MUZEUL JUDEȚEAN AURELIAN SACERDOȚEANU VÂLCEA

BURIDAVA
Studii și materiale
XIII

Lucrare finanțată de Ministerul Culturii și Identității Naționale prin proiectul strategic

„Centenarul Marii Uniri” - proiectul ”Salonul Național de Artă Contemporană”

Râmnicu Vâlcea
2018
 MUZEUL JUDEŢEAN „AURELIAN
SACERDOŢEANU” VÂLCEA

BURIDAVA
XIII

Lucrare finanțată de Ministerul Culturii și Identității Naționale

prin proiectul strategic „Centenarul Marii Uniri” – proiectul
„Salonul Național de Artă Contemporană”

Râmnicu Vâlcea
2018
MUZEUL JUDEŢEAN „AURELIAN
SACERDOŢEANU” VÂLCEA

BURIDAVA
studii şi materiale
XIII

Râmnicu Vâlcea
2018
Colegiul ştiinţific / Scientific Board:

Dr. Nikolaus Boroffka, Deutsches Archäologisches Institut, Berlin

Dr. Sabin Adrian Luca, Brukenthal National Museum , Sibiu
Dr. Cristian Schuster, Vasile Pârvan Institute of Archaeology, Bucharest
Dr. Silviu Purece, Lucian Blaga University, Sibiu

Colegiul de redacţie / Editorial Board:

Claudiu Aurel Tulugea – redactor şef/chief editor

Ion Tuţulescu
Ionuţ Dumitrescu
Elena Mitrana

Tehnoredactare / Computer editing: Carol Terteci

Coperta şi machetare / Cover design: Carol Terteci

Responsabilitatea pentru aspectul științific și stilistic al materialelor le

revine în totalitate autorilor / The legal responsibility for the content of
articles lies with the authors

Revista a fost acreditată de CNCS la categoria C (2012), cod CNCS: PN-II-

ACRED-AR-2012-0172 / The Journal has been accredited by The National
Research Council (CNCS) at C category (2012), code: PN-II-ACRED-AR-
2012-0172

ISSN 0258-140X

MUZEUL JUDEŢEAN “AURELIAN SACERDOŢEANU” VÂLCEA

Adresa / Address: Calea lui Traian, nr.143, Râmnicu Vâlcea, ROMÂNIA
Tel./fax: 040 0250 738121 E-mail: muzeuljudeteanvalcea@gmail.com

Tipar executat de / Printed by: PCPrint

www.pcprint.ro
 Sumar / Contents
Arheologie şi numismatică / Archaeology and
numismatics

Cătălin Nicolae PĂTROI

O completare la repertoriul de așezări și descoperiri aparținând culturii eneolitice Sălcuța 9
din Oltenia //
An addition to the repertoire of settlements and discoveries of the Neolithic
culture Salcuta in Oltenia

Ion TUŢULESCU
Utilajul litic, ceramic şi metalic descoperit în stațiunile arheologice 15
aparţinând orizontului toartelor pastilate din zona deluroasă şi montană a
Olteniei //
Stone tools, pottery and metal found in the archaeological resorts belonging to
the horizon of the pill handles in the hilly and mountainous area of Oltenia

Carol TERTECI
Un aspect cultural aparte al etapei timpurii a primei epoci a fierului din 27
Oltenia subcarpatică – grupa Râureni. Date privind vasele ceramice //
A distinct cultural aspect of the early stage of the First Iron Age in sub-
Carpathian Oltenia - the Râureni group. Ceramic vessels information

Ion TUȚULESCU, Claudiu Aurel TULUGEA

Raport preliminar al cercetărilor arheologice de la Perișani - Poiana Spinului 38
Preliminary report of the archaeological researches from Perişani - Poiana
Spinului

Cristian SCHUSTER
Prin muzeele şi siturile arheologice ale Lumii. Tunisia – Sousse, Tunis, 66
Cartagina //
Durch Museen und archäologische Stätten der Welt. Tunesien - Sousse, Tunis,
Cartagina

Valentin DOLFI
Un tip monetar inedit din lotul III Copăceni, jud.Vâlcea (Tezaurul de la 73
Tulghieș, Mireșu Mare, jud. Maramureș) //
An unique numismatic type of group III from Copăceni, Valcea county (The
hoard of Tulghies, Miresu Mare, Maramures County)

5
 Istorie / History
Vasile MĂRCULEȚ
Mitropolia Severinului (august/octombrie 1370-ante mai 1412) // 78
The Metropolitan Church of Severin (August/Octomber 1370-ante May 1412)

Constantin MĂNESCU
Daniile Sfântului Voievod Neagoe Basarab către mănăstirile de la Sfântul Munte Athos // 106
Holy Prince Neagoe’s donations to the monasteries of Mount Athos

Rodica Gabriela HERBEL

Biserica de lemn din satul Racu – Mitrofani, județ Vâlcea // 112
The wooden church from Racu village, Mitrofani, Valcea county

Dumitru GAROAFĂ 121

Preliminariile Bătăliei din zona Sibiu-Câineni //
Preliminaries of the Battle of Sibiu-Caineni area

Sorin OANE
Râmnicu-Vâlcea sub ocupație germană. O poveste sinceră // 137
Râmnicu-Vâlcea under the German occupation. A fair story

Dumitru GAROAFĂ
Albumul documentar Oltenia în Primul Război Mondial // 151
The documentary album Oltenia in the First World War

Vasile MĂRCULEȚ, Alexandru BUCUR

Contribuția locuitorilor Olteniei la Fondul jertfelor liniei demarcaționale 166
(1919) //
Contribution of the inhabitants of Oltenia to The Border Line Victim’s Fund
(1919)

Dan-Mihai MOROIANU
Staţiunea Băile Govora între 1910-1960 // 175
Baile Govora resort 1910-1960

Dragoş-Ionuţ ECATERINESCU, Radu-Gabriel GEICULESCU

Vila Vârgolici şi Vila Bunescu, Băile Govora, judeţul Vâlcea (scurt istoric) // 181
Vargolici mansion and Bunescu mansion, Baile Govora, Valcea (a short
history)

6
Sorin OANE
Povestea social-democrației vâlcene în perioada interbelică // 188
The story of the social-democracy from Valcea in the interwar period

Bogdan-Dumitru ALECA
Evadarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej din lagărul de la Târgu Jiu în 202
mărturiile celor implicaţi //
The escape of Gheorghe Gheorghiu-Dej from the prison camp of Târgu Jiu in
the testimonies of those involved

Artă / Art

Diana MIREA, Dragoş-Ionuţ ECATERINESCU

Valori de artă medievală în Colecţia de Arheologie şi Artă Bisericească 220
„Preot Gheorghe Petre-Govora” //
Values of medieval art in Archaeology and Church Art Collection "Preot
Gheorghe Petre-Govora"

Ana Amelia DINCĂ

Tabăra de pictură de la Măldărești - plein-air, ediția a V-a, 10-20 septembrie 224
2018 //
The painting workshop Măldăreşti - plein-air, fifth edition,10-20 September
2018

Etnografie / Ethnography

Ionuţ Gabriel DUMITRESCU

Organizarea habitatului tradiţional în zona Călimăneşti // 231
Organization of the traditional habitat in Călimăneşti area

Alexandru ZAMFIR
Ambient tradiţional românesc în spaţiul vâlcean // 244
The Romanian traditional ambient space in Valcea

Oana Ştefana FLORESCU

Costume reprezentative din colecţia Muzeului Satului Vâlcean // 253
Representative costumes from the Valcea Village Museum’s collection

7
Daniela BEU
Zăvelca – marcă şi identitate // 257
Zăvelca - brand and identity

Conservare-Restaurare / Conservation-Restoration

Diana MIREA, Rodica ROTARU

Proiect de depozit sculptură. Depozitarea – o metodă de de protejare a 262
patrimoniului muzeal //
Project deposit for sculptures. Storage - a method of protecting museum
heritage
Nicoleta BINDER, Maria RĂPAN
O amforă romană descoperită în așezarea de la Aval Baraj. Istoricul 268
cercetărilor, conservarea, restaurarea și expunerea bunului de patrimoniu //
A Roman amphora found in the settlement of Aval Baraj. History of research,
conservation, restoration and exposure of the heritage good

Recenzii de carte / Book Reviews

Gabriel CRĂCIUNESCU
Câteva considerații referitoare la o carte despre cultura Žuto Brdo – Gârla 276
Mare //
Some considerations on a book about the Žuto Brdo – Gârla Mare culture

Ioan St. LAZĂR

Eugen Negrici, Antim Ivireanul – Logos şi personalitate (ediţia a III-a, Ed. 285
Praxis a Arhiepiscopiei Râmnicului) //
Eugen Negrici, Antim Ivireanul – Logos and personality (Third edition, Ed.
Praxis Archdiocese Râmnic)

8
O completare la repertoriul de așezări și descoperiri aparținând culturii
eneolitice Sălcuța din Oltenia

Cătălin Nicolae Pătroi

Keywords: Salcuta, settlement, Eneolithic, discoveries, Oltenia.

Summary: An addition to the repertoire of settlements and discoveries of
the Neolithic culture Salcuta in Oltenia. This study is a complement to a
repertoire of settlements and discoveries belonging to SALCUTA CULTURE.

În mai multe rânduri am abordat repertoriul așezărilor și descoperirilor culturii

Sălcuța din Oltenia, ultima dată fiind chiar în monografia dedicată acestor
comunități eneolitice1. Cuprinzând întreg arealul fizico-geografic al Olteniei,
cultura Sălcuța este bine reprezentată din punct de vedere al densității de locuire.
Deși în ultimii ani nu s-au mai realizat cercetări în stațiuni deja cunoscute, numărul
informațiilor despre comunitățile eneolitice Sălcuța sporește atât datorită
valorificării mai cuprinzătoare a literaturii de specialitate cât și a cercetărilor
preventive ori a acțiunilor împotriva comercianților ilegali de bunuri culturale
mobile aparținând patrimoniului național. Așadar, deși nu este mult timp de când
m-am aplecat asupra acestui subiect, reiau discuția punctând noile informații.
Noile așezări și descoperiri vor fi enumerate în ordine alfabetică iar
informațiile sunt structurate astfel:
a – punctul în care au apărut vestigiile.
b – informații despre reperele de localizare, autorul/ii descoperirii, colectivul de
cercetare, tipul descoperirii, încadrarea cronologică (acolo unde există), materialele
descoperite etc.
c. – bibliografie.
*
Sat Cornu, Comuna Orodel (Judeţ Dolj)
a. ,,La Eleșteu“.
b. Autorii vorbesc despre o așezare a culturii Sălcuța fără a preciza alte detalii. În
repertoriile anterioare am semnalat că în localitate fusese descoperit doar un topor
de cupru de tip Jaszladany.
c. Berciu et alii. 1951, p. 238; Pătroi 2013; Pătroi 2015.

Sat Dobra, Comuna Bălăciţa (Judeţ Mehedinţi)

a. ,,Scoala Generală“.
b. Un sondaj arheologic a fost realizat de G. Crăciunescu în anul 1991.

 Cătălin Nicolae Pătroi, arheolog expert, doctor, Direcţia Judeţeană pentru Cultură
Mehedinţi, e-mail: tara_catalin@yahoo.com.
1
Pătroi 2015.
9
c. Locuirea Sălcuţa se află la sud de şcoală, pe un pinten de deal format prin
erodarea terasei pe trei laturi. Stratigrafia surprinde şi elemente de cultură
Verbicioara.
e. Crăciunescu 2002, p. 79, 86.
Comuna Florești (Judeţ Mehedinţi)
a. ,,Școala Generală”.
b. Pe partea dreaptă a șoselei Florești-Baia de Aramă, către Școala Generală, s-au
făcut lucrări de regularizare a cursului unui pârâu, supravegheate de G.
Crăciunescu. Cu această ocazie au fost găsite fragmente ceramice aparținând
culturii Sălcuța.
Comuna Gruia (Judeţ Mehedinţi)
a. ,,kilometrul fluvial 859+500”.
b. O cercetare de teren făcută de G. Crăciunescu în 1982 în această localitate a dus
la descoperirea unei stațiuni arheologice aparținând culturii Sălcuța. Aceasta este
situată chiar pe malul Dunării și este permanent afectată de apă. Stratul de cultură
este acoperit de un strat de aluviuni gros de circa 0,80 m.
Sat Halânga, Comuna Izvoru Bârzii (Judeţ Mehedinţi)
a. ,,La izvor“.
b. La circa 300 m de punctul amintit, se află un mic izvor ce are o albie lată de 5-6
m și adâncă de circa 3 m. Din malul acestui ogaș au fost strânse fragmente
ceramice aparținând culturii Sălcuța. Stratul de cultură poate fi urmărit în malurile
ogașului pe o distanță de câteva sute de metri, în zona podului de pe șoseaua
Drobeta Tr. Severin-Târgu Jiu. În evidențele mele anterioare în localitate fusese
descoperit un topor de cupru de tip Jaszladany, varianta Petrești.
c. Informatii G. Crăciunescu; Pătroi 2015.

Sat Iablaniţa, Comuna Pădina Mare (Judeţ Mehedinţi)

b. Materiale aparţinând culturii Sălcuţa au fost aduse de elevi de pe teritoriul
localităţii pentru colecţia şcolară.
c. Gherghe 1999, p. 64.
Sat Nicolae Bălcescu, Oraș Vânju Mare (Judeţ Mehedinţi)
b. Vas Sălcuța (ceașcă cu două apucători) recuperat de IPJ Mehedinți în colaborare
cu Direcția Județeană pentru Cultură Mehedinți,în anul 2015, în urma unei acțiuni
privind comerțul cu bunuri culturale pe internet. Cetățeanul care comercializa vasul
a declarat că a fost găsit pe proprietatea personală din satul Nicolae Bălcescu.
Bunul cultural se află în colecția Muzeului Regiunii Porților de Fier Drobeta Turnu
Severin.

Sat Oprișor, Comuna Oprișor (Judeţ Mehedinţi)

a. ,,Dealul Țeapa”.
b. Autorii vorbesc despre o așezare a culturii Sălcuța.
c. Berciu et alii. 1951, p. 238.

10
Sat Ostrovu Mare, Comuna Gogoşu (Judeţ Mehedinţi)
a. ,,Km. flv. 876”.
b. Aşezarea se întinde pe o suprafaţă de 150 m, fiind identificate vestigii
epipleolitice şi ale culturii Sălcuţa.
c. Stângă 1980, p. 641-646;

Comuna Pristol (Judeţ Mehedinţi)

a. ,,Kilometrul fluvial 847”.
b. În acest punct au fost efectuate cercetări arheologice coordonate de G.
Crăciunescu, în anul 2009. Din această cercetare și în urma unor periegheze au
fost strânse informații care documentează locuiri aparținând culturilor: Starčevo-
Criș, Sălcuța, Coțofeni, Verbicioara, Gârla Mare precum și din evul mediu
timpuriu.

Oraş Râmnicu Vâlcea (Judeţ Vâlcea)

a. ,,Copăcelu – Valea Răii”.
b. Cercetări sistematice între anii 1962-1964 au dus la descoperirea unui nivel de
cultură Boian ce suprapune o așezare Starčevo-Criș. În anul 2008, în urma unor
cercetări arheologice preventive din punctul ,,Drumul Gării” a fost delimitat situl
pe latura sa de sud-est, cultura Sălcuța suprapunând vestigii Starčevo-Criș. Alte
materiale Sălcuța au fost identificate și pe terasa mijlocie a pârâului Sărata alături
de vestigii Verbicioara.
c. Berciu 1966; Tulugea 2010, p. 16; Pătroi 2013, p. 148; Tulugea 2015, p. 91.
Valea Izvorului (actual Ștefan Odobleja) (Judeţ Mehedinţi)
a. ,,La carieră”.
b. În nord-vestul localității se află o carieră de unde a fost exploatat pietriș pentru
întreținerea unor drumuri din comună. Cu această ocazie a fost identificată o
stațiune arheologică aparținând culturii Sălcuța. Aceasta a fost distrusă parțial de
exploatarea amintită.
c. Informații G. Crăciunescu.
Sat Vela, Comuna Vela (Judeţ Dolj)
b. Este semnalată și o așezare a culturii Sălcuța. Localitatea figura în evidența mea
cu un topor de cupru tip Jaszladany descoperit întâmplător și cu o figurină feminină
antropomorfă cunoscută sub numele de ,,Venus de la Oslo” deoarece a participat la
Expoziția Internațională din acest oraș.
c. Plopsor 1926, p. 238-240; Pătroi 2015.

*
Descoperirile prezentate în acest mic articol nu schimbă punctele de vedere
asumate până acum despre cultura Sălcuța. Reliefează în special o locuire mai
intensă în zona podișului Mehedinți și pe malul Dunării fapt postulat anterior. Cum
este și normal, vecinătatea cursurilor de apă este preferată și de comunitățile
eneolitice Sălcuța.

11
Bibliografie

Berciu 1966 – Berciu D., Zorile istoriei în Carpaţi şi la Dunăre, Bucureşti, 1966.
Berciu et alii. 1951 – Berciu D., Comșa E., Ialomița S. P., Raport preliminar
asupra săpăturilor arheologice de la Verbicioara. 1950, în Studii și Cercetări de
Istorie Veche, II, nr. 1, 1951, p. 229-250.
Crăciunescu 2002 – Crăciunescu G., Staţiunea din epoca bronzului de la Dobra,
Judeţul Mehedinţi, în Drobeta, XI-XII, 2002, p. 78-104.
Gherghe 1999 – Gherghe P., Repertoriul descoperirilor şi informaţiilor
arheologice pentru epoca geto-dacă din Judeţul Mehedinţi, în Drobeta, IX, 1999,
p. 57-72.
Pătroi 2011 – Pătroi C. N., Elemente noi privind catalogul aşezărilor şi
descoperirilor culturii eneolitice Sălcuţa, în Drobeta, XXI, 2011, p. 5-12.
Pătroi 2013 – Pătroi C. N., Neo-eneoliticul în Oltenia. Repertoriu de așezări și
descoperiri, Craiova, 2013.
Pătroi 2015 – Pătroi C. N., Cultura Sălcuța în Oltenia, Craiova, 2015.
Plopșor 1926 – Plopșor C. N., Din jocurile copiilor preistorici. Arşicul şi
spârnelul, în Arhivele Olteniei, anul V, Nr. 25-26, mai-august, 1926, p. 238-240.
Stângă 1980 – Stângă I., Cercetări în aşezarea neolitică de la Ostrovu Mare – km.
876 ,,Porţile de Fier II,, în Materiale și Cercetări Arheologice. A XIV- a Sesiune
Anuală de Rapoarte Arheologice, Tulcea, 1980, p. 641-646.
Tulugea 2010 – Tulugea C. A., Repertoriul arheologic din nordul Olteniei
(Neolitic, Eneolitic), în Buridava. Studii și Materiale, 8, 2010, p. 16-28.
Tulugea 2015 – Tulugea C. A., Podoabe descoperite în așezarea neolitică de la
Copăcelu – Valea Răii. în Buridava. Studii și Materiale, XII/1, Volum dedicat
profesorului Petre Roman la cea de a 80-a aniversare, 2015, p. 88-99.

12
Harta 1. Noi așezări și descoperiri aparținând culturii Sălcuța din
Oltenia.
1 - Cornu, Com. Orodel (Judeţ Dolj), 2 - Dobra, Com. Bălăciţa (Judeţ
Mehedinţi), 3 – Florești, Com. Florești (Judeţ Mehedinţi), 4 – Gruia, Com.
Gruia (Judeţ Mehedinţi), 5 – Halânga, Com. Izvoru Bârzii (Judeţ
Mehedinţi), 6 - Iablaniţa, Com. Pădina Mare (Judeţ Mehedinţi), 7 - Nicolae
Bălcescu, Oraș Vânju Mare (Judeţ Mehedinţi), 8 - Oprișor, Com. Oprișor
(Judeţ Mehedinţi), 9 - Ostrovu Mare, Com. Gogoşu (Judeţ Mehedinţi), 10 –
Pristol, Com. Pristol (Judeţ Mehedinţi), 11- Oraş Râmnicu Vâlcea (Judeţ
Vâlcea), 12 - Valea Izvorului (actual Ștefan Odobleja), Com. Livezile
(Judeţ Mehedinţi), 13 - Vela, Com. Vela (Judeţ Dolj). Hartă realizată de C.
N. Pătroi. Șablon cartografic – http://www.geoportal-mediu.ro/Siriu/viewer/

13
Harta 2. Așezările și descoperirile culturii Sălcuța din Oltenia.
1 - Sălcuța, 2 - Șvinița, 3 - Dubova, 4 - Orșova, 5 - Isverna, 6 - Cireșu, 7 -
Bâlvănești, 8 - Cloșani, 9 - Nadanova, 10 - Baia de Aramă, 11 - Racova,
Poiana-Căzănești, 12 - Halânga, 13 - Drobeta Turnu Severin, 14 - Ostrovu
Șimian, 15 - Izvoru Aneștilor, 16 - Hinova, 17 - Cârjei, 18 - Batoți, 19 -
Ostrovu Corbului, 20 - Devesel, 21 - Țigănași, 22 - Ostrovu Mare, 23 -Jiana,
24 - Gogoșu, 25 - Izvoarele, 26 - Balta Verde, 27 - Orevița Mare, 28 -Pădina
Mare, 29 - Oprișor, 30 - Dârvari, 31 - Gârla Mare, 32 - Salcia, 33 -Valea
Anilor, 34 - Almăjel, 35 - Moțăței, 36 - Maglavit, 37 - Terpezița, 38 -Plenița,
39 - Vela, 40 - Cleanov, 41 - Verbița, 42 - Verbicioara, 43 - Vârtop, 44 -
Cornu, 45 - Coțofenii din Dos, 46 - Cerăt, 47 - Urzica, 48 - Curmătura, 49 -
Cârna, 50 - Șimnic, 51 - Gârlești-Ghercești, 52 - Craiova, 53 - Cârcea
,,Hanuri,, 54 - Cârcea ,,Viaduct,, 55 - Coșovenii de Jos, 56 - Dobrotești, 57 -
Locusteni, 58 - Teslui, 59 - Orlea, 60 - Corabia, 61 - Vădastra ,,Măgura
Cetate,, 62 - Vădastra ,,Măgura Fetelor,, 63 - Brastavățu, 64 - Crușovu, 65 -
Fărcașu de Sus, 66 - Dăneasa, 67 - Drăgănești-Olt, 68 - Vâlcele, 69 -
Mărunței, 70 - Dobrosloveni, 71 - Reșca, 72 - Bălănești, 73 - Teslui, 74 -
Brebeni,75 - Crâmpoaia, 76 - Ipotești, 77-78 - Găneasa, 79 - Slatina, 80 -
Bălcești, 81 - Scornicești, 82 - Optași–Măgura, 83 - Obogeni, 84 - Baia de
Fier, 85 - Racovița, 86- Dobrinești, 87 - Govora, 88 - Căzănești, 89 - Ocnele
Mari, 90 - Râmnicu-Vâlcea. Apud C. N. Pătroi 2015: 526, harta 1.
Șablon cartografic http://www.geoportal-mediu.ro/arheologie/viewer/

14
 Utilajul litic, ceramic şi metalic descoperit în stațiunile arheologice
aparţinând orizontului toartelor pastilate din zona deluroasă şi
montană a Olteniei
Ion Tuţulescu

Keywords: tools, weapons, stone, metal, clay, the horizon of the pill handles.
Abstract: Stone tools, pottery and metal found in the archaeological resorts
belonging to the horizon of the pill handles in the hilly and mountainous area of
Oltenia. In the present study we review the archaeological material (stone tools,
pottery and metal), discovered in excavations conducted in sites belonging to the
horizon of the pill handles. The human communities from the period above used as
raw material for tools, weapons and ornaments besides stone, flint, bone, clay also
the copper. At every category of tools or weapons we observe a variety of pieces,
variety that can be attributed to their relevance in the domestic space and beyond.

Necesitatea uneltelor şi armelor în viaţa de zi cu zi a omului în lunga sa

evoluţie a dus la diversificarea acestora, atât tipologic cât şi din punct de vedere al
materialului din care erau confecţionate. Utilizarea cuprului şi răspândirea lui va
constitui prilejul apariţiei în comunităţile umane a unei diversităţi sociale,
diversitate ce se poate observa şi în inventarul funerar al epocii. În staţiunile
arheologice aparţinând orizontului toartelor pastilate, cercetările arheologice au dus
la descoperirea de uneltele, arme şi podoabe grupate în:
- obiecte litice;
- obiecte din os şi corn;
- obiecte din lut;
- obiecte din metal.
I. Obiecte din silex, obsidian şi piatră şlefuită:
I.1 Lame.
I. 1.a. Lame din silex. Sunt întâlnite în aşezarea de la Piscul Cornişorului1 (fig.
2/2, 7), dar şi în necropola de la Ostrovul Corbului2.
I.1.b. Lame din obsidian. Singulară este descoperirea din M. 473 de la Ostrovul
Corbului (fig. 4/3).


Ion Tuţulescu, arheolog, Muzeul Judeţean Aurelian Sacerdoţeanu Vâlcea, doctor,
Institutul de Arheologie Vasile Pârvan Bucureşti, e-mail: iontutulescu@yahoo.com.
1
Berciu 1961, p. 201, fig. 52/2, 7, 13; Sălceanu 2008, p. 63.
2
Roman, Opriţescu 1998, p. 18; Sălceanu 2008, p. 63; Roman, Opriţescu 2008, p. 46; În
M. 37 din necropolă, pe femurul drept al scheletului a fost descoperită o lamă de silex,
materialul funerar sugerând influenţe de tip Cernavodă I; tot aici, în cadrul M. 42, pe
antebraţul drept a fost depusă o altă lamă de silex.
3
Roman, Opriţescu 1998, p. 18; Roman, Opriţescu 2008, p. 53, fig. 50/4; M. 47, mormânt
dublu, piesa de obsidian fiind găsită la un adolescent (M. 47b), sub occipital;
15
 I.2. Răzuitoare din silex. De formă circulară sau triunghiulară4 sunt întâlnite la
Sălcuţa. Tot în această categorie includem şi un răzuitor-sfreedelitor5 descoperit în
aceeaşi staţiune arheologică(fig. 3/1).
I.3. Cuţite: Sălcuţa-Piscul Cornişorului 6.
I.4. Vârfuri de săgeată. De formă triunghiulară şi cu baza dreaptă sunt
menţionate la Piscul Cornişorului, un exemplar fiind descoperit la -0,10 m, iar
celălalt la -0,20 m7.
I.5. Topoare din silex. Pentru aşezarea de la Valea Anilor-Malul Înalt sunt
menţionate două piese: unul trapezoidal (5 x 3,8 cm) şi altul masiv (18 x 8 cm)8.
I.6. Râşniţe. Pentru staţiunea de la Sălcuţa, respectiv nivelele IVa,b sunt
menţionate nouă exemplare9. Din discuţii cu domnul Gabriel Crăciunescu am aflat
de prezenţa unor exemplare de dimensiuni mari şi în aşezarea de la Bistreţ, dar
încadrarea tipologică a pieselor de aici nu a fost posibil de realizat.
I.6.a. Râşniţe trapezoidale10 (fig. 1/1, 5).
I.6.b. Râşniţe de dimensiuni mici, portative, de forma unei pâini11 (fig. 1/3-4).
I.7. Percutoare. Cele mai multe apar în aşezarea de la Sălcuţa-Piscul
Cornişorului în nivelul aparţinând fazei IV, autorul subliniind că erau procurate din
natură fără a fi prelucrate12.
I.8. Frecătoare. Forma cea mai des întâlnită este de pâine. La Piscul
Cornişorului confecţionarea pieselor se făcea din gresie de culoare roşie13.
I.9. Aşchii de silex sunt amintite şi în aşezarea de la Orleşti-Sâlea, piese pe
care noi nu le-am regăsit în depozitul Muzeului de Arheologie şi Carte Veche
„Gheorghe Petre Govora”14. Pentru nord-vestul Olteniei, în aşezarea de la Valea
Anilor-Malul Înalt, este semnalat de Sălceanu un „număr mare” de lame,
răzuitoare, străpungătoare şi vârfuri de săgeţi din silex15.
II. Obiecte din os şi corn.
II.1. Cârlige de vânătoare „tivig”. În punctul Fabrica de Cărămidă de la

4
Sălceanu 2008, p. 64.
5
Berciu 1961, p. 201, fig. 53/1; Sălceanu 2008, p. 64.
6
Berciu 1961, p. 202; Cercetătorul bucureştean face trimiteri la ambele piese, dar acestea
nu se regăsesc la figurile respective. Se face referire la o piesă cu un început de retuş pe
margini şi o alta dintr-un silex fin, galben deschis, lungă de 0,116 m?; Sălceanu 2008, p. 64.
7
Berciu 1961, p. 202, fig. 51/8-9; Sălceanu 2008, p. 64; Supuse unei analize petrografice s-
a constatat că duritatea este de 6,5 aceeaşi ca şi pentru piesele din perioadele anterioare.
8
Sălceanu 2008, p. 66; neilustrate.
9
Berciu 1961, p. 210.
10
Berciu 1961, p. 211. Dimensiuni: 0,23x0,255x0,093 m. Lucrată din rocă cristalină, avea o
suprafaţă plană pentru râşnit, obţinută prin ciocănire măruntă; Sălceanu 2008, p. 67.
11
Berciu 1961, p. 215, fig. 56/6; 54/1; 58/3,4.
12
Berciu 1961, p. 216.
13
Berciu 1961, p. 215; Sălceanu 2008, p. 66.
14
Petre Govora 1969, p. 158; Materialul aparţinând orizontului a fost studiat împreună cu
cel ce aparţine culturilor Coţofeni, Glina şi Gornea-Orleşti.
15
Sălceanu 2008, p. 66; Piesele respective nu au putut fi studiate de noi, din cauza
lucrărilor de modernizare a Muzeului Porţilor de Fier din Drobeta Turnu Severin.
16
Căzăneşti, judeţul Vâlcea, este menţionat un exemplar16 (fig. 4/4).
II.2. Împungătoare din os. Pentru orizontul toartelor pastilate se menţine sula
din placă de os, lată şi ascuţită la un singur capăt17 sau având o perforaţie la cel
opus18 (fig. 3/14-15).
II.3. Săpăligi din corn: la Govora Sat-Treime19.
III. Obiecte din lut.
III.1. Greutăţi.
III.1.a. De formă conică20.
III.1.b. De formă piramidală21 (fig. 5/1-3).
III.1.c. De formă rotundă cu o perforaţie mediană22 (fig. 5/4-11).
III.2. Fusaiole. Din nivelul Sălcuţa IV de la Piscul Cornişorului ne parvine un
exemplar23.
III.3. Mosoare. Singular este exemplarul de la Sălcuţa24.
IV. Obiecte din metal.
IV.1. Împungătoare din cupru. În aceeaşi aşezare de la Sălcuţa este menţionat
un exemplar cu o lungime de 0,056 m, secţiunea pătrată şi vârf bine conservat25
(fig. 4/5).
IV.2. Topoare de tip Jászladány. Pentru zona deluroasă şi montană a Olteniei şi
în special pentru zona de la sud de Carpaţi apartenenţa acestor unelte-arme nu este
pe deplin elucidată. Astfel, topoare de acest gen întâlnim26:
- varianta Bradu: Sălcuţa (judeţul Dolj), Dobriceni (judeţul Vâlcea) (fig. 6/1),
Drobeta (judeţul Mehedinţi);
- varianta Orşova: Prundeni (judeţul Vâlcea) (fig. 6.2), Severin, Coţofenii din
Dos (judeţul Dolj);
- varianta Târnăviţa: Hinova (judeţul Mehedinţi);
- varianta Petreşti: Racoviţa (judeţul Vâlcea) (fig. 6/3), Coţofenii din Dos
(judeţul Dolj), Vârtop (judeţul Gorj).
V. Podoabe
V. 1. Din scoică. În cadrul necropolei de la Ostrovul Corbului menţionăm
existenţa mărgelelor din scoică în M.22, dispunerea fiind realizată după cum
urmează: pe bazin (172 de bucăţi), într-un vas (127 de bucăţi), la gât (7 bucăţi) şi
pe piept (3 bucăţi). Piesele sunt subţiri, cu diametrul mic şi de mărimi diferite27.
V. 2. Din cupru.

16
Petre-Govora, 1995, p. 14-15.
17
Berciu 1961, p. 233, fig. 69/2.
18
Berciu 1961, p. 233, fig. 64/3.
19
Petre-Govora 1995, p. 15. Piesa nu este ilustrată.
20
Berciu 1961, p. 241, neilustrat.
21
Berciu 1961, p. 242, fig. 74/5.
22
Berciu 1961, p. 246-247, fig. 81-83. Majoritatea pieselor de acest gen de la Sălcuţa au
fost descoperite în două depozite.
23
Berciu 1961, p. 249, fig. 149/5.
24
Berciu 1961, p. 249, fig. 149/6.
25
Berciu 1961, p. 237, fig. 72/2.
26
Pătroi 2006, Pl. V-IX; Enea 2008, p. 8-9.
27
Roman, Opriţescu 2008, p. 34-40; Dodd-Opriţescu 2008, p. 96-97.
17
 V.2.a. Mărgele din cupru. Sunt menţionate în M. 47, respectiv M. 47.a, în
zona vertebrelor gâtului28 (fig. 7/2), dar şi în M. 15.
V.2.b. Amulete. Singurul exemplar, ne parvine din M. 13 de la Ostrovul
Corbului. Piesa are două perforaţii, secţiune cvasirectangulară şi este de dimensiuni
mici29.
V.3. Din aur. Prezenţa metalului nobil este semnalată în necropola de la
Ostrovul Corbului în M. 22 (trei bumbi)30 şi M. 28 (un bumb)31. În ambele cazuri
bumbii din aur au fost depistaţi în zona gâtului.

Abrevieri

Drobeta Drobeta. Turnu Severin

Rev.Arh Revista Arheologică. Chişinău
Rev.Muz Revista muzeelor (şi monumentelor). Bucureşti

Bibliografie

Berciu 1961 – D. Berciu, Contribuţii la problemele neoliticului din România în

lumina noilor cercetări, Bucureşti.
Dodd-Opriţescu 2008 – Ann Dood-Opriţescu, Raporturi cronologice între unele
culturi eneolitice transilvane şi de la sud de Carpaţi în lumina cercetărilor de la
Ostrovul Corbului (perioada până în 1980), în Roman, Opriţescu, Ostrovul
Corbului între Km. fluviali 911-912. Morminte şi unele aşezări preistorice, p. 101-
105.
Enea 2008 – S. C-tin Enea, Simboluri eneolitice ale puterii. Despre topoareele de
aramă cu braţele „în cruce” din România, Rev.Arh, IV, 2, p. 5-32.
Pătroiu 2006 – C. Pătroi, Metalurgia cuprului în cadrul complexului cultural
eneolitic Sălcuţa-Bubanj-Krivodol, în Drobeta, XVI, p. 87-111.
Petre Govora 1969 – Gh. Petre Govora, Dovezi de locuire neolitică în judeţul
Vâlcea, Rev.Muz, 2, p. 154-158.
Petre Govora 1995 – Gh. Petre Govora, O preistorie a nord-estului Olteniei, Rm.
Vâlcea.
Roman, Opriţescu 2008 – P. Roman, A. D. Opriţescu, Ostrovul Corbului între
Km. fluviali 911-912. Morminte şi unele aşezări preistorice, Bucureşti.
Sălceanu 2008 – I. Sălceanu, Sălcuţa IV-Herculane II-III, Satu Mare.

28
Roman ,Opriţescu 2008, p. 53; Dodd-Opriţescu 2008, p. 97.
29
Dodd-Opriţescu 2008, p. 98; L=1,4 cm; l=1,15cm?;
30
Roman, Opriţescu 2008, p. 39-40; Dodd-Opriţescu 2008, p. 98.
31
Roman, Opriţescu 2008, p. 42.
18
Lista Figurilor

Fig.1. Râşniţe descoperite la Sălcuţa-Piscul Cornişorului (apud Berciu 1961).

Fig. 2. Unelte-arme din silex descoperite la Sălcuţa-Piscul Cornişorului (apud
Berciu 1961).
Fig. 3. Unelte-arme din silex descoperite la Sălcuţa-Piscul Cornişorului: 1-13; din
os: 14-15; (apud Berciu 1961).
Fig. 4. Unelte-arme din silex descoperite la Ostrovul Corbului-M. 42: 1-2; din
obsidian descoperite la Ostrovul Corbului- M. 47: 3 (apud Roman, Opriţescu
2008): 14-15; tivig din os de la Căzăneşti-Fabrica de Cărămidă: 4; împungător din
cupru descoperit la Sălcuţa-Piscul Cornişorului: 5 (apud Berciu 1961).
Fig. 5. Greutăţi de la războiul de ţesut descoperite la Sălcuţa-Piscul Cornişorului
(apud Berciu 1961).
Fig. 6. Unelte-arme din cupru. Topoare cu braţe în cruce de tip Jászladány: 1-
Dobriceni, varianta Bradu (apud Petre Govora 1978); 2- Obogeni, varianta Orşova;
3- Prundeni, varianta Orşova; 4- Racoviţa, varianta Petreşti (apud Petre Govora
1995).
Fig. 7. Podoabe: M. 22; ceramică: 1; mărgele din scoică: 2, 3, 4; bumbi din aur: 5
(apud Roman, Opriţescu 2008).

19
 1 2

3 4

5
Fig.1 – Râşniţe descoperite la Sălcuţa-Piscul Cornişorului (apud Berciu 1961)

20
 1 2 3

Fig. 2 – Unelte-arme din silex descoperite la Sălcuţa-Piscul Cornişorului (apud Berciu 1961)

21
 14 15
Fig. 3 – Unelte-arme din silex descoperite la Sălcuţa-Piscul Cornişorului: 1-13; din
os: 14-15; (apud Berciu 1961)

22
 4

3 5
Fig. 4 – Unelte-arme din silex descoperite la Ostrovul Corbului-M. 42: 1-2; din
obsidian descoperite la Ostrovul Corbului- M. 47: 3 (apud Roman, Opriţescu
2008): 14-15; tivig din os de la Căzăneşti-Fabrica de Cărămidă:4; împungător
din cupru descoperit la Sălcuţa-Piscul Cornişorului: 5 (apud Berciu 1961)

23
Fig. 5 – Greutăţi de la războiul de ţesut descoperite la Sălcuţa-Piscul
Cornişorului (apud Berciu 1961)

24
 1 2

3 4
Fig. 6 – Unelte-arme din cupru. Topoare cu braţe în cruce de tip Jászladány: 1-
Dobriceni, varianta Bradu (apud Petre Govora 1978); 2- Obogeni, varianta
Orşova; 3- Prundeni, varianta Orşova; 4 – Racoviţa, varianta Petreşti. (apud
Petre Govora 1995)

25
Fig. 7 – Podoabe: M. 22; ceramică: 1; mărgele din scoică: 2, 3, 4; bumbi din aur: 5
(apud Roman, Opriţescu 2008)

26
 Un aspect cultural aparte al etapei timpurii a primei epoci a fierului din
Oltenia subcarpatică – grupa Râureni. Date privind vasele ceramice

Carol Terteci

Keywords: pottery, urns, Râureni necropolis, Râureni type discoveries, the

typology of ceramic vessels.
Abstract: A distinct cultural aspect of the early stage of the First Iron Age in
sub-Carpathian Oltenia - the Râureni group. Ceramic vessel data. The Râureni
group raises many problems of interpretation because, on the one hand, the
archaeological excavation documentation has been lost, the number of ceramic
vessels in the museum in Râmnicu Vâlcea does not correspond to the number of about
100 graves mentioned by the author of the excavation and the ceramics of this group
has too few elements similar to the findings of Vartop, Hinova or Susani.
However, there are sufficient elements of the funerary rite and the ceramics
typology to accept the chronological assignment of this necropolis in Ha A period,
also in the horizon of the grooved pottery but with very different variations from the
Vartop, Hinova or Susani groups. The particular character of this group can also be
attributed to its location in the saline sources from Ocnele Mari, such areas being
recognized as areas of cultural interference due to salt trade in prehistory.

Grupa Râureni
Este tot o denumire convențională dată descoperirilor din necropola numită
Râureni I și săpată de E. Moscalu33 în 1971-1972, căreia i se alătură unele morminte
identice descoperite la Brezoi34 și la Teiușu35, tot în județul Vâlcea (nu știm dacă sunt
morminte izolate sau dintr-o necropolă). Este vorba de o necropolă de tipul câmpurilor
de urne din zona orașului Râmnicu Vâlcea36 și care are același caracter singular ca
necropola de la Hinova37. Mai mult, grupa Râureni ridică mult mai multe probleme de
interpretare deoarece, pe de o parte, documentația de șantier a fost pierdută, numărul
vaselor ceramice aflate în muzeul din Râmnicu Vâlcea nu corespunde cu numărul
celor aproximativ 100 de morminte menționate de autorul săpăturii iar ceramica
acestei grupe are prea puține elemente similare cu descoperirile de tip Vârtop, Hinova
sau Susani.
De exemplu, forma de vas predominantă este vasul bitronconic cu marginea
evazată dar, spre deosebire de același tip de vas din grupul Vârtop sau din necropola

* dr. Carol Terteci, arheolog specialist Muzeul Județean Vâlcea Aurelian Sacerdoțeanu, e-
mail: terteci.carol@gmail.com.
33
Moscalu 1981, p. 20-22.
34
Lazăr 2011, p. 63.
35
Petre-Govora 1995, p. 63-64; Lazăr 2010, p. 50-51; Lazăr 2011, p. 63.
36
Situl arheologic este situat între DN 67 şi albia Oltului, pe o suprafaţă de 2,5 km, la S de
pasarelă.
37
Davidescu, Vulpe 2010.
27
de la Hinova, la Râureni aceste vase sunt aproape exclusiv nedecorate și prezintă o
perforație la bază, așa-zisa ”fereastră a sufletului”. Totuși, foarte puține exemplare
prezintă proeminențe sau caneluri, dispuse sub formă de benzi înguste în ghirlandă sau
orizontale, deasupra zonei de maximă rotunjire. Nu se regăsește la materialele din
muzeu nici canelura oblică dispusă pe zona de maximă rotunjire, ceștile cu toarta
supraînălțată sunt foarte rare, la fel și castroanele cu marginea invazată și decorate cu
caneluri oblice. Dar, Simona Lazăr, care a avut acces la desenele realizate de E.
Moscalu și Al. Vulpe, ilustrează și vase bitronconice decorate cu caneluri oblice pe
maxima rotunjire sau vase tronconice decorate cu brâu alveorar sub buză38.
Totuși, prezența acestui tip de vas și de decor a permis încadrarea acestei grupe în
etapa Ha A deși I. Motzoi-Chicideanu a fost tentat să atribuie întreaga necropolă
grupului Bistreț-Ișalnița39. Această încadrare, făcută doar pe baza prezenței aici a unor
vase cu contur pătrat a fost criticată inclusiv de Simona Lazăr40, opinie cu care sunt de
acord, de asemenea.
Studiind materialul din muzeu și căutând cuțitul din bronz care a fost elementul
de datare folosit de E. Moscalu41, am descoperit un altul (Pl. I/4). Acesta din urmă este
atât de fragmentar și de ars încât nu se poate spune dacă este din bronz (cum afirma E.
Moscalu) sau din fier. De asemenea, cuțitul desenat de Al. Vulpe și ilustrat de Simona
Lazăr42 (Pl. I/3) nu este același cu cel găsit în muzeu dar știm că în necropolă au fost
descoperite două cuțite din bronz afirmându-se despre unul dintre ele că a fost pierdut.
Cuțitul din muzeu, chiar dacă apare în registrul-inventar ca fiind descoperit la Râureni
nu are și alte coordonate de șantier pentru a se afirma apartenența lui la necropola
Râureni I și mai degrabă poate proveni din tumulii necropolei Râureni II, de tip
Ferigile. Oricum, rămân suficiente elemente date de ritul funerar și de tipologia
ceramicii pentru a accepta încadrarea cronologică a necropolei în Ha A, tot în
orizontul ceramicii canelate dar foarte diferită de descoperirile de tip Vârtop, Hinova
sau Susani. Caracterul particular al acestei grupe poate fi dat și de localizarea ei în
zona izvoarelor sărate de la Ocnele Mari, astfel de zone fiind recunoscute drept unele
de interferențe culturale ca urmare a comerțului cu sare din preistorie.
Cât despre opinia Simonei Lazăr că necropola de la Râureni I ar putea conține și
un tumul, ea trebuie privită cu prudență din cauza lipsei documentației de șantier și a
inexactităților din planurile rămase despre care a vorbit aceeași cercetătoare43.

Ceramica
Formele ceramice predominante (urna bitronconică cu gât cilindric și marginea
evazată), decorul (canelura în ghirlandă dar și oblică, pe buza castroanelor) pledează
pentru încadrarea cronologică inițială.

38
Lazăr 2011, Pl. 55.
39
Chicideanu 1986, p. 45.
40
Lazăr 2011, p. 68-69.
41
E. Moscalu găsea analogii pentru cuțitele de la Râureni la Radovanu (Pl. I/2) și la Șpălnaca.
Vezi Moscalu 1981, p. 21; Comșa 1964, p. 128, Fig. 2; Petrescu-Dâmbovița 1977, p. 107, Fig.
193/5, 13.
42
Lazăr 2011, p. 380, Pl. 57/1.
43
Lazăr 2011, p. 62 și urm.
28
 Pastă, ardere, compoziție
Vasele intră majoritatea în categoria grosieră, uneori semifină, lipsind complet
ceramică de factură fină.
Arderea a fost de cele mai multe ori reducătoare, vasele căpătând culori brun-
închis sau cenusiu la interior și brun-deschis, brun-închis la exterior. De asemenea,
urmele de ardere secundară se întâlnesc pe toate vasele, mai ales la exterior.
Tipuri de vase ceramice
Tipul I. Vase bitronconice
I.a – baza scurtă, dreaptă, corp înalt, pereți înclinați, gât înalt, marginea evazată.
Este prevăzut uneori cu tortițe și proeminențe (Pl. II/1-3).
I.b – baza scurtă, dreaptă, corp mai înalt în partea inferioară, pereți înclinați, gât
scurt, marginea dreaptă. Este prevăzut uneori cu tortițe și proeminențe (Pl. II/4-6).
I.c – cu picior și contur pătrat (Pl. II/7).
I.d – fără picior și cu contur pătrat (Pl. II/8).
I.e – baza dreaptă, puternic înălțată, corp larg, pereți înclinați, gât înalt. Unele
prezintă proeminențe pe pântec (Pl. III/1).
I.f – baza dreaptă, puternic puternic înălțată, corp înalt, pereți înclinați, gât înalt,
marginea evazată (Pl. III/2).
I.g - Vase bitronconice miniaturale, cu picior, gât cilindric și marginea evazată.
Tipul II. Vase tronconice
II.a – cu corpul larg, cu picior, marginea ușor invazată (Pl. III/3).
II.b – cu corpul larg, cu baza dreaptă, scurtă, marginea invazată, uneori cu
caneluri oblice pe buză (Pl. III/4) sau brâu alveolat (Pl. III/5).
II.c cu corpul larg, cu baza dreaptă, scurtă, marginea dreaptă (Pl. III/6).
Tipul III. Vase cu corp rotunjit
III.a – cu corpul rotunjit, gât scurt, cilindric, marginea probabil dreaptă și
rotunjită (Pl. IV/1).
III.b – cu corpul rotunjit, cu baza dreaptă, gât înalt, cilindric, marginea dreaptă și
rotunjită (Pl. IV/2).
III.c – corpul rotunjit, gâtul înălțat oblic, baza dreaptă și scurtă, marginea evazată
și rotunjită (Pl. IV/3).
Tipul IV. Cești
IV.a – cu corpul rotunjit, baza dreaptă și toartă supraînălțată (Pl. V/1).
IV.b – cu corpul tronconic decorat cu mici proeminențe, baza dreaptă și toartă
supraînălțată (Pl. V/2).
Elemente decorative
1. Mici proeminențe ascuțite sau rotunjite, situate de obicei pe maxima rotunjire,
în numaăr de 4 și dispuse simetric.
2. Canelură în ghirlandă dispusă pe gât, formată din 3 benzi subțiri, ușor adâncite
(Pl. VI/1).
3. Canelură oblică, din benzi late dispuse pe buza castroanelor, la exterior, sau pe
pântecul caselor bitronconice (Pl. VI/3-4).
4. Canelură orizontală deasupra maximei rotunjiri (Pl. VI/2).
29
 5. Toarte mici inelare, în număr de 2, situate deasupra maximei rotunjiri (Pl. II/5)
sau pe maxima rotunjire (Pl. II/6).
6. Bandă incizată umplută cu linii oblice incizate (Pl. VI/6).
7. Brâu alveolat (Pl. III/5).
Asocieri de elemente decorative
Nu se pot preciza cu certitudine din cauza faptului ca rareori s-au gasit vase
ceramice intregi. Pe un exemplar pare să se asocieze canelura în ghirlandă cu canelura
orizontală (Pl. VI/4).
Particularități
La cele mai multe urne este prezentă așa-numita ”fereastră a sufletului”. Este
vorba de perforații circulare sau ovale realizate în centrul bazei vasului, din interior
sau din exterior, cu diametre ce rar ajung la 3 cm (Pl. II/8).
Predomină vasele din categoria grosieră apoi cele din categoria semifină.
Forma predominantă este vasul bitronconic cu variantele lui, urmat de vasele
tronconice și ceștile cu toarta supraînălțată.
Nu putem vorbi de un decor dominant. Decorul adâncit (canelura) apare doar pe
câteva vase. La fel de rar este și decorul constând în proeminențe sau toarte dispuse pe
pântec. În grupa Râureni se pare că se preferă vasele fără decor.
Se observă la aproape toate vasele că au o culoare brun-deschis sau brun închis la
exterior și uneori slip cafeniu iar la interior o culoare cenușie sau uneori brun-închis.
Vasele bitronconice prezintă toate ”fereastra sufletului” ceea ce indică faptul că
acestea au fost formele preferate pentru urna cu resturile cremației iar celelalte tipuri
sunt vase adiacente, situație similară și la alte grupuri din Ha timpuriu.

30
ABREVIERI

Dacia, N.S. – Dacia. Revue d'archéologie et d'histoire ancienne. Nouvelle Série

(Bucureşti)
Danubius – Danubius (Galați)
Drobeta – Drobeta. Seria Arheologie-Istorie (Drobeta-Turnu Severin)
Oltenia – Oltenia. Studii şi comunicări (Craiova)
SCIV – Studii și Cercetări de Istorie Veche (București)

BIBLIOGRAFIE

Chicideanu 1986 – I. Chicideanu, Zur Bronzezeit in Südwest Rumänien. Dacia, N.S,

30.1-2, 1986, p. 7-47.
Comșa 1964 – E. Comșa, Mormânt din prima epocă a fierului găsit la Radovanu (r.
Oltenița), SCIV, XV, 1, p. 127-129.
Davidescu, Vulpe 2010 – M. Davidescu, Al. Vulpe, Necropola de incinerație de la
Hinova, jud. Mehedinți, Drobeta, XX, 2010, p. 117-179.
Lazăr 2010 – Simona Lazăr, Începutul epocii fierului în zona Râmnicu Vâlcea,
SCIVA, 61, 1-2, 2010, p. 49-71.
Lazăr 2011 – Simona Lazăr, Sfârșitul epocii bronzului și începutul epocii fierului în
sud-vestul României, Craiova, 2011.
Moscalu 1981 – E. Moscalu, Probleme ale culturii traco-geto-dacice din Oltenia,
Oltenia, 3, 1981, p. 17-25.
Petre-Govora 1995 – Gh. Petre-Govora, O preistorie a nord-estului Olteniei, Rm.
Vâlcea, 1995.
Petrescu-Dîmbovița 1977 – M. Petrescu-Dîmbovița, Depozitele de bronzuri din
România, București, 1977.
Vulpe 1979 – Al. Vulpe, Cu privire la cronologia grupului cultural Ferigile,
Danubius, 8-9, p. 93-121.

31
 1

2 3 4
Pl. I. 1– Localizarea sitului arheologic de la Râureni, oraș Râmnicu Vâlcea (sursa
Repertoriul Arheologic Național); 2 – cuțitul din bronz de la Radovanu (după Comșa
1964); 3 – cuțit din bronz de la Râureni (după Lazăr 2011); 4 – cuțit din fier (?) de la
Râureni (foto Carol Terteci).

32
 1 2 3

4 5 6

7 8

Pl. II. Vase bitronconice 1–3 – tipul I.a; 4-6 – tipul I.b; 7 – tipul I.c; 8 – tipul I.d (foto
Carol Terteci)

33
 1 2

3 4

5 6
Pl. III. Vase bitronconice 1 – tipul I.e; 2 – tipul I.f; Vase tronconice 3 – tipul II.a; 4 –
tipul II.b; 5 – tipul II.b (după Lazăr 2011); 6 – tipul II.c (foto Carol Terteci)
34
 1 2

Pl. IV. Vase cu corpul rotunjit 1 – tipul III.a; 2 – tipul III.b; 3 – tipul III.c (foto Carol
Terteci)

35
 1

Pl. V. Cești (foto Carol Terteci)

36
 1

3 4

6
Pl. VI. Elemente și asocieri decorative. 1-4, 6 (foto Carol Terteci); 5 – după Lazăr
2011

37
 Raport preliminar al cercetărilor arheologice de la Perișani - Poiana
Spinului

Ion Tuţulescu*
Claudiu Aurel Tulugea**

Keywords: World War I, ammunition, archaeological research, Bavarian

Alpine Corps, the 23rd and the 14th divisions, General David Praporgescu.
Abstract: Preliminary report of the archaeological researches from Perişani
- Poiana Spinului. In the present study, the authors present the archaeological
research carried out in September at Perişani-Poiana Spinului. In the
aforementioned point, there were heavy struggles for the capture of this quota in
the autumn of 1916. From the German troops acted the Bavarian Guard Regiment,
the Romanian opponents being from the 23rd and the 14th divisions. As a result, in
four places, they were investigated archaeological complexes with 8 soldiers’s
skeletons.

Scurt istoric
După bătalia Sibiului forțele armate germane și austro-ungare încearcă să
străpungă apărarea trecătorilor aflate la sud: Predeal, Olt, Bran și Jiu.
Pentru a apăra Valea Oltului, trupele românești sunt organizate în corpul Olt
sau Olt-Lotru.
Trupele militare austro-ungare și germane dispuse pe aliniamentul corpului
Olt au fost organizate la rândul lor în grupul Krafft von Delmensingen. Din punct
de vedere militar, grupul era alcătuit din1:
- corpul alpin bavarez2 condus de generalul Tutschek;
- brigada 2 munte austro-ungară condusă de colonelul Panzenböck;
- brigada 10 munte austro-ungară sub conducerea generalului Tanczos.
Acestor trupe li se opuneau din partea armatei române Divizia de Infanterie
233 și Divizia de Infanterie 13. Trupele acestor două divizii erau formate din

* dr. Ion Tuţulescu, arheolog, Muzeul Judeţean Aurelian Sacerdoţeanu Vâlcea, e-mail:
iontutulescu@yahoo.com.
** dr. Claudiu Aurel Tulugea, arheolog, Muzeul Judeţean Aurelian Sacerdoţeanu Vâlcea,
e-mail: claudiutulugea@yahoo.com.
1
Dabija 1936a, p. 363.
2
”Corpul alpin bavarez a fost înființat în primăvara anului 1915, în urma intrării în război a
Italiei, ca o trupă specială pentru războiul din munți. Corpul era alcătuit din bavarezi și
prusieni, toți sub 30 de ani, echipați și antrenați pentru un astfel de război. Ca organizare,
corpul alpin era format din trei regimente a câte trei batalioane: regimentul de infanterie a
gărzii bavareze, un regiment de vânători prusian și unul bavarez; în plus 6 baterii de câmp,
6 baterii de munte și o baterie grea, geniu și tren” (Kirițescu 1922, p. 251).
3
Din lucrarea publicată de Traian Moșoiu, reeditată și publicată în anul 1987, aflăm la
pagina 133 că în componența Diviziei de Infanterie 23 intrau până la data de 26 septembrie
1916 următoarele trupe: 1 escadron ștafetă; Brigada 3 Infanterie (Regimentul 2 Infanterie
38
batalioane alcătuite la repezeală din diferite companii care au supraviețuit bătăliei
de la Sibiu4.
După bătălia menționată mai sus, în septembrie 1916 corpul alpin bavarez se
afla în apropierea înălţimilor din zona Câineni5.
Pentru a stopa înaintarea inamicului, Marele Cartier General trimite în zonă un
detașament din Divizia 20 sub conducerea directă a generalului David Praporgescu.
În aceste condiții, asistăm la modificări în conducerea armatei române din zonă -
18 septembrie6:
- grupul Lotru, pe care îl comanda generalul David Praporgescu, îi este
înmânat colonelui Traian Moșoiu7;
- comanda Corpului I Armată îi este înmânată lui David Praporgescu,
comanda fiind preluată de la generalul Ioan Popovici.

Hartă austriacă cu operațiile militare din zonă

(https://ro.wikipedia.org/wiki/B%C4%83t%C4%83lia_de_pe_Valea_Oltului_(191
6))

Vâlcea; Regimentul 42 Infanterie); Brigada Combinată (Regimentul 42 infanterie;

Regimentul 1 Grăniceri; Batalionul de Miliții ”Argeș”; Batalionul de Miliții ”Radu
Negru”); Artilerie (2 baterii 87 mm; 4 baterii din Regimentul 1 Obuziere; Divizionul Munte
77 mm; 1 baterie 53 mm; 1 baterie 57 mm).
4
Torrey 2014, p. 140; În total erau 33 de batalioane în raport cu cele 20 ale inamicului.
Superioritatea s-a putut observa în tehnică și echipament militar.
5
Aici, în zonă, se afla chiar regimentul condus de prințul Heinrich de Bavaria.
6
Moșoiu 1987, p. 38.
7
La 27.09.1916, prin desființarea Diviziei a 20-a și prin preluarea efectivelor sale de către
Diviziile 23 și 13, acesta este transformat în Brigada a 26 Infanterie, compus din grupurile
Robu, Brezoi, Voineasa și Malaia.
39
 Situația pentru armata română devine critică după moartea generalului David
Praporgescu8, survenită la 2 săptămâni de la preluarea comenzii pe data de 13
octombrie9.
La două zile de la moartea generalului, comanda corpului I Armată îi este
înmânată generalului Nicolae Petala10.
La trei zile11 după moartea generalului, inamicul pornește o puternică ofensivă
pe Olt, unele unități germane avansând chiar 30 km pe Valea Topologului, acestea
pătrunzând în Sălătruc, comună aflată în apropierea liniilor de fortificații cercetate
arheologic de către noi.
Din lucrarea publicată de generalul Erich von Falkenhayn aflăm că la data de
6 octombrie 191612, generalul von Tutschek, comandantul corpului alpin ajunsese
în Poiana Lungă și Fruntu până la Sălătruc13. Aici, Brigada 2 austriacă nu a putut
corela acțiunile cu corpul alpin care a fost atacat de români, ceea ce face ca
acțiunile să înceteze în acest punct odată cu retragerea austriecilor14.
Acțiunea românilor la pătrunderea inamicului la Sălătruc, în spatele liniilor, a
fost energică. Deși s-au cerut întăriri la Marele Cartier General s-a răspuns cu
sintagma ”Nici un om, nici un cal”15. În mare grabă sunt organizate două
detașamente16 conduse de colonelul Moșoiu17 și Colonelul Cihoschi18. Astfel, în

8
”Aflat în inspecție, generalul ajunge la Coți unde este pus la curent cu situația militară. La
plecare, generalul a văzut un grup de soldați din Regimentul 2 Vâlcea care spăla rufe în
Valea Câinenilor. A coborât cu suita pentru a mulțumi personal ostașilor pentru respingerea
a șase atacuri. Un aeroplan care patrula în zonă, observând această aglomerație de oameni
din Valea Câinenilor, a semnalat unei baterii de calibru mare un obiectiv atât de important.
Un obuz a căzut chiar în mijlocul trupei, făcând numeroase victime, printre care și
generalul Praporgescu ce s-a prăbușit mort, lovit în piept de o schijă. Lângă el a căzut și
locotenentul Popescu Ion, comandant de companie în regimentul 2 Vâlcea” – Moșoiu 1987,
p. 116.
9
Data la care este ucis generalul apare diferit în mai multe lucrări: 13 octombrie la G.
Torrey; 15 octombrie în volumul de documente din Județul Vâlcea; 30 septembrie/17
octombrie la Moșoiu; 30 septembrie/17 octombrie la Dabija.
10
Comanda proviorie a Corpului este preluată de generalul Castriș (Dabija 1936a, p. 426);
Participase la intrarea armatei române în Transilvania, fiind comandant de brigadă în
Divizia a 7-a. A participat la cucerirea muntelui Magyaros. Pentru bravura din această
bătălie a primit comanda Diviziei a 9-a, comandă pe care a detinut-o până la numirea în
fruntea Corpului I Armată de pe Valea Oltului.
11
Torrey 2014, p. 140.
12
Dată după calendarul vechi.
13
Falkenhayn 1939, p. 121.
14
Retragerea corpului alpin și a austriecilor se datorează atât acțiunilor energice ale
românilor dar și schimbărilor meteorologice în zonă.
15
Torrey 2014, p. 140.
16
Aceste detașamente au avut un efectiv numeros și prin aducerea unor trupe de pe alte
fronturi: 8 batalioane de la Divizia 11 care acționa pe Jiu; 2 batalioane din Regimentul 1
Vânători de la Cerna și 2 batalioane din Armata a II-a (Dabija 1936a, p. 440).
17
Detașamentul colonelului Moșoiu format din 7 batalioane, 3 baterii artilerie și 30 călăreți
era staționat pe linia est Poiana Spinului – Muntele Sule cu fața spre sud și est.
18
Detașamentul colonelului Cihoschi deținea 8 batalioane, 2 baterii artilerie și un escadron.
40
urma bătăliei de la Sălătruc din perioada 22-24 octombrie 1916, obligă inamicul să
se retragă cu mari pierderi19.
Situația devine critică pentru trupele românești, Divizia 2320 cedează teritoriu
în centru, cedare datorată înaintării Corpului Alpin, obligând și Divizia a 13-a
aflată la vest de Olt să facă același lucru21.
Profitând de înrăutățirea vremii, frontul pătrunde într-o perioadă scurtă de
încetarea ostilităților. Acum, în sprijinul armatei române din acest sector este adusă
Divizia 14 iar pentru aliații austro-ungaro-germani sunt aduse Divizia Infanterie
216 germană și Divizia Infanterie 73 austriacă22.
Observând rezistența românilor de pe Valea Oltului cât și viitoarea acțiune a
mareșalului Mackensen, Marele Cartier General German23 cât și comandantul
trupelor germane, generalul Erich von Falkenhayn, stabilesc ca principala cale de
atac pentru străpungerea apărării din zona montană să fie Surduc24-Lainici.
Pentru nu atrage atenția asupra viitoarei ofensive din zona Surduc, grupul
Krafft von Delmensingen pregătește un atac asupra pozițiilor românești de pe
Valea Oltului. În timpul acestor pregătiri își găsește sfârșitul prințul Heinrich de
Bavaria, comandant din Corpul Alpin. Acesta primise ordin pentru a inspecta linia
Perișani în vederea unui atac decisiv.
Astfel, la 10 noiembrie 1916, grupul Krafft pornește o puternică ofensivă,
ofensivă care în prima zi este respinsă cu mari pierderi25.
Situația devine critică pentru armata română. Asistăm la retragerea unor trupe
importante de teama unor încercuiri. Comandanții români primesc ordin să
amplaseze în spatele liniilor poliția militară cu ordin expres de a împușca orice
soldat care își părăsea pozițiile.
După calendarul vechi, în lucrarea generalui Dabija aflăm că la data de 20
octombrie 1916 un detașament26 condus de colonelul Bădescu, adunat pe muntele
Sule, execută un atac pe valea Topologului, atac care surprinde Batalionul 2
vânători bavarezi, situația fiind salvată pentru nemți de intervenția Regimentului

19
”Un batalion bavarez” menționa Cihoschi ”nu a fost în stare să tragă un cartuș la primul
foc de armă tras în spatele lui”.
20
La sfârșitul lunii octombrie situația diviziei 23 era deplorabilă. Efectivele militare se
ridicau la 125 ofițeri și la 6000 soldați.
21
Torrey 2014, p. 141.
22
Torrey 2014, p. 141-142.
23
Ludendorff 1919, p. 352.
24
Falkenhayn 1939, p. 135;. Într-un răspuns dat O. H. L din data de 17 octombrie,
generalul scria ”Mențin părerea de până acum. Luptele în munți sunt todeauna și
pretutindeni, foarte grele. Nu se poate prevedea, dacă intervenția ambelor divizii proaspete,
într-altă parte a frontului, va avea mai mult succes sau mai mulți sorți de izbândă ca în
regiunea Surduc................................Ofensiva Kneussl face în tot cazul dovada, că muntele
poate fi trecut în această parte într-o zi de marș, iar căile de comunicație, la vest de Surduc
sunt accesibile pe vremuri normale. Că inamicul se va întări la Surduc nu se poate admite,
cu atât mai puțin dacă observă intenția lui Mackensen”.
25
Torrey 2014, p. 142
26
Format din patru batalioane.
41
Gardă bavarez27. În aceste condiții, colonelul Bădescu se retrage pe muntele Sule,
acoperind dreapta Diviziei 23.
Între timp muntele Sule și Valea Topologului sunt puternic atacate, muntele
Sule fiind părăsit de locotenent colonelul Hergot. Situația este remediată de
detașamentul maior Ghenciu care împreună cu maiorul Modreanu reocupă zona
muntelui Sule.
Din aceeași lucrare a generalului Dabija aflăm că, până la data de 24
octombrie28, Regimentul Gardă Bavarez nu reușește să ocupe muntele Sule.
O zi mai târziu, pe 25 octombrie, muntele Sule este ocupat de bavarezi, iar
atenția regimentului de gardă este îndreptată spre Poiana Spinului.
La 26 octombrie 1916, după o bună pregătire de artilerie, Regimentul Gardă
Bavarez împreună cu Batalionul I/R 13. Infanterie atacă și ocupă Poiana Spinului29.
Într-o încercare de a recuceri Poiana Spinului, colonelul Moșoiu trimite trupe,
încercare care este sortită eșecului. În zile următoare sunt încercări din partea
armatei române de a reocupa Poiana Spinului și muntele Sule, încercări care sunt
respinse de trupele germane. Mai mult, pe 31 octombrie, Regimentul Gardă
bavarez înaintează spre Sălătruc si ia ca prizonieri peste 1000 de soldați din Divizia
14.
Criza de la Olt coroborată cu acțiunile de pe Valea Jiului îi provoacă
generalului Petala o cădere nervoasă. Un ofițer francez din misiunea lui Berthelot îl
convinge pe general să solicite un concediu medical, fiind înlocuit cu generalul
Dumitru Strătilescu30.
În câteva săptămâni, efectivul diviziei a 14-a se diminuează la 42 ofițeri și la
2974 soldați. Acesta sosise în zonă cu un efectiv de 12000 soldați31.
Astfel, din dorința de a stabiliza frontul, în zonă este adusă Divizia Infanterie
832 care înlocuiește Divizia 2333 pe 19 noiembrie.
Străpungerea apărării de pe Jiu și trecerea Oltului a trupelor germane obligă
trupele române de pe Valea Oltului să renunțe la apărare și să se retragă.

Poziţionarea geografică a punctelor cercetate arheologic

Punctul în care a avut loc cercetarea arheologică se află amplasat la 1126 m
altitudine, pe versantul vestic al muntelui Poiana Spinului, în punctul Culmea
Rudarilor (identificat în documentele din Primul Război Mondial ca Suţu, Sule,
Sate, Sulele, respectiv Frunţii Sălătrucului). Proiectul de cercetare face parte din
planul de activități al Muzeului Județean ”Aurelian Sacerdoțeanu” Vâlcea dedicat
CENTENARULUI.

27
Dabija 1936a, p. 450.
28
Data după calendarul vechi; Dabija1936a, p. 452.
29
Dabija 1936a, p. 453.
30
Torrey 2014, p. 142; Prințul Carol menționa în jurnalul său ”Generalii noștri se prăbușesc
unul după altul, fie din incompetență, fie din cauza nervilor”.
31
Cea mai mare parte din efectivul diviziei a 14-a a fost luat în prizonierat.
32
Dabija 1936a, p. 461-462; Divizia este adusă din Moldova, zona Poenari-Dedulești-
Cotmeana.
33
Efectivul militar care mai era din Divizia 23 este trimis către Pitești.
42
 Cercetarea arheologică 201834
Raportul prezintă ultimele cercetări din acest sit (foto.1-18, Pl. I).
Pentru cercetarea celor patru complexe au fost trasate următoarele secțiuni și
suprafețe:
- pentru complexul notat de noi M. 1 a fost trasată o suprafață S.I. 3,90 x 5
m;
- pentru M. 2 a fost trasată o secțiune notată S.A de 7,25 x 3,30 m dar și C.1
de 2,20 x 1,60 m;
- pentru M. 3 au fost trasate două secțiuni: S.B și S.C. Astfel, S. B a fost de
7 x 2 m și S.C de 9 x 2,5 m.
- pentru M. 4 a fost trasată suprafața S.II de 3,30 x 6,60 m dar și C.2 de
2,20 x 1,60 m.
S.I: 3,90 x 5 m
Complexul numerotat de noi M. 1 este cel mai sudic complex cercetat pe
Culmea Rudarilor. Situația din punct de vedere arheologic a fost compromisă în
proporție de cca. 80% de un brad și de intervenția celui care a realizat detecția.
Cel mai probabil complexul și scheletul soldatului au fost orientate nord-sud.
Încă de la curățirea suprafeței, în imediata apropiere a bradului au fost descoperite
cartușe de tip Mannlicher M. 1895, resturi de haină militară și fragmente
osteologice dispuse haotic. Complexul cercetat anul acesta a fost idetificat de noi și
în anul 2016, prilej cu care au fost ridicate mai multe piese de aici: o cazma, o
teacă de baionetă și multă muniție, piese ce se aflau la suprafața solului. Din punct
de vedere al amplasamentului în cadrul S.I, M.1 a fost descoperit la 1,10 m nord
față de profilul de sud și la 2,30 m est față de profilul de vest.
Baza complexului a putut fi stabilită la – 0,27 m de la nivelul actual al solului,
groapa acestuia fiind surprinsă pe o lungime de 1,20 m și o lățime de 0,90 m.
În imediata apropiere a suprafeței trasate s-au putut observa mai multe
amenajări militare, M. 1 aflându-se la 10 m sud de un cuib de mitralieră/groapă de
obuz35.
S.A: 7,25 x 3,30 m
Pentru cercetarea celui de-al doilea complex a fost trasată o secțiune
perpendiculară pe sistemul de fortificație36 aflat aici. M.2 se află la 153 m vest de
M.1.

34
Echipa de cercetare a fost formată din: Tuțulescu Ion, Tulugea Claudiu Aurel, Terteci
Carol Cristian (arheologi), Stănescu Gheorghe, Vulpe Lucian, Bîjbîiac Ion și doi locuitori
din comuna Perișani. Multumim pe această cale personalului din Serviciul Pirotehnic din
cadrul Serviciului Român de Informații care ne-a asigurat sprijinul logistic în perioada
cercetărilor arheologice. Întreaga noastră gratitudine se îndreaptă și către elevul Mihai Ion
Gabriel de la Școala cu clasele I-VIII Perișani, pentru ajutorul acordat.
35
Din studiul istoric prezentat mai sus, arătam că atacul de pe 26 octombrie 1916 în punctul
Poiana Spinului s-a dat în urma unui bombardament de artilerie.
36
În perioada în care am realizat ridicarea topo a celor patru complexe am putut observa că
sistemul de fortificație din acest punct era format din trei linii de tranșee, complexul M.2
fiind cercetat în ultima linie aflată la sud în raport cu celelalte.
43
 Prin secționarea sistemul de apărare s-a putut stabili faptul că șanțul (tranșee)
de culoare neagră are la partea superioară deschiderea de 1,50 m, iar la baza lui 1
m. Valul acestui sistem de apărare a fost surprins pe o lungime de 5 m. Valul în
construcție conține două straturi diferite:
- stratul din interior este de culoare alb deschisă care în compoziția sa are
pietre de dimensiuni mari (0,54 x 0,52 x 0,12 m);
- stratul exterior este de culoare gălbuie. Acest strat s-a putut observa că a fost
tasat.
Prin trasarea secțiunii au fost surprinse trei complexe numerotate de noi:
M.2; M.2ʼ și M. 2ʼʼ37.
Pentru cercetarea celor trei complexe, săpătura a fost extinsă printr-o casetă
notată de noi cu C.1. Prin trasarea lui C.138 au putut fi cercetate M.2; M.2ʼ, M. 2
ʼʼ39, dar s-a ajuns și la informația că acestea au fost descoperite la limita de vest a
șanțului/tranșee.
M. 240 orientat est-vest, a fost cercetat atât în C.1 cât și în S.A. Complexul a
fost descoperit la adâncimea de – 0,40 m și a fost surprins în S.A pe o lungime de
0,40 m (partea inferioară a membrelor inferioare). Ca inventar menționăm o gardă
de trăgaci de armă, resturi de la bocanci (plachiuri) și cartușe. Complexul a fost
cercetat și în C.1. Astfel, în caseta trasată la vest de S.A s-a stabilit că M.2 avea
craniul deplasat spre stânga și suprapune pe M.2ʼ. În dreptul bazinului, M.2 deținea
o gamelă cu diametrul de 16 cm și cu pereții groși de 0,05 cm.
M.2ʼ a fost descoperit în interiorul S.A/tranșee la adâncimea de – 0,50 m, fiind
suprapus de M.2 și suprapunând M.2ʼʼ. Ca și în cazul lui M.2, M.2ʼ a fost cercetat
în S.A pe o lungime de 0,50 m. În C.1 s-a putut stabili că M.2 ʼ este întins pe spate.
Suprapunând dimensiunile complexului din S.A și C.1, M.2ʼ a fost cercetat pe o
lungime de 1,70 m. Ca inventar menționăm în partea stângă a piciorului capacul de
la gamela lui M.2, iar partea de sud/mâna dreaptă o magazie de cartușe de tip 6,5 x
53 R pentru Mannlicher 1983 cu 118 gloanțe și o baionetă.
M. 2ʼʼorientat est-vest a fost descoperit chircit pe dreapta la adâncimea de -
0,70 m de la nivelul actual de călcare a șanțului/tranșee. În interiorul S.A,
complexul a fost cercetat pe o lungime de 1,20 m, restul de 0,52 m fiind cercetat în
C.1. Astfel s-a stabilt că M.2 avea craniul căzut pe partea dreaptă, mână stângă
întinsă spre vest iar cea dreaptă pe lângă corp. Ca inventar deosebit, menționăm o
cartușieră lângă bazin, o teacă de fier de la baionetă, buton militar în dreptul
gâtului, urme de bocanci la picioare.

37
Numerotarea celor 3 complexe a fost realizată pornind de sus în jos.
38
Complexele au fost cercetate în cadrul C.1 la o adâncime mult mai mică față de S.A.
Astfel, dacă în S.A M.2 a fost descoperit la adâncimea de -0,40 m în C.1, același complex
(craniul și partea toracică) a fost descoperit la adâncimea de – 0,10 m.
39
Cele trei complexe au fost descoperite în interiorul șanțului/tranșee.
40
M.2 și M.2ʼ sunt întinse pe spate cu partea toracică pe marginea de vest a
sanțului/tranșee, craniile în afara acestuia și picioarele în interiorul șanțului/tranșee. M.2ʼʼ
este chircit pe partea dreaptă, cu craniul căzut pe dreapta, aflat pe marginea de vest a
șanțului/tranșee.
44
 S. B: 7 x 2 m
Încă de la redactarea proiectului de cercetare arheologică înaintat la Comisia
Națională de Arheologie semnalam că pentru cercetarea complexului notat de noi
M.3 sunt necesare două secțiuni pentru identificarea acestuia. Secțiunea notată S. B
a fost trasată pentru a secționa un cuib de militralieră sau o groapă de obuz. Astfel,
la adâncimea de – 0,30 m și la 1 m sud față de cuibul de mitralieră au fost
descoperite mai multe cartușe trase, dar și nepercutate. Din prima observație am
putut stabili că muniția din acest punct nu aparține tipului Mannlicher, vârful
glontelui fiind ascuțit și nu bont ca în cazul celor de factură austriacă. După
curățirea acestora am putut observa că muniția este de factură franceză, gloanțele
fiind de tip 8 x 50R Lebel pentru pușca Berthier 1907-1541.
În cadrul acestei secțiuni, la 4,26 m nord față de profilul de sud și la
adâncimea de – 0,90 m de la nivelul actual de călcare a fost găsită o armă de tip
Mannlicher M. 1893.
După definitivarea cercetării, pe baza profilului de vest am putut stabili că
acest cuib de mitralieră/groapă de obuz avea la partea superioară deschiderea de 3
m iar la bază 1,3 m.
S.C: 9 x 2,5 m
La adâncimea de – 0,50 m și la 4,20 m sud față de profilul de nord a fost
descoperit complexul notat M.3. Din păcate, ca și în cazul lui M.1, M.2 și după
cum vom prezenta și M.4, situația arheologică a fost deranjată de intervenția
realizată în urma detecției. La această adâncime am putut observa pe o dimensiune
de 0,30 x 0,45 m mai multe piese după cum urmează:
- bidon de apă din metal;
- 35 de cartușe trase și netrase;
- centură cataramă;
- curea din piele;
- fragmente de manta;
- fragmente osteologice umane (calotă craniană, coaste și un femur).
După documentarea celor prezentate s-a continuat cu cercetarea complexului,
stabilindu-se faptul că M. 3 a fost orientat sud/est-nord/vest cu capul spre sud/est
sprijinit pe marginea cuibului de mitralieră/groapă de obuz. M.3 a fost cercetat în
interiorul S.C pe o lungime de 1,30 m, picioarele pătrunzând în profilul de vest al
secțiunii. În dreptul bazinului, M.3 a deținut o magazie din piele cu cartușe de tip
7,92 x 57 Mauser pe lamele de câte 5 gloanțe42. Un alt obiect care face atribuirea
soldatului drept neamț este cocarda43 de pe laterala căștii germane cu țui de tip
Pickelhaube44.

41
Din lucrarea generalului Traian Moșoiu aflăm că în dotarea armatei românești nu se afla
acest model în anul 1916; din prezentarea armei aflăm că aceasta va fi folosită și de armata
română din anul 1917 https:// ro.wikipedia. org/wiki/Pu% C8%99c% C4%83_cu _repeti
%C8%9Bie_%E2%80%9EBerthier%E2%80%9D,_model_1907/1915.
42
https://en.wikipedia.org/wiki/7.92%C3%9757mm_Mauser.
43
Casca nu a fost identificată și datorită faptului că aceasta era realizată din piele, un
material perisabil.
44
https://en.wikipedia.org/wiki/Pickelhaube.
45
 S.II: 3,30 x 6,60 m
Noua suprafață a fost trasată la cca. 50 m sud de actual gol alpin. După
curățarea suprafeței, în planul de lângă un copac au fost descoperite cartușe
percutate și nepercutate de tip Mannlicher (25 gloanțe), două rame de bronz de la
masca de gaze, fragmente de filtru de la masca de gaze, partea inferioară de la o
teacă de baionetă și fragmente umane. Ca și în cazul celorlalte complexe, M.445 a
fost deranjat de detecția realizată în urma descoperirii. Complexul a fost delimitat
în cadrul S. II pe o lungime de 1,45 m est-vest și 1,20 m nord-sud. Limitele de nord
și vest nu au fost surprinse. Astfel, pentru a prinde limita de vest a M.4 a fost
trasată C.2.
C.2: 2,20 x 1,60 m.
Prin trasarea celei de a doua casete au fost cercetate alte două complexe
numerotate: M.5 și M.6.
M.5, orientat est-vest cu craniul spre vest, a fost cercetat în proporție de 40%.
O parte din complex a fost deranjată din vechime sau din perioada detecției.
M.6 suprapune parțial M.5 și a fost aruncat în groapă peste M.5 cu fața în jos.
Ambele complexe dețin ca inventar baionete, M.6 bocanci, urme de manta și
curea de piele (M.6).
Prin cercetarea arheologică din acest punct putem stabili existența unei gropi
surprinsă pe o lungime de 2 m și o lățime de 1,30 m în care au fost depuse trei
schelete de soldați români. Baza gropii a fost identificată la adâncimea de – 0,60 m
de la nivelul actual de călcare.

Materialul arheologic46.
Cercetarea celor 8 complexe din cele patru puncte a condus la descoperirea
unui material arheologic47 bogat și variat:
- material numismatic: monede de argint de 1 leu descoperite în S,A/M.2ʼ48
și S.II/M.449 cât și de 10 bani în M.II/M.5.
- butoni militari din bronz: a) butoni aparținând armatei române 50 realizați la
fabrica ”Ancora” din Galați în S.A/M.2ʼ; b) butoni aparținând armatei române
realizați la București, în S.II/M.4; c) butoni aparținând corpului alpin bavarez care
au gravat atât pe aversul cât și pe reversul lor ”Leul cabrat cu coroană pe cap”, în
S.A./M.2.
- armă de tip Manalicher M. 1893 în S.B;
45
Distrus în mare parte. I s-a păstrat craniul și puține fragmente osteologice.
46
În ajutorul nostru pentru redactarea acestui articol aducem multumiri în special domnului
Răzvan Bolba, fără de care cunoașterea materialului arheologic recoltat în urma cercetărilor
arheologice ar fi fost lacunar. De asemenea, multumim domnilor: Neculai Bolohan, Adrian
Gligor și Tiberiu Aniniș pentru sprijinul acordat în studierea bibliografiei aferente
perioadei.
47
În studiul de față prezentăm succint o parte a acestuia, majoritatea materialului urmând a
fi prezentat într-un viitor catalog.
48
Emisă în anul 1910.
49
Emisă în 1911.
50
Pentru fabricarea butonilor armatei române existau în perioadă trei fabrici: Galați,
București și Bârlad.
46
 - muniție de tipul gloanțelor51: a) tipul 8 x 50R Lebel pentru pușca Berthier
1907-15 în S.B; b) tip 6,5 x 53 R pentru pușca Mannlicher 1983 în S.A, C.1/M.2ʼ și
M.2ʼʼ, S.I/M.1, S.II/M.4-5; c) tipul 7,92 x 57 Mauser în S.C/M.3;
- inele de cort din aluminiu de proveniență franceză52 în S.A/M.2ʼʼ;
- stemă ofițer cu legenda ”Nimic fără Dumnezeu”/passim;
- obiecte ce țin de bucătărie și hrana soldatului pe front: lingură din fier în
S.I/M.1 și din apropierea lui S.A, gamele în S.A/M.2ʼ și în C.1/M.2ʼʼ, bidon de apă
în S.C/M.3;
- plăcuță identificare în S.II/M.553;
- capac sticlă sanitară cu inscripția cifrei 4 de culoare roșiatică în S.C/M.3;
- baionete și teci de baionetă în S.A, S.II și S.I;
- bocanci în S.A/M.254 și M.2ʼ, S.II/M.6;
- sisteme de prindere a armei de curea/carabine din fier în S.C/M.3.

Câteva concluzii

Harta satelitară cu punctele prezentate în articol

Din studiul istoric prezentat, menționam că luptele în perimetrul zonei

Perișani-Sălătruc au fost foarte dure, armata germană ocupând mai întâi Muntele
Sule iar la data de 26 octombrie 1916 (calendar vechi), în urma unui
bombardament amplu de artilerie, Regimentul Gardă Bavarez împreună cu

51
Primele două tipuri se aflau în dotarea armatei române, ultimul aparținând trupelor
germane.
52
Fabricate la Bordeaux.
53
Identificarea regimentului este greu de stabilit datorită stării precare de conservare.
Totuși am putut desluși Regimentul 1 infanterie, numărul companiei este 4, dar poate fi și
numărul 14 iar din numărul matricol mai poate fi deslușită doar cifra 2.
54
În raport cu piesele din celelalte complexe, cele din M.2 diferă prin prinderea pe talpă a
țintelor de fier specifice trupelor de vânători din corpul alpin bavarez.
47
Batalionul I/R 13 reușesc să cucerească Poiana Spinului. Încercările de recucerire
ale colonelui Moșoiu din zilele următoare sunt respinse de armata germană.
După cum menționam, complexele M.2, 2ʼ și 2ʼʼ au fost descoperite în a treia
linie de fortificații55 dispuse la sud de Poiana Spinului și muntele Sule. Cel mai
probabil complexul M.4-6 făcea parte din apărarea fancului drept al armatei
române de la Poiana Spinului.
M.3, cercetat în S.C, se află în afara linilor de apărare românești. Observând
aliniamentul trupelor românești, acestea erau dispuse în arc de cerc, arc ce cuprinde
Muntele Sule-Poiana Spinului. Cel mai probabil atacul german a venit dinspre nord
de pe muntele Sule.
Pe baza materialului arheologic aflăm că în dotarea armatei române existau
arme de tip Mannlicher M.1893 și Berthier 1907-15. Pentru a se apăra de
intemperiile vremii, soldații români foloseau prelate de proveniență franceză.
De altfel, armata română deținea echipament și împotriva gazelor, confirmarea
acestuia fiind în complexul notat de noi M.4-656. Utilizarea corectă a măștilor de
gaze este semnalată încă din luna octombrie pentru trupele militare române care
luptau pe Valea Oltului57.
Dovada unui puternic bombardament de artilerie în zona Poiana Spinului sunt
fragmentele de obuz (schije) descoperite în S.II/M.4-6.
Lipsa descoperirii de căști în cercetarea arheologică este plauzibilă, deoarece
casca de tip Hadrian este distribuită trupelor române din ianuarie 1917 când armata
română achiziționase peste 90.000 de astfel de piese58.
Referitor la cele opt complexe descoperite în cele patru puncte putem afirma
următoarele59:
- M.1 deține toate caracteristicile unei îngropări rapide;
- M.2ʼʼ aflat în poziție chircită cel mai probabil a fost lovit în zona toracelui,
poziția fiind specifică loviturilor care provoacă dureri mari;
- M. și M.2ʼ aflați unul peste celălalt, M.2 cu față în jos, cel mai probabil a
fost rezultatul unei lupte corp la corp sau aruncării în transee a decedaților și
îngroparea lor în regim urgent;
- M.3, descoperit în cuib de mitralieră a fost lăsat cel mai probabil pe locul
unde a decedat;
- M.4-6 au fost aruncați în groapă, unul peste celălalt.
Din cele opt complexe cercetate în perioada septembrie 2018 putem afirma pe
baza materialului arheologic că avem în față șase soldați aparținând armatei

55
Existența fortificațiilor de tip tranșee în sectorul Olt-Lotru este semnalată și în lucrarea
semnată de Vasile Novac (Novac 2018, p. 279)
56
Este stiut că utilizarea gazului în Primul Război Mondial este documentată prima dată în
aprilie 1915 de către germani în a doua bătălie de la Ypres.
57
Novac 2018, p. 289; ” La 19 octombrie Brigada III-a infanterie expediază Regimentului 2
Vâlcea 60 de instrucţiuni pentru folosirea măştilor contra gazelor asfixiante”.
58
http://antique-photos.com/en/unidatabase/kingdom-of-romania/429-romanian-steel-
helmets.html.
59
Nu este respectată regula de a fi înmormântați cu orientarea est-vest, ceea ce denotă o
îngropare rapidă.
48
române (M.1, M.2ʼ, M.2ʼʼ, M.4, M.5 și M.6) și doi aparținând corpului alpin
bavarez, respectiv armatei germane (M.2 și M.3).

Bibliografie

1. Averescu A, ”Notițe zilnice din războiu (1916-1919) ”, București, 1935.

2. Dabija A., ”Armata română în rasboil mondial (1916-1918)”, vol. II-III,
București 1936.
3. Falkenhayn Erich von, Campania Armatei a 9 a împotriva românilor şi
ruşilor 1916/1917, Bucureşti 1937.
4. Kiriţescu Constantin, „ Istoria războiului pentru întregirea României 1916-
1919,vol. I-III, Bucureşti,1922.
5. Ludendorff, ”Memoriile generalului Ludendorff despre războiul mondial
și prăbușirea Germaniei”, vol. I, Buc. 1919, vol. II., București 1920.
6. Moşoiu Traian, general „Memorial de război (august-octombrie 1916)”,
Cluj-Napoca,198.7
7. Novac Vasile, ”Regimentul 2 Dorobanți Vâlcea”, Rm. Vâlcea 2018.
8. Purece Sergiu, Bărdaşu Petre, Simeanu Gheorghe,”Ani de restrişte”,
Rm. Vâlcea, 1997.
9. Otu Petre, ”România în primul război mondial. Beligeranța 1916-1917”,
București 2017.
10. Pogăciaș Andrei, ”Bătăliile din trecători. România în toamna anului 1916”
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/bataliile-din-trecatori-romania-in-
toamna-anului-1916.
11. Torrey Glenn, ”România în primul război mondial”, București 2014.
12. http://www.kartitsch.at/prinzheinrich_16/hfrprinzheinrich.htm,
13. http://www.kriegsopfer.org/Regiment_Wk1/KB_Inf_Leib_Rgt/KB_Inf_Le
ib_Rgt_4.html
14. http://www.kaiserscross.com/40038.html
15. http://www.worldwar1.com/sfgrank.htm
16. https://ro.wikipedia.org/wiki/Pu%C8%99c%C4%83_cu_repeti%C8%9Bie
_%E2%80%9EBerthier%E2%80%9D,_model_1907/1915
17. https://ro.wikipedia.org/wiki/B%C4%83t%C4%83lia_de_pe_Valea_Oltulu
i(1916)
18. https://en.wikipedia.org/wiki/7.92%C3%9757mm_Mauser
19. http://www.resboiu.ro/ceva-despre-uniformele-romanesti-din-marele-
razboi/.
20. https://en.wikipedia.org/wiki/Pickelhaube.
21. http://antique-photos.com/en/unidatabase/kingdom-of-romania/429-
romanian-steel-helmets.html

49
Lista planșelor

Pl. I. Profilul de vest/S.B; Profil de vest/S.C.

Pl. II. Profil de vest/S.A.
Pl. III. Planul 3/S.A-C.1, M. 2 - 2ʼ; Planul 4/S.A-C.1, M. 2ʼʼ.
Pl. IV. Planul 2/S.II-M. 5-6.
Pl. V. Planul 2/S. I- M. 1.
Pl. VI. Planul 2/S. C- M. 3.
Pl. VII. Planul 1/S. C- M. 3.
Pl. VIII. Planul 1/S. II- M. 4-6.
Pl. IX. Planul 1/S. A- M. 2.

Lista figurilor

Fig. 1. Ortofotoplan cu cele patru complexe;

Fig. 2. 1 - Fotografie de debut cu trasarea S.I; 2-S.I/M.1; 3, 4, 5/M.1; 6,7-
Fotografie de debut cu trasarea S.A; 8 – aspect săpătură/S.A.
Fig. 3. 1 - S.A/M. 2; 2- S.A/M. 2ʼ; 3 - S.A/M. 2ʼʼ; 4- S.A/Profilul de vest; 5-
S.A/Profil de vest - tranșee; 6 - S.A/Profil de vest – val; 7 - S.A/C.1; 8 –
C.1/cartușiere.
Fig. 4. 1 – C.1/M.2ʼʼ; 2 – C.1; 3 – Fotografie cu S.B la debut; 4 – Fotografie
cu S. C la debut; 5 – S.B/aspect săpătutră; 6 – S.C/aspect săpătură; 7 – S.B/armă in
situ de tip Mannlicher M. 1893; 8 – S.C/M.3.
Fig. 5. 1 – S.C/M.3-bidon apă; 2 – S.C/M.3; 3 - S.C/M.3/magazie din piele
pentru cartușe; 4 - S.C/Profil de vest; 5 - S.C/Profil de est ; 6 - S.B/Profil de vest; 7
– S.B/aspect săpătură; 8 – S.II/ Aspect debut cercetare.
Fig. 6. 1 – Fotografie cu S. II la debut; 2 – S. II/M. 4; 3 – S. II/M. 5-6; 4 –
monedă romînescă de argint; 6 – M: 2/ butoni militari bavarezi; 6 – insigna
regalistă cu legenda ”Nimic fără Dumnezeu”/passim; 7 – carabină/M.3; 8 – buton
militar românesc relizat la ”Ancora” Galați.

50
51
52
53
54
55
56
57
58
59
Fig. 1

60
1 2

3 4

5 6

7 8
Fig. 2

61
1 2

3 4

5 6

7 8
Fig. 3

62
1 2

3 4

5 6

7 8
Fig. 4
63
1 2

3 4

5 6

7 8
Fig. 5
64
1 2

3 4

5 6

7 8

Fig. 6

65
 Prin muzeele şi siturile arheologice ale Lumii.
Tunisia – Sousse, Tunis, Cartagina

Cristian Schuster

Schlüsselworte: Museen, archäologischer Grabungsort, turistische Auswertung.

Zusammenfassung: Durch Museen und archäologische Stätten der Welt.
Tunesien - Sousse, Tunis, Cartagina. Es werden die Museen in Tunis und Sousse
und die antiken Stadt Karthago bündig besprochen. Weiter wird die turistische
Auswertung dieser kulturellen Stätten beurteilt.

Revoluţia din Decembrie 1989 a făcut, ca la o vârstă încă destul de tânără, să

ofere generaţiei mele ocazia de putea ieşi peste hotarele ţării. Orice participare la
reuniunile ştiinţifice organizate de diferitele instituţii de cercetare sau organisme
profesionale din Europa, America de Nord, Sud sau Centrală, Asia şi Africa, dar şi
concediile au fost neapărat însoţite şi de vizitarea unor muzee şi situri arheologice.
Prin acest demers, orizontul nostru de cunoaştere, de înţelegere a istoriei
respectivelor locuri vizitate, a crescut considerabil. Una este să citeşti sau să
vizionezi filme despre acestea, alta este să intri în contact nemijlocit cu ele. Pe de
altă parte, în multe cazuri, reuşeşti să constaţi cum alţii îşi etalează în muzee
trecutul şi cum îşi valorifică muzeistic cercetările în teren, oferind turismului
cultural spre vizitare o serie de situri arheologice.
Asupra unora dintre muzeele şi siturile arheologice din Malta am zăbovit cu
alt prilej1. De data aceasta ne-am îndreptat atenţia asupra părţii arabe a
continentului african, anume Tunisia.
Aceasta a fost la un moment dat una din destinaţiile turstice cele mai apreciate
de români. Desigur, odată cu urmările „Primăverii arabe” în regiunea Africii de
Nord, afluxul de vizitatori ai ţării a cunoscut un regres. Această consecinţă este atât
în defavoarea Tunisiei, dar şi a turiştilor, care, printre altele, sunt văduviţi de a
vizita unele dintre cele mai interesante instituţii muzeale şi situri arheologice din
zonă.
În călătoria noastră am putut vedea două muzee splendide, anume cel din
Sousse şi acela din Tunis, precum şi situl arheologic Cartagina.
Muzeul de Arheologie din Sousse (pl. I/1-2), fondat în 1897, reamenajat în
1951 şi primenit din toate punctele de vedere în anul 2012, funcţionează parţial în
fortificaţia – Kasbah (folosită şi ca reşedinţă a şefului de trib din zonă) - ridicată în
secolul XI p. Chr. în Medina, oraşul vechi (intrat în patrimoniul UNESCO în
1988). Cu o suprafaţă expoziţională apreciabilă, în jur de 2000 mp, el adăposteşte

 Cristian Schuster, doctor, cercetător ştiinţific I, director Institutul de Arheologie „Vasile

Pârvan” – Centrul de Tracologie, Bucureşti; e-mail: cristianschuster@yahoo.com.
1
Schuster 2010; Schuster 2013.
66
una dintre cele mai semnificative colecţii de obiecte de interes arheologic din
regiunea Sahel.
Expuse în spaţii adecvate, într-un stil modern, lipsit de o încărcare
expoziţională excesivă, piesele sunt puse în valoare în săli care beneficiază de un
ambient reuşit prin cromatica aleasă pentru pereţi, tavan şi podea, dar şi un melanj
de lumină artificială şi naturală. Explicaţiile, care însoţesc piesele expuse, conţin
sintetic în araba tunisiană şi în limbi de circulaţie cele mai importante informaţii cu
privire la fiecare obiect în parte.
Se poate observa că expoziţia este rodul unei munci profesioniste, care a
implicat, pe lângă arheologi, specialişti din alte domenii (muzeologie, design,
arhitectură etc). Este evident că muzeul şi-a fixat drept ţel stabilirea unei relaţii
armonioase între spaţiile de expunere, obiectele prezentate şi vizitatori. Nu este un
muzeu făcut de dragul pieselor avute în patrimoniu sau pentru specialiştii din
domeniul arheologiei şi istoriei ci, s-a urmărit facilitarea accesului spre trecut a
celor care, poate uneori prea grăbiţi şi între două sesiuni de plajă sau shopping, s-au
decis să intre şi într-un lăcaş de cultură.
Muzeul adăposteşte o pleiadă de piese rezultate în urma unor investigaţii
arheologice începute încă din anii ’80 ai secolului XIX şi continuate cu diferite
intensităţi până în zilele noastre. Astfel, în diferitele săli pot fi admirate artefacte
din diverse perioade istorice (feniciene/punice, romane, creştine, musulmane) de la
Dar-el-Bey (Enfidha), El Alia (Uzalis), El Jem, Moknine, Wadi Bibane, El
Haouaria, Teboulba ş.a.
De remarcat sunt obiectele punice care atestă sacrificiile, inclusiv umane, din
sec. VI a. Chr., dedicate zeilor Baal Hamon şi Tanit. Impresionantă este şi colecţia
de mozaicuri romane, între care se evidenţiază Procesiunea lui Dionysos (Casa
Arsenal), Medusa (Casa Dar Zmala), Zeul Oceanos (Casa lui Apollo şi Calliope) şi
Falusul din pragul casei de la Qued Bibane (pl. I/3-4), toate din secolul III p. Chr.,
dar şi cele creştine, multe din catacombe, din secolul IV p. Chr. Nu trebuie uitate
nici plăcile de teracotă, de marmură, basoreliefurile sau, de exemplu, baptisteriul
din secolul VI p. Chr. de la Teboulba. Notabile sunt şi piesele din perioada arabă
timpurie, dintre care unele se aseamănă cu obiecte care se pot descoperi şi în
siturile preistorice din România, anume vetrele portabile (pl. I/5).
Cine vizitează capitala Tunis, un oraş deosebit de interesant, o mixtură între
civilizaţia urbană arabă şi influenţa europeană, trebuie neapărat să treacă pragul
Muzeului Naţional Bardo şi să vadă cu proprii ochi minunatul sit arheologic
Cartagina.
Muzeul îşi are locaţia în fosta Reşedinţă a bey-ului turc al Tunisului şi apoi a
guvernatorului francez (pl. II/1). Acest complex de palate, ridicat începând cu
secolul XIV şi finalizat în secolul XIX, a început după 1882, când curtea regală s-a
retras în Palatul de La Mars, să funcţioneze parţial ca muzeu. Astfel, începând din
1888, haremul (construit de bey-ul Mohamed între 1859-1864) este folosit de
autorităţile Protectoratului francez drept spaţiu de expunere a unei colecţii de piese
antice. Ulterior, în 1899, acestor spaţii expoziţionale se adaugă Micul Palat (ridicat
de bey-ul Hussein între 1824-1835) din acelaşi complex, care a fost destinat
prezentării civilizaţiei islamice.

67
 Astăzi, suprafaţa folosită pentru expunere se ridică la peste 20.000 mp,
dispusă pe trei etaje. Ca şi în cazul muzeului din Sousse, şi în Muzeul Bardo, mai
ales în urma renovării şi reamenajării din 2012, s-a pus un accent deosebit pe
crearea unei armonii dintre spaţiile de expunere şi piesele prezentate. Evident că, la
obţinerea acestei simbioze un rol major au jucat şi stilurile arhitecturale ale
clădirilor (magrebian, turc şi italian) (pl. II/2).
Cele mai multe dintre săli sunt dedicate civilizaţiei romane, piesele expuse
provenind din siturile arheologice din toată Tunisia dar, cu precădere, din
Cartagina, Gougga/Thugga, Utica, Hadrumentum, Thuburbo Majus, Althiburos,
Oudna. Pe lângă piesele sculpturale (pl. II/3) (de exemplu bustul Afroditei şi Eros
Androginul, recuperate din epava corăbiei Mahdia; Jupiter Capitolinus şi statuia
împăratului Gordianus I din Cartagina; Apollo Citharoedus din Bulla Regia;
statuia împăratului Septimius Severus de la Chourhoud El Battan; personajul
militar de la Oued Zarga), un loc semnificativ îl ocupă mozaicurile şi frescele (pl.
II/5) – amintim aici Virgiliu de la Sousse, Leul din Uzitta, Diana din Utica,
Dionysos din Dougga şi Thina/Thanenae, imaginea Lacului Bizerte, găsită în villa
de la Sidi Abdallah, imagini ale unor grajduri, descoperite la Tabarka etc.
Desigur, în muzeu pot fi admirate şi obiecte din Preistoria Tunisului, din
perioada feniciană/punică, cea paleo-creştină (vezi baptisteriul de la Demne/Capul
Bon din sec. VI p. Chr. – pl. II/4) şi islamică.
Toate aceste splendori au fost văzute de un număr imens de vizitatori, s-a
ajuns ca în anul 2014 să fie vândute în jur de un milion de bilete de intrare, aflux
drastic diminuat de actul terorist din 2015. În prezent, situaţia este în curs de
ameliorare.
Cert este că, un eficient management al turismului cultural a permis celor două
unităţi muzeale din Tunis şi Sousse să obţină venituri substanţiale din vânzarea
biletelor de intrare, dar şi din serviciile conexe (de la contracte cu firme de turism,
producători de bunuri comercializate în şi în jurul muzeului, edituri etc), fapt ce a
contribuit substanţial la atragerea de finanţare pentru renovarea, reamenajarea,
remobilarea, întreţinerea şi dezvoltarea muzeelor.
Această tendinţă firească în eficientizarea turismului cultural a putut fi
observată şi în cazul siturilor arheologice. Exemplul cel mai elocvent este
Cartagina. Aflat oarecum la periferia Tunisului, situl, pentru o mai bună punere în
valoare, beneficiază de toate utilităţile moderne necesare.
Despre Cartagina legenda afirmă că a fost fondată de regina Dido în 814 a.
Chr., după ce aceasta a fost nevoită să fugă din Levant. Cert este că, aceia care au
pus bazele oraşului au fost coloniştii din Tyr.
Între Roma şi Cartagina, ambele doritoare de a domina Marea Mediterană, s-
au perfectat de-a lungul vremii o serie de tratate, dar, în final, se ajunge la conflicte
majore. Sunt cunoscute Războaiele Punice (264-146 a. Chr.), care se vor solda cu
distrugerea totală a Cartaginei de către romani.
Ulterior aceştia, în anii 49-44 a. Chr., deci sub Iuliu Caesar, vor începe
reclădirea oraşului. Pe fostul teritoriu punic va lua fiinţă Colonia Carthago. În 439
p. Chr. urbea este cucerită de vandali, apoi la aproape 100 de ani, în 533 p. Chr., va
fi reocupată de Imperiul Roman de Răsărit, prin generalul Belisarios. Printre altele,
şi pe fondul crizei religioase, confruntări între creştinii ortodocşi şi arianişti, după o
68
asediere de câţva ani, în 698 p. Chr., când împăratul Tiberios a fost înfrânt de
Hasan Ibn al-Nu’man, Cartagina intră în sfera de dominaţie efectivă a arabilor.
Astăzi, situl arheologic roman, lângă care este situat şi Palatul Preşedintelui
Tunisului, se prezintă iubitorului de istorie într-o stare destul de bună pentru o zonă
frământată de-a lungul vremii de conflicte, dar şi în urma expansiunii, uneori
necontrolată, a oraşului modern Tunis. Acest fapt a fost înlesnit şi de crearea în
2009 a Parcului Arheologic Cartagina-Sidi Bou-Said.
Primul care a atras atenţia asupra ruinelor oraşului roman, a fost în anii ’30 ai
secolului XIX consulul danez Christian Tuxen Falbe. Investigaţii arheologice au
făcut în diverse etape Charles Ernest Beulé, Alfred Louis Delattre, René Dussaud
ş.a.
Cercetările de specialitate au permis scoatarea la lumină a ruinelor unor
complexe arhitecturale civile şi religioase majore şi acumularea de piese deosebite.
Acestea vor fi puse în valoare prin crearea Muzeului Naţional Cartagina (în 1875,
de către cardinalul Lavigerie) şi a Muzeului Paleo-Creştin Cartagina, acesta din
urmă ca rezultat al excavaţiilor efectuate sub egida UNESCO între 1975-1984.
Urmele romane, dintre care se remarcă băile lui Antoninus Pius, cu o întindere
de cca 1,8 ha, amfiteatrul, temple, clădiri publice şi private, apeducte (de exemplu
Djebel Zaghouan-Cartagina), portul, ca şi cele punice (mormintele excavate
arheologic, porturile), creştine şi islamice, se oferă cu generozitate ochilor
vizitatorilor. Nu dorim să povestim despre ele. Acestea trebuie văzute. Ţinem însă
să remarcăm că, în ciuda numeroşilor turişti, care se perindă printre ruine şi care,
inerent, afectează integritatea acestora, situl este optim îngrijit.
Fiind o mândrie culturală a Tunisiei, dar şi o sursă de venit, Parcul Arheologic
este bine gestionat, ruinele fiind îngrijite, acolo unde a fost necesară restaurarea,
aceasta s-a făcut profesionist, panourile cu explicaţii, succinte, dar clare, curăţenia
menţinută permanent.
Muzeul sitului este modern, frecventat, ca şi situl în general, de sute de mii de
vizitatori. În el sunt expuse piese semnificative pentru istoria Cartaginei. Notabilă
este şi varietatea literaturii pusă la vânzare, de la publicaţii în arabă şi în limbi de
circulaţie pentru publicul larg, până la cele ştiinţifice.

Bibliografie

Schuster 2009 – C. Schuster, Archaeologia Mundi I. Malta preistorică şi un

anumit tip de idol al ei, Buletinul Muzeului „Teohari Antonescu” Giurgiu, XV/12
(2009), 2010, 63-76.
Schuster 2013 – C. Schuster, Archaeologia Mundi II. Malta preistorică şi un al
doilea tip de idol al ei, Buletinul Muzeului „Teohari Antonescu” Giurgiu, XVII/13
(2011), 2013, p. 35-49.

69
 1

3 4

Pl. I. Sousse, Muzeul de Arheologie: 1 imagine din turnul Medinei, 2 imagine din
una din curţile interioare, 3-4 mozaicuri romane (sec. III p. Chr.), 5 vatră portantă
din perioada islamică.

70
 1

2 3

4 5

Pl. II. Tunis, Muzeul Naţional Bardo: 1-2 imagini din exterior şi interior, 3
sculpturi şi 5 mozaicuri romane (sec. II-III p. Chr.), 4 baptisteriu (sec. VI p. Chr.).

71
 1

Pl. III. Tunis, imagini din Cartagina romană.

72
 Un tip monetar inedit din lotul III Copăceni, jud.Vâlcea
(Tezaurul de la Tulghieș, Mireșu Mare, jud. Maramureș)
Valentin Dolfi

Keywords: Copăceni, Tulghieș, hoard, new monetary type, Gh. Petre-Govora.

Abstract: An unique numismatic type of group III from Copăceni, Valcea
county (The hoard of Tulghies, Miresu Mare, Maramures County). At the early
1960’s, in some private collections were reported different types of geto-Dacian
coins, with the indication that they come from a hoard that had been discovered on
the territory of the Copăceni Village, Vâlcea County. Research made later by Gh.
I. Petre-Govora and Constantin Preda, have established that it is not a new hoard,
but a group of coins from the hoard discovered at Tulghieş, com. Mireşu Mare,
jud. Maramureş, during the digging of trenches, the coins being brought to
Copaceni by an inhabitant, who in that time was in the military service at Tulghieș.
The group of coins brought to Copăceni, it consists of 8 monetary types, most of
them being documented within the treasure found at Tulghieş.
The Tulghieș hoard was discovered in the winter of 1939, on the territory of
the village with the same name, the former Satu Mare County with the occasion of
military works, a group of 50 to 60 coins forming the third batch of the hoard, were
brought to Copăceni, Vâlcea, by Gh.I.Radu, the soldier who had discovered them
and were presented later as “the Copăceni Hoard”.
According to C. Preda, the new monetary type presented in this article is of
type VII – “the head of Apollo and branch” – but without a circular countermark
on the horse chest. The coin has been part of the priest and archaeologist Gh. I.
Petre-Govora numismatic collection and according to his statement, it was
purchased in 1968, together with 9 other coins belonging to the same hoard, from
C. Gibescu, Poienari Village, Argeş County.

La începutul anului 1960, în unele colecții particulare sunt semnalate diferite

tipuri monetare geto-dacice, cu indicația că provin dintr-un tezaur care ar fi fost
descoperit pe teritoriul comunei Copăceni, jud.Vâlcea. În primăvara aceluiași an,
Bucur Mitrea de la Institutul de Arheologie din București, şi Octavian Iliescu, de la
Cabinetul Numismatic al Bibliotecii Academiei Române, se deplasează la faţa
locului pentru a clarifica condiţiile de descoperire a tezaurului. Din datele culese
atunci, a rezultat că tezaurul ar fi fost descoperit de Elisabeta Radu prin 1941, în
satul Bălteni, pe dealul Ulmetului, în punctul numit “Tortan”. După descoperire o
mare parte dintre monede s-a împrăştiat printre localnici. Altele au ajuns în
colecţiile particulare M. Sănătescu-Bibra (Rm.Vâlcea), prof. M. Chiţuran (com.
Copăceni) şi I. Bratu (Bucureşti). Cinci exemplare provenind din tezaur au fost
achiziţionate de la doi localnici, de O. Iliescu pentru Cabinetul Numismatic al
Academiei Române şi de B. Mitrea pentru Institutul de Arheologie.


Valentin Dolfi, bibliotecar, Biblioteca Publică „Alexandru Iliescu” Băile Govora, e-mail:
bibliotecagovora@yahoo.com.
73
 Cercetările efectuate ulterior de Gh. I. Petre-Govora şi Constantin Preda au
stabilit, însă, că nu este vorba despre un nou tezaur, ci de un lot de monede din
tezaurul descoperit în anii 1939-1940 la Tulghieş, com. Mireşu Mare, jud. Maramureş,
în timpul săpării unor tranşee. Monedele au fost aduse la Copăceni, de Gh. I. Radu, un
locuitor al satului care se afla în momentul descoperirii tezaurului la Tulghieş, unde îşi
satisfăcea serviciul militar, fiind ulterior răspândite în sat de soţia acestuia şi
indicându-se în mod eronat satul Copăceni, ca loc al descoperirii. O bună parte dintre
monede, apreciată de descoperitor ca la “o cismă plină cu bani“, au fost aduse acasă,
iar o altă parte s-au răspândit printre camarazii săi aflaţi la locul descoperirii. Din lotul
monedelor aduse acasă de Gh. I. Radu, pe care soţia acestuia le-a încredinţat mai
târziu lui Gh. Luţă, noul ei soţ, o parte dintre monede au ajuns în posesia unor
consăteni, iar apoi în colecţia lui M. Sănătescu-Bibra din Rm.Vâlcea. Cele mai multe
dintre monede au dispărut însă din casă, în timpul evenimentelor din anul 1941, când
România a intrat în cel de-al doilea război mondial, fără să se mai ştie ce soartă au
împărtăşit. Cu ocazia aceloraşi cercetări, Gh. I. Petre-Govora a reuşit să mai identifice
încă 21 de monede în posesia lui C. Gibescu, din com. Poienari, jud. Argeş, din care
10 piese le-a achiziţionat pentru propria colecţie. Ulterior, 65 de monede, cuprinzând
întregul lot aflat în colecţia M. Sănătescu-Bibra, în care sunt incluse şi unele piese
socotite “dubioase” de C. Preda, au fost achiziţionate de Cabinetul Numismatic al
Academiei Române1.
Potrivit lui Gh. I. Petre-Govora, cele 65 de monede, pe care prin bunăvoinţa lui
O. Iliescu le-a examinat personal, au fost achiziţionate de M. Sănătescu-Bibra de la
nomazii din Rm. Vâlcea. Cele 21 de monede care au intrat în colecţia lui C. Gibescu,
pasionat colecţionar de monede geto-dacice, au fost achiziţionate 19 din localitatea
Copăceni și 2 din oraşul Horezu.
Grupul de monede adus la Copăceni, cuprinde 8 tipuri monetare, total distincte
între ele. Cele mai multe dintre acestea sunt documentate şi în cadrul tezaurului
descoperit la Tulghieş, com. Mireşu Mare, jud. Maramureş. Printre monedele studiate
se află tipurile: cu urme de legendă, cu legenda completă, cu monogramă Audoleon,
cu animal pe avers şi siglă, cu spirală pe obraz, cu capul lui Apollon, având pe revers
ramură sau rozetă.
Toate aceste emisiuni îşi găsesc analogii cu piese identice din tezaurul de la
Tulghieş şi sunt tetradrahme din a doua jumătate a secolului III î. Chr., cu greutăţi de
12-14 g. O parte dintre monede se află în prezent la Muzeul Naţional de Istorie a
României, Institutul de Arheologie, Muzeul Judeţean Vâlcea şi în unele colecţii
particulare. Numărul exact al monedelor nu se mai cunoaşte. Conform lui C. Preda,
printre ele s-au strecurat şi falsuri moderne, executate după monede originale din
acelaşi tezaur2.
Tezaurul de la Tulghieș a fost descoperit în iarna anului 1939, pe teritoriul
localității cu același nume, din fostul județ Satu-Mare, de sublocotenenții C.
Diaconescu și S. Chiriacescu, cu ocazia unor lucrări cu caracter militar și era format
din 104 monede de argint. Tezaurul era depozitat într-un vas din argilă, spart și
împrăștiat în momentul descoperirii și ale cărui fragmente nu au mai putut fi

1
Preda, Petre-Govora 1975, p. 167-172.
2
Preda 2008, p. 92.
74
recuperate. Dintre cele 104 monede, 103 erau imitații barbare după tetradrahmele lui
Filip al II-lea al Macedoniei și o tetradrahmă de tip Alexandru cel Mare, emisă de
orașul grecesc Priene. Descoperirea figura în registrul inventar al Muzeului Național
de Antichități din București (în prezent Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan”), sub
nr.91/1939.
Imitațiile barbare conținute în tezaur sunt emisiuni ale triburilor locale din epoca
La Tène și aparțin unor tipuri monetare foarte cunoscute în Transilvania prin
numeroase descoperiri. Tezaurul conține două tipuri principale, imitații după
tetradrahmele din argint ale lui Filip al II-lea. Primul tip are pe avers capul bărbos al
lui Jupiter, iar cel de al doilea capul imberb al lui Apollo, pe ambele tipuri efigia fiind
întoarsă spre dreapta. Din aceste două tipuri principale derivă mai multe grupe și
variante3.
Potrivit martorului ocular Grigore Leș (n.5 martie 1914), din satul Tulghieș,
tezaurul a fost descoperit la 15 aprilie 1939, într-o grădină ce aparținea părinților săi
Ioan și Rozalia Leș, în punctul numit “Mestecăniș”, în jos de satul Tulghieș, com.
Mireșu Mare (azi în jud. Maramureș), în timpul săpării unor tranșee, de un soldat aflat
sub comanda locotenentului Hamei. Monedele se găseau depozitate la o adâncime de
30 cm, într-o oală de lut ars fără toarte, acoperită cu o lespede de piatră cu
dimensiunile aproximative de 15 x 25 cm. După descoperire, tezaurul care număra
250-270 de monede, a fost preluat de locotenentul Hamei, cu intenția declarată de a-l
preda unui muzeu din București. La sfârșitul anului 1939, doar 104 monede ajung la
Muzeul Național de Antichități, fiind predate de sublocotenenții C. Diaconescu și S.
Chiriacescu, menționați ca descoperitori ai tezaurului de la Tulghieș.
Acest prim lot, format din 103 imitații de tip Filip al II-lea și o tetradrahmă
Alexandru cel Mare, este publicat în anul 1944, de către Dorin Popescu. Al doilea lot
de monede provenind din tezaurul de la Tulghieș, format din 95 de imitații de tip Filip
al II-lea și 6 tetradrahme Alexandru Macedon, a fost publicat în același an, după
fotografii, de numismatul maghiar Kerenyi Andras4.
Lotul al treilea, format din 50-60 de monede, a fost adus în satul Copăceni,
Vâlcea, de Gh. I. Radu, soldatul care îl descoperise, și a fost prezentat drept “tezaurul
de la Copăceni”. Din acest al treilea lot, Octavian Iliescu a identificat cu certitudine 50
de monede: 24 de monede puse în vânzare la Rm.Vâlcea în anul 1960 (1 tetradrahmă
Alexandru cel Mare, achiziționată ulterior de Cabinetul Numismatic al Academiei
Române, 23 de tetradrahme barbare de tip Filip al II-lea, din care 4 exemplare au fost
de asemenea achiziționate de Cabinetul numismatic, restul pieselor ajungând în
colecții particulare din Rm.Vâlcea); 2 tetradrahme barbare de tip Filip al II-lea,
dăruite de Gheorghe D. Luță din Copăceni, în anul 1960, lui O. Iliescu și B. Mitrea,
una intrată în colecția Cabinetului numismatic (înreg.nr.1638 / 26.10.1960), cealaltă în
colecția Institutului de Arheologie din București; 3 piese văzute de O. Iliescu și B.
Mitrea, în 1960, la Copăceni, în colecția învățătorului D. Chițoran (o tetradrahmă
Alexandru cel Mare, cu aplustrum în câmpul stâng, dar având în plus sub tron sigla
NO, și două tetradrahme de imitație tip Filip al II-lea, una cu X sub cal, alta cu III
înapoia călărețului; 21 tetradrahme de imitație tip Filip al II-lea, identificate înainte de

3
Popescu 1945, p. 201-242.
4
András 1944, p. 9-14.
75
anul 1973, în diverse colecții particulare din zona orașului Rm.Vâlcea, de Gh. I. Petre-
Govora5.
Între 28 iulie 1966 și 8 august 1967, Cabinetul Numismatic al Academiei Române
a achiziționat sau a primit în dar de la colecționarul vâlcean M. Sănătescu-Bibra un
număr de 68 tetradrahme de imitație tip Filip al II-lea, ca provenind din “tezaurul de
la Copăceni”, piese publicate ulterior împreună cu altele de tipuri similare. Având
posibilitatea să studieze de aproape toate monedele geto-dacice din colecțiile
Cabinetului numismatic, între care și cele provenite de la M. Sănătescu-Bibra,
cercetătorul Constantin Preda a constatat la acestea din urmă unele nepotriviri, ca
aspect general, tehnică și compoziție, ceea ce l-a determinat să pună la îndoială
autenticitatea lor, considerându-le falsuri moderne6.
Ultimele cercetări făcute asupra monedelor de tip greco-macedonean emise în
Dacia, în secolele III-II î.Chr., au dus la concluzia că tipurile monetare documentate în
tezaurul de la Tulghieş, emise în actuala zonă de nord-vest a Transilvaniei, reprezintă
emisiuni ale triburilor celtice care au locuit în regiunea amintită, timp de aproape două
secole7.
Conform clasificării lui C. Preda8, tipul monetar inedit prezentat în acest articol
este de tipul VII – cu capul lui Apollo și ramură - și nu prezintă contramarcă circulară
pe pieptul calului: tetradrahmă; sec.III î.Chr.; Ag; 12,50 g; 24 mm; Av. Capul lui
Apollo tânăr, stilizat, cu cunună din trei șiruri de frunze, în profil spre dreapta; Rv. Cal
și călăreț la trap spre dreapta, călărețul are doar brațul stâng, care este în formă de
cerc, fără contramarcă circulară pe pieptul calului.
Moneda9 a făcut parte din colecţia preotului şi arheologului vâlcean Gh. I. Petre-
Govora şi, potrivit relatării sale, a fost achiziționată în anul 1968, împreună cu alte 9
monede aparținând aceluiași tezaur, de la C. Gibescu din com. Poienari, jud.Argeș.

Bibliografie

András 1944 – Kerényi András, Nagynyíresi barbár tetradrachmalelet, în

“Numizmatikai Közlöny”, XLIII, Budapest, 1944.
Iliescu 1986-1991 – O. Iliescu, În legătură cu tezaurul monetar de la Tulghieș
(jud.Maramureș), în BSNR, 134-139, București, 1986-1991.
Popescu 1945 – Dorin Popescu, Le tresor de monnaies “daces”de Tulgheș, în “Dacia
- recherches et découvertes archéologiques en Roumanie”, IX-X, 1941-1944,
București, Musée National des Antiquité, 1945.

5
Tohătan 1986-1991, p. 27-35; Iliescu 1986-1991, p. 37-48.
6
Iliescu 1986-1991, p. 41-43.
7
Preda, Petre-Govora 1975, p. 171.
8
Preda, Petre-Govora, 1975, p. 170.
9
Pentru că exemplarele originale nu s-au păstrat, identificarea monedelor din tezaurele de
Copăceni, Frâncești, Ioneștii Govorii, Jiblea și Roești, care vor fi prezentate în articolele
viitoare, a fost făcută prin compararea imaginilor fotografice cu datele din însemnările lui Gh.
I. Petre-Govora, referitoare la aceste descoperiri.
76
Preda, Petre-Govora 1975 – C. Preda, Gh. Petre-Govora, Cu privire la provenienţa
Tezaurului monetar de la Copăceni, în SCN, VI, 1975.
Preda 2008 – C. Preda, Enciclopedie de numismatică antică în România, Ed.
Enciclopedică, Bucureşti, 2008.
Tohătan 1986-1991 – Radu Tohătan, Considerații asupra tezaurului de la Tulghieș
(jud. Maramureș), în BSNR, 134-139, București, 1986-1991.

Fig.1. Două tipuri monetare din același tezaur, care prezintă o contramarcă circulară
pe pieptul calului10

Fig.2. Tipul monetar inedit fără contramarcă, (mărime 2x1).

10
Preda, Petre-Govora 1975, p. 168, Pl. II, 11-12.
77
 Mitropolia Severinului
(august/octombrie 1370-ante mai 1412)*

Vasile Mărculeț

Keywords: The Metropolitan Church of Severin, Anthimos, unnominated

metropolitan, Athanasios.
Abstract: The Metropolitan Church of Severin (August/Octomber 1370-
ante May 1412). In August-October 1370 the Metropolitan Church of Severin was
established. Its jurisdiction spreaded West of the river Olt. During its functioning
period three metropolitans are known: Anthimos (August/October 1370-before July
1381), an unnominated metropolitan (before 1 September 1386-before July 1389)
and Athanasios (July 1389-after September 1405/1409). The Metropolitan Church of
Severin ceased its existence somewhere between after August 1409 and before May
1412.

În mai 1359, Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol acorda consacrarea

canonică Mitropoliei Ungrovlahiei, înființată prin 1353-1354. Prin decizia din mai
1359, Ţara Românească primea o ierarhie bisericească oficială, consacrată canonic
de sinodul Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol. Puțin peste un deceniu mai
târziu, în regiunile apusene ale Țării Românești era constituită Mitropolia
Severinului (august-octombrie 1370). Odată cu întemeierea Mitropoliei
Severinului, procesul de organizare a celei de-a doua instituții fundamentale a
statului, Biserica, se desăvârșea.
Contextul politic și religios al întemeierii Mitropoliei Severinului. Timp de
aproximativ un deceniu, din mai 1359, respectiv din momentul consacrării
canonice, şi până prin 1369-1370, izvoarele istorice păstrează o tăcere deplină
asupra legăturilor Mitropoliei Ungrovlahiei cu Patriarhia Ecumenică de la
Constantinopol. Absența oricăror informații cu privire la raporturile arhiereului
Ungrovlahiei cu patriarhul ecumenic nu ne permite să cunoaștem dacă, în această
perioadă, mitropolitul Yakinthos, în calitatea lui de membru al sinodului patriarhal
a participat sau nu la lucrările periodice ale înaltului for al Bisericii orientale. Unele
trimiteri indirecte, cuprinse într-un pittakion, trimis în 1370 de mitropolitului
Ungrovlahiei patriarhului ecumenic Philotheos Kokkinos, ne determină, totuși, să
afirmăm că întâistătătorul Bisericii muntene a lipsit de la lucrările sinodului 1. De
altfel, în pittakion-ul către patriarh recunoștea ca o realitate „faptul că nu am venit

 Conferință prezentată în data de 11 februarie 2016 în cadrul proiectului „Serile

muzeului”, inițiat de Muzeul Județean „Aurelian Sacerdoțeanu”, Vâlcea.
 Vasile Mărculeț, doctor în istorie, profesor la Colegiul Tehnic „Mediensis” din Mediaș,
e-mail: vasmarculet@yahoo.com, vasilemarculet@gmail.com.
1
Miklosich, Müller 1860, p. 533-534, nr. CCLXXIX; Hurmuzaki, XIV/1, p. 7-8, nr. VI; FHDR, IV,
p. 206-207, nr. XLV, 12.
78
să mă înfăţişez de prima dată acolo, sfinte stăpân al meu, după porunca marii tale
sfinţii”, și „nu am venit deloc să mă închin marii tale sfinţii”2. În cuprinsul
scrisorii, el invoca, totodată, și motivele care l-au ținut departe de Constantinopol și
de Patriarhia ecumenică precizînd că „voievodul m-a oprit de la aceasta,
pretextând lungimea drumului şi teama de ceva neaşteptat; [...], iar în vremea din
urmă, datorită slăbiciunii peste măsură de care sunt cuprins, căci sunt neputincios
cu totul şi fără vlagă”3.
Scrisoarea mitropolitului permite constatarea potrivit căreia evoluţia factorului
politico-militar în Peninsula Balcanică şi la Dunărea de Jos a constituit, fără
îndoială, principalul motiv care l-a determinat pe domnul muntean, Vladislav I
(1364-c.1377), să interzică arhiereului său deplasarea la Constantinopol. Perioada
deceniului al șaptelea al secolului al XIV-lea s-a caracterizat printr-o tensionare
considerabilă a relațiilor politice din regiune, degenerată în puternice conflicte
militare în zonă. În cadrul acestei evoluții pot fi reținute: o puternică ofensivă a
turcilor în Balcani, încheiată cu cucerirea unei părţi a Thraciei, până în valea
Maritzei (1362-1363); ocuparea Ţaratului Bulgar de Vidin de regele Ungariei,
Ludovic I de Anjou (1365-1369); cruciada contelui Amedeo VI de Savoia
împotriva turcilor şi acţiunea sa pentru extragerea împăratului Ioannes V
Palaiologos, blocat la Vidin de țarul bulgar de la Tâtnovo, Ivan Alexandru și
coregentul Ivan Šišman (1366-1367); tensionarea accentuată a relaţiilor dintre
Vladislav I şi ţarii bulgari de la Târnovo; deteriorarea până la confruntare militară a
raporturilor dintre Ungaria şi Ţara Românească (1365, 1368-1369).
Absenţa mitropolitului Ungrovlahiei de la Constantinopol a fost speculată de
detractorii săi, care au căutat să-i creeze o imagine defavorabilă în ochii
patriarhului. În scrisoarea lui, arhiereul Bisericii muntene îi reproşează subtil acest
lucru patriarhului ecumenic arătând că „ştiu sigur că unii au aţâţat lucrurile
împotriva noastră pe lângă marea ta sfinţenie”, fapt pentru care „port în inimă
această săgeată care mă roade într-una în suflet”4. Se pare, totuşi, că la un
moment dat, în relaţiile dintre autorităţile de la Argeş şi cele patriarhale de la
Constantinopol a survenit o ruptură. Numai aşa se explică, în opinia noastră,
precizarea mitropolitului Ungrovlahiei în scrisoarea sa potrivit căruia „se va crede
şi se va părea poate o lăudăroşenie din partea mea faptul că odată l-am îndemnat
pe marele voievod peste capul marii tale sfinţenii la împăcarea şi prietenia
acesteia”5. Cu cercetarea situaţiei din Biserica Ungrovlahiei, patriarhul ecumenic

2
Miklosich, Müller 1860, p. 534, nr. CCLXXIX; Hurmuzaki, XIV/1, p. 8, nr. VI; FHDR, IV, p. 206-
207, nr. XLV, 12.
3
Miklosich, Müller 1860, p. 534, nr. CCLXXIX; Hurmuzaki, XIV/1, p. 8, nr. VI; FHDR, IV, p. 206-
207, nr. XLV, 12.
4
Miklosich, Müller 1860, p. 533-534, nr. CCLXXIX; Hurmuzaki, XIV/1, p. 7-8, nr. VI; FHDR, IV,
p. 206-207, nr. XLV, 12.
5
Miklosich, Müller 1860, p. 534, nr. CCLXXIX; Hurmuzaki, XIV/1, p. 8, nr. VI; FHDR,
IV, p. 206-207, nr. XLV, 12.
79
Philotheos Kokkinos, aflat la al doilea mandat, l-a însărcinat pe dikaiophylax-ul
Daniel Kritopoulos, unul din colaboratorii săi apropiaţi6.
Sosit în Ţara Românească în prima jumătate a anului 1369, Daniel
Kritopoulos a fost convins de domnul muntean, Vladislav I, şi de colaboratorii săi,
de netemeinicia suspiciunilor autorităţilor patriarhale. Mai mult, pentru a înlătura
orice bănuială, autorităţile muntene, prin glasul mitropolitului, îi propuneau
patriarhului ecumenic hirotonisirea ca arhiereu „a toată Ungrovlahia”, în locul lui
Yakinthos, bătrân şi bolnav, a dikaiophylax-ului Daniel Kritopoulos7.
Propunerea autorităţilor muntene, care oferea Patriarhiei Ecumenice şi curţii
bizantine, încă suspicioase, posibilitatea de a-şi spori influenţa la nord de Dunăre, a
fost acceptată fără ezitare. Încă în august 1370, dikaiophylax-ul Daniel Kritopoulos
era hirotonisit mitropolit, cu numele de Anthimos8. În condiţiile în care
mitropolitul Yakinthos se bucura de susţinerea deplină a autorităţilor politice de la
Argeş, iar temeiuri solide care să justifice depunerea lui, fără a provoca o ruptură
de Ţara Românească, se pare că nu existau, soluţia cea mai favorabilă întrevăzută
de factorii de decizie patriarhali, oferită indirect chiar de autorităţile munte prin
solicitarea învestirii lui Daniel Kritopoulos ca mitropolit, a constat în scindarea
Mitropoliei Ungrovlahiei în altele două, mai mici, atât din punct de vedere teritorial
şi al ariei de jurisdicție, cât și ca număr de credincioşi, ai căror titulari puteau fi mai
uşor de controlat9. În baza acestei decizii, Anthimos era învestit mitropolit, dar nu
„a toată Ungrovlahia”, cum solicitaseră autorităţile muntene, ci numai „al unei
părţi din preasfinţita Mitropolia a Ungrovlahiei10.
Măsura scindării Mitropoliei Ungrovlahiei a fost justificată de autorităţile
patriarhale bizantine, în primul rând, prin argumente de ordin demografic. În actul
de constituire se invoca faptul că „întrucât cu trecerea timpului neamul acelui loc
s-a nimerit să fie numeros şi aproape nemărginit, un singur arhiereu nu mai era de
ajuns la atâta popor spre a-i putea supraveghea pe aceştia în ce priveşte cele
duhovniceşti şi a-i învăţa pe ei lucrurile cele folositoare sufletului şi
mântuitoare”11.
Rămân dificil de stabilit temeiurile avute în vedere de autorităţile patriarhale
pentru a invoca o creştere demografică atât de mare încât să facă necesară
scindarea Mitropoliei a toată Ungrovlahia în două eparhii de dimensiuni mai
reduse. Singurul element care considerăm noi că poate fi invocat în suţinerea

6
Miklosich, Müller 1860, p. 533-534, nr. CCLXXIX, I-II; Hurmuzaki, XIV/1, p. 7-8, nr.
VI; FHDR, IV, p. 206-207, nr. XLV, 12.
7
Miklosich, Müller 1860, p. 533-534, nr. CCLXXIX, I-II; Hurmuzaki, XIV/1, p. 7-8, nr.
VI; FHDR, IV, p. 206-207, nr. XLV, 12.
8
Miklosich, Müller 1860, p. 532, nr. CCLXXVIII; Hurmuzaki, XIV/1, p. 6-7, nr. V;
FHDR, IV, p. 204-205, nr. XLV, 11.
9
Cf. Dobrescu 1906, p. 54.-55; Cf. Xenopol 1986, p. 198; Onciul 1968, I, p. 220;
Marinescu 1924, p. 253; Cf. Şerbănescu 1970, p. 1198-1199; Cf. Păcurariu 1991, p. 264-
265; Cf. Mărculeţ 2002, p. 124 [Mărculeţ 2013, p. 96].
10
Miklosich, Müller 1860, p. 532, nr. CCLXXVIII; Hurmuzaki, XIV/1, p. 6-7, nr. V;
FHDR, IV, p. 204-205, nr. XLV, 11.
11
Miklosich, Müller 1860, p. 535, nr. CCLXXXI; Hurmuzaki, XIV/1, p. 8-9, nr. VII;
FHDR, IV, p. 208-209, nr. XLV, 13.
80
acestei motivări a fost extinderea teritorială a Ţării Româneşti prin încorporarea
Banatului Severinului şi a ducatului Făgăraşului12. Cele două posesiuni
transmontane apar pentru prima oară în titlul domnului muntean Vladislav I,
Banatul Severinului la 20 ianuarie 1368 şi împreună cu ducatul Făgăraşului la 25
noiembrie 136913. Ducatul Amlaşului, alipit, se pare, Ţării Româneşti, încă de prin
136614, fusese pierdut în 1369, pe fondul conflictului cu Ungaria15.
Dacă extinderea teritorială a Ţării Româneşti prin înglobarea celor două feude
ar putea justifica măsura luată de autorităţile patriarhale de scindare a Mitropoliei
Ungrovlahiei, sporul de populaţie, îndeosebi de confesiune ortodoxă, adus de ele
nu a fost nici pe departe atât de mare încât să determine o modificare radicală a
situaţiei demografice a statului muntean. Ca urmare, credem noi, factorul
demografic nu poate fi invocat ca un temei solid pentru susţinerea respectivei
măsuri. Cu atât mai suspect rămâne motivul invocat cu cât sub jurisdicţia
Patriarhiei Ecumenice funcţionau mitropolii mult mai întinse ca dimensiuni şi cu
un număr de credincioşi considerabil mai mare decât Mitropolia a toată
Ungrovlahia.
Măsura iniţiată de autorităţile patriarhale ne determină să credem că tensiunile
survenite în ultimii ani ai deceniului al șaptelea al secolului al XIV-lea în relaţiile
dintre Patriarhia Ecumenică şi Biserica Ungrovlahiei au avut temeiuri mult mai
profunde decât cele invocate de Yakinthos în scrisoarea lui din 1370. Identificarea
lor rămâne extrem de dificil de realizat. Nu excludem însă posibilitatea ca
autorităţile de la Argeş să fi încercat să înlăture subordonarea faţă de Patriarhia
Ecumenică şi să impună recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ţării Româneşti.
Succesele înregistrate de Vladislav I pe plan extern – anihilarea agresiunii
maghiare împotriva Ţării Româneşti și rolul decisiv jucat în îndepărtarea stăpânirii
maghiare de la Vidin (1369); statutul de garant, alături de despotul Dobrotici al
Dobrogei, a restaurării ţarului Ivan Stracimir la Vidin (1369); eliminarea prezenţei
genoveze de la Chilia (1369); extinderea stăpânirilor sale asupra posesiunilor
transcarpatice, Banatul de Severin şi ducatul Făgăraşului – puteau constitui
temeiuri solide pentru un asemenea demers. Putem preciza însă că, aşa cum reiese
din pittakion-ul lui Yakinthos din 1370, că la data redactării scrisorii, relaţiile Ţării
Româneşti cu Patriarhia Ecumenică fuseseră deja normalizate.
Motivele scindării Mitropoliei Ungrovlahiei în anul 1370 au primit interpretări
diferite din partea istoricilor. Unii dintre aceştia – Niculae Şerbănescu, Oskar
Halecki, Emil Lăzărescu, Mircea Păcurariu şi alţii – au formulat opinia potrivit
căreia măsura a fost întreprinsă cu scopul contracarării propagandei catolice în
regiunile apusene ale Ţării Româneşti, faţă de care mitropolitul Yakinthos s-ar fi
arătat conciliant16. Alţii, precum Evgheni E. Golubinskij, Alexandru D. Xenopol,

12
Cf. Marinescu 1924, p. 5-6; Cf. Iorga 1984, p. 126-127.
13
DRH, D, I, p. 86-87, 98-99, nr. 46, 56; DRH, B, I, p. 12-13, nr. 3; DIR, B, p. 19, nr. 12.
14
Urkundenbuch, II, p. 273-275, nr. 875, 877; DRH, C, XIII, p. 250, nr. 146; DRH, D, I, p.
83-85, nr. 44-45.
15
Constantinescu 1978, p. 317-318; Constantinescu 1986, p. 281.
16
Şerbănescu 1970, p. 1198; Halecki 1930, p. 210; Lăzărescu 1965, p. 266; Păcurariu 1991, p.
265.
81
Dimitre Onciul şi alţii au fost de părere că scindarea Mitropoliei Ungrovlahiei a
avut ca scop menţinerea Bisericii muntene sub obedienţa Patriarhiei Ecumenice17.
Recent, Lydia Cotovanu a pus scindarea Mitropoliei Ungrovlahiei, atât pe seama
contracarării prozelitismului catolic, cât şi pentru a da unele satisfacţii pretenţiilor
autonomiste ale potentaţilor din regiunile apusene ale Ţării Româneşti. „Crearea
Mitropoliei Ungrovlahiei occidentale, numită ulterior a Severinului, – susține
autoarea – este strâns legată de evenimentele care s-au derulat la Dunărea de Jos
în 1369”, în rândul cărora identifică, în primul rând, conflictul dintre Ludovic I şi
Vladislav I pentru regiunea Vidinului18. În consecinţă, conchide cercetătoarea
amintită, „în termeni generali, este adevărat că crearea Mitropoliei Ungrovlahiei
occidentale se prezintă ca o ripostă a Marii Biserici la expansiunea catolică,
hotărâtă prin mijlocirea acţiunilor războinice ale lui Ludovic al Ungariei,
orientate spre regiunile occidentale ale «imperiului ortodox»”19. Cu privire la
factorii interni, care ar fi stat la baza constituirii Mitropoliei Severinului, Lydia
Cotovanu a identificat existența unor raporturi tensionate între autorităţile de la
Argeş şi potentaţii din Oltenia, animaţi de autonomie. Plecând de la această
constatare, autoarea trage concluzia potrivit căreia Mitropolia Severinului a fost
creată ca o „recunoaştere oficială a tendinţelor autonomiste ale autorităţilor
politice locale” şi la solicitarea acestora20. Ca urmare, conchide ea, „crearea celei
de-a doua mitropolii a Ungrovlahiei a fost realizată prin decizia patriarhului
Philotheos Kokkinos şi decizia sa nu a fost nicidecum intenţionată, ci născută
dintr-o constrângere”21.
Din punctul nostru de vedere, invocarea unor tensiuni în raporturile dintre
autoritățile politice de la Argeș și cele din Oltenia, ca motiv al constituirii
Mitropoliei Severinului, rămâne o teorie care nu poate fi susținută cu argumente
solide. Ea este infirmată de însăși unitatea de care a dat dovadă întreaga clasă
politică din Țara Românească cu prilejul conflictelor cu Ungaria din 1365 și 1369.
Este posibil ca unele defecțiuni să fi existat. Spre exemplu, un document din 6 iulie
probabil 1374, îi menționează pe „niște români, anume Stoican, fiul lui Dragomir,
fiul lui Voina de Loviște, Danciu, fratele fostului comite Neagu, Voicu, fiul lui
Radoslav, și Selibor, omul de aproape al voievodului Vlaicu”, care „fugind din
Țara Românească, de la voievodul Vlaicu”22, s-au pus sub protecția regelui
Ludovic I al Ungariei. Rămâne însă imposibil de stabilit dacă aceste defecțiuni s-au
produs în perioada constituirii Mitropoliei Severinului și dacă ele au fost
determinate de o așa-zisă dorință de autonomie a regiunilor apusene ale Țării
Românești, care i-ar fi animat pe potentații amintiți.
Un alt autor, Vasile Iorgulescu, identifică între motivele constituirii
Mitropoliei Severinului dorinţa patriarhului ecumenic de a evita o ruptură de Ţara
Românească, în condiţiile în care el îl susţinea pe Daniel Kritopoulos, iar domnul

17
Golubinski 1879, p. 19; Xenopol 1986, p. 198; Onciul 1968, II, p. 220.
18
Cotovanu 2003, p. 33.
19
Cotovanu 2003, p. 34.
20
Cotovanu 2003, p. 37-38.
21
Cotovanu 2003, p. 40.
22
DRH, D, I, p. 107, nr. 63.
82
muntean, Vladislav I, îl proteja pe mitropolitul în scaun, Yakinthos. În consecință,
și el vede constituirea Mitropoliei Severinului ca fiind rezultatul unei constrângeri.
Măsura iniţiată de patriarhul ecumenic de a scinda Mitropolia a toată Ungrovlahia
în altele două, consideră el, „lasă impresia persistentă că acesta a fost supus şi
altor interese şi presiuni, dar de asemenea a avut preocuparea de a găsi un
mondus vivendi cu scopul evitării loviturilor autorităţii şi o eventuală ruptură”23.
În acest punct al demersului nostru considerăm utilă o analiză a contextului
internaţional la momentul constituirii Mitropoliei Severinului, din punctul de
vedere a evoluției factorului religios. Anii 1368-1370 înregistrează o viguroasă
ofensivă a catolicismului spre răsăritul şi sud-estul Europei, concretizată, în cazul
nostru, prin penetrarea masivă în spaţiul românesc extracarpatic. Câteva exemple
sunt elocvente din acest punct de vedere. În 1368, papa Urbanus V îl informa pe
regele Ungariei Ludovic I cu privire la succesele în Bulgaria, Serbia şi Bosnia,
unde „mai multe mii de persoane de toate sexele”, care erau de confesiune
schismatică au fost determinate să treacă la catolicism, acţiune în care s-au
remarcat, se pare, arhiepiscopul de Kalocsa şi episcopul de Cenad24. Împăcarea cu
Ludovic I l-a determinat pe Vladislav I să se arate conciliant în raporturile cu
Biserica romană. În 1369, domnul Ţării Româneşti le cerea tuturor credincioşilor
catolici din Ţara Românească să îl primească cu respect şi consideraţie pe
episcopul trimis să sfinţească bisericile catolice din aria sa de jurisdicţie25. Un an
mai târziu, Urbanus V o felicita pe doamna Clara, văduva fostului domn Nicolae
Alexandru, pentru reuşita înregistrată în convertirea la catolicism a fiicei sale Ana,
soţia ţarului bulgar de la Vidin, Ivan Stracimir, şi îi solicita să o determine să
urmeze aceeaşi confesiune şi pe cea de-a doua fiică, Anca, soţia regelui Serbiei,
Ştefan Uroš V26. Presiuni spre a-l determina să treacă la catolicism au fost făcute de
suveranul pontif inclusiv asupra lui Vladislav I însuşi27. Acestea nu au avut însă
rezultate favorabile.
În aceeași epocă, succese importante a înregistrat catolicismul şi în Moldova.
În faţa presiunii maghiare, prin 1369 sau 1370, Laţcu, urmaşul lui Bogdan I, a făcut
apel la papalitate, în scopul trecerii lui şi a ţării sale sub protecţia Sfântului Scaun.
Cu acest prilej, domnul Moldovei solicita înfiinţarea unei episcopii catolice cu
reşedinţa în oraşul Siret. La 24 iulie 1370, răspunzând cererii domnului, papa
Urbanus V îi însărcina pe arhiepiscopul de Praga şi pe episcopii de Bratislava şi
Krakowia să cerceteze bunele intenţii ale domnului moldovean şi, dacă acestea se
dovedeau sincere, să hirotonisească ca episcop la Siret pe călugărul minorit
Andreas de Krakowia, cerut, se pare, chiar de domnul Moldovei28. În aceeaşi lună,
suveranul pontif îi cerea lui Nicolaus Melsac, „ordinis fratrum minorum
professori” să trimită „în partibus Ruscie, Lituvanie et Walachie” un număr de 25

23
Iorgulescu 2003, p. 381.
24
Hurmuzaki, I/2, p. 145-146, nr. CIX.
25
Hurmuzaki, I/2, p. 148-149, nr. CXII.
26
Hurmuzaki, I/2, p. 158, nr. CXXII.
27
Hurmuzaki, I/2, p. 149, nr. CXXIII.
28
Hurmuzaki, I/2, p. 160-163, nr. CXXIV-CXXXV.
83
de călugări care să propovăduiască credinţa catolică în rândul schismaticilor29.
Hirotonisirea lui Andreas ca episcop al Siretului s-a produs repede, întrucât la 9
martie 1371, episcopul Florianus al Krakowiei îl informa pe suveranul pontif cu
privire la îndeplinirea acestui act30.
Ofensiva catolică în spaţiul extracarpatic a fost continuată de papa Gregorius
XI prin numirea, în septembrie 1371, a lui Nicolaus de Buda ca episcop al
Milcoviei, dieceză al cărei scaun era vacant de mai multă vreme, respectiv de la
moartea episcopului Albertus de Usk (1364)31. Numirea era comunicată de pontiful
roman regelui Ungariei, Ludovic de Anjou, în octombrie acelaşi an, prilej cu care
suveranului angevin i se cerea să-l sprijine pe noul episcop în acţiunea de
recuperare a averilor pierdute ale eparhiei32.
Pe baza celor prezentate, ne punem întrebarea dacă înfiinţarea Mitropoliei
Severinului, în a doua jumătate a anului 1370, nu a fost cumva răspunsul dat de
Patriarhia Ecumenică, cu concursul factorilor politici de la Argeş, puternicei
ofensive catolice în spaţiul românesc? În opinia noastră, prin care ne asociem altor
istorici, un răspuns afirmativ dat acestei probleme apare cât se poate de posibil 33.
Chiar dacă confesiunea catolică a înregistrat unele succese în Ţara Românească,
statul sud-carpatic a rămas în continuare, din punct de vedere religios, în orbita
Bizanţului.
La motivul folosit de autorităţile patriarhale pentru a-şi justifica decizia de
organizare pe teritoriul Ţării Româneşti a două mitropolii, se adăuga solicitarea
autorităţilor de la Argeş, adresată patriarhului Philotheos Kokkinos, de a-l
recompensa pe dikaiophylax-ul Daniel Kritopoulos pentru bunele oficii avute în
Ţara Românească, „dându-i har şi binecuvântându-l ca arhiereu a toată
Ungrovlahia”34. În consecinţă, bazate pe aceste motive, inteligent alese, autorităţile
patriarhale au decis „să mai fie hirotonisit încă un arhiereu pentru locul acela,
lucru pe care şi de această dată l-au cerut stăpânii de acolo, având asentimentul
arhiereului de mai înainte şi care se află şi acum în funcţie acolo”35.
În lumina informaţiilor transmise de sursele existente, considerăm că
asemenea opinii sunt lipsite de temei. Parcurgerea scrisorii lui Yakinthos din 1370
şi a actului de învestire a lui Anthimos ca mitropolit al Severinului din octombrie
acelaşi an relevă, aşa cum am precizat mai sus, clar faptul că numirea lui s-a făcut
la cererea mitropolitului în scaun, precum şi a „stăpânitorilor” şi „supuşilor acelui

29
Hurmuzaki, I/2, p. 163, nr. CXXVI.
30
Hurmuzaki, I/2, p. 168-171, nr. CXXXI.
31
Hurmuzaki, I/2, p. 174-175, nr. CXXXIII.
32
Hurmuzaki, I/2, p. 175, nr. CXXXIV.
33
Şerbănescu 1970, p. 1198.
34
Miklosich, Müller 1860, p. 534, nr. CCLXXIX; Hurmuzaki, XIV/1, p. 8, nr. VI; FHDR,
IV, p. 206-207, nr. XLV, 12.
35
Miklosich, Müller 1860, p. 535, nr. CCLXXXI; Hurmuzaki, XIV/1, p. 8-9, nr. VII;
FHDR, IV, p. 208-209, nr. XLV, 13.
84
loc”36, fapt care exclude la momentul respectiv esistența unei dispute între Ţara
Românească şi Patriarhia Ecumenică de Constantinopol.
Nici informaţii care să valideze opinia privind existenţa unor tendinţe
autonomiste ale regiunilor de la vest de Olt în epoca menţionată nu există.
Sintagma „stăpânitorii şi supuşii acelui loc” din actul patriarhal se referă, fără
nicio îndoială, la autorităţile politice de la Argeş şi în niciun caz la cele locale din
Oltenia.
Statutul și aria de jurisdicție a mitropolitului Severinului. În august 1370,
dikaiophylax-ul Daniel Kritopoulos era hirotonisit „mitropolit al unei părţi din
Ungrovlahia, adică a unei jumătăţi”, cu numele de Anthimos, iar în octombrie
acelaşi an era învestit în scaunul arhieresc37. Se constituia astfel cea de-a doua
eparhie a Ţării Româneşti, Mitropolia Severinului sau Mitropolia Ungrovlahiei
dinspre Severin.
Încă din momentul numirii ca mitropolit al Severinului, Daniel Kritopoulos a
fost obligat de autorităţile patriarhale să semneze un angajament în baza căruia se
obliga să nu-i creeze neplăceri arhiereului de la Argeş. În angajamentul său,
consemna viitorul mitropolit, „spun și făgăduiesc că nu voi apărea niciodată
contra mitropolitului, aşijderea nici domnul de-sine-stătător al Ungrovlahiei sub
îmboldirea noastră, ci-l voi respecta şi-l voi cinsti şi iubi pe acesta chiar dacă i se
va întâmpla ceva, fie găsindu-se el acolo, fie în altă parte, şi să fiu de acord cu
starea de lucruri existentă”38.
Angajamentul semnat de Daniel Kritopoulos în momentul hirotonisirii ca
mitropolit al unei părţi a Bisericii Ungrovlahiei a primit interpretări diferite din
partea unor istorici. Din punctul nostru de vedere, cea mai apropiată de realitate
este cea exprimată de Niculae Şerbănescu, care vede în actul patriarhal o măsură de
prevedere a autorităţilor patriarhale luată cu scopul de a-l feri pe Yakinthos de
„viitoare neplăceri ce i-ar putea veni şi din partea noului vlădică”39.
Încă din momentul învestirii, arhiereul Severinului primea şi titlul onorific de
locţiitor (locum tenens) al mitropolitului de Melytene (azi Eski Malatya)40. Sub
jurisdicţia sa intrau teritoriile jumătăţii apusene ale statului muntean, respectiv cele
ale Olteniei şi Banatului Severinului41. Reşedinţa noii eparhii muntene a fost, foarte
probabil, în cetatea Severinului, localizare susţinută, de altfel, de cei mai mulţi
istorici42.

36
Miklosich, Müller 1860, p. 533-536, nr. CCLXXIX, CCLXXXI; Hurmuzaki, XIV/1, p.
7-9, nr. VI, VII; FHDR, IV, p. 206-207, 208-209, nr. XLV, 12, 13.
37
Miklosich, Müller 1860, p. 532, 535-536, nr. CCLXXVIII, CCLXXXI; Hurmuzaki,
XIV/1, p. 6-7, 8-9, nr. V, VII; FHDR, IV, p. 204-205, 208-209, nr. XLV, 11, 13.
38
Miklosich, Müller 1860, p. 533, nr. CCLXXVIII; FHDR, IV, p. 204-205, nr. XLV, 11.
39
Şerbăneascu 1970, p. 1196.
40
Miklosich, Müller 1860, p. 536, nr. CCLXXXI; Hurmuzaki, XIV/1, p. 9, nr. VII; FHDR,
IV, p. 208-209, nr. XLV, 13.
41
Şerbănescu 1970, p. 1199-1200; Mărculeţ 2002, p. 124 [Mărculeţ 2013, p. 96].
42
Auner 1902, p. 103; Dobrescu 1906, p. 53, 55; Marinescu 1924, p. 7; Laurent 1945, p.
166; Onciul 1968, I, p. 368; Şerbănescu 1970, p. 1200-1201; Cf. Iorga 1984, p. 104, 131;
Cf. Constantinescu 1986, p. 274.
85
 Aria de jurisdicţie ecleziastică a mitropolitului Severinului nu apare stabilită
cu exactitate în actele patriarhale. În absenţa unor informaţii certe, majoritatea
specialiştilor sunt de părere că al doilea mitropolit al Ţării Româneşti îşi exercita
jurisdicţia asupra regiunilor de la vest de Olt, respectiv asupra Olteniei şi Banatului
de Severin. Recent, Lydia Cotovanu emitea opinia că autoritatea ecleziastică a
mitropolitului de Severin se exercita „asupra Olteniei, Banatului Severinului şi
regiunilor transilvănene ale Amlaşului şi Făgăraşului”43.
Această ultimă opinie necesită unele ajustări. În primul rând, nu dispunem de
nicio dovadă că în perioada funcţionării Mitropoliei Severinului, arhiereii acesteia
şi-ar fi exercitat vreodată jurisdicţia asupra Amlaşului şi Făgăraşului. În al doilea
rând, în epoca întemeierii Mitropoliei Severinului, Biserica ardeleană îşi avea
propriul arhiereu, în persoana arhiepiscopului Ghelasie, atestat în 137744, iar din
1381, mitropolitul de la Argeş era şi „exarh a toată partea ungurească şi al
plaiurilor”45, formulă care se referă la ortodocşii din Transilvania, inclusiv a celor
din posesiunile transalpine ale Ţării Româneşti. În concluzie, teoria potrivit căreia
jurisdicţia mitropolitului de Severin se exercita doar asupra regiunile apusene ale
Ţării Româneşti, respectiv asupra Olteniei şi Banatului de Severin ni se pare a fi cea mai
plauzibilă.
În contextul întemeierii Mitropoliei Severinului, o serie de discuţii au
determinat prezenţa în Ţara Românească a mitropolitului Vidinului, Daniel.
Contrar opiniilor unor istorici, rolul lui în evenimentele care au condus la
constituirea Mitropoliei Severinului nu poate fi precizat46.
Singura menţionare pasageră a lui Daniel este făcută în pittakion-ul
mitropolitului Yakinthos către patriarhul ecumenic Philotheos Kokkinos. În
scrisoare se precizează că acesta urma să îl însoţească pe dikaiophylax-ul Daniel
Kritopoulos la Constantinopol, prilej cu care era în măsură să-i confirme capului
Bisericii bizantine veridicitatea celor relatate de mitropolitul muntean47.
Prezenţa lui în Ţara Românească s-a datorat, fără îndoială, situaţiei politico-
militare din Ţaratul Bulgar al Vidinului, ocupat de Ludovic I în 1365 şi disputat
apoi pe calea armelor cu Vladislav I, în 1369. Foarte probabil, pe fondul
persecuţiilor catolice care au urmat cuceririi maghiare, arhiereul ortodox al
Vidinului s-a refugiat în Ţara Românească, unde îl găsim în 137048.
Prezenţa mitropolitului Daniel al Vidinului în Ţara Românească a generat o
serie de supoziţii din partea istoricilor. Lydia Cotovanu se întreba dacă nu cumva
acesta a fost recomandat de Vladislav I patriarhului ecumenic pentru a fi numit
arhiereu în Oltenia49.
În ceea ce ne privește, suntem de părere că rolul atribuit mitropolitului Daniel
al Vidinului în evenimentele care se circumscriu întemeierii Mitropoliei

43
Cotovanu 2003, p. 48.
44
Ionescu 2008, p. 259.
45
Darrouzès 1969, p. 46-47; FHDR, IV, p. 312-313, nr. XLIX, 1.
46
Cf. Constantinescu 1986, p. 274.
47
Miklosich, Müller 1860, p. 533, nr. CCLXXIX; FHDR, IV, p. 206-207, nr. XLV, 12.
48
Theodorescu 1974, p. 209; Cotovanu 2003, p. 50.
49
Cotovanu 2003, p. 50.
86
Severinului este exagerat. Nicio sursă nu permite formularea unor asemenea
supoziţii. În ceea ce ne priveşte, considerăm că deplasarea lui la Constantinopol,
chiar împreună cu dikaiophylax-ul Daniel Kritopoulos, trebuie pusă pe seama
pierderii scaunului arhieresc, nu cu scopul ascuns al ocupării vreunui scaun
mitropolitan în Biserica Ungrovlahiei. Dovada cea mai elcoventă o reprezintă
faptul că în 1371, la o dată cuprinsă între martie şi mai, patriarhul ecumenic îi
încredinţa adminstrarea Episcopiei de Triaditza (Sofia)50.
Referitor la statutul eparhiei Severinului, precizăm faptul că nu toţi istoricii au
considerat-o ca fiind o nouă mitropolie. Un asemenea exemplu îl reprezintă
Nicolae Iorga care este de părere că „nu se crease o diecesă nouă, ci se pregătise
numai urmaşul voit de domn pentru diecesa cea veche”51. În consecinţă, susţine
istoricul român, Anthimos a fost hirotonisit ca „sufragant al lui Iachint (Yakinthos,
n.n.), nu ca mitropolit neatârnat pe lângă acesta”52. O opinie identică a exprimat
Constantin Marinescu53. O oarecare întâietate a mitropolitului de la Argeş în faţa
omologului său de la Severin admite şi Niculae Şerbănescu54. Asemenea opinii au
exprimat şi unii istorici ai zilelor noastre. Spre exemplu, Lydia Cotovanu
conchidea că „Biserica din partea occidentală a Ungrovlahiei, în pofida rangului
său de mitropolie, constituie în realitate o parte integrantă a mitropoliei al cărei
şef era Yakinthos, rezident în capitala munteană”55. La rândul său, Vasile
Iorgulescu este de părere că înfiinţarea celei de-a doua mitropolii a Ţării Româneşti
a fost „o decizie necanonică”, deoarece „plasarea unui mitropolit sub autoritatea
altui mitropolit este un lucru bizar, fără precedent, atunci când singur patriarhul
avea dreptul de a le fi şef”56.
Din punctul nostru de vedere, opiniile care susţin o întâietate a mitropolitului
de la Argeş în faţa celui al Severinului nu se susţin. Ele sunt contrazise de
informaţiile pe care le deţinem, care conduc, fără dubii, la concluzia, formulată
încă de Alexandru D. Xenopol, potrivit căreia statutul mitropolitului de la Severin
era identic cu cel al omologului său din scaunul mitropolitan de la Argeş, respectiv,
cei doi arhierei se aflau pe poziţii de deplină egalitate57. Mai mult chiar, susţinem
noi, titlul onorific de locţiitor (locum tenens) al mitropolitului de Melytene, primit
de arhiereul Severinului, îi asigura acestuia un loc superior, atât în sinodul
patriarhal, cât și de onoare, în raport cu omologul său de la Argeş.
Arhiereii Severinului și activitatea lor. Constituirea Mitropoliei Severinului,
în august-octombrie 1370, desăvârşea procesul de organizare instituţională a
Bisericii Ţării Româneşti. Foarte curând, noua eparhie munteană se va impune în

50
Miklosich, Müller 1860, p. 551, nr. CCXCVI; Cf. Constantinescu 1986, p. 274.
51
Iorga 1928, p. 45.
52
Iorga 1984, p. 104.
53
Marinescu 1924, p. 250.
54
Şerbănescu 1970, p. 1207-1208.
55
Cotovanu 2003, p. 54.
56
Iorgulescu 2003, p. 377.
57
Xenopol 1986, p. 198.
87
rândul diocezelor subordonate Patriarhiei Ecumenice, arhiereii ei având un rol
deosebit de activ în cadrul Bisericii orientale.
Interesate de buna funcţionare a mitropoliilor muntene, încă din august 1370,
din momentul desemnării ca mitropolit al unei părţi din Ungrovlahia, autorităţile
patriarhale îi impuneau dikaiophylax-ului Daniel Kritopoulos, hirotonisit cu
numele de Anthimos, semnarea unui act prin care îşi lua, în scris, angajamentul în
faţa sinodului şi a patriarhului ecumenic să nu provoace neplăceri omologului său
de la Argeş. Potrivit actului semnat, noul mitropolit se angaja că nu va provoca
„vreo tulburare mitropolitului existent acolo”, că nu va încerca „a pune mâna pe
toată mitropolia” sau că nu-l va incita „pe marele voievod cu totul împotriva
lui”58.
Totuşi, autorităţile patriarhale au găsit necesar, şi probabil chiar util, să-şi ia
toate măsurile de siguranţă şi să-i creeze noului arhiereu un statut privilegiat faţă de
vechiul mitropolit, care, se pare, nu mai prezenta destulă încredere. Ca urmare, în
octombrie 1370, odată cu învestirea lui ca mitropolit de Severin, Anthimos era
numit şi locţiitor (locum tenens) al scaunului de Melytene, care ocupa locul al 13-
lea în ierarhia bizantină59. În praxis-ul de învestire se preciza că arhiereul
Severinului „se va bucura şi de locul avut şi de către cel de Melytene, pe care-l va
deţine de acum înainte când va rezida în capitală şi în timpul şedinţelor sfântului şi
marelui sinod, precum şi pretutindeni”60.
Prin această măsură, Patriarhia Ecumenică inaugura practica învestirii
arhiereilor Bisericii Ţării Româneşti ca locţiitori ai unor scaune mitropolitane
răsăritene rămase vacante. Anthimos al Severnului devenea, astfel, cel dintâi
mitropolit muntean, care a fost învestit ca locţiitor (locum tenens) al unui scaun
răsăritean rămas vacant.
Titlul de τόπον ἐπέχων (locum tenens) acordat mitropolitului Severinului,
considera Vitalien Laurent, „era pur onorific şi nu comporta în sine nicio atribuţie
administrativă”61. La rândul său, istoricul Tudor Teoteoi sublinia că privilegiul de
τόπον ἐπέχων acordat arhiereului de Severin oglindeşte nu numai „obstinaţia cu
care Patriarhia Ecumenică urmărea redresarea unei situaţii demult pierdute
pentru imperiu”, ci şi „avantajul care i se crea acestuia ocupând un loc mai
important în sinod”62. Acest lucru explică, cel puţin parţial, şi motivul pentru care
în 1372, la moartea lui Yakinthos, el a rămas în continuare titular al scaunului său
arhieresc şi nu a fost transferat pe cel al Ungrovlahiei, de la Argeş.
Numirea lui Anthimos ca locţiitor al scaunului mitropolitan de Melytene are o
semnificaţie aparte. Aceleaşi acte patriarhale permit concluzia că pe la 1369
autorităţile patriarhale îl suspectau pe primul mitropolit „a toată Ungrovlahia”,
Yakinthos, de îndepărtare de Patriarhia Ecumenică63. Prin constituirea Mitropoliei

58
Miklosich, Müller 1860, p. 532, nr. CCLXXVIII; FHDR, IV, p. 204-205, nr. XLV, 11.
59
Parthey 1866, p. 132, 198, not. 4, 10; Darrouzès 1981, p. 380, 388, 394, 406, 412, 416, not. 15-
20.
60
Miklosich, Müller 1860, p. 536, nr. CCLXXXI; FHDR, IV, p. 208-209, nr. XLV, 13.
61
Laurent 1945, p. 166, n. 4.
62
Teoteoi 1982, p. 209, n. 24.
63
Miklosich, Müller 1860, p. 536, nr. CCLXXIX; FHDR, IV, p. 206-207, nr. XLV, 12.
88
Severinului, aria de jurisdicţie ecleziastică a lui Yakinthos era redusă la jumătate.
Totodată, aşa cum se ştie, eparhiile nou înfiinţate erau aşezate pe ultimul loc în
ierarhia patriarhală. Prin învestirea ca locţiitor (locum tenens) al scaunului
mitropolitan de Melytene, lui Anthimos i se asigura un ascendent asupra
omologului său de la Argeş, mitropolitului Severinului revenindu-i un loc superior
în cadrul sinodului patriarhal, respectiv locul al 13-lea, care aparține celui de
Melytene64. Statutul obţinut de mitropolitul Severinului invalidează categoric teoria
unor istorici potrivit cărora Anthimos „rămânea totuşi subordonat” lui
Yakinthos65.
Deţinerea de către Anthimos a locului de onoare al mitropolitului de
Melytene, al cărui locţiitor era, este confirmată şi de faptul că, în perioadele
participării la lucrările sinodului patriarhal, mitropolitul Severinului este menţionat
în actele sinodale, pe locul acestuia. Astfel, după 1372, el apare imediat după
arhiereii de Niceea, Herakleea, Thessalonik, Ioannina, Amaseia şi a celui de la
Argeş, uneori înaintea celui de Sozopolis, alteori după acesta66.
Penuria de informaţii nu ne permite să ştim cât timp a deţinut mitropolitul
Severinului calitatea de locţiitor al scaunului de Melytene. În actele patriarhale
emise cu prilejul desfăşurării sinoadelor dintre 1379 şi 1381, când el este, cu
certitudine, prezent la lucrări, apare doar cu titlul de „cel al Ungrovlahiei”67. Fără
nicio îndoială, calitatea de locţiitor al mitropolitului de Melytene, exercitată de
Anthimos de la Severin, nu a putut depăşi mijlocul anului 1381, când el a fost
numit mitropolit al Ungrovlahiei cu sediul la Argeş. Cu acest prilej, el a primit şi o
nouă învestitură ca locţiitor al unui alt scaun arhieresc oriental, cel de Nicomedia68.
Semnificativ din acest punct de vedere este faptul că într-o scrisoare sinodală din
mai 1381, Anthimos este menţionat şi semnează imediat după mitropolitul de
Amaseia69. Acest lucru ne permite concluzia că la data respectivă el era încă titular
al scaunului mitropolitan al Severinului şi locţiitor al celui de Melytene. Abia după
această dată şi înainte de iulie 1381, când el apare după mitropolitul de Kyzikos 70,
pe locul celui din Nicomedia, a avut loc transferul lui pe scaunul arhieresc al
Argeşului şi învestirea ca locţiitor al arhiereului din Orient.
Revenind la relaţiile Mitropoliei Severinului cu Patriarhia Ecumenică de
Constantinopol, timp de aproape un deceniu de la înfiinţarea eparhiei muntene,
orice informaţii referitoare la acest aspect lipsesc. Cu începere din anul 1379 îl
regăsim însă pe Anthimos al Severinului la Constantinopol. În această calitate, ca şi
în cea de locţiitor al mitropolitului de Melytene, în perioada septembrie 1379-iunie

64
Mărculeţ 2002, p. 120.
65
Marinescu 1924, p. 250.
66
Miklosich, Müller 1862, p. 6, 10, 17, 19, 24, 27, nr. CCCXXXII, CCCXXXV,
CCCXXXVII, CCCXXXVIII, CCCXLII, CCCXLIV; FHDR, IV, p. 212-219, nr. XLV, 15-
20.
67
Miklosich, Müller 1862, p. 6, 10, 17, 19, nr. CCCXXXII, CCCXXXV, CCCXXXVII,
CCCXXXVIII, CCCXLII; FHDR, IV, p. 211-217, nr. XLV, 15-19.
68
Miklosich, Müller 1862, p. 37-38, nr. CCCLIII; FHDR, IV, p. 218-219, nr. XLV, 22.
69
Miklosich, Müller 1862, p. 29, nr. CCCXLV; FHDR, IV, p. 218-219, nr. 21
70
Miklosich, Müller 1862, p. 28, nr. CCCXLV; FHDR, IV, p. 218-219, nr. XLV, 21.
89
1380 el participă, alături de mitropolitul Chariton al Ungrovlahiei, la lucrările
sinodului patriarhal71. Anthimos era la Constantinopol în momentul în care s-a
produs decesul mitropolitului Chariton al Ungrovlahiei (c. iunie 1380). După
această dată, până prin iulie 1381, el participă la lucrările sinodului patriarhal
reprezentând, foarte probabil, ambele mitropolii muntene. Ca o recunoaştere a
meritelor sale, şi a încrederii de care se bucura la Constantinopol, între mai şi iulie
1381 Anthimos era transferat de la Severin în scaunului mitropolitan al Argeşului.
Perioada cuprinsă între iulie 1381, data transferului lui Anthimos la Argeş, şi
iulie 1389, cea a menţionării unui nou arhiereu, Athanasios, în fruntea eparhiei,
situaţia Mitropoliei Severinului rămâne una deosebit de obscură, atât în ceea ce
priveşte cunoaşterea întâistătătorilor săi, cât şi a relaţiilor cu Patriarhia Ecumenică.
Absenţa informaţiilor referitoare la acest aspect a determinat decisiv opiniile
specialiştilor. Ca urmare, istoricii care au abordat în lucrările lor diferitele aspecte
ale istoriei şi evoluţiei Mitropoliei Severinului sunt unanim de acord că Anthimos
şi Athanasios au fost singurii arhierei care au păstorit cea de-a doua dioceză
munteană pe toată durata existenţei şi funcţionării sale72. Sub influenţa părerilor
expuse, noi înşine am aderat la opiniile exprimate73. În prezent, reanalizarea atentă
a informaţiilor de care dispunem, coroborarea lor, ne determină să ne reconsiderăm
radical opinia exprimată anterior.
Un prim set de informaţii îl reprezintă cele cuprinse în manualul de
diplomatică bizantin Ekthesis Néa. Lucrarea, afirmă Vitalien Laurent, bazat pe o
precizare de la începutul textului, care înregistrează data de „1 septembrie 6895,
idictionul 10”74, poate fi „foarte exact datată în septembrie 1386”75.
Pasajul care ne interesează pentru demersul nostru precizează că „mai pe
urmă au fost creaţi şi în Ungrovlahia doi mitropoliţi, dintre care unul ţine locul
celui de Nicomedia şi se cheamă exarh a toată partea ungurească şi al plaiurilor,
iar celălalt se cheamă mitropolit al unei părţi a Ungrovlahiei şi ţinând locul celui
de Amaseia”76. Cu o formă şi un conţinut identice, pasajul se regăseşte într-o
Notitia episcopatuum, publicată de Gustav Parthey şi republicată de Jean
Darrouzès: „Ἐγέωοντο ὕστερον ἐν τῇ Οὐγγροβλαχίᾳ δύο μετροπολῖται καὶ ὁ μἐν εἶς
ἔχει τὸν τόπον τοῦ Νικομηδείας καῖ ἔξαρχος λέγεται πάσες Οὐγγρίας καὶ Πλαγηνῶν,
ὁ δὲ ἕτερος λέγεται μέρους Οὐγγροβλαχίας καὶ τὸν τόπον ἐπέχων τοῦ Ἀμασείας”77.
Primul arhiereu la care fac referire Ekthesis Néa şi Notitia episcopatuum este,
fără nicio îndoială, mitropolitul Anthimos transferat de la Severin în scaunul
mitropolitan al Ungrovlahiei, la moartea omologului său de la Argeş, Chariton. În

71
Miklosich, Müller 1862, p. 6-7 10, 19, nr. CCCXXXII, CCCXXXV, CCCXXXVIII;
FHDR, IV, p. 210-217, nr. XLV, 15, 16, 18.
72
Hasdeu 1999, p. 316, n. 12; Dobrescu 1906, p. 57; Marinescu 1924, p. 253; Laurent
1945, p. 176-180; Şerbănescu 1959b, p. 739; Şerbănescu 1970, p. 1208-1215; Păcurariu
1991, p. 271
73
Mărculeţ 2002, p. 125 [Mărculeţ 2013, p. 97]; Mărculeţ 2003, p. 109.
74
Darrouzès 1969, p. 38.
75
Laurent 1947, p. 163.
76
Darrouzès 1969, p. 46-47.
77
Parthey 1866, p. 137, not. 4, 71; Darrouzès 1981, p. 418, not. 20, 48.
90
ceea ce priveşte învestirea celui de-al doilea mitropolit al Ungrovlahiei, cel al
Severinului, menţionat în cele două surse, având în vedere faptul că din momentul
numirii el era şi locţiitor al celui de Amaseia, considerăm că acest lucru nu s-a
putut produce decât la o dată cuprinsă între 23 noiembrie 1381, când actele
patriarhale încă înregistrează un titular al acestui scaun arhieresc78, şi septembrie
1386, data redactării manualului de diplomatică bizantin.
Identificarea acestui mitropolit al Severinului rămâne încă o problemă majoră
dar şi controversată în istoria eparhiei muntene. Sumarele informaţii cu privire la
arhiereii Bisericii Ţării Româneşti din această epocă pe care ni le oferă, atât sursele
interne, cât şi cele externe, nu au fost în măsură să faciliteze elucidarea acestei
probleme. În consecinţă, determinate direct de penuria de informaţii, opiniile
specialiştilor diferă.
Spre exemplu, Constantin Marinescu îl identifica cu mitropolitul Chariton79.
Argumentul decisiv invocat în sprijinul identificării propuse este titlul de mitropolit
al Ungrovlahiei şi locţiitor al celui de Amaseia deţinut, atât de Chariton, cât şi de
arhiereul la care face referire manualul de diplomatică bizantin80.
Raportată la informaţiile pe care le deţinem, identificarea propusă de
Constantin Marinescu nu se susţine. Decizia patriarhală de învestire al lui Chariton,
din august 1372, precizează cât se poate de clar că acesta a fost numit în scaunul
mitropolitan de la Argeş, nu în cel al Severinului, „deoarece mitropolitul acela, kyr
Yakinthos, a plătit datoria morţii, a fost nevoie să se aşeze altul în locul acela, [...].
Şi a fost hirtonisit acesta (Chariton, n.n.) de către noi ca mitropolit al unei părţi a
Ungrovlahiei, anume acea jumătate pe care a ţinut-o kyr Yakinthos”81.
Informaţiile din acest document asociate celor din Ekthesis Néa conduc de
asemenea la concluzia, pe care am precizat-o şi mai sus de altfel, că tot Chariton a
fost învestit şi locum tenens de Amaseia. Din acest punct de vedere putem conchide
că odată cu învestirea acestuia ca mitropolit al Ungrovlahiei s-a produs şi transferul
locotenenţei scaunului arhieresc de Amaseia de la arhiereul Severinului la cel al
Argeşului.
Admiţând că la data formulării respectivei opinii actul de numire a lui
Chariton în scaunul mitropolitan al Ungrovlahiei, rămas vacant prin moartea lui
Yakinthos, nu era încă cunoscut, analiza atentă a informaţiilor transmise de sursele
avute la dispoziţie ne relevă, totuşi, neconcordanţe flagrante între acestea şi
identificarea propusă de Constantin Marinescu. În primul rând, din Ekthesis Néa
reiese clar că acel mitropolit nenominalizat al Severinului a fost învestit sub
pontificatul lui Nilos Kerameos, fapt care nu permite identificarea lui cu Chariton,
care fusese învestit mitropolit al Ungrovlahiei de patriarhul ecumenic Philotheos
Kokkinos în timpul celui de-al doilea patriarhat al său dintre octombrie 1364 şi
137682.

78
Miklosich, Müller 1862, p. 38-39, nr. CCCLIII; FHDR, IV, p. 218-221, nr. XLV, 22; Cf.
Mărculeţ 2011, p. 15.
79
Marinescu 1924, p. 253.
80
Marinescu 1924, p. 253.
81
DIR, B, p. 26, nr. 19.
82
Mărculeţ 2011, p. 16.
91
 În ceea ce priveşte titlul de locţiitor al mitropolitului de Amaseia, pe care
Chariton l-a primit încă din momentul învestirii sale în scaunul mitropolitan al
Ungrovlahiei, trebuie să precizăm că el l-a deţinut până la o dată cuprinsă între
iulie şi septembrie 1378. Aşa cum am demonstrat mai sus, încă în septembrie 1378
el apare doar cu titlul „preasfinţitul mitropolit al Ungrovlahiei şi protos al
Sfântului Munte”83. Două acte patriarhale, datate în intervalul septembrie 1379-
iunie 1380, înregistrează între participanţii la lucrările sinodului patriarhal un
mitropolit de Amaseia, care semnează cu titlul „smeritul mitropolit de Amaseia,
hypertimos şi proedros al Medeiei, Mihail”, precum şi pe cei doi mitropoliţi ai
Ungrovlahiei, Chariton şi Anthimos84. Constatăm deci din cele două acte
patriarhale că, în perioada septembrie 1379-iunie 1380 în care patriarhatul lui Nilos
Kerameos şi păstorirea lui Chariton s-au suprapus, mitropolitul Ungrovlahiei nu a
deţinut titlul onorific de locţiitor al arhiereului de Amaseia, ceea ce reprezintă o
nouă dovadă că acesta şi mitropolitul menţionat în Ekthesis Néa au fost două
persoane diferite85.
Majoritatea specialiştilor l-au identificat însă pe mitropolitul Severinului, la
care face referire Ekthesis Néa, cu Athanasios, cel de-al doilea mitropolit cunoscut
al acestei eparhii86. Parcuregerea atentă a actelor patriarhale şi coroborarea tuturor
informaţiilor pe care le deţinem ne permit constatrea că nici această identificare nu
este posibilă.
Ştirile pe care le avem despre Athanasios şi activitatea lui înainte de a fi numit
în scaunul arhieresc al Severinului ne relevă o serie de aspecte importante ale
acestei probleme. În noiembrie 1387, când sinodul patriarhal îl numea pe Mattheos,
viitorul patriarh, în funcţia de mitropolit de Kyzikos, el era mitropolit de Perge şi
Attaleia, în Asia Mică. Faptul este confirmat de o relatare din octombrie 1397, a
mitropolitului Makarios de Ancyra, care consemna în dosarul său de acuzaţii de
trisepiscopat aduse patriarhului Mattheos I, că mitropolitul Athanasios, la data
redactării dosarului titular al scaunului arhieresc al Severinului, „a mărturisit că el
se afla la Attaleia, atunci când acesta (Mattheos I, n.n.) a devenit mitropolit de
Kyzikos”87. Într-adevăr, actul sinodal de numire a lui Mattheos ca mitropolit de
Kyzikos nu îl enumeră între arhiereii participanţi la sinod şi pe Athanasios,
mitropolitul de Perge şi Attaleia88.
Cu certitudine, Athanasios a fost una şi aceeaşi persoană cu mitropolitul de
Perge şi Attaleia care în ianuarie 1387 şi-a disputat jurisdicţia asupra unor episcopii
din zonă, cu omologul său, mitropolitul Mirelor, neînţelegere ce a determinat
intervenţia în dispută a Patriarhiei Ecumenice89. Dacă avem în vedere faptul că
decizia finală în această dispută a fost dată de patriarhul ecumenic în 3 ianuarie

83
Hurmuzaki, XIV/1, p. 10, nr. X; FHDR, IV, p. 306-307, nr. XLVII, 48.
84
Miklosich, Müller 1862, p. 6, nr. CCCXXXII.
85
Mărculeţ 2011, p. 16.
86
Hasdeu 1999, p. 316, n. 12; Laurent 1945, p. 176-180; Giurescu 2007, p. 326; Şerbănescu
1959b, p. 739; Păcurariu 1991, p. 271; Cf. Dobrescu 1906, p. 57.
87
Laurent 1972, p. 154; FHDR, IV, p. 322-323, nr. 1, 1.
88
Miklosich, Müller 1862, p. 108-111, nr. CCCXCIX.
89
Miklosich, Müller 1862, p. 92-94, nr. CCCLXXXVIII; Cf. Mărculeţ 2011, p. 17.
92
138790, suntem în măsură să conchidem că ea era mai veche, datând, cel puţin, din
a doua jumătate a anului 1386, dată la care, conform însemnării din Ekthesis Néa şi
Notitia episcopatuum, mitropolitul Severinului fusese deja învestit91.
O altă confirmare a faptului că nu Athanasios este mitropolitul Severinului la
care face referire Ekthesis Néa este oferită de un act sinodal din februarie 1389,
care confirmă excomunicarea şi depunerea lui Pimen, mitropolitul Rusiei Mari şi
înlocuirea lui cu Kyprianos. Athanasios participă la lucrările sinodului în calitate de
mitropolit de Perge şi Attaleia, semnând actul sinodal cu formula „smeritul
mitropolit de Perge şi Attaleia, Athanasios (Ὁ ταπεινὸς μητροπολίτης Πέργης καὶ
Ἀτταλείας Ἀθανάσιος)”92. Fără nicio îndoială, tot Athanasios este acel mitropolit
„de Attaleia”, meţionat, uneori după „cel al Ungrovlahiei”, între arhiereii
participanţi la lucrările sinodului patriarhal, în mai multe acte sinodale din
februarie şi dintre 17 martie şi aprilie 138993.
Informaţiile prezentate permit o constatare cât se poate de clară: în aprilie
1389, Athanasios nu era încă mitropolit al Severinului94. Concluzia noastră este
întărită de o însemnare din 20 martie 1389 a mitropolitului Isidoros Glabas al
Thessalonikului, care, perezentând dezbaterile pe diverse chestiuni canonice din
cadrul sinodului patriarhal, înregistrează între participanţi un singur mitropolit „al
Ungrovlahiei”95. Acest mitropolit al Ungrovlahiei, menţionat, atât de Isidoros
Glabas, cât şi de actele patriarhale emise în perioada februarie-aprilie 1389, nu a
fost altul decât arhiereul Anthimos de la Argeş, prezent neîntrerupt la lucrările
sinodului patriarhal între 1379/1380 şi 138996.
Cea mai importantă clarificare, în sensul că Athanasios al Severinului şi
mitropolitul de Amaseia au fost două persoane diferite, o aduce actul sinodal din
iulie 1389 prin care sinodul patriarhal interzicea amestecul mitropolitului de
Vechea Patras în eparhia episcopului de Methone. Actul enumeră între participanţii
la sinod, pe lângă mitropolitul Ungrovlahiei, respectiv Anthimos de la Argeş, şi alţi
arhierei ai Bisericii răsăritene, şi pe cel „de Amaseia, împreună cu celălalt al
Ungrovlahiei, Athanasios”97.
Din aceleaşi acte patriarhale constatăm absenţa îndelungată a mitropolitului
Severinului de la lucrările sinodului patriarhal. Penuria de informaţii face însă ca
motivele absenţei sale să rămână complet necunoscute. Va fi mers el în Ţara
Românească pentru a-şi lua în primire eparhia? Se va fi deplasat la Amaseia pentru
a vizita eparhia orientală al cărei administrator era? Nu ştim, iar orice răspuns dat
acestor întrebari ar rămâne simple speculaţii lipsite de orice fundament
documentar. Credem însă că, foarte probabil, în toată această perioadă, el a fost

90
Miklosich, Müller 1862, p. 94-95, nr. CCCLXXXIX.
91
Mărculeţ 2011, p. 17.
92
Miklosich, Müller 1862, p. 116-129, nr. CCCCIV.
93
Miklosich, Müller 1862, p. 115, 127, 130-131, 133, nr. CCCCII-CCCCVI.
94
Mărculeţ 2011, p. 18.
95
FHDR, IV, p. 318-319, nr. L, 2.
96
Mărculeţ 2011, p. 18.
97
Miklosich, Müller 1862, p. 135, nr. CCCCIX; FHDR, IV, p. 228-229, nr. XLV, 33.
93
reprezentat în cadrul înaltului for al Patriarhiei Ecumenice de omologul său de la
Argeş.
În contextul prezentat s-a consumat şi sfârşitul nenominalizatului mitropolit de
Severin. Când s-a întâmplat acest lucru este extrem de dificil de precizat la actualul
nivel al cercetării problemei şi pe baza sumarelor ştiri pe care le deţinem. În
septembrie 1386, manualul de diplomatică bizantin Ekthesis Néa şi Notitia episcopatuum
la care am făcut trimitere mai sus, publicată de Gustav Parthey şi Jean Darrouzès, îl
arată a fi în viaţă98. În schimb, conform actelor patriarhale existente, în iulie 1389
în fruntea Mitropoliei Severinului fusese deja învestit mitropolitul Athanasios 99. În
concluzie, pornind de la informaţiile deţinute şi de la constatările făcute, credem că
putem admite luna septembrie 1386 ca un terminus post quem şi iulie 1389 drept un
terminus ante quem al încetării păstoririi acestui mitropolit al Severinului100.
O altă constatare pe care ne-o permit informaţiile transmise de documentele
avute la dispoziţie este aceea că Athanasios nu a fost niciun moment locţiitor al
scaunului arhieresc de Amaseia pe timpul funcţionării sale ca mitropolit al
Severinului. Semnificativ din acest punct de vedere este faptul că, la data învestirii
sale în fruntea eparhiei Severinului, Mitropolia de Amaseia îşi avea propriul titular,
menţionat, de altfel, ca participant, alături de alţi arhierei, inclusiv Athanasios al
Severinului, la lucrările sinodului patriarhal101. Această constatare reprezintă un alt
temei în baza căreia respingem identificarea arhiereului Severinului menţionat în
Ekthesis Néa şi Notitia episcopatuum, cu Athanasios.
Întrebările care se nasc în acest punct al demersului nostru sunt legate de
identificarea acestui mitropolit al Severinului. Cine este acest arhiereu? Poate fi el
identificat? Răspunsuri categorice la aceste întrebări sunt extrem de dificil de
formulat, cel puţin, la actualul nivel al cercetării problemei şi pe baza sumarelor
informaţii pe care le deţinem. Concurează la această stare de lucruri, în primul
rând, marile lacune existente în redactarea actelor patriarhale, care nu acoperă lungi
perioade de timp. Acestora li se adaugă absenţa referirilor la arhiereii Bisericii
Ţării Româneşti în actele interne, precum şi lacunele din pomelnicele Mitropoliei
Ungrovlahiei, ale episcopiilor subordonate acesteia sau ale diferitelor lăcaşuri de
cult muntene, care nu-i înregistrează pe mulţi dintre arhierei. Singurul răspuns cert
care poate fi dat respectivelor întrebări rămâne acela că mitropolitul Severinului, la
care fac referire Ekthesis Néa şi Notitia episcopatuum nu a fost Athanasios, aşa
cum s-a considerat sau continuă încă să se creadă.
Raportarea informaţiei din manualul de diplomatică bizantin şi din Notitia
episcopatuum, conform căreia arhiereul Severinului era şi locţiitor al celui de
Amaseia, la conţinutul actelor patriarhale, constatăm că între 23 noiembrie 1381 şi
iulie 1389, perioadă în care scaunul mitropolitan de Amaseia a fost vacant, care
coincide cu păstorirea la Severin a respectivului arhiereu, acestea înregistrează un
singur locţiitor al mitropolitului din Orient. Conform informaţiilor transmise de
aceste documente, în octombrie 1384, patriarhul Nilos Kerameos confirma alegerea

98
Darrouzès 1969, p. 46-47; Parthey 1866, p. 137, not. 4, 71; Darrouzès 1981, p. 418, not. 20, 48.
99
Miklosich, Müller 1862, p. 135, nr. CCCCIX; FHDR, IV, p. 228-229, nr. XLV, 33.
100
Mărculeţ 2011, p. 18.
101
Miklosich, Müller 1862, p. 135, nr. CCCCIX; FHDR, IV, p. 228-229, nr. XLV, 33.
94
episcopului Iosephos de Limnion ca administrator al Mitropoliei de Amaseia102,
funcţie echivalentă în opinia noastră cu cea de locţiitor al titularului acestui scaun
arhieresc.
În opoziţie cu informaţiile transmise de diferitele documente care nu
menţionează niciun arhiereu de Amaseia după 1379-1380, istoricul francez
Sévérien Salaville susţine că în toată această perioadă eparhia de Amaseia l-a avut
ca titular pe Mihail, „mitropolit de Amaseia şi proedros de Medeia”, titlul cu care
acesta apare în actele patriarhale din 1379-1380103. În opinia istoricului francez,
Mitropolia de Amaseia devenită vacantă prin plecarea arhiereului său „este dată
κατ’ ἐπίδοσιν episcopului de Limnion, Iosephos, în 1384”104. Referindu-se la
condiţiile în care s-ar fi produs plecarea lui Mihail din eparhie şi la statutul lui
Iosephos de Limnion, Sévérien Salaville conchide succint că în anul 1382, din
motive externe, Mihail este silit să-şi abandoneze reşedinţa mitropolitană de la
Amaseia, ca urmare „administrarea acestei dioceze este încredinţată κατ’ ἐπίδοσιν
unuia dintre sufraganţii săi, Iosephos de Limnion”105.
Cât timp a durat delegarea episcopului Iosephos de Limnion ca administrator
al scaunului mitropolitan de Amaseia nu putem preciza cu exactitate. Ea era însă
încheiată cu certitudine în iulie 1389 când, aşa cum am putut constata din
respectivele acte patriarhale, acest scaun arhieresc îşi avea propriul titular.
Va fi fost acest episcop Iosephos de Limnion unul şi acelaşi mitropolit cu cel
al Severinului şi locţiitor al celui de Amaseia? Un răspuns categoric la această
întrebare este însă imposibil de formulat din cauza penuriei de informaţii. De altfel,
după octombrie 1384 şi, cel puţin, până în iulie 1389, perioadă care ne interesează
pe noi, respectivul ierarh dispare din actele patriarhale. Această constatare nu
exclude însă un răspuns afirmativ. Dacă admitem ca plauzibilă posibilitatea ca
episcopul Iosephos de Limnion să fie una şi aceeaşi persoană cu mitropolitul
Severinului menţionat, dar nenominalizat, de Ekthesis Néa şi Notitia episcopatuum,
atunci păstorirea lui în fruntea celei de a doua mitropolii a Ţării Româneşti ar fi
putut dura de la o dată posterioră lunii octombrie a anului 1384 până la o dată
anterioară lunii iulie a anului 1389. În acest caz putem admite octombrie 1384
drept un terminus post quem al debutului păstorii sale, iar iulie 1389 drept un terminus
ante quem al încheierii acesteia106. La actualul nivel al cercetării problemei, opinia
noastră rămâne încă doar o ipoteză.
Următorul arhiereu al Severinului a fost Athanasios. Fost mitropolit de Perge
şi Attaleia, acesta este menţionat pentru prima oară alături de Anthimos, ca
„celălalt al Ungrovlahiei” într-un praxis sinodal din iulie 1389107.
După această dată şi până în noiembrie 1396, asemenea omologului său de la
Argeş, Athanasios lipseşte din actele sinodale. În toată această perioadă, care, aşa
cum am arătat deja, coincide cu o tensionare a relaţiilor munteano-bizantine, el s-a

102
Miklosich, Müller 1862, p. 64-65, nr. CCCLXV.
103
Salaville 1930, p. 431.
104
Salaville 1930, p. 430.
105
Salaville 1930, p. 431.
106
Mărculeţ 2011, p, 19-20.
107
Miklosich, Müller 1862, p. 135, nr. CCCCIX; FHDR, IV, p. 228-229, nr. XLV, 33.
95
aflat probabil în Ţara Românească, unde îl găsim cu certitudine în 8 ianuarie 1392,
când, alături de Anthimos, apare în fruntea Sfatului Domnesc în cunoscutul act de
danie al lui Mircea cel Bătrân pentru Mănăstirea Cozia108.
Timp de un deceniu, din noiembrie 1396 şi până în a doua jumătate a anului
1405, Athanasios s-a aflat la Constantinopol, unde participă la lucrările sinodului
patriarhal109. Este foarte posibil ca în această perioadă el să-l fi reprezentat în
cadrul înaltului for partiarhal şi pe bătrânul mitropolit Anthimos al Ungrovlahiei,
care dispare din actele sinodale.
Spre deosebire de ceilalţi arhierei munteni, Athanasios, probabil având şi o
fire mai intrigantă, s-a implicat activ în cadrul luptelor interne din cadrul Patriarhiei
Ecumenice. Din scrierile mitropolitului Makarios de Ancyra, figura centrală a
acestor dispute, aflăm că în octombrie 1397 arhiereul Severinului a jucat un rol
decisiv în alegerea mitropolitului Mattheos de Kyzikos ca patriarh ecumenic cu
numele de Mattheos I. Poziţia adoptată în această problemă l-a adus în conflict cu
arhiereii orientali grupaţi în jurul mitropolitului Ancyrei110.
Pe timpul cât împăratul Manuel II, însoţit între alţii şi de patriarh, s-a aflat în
Occident (1399-1403), mitropolitul Severinului a abandonat tabăra patriarhului şi
s-a raliat celei a arhiereului de Ancyra111. De pe această poziţie, Athanasios
participă la procesul de trisepiscopat, intentat patriarhului ecumenic de arhiereii
conduşi de Makarios de Ancyra. În iunie 1403, mitropolitul Severinului se află în
grupul de arhierei în frunte cu Makarios de Ancyra care se opune în sinod
reabilitării patriarhului Mattheos I112. După această dată, opoziţia faţă de patriarh
creşte, astfel că în septembrie 1405 Tomos-ul sinodal prin care este depus Makarios
de Ancyra îl înregistrează pe arhiereul Severinului, alături de cel de Medeia, drept
cel mai consecvent susţinător al acestuia113.
Faptul că după 1405 mitropolitul Severinului dispare din documente i-a
determinat pe unii istorici să conchidă că după această dată fie s-a stins din viaţă,
fie a fost excomunicat şi depus pentru purtarea sa, fie, dacă s-a bucurat de sprijinul
lui Mircea cel Bătrân, aflat din nou în relaţii tensionate cu Bizanţul, a revenit în
scaunul său mitropolitan114. Cert este doar faptul că Athanasios rămâne, până în
prezent, ultimul arhiereu cunoscut al Severinului.

108
Nicolaescu 1936, p. 12-15, nr. III; Panaitescu 1938, p. 57, 59, nr. 10; DRH, B, I, p. 43,
45, nr. 17; DIR, B, p. 53-55, nr. 38.
109
Miklosich, Müller 1862, p. 270, 272, 277, 285, 287, 291, 312-313, 488, 491, 504, 519,
541, nr. DV, DVIII, DXIII, DXVII, DXVIII, DXXIX, DCXLIII, DCXLV, DCLII, DCLX,
DCLXXII; FHDR, IV, p. 252-253, 258-265, 268-269, 276-277, 322-329, 330-335, nr.
XLV, 51, 52, 56, 57, 58, 59, 61, 62, 64, 65, 68, nr. LI, 1-4; nr. LII, 1-2; Laurent 1947, p.
170; Laurent 1972, p. 119, 123-124, 153-156, 166.
110
Laurent 1972, p. 153-155 [FHDR, IV, p, 322-325, nr LI, 1].
111
Laurent 1972, p. 155-156 [FHDR, IV, p. 328-329, nr. LI, 4].
112
Laurent 1972, p. 119 [FHDR, IV, p, 330-333, nr LII, 1].
113
Laurent 1972, p. 123 [FHDR, IV, p, 332-333, nr LII, 1]
114
Laurent 1945, p. 179; Laurent 1947, p. 178-179; Şerbănescu 1970, p. 1215; Elian 1959,
p. 908 [Elian 2003, p. 146-147]; Păcurariu 1991, p. 271.
96
 Sfârșitul Mitropoliei Severinului. La scurt timp, Mitropolia Severinului şi-a
încetat existenţa. Faptul este confirmat de titlul mitropolitului Euthymios care, aşa
cum am văzut, în mai 1412 se intitula „arhiepiscop şi mitropolit a toată
Ungrovlahia (ἀπχιεπίσκοπος καὶ μητροπολίτης πάσης Οὐγκποβλαχίας)”115.
Prin includerea formulei „a toată” în titlul arhiereului muntean constatăm o
revenire la cel folosit până în august-octombrie 1370, momentul divizării Bisericii
Ţării Româneşti în două mitropolii. Informaţia analizată ne permite concluzia
potrivit căreia, anterior lunii mai a anului 1412, mitropolitul Ungrovlahiei cu
reşedinţa la Argeş îşi extinsese jurisdicţia ecleziastică asupra întregului teritoriu al
Ţării Româneşti. O asemenea măsură nu ar fi fost însă posibilă decât în condiţiile
încetării funcţionării Mitropoliei Severinului116. Pe de altă parte, titlul de
arhiepiscop asumat de arhiereul Ungrovlahiei, alături de cel de mitropolit, ne
permite formularea ipotezei conform căreia Mitropolia Severinului nu a fost
desfiinţată complet, ci decăzută la rangul de episcopie, subordonată Mitropoliei
Ungrovlahiei.
Când şi-a încetat existenţa Mitropolia Severinului nu putem preciza cu
certitudine. Pe baza informaţiilor deţinute considerăm că putem propune luna mai
1412 drept un terminus ante quem al sfârşitului acesteia.
Am arătat cu un alt prilej faptul că predecesorul lui Euthymios în scaunul
arhieresc al Ungrovlahiei, a fost Jeremias, fost mitropolit de Metylene, în Lesbos.
Învestit prin septembrie 1405, el poartă titlul de cel „al Ungrovlahiei”117, semn că
la data respectivă funcţionau încă ambele mitropolii muntene. Această constatare
ne permite concluzia că respectiva organizare ecleziastică s-a perpetuat şi în
perioada redactării dosarului de acuzaţii la adresa patriarhului ecumenic Mattheos I
de către mitropolitul Makarios de Ancyra (post septembrie 1405-ante august 1409).
Aceleaşi informaţii ne permit opinia potrivit căreia sfârşitul păstoririi arhiereului de
Metylene, ca „mitropolit al Ungrovlahiei”, respectiv debutul celei a lui Euthymios,
în calitate de „arhiepiscop şi mitropolit a toată Ungrovlahia”, pot fi datate între
august 1409 şi înainte de mai 1412. În consecinţă, considerăm că putem propune
luna august 1409 drept un terminus post quem al sfârşitului eparhiei Severinului. În
concluzie, în acest punct al demersului nostru suntem în măsură să conchidem,
deci, că sfârşitul Mitropoliei Severinului poate fi datat în intervalul post august
1409-ante mai 1412118.
Condiţiile în care s-a produs sfârşitul Mitropoliei Severinului rămân complet
obscure din cauza absenţei oricăror informaţii referitoare la acest aspect din istoria
eparhiei oltene. De aici şi rezervele specialiştilor cu privire la formularea unui
răspuns categoric la această problemă.
Absenţa totală a respectivelor informaţii a făcut ca răspunsurile oferite de
istorici problemei amintite sunt, fie ambigui, fie au un grad extrem de ridicat de
generalitate. Câteva exemple sunt edificatoare din acest punct de vedere.

115
Laurent 1945, p. 170, Şerbănescu 1959a, p. 699; Şerbănescu 1959b, p. 740, n. 91.
116
Mărculeţ 2012, p. 32.
117
Mărculeț 2014, p. 51-54.
118
Mărculeţ 2012, p. 32.
97
 Istoricul Carol Auner ne oferă o explicaţie pe cât de interesantă pe tot atât de
neverosimilă în lumina surselor de care dispunem. În opinia sa, „murind deci
mitropolitul Iacint (Yakinthos, n.n.) la 1380, Radu-Negru Basarab (Radu I, n.n.),
voievodul Munteniei, aşeză în locul lui pe episcopul de Făgăraş, Chariton, care se
subordinează iarăşi Ohridei. Mitropolitul Severinului însă, Daniil (ca călugăr
Antim) Kritopul, frate cu mitropolitul decedat, se vede că nu primise condiţiunea
impusă de domnitor, şi de aceea nu obţinu scaunul rămas vacant de la frate său, cu
toate că fusese hirotonit cu drept de succesiune. Atâta i-a fost tot rostul, că numai
dânsul era recunoscut de Patriarhia bizantină ca mitropolit «al Ungro-Vlahiei», şi
că este trecut în toate cataloagele la capul seriei acestor mitropoliţi, parcă ar fi
fost întâiul. Această stare de lucruri pare să fi durat până la 1401, căci până
atunci figurează în actele patriarhiei greceşti numai mitropolitul Severinului”119.
În opinia lui Nicolae Dobrescu, sfârşitul Mitropoliei Severinului s-a produs
după anul 1401, dată după care arhiereul acesteia nu mai apare în actele patriarhale.
În absenţa oricăror informaţii referitoare la acest fapt, conchide istoricul român,
condiţiile în care Mitropolia Severinului şi-a încetat existenţa rămân
necunoscute120.
În ceea ce-l priveşte pe Nicolae Iorga, el datează sfârşitul Mitropoliei
Severinului după moartea lui Mircea cel Bătrân, în condiţiile pierderii de către Ţara
Românească a stăpânirii asupra Banatului de Severin. În opinia lui, „până în 1401
găsim în actele patriarhale un episcop al «Severinului», al «Ungrovlahiei de către
Severin», care stă la Constantinopol şi iscăleşte în josul tuturor hotărârilor
sinodale. […]. Fireşte însă că pierderea Banatului, îndată după Mircea, încheie şi
rostul acestor mitropoliţi ai cuprinsului muntean”121.
La rândul său, Vitalien Laurent datează de asemenea sfârşitul Mitropoliei
Severinului după moartea lui Mircea cel Bătrân. Indirect, istoricul francez pune
dispariţia eparhiei muntene pe seama restaurării stăpânirii Regatului Ungariei
asupra Banatului de Severin. Fără a încerca o explicaţie a acestui eveniment, el se
limitează doar să constate că „singurul fapt constatat este acela că în 1419, când
ungurii se înstăpâniră asupra regiunii, scaunul Severinului fusese suprimat sau el
nu mai avea titular”122.
După părerea lui Mircea Păcurariu, sfârşitul Mitropoliei Severinului a avut loc
la începutul secolului al XV-lea, probabil după 1403, când ultimul mitropolit
cunoscut al eparhiei, Athanasios, opozantul patriarhului ecumenic Mattheos I, nu
mai apare menţionat în documente. Ca urmare, conchide el, acceptând concluzia lui
Vitalien Laurent, Athanasios, „ori s-a stins din viaţă, ori a fost caterisit pentru
purtarea sa, ori – dacă s-a bucurat de protecţia lui Mircea – s-a reîntors la
scaunul său în Ţara Românească. […]. Documentar, după Atanasie nu întâlnim
alţi mitropoliţi de Severin”123.

119
Auner 1902, p. 103-104.
120
Dobrescu 1906, p. 56.
121
Iorga 1928, p. 49.
122
Laurent 1945, p. 180.
123
Păcurariu 1991, p. 271.
98
 Nu insistăm asupra părerilor exprimate de diferiţi alţi cercetători. Precizăm
doar faptul că, cu anumite nuanţări, aceştia se raliază, într-un fel sau în altul,
opiniilor consacrate şi înregistrate de noi.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că, fără îndoială, opoziţia ireconciliabilă
arătată de mitropolitul Athanasios patriarhului ecumenic Mattheos I a putut
conduce la caterisirea lui. Acest lucru nu presupune însă în mod obligatoriu şi
desfiinţarea Mitropoliei Severinului, întrucât în locul arhiereului depus patriarhul
putea numi un altul favorabil lui. Concluzia noastră cu privire la intervalul de timp
în care această a doua eparhie munteană şi-a încetat activitatea conferă consistenţă
acestei opinii.
Pe baza constatărilor făcute, conchidem că sfârşitul Mitropoliei Severinului se
cuvine a fi abordat într-un context istorico-politic mult mai complex. Din punctul
nostru de vedere, în centrul acestuia se situează relaţiile politice bizantino-muntene
de la cumpăna primelor două decenii ale secolului al XV-lea.
Înfrângerea şi capturarea lui Bayezît I la Ankara de către emirul mongol
Tamerlan (28 iulie 1402), urmate de moartea fostului sultan în captivitatea
mongolă (martie 1403), au aruncat Imperiul Otoman într-o profundă criză politică,
caracterizată printr-o acerbă luptă pentru putere între fii defunctului suveran, care
se va prelungi timp de un deceniu, până în 1413. În această perioadă, evoluţia
raporturilor politice munteano-bizantine a fost decisiv determinată de poziţionarea
celor două state faţă de diferiţii pretendenţi la tronul sultanilor în perioada
interregnum-ului ce a urmat captivităţii şi morţii lui Bayezît I.
După dispariţia lui Bayezît I, asupra Rumeliei şi-a instaurat stăpânirea fiul mai
mare al fostului sultan, Süleymân. În ceea ce-l priveşte pe Mircea, încă din 1403,
domnul muntean se angajează într-o coaliţie central-est-europeană, opusă lui
Süleymân, din care mai făceau parte la data respectivă Sigismund de Luxembourg,
regele Ungariei, Manuel II, împăratul Bizanţului, Ştefan Lazarević, despotul
Serbiei şi Ştefan Ostoja, regele Bosniei124. Referindu-se la raporturile dintre aliaţi şi
la succesele înregistrate de aceştia, într-o scrisoare adresată ducelui Philippe de
Burgundia, Sigismund de Luxembourg preciza: „me cum Ostoja, Rege Bosnae,
pacem ac foedus inisse, Stephanum, Ducem Rasciae, mihi se subiecisse; et contra
Turcos magna potentia profectum, victorias aliquas reportasse,
Constantinopolitanum Imperatorem ac Vaiuodam Valachiae contra eosdem Turcos
pulchra facinora genere, meque illis magna misisse auxilia”125.
Favorizat de contextul politico-militar din regiune, între 1403 şi 1406, domnul
muntean îşi reinstaura stăpânirea asupra teritoriilor dintre Dunăre şi Marea Neagră.
Acţiunea sa avea să conducă la instaurarea stării de război cu noul stăpânitor de la
Edirne (Adrianopol). Ca urmare, confruntări violente, încheiate cu succesul lui
Mircea, au avut loc, se pare, la Silistra prin 1407-1408, fapt confirmat de o
inscripţie descoperită aici126.

124
Cf. Giurescu, Giurescu, 1976, p. 78-79; Cf. Constantinescu 1981, p. 142; Cf.
Şerbănescu, Stoicescu 1987, p. 335.
125
Hurmuzaki, I/2, p. 429, nr. CCCLIII.
126
Iorga 1931, 226-227; Năsturel 1958, p. 239-247; Şerbănescu, Stoicescu 1987, p. 338.
99
 Noul stăpân al părţii europene a Imperiului Otoman s-a orientat spre alianţa cu
Bizanţul. Conform relatării cronicarului bizantin Doukas, în schimbul ajutorului
bizantin, Süleymân se angaja faţă de basileul Manuel II Palaiologos ca, printre
altele, să-i cedeze toată regiunea „până la intrarea Bosphorului în Marea Neagră
şi de acolo până la Varna, toate cetăţile aşezate pe ţărmul Mării Negre”127. Foarte
probabil, între cetăţile pontice promise de Süleymân lui Manuel II se vor fi numărat
şi unele aflate în componenţa fostului Despotat Dobrogean, stăpânite apoi de
Mircea cel Bătrân după dispariţia acestuia, ceea ce nu era în măsură să contribuie la
dezvoltarea unor relaţii bune între Ţara Românească şi Imperiului Bizantin.
Ostilităţii arătate de turci Ţării Româneşti i s-a adăugat, în noul context politic,
şi cea a Imperiului Bizantin, devenit aliatul lui Süleymân. Referindu-se la relaţiile
tensionate munteano-bizantine din această perioadă, cronicarul Laonikos
Chalkokondylas consemnează în lucrarea sa că domnul muntean „cu elinii stătea
în relaţii duşmănoase deoarece aici în Bizanţ primiseră un băiat al lui Mircea şi-i
făgăduiră să-l aducă la domnie, în colaborare cu prietenul Musulman (Süleymân,
n.n.)”128. În replică, Mircea îl susţine împotriva lui Süleymân pe fratele său Musa
Çelebi. Unii cronicari otomani – Mehmed Nešri, Mustafa Ali – precum şi
umanistul german Johannes Leunclavius, inspirat din lucrarea primului autor
otoman, susţin că Mircea cel Bătrân nu numai că i-a acordat ajutor militar lui
Musa, ci şi-a căsătorit chiar fiica, sau una din fiice, cu emirul turc129.
Alianţa politică şi matrimonială a lui Mircea cel Bătrân cu Musa Çelebi a
contribuit la adâncirea tensiunilor dintre Ţara Românească şi Imperiul Bizantin.
Ostilitatea autorităţilor bizantine la adresa domnului muntean se va reflecta şi la
nivelul relaţiilor religioase. Într-o scrisoare din 1411, adresată unui potentat rus,
patriarhul ecumenic Euthymios II critica virulent decizia domnului Ţării Româneşti
de a-şi fi dat fiica în haremul emirului otoman130. „Dojana patriarhului – preciza
Petre P. Panaitescu – nu era însă izvorâtă numai din spirit curat creştin”, ci în ea
„era un motiv politic în nemulţumirea bizantinilor împotriva lui Mircea; ei erau
aliaţii lui Soliman, iar domnul Ţării Româneşti era sprijinitorul lui Musa”131.
În condiţiile arătate, considerăm că s-a consumat şi ruptura dintre Biserica
Ţării Româneşti şi Biserica bizantină. O relevare a acestei realităţi o reprezintă, în
opinia noastră, însuşirea de către mitropolitul Euthymios a titlului de arhiepiscop,
care, conform concluziei lui Vitalien Laurent, nu a fost purtat în cadrul Patriarhiei
Ecumenice de la Constantinopol de niciun alt mitropolit, fiindu-i rezervat exclusiv
patriarhului ecumenic132.
Ruptura de Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol este admisă şi de Petre
P. Panaitescu care o datează după 1401, conchizând că „la un moment dat se
produce o schimbare radicală în situaţia Bisericii române: mitropoliţii Ungro-
Vlahiei nu se mai duc la Constantinopol să ia parte la sinod, nici măcar să fie hirotonisiţi acolo,

127
Ducas, XVIII, 2.
128
Chalcocondil 1958, p. 114.
129
Cronici turceşti, I, p. 115, 341; Leunclavius 1591, col. 433.
130
Panaitescu 2000, p. 374.
131
Panaitescu 2000, p. 374.
132
Laurent 1945, p. 170, n. 1.
100
ci sunt unşi în ţară. Mai mult decât atât: nu mai sunt numiţi de către patriarh, ci de
către domn şi de ceilalţi ierarhi ai ţării şi anume nu dintre greci, ci dintre români.
[…]. Fără a avea izvoare precise, credem totuşi că cel care a făcut această reformă şi
a obţinut de la patriarh recunoaşterea ei este Mircea cel Bătrân”133.
În ceea ce ne priveşte, suntem de părere că ruptura de Constantinopol a
însemnat, foarte probabil, o orientare a Bisericii Ţării Româneşti spre
Arhiepiscopia de la Ohrida. O scrisoare a arhiepiscopului Dorotheos, considerată
falsă de editorii săi, din octombrie 1456/1457 sau 1466, adresată unui „Ştefan
voievod a toată ţara Moldovlahiei” (la data respectivă în Moldova domnea Petru
Aron), îl menţionează pe „mitropolitul Ungrovlahiei, fratele şi împreună slujitorul
nostru kyr Macarie, fiindcă şi acesta este sub stăpânirea noastră”134.
Nu mai insistăm asupra discuţiilor privind falsitatea sau veridicitatea scrisorii.
Considerăm însă că ştirile referitoare la subordonarea Bisericii Ţării Româneşti faţă
de Arhiepiscopia de Ohrida au un grad ridicat de veridicitate. Ele constituie, din
punctul nostru de vedere, confirmarea tardivă a noii orientări a Bisericii muntene,
instaurate în prima jumătate a secolului al XV-lea. În opinia noastră, orientarea
religioasă a Ţării Româneşti spre Arhiepiscopia de la Ohrida reprezintă reflectarea
în plan religios a relaţiilor politice ale Ţării Româneşti, aflată în conflict cu
Imperiul Bizantin şi în alianţă cu statele slave din Peninsula Balcanică, care
supravieţuiseră ofensivei otomane.
Totodată, derularea evenimentelor interne ne determină să considerăm că noua
orientare religioasă a Ţării Româneşti de la începutul secolului al XV-lea a avut
urmări în planul organizării administrative a Bisericii muntene. În contextul
politico-militar prezentat, în intervalul post august 1409-ante mai 1412, îşi înceta
existenţa şi Mitropolia Severinului. Titlul mitropolitului Euthymios din mai şi
octombrie 1412, cel de „mitropolit a toată Ungrovlahia”, reprezintă, aşa cum am
arătat mai sus, confirmarea acestei realităţi.

Concluzii
Finalizarea prezentului demers ne permite formularea câtorva concluzii cu
privire la funcționarea Mitropoliei Severinului.
1. Mitropolia Severinului a fost constituită în august/octombrie 1370 ca
urmare a voinței Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol. Înființarea noii
provincii ecleziastice a fost determinată de dorința autorităților patriarhale de a
controla mai eficient Biserica Ungrovlahiei.
2. Aria de jurisdicție ecleziastică a Mitropoliei Severinului s-a exercitat asupra
regiunilor de la vest de Olt ale Țării Românești, respectiv asupra Olteniei și
Banatului Severinului. Reședința noii eparhii muntene a fost cel mai probabil la
Severin.
3. Pe durata funcționării ei, Mitropolia Severinului a fost păstorită de trei
mitropoliți. Primul dintre aceștia a fost Anthimos (august/octombrie 1370-ante iulie
1381), învestit și locțiitor (locum tenens) al celui de Melytene. Al doilea arhiereu al
Severinului a fost un mitropolit al cărui nume a rămas necunoscut (ante septembrie

133
Panaitescu 2000, p. 175.
134
DIR, A, I, p. 20, nr. 11.
101
1386-ante iulie 1389), care a fost și locțiitor al celui de Amaseia. Cel de-al treila
mitropolit a fost Athanasios (iulie 1389-post 1405, poate chiar ante august 1409).
4. Sfârșitul Mitropoliei Severinului s-a produs, cel mai probabil în intervalul
ante august 1409-ante mai 1412, când arhiereul muntean, se intitulează, pentru
prima dată după 1370, „mitropolit a toată Ungrovlahia”. Condițiile în care acest
fapt s-a produs rămân necunoscute. Ele au fost generate probabil de ostilitatea
survenită în relațiile lui Mircea cel Bătrân cu Imperiul Bizantin.

Bibliografie

Auner 1902 – C. Auner, Câteva momente din începuturile Bisericei române, Blaj,
1902.
Chalcocondil 1958 – Laonic Chalcocondil, Expuneri istorice, ed. V. Grecu,
Bucureşti, 1958.
Cotovanu 2003 – Lydia Cotovanu, Deux cas parallèles d’Oikonomia byzantine
applique aux métroppolites Anthime Kritopoulos de Sévérin et Cyprian de Kiev, de
Petite-Russie et des Lituaniens (deuxième moitié du XIVe siècle) (I), „Revue
Roumaine d’Histoire”, XLII, 2003, p. 19-60.
Constantinescu 1981 – N. Constantinescu, Mircea cel Bătrân, Bucureşti, 1981.
Constantinescu 1978 – R. Constantinescu, Quelques observations sur l’époque de
Vlad Ţepeş II. Vladislav II et sa politique transylvaine (1450-1456), „Revue
Roumaine d’ Histoire”, XVII, 1978, 2, p. 313-326.
Constantinescu 1986 – R. Constantinescu, Consideraţii asupra limitelor
cronologice şi teritoriale ale stăpânirii lui Mircea cel Bătrân (I), „Revista
Arhivelor”, 3, 1986, p. 271-284.
Cronici turceşti, I – Cronici turceşti privind Ţările Române. Extrase, vol. I. Sec.
XV-mijlocul sec. XVII, îngrijit de M. Guboglu și M. Mehmed, Bucureşti, 1966.
Darrouzès 1969 – J. Darrouzès, Ekthésis Néa. Manuèl des pittakia du XIVe siècle,
„Revue des Études Byzantines”, XXVII, 1969, p. 5-127.
Darrouzès 1981 – J. Darrouzès, Notitiae episcopatuum Ecclesiae
Constantinopolitanae, Paris, 1981.
Dobrescu 1906 – N. Dobrescu, Întemeierea mitropoliilor şi a celor dintâi
mănăstiri din ţară, Bucureşti, 1906.
DIR, A, I – Documente privind istoria României. Veacul XIV, XV, A. Moldova
(1384-1475), Bucureşti, 1954.
DIR, B – Documente privind istoria României. Veacul XIII, XIV şi XV, B. Ţara
Românească (1247-1500), Bucureşti, 1953.

102
DRH, B, I – Documenta Romaniae Historica, B. Ţara Românească, vol. I (1247-
1500), întocmit de P.P. Panaitescu, D. Mioc, Bucureşti, 1966.
DRH, C, XIII – Documenta Romaniae Historica. C. Transilvania, vol. XIII (1366-
1370), întocmit de I. Dani et alii, Bucureşti, 1994.
DRH, D, I – Documenta Romaniae Historica, D. Relaţii între Ţările Române, vol.
I (1222-1456), întocmit de Şt. Pascu et alii, Bucureşti, 1977.
Ducas – Ducas, Istoria turco-bizantină (1341-1462), ed. V. Grecu, Bucureşti,
1958.
Elian 1959 – Al. Elian, Legăturile Mitropoliei Ungrovlahiei cu Patriarhia de
Constantinopol şi cu celelalte Biserici ortodoxe (de la întemeiere până la 1800),
„Biserica Ortodoxă Română”, LXXVII, 1959, 7-10, p. 904-935 [Elian 2003 – Al.
Elian, Bizanţul, Biserica şi cultura românescă, Iaşi 2003].
FHDR, IV – Fontes Historiae Daco-Romanae (Izvoarele istoriei României), vol.
IV: Scriprtores et acta Imperii Byzantini saeculorum IV-XV (Scriitori şi acte
bizantine, secolele IV-XV), edidit: H. Mihăescu, R. Lăzărescu, N.-Ş. Tanaşoca, T.
Teoteoi, Bucureşti, 1982.
Giurescu 2007 – C. C. Giurescu, Istoria românilor, vol. I: Din cele mai vechi
timpuri până la moartea lui Alexandru cel Bun (1432), Bucureşti, 2007.
Giurescu, Giurescu 1976 – C. C. Giurescu, D. C. Giurescu, Istoria românilor, vol.
2: De la mijlocul secolului al XIV-lea până la începutul secolului al XVII,
Bucureşti, 1976.
Golubinski 1879 – E. Golubinski, Privire scurtă asupra historiei Bisericii
Română-Ortodoxă, Iassy, 1879.
Halecki 1930 – O. Halecki, Un empereur de Byzance à Rome: vingt ans travail
pour l’union des églises et pour la défense de l’Empire d’Orient, 1355-1375,
Warszawa, 1930.
Hasdeu 1999 – B.P. Hasdeu, Istoria critică a românilor, Bucureşti, 1999.
Hurmuzaki, I/2 – Documente privitoare la istoria românilor culese de E. de
Hurmuzaki, vol. I, partea 2: 1345-1450, culese, adnotate şi publicate de N.
Densuşianu, Bucureşti, 1890.
Hurmuzaki, XIV/1 – Documente privitoare la istoria românilor culese de E. de
Hurmuzaki, vol. XIV: Documente greceşti privitoare la istoria românilor, partea 1:
1320-1716, publicate de N. Iorga, Bucureşti, 1915.
Iorga 1928 – N. Iorga, Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor,
vol. I, Bucureşti, 1928.
Iorga 1931 – N. Iorga, Deux inscriptions grecques inédites de Silistrie, „Revue
Historique du Sud-Est Européen”, VIII, 1931, 4-6, p. 226-227.
Iorga 1984 – N. Iorga, Studii asupra Evului Mediu românesc, Bucureşti, 1984.

103
Iorgulescu 2003 – V. Iorgulescu, La partition de la métropole de Hongrovalachie
au XIVe siècle. Une nouvelle contribution, „Studia Historica et Theologica.
Omagiu profesorului Emilian Popescu”, Iaşi, 2003, p. 373-388.
Laurent 1945 – V. Laurent, Contributions à l’histoire des relations de l’Église
byzantine avec l’Église roumaine au début du XV-e siècle, „Académie Roumaine.
Bulletin de la Section Historique”, XXVI, 1945, 2, p. 165-184.
Laurent 1947 – V. Laurent, Aux origines de l’Église moldave: Le métropolite
Jérémie et l’évêque Joseph, „Revue des Études Byzantines”, V, 1947, p. 158-170.
Laurent 1972 – V. Laurent, Le trisépiscopat du patriarche Matthieu Ier (1397-
1410). Un grand pricès canonique à Byzance au début du XVe siècle, „Revue des
Études Byzantines”, XXX, 1972, p. 5-166.
Lăzărescu 1965 – E. Lăzărescu, Nicodim de la Tismana şi rolul său în cultura
veche românească (până la 1385), I, „Romanoslavica”, XI, 1965, p. 237-285.
Leunclavius 1591 – Johannes Leunclavius, Historiae Musulmanae Turcorum, de
monumentis ipsorum exscriptae, libri XVIII, Francofurti, 1591.
Marinescu 1924 – C. Marinescu, Înfiinţarea mitropoliilor în Ţara Românească şi
în Moldova, „Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice”, s. III, t.
II, 1924, p. 247-268.
Mărculeţ 2002 – V. Mărculeţ, Relaţiile Imperiului bizantin şi ale republicilor
maritime italiene cu Ţările Române până în secolul al XV-lea, Sibiu, 2002
[Mărculeț 2013 – V. Mărculeţ, Relaţiile Imperiului bizantin şi ale republicilor
maritime italiene cu Ţările Române până în secolul al XV-lea, ed. a II-a revăzută,
Brăila, 2013].
Mărculeţ 2003 – V. Mărculeţ, Imperiul Bizantin şi Ţările Române în secolele XIV-
XV (Relaţii politice, religioase şi comerciale), Sibiu, 2003.
Mărculeţ 2011 – V. Mărculeţ, Un posibil mitropolit necunoscut al Severinului din
deceniul 9 al secolului al XIV-lea, „Muzeul Naţional”, XXIII, 2011, p. 13-20.
Mărculeţ 2012 – V. Mărculeţ, Consideraţii privind datarea şi contextul în care şi-
a încetat existenţa Mitropolia Severinului, „Muzeul Naţional”, XXIV, 2012, p. 27-
37.
Mărculeț 2014 – V. Mărculeț, Ieremias – un mitropolit ignorat al Ungrovlahiei de
la începutul secolului al XV-lea, „Tyragetia”, s.n. VIII [XXIII], 2014, 2, p. 51-54.
Miklosich, Müller 1860-1862 – Fr. Miklosich, Ios. Müller, Acta Patriarchatus
Constantinopolitani, MCCCXV-MCCCCII, Vindobonae, MDCCCLX-
MDCCCLXII.
Năsturel 1958 – P.Ş. Năsturel, Une victoire du voévode Mircea l’Ancien sur les
Turcs devant Silistra, în „Studia et Acta Orientalia”, I, 1958, p. 239-247.
Nicolaescu 1936 – St. Nicolaescu, Documente inedite de la Mircea cel Bătrân
1386-1418, Extras din RMPMB, II, Bucureşti, 1936.

104
Onciul 1968, I-II – D. Onciul, Scrieri alese, vol. I-II, Bucureşti, 1968.
Panaitescu 1938 – P.P. Panaitescu, Documentele Ţării Româneşti, I. Documente
interne (1369-1490), Bucureşti, 1938.
Panaitescu 2000 – P.P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân, Bucureşti, 2000.
Parthey 1866 – G. Parthey, Hieroclis Synecdemus et Notitiae Graece
Episcopatuum, accedunt Nili Doxapatrii Notitia patriarchatuum et Locorum
nomina, Berolini, 1866.
Păcurariu 1991 – M. Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I,
Bucureşti, 1991.
Salaville 1930 – S. Salaville, Le titre ecclésiastique de «proedros» dans les
documents byzantines, „Échos d’Orient”, XXVI, 1930, 160, p. 416-436.
Şerbănescu 1959a – N. Şerbănescu, Titulatura mitropoliţilor, jurisdicţia, hotarele
şi reşedinţele Mitropoliei Ungrovlahiei, „Biserica Ortodoxă Română”, LXXVII,
1959, 7-10, p. 698-721.
Şerbănescu 1959b – N. Şerbănescu, Mitropoliţii Ungrovlahiei, „Biserica Ortodoxă
Română”, LXXVII, 1959, 7-10, p. 722-826.
Şerbănescu, Stoicescu 1987 – N. Şerbănescu, N. Stoicescu, Mircea cel Mare
(1386-1418). 600 de ani de la urcarea pe tronul Ţării Româneşti, Bucureşti, 1987.
Şerbănescu 1970 – N. Şerbănescu, Mitropolia Severinului. Şase sute de ani de la
înfiinţare 1370 – octombrie 1970, „Biserica Ortodoxă Română”, LXXXVIII, 1970,
11-12, p. 1191-1227.
Teoteoi 1982 – T. Teoteoi, Aparat critic la Actele Patriarhiei de la
Constantinopol, „Fontes Historiae Daco-Romanae (Izvoarele istoriei Românei)”,
vol. IV, Bucureşti, 1982, p. 189-277.
Theodorescu 1974 – R. Theodorescu, Bizanţ, Balcani, Occident la începuturile
culturii medievale româneşti (secolele X-XIV), Bucureşti, 1974.
Urkundenbuch, II – Urkundenbuch zur geschichte der Deutschen in
Siebenbürgen, Zweiter Band: 1342 bis 1390, Nummer 583 bis 1259 von Fr.
Zimmermann, C. Werner und Georg Müller, Hermannstadt, 1897.
Xenopol 1986 – A.D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. II: De la
întemeierea Ţărilor Române până la moartea lui Patru Rareş, 1546, Bucureşti,
1986.

105
 Daniile Sfântului Voievod Neagoe Basarab
către mănăstirile de la Sfântul Munte Athos

Constantin Mănescu

Keywords: St. Voievode Neagoe Basarab, donations, monasteries, Mount

Athos, Gabriel Protos, Saint Nifon, Patriarch of Constantinople, Megistis Lavras.
Abstract: Holy Prince Neagoe’s donations to the monasteries of Mount
Athos. Saint Prince Neagoe Basarab was one of the greatest supporters of the Holy
Places, especially of the Holy Mount Athos. In the sixteen century, he was noted in
the history of the East Christianity by many donations made to Balkan monasteries
of Mount Athos, in Greece and in Slavic area. In the work of founder and patron of
culture and the Orthodox world, the Prince Saint Neagoe Basarab appears as a
continuator of the Byzantine Emperors, concerned to support the Church, living
under Ottoman rule. We know these donations from a characterization made by
Gabriel Protos (Gavriil Protul) in a contemporary chronicle entitled The Life of
Saint Nifon, former Patriarch of Constantinople and, later, Metropolitan of
Wallachia and direct mentor of the great prince. Gabriel Protos describes the
prince as “great founder of all Athos”.
All of these donations come to fulfill the image of post-Byzantine basileos, on
whose land all the institutions of the defunct Byzantium, including the very Mount
Athos, had moved.

După moartea lui Vlad al V-lea cel Tânăr sau Vlăduţ, petrecută la 23 ianuarie
1512, la Bucureşti, tronul de domnitor al Ţării Româneşti avea să fie ocupat îndată
de Neagoe Basarab, fiul lui Basarab cel Tânăr, a cărui domnie va însemna în Ţara
Românească o epocă de înflorire culturală şi artistică al cărei ecou s-a făcut simţit
în tot secolul al XVI-lea. Această domnie, care va dura doar nouă ani şi opt luni, va
dovedi existenţa acelui „Bizanţ după Bizanţ”, după expresia savantului Nicolae
Iorga, în ţările române, care au devenit, după căderea Constantinopolului sub turci,
susţinătoare ale Ortodoxiei, prin daruri, donaţii în bani, ctitoriri de lăcaşuri sfinte
sau reparaţii ale celor existente. Astfel, Neagoe Basarab, un om format de Biserică
şi în spiritul ei şi al umanismului bizantin, a rămas în posteritate drept cel mai mare
ctitor a toată Sfetagora, aşa cum îl gratula Gavriil Protul (protosul), mai marele
mănăstirilor din Muntele Athos, în lucrarea istorico-hagiografică intitulată Viaţa şi
traiul Sfinţiei Sale Părintelui nostru Nifon, Patriarhul Ţaringradului, aceasta fiind
prima lucrare istorico-hagiografică scrisă pe pământul Ţării Româneşti1.
Urmând modelul împăraţilor bizantini, ca sprijinitor al culturii şi artelor,
Sfântul Voievod Neagoe Basarab, pe care B. P. Hasdeu îl numea „Marc Aureliu al

 Constantin Mănescu, preot paroh al bisericii Urşani – Horezu; doctorand în istorie la

Universitatea Valahia din Târgovişte, e-mail: prconstantinmanescu@yahoo.com.
1
Păcurariu 1980, p. 417.
106
Ţării Româneşti, principe artist şi filosof”, a devenit mai întâi ctitor mare în ţara sa,
ridicând mănăstirea de la Argeş, sfinţită la 17 august 1517, care avea să întreacă
prin frumuseţea ei templul lui Solomon de pe Muntele Sionului sau Sfânta Sofia pe
care o ridicase Justinian împăratul, după mărturisirea lui Gavriil Protul. A zidit apoi
biserica mitropoliei din Târgovişte, „mare şi frumoasă cu opt turle, şi tot rotunde,
cum se satură ochii tuturor de vederea ei”, aceasta fiind urmată de diferite
îmbunătăţiri şi adăugiri făcute la Mănăstirile Tismana şi Cozia. A dăruit mănăstirii
Comana moşia Tătărăşti şi a mai ridicat în Târgovişte o a doua biserică, cu hramul
Sfântul Gheorghe2. Dar, în acelaşi timp, domnul muntean n-a pregetat să sprijine
bogat Sfântul Munte Athos, unde mila sa creştină s-a revărsat asupra mai tuturor
mănăstirilor, într-un moment al istoriei în care nu şi-a putut permite şi nu a făcut
acest lucru nici un alt domn creştin. Această constatare o făcea, în mod
administrativ, acelaşi Gavriil Protul: „Ce vom spune despre lucrurile şi mănăstirile
pe care le-au miluit? Şi în toate laturile de la Răsărit până la Apus şi de la Amiază-
zi până la Amiază-noapte, toate sfintele bisericii le hrănea şi cu multă milă
pretutindeni da. Şi nu numai creştinilor fu bun, ci şi păgânilor, şi fu tuturor tată
milostiv, asemănându-se Domnului ceresc, care străluceşte soarele său şi dă ploaie
şi peste cei buni şi peste cei răi, cum arată Sfânta Evanghelie”3. La capitolul „Acte
şi gesturi exemplare”, protosul Muntelui Athos nu uită să înregistreze aproape toate
daniile pe care perechea domnească Neagoe – Miliţa Despina le-a făcut
mănăstirilor din ţară sau celor din afara ei, în încercarea lor de a moşteni titlul de
mari ctitori în mult încercatul areal balcanic ortodox, atât de la înaintaşii
Basarabilor, cât şi de la cei ai Brankovicilor (ascendenţii paterni ai sârboaicei
Miliţa). Şi motivaţia n-ar fi întreagă, dacă nu am aduce în sprijinul ei chiar
argumentul inserat de autorul Învăţăturilor către Theodosie în „Cuvântul al
şaptelea” (Pildă pentru ceia ce fac milostenie, şi pentru viaţa lumii aceştia): „Şi
aceasta să ştiţi, o, iubitorii de Hristos creştini, că eu robul lui Dumnezeu, măcar de
sunt şi mai păcătos decât toţi oamenii, ce însă cât am putut pricépe, despre oarece
parte, n-am putut afla alt raiu mai bun şi mai dulce decât faţa Domnului nostru
Iisus Hristos”4.
Unul dintre aspectele care au făcut ca domnia lui Neagoe Basarab să capete
importanţă pe planul evlaviei şi al sfinţeniei sale îl reprezintă ajutoarele pe care el
le-a îndreptat, în special, către Sfântul Munte Athos, supranumit „Grădina Maicii
Domnului”, mergând astfel pe urmele strămoşilor săi, între care menţionăm pe
Vlad Călugărul (1482-1495). Neagoe Basarab este considerat exemplul cel mai
elocvent pentru obiceiurile sale imperiale. El este voievodul a cărui operă
sistematică de susţinere a Ortodoxiei balcanice şi a Orientului Apropiat a fost de o
mare amploare şi de o rezonanţă nemaiatinsă până la el5. Şi nici după el nu s-au
mai găsit uşor domni valahi care să fie atât de interesaţi de Athos.

2
Giurescu 1940, p. 150.
3
Simedrea 1937, p. 24.
4
Învăţăturile lui Neagoe Basarab 1984, p. 143.
5
Iorga 1972, p. 129-130.
107
 Despre binefacerile sfântului voievod către Athos au scris, de-a lungul
timpului, cercetători avizaţi, precum pr. prof. Teodor Bodogae 6, regretatul Petre Ş.
Năsturel7, iar mai nou, adică în ultimele trei decenii, Florin Marinescu de la Centrul
de cercetări neo-elenice de la Atena, unul dintre cei mai pasionaţi cercetători ai
arhivelor athonite, care a şi reuşit să scoată la lumină o parte importantă a
documentelor care privesc relaţia româno-athonită8. Cercetătorii au stabilit, pe baza
documentelor, că domnitorul Neagoe Basarab şi-a îndreptat atenţia către multe
dintre mănăstirile athonite, fie finanţând direct refacerea lor, fie construindu-se
paraclise şi alte dependinţe sau, pur şi simplu, acordându-le periodic „mile” în
bani, care au avut rostul susţinerii vieţii de acolo.
O atenţie deosebită a dat Mănăstirii Kutlumuş, supranumită „lavra cea mare a
Ţării Româneşti”, ctitoria strămoşului său Vladislav I, a cărei biserică fusese
refăcută de Mircea cel Bătrân, care făcuse din Kutlumuş „fundaţiunea Valahiei”,
dar şi de tatăl domnului de acum, adică Basarab cel Tânăr, care găsise mănăstirea
deteriorată şi a restaurat-o şi consolidat-o. La 7 decembrie 1514, Neagoe Basarab
emite un hristov prin care îi acordă un ajutor anual de 10.000 de aspri, plus alţi 700
destinaţi ospiciului, iar alţi 500 erau daţi aceluia care făcea oficiul de aducător. În
total 11.200 aspri, ceea ce echivala cu suma de 185 piese de aur oferite anual
acestei mănăstiri9. La aceste sume de bani s-au adăugat lucrările de refacere totală a
Mănăstirii Kutlumuş, menţionate de Gavriil Protul în Viaţa Sfântului Nifon: zidirea
unei noi biserici, cu hramul Sfântul Nicolae, cu zid gros şi turle, cu chilii,
trapezărie, pivniţă, brutărie şi alte case de toată trebuinţa, acoperirea bisericii cu
plumb, construirea unui adăpost pentru corăbii şi a unei „cule cu arme şi cu tunuri
de pază”10. Intervenţia lui Neagoe Basarab a fost atât de însemnată încât
Kutlumuşul a ajuns de atunci în ierarhia mănăstirilor pe locul al şaselea şi se
menţine aşa până azi. Aici îl vedem înfăţişat pe Neagoe Basarab într-un tablou
votiv, împreună cu Radu cel Mare, ţinând în mână catoliconul mănăstirii, ai cărei
ctitori se considerau de acum cei doi.
Începutul secolului ai XVI-lea va aduce şi Vatopedului o serie de binefaceri,
din partea aceluiaşi domn. Neagoe a dăruit pentru icoana Maicii Domnului
Vimatarissa un măr de aur cu pietre preţioase, care azi este dispărut. A mai pus să
se zidească o pivniţă mare, a acoperit biserica cu plumb, a reconstruit turnul
Preasfintei Fecioare, a zidit vinăria, hambarele, bucătăria, cămări pentru pâine şi a
continuat cu daniile începute de strămoşii săi, Vlad Călugărul şi Radu cel Mare11.
Tot pentru Vatoped, Neagoe a emis un hrisov, la 29 aprilie 1513, prin care îi acorda
o danie de 20.000 de aspri, la care adăuga 500 pentru cel ce va veni şi 700 pentru

6
Bodogae 1940, passim.
7
Năsturel 1986, passim.
8
Cercetătorul greco-român Florin Marinescu a publicat: Documente româneşti de la
Muntele Athos. Arhiva Sfintei Mănăstiri Xiropotamu, Atena, 1997; Documente româneşti
din Sfântul Munte. Arhiva Sfintei Mănăstiri Kutlumuş, 1998; Arhiva Protatonului, 2001;
Arhiva Sfintei Mănăstiri Sfântul Pavel, 2002, Arhiva Mănăstirii Ivir, 2007.
9
Năsturel 1986, p. 58, 60, 312.
10
Giurescu 1940, p. 150.
11
Bodogae 1940, p. 117, nota 2.
108
bolniţă. Faptul fusese prilejuit de venirea călugărilor vatopedieni în ţară cu
moaştele Sfintei Ana, mama Fecioarei Maria, ale Prodromului şi ale altor sfinţi.
Apoi, cu ocazia venirii tuturor egumenilor la sfinţirea marii ctitorii a lui Neagoe, la
Curtea de Argeş, s-ar fi fixat Vatopedului suma anuală de 9000 de aspri12.
Evlaviosul domn s-a îndreptat şi către Marea Lavră, unde, în afară de un
ajutor anual de 9000 de aspri, a refăcut mănăstirea cu totul: a făcut pentru catolicon
un acoperiş nou din plumb şi a rezidit paraclisul cimiterial. În plus, i-a dăruit vase
cultice şi veşminte.
Numele voievodului român se leagă, într-un mod mai special, şi de al
Mănăstirii Dionisiu, pentru că aici s-a mutat către Domnul, la 11 august 1508, ex-
patriarhul ecumenic Nifon al II-lea. Acesta, după ce îşi terminase pastoraţia în Ţara
Românească, unde a fost adus de domnitorul Radu cel Mare şi a înfiinţat episcopia
Râmnicului şi a Buzăului, apoi a ajuns la neînţelegeri cu Radu cel Mare din pricină
că n-a îngăduit căsătoria surorii acestuia cu un boier moldovean, întrucât era
împotriva canoanelor, în 1505 a plecat la Dionisiu, unde fusese închinoviat13. În
1515, domnitorul Neagoe Basarab, care purtase de grijă lui Nifon în timpul
neînţelegerilor sale cu Radu cel Mare, i-a adus osemintele în ţară „ca să curăţească
şi să tămăduiască greşeala Radului Vodă”. Primite cu mare alai, au fost puse
deasupra mormântului lui Radu cel Mare, la Dealu, făcându-se rugăciuni pentru
iertarea lui. Aşezate apoi într-un frumos chivot de argint poleit cu aur, împodobit cu
pietre scumpe şi cu email – darul lui Neagoe Basarab – au fost înapoiate la
Mănăstirea Dionisiu. Chivotul reprezintă o biserică cu cinci turle, câţiva specialişti
sugerând că ar fi planul iniţial al bisericii de la Curtea de Argeş, şi are pe capac pe
însuşi domnul ce se închina Sfântului Nifon. Pe mormântul său, Neagoe Basarab a
ridicat apoi o biserică cu hramul Sfântului Nifon.
Călugării de la Dionisiu au trimis apoi lui Neagoe, în dar, capul Sfântului
Nifon şi o mână, pe care el le-a dăruit ctitoriei lui de la Argeş. Ele se păstrează
astăzi în catedrala mitropolitană din Craiova. În schimbul acestui dar, Neagoe a
făcut un chivot în aur şi pietre scumpe pentru capul Sfântului Ioan Botezătorul, pe
care el însuşi l-a donat călugărilor de la Dionisiu. Tot la această mănăstire a donat
şi o mână a Sfântului Ioan Gură de Aur. Legătura specială pe care Neagoe Basarab
a avut-o cu Mănăstirea Dionisiu se vede şi din aceea că aici se păstrează şi textul
grecesc al Învăţăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, redactat de
celebrul Manuil de Corint, retorul Patriarhiei, tradus fiind după un exemplar slavon
din Ţara Românească.
Neagoe Basarab a fost atent şi la nevoile altor fundaţii athonite, precum
Sfântul Pavel şi Xiropotamu. La prima a clădit, între 1515-1520, turnul – „o culă să
fie de strajă”, cum zice Gavriil Protul14, sau „un turn de apărare pentru pomenirea
domniei mele”, care se conservă şi azi într-o stare foarte bună, inscripţia indicându-
ne faptul că domnul a fost ctitor aici împreună cu fiul său Teodosie15. Celei de-a

12
Năsturel 1986, p. 92.
13
Păcurariu 1980, p. 419.
14
Simedrea 1937, p. 28-29.
15
Bodogae 1940, p. 260.
109
doua i-a construit trapeza şi pivniţa, după cum ne spune tot Gavriil Protul16, şi i-a
mai fixat un ajutor anual de 3000 de aspri.
O altă mănăstire ajutată de Neagoe Basarab este Hilandar. Doi călugări de la
această încercată mănăstire a sârbilor de la Muntele Athos au fost prezenţi la
sfinţirea Mănăstirii Curtea de Argeş, la 5 august 1517, şi s-au plâns de lipsa
hainelor mănăstireşti. Domnitorul le-a acordat un ajutor anual de 7000 de aspri, iar
cei doi călugări, Leontie şi Mardarie, au spus că mănăstirea se obligă să facă slujbe
pentru moartea sa. Documentul poartă data de 23 august 151717.
Xenofontului i se acorda o danie anuală de 2000 de aspri. Tot acestei mănăstiri,
domnul, împreună cu doamna Despina, i-a dăruit un splendid epitrahil cu fir de aur
şi argint18.
Acelaşi Gavriil Protul ne spune că Neagoe Basarab s-a îngrijit şi de
mănăstirea Ivirului, căreia i-ar fi adus apa de la două mile şi „cu multă bogăţie o au
împodobit. Şi tot de la el ştim că doamna Despina, soţia voievodului, a cusut cu fir
de aur o poală pentru icoana Maicii Domnului - Portăriţa19. Tot Neagoe Basarab ar
fi dat bani egumenului Dionisie, la 1513, pentru refacerea catoliconului şi a altor
dependinţe. Se crede că Neagoe a restaurat şi biserica Adormirii Maicii Domnului
de la Ivir, ridicându-i o turlă nouă, pe la 1513, şi chiar şi turla catoliconului ar fi
fost ridicată tot cu banii lui. Şi, ca şi la Vatoped, milostivul domn ar mai fi acordat
Ivirului o danie anuală de 200 de taleri.
În afară de mănăstirile menţionate s-au mai bucurat de daruri şi ajutoare
financiare din partea milostivului domn Neagoe Basarab şi mănăstirile: Pantelimon
(4000 de aspri anual), Zografu, Esfigmenou şi Kostamonitou, deşi la acestea a
donat sume mai mici de bani. Iată, deci, că din totalul de douăzeci de mănăstiri
existente la Muntele Athos, documentele atestă prezenţa sfântului Voievod cu
diferite danii la unsprezece dintre ele. Sursa principală care atestă aceste danii o
reprezintă biograful patriarhului Nifon şi este demnă de încredere. Prin ceea ce a
făcut pentru ţara sa, pentru Biserica Ortodoxă din ţara sa şi pentru Ortodoxia de
pretutindeni, Sfântul Voievod Neagoe Basarab şi-a câştigat un loc de cinste în ceata
sfinţilor, iar numele său rămâne înscris cu litere de aur, la loc de cinste, în istoria
naţională, precum şi în întregul areal al creştinătăţii răsăritene, din Balcani şi
Grecia, până în Asia Mică, la Ierusalim sau Sinai. La comemorarea a 495 de ani de
la mutarea sa către Domnul, petrecută la 15 septembrie 1521, ne închinăm cu
smerenie chipului său plin de lumina faptelor bune, şi îl rugăm să ne fie călăuză
spre Hristos, lumina cea veşnică şi neapropiată.

16
Bodogae 1940, p. 199.
17
D.R.H., doc. nr. 160, p. 304-306.
18
Năsturel 1986, p. 259.
19
Simedrea 1937, p. 24.
110
Bibliografie

Beza 1937 – Marcu Beza, Urme româneşti în Răsăritul ortodox, Editura Ziarului
Universul, Bucureşti, 1937.
Bodogae 1940 – Teodor Bodogae, Ajutoarele româneşti la mănăstirile din sfântul
Munte Athos, Tipografia Arhiediecezană, Sibiu, 1940.
D.R.H. – Colecţia DOCUMENTA ROMANIAE HISTORICA, B. Ţara Românească, vol. II
(1501-1525), volum îngrijit de Ştefan Ştefănescu şi Olimpia Diaconescu, Editura
Academiei, Bucureşti, 1972.
Giurescu 1940 – Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, vol. II, partea întâia,
Ediţia a treia, revăzută şi adăogită, Bucureşti, 1940.
Iorga 1972 – N. Iorga, Bizanţ după Bizanţ, Editura Enciclopedică Română,
Bucureşti, 1972.
Învăţăturile lui Neagoe Basarab 1984 – Învăţăturile lui Neagoe Basarab către
fiul său Theodosie, Editura Minerva, Bucureşti, 1984.
Năsturel 1986 – Petre Ş. Năsturel, Le Mont Athos et les Roumains. Recherches sur
leur relations du milieu du XIV-e siècle à 1654, (Orientalia Christiana Analecta 227),
Pontificium Institutum Studiorum Orientalium, Roma, 1986.
Păcurariu 1980 – Preot prof. dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe
Române, vol. I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1980.
Simedrea 1937 – Viaţa şi traiul Sfinţiei sale Nifon, Patriarhul Ţaringradului,
introducere şi text: Tit Simedrea, s.n., 1937.

111
 Biserica de lemn din satul Racu – Mitrofani, județ Vâlcea
Rodica Gabriela Herbel

Keywords: wooden church, Valcea county, Racu – Mitrofani

Abstract: The wooden church from Racu village, Mitrofani, Valcea county.
The article presents a detailed description of the wooden church of Racu, Mitrofani
village, Valcea County. Monuments of folk architecture suffer permanent changes.
Wooden churches were subjected to interventions that have preserved the building
and some inappropriate accelerated degradation of it. The detailed analysis of the
monument strengthens and complements existing data surveys previously
conducted.

Satul Racu face parte din comuna Mitrofani și este așezat de-a lungul pârâului
Verdea, în sudul județului Vâlcea.
În trecut a ținut de comuna Nemoiu. Așa apare și în Marele Dicționar
Geografic al României în 1902: „Racul, sat, făcând parte din comuna rurală
Nemoiul, plasa Oltul de jos, județul Vîlcea. Are o populație de 35 familii, și o
biserică fondată la 18081”.
Din 1968 până în anul 2004 satele Racu, Cetățeaua și Mitrofani au aparținut
de comuna Sutești.
Biserica de lemn cu hramul „Sfinţii Voievozi”, monument istoric (cod LMI:
VL-II-m-B-098902) se află în satul Racu. Accesul se face pe o uliță cu intrare de pe
drumul comunal 98. Biserica se află în cult. În jurul ei este organizat cimitirul
satului. De remarcat este faptul că fiecare cruce este dublată de stâlpi de mormânt.
Într-o catagrafie din 1840, rescrisă în anul 1941 de preotul I. Popescu-Cilieni,
biserica din Racu apare cu pisania următoare:
„Această sfântă și Dumnezăiască biserică ce să prăznuiește hramul Sfinților
Voievozi, s-au făcut la l[ea]t 1808 de dumneai cocoana coconu[lui] Radu Rostogol
și dumnealui Vladu Merișanu și de Sandu Nicolaie și e bună”3.
Reparațiile bisericii s-au făcut în anii 1852 și 19344. Pictura bisericii a fost
executată în anul 1938. În anul 1967, lăcașul a fost restaurat ce către Direcția
Monumentelor Istorice (codul vechi 39 B 0282)5.
Biserica de lemn din satul Racu este de plan simplu dreptunghiular, cu absida
altarului poligonală, în cinci laturi, decroșată de corpul clădirii. În elevaţie se
remarcă faptul că biserica este construită din lemn de stejar şi are soclul zidit în
ciment. În partea de vest se află pridvorul sprijinit pe patru stâlpi de lemn. Stâlpii

 Rodica Gabriela Herbel, profesor Educație plastică, Liceul Sanitar Antim Ivireanu –
Râmnicu – Vâlcea, e-mail: gabi_herbel@yahoo.com.
1
Lahovari et alii 1901, p. 157.
2
http://patrimoniu.gov.ro/images/LMI/LMI-2010_VL.pdf, p. 44, accesat în august 2014.
3
Popescu–Cilieni 1941, p. 21.
4
Micle 2010, p. 608.
5
xxx-Vâlcea 2007, p. 196.
112
sunt îmbinaţi în cep de grinda transversală a pridvorului şi de grinzile pereţilor de
nord şi de sud. Tavanul pridvorului este drept, realizat din scânduri. De aici se face
şi accesul în și apoi spre turla clopotniță, pe o scară de lemn îngustă și abruptă
construită pe partea nordică a pridvorului. Balustrada este confecționată din bârne
așezate orizontal, pălimarul din scânduri verticale. La nivelul pardoselii pridvorului
s-a turnat o placă de beton.
Pe pereţii de nord şi sud, ferestrele dreptunghiulare sunt dispuse simetric, câte
două în pronaos şi naos și una în altar pe peretele estic.
Învelitoarea are şase ape: trei spre est care urmăresc poligonul altarului, câte
una pe nord şi sud şi una pe vest. Deasupra pridvorului este construită turla de
formă patrulateră cu acoperiș piramidal în patru ape. În partea estică, acoperişul se
sprijină pe patru perechi de cai mari încrucişaţi prin chertare. Acoperișul se încheie
cu o cruce metalică așezată deasupra altarului. A doua cruce este plasată în vârful
turlei.
Turla bisericii răspunde necesității de adăpost pentru toacă sau pentru clopot,
semne de comunicație foarte importante în viața rurală. La început, turnul–
clopotniță avea forma unei simple svornițe situate undeva lângă biserică6. Această
clopotniță o găsim și la biserica de lemn din Racu, ea fiind pe post de poartă în
curtea bisericii.
Accesul în biserică se realizează pe fațada de vest pe o ușă de lemn. Pronaosul
și naosul sunt boltite semicilindric. Bolta se sprijină pe timpane și pe un arc în
naos. Întreaga biserică are podea de scândură dispusă longitudinal. Peretele dintre
pronaos și naos este confecționat din dulapi groși de stejar. Are o singură
deschizătură în dreptul ușii de intrare.
Naosul este dreptunghiular. Pe pereții de nord și de sud sunt strane și deasupra
lor cuiere de lemn.
Peretele iconostasului înalt nu permite să se vadă pictura de pe bolta altarului.
Acest element de elevație prezintă cele trei intrări spre altar. Mai există doar porțile
împărătești care se închid cu o cruce în partea superioară. Timpanul este alcătuit
din grinzi orizontale pictate, el sprijină bolta.
Altarul are formă pentagonală. Bolta altarului este semicilindrică, racordată
spre est cu trei pandantivi corespunzători pereților. În mijlocul încăperii este
construit piciorul altarului. Aici nu avem proscomidie și diaconicon, locul lor fiind
substituit de o masă și un cuier pentru veșmintele preoțești.
Biserica este construită din dulapi de stejar. Grinzile sunt masive şi au
lungimea naosului şi pronaosului. În pridvor, talpa şi grinda superioară nu continuă
pe cele din corpul bisericii. Legarea lemnelor la colţurile clădirii se face după
sistemul în cheotori drepte, în coadă de rândunică, grinzile fiind fasonate în patru
dungi. Grinda talpă depăşeşte linia pereţilor în zona privorului și a decroșului
absidei de naos. Sistemul de îmbinare a grinzilor, în coadă de rândunică, tăietura
înclinată, au rolul de a contracara evazarea construcţiei. Îmbinările sunt fixate prin
cuie de lemn.
Decorul traforat, crestat sau sculptat în lemn se întâlnește la acestă biserică
mai ales pe fațada vestică. Aici avem fruntarul frumos crestat în acolade. Stâlpii
6
Godea 2008, p. 192.
113
sunt strunjiți pe toată lungimea lor între pălimar și fruntar, forma trecând de la cea
cu patru fețe – prismatică la cea rotundă, cu îngroșări și subțieri succesive.
Frânghia răsucită de lemn, sculptată în grosimea grinzii, înconjoară biserica și
se încheie în dreptul portalului. Aici ia forma de boltă largă deasupra ușii cu un
soclu înalt, decorat cu denticuli.
Biserica poartă două inscripții incizate: una în pridvor și una pe peretele sudic
al altarului.
În exterior nu există pictură. În pridvor se păstrează o icoană a Sfântului
Apostol Petru cu o cheie în mână.
Biserica prezintă pictură interioară. Este o pictură pe un grund subțire. Nu s-au
folosit pânze interstițiale. În zona bolților apar deteriorări ale stratului de culoare la
îmbinarea elementelor structurale. S-a practicat un strat mai gros de preparație între
grinzi. Pictura pe panou de lemn este reprezentată de icoanele interioare și de
iconostas.
Pictura bisericii de lemn din Racu este de factură neoclasică. Chipurile
personajelor sunt realist reprezentate. Drapajul veșmintelor prezintă o tratare mai
grafică.
Pictura pronaosului este repartizată astfel: peretele vestic – un preot ctitor și
Sfântul Apostol Petru; în timpan – doi îngeri afrontați ce trâmbițează și poartă o
panglică cu mesajul „Plin este cerul și pământul de mărirea Lui”; slava îngerilor
este adresată picturii din boltă cu Sfânta Treime. Dumnezeu Tatăl și Fiul Iisus stau
pe nori uniți de crucea pe care este reprezentat Sfântul Duh în chip de porumbel;
fondul este pictat cu cer albastru cu steluțe albe; perete nordic: Sfânta Muceniță
Filofteia și Sfânta Muceniță Varvara; perete sudic: Sfânta Ecaterina; perete
despărțitor pronaos – naos: două icoane cu Maica domnului cu Pruncul și Iisus
Hristos; timpanul: o scenă cu doi îngeri în tunici albe care țin o panglică cu mesajul
„Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot”.
Naos: pictura boltei are plasați în cele patru colțuri pe cei patru evangheliști
însoțiți de simbolurile lor: Evanghelistul Ioan cu un vultur, Evanghelistul Marcu
cu un leu, Evanghelistul Matei cu un om (înger) și Evanghelistul Luca alături de un
vițel. În centru este pictat Iisus Hristos cu Biblia în care se citesc literele A și Ω.
Este reprezentat într-o mandorla radiantă. Pe pereți sunt pictate următoarele
personaje: vest – Dumnezeu Savaot cel vechi de zile, nord – Sfântul Dimitrie,
Învierea Domnului, Sfântul Tihon cu strugure, Sfântul Ioachim, sud – Sfântul
Gheorghe, Nașterea Domnului și Sfânta Ana cu Fecioara.
Iconostasul este executat din lemn. Nu prezintă decor sculptat. Pe el s-au
montat panourile icoanelor. Este compus din parapet, registrul icoanelor prăznicar,
registrul apostolilor, registrul proorocilor și crucea cu moleniile.
Ușile împărătești sunt decorate cu scena Bunei Vestiri. Icoanele împărătești:
Sfântul Ierarh Nicolae, Maica Domnului cu Pruncul, Iisus Hristos Pantocrator și
Arhanghelii Gavriil și Mihail. Icoanele prăznicar sunt executate individual și
distingem următoarele scene: Ovedenia, Buna Vestire, Nașterea Domnului,
Prezentarea la Templu, Botezul, Sfânta Mahramă, Învierea, Înălțarea, Schimbarea
la față, Sfânta Treime și o scenă indescifrabilă. Registrul apostolilor și cel al
proorocilor sunt pictate pe câte o grindă orizontală sub forma unor medalioane

114
circulare cu fond albastru și contur roșu. Crucea și moleniile sunt încadrate de
decoruri cu vrejuri vegetale împletite.
Pictura altarului cuprinde registrul marilor ierarhi: Sfântul Vasile cel Mare,
Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie Bogoslov. Scena bolții este cea
obișnuită: Maica Domnului cu Pruncul în brațe încadrată de doi arhangheli. Fondul
este un cer albastru cu steluțe galbene.

Bibliografie

Godea 2008 – Godea Ioan, Biserici de lemn din Europa, Bucureşti, 2008.
Lahovari et alii 1901 – Lahovari George Ioan, Brătianu Ion C., Tocilescu Grigore
G., Marele Dicţionar Geografic al României, Volumul IV, Stabilimentul Grafic J.
V. Socecŭ, Bucureşti, 1901.
Micle 2010 – Micle Veniamin, Viaţa religioasă, în Enciclopedia judeţului Vâlcea,
Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2010.
Popescu-Cilieni 1941 – Popescu-Cilieni I., Biserici, târguri şi sate din judeţul
Vâlcea, Craiova, 1941.
xxx- Vâlcea 2007 – Vâlcea- 30 de monografii, Vol. 3, Editura Petras, Râmnicu
Vâlcea, 2007.

Link-uri:
http://patrimoniu.gov.ro/images/LMI/LMI-2010_VL.pdf, p. 44, accesat în august
2014

Lista ilustrațiilor

1. Biserica de lemn din Racu – Mitrofani

2. Poarta-clopotniță
3. Stâlpul pridvorului
4. Absida altarului – exterior
5. Ferestra
6. Pictura interioară

Documentație fotografică

115
Foto 1. Biserica de lemn din Racu – Mitrofani

116
Foto 2. Poarta – clopotniță

117
Foto 3. Stâlpul pridvorului

118
Foto 4. Absida altarului – exterior

119
Foto 5. Ferestra

Foto 6. Pictura interioară

120
 Preliminariile Bătăliei din zona Sibiu-Câineni

Dumitru Garoafă

Keywords: limited offensive actions, Gregori hill, Caşolţ, Bucata hill

(elevation 540), dr. Gh. Roşescu, pr. Dimitrie Ionescu alias Căpeţel, offensive
recognition from Orlat, col. Tr. Moşoiu, grl. Erich von Falkenhayn, cpt. Ioan
Ciulley, slt. (rz.) Vasile Godeanu, Fântânele (former Cacova).
Abstract: Preliminaries of the Battle of Sibiu-Caineni area (13-16/26-29
September 1916) are foreshadowed by limited attacks in both camps aimed at
improving their positions in various sectors of the front: that of the Austro-
Germans in the night 2-3/15-16 September 1916, and the "triple" of the Romanians
in 6/19 and 9/22 September 1916. Also, by the "double" of the Romanians in 9/22
September 1916, sought, on the one hand, to deprive the enemy of the possibility of
intervention on the main communication between Fagaras and Sibiu, to the right
flank of Div. 13 Inf., and on the other, to establish the identity and amount of
enemy forces, whose presence and action in the left flank of Div. 23 Inf. became
increasingly troubling.

La începutul lunii septembrie 1916, trupele române atinseseră aliniamentul:

Gura Râului – pădurea Dreispitz (Trei Vârfuri) – platoul Poplaca - Şelimbăr1,
Caşolţ – Săcădate – Avrig şi, totodată, va fi finalizată marea structură de comandă
a unităţilor care acţionau în această zonă operativă: Div. 23 Inf., cuplată cu Div. 13
Inf. va constitui Corpul de Olt, pus sub comanda grl. C. Manolescu (28 aug/10
sept. 1916)2, iar, cu data de 1/14 sept. 1916, denumirea sa oficială va deveni Corpul
I Armată, când în fruntea lui va fi numit grl. div. Ioan Popovici3.
Ofensiva română, pornită cu 15 zile mai înainte şi susţinută cu multă vigoare –
datorită turnurii nefavorabile a evenimentelor de pe frontul dobrogean -, se
transformase în defensivă, creând condiţii inamicului să aducă unele modificări
planului său iniţial. Astfel, Armata I austro – ungară, care se menţinea în defensivă
în podişul Târnavelor, a fost întărită cu noi forţe ce afluiau dinspre „poarta”
Someşului, iar forţele germane trimise în Transilvania, constituite în Armata a IX -
a germană, se deplasau pe comunicaţia Arad – Deva – Sebeş, intrând succesiv în
raioanele de concentrare şi pe linia frontului. Raportul de forţe s-a echilibrat în
acest fel substanţial, celor trei armate române aflate în ofensivă opunându-li-se trei
structuri similare inamice iar, în condiţiile în care de pe frontul din Transilvania


Dumitru Garoafă, Arhiepiscopia Râmnicului.
1
Acesta şi satul Bungard sunt eliberate în ziua de 27 aug. 1916, în timpul unei acţiuni
conjugate a unităţilor de la Regimentele 2 Inf. Vl., 44 Inf. Ag. şi 1 Grăniceri (Cf. Dabija
1929, p. 48-49; Atanasiu 1982, p. 45).
2
Dabija 1929, p. 49; Atanasiu 1982, p. 45-46.
3
Dabija 1929, p. 53.
121
Comandamentul suprem român dirija spre cel de sud noi forţe, s-au creat premisele
preluării iniţiativei strategice de către Puterile Centrale4.
Comandantul Armatei a IX-a germane- grl. Erich von Falkenhayn-, a apreciat
că preluarea iniţiativei strategice reclama executarea unor lovituri succesive asupra
trupelor române care trecuseră Carpaţii. Ulterior, urma să se încerce pătrunderea,
prin surprindere, a trecătorilor din Carpaţii Meridionali, în Muntenia. Pentru
concretizarea acestei concepţii, s-a hotărât, ca maximă urgenţă, stoparea ofensivei
româneşti în zona Jiu, astfel ca, prima lovitură să se execute asupra trupelor
române de la sud de Sibiu în scopul nimicirii acestora, după care, marile unităţi ale
Armatei a IX-a germane urmau să se regrupeze şi să execute o manevră
învăluitoare asupra aripii stângi a Armatei a II - a române5. Dacă, în planul iniţial al
grl. Erich von Falkenhayn se miza pe executarea unei „manevre dublu învăluitoare,
cu scopul de a tăia retragerea trupelor noastre spre defileu”6, ulterior, ca urmare a
recunoaşterilor în teren ordonate Corpului de cavalerie Schmettow în zona
Făgăraşului şi Corpului Alpin, în Munţii Cibinului, se renunţă la această manevră şi
se optează pentru „un atac frontal”, cu efortul principal la dreapta, în direcţia
Săcel<e> - Orlat7. În acelaşi timp, Corpul Alpin va realiza „o întoarcere strategică,
care, concentrat în regiunea Poiana şi Jina, urcă munţii Cindrelului, ajunge la
Negovanul, de unde se împarte pe două coloane: o coloană <principală> către
vârful Preajba şi Vârful Mare, <iar> o coloană secundară, către <munţii> Robu şi
Murgaşu. De aici, trimit detaşamente care să ta<i>e v<alea> Oltului, <se> ajunge
la Boiţa-Turnu Roşu-Câineni-Râul Vadului şi pune stăpânire pe înălţimile <de la>
est de <râul> Olt, urmărindu-se „tăierea liniei noastre de retragere a noastră şi, în
caz de va reuşi s-o ta<i>e, atunci <o> împinge către Armata a II-a şi descoperă
v<alea> Oltului”8 (Anexa nr. 1).
Preliminariile Bătăliei din zona Sibiu-Câineni (13-16/26-29 sept. 1916) sunt
prefigurate de acţiunile ofensive limitate ale ambelor tabere, care urmăresc
îmbunătăţirea poziţiilor în diferite sectoare ale frontului: cea a austro-germanilor,
din noaptea de 2-3/15-16 sept. 1916 şi „tripla” românilor din zilele de 6/19 şi 9/22
sept. 1916.
Astfel, în noaptea de 2/15-3/16 sept. 1916, inamicul a executat un atac prin
surprindere, din direcţia dealul Guşteriţa (situat la N de Sibiu) - Cornăţel, asupra
satului Caşolţ, apărat de trupe ale Rg. 42 Inf. Vl., atac susţinut şi de un virulent
bombardament de artilerie, executat de pe Gregoriberg, cu ajutorul reflectoarelor9.
Graţie documentelor de arhivă şi memorialisticii dedicate Marelui Război, putem
4
România în anii Primului… I, 1987, p. 308.
5
Kiriţescu 1925, p. 273; România în anii Primului…, I, p. 308.
6
Vezi, pe larg, Falkenhayn 1937, p. 28-29.
7
S.J.A.N.Vl., Col. Documente istorice, pach. CCXLII (242)/2, f. 5 (Documentul aparţine
grl. Constantin Oprescu şi se pare că a fost elaborat în prima jumătate a anului 1917, în 3
etape. Propunem, ca titlu provizoriu al documentului, Jurnal de campanie, cu următoarea
structurare din partea autorului acestuia: I. Ofensiva armatei române în Transilvania (14
aug. -28 sept. 1916), cu două subcapitole: 1. Bătălia de la Olt-Lotru (13-16 sept. 1916), 2.
Bătălia de la Sibiu, II. Continuarea operaţ<iunilor militare> în Dobrogea).
8
S.J.A.N.Vl., Col. Documente istorice, pach. CCXLII (242)/2, f. 5v.
9
Kiriţescu 1925, p. 243; Popian 2009, p. 63.
122
reconstitui fazele şi dramatica încleştare ce s-a angajat între unităţile regimentului
şi inamic. Astfel, un detaşament inamic de forţa a “60-70 de ulani descălecaţi,
înarmaţi cu carabine cu baionetă, cu grenade de mână şi cu 2 mitraliere”10,
profitând de întunericul nopţii ploioase, reuşeşte să se strecoare până la prima linie
a avanposturilor Btl. III al regimentului, lichidând, prin ştrangulare şi focuri de
armă, santinelele şi gărzile mari care dormeau în post11. Apoi, înaintează pe la
flancul stâng al batalionului, unde legătura cu Btl. II era precară, din cauza distanţei
şi a terenului accidentat, şi, sub protecţia unui viu bombardament de artilerie,
efectuat în jurul orelor 12 noaptea, pe toată lungimea sectorului de la Gregoriberg
la Daia (Dolmány), detaşamentul se deplasează în vecinătatea rezervelor acestuia,
executând adăposturi individuale şi “aşteptând începerea luptei, pentru a ataca
rezervele şi a produce panică”12.
Pe la orele 3,30-4,00 a.m., tirul artileriei inamice este îndreptat, pentru o
jumătate de oră13, spre centrul poziţiilor batalionului, între Companiile 6 şi 10 ale
acestuia, iar, atunci când rezerva intervine în ajutorul camarazilor săi, este
întâmpinată cu focuri de armă şi somaţii în româneşte. Iată ce consemnează, cu
acest prilej, memorialistul dr. slt. (rz.) S. Demetrescu: “Santinelele de aci au voit să
tragă, dar inamicul, uzând de o minciună, zice în româneşte: <<Nu da, că e
Comp<ania> I-a, căp<itan> Măcelaru>>14 aşa, că santinela, la un moment, a
crezut! Un sublocotenent, însă, a simţit că trebu<i>e să fie inamicul, căci, dintr-o
dată, a strigat: <<E inamicul, copii! Baioneta la armă, pentru atac!>>. Atunci a
început o adevărată luptă. Inamicul, în tranşeele pe care le lucrase încă de cu
noapte, a început să tragă cu puşti mitralieră şi granate. Soldaţii noştri, cu baioneta
la armă şi sub ploaia de gloanţe, a<u> sărit la asalt. A fost un măcel
înspăimântător. Au căzut morţi peste 300 de oameni de ambele părţi, dintre care 2
sub<locotenenţi> români15 şi vreo 5 ofiţeri germani. Numărul morţilor însă era mai
mare de partea inamicului şi mai toţi germani şi morţi de baionetă, căci ungurii,
când văd baioneta românească, fug rupând pământul, atât de mult i-a înfricoşat
atacul soldaţilor noştri. Germanii, însă, au rezistat şi, au murit f<oarte> mulţi. S-au
făcut şi vreo 50 de prizonieri, dintre care 15 germani. Aceştia ne spuneau că au
văzut, de doi ani de zile de când luptă pe diverse fronturi, diverse atacuri la
baionetă, dar mai teribil ca al românilor, nu l-au întâlnit!” (subl. ns.: D.G.)16.

10
Cf. Popian 2009, p. 63. În sectorul inamicului, se afla Div. 51 Honvezi (Hv.), iar, recent,
debarcaseră, la Sibiu, 3 regimente venite de pe frontul din Galiţia: 2 germane de ulani şi 1
austriac (Cf. S.J.A.N.Vl., Col. Manuscrise, nr. 192, f. 31).
11
S.J.A.N.Vl., Col. Manuscrise, nr. 192, f. 31-31v.
12
Cf. Popian 2009, p. 63.
13
M.J.A.S.Vl., Col. Manuscrise, inv. nr. 994 M, f. 3v. (Manuscrisul aparţine srg. Vasile
Iosifescu, Din Războiul româno-a<ustro>-ungar-german, 43 file, original).
14
Versiuni similare găsim la Popian 2009, p. 63 şi la C. Kiriţescu, la care somaţia este
redată cu aproximaţie: <<Nu trageţi, fraţilor, suntem români din Regat!>> (Kiriţescu 1925, p. 243-
244).
15
Este vorba de sublocotenenţii (rz.) Dăescu Petre şi Dan Ion de la Compania a 6-a (Cf.
S.J.A.N.Vl., fond Revizoratul Şcolar Vâlcea, dos. 7/1919, f. 24). Vezi şi Purece et alii 1997, p. 81.
16
S.J.A.N.Vl., Col. Manuscrise, nr. 192, f. 31v.- 32v.
123
 Unul din combatanţi- slt. (rz.) Victor Giuran, care comanda un pluton din Cp.
a 4-a, deşi era grav rănit, îşi conduce, în continuare, subunitatea, reuşind să
provoace inamicului însemnate pierderi: 46 morţi, prizonieri şi materiale de război
(o mitralieră, muniţie şi un atelaj tractat de 2 cai), pe când aceasta înregistrează 6
morţi şi câţiva răniţi17. Această încleştare pe viaţă şi pe moarte, în care românii şi-
au dovedit prioritatea în mânuirea armei de temut pentru adversari- neîntrecuta
baionetă românească!-, a angrenat întreaga rezervă a regimentului şi a încetat pe la
amiaza zilei, când inamicul a fost izgonit din poziţiile noastre18. Din păcate, focul
intens al artileriei inamice, precum şi insuficienţa rezervelor, au făcut ca succesul
să nu fie exploatat pe deplin, ţinând seama că poziţiile fortificate ale inamicului,
situate la N-E cotei 540 a dealului Bucata, periclitau, în continuare, situaţia trupelor
noastre din acest sector al frontului19. Bilanţul bătăliei a fost un veritabil carnagiu,
de ambele părţi20. Conform datelor statistice furnizate de dr. Gh. Roşescu,
pierderile parţiale ale Btl. III din Rg. 42 Inf. Vl.- în morţi, răniţi şi dispăruţi-21, au
fost următoarele:

Nr. Subunitatea Răniţi Morţi Dispăruţi Total

crt. subunitate

1 Cp. a 5-a 14 11 5 30

2 Cp. a 6-a 35 12 13 60

3 Cp. a 7-a 19 6 1 26

4 Cp. a 8-a 15 6 3 24

TOTAL 83 35 22 140

Numărul celor răniţi de pe “dealul morţii”22, nu numai în rândurile românilor,

dar şi adversarilor, este atât de ridicat, încât numai dr. Roşescu acordă îngrijiri
medicale continue până la ora 7,30-8,00 a.m., la 115 răniţi români, la care se
adaugă şi cca. 30-40 de la inamic23 (Anexa nr. 2).
17
Mitraliera a fost capturată de către cap. Drugan Constantin, originar din com. Broşteni şi
câţiva soldaţi din pluton, iar comandantul subunităţii, pentru faptele de arme săvârşite pe
câmpul de luptă, a fost propus pentru decorare cu Ordinul <<Steaua României>>
(S.J.A.N.Vl., Revizoratul Şcolar Vâlcea, dos. 7/1919, f. 24-25).
18
S.J.A.N.Vl., Col. Manuscrise, nr. 192, f. 32v.
19
Popian 2009, p. 64.
20
Despre priveliştea apocaliptică a câmpului de luptă, vezi Popian 2009, p. 64-65.
21
S.J.A.N.Vl., fond personal Roşescu Gheorghe, C, dos. 4/1916, f. 11-12.
22
S.J.A.N.Vl., fond personal Roşescu Gheorghe, C, dos. 4/1916, f. 11.
23
Cf. Popian 2009, p. 64-65. Despre puterea de muncă şi dăruirea până la sacrificiu a
profesionistului dar, mai ales, a Omului- dr. Gh. Roşescu, acelaşi memorialist sublinia: “Nu
m-am putut sătura, admirând pe acest doctor priceput, milos şi harnic peste măsură. El nu
124
 Pentru înmormântarea creştinească a celor căzuţi pe câmpul de luptă au fost
săpate 3 gropi comune, dintre care una pentru slt. (rz.) Petre Dăescu şi slt. (rz.) Ion
Dan, celelalte două pentru ostaşii noştri (125), respectiv cei inamici (cca. 60-70),
iar preotul regimentului- Dimitrie Ionescu zis şi Căpeţel24, s-a deplasat în localitate
şi a comandat meşterilor locali de “a<u> făcut cruci frumoase, pe care a scris
numele ofiţerilor, data şi numele soldaţilor căzuţi şi îngropaţi aici”25. Apoi, în
prezenţa unei numeroase asistenţe- ofiţeri şi trupă-, a oficiat un serviciu divin, unde
“a fost la înălţime”26. În seara aceleiaşi zile, se desfăşoară o procesiune similară, la
care mai sunt înhumaţi vreo 17 militari români şi vreo 20-25 inamici27. Totuşi-
potrivit relatărilor aceluiaşi memorialist-, “foarte mulţi din ai noştri şi chiar mai
mulţi inamici au rămas neîngropaţi, pe panta (dealului Bucata: n. ns.- D.G.) dinspre
inamic, deoarece el trăgea în brancardierii noştri, împiedicându-i a ridica morţii,
astfel că au rămas două zile neîngropaţi, împuţind văzduhul, încât nu se mai putea
sta în tranşee”28.
Pentru grelele pierderi şi încercări la care a fost supus regimentul, se hotărăşte
trimiterea acestuia, pentru refacere, la Veştem, iar apărarea acestei poziţii, începând
cu data de 5/18 sept. 1916, este încredinţată Rg. 48 Inf. Bz. 29. Unităţile
regimentului, abia instalate pe noile poziţii de pe dealul Bucata, sunt intens
bombardate de pe dealul Gregori (cota 598), situat la N-E de oraşul Sibiu (cca. 4
km de centrul acestuia). Poziţia sa dominantă permitea o vedere panoramică asupra
întregii zone de la E şi S de Sibiu30, reprezentând un important punct de observaţie
pentru inamic asupra terenului controlat de trupele noastre. De aceea, comandantul
Brigăzii Combinate- col. Dumitru Mihăilescu, având aprobarea comandantului
Div. 23 Inf.- grl. Matei Castriş, execută, în după-amiaza zilei de 6/19 sept. 1916,
atacul asupra acestui obiectiv, cu câte 2 companii de la Rg. 48 (la dreapta) şi 44
Inf. (la stânga), ultimul asigurând, cu încă 2 companii, şi rezerva stângii primului
eşalon (grupată la Bungard)31. După lupte înverşunate, în care se angajează, cu
inamicul, cele 4 companii din primul eşalon ale celor 2 regimente, dealul Gregori

obosea niciodată şi-i trata pe răniţi ca un frate bun. Ştiu cum îi spunea unui, rănit la cap, că
n-are nimic. Iar, mie mi-a spus că cel mult până seara moare” (Popian 2009, p. 64).
24
Preotul- potrivit consemnărilor aceluiaşi memorialist-, era de un real folos regimentului,
aria preocupărilor sale depăşind cu mult pe cele spirituale: “Acest popă era numai suflet,
tot. De aceea era foarte iubit de toţi ofiţerii. Era sprinten şi făcea servicii pe care, poate,
mulţi ofiţeri nu le-ar fi făcut. Aşa, de exemplu, făcea recunoaşteri riscante, sta ore întregi la
observatoare, iar noaptea, nu o dată, pleca în inspecţie cu de la el iniţiativă, pe linia de
santinele. Colonelul Apostol (Dumitrescu- comandantul Rg. 42 Inf.) îl iubea foarte mult şi
nu-l lăsa niciodată de lângă el, asemenea mr. <I.> Bălănescu (comandantul Btl. III)” (Cf.
Popian 2009, p. 67-68).
25
Popian 2009, p. 65.
26
Popian 2009, p. 65.
27
Popian 2009, p. 65.
28
Popian 2009, p. 65.
29
Popian 2009, p. 65-66.
30
S.J.A.N.Vl., Col. Manuscrise, nr. 192, f. 34; Atanasiu 1982, p. 72.
31
S.J.A.N.Vl., Col. Manuscrise, nr. 192, f. 34; M. Ap. N.- M. St. M. II 1936, p. 296-297;
Atanasiu 1982, p. 72-73.
125
este cucerit, în seara acelei zile, asupra căruia artileria inamică mai continua să
tragă până către orele 22,3032. Prin acest succes al zilei, repurtat de către trupele
noastre, un obiectiv de importanţă strategică din zonă fusese încadrat în
dispozitivul de apărare român33.
Deşi comandantului Corpului I Armată, grl (div.) Ioan Popovici, i se
prescrisese să se limiteze la organizarea unei puternice poziţii defensive, totuşi,
întreprinde în ziua de 9/22 septembrie 1916 acţiuni energice la ambele flancuri ale
acestuia.
Scopul primei acţiuni consta în a îmbunătăţi limita dinainte a apărării, a
asigura bune condiţii de observare şi de a lipsi inamicul de posibilitatea
intervenţiei pe principala comunicaţie dintre Făgăraş şi Sibiu34. În acest context,
comandantul Div. 13 Inf.- grl. Oprescu-, având acordul comandantului Corpului I
Armată, a elaborat Ordinul de operaţii nr. 10 din 8 sept. 1916, prin care se
prevedea, pentru ziua de 9/22 sept. 1916, executarea unui atac prin surprindere
asupra inamicului, pe tot frontul diviziei, precizându-se, pentru fiecare mare
unitate (Brigăzile 25 şi 26 Inf.), direcţiile de atac şi aliniamentele ce trebuiau
atinse35. Conform ordinului, acţiunea se va desfăşura în zorii zilei de 9 sept. 1916,
spre ora 5,00 a.m., când Regimentele 72, 47 (Brg. 25 Inf.) şi 48 Inf. (Brg. 26 Inf.)
vor ataca, frontal, poziţiile inamice încadrate între localităţile Glâmboaca şi Roşia
(Rothberg). Pentru asigurarea succesului acţiunii, erau prevăzute manevre pe
ambele flancuri şi în spatele inamicului: Rg. 5 Vânători atacă flancul stâng, pe
direcţia Glâmboaca-dealul Nucului şi un batalion din Rg. 44 Inf. acţionează în
flancul drept, pe direcţia dealul Gregori-N localitatea Noul Săsesc (Neudorf),
stânga acestuia fiind asigurată de un alt batalion din acelaşi regiment, care va
acţiona din direcţia dealul Gregori- Guşteriţa36. De asemenea, pentru asigurarea
flancului drept al diviziei, unde fuseseră semnalate unităţi inamice în zonele
Somortin (Mártonhegy) şi Feldioara (Földvar)37, se constituia un detaşament
“mobil”, sub comanda col. Pop, alcătuit din 2 escadroane de cavalerie, cu o secţie
de mitraliere, din Rg. 1 Cav. şi o companie din Rg. 72 Inf., îmbarcată în căruţe,
care va înainta în direcţia Porumbacul- Sărata-Scorei38. Pentru a compensa
superioritatea în armament automat (mitraliere) a inamicului, se prevedea ca
fiecărui batalion să-i fie repartizate piese de artilerie de calibrele 53 şi 57 mm39.
Punctul de comandă al comandantului Div. 13 Inf. era fixat la Piscul Dărâmat, cota
549, iar legăturile cu unităţile din subordine se efectuau prin fir telefonic şi
curieri40.

32
M. Ap. N.- M. St. M. II 1936, p. 297; Atanasiu 1982, p. 73.
33
Cf. Atanasiu 1982, p. 73-74.
34
Atanasiu 1982, p. 64-65.
35
M. Ap. N.- M. St. M. Doc. II 1936, doc. nr. 117, p. 126-127.
36
M. Ap. N.- M. St. M. Doc. II 1936, doc. nr. 117, p. 127.
37
Denumiri conform hărţilor timpului (S.J.A.N.Vl., Col. Hărţi, nr. 1258, 1914, sc. 1:100 000).
38
M. Ap. N.- M. St. M. Doc. II 1936, doc. nr. 117, p. 127; Atanasiu 1982, p. 75.
39
M. Ap. N.- M. St. M. Doc. II 1936, doc. nr. 117, p. 127.
40
M. Ap. N.- M. St. M. Doc. II 1936, doc. nr. 117, p. 127.
126
 Astfel, potrivit ordinului de luptă, Rg. 72 Inf., având sectorul între Săcădate-
dealul Chirmogului, înaintează spre cucerirea obiectivelor inamice de la Piscul
Mare (Btl. II), Capul Pădurii (Btl. III) şi dealul Vârful Codrului (Btl. I), iar unităţile
Rg. 47 Inf., cu sectorul între Dealul Chirmogului-Piscul Dărâmat, în direcţiile
Dealul Cosacului-satul Nucet (Btl. I) şi Cornăţel (Btl. III)41. Concomitent, Rg. 48
Inf. din Brg. 26 Inf. înaintează de pe dealul Bucata (cota 540) în direcţiile dealul
Furling (E Daia)- Roşia şi înălţimile Roşia (Rothberg)- Noul Săsesc, poziţii
puternic fortificate de către Rg. 5 şi 4 cavalerie uşoară din Div. 3 Cav. germană42.
Iniţial, atacul frontal al celor 3 regimente a fost oprit la circa 600 m de tranşeele
inamicului, de focul nimicitor al acestuia, executat cu mitralierele şi artileria, care
au produs serioase pierderi trupelor noastre. Dar, la flancul drept al diviziei, situaţia
tactică se schimbă în favoarea trupelor noastre, datorită manevrei de învăluire
executată de Rg. 5 Vânători care, după ce ocupă satul Glâmboaca, capturând şi 118
prizonieri de la o unitate de cavalerie a Div. 1 austro-ungare, înaintează şi respinge
inamicul de pe dealul Nucului (3 km N Glâmboaca), continuând manevra în spatele
acestuia. Ameninţat cu învăluirea, acesta s-a retras spre nord, permiţând Brg. 25
Inf. să pună stăpânire pe poziţiile deţinute de inamic în zona Piscul Mare-dealul
Codrului şi Cornăţel43 (Hortobágyfalva).
Nu aceeaşi situaţie se prezintă la flancul stâng al sectorului diviziei, datorită
“încercării nechibzuite”44 a comandantului Rg. 48 Inf., lt.-col. Jocu, ale cărui
unităţi, atingând pantele sudice ale înălţimilor Furling şi Roşia, sunt întâmpinate cu
puternice focuri de mitralieră şi se retrag în debandadă45, înregistrându-se pierderi
groaznice în efective- peste 1500 oameni morţi, răniţi şi dispăruţi46, fapt pentru
care unitatea este trimisă, în refacere, la Tălmaci47. Defecţiunea regimentului se
răsfrânge negativ asupra derulării acţiunilor la unităţile vecine acestuia. Astfel, Btl.
I al Rg. 44 Inf., care avea misiunea să execute întoarcerea flancului drept al
inamicului pe la nord de Noul Săsesc, înaintează până la dealul Dosul Dăii (3 km V
de obiectiv), respinge rezistenţele avansate ale inamicului şi îi provoacă pierderi în
oameni şi tehnică de luptă: cca. 40 de prizonieri, o mitralieră şi un tun, cu preţul a
vreo 20-30 morţi din rândurile acestuia48. Dar, sub focurile încrucişate ale
infanteriei şi artileriei inamice de pe dealul Mittel, Noul Săsesc (Neudorf) şi
dinspre Şura Mare (Nagy Csür) şi lipsit de legătura cu Btl. I al Rg. 48 Inf.,
comandat de mr. Buruiană, acesta se retrage pe vechile poziţii49. Totodată, poziţia

41
M.Ap.N.- M.St.M. II 1936, p. 301.
42
M.Ap.N.- M.St.M. II 1936, p. 301, 303.
43
M.Ap.N.- M.St.M. II 1936, p. 302; Atanasiu 1982, p. 76.
44
Cf. Popian 2009, p. 69.
45
M. Ap. N.- M. St. M. Doc. II 1936, doc. nr. 126, p. 136; Popian 2009, p. 69.
46
Popian 2009, p. 69. Regimentul fusese, practic, decimat, din rândurile acestuia mai
rămânând cca. 24 de ofiţeri şi 500 de ostaşi trupă, restul fiind morţi, răniţi şi dispăruţi, iar 2
ofiţeri au clacat psihic (S.J.A.N.Vl., Col. Manuscrise, nr. 192, f. 38).
47
M. Ap. N.- M. St. M. Doc. II 1936, doc. nr. 119, p. 129.
48
Această faptă de arme a fost săvârşită de plutonul comandat de către slt. Eftimescu,
pentru care a fost propus să fie înaintat la gradul de locotenent, iar batalionul a fost felicitat
de însuşi comandantul Corpului I Armată (S.J.A.N.Vl., Col. Manuscrise, nr. 192, f. 38v.-39).
49
M. Ap. N.- M. St. M. II 1936, p. 303.
127
de la Cota 540, pe o lungime de cca. 7-8 km, deşi se ordonase să fie ocupată de Btl.
II al Rg. 42 Inf., comandat de mr. Petre Mareş, aceasta rămâne descoperită aproape
pe toată durata zilei, deoarece ofiţerul, cu trupa sa, era masat sub o râpă şi “aştepta
venirea serii pentru a ocupa întreaga poziţie cu o linie subţire de trăgători”50.
Aşadar, dacă la flancul stâng al Div. 13 Inf., obiectivele din ordinul de operaţii
au fost parţial atinse, singurul succes notabil fiind ocuparea capului de pod
organizat de germani la Caşolţ (Hermány), la cel drept, dimpotrivă, se
consolidează, fapt subliniat de istoricul C. Kiriţescu: “La extrema aripă stângă a
duşmanului era Divizia 1 austro-ungară. Divizia fu bătută şi mai grav şi aruncată
înapoi cu câţiva kilometri. Trupele române trecură cu bărbăţie Oltul, urmărind pe
inamic, căruia îi luară câteva sute de prizonieri şi îl respinseră pe malul de nord al
Hârtibaciului (Haarbach). Întreg frontul lui Schmettow era zdruncinat; el trebui să-
şi organizeze o nouă poziţie defensivă, pe malul nordic al râului, de la Roşia
Săsească până la Hosman”51. Deşi, pentru Falkenhayn, pierderea capului de pod de
la Caşolţ nu a reprezentat „vreo gravitate pentru moment..., situaţia ar fi putut să
devină neplăcută (subl. ns.- D.G.), în cazul când românii ar fi reuşit să întoarcă
poziţiunile noastre de pe malul de nord al Oltului, pe care nu se găseau decât forţe
slabe şi să restabilească legătură cu camarazii lor de la Făgăraş”52.
Concomitent cu acţiunile victorioase de la flancul drept al frontului, Brg. 3
Inf., comandată de col. Traian Moşoiu, la celălalt flanc, întreprinde, spre Orlat, o
„recunoaştere ofensivă” care să stabilească identitatea şi valoarea forţelor inamice,
a căror prezenţă şi acţiune în această zonă deveneau din ce în ce mai
neliniştitoare53.
Astfel, potrivit Ordinului de operaţii nr. 21 din 9 nov. 1916, emis de
comandantul Div. 23 Inf., grl. Matei Castriş54, se dispune ca Rg. 2 Inf. Vl. să
întreprindă o “recunoaştere ofensivă puternică”, în dimineaţa zilei de 9 nov. 1916,
cu începere de la ora 4,00 a.m., în direcţia Orlat şi “să pună stăpânire pe această
localitate, dacă o va găsi slab ocupată”55. Rezerva sectorului Brg. 3 Inf. era pusă la
dispoziţie de Btl. II şi III ale Rg. 1 Grăniceri, cu cele 6 companii disponibile ale
acestuia, de la Cisnădioara şi Răşinari, care, împreună cu 2 secţii de mitraliere şi 2
secţii de artilerie de munte 57 mm, vor fi deplasate, până în zorii zilei atacului, în
localitatea Gura Râului56.
Pentru executarea recunoaşterii ofensive în direcţia localităţii Orlat, se ordonă
Rg. 2 Inf. Vl. să constituie un detaşament format din Batalioanele I şi IV, cu o
secţie de mitraliere, un escadron de cavalerie şi o baterie de artilerie de munte 57
mm, comandată de cpt. Oancea57, care va acţiona astfel: Btl. I va înainta, în primul
eşalon, pe 2 coloane, de la Gura Râului spre Orlat, iar Btl. IV să-l urmeze în

50
Cf. Popian 2009, p. 70-72.
51
Cf. Kiriţescu 1925, p. 276.
52
Falkenhayn 1937, p. 42.
53
Cf. Kiriţescu 1925, p. 276; Moşoiu 1987, p. 92.
54
M.Ap.N.- M.St.M. Doc. II 1936, doc. nr. 120, p. 130.
55
M.Ap.N.- M.St.M. II 1936, p. 304.
56
M.Ap.N.- M.St.M. II 1936, p. 304-305; Atanasiu 1982, p. 77.
57
Cf. Moşoiu 1987, p. 92.
128
eşalonul 2, înapoia coloanei din dreapta58. Pentru asigurarea flancului stâng al Brg.
3 Inf., o companie din Rg. 1 Grăniceri urma să ocupe dealul Alunelul, iar un pluton
din Rg. 2 Inf. Vl. trebuia să respingă subunităţile inamice semnalate pe dealul
Curmătura (la 5 km S-V Cacova, astăzi Fântânele); în acelaşi timp, un escadron de
cavalerie trebuia să execute recunoaşteri pe direcţia dealurilor Curmătura-Alunelul
şi localităţilor Cacova-Sibiel-Sălişte, apoi să opereze în flancul drept şi spatele
inamicului59. Totodată, pentru siguranţa flancului drept al Detaşamentului de la
Orlat, se preconiza formarea unui detaşament de 150 oameni, din Cp. a 5-a a Btl. II
din Rg. 2 Vl., comandat de cpt. Ioan Ciulley60 care, pornind din pădurea Dreispitz,
va înainta în direcţia Cristian, va intercepta comunicaţia Cristian-Orlat şi va ocupa
înălţimile de la N-E localităţii, cota 518, pentru “a împiedica artileria adversă să
tragă asupra coloanei din stânga”61. Acţiunea trebuia sprijinită de bateria de
artilerie din subsector, comandată de lt. V. Potopeanu62 şi de patrule puternice,
formate din celelalte companii ale aceluiaşi batalion, care vor acţiona din direcţia
pădurea Dreispitz-Turnişor (Kis Torony)- Cristian (Kereszteny Sziget)63.
Deoarece inamicul nu putea fi atacat în flancul drept şi nici frontal, din cauza
masivului pietros <<Cetatea>>, care avea pante repezi, imposibil de escaladat,
comandantul Brg. 3 Inf., col. Moşoiu, a hotărât să-l manevreze pe la S-E de Orlat64.
Astfel, în zorii zilei de 9/22 sept., Btl I din Rg. 2 Inf. Vl. a trecut la acţiune,
înaintând cu 2 companii şi o secţie de mitraliere, în direcţia Orlat, iar cu 2 companii
în direcţia dealului Teiuş, cota 951, având misiunea de a întoarce pe la S-V
apărarea inamică de la Orlat65. Din păcate, „factorul surpriză” pe care miza col.
Moşoiu în această acţiune - atacarea inamicului în zorii zilei -, nu a reuşit pe
deplin, din cauza „defecţiunii” intervenite la coloana din dreapta, comandată de
cpt. Dumitru/Dumitrache Georgescu66. Ofiţerul, fără a efectua o recunoaştere

58
M.Ap.N.- M.St.M. II 1936, p. 305.
59
M.Ap.N.- M.St.M. II 1936, p. 305.
60
Cf. S.J.A.N.Vl., Col. Manuscrise, nr. 170/1916-1918, f. 28v.
61
Semnalăm câteva inadvertenţe în literatura de specialitate legate de efectivul şi misiunea
acestui detaşament, de aceea reproducem, integral, ca inedit, Ordinul de zi nr. 19 al Rg. 2
Vl., emis pentru comandantul detaşamentului: “Mâine (9 septembrie: n. ns.- D.G.) , la ora
4,00 a.m., Batalioanele I şi IV vor ataca Orlatul. D<umnea>voastră, cu 150 de oameni
dintre cei mai aleşi ai Companiei (a 5-a: n. ns. - D.G.) având asupra lor muniţie suficientă şi
grenade, veţi porni la ora 3,00 a.m. pe direcţia ce aţi urmat azi şi veţi executa recunoaşterea
ofensivă pe direcţia pădurii, cota 518, ocupând înălţimile deasupra Cristianului, veţi
împiedica artileria adversă să tragă asupra coloanei din stânga. N.B.: Veţi împărţi trupa în 3
sau 4 grupe şi veţi rezista cât se va putea” (Cf. S.J.A.N.Vl., Col. Manuscrise, nr.170, f.
28v.)
62
S.J.A.N.Vl., Col. Manuscrise, nr.170, f. 31.
63
Denumiri conforme hărţilor timpului (S.J.A.N.Vl., Col. Hărţi, nr. 414, <f.a.>, sc. 1:100 000).
64
Cf. Atanasiu 1982, p. 83.
65
Cf. Atanasiu 1982, p. 78-79.
66
Autorii studiului dedicat generalului Moşoiu fac o regretabilă confuzie atunci când
afirmă că la comanda acestei coloane se afla cpt. Dumitru Popescu. În realitate, mr.
Dumitru Popescu, de la Rg. 5 Vânători va participa la prima acţiune de eliberare a
Orlatului, în zilele de 30-31 aug/12-13 sept. 1916 (Cf. Atanasiu 1982, p. 83-84).
129
prealabilă şi amănunţită a terenului şi la semnalele patrulelor avangărzii că nu au
întâmpinat nici o rezistenţă la intrarea lor în sat, crede că localitatea este părăsită de
inamic şi intră „cu batalionul în coloană de marş”67. În atare situaţie, atât coloana
comandată de ofiţer, cât şi Btl. IV – ca rezervă a detaşamentului -, au fost primite
de inamic cu un foc viu de mitraliere instalate în case, la marginea satului şi în
biserică. După o luptă scurtă, la baionetă, angajată cu inamicul, în care ai noştri îşi
demonstrează „prioritatea”, în faţa focului viu şi nimicitor al mitralierelor, se
decide retragerea detaşamentului din localitate şi replierea lui pe liziera nordică a
satului Gura Râului, unde a rămas în rezervă68.
Nici coloana din stânga, comandată de cpt. Victor Popescu, n-a avut o soartă
mai bună. Aceasta, iniţial, şi-a ocupat poziţia ordonată, dar, ca urmare a violentului
bombardament al inamicului executat asupra poziţiei, se retrage şi se repliază pe
dealul Teiuş (cota 951), „unde s-a izbit de forţe duşmane ce veneau din direcţia
Vale şi Sibiel”69. Detaşamentul „ocupând, o poziţie favorabilă, asemănătoare unui
bastion”, va rezista eroic numeroaselor atacuri ale inamicului, executând chiar şi
câteva contraatacuri îndrăzneţe, reuşind, în urma unuia dintre acestea, să-i smulgă
prizonierii luaţi la Orlat, printre care erau şi 4 ofiţeri70.
Tot în această zonă şi zi îşi găseşte sfârşitul dramatic o întreagă companie din
Rg. 2 Vl., comandată de slt. (rz.) Vasile Godeanu, originar din localitatea Nisipi,
jud. Vâlcea, care rămăsese izolată şi încercuită pe dealul Merezi (situat în imediata
vecinătate a satului Cacova, azi Fântânele), încă de la primul atac asupra Orlatului,
din zilele de 30-31 aug./12-13 sept. 191671. Astfel, în ziua de 30 aug./12 sept.,
detaşamentul comandat de mr. Dumitru Popescu de la Rg. 5 Vânători, având
misiunea de a executa o recunoaştere ofensivă contra înălţimilor de la N-V
Orlatului, angajează, pe timpul nopţii, lupte violente în punctul numit <<Cetatea
Orlatului>> (situat la 1,5 km distanţă de sat)72 şi reuşeşte să pună stăpânire pe
această poziţie întărită a inamicului. Dar, a doua zi, începând cu ora 2,45 p.m.,
artileria grea inamică bombardează violent poziţia, concomitent cu atacul executat
de infanterie, însoţită de 8 mitraliere, din direcţia Sibiel. În această situaţie critică,
comandantul Brg. 3 Inf.- col. Moşoiu-, dirijează 2 companii, comandate de fraţii
slt. (rz.) Vasile şi Gavril Godeanu, din Btl IV al Rg. 2 Vl., batalion care constituia

67
S.J.A.N.Vl., Col. Manuscrise, nr.170, f. 32v.
68
Atanasiu 1982, p. 84.
69
Generalul Moşoiu, în Memoriile sale, consemnează că această coloană a pierdut direcţia
şi, în mod greşit, s-a îndreptat spre dealul Teiuş şi, ca atare, n-a intrat concomitent în
localitate cu cealaltă coloană „pentru că succesul nostru ar fi fost desăvârşit” (Cf. Moşoiu
1987, p. 93-94).
70
Moşoiu 1987, p. 94.
71
Despre acest episod dramatic şi inedit în istoriografia noastră, vezi, pe larg, col. (rz.) dr.
Victor Atanasiu (Atanasiu 1982, p. 86-96). Ulterior, în anul 1989, Florica Nisipeanu,
născută Godeanu, a donat actualului Muzeu Judeţean Aurelian Sacerdoţeanu Vâlcea o serie
de documente referitoare la acest episod, printre care Monografia satului natal şi Amintiri
din Războiul de Întregire a Patriei- septembrie 1916, de dr. Stroia Stanciu, înregistrate cu
nr. de inv. 751, respectiv 754 (Cf. Purece et alii 1997, p. 85-94).
72
M.J.A.S. Vâlcea, Col. Manuscrise, inv. nr. 754, p. 2; Atanasiu 1982, p. 81-82.
130
rezerva brigăzii, spre dealurile de la N-V de Orlat (Teiuş şi Merezi), pentru a lua
contact cu detaşamentul mr. Popescu73.
Una din subunităţi- o companie comandată de slt. (rz.) Vasile Godeanu-, din
cauza terenului dens împădurit şi a luptelor din cursul nopţii, a rămas izolată pe
dealul Merezi şi nevoită să lupte în încercuire, timp de aproape 2 săptămâni,
împotriva unor forţe inamice superioare, ca număr şi dotare74. Dar, în ziua de 9/22
sept., subunitatea este atacată, prin surprindere, din spate, de către forţe inamice
venite dinspre Vale şi Sibiel, care sunt călăuzite, în terenul împădurit, de către un
pădurar al satului vecin, însuşi comandantul acesteia căzând în luptă. Tot în cursul
aceleiaşi zile, inamicul atacă din nou subunitatea noastră, ai cărei luptători rezistă
pe poziţie până la ultimul om75.
În contextul luptelor desfăşurate în zona Orlat se înscrie şi acţiunea
detaşamentului comandat de cpt. Ioan Ciulley, care avea misiunea să ocupe
înălţimile de la N-E localităţii Cristian, pentru a neutraliza focul artileriei inamice
executat asupra flancului drept al Detaşamentului de la Orlat, deşi cu forţe
insuficiente şi fără sprijinul artileriei din subsector şi al patrulelor de la celelalte
companii ale Btl. II, reuşeşte să-i producă “mare dezordine” inamicului şi să se
retranşeze pe vechea poziţie, înregistrând, în rândurile subunităţii sale, pierderi
minime76. Iată, cum acest ofiţer descrie, cu minuţiozitatea-i cunoscută, derularea
acţiunilor, dezvăluindu-ne unele episoade inedite:
„Plec la ora 3,00 a.m. din bivuac, <iar> la ora 3,30 sunt în pădurea Dreispitz:
a<i>ci, detaşez o secţie <de> a-mi ocupa <i>eşirea la est a satului Kereszteny
(Cristian: n.ns.- D.G.) şi a-mi păzi spatele, iar eu mă îndrept în direcţia cotei 518:
sunt la linia de cercetaşi. Trec r<â>ul Sibiu (recte: Cibin) când auz focuri de arme
la secţia ce detaşasem: merg înainte <!>. La ora 5,15 sunt pe poziţie şi am luat o
linie de măşti şi fac un prizonier. Nu le dau răgaz şi merg tot înainte: fac cu
lanţu<l> de trăgători o ½ (jumătate) ocolire spre stânga şi dau de şosea (Cristian –
Orlat: n.ns.- D.G.). Era ora 6,00 <a.m.> şi lupta era bine angajată: de la ora 5,30
se auzea <u> împuşcături şi la Orlat (subl. ns. : D.G.). La ora 6,10 începe a mă
bate artileria. Merg până la 200-300 m departe de duşman, îi produc mare
dezordine, arunc şi 14 grenade, dar artileria începe un foc de secerare îngrozitor
<şi>-mi îngroapă prima linie de trăgători: norocu<l> a fost că distanţa a fost scurtă
cu 5 m şi în faţă pământ moale. După ce seceră linia de trăgători, începe rezerva şi
mă bate prin salve şi, apoi, bate deodată şi trăgători<i>, şi rezerva. Este îngrozitor !
Infernul este coborât asupra noastră ! Artileria noastră nu m-a ajutat defel: nu a
73
Cf. Atanasiu 1982, p. 82.
74
Potrivit martorului ocular, dr. Stroia Stanciu, poziţia subunităţii era ţinută, cu
intermitenţe, sub focul artileriei şi a unei mitraliere instalate în turla bisericii satului
(M.J.A.S.Vl., Col. Manuscrise, inv. nr. 754, p. 3).
75
Totuşi, au fost şi câţiva supravieţuitori, care se aflau pe celălalt versant al dealului,
printre care ordonanţa comandantului subunităţii şi fratele acestuia, slt. (rz.) Gavril
Godeanu, care va cădea în prizonierat în lagărul de la Krefeld, din Germania (Cf.
M.J.A.S.Vl., Col. Manuscrise, inv. nr. 751, p. 15 şi inv. nr. 754, p. 4).
76
Ca pierderi, sunt menţionaţi 7 ostaşi uşor răniţi: caporalii Magheru Gheorghe şi Ţăpuş
Dumitru şi soldaţii Popa Ştefan, Diaconu Liviu (?), Chircu Gheorghe, Săvoiu Iosif şi Geană
Ion (Cf. S.J.A.N.Vl., Col. Manuscrise, nr. 170, f. 31-31v.).
131
tras niciun foc, iar patrulele ce trebuiau a fi şi a mă ajuta de la celălante (sic !)
companii din batalion (Btl. II- n.ns. : D.G.) nu am văzut, decât una de la
Compa<nia.> 8, aşa că, singur, am înfruntat acest infern şi ploa<i>e de
pro<i>ectile (subl. ns. : D.G.).
Stau, astfel, pe poziţie până la ora 8,30, când nu mai auz împuşcături la Orlat
şi, nemaiputând lupta, îmi consider misiunea ca împlinită şi dau ordin de retragere
(subl. ns.: D.G.). Am luptat cu aceleaşi 6 companii din Reg<imentele> 300, 302 şi
305 şi cu cele 20 tunuri. La retragere, se deşteaptă şi bateria de artilerie
<comandată de> lt. Potopeanu, care, în loc a trage în inamic, <a>svîrle asupra
Companiei (a 5-a: n. ns.- D.G.) 12 pro<i>ectile. După ce am ţipat de a nu mai
trage, în fine, observă că suntem noi, iar nu duşmanu<l> şi lungeşte tiru<l>. Scuza
a fost că nu se aştepta ca eu să mă duc aşa departe la inamic şi să intru la el: aceasta
a fost de l-a derutat şi m-a luat drept inamic. Adevărul este că în dorul meu <de> a-
mi îndeplini serviciu<l> (recte: misiunea încredinţată), căzusem aproape în spatele
inamicului şi, dacă, mai aveam o comp<anie>, puteam face mare ispravă”77.
Rezultatul acestei „nenorocoase” recunoaşteri ofensive 78 asupra Orlatului a
fost – pe lângă pierderile numeroase în morţi, răniţi şi prizonieri -, acela că a putut
stabili prezenţa în zonă a unor importante forţe inamice, fiind identificată puternica
Div. 187 Inf. germană, cu o numeroasă artilerie de diferite calibre79. Cifra
pierderilor noastre a fost extrem de ridicată, practic cele două batalioane ale Rg. 2
Vl. fiind „decimate”80, completarea efectivelor acestora efectuându-se prin
transferul unui anumit număr de militari de la celelalte companii ale Btl. II şi III 81.
“Dubla” românilor din ziua de 9/22 sept., soldată cu pierderi sensibile în vieţi
omeneşti, în ambele sectoare ale frontului- la Rg. 48 şi 2 Inf. Vâlcea-, a creat unele
animozităţi la nivelul comandamentelor Corpului I Armată. Astfel, grl. div. Ioan
Popovici, comandantul Corpului I Armată, deşi a aprobat acţiunea Div. 13 Inf.,
finalizată “cu succes pentru noi, însă nu aşa cum îl doream, şi cum era realizabil”,
din cauza “defecţiunii” intervenite la Rg. 48 Inf., totuşi, nu acelaşi lucru îl
împărtăşeşte despre acţiunea de la Orlat, care “s-a făcut contrar ordinului”
acestuia82.
Ca atare, la sfârşitul acţiunilor ofensive din raionul Sibiu, Corpul I Armată se
găsea dispus la S de oraş, pe un front de 45 km, cu ambele divizii în primul eşalon,
având Div. 13 Inf. (grl. brg. Gh. Sănătescu) pe aliniamentul Avrig-Săcădate-
Caşolţ-dealurile Bucata şi Gregori (exclusiv), într-o fâşie de 23 km, şi Div. 23 Inf.
77
S.J.A.N.Vl., Col. Manuscrise, nr. 170, f. 30-31v.
78
Kiriţescu I 1925 , p. 277.
79
Kiriţescu I 1925 , p. 277; Atanasiu 1982, p. 86.
80
Sublocotenentul (rz.) Nicolaescu Dumitru, participant şi rănit uşor în luptele pentru
eliberarea Orlatului, consemnează că aici „şi-a găsit mormântul floarea Regimentului 2
Vâlcea - ofiţeri şi trupă” (Cf. S.J.A.N.Vl., fond Revizoratul Şcolar Vâlcea, dos. 7/1919, f. 32).
81
Astfel, Btl. I mai rămăsese cu un efectiv de 6 ofiţeri şi 419 soldaţi (având 92 de răniţi şi
228 de dispăruţi), efectivul acestuia fiind completat cu încă 2 ofiţeri şi 320 de soldaţi de la
batalioanele menţionate, iar comandantul batalionului, cpt. Georgescu Dumitru, va fi
înlocuit din funcţie de cpt. Ioan Ciulley, din ordinul comandantului Brg. 3 Inf., col. Moşoiu
(S.J.A.N.Vl.,Col. Manuscrise, nr. 170, f. 132-132v.).
82
Cf. M.Ap.N.- M.St.M. Doc. II 1936, doc. nr. 126, p. 136; Atanasiu 1982, p. 79-80.
132
(grl. brg. Matei Castriş) pe dealul Gregori-Şelimbăr-Gura Râului. La flancul drept
al Corpului I Armată se găsea Brg. 1 Călăraşi (col. Marcel Olteanu), care ocupa o
poziţie la E de Olt, între munţii Făgăraşului şi Avrig, iar, la flancul stâng, trupe din
Regimentele 5 Vânători, 48 şi 49 Inf. În adâncime, în rezervă, se aflau: Rg. 42 Inf.,
cu 3 batalioane, în Veştem, 2 batalioane din Rg. 49 Inf., la Tr. Roşu, 1 batalion de
miliţieni şi 3 baterii de obuziere, la Câineni şi Tălmaciu, pentru a asigura
comunicaţia ce conduce spre sud, prin trecătoarea de pe Valea Oltului83. Misiunea
Corpului I Armată, în această fază a acţiunilor de luptă, era de a apăra “capul de
pod” creat la N de trecătoarea Turnu Roşu, fără, însă, a avea legături solide cu
vecinii din raioanele Făgăraş (trupe din Armata a II-a română) şi de la Jiu (Div. 11
Inf.), iar capacitatea sa combativă era de numai 25 batalioane, cu 34 mitraliere, 8
escadroane şi 20 baterii de artilerie, din care numai 2 de calibru greu, în condiţiile
când eşalonul superior îi comunicase că nu îi poate trimite ajutoare, deoarece
rezervele fuseseră deplasate pe frontul dunărean84.
De partea cealaltă, comandamentul inamic, pentru proiectata ofensivă
împotriva trupelor române pătrunse în Transilvania, a masat principalele forţe ale
Armatei a IX-a germane şi unităţi ale Div. 89 germane, însumând 44 batalioane, cu
261 mitraliere, 30 escadroane şi 72 baterii de artilerie, din care 13 de calibru greu.
Superioritatea inamicului în armament automat, artilerie grea şi cavalerie va
constitui elementul determinant în desfăşurarea şi deznodământul Bătăliei din zona
Sibiu-Câineni85. De aceea, ofensiva de pe frontul românesc, ai cărei artizani au
profitat de ezitările armatei române86- generalii Erich Lundendorff, von
Hindenburg şi Erich von Falkenhayn (Anexa nr. 3), va fi considerată, de către
istoricii militari, primul Blitzkrieg (“Război-fulger”) din timpul Marelui Război87.

83
Cf. România în anii Primului… I 1987, p. 312.
84
Cf. România în anii Primului… I 1987, p. 313.
85
Cf. România în anii Primului… I 1987, p. 313-315.
86
Kiriţescu I 1925, p. 272-274; Garoafă 2014, p. 212-214.
87
Cf. Maior 2016, p. 266, 272. Mulţumesc, pe această cale, colegului meu de breaslă- dr.
Dragoş-Silviu Teodorescu, care mi-a fost de un real folos în operaţiunea de tehnoredactare
a materialului de faţă (n. ns.: D.G.).
133
 ANEXE

Bibliografie şi abrevieri

Izvoare inedite şi edite:

M.J.A.S.Vl. – Muzeul Judeţean Aurelian Sacerdoţeanu Vâlcea

 Colecţia Manuscrise
S.J.A.N.Vl. – Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Vâlcea
 Colecţia Documente istorice
 Colecţia Hărţi
 Colecţia Manuscrise
 Fond Revizoratul Şcolar Vâlcea

Falkenhayn 1937 – Grl. Erich von Falkenhayn, Campania Armatei a 9-a

împotriva românilor şi ruşilor 1916/1917 (în româneşte de mr. Al. Budiş şi C.
Franc), Atelierele Grafice Socec & Co. S.A., Bucureşti, 1937.
M.Ap.N.- M.St.M. II 1936 – M. Ap. N.- M. St. M., România în Războiul Mondial.
1916-1919, II, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1936.
M.Ap.N.- M.St.M., Doc. II 1936 – M. Ap. N.- M. St. M., Documente- anexe, II,
Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1936.
Moşoiu 1987 – Grl. Traian Moşoiu,Memorial de război (august-octombrie 1916),
Ediţie, studiu introductiv şi note de Al. Dragomirescu şi Marius Pop, Edit. Dacia,
Cluj-Napoca, 1987.
Popian 2009 – Constantin Popian, O viaţă de om (1882-1969), vol. II (1913-1944),
Edit. Agnos, Sibiu, 2009.

Lucrări speciale şi generale:

Atanasiu 1982 – Col. (rz.) dr. Victor Atanasiu, Bătălia din zona Sibiu-Câineni.
Septembrie 1916, Edit. Militară, Bucureşti, 1982.
Dabija 1929 – Grl. Gheorghe Dabija, Armata Română în Războiul Mondial. 1916-
1918, Edit. Hertz, Bucureşti, 1929.
Garoafă 2014 – Dumitru Garoafă, Noi consideraţii privind desfăşurarea luptelor
de pe Valea Oltului (15/28 aug.- 16/29. sept. 1916), în Armata Română şi Cultele,
Edit. Istros, Brăila, 2014, p. 211-219.
Kiriţescu 1925 – Constantin Kiriţescu, Istoria Războiului pentru Întregirea
României. 1916-1919, I, Ed. a II-a, Edit. Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1925.
Maior 2016 – Liviu Maior, Doi ani mai devreme. Ardeleni, bucovineni şi
basarabeni în război. 1914-1916, Edit. Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016.

134
Purece et alii 1997 – Sergiu Purece, Petre Bardaşu, Gheorghe Simeanu, Ani de
restrişte. Judeţul Vâlcea în anii Primului Război Mondial. 1916-1918, Edit. Antim
Ivireanul, Rm. Vâlcea, 1997.
România în anii Primului… I 1987 – România în anii Primului Război Mondial.
Caracterul drept, eliberator al participării României la război, I, Edit. Militară,
Bucureşti, 1987.

135
Anexa 1 - Bătălia din zona Sibiu - Câineni din 13/26 - 16/29 septembrie 1916 (SJANVl,
Col. Documente istorice, nr. 242/2, f. 6 v.)

Anexa 2 - Brancardieri transportând răniţii la posturile de prim-ajutor (reproducere după

Albert Reich, Durch Siebenbürgen und Rumänien, s.a., p. 36)

Anexa 3 - Prinţul Friedrich de Bavaria şi grl. Erich von Falkenhayn la Comandamentul

Grupului "Krafft" (reproducere după Albert Reich, Durch Siebenbürgen und Rumänien,
s.a., p. 21)

136
 Râmnicu-Vâlcea sub ocupație germană. O poveste sinceră

Sorin Oane*

Keywords: Râmnicu-Vâlcea, World War I, Ştefan Filipescu, Franz Eitel,

Dumitru Gușetoiu, David Praporgescu.
Abstract: Râmnicu-Vâlcea under the German occupation. A fair story.
After a short but glorious armed resistance on the Olt Valley, Râmnicu-Vâlcea was
occupied and was for two years (1916-1918) under a tough German military
occupation. The county and the county capital were severely exploited by the
enemy. The article presents the sincere story of this stage in the town's life, even
with its less appealing aspects, the wiles of some politicians, or the speculation that
inevitably existed in the city, but also the heroism of the soldiers and the daily
heroism of the inhabitants during this period. On 1 December 1918, Râmnic also
felt the great joy of achieving Great Romania.

Cu puţin timp înainte de a muri (1922), feldmareșalul german Eric von

Falkenhayn a lăsat posterităţii o mărturie scrisă, intitulată „Campania Armatei a 9-
a împotriva românilor şi ruşilor 1916/17”, în care a descris cele mai reuşite fapte
de arme ale militarilor aflaţi sub conducerea sa. Ce ne spune Falkenhayn despre
începutul războiului cu românii? Că germanii se aşteptau ca România să declare
război Puterilor Centrale, dar credeau că această declarație se va produce la
...sfârşitul lui septembrie, când recoltele vor fi fost strânse. Dar, românii au intrat în
război încă din 27 august 1916 (n.a. toate datele din acest articol sunt pe stil nou)
contra Austro-Ungariei, și după aceea și contra celorlalți (Germania, Bulgaria și
Turcia). Aşa se explică de ce împăratul Wilhelm al II-lea a crezut timp de câteva
zile, că războiul este... pierdut1.
Trupele române au atacat în Transilvania. În schimb, partea română nu a
anticipat, sau nu a pregătit suficient de bine frontul de sud, dunărean, unde
germanii au masat tehnică modernă şi trupe numeroase. Din aceste motiv, dezastrul
de la Turtucaia (6 septembrie 1916) a condus în mod categoric și la eşecul
campaniei militare româneşti din Transilvania.
Ștefan Filipescu îl acuză pe Dinu Brătianu de hoție din... „prăzile
ardelene”
Campania din Transilvania începuse foarte bine, deși ierarhii Bisericii
Ortodoxe Române din Ungaria (mitropolitul Vasile Mangra şi episcopii Miron
Cristea şi Ioan Papp) blestemaseră trupele române intrate în regiune. Armata
română a ocupat Brașovul (în mai puțin de 48 de ore de la începerea războiului),

* Sorin Oane, doctor în istorie, profesor la Colegiul Național „Alexandru Lahovari” din
Râmnicu-Vâlcea, e-mail: oanesorin@yahoo.com
1
Kirițescu 1922, p. 121
137
acesta fiind punctul culminant al campaniei ardelene a armatei noastre. La acest
succes a contribuit și Regimentul 2 Vâlcea comandat de colonelul Traian Moșoiu.
Dar nu toate lucrurile erau în regulă cu ocupația românească a Transilvaniei.
Armata română s-a purtat, de multe ori, ca o armată de ocupație. Soldații noștri s-
au dedat și ei la jafuri, lucru afirmat chiar de către... români. Astfel, Ștefan
Filipescu, mare proprietar din Drăgășani, de patru ori deputat și o dată senator
liberal de Vâlcea, afirma în 1918 (probabil ca răzbunare pentru că fusese exclus din
P.N.L. pentru.... „trădare și colaboraționsm cu inamicul german”) că: „Domnul
Constantin I.C. Brătianu, la moșia de lângă Drăgășani - moștenită de la vărul
meu, Dimitrie Simulescu, prin îndemnul meu -, avea un administrator pe moșie, cu
numele de Oroveanu. Acest Oroveanu a fost mobilizat în 1916 ca ofițer de rezervă;
când luptele erau în toiul lor în Transilvania, se înapoiază la moșia domnului
Brătianu, ia cu sine patru furgoane cu câte patru boi și pornește cu ele în
Transilvania. Nu trece mult timp și acele furgoane pline, însoțite de domnul
Oroveanu, spre uimirea drăgășănenilor, treceau pe străzile orașului spre moșia d-
lui Brătianu încărcate cu fel de fel de mobile.” Filipescu spune de-a dreptul că
marele șef liberal Dinu Brătianu, fratele mai mic al prim-ministrului Ionel
Brătianu, s-ar fi înfruptat din prada ardeleană! Și mai spune Filipescu: „Ulterior,
Oroveanu a fost numit inspector agricol în județul Constanța!”.2 Astfel ar fi
încercat șeful liberal, chipurile, să șteargă urmele hoției sale.

Ștefan D. Filipescu, politician liberal vâlcean (deputat și senator)

2
Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Vâlcea (în continuare S.J.A.N.V.), fond
personal Elena Filipescu, dos. 2 /1920, f. 37
138
 Eroi vâlceni în luptele de pe Valea Oltului
Dar, după o scurtă ofensivă victorioasă în Transilvania, ostașii românii vor fi
respinși. Octombrie și noiembrie 1916 vor fi două luni de lupte deosebit de grele
pentru noi. Cu toată rezistență eroică opusă, românii sunt nevoiți să se retragă.
Printre eroii vâlceni care mor în aceste lupte sunt și niște profesori ai Gimnaziului
„Alexandru Lahovari” din Râmnicu-Vâlcea. Mai întâi, căpitanul Nicolae
Negoescu, izbit în plin de un obuz. Fusese timp de 11 ani profesor de matematică
la „Lahovari” și chiar director al instituției. Alți eroi proveniți dintre lahovariști au
fost profesorii Mihail Popescu-Colibaș, Mircea Dulcescu și Constantin Georgescu
– cel din urmă, abia titularizat la gimnaziu (în 1916) -, ca și doi membri din
personalul administrativ al școlii, Nicolae Drăghici și Moise Rădulescu, care au
căzut și ei în luptele din timpul campaniei 1916.3 Numele lor sunt gravate astăzi pe
o placă de onoare la intrarea în actualul Colegiu Național „Alexandru Lahovari”.
Marele erou al luptelor de la Valea Oltului: generalul Praporgescu. După
bătălia de la Sibiu, câștigată de germani, în ajutorul grupului român de armate
„Olt” a fost trimis un detașament din divizia 20, care până atunci făcuse paza
Dunării, sub comanda personală a comandantului diviziei, generalul David
Praporgescu. El i-a luat locul generalului Ioan Popovici, comandantul grupului de
armate „Olt”. Dar la 13 octombrie 1916, la Vârful Coți din Munții Făgăraș, David
Praporgescu este omorât, fiind lovit de un proiectil german. Ultimele cuvinte ale
eroului au fost: ,,Nu slăbiți credința, a noastră e izbânda!” (astăzi, strada pe care
este amplasat Colegiul „Alexandru Lahovari” poartă numele de… „General
Praporgescu”). Comanda Corpului I de armată a fost preluată de generalul Nicolae
Petala.

Generalul David Praporgescu

3
S.J.A.N.V., fond Liceul Alexandru Lahovari, dos. 1/ 1918, f. 72 v
139
 Pe Valea Oltului românii luptau contra Corpului Alpin bavarez, alcătuit din
soldați aleși, toți sub 30 de ani, echipați și antrenați pentru războiul de munte.
Trebuie spus și faptul că românii nu aveau nici o pregătire pentru acest tip de
război (politica externă a României fiind dominată, înainte de anul 1916, de ideea
războiului împotriva Rusiei, ideea războiului împotriva Austro-Ungariei fiind cu
desăvârșire exclus!).

Coloană de soldați germani pe Valea Oltului4

La sfârșitul campaniei din 1916, trei sferturi din țară era ocupată de dușmani.
Istoricii spun că dezastrul armatei române din acea campanie s-a datorat în primul
rând proastei înzestrări cu armament a armatei române, a unei clase politice
dezinteresate, a corupţiei, dar şi din cauza nerespectării obligaţiilor de război
asumate de către aliaţi. Specialiştii mai spun spun și că guvernul liberal al lui Ionel
Brătianu a băgat România în război total nepregătită. Practic, a fost o intrare
iresponsabilă într-un război prea mare pentru noi.

Salvarea este...individuală!
Nu mulți români au reușit să se refugieze în teritoriile neocupate de inamic.
Cei care au rămas în zona ocupată de germani au încercat o salvare de tip
...individual. Câteva exemple. Prefectul liberal al județului - până la venirea
germanilor - , Gr. Otetelișanu, a căutat, prin mijloace necinstite, să-și salveze
averea. A rechiziționat câteva vagoane și și-a trimis bunurile în Moldova, cu aviz
fals de expediție (cum că vagoanele ar aparține prim-ministrului Ionel Brătianu).

4
Marinoiu 2017, blog
140
Ulterior, gestul său a fost drastic sancționat de către partidul liberal, Otetelișanu
fiind înlăturat, în 1917, definitiv și cu oprobii publice, din viața politică5.
Un alt exemplu. Ștefan Filipescu, invocat mai înainte, ar fi lăsat pe casa lui de la
Drăgășani o inscripție în limba germană în care spunea că imobilul respectiv ar
aparține unui.... „prieten al Puterilor Centrale”. Trupele austro-germane însă au
devastat în întregime casa lui Filipescu, despuind-o de tot mobilierul și obiectele
casnice, care erau de o calitate superioară: carafe argintate, lingurițe de argint,
covoare persane, picturi, haine etc. Invadatorii i-au furat și tot vinul (10.000
decalitri, vin de 35 de ani!), porumbul, fânul și strugurii. Totalitatea pagubelor au
fost estimate de autorități la 381.720 de lei (Filipescu vorbea de peste 800.000 de
lei). Pentru gestul său din 1916, Filipescu va fi exclus și el din partidul liberal,
chiar prin intervenția pesonală a șefului organizației vâlcene, I. G. Duca. Într-o
scrisoare, de la sfârșitul anului 1918, pe care i-a trimis-o lui Duca, Filipescu
răspunde dur acestuia, contestând acuzația acestuia de nepatriotism, spunând
următoarele: D-le Duca, să spunem adevărul adevărat... Dumneavoastră în
retragerea spre Iași, v-ați ocupat numai de a vă transporta tot avutul și pe noi cei
din Vâlcea ne-ați lăsat pradă împrejurărilor. Eu pe data de 10 noiembrie 1916,
când au sosit trupele „Centrale” la 3 kilometri de Drăgășani, am pornit la
Zăvideni, 10 kilometri distanță de Drăgășani, cu soția mea, într-un car cu boi,
lăsând pradă barbarilor toată averea mea. Hârtia cu pricina n-a fost lăsată să fie
citită de cotropitori, căci poate se îndurau să mai îmi lase și mie ceva din avere; ea
a fost scrisă de un renegat al Drăgășaniului, adevăratul filogerman, ce răspunde
la numele de Muntenescu, instituit de germani ad-hoc primar și căruia îi lăsasem
și cheile caselor mele.6 ....Cu această hârtie vrei să-mi contești patriotismul meu?
Te înșeli amar și ai să regreți mult aceste ieșiri false7.

Armata germană trecând Oltul la Râmnicu-Vâlcea

5
Bardașu 2002, p. 94-95
6
S.J.A.N.V., fond personal Elena Filipescu, dos. 2/ 1920, f. 9-11
7
Ibidem, f. 26
141
 Povestea soldatului vâlcean Dumitru Gușetoiu
O poveste interesantă este cea a soldatului vâlcean Dumitru Gușetoiu, devenit
apoi un remarcabil profesor de istorie la Liceul „Alexandru Lahovari” din Rm.
Vâlcea și un important politician național-țărănist local. În timp ce, după luptele de
pe Valea Oltului, 2.500 de soldaţi români au fost dezarmaţi şi trimişi în lagăre,
Gușetoiu reușește să se refugieze în zona neocupată; dar la sfârșitul lui 1916 cade
prizonier, la Galați. Făcea parte, atunci, din Regimentul 11 Siret. A rămas în
prizonierat 1 an și 6 luni. A fost dus într-un oraș din zona vest-centrală a Germaniei,
Krefeld, și instalat într-o cazarmă împreună cu ofițerii, prizonieri și ei, din Franța
și Anglia. Doar că prizonieratul acestora era diferit de cel al românilor. Englezii și
francezii primeau pachete substanțiale cu hrană și îmbrăcăminte din țările lor,
trimise prin Crucea Roșie internațională, pe când românii nu primeau nimic.
Ulterior, Gușetoiu a povestit familiei și o anecdotă din aceea perioadă. În
1918, de ziua de naștere a lui Wilhelm al II-lea (27 ianuarie), la Krefeld, localnicii
au organizat o manifestație de simpatie, foarte decentă însă, fără steaguri sau
portrete ale împăratului. Coloana de manifestanți a trecut pe sub ferestrele cazărmii
mai înainte pomenite, iar ofițerii englezi și francezi au aruncat în germani, de după
grilajul ferestrelor, cu biscuiți, bomboane și ciocolată. Coloana s-a destrămat
imediat, germanii aplecându-se să adune de pe jos „bunătățile” prizonierilor lor.
Pentru aceste fapte, toți cei din respectiva cazarmă au fost mutați pe o insulă în
Marea Baltică. Aici, lui Dumitru Gușetoiu și celorlalți prizonieri români, li s-a
servit doar carne stricată de focă, pe care românii erau nevoiți, de foame, să o
mănânce, ținându-se însă de nas. În schimb, „englezii, care primeau în continuare
pachete prin Crucea Roșie, făceau baie în mare, iar când ieșeau mâncau slănină și
beau wiskey.” La sfârșitul anului 1918, Dumitru Gușetoiu s-a întors în țară. A
urmat o școală de ofițeri, iar în 1919, locotenentul de acum, Dumitru Gușetoiu, va
intra în Budapesta în fruntea companiei sale, contribuind, astfel, la înlăturarea
regimului comunist instituit acolo de Bela Kun8.

Dumitru Gușetoiu (primul din dreapta) în lagărul de la Krefeld, în 1917

8
Fotografia și povestea lui Dumitru Gușetoiu provin de la nepoata acestuia, dna. profesoară
Iulia Florescu-Gușetoiu, căreia autorul acestui articol îi mulțumește.
142
 Râmnicul sub regimul ocupației germane
La 25 noiembrie 1916, Râmnicu-Vâlcea era ocupat de trupele germane (după
două luni din ziua în care Falkenhayn, comandantul Armatei 9 germane, pornise
bătălia de la Sibiu)9. Ele vor fi primite surprinzător de amabil de către notabilitățile
„confecționate ad-hoc”. Ba chiar au defilat prin centrul orașului, întâmpinate cu
flori de persoane aparţinând comunităţilor germană şi austriacă. Orașul era micuț,
avea puțin peste 7.000 de locuitori, și avea să cunoască, timp de doi ani, greutăţile
unei dure ocupaţii militare. Pentru cazarea trupelor germane vor fi rechiziționate, în
special, stațiunile Călimănești, Govora și Olănești unde, timp de două sezoane, s-au
odihnit și tratat doar militarii germani.
Nemţii au făcut peste tot rechiziții forțate, au devalizat toate depozitele de
alimente şi băcăniile. Au luat tot ce au întâlnit în cale şi au dat în schimb... bonuri
de rechiziţie, ştampilate de un comandant german. În batjocură, localnicii au fost
trimişi la cules de castane şi jir. Rufăria, postavurile şi orice petic de piele au fost și
ele rechiziţionate. Erau confiscate şi clanţele de la uşi şi clopotele bisericilor. Orice
obiect de alamă sau cupru urma să fie transformat de germani în... ţevi de tun.
Nemţii au pus stăpânire şi pe toate mijloacele de transport. Au rechiziţionat
trăsurile, cupeurile, caii şi bicicletele. Țăranilor le-au fost luate grânele, vitele şi
păsările cât şi hainele. Înfometaţi, dezbrăcaţi şi puşi la muncă silnică, oamenii se
revoltau, dar mulţi dintre aceștia au fost executaţi public. Resursele solului au fost
și ele crunt exploatate, în special sarea și aurul. În zona Voineasa, ocupanții încep
acum și exploatarea zăcămintelor de mică. Pădurile au fost cumpărate de către
germani și austrieci, la prețuri ridicole, impuse de autoritățile militare. Nivelul de
trai al populației a scăzut în mod îngrijorător. În 1918, indicatorii economici arătau
că județul a fost dat înapoi cu ...25 de ani10.
Ce instituții publice au fost afectate de ocupația germană la Râmnicu-Vâlcea
și cum a vrut ocupantul să domine populația orașului vom afla din rândurile de mai
jos:
 ADMINISTRAȚIA - A fost supusă unui proces intens de germanizare, astfel:
... Cum primarul liberal al orașului, Alexandru Boicescu, își abandonase postul
cu puțin timp înainte de intrarea inamicului în oraș (căci era limpede pentru
oricine că germanii vor pune un conațional de-al lor pe acest post), Franz Eitel
a fost numit de ocupant ca primar al orașului (din martie 1917 semnează actele
și ca prefect!). Eitel era proprietarul unui atelier mecanic pentru fabricarea de
maşini agricole şi tâmplărie11.
La foarte scurt timp după intrarea germanilor în oraș au fost înfiinţate biletele
de identitate, „Ausweis-urile”, pe care toţi cetăţenii erau obligaţi să le poate
permanent la ei.
S-a înfiinţat o şcoală pentru adulţi în care se învăța... limba germană, cei din
administrația orașului având obligația de a participa la aceste cursuri.
Germanii au dat ordonanţe de declarare a tuturor bunurilor. Totul trebuia
declarat: cantităţile de zahăr pe care le deţinea fiecare, băuturile, păsările şi

9
Kirițescu 1922, p. 357
10
Tamaș, Bardașu, Purice, Nestorescu-Bălcești 1979, p. 13-23
11
Gherghina 2018, online
143
 animalele, blănurile, obiectele din cauciuc, lemnele de foc. Până şi sticlele
goale trebuiau declarate.
...Germanii au introdus cartele de alimente și combustibil. Potrivit ordinului dat
de Comandatura de Etapă Mobilă 270, raţia zilnică de pâine a fost stabilită la
500 de grame pe cap de locuitor și la 200 grame de carne pe săptămână de
persoană.
...Germanii au introdus taxe și impozite noi. În 1917, autorităţile oraşului au
strâns 25.000 de lei în urma colectării taxelor şi impozitelor, cu 50 % mai puţin
faţă de anii trecuţi. Nemţii au introdus atunci noi taxe, care mai de care mai
surprinzătoare, ca de exemplu taxa pentru „ţinerea de câini” (36 de lei pe an) -
câinii găsiți liberi pe străzi erau omorâți, iar stăpânii amendaţi cu 1.000 de
mărci (1 leu = 45 de mărci) - sau taxa pe pâine. Consiliul Comunal a hotărât să
introducă această taxă pe pâine pentru a putea susţine cantina orașului, unde
mânca populaţia foarte săracă a Râmnicului. Primăria a stabilit o taxă de 2 bani
pe pâine, în condiţiile în care o pâine costa 30 de bani. Pâinea avea un preţ
ridicat, cântărea mult mai puţin decât era normal să fie şi era de proastă calitate
(fiind făcută din făină neagră, tărâţe şi mălai necernut). În urma verificărilor,
Consiliul Local a dat o hotărâre ca pâinea să se facă doar din făină curată (deci
să nu se mai amestece cu mălai) și să aibă greutatea de 880 grame.
...De fapt, germanii au dat ordonanțe pentru orice: pentru interzicerea fabricării
săpunului, a bomboanelor şi cozonacilor, împotriva tăierii păsărilor şi
animalelor (care trebuiau predate), pentru consumul de electricitate (1
kw/săptămână pentru fiecare membru al familiei), pentru ora de închidere a
magazinelor, pentru circulaţia pe străzi, precum şi pentru programul poştei şi al
trenurilor.
Au fost însă și câteva măsuri „pozitive” luate de către germani: s-a redeschis
patinoarul din parcul Zăvoi și s-a redeschis cinematograful. De asemenea, după
ce nemţii s-au plâns de mizerie, autorităţile de atunci au dispus măsuri pentru
salubrizarea oraşului12.

 ÎNVĂȚĂMÂNT. Instituția de învățămînt cea mai afectată a fost Gimnaziul

„Alexandru Lahovari”, de fapt, singurul gimnaziu din județ. De fapt, gimnaziul
nu a funcționat de la 1 noiembrie 1916 până la 13 martie 1917. Apoi, o parte
din școală a fost transformată în spital, o altă parte în grajduri. Pentru a scăpa
de distrugere, arhiva școlii fusese dată spre păstrare ofițerului Radu Bulfinschi,
fost profesor de germană al gimnaziului (între 1907-1909), dar care se
transferase la Liceul „Brătianu” din Pitești, arhiva fiind înapoiată intactă în
anul 1919. Totul este însă devastat de către ocupant. Cabinetele de fizică și
chimie, ca și sala de gimnastică și cea de desen. O parte din dezastru a fost
provocat însă de țiganii de la periferia orașului, care au furat substanțele
chimice, animale împăiate și cărțile și au distrus mobilierul și biblioteca școlii,
cot la cot cu ocupantul german13.

12
Idem
13
S.J.A.N.V., fond Primăria Râmnicu-Vâlcea, dos 1/ 1917, f.1
144
 Când au fost reluate cursurile, în 1917, comandamentul german a dat ordin ca
în școală să se introducă obigatoriu studiul limbii germane. De altfel, la 1
aprilie 1917, directorul gimnaziului este numit Eftimie Mărculescu, profesorul
de limbă germană! (va deține acestă funcție până la 31 martie 1918)14. Timp de
doi ani toate documentele școlii vor fi traduse în limba germană (ca și
documentele primăriei și prefecturii, de altfel).
În octombrie 1918, comandatura germană a rechiziționat tot localul pentru a-l
transforma în spital, iar cursurile au fost suspendate. În timpul retragerii
armatelor germane, localul este din nou jefuit, având pierderi în valoare de
35.000 lei în mobilier și 18.250 lei distrugeri ale diferitelor imobile, conform
declarației noului directorului de atunci, profesorul de limba română (!)
Costache Mateescu. Acesta fusese însă numit director încă din 10 mai 1918,
deci când încă ocupantul mai era în oraș. Numirea fusese făcută de către
secretarul general al Ministerului Instrucțiunii și Cultelor, marele profesor și
istoric, Constantin Giurescu15.

 BISERICĂ. Germanii au intervenit și în conducerea Episcopiei Râmnicului.

Astfel, la 19 mai 1917, autoritătile militare germane l-au surghiunit pe
episcopul Sofronie Vulpescu (1913-1917) la Mănăstirea Cheia (județul
Prahova). Din toamna anului 1917 și până la 3 iulie 1918, Meletie Dobrescu
„Gălățeanul” a slujit ca locțiitor de episcop. Dar, la 3 iulie 1918, Antim
Petrescu a fost numit episcop de Râmnic, unde a slujit oficial până la 6
noiembrie 1918, când conducerea de stat de atunci a anulat toate lucrările
efectuate de Parlamentul de la Iași, deci și alegerea sa de episcop. Cu toate
astea Antim Petrescu s-a îngrijit în continuare de nevoile episcopiei, până la 6
septembrie 1919, când, la numai 44 de ani, a trecut la cele veșnice16.

 VIAȚA POLITICĂ. În 1917, germanii au obligat pe politicienii vâlceni să

participe la „Congresul” lui Beldiman, de la București. Despre ce era vorba?
Iată. O serie de politicieni români din teritoriul ocupat, ca de exemplu P.P.
Carp, Costache Lupu, Dumitru Nenițescu sau Virgil Arion, erau foarte hotărâți
pentru îndepărtarea regelui Ferdinand17. Cel mai înverșunat era însă Alexandru
Beldiman. Acesta fusese consulul României la Berlin, între 1896-1916, și era
un germanofil declarat. Abia revenit la București, în 1917, Beldiman a și
organizat o serie de conferințe, în care denunța dinastia și guvernarea Brătianu,
menținerea dinastiei însemnând pentru Beldiman „întoarcerea la putregaiul
brătienist”.18 Cea mai celebră conferință a lui Beldiman a fost cea de la
Fundația „Carol I”, din decembrie 1917. Ștefan Filipescu a participat și el la
acea conferință și nu a avut vreo reacție de opoziție la cele afirmate acolo.

14
S.J.A.N.V., fond Primăria Râmnicu-Vâlcea, dos. 1/ 1940, f. 410 (document plasat într-un
dosar nepotrivit)
15
Oane 2011, p. 32-33
16
Păcurariu 1997, p. 150-151
17
Averescu 1935, p. 290
18
Boia 2009, p. 50
145
 Războiul i-a îmbogăţit pe speculanţi
Măsurile dispuse de nemţi privind raţionalizarea hranei i-a îmbogăţit însă pe
speculanţi. Aceştia achiziţionau fructe, carne, ouă sau lapte de la ţăranii din satele
învecinate Râmnicului şi le vindeau râmnicenilor la suprapreţ. Două exemple. În
septembrie 1917, agentul comunal Budişteanu informa municipalitatea că o femeie
din Brezoi a intrat în oraş pentru a vinde 400 de ouă, doi porci, două damigene de
ţuică, 20 de pui de găină, cinci gâşte, patru raţe şi unt topit. Vânzătoarea nu a fost
acuzată de speculă căci „s-a înţeles” cu polițistul care a anchetat-o. În schimb, un
bărbat care vindea la suprapreţ caşcaval achiziţionat de la o fabrică din Băile
Govora, nu a avut acelaşi noroc. Acesta a ajuns să dea socoteală la Poliţie după ce a
fost reclamat pentru comerţ ilegal. Alţi speculanţi şi-au văzut nestingheriţi de
treabă, chiar sub ochii vigilenţi ai militarilor nemţi19.

Alegerile din mai 1918 (sub ocupația Puterilor Centrale!)

În luna mai 1918 România a încheiat pacea umilitoare de la București cu
Puterile Centrale, iar la sfârșitul lunii mai au avut loc alegeri pentru un parlament
care trebuia să aprobe pacea. P.N.L. și Partidul Conservator-Democrat nu au
participat la aceste alegeri.
Mulți liberali vâlceni au trecut la partidul lui Marghiloman și era dispuși să
aprobe acest tratat. Printre ei și mult invocatul aici Ștefan Filipescu. Acesta nu a
fost ales, deși a participat la alegeri. Toate mandatele au fost câștigate atunci de
către conservatorii lui Alexandru Marghiloman. Astfel, la:
 Colegiul I Senat, au câștigat Florian Stanciovici și Alexandru Măciucianu.
Florian Stanciovici era avocat, familia sa fiind de origine boierească - după
război îl va urma pe Marghiloman în Partidul Conservator Progresist și va
candida pentru acest partid, fără succes, la alegerile din 1919 și 1922
(pentru Adunarea Deputaților) și 1920 (la Senat). A murit în 193620.
Alexandru Măciuceanu (n. 1848) era administratorul financiar al județului
și posesorul unei averi importante. În acel moment era căsătorit cu o femeie
de origine germană, Eugenia Benedikt, cu care avea cinci copii21.
 Colegiul II Senat, cel care a câștigat a fost generalul Constantin
Iancovescu. Constantin Iancovescu s-a născut în 1862, în comuna
Măldărăști, județul Vâlcea și avut o strălucită carieră militară, ajungând
general de corp de armată. Va muri în 1945.
 Cameră, conservatorii care au câștigat au fost: Constantin Vlădescu,
Nicolae Bonciu (ambii la col. I), G.I. Luculescu (col. II) și G. Tănăsescu-
Govora (col. III)22. Toții aceștia vor candida și în anii următori, 1919, 1920
și 1922, la cele două camere, tot din partea partidului lui Marghiloman, dar
fără succes.

19
Râpan 2016, online
20
Stoica 2018, p. 180-181
21
Nițu Dinescu 2017, p. 129
22
Monitorul Oficial 1918, p. 583, 595, 628, 660, 685.
146
 Generalul Constantin Iancovescu

Un parlamentar vâlcean proeminent. Figura cea mai reprezentativă a

acestori parlamentari vâlceni a fost, fără îndoială, generalul Constantin Iancovescu.
Luptase cu toate forțele contra germanilor ca secretar general al Ministerului de
Război (august-septembrie 1916), șef al Marelui Stat Major, comandant al
Grupului Apărării Dunării (noiembrie 1916) și al Corpului 3 armată (decembrie
1916-iulie 1917). În perioada 20 iulie 1917-5 martie 1918, a îndeplinit chiar funcția
de ministru de război în guvernul Ionel Brătianu. A fost înaintat în anul 1918 la
gradul de general de corp de armată. După ce nu a mai fost ministru de război a
devenit parlamentar conservator de Vâlcea, din partea partidului lui Marghiloman.
A rămas celebru pentru o replică rostită în timpul Consiliului de Coroană din 3
martie 1918. Întrunit pentru a decide care va fi atitudinea pe care trebuia să o
adopte delegația română la tratativele de pace, impuse pe un ton ultimativ de către
Puterile Centrale, prințul moștenitor Carol a intervenit spunând că speră să se
găsească un om de stat patriot pentru a-l impiedica pe rege să semneze pacea. Auzi
dom’le familionul, vrea numaidecât să se bată, el care n-a văzut frontul decât cu
binoclu! Ptiu mamă!. Al dracului familion!, exclamase generalul Iancovescu, la
încheierea ședinței Consiliului. Ironia generalului (el folosea, după cum mărturisea
Constantin Argetoianu, termenul „familion“ pentru fiecare membru al familiei
regale, fără vreo deosebire) viza comportamentul prințului moștenitor în campania
anului 1916. Mai prescis, în octombrie 1916, când prințul Carol a fost cât pe ce să
cadă în mâna inamicului, pentru că în loc să respecte ordinul de retragere, rămăsese
să benchetuiască până noaptea târziu în localitatea în care se afla.
147
 Mama prim-ministrului român, Pia Brătianu, vine la Mihăești (august
1918)
În august 1916, la nivel central, punându-se problema evacuării autorităților
de stat în Moldova, prim-ministrul Ionel C. Brătianu a decis, în semn de solidaritate
cu poporul român ce urma să sufere ocupația germano-austro-ungară, să-și lase
bunurile, dar și membrii familiei, în zona ocupată. Prim-ministrul nu a ezitat să lase
la București și pe bătrâna sa mamă, Pia, iar Vintilă Brătianu, fratele său, și-a lăsat
soția și băiățelul, pe nume Vintilică, în vârstă de numai un an și jumătate.
Suferințele lor pot fi lesne de închipuit.
„În august 1918, când războiul era în toi și noi cei din teritoriul ocupat
înduram umilințele cele mai mari, aflând că mult venerata doamnă Pia Brătianu
sosise la Mihăiești, proprietatea domnului Vintilă Brătianu, deși eram urmărit în
fiecare mișcare de jandarmi călări, polițiști ai armatelor de ocupație, am mers la
doamna Brătianu spre a-i prezenta omogiile mele și a-i ura sănătate, spre a vedea
rezultatele războiului cu bine, pentru aliații noștri și Țara Românească. Cinci ore
am avut onoarea să mă întrețin cu doamna Pia I.C. Brătianu... La plecare mi-a
confiat multe broșuri ca „La Roumanie, son intervention, son effort, son
sacrifices”, precum și ziare de la Iași, pe care le-am ascuns sub haine, acestea
toate spre a fi distribuite și citite de conjudețenii mei... Pentru asta puteam să fiu
executat fără judecată – va povesti mai târziu Ștefan Filipescu în amintirile sale23.

Viața reintră pe făgașul normalității

La 11 noiembrie 1918 Germania a semnat armistițiul și războiul s-a încheiat.
Viața a reintrat repede pe făgășul normalității. Un indicator important al acestei
normalități abia regăsite a fost școala. Înapoirea refugiaților în oraș, duce la o
avalanșă de cereri pentru înscrierea la cursul inferior al liceului. Pentru clasele 1-
IV, la „Lahovari” s-au înscris 350 de tineri (!), mult peste capacitatea gimnaziului.
Școala se reorganizează însă repede. Sunt reîncadrați profesorii demobilizați și sunt
angajați profesori noi. Limba germană este scoasă însă din programă. Fusese doar
limba ocupantului!
Unirile din 1918 au avut un imens ecou în județ și au produs multă bucurie.
Apropierea de Transilvania a făcut ca în județ, vestea marelui act de la Alba Iulia
să ajungă foarte repede. Încheind procesul de făurire a statului național unitar
român, actul de la 1 decembrie 1918 a deschis totodată o nouă etapă în istoria țării,
a județului Vâlcea și, evident, a orașului Râmnicu -Vâlcea.

23
S.J.A.N.V., fond personal Elena Filipescu, dos. 2/ 1920, f. 23-24
148
Bibliografie

Averescu 1935 – Alexandru Averescu, Notițe zilnice din războiu (1916-1918),

Editura Cultura Națională, București, 1935
Bardașu 2002 - Petre Bardașu, Studii de istorie, Editura Conphys, Râmnicu -
Vâlcea, 2002
Boia 2009 - Lucian Boia, Germanofilii. Elita intelectuală românească în anii
primului război mondial, Editura Humanitas, 2009
Nițu Dinescu 2017 - Ionela Nițu Dinescu, Istoria stațiunii Băile Govora, Editura
Conphis, Râmnicu-Vâlcea, 2017
Gherghina 2018, online - Titi Mihai Gherghina, Evenimentele cele mai importante
ale primei decade a secolului XX în Râmnic, în Curierul de Vâlcea din 18
septembrie 2018, online, http://curieruldevalcea.ro/evenimentele-cele-mai-
importante-ale-primei-decade-a-secolului-xx-in-ramnic/
Dragoș Marinoiu 2017, blog – Dragoș Marinoiu pe blogul Secției de carte în limbi
străine a Bibliotecii Județene Vîlcea, a scris articolul „Primul Război Mondial pe
Valea Oltului – Ilustrații de Albert Reich”
(https://limbimoderne.blogspot.ro/2017/12/primul-razboi-mondial-pe-valea-
oltului.html?spref=fb). Toate gravurile din acest articol aparțin lui Albert Reich,
din cartea sa ,,Peregrinarile lui Albert Reich prin Regatul României și
Transilvania".
Kirițescu 1922 – Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea
României 1916-1918, vol. I, Institutul de arte grafice „România Nouă”, București,
1922
Monitorul Oficial 1918 - Monitorul Oficial, nr. 42/ 20 mai 1918, p. 583 (Col.I
Senat), M.O., nr. 43/22 mai 1918, p. 595 (Col. II. Senat), M.O. nr. 45/24 mai 1918
p. 628 (Col.I Cameră); M.O., nr. 47 / 26 mai 1918, p. 660 (Col.II Cameră); M.O.,
nr. 49/ 29 mai 1918, p. 685 (Col.III Cameră)
Oane 2011 - Sorin Oane, Colegiul Național „Alexandru Lahovari”. O istorie,
câteva istorisiri și o mulțime de personalități, Râmnicu-Vâlcea, 2011
Păcurariu 1997 - Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol 3,
Editura Institutului biblic și de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,
1997
Râpan 2016, online - Irina Râpan, Viața cotidiană în timpul ocupației germane din
Primul Război Mondial, Historia din 7 decembrie 2016, online
(https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/viata-cotidiana-in-timpul-
ocupatiei-germane-din-primul-razboi-mondial)
S.J.A.N.V. = Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Vâlcea, fondurile Elena
Filipescu, Colegiul Alexandru Lahovari și Primăria Râmnicu-Vâlcea

149
Stoica 2018 – Relu Stoica, Parlamentarii județului Vâlcea (1831-2020). Dicționar,
Editura Editgraph, Buzău, 2018
Tamaș, Bardașu, Purice, Nestorescu-Bălcești 1979 - Corneliu Tamaș, Petre
Bardașu, Sergiu Purece, Horia Nestorescu-Bălcești, Județul Vâlcea în anii primului
război mondial. Studii și documente, Bălcești pe Topolog, 1979

150
 Albumul documentar
Oltenia în Primul Război Mondial

Dumitru Garoafă

Keywords: the Olt defile, documentary album, Vâlcea County, Frantz Eitel,
the bridge from Caineni, the second lieutenant Vasile Bucheru, Grigore Procopiu,
the Romanian Military Administration, Krefeld, the second lieutenant Constantin
Popian, Mircea cel Mare, Cozia Monastery, General David Praporgescu, Captain
Mircea Zorileanu, Lieutenant Colonel Toma Popescu, General Ernest Broşteanu,
Ion IC Brtianu, Heroes' Cult, vandalism of invading troops.
Summary: The documentary album Oltenia in the First World War. Like all
the Romanian country corners, and Valcea County, with its inhabitants, as it will
be seen from the documents published in the Album, it has been integrated into the
troubles of the years that have prepared the completion of state-national unity in
the Romanians. Due to its location on the border with Austria-Hungary, having its
important road and rail artery on the Olt Valley, this county was involved, with the
first deployments of troops, to the events of 1916-1919.

În anul în care România a aniversat împlinirea unui veac de la intrarea sa în

ceea ce, pentru români, avea să se numească Războiul pentru Reîntregirea
Neamului şi a statului lor naţional, Arhivele publice din Oltenia, păstrătoare a unei
părţi importante a valorilor constitutive ale identităţii româneşti, au găsit de
cuviinţă să cinstească acest moment din istoria naţională, aducând în faţa celor
interesaţi şi chiar a publicului larg această lucrare care nu este una oarecare, ci una
proiectată să vorbească prin forţa pilduitoare a mărturiilor arhivalistice despre o
perioadă şi un efort rareori egalate în viaţa poporului român, graţie cărora, la
capătul lor, s-a înfăptuit România Mare, statul intrat în mentalul colectiv drept
momentul suprem al destinului românesc în istoria europeană1.
Dată fiind dimensiunea şi însemnătatea lui referenţială pentru întreg spaţiul
românesc, înfăţişarea acestui moment prin intermediul documentelor de arhivă
constituie datoria morală a oricărei instituţii sau persoane deţinătoare de asemenea
valori, a căror implicare într-o astfel de operă se impune în ordinea firească a
lucrurilor.
Albumul documentar este rodul muncii unui colectiv de profesionişti în
meşteşugul arhivisticii, coordonatori fiind şefii celor cinci servicii judeţene ale
Arhivelor Naţionale: Bogdan-Ion Bădiţoiu (Olt), Mihaela Dudu (Dolj), Doina
Glăvan (Vâlcea), Tudor Răţoi (Mehedinţi) şi Paula-Cristina Vasiloiu (Gorj) şi
coautori, de facto, o parte a specialiştilor acestor servicii, printre care Ionela
Dinescu şi Dumitru Garoafă de la Arhivele Vâlcene, care au efectuat selecţia şi


Dumitru Garoafă, Arhiepiscopia Râmnicului.
1
Oltenia în Primul Război Mondial 2017, p. 3.
151
rezumatele documentelor, lucrare ce însumează 347 pagini scrise şi reproduceri de
documente2.
Asemenea tuturor colţurilor de ţară românească, şi judeţul Vâlcea, cu
locuitorii săi, după cum se va vedea din documentele publicate în Album (Anexa
1), a fost integrat frământărilor anilor ce au pregătit desăvârşirea unităţii statal-
naţionale la români. Datorită aşezării sale la graniţa cu Austro-Ungaria, având pe
teritoriul său importanta arteră rutieră şi feroviară de pe Valea Oltului, acest judeţ a
fost angrenat, odată cu primele dislocări de trupe, evenimentelor anilor 1916-1919.
Astfel, conform planurilor operative ale Marelui Stat Major, în partea de nord
a judeţelor Vâlcea şi Argeş, încă din primăvara anului 1915, este concentrat, de o
parte şi alta a Oltului, Grupul de acoperire Olt-Lotru, al cărui comandament va fi
stabilit la Brezoi. Tot printre măsurile militare întreprinse în zonă, se înscrie şi
testarea aeroplanului Maurice-Farman nr. 7, pilotat de către căpitanul Mircea
Zorileanu, care, în dimineaţa zilei de 20 aprilie 1916, va survola spaţiul aerian al
judeţului, îndreptându-se spre Câineni, iar, la înapoiere, va face o scurtă escală la
Râmnicu Vâlcea, de unde prefectul judeţului Vâlcea- Grigore Ottetelişanu, va
informa ministerul de resort despre îndeplinirea cu succes a misiunii încredinţate3.
Ca atare, la 5 august 1916, Corpul de Aviaţie va comunica Prefecturii judeţului
Vâlcea ca să fie demarate lucrările pentru amenajarea unui aerodrom militar la
Râureni4.
De asemenea, sub aspect informativ-operativ, serviciile abilitate
monitorizează şi, în final, anihilează reţeaua de agenţi recrutată de către austro-
germani din rândurile comunităţilor luterane şi catolice din oraş. În acest scop, la
data de 20 august 1916, poliţistul oraşului- Valerian Iancovescu, raporta organelor
ierarhice că, încă de la declanşarea războiului, comerciantul Frantz Eitel şi preotul
catolic Iosif Bonoff “au fost neîncetat în societatea” lui Carol Speck, patronul unui
magazin de piese agricole şi a preotului protestant Wilhelm Feist, ultimii doi fiind
deja “arestaţi ca suspecţi”5. La fel şi pentru profesoara de pian- Martha Lehmann,
care desfăşura “pretutindeni” propagandă în favoarea germanilor6, acelaşi poliţist
propune arestarea şi internarea acesteia în lagărul din Ialomiţa7.
Vestea intrării ţării în război a explodat într-un entuziasm indescriptibil şi în
rândurile locuitorilor acestor meleaguri. La Râmnicu Vâlcea, unul din martorii
oculari- soldatul Iancu Bulacu, de la Escadronul 4 din Regimentul 2 călăraşi-,
consemnează că s-au ţinut discursuri la Statuia Independenţei de la poalele dealului

2
Lansarea Albumului documentar a fost prilejuită de organizarea simpozionului dedicat
Zilei Arhivelor Naţionale (31 octombrie 2017), a cărui susţinere a fost prezentată unui
auditoriu iubitor al muzei Clio de către autorul rândurilor de faţă, aflat, pe atunci, în prag de
pensionare (n. ns.: D. G.).
3
Oltenia în Primul Război Mondial 2017, p. 46.
4
S.J.A.N. Vâlcea, fond Prefectura judeţului Vâlcea, ds. 6/1916, f. 15.
5
Oltenia în Primul Război Mondial 2017, p. 58. Vezi, pe larg, Tamaş 1977, p. 363-366.
6
Oltenia în Primul Război Mondial 2017, p. 89.
7
S.J.A.N. Vâlcea, fond Prefectura judeţului Vâlcea, ds.5/1916, f. 244.
152
Capela, s-au făcut demonstraţii cu torţe şi muzică militară pe principalele artere ale
oraşului, la care a participat întreaga suflare a urbei8.
În seara zilei de 14 spre 15 august 1916, Grupul Olt-Lotru se pune în mişcare
şi acţionează spre direcţiile trasate în ordinul de operaţiuni al acestuia. Astfel,
Grupul Olt, comandat de generalul de divizie Ioan Popovici, înaintează pe trei
direcţii de-a lungul Văii Oltului şi pe pantele adiacente acestui râu, reuşind să
înfrângă uşor rezistenţele inamice: mai întâi, sunt eliberate satul şi gara Porceşti,
iar, pe Valea Oltului, principala poziţie inamică de pe dealul Paltin este cucerită
printr-o manevră dublu învăluitoare. Grupul Lotru- comandat de colonelul Traian
Moşoiu, înaintează pe trei coloane, care, întâlnind rezistenţe inamice la Pologaşi,
dealul Panta şi Dobrun, le atacă şi, “manevrând foarte bine” situaţia, capturează
prizonieri şi cantităţi de materiale de luptă, iar, seara, ajung în valea Sadului. În
zilele de 17 şi 18 august 1916, ambele grupuri lichidează ultimele rezistenţe
inamice din zona Tălmaci, apoi sunt eliberate localităţile Sadu, Veştem şi
Cisnădie9. Sub presiunea trupelor noastre, inamicul părăseşte în grabă Sibiul, în
care mai rămăsese un detaşament de “miliţieni” (circa 300), comandat de Reiner,
iar, pentru evitarea unei eventuale bombardări a acestuia, o delegaţie a
Magistratului oraşului negociază predarea urbei în mâinile Comandamentului
român. Dar, în urma “recunoaşterilor ofensive” executate de unităţile Regimentul 1
grăniceri10, care au fost întâmpinate cu puternice focuri de armă, s-a renunţat la
ocuparea acestui important centru ardelean11.
Într-un raport, deloc liniştitor, al prefectului, înaintat, la 24 august 1916,
ministrului de război, acesta îl informa că, în cele cinci spitale amenajate din oraşul
Râmnicu Vâlcea, sunt trataţi 375 militari, din care 215 sunt răniţi, majoritatea
având “leziunile cele mai grave”, în zona craniană, fapt ce recomanda dotarea
combatanţilor cu căşti metalice. Totodată, pentru “buna funcţionare mai departe” a
unităţilor spitaliceşti, solicita să fie aprovizionate corespunzător cu substanţe
dezinfectante, instrumentar chirurgical pentru efectuarea unor intervenţii mai
complexe şi încadrarea lor cu încă doi medici12. În acelaşi timp, începând cu data
de 27 august 1916, toate autorităţile administrative, poliţieneşti şi feroviare trec în
subordinea comandantului Armatei I române- general de divizie Ioan Culcer,
teritoriul asupra căruia se exercită respectiva autoritate, fiind delimitat de Dunăre şi

8
Oltenia în Primul Război Mondial 2017, p. 55-56.
9
Oltenia în Primul Război Mondial 2017, p. 57.
10
Oltenia în Primul Război Mondial 2017, p. 57.
11
Despre această controversată problematică, vezi Garoafă 2014, p. 213-214.
12
Oltenia în Primul Război Mondial 2017, p. 60. Pentru organizarea Serviciului Sanitar în
această zonă a frontului, vezi, pe larg, Argetoianu III 1992, p. 20-25.
153
frontul de luptă, iar, la est, până la limita estică a judeţelor Argeş şi Olt,
prelungindu-se, în sud, pe cursul Oltului13.
Ofensiva românească, pornită cu 15 zile mai înainte şi susţinută cu multă
vigoare- din cauza turnurii nefavorabile a evenimentelor de pe frontul dobrogean-,
se transformase în defensivă, creând condiţii favorabile inamicului să preia
iniţiativa strategică pe frontul din Transilvania. Declanşarea ofensivei inamice, în
zorii zilei de 13/26 septembrie 1916, este precedată de apariţia primelor grupuri de
vânători alpini, prin defileul Oltului, care înaintau vertiginos spre podul Câinenilor.
Dacă, în istoriografia noastră, s-a perpetuat, până în prezent, aserţiunea despre
“eroica apărare a celor 13 viteji din Câineni”14, din care a făcut parte şi italianul
Carlo Rizotto15, documentele de arhivă vin să întregească, cu informaţii inedite,
tabloul angajării în lupta inegală cu unităţile alpine- în acele momente de grea
cumpănă pentru soarta Corpului I armată-, nu numai a respectivului grup de
localnici. Un document inedit- Memoriul sublocotenentului (rz.) Vasile Bucheru-,
ne dezvăluie prezenţa în zonă a unui detaşament de 60 militari, căruia subofiţerului
i se încredinţase misiunea de a-l însoţi şi a-l pune la dispoziţia coloanei de muniţii a
Diviziei 23 infanterie, dar, fortuit, este nevoit să staţioneze în zonă, deoarece satul
Câinenii Mari (Vâlcea) era ocupat “de un batalion dintr-un regiment de gardă
bavarez”16. În acest context, locotenent-colonelul Toma Popescu17, care sosise “cu
puţin timp” înainte şi preluase iniţiativa apărării în acest sector, a dispus, în
dimineaţa zilei de 13 septembrie 1916, ora 3,00 a.m., ca subofiţerul să ocupe, cu
detaşamentul său şi câţiva jandarmi şi miliţieni aflaţi acolo, tranşeele de deasupra
gării Câineni (recte: Malul Podului- n. ns.: D.G.) şi să reziste pe poziţie “până la
ultimul om”, până la venirea ajutoarelor, ce trebuiau “să sosească din moment în
moment”18.
Retragerea precipitată a Corpului I armată din Transilvania a determinat şi un
exod al populaţiei din localităţile preponderent româneşti (Răşinari, Orlat etc.),
care, pentru a nu se expune, nemijlocit, represaliilor autorităţilor maghiare,
urmează armata română, pe Valea Oltului şi se refugiază într-o serie de localităţi
ale judeţului, printre care Râmnicu Vâlcea, Drăgăşani, Călimăneşti etc. Ca atare,
atât autorităţile centrale, cât şi cele judeţene, întreprind primele măsuri de asistenţă
socială, prin care să le asigure refugiaţilor cazarea, necesarul de hrană şi
îmbrăcăminte, precum şi alocarea unor fonduri băneşti, conjugate cu colectarea pe
plan local a acestora, prin organizarea de subscripţii publice. În acest scop,
autorităţile judeţului Vâlcea, întrunindu-se în şedinţa din 21 septembrie 1916 şi

13
Oltenia în Primul Război Mondial 2017, p. 63.
14
Cf. Kiriţescu I <1925>, p. 286.
15
Oltenia în Primul Război Mondial 2017, p. 341.
16
Oltenia în Primul Război Mondial 2017, p. 148.
17
Era subşeful de Stat Major al Corpului I armată, care întorcându-se la Comandamentul
Armatei I române (Craiova) cu corespondenţa secretă la cartierul Corpului, aici, la Câineni,
este întâmpinat de focul mitralierelor inamice amplasate pe dealul Vladului şi la Lunci, iar
grupuri de vânători alpini înaintau, prin defileu, spre podul Câinenilor (M.Ap.N.- M.St.M.
II 1934, doc. nr. 126, p. 137).
18
Oltenia în Primul Război Mondial 2017, p. 148.
154
constatându-se că în oraşul de reşedinţă “se găsesc foarte mulţi români refugiaţi,
printre care şi numeroşi preoţi cu familiile lor”, propun Ministerului Cultelor şi
Instrucţiunii să fie autorizate- în lipsa episcopului Sofronie Vulpescu, plecat la
Bucureşti-, „ca să adăpostim pe aceşti preoţi şi familiile lor în numeroasele odăi de
la Sfânta Episcopie, care sunt nelocuite”19, propunere pe care ministerul o
agreează20. Totodată, cu acest prilej, este constituit şi un Comitet de ajutorare, din
care făceau parte senatorii Constantin Dissescu şi Grigore Procopiu, primarul
oraşului- Alexandru Gh. Boicescu, avocatul Dinu Simian şi prefectul judeţului-
Grigore Ottetelişanu21.
În aceeaşi situaţie se află şi locuitorii zonelor direct afectate de desfăşurarea
operaţiunilor militare, cum sunt cei din satele Câineni, Robeşti (com. Câineni),
Călineşti şi Sărăcineşti (com. Călineşti) care, refugiindu-se în localităţile Râmnicu
Vâlcea, Călimăneşti şi Jiblea (jud. Argeş), sunt confruntaţi cu lipsa alimentelor de
primă necesitate, printre care şi porumbul. De aceea, Prefectura judeţeană apelează
la serviciile ministerului de resort ca să intervină la Casa Centrală a Băncilor
Populare, pentru a li se credita acest aliment de bază, prin filialele din teritoriu22.
În faţa superiorităţii adversarului, linia de rezistenţă a Corpului I armată,
articulată în punctele Călimăneşti-Valea Coisca-Şuici, este abandonată, fiind
străpunsă chiar în centrul acesteia (10/23 noiembrie 1916)23, iar, în seara zilei de
11/24 noiembrie 1916- potrivit relatărilor martorului ocular Ioan Verzescu, originar
din Muereasca, judeţul Vâlcea-, s-a desfăşurat ceremonia predării oraşului
Râmnicu Vâlcea în mâinile inamicului de către o delegaţie “în fruntea căreia era un
cetăţean cu nume german”24. Intrarea oficială şi “în forţă” a primelor trupe germane
în oraş are loc în ziua următoare, care „s-a făcut în pas de defilare <pe> trei
coloane de infanterie, într-o ordine perfectă şi parcă zgârâindu-ne urechile cu
zgomotul cismelor pe pietrile străzilor. Pe marginea unor trotuare <i>eşise foarte
puţină lume, mai mult consternată decât curioasă. Astfel, oraşul a fost străbătut, în
pas de defilare, din direcţia nord-sud, mai întâi, pe o singură coloană de marş, iar,
în <<punctul Hozoc>> (imobil care se situa în dreptul Episcopiei Râmnicului-
Noul Severin - n.ns.: D.G.), aceasta s-a despărţit în trei: una din aceasta înainta pe
stânga- prin spatele Liceului <<Alexandru Lahovary>>-, pe fosta stradă a
Tabacilor (astăzi, General Praporgescu), ieşind în Podul Vinerei Mari/Râurenilor,
cea din mijloc pe actuala Calea lui Traian, iar cea din dreapta, pe actuala stradă
Carol I (fostă Argeşului), „făcând cotitura <<La Mărunţelu’>> (unde se află astăzi
River Plaza Mall- n. ns.: D.G.) şi întâlnindu-se tustrele la podul amintit”25.

19
Oltenia în Primul Război Mondial 2017, p. 81.
20
Oltenia în Primul Război Mondial 2017, p. 83.
21
Oltenia în Primul Război Mondial 2017, p. 81.
22
Oltenia în Primul Război Mondial 2017, p. 92.
23
Pentru luptele de pe Valea Oltului, vezi Purece et alii 1997, p. 9-43; Garoafă 2015, p.
278-322.
24
Oltenia în Primul Război Mondial 2017, p. 106. Este vorba de Frantz Eitel, cel care va fi
desemnat, de către Administraţia militară germană, iniţial, primar al oraşului Râmnicu
Vâlcea şi, apoi, la 3 aprilie 1917, prefect al judeţului Vâlcea (n. ns.: D.G.).
25
Oltenia în Primul Război Mondial 2017, p. 106-107.
155
 Astfel, autorităţile de ocupaţie au împărţit teritoriul judeţului Vâlcea în două:
Comandatura Etapei Mobile 270 germană, care ocupa partea de nord a judeţului,
cu reşedinţa la Râmnicu Vâlcea şi Comandatura Etapei 2 austro-ungară, în partea
de sud a acestuia, la Drăgăşani, iar prefect al judeţului va fi numit Frantz Eitel; în
“Loviştea argeşeană” era Comandatura Etapei Mobile 286, la Curtea de Argeş.
Obiectivul prioritar al instalării Administraţiei Militare din România a constat
în extorcarea tuturor rezervelor şi produselor alimentare, prin utilizarea, pe scară
largă şi eficientă, a metodei confiscării bunurilor populaţiei, sub forma mascată a
rechiziţiilor. În acest scop, se solicită completarea unui chestionar cu toate marile
proprietăţi, inclusiv ale căror proprietari sau arendaşi lipsesc, acestea din urmă
intrând în “custodia” Administraţiei militare26. La fel se procedează şi cu morile
autorizate pentru măcinat cereale, cărora li se stabileşte un regim drastic de
evidenţă a cantităţilor măcinate27. De asemenea, s-a introdus un control sever
asupra întregii vieţi a locuitorilor, cărora li s-au eliberat noi acte de identitate-
ausweis-uri-, cum a fost şi în cazul senatorului vâlcean Grigore Procopiu28.
Totodată, este reglementat şi numărul sărbătorilor sacre, săptămâna de lucru, cu
excepţia acestora, fiind executată integral pe durata a 7 zile şi prevăzându-se, în
cazuri de nerespectare, aspre sancţiuni contravenţionale sau privarea de libertate29;
ca un corolar al acestor măsuri, în prima jumătate a anului 1918, s-a dispus
identificarea întregii populaţii apte de muncă, cu vârste cuprinse între 14-60 de ani,
pentru a presta activităţi, contracost, în folosul ocupantului30.
La fel de grave sunt greutăţile cu care se confruntă atât Episcopia Râmnicului-
Noul Severin, cât şi unele aşezăminte monahale, deoarece acestea rămăseseră fără
conducătorii lor spirituali, iar autorităţile de ocupaţie, conducându-se după
preceptul biblic „Bate-voi păstorul şi se va risipi turma!”, aveau cu atât mai puţin
interes să le aducă la starea de normalitate. Astfel, la 14 iunie 1917, prefectul
judeţului Vâlcea, Frantz Eitel, aducea la cunoştinţa Ministerului Cultelor şi
Instrucţiunii că „mormântul Vo<i>evodului Mircea a fost devastat, ridicându-i-se
şi luându-i-se piatra comemorativă”, solicitându-se confirmarea ieromonahului
Theodosie Ionescu ca „îngrijitor” al acestui lăcaş, cât şi al Schitului Ostrov, "spre a
<se> preîntâmpina şi împiedica orice alte stricăciuni şi devastări”31.
Dar cea mai grea lovitură primită de Eparhia Râmnicului- Noul Severin a
constat în arestarea conducătorului spiritual al acesteia- episcopul Sofronie

26
Oltenia în Primul Război Mondial 2017, p. 142-143.
27
Oltenia în Primul Război Mondial 2017, p. 146-147.
28
Oltenia în Primul Război Mondial 2017, p. 132-133.
29
Oltenia în Primul Război Mondial 2017, p. 5, 182. Pentru problematica exploatării
sistematice a bogăţiilor solului şi subsolului, precum şi a potenţialului uman din teritoriul
ocupat, vezi valoroasa şi documentata lucrare a lui Răcilă 1981, p. 117 şi urm.
30
Oltenia în Primul Război Mondial 2017, p. 5, 182.
31
Oltenia în Primul Război Mondial 2017, p. 134-135. Prin grija Comisiei Monumentelor
Istorice, condusă de către istoricul Nicolae Iorga, începând cu anul 1931, s-a purces la
cercetarea arheologică şi restaurarea mormintelor lui Mircea cel Mare şi Maicăi Teodora-
Teofana, mama lui Mihai Viteazul, precum şi la reînhumarea rămăşiţelor pământeşti ale
acestora, în ziua de 15 mai 1938, ceremonie care s-a desfăşurat printr-un fast deosebit.
Pentru această problematică, vezi Neagu et alii 2009, p. 680-698; Simion 2018, p. 38.
156
Vulpescu (19 mai 1917), fiind provocată “criza girantului”, căreia i se va pune
capăt abia la 5 martie 1918, când Prefectura judeţeană era informată că
Administraţia Militară din România şi Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii au
aprobat ca P.S. arhiereu Meletie Constănţeanul „să gireze afacerilor Sfintei
Episcopii a Eparhiei Râmnicului- Noul Severin şi instalarea P.S.S. va avea loc în
curând”32. În acelaşi timp, când erau negociate condiţiile păcii de la Bucureşti,
episcopul Sofronie este pus în libertate, iar, la 8 iunie 1918, îi este acceptată
demisia din calitatea pe care o avea. Se pare că “demisia” episcopului titular a avut
efectul scontat pentru vâlceni, care, prin telegrama din 10 iunie 1918 (stil nou),
trimisă la Iaşi, prim-ministrului ţării- Alexandru Marghiloman, îşi declarau
gratitudinea “de a mulţumi călduros acestui guvern, care, spre a evita un pericol
eminamente de grav pentru Biserica Olteniei, a dispus îndepărtarea grabnică de pe
scaunul Eparhiei Râmnicului- Noul Severin a aceluia ce făcea dezonoare şi
Bisericii, şi Ţării”33. Deşi aceştia îşi exprimă speranţa ca în scaunul episcopal, să
fie “întărit şi pentru totdeauna” actualul girant, totuşi, la 3 iulie 1918, Marele
Colegiu Electoral, reunit la Iaşi, va alege, ca titular, pe arhiereul Anthim Petrescu
Botoşeneanul, vicarul Mitropoliei Moldovei, de obârşie din satul Păuşeşti-Măglaşi,
judeţul Vâlcea34.
Printre persoanele care au avut cel mai mult de suferit în timpul războiului şi
al invaziei străine, s-au înscris, de asemenea, şi prizonierii de război. Tratamentul
prizonierilor aflaţi în diferite lagăre din străinătate sau în teritoriul ocupat, a fost
unul dintre cele mai aspre. O aflăm din documentele de arhivă, dar mai ales din
relatările celor care le-au îndurat. Prin momente cumplite au trecut şi prizonierii
români în lagărele germane, unde mizeria, foamea şi frigul tronau pretutindeni. Cu
toate aceste greutăţi întâmpinate, totuşi, în lagărul de la Krefeld se desfăşoară o
bogată activitate cultural-artistică. Aici- potrivit mărturiei sublocotenentului (rz.)
Constantin Popian-, funcţionau 2 formaţii teatrale şi o orchestră35, fapt concludent
ce reiese şi din imaginea fotografică în care principalii actori- cu memorialistul în
centrul fotografiei (nr. 28)-, sunt îmbrăcaţi în costumaţia de după reprezentaţia
piesei dramatice „Mort fără lumânare”36 (Anexa 2).
În judeţul Vâlcea, Administraţia militară a înfiinţat trei lagăre de prizonieri
(subcentre) la Râmnicu Vâlcea, Călimăneşti şi Lotru (Brezoi)37. Astfel, din ordinul
Administraţiei Militare din România, transmis, prin Comandatura de Etapă locală,
Primăriei oraşului Râmnicu Vâlcea, se solicita acesteia să fie amenajate, pe propria
cheltuială, două pavilioane pentru prizonierii români, în incinta cazărmii
Regimentului 2 infanterie Vâlcea, al căror deviz estimativ se ridica la suma de
8.077, 28 lei38. În acelaşi timp, printr-un ordin circular al Prefecturii judeţene, se

32
S.J.A.N. Vâlcea, fond Prefectura judeţului Vâlcea, ds. 5/1918, f. 100.
33
Oltenia în Primul Război Mondial 2017, p. 207-208.
34
Cf. Şerbănescu 1985, p. 350.
35
Cf. Popian 2009, p. 164 şi urm.
36
Oltenia în Primul Război Mondial 2017, p. 175. Pentru această problematică, vezi
Garoafă 2018, p. 488-498.
37
S.J.A.N. Vâlcea, fond Prefectura judeţului Vâlcea, ds. 9/1917, f. 139.
38
Oltenia în Primul Război Mondial 2017, p. 163-164.
157
aducea la cunoştinţa publicului că Administraţia Militară din România avea în
vedere ca atât vestimentaţia prizonierilor, cât şi articolele de cazarmament pentru
aceştia să fie procurate „prin ofrande de către populaţie”39. Pe această linie se
înscrie şi apelul Primăriei oraşului Râmnicu Vâlcea40, dar, pentru impulsionarea
ritmului colectării, Guvernatorul militar- general Tülf von Tscheppe und
Weidenbuch, va emite, la 26 decembrie 1917, o ordonanţă prin care dispunea ca
cetăţenii oraşului să furnizeze 50 de garnituri contracost pentru echiparea
acestora41. Stabilirea contracostului acestor articole vestimentare era invocată, cu
cinism, de autoritatea militară germană, luându-se în calcul “motivul umanitar …,
pentru a scuti populaţiunea de o rechiziţiune forţată”42.
Anul 1918 debutează, pentru România, cu un eveniment istoric memorabil, ce
a străbătut, ca un “fior de trezire naţională”43, întreaga suflare românească:
comemorarea, la 31 ianuarie/13 februarie 1918, atât la Bucureşti, cât şi la
Mănăstirea Cozia, a 500 de ani de la trecerea în veşnicie a Domnitorului Mircea
cel Mare. Astfel, la Mănăstirea Cozia- ctitoria şi necropola familiei domnitorului-,
după săvârşirea serviciului divin de către un sobor de preoţi din oraşul Râmnicu
Vâlcea, asistaţi şi de confraţii lor din parohiile Călimăneşti şi Olăneşti, “întru
pomenirea slăvitului Vo<i>evod Mircea cel Mare…, servindu-se o masă, s-au
ridicat toasturi de domnul comandant militar (sublocotenentul german Krusche,
şeful Comandaturii locale: n. ns.- D. G.), precum şi de alţi invitaţi, dând aspectul
unei frumoase şi pioase amintiri- aniversarea a 500 de ani de la moartea Marelui
nostru Vo<i>evod”44.
Haosul provocat în Rusia de marile prefaceri social-politice a atins şi
Basarabia, ai cărei fruntaşi politici înţelegeau că, în condiţiile când Rusia
Sovietelor recunoştea dreptul la autodeterminare (până la separare) al fostelor
popoare din Imperiul Ţarist, apărea posibilitatea unirii acestei provincii istorice cu
România. Proclamarea independenţei acesteia, la 24 ianuarie 1918, a declanşat un
val de dezordine şi vandalism săvârşite de către grupurile anarhice bolşevice sau
bolşevizate, determinând- la cererea expresă a Sfatului Ţării-, intrarea, în Chişinău,
a Diviziei a XI-a, comandată de generalul Ernest Broşteanu45 (Anexa 3).
Unirea Basarabiei cu România, proclamată la Chişinău, la 27 martie/9 aprilie
1918, de către Sfatul Ţării, a avut un puternic ecou şi în rândurile vâlcenilor, care
au celebrat evenimentul la Catedrala episcopală, prin oficierea unui serviciu divin
“pentru preamărirea realipirei Basarabiei de România”46, iar, la finalul ceremoniei,
a fost expediată o telegramă prim-ministrului Alexandru Marghiloman, prin care
aceştia îşi exprimau totala lor adeziune la actul istoric săvârşit de către fraţii lor de
peste Prut: “Prin unirea surorilor Basarabia cu România într-un singur corp şi

39
S.J.A.N. Vâlcea, fond Prefectura judeţului Vâlcea, ds. 14/1917, f. 100.
40
Oltenia în Primul Război Mondial 2017, p. 128.
41
Oltenia în Primul Război Mondial 2017, p. 166.
42
S.J.A.N. Vâlcea, fond Primăria oraşului Râmnicu Vâlcea, ds. 15/1918, f. 2.
43
Cf. Drăghiceanu 2012, p. 185.
44
Oltenia în Primul Război Mondial 2017, p. 180.
45
Oltenia în Primul Război Mondial 2017, p. 178.
46
S.J.A.N. Vâlcea, Prefectura judeţului Vâlcea, ds. 4/1918, f. 193.
158
suflet, Dumnezeu, care nu ne-a părăsit niciodată, v-a ales pe Domnia Voastră şi pe
conducătorii fraţilor noştri basarabeni, ca, sub scutul înţelepciunii, să înfăptuiţi
acest mare act, prima rază de speranţă în răsăritul unei nouă Românii şi prima
bucurie- bucuria născută din cenuşa suferinţelor ce cu toţii am îndurat”47 (subl.
ns: D. G.).
Vestea înfăptuirii Marii Uniri de la Alba Iulia avea să ajungă destul de repede
şi în judeţul Vâlcea. Astfel, în numărul inaugural al gazetei <<Zori Noi>>, era
publicat articolul de fond dedicat acestei fapte măreţe „Unirea tuturor românilor s-a
înfăptuit <!>”, în care se consemna: “La Alba Iulia, străvechea şi sfânta cetate a lui
Mihai Viteazul, s-a proclamat cea din urmă Unire, care întregeşte pe deplin neamul
românesc şi statorniceşte dreptul şi fireştile lui hotare. S-a înfăptuit, astfel, visul de
secole al atâtor eroi şi mucenici, s-au izbândit şi năzuinţele strămoşilor şi părinţilor,
s-au răscumpărat nenumărate jertfe şi râuri de sânge, care, în curgerea zecilor de
veacuri, au adăpat cu viaţa fără asfinţit ideea sfântă şi măreaţă, azi triumfătoare”48.
Printre comunităţile de alte confesiuni din judeţul Vâlcea care au aderat la
acest act istoric, s-a numărat şi cea luterană (săsească), care şi-a desemnat şi un
Comitet reprezentativ al acesteia, din care făceau parte: Carl Speck, August
Demetter, Trangott Wermescher, Michail Speck şi Trangott Zschätsch49. Însă a
fost nevoie de intervenţia armată a României împotriva Republicii Sovietelor din
Ungaria pentru a-şi apăra actul istoric de la Alba Iulia50 şi a salva această parte a
Europei de pericolul bolşevizării.
Dintre cele mai controversate probleme care urmau să fie soluţionate la
Conferinţa Păcii de la Paris a fost şi cea teritorială, deoarece comisiile de experţi
din S.U.A., Marea Britanie şi Franţa au avut în vedere materializarea principiilor
autodeterminării şi al celui etnic. În acest context, se înscrie şi organizarea, de
către secţia râmniceană a <<Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor>>,
în zilele de 27 mai şi 1 iunie 1919, a unor impresionante manifestaţii, care s-au
desfăşurat- atât prin cuvântările rostite, cât şi a lozincilor arborate-, sub semnul
„aplicării integrale” a Tratatului de alianţă din 14/27 august 191651. Cu acest prilej,
senatorul Grigore Procopiu va da citire unei Moţiuni -, de altfel, el fiind autorul
acesteia-, prin care se solicita, atât Guvernului României, cât şi Comitetului Central
al <<Ligii Culturale>>, să fie transmis delegaţilor Puterilor Aliate, mesajul
râmnicenilor de deplina lor „încredere în lealitatea şi spiritul de dreptate” al
liderilor acestora, fiind „cea mai sigură garanţie că drepturile imprescriptibile ale
României la îndeplinirea integrală a tratatului încheiat, vor fi neştirbit şi definitiv
recunoscute”, prin noua organizare a lumii postbelice ce va fi hotărâtă la forumul
internaţional al păcii52.
Faţă de atitudinea negativă a Conferinţei în problema tratatului cu Austria, Ion
I.C. Brătianu a decis să părăsească, ostentativ, lucrările acesteia (2 iulie 1919) şi,

47
Oltenia în Primul Război Mondial 2017, p. 192.
48
Oltenia în Primul Război Mondial 2017, p. 233.
49
Oltenia în Primul Război Mondial 2017, p. 288.
50
Oltenia în Primul Război Mondial 2017, p. 312.
51
Oltenia în Primul Război Mondial 2017, p. 316.
52
Oltenia în Primul Război Mondial 2017, p. 316.
159
ulterior, să-şi prezinte demisia întregului cabinet (12 septembrie 1919)53, sperând
ca electoratul să confirme politica sa de „rezistenţă” faţă de presiunile Marilor
Puteri. În atare împrejurări, senatorul Procopiu va publica, în presa locală, articolul
Demissia, prin care îşi exprimă totalul acord cu atitudinea plină de demnitate şi
fermitatea manifestate de şeful delegaţiei române la Conferinţa Păcii54.
Apreciabilele distrugeri materiale provocate de bombardamentele inamice sau
de vandalismul trupelor invadatoare, pierderile în vieţi omeneşti şi exploatarea
nemiloasă a bogăţiilor judeţului, au afectat profund viaţa economico-socială a
vâlcenilor. În primul rând, lăcaşurile de cult (mănăstirile, schiturile, bisericile etc.)
şi şcolile, mai ales cele situate în zonele de confruntare armată directă dintre
trupele noastre şi ale austro-germanilor, au înregistrat pierderi incalculabile.
Astfel, la Schitul Cornet, biserica de zid, odoarele şi odăjdiile sacre necesare
oficierii serviciului divin, catapeteasma, masa pentru jertfă, cărţile de cult etc. au
fost complet distruse de bombardamentul executat de inamic în cursul luptelor,
clopotul cel mare rechiziţionat, totalul pierderilor estimate ridicându-se la circa
95.000 lei55. Tot prin bombardamentul artileriei inamice au fost distruse şi
localurile şcolilor primare din Câineni56 şi Robeşti, ultimul arzând „până în temelie,
fără ca să se fi salvat ceva”57. Alte localuri de şcoală au fost transformate în
grajduri pentru cai, cum au fost cazurile celor din Râmnicu Vâlcea58 şi Călineşti59
sau în lagăr pentru prizonierii ruşi, ca cel din Şirineasa60.
Un caz singular îl constituie localurile de la şcolile primare din Guşoeni-
Spârleni, Mitrofani şi Suteşti, care au fost vandalizate de către ocupant, la care s-au
asociat şi unii locuitori din partea locului61. Conform calculelor efectuate de către
autorităţile abilitate, volumul total al pagubelor înregistrate la nivelul întregului
judeţ Vâlcea, a fost estimat la valoarea de 56.075.752,42 lei62.
O preocupare constantă, atât pentru autorităţile româneşti, cât şi cele de
ocupaţie germane, a constat în luarea unor măsuri pentru identificarea mormintelor
izolate sau de grup ale ostaşilor români şi germani căzuţi în aprigele bătălii din
Ţara Loviştei şi reînhumarea lor în cimitire separate sau comune. Astfel, la 19 iunie
1917, prefectul judeţului Vâlcea- Frantz Eitel solicita primarului comunei Călineşti
ca rămăşiţele pământeşti ale ostaşilor români să fie înhumate conform ritualului
creştin63. O notă aparte în acest sens a manifestat-o autoritatea germană de

53
Oltenia în Primul Război Mondial 2017, p. 318-319.
54
Oltenia în Primul Război Mondial 2017, p. 318-319. Pentru problematica Ligii Culturale
din Râmnicu Vâlcea şi Conferinţa Păcii, vezi, pe larg, Garoafă 2010, p. 244-254.
55
Oltenia în Primul Război Mondial 2017, p. 285-286.
56
Oltenia în Primul Război Mondial 2017, p. 237.
57
Oltenia în Primul Război Mondial 2017, p. 287.
58
Oltenia în Primul Război Mondial 2017, p. 265-266.
59
Oltenia în Primul Război Mondial 2017, p. 243.
60
Oltenia în Primul Război Mondial 2017, p. 238.
61
Oltenia în Primul Război Mondial 2017, p. 209.
62
Oltenia în Primul Război Mondial 2017, p. 320-321.
63
Oltenia în Primul Război Mondial 2017, p. 136.
160
ocupaţie, care va amenaja în punctul “Dealul Mlăcii” din comuna Titeşti, încă din
vara anului 1918, un cimitir comun al eroilor64.
După război, sunt intensificate operaţiunile de identificare a mormintelor
ostaşilor români şi germani, ca de exemplu în comuna Racoviţa, unde sunt
raportate, la 20 martie 1919, existenţa acestora în şase toponime din perimetrul
zonei65. De asemenea, o serie de societăţi, constituite din militari şi civili, se
implică în opera de executare a unor monumente funerare, cruci comemorative etc.,
care să perpetueze pentru generaţiile viitoare faptele de vitejie ale eroilor neamului,
cum ar fi: <<Mormintele eroilor căzuţi în război>>- filiala Râmnicu Vâlcea66,
<<Cultul Eroilor>> etc. Astfel, în cinstea memoriei <<Eroului de la Munţii Coţi>>,
care a fost generalul David Praporgescu, din iniţiativa societăţii <<Cultul Eroilor>>
din Craiova şi a preşedintelui acesteia- generalul de divizie Constantin Dumitrescu,
la Câineni, în ziua de 30 septembrie 1928, s-a desfăşurat solemnitatea de ridicare şi
inaugurată o cruce masivă din marmură67, a cărei stare de conservare lasă astăzi de
dorit68.
În final, ne exprimăm convingerea că această lucrare, atât prin informaţia, în
mare parte inedită, cât şi prin argumentaţia bine documentată în exprimarea unor
puncte de vedere pertinente, va constitui un util instrument al cunoaşterii istoriei,
tuturor celor care se apleacă cu pasiune asupra unei file din marea epopee a
neamului românesc.

64
Oltenia în Primul Război Mondial 2017, p. 304.
65
Oltenia în Primul Război Mondial 2017, p. 305.
66
Oltenia în Primul Război Mondial 2017, p. 324.
67
S.J.A.N. Vâlcea, fond Prefectura judeţului Vâlcea, ds. 79/1928, f. 48; Oltenia în Primul
Război Mondial 2017, p. 344.
68
Cf. Pătraşcu, Daneş 2008, p. 79-81. Mulţumim, pe această cale, colegului Dragoş-Silviu
Teodorescu, care ne-a fost de un real folos în tehnoredactarea materialului de faţă (n. ns.: D.
G.).
161
 ANEXE

Anexa nr. 1. Album documentar Oltenia în Primul Război Mondial (Coperta 1)

162
Anexa nr. 2. < 1918>, Krefeld. Ofiţeri români costumaţi după reprezentaţia piesei
dramatice „Mort fără lumânare” (S.J.A.N.Vâlcea, Colecţia Manuscrise, nr. 170,
coperta 3).

Anexa nr. 3. 14/27 ianuarie 1918, Chişinău. Parada trupelor Diviziei XI române,
comandată de general Ernest Broşteanu (S.J.A.N.Vâlcea, Colecţia Documente
fotografice, nr. 242)

163
 Bibliografie

D.F. = colecţia Documente fotografice

P.J.V. = fond Prefectura judeţului Vâlcea
P.O. Râmnicu Vâlcea = fond Primăria oraşului Râmnicu Vâlcea
S.J.A.N. Vâlcea = Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Vâlcea

Argetoianu 1992 – Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine. Amintiri din

vremea celor de ieri, vol. III, Partea a V-a (1916-1917), Edit. Humanitas,
Bucureşti, 1992
Drăghiceanu 2012 – Virgiliu Drăghiceanu, 707 zile sub cultura pumnului german,
Edit. Saeculum Vizual, Bucureşti, 2012
Garoafă 2010 – Dumitru Garoafă, Despre Banat şi <<Liga Culturală>> din
Râmnicu Vâlcea la Conferinţa Păcii de la Paris, în Buridava. Studii şi materiale,
Edit. Offsetcolor, Râmnicu Vâlcea, VIII, 2010, p. 244-254.
Garoafă 2014 – Dumitru Garoafă, Noi consideraţii privind desfăşurarea luptelor
de pe Valea Oltului (15/28 august-16/29 septembrie 1916), în Armata Română şi
Cultele, Edit. Istros, Brăila, 2014, p. 211-219
Garoafă 2015 – Dumitru Garoafă, Desfăşurarea luptelor din Ţara Loviştei în
<<toamna pătimirii noastre>>, în Posada-685. Ţara Loviştei, vol. II, Edit.
Universitaria, Craiova, 2015, p. 278-322
Garoafă 2018 – Dumitru Garoafă, Vâlceni în captivitatea lagărelor de prizonieri
din Germania, Austro-Ungaria şi teritoriul ocupat, în Istoricul şi arhivistul Tudor
Răţoi, la 65 de ani (coord. şi ed.: Eugen Petrescu), Editura Universitaria, Craiova,
2018, p. 488-498.
Kiriţescu I <1925> – Constantin Kiriţescu, Istoria Războiului pentru întregirea
României. 1916-1919, vol. I, Ed. a II-a, Edit. Casa Şcoalelor, Bucureşti, <1925>
M.Ap.N. - M. St. M. II 1934 – M.Ap.N.- M.St.M., România în Războiul Mondial.
1916-1919, vol. II, Documente-Anexe, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1934.
Neagu et alii 2009 – Fănuş Neagu, Alexandru Diţă, Virgil Joiţa, Niculae
Şerbănescu, Radu-Ştefan Vergatti, Dan Zamfirescu, Mircea cel Mare-scutul
Europei, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 2009, p. 680-698.
Oltenia în Primul Război Mondial 2017 – Oltenia în Primul Război Mondial.
Album de documente (coord.: Bogdan-Ion Bădiţoiu, Mihaela Dudu, Doina Glăvan,
Tudor Răţoi, Paula-Cristina Vasiloiu), Edit. Hoffman, <Caracal>, 2017
Pătraşcu, Daneş 2008 – Marian Pătraşcu, Nicolae Daneş, Monografia comunei
Câineni- judeţul Vâlcea, Edit. Fortuna, <Râmnicu Vâlcea>, 2008

164
Popian II 2009 – Constantin C. Popian, O viaţă de om (1882-1969), vol. II (1913-
1944), Edit. Agnos, Sibiu, 2009
Purece et alii 1997 – Sergiu Purece, Petre Bardaşu, Gheorghe Simeanu, Ani de
restrişte. Judeţul Vâlcea în anii Primului Război Mondial. 1916-1918, Edit. Antim
Ivireanul, Râmnicu Vâlcea, 1997
Răcilă 1981 – Emil Răcilă, Contribuţii privind lupta românilor pentru apărarea
Patriei în Primul Război Mondial. Situaţia administrativă, economică, politică şi
socială a teritoriului românesc vremelnic ocupat. 1916-1918, Edit. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1981
Simion 2018 – Alexandru Simion, Despre vieţile lui Mircea I al Ţării Româneşti,
în Historia, an XVIII, nr. 192, 2018, p. 38
Şerbănescu 1985 – Niculae Şerbănescu, Ierarhii plaiurilor oltene în prima sută de
ani de Autocefalie a Bisericii Ortodoxe Române (1885-aprilie-1985), în Mitropolia
Olteniei, nr. 5-6, 1985, p. 334-366
Tamaş 1977 – Corneliu Tamaş, Un informator german la Râmnicu Vâlcea în
timpul Primului Război Mondial, în Ştefan Meteş la 85 ani, Edit. Dacia, Cluj-
Napoca, 1977, p. 363-366

165
 Contribuția locuitorilor Olteniei
la Fondul jertfelor liniei demarcaționale (1919)

Vasile Mărculeț*
Alexandru Bucur**

Keywords: Border Line Victim’s Fund, Gheorghe Sabin, Râmnicu Vâlcea,

Craiova, Association for Emancipation of Romanian Women.
Abstract: Contribution of the inhabitants of Oltenia to The Border Line
Victim’s Fund (1919). In 1919, two contributions to the Border Line Victim’s
Fund came from Oltenia. One, of 100 crowns made by Dr. Gheorghe Sabin from
Râmnicu Vâlcea and the other of 600 crowns was made by the Association for
Emancipation of Romanian Women, Craiova branch.

Sfârșitul anului 1918 afla armata română în ofensivă în Transilvania. În

contextul încetării focului, ca urmare a capitulării Puterilor Centrale, Puterile Aliate
au stabilit o așa-numită linie de demarcație, care trecea pe la vest de Carpații
Occidentali, care separa forțele românești de cele maghiare. Pe fondul opririi
ofensivei românești, trupele maghiare, ale noului guvern socialist, au ocupat o serie
de teritorii din zona liniei de demarcație. În regiunile ocupate, acestea au instaurat
un regim de teroare împotriva populației românești din regiune.

Atrocitățile maghiare și constituirea Fondului jertfelor liniei

demarcaționale. Intențiile maghiare erau clar exprimate de comisarul de război,
Pogany, care, potrivit ziarului Patria, oficiosul Partidului Național Român, declara
că „noul guvern maghiar-revoluționar nu va tolera nicicând o țară puternică
românească, mai bine stârpește pe toți românii”1. Potrivit opiniei istoricului
Constantin Kiriţescu, „recâştigarea Ardealului este acum obiectivul principal al
sforţărilor lor”2.
Regimul de ocupaţie, cu un pronunţat caracter antiromânesc, a supus populaţia
românească unor abuzuri greu de imaginat3. Atrocitățile maghiare împotriva
populației românești și-au aflat o continuă reflectare în presa românească din
Transilvania4.

* dr. Vasile Mărculeț, profesor; Colegiul Tehnic „Mediensis” din Mediaș, e-mail:
vasmarculet@yahoo.com, vasilemarculet@gmail.com.
** dr. Alexandru Bucur, colonel în rezervă; Sibiu, e-mail: al_bucur@yahoo.com,
albucur61@gmail.com.
1
Patria, I, 1919, 35, p. 3.
2
Kirițescu 1989, p. 417.
3
Preda, Alexandrescu, Prodan 1994, p. 162; Kirițescu 1989, p. 417.
4
Telegraful Român, LXVII, 1919, 27, p. 2, 6; Telegraful Român, LXVII, 1919, 47, p. 2-3;
Renașterea Română, I, 1919, 56, p. 2; Renașterea Română, I, 1919, 64, p. 1; Patria, I,
1919, 34, p. 2.
166
 Știrile despre violențele la care era supusă populația românească a determinat
un val de proteste în întreaga Transilvanie. În acest context, la 18 martie 1919 s-a
desfășurat adunarea femeilor române din Sibiu și din împrejurimi, organizată de
Reuniunea Femeilor Române din Sibiu. Participantele la adunare au adoptat o
moțiune, care condamna atrocitățile maghiare, în care se arăta: „Femeile române
din Sibiu şi împrejurimea acestui oraş, întrunite în ziua de 18 martie 1919,
protestează cu ultima energie în contra atrocităţilor săvârşite de bandele ungureşti
faţă de românii de dincolo de linia demarcaţională. Adânc îndurerate de
suferinţele fără margini ale fraţilor şi surorilor noastre, roagă pe toţi cei cu cădere
să curme suferinţele negrăite, grăbind întru scăparea nefericiţilor noştri fraţi şi
surori. În numele umanităţii insultate ne adresăm tuturor reuniunilor femeieşti din
ţară şi străinătate să adereze la protestul nostru în faţa acestor barbarii şi să
împreune rugăminţile lor cu ale noastre pentru ca armatei române să i se deie voie
de-a înainta până la frontiera etnică a neamului nostru”5.
Cu același prilej au fost adresate telegrame către: „1. Maiestatea Sa regele
Ferdinand, 2. Maiestatea sa regina Maria, 3. Guvernul român, 4. Marele Cartier
General, 5. Generalul Berthelot, 6. Generalul Franchet d’Esperey, 7. Societatea
femeilor ortodoxe române, Bucureşti, 8. Reuniunea femeilor săseşti, Sibiu”6. În
toate aceste telegrame se cerea în mod imperios de a se ordona armatei române
„de-a înainta până la frontiera etnică a neamului nostru”, „ca să înainteze fără
întârziere şi să ocupe toate teritoriile româneşti din fostul Regat ungar”, „să
ocupe fără amânare întreg teritoriul românesc din fostul Regat ungar”, „să
înainteze fără amânare până la hotarele etnice apusene ale neamului nostru”7.
Participantele la adunare au decis ca, pentru ajutorarea victimelor atrocităților
maghiare, să fie constituit un fond de sprijinire a acestora, numit Fondul jertfelor
liniei demarcaționale. Scopul fondului era acela „ca victimele sălbăticiilor
săvârşite de armata şi bandele maghiarilor dincolo de actuala linie
demarcaţională (victime atinse direct, ca: răniţii, jăfuiţii, goniţi de la vatră – ori
atinse indirect, ca văduvele, orfanii), – să fie ajutate fără amânare în măsura
lipsurilor de prima necesitate, cu bani, medicamente, haine, adăpost ori alte
mijloace, până la epuizarea totală a fondului”8. Fondul urma să se constituie din
„colecte, chete, daruri ori alte ofrande de la locuitorii întregii ţări româneşti,
precum şi de la oficii publice, bisericeşti, institute particulare şi de umanitate”9.
Administrarea lui era încredinţată Băncii Albina din Sibiu, către care trebuiau
trimise „direct toate ofrandele”, distribuirea ajutoarelor urma a se realiza „prin
Comitetul Executiv cu ajutorul organelor ce va afla de cuviinţă”, iar termenul final
de încheiere a strângerii contribuţiilor era fixat pentru 1 mai 191910.
Apelului adresat de femeile din Sibiu i-au răspuns locuitorii din întreg spațiul
locuit de români. Ca urmare, sumele intrate în contul Fondului jertfelor liniei

5
Telegraful Român, LXVII, 1919, 27, p. 2; Patria, I, 1919, 29, p. 3.
6
Telegraful Român, LXVII, 1919, 27, p. 2; Renașterea Română, I, 1919, 50, p. 1.
7
Telegraful Român, LXVII, 1919, 27, p. 3.
8
Telegraful Român, LXVII, 1919, 27, p. 3.
9
Telegraful Român, LXVII, 1919, 27, p. 3.
10
Telegraful Român, LXVII, 1919, 27, p. 3.
167
demarcaționale au crescut continuu. La doar câteva zile de la constituire, la 12/25
martie 1919 se strânseseră deja în fond 34.362 de coroane11. La 28 iunie 1919, dată
la care apăreau în presă ultimele informații despre valoarea contului, acesta
ajunsese la 541.476 coroane şi 65 de filleri12. În Raportul general pe anii 1917/18
și 1918/19, al Reuniunii Femeilor Române din Sibiu, semnat de Catinca A.
Bârseanu, președinta acesteia și dr. V. Bologa, secretar, inclus în Anuarul
Reuniunii Femeilor Române din Sibiu pe anii 1917/18 și 1918/19, publicat în 1919,
se arată însă că la data prezentării raportului se strânseseră peste 700.000 coroane13.

Contribuția Olteniei la Fondul jertfelor liniei demarcaționale. Apelului

femeilor din Sibiu de a se veni în sprijinul victimelor violențelor maghiare din
regiunile liniei de demarcație i-au răspuns favorabil și unii dintre locuitorii
Olteniei. Parcurgerea presei, care a transmis informații despre Fondul jertfelor
liniei demarcaționale, ne permite identificarea a două donații provenite din această
regiune.
În numărul 36, din 12 aprilie 1919, ziarul Telegraful Român înregistra, între
alte donații, și pe cea de 100 de coroane făcută de dr. Gheorghe Sabin din Râmnicu
Vâlcea14. Donația este înregistrată și de ziarul Patria. În numărul 43, din 5 aprilie
1919, al acestui cotidian, donația făcută de dr. Gheorghe Sabin apare, probabil
dintr-o greșeală a redacției ca fiind numai de 40 de coroane15. Faptul că lucrurile au
stat așa este confirmat de o notă publicată în nr. 44, din 6 aprilie, al ziarului, în care
se făcea îndreptarea cuvenită precizându-se că „dl dr. Gh. Sabin din Râmnicul
Vâlcea a contribuit cu 100 coroane și nu cu 40 coroane”16.
Despre donator, respectiv dr. Gheorghe Sabin, știm că era medic de profesie și
un cunoscut om politic local. În 1870 a devenit medic al nou-înființatului spital din
Horezu, iar între 1904 și 1907 a ocupat funcția de prefect al județului Vâlcea17.
Cea de-a doua donație făcută pentru Fondul jertfelor liniei demarcaționale,
provenită din spațiul Olteniei, aparține unei asociații de femei. În numărul 59, din
26 iunie 1919, ziarul Telegaful Român înregistra colecta făcută de Asociația pentru
emanciparea femeii române, secția Craiova, în valoare de 600 coroane18. Donația
asociației de femei din Craiova, este confirmată și înregistrată și de ziarul
Renașterea Română, în numărul 135, din 6 iulie 191919.
Donațiile, destinate Fondului jertfelor liniei demarcaționale, provenite din
spațiul Olteniei, permit câteva considerații. Însumate, ele fac 700 coroane, adică
0,1% din suma totală intrată în contul fondului.
11
Telegraful Român, LXVII, 1919, 29, p. 3; Renașterea Română, I, 1919, 55, p. 2.
12
Telegraful Român, LXVII, 1919, 60, p. 7.
13
Anuarul Reuniunii Femeilor Române din Sibiu pe anii 1917/19 și 1918/19, Sibiu, 1919,
p. 15 (Anuarul pe anii 1917/19 și 1918/19); Cf. Valeria Șoroștineanu, Reuniunea Femeilor
Române din Sibiu în anii Primului Război Mondial, în „Astra Sebesiensis”, 2, 2016, p. 69.
14
Telegraful Român, LXVII, 1919, 36, p. 3.
15
Patria, I, 1919, 43, p. 3.
16
Patria, I, 1919, 44, p. 3.
17
https://www.sjv.ro/index.php/prezentare/istoric
18
Telegraful Român, LXVII, 1919, 59, p. 6.
19
Renașterea Română, I, 1919, 135, p. 3.
168
 Raportate la celelalte donații, fiecare din cele două donații din Oltenia se
încadrează în limita majorității făcute de persoanele particulare sau de asociațiile
de femei. Din acest punct de vedere, ele pot fi încadrate în categoria donațiilor de
mărime medie.

Considerații finale
Finalizarea prezentului demers, ne permite formularea următoarelor concluzii:
1. De pe teritoriul Olteniei au fost identificate două donații pentru Fondul
jertfelor liniei demarcaționale: una făcută de o persoană particulară, dr. Gheorghe
Sabin, în valoare de 100 coroane, cealaltă aparținând Asociației pentru
emanciparea femeii române, secția Craiova, în valoare de 600 coroane.
2. Donațiile provenite de pe teritoriul Olteniei însumează 700 coroane, adică
0,1% din suma totală intrată în contul fondului. Individual, ele se încadrează în
categoria donațiilor de mărime medie, făcute pentru Fondul jertfelor liniei
demarcaționale.

Bibliografie

Anuar pe anii 1917/19 și 1918/19 – Anuarul Reuniunii Femeilor Române din Sibiu
pe anii 1917/19 și 1918/19, Sibiu, 1919.
Kiriţescu 1989 – C. Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României 1916-
1919, vol. II, Bucureşti, 1989.
Patria, I, 1919, 29 – Patria, anul I, nr. 29, din 20 martie, 1919.
Patria, I, 1919, 34 – Patria, anul I, nr. 34, din 26 martie, 1919.
Patria, I, 1919, 35 – Patria, anul I, nr. 35, din 27 martie, 1919.
Patria, I, 1919, 43 – Patria, anul I, nr. 43, din 5 aprilie 1919.
Patria, I, 1919, 44 – Patria, anul I, nr. 44, din 6 aprilie 1919.
Preda, Alexandrescu, Prodan 1994 – D. Preda, V. Alexandrescu, C. Prodan, În
apărarea României Mari. Campania armatei române din 1918-1919, Bucureşti,
1994.
Renașterea Română, I, 1919, 50 – Renașterea Română, anul I, nr. 50, din 7/20
martie 1919.
Renașterea Română, I, 1919, 55 – Renașterea Română, anul I, nr. 55, din 13/26
martie 1919.
Renașterea Română, I, 1919, 56 – Renașterea Română, anul I, nr. 56, din 14/27
martie 1919.
Renașterea Română, I, 1919, 64 – Renașterea Română, anul I, nr. 64, din 4 aprilie
(22 martie) 1919.
169
Renașterea Română, I, 1919, 135 – Renașterea Română, anul I, nr. 135, din 6
iulie 1919.
Șoroștineanu 2016 – Valeria Șoroștineanu, Reuniunea Femeilor Române din Sibiu
în anii Primului Război Mondial, în „Astra Sebesiensis”, 2, 2016, p. 54-73.
Telegraful Român, LXVII, 1919, 27 – Telegraful Român, anul LXVII, nr. 27, din
7/20 martie 1919.
Telegraful Român, LXVII, 1919, 29 – Telegraful Român, anul LXVII, nr. 29, din
12/25 martie 1919.
Telegraful Român, LXVII, 1919, 36 – Telegraful Român, anul LXVII, nr. 36, din
12 aprilie 1919.
Telegraful Român, LXVII, 1919, 47 – Telegraful Român, anul LXVII, nr. 47, din
20 mai 1919.
Telegraful Român, LXVII, 1919, 59 – Telegraful Român, anul LXVII, nr. 59, din
26 iunie 1919
Telegraful Român, LXVII, 1919, 60 – Telegraful Român, anul LXVII, nr. 60, din
28 iunie 1919.
https://www.sjv.ro/index.php/prezentare/istoric

170
 ANEXE

1. Donația făcută de dr. Gheorghe Sabin din Râmnicu Vâlcea

a. înregistrată în ziarul Telegraful Român

Sursa: Telegraful Român, anul LXVII, nr. 36, din 12 aprilie 1919, p. 3

171
 b. înregistrată în ziarul Patria

Sursa: Patria, anul I, nr. 43, din 5 aprilie 1919, p. 3

c. rectificarea făcută

Sursa: Patria, anul I, nr. 44, din 6 aprilie 1919, p. 3

172
2. Donația făcută de Asociația pentru emanciparea femeii române, secția Craiova

a. înregistrată în ziarul Telegraful Român

Sursa: Telegraful Român, anul LXVII, nr. 59, din 26 iunie 1919, p. 6

173
 b. înregistrată în ziarul Renașterea Română

Sursa: Renașterea Română, I, nr. 135, din 6 iulie 1919, p. 3

174
 Staţiunea Băile Govora între 1910-1960

Dan-Mihai Moroianu

Keywords: Baile Govora, resort, balneary tourism.

Abstract: Baile Govora resort 1910-1960. This study reviews the general
statement revenue of the Baile-Govora resort between 1910-1960, the services and
tourist facilities and resorts, focusing on the Company's Govora-Calimanesti.

Pe valea râului Hinţa, la o altitudine de 360 metri, având o vechime de 130 de

ani, este situată una dintre cele mai importante staţiuni ale României: Băile Govora.
Cu o temperatură medie de 10,3°C, o umiditate a aerului de 74% şi o cantitate
medie de precipitaţii anuală de 927 mm, staţiunea are un climat propice
tratamentului. Apele ei sunt atermale, iar din punct de vedere al compoziţiei
chimice sunt de două feluri: clorosodice, iodo-bromurate şi clorosodice sulfidrice,
ideale pentru tratarea diferitelor afecţiuni: respiratorii, ale aparatului locomotor,
afecţiuni asociate etc.
Începuturile ei sunt legate de doi oameni: I.C Brătianu şi N. Popescu
Zorileanu. Primul era prim-ministru, suferea de reumatism şi se trata cu apele de
aici, iar cel de-al doilea, medic militar, a constatat eficienţa terapeutică a apelor de
aici încercându-le pe pacienţi bolnavi. Anul 1886 este anul naşterii staţiunii Băile
Govora, an în care N. Popescu-Zorileanu devine directorul staţiunii, până în 1914.
Până în 1900 statul face aici importante investiţii ce se ridicau la peste
2,500,000 lei aur; după aceea, ele sunt sistate, iar hotelurile şi băile se deteriorează
rapid. Exista o singură soluţie: privatizarea; pentru aceasta, a fost propusă
Parlamentului Legea pentru exploatarea staţiunilor balneare ale statului,
promulgată prin Decretul regal nr 1244 din 11 aprilie 1909.
În anul 1910, staţiunile Govora şi Călimăneşti sunt concesionate Societăţii
„Govora- Călimăneşti” pe o perioadă de 40 de ani.
Societatea Govora-Călimăneşti a fost constituită prin participarea statului
român, de o parte, şi persoanele doritoare să adere la Statutele ei, prin subscrierea
unui capital de 5,000,000 lei, pe de altă parte. Aportul statului era constituit din:
izvoarele de ape minerale, construcţiile, instalaţiile şi terenurile sale din cele două
staţiuni, precum şi din alte izvoare ce se vor descoperi pe o rază de 10 km în fiecare
dintre ele. Valoarea acestor bunuri, imobile şi mobile, era estimată la 534,660 lei
pentru Govora şi 525,700 lei pentru Călimăneşti-Căciulata1.
Primul consiliu de administraţie a fost alcătuit din: Constantin Dissescu-
preşedinte, Vintilă I.C. Brătianu- vicepreşedinte, Dr. H.Botescu- administrator

 Dan-Mihai Moroianu, muzeograf, Muzeul Judeţean „Aurelian Sacerdoţeanu” Vâlcea, e-

mail: mihaimoroianu5@yahoo.com.
1
Bardaşu 2002, p. 82.
175
delegat, Ioan G. Cantacuzino- membru, G.Gârleşteanu- membru, Paul Lazăr-
membru, C. Neamţu- membru; Grigore Procopiu- membru; Petre Slăvescu- membru2.
La 31 mai 1916, într-o şedinţă a Societăţii Govora-Călimăneşti este prezentată
situaţia generală a veniturilor staţiunii Govora pe anul 1915. Suma era de 48898,80
lei repartizată astfel:
Venituri provenite din exploatarea hotelurilor:
 Palace Hotel -11.300,70 lei, Hotel nr 1 -1717 lei, Hotel nr 3 489 lei
 Venituri provenite din exploatarea băilor:
 Stabilimentul băilor minerale- 25687,75 lei,
 Băile minerale din Palace Hotel 2757 lei
 Venituri de la Institutul de agenţi fizici- 2236 lei
 Venituri din taxa de sezon 3512 lei
 Venituri din închirieri -100 lei
 Venituri de la abonaţii de apă caldă şi lumină- 37,95 lei
 Venituri din concesia cinema- teatru -458,25 lei
 Venituri din exploatare- autogaraj- 3 lei3
În primul război mondial, staţiunea Băile Govora a fost folosită la început
pentru soldaţii români răniţi şi pentru refugiaţi, iar apoi a intrat sub ocupaţie
germană, care a adus staţiunii mari prejudicii, în valoare de peste 6 milioane de lei,
precum şi distrugerea clădirilor.
În urma ordonanţei emise la 23 iunie 1921 de prefectul judeţului Vâlcea,
Traian Mihăilescu, hotelurile, vilele, casele şi restaurantele din staţiune sunt
încadrate în diverse categorii. Astfel:
 la categoria a I-a: vilele: Ştefănescu, Vlădescu, dr. Popovici, Ţăranu,
col. Ivanovici, Constanţa Marieta, Bunescu, Căp. Paulinescu, A.T. Aslan.
 la categoria a II-a: hotelurile Statului nr. 1 şi nr. 3 şi vilele: g-ral.
Zorileanu, g-ral. Angelescu, Petre Popescu, C.Cioabă, Berişteanu,
E.Smărăndescu, Ana, Mercur, Antoaneta, Butta, Răducanu, Butenescu,
Opler, Paulina, Costescu.
 la categoria a III-a: casele: Bâzdâc, Anghel Ionescu, I. Andreescu, I.
Ţigănilă, N. F.Păuna, Iosef Ciobanu, N Săndulescu, Gh. Mateescu, St. N.
Anghel, Gh. T. Chituc, I. Rogojinoiu, N.C. Statie, I. Popescu, N. Stătescu,
C. Leau, Ilie L. Leau, I. Iordache, N. Chituc, Filip Mihăilă.
 în categoria a I- a: restaurantele hotel Palace, hotel Ştefănescu, Căpitan
Seltea, Brătianu, A.T.Aslan, Constanţa Marieta.
 în categoria a II-a restaurantele: Ştefănescu, Gh Gama, St Mercur,
Iulius Herţeanu, N Banu, Sulbecan Giosepi.
 în categoria a III-a restaurantele: N. Stătescu, Al Giulescu, N Bran,
Simion Andreescu, Petre Niţă, Ioan Mailat4.

2
DJVAN, Fond Societatea Balneară Govora-Călimăneşti, dos 7/1911, f2.
3
DJVAN, Fond Prefectura Judeţului Vâlcea, Dos. 35/1916, fila 16.
4
DJVAN, Fond Pefectura Judeţului Vâlcea, Dos. 35/1921, fila 86.
176
 Preţurile la localurile de clasa I- a se puteau mări cu 25%, în mod excepţional,
dacă restaurantul se distingea prin calitatea serviciilor. Un astfel de restaurant a fost
cel al hotelului Ştefănescu, care va aplica această Decizie începând cu 18 iulie 19215.
În şedinţa din 7 mai 1922, Comisia Interimară a comunei Băile Govora
elaborează „taxa pentru persoanele care veneau la Băile Govora între 1 mai şi 15
octombrie şi stăteau mai mult de 15 zile”; ea era de 20 de lei pentru fiecare cap de
familie şi 10 lei pentru fiecare persoană singură. Erau scutiţi de ea oamenii săraci
veniţi aici să facă băi, medicii, studenţii în medicină şi ofiţerii şi soldaţii de la
Sanatoriul militar din Govora.6
Pentru sezonul 1924, preţurile elaborate de Societatea Govora-Călimăneşti
erau următoarele:7
TARIFUL BĂILOR
Nr. GOVORA IUNIE IULIE SEPTEMBRIE
corent AUGUST
1 O baie minerală sau de 65 80 60
apă dulce în Hotel Palace
În stabilimente de băi
2 O bae de lux 45 60 40
3 O bae cl. I- a 40 50 35
4 O bae cl.II-a 30 35 25
5 O bae cl.III- a 15 20 12
Pentru funcţionari publici,
pensionari, ofiţeri, invalizi
6 O bae cl.I-a 35 40 30
7 O bae cl.II-a 25 30 20
8 O bae cl.III-a 12 15 10
Pentru băi de apă dulce
aceleaşi taxe Călimăneşti
9 O bae minerală sau de apă 40 50 35
dulce în stabiliment sau în
hotel
10 Un duş rece în hotel 12 15 10
11 O bae de Olt la plaje 8 10 6
12 Un cearşaf de bae şi un 5 5 5
prosop lux şi cl.I-a
13 Un cearşaf de bae şi un 3 3 3
prosop cl.II-a şi III-a
14 Un cearşaf de bae suplimentar 4 4 4
15 Un prosop suplimentar 1 1 1

5
DJVAN, Fond Pefectura Judeţului Vâlcea, Dos. 36/1921, fila 76.
6
DJVAN, Fond Primăria Băile Govora, Dos 3/1922, Fila 14.
7
DJVAN, Fond Societatea Balneară Govora-Călimăneşti, Dos 35/1924.
177
 TAXA DE SEZON GOVORA ŞI CĂLIMĂNEŞTI

Nr corent PREŢ ÎNTREG PREŢ REDUS

CAP ALT CAP ALT
FAMILIE MEMBRU FAMILIE MEMBRU
1 Clasa I-a 250 50 180 35
2 Clasa II-a 120 30 80 20
3 Clasa III-a 50 15 30 10

Clasa se stabileşte după situaţia persoanelor, categoria locuinţei sau clasa

băilor; când o persoană poate fi clasificată la două clase va plăti taxa
corespunzătoare clasei superioare.

TARIFUL FISIOTERAPIEI GOVORA ŞI CĂLIMĂNEŞTI

Nr.corent Denumirea serviciilor IUNIE IULIE SEPTEMBRIE
AUGUST
1 O şedinţă masaj vibrator n. Govora 25 35 20
2 O şedinţă masaj normal n. Govora 25 35 20
3 O şedinţă electricitate statică n. 25 35 20
Govora
4 O şedinţă în camera pneumatică n. 35 50 30
Govora
5 O şedinţă de aer comprimat simplu 30 45 25
n. Govora
6 O fricţiune mercurială, fără 25 30 20
medicamente n. Govora
7 O şedinţă mecanoterapie n. Govora 10 15 8
8 O şedinţă electricitate medicală 25 35 20
9 O bae hidroelectrică 40 50 35
10 O bae de lumină(Gluhlichtbad) 50 55 40
11 O şedinţă pulverizaţii 25 35 20
12 O bae de acid carbonic 55 65 50
13 O şedinţă inhalaţie 25 35 20
14 O şedinţă de hidroterapie 25 35 20
n.Călimăneşti
15 O şedinţă aplicaţii nămol 40 50 35
Călimăneşti
Aplicaţii Rontgen
Radioscopie după regiuni 200,
300,400 lei şedinţa
Un carnet medical 20lei

178
 Începând cu 12 mai 1926, Societatea Govora-Călimăneşti punea la dispoziţia
persoanelor sărace 500 de băi, dintre care 150 la clasa a II- a şi 350 la clasa a III-a.
În anul 1927, printr-o Hotărâre a Ministerului Industriei şi Comerţului,
staţiunea Govora a fost clasificată ca făcând parte dintre staţiunile balneare ale
ţării; tot în aceeaşi hotărâre, atât locuinţele închiriate turiştilor veniţi în staţiuine,
cât şi restaurantele şi băile erau clasificate în următoarele categorii: categoria lux,
categoria I-a, categoria a II-a, categoria a III-a, iar sezonul estival era împărţit în:
sezon principal (1 iulie-1 septembrie) şi sezon secundar (1 mai-1iunie, 1
septembrie-1 noiembrie)8.
În şedinţa sa din 14 mai 1930, Comisiunea interimară a oraşului Băile Govora,
al cărei preşedinte era N.C. Popescu, elaborează un regulament referitor la la
condiţiile de igienă ale hotelurilor, vilelor, caselor ţărăneşti, restaurantelor,
bodegilor, fructăriilor, lăptăriilor, cafenelelor, cârciumilor, birturilor, controlul
pasagerilor şi personalului de serviciu din oraşul Băile Govora. El cuprindea 23 de
articole iar contravenienţii erau judecaţi, amenda fiind alocată bugetului comunei.
Prin Legea minelor din 29 februarie 1936 se înfiinţează Oficiul Naţional de
Turism, care avea ca organe auxiliare şi externe Oficiile Judeţene de Turism. În
localităţile clasate de cură şi turism se înfiinţează Oficii locale de cură şi turism a
căror conducere era exercitată de un comitet compus din:
Din Oficiul local de turism al oraşului Băile Govora făceau parte:
 N. Topârceanu, primarul oraşului, preşedinte;
 P.Oreleanu, inginerul oraşului, membru;
 D. Rădulescu şeful detaşamentului de poliţie local, membru;
 Maria Grosu, medicul circ. locale, membru;
 Aurel Săftoiu, învăţător, membru;
 N. Popescu- Cerneanu, secretarul primăriei, membru9.
În anul 1938, existau în staţiunea Băile Govora:
Sanatorii: Sanatoriul Ministerului Apărării Naţionale pentru ofiţeri,
Sanatoriul Casei Muncii CFR pentru personalul CFR.
Medici: Prof. Dr. Petre Niculescu, Gen. Dr. C. Iliescu, Conf. Dr. Fl.
Sărăţeanu, Dr. V. Pănciulescu, Dr. C. Demetrian, Dr. Maior Mircea Vasilescu, Cpt.
Dr. N. Nicolaescu, Dr. Cornelia Moraru-Stănescu, Dr. E. Trofin, Dr. A. Florantin,
Dr. V Teodoru.
Farmacii: Farmacia A Vârgolici.
Hoteluri: Hotel Palace, Hotel Balneara, Hotel No. 1, Hotel No. 3, Hotel
Ştefănescu.
Vile: Vila Sylva, Dr. P. Popovici, Vârgolici, Victoria, Moraru, Olga Militaru,
Iliescu-Olt, Nuşa, Marioara, Preoţescu, Aslan, Georgescu, Costescu, Diaconescu,
Eftimiu, Buta, Bereşteanu, Mercur, Bunescu, Seltea, Tatu, Ciobanu, Paulinescu,
Nestianu, Nuţi şi Emil, Topârceanu, Cristea, Mănoiu etc10.

8
DJVAN, Fond Pefectura Judeţului Vâlcea, Dos 40/1927, Fila 6-8.
9
DJVAN, Fond Pefectura Judeţului Vâlcea, Dos 85/1935, Fila 48.
10
DJVAN, Fondul Local de cură şi turism Băile Govora, Dos 2/1938, Fila 6.
179
 În perioada celui de-al doilea război mondial, staţiunea a funcţionat la circa
50% din capacitatea sa, fapt ce a adus pierderi importante pentru Societatea
Govora-Călimăneşti; directorii acestei societăţi fiind nevoiţi să vândă hotelul
Balneara.
În anul 1948, bunurile Societăţii „Govora-Călimăneşti” trec în proprietatea
statului. Se încheia astfel una dintre cele mai faste perioade ale staţiunii, perioadă
în care fuseseră construite: uzina de apă, uzina termo-electrică, Institutul de
Fiziologie, hotelul Palace, stabilimentul de băi, hotelul Balneara, pavilioanele
Izvorului Ferdinand, solariul, stadionul. De asemenea, tot în această perioadă s-au
făcut o serie de lucrări edilitare care au modernizat staţiunea, ridicând nivelul de
trai din aceasta.
După 1948 staţiunea devine permanentă, este trecută în rândul staţiunilor de
rang republican, fiind dotată cu aparatură de electroterapie modernă pentru baza de
tratament şi cu încălzire centrală, fapt ce i-a sporit gradul de confort; în plus i se
adaugă secţii de helioterapie şi kinetoterapie.
Dacă în secolul al XIX-lea omul potrivit pentru staţiunea Govora a fost N.
Popescu-Zorileanu, în secolul al XX-lea el s-a numit Virgil Geiculescu, care a fost
rectorul acesteia din 1957 până în 1971. După el au urmat medicii primari:
Constantin Năstăsie, Eduard Spulber, Emil Jianu11.
În încheiere, iată câteva dintre afecţiunile care se tratează la Govora:
 afecţiuni al aparatului respirator: bronşită cronică, traheobronşită,
emfizem pulmonar, bronşinectazii, astm bronşic alergic;
 afecţiuni ORL: laringite, rinosinuzite cronice, sinuzite, micoze
orofaringiene;
 afecţiuni ale aparatului locomotor: spondilartroze, gonartroze, coxatroze,
artroze periferice, reumatism secundar infecţios, disfuncţii post traumatice;
 afecţiuni asociate: gastroduodenite cronice, afecţiuni hepato- biliare, gută,
diabet zaharat, osteoporoza, nevroze astenice, sechele de rahitism, boli
cauzate de stres12.

Bibliografie:

DJVAN – Fond Prefectura Judeţului Vâlcea.

DJVAN – Fond Primăria Băile Govora.
DJVAN – Fond Local de cură şi turism Băile Govora.
DJVAN – Fond Societatea Balneară Govora-Călimăneşti.
Bardaşu 2002 – Petre Bardaşu, Studii de istorie, Râmnicu Vâlcea, 2002.
Soare et alli 2012 – Ion Soare, Enciclopedia judeţului Vâlcea, vol II, Râmnicu
Vâlcea, 2012.

11
Soare et alli 2012, p. 486.
12
Soare et alli 2012, p. 500.
180
 Vila Vârgolici şi Vila Bunescu, Băile Govora, judeţul Vâlcea (scurt istoric)

Dragoş-Ionuţ Ecaterinescu
Radu-Gabriel Geiculescu

Keywords: „Vârgolici Villa”, „Bunescu Villa”, Băile Govora, nineteenth

century, architectural monuments.
Abstract: Vargolici mansion and Bunescu mansion, Baile Govora, Valcea
(a short history). „Vârgolici Villa1” is a building set in the city center and built in
two phases (1909-1916 and 1913-1916) having as aim to accommodate the
drugstore and some living spaces. The first owner of the building and the one who
ordered its set up was the pharmacist Anghel Vargolici. It is built in the local style
using more wood – for ornamental purposes – for the stairways and balconies and
also for the doorways. At the ground floor there are the pharmacy (which still
functions) and the annexes, and upstairs there are the living spaces of the
pharmacist's family and the guest rooms too.
In the beginning, the drugstore worked during the season, but after the 1950
to date it has been working permanently, being also the first drugstore dedicated to
the community of Baile Govora.
„Bunescu Villa” is located on the left bank of the stream Hinta, on the town's
main road, and it was built in the late nineteenth century in the style characteristic
to the pre-mountainous region of northern Oltenia, a style also similar to other
constructions in Govora.
The first owner was a wealthy family in the area, from Bunesti, from where the
name Bunescu also came. The construction has three levels, it consists of three
buildings made of brick, with many balconies and corridors richly ornated with
wooden decorative elements. Bunescu Villa, as it was originally called, has been
very popular among visitors because balls and concerts were organized in the
rooms downstairs.
The popularity of Bunescu Villa drastically decreased after 1914, when
Palace Hotel was inaugurated.

 Dragoş-Ionuţ Ecaterinescu, muzeograf, Muzeul Judeţean ,,Aurelian Sacerdoţeanu”

Vâlcea, e-mail: dragosecaterinescu@yahoo.ro.
 Radu-Gabriel Geiculescu, inginer, Băile Govora; e-mail: geiculescu.radu@yahoo.com.
1
Clădirea poartă această denumire după numele farmacistului Anghel Vârgolici. Acesta s-a
născut în 1878 în Bârlad, a absolvit cursurile Facultăţii de Farmacie din Bucureşti, obţinând
licenţa în 1899. Între anii 1900-1907 a lucrat în Constanţa şi în diferite localităţi din
Moldova. În urma concursului din 1907 obţine dreptul de a deschide farmacie iar în 1908
devine proprietar al farmaciei din Băile Govora unde şi activează 41 ani (mai 1908 - aprilie
1949). În 1949 aceasta a fost preluată de către stat. De la 01.05.1949 şi până la finalul vieţii
a lucrat ca farmacist la ,,Farmacia Sanatorială a Ministerului Sănătăţii şi Prevederilor
Sociale” din Băile Govora. A decedat la 8 februarie 1951. (Date biografice puse la
dispoziţie de fiul său, prof. Adrian Costescu).
181
 The accommodation in Bunescu Villa was consisting of sixteen rooms, who
were upstairs and did not provide the conditions of comfort supplied by Palace
Hotel. The hotel operations were supported especially by the revenues from the
restaurant.
In 1939 here existed a public phone booth, and in 1940 the mayor Nicolae
Topârceanu’s home, the hairdresser’s and the barber’s were arranged. Since 1950
there were conducted the activities of the Cultural Centre and since 1955 there had
been operating the Accommodation Office.
Because of poor maintenance and some repeated damages, the building
decayed and was partly demolished in 1974, and in the remaining available spaces
the Town Police (until 1998) and the Treasury have worked.

Articolul de faţă este o continuare a celui precedent2 şi prezintă două clădiri,

monumente de arhitectură, amplasate pe aceeaşi stradă, Tudor Vladimirescu, din
Băile Govora.
Vila Vârgolici este o construcţie veche, ridicată la începutul secolului trecut,
pe strada Tudor Vladimirescu nr.115, în imediata vecinătate a ,,Hotelului
Ştefanescu”, pe un teren dobândit prin cumpărare de la stat. Clădirea, formată din
două corpuri, a fost edificată în două etape,1909-1912 şi 1913-1916, autorul
proiectului nefiind cunoscut încă. De la bun început aceasta a fost gândită pentru a
adăposti farmacia şi locuinţa farmacistului, care iniţial a funcţionat într-o încăpere
din vechea aripă, ridicată paralel cu strada, iar ulterior s-a mutat la parterul celuilalt
corp de clădire, unde în prezent funcţionează ,,Farmacia Melisse farm”. Prima
construcţie se ridică pe trei niveluri: demisol, parter şi etaj, pe o fundaţie cu o
adâncime de 6m (de la nivelul drumului) din beton şi piatră, pe malul stâng al
pârâului Hinţa.
Demisolul adăposteşte bucătăria, toaleta, pivniţa şi depozitul, şi era prevăzut cu
un bazin din ciment unde erau păstrate medicamentele şi substanţele sensibile la
căldură, răcirea fiind obţinută cu bucăţi mari de gheaţă.
La parter există trei încăperi accesibile printr-un coridor, bucătăria şi toaleta în
care s-a introdus apa încă din 1915. În încăperile din stânga au funcţionat prima
farmacie şi camera farmacistului care comunicau printr-o uşă din lemn cu un canat,
iar în partea dreaptă, lângă bucătărie, era dormitorul farmacistului. La capătul
coridorului se află o scară din lemn, în spirală, care asigură accesul la cele trei
niveluri. La etaj sunt două dormitoare spaţioase şi o toaletă, situată la capătul
coridorului care desparte încăperile. Dormitorul din partea vestică, cu vedere la
stradă, este prevăzut cu un balcon din lemn susţinut de console şi grinzi, al cărui
acoperiş se sprijină pe stâlpi dubli din lemn, ornamentaţi cu figuri geometrice şi
ridicaţi pe picioare de cărămidă. Accesul la balcon se face printr-o uşă din lemn
prevăzută cu geamuri şi un oberlicht3 semicircular, încadrată de un ornament în
relief.

2
Ecaterinescu, Geiculescu 2013-2014.
3
Luminator - deschidere în partea superioară a unei uşi sau a unei ferestre cu scopul de a
ilumina sau a aerisi o încăpere.
182
 Intrarea principală este prevăzută cu o uşă masivă, vitrată, în două canaturi, la
care se ajunge urcând patru trepte din ciment, mărginită pe ambele laturi de câte o
balustradă groasă, de asemenea din ciment. În partea de sus este prevăzută, în scop
estetic dar şi funcţional, cu oberlicht semioval care asigura iluminarea mai eficientă
a coridorului de acces.
Ferestrele de la parter şi de la etaj situate pe această latură sunt identice ca
formă şi dimensiuni, largi, duble, prevăzute cu oberlichturi semicirculare şi glafuri
mari, din cărămidă tencuită. În schimb, cele de la etaj, pe faţada vestică şi cea
sudică, sunt mai mici, simple, de formă dreptunghiulară.
Acoperişul este simplu, de formă piramidală şi fără lucarne, acoperit cu tablă
iar pe laturile estică şi vestică se înalţă coşurile din cărămidă.
Al doilea corp, situat perpendicular pe stradă şi alipit primului, dând împreună
forma literei ,,L”, este construit în calcan pe latura estică, are două niveluri
accesibile printr-un hol şi o scară interioară din lemn.
Între cele două construcţii există diferenţe constructive şi conceptuale astfel
încât nu se mai poate spune că formează un tot unitar, deşi între ele a existat o cale
de acces.
La parterul acestei clădiri se află încăperea cea mai mare şi care adăposteşte
farmacia, în care se poate intra direct din stradă. În continuarea acesteia, separată
de o uşă simplă din lemn, se găseşte o încăpere mai mică care servea drept magazie
de mână4 şi laborator farmaceutic, din care se poate ajunge în holul clădirii. În hol
există o scară din lemn întărită cu profile din fier, în formă de spirală, care asigură
accesul la etaj. Tot din acest hol exista o uşă prin care se intra în fosta sufragerie, în
suprafaţă de aproape 24mp, aflată la parterul primei construcţii. Această uşă şi
holul formau elementul de legătură între cele două clădiri, funcţie pe care în
prezent nu o mai îndeplinesc.
La etajul acestei aripi, în capătul dinspre stradă, se găsesc două încăperi
spaţioase care comunicau printr-o uşă în arcadă şi care sunt prevăzute cu uşi
masive din lemn care dau în balconul întins pe trei sferturi din lungimea faţadei
interioare.
Balconul, construit o parte din cărămidă şi cealaltă parte, mai lungă, din lemn,
este susţinut de grinzi din lemn, având balustrada tot din lemn, asamblat în forme
geometrice, dar care diferă substanţial de cea a balconului primei clădiri.
La etaj se mai află o încăpere şi dependinţele: bucătărie, toaletă, cămară şi
terasă spre Hinţa, toate fiind la dispoziţia oaspeţilor, a personalului auxilar sau erau
închiriate în sezonul estival, când staţiunea era plină de pacienţi şi vizitatori.
Toate ferestrele situate pe această faţadă sunt din lemn, prevăzute cu oberlicht
semicircular şi ornamentate cu brâie semicirculare şi alte elemente geometrice
executate în ghips.
La ultimul nivel, sub streaşina din lemn se află un brâu ornamental pe toată
lungimea zidăriei faţadei. El are un efect decorativ diminuat de streaşină şi în
special de geamlâcul balconului construit ulterior.

4
Magazie care se găseşte în interiorul locuinţei, folosită pentru depozitare pe o perioadă
scurtă de timp.
183
 Acoperişul din tablă, cu jghiaburi şi burlane din acelaşi material, are o pantă
mai lină şi este prevăzut cu două lucarne pentru ventilarea şi iluminarea podului.
Această construcţie a fost ridicată cu scopul clar de a adăposti farmacia
întrucât vechiul spaţiu devenise necorespunzător.
Farmacistul Anghel Vârgolici lucra singur în farmacie, având ca angajat
permanent doar o persoană pentru întreţinerea curăţeniei.
În perioada de vârf a sezonului, angaja temporar studenţi de la Facultatea de
Farmacie, care serveau ca asistenţi şi încă un muncitor auxiliar5.
Farmacia era dotată conform unor standarde destul de severe pentru acei ani şi
asigura intervenţii de prim ajutor6, la serviciile acesteuia apelând şi locuitorii
comunelor învecinate.
Astfel, din veniturile realizate, farmacistul a ridicat în imediata vecinătate o
pensiune cu restaurant, de a cărei administrare se ocupau alte persoane.
Farmacia a supravieţuit astfel crizei şi războiului până în luna aprilie 1949
când a fost preluată de stat, funcţionând ca ,,Farmacie sanatorială a Ministerului
Sănătăţii”, avându-l ca farmacist pe A. Vârgolici şi un asistent.
După 1952, ,,Ministerul Sănătăţii şi Prevederilor Sociale” a înfiinţat o
farmacie cu circuit închis pentru pacienţii sanatorizaţi, iar farmacia şi-a continuat
activitatea pentru public ca farmacie de stat, în subordinea ,,Oficiului Farmaceutic
Piteşti”, ulterior ,,Direcţia farmaceutică a judeţului Vâlcea”.
În anul 1993 activitatea farmaciei a fost preluată în locaţie de gestiune de la
,,Oficiul farmaceutic Piteşti”, iar din 1995 se înfiinţează farmacia privată ,,S.C.
Melisse FARM”, aparţinând domnişoarei farmacist Maria Toabeş, formă sub care
funcţionează şi astăzi.
*****
Vila Bunescu a fost ridicată pe malul stâng al pârâului Hinţa, pe partea stângă
a principalei artere de comunicaţie a Băilor Govora, peste drum de clădirea
actualului sediu al Poliţiei, fostul sediu al Primăriei oraşului. Numele de Bunescu7 i
s-a atribuit după originea proprietarilor care erau din Buneşti, localitate învecinată
cu Govora, în partea de nord. Ultimii proprietari au fost Ana şi Atanase Tănăsescu
care, în 1919, au răscumpărat câte o parte de la ceilalţi moştenitori, familia
Bârsescu.
Clădirea a fost ridicată la sfârşitul secolului al XIX-lea respectând stilul local,
caracteristic zonei premontane din nordul Olteniei, stil adoptat şi la alte construcţii
din acea vreme din Băile Govora („Hotel Ştefănescu”, „Vila Ivanovici”, „Vila
Esmeralda”), asemenea şi ca dimensiuni. Aceasta se ridica pe trei niveluri: parter,
etaj şi o mansardă, deasupra părţii centrale a etajului, şi era alcătuită din trei corpuri
unite la primele niveluri prin două pridvoare, susţinute de stâlpi de lemn, mărginite
de balustrade ornamentale din scândură şi care erau prevăzute în partea de sus cu
grinzi încrucişate, de asemenea, din lemn. Corpurile clădirii erau din zidărie
aşezată pe temelie din piatră, cu planşee susţinute de grinzi masive din lemn.

5
ANSJV, fondul Detaşamentul de Poliţie, dos. nr. 496 din 1939, f. 3.
6
Teodoru 1916, p. 97.
7
I. Bunescu, mare proprietar, a făcut parte în perioada 1900-1904 din Consiliul Comunal
Govora, din Consiliul Consultativ Judeţean Vâlcea.
184
 Faţada posterioară dinspre pârâul Hinţa era asemănătoare, având aceleaşi
elemente constructive şi decorative. Accesul în imobil se făcea direct din stradă,
urcând câteva trepte până la nivelul celor două pridvoare, în lungul clădirii, la
parter şi la etaj, de unde se putea intra în încăperile clădirii şi la scara interioară,
care asigura accesul la etaj şi la balconul de la ultimul nivel. Acoperişul era
constituit din mai multe corpuri prismatice din scândură, iar învelitoarea era
realizată cu ţiglă arsă, prevăzută cu jgheaburi şi burlane din tablă şi pe care se
aflau, de o parte şi de alta a foişorului central, luminatoarele podului.
La parterul clădirii se aflau cele mai mari încăperi care aveau destinaţia de
restaurant, bucătărie şi anexe şi aveau intrări separate. În sala mare se organizau
baluri joia şi duminica, după cum relata un turist, într-o ilustrată din anul 1904, dat
fiind faptul că încăperile de la parter se pretau mai bine la astfel de manifestări,
decât cele ale altor imobile (până în 1914, când a fost inaugurat „Hotel Palace”).
Personalul care asigura serviciile era destul de redus ca număr, chiar şi în plin
sezon, după cum se poate vedea din Cartea imobilului din anul 19398 când lucrau:
un bucătar, un cofetar, două cameriste, doi ospătari, o picoliţă şi erau recrutaţi cu
precădere din localităţile învecinate.
Încăperile de locuit, în număr de optsprezece, se aflau în majoritate la etaj şi
erau toate mobilate, acestea ofereau condiţiile de confort de categorie medie,
conform standardelor vremii.
Activităţile din restaurant şi hotel erau rentabile, proprietarii erau socotiţi
printre oamenii de vază din comunitate, fiind cooptaţi în diferite comitete, consilii
locale şi judeţene. Demn de remarcat este faptul că aceştia au introdus în perioada
interbelică, aproape concomitent cu restaurantul Palace al ,,Societăţii Govora-
Călimăneşti”, sistemul de plată cu fise valorice.
În perioada interbelică au circulat o serie de cărţi poştale ilustrate care
înfăţişau ,,Hotelul Statului nr.2” sub numele de ,,Vila Bunescu”, astfel încât s-a
creat o mare confuzie asupra identităţii imobilului9. Confuzia poate fi însă
eliminată dat fiind faptul că din documente reiese că ,,Vila Bunescu” se afla pe
artera principală, strada Tudor Vladimirescu, iar ,,Hotelul Statului nr.2” se afla în
perimetrul parcului, după cum se poate vedea chiar din imaginile respective.
Concurenţa din partea ,,Societăţii Govora-Călimăneşti” precum şi lipsa unor
dotări au diminuat clientela, atât numeric cât şi calitativ, proiectând acest
stabiliment într-un plan secundar al atracţiei vizitatorilor.
Anul 1939 a constituit o cotitură în viaţa imobilului; în primele luni
,,Societatea de telefoane” a închiriat două încăperi în care au fost amenajate o
cabină pentru telefon public şi locuinţa telefonistei, iar după rechiziţionarea unor
imobile, în anul 1940 a fost amenajată locuinţa primarului Nicolae Topârceanu în
şase încăperi, costul chiriei fiind suportat de stat. În încăperile mari de la parter au
fost amenajate ateliere de cizmărie şi croitorie care deserveau populaţia civilă şi
militarii încartiruiţi pentru refacere, frizerie şi coafură ale meşterului Ilie Chirescu
sau liber profesionişti. Această situaţie a durat până în 1950 când imobilul a fost

8
ANSJV, fondul Detaşamentul de Poliţie, dos. nr. 501 din 1939, f. 2.
9
Cazuri similare: ,,Vila Al. Iliescu”, ,,Vila Popovici”, ,,Vila Ivanovici”.
185
naţionalizat şi a trecut în administrarea Primăriei, devenită Sfatul Popular al
oraşului Băile Govora, iar ulterior a fost introdus în circuitul turistic.
Aici a fost amenajat Căminul Cultural al oraşului, unde se desfăşurau
activităţile propagandistice şi culturale: învăţământ politic, cursuri agrozootehnice,
cursuri de alfabetizare, seri distractive, seri de dans, întâlniri cu diverşi activişti.
După 1955, etajul a fost folosit ca spaţiu de cazare, iar la parter a funcţionat
Biroul de cazare, un spaţiu comercial denumit „Bufet cazare”, dat fiind faptul că în
imediata vecinătate se afla autogara şi un ghişeu al C.F.R. În autogară soseau
autobuze care făceau curse Govora Băi-Govora Gară şi Govora Băi-Rm.Vâlcea, de
două, trei ori pe zi. Pasagerii, după ce erau repartizaţi la camere, erau însoţiţi şi
îndrumaţi de hamali, angajaţi permanenţi ai staţiunii.
În urma unor repetate avarii produse la instalaţiile sanitare, în special în timpul
iernii, când spaţiile de la etaj nu erau folosite şi conductele se spărgeau din cauza
îngheţului, clădirea s-a degradat puternic astfel încât a trebuit să fie demolată
parţial în anul 1974.
Din vechea clădire a mai rămas partea de la parter din latura vestică, în care a
continuat să funcţioneze Biroul de cazare şi o scurtă perioadă „Clubul T”,
amenajat într-una din fostele săli ale cantinei. După amenajarea Administraţiei
staţiunii în fostul local al Poştei, în spaţiile disponibilizate a funcţionat Poliţia, până
în septembrie 1998, când a fost inaugurat noul local al Primăriei, iar în spaţiul
eliberat a fost amenajată Trezoreria Băile Govora, în prezent desfiinţată, iar spaţiul
este liber.

Abrevieri şi bibliografie
A.N.S.J.V. - Arhivele Naţionale. Serviciul Judeţean Vâlcea.
Ecaterinescu, Geiculescu 2013-2014 – D. Ecaterinescu, R. Geiculescu, Vila
Andreea, Vila Gr. Ţăranu, Vila Administraţiei Băile Govora-judeţul Vâlcea, în
Buridava, XI, 2013-2014, p. 204-211.
Teodoru 1916 – V. Teodoru, Băile Govora, Bucureşti, 1916.

186
 Vila Bunescu – cca. 1920

Farmacia Vârgolici - cca. 1920

187
 Povestea social-democrației vâlcene în perioada interbelică

Sorin Oane

Keywords: social-democracy, communism, Anton Diaconescu, Toma Dragu,

Alexandru Oiță.
Abstract: The story of Vâlcea social-democracy in the interwar period. This
article is about the Vâlcea social-democracy avatars in the interwar period. Once
it establishes conceptual differences between socialism, communism and social-
democracy, the author sets the Vâlcea social-democracy stages between 1918-
1938, analyzing the outstanding personalities of this ideology in Vâlcea county
such as Anton Diaconescu, Toma Dragu, Gheorghe Dulcă and Alexandru Oiță.
The article analyzes the Vâlcea dissidences social-democratic in the interwar
period, too.

Prolog: Câte feluri de socialism există? Cine sunt comuniștii? Dar social-
democrații?
Cea mai mare spaimă a PSD-ului de astăzi este să nu fie confundat cu vechiul
PCR. Spaima este nefondată!. Partidul Comunist Român s-a înființat prin...
despărțirea de social-democrați. Primii sunt adepții căii revoluționare, ceilalți ai
ideii evolutive. Ambele ideologii aveau însă un obiectiv comun și anume justiția
socială. Doar aici social-democrația se întâlnea cu Marx. Însă ea este mai aproape
de Tocqueville decât de Marx sau Lenin. Este drept, comunismul și social-
democrația au fost, inițial, forme ale socialismului marxist ortodox; dar, mai apoi,
ideea social-democrației a dobândit un înțeles cu totul diferit. Socialismul este, de
fapt, o ofertă ideologică pusă la dispoziția proletariatului de către intelectuali.
Curentele socialiste au fost numeroase: marxism, anarhism, lassalismul etc. Însă
după moartea lui Marx, în 1883, contradicţiile din sânul socialismului s-au adâncit,
generând curente ideologice distincte, ceea ce a dus, în final, şi la reconsiderarea
întregii doctrine marxiste din cadrul socialismului, şi la formarea, pornindu-se de la
aceeaşi bază doctrinară, a două ideologii paralele şi foarte vehemente una la adresa
alteia: social-democraţia şi comunismul. Iată care sunt principalele probleme (și
deosebiri) dogmatice dintre cele două ideologii.
 Problema pluripartidismului. Social-democrația acceptă existența mai multor
partide politice. Din acest motiv, social-democrații au fost acceptați în sistemul
partidist, democratic, al țării, pe când comuniștii, care erau pentru sistemul cu
un singur partid, nu.
 Problema proprietății. Diferențe mari erau și în privința proprietății. Social-
democrații defineau „socialismul” nu în termenii proprietății obștești, ci doar
în termenii redistribuirii produselor și ai unei egalități mai mari, într-o
economie mixtă. Social-democrații au acceptat, deci, proprietatea privată.
Comuniștii doreau însă desființarea proprietății private și instaurarea dictaturii


Sorin Oane, profesor, doctor în istorie, Rm. Vâlcea, e-mail: oanesorin@yahoo.com.
188
 proletariatului, după modelul socialismului marxist, ce se numește, mai
simplu, comunism.
 Problema problemelor: reformismul social-democrat contra revoluției comuniste. Și
comuniștii și social-democrații doreau ca politica să o facă cei mulți și săraci,
nu cei puțini și bogați. Votul universal, obținut în 1918, va fi însă crunt
manipulat de către regimul capitalist. Din acest motiv, social-democrații au
devenit, cu adevărat, colaboratori ai burgheziei, pe când comunismul repudia
această colaborare, considerând că obiectivul socialismului nu era o
îmbunătățire treptată a societății burgheze, ci lichidarea ei și înlocuirea acesteia
cu o societate proletară. Marx crezuse că polarizarea socială crescândă,
sărăcirea accentuată a proletariatului vor duce la ascuțirea tensiunilor sociale
din societatea capitalistă și, în cele din urmă, la revoluție. Dar, capitalismul a
arătat mereu o capacitate extraordinară de adaptare și de transformare coerentă.
Schimbarea de optică pornește de la Eduard Bernstein, care a arătat în „Cum
este posibil socialismul științific” (1901) că lucrurile nu se întâmplă așa;
dezvoltarea capitalismului a dus și la îmbunătățirea condițiilor de viață ale
proletariatului. De aceea, lupta pentru socialism trebuia să fie graduală și
reformistă - pentru o mai multă democrație, pentru creșterea controlului
muncitorilor asupra producției, prin mijloace politice și sindicale.
Raționamentul acestor reformiști era că, prin lărgirea dreptului de vot, victoria
socialismului ar putea fi obținută prin acțiune democratică, parlamentară și nu
prin revoluție. Astfel, proletariatul tinde să se lase atras de modul de viaţă
burghez și copiază comportamentul micii burghezii cu care se simte solidar.
Creşterea condiţiilor de viaţă induce muncitorilor un sentiment de confort şi de
securitate, pe care nici într-un caz nu le vor părăsi pentru a porni o revoluţie.
Partidele social-democrate fac însă presiuni constante pentru realizarea de către
guverne a unor reforme care să asigure protecție socială: acordarea de ajutoare
de șomaj, de pensii, concedii plătite, creșterea salariilor etc. Însă asta este tot.
Ce fel de socialism au adoptat vâlcenii?
Tot zbuciumul socialismului, până în 1918, dar și în perioada interbelică,
poate fi cu greu urmărit la Vâlcea, chiar autoritățile tratând în rapoartele lor,
aproape nediferențiat, mișcarea socialistă. Adică, pentru autorități, social-
democrații sau comuniștii erau tot aia. Însă în România de dinaintea anului 1918
exista o gândire socialistă bine fundamentată, aproape de ceea ce este numit astăzi
„socialismul modern”. Socialismul românesc nu a fost adus de la ruși, cum spun
unii. El a venit din Occident, din Franța, Germania și Anglia. Pentru că socialismul
vorbea, de fapt, despre ideea de dreptate socială. După Primul Război Mondial
situația economică a țării era însă catastofală. Sărăcia era foarte mare, iar
sentimentul de justiție socială era în creștere, la aceasta contribuind, evident, și
revoluția bolșevică.
La 12 decembrie 1918, vechiul Partid Social-Democrat din România și-a
schimbat denumirea în Partidul Socialist. Socialismul trecea însă acum prin
numeroase frământări, generate de tendința unor lideri de a acționa sub influența
comunismului sovietic.

189
 În mai 1919, Partidul Socialist din Vechiul Regat, Partidul Social-Democrat
din Transilvania și Partidul Social-Democrat din Bucovina au adoptat un program
electoral comun. Deși Consiliul General a hotărât abținerea „partidului reunit” de a
candida la alegerile din noiembrie 1919, deoarece, prin menținerea stării de asediu
și a cenzurii, guvernul nu asigura libertatea de propagandă, în campania electorală,
câteva organizații locale nu au retras listele de candidați, astfel că, în primul
Parlament al României unite, au intrat nouă socialiști. Pentru a participa la alegerile
din 1920, partidul a hotărât că trebuia însă să se organizeze rapid.
Cele trei etape ale social-democrației vâlcene
Prima etapă: Partidul Socialist (1920-1921)
Întemeierea organizației socialiste vâlcene. În cursul anului 1920 au fost
create secțiuni ale Partidului Socialist la Râmnicu Vâlcea, la Drăgășani și Brezoi.
Secțiunea din Râmnicu Vâlcea este definitiv organizată la 30 martie 1920, o
contribuție însemnată aducându-și-o celebrul militant socialist craiovean
Constantin Nicolcescu1. S-a ales un comitet provizoriu compus din: Anton
Diaconescu (secretar), Tudor Hainerin (casier), Gheorghe Smărăndescu, tăbăcarul
Gheorghe Enăchescu și tâmplarul Dinu Lazăr, membri2. Printre fruntașii mișcării
socialiste din Vâlcea acestei perioade, mai amintim pe: Ion Pârvulescu (tăbăcar),
Florea Marinescu (ceferist, președintele sindicatului ceferiștilor din Râmnicu
Vâlcea), Ion Stoica (croitor), ca și Gheorghe Fârtat, Smarandache Rădulescu și
Gheorghe Enache, ultimii trei, fiind aleși cenzori ai secțiunii socialiste vâlcene la
30 martie 19203.
Anton Diaconescu a fost, deci, primul lider al socialismului vâlcean. Se
născuse în 1893 la Călimănești. A urmat doar patru clase de școală, după care s-a
angajat ucenic într-un atelier de cizmărie. Viața de ucenic nu era ușoară pe acele
vremuri. Se muncea câte 15-16 ore pe zi. Tânărul citește însă cu nesaț ziare (în
special „România muncitoare”, ziarul cercului muncitoresc cu același nume), cărți
și reviste, căpătând astfel o bună bază teoretică a convingerilor sale, socialiste, de
clasă. La 20 de ani, își începe activitatea revoluționară odată cu înființarea primului
sindicat din județul Vâlcea (1913), unul mixt, desființat însă foarte repede de către
poliția locală4. În luna decembrie al aceluiași an, Anton Diaconescu pleacă la
București pentru a se iniția pe deplin cu doctrina socialistă. Este însă încorporat în
1914 și va participa la Primul Război Mondial, până în iunie 1918, când este
demobilizat. Este remobilizat în luna septembrie a aceluiași an pentru a participa la
campania contra Ungariei bolșevice. Deși militar, Diaconescu susține că a
participat la greva tipografilor de la București, din 13 decembrie 1918. Este,
probabil, neadevărat5. În 1920 a revenit la Râmnicu Vâlcea și a locuit pe strada
Hacman nr. 20. Greva generală din 1920 a avut însă urmări catastrofale pentru
organizația locală a Partidului Socialist și pentru sindicalismul vâlcean. Fruntașii

1
Tănăsescu 1971, p.119.
2
Socialismul, anul XIV, nr. 78, 11 aprilie 1920, p. 1 (editorial nesemnat).
3
Dumitrașcu 1983, p. 61.
4
Pandurul, 7 iunie 1945, p. 2 (editorial nesemnat).
5
Dumitrașcu 1983, p. 53.
190
socialiști din oraș fug. Sindicatele își încetează activitatea6. Anton Diaconescu
povestește că deși lucra în atelierul de cizmărie al fratelui său, Gheorghe
Diaconescu, din cauza deselor percheziții și presiuni psihologice din partea poliției,
a fost nevoit să își părăsească locul de muncă. Gheorghe Diaconescu avea o familie
numeroasă, cinci copii, iar clienții, și așa destui de puțini, începuseră să îi
ocolească atelierul. Anton Diaconescu și-a luat lădița cu scule și a părăsit cu
mâhnire atelierul fratelui său. Voia să plece și din Râmnic, dar abia se căsătorise. A
hotărât însă să lucreze pe cont propriu. Abia după 6 ani și-a putut deschide însă o
prăvălie, mai spre centrul orașului, unde și-a instalat atelierul de cizmărie și unde a
lucrat tot timpul de unul singur. Dar să-i dăm cuvântul chiar lui Anton Diaconescu:
„După greva generală, din punct de vedere politic, din cauza teroriii, au urmat ani
grei pentru mișcarea revoluționară din Vâlcea, unde nu exista propriu-zis un
proletariat, pentru că nu exista industrie. Afară de o singură fabrică de tăbăcărie,
în Râmnic nu era alta, iar la Brezoi, după greva generală, nu se mai putea
pătrunde. În această epocă, prigoana și urmăririle s-au întețit, eram urmăriți și
hărțuiți de poliție, mă ocoleau prietenii, mă ocoleau până și unii tovarăși de teama
de a nu deveni și ei suspecți”7. Interbelicul a fost o perioadă extrem de dificilă
pentru Diaconescu. Avea trei copii la școală, iar vecinii săi îl considerau spion rus.
În 1942, Anton Diaconescu dă faliment și se va angaja la Fabrica de tăbăcărie
„Oprea Simian și Fiii”. Va fi concediat doar după o săptămână, pe motiv de
propagandă comunistă.
Alegerile din 1920, prima luptă electorală. Organizația socialistă vâlceană a
participat la aceste alegeri. Lista 10, cea cu candidații propuși de socialiștii vâlceni,
a arătat așa: „Partidul Socialist (două ciocane încrucișate): 1. Toma Dragu 2.
Gheorghe N. Dulcă 3. Simion Predescu 4. Gheorghe N. Enăchescu”8. Lista
socialistă avea însă două personalități, pe Toma Dragu și pe Gheorghe Dulcă.

Toma Dragu

6
Diaconescu, p. 4.
7
Diaconescu, p. 5.
8
D. J.V.A.N., fond Prefectura județului Vâlcea, dos. 22 /1920, f. 153 și 156.
191
  Toma Dragu (1877-1940) este prima vedetă a socialiștilor vâlceni. Născut
la 4 iulie 1877 în comuna Stroiești, județul Vâlcea, era licențiat în drept la
București și doctor în drept la Paris. Scrisese cartea „Le crime comme phenomene
social”. După întoarcerea de la studiile pariziene (la Paris se și însurase cu o
franțuzoiacă), a intrat în magistratură, fiind substitut și supleant la Tribunalul din
Vlașca, între anii 1905-1907.9 În 1907 a fost implicat în furibundele campanii de
presă ale ziarului „Adevărul” contra guvernanților. A instigat de-a dreptul la
răscoală, motiv pentru care Ionel Brătianu, ministrul de interne, a vrut să-l aresteze.
Deși represiunea contra răscolei țărănești se soldase, în realitate, cu sub o mie de
morți, „Adevărul“, condus atunci de Constantin Mille, a acreditat ideea că
Brătianu stătuse la baza masacrului și că fuseseră 11.000 de morți! (această cifră
avea să fie preluată, după 1945, de comuniști, pentru a stigmatiza „regimul
burghezo-moșieresc“). În 1907, devine chiar, în secret, membru al Partidului
Țărănesc al lui Vasile Kogălniceanu, fiul marelui Mihail Kogălniceanu, dar un
instigator al răscoalei și, drept consecință, fiind în pericol de a face pușcărie pe
viață sub acuzația de „ațâțare la război”. Dar, Toma Dragu a refuzat să semneze
mandatul de arestare emis pe numele lui Vasile Kogălniceanu, însă a acceptat să
facă parte din completul de judecată la procesul acestuia, încercând însă să îl
blocheze pe motive procedurale10. În momentul în care a simțit că ancheta asupra
organizației ilegale a lui Vasile Kogălniceanu se apropie de el, Toma Dragu, de
altfel un bun criminalist, a demisionat din magistratură și a devenit ...avocatul lui
Vasile Kogălniceanu11. După ce a fost descoperit, Dragu a fost închis la
Văcărești12. Amnistierea faptelor inculpaților răscoalei din 1907 l-a scos și pe el
din închisoare. S-a refugiat în Franța. De acolo a scris o broșură foarte dubioasă
despre procesul la care participase și nu s-a sfiit să-și demaște acțiunile. A
recunoscut instigarea la răscoală, dar a fost mai mult îndurerat de.... eșecul
proiectului de partid țărănesc. După retragerea din magistratură, s-a înscris la
Baroul Capitalei, profesînd avocatura în str. Poliției nr. 8. Probabil, prin 1910,
Dragu a revenit în țară și s-a înscris în Partidul Social Democrat, poate chiar în
același an în care fostul Partid Social Democrat al Muncitorilor din România și-a
reluat activitatea. Avea violente sentimente antimonarhice (îl considera pe rege
vinovat de represiunea din 1907) pe care le-a manifestat în campaniile de presă ale
„Adevărului” (condus de Constantin Mille) și ale revistei „Facla” (condusă de N.D.
Cocea). În 1912 a avut loc chiar un proces numit „procesul de les-majestate dintre
revista social-democrată Facla și Carol I”13. La un moment dat, în sala tribunalului
a apărut poetul Alexandru Vlahuță, fapt care a prilejuit recitarea, neîntreruptă de
clopoțelul președintelui, a poeziei sale „Minciuna stă cu regele la masă”. Procesul
însă nu a stârnit ecouri într-alte publicații, în afara celor social-democrate, iar

9
Mareș 2008, p. 190-193.
10
Dragu 1907, p. 20.
11
Stoenescu 2002, p. 214-216.
12
Mareș 2008, p. 193.
13
Reporter 1912, p. 606-621.
192
regele a interzis să se deschidă acțiune publică împotriva revistei „Facla”14. În
1914, Dragu scrie broșura „În slujba oligarhiei. Însemnările unui socialist în
campania din Bulgaria”. Autorul a făcut chiar 15 zile de pușcărie din cauza acestor
însemnări, în care făcea îndemnuri la nesupunere a ostașilor în timpul celui de al
doilea război balcanic15. Adevărul este că opinia publică românească și clasa
politică făceau atunci cunoștință cu un gen de presă nemaivăzut până atunci la noi.
Constantin Mille, prieten cu bulgarul Rakovski (agent al Rusiei, bolșevic și autor al
unui atentat asupra lui Brătianu), a reprezentat brațul media al socialiștilor. Iar
Toma Dragu a făcut parte dintre acești militanți publiciști socialiști. În 1918, l-a
apărat ca avocat pe I.C. Frimu, fostul lider al Partidului Socialist, într-un proces
celebru; Frimu fusese închis pentru manifestația tipografilor din 13 decembrie 1918
(va muri în închisoare în 1919). În perioada 1919-1920, Toma Dragu a fost chiar
conducătorul temporar al Partidului Socialist, după arestarea lui Frimu. În 1919,
prințul Carol (viitorul rege Carol al II-lea) - având certe înclinații socialiste din
cauza unui preceptor elvețian ciudat, Mohrlen, homosexual și urmărit de idei
socialiste înaintate - îi scrie lui Toma Dragu, șeful socialiștilor români de atunci.
Carol tocmai renunțase la calitatea de principe moștenitor al României, expediind,
în acest sens, o scrisoare tatălui său, regele Ferdinand, la 1 august. Și, pentru a fi
sigur că acea scrisoare avea să fie publicată, a trimis un exemplar al ei și liderului
socialist Toma Dragu16. Încă din anul 1918, Carol declara anturajului său: „Știu
bine că în 20 de ani România va fi republică; de ce să fiu împiedicat atunci să
trăiesc cum vreau?”17. În 1921, Dragu va fi judecat în „procesul socialiștilor”
vinovați de atentatul din 8 decembrie 1920 a lui Max Goldstein, dar va fi achitat.
Goldstein, Saul Osias și Leon Lichtblau organizaseră atunci un atac terorist cu
bombă, ținta grupării fiind senatorul Octavian Goga. Dispozitivul exploziv
artizanal plasat în sala Senatului României i-a ucis pe Ministrul Justiției, Dimitrie
Greceanu, decedat la spital, și pe senatorii Demetriu Radu (episcop greco-catolic
de Oradea Mare, ucis pe loc) și Spirea Gheorghiu (decedat la spital). Dragu a
rămas în amintirea românilor nu doar prin activismul său stângist, ci și prin umorul
său cu totul special. Iată, de exemplu, o anectodă cu el. Tinerii avocați obișnuiau,
pe timpuri, să angajeze la prima lor pledoarie câte un mare avocat. Ei făceau
istoricul întâmplării ce forma obiectul dezbaterii, iar maestrul trăgea concluziile
respective și cerea achitarea. Și iată că, nu se știe prin ce împrejurare fericită, unui
tânăr avocațel, fără experiență, îi veni la mână un proces care i se păru greu din
cale afară. Cum era firesc a pornit în căutarea unui mare avocat binevoitor care să-i
acorde prețiosul său ajutor în proces. Și s-a oprit la alegerea maestrului Toma
Dragu. Au studiat amândoi dosarul și a rămas stabilit că, la proces, să înceapă
tânărul, expunând cu lux de amănunte, faptele, iar el să vină cu vasta lui experiență
și impresionantul său talent oratoric și să termine cerând câștig de cauză. După
relatarea grefierului, la semnul maestrului, tânărul avocat s-a ridicat, tulburat de
emoție, și a spus următoarele: „- Stimate domnule prezident și onorată curte, atât

14
Pienescu online.
15
Scărlătescu 1911, np.
16
Stoenescu 2002, p. 211.
17
Stoenescu 2002, p. 291.
193
maestrul Toma Dragu, cât și eu, am studiat îndelung dosarul ce face obiectul
procesului nostru, un proces extraordinar de greu... atât de greu, încât, vă
mărturisesc cinstit atât maestrul Dragu, cât și eu, am rămas amândoi tâmpiți de
greutatea lui!.” Sala a rămas stupefiată și un freamăt de nedumerire s-a auzit din
bănci. Dar, maestrul Toma Dragu s-a ridicat imediat în picioare și a spus
imperturbabil, cu un surâs ironic în colțul gurii: „- Stimate domnule prezident și
onorată curte, vă rog respectuos să binevoiți a lua act că, între timp, eu mi-am
revenit!”18. Deocamdată, nu știm prea multe lucruri despre viața lui Dragu, de după
1921. Știm doar că nu s-a putut recăsători, soția de care era separat fiind catolică,
nu i-a acceptat divorțul niciodată.
 Gheorghe Dulcă a fost o figură interesantă a socialismului vâlcean. Era
născut la 28 februarie 1866 la Muereștile. A fost tipograf, publicist și ziarist.
Învățase meseria de tipograf la Râmnicu Vâlcea, dar a lucrat la mai multe tipografii
din București, ca zețar. A fost și corespondent al ziarului „Universul” și secretar
general al Uniunii Sindicale a Lucătorilor Tipografi din România. A redactat
revista „Viața sindicală” și a condus revistele „Munca grafică” și „Gutenberg”19.

În campania electorală a anului 1920, prigoana contra socialiștilor a fost foarte

mare. Adevărul este că situația nu era tocmai favorabilă socialiștilor, după ce, în
anul precedent, partidul făcuse câteva gesturi stupide de solidarizare cu revoluția
bolșevică din Ungaria. O Ungarie care refuza să cedeze Transilvania românilor, așa
cum hotărâse Tratatul de la Trianon. La Râmnicu Vâlcea, practic, socialiștii nici nu
au putut să își facă campanie electorală. Candidații socialiști erau urmăriți,
broșurile și manifestele lor erau confiscate iar întrunirile lor electorale oprite. Chiar
candidatul socialist Gheorghe Dulcă a fost arestat în gara Drăgășani, confiscîndu-i-
se manifestele electorale. În urma protestetelor sale i-au fost returnate unele
materiale, cu excepția programului partidului, considerat de către autorități
primejdios ordinei statului burghez. În comuna Brezoi, Dulcă a fost zdravăn bătut
de către o echipă averescană, în fruntea căreia s-au aflat primarul și notarul
comunei20.
Lista socialistă vâlceană a obținut însă un succes neașteptat la alegerile din
mai-iunie 1920. Din cele 11 liste depuse de diferitele grupări politice, cea socialistă
a fost clasată a patra ca număr de voturi (!). Toma Dragu, socialistul vâlcean cel
mai cunoscut, a luat 566 de voturi de la vâlceni (din 34.532) – toate cele cinci
locuri de deputați fiind câștigate de reprezentanții Partidului Poporului, mitul
averescan fiind atunci la apogeu. În țară, socialiștii au obținut 22 de mandate,
partidul clasându-se înaintea Partidului Național-Liberal (cu 17 mandate)!.
Revoluția bolșevică rusă schimbă raportul de forțe din mișcarea
muncitorească. Au participat socialiştii vâlceni la Congresul Partidului
Socialist din 1921? Evenimentele din Rusia anului 1917 au modificat profund
mișcarea muncitorească de la noi. Cu Lenin în frunte, comuniștii și-au realizat

18
Băjenaru online.
19
Petcu 2014, p. 89.
20
Socialismul, anul XIV, nr. 113, 29 mai 1920, p. 2 (editorial nesemnat).
194
pentru întâia oară în istorie programul. Mișcarea socialistă, ca întreg, a trebuit să
adopte o poziție față de experiența rusă. Violența, și nu reformismul, era pusă la
baza politicii comuniste de schimbare. Ca o consecință, mișcarea socialistă s-a
divizat în două ramuri: una favorabilă schimbării revoluționare și alta schimbării
parlamentar-democratice. În 1919, apare Internaționala a III-a, un partid mondial al
comuniștilor din întreaga lume. Socialiștii din lumea întreaga trebuiau să facă o
opțiune.
Acceptarea, de către socialiștii români, a condițiilor de afiliere la Comintern,
în 1920, este lovitura de grație dată mișcării socialiste din România. În 1921 apare
Partidul Comunist din România, ca secție a Internaționalei a III-a. PCR va fi scos
însă în afara legii deoarece dorea desființarea României Mari, pe motivul că era stat
imperialist.
Ce s-a întâmplat însă la Vâlcea? În 1921, Anton Diaconescu a fost chemat la
București de către liderul socialist Constantin Popovici, unul dintre liderii
Partidului Socialist din Vechiul Regat, acesta urmând să plece la Moscova,
împreună cu alți tovarăși, pentru a se discuta afilierea Partidului Socialist la
Internaționala a III-a. Popovici a semnat pentru acceptarea condițiilor puse de
Comintern. Asta însemna, practic, că secțiunea socialistă vâlceană optase pentru
comunism și pentru acțiunea revoluționară directă. Anton Diaconescu a fost însă
destul de evaziv acum, după cum va mărturisi, ulterior: „Deși votasem pentru
constituirea Partidului Comunist, cine ne întreba, spuneam că tot socialiști suntem,
și sub această perdea noi mobilizam oamenii să se înscrie în noul partid”.
Mărturia, obținută în anii regimului Ceaușescu, era surprinzătoare. La vremea
aceea dădea mai bine să spui că ai fost comunist încă din 1921. Realitatea era însă
alta. Diaconescu a rămas mereu consecvent cu convingerile sale social-democrate,
căci el va fi cel care va crea toate disidențele social-democraților vâlceni din
perioada următoare21. Este drept, a făcut parte însă din conducerea organizației
politice Blocul Muncitoresc Țărănesc (sub care se ascundeau, de fapt, comuniștii),
dar și a unor asociații de factură politico-sportivă comunistă, precum „Societatea
sportivă a muncitorilor”22.
Deci, în concluzie, socialiștii vâlceni nu au participat direct la Congresul
Partidului Socialist din 1921. Constantin Nicolcescu, socialistul craiovean, urma să
reprezinte însă și secțiunea vâlceană a Partidului Socialist dar, fiind arestat, nu a
putut participa la congres. Nicolcescu a fost implicat în „atentatul de la Senat”, din
1920, și a fost arestat. Tratat cu cruzime, a decedat puțin timp după aceea. Solia
revoluționarilor craioveni va fi dusă, totuși, la primul congres al partidului
comunist, de militantul Mihail Cruceanu, de meserie profesor. Acolo el a exprimat
hotărârea neclintită a socialiștilor doljeni (și vâlceni) de a lupta pentru îndeplinirea
misiunii istorice a proletariatului, pentru făurirea noii societăți. Remarcăm, deci,
acest lucru „provindențial”: la 8 mai 1921, Vâlcea nu a fost reprezentată direct la
Congresul I de creare a Partidului Comunist Român!. Proiectul comunist, enunțat
în 1921, a eșuat însă prin acțiunea energică a generalului Alexandru Averescu (în
1921 și prim-ministru). Arestarea celor care doreau afilierea socialismului

21
Stoenescu 2010, p. 215.
22
Stoenescu 2010, p. 216.
195
românesc la Internaționala comunistă este cea mai mare performanță politică a lui
Alexandru Averescu, mai importantă chiar decât Mărăștiul!.
A doua etapă: Asociația cultural-sportivă „Prietenii naturii” (1922-1924)
Ce rost au avut asociațiile cultural-sportive? Debutul perioadei dintre cele
două conflagrații mondiale este marcat, în țară, dar și în Oltenia, de o încercare de
aservire a sportului de către politică. Din anul 1920, statul începe să se implice
direct în problematica educației fizice. În acest an apare în presă un proiect de lege
pentru educația fizică, iar în 1921 Ministerul de Război depune în parlament un alt
proiect pentru „organizarea educației fizice și a pregătirii militare naționale”.
Acesta, cu câteva modificări, va constitui „prima lege pentru educație fizică din
România”, apărută la 17 iunie 1923. Motivele care au îndemnat statul să acorde o
atenție crescută procesului de educație fizică sunt în parte cele de ordin militar; la
acestea se adaugă și faptul că educația fizică și sportul începeau să facă parte din
preocupările societății secolului al XX-lea. În țara noastră, asemenea activități
fuseseră înregistrate ca urmare a inițiativei particulare dar, curând, amploarea lor
obligă statul să le preia și să le organizeze. Muncitorii socialiști au încercat acum
să-și promoveze interesele și prin aceste asociații cultural-sportive, precum a fost
și cea numită „Prietenii naturii”.
Prietenii naturii (1922-1924) și „puii ei” vâlceni (1925-1931). În 1919,
Partidul Socialist înființase, la București, prima organizație polisportivă
muncitorească, ,,Prietenii Naturii”, urmată, curând, de filiale în toată țara. Asociația
a avut sediul central în capitală și filiale în peste 50 de localități, ce numărau zeci
de mii de membri. Țelul ei mărturisit consta în educarea fizică a muncitorilor, dar
și intensificarea propagandei socialiste în rândurile muncitorilor. Asociația a avut
secții puternice de fotbal, gimnastică, box, lupte, patinaj, oină și atletism. În
activitatea de îndrumare și în conducerea asociației, un rol însemnat l-au avut
Nicolae Popescu-Doreanu, Gheorghe Stoica, Ștefan Voicu, Gheorghe M.
Vasilescu, Aurel Kahane ș.a.m.d. În anii 1921-1924, asociația s-a ridicat la un
asemenea nivel încât a făcut din mișcarea sportivă muncitorească un factor
important de afirmare a proletariatului în viața social-politică a țării. În fapt, era
vorba despre o amplă acțiune de popularizare a ideologiei socialiste (social-
democrate), mascată de așa-zise manifestări sportive și turistice. Sub tutela acestei
asociații intrau toate grupările muncitorești care îi acceptau prevederile statutului.
După intrarea în vigoare a Legii Mârzescu, în 1924, activitatea PCR a intrat în
ilegalitate și nu se mai putea desfășura la lumina zilei, însă este dificil de dovedit
clar că un club sportiv sau altul ar fi fost înființat de comuniști și nu de cei cu
convingeri social-democrate. După rapoartele poliției, după listele celor participanți
la această asociație cultural-sportivă, rezultă că orientarea asociației „Prietenii
naturii” a fost clar social-democrată și nicidecum comunistă. Însă, autoritățile
române au sesizat caracterul politic al acestei asociații cultural-sportive și au trecut
la represiuni: la 26 martie 1924, Federația Societăților Sportive din România este
obligată să excludă din mișcarea sportivă toate societățile și cluburile sportive
afiliate la ,,Prietenii Naturii”. Peste nici o lună, la 21 aprilie, FSSR interzice accesul
,,prietenilor naturii” pe toate terenurile societăților din subordine. Măsurile nu se
termină aici și, la 29 iulie 1924, sunt emise Ordonanțele 1 și 2 ale Corpului II

196
Armată, prin care sunt scoase în afara legii Partidul Comunist din România,
Uniunea Tineretului Comunist, Comitetul Femeilor Comuniste și ....organizația
sportivă ,,Prietenii Naturii”. Sediile acestor organizații au fost închise, arhivele
confiscate iar conducătorii și unii membri ai acestor organizații au fost arestați.
Aceste măsuri au avut un caracter preponderent politic, dar au produs și un efect
secundar benefic: sportul a rămas apolitic!
Cum s-au petrecut lucrurile la Vâlcea? În 1922, la Râmnicu Vâlcea a luat
ființă o filială a ,,Prietenilor Naturii”, reunindu-i pentru început pe muncitorii din
complexul CFR, care desfășurau atât o activitate politică, pentru rezolvarea unor
probleme muncitorești, cât și o activitate sportivă, ca efectuarea de excursii și
drumeții, desfășurarea unor baluri și conferințe pe teme politice și sociale23.
Conducător al asociației a fost un croitor, Ilie Simțian, vicepreședinte fiind tot un
croitor, Ilie Pușchilă. Comitetul de conducere mai cuprindea doi membri: Anton
Diaconescu, cizmar, și Iosif Himler, tâmplar. Un rol important în înființarea filialei
vâlcene l-a jucat reprezentantul pe țară al asociației „Prietenii naturii”, Odisie
Pârvulescu. În 1922, organizația a avut 13 membri, în anul 1923 va avea 53 de
membri, ca să scadă apoi la 27 de membri în anul următor. Organizația a organizat
excursii, meciuri de fotbal, serate dansante etc. Ziarul „Socialismul” din 13 august
1922 vorbește despre o excursie făcută pe 20 iulie 1922 pe muntele Cozia24. Pe 5
august 1922, gruparea organizează și o serată dansantă în sala „Metropol” din
Râmnicu Vâlcea. Este drept, prefectul județului Vâlcea informează pe prim-
procurorul județului despre activitatea „comuniștilor” din Drăgășani, grupați în
societatea „Prietenii naturii”.
Ce se întâmplase de fapt? La Drăgășani, tâmplarul Grigore Niculescu fusese
prins de poliție împărtășind manifeste socialiste. A fost arestat pe 8 mai, dar după
câteva zile a fost pus în libertate. Dar lucruri de acest fel se întâmplau relativ
frecvent. Muncitorii începuseră să citească, în special ziarele muncitorești
„Muncitorul”, „Chemarea” sau „Socialismul”. Ele erau însă considerate
„subversive” de către autorități. Libertatea de opinie nu prea exista atunci.
Asociația „Prietenii naturii” a făcut însă, pe plan local, o serie de pui, astfel:
 Carpatina – este o societate sportivă apărută în 1925 la Brezoi, care reunea
majoritatea tinerilor lucrători de la Fabrica de Cherestea din localitate. Își
propunea educarea membrilor ei în spiritul solidarității muncitorești și a unității
de acțiune a tineretului.
 Societatea sportivă muncitorească - apărută în 1926, din inițiativa
muncitorilor Alexandru Bertoli și Anton Diaconescu - a desfășurat timp de trei
ani o interesantă activitate de propagandă și cultural-sportivă în rândul
muncitorimii din Râmnicu Vâlcea, inițiind și acțiuni de solidarizare a
muncitorimii vâlcene cu diferite prilejuri; a fost desființată în 1929.
 Societatea culturală a muncitorilor - apărută din inițiativa acelorași
muncitori în 1929 (este continuatoarea precedentei societăți), a încercat, în
special, acțiuni de popularizare a științei. Ca și celălalte organizații, și această

23
Tamaș 1994, p. 214.
24
Socialismul, anul XVI, nr. 176, 13 august 1922, p. 2 (editorial nesemnat).
197
 societate a fost dizolvată de autoritățile locale25.
A treia etapă: Partidul Social-Democrat (1931-1938)
În 1927, Partidul Social Democrat din România se reface, lucru consfințit
printr-un congres ținut la București. Astfel, fosta Federație Socialistă va uni toate
partidele social-democrate din țară într-o singură grupare politică. Conducerea
noului partid a fost formată din Ion Flueraș, Iosif Jumanca, Ilie Moscovici,
Constantin Titel Petrescu, dr. Iacob Pistiner și Lothar Rădăceanu.
Partidul Social Democrat din România este, aproape din primul moment, un
partid foarte puternic și, în 1928, făcând cartel electoral cu PNȚ, câștigă alegerile,
îndepărtând pe liberali de la putere. Alegerile din 1931, confirmând ascendența
PSDR-ului, trimit în Parlament un număr mare de deputați. În perioada interbelică,
PSDR se menține în rândul partidelor parlamentare, militând pentru lărgirea
drepturilor sindicale, ceea ce îi aduce sprijinul acestora.
Secția vâlceană a PSD va fi organizată abia în 1931. Președintele ei va fi
Alexandru Oiță.
Alexandru Oiță este primul conducător al organizației PSD Vâlcea (cu titlul
de.... „secretar”), între 1931-193726. Era tipograf de meserie. A fost proprietarul
tipografiei „Progresul grafic” din Râmnicu Vâlcea, care lucra, în special, cu
primăria orașului27. Între 1929-1932 a tipărit „Curierul Muncii”, revista bilunară a
mișcării social-democrate din Vâlcea. În aceasta au publicat articole științifice și de
atitudine numeroși intelectuali de marcă vâlceni, precum profesorul de istorie de la
Liceul „Alexandru Lahovari”, Dumitru Gușetoiu. Acesta a publicat aici articole
foarte interesante despre „Liberalismul economic”, „Socialismul
științific=marxism”, „Socialismul de stat=economia dirijată”, „Socialismul
utopic” etc. Alexandru Oiță moare în primăvara anului 1937. Camera de muncă din
Craiova oferă familiei defunctului suma de 5.000 de lei ca ajutor de înmormântare.
PSD a avut un număr mic de membri la Vâlcea. Ei erau concentrați în orașele
Râmnicu Vâlcea, Brezoi, Ocnele Mari și Drăgășani. Erau zonele mai educate ale
județului. În 1939, la Vâlcea, doar 50,3% dintre locuitori erau știutori de carte,
proporția la femei fiind de doar 31,9% (vezi „Enciclopedia României” din 1938).
Situația era îngrijorătoare.
Printre fruntașii acestui partid amintim pe:
 Vasile Oproiu, era responsabil cu tineretul pesedist (era și finul lui Mitică
Simian, șeful organizației liberale din Râmnicu Vâlcea și președintele Sfatului
Negustoresc din județ);
 Constantin Stochițoiu, a fost președintele secției PSD Drăgășani, colonel
pensionar28;
 Alexandru Bertoli, muncitor la legătoria de cărți și imprimate din Râmnicu
Vâlcea. Se născuse la 27 septembrie 1897. La vârsta de 15 ani, adică în anul
1912, a devenit ucenic la Tipografia „Gutenberg” din Râmnicu Vâlcea. Mai

25
D.J.V.A.N., fond Manuscrise, dos 3, f. 6.
26
Dumitrașcu 1982, p.175.
27
Naționalul Vîlcei, nr. 4 /1928, p. 4 (editorial nesemnat).
28
Naționalul Vîlcei, nr. 4 /1928, p. 4 (editorial nesemnat).
198
 târziu a terminat și Liceul „Alexandru Lahovari” din oraș. În 1919 a intrat în
rândurile Partidului Socialist.
În 1938, toate partidele politice din România au fost desființate de dictatura
regală carlistă. PSD va reapărea pe scena politică a țării în 1944. La 30 august
1944, PSD-Vâlcea și-a reluat și el activitatea iar Anton Diaconescu a fost ales
conducătorul acestuia, devenind chiar și secretar regional al acestui partid pentru
Oltenia. A luptat, de acum încolo, pentru realizarea Frontului Unic Muncitoresc. La
alegerile din 1946, Anton Diaconescu a fost ales deputat din partea PSD Vâlcea. A
militat pentru unificarea celor două partide muncitorești, PSD și PCR, fapt care s-a
și produs în februarie 1948.
Disidențele PSD-Vâlcea
Scurta istorie a disidențelor social-democrate
În 1921, alături de Partidul Comunist din România a apărut Federația
Partidelor Socialiste din România (din 1927 și-a luat numele de Partidul Social-
Democrat) care s-a manifestat în politica țării drept partidul muncitorilor
industriali.
În 1928, din PSD s-a desprins o primă disidență: Partidul Socialist al
Muncitorilor din România (PSMR), prin plecarea unor disidenți în frunte cu
Litman Ghelerter și Ștefan Voitec. Aceștia erau favorabili unei apropieri politice de
comuniști. Concret, PSMR dorea un cartel electoral cu Blocul Muncitoresc
Țărănesc, noua formațiune sub care se ascundeau comuniștii pentru a putea
participa la alegerile parlamentare din acel an. La Vâlcea nu s-a realizat o secțiune
a acestui nou partid. În 1931, PSMR și-a schimbat numele în Partidul Socialist
Independent din România (PSIR).
În februarie 1933, din PSD se desprinde un grup de militanți care formează
Partidul Socialist din România (PSR), condus de Constantin Popovici. În august
1933, prin unificarea dintre PSIR și PSR apare Partidul Socialist-Unitar. Dar, în
octombrie 1935, din PSU se desprinde PSIR în frunte cu Constantin Popovici. În
1937, PSD și PSU participă la alegeri pe liste comune. În ianuarie 1938 s-a realizat
chiar fuziunea dintre cele două partide. Dar, în februarie 1938, atât PSD cât și PSIR
sunt dizolvate de către dictatura regală carlistă.
Cel care a creat cele două disidențe social-democrate vâlcene a fost Anton
Diaconescu, disidențele vâlcene fiind organizațiile locale ale Partidului Socialist
Independent din România și ale Partidului Socialist Unitar29.
A) Partidul Socialist Independent din România (1931-1933)
În 5 februarie 1931, Anton Diaconescu a înființat organizația vâlceană a
Partidului Socialist Independent, devenită în 1933 a Partidului Socialist-Unitar, pe
care le-a condus până în 1938, când s-a instaurat dictatura regală30. Diaconescu nu
mai împărtășea atunci convingerile politice ale lui Alexandru Oiță, în privința
modului de luptă al partidului. În anii crizei economice, Diaconescu a fost favorabil acțiunii
politice directe, în stradă. Era, deci, mai aproape de comunism decât de social-democrație.

29
D. J.V.A.N., fond Prefectura județului Vîlcea, dos.10 /1945, f.322.
30
Ibidem, p. 215.
199
 B) Partidul Socialist-Unitar (1933-1938)
Partidul Socialist-Unitar, secțiunea Vâlcea, s-a constituit la 5 februarie 1933.
La scurt timp a fost creată și o organizație de tineret, secția Râmnicu Vâlcea a
Uniunii Tineretului Socialist-Unitar31. Aceasta a desfășurat îndeosebi acțiuni cu
caracter propagandistic, în întreprinderi și ateliere. Sub îndrumarea secțiunii și-a
desfășurat activitatea Sindicatul tâmplarilor din Râmnicu Vâlcea, ca și cel al
lucrătorilor de la Fabrica „Vasilatul” din Brezoi32. Din conducerea PS-U Vâlcea
făceau parte: Anton Diaconescu - președinte, Victor Parhon (avocat) - vicepreședinte și
Alexandru Izvoranu (tâmplar) - secretar. Acesta din urmă a îndeplinit această funcție
până în 1935. Era născut la București. Ucenicia o făcuse la Cisnădie. Cunoștea
foarte bine limba germană. Era tâmplar, de fapt, făcea ....coșciuge. El este cel care
l-a propus ca președinte al organizației vâlcene pe Anton Diaconescu. Va fi exclus
însă din partid, fiind atras de comuniști. Dintre membrii mai importanți amintim pe
Nicolae Ceapă, ceasornicar, născut la 30 septembrie 1900, în comuna Valea cu
Apă, în județul Gorj. A devenit vâlcean prin căsătoria cu Florica Botici, în 1931.
Locuia pe strada Știrbei Vodă nr.121. Din 1932 devine membru activ în secția
social-unitară din Râmnicu Vâlcea, până la desființarea acesteia în 1938. A devenit,
ulterior, probabil în 1940, președintele breslei metalurgiste-electricieni, secția
Râmnicu Vâlcea. Alți membri de bază au fost: Ion Tufaru (patron tâmplar), Ilie
Câmpeanu, Badea Marinescu, Cărpiniș Dumitru, Iohan Hin, toți tâmplari, Carol Toth,
ceasornicar, Constantin Oprescu, cizmar, Smarandache Rădulescu, tăbăcar, Nicolae Barbu,
lucrător curelar, Florian Ionescu, patron croitor etc33. Adevărul este că prea mulți membri
acest partid nu a avut la Vâlcea. Când s-a înființat organizația vâlceană au fost 26
de membri. Într-un proces verbal din 23 iulie 1934, prefectura din Vâlcea semnala
faptul că organizația din orașul Râmnicu Vâlcea avea doar 17 membri cotizanți,
restul fiind considerați retrași prin neplata cotizației de partid. Membrii cotizanți nu
desfășurau nicio activitate care să perecliteze siguranța statului.34

Bibliografie

Băjenaru online  Grigore Băjenaru, Mici povestiri despre oameni mari, online,
http://ceascadecultura.ro/ServesteArticol.aspx?idart=2871
Chirtop  Petre Chirtop, Memorii, caietul II, p. 4, în D.J.V.A.N., fond personal
Sorin Oane.
Diaconescu  Anton Diaconescu, Autobiografie (document dactilografiat aflat la
Direcția Județeană Vâlcea a Arhivelor Statului - în continuare D.J.V.A.N. -, fond
personal Sorin Oane), p. 4.

31
Dumitrașcu 1983, p.175
32
Dumitrașcu 1983.
33
Chirtop, caietul II, p. 4.
34
D.J.V.A.N., fond personal Sorin Oane, fișă a prof. Gheorghe Dumitrașcu.

200
D. J.V.A.N., fond Manuscrise, dos 3, f. 6.
D. J.V.A.N., fond Prefectura județului Vîlcea, dos.10 /1945, f. 322.
D. J.V.A.N., fond personal Sorin Oane, fișă a prof. Gheorghe Dumitrașcu.
Dragu 1907  Toma Dragu, Partidul liberal şi chestia ţărănească. Destăinuirile
unui fost magistrat în afacerea Kogălniceanu, Bucureşti, 1907.
Dumitrașcu 1982  Gheorghe Dumitrașcu, Aspecte privind mișcarea
muncitorească din județul Vâlcea în anii crizei economice (1929-1933), în
„Buridava”, nr. 4/1982.
Dumitrașcu 1983  Gheorghe Dumitrașcu, Mișcarea muncitorească și socialistă
din județul Vâlcea în primii ani de după Marea Unire (1918-1921), în „Studii
vâlcene”, VI / 1983.
Mareș 2008  Alexandru Mareș, Procesul „Omului de la 1907”. Date privitoare
la biografia lui Vasile M. Kogălniceanu, în „Arhivele Naționale”, 2008.
Naționalul Vîlcei, nr. 4/1928, p. 4 (editorial nesemnat).
Pandurul, 7 iunie 1945, p. 2 (editorial nesemnat).
Petcu 2014  Marian Petcu, Istoria jurnalismului din România în date:
enciclopedie cronologică, Editura Polirom, Iași, 2014.
Pienescu online  G. Pienescu, „Un proces care nu a avut loc decît pe hîrtie”, în
România literară online,
http://www.romlit.ro/un_proces_care_nu_a_avut_loc_dect_pe_hrtie
Reporter 1912  „Pamflet”, în Facla, nr. 31 din 4 august 1912.
Scărlătescu 1911  L. Scărlătescu, Albumul avocaților din România, Tipografia
Unirea, București, 1911.
Socialismul, anul XIV, nr. 78, 11 aprilie 1920, p. 1 (editorial nesemnat).
Socialismul, anul XVI, nr. 176, 13 august 1922, p. 2 (editorial nesemnat).
Stoenescu 2002  Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat în România,
vol. 2, Eșecul democrației române, Editura Rao, 2002.
Tamaș 1994  Corneliu Tamaș, Istoria Râmnicului, Editura Antim Ivireanu,
Râmnicu Vâlcea, 1994.
Tănăsescu 1971  Florian Tănăsescu, Crearea PCR obiectiv central al luptei
secțiunilor din Oltenia în anii 1918-1921, în „Anale de istorie”, an XVII, nr. 2 /1971.

201
 Evadarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej din lagărul de la Târgu Jiu în
mărturiile celor implicaţi1

Bogdan-Dumitru Aleca *

Keywords: Gheorghe Gheorghiu-Dej, escape from prison, communism.

Summary: The escape of Gheorghe Gheorghiu-Dej from the prison camp of
Târgu Jiu in the testimonies of those involved. The study refers to the history of
Gheorghe Gheorghiu-Dej escape from prison camp in Târgu-Jiu, as shown in the
accounts of those involved.

Între documentele Fondului Personal „Profesor Titu Georgescu”, donate

Servicului Judeţean Vâlcea al Arhivelor Naţionale de doamna Ileana Georgescu, se
află şi un dosar intitulat Evadarea tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej din
lagărul de la Târgu Jiu. Acesta cuprinde mărturii documentare interesante
referitoare la raportul de forţe din cadrul conducerii P.C.R. în anul 1944, relaţiile
dintre comuniştii deţinuţi în lagăr, pregătirea şi desfăşurarea evadării povestită de
cei implicaţi (cu excepţia lui Ion Gheorghe Maurer), poze ale participanţilor la
evadare, ale caselor conspirative, ale maşinilor folosite pentru deplasare etc.
Materialul de faţă încearcă să realizeze „un film” al evadării, bazat pe
„informările” trimise lui Ion Popescu-Puţuri, directorul Institutului de Istorie al
P.M.R., în anul 1963 de cei implicaţi, dar reține, totodată, acele mărturii ale
participanţilor, care, deşi nu se referă strict la evadare, aduc informaţii preţioase
despre comuniştii vâlceni, simpatizanți ai acestora, despre Emil Roșianu, culisele
numirii acestuia ca inspector școlar pentru județele Vâlcea și Gorj, anchetarea sa la
Tiraspol pentru favorizarea unor prizonieri sovietici, preotul Marina, relaţia
Iandola-Roşianu.
Nucleul celor care au organizat evadarea din lagărul de la Târgu Jiu au fost
Gheorghe Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica, Nicolae Ceauşescu, Gheorghe Apostol şi
Alexandru Drăghici. În cadrul lagărului funcţiona un Comitet Militar însărcinat cu
pregătirea evadării, alcătuit din Ion Popescu-Puţuri, Chivu Stoica şi Ion Didenco,

1
Serviciul Judeţean Vâlcea al Arhivelor Naţionale, fond personal „Titu Georgescu”, dosar
privind Evadarea tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej din lagărul de la Târgu-Jiu.
Evadarea lui Dej este cunoscută în literatura de specialitate, iar pasaje din depoziţiile celor
implicaţi au fost folosite, în diferite abordări faţă de temă, de cercetătorii care s-au aplecat
asupra evenimentului precum Dan Cătăşuş, Sorin Oane, Lavinia Betea, Dumitru Lăcătuşu
în capitolul dedicat evadării în cadrul volumului Spectrele lui Dej. Materialul de faţă are un
caracter de sursă documentară, prezentând pasaje relevante din mărturiile celor implicaţi
referitoare la evadare, dar preluând, totodată, din amintirile protagoniştilor, elementele care,
deşi nu au legătură cu evadarea propriu-zisă, sunt relevante pentru biografia unor comunişti
vâlceni şi pentru istoria locală în contextul evenimentului principal al relatărilor.

* Bogdan-Dumitru Aleca, arhivist, Serviciul Judeţean Vâlcea al Arhivelor Naţionale, e-

mail: aleca.bogdan@gmail.com.
202
înlocuit, ulterior, de Tudor Rudenco. Chivu Stoica urma a-l însoţi pe Gheorghe
Gheorghiu-Dej în evadare, dar a fost înlocuit de Ion Didenco (Ion Vidraşcu), ca
urmare a unei îmbolnăviri.
În afara lagărului, Ion Gheorghe Maurer a fost împuternicitul Comitetului
Central al P.C.R. pentru organizarea evadării cadrelor de conducere aflate în lagăr,
pe baza planului elaborat de Gheorghe Gheorghiu-Dej. S-a deplasat la Târgu Jiu, a
făcut propuneri concrete pentru definitivarea planului şi organizarea minuţioasă a
acţiunii, cu sprijinul activiştilor Regionalei de Partid Oltenia. Emil Bodnăraş şi
Iosif Rangheţ, membri ai noii conduceri de partid, după înlăturarea lui Foriş, au
fost cei care au ţinut o strânsă legătură cu împuternicitul C.C. al P.C.R. şi au
îndrumat activitatea şefului Regionalei Oltenia, Mihail Roşianu, în organizarea şi
desfăşurarea cu succes a acţiunii de evadare.
Conflictul Foriş2-Gheorghe Gheorghiu-Dej
În anul 1943, Gheorghe Gheorghiu-Dej sosea de la Caransebeş în lagărul de la
Târgu Jiu. O discuţie a acestuia cu Ion Popescu-Puţuri3 dezvăluie relaţiile de putere
din sânul Partidului:
Dej: Am citit scrisoarea de afară împotriva ta, mă piş pe ea! (scrisoare trimisă
în lagăr de Foriş pentru a fi prelucrată în faţa comuniştilor, prin care Ion Popescu
Puţuri era denunţat ca profascist). O calomnie murdară.
Puţuri: Cred că Foriş este omul Siguranţei.
Dej: Pe ce te bazezi?
Puţuri: Pe un şir de fapte. Aici Ion Popescu Puţuri povesteşte episodul în care
a fost arestat, împreună cu Foriş, în urma căderii reţelei de partid din Oltenia, ca
urmare a denunţurilor secretarului acesteia, Elena Balog şi modul suspect în care a
fost condusă ancheta la Siguranţă, toţi fiind eliberaţi: Agenţii de Siguranţă, care
puseseră mult zel în arestările efectuate, au rămas stupefiaţi de acestă întorsătură.
În cursul aceleiaşi zile, după eliberare, Foriş a avut o discuţie în patru ochi cu
Elena Balog, care, apoi, a dispărut. Trimis ca organizator al partidului în Oltenia,
lui Popescu-Puţuri i se interzice revenirea în capitală, iar când acest lucru se
întâmplă, Foriş îi cere: Să faci raportul în scris, să descrii celulele nou create, din
cine sunt formate, să treci membrii de partid nominal, pe numele lor adevărate.
Dej: Interesant ce spui. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu noi la Doftana şi
Caransebeş. Ne-a cerut să trimitem cum sunt organizate celulele de partid, pe
oameni şi cu numele lor adevărat. Noi am apreciat că este o provocare, am
tergiversat răspunsul nostru, dar el ne presa mereu, trecând chiar la unele
ameninţări. Ai mai spus cuiva acest lucru?
Puţuri: Aici n-am spus decât lui Costache Tiulescu pe Valea Jiului, la
Bumbeşti, pe şantierul de lucru: Partidul nostru a ajuns pe mâna duşmanului..., la
care mi-a răspuns: Taci, dacă se află că ştim, ne ucide pe toţi aci. Noi am fi putut
evada de pe Valea Jiului, în grupe mari; puteam pleca cu armele ostaşilor şi chiar
cu unii dintre ei. Am organizat în aşa fel munca încât să putem evada câţi vrem.
Am cerut dezlegare afară şi ni s-a răspuns să nu evadăm, că orice încercare din

2
Secretar general al P.C.R. din decembrie 1940. Înlăturat la 04.04.1944 la iniţiativa lui Dej.
3
A făcut parte, alături de Chivu Stoica, Ion Didenco, ulterior Theodor Rudenco, din
Comitetul Militar însărcinat cu pregătirea evadării. A stăruit ca Dej să plece singur.
203
partea noastră va fi considerată o provocare. Priveşte şi dumneata câţi stîm aci,
imobilizaţi. De ce stăm aici?
Dej: Aceaşi întrebare ne-am pus-o şi noi. Mai bănuieşti pe cineva?
Puţuri: Cred că Şraer4 e, de asemenea, în slujba Siguranţei.
Cred, de asemenea, că Pătrăşcanu nu e omul partidului. Este un aventurier,
bolnav după putere. Din cauza aceasta, îl cred capabil de orice.
Emil Bodnăraş evocă întâlnirea din Spitalul de la Târgu Jiu cu Gheorghe
Gheorghiu-Dej, în care acesta îi cere înlăturarea lui Foriş.
Bodnăraş: Am plecat la Târgu Jiu în chip de negustor, m-a prins o criză de
apendicită pe la orele 14, când la spital nu mai rămăsese decât o infirmieră şi,
după program, m-a introdus la bolnav (Gheorghe Gheorghiu-Dej). Asta era în
august. Şi acolo aflu eu, după ce am arătat îndoielile mele, ce este cu Marius
(numele conspirativ al lui Foriş) şi de ce mi s-a recomandat să nu iau legătura.
Dar tot acolo se întrezăreşte soluţia (...) şi acolo, până dimineaţă pe la vreo 5,
când am părăsit spitalul, s-a cristalizat tot planul în trăsăturile lui fundamentale.
Momentul 1: Înlăturarea lui Marius şi toată conducerea lui burgheză. Să las
evadarea. Principalul este clarificarea în conducere. Acolo s-a stabilit cum
ajungem la înlăturarea lui Foriş. S-a hotărât să se discute cu Mihai, să se sondeze
părerea lui asupra lui Foriş. Să mai caut oameni. Să caut pe Pârvulescu, că el
fusese izolat de Foriş. De constituit un grup de oameni şi mers la înlăturarea lui
Foriş, până la aplicarea de mijloace violente, dacă acesta se va opune.
(...) Când Pătrăşcanu a fost pus în faţa întrebării cum crede el înlăturarea lui
Foriş, a răspuns: Eu fracţionism nu fac! Atunci l-am izolat de la preocupările
astea ale noastre. După 4 aprilie, după ce Pătrăşcanu a primit comunicarea
asupra noii situaţii care s-a creat prin înlăturarea lui Foriş, primul reflex al lui
Pătrăşcanu – şi unicul în tot activul de partid, care în întregime a salutat această
situaţie şi am primit scrisori, în frunte cu scrisoarea tovarăşilor din lagăr – la
Pătrăşcanu reacţia a fost alta: de ce nu sunt şi eu în conducere? Şi când noi i-am
spus: tovarăşe, noi am socotit că aşa este bine, faci parte din activul cu care
lucrează în continuare conducerea.., a răspuns:. Nu, eu sunt total în dezacord cu
acest plan. Am să trimit scrisoare lui Gheorghiu-Dej.
Ce nu spune Bodnăraş despre întâlnirea din spital cu Dej îi relatează acesta din
urmă lui Popescu-Puţuri:
Dej: I-am spus deschis: te-a uns Foriş cu un post şi ai uitat de sarcina primită.
Îmi pare rău că ţi-am acordat acestă încredere, pe care văd că n-ai meritat-o... se
mai înşeală omul... Cu noi cei din lagăr să ştii că ai terminat. S-a scuzat, şi-a făcut
autocritica, a cerut să i se încredinţeze din nou sarcina primită mai înainte, c-o va

4
Iosif Şraer (Schreier), secretar al avocatului Eduard Manolescu, avocat apărător al
comuniştilor, inclusiv al lui Dej, membru al Biroului Juridic al Partidului Comunist Român,
informator al Siguranţei. Secretar general al M.A.I., s-a refugiat în Palestina (1947), într-un
moment în care descoperirea fostei colaborări cu Siguranţa era iminentă. Stabilit în Italia ca
avocat al omului de afaceri Moni Goldstein. De remarcat siguranţa unor afirmaţii ale
protagoniştilor în legătură cu stări de fapt devenite notorii după 1945 (agenţi ai Siguranţei
infiltraţi printre comunişti), dar plasate de cei care relatează aceste discuţii în perioada
anterioară lui 23 august 1944.
204
duce până la capăt... I-am acordat acestă nouă sarcină... Vom vedea ... Eu nu mi-
am pierdut încrederea în el.
În continuare, Popescu-Puţuri relatează: Grupul Ovidiu Şandru5 din lagăr, pe
care se sprijinea Foriş, era informat că va primi în curând o scrisoare pe care o
vor prelucra cu comuniştii internaţi, împotriva tovarăşului Dej, caracterizat de
Foriş ca aventurier etc. Când a venit scrisoarea de afară din aprilie, prin care s-a
anunţat înlăturarea lui Foriş, Dej îmi spune într-una din zile în curtea lagărului,
arătând spre grupul care nu bănuia nimic: „lasă-i să creadă că le va veni
scrisoarea aşteptată... să aştepte, să fiarbă în zeama lor”. Aceasta se întâmpla în
timp ce în lagăr se lua cunoştinţă de către comuniştii din lagăr de conţinutul
scrisorii conducerii provizorii trimisă tovarăşului Dej şi care îşi exprimau
solidaritatea verbală şi scrisă cu actul de la 4 aprilie.
Scrisoarea prin care Dej a fost informat de înlăturarea din conducerea
partidului a lui Foriş-Kofler6 are o poveste interesantă.
Maria Popescu-Puţuri: Fiind internată în lagărul din Tg. Jiu, l-am cunoscut pe
tov. Dej la sosirea sa de la închisoarea Caransebeş (...). M-a informat că este
obligat să se întoarcă în lagăr (din spital). Mi-a vorbit despre un medic din spital
care este cu noi, recomandându-mi să am încredere în el. Dacă va veni cineva să îl
caute şi acest medic va veni cu el la mine, să am încredere în el, să primesc ce-mi
va da şi să fac în aşa fel să-i predau dânsului personal, fără să mai informez pe
nimeni din lagăr despre acest lucru. Am constatat că era foarte preocupat de
evenimentele ce urmau să se petreacă afară, vorbindu-mi de munca grea pe care o
vom avea de dus afară pentru luarea puterii şi, mai ales, după luarea puterii.
(...) a venit la mine un tovarăş de afară (...) mi-a dat o scrisoare cu indicaţia
să o predau neapărat tov. Dej; mi-a mai predat şi o pungă de gogoşi pentru dânsul
(...). Cosând scrisoarea în tivul fustei, în aşa fel încât să nu fie găsită la controlul
de la poartă, am părăsit spitalul, plecând înapoi în lagăr (...). Când tov. Dej a citit
scrisoarea, a avut o explozie de bucurie. Era scrisoarea prin care se anunţa, de
afară, înlăturarea din conducerea partidului a lui Foriş-Kofler. Pentru
introducerea scrisorii în lagăr în asemenea condiţiuni am fost premiată de dânsul
cu suma de 2000 de lei, pe care i-am folosit la îmbunătăţirea hranei tovarăşilor
care mâncau în cameră cu noi.
Odată rezolvată ecuaţia de putere la vârful partidului, Dej se apleacă asupra
evadării:

5
Ilegalist, arestat în urma grevelor de la Griviţa. Însărcinat cu atribute de conducere a
celulei comuniste din lagăr de către Foriş, a fost prins în luptele fracţioniste din acea
perioadă, susţinând echipa lui Foriş şi devenind, astfel, rival al lui Gheorghe Gheorghiu –
Dej în lagărul de la Târgu Jiu. Acuzat la Plenara Comitetului Central al P.M.R. din anul
1958, împreună cu alţi ilegalişti din „grupul Doncea”, de activitate antipartinică,
fracţionism, revizionism de Gheorghe Gheorghiu-Dej, într-un discurs rostit de Nicolae
Ceauşescu.
6
Remus Kofler, activist comunist de origine evreiască, şef al serviciului financiar al
partidului până în anul 1944, asistent al lui Ştefan Foriş, condamnat şi executat în „lotul
Lucreţiu Pătrăşcanu”.
205
 Puţuri: Pe la sfârşitul lui mai, începutul lui iunie 1944, tovarăşul Dej mă
consultă asupra posibilităţilor de evadare. Dânsul îmi expune schiţa unui plan cu
direcţia Turnu Severin. Exprimându-mi acordul cu proiectul, obiectez însă
alegerea Mehedinţiului şi a Turnului Severin, cunoscând poziţiile nefavorabile în
această parte. Susţin retragerea spre Vâlcea, unde avem condiţii optime geografice
şi oameni devotaţi: muncitori, ţărani, învăţători, preoţi, cu sprijinul cărora vom
putea organiza o bună rezistenţă în munţi şi în toată regiunea Olteniei. Dânsul mi-
a cerut să descriu, persoană cu persoană, tovarăşii şi prietenii din Vâlcea.
Între timp, se pregăteau deţinuţii pentru evadare:
Puţuri: (...) Un grup de 40 de tovarăşi sânt împărţiţi pe grupe în frunte cu un
responsabil. Tovarăşii prevăzuţi pentru evadare vor eşi la diferite lucrări afară din
oraş pentru a se familiariza cu locurile şi pregăti evadarea de la locul de muncă.
Fiecare responsabil a primit o hartă a judeţului, alimente în zahăr şi ciocolată
(două-trei bucăţi pe zi), timp de o lună de zile, în caz de rupere cu legătura de
afară. Fiecare grupă a primit o mică trusă de medicamente, bandaje, în caz de
rănire şi o mică sumă de bani.
S-a întocmit un plan de instructaj: şeful grupei îşi instruia grupa făcând, în
forme deghizate, marşuri deghizate de la cinci până la 25.30 de km. pe zi fără
întrerupere, pentru antrenament. Personal am supravegheat un astfel de marş prin
curte al tov. Dej, care, echipat cu toate cele necesare, s-a executat întocmai. Sub
pretextul căutării de buruieni pentru ceai pentru bolnavi, doi tovarăşi, între care
unul droghist, timp de o lună de zile au identificat toate potecile din jurul
lagărului, pe distanţe de kilometri, făcându-se mici schiţe.
Personal, am stăruit ca tovarăşul Dej să plece primul, singur, dacă se poate.
Încă din iulie am avut o discuţie cu dânsul, când se întorcea de la spitalul din
Târgu Jiu, întrebându-l de ce n-a plecat de acolo? De ce s-a întors în lagăr?
Dânsul mi-a spus că nu i s-a dat dezlegare. Am înţeles că regreta acest lucru:
Dej: Am spus tovarăşului care a venit la mine: hai să plecăm, putem pleca – şi
tovarăşul respectiv mi-a răspuns: Nu pot să-mi asum o astfel de răspundere, nu am
dezlegare.
Cele mai importante amănunte privind organizarea evadării lui Gheorghe
Gheorghiu-Dej vin din relatarea lui Mihail Roşianu7 (nume conspirativ Andrei). În
urma înlăturării lui Foriş, la 5 aprilie 1944 la Bucureşti primea directive de la C.C.
al P.C.R. Pe lângă funcţia deţinută de secretar al Regionalei Oltenia, lui Roşianu i
s-a încredinţat şi aceea de „comandant militar în acestă regiune”.
Roşianu: Tovarăşul Emil Bodnăraş a indicat ce acţiuni trebuesc întreprinse
imediat: atacarea militarilor fascişti germani, acte de sabotaj la lucrări şi
întreprinderi, distrugerea legăturilor telefonice militare, întreruperea circulaţiei
trenurilor militare. Aşteptam de mult de la C.C. directive pentru organizarea luptei
de partizani. (...) Am mers în nordul Olteniei şi am stabilit punctele de concentrare
de partizani în munţii Polovragi-Gorj, Bărbăteşti-Voineasa şi Brezoiu-Vâlcea. S-a
început adunarea de muniţii şi la Craiova şi formarea de depozite de alimente.

7
Secretar al Regionalei de Partid Oltenia, însărcinat cu organizarea evadării. Protejat al lui
Dej după 23 august 1944.
206
 Hotărârea pentru organizarea evadării i se comunică în luna iunie a anului
1944.
Roşianu: Am trecut imediat la lucru. Am cercetat personal şi am pregătit trei
case de adăpost conspirativ în comunele din munţii Vâlcii, în comunele Romani,
Bărbăteşti şi Voineasa. Personal, am ales şi instruit călăuze şi paznici. Am ridicat
planul traseului de la Tg. Jiu şi până la precara casă de adăpost a tuturor
drumurilor şi potecilor, adăpostite, în special, prin poduri.
Lucram neîntrerupt, zi şi noapte, înşelând vigilenţa organelor poliţiei,
jandarmeriei şi siguranţei, foarte active în Oltenia, unde erau adăpostite instituţii
centrale din Bucureşti, după începerea bombardării Bucureştiului, la 4 aprilie, şi
multe regimente din Moldova, unităţi de premilitari şi prizonieri sovietici.
(...) la întoarcere la Craiova am găsit pe tov. Maurer, care fusese găzduit în
mod provizoriu în casa tov. Manole Bodnăraş, subofiţer dezertor, concentrat la
Flotila de aviaţie din Craiova. Am mers în zonele de munte pentru a controla
activitatea celulelor de partid din aceste zone, iar tov. Maurer a fost instalat într-o
altă casă conspirativă, la locuinţa tov. Dugăeşescu, mecanic la flotila de aviaţie.
Îngrijoraţi de lipsa răspunsului lui Gheorghiu-Dej la o scrisoare prin care cei
doi încercau să stabilească o legătură, Roşianu pleacă la Tg. Jiu.
Roşianu: Tov. Maurer mi-a indicat omul la care să merg, anume Krug8, care
răspundea de bazarul de obiecte lucrate de deţinuţi. Krug mi-a comunicat că
răspunsul la scrisoare fusese scos din lagăr prin el, dar că tov. Vidraşcu n-a mai
venit să-l preia şi a fost nevoit să îl înapoieze în lagăr. Prin Krug am primit, în
scurt timp, răspunsul de la tov. Gheorghiu şi am plecat la Craiova. În răspuns, tov.
Gheorghiu-Dej îmi cerea să avem o întâlnire la o construcţie din Tg. Jiu unde
lucra o echipă de deţinuţi politici, din care făcea parte şi tov. Gheorghiu.
Am plecat împreună, imediat, noaptea cu o maşină condusă de tov.
Dugăeşescu. La Tg. Jiu ne-am adăpostit în casa învăţătorului Ion Modoran, care
devenise de curând membru al Partidului Comunist.
Celula de partid din Tg. Jiu a fost constituită de Roşianu la 4 aprilie 1944. Din
ea făceau parte Ion Modoran, Constantin Cheaţă şi Ionică Pripasu9. Primii doi erau
învăţători din oraş, inspectori şcolari pentru judeţul Gorj, iar cel de al treilea,
gardian public la Inspectoratul gardienilor publici Bucureşti, aflat în „dispersare”
temporară la Tg. Jiu, la un depozit de armament. Acesta a fost primul colaborator
al lui Roşianu în executarea scoaterii lui Dej din lagăr. Fiu al celui mai „sărac ţăran
din comuna Mateeşti Vâlcea”, cum îl caracterizează acesta, fusese elevul său şi îl
atrăsese în mişcare încă de când era în poliţia Rm. Vâlcea, dovedind „devotament
şi spirit revoluţionar”.

8
Samoilă Krug a fost internat în lagărul de Târgu Jiu pentru activitate antifascistă, apoi a
primit domiciliul forţat. A fost unul din oamenii de legătură între tovarăşii din lagăr şi cei
din afară, transmiţând lui Dej detaliile evadării. După 19 ani de încercări, în anul 1963,
printre rândurile în care îşi consemna amintirile în legătură cu evadarea lui Dej, îşi exprima
speranţa că va fi primit în partid: Aştept cu încredere acest eveniment. Am un copil care a
fost şi el în lagăr alături de mine şi a mâncat din pâinea amară a suferinţelor.
9
Sergent de poliţie, persoană de încredere a lui Roşianu, membru de partid din aprilie 1944
în celula Târgu Jiu.
207
 Roşianu: El mă scăpase în câteva rânduri de cădere, informându-mă la timp
de toate mişcările şi măsurile poliţiei din Vâlcea10. Aveam desăvârşită încredere în

10
Complicităţile unor angajaţi ai instituţiilor de siguranţă din Râmnicu Vâlcea cu Mihail
Roşianu reies din mărturia lui Petrică Iliescu, referitoare la Iandola: După un timp oarecare
am întrebat la Poliţie de soarta cererii mele şi un funcţionar mi-a spus că, Comisarul
Iandola a fost auzit vorbind ceva în legătură cu rezolvarea cererii mele. Am întrebat unde-l
găsesc şi am fost îndrumat să încerc la bodega Curecheanu. M-am îndreptat într-acolo şi,
întrebând pe Curecheanu, acesta îmi arată pe Iandola, care tocmai intra pe uşe. Am stat de
vorbă, la o gustare, cu Iandola şi mi-a spus că, deşi nu mă cunoştea personal, a mers la
subprefect şi a obţinut această autorizaţie specială pentru maşina mea, deoarece auzise de
la doctorul Stoenescu şi alţii vorbindu-se bine despre mine, că am casă la Bărbăteşti, ţuică
bună etc. În acel timp, a apărut şi soţia lui Iandola, care, printre altele, îmi spune că este
licenţiată în fizico-chimice, fiică de văduvă foarte săracă, colegă şi foarte bună prietenă a
logodnicei mele, dar fără slujbă, pentru că prefectul de la Caracal i-a purtat cu vorba pe
ea şi pe soţ, i-a minţit că-i va da ore în învăţământ, dar n-a făcut nimic şi ei, de necaz, s-au
mutat de un an de zile la Râmnicul Vâlcii.
M-am simţit obligat, pentru serviciul ce-mi făcuse cu obţinerea autorizaţiei şi le-am
promis că voi încerca şi eu să fac ceva cu încadrarea ei.
Am alergat la Bucureşti şi Craiova – era tocmai în preajma deschiderii anului şcolar
– şi cu multe stăruinţe am reuşit să obţin pentru soţia lui Iandola circa 6 sau 7 ore de
fizico-chimice la o şcoală din Râmnicul Vâlcii, iar pe parcurs şi în timp şi-a completat
numărul de ore.
Datorită acestei împrejurări, devenisem prieteni, venea la Bărbăteşti, la ţuică, îl
vedeam la Râmnicul Vâlcii şi am început să ne vizităm din ce în ce mai des, a venit la
căsătoria mea şi a cumnatei mele, la Corabia. În acest timp, Iandola devenise şeful
Siguranţei Statului din Vâlcea, când, următoarea împrejurare, pe mine şi pe Roşianu, ne-a
pus faţă în faţă cu Iandola:
Într-o dimineaţă discutam cu Roşianu în spatele maşinii aflate în faţa drogheriei din
piaţă, iar băiatul meu păzea în faţa maşinii, noi urmând să hotărâm în ce <zi> să plecăm.
Roşianu, care era cu faţa spre strada principală, tresare ca ars şi-mi spune: „Uite pe ăla
de la Siguranţă, vine spre maşină, eu plec, nu este bine să ne găsească pe amândoi”. Eu
am rămas pe loc în spatele maşinii, dar Iandola, care grăbea pasul, a observat că Roşianu
se îndepărtează şi a început să strige după el: „Domnule Roşianu, domnule Roşianu”,
până când Roşianu s-a înapoiat la maşină.
Comisarul Iandola a salutat şi a întrebat: „De ce fugi domnule Roşianu de mine?”.
Noi am tăcut şi i-am explicat că departe de noi intenţia de a-l ocoli. M-a luat pe mine de o
mână şi pe Roşianu de alta şi ne-a spus, zâmbind: „Domnule Roşianu, eu cunosc toată
activitatea dumitale, ştiu ce faci şi pe unde umbli. Nici lui nenea Petrişor nu i-am spus
nimic până astăzi, deşi merg în casa lui şi am fost la căsătoria lui. Atâta timp cât între mine
şi dumneata este nenea Petrişor, de mine să nu duceţi teamă, pentru că dânsul m-a servit
cum nici nu mă aşteptam. Însă vă atrag atenţia, destul de serios, că de acum înainte
lucrurile mă depăşesc şi situaţia este cât se poate de riscantă. Eugen Cristescu a trimis
agenţi şi organe speciale pentru informare şi urmărire, agenţi de demascare şi noi ne
temem”.
Ne-am despărţit de el şi am fost nevoiţi să reexaminăm situaţia, în funcţie de cele ce
ni se spusese.
Comisarul Iandola, care, în afară de cele ce am arătat mai sus, a ţinut ascuns în casa
lui o noapte întreagă pe Roşianu şi pe Nache Simionescu, întrucât s-a speriat şi soţia lui
care avea copil mic şi mai ştia că soţul ei era şeful Siguranţei în acel timp. Despre
208
el. Era cel mai potrivit pentru această acţiune, putând să treacă cu mai multă
uşurinţă, fără a atrage atenţia, pe lângă unele obiective păzite de militari ce se
găseau în jurul lagărului. Cum se va dovedi ulterior, uniforma şi sângele său rece
au fost factori determinanţi în reuşita evadării.
Intrarea în acţiune a celulei Tg. Jiu este povestită de Ion Modoran:
Ion Modoran: Tovarăşul Roşianu şi cu mine, sub pretextul că mergem să
vizităm cimitirul de onoare al oraşului, aşezat în imediata apropiere a lagărului,
am făcut înconjurul lagărului, orientându-ne la faţa locului asupra posibilităţilor
de evadare, fie prin tăierea sârmei ghimpate, fie prin trecerea pe sub sârmă, în
anumite puncte care favorizau acest lucru. În şedinţa ce a urmat, am expus
posibilităţile de evadare, oprindu-ne, în principal, la evadarea pe sub gardul de
sârmă din dreptul cimitirelor, unde gardul era mai aproape de cel al cimitirului.
Planul în amănunt urma să fie întocmit la prima şedinţă a celulei, în prezenţa
delegatului de la centru (...).
Organizarea întrevederii cu Dej în casa în construcţie este rememorată tot de
Modoran:
Modoran: La data şi ora indicată, adică în noaptea de 16 iulie, au venit la Tg.
Jiu cu o maşină, tov. Andrei şi Vladimir, adică Roşianu şi Maurer, ultimul fiind
găzduit timp de o săptămână în locuinţa mea de la Tg. Jiu. (...) Spre seară am fost
informat că va avea convorbirea chiar a doua zi, la casa industriaşului Comşa de
pe strada Sf. Treime, aflată în construcţie şi unde tov. Dej executa instalaţia
electrică. Semnul distinctiv de recunoaştere a tov. Dej – o floare albă la mâna
stângă. (...) Am făcut un drum de recunoaştere la casa lui Comşa. A doua zi l-am
însoţit până în apropiere, rămânând de pază la o oarecare distanţă, pentru a
interveni, dar întâlnirea a decurs în linişte.
Momentul este povestit de Roşianu:
Roşianu: La ora 10 fără 10 minute am plecat să-mi îndeplinesc sarcina de
onoare de a lua contact direct cu conducătorul Partidului Comunist. Am mers pe
trotuarul opus, fără a arăta nicio atenţie grupului din curtea casei în construcţie în
care era şi tov. Gheorghiu-Dej. Ei erau în pauză şi aşteptau. Am ocolit puţin pe o
stradă din fund şi m-am înapoiat pe trotuarul cu casa, în timp ce santinela mergea
spre mine. Până el se va întoarce, eu am intrat pe poartă. Tov. Gheorghiu s-a
desprins de grup cu o floare în mână şi a luat-o înainte intrând în clădire, în timp
ce ceilalţi tovarăşi, repede m-au acoperit, începând să lucreze la intrare şi în
primele două camere. Nu voi uita niciodată emoţionanţa întâlnire cu tov.
Gheorghiu-Dej sub nasul pasnicilor stăpânirii fasciste. Am făcut un succint raport
despre situaţia de afară, din ţară şi hotărârea conducerii de afară a Partidului ca
tovarăşul Gheorghiu-Dej să fie scos din închisoare (...) Mi-a vorbit despre situaţia
schimbată din rândurile comuniştilor din lagăr, (...) a arătat cum au fost lichidate
acţiunile fracţioniste şi lichidatoriste ale lui Şandru şi Iliescu11 şi alte greşeli şi

comportarea şi atitudinea lui Iandola cunosc şi alte amănunte preotul Marina, actualul
Patriarh şi Ionel ( sic!) Roşianu.
11
Alexandru Iliescu, tatăl lui Ion Iliescu, adversar al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi
Popescu-Puţuri în lagărul de la Târgu Jiu. În urma luptelor de putere din cadrul organizaţiei
209
confuzii care se statorniciseră în viaţa de partid din lagăr, înainte de venirea
dânsului de la Caransebeş. „Tocmai de aceea e nevoie ca nu numai eu să evadez,
ci să organizăm evadarea a cel puţin patruzeci de cadre valoroase ale Partidului”.
Tovarăşul Dej mi-a făcut cunoscut că deţinuţii sunt şi organizaţi pentru evadare pe
grupe cu responsabili, tinându-se seama de lucrările din judeţul Gorj, unde vor fi
trimişi să lucreze. Astfel, o grupă va lucra la Mânăstirea Tismana, unde a fost adus
tezaurul statului, altă grupă la construcţia palatului administrativ din Novaci şi
altă grupă la palatul administrativ de la Cărbuneşti.
Cu precauţia comunistului desprins cu tehnica întâlnirilor conspirative,
furişându-mă pentru a nu fi observat de santinele, am ajuns în stradă. Eram
cutremurat de emoţia întâlnirii şi cu conșţiinţa pentru lupta viitoare a Partidului, a
reuşitei evadării tov. Gheorghiu-Dej şi a 40 de cadre de conducere dintre cele mai
valoroase.
(...) La Bucureşti, tov. Emil Bodnăraş şi Rangheţ mi-au arătat că, în primul
rând, trebuia să fie organizată operaţia evadării tov. Gheorghiu-Dej, cu cel mult
un însoţitor şi după aceea să se organizeze şi evadarea unor grupe de tovarăşi,
folosindu-se cele mai bune condiţii şi împrejurări.
Roşianu inspectează traseele şi locaţiile din Tismana, Novaci şi Cărbuneşti,
pregătind evadarea de la Mânăstirea Tismana.
Ion Modoran relatează aceste împejurări:
Ion Modoran: Am fost solicitat de tov. Roşianu să găsesc o modalitate de a
merge personal la Tismana, pentru a examina la faţa locului posibilitatea de a
organiza evadarea de acolo (...). Sub pretextul că doresc să achiziţionez pentru
şcolile din judeţul Gorj material didactic de la depozitul casei Şcoalelor, aflat în
dispersare la Mânăstirea Tismana, am rugat pe colonel Graur, prefectul judeţului,
să-mi dea maşina până la Tismana, ceea ce am şi obţinut. Mai mult, prefectul s-a
oferit să mă însoţească, având să inspecteze comuna Pocruia, lângă Tismana. Deşi
în situaţia aceasta prezenţa sa mă stingherea oarecum, touşi s-a dovedit necesară.
Fără el n-aş fi putut pătrunde la mânăstire, deoarece de la Tismana şi până la
mânăstire erau trei rânduri de gărzi militare şi trecerea prin ele fără consemn nu
era posibilă.
Colonelul Graur a avut inspiraţia de a lua în maşină de la comandamentul
militar din Tismana pe ofiţerul de serviciu şi cu el am putut pătrunde în Mânăstire.
Acolo am vizitat depozitul de material didactic şi şantierul de construcţii şi am
încercat, fără a reuşi, să vorbesc cu lucrătorii şi să culeg ceva date despre
lucrătorii „electricieni” de la Tg. Jiu, prefectul şi arhitectul Băncii Naţionale, care
conducea şantierul, târându-mă continuu în altă parte decât acolo unde erau
grupe de lucrători şi unde aş fi putut să culeg ceva informaţii. Am putut vedea,
însă, sistemul de pază, dându-mi seama că o evadare în condiţiile de pază de aci
ar fi fost grea şi chiar riscantă pentru viaţa oamenilor. Îngrijorarea noastră a
dispărut în după amiaza aceleiaşi zile, când tov. Roşianu, luând legătura cu
lagărul, a aflat că tov. Dej şi ceilalţi comunişti de la Tismana au fost aduşi înapoi

de partid din lagăr grupul condus de Dej câştigă, iar Alexandru Iliescu moare, în august
1945, maginalizat.
210
în lagăr în noaptea următoare vizitei mele. Astfel, planul iniţial de evadare a tov.
Dej din lagărul de la Tg. Jiu devenise aplicabil.
În ziua de 6 august, a venit din nou la Tg. Jiu tov. Roşianu, care ne-a
comunicat că a sosit momentul să intrăm în acţiune. Luând legătura cu cei din
lagăr, i-am comunicat tov. Dej parola şi punctul de ieşire, pe sub gardul de sârmă
din dreptul cimitirului evreiesc.
Roşianu arată că ora şi locul evadării au fost comunicate de Dej, prin Krug:
nouă seara, pe sub gardul de sârmă ghimpată, în momentul schimbării santinelelor.
Roşianu: După gardurile de sârmă treceau printr-o mică porţiune de teren
cultivată cu porumb şi ajungeau la gardul de zid al marelui cimitir din Târgu Jiu.
Acolo, în cimitirul catolic, îi aştepta Ionică Pripasu, îmbrăcat poliţist. De acolo,
traversau în lungime cimitirul mozaic, ortodox, până în fund, unde era o poartă
masivă de lemn şi fier (...). Împreună cu Pripasu, am scos din ţâţâni poarta din
fund, lăsând-o numai rezemată, pe aci fiind singura posibilitate de ieşire ascunsă.
Am comunicat tov. Gheorghiu-Dej locul unde erau aşteptaţi şi formulele de
recunoaştere şi data executării, noaptea de 9-10 august.
Am plecat la Craiova pentru a veni cu maşina cu care să executăm drumul
până la Vâlcea, la poalele munţilor, unde totul era pregătit pentru adăpostire şi
pază. Maşina era construită de către mecanicul de la flotila de aviaţie din Craiova.
Am plecat din Craiova pe la ora 5 după amiază, îmbrăcaţi ca militari - cu maşina
condusă de Dugăeşescu şi în uniformă de aviator. La vreo 5-6 km. s-a produs o
pană de caucuic. L-am făcut în câteva minute. Dar la fiecare 5-6 km. se producea
(sic!) alte pene de cauciuc şi, în cele din urmă, o explozie care nu se mai putea
repara. Eram într-o stare de desperare cum nu fusesem toată viaţa. Organizasem
operaţia evadării până în cele mai mici amănunte şi acum intervenise o asemenea
situaţie neprevăzută. Trebuia să ajungem până la ora 11, adică înainte de apariţia
lunii. Dugăeşescu a înţeles şi a scos revolverul să se împuşte. I-am spus că nu se
rezolvă nimic prin aceasta şi am hotărât să plece cu prima maşină la Craiova să
cumpere cauciucuri noi şi, în cel mai scurt timp, să fie înapoi. Am oprit o maşină
militară ce trecea spre Craiova, care l-a luat pe Dugăeşescu, după ce tov. Maurer
îi dăduse suma de bani necesară. În mai puţin de o oră, cu o maşină de piaţă,
Dugăeşescu a adus cauciucuri noi. Până la Tg. Jiu am mers cu viteză maximă, dar
n-am mai putut ajunge la ora fixată.
Între timp în lagăr...
Popescu-Puţuri: Seara la ora 8,30 am ocupat, cu Gheorghe Petrescu, poteca
pe care se plimbau unii internaţi după masa de seară, dintre sârme şi w.c.-uri, să
împiedicăm circulaţia internaţilor pe acestă porţiune. La ora 9,30 apar tov. Dej şi
Didenco; fac un tur, două pe potecă şi la al treilea tov. Dej schiţează un gest de
despărţire, dar se reţine, ne loveşte cu palma peste pântec, ne spune câteva cuvinte
de îmbărbătare şi, apucând-o spre sârmă, se lasă pe burtă... În timpul acesta, se
auzea de sus, zumzetul unui avion. Garda se schimbase, soldaţii luându-şi postul în
primire, locul de evadare fiind cam între cele două posturi. Am rămas locului,
ţinând poteca ocupată. După o jumătate de oră, postul a fost ridicat. Tovarăşii
trecuseră cu bine pe sub cele trei rânduri de sârmă ghimpată.
Evadaţii sunt preluaţi de Ionică Pripasu.

211
 Ionică Pripasu: În ziua de 9 august 1944, la orele 20,30, m-am introdus, prin
cimititul catolic, stabilit pentru evadare, unde trebuia să-i întâlnesc pe cei doi
tovarăşi, recunoscându-ne după parola dată de tov. Roşianu. (parola era Unde-i
mormântul lui Iunian? – întrebare adresată de Gheorghiu lui Pripasu, care
răspundea: La Manutanţă).
După ce ne-am recunoscut, am pornit pe drumul stabilit spre locul unde
trebuia să mă întâlnesc cu tov. Cheată, care ne informa dacă a venit maşina sau
nu. Scăpaţi de santinelele de la paza lagărului, trebuia să trecem printre
santinelele de la Manutanţa Armatei, Depozitul de Aprovizionare al Armatei
precum şi de santinelele de la Depozitul de furaje.
Când am ajuns în dreptul Depozitului de furaje, am fost somaţi de santinelă,
dar justificând prezenţa mea în calitate de poliţist, am trecut de un obiectiv foarte
riscant, mergând mai departe, conducând pe cei doi tovarăşi. Până la coloana din
parc (Coloana Infinitului), unde ne aştepta tov. Cheată, care ne-a comunicat că nu
a venit maşina. A plecat să vadă ce se întâmplase cu maşina, de nu mai venea.
Rămas singur, am adăpostit pe cei doi tov. într-un boschet mai camuflat din parc.
Maşina, conform planului, trebuia să sosească la ora 21, însă, datorită unor
defecţiuni avute pe drum, a venit cu întârziere de mai multe ore.
După aşteptări zadarnice şi îngrijorătoare, am luat hotărârea să îi duc la un
loc sigur, având în vedere că apărea luna şi ne descoperea locul unde eram
ascunşi. Am luat hotărârea de a-i ascunde în depozitul de armament şi muniţii pe
care îl aveam în pază, care se găsea în strada Eroilor colţ cu strada Griviţei, în
apropierea Prefecturii şi Poliţiei. Am luat această hotărâre şi pe motivul că
depozitul era cunoscut de tov. Roşianu şi dacă totuşi, maşina cu tov. Roşianu
sosea de la Craiova, negăsindu-ne la locul stabilit, tov. Roşianu ştia să vină la
depozit.
Am ieşit din ascunzişul din parc şi ne-am continuat drumul spre adăpostul
stabilit. Datorită curajului tov. Gheorghe Gheorghiu-Dej, însoţiţi de subsemnatul
care eram în uniformă de poliţist, am trecut şi de aceste obstacole foarte
primejdioase, ajungând la depozit, unde i-am adăpostit, iar eu făceam de pază,
aşteptând maşina.
Ca o completare a relatării lui Pripasu, momentul întâlnirii Dej-Maurer este
intercalat ulterior în depoziţia lui Pripasu: Tov. Roşianu şi Maurer au sosit cu
maşina la ora 1,30 noaptea, după ce trecuse pe la locul stabilit, negăsindu-ne au
venit la depozit, unde i-am întâmpinat şi le-am adus la cunoştinţă că am reuşit şi
tovarăşii se află în depozit.
Tov. Gheorghe Maurer a fost îmbrăcat în haine de colonel de aviaţie, ceea ce
a făcut pe tov. Gheorghiu, când l-a văzut, să creadă că l-au trădat, punând mâna
pe carabină, confundându-l cu comandantul lagărului, fiind încă întuneric. Tov.
Maurer şi-a spus imediat numele conspirativ:
- Eu sunt, Jean, după care dânşii s-au îmbrăţişat emoţionaţi.
Şoferul era şi el îmbrăcat militar, în uniformă de aviaţie. Tov. Roşianu era
îmbrăcat civil. Au părăsit depozitul în jurul orei 2,15 diminieaţa.
Momentul de confuzie al lui Dej în privinţa lui Maurer nu este relatat nici de
Dugăeşescu, nici de Roşianu, martori ai scenei întâlnirii. Dar el a existat, fiind
confirmat de Maurer: M-am apropiat de tov. Gheorghiu, s-a trezit brusc din somn
212
şi la început nu m-a recunoscut (eram îmbrăcat în uniformă militară şi-mi lăsasem
mustăţi). Mi-am dat seama că nu mă recunoaşte, că se crede descoperit şi că vrea
să mă lovească cu ceva în cap. I-am spus: Ghiţă! Nu mă recunoşti, sunt eu,
Maurer. În sfârşit m-a recunoscut, ne-am îmbrăţişat12.
Gheorghiu-Dej se temea de o trădare, în clipele de aşteptare solicitându-i lui
Pripasu să îi arate calea cea mai scurtă de ieşire din oraş.
Roşianu relatează răspunsul lui Pripasu: „Eu nu vă las să plecaţi! Domnul
Roşianu va veni sigur, nu se poate să nu vină”. Nu se obişnuise să îmi spună
tovarăşe. Pentru el eram tot domnul învăţător. Aceasta a mărit nedumerirea tov.
Gheorghiu şi tov. Didenco, care mă cunoşteau sub numele de Andrei şi l-au
întrebat pe Pripasu: „Dar cine este acest Roşianu?” La aceasta, Pripasu a
răspuns „Ei, nu vă mai prefaceţi că nu-l cunoaşteţi, deoarece sunteţi din aceeaşi
familie. Acestea toate mi le-a spus Pripasu după executarea cu succes a evadării.
Roşianu nu îşi aminteşte momentul de confuzie al lui Dej: Tov. Maurer a
îmbrăţişat pe tov. Gheorghiu strigând: „Ghiţă!”. Repede s-au îmbrăcat cu haine
militare, pe care noi le adusesem şi am pornit-o spre comuna Milostea-Vâlcea,
unde se găsea prima casă de adăpost pregătită, la distanţa de 60 km. de Tg. Jiu. În
goana maşinii peste Câmpu Mare, tov. Gheorghiu-Dej a exclamat: Cât e de
frumos! Să stai închis 12 ani, să nu pierzi o clipă încrederea în victoria luptei
partidului şi, după 12 ani, să fii eliberat nu de către stăpânirea burghezo-
moşierească, ci de către partid, a cărui forţă a crescut fără încetare!”.
Conducătorul maşinii cu care Dej a părăsit oraşul Tg. Jiu a fost Dugăeşescu
Mihail, mecanic şef al unei escadrile de avioane, cu serviciul la Flotila 3 aviaţie
Craiova. A fost atras în P.C.R. de Manole Bodnăraş, în anul 1943, în urma unor
discuţii purtate pe tema războiului. În contextul evadării, a pus la dispoziţie maşina
personală şi a luat măsuri pentru a-i găsi lui Maurer o casă conspirativă.
Dugăeşescu: Am găsit casa din strada Părului nr. 36 din Craiova, unde m-am
mutat cu tov. Maurer, care era îmbrăcat sublocotenent şi pe care l-am prezentat
gazdei mele drept cumnatul meu rănit pe front, venit să-şi petreacă concediul la
mine. Pentru ca totul să fie asigurat, m-am logodit cu gazda, apoi m-am căsătorit,
fără ca să cunoască adevărul. Acolo nu venea (sic!) decât tovarăşul Roşianu,
Vidraşcu Gheorghe, Manole Bodnăraş şi tov. „Florica” (actuala soţie a tov. Emil
Bodnăraş), din partea C.C.
(...) Am primit ca sarcină din partea tov. Maurer să aranjez şi două costume
de haine militare de aviaţie, precum şi documentele necesare. Am cusut unui
costum al meu gradul de sergent major, iar alt costum l-am luat de la magazia
trupei, de la un cumnat al meu, i-am cusut gradul de sergent. Am întocmit şi
documentele necesare. Am organizat un depozit de combustibil în apropierea
comunei Işalniţa, la grădina flotilei de aviaţie. Toate acestea au fost puse la punct
până în ziua de 7 august.
Rolul său se încheie în comuna Milostea, unde lasă pe fugari şi se întoarce la
Craiova, prin Bălceşti: Pe parcurs am schimbat numărul de circulaţie al maşinii cu
număr de Craiova, în scopul de a deruta organele de poliţie şi jandarmi. În
noaptea de 12 august, a fost arestat Manole Bodnăraş, iar în următoarele zile am
12
Ştefan Bosomitu, Mihai Burcea, Spectrele lui Dej, Iaşi, 2012, p. 99-100.
213
observat persoane suspecte concentrate la escadrila unde făceam serviciu, iar
seara apăreau civil, în oraş.
Reuşeşte să fugă înainte de a fi predat Siguranţei şi se refugiază la Milostea, la
mecanicul Țundrea, iar după 23 august la Bucureşti, activând în Formaţiunile de
luptă patriotice, până la 6 septembrie, când este retrimis la Craiova.
Roşianu: În zorii zilei am ajuns la casa lui Țundrea Constantin, mecanic de
mori şi şofer, comunist, aşezată în zăvoiul de la marginea râului Tărâia.
Înainte de a pleca, am chemat pe tov. Ioniţă Bărbulescu, învăţător în comuna
denumită Racoviţa, cu care stabilisem să răspundă de conducerea şi paza
tovarăşilor eliberaţi la cea de a doua casă de adăpost, din comuna Râmeşti, de la
poalele munţilor Horezului, la învăţătoarea Maria Ionescu, element de o
desăvârşită încredere (...). În aceeaşi comună era învăţătorul Ion Simionescu,
membru P.C.R., cu care lucrasem în tot timpul războiului. El primise sarcina să se
îngrijească, împreună cu Ioniţă Bărbulescu, despre paza şi securitatea tovarăşilor
Gheorghiu-Dej, Maurer şi Vanea.
De la Milostea, tov. Ioniţă Bărbulescu a condus pe tovarăşii eliberaţi, pe timp
de noapte, pe poteci, prin păduri, până în localitatea Vaideeni, la punctul dinainte
stabilit (cimitirul comunei), iar de aici i-a preluat tov. Ion Simionescu, care i-a
condus la casa învăţătoarei Maria Ionescu din Râmeşti. Ne-am despărţit şi am
plecat să pun la cale evadarea grupului Cărbuneşti de comunişti, în frunte cu tov.
Gheorghe Apostol şi Alexandru Drăghici.
(...) Evenimentele s-au precipitat, însă, datorită ofensivei armatei sovietice pe
frontul Chişinău-Iaşi. În această situaţie, tov. Gheorghiu-Dej şi cu cei doi tovarăşi
care îl însoţeau (Vidraşcu şi Gheorghe Maurer), cu o maşină special pregătită,
călătorind noaptea, au ajuns la Bucureşti, Maşina a fost condusă de Petrişor
Iliescu şi ajutorul său, Gut Petre. În trecere prin Rm. Vâlcea, au fost găzduiţi
câteva ore la Pr. I... (Ion Marina), actualul ... (Patriarh al Bisericii Ortodoxe
Române).
Dej, Maurer şi Ion Vidraşcu (Ion Didenco) au rămas la Milostea până la 12
august, în casa lui Țundrea, după care au fost preluaţi de Bărbulescu.
Ioniţă Bărbulescu13: Drumul de la Milostea la Vaideeni a fost parcurs cu o
serie de greutăţi. Am trecut, destul de greu, prin zăvoaiele din Valea Cernii şi apa
Recii, partea de nord a comunei Slătioara, unde era postul de jandarmi şi trebuia
ocolit. Am ieşit deasupra comunei Slătioara, în satul Coasta Corbului. Am
13
Învăţător în comuna Racoviţa, judeţul Vâlcea, membru de partid din anul 1938. După 23
august 1944, a fost secretarul Judeţenei de Partid din judeţul Vâlcea, până în anul 1946 şi
deputat în primul parlament democrat, 1946-1948. Între 1948-1952 a fost „umărit”, aşa cum
declară în autobiografie: Am primit lovituri fără precedent din partea foştilor legionari
strecuraţi în partid şi a coadelor (sic!) de topor din grupul antipartinic al lui Luca şi Ana
Pauker. Aceşti ani sunt cei mai dureroşi din viaţa mea. După 1952 a fost preşedintele
Comitetului de Luptă pentru Pace din Departamentul Cultelor. Fiul său, Octavian
Bărbulescu, căsătorit cu Dida, fata Mariei Ionescu, gazda lui Dej, era, în anul 1963, director
adjunct în Ministerul de Externe. Fratele său, Petre Bărbulescu, membru de partid în
ilegalitate, a dezertat, în luna aprilie a anului 1944, împreună cu unitatea, la inamic şi a fost
voluntar în divizia Tudor Vladimirescu, lucru pentru care a fost condamnat la moarte prin
decret semnat de mareşalul Antonescu.
214
traversat satul, strecurându-ne prin grădini, pentru a putea ajunge în Valea
Oltului (?), unde eram în deplină siguranţă. Am continuat drumul spre puntea de
peste râul Luncavăţ, întrucât era cu neputinţă de trecut apa prin vad, în urma ploii
din cursul acelei zile. Ne-am îndreptat spre locul stabilit pentru întâlnire cu tov.
Simionescu. Din prudenţă, pe tov. Gheorghiu şi ceilalţi i-am adăpostit într-o claie
de fân din apropierea cimitirului, iar eu am mers în căutarea tov. Simionescu, în
cimitir. La semnalele cuvenite (am tuşit de două ori), tovarăşul Simionescu a
răspuns cu parola pentru care convenisem – „Recea”.
Drumul spre Râmeşti a fost făcut noaptea, aproximativ 25 de km., parcurşi pe
poteci de munte. Au ajuns la noua gazdă, învăţătoarea Maria Ionescu14, pe data de
13 august.
Simionescu Ion (Nache)15: Sătenii din sat, văzând neobişnuitele mele vizite în
casa tovarăşei Ionescu, începuseră să vorbească pe socoteala noastră, bănuindu-
ne de altfel de legături, datorită faptului că soţul ei lipseşte de acasă, dar am
convenit ca dânsa să pună la punct lucrurile, în sensul că venirea mea era
necesară punerii la punct a arhivei şcolare, cerută de tovarăşul „inspector şcolar”
Mihail Roşianu, care venise să inspecteze Şcoala Râmeşti.

14
La 17.11.1944, Gheorghe Gheorghiu-Dej îi scria următoarele rânduri: Mult stimată
doamnă Ionescu. Încă odată ţin să vă mulţumesc pt. ospitalitatea de care m-am bucurat în
timpul „voiajului” făcut în regiunea Dvoastră. Grija ce ne-aţi purtat-o îmi va rămâne ca
un exemplu de caldă prietenie şi neştearsă amintire. Fiecare colţ al gospodăriei Dvoastră
mi-a deventi drag şi abia aştept clipa când voi putea să vă fac o vizită. Dacă aveţi de gând
să veniţi pe la Bucureşti, veţi fi oaspetele meu, ar fi o mare bucurie pentru mine. Ce mai
face Dida (fiica Mariei Ionescu, n.n.)? Îmi pare nespus de rău că n-am putut să-mi iau
rămas bun de la ea. În orice caz, îi doresc multă sănătate şi nu-mi voi uita obligaţia legată
de promisiunea făcută. Am să-i pregătesc o serie de cărţi instructive, în speranţa că ele vor
avea o înrâurire fericită asupra educaţiei de care vă îngrijiţi. Vă strâng mâna cu toată
prietenia, al Dvoastră, Gheorghiu Dej. P.S. Salutări pentru Nache şi D-l. Ionescu.
15
Membru al partidului ţărănist, ulterior simpatizant al mişcării comuniste. Colaborator al
lui Roşianu. Aduce detalii interesante despre numirea lui Roşianu ca inspector şcolar pentru
judeţele Gorj şi Argeş, în anul 1944: Am ajuns la concluzia că Roşianu urma să vie în ţară,
să fie demobilizat, dar acest lucru nu era cu putinţă decât în situaţia că ar fi fost numit
inspector şcolar. Cum la fostul Minister al Educaţiei Naţionale era subsecretar de Stat I.C.
Petrescu, şef al tineretului naţional-ţărănesc şi cum ştiam că era dornic să colaboreze cu
Roşianu, am hotărât de comun acord să vin de la Tiraspol la Bucureşti, să iau contact cu
Ion Mihalache, naşul tov. Roşianu şi, prin acesta, să-l determinăm pe I.C. Petrescu să
numească pe tov. Roşianu inspector şcolar pentru judeţele Vâlcea şi Gorj. (...) După ce i-
am expus situaţia grea în care se află organizaţia naţional-ţărănistă din judeţul Vâlcea, că
învăţătorii, care aveau interese de satisfăcut, au început să o părăsească, pentru că noi nu
avem un om care să le stea în ajutor acestora, i-am cerut scrisoarea către I.C. Petrescu.
(...) Văzând că stărui, s-a liniştit, a scos o carte de vizită, i-a scris lui Petrescu că-l roagă
să facă numirea tov. Roşianu. Dar nu o pot folosi decât cu condiţia ca, după ce o vede I.C.
Petrescu, să mi-o restituie pentru a i-o duce inapoi, contrariu să nu mai îndrăznesc
vreodată să mai dau ochii cu el. Astfel a fost numit tov. Roşianu inspector şcolar pentru
judeţele Vâlcea şi Gorj, deci oficializat ca om de încredere al regimului antonescian, deşi
realitatea era cu totul alta.
215
 Între timp, tov. Roşianu a adus trei rânduri de haine călduroase, trei perechi
de bocanci. Cei trei tovarăşi au socotit că este nevoie să-şi facă buletine de
identitate - buletine pe care le şi procurasem -, dar trebuiau făcute fotografii şi,
bineînţeles, nu putea merge la fotograf, nici aduce pe acesta la noi şi, în această
situaţie, s-a căzut de acord să merg la Craiova, unde trebuia să iau un aparat de
fotografiat de la tovarăşa Lenuţa Bodnăraş16, din strada Vasile Alecsandri nr. 12.
Am luat legătura cu tov. Lenuţa Bodnăraş, am ridicat aparatul de fotografiat,
am căpătat toate informaţiile ce erau cunoscute în legătură cu arestarea soţului
său şi a altor tovarăşi.
Când am venit la Rm. Vâlcea, m-am întâlnit cu tov. Bărbulescu Ioniţă şi l-am
găsit îngrijorat de faptul că n-ar fi exclusă o urmărire a noastră, întrucât toţi cei
din Râmnic care-l cunoşteau începuseră să-l înjure şi să-i strige că este fratele
trădătorului sublt. Petrică Bărbulescu, care, încă din aprilie, trecuse cu unitatea
de partea Armatei Roşii.
Ajuns la Râmeşti, am procedat la facerea fotografiilor şi, împlicit, a
buletinelor, dar n-a mai fost nevoie, întrucât evenimentele modificaseră total
situaţia.
A doua zi dimineaţa, a sosit tov. Roşianu cu un autoturism cu 8 locuri,
proprietatea tov. Petrişor Iliescu din Bărbăteşti. Tov. Dej a schimbat hainele de
sergent aviator cu un costum al tov. Dumitru Ionescu17 şi, când i-am dat cravata,
mi-a spus, zâmbind: „Fă-i tu nodul, că eu de 13 ani n-am mai purtat cravată!”.
Cei trei şi-au luat rămas bun de la gazdă şi abia atunci femeia de serviciu şi-a
putut da seama „pentru ce pregăteşte mâncare mai multă ca de obicei”, fapt care
i-a făcut pe tovarăşi să râdă cu poftă.
Drumul spre Râmnic şi apoi spre Bucureşti este povestit de Petrică Iliescu18,
şoferul şi proprietarul maşinii cu opt locuri:
Petrişor Iliescu19: Am plecat într-o după amiază de la Bărbăteşti, cu maşina
condusă personal de mine. Primul popas l-am făcut la Vâlcea, la pr. Marina20.

16
Soţia lui Manole Bodnăraş, fratele mai mic al liderului comunist Emil Bodnăraş.
17
Soţul Mariei Ionescu, gazda grupului de evadaţi. Arestat pentru vina de fi fost membru al
Partidului Ţărănist-Călinescu. Suspendat din învăţământ 4 ani.
18
În mărturia sa aduce informații interesante referitoare la Roșianu, din perioada 1942-
1943: (...) se găsea mobilizat la lagărul de prizonieri sovietici de la Tiraspol, unde a fost
anchetat și trimis în judecată pentru activitate antihitleristă. El a fost îndrumat de mine și
de Nae Simionescu să ia legătura cu fratele meu, procurorul militar cu gradul de căpitan la
fosta Curte Marțială din Tiraspol. Cele două anchete pornite împotriva lui Roșianu pentru
faptul că ajutase la evadarea unor prizonieri sovietici (...) s-au succedat la intervale de
timp. La prima anchetă, Roșianu a fost trimis în judecată și căpitanul Iliescu a intrat ca
acuzator și a propus concluzii de achitare, iar Roșianu a fost achitat. A doua anchetă a fost
mai târziu și situația lui Roșianu era și mai gravă. Ion Iliescu a luat personal cazul în
anchetă și, pe propria-i răspundere, a clasat cazul.
19
Prieten al lui Roşianu din anii 1927-1928.
20
Viitorul Patriarh al României. Precizări interesante despre relaţiile acestuia cu mişcarea
comunistă şi, personal, cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, face soţia lui Ion Popescu-Puţuri:
Când a venit aprobarea grupului (pentru eliberare din lagăr n.n.), soţul meu mi-a dat
indicaţii să nu mă duc în sat, unde mi s-a fixat domiciliul, ci să mă opresc la Craiova, de
216
Pentru obţinerea unui cauciuc de rezervă cu cameră, ce se găsea nemaipomenit de
greu în timp de război, am lăsat amanet la vulcanizatorul Garaliu de la Vâlcea un
aparat radio nou-valiză marca „Braun”, aparat ce nu l-am mai văzut nici în ziua
de azi (...). Am plecat din Vâlcea în jurul orei 9 seara, când începuse să se
înopteze. Eu la volan, conduceam maşina, tov. Ion Gheorghe Maurer în dreapta
mea, iar pe locurile din spate tov. Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ion Vidraşcu şi
băiatul meu, care mă însoţea totdeauna la drum, P. Gutt.
La trecerea podului Oltului, capul spre Argeş, unde curbează drumul spre
dreapta, am fost opriţi şi înconjuraţi de militarii care făceau paza şi controlau
întreaga circulaţie pe şosea. Maşina era cu capota ridicată şi închisă, aşa că nu se
putea vedea cine este înăuntru, iar eu, printr-o manevră abilă, am chemat militarii
în stânga mea, la volan şi le-am arătat toate actele maşinii, permisul de circulaţie,
fiscal, autorizaţia specială pentru circulaţie, încă un act şi plus buletinul meu de
identitate. Când unul dintre ei mi le-a înapoiat şi s-a aplecat puţin spre maşină,
numai atunci a observat că înăuntru sunt şi alte persoane, s-a recules imediat şi a
strigat la noi ca toată lumea să prezinte legitimaţia. Era însă, prea târziu. Pentru
că pusesem deja maşina în mişcare, în clipa în care am simţit actele în mâna mea
stângă. Eram pregătit pentru o astfel de situaţie, ştiind că însoţitorii mei nu aveau
acte de legitimaţie (...). Am fost somaţi să oprim, s-a strigat după noi şi, după câte
îmi amintesc, s-a tras şi cu arma, ca să ne intimideze, însă prea târziu, pentru că
noi ne îndepărtasem mult cu maşina. Norocul meu a fost că au venit toţi în stânga
maşinii la controlul actelor, altfel, dacă se aşeza vreunul în faţa maşinii, toată
abilitatea mea se solda cu un eşec, pentru că, într-o astfel de situaţie, nu puteam
trece cu maşina peste un soldat nevinovat, care nu avea nici măcar calitatea de
poliţist antonescian.
Drumul a fost anevoios. Mergeam noaptea, cu ambele faruri îmbrăcate şi
camuflate cu huse de doc (...), făcând un singur popas. Când coboram panta spre
Piteşti, tov. Maurer îmi pişca faţa şi mâinile pentru a mă ţine cât mai treaz, văzând
că dădeam, probabil, semne de oboseală.
Înainte de Piteşti, am oprit maşina, ne-am rostogolit pe iarba plină de rouă,
pentru a alunga oboseala. În oraş nu am avut control, la Argeş şi Râul Doamnei
ne-am strecurat ceva mai uşor prin controlul militar, pentru motivul că am trecut
în zorii zilei.
De la Piteşti la Bucureşti înaintam cu mai mult curaj, iar bucuria noastră a
fost de scurtă durată.
Cam la 30 km. de Piteşti spre Bucureşti, am fost întâmpinaţi de un
bombardament şi o luptă aeriană formidabilă, unde nemţii se lăsau cu Stukasurile
în picaj şi mitraliau înspăimântător această arteră principală de circulaţie.

unde să iau ceva bani de la o rudă mai îndepărtată a noastră (Kati Florescu) şi să plec la
Râmnicu Vâlcea; acolo, să trec pe la părintele Marina de la Biserica Sf. Spiridon (în
realitate, Marina era preotul bisericii Sf. Gheorghe din Râmnic n.n.) şi să îi spun cine sunt.
(....) M-am dus la Râmnicu Vâlcea, am găsit pe părintele Marina, i-am spus cine sunt şi am
plecat la Ocnele Mari, venind din când în când la Râmnic. Într-una din seri, gazda la care
stam mi-a spus că a auzit la radio că s-a făcut pace şi am plecat la Râmnic, la părintele
Marina. Aici am întâlnit pe tov. Dej.
217
Veneau valuri, valuri, atât de dese încât am fost nevoiţi să facem zeci de popasuri
şi culcări pentru a ne camufla, până treceau puţin şi apoi urcam repede în maşină
şi înaintam, de cele mai multe ori printre gloaneţele lor.
Drumul devenise nemaipomenit de aglomerat, pentru că lumea fugea
înspăimântată de teama bombardamentului din Bucureşti. Nu exista picior de om
sau vehicul care să meargă spre Bucureşti, afară de noi, care înaintam ca nişte
fantome (...) la volanul maşinii nr. 88 Rm.V.
Situaţia în lagăr, după evadare:
Gheorghe Popescu: Noi aveam sarcina (Popescu-Puţuri şi el) ca, în caz că se
întâmplă ceva şi se descoperă trecerea tov. Gheorghiu, să ne apropiem de gard şi
să simulăm că noi am vrut să fugim, camuflând retragerea tov. Gheorghiu şi
Didenco(...). A doua zi, simulând că mergem să-i cerem un lucru sau altul, ţineam
trează în mintea oamenilor că tov. Gheorghiu este în lagăr.
Popescu-Puţuri: A fost dat prezent trei zile în şir, li s-a făcut patul în fiecare
seară, li s-a dus porţia de mâncare, era strigat pe nume, tare, în curtea lagărului.
N-a ştiut, în afară de cei care trebuia, nimic de evadare, până când s-a primit
confirmarea că tovarăşul este în siguranţă. Atunci fost chemat Dulbergher21, şeful
de baracă în care era cazat şi tov. Dej şi a fost sesizat că din baracă lipsesc, seara,
la numărătoare, 2 internaţi, fără să se spună cine sunt aceştia. Ofiţerul de serviciu
a făcut numărătoarea, apoi, apelul şi a constatat lipsa celor doi tovarăşi. Au
început cercetările de unde şi pe unde au evadat. S-au luat măsuri pentru
dezorientare. S-a stabilit ca unii tovarăşi să spună că i-au văzut, în cursul zilei, în
grupa de vis-a-vis (grupa atelierelor). S-a început cercetarea din partea opusă de
unde evadase Dej.
Această relatare nu corespunde cu cea a lui Gheorghe Popescu. El fixează
momentul descoperirii evadării lui Dej în momentul în care un alt grup de internaţi
a evadat (grupul condus de Alexandru Drăghici, de la Cărbuneşti, a căror evadare a
fost hotărâtă de Dej în prima şedinţă ţinută în libertate).
Gheorghe Popescu: Cu acest prilej, comandamentul lagărului s-a sesizat şi a
trecut la verificarea internaţilor, aflând şi de evadarea tov. Gheorghiu. Conform
instrucţiunilor, aveam sarcina să derutăm organele de pază. După ce
comandamentul a stabilit că, în afară de marele grup, a evadat şi tov. Gheorghiu,
conducerea lagărului a luat măsuri de pază şi represiune. În primul rând, a
împrejmuit o cabană cu sârmă ghimpată şi a întărit-o cu pază. Un mare număr de
membrii de partid şi UTC-işti au fost izolaţi în acestă cabană. Eu am fost numit
şeful cabanei. Încă din ziua izolării, am primit scrisoare să scot afară din izolare
pe tov. Chivu Stoica, explicând, în calitatea mea de şef de cabană, că tov. Chivu a
fost găsit băgat între noi la izolare. Soldatul nu îşi prea putea da seama de această
situaţie, crezând că şeful de cabană este un fel de autoritate, mi-a dat voie mie şi

21
Moise Dulbergher, arestat în 1941 din poziţia de angajat al Agenţiei Comerciale a URSS
din Bucureşti, internat în lagărul de la Târgu Jiu. După 1944, susţinut de Vanea Didenko
(Ion Vidraşcu), militant comunist de frunte, însoţitorul lui Dej în evadare, a activat în
Direcţia Generală de Securitate de Poporului, românizându-şi numele, Moise Dulgheru.
Anchetator în cadrul procesului Pătrăşcanu. A fost epurat odată cu grupul Ana Pauker-
Vasile Luca-Teohari Georgescu. În anii 1980, a emigrat în Israel, apoi în Canada.
218
tov. Chivu să trec salteaua, pătura şi celelalte lucruri şi să-l scot pe tov. Chivu din
mijlocul celor care erau izolaţi.
(...) Chiar în ziua de 23 august s-a organizat, fără voia comandamentului
lagărului, plecarea din lagăr, pe eşaloane. În primul eşalon a plecat tov. Chivu şi
apoi au plecat celelalte eşaloane. Am mers până la Piatra Olt, de unde a trebuit să
ne retragem la Craiova, deoarece începuseră luptele între trupele române şi
partizani (!) şi trupele germane.
La Craiova, tov. Popescu-Puţuri ne-a cazat în internatul unui liceu şi a
început să ne procure arme. După circa 48 de ore, am plecat spre Bucureşti.
Mărturiile celor care au luat, într-un fel sau altul, parte la evadare, refac, cu
amănunte intersante referitoare la derularea evenimentelor şi crezurile politice ale
celor implicaţi, un moment al istoriei P.C.R. în lunile iulie-august 1944. „Filmul”
evadării este creat, exculsiv, de versiunile persoanelor din anturajul liderului şi ale
celor implicaţi direct în organizarea evadării, putând fi suspectate de o doză mare
de subiectivitate. Ele sunt, însă, importante prin valoarea lor de mărturii
documentare primare şi prin amănuntele pe care le dau sau pot fi sesizate de istoric,
în legătură cu unii membrii ai mişcării comuniste din Vâlcea sub conducerea lui
Roşianu, relaţiile interumane pe plan local şi atitudinea duplicitară a unor
reprezentanţi ai instituţiilor statului interbelic faţă de Roşianu şi Marina. Departe de
a avea statutul unui studiu ştiinţific, materialul de faţă nu şi-a propus să tragă
concluzii sau să facă judecăţi de valoare, ci să aducă în faţa pasionatului de istorie
surse documentare referitoare la un eveniment şi context istoric care, coroborate cu
alte studii de specialitate pe aceeaşi temă, să poată reface istoria unui eveniment
punctual şi a unor timpuri trecute, cu multitudinea lor de faţete.

219
Valori de artă medievală în Colecţia de Arheologie şi Artă Bisericească
,,pr. Gheorghe I. Petre–Govora” (II)

Diana Mirea*
Dragoș-Ionuț Ecaterinescu**

Keywords: icons, the apostolic register, the 19th century, the painters
workshop in Teiuş.
Abstract: Medieval art values in the Collection of Archeology and Church
Art ,, pr. Gheorghe I. Petre-Govora "(II). In this article we present four icons
belonging to the „Collection of Archeology and Church Art «pr. Gheorghe I.
Petre–Govora»”, painted on wood, in the 19th century, which were part of the
iconostasis of a church, the register of the apostles. Judging by the manner of
interpretation, it seems that they were painted by a representative of the painters
workshop in Teiuş.

În acest articol continuăm demersul nostru prin ,,Colecția de Arheologie și

Artă Bisericească «pr. Gheorghe I. Petre–Govora»” prezentând cititorului câteva
icoane de tâmplă, aflate în custodia muzeului, reprezentând pe: Sf. Apostol
Vartolomeu1, Sf. Apostol Luca2, Sf. Apostol Matei3 și Sf. Apostol Iacov4.
În registrele muzeului nu am găsit date clare despre proveniența acestor
lucrări, dar se poate spune că, judecând după maniera de interpretare, avem același
autor anonim5 format, probabil, în atelierul local din Teiuș, care a pictat icoanele pe
la jumătatea sec. al XIX-lea. Ele au făcut parte din iconostasul unei biserici, din
registrul apostolilor, ajungând la noi doar aceste patru reprezentări.

* Diana Mirea, doctor, conservator, Muzeul Județean „Aurelian Sacerdoțeanu” Vâlcea,

Calea lui Traian, nr.143, Râmnicu Vâlcea, e-mail: scrociob_diana@yahoo.com.
** Dragoș-Ionuț Ecaterinescu, muzeograf, Muzeul Județean „Aurelian Sacerdoțeanu”
Vâlcea, Calea lui Traian, nr. 143, Râmnicu Vâlcea, e-mail: dragosecaterinescu@yahoo.ro.
1
Nr. inv. 470; Dimensiuni: L. 40.5 cm, l. 23.3 cm, gr. 2 cm; Tehnică: tempera pe panou de
lemn de esență moale, grund alb; Stare de conservare: relativ bună (desprinderi de strat
pictural, depuneri aderente, etc.).
2
Nr. inv. 471; Dimensiuni: L. 40 cm, l. 22.5 cm, gr. 2.3 cm; Tehnică: tempera pe panou de
lemn de esență moale, grund alb; Stare de conservare: relativ bună (desprinderi de strat
pictural, depuneri aderente, etc.).
3
Nr. inv. 472; Dimensiuni: L. 40 cm, l. 22 cm, gr. 2.3 cm; Tehnică: tempera pe panou de
lemn de esență moale, grund alb; Stare de conservare: relativ bună (desprinderi de strat
pictural, depuneri aderente, etc).
4
Nr. inv. 473; Dimensiuni: L. 40 cm, l. 23 cm, gr. 2.3 cm; Tehnică: tempera pe panou de
lemn de esență moale, grund alb; Stare de conservare: relativ bună (desprinderi de strat
pictural, depuneri aderente, etc).
5
Cei mai mulți zugravi nu se semnau, conform credinței, deoarece ei erau consideraţi a fi
instrumentele Domnului.
220
 În ordinea numerelor de inventar amintim prima dată de Sf. Apostol
Vartolomeu înfățișat în manieră populară, orientat spre dreapta, stând pe un tron
destul de încărcat, după modelul celor postbrâncovenești. Proporțiile sale, ca de
altfel ale tuturor celor patru apostoli din prezentul articol, sunt de 1/6 unități față.
El are părul alb, nasul drept, sprâncene arcuite și barba rotundă, iar chipul său
exprimă pace interioară gândindu-se la lucruri sfinte. Tunica sa are o nuanță
plăcută de verde, simbolizând regenerarea spirituală, calmul și echilibul, cu un mic
model pe umăr. Mantaua, prinsă pe o parte, are culoarea roșie, aceasta
simbolizează viața pământească, iubirea, jertfa și altruismul celui care o poartă, dar
şi războiul sau focul iadului. Ca predicator, el ține un rotul înfășurat cu ambele
mâini, mâna sa stângă fiind sub manta. Fondul este albastru6, culoare cerească, care
simbolizează în icoane smerenia tăcută, cu un ancadrament treflat în nuanțe de ocru
și roșu pentru planul pe care stă tronul. Ceea ce se poate remarca la toate cele patru
icoane, fiind și un element de încadrare în timp al icoanei7, este lipsa aurului8 din
nimbul care îi înconjoară chipul sau din fond, acesta fiind înlocuit de ocru sau alte
culori, în funcție de zona reprezentată și de imaginația artistului.
Reprezentarea Sf. Apostol Luca respectă indicațiile erminiilor, făcându-ne să
înțelegem că este vorba de același autor care dorește să reprezinte altă pesoană cu
caracterul și frământările sale. El este tânăr, cu părul creț, cu puțină barbă9 și ochii
mari, senini, având corpul orientat spre dreapta. Tunica are culoare verde, iar
mantaua are culoarea ocru-portocaliu, prinsă pe o parte. Ca predicator, el ține un
rotul10 cu mâna stângă, care este acoperită de manta. Picioarele sale desculțe se
sprijină pe un postament de culoare albastră. Cadrul în care se află Sf. Apostol
Luca este asemănător cu cel în care se află cei patru apostoli pe care dorim să îi
prezentăm. Avem un tron asemănător cu cel înfățișat anterior, ușor curbat,
sugerând o oarecare perspectivă, ornamentele fiind puțin diferite, dar tot de
inspirație postbrâncovenească. Cromatic vorbind, la fond întâlnim aceleași nuanțe
de albastru, de roșu și nu în ultimul rând, ancadramentul treflat de culoare ocru.
Sf. Apostol și Evanghelist Matei este vameșul chemat de Iisus, pe când
trecea prin Capernaum și este simbolizat în biserică prin om sau înger. El este
bătrân. Capul, desenat energic, se caracterizează prin ochii subliniaţi, prin
sprâncenele şi pleoapele reprezentate prin semicercuri, nasul stilizat în două linii
paralele şi un cerc la legătura cu fruntea. Părul şi barba sunt tratate în linii paralele,
albe-cenuşii, pe fond negru. Este drapat în tunică verde și o mantie roșie, cu
faldurile veşmântului vizibil conturate, sugerând volumul. Poziţia trupului este uşor
înclinată spre dreapta şi ţine cu ambele mâini evanghelia deschisă, care se sprijină
pe genunchiul stâng, celălalt fiind poziţionat, ca nivel, mai jos. Nu pare să scrie în

6
Cavarnos 2005, p.162-171.
7
Odată cu perioada postbrâncovenescă și cu apariția atelierelor locale, suprafața acoperită
cu aur din icoane scade în funcție de formația și posibilitățile materiale ale pictorilor.
8
Aurul, în iconografie, simbolizează lumea imaterială, fiind culoarea măreției, a veșniciei
și a desăvârșirii.
9
Dionisie din Furna 2000, p.149.
10
Sfântul Apostol Luca este unul dintre cei patru evangheliști, alături de Matei, Marcu și
Ioan.
221
ea, dar foaia din dreapta evangheliei este liberă, iar cea din stânga, pe jumătate
scrisă. Scrisul este însă indescifrabil, deci autorul nu ne transmite nici un mesaj al
acestuia.
Sf. Apostol Iacov a fost, conform tradiției, frate cu Sf. Apostol Ioan și fiul lui
Zevedeu. Erminiile îl descriu pe acesta ca pe un tânăr, cu început de barbă11.
Reprezentarea respectă cele descrise în erminii și metoda de interpretare anterioară,
doar că de această dată avem un tânăr, șezând pe tron, cu ochii mari aplecați spre
masa pe care se află o călimară cu cerneală și o carte sfântă (probabil evanghelia)12,
în care scrie cu o pană. Valorația carnației s-a obținut în straturi succesive de la
ocru închis până la blicuri de culoare aproape albă. El este îmbrăcat într-o tunică
roșie și o mantie verde cu pliuri paralele conturate cu negru, care respectă în același
timp poziția corpului. De sub tunică iese piciorul drept, desculț, care se sprijină pe
un postament albastru. Raportul de proporții este de 1/6.
Icoanele studiate în prezentul articol se încadrează în maniera de abordare a
zugravilor din Teiuș, la care, de obicei, se observă o linie sigură, care comunică
foarte multe privitorului, o paletă bogată și o mare varietate de nuanțe vesele, dar
nu lipsite de rafinament. Ei posedă anumite cunoștințe, au gust pentru detalii, nu
duc lipsă de imaginație și sunt apreciați de boierimea locală. Chipurile sunt tratate
în mod realist, urmărindu-se individualizarea prin fizionomie a personajelor. Toate
acestea demonstrează virtuozitatea zugravilor din Teiuș, care au prelungit, într-o
epocă medievală postbizantină târzie, efectele artei brâncovenești și
postbrâncovenești13.

Bibliografie

Cavarnos 2005 Cavarnos Constantine, Ghid de

iconografie bizantină, ed. Sophia, București,
2005.
Dionisie din 2000 Dionisie din Furna, Erminia picturii
Furna bizantine, ed. Sophia, București, 2000.
Ene 2011 Ene Ioana, Icoane brâncovenești și
postbrâncovenești din județul Vâlcea (1680-
1730) Studiu și catalog, ed. Offsetcolor, Rm.
Vâlcea, 2011.
Iuliana 2001 Monahia Iuliana, Truda Iconarului, ed.
Sophia, București, 2001.
Sendler 2005 Sendler Egon, Icoana imaginea
nevăzutului Elemente de teologie estetică și
tehnică, București, 2005.

11
Dionisie din Furna 2000, p.149.
12
Sfântul Apostol Iacov nu a scris nici una dintre cele patru evanghelii.
13
Ene 2011, p. 101-103.

222
Sf. Apostol Vartolomeu Sf. Apostol Luca

Sf. Apostol Matei Sf. Apostol Iacov

223
 Tabăra de pictură de la Măldărești - plein-air, ediția a V-a,
10-20 septembrie 2018

Ana Amelia Dincă*

Keywords: Măldărești, painting workshop, Centenary of the Great Union,

art, memory of places.
Summary: The painting workshop Măldăreşti - plein-air, fifth edition,10-
20 September 2018. Sterică Bădălan, Ovidiu Buzec, Vali Irina Ciobanu,
Gheorghe Coman, Mihai Coţovanu, Bogdan Dumitru Enache, Simona Pascale,
George Păunescu, Lucia Puşcaşu, Mirela Ungureanu were the ones who, at the 5th
edition of the Painting Workshop in Măldăreşti, honored the Centenary of the
Great Union, evoking in their art the memory of the places, the archaeological
relics of the First World War, the symbols of the Union from 1918.

Sterică Bădălan, Ovidiu Buzec, Vali Irina Ciobanu, Gheorghe Coman, Mihai
Coțovanu, Bogdan Dumitru Enache, Simona Pascale, George Păunescu, Lucia
Pușcașu, Mirela Ungureanu au fost cei care, la cea de a V-a ediție a Taberei de
pictură de la Măldărești, au omagiat Centenarul Marii Uniri, evocând în arta lor
memoria locurilor, relicvele arheologice ale Primului Război Mondial, simbolurile
Unirii de la 1918, dar și liniștea care s-a așezat peste aceste meleaguri după marele
eveniment istoric. Cranii ale soldaților împușcați, insigne ale ofițerilor, uniforma
specifică a luptătorilor noștri, locuri unde au avut loc confruntări sângeroase,
cimitirul eroilor, bisericile în care aceștia s-au rugat, au fost subiecte prezente în
compozițiile finale ale artiștilor plastici. Excursiile de documentare în care au mers
participanții la tabără au fost relaționate cu evenimente, momente și simboluri
reprezentative pentru județul Vâlcea în remarcabilul an 1918. Artiști cu viziuni
plastice deja conturate, cei zece plein-air-iști au abordat tehnici specifice manierei
lor de a lucra, fiecare având un discurs vizual care îi definește viziunea.
Prioritățile estetice ale lui Sterică Bădălan fac parte din arealul vizual al
picturii de factură modernă. Aspecte din istoria locurilor au avut drept reper
arhitectura, decorația fațadelor, amplasarea subiectelor în cadrul natural pitoresc,
metamorfozând realitatea cu elementele de plasticitate, cu desenul peste care
culoarea s-a așezat expresiv și în accente concordante cu motivul pictural
reprezentat. În lucrările „Cula Duca”, „Poarta spre lumină” și „Biserica Nouă”
geometriile compoziționale, jocul de planuri, perspectivele caracterizate de simetrii
și asimetrii, centrele de interes și punctele de fugă sunt reevaluate de artist în
compoziții echilibrate, ținând seama de rigori de școală, peste care experiența și
îndemânarea au intervenit în a susține plăcerea de a picta în plein-air, artistul
adaptându-se la tema impusă: istoria împrejurimilor, implicând cadrul arhitectural
și natural. „Poartă la Cimitirului eroilor” este o lucrare specială în contextul
aniversării Centenarului Marii Uniri. Acest simbol al trecerii dintre două lumi, de
*
Ana Amelia Dincă, profesor de arte vizuale, istoric şi critic de artă, membru al U.A.P,
secţia critică, e-mail: ameliadinca@yahoo.com.
224
la pământ la cer, se concentrează în abordarea lui Sterică Bădălan pe îngemănarea
dintre imaginația vechii viziuni populare a realizării porților cu decorația de factură
sacră, cu plinuri și goluri, care să faciliteze transcendența sufletelor în ciclicul ritm
al universului.
O reîntoarcere în timp, dar si evocarea unui timp al naturii, descoperim in
pictura artistei Vali Irina Ciobanu, cea care reiterează impresiile sale directe asupra
motivului pictural, fie ca este vorba de o structură arhetipală, fie că aduce pe
suprafață bidimensională, nota pictogenă a lumii vegetale. Culoarea uneori
saturată, redând misterul și frumusețea florilor, delicata lor stridență, realizată în
pete rafinate de culoare, contrastând cu desenul figurativ al arhitecturii arhaice, cu
o dominanță de complementare în gama roșu/verde, conferă o dimensiune lirică
lucrărilor, care descoperă ineditul. Întoarcerea la primordial, la structurile vegetale
și la masivitatea vechilor construcții medievale, introduce pictura artistei Vali Irina
Ciobanu într-un orizont vizual aparținând magicului și regenerării lumii, realitatea
fiind interpretată în cele mai sincere notații lirice, în care domină bucuria de a trăi.
Momentul 1918 a fost readus în contemporaneitate prin pictarea podului de la
Câineni, locul unde au avut loc lupte în timpul Primului Război Mondial.
Suprafața vibrantă a apei, surprinsă într-o pensulație ritmică și liniile drepte și
curbe ale arhitecturii, dincolo de care vegetația se aflä în gloria ei, rememorează
istoria tăcută și în acelasi timp vie a locurilor. În memoria soldatului necunoscut,
Vali Irina Ciobanu a creat compoziția Regăsire, un studiu de craniu în culoare în
fața căruia este redatä insigna unui ofițer, însemn corodat de timp, având traiectorii
decorative, interpretate cu măiestrie de artistă. Craniul care a constituit modelul
tabloului Regăsire, fusese descoperit în tranșee de domnul Claudiu Aurel Tulugea,
directorul Muzeului Județean Aurelian Sacerdoțeanu Vâlcea și avea în orbite
pământ și rădăcini, urma glonțului care l-a ucis pe acest soldat tânăr, fiind vizibilă.
Modalitățile de limbaj plastic pe care le utilizează Gheorghe Coman sunt
supuse studiului naturii, dinamica locului regăsindu-și în lucrările create la
Măldărești, tainele ascunse, mirosul arhaic al pământului sunt fundamentate prin
sugestii ale arhitecturii țărănești specifice zonei, dar și prin înfățișarea diferitelor
fațete ale construcțiilor medievale cum ar fi masivitatea, simplitatea, grația plasticii
fațadelor sau a pridvoarelor, coloanele bisericilor și arcadele acestora, pe unde
lumina divină pătrunde neîncetat. Împrejurimile locului au fost surprinse și acestea
într-un conținut filosofic, de armonie deplină a omului cu natura, efectul psihologic
al culorii fiind cel care amplifică grandoarea fiecărei compoziții, creată aici de
Gheorghe Coman. Acesta așează pe pânză impresii și stări, pe care i le-a imprimat
peisajul, putându-se detecta în lucrările sale întreaga poezie a atmosferei de
septembrie. Momentul Marii Uniri a fost implicat în pictura sa prin referințe la
soldații români, participanți la Primul Război Mondial. Aceștia sunt figurați cu
gândul la Dumnezeu, rugându-se la sfinții protectori ai celor ce merg la luptă. În
fața imaginii sacre, zugrăvită pe stâlpul bisericii, personajele îmbrăcate în uniformă
militară, stau la sfat. O demonstrație de măiestrie, cu aplecare asupra subiectului
plastic, așezat pe armătura unei compoziții figurative.
La Măldărești, Mihai Coțovanu evocă sentimentul autentic al naturii,
transfigurările luminii în diferite momente ale zilei, vorbind despre preocupările
sale pentru pictura în plein-air, pentru dispunerea ecranelor cromatice în funcție de
225
percepție și de rigori cromatologice. Plasticitatea poetică a eclerajelor, subtil
nuanțate, permite aerului să vibreze de armonii calorice, ceea ce înseamnă că
emoția artistului în fața motivului pictural a reușit să transmită suprafeței
bidimensionale a pânzei întreaga gamă de trăiri și energii pozitive, care au invadat
sufletul artistului, impresionat de infinitele frumuseți ale cadrului natural de la
Măldărești, dar și de arhitectura veche, monumentală, surprinsă în intensități
pigmentare și în norme compoziționale, știute de artistul cu experiență. Portretul
Reginei Maria bust, într- o abordare realistă, evocă personalitatea acestui simbol al
Marii Uniri, pictorul surprinzând trăsăturile definitorii ale chipului și puterea
privirii de la care contemporanii nu-și puteau lua ochii. Însemnele regalității,
descoperirea caracterului, blândețea și frumusețea interioară a modelului, îl
definește din nou pe Mihai Coțovanu drept acel portretist reputat pe care îl știm.
În pictura lui Ovidiu Buzec contrastele valorice se află supuse armoniilor de
septembrie și memoriei spațiului istoric, dar și unor concepte relaționate cu
sacrificiul celor care au trăit momentul 1918, cu drama războiului și bucuria unirii.
„Cula Duca” implică stilistic farmecul pensulației și autoritatea desenului, însă
artistul se lasă purtat de feeria clipelor când lumina se revarsă peste spectacolul
vegetal și arhitectonic al curții de la Măldărești, masele cromatice având un
conținut regenerator prin eclerajele variate ale vegetației. Lumina albă a culei,
eclerajele ce înconjoară armoniile tonale și petele de nuanțe așezate ritmic,
alternând cu trasee de culoare, urmând modelul avut în față de artist, evidențiază o
structură statică a imaginii, determinată de amplasarea clădirii reprezentate în
centrul lucrării. Pentru compoziția „Echilibru regăsit”, Ovidiu Buzec se oprește
asupra simbolului rugăciunii, figurând două mâini hieratice, pictate în cel mai pur
stil bizantin, amintirea lui Hristos, capacitatea sa de intercesiune, pentru a mântui
sufletele celor dispăruți în Primul Război Mondial, fiind cheia în care am putea citi
mesajul transmis de artist. În contextul compoziției se află și insigna unui ofițer,
semn că Ovidiu Buzec venerează prin arta sa amintirea eroilor neamului.
Tonuri calde și reci, tușe saturate și variate nuanțări cromatice descoperim la
Bogdan Dumitru Enache, cel pentru care simfonia structurală a naturii se atașează
de ineditele componente ale clădirilor de patrimoniu de la Măldărești. „Cula Duca”
a fost și pentru acest artist subiectul unui frumos tablou în care descoperim cum
lumina se răsfrânge pe zidul alb, evidențiind unghiul de vedere din care a fost
surprinsă. Traversând compoziția, deschizând alt spațiu peisagistic spre o natură
calmă și generoasă, cula Duca, prin specificitatea sa arhaică și prin modul în care a
fost surprinsă și amplasată pe diagonală, ne vorbește despre implicarea afectivă a
pictorului în studiul eclerajelor asupra epidermei zidului, devenit un personaj în
sufletul căruia vechea lume este tăinută. „Încrâncenarea ultimului efort” pe frontul
anului 1918, prezintă un soldat căzut în genunchi. Cu ultimele sale resurse de
energie, acesta luptă încă pentru binele tării sale. Complementaritatea roșu/verde
conferă o notă în plus de rafinată abordare a compoziției, respectul pentru istorie și
pentru înaintași, fiind evocat într-o distinsă ținută estetică. Argumentele plastice ale
notației picturale înseamnă o textură cromatică rafinată, semnificații descriptive ale
desenului figurativ și mijloace de expresie de impact, ușor de cuprins cu privirea. O
imagine sintetică, realizată după rigori compoziționale, unde descoperim
implicarea de factură lirică a execuției și totodată dramatică a subiectului abordat,
226
ar fi datele ce îl definesc pe Bogdan Dumitru Enache în impresiile sale vizuale de
la Măldărești.

O intensitate a trăirii emoționale în fața subiectului pictural o întâlnim la

Simona Pascale, un temperament artistic așezat. Exaltarea culorii, dar și aplicarea
ponderată a acesteia, creează pasajele unei expresii expresioniste liniște și
voluptoase, în care afectul este un pretext pentru nelimitate posibilități de
plasticizare a imaginii. Un spirit sintetic în ceea ce privește ansamblul
compozițional, Simona Pascale exersează prospețimea tonală, picturalitatea, starea
de expectativă și beatitudine a materiei. Mușcatele de la Măldărești au încununat
experiența artistei la cea de a V-a ediție a taberei, unde atmosfera paradisiacă a
ansamblului istoric a fost concentrată în „Grădina de vis”, o lucrare în care
interpretarea subiectului rămâne supusă impresiei și frumuseții diurne a atmosferei.
Arcadele și coloanele unui pridvor, zugrăvite în albul tradițional al purității și lumii
țărănești, se profilează pe suprafața pânzei, al cărei discurs vizual este punctat de
structuri vegetale. Recursul la evenimentele istorice ale Primului Război Mondial
se concretizează în tabloul „Pe aici au trecut eroii”, în care se cristalizează apetența
pentru redarea unui detaliu arhitectonic al zidului de incintă al bisericii, recursul la
forma figurativă și la o tendință constructivistă a elementelor de limbaj plastic
utilizate, demonstrând adaptarea la temă a pictoriței și la un simbolul trecerii dintre
două stări distincte, poarta.
Lumina transparentă a toamnei amprentează substanța cromatică din pictura
lui George Păunescu. Volumetria „Culei Duca” este o consecință a studiului formei
și a lucrului în plein-air, când artistul se află într-o deplină comuniune cu tema
aleasă, lăsând-o supusă tușelor juxtapuse pentru a crea efecte de plasticitate
deplină. Raportul dintre lumină și umbră este unul ce creează o undă de mister a
compoziției, monumentalitatea și aspectul monolitic al arhitecturii, fiind
caracteristicile care atrag atenția privitorului. Transfigurarea materiei prin
interpretarea realității figurative, dar fără a se îndepărta de aceasta, idealizarea
ambianței și lirismul dominant al tabloului, schimbarea osmotică a cromaticii,
petrecută pe parcursul zilei sunt rezultatul senzației de bucurie a artistului în fața
șevaletului, a capacității sale de a interfera cu peisajului și a se supune frumuseții
lui. „Peisajul din Măldărești” îi lasă mai multă libertate de exprimare artistului,
acesta concentrându-se pe vibrația cromatică și pe expresia vizuală nuanțată a
naturii. George Păunescu privește lumina din umbră, evidențiind partea
paradisiacă, de profundă liniște a Măldăreștiului, consacrându-și astfel energia în
orizontul intim al reflexelor cromatice, venite din surprinderea unui instantaneu al
naturii, o impresie plastică asupra secvențelor geografice.
Lucrările Luciei Pușcașu se pliază parcă pe farmecul discret al vieții de
odinioară, care amina cândva splendoarea acestui colț de eden. „Vremuri de
altădată” amintește delicatețea domnițelor care au trăit aici, distinsa lor cochetărie,
cu nimic mai prejos față de seducția transmisă de doamnele din Orient sau
Occident. Tonalitățile vivante, ritmuri cromatice rezultate din textura
vestimentației, stilizate cu fascinație de Lucia Pușcașu, conturează un portret bust,
fără detalii faciale, având caracter de generalitate, devenit un elogiu pentru seducția
feminină medievală, recurentă în arta noastră murală și în țesături. În lucrarea
227
„Liniște la Măldărești”, artista venerează beatitudinea și prospețimea transmisă de
natura extatică, evocată în datele expresioniste ale unei abordări stiliste entuziaste,
cu tușa fragmentă, tensionând compoziția și făcând-o vivantă. Dar totodată, această
liniște mărturisită nouă de artistă în efectele transparente de albastru valorat și
ocru-galben, vine să ne amintească de marile momente ale trecutului, care au așezat
tăcere peste mormintele soldaților, fără efortul cărora Marea Unire nu ar fi fost
posibilă. O exprimare extrem de plastică, în care culoarea plonjează pe întreaga
suprafață a pânzei, imortalizând o secvență a peisajului specific zonei, dar trecută
prin propriul arsenal vizual în care culoarea este efectul unei experiențe susținute.
Formula vizuală adoptată de Mirela Ungureanu cunoaște o mai mare libertate
de exprimare, în sensul că artista se concentrează asupra sugestiei, abstractizând,
dar lăsând lizibil punctul de plecare al imaginii. Interpretările acesteia înseamnă
evocarea contextului în formule moderne de exprimare, problemele de morfologie
aduse în discuție denotând o pictoriță sensibilă, de vocație. „Singurătate” este o
introspecție în liniștea absolută a naturii, marginea de lume dobândind dimensiunea
fabulosului prin jocul cromatic deosebit de rafinat și reținut pentru obținerea unei
plasticități expresive. Copacul reprezentat are datele axiologice ale ființei umane,
Mirela Ungureanu alăturând caracterul direct al gestului artistic cu impactul avut
de spațiul tăcut și complex al naturii, asupra bucuriei artistei de picta în plein-air.
Lucrarea „Fraternitate” este o compoziție mai geometrizată, mai controlată
structural, cu tendințe dramatice prin griurile echivalente ideii de suferință.
Semnificația reprezentării conturează dimensiunea unui moment plin de umanism,
acela de ajutorare a camaradului rănit în luptele Primului Război Mondial. Cei doi
soldați sunt plasați în centrul compoziției, construcția piramidală descrisă de
aceștia, recuperând echilibrul structural și alternanța dintre registrul din față și
perspectiva celui de al doilea plan, unde întrezărim o așezare umană, evocarea fiind
sugestivă și întrând în contextul rememorării unui timp de mult trecut, dar prezent
încă în amintirile noastre.

228
 „Echilibru regăsit”, Ovidiu Buzec, 60 x 60 cm, tehnică mixtă
(lucrare realizată în tabăra de pictură Măldărești plein-air, în cadrul proiectului
„Salonul Național de Artă Contemporană” finanțat de Ministerul Culturii și
Identității Naționale prin proiectul strategic „Centenarul Marii Uniri”)

229
„Regăsire” – În memoria soldatului necunoscut, Irina Vali Ciobanu, 50 x 40 cm,
tehnică u/p (lucrare realizată în tabăra de pictură Măldărești plein-air, în cadrul
proiectului „Salonul Național de Artă Contemporană” finanțat de Ministerul
Culturii și Identității Naționale prin proiectul strategic „Centenarul Marii Uniri”)

„Jertfa soldaților”, Mihai Coțovanu, 46 x 33 cm, tehnică u/p

(lucrare realizată în tabăra de pictură Măldărești plein-air, în cadrul proiectului
„Salonul Național de Artă Contemporană” finanțat de Ministerul Culturii și
Identității Naționale prin proiectul strategic „Centenarul Marii Uniri”)

230
 Organizarea habitatului tradiţional în zona Călimăneşti

Ionuț Gabriel Dumitrescu

Keywords: settlement, wood, architecture, home.

Abstract: Organization of the traditional habitat in Călimăneşti
area.Calimanesti city is located in the northeastern part of Valcea county, on Olt
Valley, in the small Carpathian depression Jiblea. His components places are
located on both sides of the river Olt, at 260 meters altitude. It has a mild climate,
alpine, very favorable to balnear activities.

În anul 1927, localitatea Călimăneşti a primit statutul de oraş, în componenţa

sa intrând un număr de 6 localităţi: Călimăneşti (reşedinţa oraşului), Căciulata,
Seaca (pe malul drept al Oltului), Jiblea Nouă, Jiblea Veche şi Păuşa (pe malul
stâng al Oltului).
Oltul, în defileul Coziei, a creat vestitele „Cârlige”, iar la sud de zona
muntoasă, chiar la poalele acesteia, se află depresiunea subcarpatică Jiblea-
Berislăveşti care a constituit un adăpost izolat, dar sigur, foarte prielnic pentru
stabilirea şi dezvoltarea unor vechi aşezări.

Termenul aşezare este o formaţiune şi o categorie teritorial tradiţională

complexă, determinată de coordonate geografice istorice, social-economice, etnice,
administrative, religioase. Componentele aşezării sunt vatra şi moşia, cu alte
cuvinte intra şi extravilanul, la care se adaugă populaţia, elementul datorită căruia
vatra şi moşia sunt într-o permanentă şi dinamică relaţie. În cadrul celor trei unităţi
inseparabile (locuinţă, gospodărie, aşezare, reductibile la rândul lor la celule
indivizibile), s-a creat întreaga civilizaţie şi cultură a unui popor. Fără ele nu poate
fi conceput modul de viaţă al unei comunităţi1.
Una din trăsăturile caracteristice ale judeţului Vâlcea constă în faptul că
aşezările omeneşti s-au dezvoltat extrem de bine în condiţiile de relief. În zona de
contact cu muntele, aşezările s-au dezvoltat îndeosebi în depresiunile ce se înşiră
de la est la vest, în partea de miazănoapte a judeţului (Loviştea, Jiblea, Berislăveşti,
Muereasca, Dobriceni, Zmeurăt, Horezu), iar spre sud cu precădere pe cursul văilor
ce au direcţia nord-sud (Govora, Otăsău, Bistriţa, Luncavăţul, Cerna, Tărâia,
Olteţu). Această concentrare a populaţiei în depresiunile subcarpatice şi pe cursul
râurilor este specifică pentru configuraţia etnografică a zonei2.
O arie sau subzonă etnografică, individualizată prin arhitectura construcţiilor,
prin interiorul locuinţei, prin produsele meşteşugăreşti, este partea nordică a Vâlcii,

 Ionuţ Gabriel Dumitrescu, doctor, şef secţie Etnografie, Muzeul Judeţean Aurelian
Sacerdoţeanu Vâlcea, e-mail: ionut_gabriel1981@yahoo.com.
1
Budiş 2004, p. 22.
2
Stoica et al. 1972, p. 7.
231
ce se întinde pe şirul aşezărilor din depresiuni de la Călimăneşti-Muereasca până la
Horezu-Stroeşti3.
Activităţile tradiţionale ale localnicilor din zona Călimăneşti sunt: cultivarea
pământului (pomicultura, cultura cerealelor şi a cartofului pe suprafeţe mici),
creşterea animalelor, exploatarea şi prelucrarea lemnului. În vechime, o importanţă
deosebită o aveau vânătoarea, pescuitul şi adunatul aurului din prundul Oltului
(activitate practicată, în general, de ţiganii robi ai mănăstirii Cozia). Pe lângă
acestea, mai trebuie amintită viticultura, o dovadă grăitoare în acest sens fiind
existenţa unui deal al „Viilor”.
Ţinând seama de tipul predominant al activităţii economice reflectată şi în
structura ocupaţională a locuitorilor, modul de folosire a terenului agricol şi gradul
de îmbinare a funcţiilor economice, deosebim în zona Călimăneşti următoarele
tipuri de aşezări rurale: aşezări cu funcţii mixte pastoral-agricole şi aşezări
specializate în diferite meşteşuguri.
Prima menţiune documentară a Călimăneştiului o găsim în condica mănăstirii
Cozia la 20 mai 1388, când voievodul Mircea cel Bătrân, domnul Ţării Româneşti,
dăruieşte mănăstirii Cozia, între altele, şi „locul numit Călimăneşti pe Olt”, fost al
lui Nan Udobă, unde călimăneştenii „erau slobozi de toate dările şi muncile
domniei mele”4.
Satele Jiblea şi Seaca sunt atestate pentru prima dată la 12 decembrie 1424,
într-un hrisov emis de domnitorul Ţării Româneşti, Dan al II-lea, prin care
voievodul întăreşte mănăstirii Cozia mai multe privilegii şi sate, printre care şi cele
două5. În satul Jiblea viticultura se practica din vechime. Printr-un hrisov emis la
11 august 1638 în timpul domniei lui Matei Basarab, se acorda mănăstirii Cozia
vinăriciul din Jiblea de la „tot omul”6.
Cea dintâi descriere a zonei datează din 1520 şi aparţine conducătorului
comunităţii de la muntele Athos, Gavriil Protul, care, vizitând Cozia, arată că este
„plină de toate bunătăţile cu munţi mari şi cu văi, îngrădită şi ocolită de un râu
mare şi izvoare mari şi multe împrejurul ei. Şi are toată hrana călugărească, poieni
şi livezi, nuci şi alţi pomi roditori fără număr, vii şi grădini şi acolo cură piatră
pucioasă şi tot pământul împrejurul ei este pământ roditor, care şi noi am văzut cu
ochii noştri acel loc şi i-am zis pământul făgăduit”7.
Se presupune că aşezarea cunoscută din vechime sub numele de Călimăneşti
s-a întemeiat în secolele 5-6 d.Hr., când vechea obşte sătească daco-romană ce se
întindea pe malurile Oltului şi pe dealurile de la poalele Coziei s-a destrămat prin
împărţirea ei între oamenii de vază ai vechii obşti – Căliman, Şerban, Stoica şi
Bogdan. Astfel, de la numele lui Căliman a rezultat aşezarea cunoscută în zilele
noastre sub numele de Călimăneşti8.

3
Stoica et al. 1972, p. 15.
4
Mămularu 1983, p. 167.
5
Petrescu 2007, p. 221.
6
Petrescu 2007, p. 221.
7
Petrescu 2007, p. 221.
8
Iordan 1963, p. 71.
232
 O legendă locală spune că, pe locul unde se află astăzi Căciulata, era odinioară
o băltoacă alimentată permanent de un izvor. Pe lângă locul respectiv treceau
nepăsători păstorii cu turmele lor. După un timp, unul dintre ei, pe nume Căciulă, a
observat că celor mai bătrâne dintre oile sale le plăcea să stea în băltoacă şi
începeau cu vremea să calce mai vioi. Descoperind miracolul, ciobanul s-a scăldat
şi el de câteva ori, înzdrăvenindu-se de dorul de şale. Acesta a dat de ştire şi altora
despre minunile pe care le face băltoaca pe care ei nu o luaseră în seamă până
atunci. De aici, spune legenda, se trage numele aşezării Căciulata9.
Toponimul Căciulata poate fi dat de natura terenului şi indică un vârf acoperit
cu negură, eventual cu vegetaţie, care evocă imaginea unui cap de om cu căciulă10.
La Bivolari exista în vechime o crescătorie de bivoli al cărei scop era probabil
acela de a hrăni oştirile în timp de război. Bivolari se numeau crescătorii, păzitorii
acestor cirezi de bivoli, termen care a dat toponimul istoric Bivolari şi care s-a
păstrat până în zilele noastre.
Toponimul Cozia este de origine botanică şi se datorează faptului că, în zona
în care a fost construită mănăstirea, erau pe vremuri o mulţime de nuci. În primul
hrisov de danie al lui Mircea cel Bătrân, din 20 mai 1388, avem sintagma „la locul
numit Călimăneşti, pe Olt”, iar într-un alt act „la locul numit Nucet, pe Olt, adică
Cozia”. Termenul „coz” este de origine pecenego-cumană şi înseamnă nucă.
Schimbarea numelui de Nucet în Cozia se datorează faptului că mai exista, în
aceeaşi vreme, încă un locaş cu numele Nucet în Dâmboviţa11.
Seaca are la origine termenul „sec”. În cazul de faţă, toponimul indică un
pârâiaş, o vale seacă, iar toponimul Păuşa are la bază antroponimul Păuşa,
femininul antroponimului masculin Păuş, întâlnit în documentele medievale.
Femininul Păuşa poate fi şi un antroponim masculin12.
Toponimele Jiblea Nouă şi Jiblea Veche au la origine antroponimul masculin
Jiblea, Jiblă. Termenii adăugaţi antroponimului indică faptul că cele două aşezări s-
au format la distanţe mari de timp una de cealaltă. Jiblea Nouă s-a format prin
roirea unei familii sau a unui grup de familii din vechiul sat Jiblea. După
întemeierea noii aşezări, satul lor s-a numit Jiblea Nouă, iar satul de baştină Jiblea
Veche, pentru a le putea distinge. Aceasta indică faptul că, pe măsură ce vatra de
sat cunoaşte un spor demografic, o suprapopulare, în raport cu posibilităţile de trai,
are loc un fenomen de roire în acelaşi hotar al satului13.
Aşezarea caselor la linie a constituit una dintre preocupările majore ale
autorităţilor din Ţara Românească după adoptarea Regulamentului Organic.
Autorităţile doreau să îi convingă pe ţărani să îşi clădească casele în cazul înnoirii,
dar mai ales al construirii lor din nou, mai cu îngrijire, mai frumoase la vedere, mai
de odihnă şi pe linie dreaptă, cu uliţe largi pe mijloc14. Măsura se referea la casele
ţărăneşti, atât ale clăcaşilor, cât şi ale moşnenilor. La 2 ianuarie 1837, Deodosiu,

9
Petrescu 2007, p. 222.
10
Iordan 1963, p. 78.
11
Giurescu 1976, p. 27.
12
Iordan 1963, p. 84.
13
Iordache 1974, p. 294.
14
Corfus 1969, p. 280.
233
arendaşul moşiei Jiblea răspunde Subcârmuirii de Aref (din care făcea parte satul
Jiblea la acea dată) că se va conforma poruncii privind aşezarea caselor la linie 15.
Tot el raporta că, până când nu va lua Mănăstirea dezlegare de la Marea Logofetie
Bisericească, nu va permite clăcaşilor să taie lemne pentru mutarea caselor la linie:
„am şi dat de ştire satelor a nu îndrăzni să taie cel mai mic lemn până ni să va
porunci de al doilea de Mănăstire”16. La 15 ianuarie 1837, Mănăstirea Cozia scrie
arendaşului Deodosie să alcătuiască listă cu numele fiecărui clăcaş şi cu materialele
lemnoase necesare17. Planul de sistematizare a satelor a continuat până la sfârşitul
secolului al XIX-lea.
Cele mai multe sate din Vâlcea se găsesc pe văile râurilor, unde trecerea dintr-
un sat în altul se face aproape pe nesimţite. În acest sens, Oltul, şi toţi afluenţii lui
constituie cel mai clar exemplu. La fel şi la contactul dintre Subcarpaţi şi rama
muntoasă, cum este şi cazul Călimăneştiului, satele formează un lanţ aproape
neîntrerupt, accentuând parcă şi mai mult linia dintre cele două unităţi geografice.
Relieful accidentat al Vâlcii a făcut ca aşezarea satelor să fie variată. Din acest
punct de vedere satele vâlcene sunt de trei feluri: sate de vale, sate de coastă şi sate
de creastă. În zona Călimăneşti întâlnim sate de vale, cu case înşirate pe malul apei
sau pe prima terasă foarte joasă, şi sate de creastă, cu case înşirate de-a lungul
drumului ce merge pe creasta dealului.
Considerând structura şi planul satului drept criterii fundamentale în stabilirea
tipurilor morfo-structurale, observăm că aşezările din zona Călimăneşti sunt de tip
răsfirat. Satul răsfirat este tipul de sat cel mai răspândit în Vâlcea, caracteristic
zonei colinare, în care păduri de fag şi de stejar alternează cu livezi de pomi şi viţă
de vie, în proporţii ce definesc o economie pomi-viticolă cu teren arabil pe
suprafeţe reduse. Este tipul de sat caracteristic ocupaţiilor mixte. Satele răsfirate au
o reţea întinsă de uliţe în lungul cărora sunt dispuse gospodăriile, între care se
găsesc grădini cu pomi sau terenuri arabile cultivate cu porumb, legume etc.
Densitatea gospodăriilor este mai mare, în vetrele iniţiale ale satelor, devenite
centrul lor, şi scade spre margini. Structura satului în forma cea mai tipică se
prezintă cu gospodării în majoritate aliniate la uliţe. Proprietatea este divizată între
hotar şi vatra satului.

Gospodăria
Gospodăria este definită ca o unitate social-teritorială formată dintr-un
complex de construcţii (case şi construcţiile anexe) ridicate în cadrul unui spaţiu
delimitat – curtea şi grădina ce aparţin unei familii care locuieşte şi foloseşte în
comun bunurile agonisite18 sau ca ansamblul arhitectural compus din casă şi toate
clădirile anexe grupate la un loc în cadrul unei curţi19.
Gospodăria tradiţională din zona Călimăneşti cuprinde, pe lângă locuinţe, o
serie de anexe necesare pentru adăpostirea animalelor, a uneltelor, a atelajelor şi a

15
Novac 2006, p. 297.
16
Novac 2006, p. 298.
17
Novac 2006, p. 300.
18
Toşa 1986, p. 347.
19
Ionescu 1981, p. 65.
234
lemnelor, pentru păstrarea alimentelor şi pentru pregătirea hranei; în plus,
gospodăria cuprinde sistemul de împrejmuire şi sursele de apă. Orientarea casei
este determinată, în primul rând, de soare, faţada fiind orientată, în general, spre
sud şi, uneori, spre răsărit, în acest din urmă caz şoseaua fiind elementul principal
de determinare a orientării casei.
Cel mai important adăpost pentru animale este grajdul, de diferite tipuri, de la
cel mai vechi, din bârne de lemn, până la cel din zidărie uscată, cu fânărie sus
construită din grinzi rare, în formă de x-uri, pentru aerisirea fânului. Lateralele sau
spatele adăpostesc, sub prelungirile acoperişului, butoaie şi buţi pentru fermentarea
prunelor. Grajdul cu fânărie apare la majoritatea gospodăriilor. Marea frecvenţă a
grajdului subliniază rolul important ce l-a avut creşterea animalelor chiar în acele
gospodării care nu au caracter agricol şi nici pastoral şi a căror principală sursă de
venit o formează vinderea de produse pomicole. Privite din punctul de vedere al
materialului şi al tehnicii de construcţie, grajdurile sunt de mai multe tipuri:
– grajd vechi de bârne lungi, încheiate „stâneşte”;
– grajd de bârne scurte prinse în amnare;
– grajd din scânduri groase, verticale, prinse pe schelete de grinzi;
– grajd din paiantă – schelet de grinzi şi cărămidă;
– grajd de cărămidă.
După felul cum este împărţit, grajdul poate fi:
– cu o singură încăpere;
– cu două încăperi alăturate;
– cu două încăperi şi slon deschis între ele pentru unelte agricole şi car.
În fiecare gospodărie exista şi un coteţ pentru păsări şi o cocină sau coteţ
pentru porci. Coteţul pentru păsări era alcătuit din patru pari bătuţi în pământ şi
câteva scânduri aşezate vertical, care formau o mică încăpere patrulateră, prevăzută
cu şiţă de lemn în faţă, servind ca adăpost pentru găini sau raţe. În multe cazuri
coteţul avea dublă funcţionalitate: la parter era adăpostit porcul, iar la etaj păsările.
Nelipsite din nicio gospodărie din zonă, bucătăriile de vară, denumite cunii, au
o vechime apreciabilă. Cunia se prezintă sub forma unei încăperi construite din
bârne. Ea putea fi amplasată în spatele curţii, în prelungirea casei sau paralel cu ea.
Uneori, alături de bucătărie, unde se putea şi locui, se construia o magazie pentru
depozitarea produselor alimentare, având, deci, funcţie de cămară.
Anexele destinate adăpostirii lemnelor pentru foc poartă denumirea de polate.
Ele sunt amplasate fie în prelungirea gradului, fie în spatele casei. În unele cazuri
polata este o construcţie separată.
Cea mai puternică tradiţie a păstrării vinului la pivniţele de pe dealurile cu vii
s-a conservat în nordul Olteniei. Mai cu seamă în satele de moşneni din Mehedinţi,
Gorj şi Vâlcea, până către Primul Război Mondial, pivniţele de pe dealuri alcătuiau
o aşa-zisă aşezare cu case izolate20. Pivniţa, numită în zona Călimăneşti hodaie sau
odaie, se întâlnea, cu precădere, pe Valea Roştei şi în Dealul Viilor. Acestea se
lucrau din bârne masive şi cioplite cu securea; aveau drept temelie piatra de râu sau
trunchiuri de copaci. Intrarea în hodaie se făcea printr-o uşă cu ţâţână obţinută

20
Petrescu, Mironescu 1967-1968, p. 287.
235
dintr-o blană masivă. Pereţii se terminau la partea lor superioară cu o cunună de
bârne care forma baza de susţinere a şarpantei acoperişului. Odăile nu aveau pod,
iar fumul din vatra liberă ieşea de sub acoperiş. Unele odăi aveau sobă cu plită sau
cu olane21.
Funcţionalitatea era şi ea aproape aceeaşi ca pentru întreg arealul vâlcean:
prelucrarea strugurilor şi păstrarea instrumentarului viticol şi, în cele mai multe
cazuri, a vinului. În interiorul odăilor se aflau depozitate vasele. Putina, butia (vas
de lemn cu un fund de capacitate mare) şi butoiul erau principalele recipiente aflate
în inventarul unei odăi. Butoiul şi putina erau ridicate pe nişte lemne spre a fi ferite
de umezeala solului. Tradiţia orală păstrează încă vie amintirea vremurilor „uşilor
deschise”, când orice trecător străin avea acces la odăi, beneficiind de îngăduinţa
de a bea cât putea, cu condiţia să pună cepul sau dopul la loc şi să nu provoace
stricăciuni. În Vâlcea şi Gorj s-a păstrat cel mai bine această uzanţă, această lege
nescrisă a cinstei şi omeniei22.
O tradiţie pentru Vâlcea, atestată documentar începând cu secolul al XIX-lea,
este fierberea ţuicii din prune sau mere. În zona Călimăneşti, livezile cu prune sau
mere sunt foarte răspândite. După ce se coceau, prunele se scuturau cu prăjina, se
depozitau în vase mari de lemn, unde fermentau adăpostite sub şopruri sau perdele.
Pentru a fi distilate, prunele fermentate erau duse la cazan, instalaţie amenajată sub
construcţii uşoare numite poverne. Gospodarii din zona Călimăneşti ridicau aceste
poverne în apropierea surselor de apă. Povarna era, de ele mai multe ori, o
construcţie simplă: patru pari înfipţi în pământ cu un acoperiş de şiţă într-o apă.
Sursele de apă potabilă din vatra satului erau construite spre şosea, cu
posibilităţi de alimentare din drum prin practicarea unei portiţe sau a unui pârleaz.
În decursul timpului s-au cristalizat trei tipuri de asemenea construcţii, şi anume:
ştiubeiul simplu, ştiubeiul cu cumpănă şi fântânile cu roată. Inconvenientul
ştiubeiului rezultă din faptul că întreaga construcţie nu poate fi acoperită. Astfel, au
apărut fântânile cu roată, de dimensiuni mai mici, care puteau fi construite sub
acoperiş. Acest tip de instalaţie pentru scos apa este alcătuit din „zăcătoare” şi două
furci din stejar prin care trece un ax pe care culisează un lanţ cu una sau două
găleţi. Acţionarea axului se face cu ajutorul unei roţi.
Materialul de construcţie utilizat cu preponderenţă pentru ridicarea anexelor
gospodăreşti era lemnul, mai ales sub formă de bârne. De altfel, există o strânsă
corelaţie între materialul de construcţie şi mediul ambiental, cu formele specifice
de relief, dar şi cu bogăţiile naturale. Este cât se poate de firesc ca în această zonă,
o regiune cu păduri şi arboret din abundenţă, să predomine lemnul.
Împrejmuirea gospodăriilor din Călimăneşti a fost realizată, în timp, din
diferite materiale şi în diferite tehnici. S-au folosit gardurile naturale din mărăcini,
din nuiele împletite, din uluci de anine şi din laţi de stejar. Faţadele gospodăriilor
erau lucrate îngrijit, gardul – din ulucă – fiind realizat astfel: se înfigeau pari din
doi în doi metri, se fixau două rânduri de laţi şi se bătea uluca vertical; ea era de
cele mai multe ori „lucrată” la partea superioară.

21
Informator Sinca Vasile, n. 1931, Jiblea Veche.
22
Budiş 2004, p. 70.
236
 Accesul în gospodărie se face prin intermediul porţilor cu două intrări – pentru
oameni şi atelaje sau animale. Porţile tradiţionale erau construite din lemn de stejar,
batanţii fiind realizaţi din blăni masive, dar şi din uluci jucate în formă de horă sau
redând diferite motive geometrice. Întreaga poartă era acoperită.
Locuinţa
Element cultural fundamental, nucleu al gospodăriei şi spaţiu cu funcţii
multiple pentru satisfacerea nevoilor familiei atât în planul vieţii materiale, cât şi al
celei spirituale, locuinţa este, în acelaşi timp, expresia concepţiei estetice a
ţăranului, evidentă în formele arhitecturii şi ale organizării interiorului, în strânsă
legătură cu valenţele utilitare. Cercetătorii din domeniile ştiinţelor etnologice
folosesc atât termenul locuinţă, cât şi pe cel de casă cu acelaşi sens. În cazul
termenului de „casă”, limba română nu a păstrat latinescul „domus”, ca de altfel
nici celelalte limbi romanice23. Cuvântul „casă” are încă din latina vulgară înţelesul
de „casă” şi nu de „colibă”, dar la fel ca în multe alte limbi romanice, are şi
înţelesul de „încăpere” sau „cameră”24.
Documentată arheologic încă din neolitic, locuinţa umană construită din lemn
şi-a diversificat soluţiile de concretizare a formelor, şi-a sporit volumele şi şi-a
îmbunătăţit planul arhitectural concomitent cu înflorirea civilizaţiei geto-dace şi pe
durata stăpânirii romane în Dacia. Ea a rămas forma fundamentală de adăpost
uman românesc pe durata migraţiilor şi în tot cursul epocii feudale. Conservarea
atât de îndelungată a casei de lemn – bineînţeles, cu transformările operate mai cu
seamă în planul arhitectural, în volume, în linii şi în forme, dar fără a viza esenţa
tipului arhitectural – reprezintă şi ea o dovadă a continuităţii, a evoluţiei fireşti a
românilor în limitele aceluiaşi teritoriu25.
Arhitectura locuinţei ţărăneşti din zonă se încadrează în ansamblul peisajului
vâlcean ca o manifestare plenară a arhitecturii lemnului. Zonele de sub munte au
dezvoltat o arhitectură a lemnului, după cum cele mai sărace în acest material au
desăvârşit una a paiantei sau a cărămidei. Conform unei statistici realizată în anul
191226, în Vâlcea, la acea vreme, 87% dintre case aveau pereţii din lemn.
Lemnul de construcţie trebuia să aibă o umiditate optimă de 15% din greutatea
lui. Dacă umiditatea depăşea 20%, se puteau produce uscări ulterioare care duceau
la deformări ale construcţiei27. Locuitorii din depresiunea Jiblea cunoşteau nu
numai vârsta, ci şi timpul când trebuie tăiaţi copacii. Astfel, lunile de toamnă târzie
şi de iarnă erau preferate, deoarece copacii conţin atunci mai puţină sevă. Lemnul
cel mai bun şi mai rezistent era cel de pe vârful dealurilor, deoarece copacul
crescut în pământ bun, gras, are lemnul mai moale.
Construcţia casei de lemn parcurge trei momente principale legate de cele trei
elemente constructive distincte: temelia, corpul casei, acoperişul. Piatra era folosită
pe scară foarte largă la construirea temeliilor şi a soclurilor. Rostul lor era de a

23
Stan 1964, p. 141.
24
Avram 2004, p. 17.
25
Iordache 1996, p. 79.
26
Colescu 1920, p. 19.
27
Mureşanu 1975, p. 81.
237
înălţa talpa casei de la sol şi de a feri construcţia de umezeala pământului. Peretele
interior al casei, de care se alipeşte vatra, era tot din piatră, cu scopul de a feri casa
de incendiu.
Pe temelie se aşezau tălpile de lemn, piese masive, construite din lemn de
stejar, iar peste acestea corpul casei. Pereţii erau construiţi din bârne de lemn
aşezate orizontal. Pe lângă rolul lor de elemente esenţiale de susţinere a tavanului şi
al întregului acoperiş al casei, pereţii îndeplinesc în construcţie şi funcţia de a
limita, de a separa şi de a proteja contra intemperiilor un spaţiu determinat, destinat
să satisfacă anume cerinţe ale unui program dinainte stabilit28.
O caracteristică a caselor din Vâlcea şi, implicit, a celor din depresiunea
Jiblea, este aceea că, în majoritate, erau tencuite şi văruite. Tencuirea caselor se
făcea prin baterea în prealabil a unor nuiele de alun, de salcie sau şipci de brad.
Pentru ca să prindă „se muşca” bârna sau se băteau nişte pene de lemn. În interior
se grătăreau cu nuiele de salcie sau de alun, se lipea cu pământ, iar apoi se văruia.
Forma acoperişului era aceea în patru ape, cu diferite înclinaţii ale pantei.
Învelitorile erau realizate din şindrilă. Aceasta se bătea prin aşezarea a trei bucăţi
de şindrilă una peste alta la un sfert din lăţime. Şindrila sau şiţa se făcea din lemn
de brad sau fag şi avea lungimea cuprinsă între 60-75 cm, iar lăţimea între 6-12 cm.
Cu ajutorul cuţitoaiei, o lamă dreaptă din oţel, cu două mânere de lemn, meşterii
din zonă trăgeau, fasonau şi crestau şindrila. Şindrila se fixa pe casă cu ajutorul
cuielor de lemn, dar, treptat s-a trecut la utilizarea cuielor de fier făcute de fierari,
cu capul în floare dreptunghiulară. Pe apa din faţă a acoperişului se ridicau, de
multe ori, căşiţe, locuri libere adăpostite sub câte o mică streaşină de şindrilă pe
unde ieşea fumul din pod.
Evolutiv, tipologia casei din depresiunea Jiblea cunoaşte trecerea de la casa cu
o singură încăpere la cea cu două încăperi, tinda şi camera de locuit, cu o intrare
sau două. Acest tip de casă este cel mai răspândit. La sfârşitul secolului al XIX-lea
apare casa cu două camere de locuit (hodaia mare şi hodaia mică) cu tindă la
mijloc. La toate aceste tipuri de case exista o prispă mărginită cu stâlpi şi parmalâc,
numită sală de către localnici.
După primul război mondial s-a răspândit, ca material de construcţie,
cărămida. Trecerea de la casele de lemn la cele de cărămidă s-a făcut prin forme
intermediare, cum este aşa numita tehnică a „paiantei”. Se construieşte întâi un
schelet de lemn, din grinzi cioplite, având secţiunea pătrată de 10-20 cm. Grinzile
se fixează în talpa casei şi, între ele, prin scobituri. În ramele mari ale celor patru
pereţi se fixează grinzi de întărire dispuse în X-uri. După ce scheletul de lemn este
terminat se începe zidirea spaţiilor libere cu cărămidă.
Foişorul este unul din elementele ce definesc arhitectura depresiunii Jiblea-
Călimăneşti. Prin numărul mare de exemplare întâlnite, casa cu foişor este o
izbutită realizare a meşterilor locali. Foişorul nu este o construcţie menită numai să
apere intrarea casei de intemperii, ci, în primul rând, un spaţiu care face legătura
între interiorul casei şi gospodăria cu acareturile ei, şi în care se desfăşura o bună
parte din viaţa familiei în anotimpurile cu climă favorabilă. În foişoarele caselor

28
Stoica 1989, p. 63.
238
erau aşezate paturi sau laviţe pentru dormit, dulăpioare sau hambare pentru
alimente, scăunele cu vârtelniţe; războiul de ţesut era şi el, pe timp de vară, instalat
tot aici. În felul acesta foişorul apare ca un spaţiu locuibil utilizat permanent, fiind,
în fond, o încăpere a casei29.
La casele joase foişorul era construit la nivelul tălpilor casei, întotdeauna
închis cu parmalâc de scânduri, fiind aşezat în stânga casei. La casele înălţate pe
soclu, foişorul se află deasupra intrării în pivniţă; în partea dreaptă apare şi o sală.
Multe din casele cu foişor ţin seama de peisajul în care sunt construite şi au faţada
îndreptată spre o vale deschisă sau spre perspectiva munţilor Cozia.
Mergând pe linia evoluţiei prin înălţarea soclului până la doi metri, apare casa
înaltă. La asemenea case pivniţele sunt boltite, construite din cărămidă, cu mai
multe încăperi, de dimensiuni mari. În Jiblea Veche există varianta în care la
nivelul inferior se găsesc camere de locuit şi pivniţe în faţa cărora se află o prispă
deschisă. Sala de sus este sprijinită pe stâlpi de lemn sau zidărie. Atât sala de jos,
cât şi cea de sus sunt închise cu balustrade de scânduri traforate.
Arhitectura nouă din depresiunea Jiblea-Călimăneşti se distinge prin
dimensiuni mult mai mari, casele sunt mai spaţioase şi mai înalte. Interesant este
faptul că multe din construcţiile noi mai păstrează, încă, spiritul tradiţional.
Planul locuinţei reprezintă expresia nevoilor de viaţă ale oamenilor având un
caracter funcţional30.
Tipul de locuinţă caracteristic depresiunii Jiblea-Călimăneşti până la sfârşitul
secolului al XIX-lea a fost acela cu două încăperi, ce avea o singură intrare, prin
tindă, sau două intrări separate, dinspre prispă.
Cele mai vechi case din Călimăneşti pot fi considerate casa Popescu şi casa
Dobrin.
Casa Popescu Vergiliu din Jiblea Veche31 este o locuinţă specifică zonei
subcarpatice dezvoltată atât pe verticală, cât şi pe orizontală (foişor plasat în partea
stângă). Casa are două încăperi şi o singură intrare directă din foişor. Accesul în
foişor se face prin intermediul unei scări din piatră. Acoperişul este în patru ape, cu
învelitoare din şiţă de brad.
Beciul, soclul şi scara de acces sunt făcute din piatră de râu zidită cu mortar de
var şi tencuită, iar apoi văruită. Pereţii sunt realizaţi din bârne masive de stejar
cioplite pe două feţe. Cununa de bârne este legată la partea superioară cu ajutorul
cuielor de lemn de grinzile cosoroabe. Locuinţa este cercuită cu nuiele de alun,
tencuită şi văruită.
Această casă are dedesubt pivniţa, în care se intră printr-un gârlici închis cu
zăbrele. Gârliciul corespunde la parter cu spaţiul rezervat la etaj foişorului. Pentru a
pătrunde în pivniţă sunt două uşi: prima, la intrarea în gârlici, construită din lemne
încrustate în unghi drept, care lasă să pătrundă aerul şi lumina, şi, a doua, la
intrarea în pivniţă, construită la nivelul zidurilor din faţă ale etajului. Această a
doua uşă este masivă, puternică, închisă cu lacăte.

29
Petrescu 1958, p. 98.
30
Stahl 1958, p. 4.
31
Rizea, Ene 2007, p. 45.
239
 Mai trebuie menţionat că foişorul este tratat larg, ieşind pe faţadă cu o lăţime
aproape egală cu lăţimea casei însăşi. Casa este construită la 1819 de către Popa
Mille după cum reiese din inscripţia de pe covata de sus a foişorului32.
Casa Dobrin, situată pe str. Tudor Vladimirescu, este o casă înaltă construită
pe parter de lemn în a doua jumătate a secolului al XIX-lea33. Paterul de lemn
adăposteşte o pivniţă în care se ţin butoaiele cu ţuică şi o parte din unelte. Pivniţa
este construită din lemn de stejar, care poate suporta greutatea etajului. La etaj
există două încăperi: într-una se află vatra liberă cu coş suspendat, unde se pregătea
mâncarea, iar cealaltă servea pe post de dormitor. La parter prispa este deschisă, iar
la etaj este închisă cu parmalâc.
Pereţii sunt realizaţi din lemn de stejar sub formă de drueţi. Peretele
despărţitor dintre cele două camere de la etaj este din cărămidă. Căprioreala este
făcută din lemn de esenţă moale şi învelitoarea din şiţă de brad. Întreaga casă are
pereţii aparenţi, pe exterior, iar în interior a fost cercuită, tencuită şi văruită. Prispa
este suspendată pe „urşii” beciului.
Casa lui Petrache Miscurici, ridicată la începutul secolului al XIX-lea34, este o
casă înaltă cu soclu de 2,5 metri cu două pivniţe boltite. Etajul are o sală lungă din
care se intră în odăi. Are o realizare arhitectonică deosebită, fiind declarată,
împreună cu celelalte două, monumente istorice.
Interiorul locuinţei ţărăneşti constituie poate cea mai concludentă expresie a
modului de viaţă şi a spiritualităţii, a ideilor, a cuvintelor unui popor, a vieţii
familiale şi sociale, cu toate implicaţiile ei. Modul de organizare a interiorului
reflectă totdeauna condiţiile de viaţă ale comunităţii, ale individului35. Interiorul
casei ţărăneşti are funcţii mai mult sau mai puţin complexe, după numărul,
dimensiunea şi destinaţia încăperilor.
Planurile cele mai frecvente la casele din depresiunea Jiblea-Călimăneşti sunt
alcătuite, aşa cum am precizat, din două încăperi, cu o singură intrare sau cu două
intrări separate de pe prispă sau foişor. În interior, ambele camere au plafonul cu
grinzi aparente, fiind tencuit, iar pardoseala camerei de locuit este din scândură de
brad.
Mobilierul tindei, numită „la foc”, căci aici este construită vatra liberă cu horn
suspendat, se compunea dintr-o laviţă pe care erau aşezate, în timpul zilei, vasele
de uz gospodăresc, o masă rotundă cu scăunele, un hambar pentru mălai şi un
dulap-masă. Laviţele erau confecţionate din scânduri groase fixate pe patru
picioare şi, dacă familia era numeroasă, era folosită şi pentru dormit. Pe corlată
(construcţie deasupra vetrei, la peste un metru înălţime, de obicei din scândură, de
formă pătrată sau paralelipipedică), pe vatră, pe laviţe stăteau obiectele de uz
gospodăresc: pirostriile, căldarea pentru mămăligă, tiugile pentru sare, lingurile de
lemn şi vase smălţuite sau nesmălţuite.

32
Driva 2002, p. 20.
33
Rizea, Ene 2007, p. 45.
34
Driva 2002, p. 20.
35
Stoica1973, p. 8.
240
 Odaia bună, spre deosebire de prima, avea un mobilier potrivit funcţiei şi un
aranjament pentru asigurarea unui anumit grad de confort şi a unei ambianţe
plăcute, indicând, totodată, o judicioasă economie de spaţiu.
În odaia de locuit se aflau două paturi, un dulap-masă, o ladă de zestre şi două
scaune. Patul fixat pe ţăruşi a fost înlocuit, după primul război mondial, cu patul
mobil. Mobilierul tradiţional specific zonei se remarcă atât prin funcţionalitatea sa
maximă, cât şi prin ornamentică, evidenţiind o deplină armonizare a proporţiilor.
Chiar şi piesele simple, dulghereşti, confecţionate de aceeaşi meşteri care au ridicat
casa, dezvăluie îmbinări ingenioase, cu încheieri numai în cuie de lemn,
demonstrând rezolvări constructive simple, dar perfect adaptate scopului lor.
Una dintre piesele importante, de veche tradiţie, este lada de zestre. Ea
constituie prima obligaţie dotală a miresei, atestând poziţia socială a familiei sale36.
În lada de zestre se păstra întreaga gamă de piese textile, folosite la confecţionarea
costumului mirelui şi al miresei, cât şi cele necesare la împodobirea casei. Tot în
ladă se păstrau podoabele şi banii.
Până la începutul secolului al XX-lea, pe pereţii odăilor nu existau textile
decorative. După această dată vor fi introduse velinţa, scoarţa şi covorul, aşezate pe
paturi şi pe pereţi de-a lungul patului. În aceeaşi perioadă s-a introdus faţa de masă,
lucrată din bumbac, aleasă în război. De jur împrejurul pereţilor, puţin mai jos de
nivelul plafonului, au început să fie aşezate din loc în loc ştergare din bumbac alb
cu alesături în stil geometric sau floral, fixate cu capetele perfect întinse.
Din punct de vedere estetic, în compunerea interiorului locuinţei ţărăneşti din
Vâlcea se observă unele preferinţe diferenţiate de la o serie la alta, în funcţie de
specificul local şi de schimburile culturale care au avut loc în decursul timpului.
Astfel, în Călimăneşti se simte legătura strânsă care a existat în trecut cu Argeşul.
Aceasta apare foarte evident în domeniul mobilierului şi al textilelor de casă. În
compunerea interiorului apar numeroase piese de mobilier provenite din Argeş, în
special din Sălătruc. Elementele decorative specifice Sălătrucului şi compunerea
decorului – rozete şi intercalări de linii haşurate – sunt determinante pentru
stabilirea locului de provenienţă a acestui mobilier. Tot ca un element argeşean
apar aici şervetele mici, lungi de circa 0,40-0,50 cm, care se aşează grupate pe
perete ca un stol de fluturi. Uneori se face simţită legătura cu Făgăraşul. Elemente
caracteristice: chindee lungi, lucrate din bumbac gros, preferinţa pentru culorile
roşu, negru, albastru, dispuse compact la capetele cu alesături, sau dispunerea lor în
jurul ferestrelor au fost frecvente la sfârşitul secolului al XIX-lea chiar şi dincolo
de Călimăneşti37.
Între cele mai arhaice sisteme de încălzire, întâlnite până în secolul al XX-lea
în toată Vâlcea, se numără vatra liberă cu coş suspendat amplasată în colţul format
de peretele median şi cel longitudinal din spate al tindei. Fiind direct legată de
poziţia vetrei, soba oarbă este construită în camera de locuit alături de peretele
despărţitor, în care se deschide gura de alimentare. După primul război mondial
vatra şi corlata au fost înlocuite cu sobele cu plită, iar în camera de dormit au

36
Stroescu, Capesius 1979, p. 95.
37
Stoica et al. 1972, p. 92.
241
apărut sobe cu două sau mai multe olane38. O astfel de sobă, cu patru olane, am
întâlnit la casa Vasilescu Gheorghe din Jiblea Veche.
De-a lungul anilor, locuinţa a îndeplinit multiple funcţii, aici desfăşurându-se
anumite îndeletniciri, îndeosebi cu caracter casnic, aici s-a transmis experienţa de
viaţă a generaţiilor mai vârstnice, s-au însuşit normele de viaţă ale colectivităţii,
aici este locul de odihnă, de petrecere a familiei în cadrul sărbătorilor de peste an
sau cu ocazia evenimentelor prilejuite de ciclul vieţii.

Abrevieri

A.U.T - Analele Universităţii din Timişoara. Seria Ştiinţe Filologice. Timișoara.

Argesis - Argesis. Studii şi comunicări, seria Istorie. Pitești.
Biharia - Biharia. Oradea.
Cibinium - Cibinium. Revista de Etnografie. Sibiu.
R.E.F. - Revista de Etnografie şi Folclor. București.
S.C.I.A. - Studii şi cercetări de istoria artei, seria Artă Plastică.
St. Vâl. - Studii Vâlcene. Râmnicu Vâlcea.

Bibliografie

Avram 2004 - Sultana Avram, Locuinţa rurală românească. Moşteniri şi factori

de schimbare, Sibiu.
Budiș 2004 - Monica Budiş, Gospodăria rurală din România, Bucureşti.
Colțescu 1920 – L. Colescu, Statistica clădirilor şi a locuinţelor din România,
întocmită pe baza Recensământului general al populaţiei din 13 decembrie 1912 –
1 ianuarie 1913, Bucureşti.
Corfus 1969 – I. Corfus, Agricultura Ţării Româneşti în prima jumătate a
secolului al XIX-lea, Bucureşti.
Driva 2002 - Fenia Driva, Călimăneşti. Căciulata. Cozia, Rm. Vâlcea.
Giurescu 1976 - C.C. Giurescu, Istoria pădurii româneşti din cele mai vechi
timpuri până astăzi, Bucureşti.
Ionescu 1981 - Grigore Ionescu, Arhitectura pe teritoriul Românesc de-a lungul
veacurilor, Bucureşti.
Iordache 1974 - Gh. Iordache, Tipologia aşezărilor rurale reflectată în evoluţia
obştilor săteşti, în R.E.F, nr. 1, p. 291-310.
Iordache 1996 – Gh. Iordache, Ocupaţii tradiţionale pe teritoriul României, vol.
IV, Craiova.

38
Stoica et al. 1972, p. 93
242
Iordan 1963 – I. Iordan, Toponimia românească, Bucureşti.
Mămularu 1983 – Gh. Mămularu, Semnificaţia câtorva toponime şi hidronime din
zona Călimăneşti, judeţul Vâlcea, în St. Vâl., VI.
Mureșanu 1975 – P. Mureşanu, Contribuţii privind semnificaţia terminologiei şi
metodologiei populare de prevenire a deteriorărilor provocate de principalii
agenţi biologici şi de factorii fizici asupra lemnului, în Anuarul Muzeului
Etnografic al Transilvaniei, p. 71-84.
Novac 2006 – V. Novac, Din viaţa şi activitatea locuitorilor plaiului Aref în
perioada anilor 1833-1838, în Argesis, XV, p. 285-324.
Petrescu 1958 – P. Petrescu, Casa cu foişor ţărănească la români, în S.T.C.I.A.,
V, nr. 1.
Petrescu 2007 – E. Petrescu, Vâlcea – Ţara Lupilor Getici sau Ţinutul Vâlcilor,
volumul I, Rm. Vâlcea.
Petrescu, Mironescu 1967-1968 - P. Petrescu, N. Al. Mironescu, Construcţii
viticole din Gorj, în Cibinium.
Rizea, Ene 2007 - Ligia Rizea, Ioana Ene, Monumentele istorice din judeţul
Vâlcea, Râmnicu Vâlcea.
Stan 1964 - I. Stan, Contribuţii la studiul terminologiei populare româneşti privind
construcţia casei în comparaţie cu celelalte limbi romanice, în A.U.T. II.
Sthal 1958 – P. H. Stahl, Planurile caselor româneşti ţărăneşti, Sibiu.
Stoica 1973 - Georgeta Stoica, Interiorul locuinţei ţărăneşti, Bucureşti.
Stoica 1989 - Georgeta Stoica, Arhitectura populară românească, Bucureşti.
Stoica et al. 1972 – Georgeta Stoica, I. Vlăduțiu, Elena Secoșan, P. Petrescu, Arta
populară din Vâlcea, Rm. Vâlcea.
Stroescu, Capesius 1979 - Lucia Stroescu, R. Capesius, Lada de zestre, în Atlasul
Etnografic al României, 6.
Toșa 1986 – I. Toşa, Contribuţii la studiul aşezărilor rurale româneşti, în Biharia,
XVI.

243
 Ambient tradiţional românesc în spaţiul vâlcean

Alexandru Zamfir 

Keywords: traditional ambiental space, Valcea county, ethnography.

Abstarct: The Romanian traditional ambient space in Valcea. Although
rather late studied, the traditional house in Valcea, with all its constituent
elements, it exposed ethnographic elements unique and undiscovered so far.
With its rustic interior chambers (the hearth, the heated room, the main room,
the great house, the clean room), the furniture very carefully crafted, the interior
textiles woven skilfully, the ceramic made with skill in the pottery centers of
Valcea, all these elements provides, most often, unique and authentic samples of a
totally unusual beauty.

Interiorul locuinţei
Interiorul locuinţei reflectă totalitatea îndeletnicilor, a situaţiei sociale şi a
concepţiei stilistice1 a fiecărui popor. Zona locuibilă, deşi o perioadă de timp
limitată, a fost împărţită pentru a oferi condiţii cât mai bune desfăşurării
îndeletnicirilor gospodăreşti de bază cum ar fi prepararea mâncării.
Interiorul locuinţei ţărăneşti reflectă cel mai bine maniera de viaţă şi modul de
gândire a spaţiului intim împărtăşit cu ceilalţi membri ai familiei şi a relaţiilor
sociale. La baza alcătuirii interiorului au stat câteva elemente ce au influenţat în
mare parte modul de viaţă a colectivităţii: situaţia socială şi materială, vârsta
locuitorilor tineri sau bătrâni2.
Chiar şi în cazul locuinţelor alcătuite dintr-o singură odaie (monocelulare),
acestea întotdeauna îndeplineau un rol dublu: utilitar şi ornamental.
La început tavanul era prevăzut cu grinzi aparente, în timp ce zidurile erau
tencuite şi văruite. Partea de jos era alcătuită din lutuială bătută. Odată cu apariţia
locuinţelor nou construite, au apărut şi elemente de modernitate: grinzile aparente
au fost tencuite, iar podeaua a fost modificată făcându-şi apariţia scândura de
brad3.
Planurile caselor au suferit de asemenea modificări substanţiale, cea mai
importantă dintre acestea ar fi apariţia celei de a treia încăperi, denumită în funcţie
de zonă casa curată, casa mare sau odaia de sus. Aceasta a deţinut în scurt timp
cel mai important rol deoarece era folosită ca spaţiu de depozitare, însă depozita
doar bunurile de preţ ale familiei. La fel stătea situaţia şi în ceea ce priveşte hainele
familiei. Aceste aspecte îi ofereau o înfăţişare festivă.

 Alexandru Zamfir, muzeograf, Muzeul Judeţean Aurelian Sacerdoţeanu Vâlcea, e-mail:

andu_andone@yahoo.com.
1
Praoveanu 2001, p. 70.
2
Praoveanu 2001, p. 70.
3
Stoica et alii 1972, p. 91.
244
 Mărginimea Sibiului a fost prima zonă a ţării unde au apărut case cu trei odăi
în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea la familiile înstărite, fapt ce s-a extins
mai apoi şi în Oltenia, Muntenia şi Moldova.
Deşi tendinţa era de mărire a spaţiului, locuitorii zonei, în special cei
vârstinici, au păstrat funcţia primordială a vetrei, toţi membrii familiei locuind în
aceeaşi odaie. Acest aspect se modifică atunci când tinerii căsătoriţi îşi construiesc
propria casă.
Spaţiul de locuit poate fi clasificat astfel:
- tinda – era utilizată ca spaţiu de tranziţie;
- odaia de locuit;
- odaia curată;
- podul;
- pivniţa.
Tinda îndeplinea cel mai important rol dintre toate odăile. Pardoseaua acestei
odăi era realizată din pământ bătut şi lipit, formând o podea netedă care se lipea în
fiecare săptămână pentru a putea fi întreţinută în condiţii bune4.
Tinda era prevăzută cu diferite obiecte, în special cele destinate preparării
hranei, iar în cazuri rare se transforma în spaţiu de şedere temporar. În zona Vâlcii
aceasta purta denumirea la foc datorită poziţionării pe peretele opus căii de acces.
Pe lângă obiectele destinate preparării hranei, menţionate mai sus, din punct
de vedere al mobilierului aceasta avea în componenţă, de cele mai multe ori, una
sau două laviţe. Laviţa reprezintă piesa de mobilier realizată din blăni de mari
dimensiuni, cu patru picioare. Poziţia acesteia era uneori chiar lângă vatră, poziţie
care îi conferea şi statutul de loc de odihnă pe timpul nopţii, urmând ca pe timpul
zilei să fie utilizată pentru păstrarea recipientelor de uz casnic.
În ceea ce priveşte piesele de mobilier, în tindă se găsea şi o masă de mici
dimensiuni, un hambar cu crestături alese, folosit la păstrarea mălaiului şi o masă-
dulap. Corlata se afla poziţionată în tindă, adăpostind obiecte de uz casnic (linguri
de lemn, ţestul, pirostriile, tuciul şi alte recipiente).
Din punct de vedere al structurii spaţiului intern, odaia de locuit şi odaia
curată se individualizează prin următoarele caracteristici:
- ansamblul de încălzire şi pregătire a mâncării;
- locul de odihnă (paturile);
- masa de mici dimensiuni cu scăunelele aferente;
- dulapul ce adăposteşte blidele.
Fiecare din obiectele enumerate mai sus îndeplinesc un rol important atât din
punct de vedere decorativ cât şi din punct de vedere utilitar.
Indiferent de dispunerea obiectelor în încăpere, mijlocul acesteia trebuia să
rămână neocupat. Din cauza lipsei de spaţiu, o parte din corpurile de mobilier sunt
prinse în pereţii odăii.
Săpăturile arheologice efectuate de-a lungul timpului au dus la descoperiri
importante din punct de vedere etnografic. Vatra liberă se numără printre aceste
descoperiri, alături de instalaţiile pentru prepararea hranei.

4
Stoica et alii 1972, p. 91.
245
 Vatra liberă, întâlnită la toate culturile din Europa, a suferit diferite modificări
de-a lungul timpului. Dacă la început se regăsea în colţul opus intrării din camera
de locuit5 a fost mai apoi deplasată în tindă pentru ca ulterior să se regăsească în
bucătăria de vară.
Cea mai primitivă instalaţie întâlnită în interiorul caselor ţărăneşti de pe
teritoriul Vâlcii a fost vatra cu horn. De la acest sistem va rezulta, în timp, soba
oarbă.
Conform studiilor etnografice, acest sistem este considerat a fi componentă a
culturii mediteraneene, pătrunzând în cultura noastră datorită grecilor şi romanilor.
Textile de interior
Din totalitatea varietăţilor de obiecte care alcătuiesc interiorul locuinţelor
ţărăneşti, textilele îndeplinesc funcţia decorativă cea mai însemnată.
Stilul ornamental al interiorului locuinţei ţărăneşti este determinat în funcţie
de regiune şi de modul de etalare, împodobind pereţii acestuia.
Meşteşugul confecţionării textilelor a fost descoperit pe teritoriul ţării noastre
prin intermediul săpăturilor arheologice. Descoperirile făcute de către arheologi pe
diferite şantiere ale ţării au scos la lumină un număr mare de rămăşiţe, cum ar fi
fusaiole - greutăţi de mici dimensiuni folosite la războiul de ţesut6. Pe lângă acestea
au fost descoperite şi mici bucăţi de material textil, fiind dovada clară că această
îndeletnicire are origini vechi pe teritoriul ţării noastre.
Deprinderea de a etala ţesăturile pe pereţii locuinţelor, ca modalitate de
înfrumuseţare a odăilor, nu s-a regăsit în toate zonele ţării. Cele mai frumos
împodobite interioare s-au regăsit în zona Munteniei, a Olteniei, a Dobrogei şi
Moldovei.
Conform studiilor etnografice realizate de-a lungul timpului pe teritoriul
Vâlcii, motivul pentru care oamenii decorau spaţiul intern era menţinerea căldurii,
având în vedere că majoritatea textilelor erau poziţionate pe peretele cu patul.
Indiferent de condiţia socială a indivizilor, textilele confecţionate din lână au
fost cele mai apreciate, găsindu-şi locul atât în locuinţele oamenilor înstăriţi, cât şi
în cele ale oamenilor simpli, fiind păstrate pentru generaţiile viitoare.
Scoarţa a reprezentat cea mai importantă piesă de decor de pe teritoriul Vâlcii.
La început aceasta fost întâlnită frecvent în locuinţele boierilor, fiind confecţionată
în curţile boiereşti7 şi la aşezările monahale.
Scoarţele au fost împărţite în două categorii: scoarţa de mari dimensiuni,
confecţionată la mănăstiri sau în gospodăriile boiereşti şi scoarţa de mărimi reduse.
Scoarţa de mici dimensiuni a fost specifică interioarelor caselor ţărăneşti fiind
confecţionată la războaiele regăsite în gospodăriile ţăranilor.
În ceea ce priveşte metoda de confecţionare a celor două tipuri de scoarţe, se
observă o diferenţă: scoarţele confecţionate în casele ţărăneşti sunt ţesute în
războiul de ţesut orizontal8, celelalte fiind confecţionate în locuri special

5
Stoica et alii 1972, p. 20.
6
Stoica et alii 1972, p. 31.
7
Stoica et alii 1972, p. 99.
8
Stoica et alii 1972, p. 98.
246
amenajate, respectiv în curţile aşezămintelor religioase, la războiul de ţesut
vertical.
Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, scoarţele au reprezentat
un element omniprezent pe pereţii locuinţelor, poziţionate de cele mai multe ori
lângă peretele unde era aşezat patul, în acel loc neexistând ferestre.
Din punct de vedere al motivelor decorative, scoarţa ce prezintă ca principal
motiv rombul a fost specifică zonei Vâlcii. Toată suprafaţa era decorată cu romburi
dinţate9, aşezate circular, denumirea populară a acestui model de scoarţa fiind
scoarţa în roate. Pe lângă motivul rombului, pe scoarţele confecţionate în atelierele
locale s-au regăsit şi motive zoomorfe, cum ar fi: cucul, găina, raţa, gâsca şi
curcanul.
Velinţa reprezintă o altă categorie de textilă de interior ce se regăsea în
locuinţele ţărăneşti, executată de cele mai multe ori din lână. Pe lângă acest
material se mai folosea şi bumbacul sau cânepa.
Dintre culorile folosite frecvent amintim: verdele, albastrul, roşul şi negrul.
Decorul velinţelor predomină în figuri geometrice; dintre acestea pot fi menţionate:
liniile poziţionate orizontal pe întreg planul, dungile cu motive romboidale, stelare
sau sub formă de pristolnic10.
Pe lângă lână se folosea şi bumbacul, acesta din urmă fiind utilizat în special
la confecţionarea ştergarelor, ca piese de decor. Ştergarele erau poziţionate de
obicei în partea superioară a zidurilor casei.
Interiorul locuinţei a fost îmbogăţit, ca element de modernitate, cu perdele în
prima jumătate a secolului al XIX-lea. Perdelele erau confecţionate şi brodate din
bumbac.
O altă piesă importantă este păretarul. Confecţionate din lână, brodate în patru
iţe, în ochiuri sau <<tăblii>>, păretarele prezintă, de obicei, vergi realizate cu
arnici roşu şi negru11.
Tot la capitolul destinat ţesăturilor de interior se încadrează şi pernele,
confecţionate din lână, cu o configuraţie dreptunghiulară, umplute cu paie, ce erau
poziţionate de cele mai multe ori în partea din lateral a patului, lipite de zid, sau în
partea superioară a patului. În afara acestei ultime categorii, şi-au făcut apariţia şi
pernele de proporţii reduse, umplute de această dată cu pene. Acestea erau
confecţionate din bumbac, împodobite cu alesături sau cusături realizate cu arnici
roşu şi negru12.
Decorul pernelor era format din motive florale, uneori întâlnindu-se şi motive
zoomorfe sau avimorfe.
Căpătâiele reprezintă piese de decor importante atât din punct de vedere
estetic, cât şi practic. Pe timpul iernii, în special, erau poziţionate pe lângă peretele
exterior.
Bogăţia ornamentală şi stilistică a ţesăturilor de interior realizate de-a lungul
timpului pe teritoriul Vâlcii a scos la iveală măiestria şi priceperea meşterilor

9
Stoica et alii 1972, p. 98.
10
Stoica et alii 1972, p. 98.
11
Stoica et alii 1972, p. 98.
12
Stoica et alii 1972, p. 98.
247
populari ce şi-au exercitat munca atât în atelierele casnice, cât şi în cele
mănăstireşti.

Mobilierul
Din punct de vedere al materialului lemnos, judeţul Vâlcea a dispus
dintotdeauna de o suprafaţă mare de păduri, fapt ce a dus mai apoi la o prelucrare a
acestuia menită să satisfacă cerinţele oamenilor.
La început, lemnul a fost prelucrat pentru a fi construite adăposturi, menite să
îi ferească de intemperii, însă, pentru a-şi putea asigura necesarul de hrană zilnic,
oamenii au avut nevoia să muncească pământul, de unde a rezultat procesul de
confecţionare a instrumentelor necesare în acest sens.
În afară de prelucrarea lemnului, materializată în produse casnice de consum,
în judeţul Vâlcea s-a practicat prelucrarea artistică a lemnului,13 o îndeletnicire ce
a fost împărţită în două categorii: prelucrarea artistică a lemnului realizată în
gospodărie şi ca ocupaţie specializată.
Aceste două categorii au făcut ca prelucrarea lemnului în Vâlcea să se
transforme într-o profesie de bază datorită căreia se vor afirma foarte mulţi meşteri
populari, ale căror creaţii vor căpăta valori incomensurabile.
O parte a acestor creaţii se regăseşte şi astăzi la unele locuinţe bătrâneşti de
prin satele vâlcene, fie în partea exterioară a casei, fie în interior.
În ceea ce priveşte partea de interior, Viorica Tătulea oferă un exemplu în ceea
ce priveşte piesele de mobilier aflate în odaia cu vatră: denumită în Oltenia
<<ogeac>> sau <<la foc>>, se caracterizează prin numărul mic al pieselor de
mobilier, ce constau, de cele mai multe ori, dintr-o masă joasă şi câteva scăunele,
care nu ocupau un loc precis în încăpere, fiind aşezate acolo unde era nevoie de
ele, de obicei în apropierea vetrei14.
În afară de piesele menţionate mai sus, în unele cazuri mai puteau fi întâlnite
si câteva obiecte ce îndeplineau un rol utilitar: o troacă special concepută pentru a
depozita mălaiul, cunoscută şi sub denumirea de tron, şi laviţa pe care se sprijineau
vădriţele cu apă.
Particularitatea interioarelor locuinţelor vâlcene se bucură de o caracteristică
în ceea ce priveşte piesele de mobilier, astfel că de cele mai multe ori sunt
menţionate de către anumiţi cercetători şi suporturi de lemn pe care se aşezau
puţinele vase existente în casă şi două dulapuri, unul dintre ele fiind de mari
dimensiuni. Încăperea de locuit era formată dintr-un pat poziţionat pe perete ce
comunica cu partea din spate a locuinţei, în colţul opus încăperii aflându-se de cele
mai multe ori două laviţe.
Lada de zestre reprezintă o piesă de mobilier foarte importantă din punct de
vedere stilistic, fiind poziţionată întotdeauna la extremitatea patului.
Începutul secolului al XIX-lea a făcut ca unele modificări să apară în ceea ce
priveşte piesele de mobilier în interioarele locuinţelor. Astfel, în odaia bună apar
cele două paturi aşezate paralel, între ele făcându-şi apariţia şi o masă-dulap.

13
Stoica et alii 1972, p. 98.
14
Tătulea 1989, p. 16.
248
Această nouă tendinţă s-a generalizat în întreaga zonă a Olteniei nefiind ceva
specific zonei Vâlcii.
Spaţiul din încăpere ce dispunea de o ornamentaţie deosebită era reprezentat
de colţul cu patul15. Odaia cea mai ornată din întreaga locuinţă era odaia bună,
acolo unde atât piesele de mobilier ce urmau să fie dipuse în interior cât şi piesele
textile erau alese cu foarte mare atenţie.
Un aspect interesant este dat de modul în care decorau încăperile: dacă odaia
ce urma să fie decorată nu avea textile ce prezentau ornamente, atunci nici piesele
de mobilier ce urmau să fie aşezate în încăpere nu erau alese cu ornamente.
Principalele piese de mobilier ce întregeau interiorul locuinţei ţărăneşti din
Vâlcea erau:
- laviţa – conform studiilor etnografice reprezintă cea mai veche piesă de
mobilier16 existenţa ei fiind consemnată în documente redactate între secolele al
XVII- lea şi al XVIII-lea. Această piesă era dispusă iniţial în odaia cu vatra, acolo
unde îndeplinea două funcţii: pe timpul zilei servea ca loc de depozitare a
diferitelor obiecte şi seara ca loc de odihnă, pentru ca mai apoi să fie mutată în
camera de locuit acolo unde era folosită pentru a sprijini lada de zestre.
- patul – confecţionarea patului propriu-zis s-a realizat relativ târziu, secolul al
XIX-lea; până atunci locul de odihnă avea aspectul unei laviţe şi purta denumirea
de pat-platformă. Dimensiunile paturilor produse de meşterii vâlceni le depăşesc ca
lungime pe cele produse în celelalte zone ale ţării; explicaţia ar fi că pe paturile din
Vâlcea de cele mai multe ori era poziţionată şi lada de zestre.
- masa – o piesă de mobilier omniprezentă în interioarele locuinţelor ţărăneşti,
a fost realizată sub mai multe forme. Cea mai des întâlnită a fost masa de mici
dimensiuni, cu o înălţime foarte apropiată de sol, acest tip de masă fiind ulterior
modificat, prin înălţare. Pe lângă aceste două tipuri de mese, meşterii au creat o
masă ce prezenta o formă alungită, special creată pentru diferite evenimente (nunţi,
botezuri, praznice). Unul din cele două capete era special realizat pe rotund pentru
a putea lua loc la masă cele mai importante persoane ale familiei.
- scaunele – la început au fost preluate sub forma buturugilor copacilor direct
din natură, intervenţia omului lipsind aproape în totalitate. Odată cu trecerea
timpului, meşterii populari au început să creeze diferite modele de scaune, de la
cele de mici dimensiuni şi fără spătar, la cele de dimensiuni mai mari şi cu spătar,
ajungându-se la scaunele realizate sub forme deosebite, cu ornamente alese.
- lada de zestre – piesă care a pătruns în interioarele locuinţelor făcând parte
din ritualul fetelor de nuntă. A avut ca principală întrebuinţare, atât în casele
ţărăneşti, cât şi în cele boiereşti, depozitarea hainelor; apar menţionate în
documente în jurul secolului al XIX-lea. Lăzile de zestre realizate de către meşterii
locali din zona Vâlcii se împart în doua categorii: lada de zestre cu capac plan şi
cea cu capac bombat17.
Primul tip de ladă are o frecvenţă mare la nivelul întregii ţări, fiind produsă în
aproape toate centrele specializate din ţară, pe când al doilea tip de ladă este

15
Tătulea 1989, p. 19.
16
Tătulea 1989, p. 20.
17
Tătulea 1989, p. 20.
249
specifică judeţului Vâlcea, producerea acesteia realizându-se în centrele din zona
Horezu.
Decorul lăzilor de zestre era dispus în cele mai multe cazuri în partea frontală
a acestora, uneori prezentând elemente decorative şi pe capac. Cele mai întâlnite
elemente de decor pe lăzile de zestre vâlcene erau reprezentate de reproducerile
fitomorfe (bradul) şi geometrice (cercuri, semicercuri, linii); în afara acestora
meşterii locali au folosit şi alte elemente decorative precum: motive astrale (luna
sub mai multe forme, soarele şi steaua), motive zoomorfe (de cele mai multe ori
erau sub forma broaştei sau a ochiului de bou) şi motive antropomorfe (foarte bine
evidenţiate prin apariţia unei părţi a familiei).
În ceea ce priveşte ornamentaţia, meşterii vâlceni au decorat chiar şi o parte a
ustensilelor folosite la treburile casnice, decorul fiind de mici dimensiuni, amplasat
în locuri în care să nu îl incomodeze pe cel ce folosea ustensila.
Interiorul locuinţei ţărăneşti din zona Vâlcii s-a caracterizat prin simplitate,
sobrietate şi numărul redus al pieselor de mobilier, al căror decor, alături de
armonia cromatică a ţesăturilor crea impresia de echilibru şi linişte18.

Ceramica
Interiorul locuinţei ţărăneşti este alcătuit, pe lângă piesele de decor amintite
mai sus, şi de un număr mare de obiecte confecţionate din lut.
Complexitatea structurii, rafinamentul, îmbinate cu elemente decorative de o
deosebită valoare, la toate acestea adăugându-se coloritul plăcut ochiului, stabilesc
trecutul îndepărtat al acestei îndeletniciri, menţionate încă din vechi timpuri pe
teritoriul Vâlcii.
Acest meşteşug al olăritului a avut la început dublă funcţionalitate. Încă din
perioade îndepărtate meşterii olari creau vase de ceramică deosebite din punct de
vedere al compoziţiei, pe care le materializau la diferite târguri din satele de la
câmpie, acolo unde îşi vindeau produsele pe cereale (grâu, porumb). A doua
întrebuinţare face referire la producerea vaselor strict pentru cosmetizarea
interioarelor locuinţelor.
Produsele ceramiştilor vâlceni se diferenţiază între ele prin structură şi prin
valoarea artistică.
Etapele premergătoare producerii obiectelor de lut sunt următoarele:
- procurarea şi prepararea argilei este prima etapă de producţie. Aceasta este
adusă în curtea meşterului dintr-un loc apropiat de satul unde locuia. După ce era
depozitată, aceasta trebuia lăsată o perioadă lungă pentru a putea oferi o calitate
superioară: ,,lutul de calitate superioară, caracterizat printr-o mai mare plasticitate,
este acela care s-a odihnit cel puţin un an, pentru că îngheţul, mai ales, fărâmiţează
o parte din el şi astfel se omogenizează”19. Pentru că cerinţa era uneori foarte mare
în ceea ce priveşte vasele de ceramică, majoritatea meşterilor ceramişti nu
respectau toate etapele descrise mai sus.
- după această perioadă cât a stat la dospit, lutul este tăiat în bucăţi mari ce
poartă denumirea de turte. Bucăţile rezultate sunt pe rând sunt frământate cu o

18
Tătulea 1989, p. 20.
19
Mihăescu 2006, p. 26.
250
bucată de lemn mai groasă la un capăt (mai), după care se aşează în atelierul
olarului, acolo unde meşterul ia fiecare bucată în parte şi o frământă cu propriile
mâini.
- crearea gogoloţului este următoarea etapă: olarii din Horezu numesc
bulgărele de lut <<gogoloţ>>. Din turta mare, se fac câteva gogoloaţe, în funcţie
de mărimea obiectelor care se vor modela din ele20. Aceste bucăţi de lut sunt
produse lângă roata olarului, numărul acestora fiind dat în funcţie de numărul de
piese pe care le produce în ziua respectivă, pentru ca olarul să le aibă la îndemână
atunci când începe procesul de modelare.
- prelucrarea lutului se realiza la roată, acolo unde olarul transforma cu
măiestrie şi pricepere bucăţile de lut în adevărate piese.
- uscarea pieselor se desfăşura într-un loc special amenajat ferit de soare.
- după finalizarea procesului de uscare urma procesul de înmuiere al vaselor în
,,angobă şi ornamentare cu pensula, cu cornul sau cu gaiţa”21.
- în final vasele ajung în cuptoarele special amenajate pentru a putea fi arse.
Pe toată durata acestui procedeu, meşterii olari supraveghează focul pentru ca
nivelul de căldură să nu atingă pragul de 350° C.
Vasele erau menţinute în cuptor timp de 7 ore; după ce se încheia procesul de
ardere, piesele erau lăsate în cuptor timp de 12 ore pentru a se răci treptat.
Ornamentele folosite în ceea ce priveşte decorarea pieslor diferă de la olar la
olar. În zona Vâlcii cele mai des folosite motive au fost ,,spirala, simplă sau dublă,
în format de S culcat”22. Motivele ornamentale cu o frecvenţă ridicată pe teritoriul
judeţului Vâlceau nu au fost în număr mare, sunt combinate sub mai multe forme,
producând o unicitate în ceea ce priveşte decorul.
Motivele vegetale se regăsesc şi ele reproduse pe produsele ceramice, sunt
realizate prin linii simple, reproducând modele din natură, pe lângă cele vegetale se
regăsesc şi motive zoomorfe (cu o frecvenţă redusă).
Din punct de vedere al motivelor zoomorfe, zona Horezu este renumită pentru
reproducerea foarte bine stilizată a motivului central, cocoşul, omniprezent pe
străchinile produse de meşterii olari din zona respectivă.
În ceea ce priveşte interiorul locuinţei ţărăneşti, piesele de ceramică ce
completau decorul erau străchini şi taiere provenite de la Horezu care împodobeau
pereţii, fiind aşezate dedesubtul fiecărui ştergar23.
Ceramica decorativă este des întâlnită în vecinătatea centrului de la Horezu.
Interioarele locuinţelor din nordul judeţului Vâlcea nu au fost decorate cu obiecte
de ceramică.
Ca piese de decor întâlnite frecvent în casele din zona Horezu, sunt
menţionate de cele mai multe ori străchinile; explicaţia ar putea fi dată de faptul că
în trecut meşterii olari produceau foarte multe astfel de piese.
În afara obiectelor menţionate mai sus, interioarele adăposteau şi ,,micile ceşti
de ţuică, solniţele, căniţele de apă, cănile de apă, ghivecele de flori, numite şi

20
Mihăescu 2006, p. 29.
21
Stoica et alii 1972, p. 203.
22
Petrescu 1972, p. 204.
23
Petrescu 1972, p. 204.
251
sacsâi, vasele de flori (buchetarele), borcanele de untură – ce ajungeau la 10-12
litri-, urcioarele de mărimi diferite, având pe mănuşă, spre deosebire de alte centre
vâlcene, o <<ţâţă>> pentru băutul lichidului”24.

Bibliografie

Stoica et alii 1972 – Georgeta Stoica (coord.), Arta populară din Vâlcea, Râmnicu
Vâlcea, 1972.
Mihăescu 2006 – Corina Mihăescu, Ceramica populară din Oltenia, Bucureşti,
2006.
Praoveanu 2001 – I. Praoveanu, Etnografia poporului român, Bucureşti, 2001.
Tătulea 1989 – Viorica Tătulea, Mobilierul ţărănesc din Oltenia, Bucureşti, 1989.

24
Petrescu 1972, p. 164.
252
 Costume reprezentative din colecţia Muzeului Satului Vâlcean

Oana Ştefana Florescu

Keywords: costumes, Valcea County Village Museum, description.

Abstract: Representative costumes from the Valcea Village Museum’s
collection. In the Romanian port race is observed, at first glance, a wonderful
combination of features and that it owes its beauty which delights and amazes
alike. Imposing and simple broadly, joyful and rich in colors, colors that enchants
the viewer's eye, the traditional costume is the Romanian mirror of the soul.
We will exemplify three types of costumes showing the differences and by
describing their composition and their components.

În portul neamului românesc se observă de la întâia privire o minunată

asociere de însușiri și asta se datorează frumuseții lui care încântă și uimește
deopotrivă.
Impunător și simplu în linii mari, vesel și bogat în culorile pe care le are,
culori care farmecă ochiul privitorului, el reprezintă oglinda sufletului românesc.
Este o moștenire scumpă și străveche pe care ne-au lăsat-o strămoșii noștri,
îmbogățită de generațiile care au urmat și care, după cum spun izvoarele istorice,
este asemenea anului 1000 î.Chr. la străbunii traci, străbuni care trăiau atât în
Peninsula Balcanică cât și în ținuturile noastre.
Muzeul Satului Vâlcean deține o colecție variată de obiecte, majoritatea fiind
piese care alcătuiesc portul-popular, acesta întâlnindu-se pe teritoriul nostru în trei
tipuri distincte:
- costumul cu fotă (parțial Muntenia);
- costumul cu vâlnic (Oltenia);
- costumul cu zăvelci (Oltenia și Muntenia).
Dintre aceste tipuri de port popular, două au o arie mai răspândită în județul
Vâlcea: costumul cu zăvelci, costum care este atestat pe teritoriul Olteniei încă din
epoca bronzului, și costumul cu vâlnic, costum specific Olteniei, care este de mare
ținută și prețuit de localnici, fiind purtat numai în zilele de sărbătoare când femeia
ieșea la lume și era îmbrăcat și de mireasă drept haină, ceremonial care era
neîngăduit fetelor înainte de căsătorie. Acest costum se purta întotdeauna cu o
zăvelcă albă, unicat în portul popular românesc datorită decorului brodat cu
bumbac alb pe o țesătură de lână bleumarin.
În același timp, ele reprezintă documente etnografice de mare valoare; prin
analizarea fiecărei piese înregistrăm informații atât despre materialele care le
compun, cât și a tehnicii de compoziție, precum și a motivelor existente care au o
semnificație aparte, îmbinând utilitatea cu frumosul și plăcutul.


Oana Ştefana Florescu, muzeograf, Muzeul Judeţean Aurelian Sacerdoţeanu Vâlcea, e-
mail: stefana_dosa@yahoo.com.
253
 Subliniind această idee, în următorii pași vom exemplifica cele trei tipuri de
costume, arătând totodată și diferența compunerii lor, atât prin descrierea făcută lor
ca întreg, cât și a componentelor acestora.

Costumul cu fotă
Ia este confectionată din pânză de casă, alcătuită din patru foi unite între ele
prin cheiță, încrețite în jurul gâtului, peste care este aplicată o bentiță sub formă de
guler îngust. Pe piept, cămașa prezintă șiruri cu motivul ciutură în pătrate încadrate
pe margine cu motive geometrice şi paiete.
Mâneca prezintă ornamente distincte din altiță (registre de motive cu flori
înscrise în romburi) și încreț (decorat cu același motiv ca pe mânecă pe fond
galben).
Fota cu fir are forma dreptunghiulară, înfășoară strâns corpul și este
confecționată din două foi încheiate cu acul pe fond negru, se prinde sus cu bete.
Ea este ornamentată pe cele patru laturi, câmpul central rămânând neornamentat,
cu un registru de motive antropomorfe stilizate din lânică multicoloră și fir metalic
argintiu brodat în punct românesc.
Poalele sunt confecționate din pânză de casă având patru foi unite între ele
printr-o cheiță făcută cu inglița. Decorul este plasat în partea inferioară fiind
reprezentat prin șebac lat din mătase galbenă cu motiv floral. Tivul are rol
decorativ, pe margine prezintă colţunaşi din mătase galbenă.
Catrința este de formă dreptunghiulară, având o singură bucată ornamentată
pe toată suprafața, cu dungi, alternând cu motive antropomorfe cusute cu lână în
punct românesc. Între motive prezintă o bandă de fir metalic argintiu. În partea
inferioară prezintă ciucuri de diferite culori, fiind festonată pe margine.
Marama este subțire, țesută din mătase naturală cu decor simplu, amplasat la
margini.
Betele sunt țesute din lână, în dungi de diferite culori: roșu, negru, galben,
crem.

Costumul cu vâlnic
Cămașa cu poale este confecționată din pânză de casă, alcătuită din patru foi
unite între ele prin cheiță, purece, încrețite în jurul gâtului, peste care este aplicată
o bentiță cu motivul ciutură. Decorul cămășii este concentrat pe umeri, brațe, piept,
mâneca este invelită în blană și prezintă încreț, altiță, două din categoria
ornamentelor distincte, având motiv floral. Decorul pieptului este legat de cel al
mânecii. Poalele respectă același motiv ca pe ie, realizat din aceeași pânză alcătuită
din patru foi şi şase clini ornamentali, terminându-se cu colțunași pe margine. Firul
de coasere este un amestec de fire roșu și negru, din arnici, împreunat, având
denumirea de fir împistricit şi întâlnindu-se la sfârșitul secolului al XIX-lea.
Vâlnicul este țesut în război cu urzeală, bumbac şi băteală din lână, pe un
fond vișiniu, cu mici motive geometrice dispuse în benzi verticale, pliat pe un
cordon. Este o piesă deosebită, țesută dintr-o lână mai robustă care o face rigidă și
care se caracterizează printr-un decor simplu cu grupaje de linii desfășurate ritmic
pe întreaga suprafață.Vâlnicul este întreg, larg și creț, bogat în cute, strâns în talie
cu bete.
254
 Betele sunt țesute din lână de culoare rosie, verde, galbenă, cu motiv floral,
marginea terminându-se cu mărgele albe.
Marama este fină, ţesută din mătase, cu motive florale pe toată suprafața. Ea
adaugă țărăncii un farmec deosebit, dându-i un aer de demnitate și mândrie,
încadrând în chip minunat obrazul, coborând apoi de-a lungul trupului până în
pământ.
Catrinta este de formă dreptunghiulară, pe fond negru, cusută cu bumbac
alb, ceea ce-i conferă și denumirea de “zăvelcă albă”. Ornamentația este organizată
în două câmpuri: jos este “căpătâiul” cu aspect de bordură lată compus din trei
rânduri de motive florale, delimitat de un chenar în partea de jos şi, al doilea câmp,
deasupra căpătâiului, este ornamentat cu cinci dungi verticale denumite “râuri”,
compuse din motive florale pomul vieții ce se succed alternativ.

Costumul cu zăvelci
Cămasa cu poale este țesută din fir de bumbac alb din patru foi unite între ele
prin cheiţă, fiind încrețite în jurul gâtului, și peste care este aplicată o bentiță cu
motiv geometric. Prezintă cele trei registre ornamentale: altiță,încreț, râuri,
terminându-se cu volan. Pe piept și mânecă prezintă șiruri cu motivul ciutură.
Poalele sunt neornamentate.
Betele sunt țesute din bumbac prezentând șiruri cu motiv geometric în diferite
nuanțe: galben, roșu, alb, albastru.
Marama este transparentă, țesută din mătase, câmpul central prezentând mici
flori. Decorul este amplasat la capete și are casete de motive geometrice.
Zăvelcile sunt țesute din bumbac de culoare neagră în două iţe, având decorul
plasat pe toată suprafaţa în şiruri verticale brodate în punct de coasere peste fire cu
motive florale, aplicate pe margine, paiete şi mărgele.

255
1 2

256
 Zăvelca – marcă şi identitate

Daniela Beu*

Keywords: zăvelca (popular port skirt), popular port, textile, Valcea Village
Museum.
Summary: Zăvelca - brand and identity. Our museum has an impressive
category of textile items kept in the popular Port collection and the Indoor Textiles
collection, which is located within the Valcea Village Museum. The zăvelca (skirt)
forms part of the popular port, establishing one of the types and is remarked both
by the sewn, embroidered motifs and by the used techniques.
Of great value, she communicates a message of interest to those who admire
them.

Aceste obiecte au o valoare ştiinţifică deosebită fiind o categorie de bunuri ce

intră în componenţa portului popular vâlcean, stabilind astfel tipurile portului
femeiesc:
- costumul cu zăvelci;
- costumul cu vâlnic;
- costumul cu fotă.
Cuvântul zăvelcă provine din limba slavonă zaviti şi înseamnă a înfăşura1. Ea
semnifică piesa purtată în partea de jos a costumului, având formă dreptunghiulară,
ţesută din lână, bumbac, în război prin diferite tehnici, ornamentată prin diverse
motive brodate sau ţesute.
Întâlnim în judeţul nostru două mari tipuri de zăvelci: zăvelcile în pânză şi
zăvelcile în scoarţă2 care se diferenţiază prin modul de realizare.
În cadrul colecţiei Muzeului Satului Vâlcean se regăsesc zăvelci din ambele
categorii. Am ales o mică parte de zavelci pentru a exemplifica tehnicile şi
motivele existente.
Prima categorie de zăvelci este cea în pânză – caracteristică zonei Vâlcii, cu o
valoare decorativă deosebită considerată un bun preţios, purtându-se în partea din
faţă, alcătuită din suportul ţesut şi ornamentul brodat. Datorită motivelor albe care
apar pe un fond negru sub formă de broderie, această zăvelcă mai este cunoscută şi
sub denumirea de zăvelca albă.
În alcătuirea acestei zăvelci distingem un număr de trei categorii:
A. zăvelca cu căpătâi – alcătuită din pânză ţesută în război în două iţe, cusută
cu bumbac alb pe toată suprafaţa în diferite motive florale sau geometrice. În partea
de jos se regăseşte căpătâiul care este o bordură lată iar în partea superioară se

* Daniela Beu, restaurator, Muzeul Județean Aurelian Sacerdoțeanu Vâlcea, Laboratorul de

Restaurare-Conservare, e-mail: daniela_beu@yahoo.com
1
Conform definiţie Dex.
2
Stoica et al. 1972.
257
întâlnesc dungi verticale denumite ,,râuri”3. Acest tip de zavelci îmbină motivele
florale simetrice care apar sub forma unei broderii.
Tehnicile folosite în realizarea acestui tip de zăvelci sunt ţeserea în două iţe
pentru suport şi coaserea în punctele ocolul, zig – zag, înaintea acului pentru
ornament.
Broderia realizată în punctul ocolul se lucrează de la stânga la dreapta
formând linii orizontale şi verticale pe un grup de 3-4 fire; realizat într-un anumit
ritm acest punct completează unele motive de broderie.
Cusătura realizata în punctul zig – zag se lucrează numai în linii oblice
înclinate atât spre dreapta cât şi spre stânga, pe un anumit număr de fire.
Cusătura realizată în punctul înaintea acului se execută cu trecerea acului
prin material la anumite intervale în linie dreaptă. Motivele rezultate formează
compoziții omogene pe toată suprafața.
B. zăvelca cu totul – decorul plasat pe toată suprafaţa în şiruri verticale cu
motive florale stilizate. Redate geometric motivele brodate ies în evidenţă prin
tehnicile de coasere.
Cusătura pe fir apare sub o formă deasă prin alăturarea firelor, realizând
grupuri de linii pe orizontală.
Cusătura realizată peste fire se lucrează atât pe verticală cât şi pe orizontală, se
lucrează peste un anumit număr de fire numărate formând linii paralele.
C. zăvelca încărcată – această categorie primeşte accesorii ornamentale, fir
metalic auriu şi argintiu, mărgele, fluturi, broderie în mai multe culori: alb, verde,
roşu, albastru, de aici şi denumirea încărcată. Acest tip încheie una din categoriile
existente de zăvelci din judeţul Vâlcea, zăvelca în pânză.
În a doua categorie de zăvelci se încadrează zăvelca în scoarţă – prezintă o
alcătuire variată care porneşte de la un număr redus de rânde, ajungând până la
registre late de motive. Se poartă în partea din spate şi reprezintă o adevărată artă.
Realizate din lână sau bumbac, erau alese direct în războiul de ţesut fiind unul
din procedeele cele mai răspândite în zona Vâlcii. Prin alesatură, se înțelege
tehnica de realizarea a unor piese și țeserea unor motive mai complexe prin
introducerea firului colorat de băteală pe porțiuni mai mici, creând altfel de motive
florale geometrice și antropomorfe.
Alesul printre fire se realizează cu trecerea firului de bătătură prin ridicarea
firelor de urzeală pe porțiunea necesară; această tehnică poate fi repetată până la
formarea motivului.
Alesul peste fire această tehnică se realizează prin suprapunerea firelor de
bătătură pe anumite porţiuni ale firelor de urzeală, formând motivul ales.firele de
urzeala alegandu’se cu mana atatea cate trebuiesc
Alesul cu găurele Karamani poartă numele locului unde se realizau prin acest
procedeu; prin ţesere cu această tehnică motivul rezultat este geometric sau
stilizat. Firul de băteală ajuns la o suprafaţă colorată diferit se întoarce pe următorul
fir de urzeală, astfel între cele două fire de urzeală apare o tăietură. Acest ales se
foloseşte pentru obţinerea motivelor ţesute oblic‚vegetale, stilizate. Pentru a nu se

3
Stoica et al. 1972.
258
deşira ţesătura s-au folosit tehnici de finisare4 prin realizarea tivurilor simple tiv
tighelit‚ adăugându-se pe margine colţunaşi, ciucuri rezultaţi din urzeală pentru a
da valoare acestor piese Aceste tehnici sunt o parte din tehnicile de ţesere.
Aceste piese realizate în gospodărie aveau o frumuseţe aparte datorită modului
de realizare, cât şi a ornamentării. Motivele reprezentau lumea din jurul casei, tot
ceea ce femeia vedea, flori, pomi, păsări, uneltele cu care munceau, acestea fiind
redate pe ţesături.
Mi-am propus să arăt o imagine a patrimoniului din colecţia muzeului pentru a
capta interesul asupra portului popular, a cămășilor înflorate, a zăvelcilor țesute sau
cusute pe care astăzi le putem vedea și în cadrul anumitor expoziții, ce transmit
parcă un mesaj de interes celor care privesc, comunicând adevarăta lor valoare.

Bibliografie

Dunăre 1979 – Dunăre Nicolae, Ornamentica tradiţională comparată, Editura

Meridiane, Bucureşti, 1979
Dunăre 1985 – Dunăre Nicolae, Broderia populară românească, Editura
Meridiane, Bucureşti, 1985
Focșa 1970 – Focşa Marcela, Scoarţe româneşti, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1970
Marinescu 1975 – Marinescu Marina, Arta populară românească, Editura Dacia,
Cluj – Napoca, 1975
Stănescu 1972 – Stănescu Natalia, Aplicaţii de broderie româneşti, Editura
Albatros, 1972
Stoica et al. 1972 – Georgeta Stoica, I. Vlăduțiu, P. Petrescu, Elena Secoșan, Arta
populară din Vâlcea, Râmnicu Vâlcea, 1972
Stoica, Ligor 1998 – Georgeta Stoica, Daniela Ligor, De la fibră la covor, Editura
Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1998

4
Stoica, Ligor 1998.
259
Zăvelcă cu căpătâi brodată în punctele Zăvelcă cu căpătâi motiv floral laleaua,
cruciuliţă, ocol cusătură pe fir

Zăvelcă cu totul şiruri de flori stilizate, Zăvelcă cu totul motiv floral, brodat în
cusătura în zig – zag pite şi piezuri

Zăvelcă cu totul motiv antropomorf, brodat în zig – zag

260
 Zăvelcă cu totul decor simplu, vărgi Zăvelcă cu totulşiruri paralele, cu
mărunte, motivul zăluţa, cusut înaintea motivul crucea şi crucea în X, ales
acului Karamani

Zăvelcă încărcată (cu căpătâi) broderie Zăvelcă încărcată motive florale

în mai multe culori, accesorii: mărgele, stilizate încadrate în romb, tehnica peste
paiete; motive florale stilizate fire se realizează cu fir metalic argintiu

261
 Proiect de depozit sculptură.
Depozitarea – o metodă de de protejare a patrimoniului muzeal

Diana Mirea
Rodica Rotaru

Keywords: deposit for sculptures, storage, protection of museum heritage.

Abstract: Project deposit for sculptures. Storage - a method of protecting
museum heritage. In this article we try to emphasize the importance of micro-
climatology, of a healthy protection space, the understanding the processes leading
to degradation of cultural heritage, in our case sculptures and steps that must be
taken to hold a space for storage. Permanent care to preserve the heritage
museum, whether it comes to storage or a simple packaging, is an essential feature
for his recovery time.

Sculptura, indiferent de perioada în care a fost realizată, este un element care

trezește admirația, o operă de artă ce reușește să capteze și să mențină atenția,
reflectând realitatea și preocupările culturale. De-a lungul timpului ea a îndeplinit o
multitudine de funcții: religioase, votive, comemorative, politice, etc, iar oamenii
prezentului o apreciează din punct de vedere estetic, istoric și simbolic. Autorii au
realizat lucrări folosind o varietate de materiale care se comportă diferit în timp.
Formele și dimensiunile lor au fost la fel de diverse.
Pentru a prelungi viața obiectelor de artă, conservatorii zilelor noastre trebuie
să cunoască caracteristicile și sensibilitatea diferitelor materiale la anumiți factori
agresivi atât din mediul extern cât și din structura materialelor1. Deși par rezistente,
sculpturile, implicit și cele din colecția studiată, pot suferi din cauza anumitor
dăunători biologici, calamităților naturale, cutremurelor, depozitării incorecte,
manipulării greșite, etc. Toate acestea justifică proiectarea unui spațiu care să
îndeplinească anumite reguli.
Depozitul este un loc important în cadrul unei instituții muzeale2 unde se
conservă valori ale patrimoniului cultural după criterii bine stabilite conform
Normelor de Conservare în vigoare. Ca spațiu, dar mai ales ca structură, el nu este
fix. Există o permanentă dezvoltare a sa legată de cercetarea științifică, de achiziții
și de transferuri. Este locul unde specialistul are la dispoziție spre documentare o
diversitate de piese putând să compare materialele între ele, să ajungă la concluzii
studiind piesele originale. Este centrul de la care pornesc activitățile de cercetare,
organizarea expozițiilor, restaurare, conservare și activitate editorială. El nu este
numai un spațiu simplu de păstrare ci și de conservare, de asigurare a unor condiții:

 Diana Mirea, doctor, conservator, Muzeul județean “Aurelian Sacerdoțeanu” Vâlcea, e-

mail: scrociob_diana@yahoo.com.
 Rodica Rotaru, conservator, Muzeul județean „Aurelian Sacerdoțeanu” Vâlcea.
1
Mihalcu 1970, p.15.
2
Pavel, Dumitrescu 1981, p.193.
262
microclimat, mobilier, securitate, iar pe de altă parte de observare a evoluției stării
de sănătate a pieselor și de aplicare a unor tratamente care să permită prelungirea
vieții unui bun cultural.
Oricât ar părea de paradoxal, depozitarea poate constitui o sursă de deteriorare
a obiectelor muzeale. Faptul că bunurile culturale stau nemișcate permanent într-o
aparentă stare de repaus nu exclude efectele negative pe care le poate avea poziția
lor, felul cum sunt așezate sau un microclimat neadecvat 3. Starea de conservare a
bunurilor culturale muzeale depinde în mare măsură de modul de depozitare a lor 4
organizarea depozitului devenind o activitate esențială și în același timp dificilă
care impune soluționarea corespunzătoare a numeroase probleme. Modalitățile de
depozitare previn transformările din structura obiectului, reacțiile la solicitările
mecanice sau bio-chimice ale climatului5. Dacă în expoziție bunul este vulnerabil
din cauza fluxului de vizitatori, luminii necesare pentru vizionarea exponatelor, etc;
în depozit se urmărește respectarea principiului asigurării unei complete stări de
repaus, ferirea de praf și lumină și un microclimat stabil în timp și spațiu6.
Secția de artă a Muzeului Județean „Aurelian Sacerdoțeanu” Vâlcea are în
colecția sa de sculptură 81 de piese tridimensionale cu înălțimi cuprinse între 20-
160 cm pe care ne propunem să le depozităm într-un spațiu cu o suprafață de 34
m². Colecția la care ne referim cuprinde bunuri culturale de natură anorganică
(marmură, piatră, gips, ceramică, metal, etc), organice (lemn) cât și obiecte cu o
compoziție mixtă (lemn, ceramică sau piatră alături de diferite fragmente metalice).
Prima condiție de care ne-am propus să ținem seama când este ales locul unde
se amenajează depozitul este existența unui spațiu salubru, acesta însemnând
absența oricărui tip de dăunători biologici, un spațiu în care nu avem infiltrații etc.
Curățenia este, de asemenea, una din cerințele fundamentale ale unui depozit
muzeal, murdăria putând cauza degradări care pot duce la distrugerea obiectelor.
Măsurile de securitate impun atât existența camerelor de luat vederi, a unui
sistem de alarmă, a pazei umane dar și izolarea spațiilor contra incendiilor. În
vederea preîntâmpinării incendiilor s-a întocmit un plan de prevenire și de evacuare
a acestora bazat pe inventarierea tuturor surselor potențiale de incendiu. În afara
inspecțiilor periodice obligatorii executate de firmele de specialitate referitoare la
instalațiile de încălzire mai sunt și controale efectuate de personalul muzeului.
Fumatul în depozit este strict interzis. Depozitele sunt prevăzute cu extinctoare cu
CO2 și pulbere. Căile de acces trebuie să permită manipularea și tranzitul
obiectelor7. Pardoseala nu alunecă, nu atrage praful și se curăță ușor. Pereții și
tavanele sunt văruite. Instalațiile de energie electrică, de încălzire, de apă curentă și
de evacuare a apelor uzate trebuie să funcționeze bine și să fie verificate periodic
pentru că orice problemă apărută poate provoca pagube serioase obiectelor. Omul
este un factor extrem de important, putând provoca daune majore sau ireversibile

3
Moldoveanu 2003, p. 174.
4
Ilea 2006, p.45.
5
Coleșică et alii 1984, p.109.
6
Mirea 2010, p.435.
7
Moldoveanu 2003, p.175.
263
pieselor prin neglijență și manipulări incorecte dar, în același timp, putând asigura
conservarea bunurilor prin acțiuni corecte.
Este știut faptul că cerințele de conservare ale unui obiect necesită menținerea
unui climat constant8. Umiditatea este implicată în numeroase procese chimice care
au loc în cazul sculpturilor, o creștere a ei accelerând procesele chimice și
fotochimice ceea ce are drept consecințe modificarea culorilor, fragilizări, scăderea
rezistenței mecanice, coroziune etc. Dintre efectele fizice se pot enumera
modificările dimensionale și absorția de săruri iar mucegaiurile, ciupercile și alți
dăunători biologici preferă o umiditate de minim 70%. O umiditate sub 40% are ca
urmări deshidratatea materialelor și scăderea rezistenței mecanice până la
prăbușirea structurii celulare a lemnului. În strânsă legătură cu umiditatea,
temperatura conduce la modificări dimensionale sau ale umidității relative,
creșterea ratei proceselor fizice/chimice și condiționează apariția și dezvoltarea
dăunătorilor biologici. Chiar dacă mediul este ceva mai uscat sau umed, dar stabil,
este de preferat în locul oscilațiilor care duc la procese fizice ce afectează în timp
bunurile culturale9. Depozitul trebuie să fie bine izolat termic iar iarna trebuie
asigurat un regim de încălzire continuă fără ca temperaturile să le depășească pe
cele existente vara. Înregistrarea valorilor de umiditate și temperatură din depozitul
de sculptură se face cu ajutorul termohigrometrelor. Pentru controlul valorilor de
umiditate există în dotare umidificatoare și dezumidificatoare iar reglarea
temperaturii în cazul oscilațiilor se face cu termostate atașate la calorifere.
Lumina înseamnă energie absorbită în materie și, la rândul ei, fenomene fizice
și chimice complexe. Dacă în expoziție este nevoie de lumină pentru a viziona
bunurile expuse în depozit avem nevoie de ea doar în momentul în care specialistul
de muzeu se află în încăpere. Lumina caldă, difuză, aprinsă când este nevoie în
funcție de structura arhitectonică, de anotimp și de oră, storuri la geamuri sunt
suficiente pentru a satisface necesitățile de iluminat ale colecției de sculptură care
are în componența sa materiale care nu pun probleme deosebite din acest punct de
vedere.
Alături de cele menționate anterior, depozitarea corespunzătoare10 cuprinde
alegerea criteriului pe baza căruia urmează să se facă gruparea obiectelor, stabilirea
unității modulare de bază și elaborarea cataloagelor topografice necesare regăsirii
rapide a obiectelor. Modul de așezare a obiectelor este foarte important pentru
păstrarea lor în perimetru unui microclimat adecvat. Depozitul de sculptură trebuie
organizat la parter din cauza greutății pieselor și pe latura nordică a imobilului
astfel încât razele solare să nu acționeze direct asupra obiectelor. El trebuie să fie
compact în moduli, prevăzuți cu polițe în funcție de forma și dimensiunile
obiectelor care sunt așezate prin alăturare.
Pentru o cât mai bună protecție a obiectelor, o echipă interdisciplinară formată
din arhitect, muzeografi, conservatori și restauratori propune concret modalitățile
de organizare a depozitului. Aceștia stabilesc locul și contextul în care vor fi

8
Ținând seama că este vorba de un depozit în care intră materiale diferite care au necesități
diverse de conservare.
9
Moldoveanu 2003, p.34-41, 63.
10
Alexiu, Luca 1982 p.275.
264
amplasate în cazul nostru sculpturile, pe baza inventarului de tip morfologic și al
formatului obiectelor, urmărind mai multe etape obligatorii și stabilind trăsăturile
modulilor de depozitare. Organizarea depozitului are în vedere exploatarea
rațională și completă a spațiului11.
Pentru a îndeplini condițiile prevăzute în normele de conservare, unitățile
modulare alese au fost polița metalică fixă și compartimentul. Depozitul va
cuprinde 12 unități modulare cu o înălțime de aproximativ 200 cm, 90 cm lățime,
70 cm adâncime și trei tipuri de compartimentări. Primii patru moduli vor avea
două polițe compartimentate la 130 cm și 75 cm. Alți patru moduli vor fi compuși
din 3 polițe amplasate la înălțimile de 100 cm, 50 cm și 30 cm. Cel de-al treilea tip
va fi compus din 3 compartimente la 75 cm și 50 cm. Sculpturile având peste 120
cm înălțime și o greutate ce nu permite așezarea lor pe poliță vor fi depozitate pe 8
suporți mobili executați din lemn masiv și prevăzuți cu role care ușurează
deplasarea obiectelor. Pentru confecționarea unităților modulare este nevoie de
cornier cu aripi egale de 4 mm grosime – 264 m, foi de tablă cu grosime de 1 mm -
16 foi, 12 m plasă sârmă zincată, electrozi, 8 suporți pătrați mobili cu latura de 100
cm însumând un deviz aproximativ de 4200 lei în regie proprie și 10200 lei prin
intermediul unei firme (6000 lei manoperă). Prevenirea anumitor șocuri și
degradări în cazul unor cutremure s-a făcut prin prevederea modulilor cu plase de
protecție. Ținând cont de criteriul accesibilității la piese, formatul încăperii permite
așezarea a 4 moduli pe latura estică, 8 moduli pe latura vestică și a suporților
pentru sculpturile înalte pe latura sudică.
În scopul regăsirii rapide a obiectelor, modulii și unitățile modulare sunt
codificate cu ajutorul unui sistem alfanumeric. Aceasta se regăsește în cataloagele
topografice. Odată cu finalizarea lucrărilor, obiectele sunt transportate în depozit în
ordinea așezării lor pe polițe.
În acest articol încercăm să subliniem importanța microclimatologiei, a unui
spațiu sănătos de protejare, înțelegerea proceselor care duc la degradarea
patrimoniului cultural, în cazul nostru sculpturile12 precum și pașii care trebuie
parcurși pentru organizarea unui spațiu destinat depozitării. Fiecare depozit are în
spatele său o perioadă îndelungată de studiu și un volum apreciabil de muncă,
urmând asigurarea unor condiții optime de microclimat și protejarea continuă a
patrimoniului muzeal care nu este deloc simplă ținând cont de condițiile interne și
externe diferite care se pot înregistra în spațiu și timp. Grija permanentă pentru
prezervarea patrimoniului muzeal este o trăsătură esențială pentru valorificarea lui.

11
Standard ocupațional 2006, Ocupația Conservator bunuri culturale, p. 21.
12
Bernardi 2004, p. 121, 122.
265
Bibliografie

Alexiu, Luca 1982 – V. Alexiu, Elena Luca, Modalități de realizare a depozitelor

la Complexul muzeal Golești, Cercetări de conservare și restaurare, vol. 2,
București.
Bernardi 2004 - Adriana Bernardi, Conservare opera dʾarte Il microclima negli
ambienti muzeale, Padova.
Coleșică et alii. 1984 – Gh. Coleșică, Virginia Diaconescu, Gh. Tonescu, Principii
și modalități de organizare a depozitelor muzeisticela Muzeul Național de Istorie
al R.S. România, Cercetări de conservare și restaurare, vol. 3, București.
Florea 2010 - O. Florea, Etiopatologia operei de artă și a materialelor structurale,
București.
Ilea 2006 - Ioana Lidia Ilea, Metode de conservare și restaurare a pieselor textile,
Cluj Napoca.
Mirea 2010 - Diana Mirea, Metode de conservare și expunere a sculpturilor în
muzeele de artă, Buridava, studii și materiale, VIII, p. 435-438.
Mihalcu 1970 - M. Mihalcu, Conservarea obiectelor de artă și a monumentelor
istorice, București.
Moldoveanu 2003 – A. Moldoveanu, Conservarea preventivă a bunurilor
culturale, București.
Pavel, Dumitrescu 1981 - Anghel Pavel, Emil Dumitrescu, În legătură cu
termenul de depozit muzeal, Cercetări de conservare și restaurare, vol. 1, București.
Standard ocupațional 2006, Ocupația Conservator bunuri culturale.

266
267
 O amforă romană descoperită în așezarea de la Aval Baraj. Istoricul
cercetărilor, conservarea, restaurarea și expunerea bunului de
patrimoniu

Nicoleta Binder
Maria Răpan

Keywords: heritage good, Roman era, restoration, conservation, exhibition.

Abstract: A Roman amphora found in the settlement of Aval Baraj. History
of research, conservation, restoration and exposure of the heritage good. In this
study the authors present the trail of a heritage good and the steps that a museum
institution makes in order to conduct a research. During the months of May to
November 2009, the archaeologists from County Museum "Aurelian Sacerdoteanu"
Valcea, along with restorers and conservatives of the same institution attended the
archaeological research from Ocnele Mari-Aval Baraj. During this research, it
was discovered a Roman amphora in the complex numbered L. 12.

Istoricul cercetărilor
În perioada lunilor mai-noiembrie 2009, cercetările arheologice1 efectuate în
punctul Aval Baraj din orașul Ocnele Mari au dus la descoperirea unei așezări
romane care, cel mai probabil, a avut ca rol exploatarea saliniferă din zonă.
Așezarea romană identificată cu acest prilej se află la cca. 260 m2 nord-sud de
marele centru fortificat din perioada getică identicat ca fiind Buridava Dacică (fig.
1/1-2).
Cercetările arheologice realizate au identificat mai multe complexe (structuri
de locuire)3 formate din:
- două ateliere de fierărie;
- două cuptoare pentru redus minereul de fier;
- trei cuptoare pentru pâine;
- cinci vetre;
- nouă locuințe cu structură din lemn;
- structură de locuire cu ziduri din piatră.
Cercetările arheologice au fost reluate în anul 20154, rezultatele săpăturilor de
atunci nefiind la această oră publicate.

 Nicoleta Binder, conservator, Muzeul Judeţean „Aurelian Sacerdoţeanu” Vâlcea, e-mail:

bindernicoleta@yahoo.com.
 Maria Răpan, restaurator, Muzeul Judeţean „Aurelian Sacerdoţeanu” Vâlcea.
1
Cercetările arheologice au fost coordonate de Mariana Iosifaru (responsabil științific). Din
colectivul de cercetare au mai făcut parte: I. Tuțulescu, C. Terteci, C. Tulugea, O.
Părăușanu, Maria Răpan, Nicoleta Binder, Rodica Rotaru și Diana Mirea.
2
Măsurători satelitare cu ajutorul Google Earth.
3
Iosifaru 2009, p. 88.
4
Cercetările arheologice au fost coordonate de Universitatea din Pitești.
268
 Complexul cu ziduri din piatră a fost identificat spre extremitatea sudică a
sitului, tehnica de construcție constând din piatră de râu și piatră fasonată prinse cu
liant format din lut și foarte puțin var.
Descrierea descoperirii
Amfora a fost descoperită în structura de locuință notată L. 12, în colțul de
nord-est, la adâncimea de –0,80 m de la nivelul descoperirii zidurilor5 (Fig. 2/1-2).
Conservarea primară
În momentul descoperirii și cercetării structurii de locuire notată L. 12 a
trebuit să se țină cont de faptul că materialul arheologic va fi supus la schimbări
radicale și rapide de temperatură, umiditate relativă, lumină și oxigen. Pentru a ține
cont de acești factori, pe teren au fost folosite umbrele mari, dar și un cort din
prelate protectoare.
Decopertarea
Decopertarea a fost realizată cu mare atenție pentru a nu deteriora fragmentele
ceramice. Următoarea etapă utilizată în teren a fost desenarea și fotografierea
vasului in situ pentru a verifica stratigrafia complexului.
Îndepărtarea pământului de pe suprafața vasului (amfora în cazul nostru) a fost
realizată cu ajutorul şpaclului6, dar și cu perii și pensule.
Înainte de a fi extras, vasul a fost atent examinat din dorința de a nu exista
riscul fragmentării și mai mare a pieselor ceramice.
Prelevarea
Dimensiunile apreciabile ale vasului cât și perimetrul mare în care a fost
descoperit au împiedicat prevalarea acestuia în bloc. Înainte de a se ridica
fragmentele ceramice, acestea au fost analizate pentru a intui forma și elementele
componente aflate încă în pământ, lucru ce va asigura o eliberare totală a piesei
evitându-se deteriorările7.
Prelevarea a fost realizată cu mare atenție, amfora aflându-se în stare
fragmentară. S-a avut grijă să fie recuperate toate fragmentele ceramice. Totodată
s-a hotărât ca piesele ceramice din complexul prezentat mai sus sa nu fie curățate
rapid din dorința de a se îndepărta pământul.
Ambalarea
Fragmentele în număr de 200 au fost ambalate în hârtie, pe părți componente.
Pentru a fi manipulate ușor au fost puse în cutii de carton/ lădițe din lemn și
depozitate în clădirea aflată în imediata apropiere a sitului arheologic. Transportul
s-a desfășurat în condiții optime, vasul ajungând la laboratorul de restaurare al
instituției.
Restaurarea
Procesul de restaurare s-a derulat după mai multe etape8:

5
De menționat este faptul că o bună parte din stratigrafia sitului a fost distrusă de lucrările
de construcție a barajului.
6
Utilizarea acestuia a fost efectuată cu mare atenție, din cauza probabilității de a deteriora
bunul; de asemenea, nu s-a putut folosi spatulă de lemn din cauza durității solului (perioada
de cercetare a complexului a fost luna august).
7
Ștefan, Măzăre 2001, p. 267.
8
Aceste etape sunt prezente și în lucrarea domnului Cernat (vezi Cernat 1979, p. 302).
269
 - spălare, curățare și uscare;
- etalarea, gruparea, asamblarea și lipirea fragmentelor vasului;
- plombarea cu ghips a părților lipsă.
Spălarea s-a efectuat în cadrul laboratorului într-o cuvă. Piesele au fost
scufundate în recipient în așa fel încât să fie cuprinse de apă9 în totalitate10.
Curățirea prin spălare a fragmentelor ceramice a fost realizată cu o perie de păr.
Neutralizarea s-a realizat în trei băi succesive de apă distilată.
După spălare, fragmentele ceramice au fost așezate pe planșete din pal
acoperite cu hârtie de filtru (procesul de uscare având o perioadă de 3-4 zile la
temperatura laboratorului).
În urma procesului de uscare11, fragmentele au fost examinate, constatându-se
următoarele:
- ceramică semifină, lucrată la roată;
- ardere oxidantă, culoare cărămizie;
- lut amestecat cu pietricele și cioburi pisate.
Asamblarea pieselor (fragmentelor ceramice) s-a realizat cu soluție poliacetat
de vinil BISON D3 deoarece este reversibil și transparent după întărire.
Dimensiunile mari ale vasului (amforă în cazul nostru) au necesitat găsirea
unei modalități de a-l sprijini, modul cel mai bun fiind utilizarea unui recipient12 cu
nisip.
Pentru ca fragmentele ceramice să nu se deplaseze în timpul asamblării s-a
recurs la fâșii scurte din scotch și la chingi din material textil. Din cauza greutății
părților de vas, dar și părților lipsă, am decis să confecționăm o armătură din sârmă
de inox în interior pentru a acorda o rezistență ridicată pereților.
Părțile lipsă (lacunele) au fost completate cu ghips. Completarea13 s-a făcut
instantaneu cu lipirea fragmentelor ceramice, datorită faptului că amfora se închide
spre gât.
După ce vasul a fost completat cu ghips, părțile adăugate sunt finisate cu
bisturiul și foaie abrazivă de smirghel. Înlăturarea prafului rezultat din acest
procedeu s-a făcut cu ajutorul aspiratorului de mână până la îndepărtarea totală.
Fiecare fragment ceramic din preajma plombării cu ghips se curăță cu burete moale
umezit în apă.
Condiții de expunere, manipulare a piesei restaurate
Spațiul expozițional unde va fi amplasată piesa trebuie să îndeplinească
umătoarele condiții:
- să fie salubru;
- stabilitate microclimatică (U.R. cuprinsă între 50-60%, T. = 10-18 ◦C);
- instalațiile de iluminat, încălzire, apă și canal să fie în stare bună de
funcționare și temeinic verificate;

9
S-a adăugat detergent neionic pentru o bună curățare și dezinfectare.
10
Cernat 1979, p. 302-303.
11
Fragmentele ceramice au fost grupate în funcție de culoare, grosime a părților
componente ale vasului.
12
În cazul nostru a fost folosită o găleată din plastic de 20 l.
13
Tehnica de completare s-a realizat prin amprentarea cu ceară dentară.
270
 - să fie asigurată securitatea bunului expus;
- sala de expoziție să îndeplinească condițiile privind prevenirea incendiilor.
După procesul de restaurare, muzeograful secției de istorie a hotărât ca amfora
să fie etalată în expoziția permanentă de arheologie (Fig. 3/3).
Ținând cont că avem de a face cu un material ceramic care este afectat de
șocurile mecanice, transportul amforei de la laboratorul de restaurare-conservare la
secția de istorie s-a realizat astfel:
- vasul a fost ambalat în folie cu bule, apoi în cutie de lemn, căptușită la
interior cu spumă poliuretanică (burete) pentru evitarea șocurilor și
trepidațiilor, în poziție orizontală;
- pentru expunerea în poziție verticală a fost confecționat un trepied metalic
prevăzut cu cerc de înmănușare înfășurat în pânză.
Periodic se verifică starea de conservare a piesei. Desprăfuirea se efectuează
numai prin metodă uscată (prin pensulare)14.
Dimensiuni, tipologie și încadrare cronologică
Dimensiuni:
- înălțime = 128 cm;
- diametru margine = 14 cm;
- diametru mare = 149 cm;
- lățime toartă 7 cm.
Forma aceasta de amforă este destul de răspândită în Oltenia. În lucrarea
dedicată ceramicii romane din Oltenia, Gheorghe Popilian o încadrează în tipul cu
numărul 615, analogii cu recipientul nostru identificându-se la Mirmekion și
Bospor16. După unele păreri, datorită gurii largi, aceste vase erau întrebuințate mai
ales la păstrarea unor alimente ca pește sărat și chiar cereale17. Referitor la
încadrarea cronologică, tipul 6 a circulat cu predilecție în perioada secolelor II-III
e.n.
Prin restaurea amforei din așezarea romană de la Ocnele mari-Aval Baraj,
vasul a fost introdus în circuitul expozițional, îmbogățind patrimoniul cultural al
județului Vâlcea.

14
Aceast procedeu se realizează cu pensule moi.
15
Amforă cu gât larg și corpul pântecos care se termină printr-un vârf. Toartele se inserează
sub buza îngroșată în afară și imediat sub zona care desparte gâtul de corp.
16
Popilian 1976, p. 45, Pl. XVI, 1-2.
17
Popilian 1976, p. 45;
271
Abrevieri şi bibliografie

B.C.Ş.S. – Buletinul Cercurilor Științifice Studențești, Arheologie-Istorie-

Muzeologie. Alba Iulia.
Buridava – Buridava. Studii şi materiale. Râmnicu Vâlcea.
Vrancea – Vrancea. Studii și Comunicări. Focșani.
Andrei, Mazăre 2001 – Șt. Andrei, Paula Mazăre, Metode de prelevare a
materialelor ceramice pe șantierele arheologice, în B.C.Ş.S, 7, p. 263-276.
Cernat 1979 – I. Cernat, Restaurarea și conservarea unui vas-chiup neolitic, în
Vrancea, II, p. 301-307.
Iosifaru 2009 – Mariana Iosifaru, Situri arheologice din orașul Ocnele Mari,
județul
Vâlcea, în Buridava, IX, p. 82-94.
Popilian 1976 – Gh. Popilian, Ceramica romană din Oltenia, Craiova.
Lista figurilor

Fig. 1: Imagine satelitară cu amplasamentul celor două situri de la Ocnele Mari (1)
Imagine satelitară cu zona cercetată din așezarea romană de la Ocnele Mari (2)
Fig. 2: Fotografii cu amfora in situ (1); Un stadiu din timpul restaurării (2)
Fig. 3: Stadii din timpul restaurării (1, 2); Amfora în spațiul expozițional (3)

272
 1

2
Fig. 1: Imagine satelitară cu amplasamentul celor două situri de la Ocnele Mari (1); Imagine
satelitară cu zona cercetată din așezarea romană de la Ocnele Mari (2)

273
 1

2
Fig. 2. Fotografii cu amfora in situ (1); Un stadiu din timpul restaurării (2)

274
 1 2

3
Fig. 3. Stadii din timpul restaurării (1, 2); Amfora în spațiul expozițional (3)

275
 Câteva considerații referitoare la o carte despre cultura Žuto Brdo –
Gârla Mare*

Gabriel Crăciunescu**

Keywords: book culture Gârla Zuto Brdo-Mare, inaccuracies, omissions,

mistakes.
Summary: Some considerations on a book about the Žuto Brdo – Gârla
Mare culture. This intervention lingers on Monica Sandor-Chicideanu work -
culture Žuto Brdo-Gârla Great book - which besides important contributions to
understanding the cultural event in question contains enough clumsiness,
inaccuracies, omissions and mistakes.

Încă de la apariția lucrării doamnei Monica Șandor-Chicideanu, Cultura Žuto

Brdo-Gârla Mare. Contribuții la cunoașterea epocii bronzului la Dunărea
Mijlocie și Inferioară, am avut curiozitatea să o răsfoiesc și chiar am semnalat
unele aspecte legate de forma și conținutul acesteia. Pentru că m-am ocupat într-o
măsură destul de mare de această cultură și, cum sunt familiarizat cu descoperirile
din zona Olteniei, încerc să fac unele observații și aprecieri asupra acestei lucrări.
Această apariție editorială a fost așteptată cu oarecare interes deoarece
autoarea, Monica Șandor-Chicideanu, (mai departe, M Ș-C) nu pare să fi condus
prea multe șantiere arheologice ale acestei culturi. Din ceea ce aflăm de pe internet,
date postate probabil de domnia sa, până la apariția acestei lucrări nu are tangență
cu cultura Žuto Brdo-Gârla Mare decât cu totul întâmplător și insuficient pentru a
permite realizarea unei lucrări monografice referitoare la această cultură. De fapt,
se poartă faptul ca lucrări de doctorat să se realizeze fără prea multe șantiere
arheologice conduse de cel în cauză, nici cu cercetări de teren pentru identificarea
unor noi puncte arheologice aparținând culturii sau perioadei care fac obiectul
acelei lucrări. Este deci normal ca M Ș-C să fie intrigată sau să reproșeze unora
lipsa trimiterilor bibliografice pentru puncte cu descoperiri inedite.
Autoarea expune, la p. 32-33, problema grupului Bistreţ-Ișalniţa, formulată de
I. Chicideanu. Caracteristicile acestui grup sunt reprezentate de existența unui
decor cu caneluri fine, cu forme pătrate în secțiune plan-orizontală, lucru cu care M
Ș-C este de acord. Din locuința de la Ostrovul Mare-Colonie1, descoperită în 1978,
am publicat un fragment de ceașcă2 decorat cu caneluri fine, caracteristice grupului
Bistreț-Ișalnița, dar și cu motive specifice culturii Gârla Mare. Despre materialul
din această locuință, M Ș-C se pronunță la un moment dat că face parte din faza

* Versiunea în limba germană a apărut în Thraco Dacica, S. N., Tomul VI (XXXIX),

2014b, p. 5-10.
**Gabriel Crăciunescu, doctor, arheolog expert, e-mail: gabriel_craciunescu@yahoo.com.
1
Crăciunescu 1980, p. 43-58.
2
Crăciunescu 2006, Pl. XIV/1.
276
clasică a acestei culturi. Deci motivele care definesc grupul Bistreț-Ișalnița apar
încă din faza clasică?
Capitolul Aria de răspândire a acestei lucrări tratează, la p. 35, diferite păreri
referitoare la această problemă. Într-un articol de acum 37 de ani, am scris că
”Cercetările efectuate în Banat stabilesc o pătrundere a purtătorilor culturii Gârla
Mare, din clisură prin culoarul Timiș-Cerna, pînă în vecinătatea Caransebeșului24.
Cercetările viitoare trebuie să stabilească dacă descoperirile de la Orevița și
Caransebeș sunt puncte singulare sau dacă toată zona cuprinsă între Dunăre și
dealuri a fost ocupată de purtătorii culturii menționate.” (Nota 24: Gh. Lazarovici,
C. Săcărin, Epoca bronzului în ”Clisura Dunării”, în Banatica, V, 1979, p. 82). M
Ș-C a trecut la bibliografie acel articol dar nu l-a citit, preferând să prezinte acea
supoziție ca fiind emisă doar de G. Crăciunescu. În anul 2003 blamează serios acea
supoziție din 1980, fără să țină seama că acum lucrurile sunt clare în sensul că
acele pătrunderi Gârla Mare din zona Caransebeș aparțin grupului cultural Balta
Sărată iar cele de la Orevița aparțin unei faze târzii a culturii Verbicioara. Pentru
modul de a înțelege rostul unor vase de tip Gârla Mare descoperite la distanță de
arealul lor firesc, precizez că acestea apăreau într-un context în care ceramica
Verbicioara era dominantă, lucru cunoscut de arheologii care au cercetat această
cultură. Cum această doamnă nu are nici un fel de legătură cu cultura Verbicioara
și cu materialul ceramic care apare în aceste situri din ultimele două faze ale acestei
culturi, nu mai surprinde o poziție exprimată de Monica Șandor-Chicideanu după
editarea acestei lucrări. M Ș-C spunea3 în anul 2003 că nu este de acord cu faptul
că două urne de tip Gârla Mare descoperite într-o peșteră din localitatea Godeanu,
în zona montană a jud. Mehedinți, au fost atribuite culturii Verbicioara. Rezultă
că ele aparțin culturii Gârla Mare, ceea ce o situează pe autoare pe poziția
susținerii extinderii arealului culturii Gârla Mare până în zona montană.
În capitolul Cadrul geografic sunt oferite scurte informații despre relief,
rețeaua hidrografică și caracteristicile văii Dunării. Dar clima, vegetația și fauna pe
care le prezintă sunt cele actuale. Nu vine cu date, câte sunt, despre clima din acea
perioadă4, date obținute în cadrul cercetărilor arheologice despre vegetația și fauna
acelei perioade. Această optică o aplică și altor lucrări5 care nu oferă date despre
actuala faună, dar probabil că nici nu s-a gândit că ar putea prezenta fauna acelei
perioade, determinate pe baza resturilor osteologice rezultate din săpăturile
arheologice, așa cum o fac respectivele lucrări. Pentru soluri face trimitere la
Geografia fizică, lucru pe care îl reproșază altor autori, ceea ce arată o clară
inconsecvență.
Pentru prezentarea resurselor naturale se apelează la lucrări de mineralogie și
prezintă o serie de minereuri cu conținut de cupru din care ar fi trebuit ca
populațiile epocii bronzului să extragă cuprul. Se știe că doar cu ajutorul
tehnologiei actuale se poate realiza acest lucru. Poate mai de folos era să consulte
lucrările lui B. Dimitrjevici, A. Vulpe sau B. Nikolov care punctează locurile unde
există mine de cupru, unele exploatate și în epoca bronzului. Se pare că aceste

3
Șandor-Chicideanu 2003-2005, p. 413-425.
4
Drăgan, Airinei 1993; Damian 2000.
5
Șandor-Chicideanu 2005, p. 54-56.
277
lucrări nu sunt cunoscute de M Ș-C, deși unele sunt trecute la bibliografie. Sau
poate că citește superficial informația, așa cum face cu o locuință a culturii Žuto
Brdo-Gârla Mare de la Izvoarele despre care spune, referitor la dimensiunile
acesteia, că nu există nici o informație în acest sens. Eroare, pentru că despre
respectiva locuință, la timpul potrivit, eu am dat mai multe informații, inclusiv
dimensiunile6.
Un alt minus al acestei lucrări constă în faptul că autoarea nu a solicitat la
instituțiile muzeale care dețin materiale aparținând culturii Žuto Brdo-Gârla Mare
unele detalii, informații de fond sau desene după unele piese. Aceste informații
puteau viza atât materialele publicate de multă vreme, în condiții grafice modeste,
sau materiale mai noi și încă nepublicate. Nu a existat nici o solicitare în acest sens,
cel puțin la Muzeul Regiunii Porților de Fier, unul din muzeele cu cele mai bogate
descoperiri. M Ș-C critică pe Dumitru Berciu pentru modul cum a publicat
necropola de la Ostrovul Mare-Bivolării, pentru calitatea fotografiilor, dar îi acordă
girul atunci când este vorba de formele ceramice, numărul acestora sau atribuirea
culturală a unor piese de metal pentru care nu avem imagini lăsate de Dumitru
Berciu. Este clar că nu a citit cu atenție Catalogul muzeului arheologic din Turnu-
Severin al profesorului Dumitru Berciu. Dacă era interesată, putea să apeleze la
muzeul severinean pentru informații asupra materialelor. Asemenea informații le
puteam furniza eu autoarei, în calitate de arheolog al acestei instituții. În acest sens
îi amintesc doamnei M Ș-C faptul că, cu mai mulți ani în urmă, Ion Chicideanu,
soțul dânsei, mi-a solicitat informații și desene ale celor 12 statuete antropomorfe
descoperite în locuința de la Ostrovul Mare-Colonie. I-am trimis materialele pe
care Ion Chicideanu le-a publicat împreună cu Monica Șandor. Din cauza acestui
dezinteres, M Ș-C introduce date eronate despre numărul de vase de la Bivolării și
trage concluzii parțial eronate. Aceasta este situația urnelor dar și a altor tipuri de
vase despre care am scris cu puțin timp în urmă7, în speranța că se mai poate face
câte ceva cu statisticile și concluziile pe care le prezintă M Ș-C. Și ca să
exemplific, la Bivolării există șase suporturi de vase8 dar domnia sa omite
categoria aceasta de artefacte pentru Ostrovul Mare și pentru toată zona de la est de
Porțile de Fier, cu excepția piesei de la Korbovo-Glamija.
O altă problemă a acestei lucrări este și aceea a citării unor lucrări ca, spre
exemplu, C. Săcărin, Teză de doctorat, Pl. 35/7. În primul rând nu se dă titlul tezei,
care este tot despre cultura Žuto Brdo-Gârla Mare, în al doilea rând, prin
nesusținerea acestei teze, aceasta nu devine publică iar trimiterile pe care le face M
Ș-C sunt fără suport științific. Se poate presupune că domnul Caius Săcărin a fost
împiedicat, într-un fel mai mult sau mai puțin elegant, să finalizeze teza pe care, în
mod sigur, o publica după susținere. Existând două teze cu aceeași temă, probabil
că era necesară publicarea tezei doamnei M Ș-C, în primul rând. Se pune și
problema corectitudinii accesului la informații dintr-o lucrare care nu a fost făcută
publică precum și formularea unor critici privind aspecte referitoare la textul și
planșele din această lucrare. Prin prezentarea publică a acesteia într-o altă formă și

6
Crăciunescu 1992, p. 43-47.
7
Crăciunescu 2014, p. 27-33.
8
Berciu 1953, p. 620.
278
cu alte concluzii, de către autor, ce mai rămâne din aceste repetate citări și critici pe
care le face M Ș-C? Este destul de clar că această doamnă a fost „ajutată” în
diferite moduri la finalizarea acestei lucrări.
Lipsa de informare și seriozitate în această problemă o determină pe M Ș-C să
încurce sau să omită tipuri de capace de vas, tipuri stabilite de domnia sa. La p. 82
menționează existența unui capac de tip X1 în necropola de la Gruia când de fapt
este un capac de tip X3, după propria clasificare. Și ca statisticile să nu mai fie
clare și corecte, omite o piesă X1 din locuința de la Izvoarele9 și o altă piesă, tot de
aici, un capac de vas10 de o formă nerepertoriată de autoare deși mai există o
asemenea piesă și la Ostrovul Mare-Bivolării 11. Ar fi rezultat mai multe tipuri de
capace dacă ar fi văzut pe teren materialele diferitelor stațiuni sau ar fi cercetat cu
atenție bibliografia autohtonă. Astfel că putea rezulta o lucrare ce ar fi informat
aproape corect pe cei interesați de această perioadă.
Peste vasele duble trece cu nonșalanță și contabilizează doar ceea ce dorește.
Face totală abstracție de trei piese care provin dintr-o descoperire întâmplătoare de
la Gruia, care au fost găsite de elevii Școlii Generale din localitate, piese care au
făcut parte din morminte distruse de apa Dunării12. La p. 85 ne anunță că în zona
vestică a culturii Žuto Brdo-Gârla Mare, în amonte de Porțile de Fier, vasele duble
nu sunt cunoscute și că este posibil ca aceste vase să fie inspirate de modele
ceramice din aria culturii Vatina. Aflăm deci că această cultură Vatina, situată în
amonte de Porțile de Fier, i-a inspirat doar pe purtătorii culturii Gârla Mare din
aval de Porțile de Fier în confecționarea vaselor duble. Cei din amonte de Porțile
de Fier, prea apropiați de arealul culturii Vatina, nu s-au lăsat inspirați să
confecționeze asemenea vase.
Vasele de tip pyraunos sunt și ele înregistrate și prezentate după ureche, așa
cum se întâmplă cu materiale ale acestei culturi din partea de sud-vest a Olteniei,
indiferent dacă sunt descoperiri mai noi sau mai vechi. De la Ostrovul Mare-
Bivolării M Ș-C nu cunoaște decât un singur vas de tip pyraunos, dar în afara
acestuia D. Berciu mai prezintă fotografia unuia care are o formă deosebită13.
Dovada superficialității și neinteresului pentru materialele din sud-vestul Olteniei
este probat încă o dată prin faptul că autoarea nu a făcut lectura Catalogului
muzeului arheologic din Turnu-Severin. În afara celor două piese, care sunt
prezentate în fotografii, mai sunt menționate altele două, rezultând un număr total
de patru asemenea vase14.
Atunci când discută despre tăvi (p. 88) Monica Șandor-Chicideanu are unele
dificultăți deoarece nu a trecut prin mână decât materiale descoperite în mormintele
cercetate de Ion Motzoi-Chicideanu și recunoaște mai greu formele atunci când
acestea sunt fragmentare. Asemenea fragmente de vase au apărut în locuințele de la
Izvoarele și Ostrovul Mare-Colonie. La Izvoarele acestea apar în număr destul de

9
Crăciunescu 1992, Pl. 4/2.
10
Crăciunescu 1992, Pl. 4/1.
11
Berciu 1953, p. 601 și Pl. XXXVII/13.
12
Crăciunescu 1982, Fig. 7a, 7b, 8b.
13
Berciu 1953, Pl. XXIX/6a,6b.
14
Berciu 1953, p. 606 (Inv. I 161-I 164) .
279
mare15 dar nu sunt menționate în lucrarea doamnei. Și poate că era posibil să
observe raportul dintre așezări și necropole în privința acestei forme ceramice. Nu
era lipsit de profesionalism dacă era atentă și la trimiterile pe care le face, ca spre
exemplu pentru vasul în formă de cutie de la Ostrovul Mare (care este de fapt un
vas pătrat) și pentru care Dumitru Berciu face trimitere în Catalog... la Pl. XXIII/9
nu pl. 29/2 cum ne informează autoarea acestei lucrări. Strecurătorile aveau cea
mai mare șansă să apară în așezări. Acum 37 de ani, când am publicat prima dată
materiale din locuința de la Ostrovul Mare-Colonie, nu am menționat existența
unor fragmente de strecurători pentru că erau în stare fragmentară și speram să
revin asupra acestor materiale. Dar ele au existat și o puteam informa pe autoare
dacă solicita aceste informații.
Autoarea nu ne sugerează funcționalitatea plăcilor de lut (p. 89) dar reușește
să mai facă o gafă. La Ostrovul Mare-Colonie nu există nici o asemenea placă
decorată, cea prezentată de domnia sa este un alt gen de piesă, un capac de vas.
Lucrul acesta este spus destul de clar în textul explicativ16 la publicarea inițială. În
felul acesta s-a mai ratat bifarea unui alt tip de capac de vas. Și trebuie să se știe că
există castroane cu gura elipsoidală așa cum Mișu Davidescu a descoperit la
Ostrovul Mare în cetatea romană17 pe care a cercetat-o în perioada 1987-1988 și
care a deranjat o necropolă Žuto Brdo-Gârla Mare.
”Dispariția brațelor duce la dispariția puținelor gesturi și face statuetele mai
imobile, reci și neînsuflețite” ne spune autoarea la p. 111. Cu mai multă atenție ar fi
putut constata că este cunoscută de mult timp statueta descoperită la Ostrovul
Mare-Bivolării, care prezintă un personaj înclinat în poziție de dans18, sau o piesă
fragmentară de la Ostrovul Mare-Colonie care are brațele ridicate deasupra capului,
sugerând tot o mișcare de dans19. O a treia statuetă, care a fost descoperită tot la
Ostrovul Mare-Bivolării și căreia îi lipsește partea superioară, are corpul
asemănător cu piesa întreagă amintită care are mijlocul ușor înclinat20.
Atunci când prezintă lista zurgălăilor din lut, M Ș-C comite aceeași greșeală;
nu se informează asupra pieselor din locuința de la Ostrovul Mare-Colonie și
transformă o protomă în formă de pasăre21 într-un zurgălău, mărind în mod
nejustificat numărul acestora. De fapt chiar termenul de zurgălău este incorect,
deoarece acesta presupune existența mai multor clopoței legați pe un anumit suport.
Cel mai corect ar fi trebuit să denumească aceste piese drept zornăitori.
Situația este aceeași și pentru piese din metal. În afară de unele piese din
necropola de la Gruia, M Ș-C omite și o sabie de bonz de la Ostrovul Mare22.
Ambele omisiuni au un anumit rol în cadrul culturii Žuto Brdo-Gârla Mare, au o
semnificație deosebită. Prin trimiterile pe care le face la unele piese de metal aflate

15
Crăciunescu 1992, Pl. 3/5; 5/4.
16
Crăciunescu 1980, p. 51.
17
Davidescu 1989, p. 115-116.
18
Berciu 1953, Pl. XXXII/3a,3b.
19
Crăciunescu 1982, Fig. 16C.
20
Berciu 1953, Pl. XXXII/1a, 1b.
21
Crăciunescu1980 Fig. 8b.
22
Crăciunescu 1996, p. 55-58.
280
în depozitul Muzeului Regiunii Porților de Fier, autoarea acestei lucrări arată două
lucruri. În primul rând că nu a verificat existența a două dăltițe descoperite la
Ostrovul Mare (p. 142) și în al doilea rând face abstracție de faptul că Dumitru
Berciu, cel care le-a publicat inițial, considera că una din aceste piese ar putea
aparține epocii bronzului23. Precizez că nu există fotografie sau desen al nici uneia
din aceste piese și deci atribuirea se face de către Dumitru Berciu, cel contestat
permanent de M Ș-C, dar acum acceptat.
În cadrul pieselor de podoabă, pandantivele (p. 143-145) nu par să ridice
probleme pentru Monica Șandor-Chicideanu. Aceasta acceptă tipologia folosită de
B. Hänsel pentru pandantivele din Bazinul Carpatic, cu câteva exemplificări. Deși
piesele de bronz sunt destul de rare în cultura Žuto Brdo-Gârla Mare, în această
lucrare nu se regăsesc unele piese din necropola de la Gruia care sunt fragmentare
și nu au fost comentate în momentul publicării. Să fi fost aceasta o problemă pentru
Monica Șandor-Chicideanu? Sau pur și simplu le-a uitat, pentru că din planșa în
care apar acestea desenate24 au fost comentate alte câteva piese.
Discutând despre mormintele cenotafe, autoarea prezintă doar pe cele de la
Cârna-Grindu Tomii și Cârna-Ostrovogania care îi sunt la îndemână. Face
abstracție în mod sistematic de mica necropolă de la Gruia, unde se află un
mormânt cenotaf și care oferă elemente ce ar trebui semnalate pentru informarea
celor interesați de această cultură. Despre necropola de la Cârna-Grindu Tomii s-a
scris foarte mult și poate lucrul acesta o determină pe M Ș-C să o citeze și să o
folosească atât de des la exemplificări.
Discutând relația culturii Žuto Brdo-Gârla Mare cu cultura Mad'arovce,
autoarea ia în calcul roțile de car miniaturale și idolii „în formă de pâine”. Pentru
aceștia din urmă amintește doar trei piese de la Ghidici. Încă din 1980 am publicat
o asemenea piesă întreagă care provine din locuința de la Ostrovul Mare-Colonie
dar în afară de piesa întreagă mai erau destul de multe piese în necropola de la
Bivolării25.
Pe linia relațiilor culturii Žuto Brdo-Gârla Mare cu cultura Mad'arovce se ia
în discuție tipul de cană cu piciorușe descoperită la Ostrovul Corbului, în canalul
Dunărea Veche (p. 190), și se menționează că o piesă asemănătoare a fost
descoperită și în mediul Mad'arovce. Amintesc faptul că un vas cu patru piciorușe
și decor clasic Gârla Mare a fost descoperit la Ostrovul Mare-Bivolării26 iar altul a
fost descoperit la Ostrovul Corbului27, ambele fiind fragmentare. Asemenea vase
sunt prezente și în culturile Coțofeni și Verbicioara28, în stațiunea arheologică de la
Rogova, jud. Mehedinți.
Relația culturii Žuto Brdo-Gârla Mare cu cultura Vatya se sprijină pe un
argument foarte serios: ambele culturi „... au practicat în exclusivitate incinerația,

23
Berciu 1953, p. 625.
24
Crăciunescu 1998, Pl. XV/18-23.
25
Berciu 1953, p. 599-600 și Pl. XXXIII.
26
Berciu 1953, p. 599, Pl. XXVII/5.
27
Berciu 1953, p. 637.
28
Crăciunescu 2000, p. 9-64, Pl. XXI/1.
281
urmată, de regulă, de depunerea resturilor cinerare în urne, folosindu-se în acest
scop, de obicei, amfore.” (p. 192).
Când discută relația culturii Žuto Brdo-Gârla Mare cu cultura Verbicioara și
grupul Govora, autoarea este total tributară stereotipiilor folosite curent. Nu
cunoaște decât mormintele semnalate de Dumitru Berciu și face abstracție de cele
descoperite în Mehedinți și Dolj în cadrul unor necropole precum cele de la
Ostrovul Mare-Bivolării29, Gruia sau Ghidici, toate fiind publicate de mai mult
timp. Amintește de un kantharos de tip Govora în M 104 de la Cârna, dar nu
cunoaște fragmentul de kantharos descoperit într-o locuință Žuto Brdo-Gârla Mare
de la Izvoarele30.
Autoarea ne prezintă opinia lui Alexandru Vulpe, după care bronzul timpuriu
începe cu blocul Baden-Coțofeni. Această poziție exprimată prima dată în 1979 a
fost primită cu multă ostilitate, în special de Petre Roman, ne spune autoarea.
Aceasta este absolut de acord cu poziția lui Alexandru Vulpe și în consecință
blamează pe toți cei care nu își însușesc această poziție. Cred că disputa asupra
cronologiei trebuia să fie tranșată de cei doi mari arheologi, fără intervenții din
partea unor doctoranzi ai acestora, pentru că la o poziție socotită ostilă se răspunde
în același mod. Sper că nu se plătesc în acest mod unele datorii ale unora.
Deși pentru cultura Žuto Brdo-Gârla Mare există o singură datare 14C, acestea
sunt mai numeroase pentru culturile cu care cultura Gârla Mare a intrat, mai mult
sau mai puțin, în contact. Sunt prezentate date 14C pentru culturile Periam-Pecica,
Vatya, Mad'arovce, Vatina, etc. Concluzia este că „datele 14C susțin ideea unei
datări mai timpurii a culturilor din epoca bronzului, mai ales a celor din bronzul
timpuriu și mijlociu” (p. 213). Concluzia și pentru cultura Gârla Mare este aceea că
aceasta începe la 1650 a. Chr. și se termină la 1250 a. Chr. în Oltenia și 1200 a.
Chr. în Bulgaria. „Cultura Gârla Mare este urmată de grupul Bistreț-Ișalnița, care
și-a încheiat evoluția în jur de 1100 a. Chr.” (p. 213). În felul acesta se face loc și
grupului Bistreț-Ișalnița, cel puțin pentru România. Pentru un început mai timpuriu
al culturii Žuto Brdo-Gârla Mare poate că trebuia să exploateze mai mult acul
Hülsenkopfnadel descoperit de Caius Săcărin la Liubcova și pe care l-a avut la
dispoziție în lucrarea de doctorat concurentă, la care a avut acces în mod
necolegial. Afirm acest lucru pentru că domnul Caius Săcărin nu a avut acces la
lucrarea doamnei M Ș-C.
Autoarea face o trecere în revistă a poziției diferiților arheologi față de
grupurile culturale Szeremle și Bijelo Brdo-Dalj (p. 11-15). Sunt prezentate păreri
referitoare la aceste grupuri culturale ale unor cercetători: I. Bóna. G. Bándi, T.
Kovács, N. Tasić, B. Hänsel, N. Majnarić-Pandžić, S. Foltiny din care rezultă că
ceramica grupului cultural Szeremle este destul de greu de definit. Meritul doamnei
M Ș-C este și acela că identifică cu multă siguranță care sunt materialele ce aparțin
acestui grup cultural în necropola de la Liubcova. Nu înțelege mare lucru din
fenomenul Verbicioara, după cum declară cu alt prilej, dar are și aici păreri foarte
clare referitoare la această cultură.

29
Berciu 1953, p. 612 (inv. I, 262).
30
Crăciunescu 1992, Pl. 4/9.
282
 Câteva aprecieri pot fi făcute pe marginea acestei lucrări. M Ș-C cunoaște
destul de puțin materialele Žuto Brdo-Gârla Mare din vestul Olteniei, pe care le
citează adesea greșit. Tot atât de puțin cunoaște și materialele românești de la vest
de Porțile de Fier, obținute mai puțin cinstit, în schimb folosește des ceramica de la
Cârna-Grindu Tomii, care a fost foarte mult mediatizată și cercetată până acum și
în felul acesta îi este foarte la îndemână. Și pentru că domnul Ion Chicideanu, soțul
doamnei, îi permite, publică și necropolele de la Cârna-Ostrovogania și Plosca-
Cabana de metal.
Deși sunt cercetate puține așezări ale acestei culturi, nici în aceste condiții nu
folosește corect și la maxim datele oferite de aceste cercetări. Se face paradă de
cunoașterea unor materiale ale epocii bronzului din zone mai mult sau mai puțin
aflate la distanță de arealul Žuto Brdo-Gârla Mare, dar nu cunoaște și nu folosește
corect nici materiale descoperite în necropole mai mici din România ce aparțin
acestei culturi. În lipsa unor cercetări proprii, autoarea realizează o lucrare de
doctorat pe baza cercetărilor altor arheologi, așa cum se obișnuiește în ultimii ani.
Aceste câteva observații au fost notate de mine până în 21.03.2013. Între timp,
scriind mai mult despre cultura Žuto Brdo-Gârla Mare, a trebuit să țin seama și să
verific și informațiile cuprinse în cartea doamnei M Ș-C. Astfel că am avut ocazia
să descopăr și alte inexactități și erori, în afara celor semnalate aici. Deoarece
consider că este suficient ce am prezentat acum, pentru conturarea unei păreri
referitoare la această lucrare, nu mai prezint și alte observații. Sper să nu fiu nevoit
să revin cu alte aspecte, lucru care m-ar deranja în special pe mine.

Bibliografie

Berciu 1953 – D. Berciu, Catalogul muzeului arheologic din Turnu-Severin, M.

A., I, 1953, p. 589-691.
Crăciunescu 1980 – G. Crăciunescu, Noi descoperiri arheologice din epoca
bronzului la Ostrovul Mare, Drobeta IV, 1980, p. 43-58.
Crăciunescu 1982 – G. Crăciunescu, Noi puncte din epoca bronzului peharta
arheologică a județului Mehedinți, Drobeta V, 1982, p. 193-200.
Crăciunescu 1992 – G. Crăciunescu, Așezare a culturii Gîrla Mare la Izvoarele,
Thraco-Dacica XIII, 1-2, 1992, p. 43-47.
Crăciunescu 1996 – G. Crăciunescu, O sabie de bronz de la Ostrovul Mare,
Drobeta VII, 1996, p. 55-58.
Crăciunescu 1998 – G. Crăciunescu, L’Âge du Bronze moyen et final aunord du
Danube, à l’est des Portes de Fer, in C. Schuster (Hrsg.), Die Kulturen der
Bronzezeit in dem Gebiet des Eisernen Tores, Kolloquium in Drobeta-Turnu
Severin (November 1997), Rumänisch-Jugoslawische Kommossion für die
Erforschung der Region des Eisernen Tores, II, Bukarest, 1998, p. 115-138.

283
Crăciunescu 2000 – G. Crăciunescu, Cultura Verbicioara la Rogova, jud.
Mehedinți, Drobeta, X, 2000, p. 9-64.
Crăciunescu 2006 – G. Crăciunescu, Despre locuirile bronzului mijlociu din
Ostrovul Mare, Drobeta, Arheologie-Istorie, XVI, 2006, 143-164.
Crăciunescu 2014a – G. Crăciunescu, Câteva observații referitoare la necropola
de la Ostrovul Mare, județul Mehedinți, Litua. Studii și cercetări XVI, 2014, p. 27-33.
Crăciunescu 2014b – G. Crăciunescu, Neue Erwägungen hinsichtlicheines der
Žuto Brdo Gârla Mare-Kultur Gewidmeten Buches, în Thraco-Dacica, S. N.,
Tomul VI (XXXIX), 2014, p. 5-10.
Crăciunescu, Para 2007 – G. Crăciunescu, C. Para, O statuetă zoomorfă de la
Ostrovul Mare, jud. Mehedinți, Drobeta, Arheologie-Istorie, XVII, 2007, p. 62-66.
Damian 2000 – R. Damian, Geologie generală, Bucureşti, 2000.
Davidescu 1989 – M. Davidescu, Cetatea romană de la Hinova, București, 1989.
Drăgan, Airinei 1993 – J. C. Drăgan, Ş. Airinei, Geoclima şi istoria, Bucureşti,
1993.
Lazarovici, Săcărin 1979 – Gh. Lazarovici, C. Săcărin, Epoca bronzului în
”Clisura Dunării”, în Banatica, V, 1979, p. 71-106.
Şandor-Chicideanu 2003 – Monica Şandor-Chicideanu, Cultura Žuto Brdo Gârla
Mare. Contribuții la cunoașterea epocii bronzului la Dunărea Mijlocie și
Inferioară, Editura Nereamia Napocae, Cluj-Napoca, 2003, vol. I, 395 p. text, vol.
II, 325 Pl.
Şandor-Chicideanu 2005 – Monica Șandor-Chicideanu, Gabriel Crăciunescu,
Cultura Verbicioara în jumătatea vestică a Olteniei, Bibliotheca Thracologica XLI,
Craiova,2004, 382 pag. (266 pag. text+114 pl.), SCIVA, 54-56 (2003-2005), 2005,
p. 413-425.

284
 Eugen Negrici, Antim Ivireanul – Logos şi personalitate
(ediţia a III-a, Ed. Praxis a Arhiepiscopiei Râmnicului)

Ioan St. Lazăr

Keywords: bishop Antim Ivireanul, Ramnicu Valcea , book presentation.

Abstract: Eugen Negrici, Antim Ivireanul – Logos and personality (Third
edition, Ed. Praxis Archdiocese Râmnic). Commemorative year of the Holy
Hierarch Martyr Antim Ivireanul occasioned the Archdiocese of Râmnic a number of
memorial events including reprinting, under special graphic elegant, to the
exceptional work Antim Ivireanul – Logos and personality (Third edition, Ed. Praxis
Archdiocese Râmnic), by the renowned critic and literary historian Eugen Negrici.

Anul comemorativ al Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul şi al tipografilor

bisericeşti a prilejuit în Arhiepiscopia Râmnicului o seamă de evenimente memoriale
şi memorabile dedicate unuia dintre sfinţii ocrotitori ai Eparhiei (alături de Sfântul
Calinic Cernicanul): restaurarea cârjei sale episcopale, simpozionul internaţional cu
tema Cultura şi spiritualitatea europeană şi caucaziană la sfârşitul secolului al XVII-
lea şi începutul secolului al XVIII-lea, sfinţirea mănăstirii Antim din Râmnicu-Vâlcea,
proclamarea canonizării sfinţilor cuvioşi Daniil, Misail, Neofit şi Meletic din munţii
Coziei, sesiunea anuală de comunicări a Centrului de Studii Medievale şi Premoderne
„Antim Ivireanul” din Râmnicu-Vâlcea, sfinţirea troiţei închinate tipografilor
bisericeşti din Vâlcea. Între tipăriturile cu care vâlcenii au marcat acest an
comemorativ (Antimiana III, Lumina lumii, nr. 25, Călătorind cu întrebarea de
Gheorghe Smeureanu şi Tiberiu Pîrnău, Hronicul antimian 1991-2016 ş.a.), desigur că
reeditarea de către editura „Praxis” a Arhiepiscopiei Râmnicului, în condiţii grafice
deosebite de elegante, a excepţionalei lucrări Antim Ivireanul – logos şi personalitate
scrisă de reputatul critic şi istoric literar Eugen Negrici, reprezintă un act de cultură
autentic şi rezonant, care onorează editura (condusă de IPS Varsanufie, Arhiepiscopul
Râmnicului, şi coordonată de către pr. dr. Ştefan Zară, consilier cultural).
Volumul de faţă se deschide cu prefaţa Ierarhul Martir Antim Ivireanul –
tipograful cuvintelor dumnezeieşti în inimile credincioşilor, semnată de IPS
Varsanufie, care, punând în relief meritele de excepţie în cultura şi spiritualitatea
românească ale ierarhului martir, azi, ocrotitorul spiritual al Râmnicului, subliniază
faptul că Sfântul Antim Ivireanul, ca episcop al Râmnicului, a fost cel care a ridicat
cultura vâlceană la o înflorire pe care nu o mai cunoscuse până atunci, prin aducerea
tipografiei la Râmnic, ce va face din oraşul Râmnicu-Vâlcea capitala cărţii tipărite
(…) ce va lucra pentru afirmarea culturală şi spirituală, dar şi pentru afirmarea
identităţii naţionale româneşti (p. 5-6). În încheierea acestui cuvânt de întâmpinare,
alesul iubitor de iniţiative culturale şi spirituale care este IPS Varsanufie, exprimă
binecuvântarea IPS Sale pentru publicarea ediţiei de faţă, apreciind că valoroasa


Ioan Șt. Lazăr, conferențiar universitar doctor, Universitatea din Pitești, e-mail:
antimivireanul@hotmail.com.
285
lucrare a prof. univ. dr. Eugen Negrici reprezintă o analiză exhaustivă şi în profunzime
a cuvântului din scrierile antimiene, foarte utilă teologilor şi filologilor deopotrivă.
Într-adevăr, joncţiunea viziunii teologice cu aceea a esteticii, mai ales, a stilisticii
moderne constituie esenţa acestei cărţi, care a surprins dintru început şi plăcut pe
cunoscători, cu atât mai mult în contextul ideologic al anului apariţiei, 1971, anul
nefericitelor teze din iulie, şi cu atât mai mult cu cât era întocmită de către un autor
tânăr (de 30 de ani), deosebit de competent şi profund, însă. Mai recent, în volumul
Sesiune de toamnă (un fel de „Însemnări zilnice” intermitente şi selective, înregistrând
schimbările de perspectivă şi de ton pe care mi le-a înlesnit scurgerea timpului), Eug.
Negrici evoca acel timp al tinereţii, când, întors de la studii de stilistică în străinătate şi
încadrat ca asistent al lui Al. Piru (fost asistent, la rândul lui, al lui G. Călinescu), a
descoperit, în casa unui unchi-preot din Râmnicu-Vâlcea, Didahiile lui Antim, în
ediţia din 1906 a lui Melchisedec. Atunci, deşi mai citise fragmentar în studenţie, a
fost „năucit de vigoarea şi nobleţea frazelor, de strania lor actualitate”, de „senzaţia de
miracol”: Asociam frazele uimitoare, stilul acela mirobolant, cu destinul tragic al
autorului, şi deodată am simţit o dorinţă irepresibilă de a mă ocupa de scrisul acestui
prelat care, străin fiind, făcuse limbii române un astfel de incomparabil dar (p. 156).
Afla în acele pagini „un argument inebranlabil orientării mele estetice” şi, dacă într-
adevăr, această orientare prevalează în carte, tocmai această factură i-a permis
tânărului autor să se refere în interior la texte şi personalităţi ale teologiei creştine
(îndeosebi, evanghelişti, apostoli şi Părinţii Bisericii), dovedind, în acest domeniu, o
cunoaştere pe cât de discretă, pe atât de complexă, precisă şi aprofundată. Ceea ce
curajosul său editor, şi el tânăr, Mircea Ciobanu, a apreciat „din start”, susţinând şi
asigurând publicarea.
Cu excepţia faptului că i-a schimbat, nefericit, titlul în Antim Ivireanul, ca într-o
formulă monografică (absentă din intenţia autorului!), editura „Du Style”, care a
tipărit a doua ediţie, în 1997, nu a adăugat sau redus nimic textului, pentru că nici
autorul nu avea de ce să facă acest lucru. Şi la ediţia a treia, după trecerea a 45 de ani,
timp în care s-a referit adesea, din diferite perspective, la literatura română veche şi,
implicit, la Antim Ivireanul, criticul şi istoricul literar Eugen Negrici nu a găsit cu cale
(ne mărturisea oral, înaintea tipăririi) că ar avea ceva de schimbat, cartea rămânând,
astfel, pentru acest răstimp, de o consistenţă şi omogenitate structurală şi stilistică
asemenea capodoperelor.
O carte care a pus, încă din 1971, o bornă în stilistica românească, despărţind
modul tradiţional, al tratării operei prin prisma autorului de modul modern, al reliefării
autorului din analiza operei şi din receptarea ei în timp. Aceasta din urmă este, de
altfel, „tălmăcirea” subtitlului ei, Logos şi personalitate. Pe de altă parte, pornind de la
criteriul fundamental al stilisticii de totdeauna − devierea (de la normele limbii literare
a unei epoci sau a alteia succesive) –, tânărul critic remarca, în „cuvântul” său
„introductiv”, faptul că multe din elementele obişnuite în epocă (într-o epocă veche, în
speţă, a lui Antim – n. n., I. St. L.) şi deci nepertinente stilistic (atunci – n. n., I. St. L)
au valoare expresivă de-abia acum (p. 10). Ceea ce avea să demonstreze în carte,
făcând, aici, începutul acelor idei estetice şi cercetări aplicative privind imanența
literaturii, expresivitatea involuntară şi figura spiritului creator – un triptic prin care
şi-a realizat o indiscutabilă originalitate şi a dobândit un loc seniorial în stilistica de
azi, la noi şi nu numai la noi.
286
 Structural, volumul începe cu un amplu capitol despre Compoziţia predicilor,
urmat de o serie de secvenţe analitice dedicate unor „linii de forţă” ale Didahiilor
antimiene sub raportul conţinutului (Didactica religioasă, Exegeza religioasă,
Pareneza, Omiletica), precum şi sub raportul formei (Economie şi redundanță în
expresivitate, Semnificaţiile sintaxei…, Imaginarul ş.a.) – fiecare dintre acestea având,
în subsidiar, detalii semnificative, puţin reliefate şi, de regulă, izolate (excerpte) în
exegeza anterioară.
Astfel, în ce priveşte Compoziţia predicilor, deopotrivă cu tradiţionala disociere a
celor trei părţi de bază ale unei omilii (Exordiu, Tratare, Încheiere), se evidenţiază
„variaţii stilistice” precum „Poliritmia”, dar şi „Polimorfismul” frazei, „Psalmodieri”,
„Elemente narative”, „Tehnicile persuadării” oratorice, „Encomionul sau lirismul
laudelor” şi, în sfârşit, pentru „variaţii de ton”, „Tonul energic, imperativ” dimpreună
cu „Stilul familiar şi stilul solemn”. Subsecvente la Didactica religioasă sunt profilate
„Spiritul speculativ”, „Arborescenţa didactică” şi „Clasificări, definiţii” dintre care
cele din urmă limpezesc ideatica, întrerupând, însă, fluxul discursiv. Exegezei
religioase îi sunt analizate, în latura stilistică, trăsături precum „Tehnica pildei în
pasajele interpretative”, „Falsa exegeză” (când mitropolitul este tentat de interpretări
personale legate de realităţi concrete), „Forma scenică a exegezei”, „Argumentaţia,
polemica”, „Simbolica mistică”, „Asociativitatea, mecanismele mentale ale exegezei”,
„Direcţiile interpretării”, „Lirismul în exegeză”. Mai departe, în resortul Parenezei,
sunt evidenţiate „Schiţa moravurilor”, „Pamfletul religios” şi „Tipologia” atitudinilor
parenetice, iar în registrul Omileticii: „Elementele locomoţiei compoziţionale şi ale
dialogului cu publicul”, „Figurile armoniei compoziţionale”, „Figurile elocinţei
sacre”, „Figuri ale cuvintelor”.
Oprim aici exemplificarea detalierilor analitice ca să observăm, încă o dată, că,
până la exegeza lui Eugen Negrici, valenţele stilistice ale Didahiilor antimiene erau, în
genere, decupate din (con)text şi calificate cu un atribut sau altul, corespunzător unor
criterii estetice anume, dar aproape niciodată (cu excepţia, inerentă, a lui G. Călinescu)
nu erau şi integrate unei viziuni tematico-stilistice de ansamblu. Or, de data aceasta,
tânărul critic din 1971, deplin validat de cel vârstnic de acum, pare că a „desţelenit” un
pământ puţin cultivat, l-a arat şi semănat”, iar el a dat rod mănos, de excepţie în
orizontul de azi cu privire la literatura noastră veche. Şi nu doar atât, pentru că,
deopotrivă cu „spectacolul” acestor delimitări interne, se desfăşoară „spectacolul”
textului propriu-zis al criticului, care, deşi îşi iubeşte subiectul, reuşeşte să aibă de
fiecare dată distanţa care să-i asigure obiectivitatea şi un stil propriu, percutant, tehnic,
sobru, concis, totodată inspirat şi memorabil (ca, de pildă, demonstraţia că Antim
Ivireanul este, la noi, „iniţiator al elocvenţei sacre”). În acest sens, ne vine în minte o
substanţială frază a lui Jean Starobinski: Orice critică completă, după ce a reuşit să
recunoască alteritatea fiinţei sau a obiectului către care se orientează, ştie să dezvolte
în legătură cu ele o reflecţie autonomă şi găseşte pentru a o exprima un limbaj ce-şi
marchează cu vigoare diferenţa.
Aceleaşi observaţii se pot face şi în relaţie cu aspectele abordate de Eugen
Negrici din registrul expresivităţii antimiene („Amplificarea ca dominantă stilistică”,
„Sistemul calificării”, „Perioada” sintactică, „Contradicţiile sistemului sintactic”,
„Victoria spiritului raţional”) sau cu cele din registrul imaginarului („Localizarea
temporală şi spaţială”, „Antropomorfism cosmic”, „Motivul mării”) ori în relaţie cu
287
„Tehnica imaginii. Interpretarea figurală”, „Plasticitatea involuntară” sau „Creaţiile
lingvistice”. Aici, ca şi pe întregul traseu al demersului stilistic, se poate observa, ca o
constantă esenţială a scriiturii exegetului în această carte, faptul că, în genere, fiecare
frază a sa, când nu este strict tehnică, îngemănează ambii termeni (logos şi
personalitate) ai binomului din subtitlu; aceştia sunt aşezaţi constant în acea ordine
din subtitlu (ca, de pildă, Arhitectura scrierilor sale este peste tot supusă unei
inflexibile voinţe – p. 13 sau: Organizarea retorică a predicii ne duce la concluzia
captivantă că autorul nu are doar intuiţia ritmurilor, ci şi conştiinţa artistică a valorii
acestora – p. 33). Alteori, ceea ce se referă la cei doi termeni este aşezat în ordine
inversă (ca de pildă, în fragmentul: Lirismul lui Ivireanul are, însă, vechi duşmani:
spiritul didactic, pilda, explicitarea, stringenţa sintactică – p. 49 sau: …energia lui
teribilă se zvârcoleşte neputincioasă între zidirile geometrice ale clasificărilor şi
definiţiilor – p. 57).
În sfârşit, în alte situaţii, poziţiile termenilor în cauză sunt permutabile, dând
naştere unor mixturi (ca în exemplul: Paradoxal, ca om al Bisericii, nu s-a lăsat târât
de stilul simplificat al textului biblic, şi-a dominat cartea de căpătâi, extrăgând din ea
doar procedeele artistice neapărat necesare şi congruente artei sale fundamental
ortodoxe” – p. 194 sau: „Antropomorfismul didahiilor relevă imaginaţia sentimentală
a autorului şi, fapt notabil, provoacă trăirea vie a abstracţiunilor. Din acelaşi motiv,
sunt de tot interesul câteva construcţii de epocă… – p. 207).
Prin asemenea exemple, relaţia între operă (logos) şi autorul ei (personalitatea)
este pusă în evidenţă la tot pasul, subtitlul fiind confirmat curent in actu. Tocmai de
aceea, cartea lui Eugen Negrici, cu preponderenţa ei analitică, dar şi cu subtilele
sinteze „la obiect”, nu se încheie cu anume concluzii, nici pentru „logosul”, nici pentru
personalitatea Ivireanului orator, lăsând la latitudinea cititorului dornic, ca să-şi
constituie propriile concluzii. Pe acesta l-am putea ajuta, extrăgând aleatoriu câteva
pasaje semnificative şi într-un orizont comparatist:
 Alături de polimorfismul predicii (demonstrat de numărul de specii literare
însumate în perimetru), va trebui să se admită politonalitatea ei. Prin ambele, Antim
ia un gigantic avans faţă de oamenii generaţiei sale şi întredeschide porţile literaturii
române în sens modern. Pe acest defileu, contemporanii şi înaintaşii nu puteau să-i fie
de vreun folos. În schimb, mitropolitul avea la îndemână un ghid excelent, Biblia, care
echivalează cu o întreagă literatură. Din Cartea Cărţilor putea să desprindă ritmurile
patetice, pe cele narative, pe cele delirante ori vehemente.
Dar toate aceste elemente erau, în fond, simple sugestii, sinteza şi prelucrarea
lor într-o limbă nouă, de două ori nouă, e opera Ivireanului. (p. 53-54).
 …deşi ridicate pe un fond didactic-convenţional, predicile (lui Antim – n. n.)
nu sunt integral clasice, pentru că, pe o tradiţie culturală cum era cea românească,
într-un domeniu care plătea tributul firesc mentalităţii iudeo-creștine şi structurii
stilistice a Bibliei şi cu un temperament de oriental fastuos ca al autorului nici nu se
puteau naşte decât mixturi.
Spiritul retoricii clasice şi mentalitatea iudeo-creştină se opun stilistic. Antim le-
a făcut compatibile, în cadrul aceleeaşi scrieri, prin sintaxă. (p. 195).
 În Europa este veacul raţionalismului. Pe căi proprii, dictate de legile genului
şi de condiţiile de întârziere culturală ale Orientului, Ţara Românească răspunde

288
tendinţei europene prin opera mitropolitului. De altfel, majoritatea dicotomiilor
cuprinse între laturile unghiului estetic exprimă o direcţie raţională. Între
sensibilitate şi intelect, covârşeşte intelectul, emoţia e dominată de concept…(p. 198).
Asemenea exemple denotă nu numai anvergura intelectuală şi spirituală a
tânărului critic, ci şi o deschidere comparatistă în exegeza antimiană, pentru care
aceasta a rămas datoare de 45 de ani. Resimţim azi nevoia de a întregi, astfel,
personalitatea cărturărească a ierarhului-tipograf cu rădăcini în Orientul Bizantin şi cu
propensiuni spre valenţele civilizatorii ale Occidentului, şi, totodată, de a potenţa, cu
accente inedite, „figura spiritului creator” a omului şi artistului Antim, teofil şi teofor,
care s-a străduit să ofere neamului adoptiv şi celorlalte neamuri creştine din
Turcocraţie, cu „rarele” lui „talente”, într-o lume în schimbare, privirea lucidă şi
critică asupra moravurilor nefaste, dar şi, bucuria înseninătoare a artei ca împreună-
cântare mântuitoare.

289
290
291
292