prezintă ca îndrăgostit al naturii, ca un apropiat al tuturor
geografiilor: Jiule,cu gura ta/Ai ros stânca de colea/Tu cu gura ta
de lup/Mâncaşi stânca din Surduc/Şi-a tale izvoare iuţi/Croiră
cale prin munţii
La acest păstor se creionează şi spaţii geografice mai largi
peste care parcă vezi umblînd alături de turme şi ciobani, turiştii
îndrăgostiţi de Gorj: Între Jii şi-ntre Olteţ/Între Lotru şi Jieţ/Asta-i
locul ce-l iubesc/Aici vreau ca să trăiesc/Şi-aci vreau să
putrezesc!
Din vremuri străvechi oile urcă la munte o dată cu
primăvara. În acest anotimp cu multă grijă se pregătesc toate cele
necesare pentru văratul oilor, iar între Bistriţa şi Sohodol, pe
plaiurile platformei Gomoviţa se stabilesc unităţile de măsură,
vechi de când lumea pe aceste locuri, mai vechi decât ocaua lui
392
prof Vasile Smeu, Consideraţii privind piJstoritul tn Munţii Gorjului
Cuza cum spun bătrânii: cioiul, găleata, vadra şi cupa, iar

măsuratul oilor e o sărbătoare legată de creşterea acestor animale
şi de munţii cu care satele de la poalele lor au strâns legături. În
ziua stabilită pentru măsuratul oilor, sub geana unei păduri, cu
mult alai, se măsoară laptele pentru fiecare oaie în parte. Apoi,
după ce treburile măsurii laptelui au trecut, începe petrecerea cu
masă bogată. Flăcăi şi fete se prind în horă, se fac glume, se
ascultă la aparatul de radio, se fac fotografii, se cântă până în fapt
de seară, când păstorii îşi iau rămas bun de la cei dragi, oprindu-şi
cu ei în primul rând aparatul de radio. Începe activitatea de o vară
a crescătorilor de animale.
Spre plaiurile şi stânele amintite, sosesc turmele de mii de
oi din judeţ, creşterea oilor devenind o îndelednicire a unui mare
număr de sate din subcarpaţi.
Încununînd această activitate, sărbătoarea de la Novaci
"urcatul oilor la munte" din luna mai, la care participă crescători
de animale şi echipe artistice din judeţele vecine, are noi
semnificaţii. Ea ridică la loc de cinste o îndeletnicire cu adânci
rădăcini în miezul timpului.
393
NOI MANUSCRISE GORJENE
ÎN FONDURILE ARHIVISTICE
DIN BUCUREŞTI
Ion I. Drăgoescu
Un nou grupaj de manuscrise, puse în cercetare la Arhivele

Statului din Bucureşti, Fond Ministerul Educaţiei Naţionale ne
permite completarea cunoştinţelor despre manuscrisele gorjene cu
încă 23 de localităţi cuprinse în dosarele:
1.- Bârza Anghel - Monografia satului Voiteştii din Vale,
dos.1826/1945.
2.- Cătuneanu Silvestru - Monografia satului Leleşti,
dos.208411945.
3.- Cernăianu Constantin - Monografia satului Pârâu -
Vulcan, dos.1828/1941.
4.- Ciobanu Ana - Monografia satului Moi, dos.1829/1945.
5.- Ciocîrla Ana - Cartea de istorie naţională a satului
Tismana dos.1831/1945.
6.- Cornescu Gheorghe - Monografia şcolii Şomăneşti,
dos.1830/1945.
7 .- Cotea Constantin - Cooperativa şcolară, dos.1832/1945.
8.- Crăciunescu Ion - Contribuţia Ardealului la ridicarea
României Mari, dos.1834/1945.
9.- Cucu Vasile - Grădina şcolară model, dos.1837/1945.
10.- Daviţoiu Gheorghe - Monografia şcolii Răchiţi,
dos.1836/1945.
11.- Dănăcel Constantin - Monografia satului Crasna din
Deal, dos.1835/1945.
Ion I. Drllgoescu, Noi manuscrise gorjene tn/ondurile arhivistice din Bucureşti
12.- Dumitrescu Sevastiţa - Monografia comunei Turburea,

dos.1866/945.
13.- Florescu Ioan - Monografia comunei Godineşti,
dos.1839/1945.
14.- Gîrbaciu Tasia - Rolul naţional şi social al şcolii de azi,
dos.1841/1945.
15.- Goraş Teodor - Disciplina şi morala în educaţia
tineretului, dos.1842/1945.
16.- Ionescu Ecaterina - Rolul educativ al cantinelor şcolare,
dos.1873/1945.
17.- Ionescu Justinian - Monografia comunei Sârbeşti,
dos.1844/1945.
18.- Mogoş Constantin - Monografia comunei Bălăceşti,
dos.1845/1945.
19.- Mreja Alexandru Disciplina în şcoala primară,
dos.1846/1945.
20.- Nicodin Margareta - Monografia şcolii Vârtopi,
dos.1847/1945.
21.- Popescu Alexandrina - Monografia satului Câlceşti,
dos.1849/1945.
22.- Popescu Ion - Monografia comunei Turcenii de Jos,
dos.1850/1945.
23.- Vulpe Ion - Rolul naţional şi social al şcolii de azi,
dos.1853/1945.
395
PUBLICATU PERIODICE
- • A
APARUTE IN GORJ
DUPĂ 22 DECEMBRIE 1989 (li)
urmare din "Litua", voi.VI, 1994
Ion Tarbac I
73. FLUIDUL RODITOR. Publicaţie cu apariţie imprevizibilă.

Anul I, nr.1, noiembrie 1994. Director fondator: Doru V.
Fometescu. Colegiul de redacţie: Felix Bunescu, Vasile Crăciun,
Ion Tarbac, Grigore Haidău, Iosif Dragotă, Ion Catană, Adriana
Fometescu. Mai semnează: Simona Ciontescu, Marin Colţan,
Cristi Brebenel, Teodor Dădălău, Vasile Ponea ş.a. Tiparul
"Print Art" S.A. Tehnoredactare computerizată: Dumitru
Octavian Vede, Mitică Popescu, Simona Şerbănescu, Cătălin
Dijmărescu, 8 p - 100 lei, (21 x 31 ).
74. MIORIŢA. Foaie de inimă scoasă în decembrie 1994 de zilele
recunoştinţei şi oferită pentru aducere aminte a jertfei mieilor
din decembrie şi a naşterii Mântuitorului. Editor: Centrul
judeţean al creaţiei Gorj. Responsabil de număr: Viorel
Gârbaciu. Colab.: Ionel Buşe, Doru V. Fometescu, George
Drăghescu, Ion Cepoi, Ion Popescu, Grigore Haidău, Al.
Bălăcescu, Cristian George Brebenel, Viorel Muntean ş.a. 6 p. -
gratuit.Tip. "Print Art" S.A. Tg.-Jiu, (21x29,5).
75. MIORIŢA NOVĂCEANĂ. Periodic al Societăţii Culturale
"Novăceanca" şi al Centrului judeţean al creaţiei populare Gorj.
I Jon Tarbac I
Publicaţii periodice
apilrute in Gorj dllpiJ 22 decembrie 1989 (li).
Urmare din "litua". vol VI. 1994.
Anul I, nr. 1, februarie 1995, serie nouă. Colegiul de redacţie:

O.Bondoc, C.Dârvăreanu, Mădălina Popica. Responsabil de
număr: Ion Cepoi. Concepţie grafică: Viorel Gârbaciu. Colab.:
prof. Vasile Dinescu, Gheorghe Ciorogaru ş.a. 4 p. - gratuit,
Tip."Print Art" S.A. Tg.-Jiu, (21 x29,5).
76. JURNAL 11 ... De la elevii Şcolii generale nr.11 din Târgu-Jiu
către toţi copii„. Anul I, nr.1, 6 februarie 1995. Redactor şef:
Eduard Navlea, redactor şef adjunct: Oţăt Constantin, secretari
de redacţie: Sima Georgeta şi Cărbunescu Alin, reporteri:
Drăgan Irina, Georgescu Cristina, Avramescu George, Păun
Elena. Coordonatori prof. Lucia Baki, prof. Silvia Paşcu. 6 p -
350 lei. Tehnoredactare computerizată şi tiparul "Print Art" S.A.
Tg.-Jiu, (21 x29,5).
77. BRÂNCUŞI. Revistă de cultură. Apare trimestrial la Tg.-Jiu,
Anul I, nr.1, 19 februarie 1995. Editori: Inspectoratul pentru
Cultură Gorj (consilier şef: N. Diaconu) şi Fundaţia "Constantin
Brâncuşi" (preşedinte: Titu Rădoi). Secretar general de redacţie:
Viorel Gârbaciu. Colab.: Petre Popescu Gogan, Gigi Mihăiţă,
Ion Pogorilovschi, Dumitru Daba, Ionel Buşe, Ion Popescu,
Rodica Stoianovici, Romulus Vulcănescu, Elena Udrişte,
Marieta Rădoi-Mihăiţâ, Ion Filipoiu, Ion Hirchiduş, Grigore
Smeu, Lazăr Popescu, Ion Trancău, Octavian Ungureanu, Iulian
Cămui, Gheorghe Calotoiu, Alexandra Andrei, Ion Pecie,
Dragomir Costineanu, Sabin Velican, Eva Isac, Dumitru Bălaşa,
Romeo Ionescu, Gheorghe Vlăduţescu, Ana Maria Sandu,
Dumitru Bălăeţ, Romus Roca, Eugen Măruţă, Liviu Sebastian,
Ion Cepoi, Doru V. Fometescu, Dorin Ciontescu-Samfireag,
Vasile Vasilescu, Gheorghe Todea, Adriana Persa ş.a. De la nr.4
în colegiul de redacţie apar: Nicolae Diaconu (director), Ion
Pogorilovscchi (redactor şef), Ion Cepoi (secretar de redacţie},
Alexanda Andrei, Ionel Buşe, Romeo Magherescu, Titu Rădoi,
Grigore Smeu, Nina Stănculescu (redactori). 20 p - 2000 lei.
Tehnoredactare computerizată: Dumitru Octavian Vede şi
397
I Ion Tarbac I
aplirute in Gorj dupli 22 decembrie 1989 (11).
Urmare din "Litua" voi. VI 1994.
Simona Şerbănescu la Tip. "Print-Art" S.A. Tg.-Jiu (30x42),

apoi Tip. Almarom Rm.Vâlcea.
78. SCÂNTEIA. Organ al Comitetului Naţional al Partidului
Comunist Român. Anul I (LX), nr.I (I4728), februarie I995.
Redacţia: Tg.-Jiu, str. Eroilor, I, subredacţia: Drobeta Tr.
Severin. Redactor şef: Cântar Dumitru, secretar de redacţie
Vuvrea Nicolae, redactori: Fieraru Ion, Mangu Marin. Publicaţia
comuniştilor români (preşedinte: drd. ec. Victor Hâncu, secretar:
Nicolae Ionici). Începând cu nr. 2/martie I 995 cuprinde în
colectivul de redacţie pe: prof.univ.dr. Virgil Vintilescu (redacor
şef), ing. Ion Ganea, ing. Nicolae Nicolae, ing. Ioan Stoian,
Gheorghe Voloseniuc, Nicolae Vuvrea (redactori). Tip. Tr.
Severin şi Tg.-Jiu, 4 p.- 200 lei format (30x42).
79. GAZETA DE SUD. Cotidian (al oltenilor de pretutindeni)
editat de SPET SA Craiova. Anul I, nr.I, I5 martie 1995. Apare
în Oltenia. Director fondator: prof. Eugen Arnăutu), Editor:
Dragoş Vasilescu (director), Adrian Voinea (redactor şef).
Redactori coordonatori: A.Marin Mirescu, Gabriela Bora,
Daniela Bâciu, Alina Popa, Ion Jianu, Romeo Gămulescu,
secretar de redacţie: Irina Bemeanu. În timp Patrel Berceanu
devine director, redactor şef: Marian Mirescu, apoi Romulus
Diaconescu (consilier editorial) şi Gabriela Bora (redactor şef),
Florea Miu şi Viorel Forţan (secretari generali de redacţie).
Biroul teritorial de presă Târgu-Jiu: Al. Doru Şerban şi Ion
Tarbac. 8 p - 200 lei. Tip. Imprimeria "Oltenia" Craiova, format
(35x48).
80. POMPILIU MARCEA. Pagini (8) editate de Centrul judeţean
al Creaţiei Gorj şi Fundaţia Culturală "Pompiliu Mareea" Târgu-
Jiu, la împlinirea a zece ani de nemurire, Târgu-Jiu, 27 martie
1995. Redactor responsabil: Florentina Mareea, secretar de
redacţie: Constantin Popescu. Tehnoredactare computerizată şi
tiparul: "Print Art" S.A. Târgu-Jiu. (2Ix29,5), gratuit.
398
I Ion Tarbac I
Publicaţii periodice apărute în Gorj după 22 decembrie 1989 (li).
Urmare din "Litua". voi. VI. 1994.
81. INTERVAL. Revistă cultural-artistică a Şcolii Normale "Spiru

Haret" Târgu-Jiu. Anul I, nr.l, martie 1995. Di.rector: prof.
Eugen Velican, redactor şef: eleva .Dorica Boltaşu, secretar de
redacţie: eleva Simona Ciontescu, redactori: elevii Adelaida
Berlescu, Germina Icu, Narcis Daju. Coordonatori: prof. Ion
Trancău şi Marga Jianu, macheta: prof.: Marin Colţan. 24 p -
1000 lei. Tip. "Print Art" S.A. Tg.-Jiu, (21 x29,5).
82. ALTFEL. Revistă de literatură şi artă. Anul I, nr. 1, aprilie
1995. Colectivul de redacţie: Marius Iorga, Daniel Nimară,
Viorel Surdoiu (grafică şi desene), Radu Gheorghe (corectura),
I2 p. - 600 lei. Tip."Print Art" S.A. Târgu-Jiu.
83. RAZE DE SOARE. Revista elevilor Şcolii generale nr. 3 Tg.-
Jiu. Anul I, nr.I, aprilie I995. Colectivul de redacţie: Cristina
Dumitru, Oana Udroiu, Alina Fleşer, Larisa Duţu, Elena
Brătianu. Coordonatori: prof. Mariana Captilin, Doina Berca,
Grigore Haidău, Colab.: Adina Bălaşa, Octavian Matei, Cristina
Ciovică, Dana Ciobanu, Dana Scornea, Ionela Damian, Magda
Petrovici, 4 p - I50 lei. Tip. "Spicon" Tg.-Jiu.
84. INFO CLIP. Magazin de informare şi publicitate editat de
Radio Tg.-Jiu. Anul I, nr.I, I-7 mai I995. Preşedinte: dr. Gh.
Vâlceanu, director executiv: Ovidiu Popescu, redactor şef: Ion
Cepoi, consilier editorial: Vasile Crăciun, secretar de redacţie:
Evelin Ceciu, tehnoredactare: Daniela Licăreţi. Procesare
computerizată - Camera de comerţ şi industrie Gorj, 8 p - 100
lei. Tip. "Print Art".
85. GLASUL POPORULUI. Publicaţie absolut independentă a
românilor de pretutindeni. Ediţie specială, iunie I995. Colectivul
de redacţie: Director: Vasile Vârtopeanu, redactor şef: Coman
V.Sică, redactor şef adjunct: Târşoagă Victor, secretar de
redacţie: Puşcu Teodor, reporteri: Toma Vasile, Mircea
Tutunaru, Violeta Rous. Editat de S.C."ZITVAS" SRL, 4 p -
300 lei. Tip. PRODCOM SRL Tg.-Jiu.
399
I Ion Tarbac I
apiirute in Gorj dupii 22 decembrie 1989 (li).
Urmare din "Litua". voi. VI. 1994.
86. ZALMOXIS-2500. Revistă de filosofie. Anul I, nr. l, iunie

1995. Număr consacrat Simpozionului Naţional "Zamolxis"
2500, iunie 1995. Periodic editat de Inspectoratul pentru cultură
al judeţului Gorj, Universitatea populară "Victor Daimaca" din
Târgu-Jiu şi Aula Academică "Zalmoxis". Colegiul de redacţie:
Petre Popescu Gogan - redactor şef, Ion Cepoi, Zenovie
Cârlugea, Rodica Săpun. Tehnoredactare computerizată şi
tiparul: "Print Art" S.A. Târgu-Jiu, 8 p, (35x42), gratuit. În iulie
1995, apare ca revistă a Zalmoxologilor, ediţie specială "Înscris
pentru istorie". În caseta tehnică mai sunt incluşi ca redactori:
Nicolae Brânzan şi Vasile Crăciun. Numărul este editat de Aula
Academică "Zalmoxis" şi Camera de Comerţ şi Industrie a
judeţului Gorj.
87. HORA DE LA ANINOASA. Publicaţie periodică editată de
Fundaţia cultural-ştinţifică "RAM" Aninoasa şi Centrul judeţean
al creaţiei Gorj. Număr de debut scos în zi de Sânziene. Anul I,
nr.1, iunie 1995. Redactor şef: Virgiliu Cercelaru (preşedintele
Fundaţiei), redactor responsabil: Viorel Gârbaciu. Tip. "Print
Art" S.A. Tg.-Jiu, (21 x29), 8 p - gratuit.
88. BAZAR OL TENIA. Săptămânal de anunţuri şi publicitate
pentru judeţele Dolj, Vâlcea, Olt, Gorj şi Mehedinţi. Anul I,
nr.1, aprilie 1995. Colectivul de redacţie: drd. ing. Liviu Bârjega
- redactor şef, manager: Cornel Truţoiu. Din Gorj: Mihaela
Mihai - secretar de redacţie. Publicaţie editată de S.C.
HOLENAUS PREST S.R.L. Tip. S.C. LOTUS CO S.R.L.
Craiova, 12 p - 300 lei, (29x41). ·
89. PE FIR DE BALADĂ. Foaie specială, tipărită cu ocazia celei
de-a XX-a ediţie a Festivalului Naţional omonim, Târgu-Jiu.
Publicaţie ocazională editată de Inspectoratul pentru Cultură şi
Centrul Judeţean al Creaţiei Gorj. În sponsorizarea S.C."Print
Art" S.A. Tg.-Jiu, realizarea tehnoredactării computerizate.
Responsabil de număr: Viorel Gârbaciu. Mai semnează în
400
I Ion Tarbac I
Publicaţii periodice apărutein Gorj după 22 decembrie 1989 (II).
Urmare din "Litua". vol VI. 1994.
primul număr: Nicolae Diaconu, Ion Popescu, 4 p - gratuit,

(21 x29,5).
90. 1 IUNIE. Publicaţie editată de Biblioteca judeţeană "Christian
Tell" Gorj - Secţia pentru copii şi tineret, dedicată "Zilei
copilului" şi "Zilei eroilor neamului românesc'', sponsorizată de
SC MOM DISTRIBUTION GROUP SRL Tg.-Jiu, unic
distribuitor al produselor "ANA ELECTRONIC" şi
"SAMSUNG". Director: ing.Marius Văcaru. Director fondator:
Grigore Haidău. Colectivul de redacţie: Ana Daria Geamănu,
Doru V. Fometescu, Liliana Dungan, Daniela Licăreţi. În primul
număr mai semnează: Nicolae Arişescu, prof. Doina-Elena
Haidău, Corina Grigore, Paul Balahur, Cătălin Negrea (benzi
desenate). Tiparul "Print Art'', sponsori S.C. "CRISTIB" şi
"MIRET" SRL, 10 p - gratuit, (21x29,5).
91. ALTERNATIVA. Săptămânal liber (de fapt o publicaţie a
PL'93 Gorj). Anul I, nr.I, 14-21 august 1995. Directorul
publicaţiei: I. Mâţoi (care ca şi ilustrul înaintaş gorjean N.
Burlănescu-Alin, scrie singur toate articolele). Alte semnături:
B. Grădinaru, G. Paşol, Liviu Caransebeş. 4 p - 200 lei (totuşi
primul număr s-a distribuit gratuit), (25x35).
92. GORJEANUL SPORT. Număr apărut pe 21 august 1995, cu
ocazia meciului de fotbal de DN, disputat pe Stadionul
Municipal din Târgu-Jiu, între Sportul Studenţesc Bucureşti -
F.C. Lynx (Poli) Iaşi. Echipa de serviciu: V. Buneci, D. Cazan,
P. Popa, P. Pătrăşcoiu, M. Băloi. Tip. PRODCOM SRL Tg.-Jiu,
4p - 300 lei (29,5x42).
93. HOHOTE. Publicaţie de divertisment şi umor editată de
Societatea Umoriştilor Gorjeni. Anul I, nr. 1, septembrie 1995.
Director: Cătălin Deaconu, redactor şef: AL Doru Şerban,
secretar de redacţie: Ion Tarbac, redactori: Grigore Haidău,
Nicolae Brelea. Mai semnează în primul număr: Gr. Lupescu, I.
Neluş, T. Stoichiţoiu, T. Puşcu, Iulius Aurelian Şuţă, C. Banţa,
401
I Ion Tarbac I
Publica(ii periodice apărute în Gorj după 22 decembrie 1989 (li).
Urmare din "Litua" voi. V1 1994.
D. Grama, M. Ştefănescu. Tip."Print Art" S.A. Tg.-Jiu, 8p - 500

lei, format (2 I x29,5).
94. GORJPOL '95. Ediţie specială a "JURNALULUI POLIŢIEI
GORJENE", nr. 9-10/I995, Anul I, nr.I, I-4 noiembrie I995
(Ziua Poliţiei Române). Director: Constantin Codiţă. Colectivul
de redacţie: Victor Băroianu, Constantin Bărbulescu, Iancu
Bură, Constantin Buju, Viorel Chitea (redactor şef), Aurel
Dobre, Valentin Mogoe, Dorel Popescu Milosteanu, Constantin
Roşca, Ion Predescu, Bob Nicolescu. Concepţia grafică: Mircea
Stoian. Fotoreporteri: Gheorghe Ceauşescu, Vasile Blendea,
Paul Agarici. Tehnoredactare computerizată, 24 p - 500 lei,
(21 x29,5).
95. CUGET LIBER. Revistă trimestrială a cadrelor didactice şi
elevilor Grupului Şcolar "Gheorghe Magheru" Târgu-Jiu. Anul
I, nr. I, decembrie 1995. Număr omagial dedicat sărbătoririi a 20
de ani de la înfiinţarea şcolii (I 975-I 995). Colectivul de
redacţie: Dumitru Bunciu, Andrei Cârstoiu, Maria Duncea,
Dumitru Popescu, Tache Rădoescu. Concepţia grafică: Aurelian
Iulius Şuţă, machetarea: Ion Popescu, foto: Ion Catană. Mai
semnează în primul număr:Gheorghe Gorun, Armand Calotă,
Marian Negrescu, Camelia Pecingină, Norina Maria Milcomis,
Aurelia Gorun, Ion Sanda, Raluca Bălan, Elisabeta Nebel,
Liliana Oniga, Iulia Staicu, Ana Bunoiu, Sanda Ecaterina
Menchenie, Mihai Văluţă, Petre Catrinoiu, Ion Nichilciuc, Oana
Popescu, Sergiu Popescu. Tehnoredactare computerizată şi
tiparul: "Print Art" S.A. Tg.-Jiu, 26 p - gratis, (20,5x29).
96. FĂRĂ PRICINĂ. Foaie de inimă pentru Nichita Stănescu.
Anul I, nr.I, 13 decembrie I995. Ediţie îngrijită de George
Drăghescu. Culegere texte: Andreea Voicu, machetare: Dan
Sebastian Ecobici, foto: Vasile Blendea. Tehnoredactare: Print
Center "Graffiti" Tg.-Jiu, 2 p - gratis, format (29,5x42).
97. GORJUL DEMOCRATIC. Periodic al Organizaţiei Judeţene
Gorj a PDSR, Anul I, nr. I, ianuarie I 996. Coordonator: prof.
402
I Ion Tarbac I
Publicaţii periodice apărute tn Gorj după 11decembrie1989 (li).
Urmare din "Litua". vol JIT. 1994.
Nicolae Mischie. Colectivul de redacţie: prof. Titu Rădoi

(redactor şef), ec. Sanda Gabriel (secretar de redacţie), ec. Vasile
Popeangă, prof. Caralicea Mărculescu Gheorghe, ing. Florescu
Ion, ing. Călinoiu Ion, prof. Micu Gheorghe, ing. Berca Eduard,
ec. Constantin Căruntu, prof. Gheorghe Nichifor, prof. Duncea
Maria, prof. Doandeş Petra, jurist Tănasie Cristinei. Mai
semnează în primul număr: Vasile Văcaru, Şarapatin Constantin,
Gheorghe Birău, dr. Constantin Davidescu, prof. Cornel
Popescu, Ivona Călugăru, Nicolae Diaconu. Tip. PRODCOM
SRL, 4 p - 300 lei, (42x90).
98. GAZETA DE JIU. Periodic gorjean de informare, publicitate
şi divertisment. Anul I, nr. l februarie 1996. Director: drd. ec.
Constantin Căruntu, Colegiul de redacţie: AL Doru Şerban
(redactor şef), Ion Tarbac, Ion Elena, Tiberiu Grigoriu, M. V.
Popescu. În primul număr mai semnează: Caşai Românu, Tudor
Dinvale, Preot E. Miron, dr. T. Cutlic, Nicolae Brelea. Tip.
"Print Art" S.A. Tg.-Jiu, 4 p - 200 lei (29,5x42).
99. GORJUL DEMOCRAT. Periodic al Organizaţiei judeţene
Gorj a Partidului Democraţiei Sociale din România. Anul I nr.2,
10 februarie 1996. De fapt este continuarea "Gorjanului
democratic" al PDSR Gorj apărut în ianuarie 1996. Dar fiind
ziar omonim cu "Gorjul Democratic'', periodic al Partidului
Român pentru Noua Societate Gorj, apărut în decembrie 1990,
PDSR Gorj a fost nevoit să schimbe titlul publicaţiei. În acest
număr mai semnează, în afara colectivului de redacţie: Mihai
Golu, Ion Călinoiu, M. Ştefănescu, Ion Popescu, Petre Cătrinoiu
ş.a. Tip. PRODCOM SRL Tg.-Jiu, 4 p - 300 lei (42x90).
100. CAIETELE CENACLULUI "COLUMNA". Anul I, nr.I,
15 ianuarie 1996 - "Omagiu Eminescu" (4 p - format 21 x29 ,5),
cuprinde versuri din creaţia lui Ion Cănăvoiu, Doru V.
Fometescu, Mihaela Sanda Popescu, Artur Bădiţa, I. D. Sicore,
Nicolae Diaconu, Gh. Vlădoianu, Ion Ovidiu Pâinişoară, Tudor
Voinea, Ion Popescu, Mariana Popeangă Comoiu, Gelu Birău,
403
I ion Tarbac
aplirute tn Gorj dupli 11decembrie1989 (li).
Urmare din "Litua" voi. Vl 1994.
Victor Barbu, George Drăghescu, Vasile Ponea, Dumitru Dănău,

Spiridon Popescu, Alex. Gregara, Nicolae Brelea, Cristian
Brebenel, Dumitru Grama, Ion Tobă, Constantin Oprică, Roxana
Lupescu, Romeo Ionescu. În numărul 2, 19 februarie "Omagiu
Brâncuşi" (8 p) s-a selectat un grupaj din creaţia lui Adrian
Frăţilă, Gelu Birău, Zoe Elena Deju, Cristian George Brebenel,
Nicolae Diaconu, Romeo Ionescu, Zenovie Cârlugea, Doru V.
Fometescu, Vasile Ponea, Tudor Voinea, Sergiu Cosciud,
Dumitru Grama, Ion Şoldea, Ion Cănăvoiu, Viorel Gărbaciu,
Marius Şolea, Ion Popescu, Ion Tarbac, Romus Roca, Al. Doru
Şerban, Spiridon Popescu, Mariana Popeangă Comoiu, Victor
Barbu, Nicolae Brelea, I. D. Sicore, Lia Senin Adam, Fănică
Melancu, Ion Antonie, Ion Tobă, Doru Strâmbulescu, Mircea
Cherbovăţ, Artur Bădiţă, Alex Gregara, Costică Giuverdea, Ion
Sanda, Mihaela Sanda Popescu, George Drăghescu, Ion Cepoi,
Nicolae Visa Vânătoru, Victor Popescu, Nicolae Todea, Aurel
Antonie, Dumitru Dănău, Ion Florea Guran, Liliana Stoica, Ion
Mocioi, Margareta Andrei, Titu Rădoi, Ionel Buşe, George
Manoniu. Ediţiile au fost înregistrate de: Tudor Voinea, Cristian
Brebenel, Vasile Ponea, Ion Şoldea, Nicolae Bretea, Doru
Strâmbulescu, Mugurel Predescu, sprijiniţi de Casa de Cultură a
municipiului Târgu-Jiu.
101. CHEIA PENTRU GORJENI. Periodic al Convenţiei
Democratice Gorj. Anul I, nr.1, 24 februarie 1996. Publicaţie
editată de PNL Gorj. Redactor responsabil: Viorel Gârbaciu. În
primul număr mai semnează: Vasile Ungureanu, Mariana
Gârbaciu, dr. ec. Dorel Chiriţescu, Romeo Ionescu, Viorel-Doru
Munteanu, V. Justus, Spiridon Popescu, Nicolae Bretea.
Tip."Print Art" S.A. Tg.-Jiu, 8 p - 300 lei, (2lx29,5).
102. ZALMOXIANA. Periodic editat de Casa de Cultură a
municipiului Târgu-Jiu, Aula Academică "Zalmoxis" cu
sprijinul cotidianului "Gorjeanul'', Anul I, nr.1, februarie 1996.
Colectivul de redacţie: Dumitru Bălaşa, dr. Petre Popescu
404
l Jon Tarbac l
aplirute fn Gorj dupli 11 decembrie 1989 (II).
Gogan, Nicolae Brânzan, Zenovie Cârlugea, Rodica Săpun, Gh.

Vâlceanu, Ion Chiriac, Ştefan Popescu Bejat, Zoia Elena Deju.
În primul număr mai semnează: Ion Popescu, Grid Modorcea,
Jeana Murărescu, Domnica şi Ion Ciucă, Eugen Măruţă, Ion
Marinescu, Doru V. Fometescu, Ion Cepoi, Gh.Calotoiu,
Arhimandrit Melcchisedec, Ion Tarbac ş.a. Tip. PROD COM
SRL Tg.-Jiu, 8 p - gratuit (30x42).
103. JURNALUL DE JIU. Săptămânal pentru Dolj, Gorj şi Valea
Jiului. Editat de SC JURNALUL SA. Colectivul de redacţie:
Mircea Liviu Goga, Petre Constantinescu, Al. Firescu, Doru
Urucu, Aurel Frigioiu, Carol Bora, Aurel Popescu, Ion
Dugăeşescu, Dan Ninoiu, O. G. Mustafa, Gabriel Goga, Doru
Nistor, Alexandru Marinache, Şt. Ionescu, ş.a. Nu avem primul
număr. Tip. Corporaţia pentru cultură şi artă "Intact". 8 p. - 250
lei, (3 lx45).
104. SENS. Revistă lunară a Cenaclului "Altfel". Anul I, nr.1,
ianuarie 1996. Editată cu sprijinul Bibliotecii Judeţene
"Christian Tell" Tg.Jiu şi al Centrului judeţean al creaţiei Gorj.
Coordonare: Marius Iorga, Daniel Nimară, Viorel Surdoiu.
Colab.: Ema Cornoiu, George Cojocaru, Aurel Mircioagă, Liviu
Clisu, Gheorghiţă Bogdan, George Avramescu, Marius Stoica,
Ramona Şandru ş.a., 4 p. - 200 lei, (21x29,5).
105. BRÂNCUŞI - FRONTIERA CLIPEI. Revistă de cultură,
Anul I, nr.1, 19 februarie - 16 martie 1996, dedicată celor 120
ani de la naşterea lui Brâncuşi. Director onorific: Barbu
Brezianu. Director: Vasile Vasiescu. Editor: Fundaţia "Castelul
de apă". Editor asociat: Danvas Art Galellery. Tip. Editurii
Crater. În primul număr şi-au pus semnătura: Dan Adrian, Aurel
Antonie, Dumitru Bălaşa, Octavian Barbosa, Vasile Blendea,
Radu Bogdan, Barbu Brezianu, Ion Cepoi, Alexandru Cornoiu,
Zenovie Cârlugea, Dumitru Daba, Mircea Deac, Nicolae
Diaconu, Nicolae Dragoş, Adrian Frăţilă, Părintele Galeriu,
Sorana Georgescu - Gorjan, Dan Grigorescu, Gheorghe Leahu,
405
I Jon Tarbac I
aplirute în Gorj dupli 22 decembrie 1989 (//).
Anghel Marcu, Gigi Mihăiţă, Sanda Mischie, Marian Negrescu,

Petre Oprea, Andrei Pănoiu, Ion Pogorilovscchi, Gh.Pop, Ion
Popescu, Romulus Rusan, Nina Stănculescu, Elena Udrişte,
Vasile Vasiescu, Constantin Zămescu. 8 p - gratuit (30x42).
106. FOAIA TISMANEI. Revista Taberei naţionale "Tinere
condeie" Tismana. Anul I, nr. I, august 1996. Coordonator: prof.
Mihaela Cosma. Redactor şef: Dan Cârciumaru, secretar de
redacţie: Cristian Constantinescu, Tehnoredactor: Mihai
Costandache, sef secţie opinie publică: Oxana Delazero,
membru în biroul Uniunii Scriitorilor, Secţia literatură pentru
copii şi tineret. Tehnoredactare computerizată şi tiparul: "Print
Art" S.A. Tg.-Jiu 4 p.- gratuit, (21 x29,5).
107. PUBLISTAR OLTENIA. Anunţuri publicitare pentru
judeţele Dolj, Gorj, Mehedinţi, Olt, Vâlcea. Fondator: ing.
Mircea Perpelea. Director onorific: Victor Mitrică. Publicaţie
editată şi tehnoredactată de S.C. Newlook Profesional Systems
SRL Craiova, director general Liviu Bârjega. Dintre birourile de
presă teritoriale: Agenţia Ecco Fortuna Tg.-Jiu. Imprimeria
Gutenberg Internaţional Baza industrială Alma Cons Craiova. 16
p. - 500 lei.
108. CAIETELE DOINA GORJULUI. Editate de Casa de
Cultură a Sindicatelor Tg.-Jiu. Director: Liviu Dafinescu,
secretar literar: Ion Popescu. În numărul 3, 31 iulie 1996 mai
semnează: prof. Nicolae Mischie preşedintele Consiliului
Judeţean Gorj. Paginaţia şi tehnoredactarea: Olena Stăiculescu. 4
p - gratuit, (21 x29,5).
109. SPRE ÎNALT. Revistă a elevilor şi cadrelor didactice de la
Şcoala gimnazială "Gh. Tătărescu" Tg.-Jiu. Anul I, Nr. l. 1996.
Ediţie coordonată de ing. Evelin Ceciu, cu sprijinul cotidianului
"Gorjeanul". Grafica: prof.Daciana Pâinişoară. Tehnoredactare:
ing. Mitică Popescu. Culegere: Mariana Jdeică. În cuprins
semnează: insp. şc. Gheorghe Nichifor, prof. Vasile Irod, Dorina
Nichifor, Elena Comoiu, Nicolae Filiş, Viorica Tărăpoancă,
406
I Jon Tarbac I
apilrute in Gorj dupil 22 decembrie 1989 (li).
Urmare din "Litua". voi. Vl. 1994.
Maria Cojanu, Cristia Lungan, Maria Marghian, Claudia

Zaharia, Viorica Tribus, elevii Cristian Saragea, Marinela Elena
Şişiroi, Ramona Modroiu, Alina Mladin, Oana-Adriana
Stefescu, Elena Alisa Popescu, Alina Pătraşcu, Luiza Eacobescu,
Oana Dobriţoiu, Răducu Păsărin, Ramaiana Dijmărescu,
Manuela Stănoiu, Ana-Maria Moraru, Viviana Rădulescu,
Daniel Claudiu Drăgotoiu, Alina Tănăsoiu, Karin Roxana
Gottwalld. Tip. PROD COM SRL Tg.-Jiu, 30 p. - gratuit,
(21 x29,5).
110. LUNA PĂDURII. Foaia volantă editată de RA Romsilva-
Filiala Gorj şi Grupul de Pompieri al Judeţului Gorj. Anul I,
nr. I, martie - aprilie 1996. Realizator: cpt. Dumitru Dungaciu.
Tehnoredactare: ing Mitică Popescu, culegere Mariana Jdeică.
Colab.: ing Vasile Ci ora, col. Marin Sorescu, ing. Valeriu
Constantin, ing. Aurel Cojan, lt. col.Ştefan Ninu, ing. Matei
Piţea, lt. col. Marin Fănuică, mr. Constantin Turcitu ş.a. Tip.
PROD COM SRL Tg.-Jiu, 2 p. - gratuit, (30x42).
111. PROTECŢIA MEDIULUI. Foaie volantă editată de Agenţia
de Protecţie a Mediului Tg.-Jiu (director: ing.Valeriu Iancu),
dedicată Zilei Mondiale a Mediului - 5 iunie 1995, 4 p.- gratuit,
(30x42).
112. 101 EPIGRAME. Publicaţie enigmistică gorjeană. De fapt
numărul 3/1996. Primul număr a apărut în decembrie 1994, iar
numărul 2 în ianuarie 1995. Realizator ing. Stănoiu Cazacu.
Nr.I, 101. .. dalmaţieni (integrame), 8 p.- 300 lei.
113. STUDENT PRESS. Anul I, nr. I, octombrie 1996. Editor
Asociaţia studenţilor din Universitatea "Constantin Brâncuşi",
cu sprijinul financiar al Direcţiei Judeţene pentru Tineret şi
Sport Gorj. Şi-au riscat pielea: Mugurel Surupăceanu
(coordonator), Mihai Doru Lungescu, Adrian Victor Nicolcescu,
Iustin Moţa, Irina Munteanu, Laura Popescu, Alina Dascălu,
Liliana Sârbu, Ana Maria Roibu, Mihaela Mindoiu, Irina
407
I Jon Tarbac I
aplirute în Gorj duplJ 11decembrie1989 (li).
Urmare din "Litua" voi. VI 1994.
popescu, Laura Pârvu, Ramona Braia. Tehnoredactare

computerizată, 4 p.- gratuit, (29,7x2I).
114. INFOLTENIA. Săptămânal de mică şi mare publicitate. Anul
I, nr. I, 30 octombrie-5 noiembrie I 996. Publicaţie editată de
S.C. Glasir Eximp SRL Tg.-Jiu. 8 p.- 500 lei. Tehnoredactare
computerizată: Tip.PROD COM Tg.-Jiu, (32x42).
115. REPORTER DE GORJ. Anul I, nr.I, I3 decembrie I996.
Editor Crispapier Oradea, Sucursala Tg.-Jiu, Strada
Confederaţiei nr. I, et.3. Preşedinte: Dorei Puchianu. Redactor
şef: Trifa Georgeta Solonca. Director difuzare: Trifa Ioan.
Administratori: Gabriela Puchianu, Simona Stoichiţescu.
Responsabili de număr: Francisc Kerekes, Mihai Modrea. Mai
semnează în primele numere: Dinu Boieriu, Marga Livezeanu,
Nicolae Diaconu, Ion Cepoi, Alecsandra Pădure, Mihai Modrea,
Iancu Bură, Ion Tarbac, Iulius Aurelian Şuţă, Alexandru Doru
Şerban, Vasile Crăciun, D. Dănău, Z. Cârlugea ş.a.
Tehnoredactare computerizată. Tiparul executat la Crispapier
Oradea, 16 p.- 500 lei, (38x43).
116. GAUDEAMUS. Publicaţie lunară editată de studenţii din
Universitatea "Constantin Brâncuşi" Tg.-Jiu. Anul I, nr.I,
decembrie I 996. Ediţie specială de Crăciun. Coordonator şi
redactor şef: Adrian Victor Nicolcescu. Redactor şef adjunct:
Iustin Moţa. Secretar de redacţie: Irina Munteanu. Redactori:
Florin Neamţu, Constanţa Peptan, Doras Mihaela Lopotenco.
Tehnoredactare computerizată: Adi Nicolcescu & Cornel R., 4
p.- gratuit, (2Ix29,7).
408
ÎNCEPUTURI ALE
MUZEOGRAFIEI ROMÂNEŞTI
ÎN SECOLUL AL XIX-LEA
Viorica Necula Ştefănescu
În prima jumătate a sec. al XIX-lea, între ideile care au

alimentat mişcările sociale, ca şi transformările ce s-au petrecut
într-o serie de domenii ale vieţii societăţii - mai ales în învăţământ
şi cultură - trebuie subliniată drept idee de bază cea a deşteptării
naţionale, năzuinţa afirmării unei naţiuni care-şi are propriile
drepturi şi libertăţi.
Germain Basin în cartea sa, "Le temp des musees" spunea
în acest sens că :
"În conştiinţa omenescă există două noţiuni: "cea a
timpului care trece şi cea a timpului care durează".
Etnologii o numesc pe cea de a doua "marele timp".
Senzaţia timpului se exagerează când omenirea ia
cunoştinţă de destinul propriu şi se vede responsabil de faptele
sale".
Pentru a servi idealul deşteptării naţionale s-a socotit că
unul din mijloacele de căpetenie este acel al evocării trecutului, al
aducerii la lumină a numeroaselor dovezi ale acestui trecut:
documente, relicve, vestigii, în general mărturii ale vieţii sociale şi
artistice.
Distinse personalităţi artistice şi culturale şi-au legat
numele de această activitate. În scrierile lor se insistă pe starea
jalnică a ruinelor, se pronunţă pentru strângerea relicvelor şi a
operelor de artă şi muzee concepute ca cele mai cuprinzătoare
imaginii reunind toate creaţiile şi - mai important - ca cele ce
probează nu numai istoria neamului lor, starea lui sufletească,
Viorica Necula Ştefănescu, Începuturi ale muzeografiei romlinesti in secolul al XIX-iea
concepţia despre frumos, năzuinţele sociale şi culturale. Astfel, de

la cei mai simpli amatori de artă sau oameni interesaţi de istorie
până la personalităţi de vârf ale culturii vremii: profesori, literaţi,
istorici, arheologi, persoane politice, miniştrii de interne, miniştrii
ai instrucţiunii publice, ai cultelor, toţi au fost animaţi cu
iniţiativele şi demersurile lor de ideea istoriei faţă de popor, de a
aduna mărturiile istoriei acestui popor, ale culturii lui străvechi. A
rezultat o preocupare generală pentru prosperitatea culturală în
acest răstimp istoric când încă o dată o luptă acerbă pentru
înlăturarea frânelor feudale în sistemul de producţie, frâne care au
întârziat îndelung dezvoltarea socio - culturală a principatelor.
Aceste lupte au îmbrăcat cele mai violente forme culminând cu
revoluţia de la 1848.
Mijlocul sec. al XIX-iea a înregistrat o adevărată avalanşă
de strângere şi depozitare în muzee particulare şi, într-un fel
instituţionale, a numeroase documente istorice şi lucrări de artă.
Astfel în 1857 maiorul Dimitrie Papazoglu, ocupându-se
de starea ruinelor - obiectelor istorice "având ca scop de a arăta
compatrioţilor solide dovezi de nobleţea originii Românilor'', a
deschis în 1857 în casa din Calea Văcăreşti, un muzeu care a fiinţat
până în 1892 în care coexistau: tablouri în ulei, calcografii,
litografii, obiecte rare de manufactură, sculpturi, ţesături
româneşti, antichităţi şi piese de numismatică, bijuterii, arme,
vase, manuscrise şi cărţi vechi. Biblioteca personală cuprindea
831 volume, căteva incunabile şi gravuri.
El a afirmat adesea necesitatea organizării unui muzeu
naţional, a unor muzee orăşeneşti, săteşti şi pe lângă locaşele de
cult căci "numai aşa vor fi valorificate spre interesul general acele
preţioase suveniruri".
Dimitrie Papazoglu a fost şi adulat şi contestat.
Născut în 1811 dintr-o familie onestă, el a îmbrăţişat
cariera armelor; a participat la revoluţia de la 1848, la calmarea
spiritelor la Brăila, la lichidarea unor tâlhari turci în sudul
Olteniei. A ieşit din armată cu gradul de maior în 1855 şi-şi
410
Viorica Necula Ştefănescu, Începuturi ale muzeografiei romlJnesti in secolul al XIX-iea
continuă cu mai mult sârg activitatea pasionată în slujba istoriei,

arheologiei, salvării bunurilor culturale, şi educaţiei patriotice a
tineretului. El s-a remarcat ca şi pictor şi autor de litografii pentru
că în timpul şcolii dobândise cunoştinţe de la pictorul francez
Jaguin. Dar profesia ostăşească i-a permis să viziteze multe oraşe
şi monumente din Tara Românescă .
Scrie şi câteva broşuri dintre care cea mai de seamă este
intitulată "Istoria fondării oraşului Bucureşti", apărută în 1891.
Convingerile sale adesea persiflate de Cezar Boliac, erau
susţinute prin mărturii directe pe care le aducea din Oltenia, de pe
malurile Dunării, din mânăstiri şi anume: vase, unelte, monede,
documente, cărţi din care multe au făcut parte din muzeul naţional
de antichităţi întemeiat mai târziu de Al.I.Cuza.
El însuşi desemna dar şi comanda tablouri istorice
pictorilor Carol Popp de Szatmary, George Venrich, Karl Danielis,
G.G. Isler, Henri Bahr. Litografiile lui purtau texte concepute de el
bazate pe documentarea pe care şi-o făcea în bisericile vizitate,
făcând apel la frescele acestora. A avut calitatea de delegat
ministerial pentru monumentele istorice.
În 1851 în conferinţa intitulată "Viitorul artelor în
România", Alexandru Odobescu se pronunţa asupra artei înţeleasă
ca artă de expresie a simţirilor unui popor întreg. Tot el în 1861
pledează pentru necesitatea strângerii "odoarelor" într-un muzeu şi
pune accent îndeosebi pe însemnătatea obiectelor ca documente
sociale. El va fi cel care în 1864 va reorganiza Muzeul Naţional de
Antichităţi şi tot el s-a ocupat de organizarea de expoziţii peste
hotare (Pavilionul românesc de la Paris din cadrul expoziţiei
universale din 1867).
În Transilvania în 1864 Iosif Vulcan în "Familia" se
întâlneşte în opinii cu Alexandru Odobescu (istoric, literat,
întemeietorul arheologiei române).
"Între mijloacele pentru înaintarea şi prosperarea în cultura
limbii şi naţiunii române, e fără îndoială, înfiinţarea unui muzeu,
deoarece un muzeu concentrază trecutul unei naţiuni, e o
411
Viorica Necula Ştefănescu, Începuturi ale muzeografiei romanesti in secolul al XIX-iea
panoramă istorică ce ne înavuţeşte emoţiile noastre, ne conduce pe

marea întunecoasă a istoriei cu mână sigură la limanuri vederoase
şi ne scuteşte contra atacurilor străine; ar fi timpul de a depune
obiectele noastre istorice şi a le conserva într-un edificiu ridicat în
spesele naţiunii române, pentru ca posteritatea să nu încarce cu
blesteme suvenirea noastră".
Publicistul militant revoluţionar şi istoricul Gheorghe
Bariţiu s-a pronunţat şi el asupra importanţei materialelor
etnografice pentru cercetarea istoriei patriei şi scrie o serie de
articole pe teme muzeografice în "Foaie pentru minte, inimă şi
literatură". El propune înfiinţarea primului muzeu transilvănean pe
lângă liceul de la Blaj.
În 1862 are iniţiativa expoziţiei de artă românescă la
Braşov cu concursul ASTREI.
În Moldova distinsul om de stat, istoricul, prim ministru al
lui Cuza, Mihail Kogălniceanu este cuprins de pasiunea
colecţionării. Îşi face o bibliotecă de istorie dar şi cu tratate de
artă, cataloage de muzee, albume de artă şi cu opere de artă
(picturi, sculpturi). Colecţia lui de 90 de tablouri cuprindea autori
însemnaţi; lucrările au fost vândute în străinătate în 1877 datorită
dezinteresului arătat de Ministerul Instrucţiunii. În 1862 arhitectul
Dimitrie Berindei publica în "Revista Română pentru ştiinţă, litere
şi arte" un amplu studiu intitulat "Despre artă şi cultura lor în Ţara
Românească" în care se arată îngrijorat de istoria antichităţilor
despre a căror conservare spune că "e o datorie sfântă".
"S-au păstrat puţine urme din arta părinţilor noştri,destule
însă pentru a proba cultura lor şi pentru a ne reda fizionomia
epocilor.
Artele sunt necesare ca mediu de expresie al geniului unei
naţiuni, cultura poate contribui însă la deşteptarea şi educaţia ei".
Şi el propune înfiinţarea unui muzeu de artă naţională. Alt
înaintaş al muzeisticii româneşti stabilit la Iaşi, Teohari
Antonescu, cere şi el înfiinţarea unui muzeu istoric şi arheologic
oferindu-se să se ocupe personal de el.
412
Viorica Necula Ştefănescu, Începuturi ale muzeografiei românesti in secolul al XIX-iea
Ideea înfiinţării unui muzeu naţional I-a însufleţit şi pe

Gheorghe Asachi, paharnicul Săulescu, colonelul Balş, banul
Mihai Ghica, generalul Mavros, Cezar Bolliac, Scarlat Rosetti,
Procopie Cassoti, Petre Encelescu, colonelul Beldiceanu etc.
Cel mai vechi muzeu din Bucureşti este cel din 1834
înfiinţat pe baza unei hotărîri date de Alexandru Ghica, la
iniţiativa lui Mihalache Ghica, fratele şi ministrul său de interne
(posesor şi el al unei colecţii personale din care o parte a donat-o
la înfiinţarea acestui muzeu îngrijit de pictorul şi profesorul Carol
Valenstein). El a fiinţat în localul şcolii Sf.Sava. La această şcoală
era profesor de desen şi pictură.
De altfel, primele nuclee de învăţământ artistic, primele
catedre de desen, în general, apar în cadrul şcolilor laice, susţinute
de stat şi legate de începuturile învăţământului în limba română
(1814-1818). Gheorghe Asachi inaugurează acest învăţământ la
Scoala de ingineri hotarnici condusă de el, iar sub Ioan Vodă
Caragea în 1818 la Bucureşti Sf. Sava unde e numit Gheorghe
Lazăr căruia după ce acesta moare în 1823, îi urmează Ion Eliade
Rădulescu.
În timp ce la Bucureşti preda Carol Valenstein, la Iaşi
cursul de "începutul zugrăviei" predau: în 1831 Honig la şcoala
Mirăslava, la gimnaziul în 1832 Iosif Adler, apoi Ioan Muller şi la
Academia Mihăileană din 1837 Giovanni Schiavanni. Toţi aceşti
profesori aduc în şcoli sistemul Academiilor din Italia (şi din alte
centre de cultură europene), sistem în care nu se concepea
învăţământ artistic fără mulaje din ipsos şi copii după operele
clasice ale antichităţii şi Renaşterii, fără prezenţa unor modele ale
operelor consacrate.
Această concepţie priveşte chipul în care au fost înfiinţate
primele muzee cu profil artistic, pinacotecile, a căror întemeiere
definitivă are loc în 1864 (Cuza). Muzeul nu era subordonat şcolii,
nu era considerat o anexă a ei ci dimpotrivă, aşa cum reiese din
proiectele de funcţionare ale şcolilor de bele arte pe care
413
Viorica Necula Ştefănescu, Începuturi ale muzeografiei românesti in secolul al XIX-iea
St.Tattărescu, Toader Aman, Bardasare şi Urechia le-am elaborat,

galeriile erau elemente fără de care şcolile nu se concepeau.
În 1860 se înfiinţează Muzeul Naţional al Moldovei şi
patru ani mai târziu şcoala de pictură din Iaşi, arh. Dimitrie
Berindei şi Dimitrie Bolintineanu vor preconiza înfiinţarea
învăţământului artistic pe baze mult mai largi decât Tattărescu şi
Aman. Deocamdată acel muzeu mixt al lui Carol Vallenstein cu:
piese de arheologie, de ştiinţele naturii (cele mai multe) despre
care Iosif Gentile, profesor pe atunci la Academia Sf. Sava spunea
că e "un muzeu de antichităţi, rarităţi, colecţii de tablouri antice şi
curiozităţi naturale" este nucleul prim al viitorului marelui muzeu.
Trebuie menţionat că muzeul s-a numit încă de la început
Naţional şi că el datorează mult antichităţii neobosite a
controlului său care s-a preocupat atât de exponate cât şi de
colaborarea cu preparatori şi alte noi cadre.
În 1837 existau dispoziţii oficiale ca toate antichităţile să
fie strânse şi aduse la muzeul naţional. În 1850 domnitorul Barbu
Ştirbei a simţit lipsa de sistematizare a acestui muzeu şi dispune
inventarierea tuturor tablourilor din acest muzeu. Este vorba de
opisul Domnesc nr. 1755 din 24 dec.1850 care pune bazele primei
pinacoteci care la acea dată cuprindea 80 de tablouri printre care
pânze de Constantin Lecca, P.Alexandrescu, Ghe.Tatorescu,
Toader Aman şi Carol Vallenstein, mult timp muzeul a scos o
foaie de cultură redactată de Carol Vallentein intitulată "Muzeul
Naţional" a cărui activitate de pionierat în muzeografia
românească din nou subliniată.
Pasul decisiv în crearea muzeului cu adevărat naţional îl
decidea în 1864 domnitorul Al.I.Cuza.
414
MUZEUL SATULUI
RĂDINEŞTI
Prof. Marin Arcuş
Între instituţiile social-culturale care formează zestrea

edilitară modernă a localităţii Rădineşti, pe malul drept al pârâului
Rugu, se află clădirea care adăposteşte Muzeul Satului Rădineşti.
Din iniţiativa conducerii şcolii generale, cu sprijinul
elevilor, al cadrelor didactice şi bătrânilor, în anul 1973 s-a înfiinţat
Muzeul Satului Rădineşti.
Încă de la intrare, unele elemente de premoniţie: Intrând în

muzeu, fiţi atenţi,... vă vorbesc strămoşii! Pentru ca în hol,
artistul planetar, Marin Sorescu, laureat al Premiului Herder,
Prof Marin Arcuş, Muzeul satului Rddinesti
membru al Academiei Române, să ne atragă atenţia superb:

Vizitatori/ Nu deranjaţi sărăcia şi tristeţea/ Aflate în muzeu, iar
pe peretele din faţă, poetul - filozof din Lancrăn cu geniala sa
certitudine că: Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.
De aici intrăm în încăperea care adăposteşte Secţia istorică
în care putem vedea/cerceta arhiva organizată pe dosare şi fonduri.
Moşia Rădineşti (1489 - 1951), Primăria Rădineşti (1857 - 1957),
Şcoala Rădineşti, Instituţiile de cult, Foi de zestre, Documente
militare, Rădineşti în documente cartografice (1723 - 1985). În
continuare, cărţi bisericeşti şi cărţi şcolare vechi, tăbliţa cu
condeiul, un registru de inspecţii didactice (1883 - 1950), o ploscă
din ceramică pe care este imprimat 1918 - UNIREA - 1928.
Secţia etnografică cuprinde obiecte şi unelte vechi din
gospodăria oamenilor şi altele. Un topor din neolitic găsit la
Dănciuleşti şi donat muzeului de către profesorul Dumitru
Seclăman, cosoare de tăiat via folosite de strămoşii noştri daci,
unelte de spart şindrila, un vârf de lance, o secure tip 1907, obiecte
şi arme din trecutele războaie, Râşniţa "moara săracului",
gramofoane de epocă ş.c.l.
În Secţia de Ştiinţe naturale, elevii şi cadrele didactice au
depus oase şi măsele de animale preistorice (prof.Marin Popescu)
găsite în localitate şi în zonă, unele resturi de la Cetatea traco-getică
Măru-Logreşti construită în nord-vestul satului Obârşia pe culmea
Dealului Muierii în secolele XIII-XI î.e.n.
Tot aici putem cerceta o colecţie de roci şi minerale donată
de Dr.doc.Cornelius Radu, cercetător ştinţific la Centrul de Fizică a
Pământului şi Seismologie Măgurele, explicată de Conf. univ. dr.
Marin Seclăman, Universitatea Bucureşti, fii ai satului.
Păşind în interiorul de cameră ţărănească ne întâmpină
parcă mai mult ca oriunde sărăcia curată, liniştea şi tristeţea adâncă
a celor care au mâncat la masa rotundă cu scaune joase - una din
nenumăratele mese ale tăcerii simbolice unic stilizată de magul de
la Hobiţa care a aşezat-o pe malul Jiului de Sus.
416
Prof Marin Arcuş, Muzeul satului Riidinesti
Pe masa liniştii neliniştite din Muzeul Rădineştilor un blid

cu linguri de lemn lucrate de un valoros meşter local - Culină -
solniţe, măsuri pentru ţuică şi vin, două ţoiuri de rachiu pe care este
imprimată stema României din perioada interbelică căreia îi
corespunde pe partea opusă sintagma "România Mare".
Să ne aşezăm acum pe patul ţărănesc pe picioare de lemn şi
blane pe care este aşezată o pătură piuită la pivele de la Polovragi şi
să privim lada de zestre, singura mobilă a miresei de altădată,
încărcată cu ţoale, costume pentru bărbaţi şi femei, pictată naiv cu
semne florale şi geometrice în stilul popular specific zonelor din
partea de nord a Olteniei.
Colecţia de icoane de lemn, donate de elevi şi săteni
completează atmosfera acestui mediu simplu şi atât de familiar în
care vizitatorul întreţine un dialog sui-generis nu atât cu ghidul, de
care aproape că nu-i nevoie, ci mai ales cu bunii şi străbunii noştri
"prezenţi" în muzeu.
417
Prof Marin Arcuş, Muzeul satului Rlidinesti
Muzeul Satului Rădineşti este un autentic mijloc de

educaţie patriotică. Nu puţine ore cu preşcolarii, ore de dirigenţie,
limba română, istorie, ştiinţe naturale ... se desfăşoară aici în alt
mod decât în sala de clasă a şcolii de peste drum.
Cu ocazia cercurilor pedagogice, a reuniunilor anuale ale
societăţii culturale şi cu alte prilejuri intelectuali de valoare, oameni
simpli, trec şi vizitează modestul lăcaş de cultură.
La ieşire, ne aşezăm în faţa Cărţii de onoare pentru a
consemna impresiile, comuniunea de gânduri şi simţire cu
înaintaşii.
Nu putem ieşi fără a observa o planşă cu principalele
momente referitoare la geneza şi evoluţia satelor de la izvoarele
pârâului Plosca extrase din Monografia Rădineştilor aşezată vis-a-
vis de Cupa jubiliară "Rădineşti - 500" pe care s-a încrustat cu
majuscule: ÎN AMINTIREA PRIMEI ÎNTÂLNIRI cu FII SATELOR
BIBULEŞTI, OBÂRŞIA ŞI RĂDINEŞTI, iar pe partea opusă un catren
dintr-un poem dedicat evenimentului din iulie 1989 al poetului
gorjean Spiridon Popescu:
Rădineşti, plai de baladă
Plai de dragoste şi dor.
Fiii tăi întorc spre tine
Veşnic inimile lor ...
Muzeul,"templu în care timpul pare suspendat'', invită, o
dată mai mult, la meditaţie vizitatorul care-şi poartă paşii pe alee,
spre şosea.
418
Prof Marin Arcuş, Muzeul satului Rădinesti
Lada de zestre a domnişoarei Ana Bărbulescu căsătorită

Arcuş. 1927. Icoane diferite.
419
COOPERAREA ÎNTRE INSTITUTULE
A ,
SPECIALIZATE IN TEZAURIZAREA
PATRIMONIULUI CULTURAL ŞI
SPECIFICUL LOCAL
Emil Paunescu
AncuDamian
Instituţiile specializate ale statului în domeniul

patrimoniului cultural, la care vom face referire în cele ce
urmează, sunt muzeele, arhivele şi bibliotecile. Primele au cu
deosebire piese din patrimoniul culturii materiale, dar şi din cel al
culturii scrise, sector predilect al arhivelor (îndeosebi pentru
manuscrise) şi bibliotecilor (pentru tipărituri). Interlerenţele
patrimoniale sunt fireşti şi pot fi sintetizate în prezenţa fondurilor
documentare şi bibliofile în muzee şi a colecţiilor speciale în
arhive şi mari biblioteci.
Majoritatea covârşitoare a muzeelor se subordonează
Ministerului Culturii, dar şi altor departamente (vezi muzeele
tehice, militare etc.). Ponderea bibliotecilor aflate în afara
Ministerului Culturii este mai însemnată, în primul rând cele de
învăţământ şi cercetare, inclusiv cele pendinte de Academia
Română. Arhivele sunt subordonate Ministerului de Interne, dar
zone de mare viitor documentar (înregistrările audiovizuale) sunt
neglijate în România fiind deocamdată tutelate de Centrul
Naţional al Cinematografiei şi - probabil - de Consiliul Naţional al
Audiovizualului.
Emil Paunescu, Ancu Damian, Cooperarea intre institutiile specializate in tezaurizarea
patrimoniului cultural si specificul local
Realităţile din reţeaua instituţiilor tezaurizatoare ale

patrimoniului cultural naţional ne îndeptăţesc să afirmăm că,
dincolo de limitele sistemului românesc, de nivelul general al
societăţii noastre şi de anumite trăsături de caracter ale oamenilor
de pe la noi, cooperarea a fost şi este posibilă, funcţionând - în
provincie, mai cu seamă - după principiul "câte bordeie, atâtea
obiceie" (adică după principiul specificului local).
Pornind de la ideea evidenţierii factorilor de unitate şi a
intereselor comune, vom încerca să trecem în revistă câteva din
constatările desprinse după mai bine de două decenii de activitate
în spiritul cooperării intelectuale.
Motorul cooperării între cele trei mari deţinătoare de
patrimoniu cultural îl constituie muzeele, atât prin structura
acestora, cât şi prin posibilităţile materiale superioare. În plus
principala formă de colaborare constituind-o expoziţiile comune,
aportul muzeelor este decisiv prin calitate, dar şi în plan cantitativ.
În oraşele unde instituţiile menţionate se într-ajutorează,
realizează împreună diverse manifestări şi se informează reciproc
asupra noilor descoperiri, viaţa culturală locală are de câştigat.
Principalul efect istoriografic este cel al obţinerii unor reconstituiri
valoroase în privinţa unor momente de istorie locală, precum şi
portretele unor personalităţi care s-au născut sau au activat pe
acele locuri. De asemenea, se crează premise favorabile scrierii
unor monografii de localităţi şi de instituţii.
Una dintre condiţiile importante pentru întărirea încrederii
în partenerii de cooperare este transmiterea informaţiilor despre
piese, oameni şi relaţii care sunt legate de profilul principal de
activitate al fiecărei instituţii. O altă condiţie ar fi cedarea
periodică a priorităţii în achiziţionarea unor piese, îndrumarea
ofertanţilor - vânzători sau donatori - către celelalte instituţii şi a
acestora către eventuale surse de îmbogăţire a patrimoniului.
Inventarierea permanentă a colegilor din celelalte unităţi
deţinătoare de fonduri documentare la acţiunile organizate de
gazde, menajarea susceptibilităţilor prin abţinerea de la comentarii
421
patrimoniului cultural si specificul local
defavorabile asupra inegalităţii contribuţiei fiecăruia la opera

comună sunt sfaturi de urmat.
Formele şi domeniile cooperării sunt numeroase şi variază
după specificul local. Ele presupun împrumutarea sau utilizarea în
comun a unor dotări (mobilier, aparatură, materiale etc.). Cererile
de ajutor material nu pot fi însă exagerate şi nu trebuie să
depăşească limitele impuse de regulamentele de funcţionare ale
fiecărei unităţi. Pe de altă parte posibilităţile inegale de procurare
a materialelor trebuie avute în vedere permanent la luarea
deciziilor de ajutorare a partenerilor.
Participarea comună la organizarea şi desfăşurarea unor
manifestări culturale (expoziţii, simpozioane, concursuri, sesiuni
de comunicări, evocări, etc.) trebuie evidenţiată în mod egal şi
înscrisă pe afişe şi alte materiale propagandistice, precum şi în
interviurile şi relatările mass-media. Nerespectarea recomandărilor
de mai sus constituie principala sursă de animozităţi şi poate
conduce la ruperea relaţiilor de colaborare.
În perioada actualei "tranziţii" se conturează ca fiind tot
mai necesară susţinerea reciprocă cu cadre de specialitate, care pot
fi cointeresate pecuniar, inclusiv prin angajarea la cumul de
funcţii. Totodată este necesară asigurarea unor condiţii pentru
perfecţionarea personalului din celelalte instituţii în diverse
domenii de interes reciproc (restaurare hârtie şi legătorie carte,
evidenţa computerizată, conservare şi orgamzare depozite
ş.a.m.d.).
Pe lângă realizarea unor lucrări prin reunirea specialiştilor
şi valorificarea în comun a colecţiilor (volume de documente,
culegeri de studii, bibliografii, cataloage şi repertorii, dicţionare,
monografii), cele trei instituţii se pot susţine reciproc prin
referirile la adresa partenerilor în tipăriturile fiecăruia şi în
articolele din presa locală.
Fără pretenţia de a fi epuizat problematica enunţată în titlu,
ne vom referi în continuare la cooperarea între unităţile de acelaşi
gen.
422
patrimoniului cultural si specificu/ local
Astfel există oraşe cu mai multe muzee sau biblioteci

specializate diferit sau de profil apropiat, dar de altă subordonare.
S-a încetăţenit, cu deosebire în ultima vreme, cooperarea
regională. Ea are şi forme instituţionalizate (comisiile zonale ale
monumentelor, ansamblurilor şi siturilor istorice sau
laboratoarelor zonale de restaurare) şi forme ad-hoc (expoziţii
itinerante, simpozioane cu caracter regional etc.).
Credeam că este obligatorie relaţia între instituţiile de
importanţă naţională (situate în primul rând în Capitală şi în
marile centre universitare) şi instituţiile judeţene similare.
După ştiinţa noastră relaţiile între instituţiile de acelaşi gen
din oraşe mari şi cu tradiţie culturală nu sunt întotdeauna
armonioase, spre paguba generală. De asemenea există animozităţi
în relaţiile dintre unităţile centrale şi cele de mai mică anvengură
din provincie. Compararea rezultatelor obţinute de cei în cauză cu
acelea ale instituţiilor unde relaţiile de colaborare -normale şi
necesare - funcţionează, este edificatoare.
Pledoaria pe care o facem pentru solidaritate profesională
şi într-ajutorare între cei care şi-au asumat marea responsabilitate
a protecţiei şi valorificării patrimoniului cultural al ţării poate fi
susţinută cu numeroase exemple concrete. Ori de câte ori vom fi
solicitaţi, vom sta la dispoziţia colegilor cu amănunte.
423
patrimoniului cultural si specificu/ local
424
III. ETNOGRAFIE
ŞTIINŢE NATURALE
425
CONTRIBUTll LA ARHITECTURA
' w
POPULARA DIN MEHEDINTI.
'
PIVNITELE ETAJATE.
'
Prof. Constantin Juan
În studierea arhitecturii populare româneşti Oltenia ocupă

un mod distinct, ea ridicând o serie de probleme datorate atât
bogăţiei de material existent - este drept în ultimii ani într-o
accentuată scădere datorată înnoirii satelor, diversităţii acestui
material cât şi perpetuării în timp a unor excepţionale tradiţii de
arhitectură. Iată de ce ne îndreptăm tot mai insistent atenţia asupra
diverselor probleme ce-şi pot găsi aici rezolvarea, cu atât mai mult
cu cât despre arhitectura populară oltenească s-a scris relativ puţin.
Asupra unui aspect al arhitecturii populare întâlnit de noi
prima dată în această provincie istorică, mai precis în partea de
vest a judeţului Mehedinţi, dorim să reţinem atenţia în cele ce
urmează. Este vorba de un aspect arhitectonic rar, putem spune
chiar de excepţie, şi anume despre pivniţele subetajate ce apar la
unele construcţii ridicate pe pante foarte accentuate. Patru
asemenea pivniţe am întâlnit în cercetările efectuate la Cireşu şi
Bahna, sate situate - după o zonare propusă de Dr. Paul Petrescu -
în aceeaşi subzonă al cursului superior al râurilor Bahna şi
1
Topolniţa din zona podişului Mehedinţi.
Prima dintre acestea, casa cu nr. 68 din Cireşu, face parte
din categoria caselor cu trei încăperi şi două intrări din tinda ce se
întindea de-a lungul întregii faţade 2 ea suferind în ultimii ani o
accentuată transformare izvorâtă din dorinţa proprietarului de a o
"moderniza" închizându-i tinda şi punându-i trei ferestre mari
prof Constantin Juan, Contribuţii la arhitectura popular4 din Mehedinţi. Pivniţele etajate.
(Figura 1 şi 2). S-a păstrat însă nealterată fundaţia de piatră, înaltă

spre uliţă de numai 0,40 m., dar atingând în curte, în partea opusă
uliţei, o înălţime de peste 3 m. Sub încăperea centrală şi cea
dinspre curte este dispusă o pivniţă-grajd de dimensiuni
apreciabile (5x4,5m), iar sub aceasta, în partea cea mai joasă a
soclului şi sub jumătatea dinspre curte a pivniţei-grajd, o a doua
pivniţă, subetajată, mult mai mică, de numai 3x2,5m. în care se
intră dintr-o curte interioară, a vitelor (Figura 3). Această din urmă
pivniţă este destinată creşterii porcilor.
În vecinătatea acestei case şi tot pe partea dreaptă a şoselei
ce trece prin Cireşu, de la Drobeta-Turnu-Severin spre Malarişca,
se mai găsesc încă două construcţii asemănătoare.
A patra casă cu pivniţă subetajată am întâlnit-o în satul
Bahna (comuna Iloviţa) şi este proprietatea lui Constantin Viţel.
Construită în primul deceniu al secolului nostru de către un meşter
local pe nume Petre3 , ea este o casă cu tindă de-a lungul întregii
faţade având două încăperi, fiecare cu intrare separată. Ulterior s-a
adăugat o a treia încăpere, o magazie (vezi figura 4 şi 6), cu intrare
separată şi având planul nivelului de călcare mai jos cu un metru
faţă de celelalte încăperi. Soclul, de piatră din carieră, este mai
înalt în partea dinspre grădină şi spre latura din faţă datorită
terenului accidentat pe care este construită, ceea ce l-a determinat
pe meşterul constructor ca şi în acest caz să practice în partea
soclului opusă uliţei construirea unei a doua pivniţe, sub nivelul
primei (Figura 5 şi 7). De dimeniuni mai mici decât cele de la
Cireşu - de numai 2xl,5 m - pivniţa subetajată de la Bahna este
destinată creşterii porcilor sau adăpostirii vitelor mici. Şi aceasta
avea în faţa intrării o "curte" de dimensiuni mici, despărţită de
restul gospodăriei printr-un gard de piatră care avea în acelaşi timp
şi menirea de a feri de prăbuşire pământul din curtea gospodăriei
ce cobora brusc în această parte.
În toate aceste cazuri fundaţia este zidită din piatră,
folosindu-se ca liant mortarul de var, sistem ce o apropie de
arhitectura din estul Banatului, zonă vecină de unde provin şi alte
427
prof Constantin Juan, Contribuţii la arhitectura populară din Mehedinţi Pivniţele etajate.
elemente arhitecturale între care unele componente ale faţadei sau

stâlpii pătraţi din piatră zidită. 4
Folosirea pietrei la fundaţie este nu numai un procedeu
mult uzitat în arhitectura populară din această parte a ţării, dar el
are rădăcini adânci istorice, care coboară în timp până în lumea
traco-geto-dacică. De altfel chiar pe teritoriul comunei Cireşu, fost
centru de prelucrare a fierului în lumea geto-dacică 5 , a fost
descoperită o locuinţă cu două încăperi datând din acea perioadă,
având temelia de piatră lată de 60 cm. ce se mula pe platforma de
rocă naturală, cunoscută de localnici sub numele "sâgă" şi având o
pantă uşor înclinată. 6 Exemplul nu este singular, locuinţa antică de
la Cireşu având analogie în procedeele de construcţii utilizate în
munţii Orăştiei, mai ales cu una din casele de la Piatra Roşie 7 sau
cu unele case reprezentate pe scene de pe Columna luiTraian. 8
Elemente ale arhitecturii dacice s-au păstrat în epoca
feudală timpurie (mijlocul secolului al IX-lea - mijlocul secolului
al X-lea e.n.) de către populaţia romanizată de la Bucov9, fiind
apoi transmisă până în zilele noastre în satele din zona muntoasă
sau aşezate în văile adânci - zone ce constituie, asemeni
Mehedinţiului montan sau de podiş - adevărate pepiniere de
perpetuare prin veacuri a comorilor spirituale născute din
inteligenţa locuitorilor spaţiului carpato-danubian.
Pivniţele subetajate pe care le-am prezentat permit
cercetătorului desprinderea unei serii de concluzii.
În primul rând ele sunt încă o dovadă a iscusinţei cu care
constructorii locali, adaptându-se condiţiilor mediului, ştiu să-şi
orienteze tehnica spre utilizarea cât mai judicioasă a cadrului
natural de care dispun pentru a obţine armonii arhitecturale şi, în
acelaşi timp, o cât mai bună iluminare naturală - toate aceste
construcţii fiind îndreptate cu faţa spre soare. Şi, de ce nu, un plus
de salubrizare. Mai mult chiar prin aceste construcţii se realizează
o rentabilizare a edificiului respectiv, spaţiul din fundaţie existent
deja permiţând construirea acestui al doilea nivel inferior, crearea
unei noi încăperi utile, economisind totodată o altă construcţie ce
428
prof Constantin Juan, Contribuţii la arhitectura popularii din Mehedinţi. Pivniţele etajate.
ar fi fost necesarăîn gospodăria respectivă. Este totodată o

construcţie impusă de viaţa social-economică a acestor locuitori,
în a căror ocupaţii creşterea vitelor ocupă un loc de seamă.
Sistemul de zidire din piatră legată cu mortar, asemănător
celui din estul Banatului şi realizat de meşteri bănăţeni din satele
de peste munţi sau locali care au învăţat tehnica respectivă de la
primii, constituie o dovadă în plus a legăturilor permanente ce au
existat între localităţile din văile Topolniţei, Bahnei şi a Cernei
sau mai departe pe valea Dunării de sus. Depăşind graniţele
vremelnic impuse de puteri străine, locuitorii acestor văi au
convieţuit permanent, perpetuând uneori în comun elemente
arhaice ale străvechiului fond cultural local, transmiţându-şi
alteori reciproc elemente de cultură materială ce le-au îmbogăţit
experienţa.
În sfârşit la realizarea pivniţelor subetajate întâlnim şi
reminiscenţa unei alte străvechi tehnici constructive, cea a
construcţiilor semiîngropate - o altă tradiţie perpetuată de-a lungul
întregului ev mediu şi regăsită în construcţiile semibordeielor din
secolul al XVIII-iea aşa cum apar ele în săpăturile arheologice de
la Cruşovu (judeţul Olt). 10
Totodată, fapt deosebit de important - studierea modului
de rezolvare a fundaţiilor caselor din arhitectura populară în
diferite condiţii de mediu geografic, a transmiterii acestor tehnici
în timp poate constitui, alături de studierea similară a altor
elemente de arhitectură populară, cum ar fi vatra cu aşezare
centrală, o nouă dovadă, pe tărâm etnologic, a continuităţii
11
multiseculare ale unor tehnici constructive, pe fondul străbun

grefându-se în timp influenţe ale unor populaţii cu care autohtonii
au intrat în contact de-a lungul diferitelor epoci istorice. Aducem
astfel încă o dovadă că atât cucerirea Daciei de către romani cât şi
retragerea romană nu au produs un hiatus demografic în spaţiul
geto-dacic, că romanizarea n-a impus populaţiei locale renunţarea
la zestrea ei de obiceiuri şi tradiţii, ci că la nucleul cultural
429
prof Constantin Juan, Contribuţii la arhitectura popu/aril din Mehedinţi Pivniţele etajate.
originar al autohtonilor s-au adăugat elementele culturale ale

noilor veniţi care au fost asimilate. 12
Chiar dacă cele patru construcţii la care ne-am referit
prezintă actualmente, datorită modificărilor la care a fost supusă
arhitectura lor iniţială, doar o valoare documentar-ştiinţifică,
studierea lor şi eventuala conservare a uneia poate şi trebuie să
îmbogăţească tezaurul cunoştinţelor noastre etnografice
deschizând totodată perspectivele unei valorificări muzeografice a
lor.
Note Bibliografice
1
- P. Petrescu, Zestrea arhitecturii populare din Oltenia, în "Oltenia.
Studii şi comunicări. Etnografie", Craiova, 1974, pag.8.
- Utilizăm în acest sens tipologia propusă de Paul Petrescu în
2
"Arhitectura populară din Mehedinţi" - manuscris.

- Informaţie de la Elisabeta Viţel din Bahna, com.Iloviţa, născută în
3
anul 1900.
- P. Petrescu, Arhitectura în arta populară românească, Editura
4
Academiei R.S.R„ Bucureşti, 1969, pag.43.

- E. Bujor, L. Roşu, Cuptoare primitive de redus minereul de fier din
5
epoca geto-dacică, descoperite la Cireşu, în "Revista muzeelor", V

(1968), nr. 4, pag. 307-309; C. M. Tătulea, O nouă locuinţă geto-dacică
descoperită la Cireşu (judMehedinţi), în "Drobeta", I (1974), pag. 129-
138.
- C. M. Tătulea, op.cit„ pag.129-130.
6
.- C. Diacoviciu, Cetatea dacică de la Piatra Roşie. Monografie

7
arheologică, Editura Academiei R.P.R„ Bucureşti, 1964, pag.53-55.

- Gr. Ionescu, Arhitectura populară românească, Editura tehnică,
8
Bucureşti, 1957, pag. 7.

- M. Chişvasi, E. Comşa, Săpăturile de la Bucov, în "Materiale şi
9
cercetări arheologice", V (1959), pag.495-499; St. Enache, I. Sandu,

Construcţii cu aşezarea centrală a vetrei în nord-vestul Olteniei.
430
prof Constantin Juan, Contribuţii la arhitectura popu/aril din MehedinţL Pivniţele etajate.
Observaţii asupra obiceiurilor şi credinţelor legate de vatră, în

"Revista Muzeelor'', IX (1972), nr.2, pag.159.
- P. Petrescu, Arhitectura„.op.cit., pag.42; C. N. Mateescu, Săpături
10
arheologice la Cruşovu (Oltenia), în "Materiale şi cercetări

arheologice'', III (I 957), pag. I I I.
11
- Şt. Enache, I. Sandu, op.cit, pag. I 61.
- Ath. Joja, Profilul spiritual al poporului român, în "Logos şi
12
Ethos", Bucureşti, 1967, pag.275-291.
Fig. I. Casa nr. 68 din satul Cireşu (comuna Cireşu).

În dreapta jos, se vede intrarea în pivniţa subetajată.
431
prof Constantin Juan, Contribuţii la arhitectura popu/aril din Mehedinţi. Pivniţele etajate.
r--„
I I
I
I
I
h L---'
fig.3
Fig. 2. Faţada casei din satul Cireşu, nr. 68. Pivniţa subetajată este
reprezentată în dreapta jos.
Fig. 3. Planul celor trei nivele de la casa nr. 68 din Cireşu:

a) planul locuinţei
b) planul pivniţei - grajd
c) planul pivniţei subetajate
432
prof Constantin Juan, Contribuţii la arhitectura popularlJ din Mehedinţi. Pivniţele etajate.
fig. 5
sus: Fig. 4. Casa lui Constantin Viţel din satul Bahna (comuna Iloviţa).
Jos: Fig. 5. Pivniţa subetajată de la casa lui Constantin Viţel din satul
Bahna.
433
prof Constantin Juan, Contribuţii la arhitectura popularii din Mehedinţi. Pivniţele etajate.
..
EJb.
I
I
.J
o Dc.
Fiq.6
Sus: Fig. 7. Planul celor trei nivele de la casa lui Constantin Viţel din
Bahna.
a. locuinţa.
b. pivniţa
c. pivniţa subetajată.
Jos. Fig. 6. Faţada casei lui Constantin Viţel din satul Bahna (comuna
Iloviţa)
434
ASPECTE ALE FLOREI ŞI VEGETAŢIEI
ZONEI ALPINE
A MUNTILOR PARÂNG
'
Prof. Lăceanu Ion
Zona munţilor Parâng ocupă o suprafaţă de cca 1.100 kmp

situată în vastul spaţiu al munţilor dintre Jiu, Strei şi Olt, cuprinde
un poligon cu axa NS lungă de 33 km şi axa EV de circa 32 de
km. Din punct de vedere administrativ aparţine judeţelor Gorj,
Hunedoara şi Vâlcea.
Limitele Munţilor Parâng sunt formate de apele râurilor
Jiu, Jiul de est, Lotru, Latoriţa şi Olteţ.
Catena care leagă culmea principală carpatică a Parângului
formează un nod orografic dominant care porneşte din Vârful
Coasta lui Rus (2301 m alt.) şi trece peste vârfurile Găuri (2244 m
alt.), Pietrele (2155 m alt.), Ciobanul (1944 m alt.), Scovarda
(1871 m. alt.), Poiana Muierii (1756 m. alt.), sfârşind prin Şaua
Poiana Muierii (1665 m.).
Configuraţia este datorată reţelei hidrografice care a
disecat suprafaţa Borăscu şi a contribuit la alcătuirea unor culmi
dispuse în trepte, care se succed din înalt spre poalele munţilor. La
această modelare au contribuit în parte şi gheţarii cuaternari
precum şi îngheţurile şi dezgheţurile prin care sfărâmarea rocilor
au uşurat eroziunea glaciară şi fluviatilă.
Pe această platformă de eroziune Borăscu (1700 - 2300 m)
se întâlnesc două etaje de vegetaţie - alpin şi subalpin, alcătuite
predominant din tufişuri şi pajişti.
Diferenţierea litologică cuprinde:
• şisturile cristaline ale pânzei getice (puternic
metamorfozate şi reprezentate prin paragnaise,
micaşisturi, gnaise cuarţofeldspatice, amfiboli te);
Prof lăceanu Ion, Aspecte ale florei şi vegetaţiei zonei alpine a Munţilor Parâng
• unitatea danubiană reprezentată prin:

a.) grupul de roci Drăgşan (amfibolite ş1 gna1se
micacee) precum şi
b.) grupul Lainici-Păiuş (roci calcaroase grafitoase
şi gnaise cuarţitice cu biotit asociate cu roci granitice - granitul de
Suşiţa, granitul de Crasna-Novaci), unitate care este puternic
metamorfozată şi de o vârstă precambriană.
• roci mai slab metamorfozate de vârste mai tinere ce
aparţin formaţiunii de Latoriţa ce cuprinde diferitele
tipuri de gresii metamorfozate, calcare cristaline, şisturi
sericitoase şi roci eruptive bazice metamorfozate;
• roci calcaroase de vârstă jurasic-cretacică slab
metamorfozate reprezentate prin calcare.
Această diferenţiere litologică a determinat şi o
diferenţiere pedologică (soluri brune-podzolice, brune, podzoluri
humico-feriluviale, podzoluri scheletice, litosoluri) şi în funcţie de
variaţiile climatice (T0 aer medie anuală = - 3° C la limita
superioară şi o° C la cea inferfoară; precipitaţii medii anuale =
1370 - 1500 mm) ceea ce a imprimat o slabă diferenţiere fitologică
şi fitosociologică.
Cu toate acestea, fiecare element de relief, prin situarea sa
spaţială (orientare, pantă, altitudine etc.) alături de factorii
ecologici locali (litologici, pedologici, hidrologici etc.) contribuie
la apariţia unor faciesuri diferite din punct de vedere floristic.
Înainte de prezentarea vegetaţiei zonei alpine se impune
prezentarea sumară a vegetaţiei forestiere de limită al cărei hotar
superior a fost modificat de om în favoarea extinderii etajului
subalpin. Pentru urmărirea evoluţiei zonei alpine au fost
consultate:
• surse cartografice (Harta generală pentru vegetaţiunea
ţărilor dacice, Procopovici, 1902; Harta întinderii
probabile a pădurilor din vechea Dacie şi Evul Mediu,
M.David, 1939; Hărţile topografice ale Marelui Stat
Major MFA, Scara 1:25.000 din 1958;
436
Prof Lăceanu Jon, Aspecte ale florei şi vegetaţiei zonei alpine a Munţilor Parâng
• fotografii aeriene din 1968, 1978 etc.

Observaţiilede teren asupra vegetaţiei, solurilor, entomo-
faunei alpine actuale întăresc presupunerea că aproape întregul
masiv a fost împădurit până la limita curbei de nivel de 2000 m. În
pajiştile care au astăzi caracterul unor păşuni subalpine, extinderea
pădurii fiind limitată de om, lipseşte ecotonul molidişurilor de
limită, arborii păstrându-şi ţinuta caracteristică. Ultimul
reprezentant al vegetaţiei arborescente spre zona alpină este
Zâmbrul (Pinus cembra) întâlnit în căldările glaciare unde
accidentele de pantă îl protejează şi de om. Vegetează pe soluri
scheletice împreună cu jnepenişurile (asociaţia Pineto mughi
cembretosum), consolidând vegetaţia împotriva vânturilor şi
participând la solificarea grohotişurilor. Prezenţa tufărişurilor
dovedeşte că etajul subalpin este bine exprimat.
Se pot diferenţia două etaje pe seama unor criterii
climatice (variaţii de temperatură, umiditate, durata stratului de
zăpadă etc.), determinante în posibilităţile de existenţă a uneia sau
alteia din principalele formaţiuni vegetale - tufărişuri sau pajişti.
Vegetatia tufărişurilor subalpine
Limita superioară este marcată de ultimele exemplare de

jneapăn (Pinus mugo) în vreme ce limita inferioară este situată la
liziera pădurii limită (cca 1700 m). Jnepănişuri întinse se aştern la
limita dintre păduri şi golurile alpine, pe treptele mijlocii ale
căldărilor Mija, Slivei, Roşiile, pe muntele Ciobanul sau pe
Coasta lui Rus Mică, în Zănoaga Verde, în Căldarea Câlcescu etc.
Pentru lărgirea suprafeţelor de păşunat au fost distruse parţial sau
total jnepenişurile de pe coastele Muntinului, ale Muntelui Iezerul
Latoriţei etc.
Pinus mugo ocupă cele mai deosebite habitate; mici
platforme, morene, bolovănişuri, versanţii căldărilor glaciare,
înşeuări, coaste domoale sau repezi etc. În alianţă cu specia
dominantă intră : Rhododendron kotschyi, Vaccinium myrtillus,
437
Prof Lăceanu Ion, Aspecte ale florei şi vegetaţiei zonei alpine a Munţilor Pariing
V. uliginosum, Festuca supina, Nardus stricta, Agrostis rupestris,

Soldanella montana, Potentilla ternata etc. În jnepenişurile din
circurile glaciare se întâlnesc boschetele aninului de munte (Alnus
viridis).
Acolo unde jnepenişurile lipsesc sau au fost distruse locul
lor a fost ocupat de juni perete, specie ce vegetează pe podzoluri şi
pe litosolurile dintre grohotişuri. Adesea juniperetele formate din
Juniperus sibirica, Rhododendron kotschyi, Vaccinium myrtillus,
Nardus stricta, Brukenthalia spiculifolia etc. sunt grupate pe
vaccinete formând asociaţia Junipereto-Vaccinietum ce se
dezvoltă până la 2100 m pe pante de până la 30 de grade. Pe lângă
specile codominante mai participă Potentilla ternata, Geum
monatnum, Campanula napuligera, C.abietina, Hypericum
alpinum, Festuca rurra ş.a.
La limita superioară a jnepenişurilor şi juniperetelor pe
expoziţiile nordice şi nord-vestice se situează asociaţia bujorului
de munte pe podzoluri scheletice şi în porţiuni adăpostite, unde
zăpada nu este spulberată iama. Alături de Rhododendron
kotschyi - emdemism carpatic - vegetează Pinus mugo, Juniperus
sibirica, Vaccinum uliginosum, Primula minima, Loiseleuria
procumbens, A venastrum versicolor ş.a.
În regiunile puternic afectate eolian întâlnim asociaţia
Loiseleurietum procumbentis care fixează bine covorul vegetal. În
această asociere mai intră Agrostis rupestris, Phyteuma nanum,
Vaccinium uliginosum, Juniperus sibirica, Primula minima,
Hyeracium alpinum. D.Puşcaru şi colaboratorii, 1956, considerau
specia dominantă Loiseleuria procumbens ca un element acidofil,
oligotrof, xerofil, rezistentă la deflaţia eoliană şi îngheţ.
Asociaţia de Vaccinium myrtillus ocupă biotopurile
luminoase şi suprafeţele curăţite de ienupăr, jnepeni şi molid.
Întâlnită din rariştile molidişurilor (1400 m) până în etajul
subalpin, în staţiuni adăpostite şi însorite, asoc1aţ1a
Brukenthalietum spiculifoliae nu are o specificitate prea mare
ocupând solurile degradate. Aici am observat specii de Vacinium
438
Prof lăcean11 Jon, Aspecte ale florei şi vegetaţiei zonei alpine a Munţilor Parling
vitis idaea, Vaccinium myrtillus, Festuca rubra, Nardus stricta,

Potentilla ternata.
Vegetatia pajiştilor subalpine si alpine
O asociaţie mezoxerofită, oligotrofă de circa 12-14 cm o

întâlnim pe poziţii însorite pe podzolurile humico-feriiluviale este
a festucetelor (Festucetum supinae). Festuca supina, caracteristică
etajului alpin este asociată cu lichenii - Cetraria islandica,
Cladonia rangiferina, Alectoria ochroleuca - dă un aspect de
ariditate. Din covorul vegetal mai fac parte Carex curvula, Sesleria
coerulans, Anthoxanthum odoratum, N ardus stricta, Geum
montanum, Hieracium alpinum, Viola declinata, Pulsatilla alba,
Primula minima ş.a.
Nardetele (Nardetum strictae) au un caracter oligotrof,
mezoterm şi heliofil şi ocupă suprafeţe slab înclinate, ferite de
vânt, cu drenajul apei redus. Asociaţia este dominată de Nardus
stricta urmată de Potentilla ternata, Geum montanum, Homogyne
alpina, Viola declinata, Hieracium alpinum, Pulsatilla alba, Poa
media, Anthoxanthum odoratum, Phleum alpinum, Deschampsia
flexuosa ş.a. În zona izvoarelor şi a mlaştinilor mai întâlnim pe
Carex canescens, Cardamine pratensis, Caltha laeta, numeroase
briofite higrofiele.
O grupare destul de frecventă, la peste 2000 m, este
Oreochloetum distichae, cu plante până la 15 cm, pe pante însorite
bătute de vânturi puternice. Speciei dominante i se alătură Festuca
suspina, Poa alpina, Sesleria coerulans, Juncus trifidus, Hieracium
alpinum, rar Primula minima, Soldanella pusilla, Plantago
montana. La limita inferioară Oreochloa disticha este întâlnită prin
tufişurile etajului subalpin.
În zona alpină am întâlnit o grupare Festucetuo supinae-
Agrostetum rupestris unde am identificat speciile: Festuca
439
Prof lăcean11 Ion, Aspecte ale florei şi vegeta(iei zonei alpine a Mun(ilor PartJng
suspina, Anthoxanthum odoratum, Deschampsia flexuosa, Phleum

alpinum, Nardus stricta, Primula minima, Hieracium alpinum,
Soldanella montana, Cetraria islandica ş.a.
În locurile unde a fost târlit ocazional din etajul subalpin se
află pe întinderile relativ mici asociaţia de Poaetum mediae unde
alături de specia dominantă Poa media apar Poa alpina, P. Annua,
Festuca supina, Geum montanum şi rar Veratrum album. Printre
asociaţiile nitrofile, din jurul stânelor, amintim Veratretum albi,
Urticaetum dioicae, Rumicetum alpini, Poaetum annuae.
Vegetatia circurilor glaciare
Circurile glaciare, sub raport vegetal, sunt acoperite de

Pinus mugo şi exemplare de Alnus viridis şi Pinus oembra. Pe
solurile scheletice şi cu versanţi puţin înclinaţi se găseşte
Rhododendron kotschyi căruia i se asociază Juniperus sibirica,
Homogyne alpina, Polygonum bistorta, Geum montanum,
Potentilla ternata, Crocus heuffelianus etc. Litosolurile sunt fixate
de Primula minima şi Soldanella pusilla cu Genţiana vema,
Pulsatilla alba, Campanula napuligera. Brânele ierboase
adăpostesc speciile Lazula spadicea, Sesleria coerulans, Juncus
trifidus, Calamagostris villosa ş.a. Pe stâncăriile umbrite
vegetează specii de Salix retusa, S. herbacea, Saxifraga cymosa,
Sedum roseum, Serpemvivum montanum. Tot pe stâncării se
întâlneşte Lycopodium selago, iar pe lângă jnepenişuri
Lycopodium alpinum.
Din cele prezentate reiese că Munţii Parâng adăpostesc, în
zona subalpină şi alpină, un mediu vegetal destul de bogat, ale
cărui elemente dominante ocupă staţiuni bine delimitate din punct
de vedere al caracterelor topogene. Vegetaţia este asemănătoare
zonelor alpine din masivele silicioase ale Carpaţilor Meridionali.
440
Prof lăceanu Ion, Aspecte ale florei şi vegetaţiei zonei alpine a Munţilor Parâng
Biblio2rafie
Beldie AL (1967) Flora şi vegetaţia munţilor Bucegi

Ed.Acad.R.S.România, Bucureşti (I 972),
Plantele din Munţii Bucegi. Determinator.
Ed. Acad. R.S.România.
Fesei Simona, Buză M„ (1973) Studiul geoecologic comparat al
rezervaţiilor naturale din circuitele glaciare din
munţii Cindrel şi Sureanu. Ocrotirea naturii t.17.
n.2.
Lăceanu Ion (1981) Comori ale naturii gorjene Tg-Jiu.
Puşcam D. şi colab. (I 956) Pajiştile alpine din Munţii Bucegi
Ed.Acad. R.S.Române, Bucureşti.
441
Tehnoredactare computerizată: LUDRADI SERV
Braşov - tel.: 068 / 188 909
Tipărit la „ S&tj 'Pwa"

GHIMBAV - Braşov
tel.: 018 I 608 578

07 LITUA Studii Si Cercetari 1997 VII

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

07 LITUA Studii Si Cercetari 1997 VII

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

www.cimec.ro / www.muzeugorj.

Vasile Marinoiu Olimpia Bratu

Prof. Vasile Marinoiu ...................................................... 10

Dr. Marin Cârciumaru, Roxana Dobrescu, Mircea Anghelinu,

Dr.Gheorghe Calotoiu .... „ ... „. „ .... „ „ „ „ „. „ „ „ „ „ „ „ „ ... „ „ .29

Prof. Vasile Marinoiu, dr. Gheorghe Calotoiu .......................... 44

Prof. Vasile Marinoiu, dr. Gheorghe Calotoiu, Olimpia Bratu ....... 50

Emanuel Petac, dr. Andrei Panoiu„ „ „ „ „ „ „ „ „ „ „ „ „„ „„„„ „„55

Dr. Vasile Carăbiş.„ „ „ .. „ „. „ „ .. „„ „. „ „ „ .„ ... „ .... „. „. „ ... „.67

Prof. Vasile Marinoiu, prof. Dumitru Hortopan ......................... 90

Dr. Gheorghe Gîrdu„. „ ........................................ „. „ .. ."„.114

Prof. Daniel Peptan .... „ „ .... „ ... „ ...................... „ .. „ ..... „ .. 128

Prof. Dinică Ciobotea ...................................................... 141

Prof. Damian Ancu ......................................................... 159

Dr. Luchian Deaconu ....................................................... 166

Prof. Octavian Ungureanu .......... „. „ „. „ ...... „. „ .. „ „ .. „ „ .. „ „174

Prof. Bălan Ion .............................................................. 181

Dr. Luchian Deaconu, prof. Otilia Gheorghe ........................... 191

Prof. Nicolae Mischie ...................................................... 199

Dr. Ion Mocioi ............................................................... 244

Dr. Ion Stănoiu .............................................................. 260

Dr.Ilie Huică ................................................................. 264

Prof. Nicolae Mischie ..................................................... 273

Gheorghe Pleş ..........................................................._... 286

Prof. Dan Neguleasa ...................................................... 292

Prof. Niculina Bârsan ..................................................... 301

Prof. Vasile Marinoiu ..................................................... 3 l O

Dr. Vasile Novac .......................................................... 318

Dr. Gheorghe Gîrdu ......................................................... 332

Mihai Chiriţă ................................................................ 350

Prof. Florina Popescu ...................................................... 367

Virgil Vasilescu ............................................................. 373

Ion I. Drăgoescu ............................................................ 394

I Ion Tarbac I .............................................................396

Viorica Necula Ştefănescu ............................................... .409

Prof. Marin Arcuş ......................................................... .415

Prof. Emil Păunescu, Damian Ancu .................................... .420

• ETNOGRAFIE - STIINTE NATURALE 425

Prof. Ion Lăceanu ..... „ •...•••• „ ...•......... „ . . . . . . . • . „ ...••••••• „.435

Prof. Vasile Marinoiu

În deceniul nouă al secolului trecut, la Târgu-Jiu s-a

Ideea înfiinţării Muzeului Gorjului a apărut încă din

Dacă la data întemeierii, patrimoniul muzeului era destul de

pentru acest judeţ, rcentru a onora amintirea lor şi a servi urmaşilor

va construi în Grădina publică, a fost încredinţat arhitectului

La sfârşitul anului 1974, Muzeul judeţean Gorj primeşte un

Domnica Bajmatără - directoare(l 982) şi şefă de secţie, Constantin

Miloşescu, Tg - Jiu, 1906, p. 323. Actul de constituire a fost scris

Bucureşti 1904, voi. VI, p.p.9-10

Muzeului Gorjului s-au desfăşurat în perioada 6-8 octombrie 1994 la Tg-

Dr.Marin Cârciumaru, Roxana Dobrescu,

Peştera Cioarei a fost sculptată într-un pinten de calcar de

Peştera a fost pentru prima dată sondată arheologic de

prepararea şi întrebuinţarea ocrului în tatuajul corporal sau facial

cunoaşte pictura neandertalienilor. Probabil că omul de Neandertal

climatică, de tip stadial, considerăm că se poate contura o etapă

înscriu strict pe grosimea acestei laturi. Pe latura mijlocie există

În sfârşit micuţa mărgea din os (12 mm lungime, 7,7 mm

* F. Bordes - "Sur l'usage probable de la peinture corporelle dans

* M. Cârciumaru, M. Ulrix-Closset - "Pa/eoenvironnement et

Rezumatul tezei de doctorat - dr. Gheorghe Calotoiu

Lucrarea de faţă reprezintă o primă încercare de analiză

În perioada anilor 1979 - 1990, Gheorghe Calotoiu