«OPRESIUNEA

CULTELOR RELIGIOASE
DIN ROMÂNIA
ÎN
TIMPUL DICTATURII COMUNISTE»

Conference Proceedings
Comunicări prezentate la Simpozionul
«EXPERIMENTUL PITEŞTI
– REEDUCAREA PRIN TORTURĂ»
Ediţia a II-a, Secţiunea a II-a - Piteşti, 4 - 6 octombrie 2002

Editor Ilie POPA

Redactor Grigore Constantinescu
Traduceri în engleză: Rozalia Rodica POPA şi Ilie POPA

Volumul II

FUNDAŢIA CULTURALĂ
MEMORIA
FILIALA ARGEŞ

PITEŞTI, 2003
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
OPRESIUNEA CULTELOR RELIGIOASE DIN ROMÂNIA ÎN
TIMPUL DICTATURII COMUNISTE. SIMPOZION (2002 ; Piteşti)
INTERNAŢIONAL (2001,2002; Piteşti)
Opresiunea cultelor religioase din România în timpul dictaturii
comuniste: simpozion : Piteşti, 2002 : comunicări. - Bucureşti:
Editura Fundaţiei Culturale „Memoria”, 2003
Bibliogr.
ISBN 973-99523-6-4

261.7(498)(063)

Costurile de tipărire ale acestui volum au fost suportate de

EPISCOPIA ARGEŞULUI ŞI MUSCELULUI

ISBN 973-99523-6-4

© Copyright Fundaţia Culturală Memoria – Filiala Argeş, 2003

 Comitetul ştiinţific internaţional:
 Prof. univ.dr. Dennis Deletant (UC Londra)
 Acad. prof. Al. Zub (Univ. Iaşi)
 Acad. prof. Dinu C. Giurescu (Univ. Bucureşti)
 Acad. prof. C.Bălăceanu Stolnici (UMF Bucureşti)
 Prof.univ.dr. Cornel.Constantinescu (Univ. Zürich)
 Prof.univ.dr. Andrei Pippidi (Univ. Bucureşti)
 Ticu Dumitrescu (Preşedinte AFDPR Romania)
 Prof.univ.dr.Radu Stancu (Univ. Piteşti)
 Prof.univ.dr.Gh.Boldur Lăţescu (ASE Bucureşti)
 Prof.univ.dr.ing. Ilie Popa (Univ. Piteşti)
 Scriitor Micaela Ghiţescu (MEMORIA Bucureşti)
 Prof.dr. Şerban Rădulescu Zoner (istoric, Bucureşti)
 Conf.univ.dr. M. Rădulescu (Univ. Bucureşti)
 Publicist şi editor Sergiu Grossu (Paris)
 Publicist Ion Varlaam (Paris)

Comitetul de organizare:
 Tudor Pendiuc, Primar municipiul Piteşti
 Sergiu Rizescu, Preşedinte AFDPR Argeş
 Preot Vicar Nicolae Brânzea, Argeş
 Aristide Ionescu, Fundaţia Memoria Filiala Argeş
 Aurel Ilea, AFDPR Argeş
 Marius Oprea, Institutul Român de Istorie Recentă Bucureşti.
 Spiridon Cristocea, Muzeul Judeţean Argeş
 Nestor Dumitru, Fundaţia Memoria Filiala Argeş
 Dumitru Eugen Olteanu, AFDPR Argeş
 Zicu Ionescu, Fundaţia Memoria Filiala Argeş
 Remus Petre Cîrstea, Muzeul Judeţean Argeş
 Grigore Constantinescu, publicist, Argeş

Secretariat:
 Letiţia Brătulescu
 Ana Şerbănescu
 Natalia Pătrană
 Cornelia Ghinea
 Cornelia Mandache

Chairman: prof.univ.dr.ing. Ilie Popa

 «Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate,
că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.»
[Matei, 5, 10]
 INDEX DE AUTORI

Bărcăoanu Dinu 141

Bota Ioan 91
Buteanu Mircea 145
CALINIC Argeşanul 205
Constantinescu Grigore 173,191, 199
Dabija Nicolae 123
Dimancea S. 117
Drăgulin I. Gheorghe 43
Duda Gavil 145
Dură Ioan 61
Furtună Petru 127
Ghinea Cornelia 161
Grossu Sergiu 107
Ionescu Gheorghe Zicu 117, 121, 141,
169, 187, 201
Papacioc Arsenie 169
Popescu Traian 179
Preduţ-Constantinescu Iuliana 195
Suciu Aurel 135
Ţurcanu Ion 127

6
 S U M A R
Prefaţa redacţiei ● 11
Aprecieri ● 13
Internaţionala terorismului comunist /
The communism terrorism international ● 17
Directivele de bază ale NKVD pentru ţările din orbita comunistă /
The basic NKVD directives for the countries in the Soviet orbit ● 20
Redacţie volum - Represiunea comunistă împotriva cultelor religioase
din România. Biserica întemniţată / The communist repression
against the religious cults in Romania. The Impresoned Church ● 30
Redacţie volum - Cruciada împotriva uitării / A Crusade against
Forgetfulness ● 41

Gheorghe I. DRĂGULIN – Valeriu Gafencu – prin mari încercări, cu

statornicie şi iubire creştină, la suprema cinstire aghiografică ● 43
Ioan DURĂ – Ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române îndepărtaţi din
scaun şi trimişi în recluziune monastică de către autorităţile
comuniste în anii 1944-1981 ● 61
Ioan BOTA – Pagini din istoria suferinţelor Bisericii Române Unite
cu Roma, Greco-Catolică, în perioada 1945-1989 ● 91
Sergiu GROSSU - Cultele religioase din România şi represiunea comunistă ● 107
S. DIMANCEA, Zicu IONESCU – Demolarea Bisericii Enei din
Bucureşti în aprilie 1977 ● 117
Zicu IONESCU – Salvarea de la demolare a Catedralei «Sf. Gheorghe»
din Piteşti ● 121
Nicolae DABIJA – Biserici «deportate» ● 123
Ion ŢURCANU, Petru FURTUNA – Campania sovietică de lichidare a
lăcaşurilor de cult din Basarabia ● 127
Aurel SUCIU – Biserica – destinul românesc ● 135
Dinu BĂCĂOANU, Zicu IONESCU – Demolarea Bisericii «Sf. Vineri» –
Hereasca din Bucureşti ● 141
Gavril DUDA, Mircea BUTEANU – Preotul Atanasie Oniga, martir pentru
apărarea religiei greco-catolice a Bisericii Române Unite cu Roma ● 145
Cornelia GHINEA – Clerul militar român în primii ani ai comunizării
României ● 161
Arsenie PAPACIOC, Zicu IONESCU – Cuvânt despre revoluţie,
despre înnoirea în biserică ● 169
Grigore CONSTANTINESCU – Preotul Ioan Constantinescu –
7
 un erou al altarului credinţei în veşnicia neamului românesc ● 173
Traian POPESCU - Măsuri opresive ale statului român ateu
asupra monahismului ● 179
Zicu IONESCU – Publicaţii şi mărturii privind represiunea comunistă
a cultelor religioase din România ● 187
Grigore CONSTANTINESCU – Monumentul ecleziastic demolat de către
autorităţile comuniste în municipiul Piteşti – Biserica «Sf. Nicolae» ● 191
Iuliana PREDUŢ-CONSTANTINESCU – Stea polară: credinţa ! ● 195
Grigore CONSTANTINESCU – Troiţa eroilor rezistenţei armate
anticomuniste din munţii Făgăraş ● 199
Zicu IONESCU – Simpozionul internaţional de la Piteşti: «Opresiunea cultelor
religioase din România» ● 201
†CALINIC, Episcop al Argeşului şi Muscelului – Coincidenţia oppositorum ● 205
*** - Imagini ale unor locaşuri de cult demolate ● 207
*** - Portretele înalţilor ierarhi religioşi ucişi ● 232

REDACTARE TEXT

Articolul trimis redacţiei spre publicare va fi înregistrat pe o dischetă de 1,44 MB;

■ el nu trebuie să depăşească 12 pagini A 4 (inclusiv aparatul critic şi iconografia);
■ va fi redactat în Word 2000, preferabil, în Times New Roman, font size 12, cu semne
diacritice.
Responsabilitatea asupra conţinutului ştiinţific al comunicărilor revine în
exclusivitate autorilor.

Colectiv Editorial:
Aristide IONESCU
Gheorghe Zicu IONESCU
Eugen OLTEANU
Dumitru NESTOR

Adresa Redacţiei:
Str. Livezilor Nr. 41, Piteşti, Jud. Argeş, cod 0300, ROMANIA
Tel. 0248-632008; 0248-624597; mobil -0744754841,
e-mail cipopa@upit.ro

Conturi:
2511.31-14024.2/ROL
2511.31-14024.3/USD

8
 PREFAŢĂ
Ne exprimăm convingerea că volumul de faţă, care conţine
comunicările prezentate la ediţiile din 2001 şi 2002 ale Simpozionului
Internaţional „Experimentul Piteşti – reeducarea prin tortură” constituie
un pas important în lupta împotriva uitării şi pentru descoperirea
adevărului. De altfel, am ales ca deviză principală a acestor ediţii şi a
ediţiilor viitoare, ultimele cuvinte rostite în detenţie, înainte de moartea
prin tortură, ale renumitului om de cultură român Mircea Vulcănescu:
„Să nu ne răzbunaţi, dar să nu ne uitaţi”.
Mai întâi, cred că trebuie să subliniez, în mod deosebit, o
întâmplare care a contribuit major la iniţierea tuturor acţiunilor noastre
ulterioare, unul dintre efecte fiind şi prezentul volum.
In miezul unei zile de vară a anului 2000, dr. Alexandru Popescu de
la Oxford, venit în mod special la Piteşti, a efectuat următorul sondaj: s-a
instalat pe strada Negru Vodă în faţa fostei închisori de tineri deţinuţi
politici din Piteşti şi a întrebat trecătorii dacă ştiu unde se află fosta
închisoare politică în care au fost întemniţaţi pentru „reeducare” tineri
studenţi şi elevi ce s-au opus bolşevizării ţării în anii ’50 şi, dacă au
auzit de aşa numitul „Experiment Piteşti” de „reeducare prin tortură”.
Din cei 50 de subiecţi intervievaţi, numai 2 au răspuns că „parcă
era undeva prin partea aceasta a oraşului”, iar în ceea ce priveşte
„Experimentul Piteşti – reeducarea prin tortură”, nici unul nu a auzit
despre aşa ceva.
Acest rezultat îngrijorător a fost adus la cunoştinţa domnului
Aristide Ionescu, fost deţinut politic trecut prin „reeducări”, membru al
A.F.D.P.R. Filiala Argeş şi al Comitetului de Conducere al Alianţei
Civice – Filiala Argeş. Întâmplarea a fost prezentată şi analizată de
Comitetul de Conducere al Alianţei Civice – Filiala Argeş care a luat
hotărârea înfiinţării Fundaţiei Culturale „MEMORIA” – Filiala Argeş, a
contactat supravieţuitori din ţară şi străinătate ai criminalului experiment
şi a propus organizarea la Piteşti a unei serii de simpozioane
internaţionale legate de acest subiect.
Ca urmare, proaspăt înfiinţata Filială Argeş a Fundaţiei Culturale
„MEMORIA”, în colaborare cu Primăria municipiului Piteşti, A.F.D.P.R
– Filiala Argeş, Institutul Rămân de Istorie Recentă din Bucureşti şi
Muzeul Judeţean Argeş, au organizat primul Simpozion Internaţional
PERT’01 - „Experimentul Piteşti – reeducarea prin tortură” care a
9
început pe 6 decembrie 2001, după exact 52 de ani de la punerea în
aplicare, pentru prima dată în lume, în camera 4 Spital din penitenciarul
politic Piteşti, a celor mai draconice metode de tortură asupra tinerilor
întemniţaţi. Lucrările simpozionului au continuat apoi în zilele de 7 şi 8
decembrie 2001.
Al doilea Simpozion Internaţional „Experimentul Piteşti –
reeducarea prin tortură” a avut loc în zilele de 4, 5, 6 octombrie 2002 şi
a avut două secţiuni:
- „Experimentul Piteşti – reeducarea prin tortură”;
- Opresiunea cultelor religioase din România în timpul dictaturii
comuniste.
Orice amintire şi manifestare legată de „reeducare prin tortură”
provoacă un adânc sentiment de înfiorare şi reculegere. Înfiorare - pentru
că, niciodată şi nicăieri, floarea tineretului român nu a fost supusă unui
asemenea calvar; reculegere - fiindcă mulţi, foarte mulţi dintre martirii
de atunci, nu mai sunt în viaţă spre a mărturisi despre încleştarea cu
torţionarii, despre suferinţele şi, uneori căderile celor torturaţi şi
îndeosebi despre ridicarea lor spre biruinţă împotriva răului cu ajutorul
credinţei în Dumnezeu.
Rostul acestor manifestări şi implicit al prezentei lucrări, a fost şi
este în continuare, cercetarea cu profesionalism, fără patimă, cu multă
înţelegere şi toleranţă, în vederea scoaterii la lumină a unei perioade
deosebit de tulburi din istoria recentă a poporului român, astfel încât,
asemenea orori şi crime, caracterizate de cunoscutul scriitor rus Alexandr
Soljeniţân ca “cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane”, să fie
cunoscute de generaţiile tinere şi generaţiile viitoare, la adevărata lor
dimensiune, iar prin cultivarea memoriei colective să se evite repetarea
lor în oricare alt colţ al lumii.
Întotdeauna plecăm de la convingerea că toţi oamenii se nasc egali,
indiferent de credinţă şi de rasă, dar ei pot deveni mai buni prin educaţie,
prin mentalitate, prin cultură, prin credinţă în Dumnezeu.
La cele două ediţii ale simpozionului au participat cu comunicări
prezente în volumul de faţă mulţi foşti deţinuţi politici trecuţi prin
reeducări atât ca torturaţi cât şi ca torţionari. Este ştiut faptul că unii
dintre tinerii deţinuţi politici nu au rezistat psihic torturilor fizice şi
psihice inimaginabile la care au fost supuşi şi, pentru a nu mai fi torturaţi,
au acceptat să devină torţionari ai colegilor şi chiar prietenilor lor din
detenţie, aşa cum li se impunea. Mi se pare îmbucurător faptul că, cu
10
aceste prilejuri au putut sta alături atât torturaţi cât şi torţionari, împreună
încercând să scoată la lumină acest oribil şi criminal experiment. Pentru
a diminua sau chiar elimina resentimentele care, omeneşte pot exista
între unii şi alţii, i-am rugat pe cei ce, fără voia lor au torturat, să-şi ceară
scuze colegilor lor cărora le-au prilejuit suferinţe şi, am simţit o bucurie
imensă atunci când acest lucru s-a întâmplat. Este o dovadă în plus că
experimentul nu şi-a atins scopul şi nu a reuşit să distrugă conştiinţa şi
valorile umane.
Lucrarea de faţă este structurată în două volume, după cum
urmează:
- Volumul I, „Experimentul Piteşti – reeducarea prin tortură” cu
lucrările despre acest subiect prezentate la cele două ediţii;
- Volumul II, „Opresiunea cultelor religioase din România în
timpul dictaturii comuniste” cu lucrările prezentate la secţiunea
omonimă a simpozionului din anul 2002.
Nădăjduim ca prin acţiunile noastre să aducem un modest şi pios
omagiu tuturor acelora care, prin curajul şi patriotismul lor s-au opus,
bolşevizării României şi pierderii credinţei strămoşeşti, chiar cu preţul
vieţii.
Pentru cei care nu mai sunt printre noi, ne rugăm ca Domnul să-i
odihnească acolo în pacea şi liniştea de care nu au avut parte aici.

Prof.univ.dr.ing. Ilie POPA,

Preşedinte Fundaţia Culturală MEMORIA – Filiala Argeş

11
 APRECIERI

„OPRESIUNEA CULTELOR RELIGIOASE DIN

TIMPUL DICTATURII COMUNISRE” și
„EXPERIMENTUL PITEȘTI” sunt două lucrări de
referință care vor da mărturie peste veacuri despre
suferințele pe care mii de oameni ai lui Dumnezeu,
argeșeni, piteșteni și binecredincioși din toate colțurile țării
le-au îndurat până la martiriu pentru credință și libertate.
Asemenea sfinților din primele secole creștine care
sufereau tortura și bucuria credinței mărturisirii Domnului
nostru Iisus Hristos, aducând prin sângele lor mărturie
despre jertfa Mântuitorului pentru toți oamenii, continuată
de fiecare creștin în parte, martirii neamului românesc,
precum Constantin Brâncoveanu și foarte mulți alții, în
toate timpurile și mai recent în timpul dictaturii comuniste
au suferit torturi de neimaginat pentru ca neamul și
credința ortodoxă să fie vie, să fie mărturisită fără teamă.
Să ne fie vie în amintire și să pomenim în
rugăciunile noastre pe toți sfinții martiri ai neamului
românesc.

Cu arhierești binecuvântări,

12 iulie 2003 P. S. CALINIC

Episcop al Argeșului și Muscelului

12
 Ca urmare a activităţii unor elemente din România formate şi
ciclate la Moscova, precum şi a intereselor Marilor Puteri statuate
prin Conferinţa de la Yalta din februarie 1945, ţara noastră a intrat în
zona de influenţă ideologică a Uniunii Sovietice. Cum tancurile
Armatei Roşii au staţionat în România treisprezece ani, s-a impus
aici teroarea de stat. Aproximativ un milion de oameni au început să
fie arestaţi abuziv, căci posturile cheie din economia românească, din
finanţe şi industrie, ca şi din forţele de represiune, au ajuns în
mâinile experţilor sovietici.
„Cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane”, după
expresia lui Alexandr Soljeniţân, s-a înfăptuit la închisoarea din
Piteşti. Experimentul de aici „reeducarea prin tortură” a fost
inspirat din pedagogia cnutului rusesc, susţinută în epocă de
pedagogul A.S.Makarenko. Ispitiţi de perspectiva eliberării
compensatorii apropiate, ca şi a tratamentului uman în închisoare,
apoi de gradele superioare în Securitate, o parte din deţinuţii politici
dezumanizaţi prin „reeducare” au torturat până la moarte, uneori pe
cei mai buni prieteni ai lor, fraţi de suferinţă.
Se ştie şi din alte manifestări colectiviste (armată, monahism
ş.a.) că românii au puţine afinităţii pentru comunism. Aceasta a şi
făcut ca ei să se opună cu arma în mână, fiind singurii europeni în
această poziţie organizată din anii începuturilor fenomenului.
În concernul atrocităţilor din România, experimentul
piteştean s-a extins curând şi în alte puşcării. Totuşi, el nu şi-a atins
scopul antireligios şi antinaţional urmărit programatic. În ciuda
tinereţii lui, a chinurilor îndurate, a poverilor bolilor şi a umilinţei
zilnice, un Valeriu Gafencu – martirul respectat în urmă de toţi - nu a
putut fi clintit din hotărârea urmării Mântuitorului Hristos până la
sacrificiul suprem. Şi ca el preotul Ion Constantinescu, martir printre
atâţia clerici argeşeni sau olteni de aici. În comunicările din 4 – 6
octombrie 2002 au fost evocate şi alte victime greco-catolice,
ortodoxe, catolice ş.a., alte forme de rezistenţă, metode folosite şi
rezultate scontate.
O vie emoţie a produs comunicarea P.C. Pr.dr.Ioan Dură de
la Bruxelles. Cercetătorul a expus pe scurt concluziile sale asupra
13
numărului de ierarhi ortodocşi, precum Mitropolitul Tit Simedrea al
Bucovinei şi Episcopul Nicolae Popovici al Oradei, pe care
autorităţile comuniste le-au ţinut în surghiun pe la mănăstiri şi
schituri. Din sfera altor aspecte ale culturii, s-a amintit prigonirea
membrilor cenaclului religios „Rugul Aprins” animat cândva de
Ieroschimonahul Sandu Tudor şi de Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloaie.
Dar Biserica nu este numai aceea a sufletelor asupra cărora
veghează ierarhia canonică, cu o doctrină clară, cu o Tradiţie
patristică venerabilă, ci şi simplu locaş de cult. Aici se săvârşesc
Sfintele Taine şi se educă enoriaşul pentru o neîntreruptă legătură cu
Hristos. De aceea furia persecuţiei ateismului comunist s-a abătut şi
asupra lor, neputincioasă că sufletele oamenilor au rămas fidele
Mântuitorului. Din cauza unei concepţii aberante şi demonizate,
amintirea demolării bisericilor Enei şi Sf. Vineri din Bucureşti va
produce totdeauna lacrimi în ochii credincioşilor. Aceleaşi
sentimente dureroase la-a provocat şi istoricul demolării bisericilor
Sf. Nicolae din Piteşti, a mănăstirii Văcăreşti ca şi campania
sovietică de lichidare a locaşurilor de cult din Basarabia,
desacralizate prin utilizări blasfamatorii.
Mărturiile din presa vremii pe care le-a prezentat dr. Zicu
Ionescu au evidenţiat şi mai mult represiunea comunistă descrisă de
filmul realizat de Televiziunea Română şi de vizitarea fostului
penitenciar.
Majoritatea comunicărilor şi a gândurilor exprimate, precum şi
dezvelirea monumentului de cinstire a victimelor, au reuşit să arate
nu numai până unde se poate coborî o raţiune independentă
dezumanizată ci şi lucrarea Proniei divine, care reface, conduce şi
luminează totuşi istoria umană.

12 iunie 2003 Pr.prof.dr. Gheorghe I. Drăgulin

Bucureşti

14
 Aflând despre organizarea la Piteşti a celor două ediţii ale
simpozionului internaţional „Experimentul Piteşti – reeducarea prin
tortură”, m-am convins că tăcerea „academică” privind catastrofa
comunistă care vreme de 45 de ani a terorizat poporul român, este
abandonată.
Abordarea temei „Represiunea împotriva cultelor religioase din
România în timpul dictaturii comuniste” era necesară, îndelung
aşteptată şi ea trebuie continuată.
Poetul catolic cubanez Armando Valladares, condamnat de
comunişti la 30 de ani temniţă grea, denunţă din detenţie tăcerea
complice şi fricoasă a intelectualilor, a politicienilor, a oamenilor de
cultură şi a presei lumii libere, strigându-şi astfel durerea: „sângele şi
lacrimile martirilor vor cădea peste conştiinţa acelora care cultivă
tăcerea şi se întovărăşesc cu cei care l-au asasinat pe Hristos”.
Nu ne este îngăduit să dăm uitării anii de răstignire a patriei
noastre, locaşurile de cult dărâmate, Biblii topite, episcopi, preoţi şi
călugări umiliţi, torturaţi, încarceraţi, surghiuniţi sau exterminaţi şi
aruncaţi în gropi comune, fără cruci.
Am regretat şi regret în continuare că, din motive de sănătate nu
am putut participa la simpozionul din 4 – 6 octombrie 2002, dar am
fost sufleteşte alături de toţi participanţii, alături de toţi aceia care
reuşesc să împrospăteze memoria păstrând-o nealterată. Cu
satisfacţie şi mare bucurie am aflat din presa apuseană că toate
subiectele au fost dezbătute obiectiv şi la un înalt nivel de
competenţă.
Publicarea în volum a comunicărilor o consider de mare
importanţă pentru ca „Opresiunea cultelor religioase din România în
timpul dictaturii comuniste” să fie mai bine cunoscută în ţară şi în
străinătate şi aprofundată în viitor.
Felicit din suflet conducerea filialei fundaţiei MEMORIA
din Argeş pentru toate acţiunile sale şi mă rog lui Dumnezeu să-i
ajute să continue această nobilă misiune.

15 iunie 2003 Sergiu GROSSU

Publicist, Paris

15
16
 INTERNAŢIONALA
TERORISMULUI COMUNIST
(extras din articolul omonim apărut în
revista Memoria nr.2 din iunie 1991)
R eferitor la terorismul comunist
se constată că a existat o per-
fectă similitudine între serviciile secrete
ale diverselor ţări în care s-a întronat
comunismul, şi ca organizare şi ca
metode de lucru. Nici nu putea fi altfel,
căci serveau aceleaşi ideologii. Dacă
forul conducător al comunismului din
lumea întreagă se găsea la Moscova, era
absolut firesc ca tot acolo să se afle şi
“spiritul rector” al tuturor serviciilor se-
crete din ţările căzute în orbita sovie-
tică. “Naşul” lor, patronul: NKVD. Şi
… tel mâitre, tel valet. Cu asta, s-a
instituit pe o mare parte a planetei o
vastă reţea secretă, al cărei principal
instrument de lucru a fost teroarea. Şi
nu neapărat teroarea vizibilă, fizică, cu
mutilări evidente (deşi acestea au
abundat), ori cu glontele tras în ceafă
(puzderia de gropi comune abia au
început să fie decopertate), ci şi
teroarea insinuată subtil, inteligent,
perfid adică, făcându-l adeseori pe cel
terorizat să creadă că teroristul nu-I
vrea pieirea, ci – culmea! – salvarea.
Practica acestui terorism s-a
exercitat în proporţie de masă,
îmbolnăvind popoare întregi, de boala
cea mai grea, FRICA …, în care
simptomul cel mai nociv a fost frica de
a rosti cu glas tare ceea ce gândeşti. De
aici şi consecinţa cea mai gravă, a
mutilării psihicului; un handicap pe
viaţă, aproape imposibil de recuperat.
17
THE COMMUNIST TERRORISM
INTERNATIONAL
(extract of the namesake paper from the
no.2 Memoria magazine, June 2-1991)
R eferring to the communist
terrorism we can notice that
there was a perfect similitude between
the secret services of different countries
in which the communism was esta-
blished both by its own organization
and methods. The situation couldn’t be
otherwise because they served the same
ideology. While the leading forum of
the communism of the whole world was
in Moscow, it was absolutely normal
that the spirit rector of the secret
services from the countries situated on
the Soviet orbit to be there too. Their
father in God, the leader: NKVD. And
... tel mâtre, tel valet. Starting from this,
a vast secret net was created on a major
zone of our planet and its main
instrument of domination was terror. It
was not necessarily the visible physical
terror with certain mutilations (though
there were plenty of them), or with a
bullet shot in the head (the multitude of
common graves at the beginning of
their recently discovery), but also the
subtle intelligent insinuated terror,
meaning perfidiously, often making the
terrorized person believe that the
terrorist doesn’t want his death but -
amazingly! - his salvation.
The practice of this terrorism was
massively used, causing the most seve-
re illness, to entire peoples, FEAR . . .,
in which the most harmful effect
was the fear to say loudly what you
really think. From this–the most severe
 Documentul alăturat e strict auten-
tic, emis chiar de NKVD, la 2 iunie
1947. (Invităm cititorul să se întoarcă
cu gândul înapoi, adică în 1947, şi pe
scurt să rememoreze situaţia existentă
atunci în ţara noastră, când la putere se
afla de vreo doi ani guvernul Groza;
când comuniştii îşi consolidau puterea
dar nu puteau să-şi desăvârşească opera,
căci regele domnea încă.)
Iată exact ce scrie pe antetul
documentului: MOSCOVA - 2-6-1947;
(Strict secret) - K-AA/CC 113 -
Indicaţia NK/003/47.
El a fost găsit cu câtva timp în urmă
în seiful din biroul lui Boleslaw Bierut
(1892-1956), prim secretar al partidului
comunist polonez, preşedinte al Poloniei
(1945-1952), prim ministru în perioada
1952-1954, care a deţinut deci întreaga
putere, fiind supranumit şi “Stalin al
Poloniei”.
Pentru prima oară documentul a
fost publicat în ziarul polonez “Novi
Dzienic”, în 1981. Ulterior, el a fost
publicat şi în diverse reviste şi cărţi
apărute în lume (iată şi publicaţiile
româneşti în care a mai fost
reprodus:”Literatură şi artă” /
7.07.1990 – Chişinău, “Tinerama” /
11-17.12.1992, volumul “Războiul
mondial al spionilor” de Ghe. Buzatu,
Ed.B.A.I. Iaşi, 1991, volumul “Antares
2”, realizatori Dan Apostol şi Rodica
Bretin, Ed. Baricada, Bucureşti, 1992).
Interesant e faptul că, acelaşi docu-
ment a mai fost găsit, tot aşa, ascuns în
seifuri, în Germania (la STASI), în Bul-
garia, în Cehoslovacia etc. Cu o astfel
de răspândire şi având în vedere toate
câte s-au întâmplat în România, sub
regimul comunist, similitudini perfecte
cu celelalte regimuri comuniste, noi nu
ne-am îndoit şi nu ne putem îndoi, că el
18
consequence, the psychical mutilation,
a handicap for a whole life, almost
impossible to recover.
The hereto document is strictly
authentic, published by NKVD itself on
June 2-1947. (We invite the reader to
turn his thoughts back, respectively in
1947, and briefly remember the existing
situation at that time in our country,
when Groza government had already
had the power for two years; when the
communists where strengthening their
power but they couldn’t accomplish
their work because the king was still
reigning.)
That is exactly what it’s mentioned
on the heading of the document: Mos-
kow – 2–6-1947; (strictly secret) – K-
AA/CC 113 – Indication NK/003/47.
It was found some time ago in the
safe from Boleslaw Bierut’s office
(1892 – 1956), Prime Secretary of the
Polish Communist Party, the President
of Poland (1945–1952), Prime Minister
between 1952-1954, who had the whole
power, being also nicknamed the
“Stalin of Poland”.
The document was published for
the first time in the Polish newspaper
“Novi Dzienic” in 1981. Later it was
published in different magazines and
books in the whole world (here are
some Romanian publications in which
it was reproduced: “Literatură şi artă”
/ 7.07.1990 - Chişinău, “Tinerama” /
11–17.12.1992, the volume “The world
war of spies” by Gheorghe Buzatu,
Publishing house B.A.I. Iasi, 1991, the
volume “Antares 2”, prepared by Dan
Apostol and Rodica Bretin, Publishing
house Baricada, Bucharest, 1992).
It is interesting that the same do-
cument was found, hidden too in safes
in: Germany (at STASI), Bulgaria,
s-a aplicat şi în România. În consecinţă,
din dorinţa de a oferi cititorului un
document ce a patronat şi Securitatea
noastră, ne-am adresat actualului SRI,
cel care, se ştie, deţine dosarele fostei
Securităţi. Căci un asemenea document
putea fi operativ numai prin intermediul
fostei Securităţi. Răspunsul primit de la
SRI este reprodus mai jos:
SERVICIUL ROMÂN DE
INFORMAŢII
BIROUL SCRISORI AUDIENŢE
NR. 37408 – 31.07.1992
CĂTRE
FUNDAŢIA CULTURALĂ
MEMORIA
Domnului Director BANU
RĂDULESCU
La adresa dumneavoastră nr.203
din 15 iulie 1992, vă comunicăm că
Serviciul Român de Informaţii nu
deţine documentul nr. NK/003/47 şi
nici alte materiale asemănătoare.
ŞEFUL BIROULUI
Indescifrabil
Ştampilă rotundă cu tuş roşu
19
Czechoslovakia etc. Being so well
known, and having in view all that
happened in Romania, under the
communist regime, perfect similarity
with the other communist regimes, we
have never doubt that it was used in
Romania, too. Consequently, wishing to
offer the reader a document, which
patronized our Security, we addressed
to the actual SRI, that has the files of
the previous Security, because such a
document could be functional only by
the usage of the previous Security. The
answer received from SRI is
reproduced here:
THE ROMANIAN SERVICE OF
INFORMATION
THE OFFICE OF LETTERS AND
AUDIENCE
NR. 37408 – 31.07.1992
TO:
THE MEMORIA CULTURAL
FUNDATION
to Mr. BANU RĂDULESCU, Director
As an answer to your letter nr. 203,
July 15 - 1992, we inform you that The
Romanian Service of Information
doesn’t possess the document nr.
NK/003/47 or other similar materials.
THE DEPERTAMENT MANAGER
Indescribable
Round stamp in red China ink
 DIRECTIVELE DE BAZĂ
ALE NKVD PENTRU
ŢĂRILE DIN ORBITA SOVIETICĂ
Rugăm, aşadar, cititorul să nu-şi
facă lectura în grabă. Ci, după fie-
care “directivă”, să închidă ochii şi
să mediteze la miezul ei. Sugerându-
i dilema care ne frământă şi pe noi:
bine, bine, asta a fost, adică rău,
rău, dar… mai e oare posibil să se
mai repete aşa ceva?
Moscova 2-6-1947 (Strict secret)
K-AA/CC 113, indicaţia NK/003/47
1. Este interzisă primirea pe teritoriul
ambasadelor a autohtonilor contactaţi
de noi ca informatori. Întâlnirea cu
aceşti oameni este organizată de servi-
ciul special desemnat în acest scop, iar
întâlnirile pot avea loc doar în locuri
publice. Informaţiile sunt preluate de
către ambasadă, prin organele servicii-
lor speciale, în speţă, cu predarea lor
ofiţerului nostru cu cel mai mare grad
în ambasadă.
2. Se va urmări ca între soldaţii noştri
şi populaţia civilă să nu se producă
legături de nici un fel. Este inadmisibil
ca ofiţerii noştri să viziteze autohtoni la
locuinţele lor; este, de asemenea,
inadmisibil ca simpli soldaţi să
stabilească relaţii cu femei din rândul
băştinaşelor. Nu se admite stabilirea de
relaţii între soldaţii noştri şi populaţia
civilă, respectiv soldaţii autohtoni.
3. Se va accelera lichidarea cetăţeni-
lor care întreţin legături neiniţiate de
către noi cu Partidul Comunist Polonez,
20
THE BASIC NKVD DIRECTIVES
FOR THE COUNTRIES
IN THE SOVIET ORBIT
So we ask the reader not to read
the text in a hurry, and after each
directive shut the eyes and meditate
on its essence. Suggesting the
dilemma, which is worrying us, too:
well, well, that happened; it was
bad, bad, but . . . is it possible that
such things to happen again?
Moscow 2-6-1947 (Strictly secret)
K-A/CC 113, indication NK/003/47
1. Entering of the natives contacted
by us as informers on the territory of
the embassies is forbidden. The
meeting with these men is organized by
the service especially designed on this
purpose, while the meetings will take
place only in public places. The pieces
of information are taken over by the
embassy, especially by the organs of
special services, being transmitted to
our officer with the highest degree in
the embassy.
2. No relationship of any kind
between our soldiers and the civil
population will be produced. It is not
admitted our officers to visit the natives
at their homes and also simple soldiers
to establish relationships with native
women. No relations between our
soldiers and the civil population,
respectively native soldiers are
admitted too.
3. The liquidation of the citizens, who
have relationships, uninitiated by us
Partidul Socialist Polonez, cu interbri-
gadiştii, cu Organizaţia Tineretului
Comunist Polonez, cu Armata de Acasă
şi alte asociaţii. În acest scop trebuie
folosite elementele opoziţiei militare.
4. La acţiunile militare vor lua parte
acei soldaţi care au stat pe teritoriul ţării
noastre (se are în vedere Uniunea
Sovietică n.n.) înainte de a intra în
Armata Kosciuzsko (Armata poloneză
ce lupta de partea Armatei Sovietice pe
teritoriul U.R.S.S. n.n.). Se va ajunge la
distrugerea ei totală.
5. Trebuie realizată în mod accelerat
unificarea tuturor partidelor într-un
singur partid, având grijă ca toate
rolurile cheie să revină acelor oameni
care aparţin serviciilor noastre secrete.
6. Unificarea organizaţiilor de tineret
trebuie făcută rapid. De la conducători
de organizaţii locale în sus, în poziţii de
conducere se vor repartiza oameni
desemnaţi de serviciile noastre speciale.
7. Se organizează şi se urmăreşte ca
funcţionarii aleşi ca deputaţi la
congrese să nu-şi poată păstra mandatul
pe întreaga perioadă ce le stă în faţă.
Deputaţii nu pot convoca în nici un caz
şedinţe între întreprinderi. Dacă nu
există altă soluţie şi o asemenea şedinţă
trebuie convocată, se vor îndepărta acei
oameni care au activitate în legătură cu
proiectarea concepţiilor şi avansarea
revendicărilor. Iniţiativele particulare
trebuie eliminate cu desăvârşire. Pentru
fiecare congres se vor pregăti oameni
noi şi doar cei vizaţi de serviciile
noastre secrete.
8. Se va acorda o atenţie deosebită
persoanelor cu capacităţi organizatorice
şi cu şanse sigure de popularitate.Aceşti
oameni trebuie cooptaţi, iar în cazul în
21
with the Polish Communist Party, the
Polish Socialist Party, with interbrigade
members, with the Organization of
Communist Polish Youth, with the
Home Army and other associations,
will be accelerated. With this purpose
in view the elements of the military
opposition will be used.
4. In the military actions will partici-
pate those soldiers who staged on the
territory of our country (The Soviet
Union is taken into consideration-our
notice) before entering the Kosciuzsko
Army (The Polish Army that fought on
the side of the Soviet Army on the Te-
rritory of Soviet Union. – our notice).
Its total destruction will be achieved.
5. The unification of all parties in a
single party must be carried out, so that
all the key parts to be given to those
people who belong to our secret
services.
6. The unification of all youth
organizations will also be carried out
soon. Beginning with the leaders of
local organizations, people appointed
by our special services will be
distributed in heading positions.
7. It is also planned and organized
that the clercks chosen by the deputies
at congresses, should not maintain their
mandate during the whole future
period. The deputies are not allowed, to
convoke meetings between different
enterprises. If there isn’t any other
solution and such a meeting has to be
convoked, those people who have any
connection with the concepts design
and the advance of claims will be
removed. The individual initiatives
must be completely removed. For each
congress, new people will be prepared
care se opun, se va bloca accesul lor la
posturi ierarhic superioare.
9. Se va urmări ca funcţionarii de stat
(exclusiv organele de securitate şi din
industria minelor) să aibă retribuţii
mici. Aceasta se referă îndeosebi la
sfera sănătăţii, justiţiei, culturii,
respectiv la cei care deţin funcţii de
conducere (documentul găsit în
Cehoslovacia adaugă: mai puţin
cadrele de conducere alese pe baza
lealităţii faţă de regimul socialist).
10. În toate organele de guvernământ,
respectiv în majoritatea uzinelor, trebu-
ie să avem oameni care conlucrează cu
serviciile noastre speciale, fără ştirea
organelor administrative locale.
11. Se va urmări cu stricteţe ca presa
autohtonă să nu transmită date privind
calitatea şi sortimentul mărfurilor ce ni
se transportă. Nu este voie ca această
activitate să se numească comerţ.
Trebuie neapărat menţionat faptul că e
vorba de schimburi de mărfuri.
12. Se vor exercita presiuni asupra
serviciilor publice în sensul ca acestea
să nu acorde acte doveditoare a
proprietăţii asupra pământului; actele
vor arăta doar calitatea de lot dat în
folosinţă, dar niciodată pe aceea de
proprietate a deţinătorului.
13. Politica faţă de mica gospodărie
ţărănească urmează acest curs pentru a
face gospodăria particulară nerentabilă.
După aceea trebuie începută colecti-
vizarea. În cazul în care ar interveni o
rezistenţă mai mare din partea ţăranilor,
trebuie redusă împărţirea mijloacelor de
producţie repartizate lor, concomitent
cu creşterea obligaţiilor de predare a
cotelor. Dacă nici aşa nu se ajunge la
rezultatul scontat, trebuie organizat ca
22
and only those selected by our secret
services.
8. A special attention will be given to
those people who have organizational
capacities and certain chances of
popularity. Such people should be
coopted and if they object to this
initiative, their access to superior
positions will be stopped.
9. The wages of the state clerks
(excluding security bodies and those in
the mine industry) will be purposely
small. These indications refer to health,
justice, culture, particularly to those
who have leading positions functions
(the document found in Czechoslovakia
adds: the leading members chosen due
to their fairness to the socialist regime
are less affected by this directive).
10. In all the government organs, res-
pectively in the majority of factories we
must have people who cooperate with
our special services, that haven’t the
local administrative organs’ knowledge.
11. The local press will be strictly
watched not to transmit information
about the quality and the range of goo-
ds, which are transported to us. This
activity is not allowed to called trade.
There must obligatory be mentioned
that it is an exchange of goods.
12. Some pressure will be exerted on
the public services not to give proving
acts for the property over the land, the
acts, will show only the quality of plot
given for utilization, but never that of
owner’s property.
13. The policy regarding the small
form follows this directive in order to
make it non profitable. After that
collectivization must be started. In case
agricultura să nu poată asigura a greater resistance form the peasants
aprovizionarea cu alimente a ţării, astfel will appear, the delivering of means of
ca necesarul să trebuiască acoperit prin production allocated must be reduced,
import. once with the increasing of the
obligations for handing over their
14. Trebuie făcut totul ca hotărârile şi
contributions. If this doesn’t lead to the
ordinele – fie acelea cu caracter juridic,
anticipated result, agriculture must be
economic sau organizatoric – să fie
organized so that it won’t provide
nepunctuale.
enough food for our country, and this
15. Trebuie făcut totul ca anumite will be completed by import.
cazuri să fie discutate concomitent de
14. Everything must be done as the
mai multe comisii, oficii şi instituţii,
decisions and orders either juridical,
însă nici una dintre ele să nu aibă drept
economic or organizational must be
de decizie înainte de a se consulta cu
unpunctual.
celelalte (fac excepţie cazurile ce
vizează industria minelor). 15. Certain cases must be discussed
simultaneously by more commissions,
16. Sindicatele din uzină nu pot exer-
sections and institutions, but none of
cita nici o influenţă asupra activităţii
them must have the right to take a
din uzină. Ele pot lucra doar la punerea
decision before consulting the others
în practică a hotărârilor şi atât.
(exception is made by the cases which
17. Sindicatele nu au dreptul de a se refer to mines).
împotrivi conducerii în nici o problemă.
16. The syndicates from factories
Sindicatele trebuie să fie ocupate cu alte
aren’t allowed to influence the activity
probleme minore, ca de exemplu: orga-
in the factory. They can only participate
nizarea odihnei în concedii, discutarea
in carrying out the decisions and
cererilor de pensii şi împrumuturi, pro-
nothing more.
grame culturale şi distractive, organiza-
rea de excursii, repartizarea mărfuri-lor 17. The syndicates have no right to
deficitare, justificarea unor puncte de act against the leadership in any matter.
vedere şi decizii ale conducerii politice. They must deal with minor problems,
for example: planning the rest of the
18. Trebuie organizat ca numai acei
employees during the holidays,
conducători să fie avansaţi care execută
discussing their claims for pensions and
impecabil problemele cu care au fost
loans, cultural and entertaining
însărcinaţi şi care nu le analizează
programs, trips organization, delivering
depăşind cadrul activităţii lor.
the missing goods, justifying some
19. În legătură cu activitatea băştina- leaders’ points of view and decisions.
şilor care sunt purtători ai unor funcţii
18. There must be organized that only
de partid, de stat sau administrative tre-
some leaders to be advanced who carry
buie create asemenea condiţii, ca aceş-
out impeccably the problems they were
tia să fie compromişi în faţa angajaţilor,
entrusted with and who don’t examine
astfel încât să devină imposibilă
them, surpassing their activity area.
întoarcerea lor în anturajul iniţial.

23
 20. Cadrelor militare autohtone li se 19. As regarding the natives’ activity,
pot încredinţa poziţii de răspundere în which has some functions in the party,
locuri unde deja sunt plasaţi oamenii in the state or administrative ones, such
serviciului special. conditions must be created so they must
be discredited in their group of
21. În cazul fiecărei acţiuni armate şi
employees and their coming back in the
cu ocazia tragerilor cantitatea muniţiei
initial entourage to be impossible.
va fi controlată permanent şi cu
seriozitate, indiferent de tipul de armă. 20. The native military staff may be
given responsibilities in those places
22. Trebuie ţinut sub observaţie fieca-
where people from special service are
re institut de cercetare şi laborator, con-
placed.
semnându-se orice cercetare valoroasă.
21. In each military action and on the
23. Trebuie acordată o mare atenţie
occasion of shootings, the quantity of
inventatorilor, inovatorilor, respectiv
ammunition will be permanently
dezvoltată şi sprijinită activitatea lor,
checked with seriousness, no matter the
dar fiecare invenţie trebuie înregistrată
type of weapon used.
cu consecvenţă la centru. Este permisă
doar realizarea acelor investiţii care au 22. Each research institute and labo-
aplicabilitate în industria minelor sau ratory must be kept under observation,
cele care au indicaţiile noastre speciale. writing down any valuable research.
Nu este permisă realizarea acelor
23. A special attention must be paid
invenţii care ar asigura creşterea
to inventors, innovators respectably
producţiei de produse finite şi, în
their activity must be developed and
paralel cu aceasta, scăderea producţiei
supported, but each invention has to be
şi a extragerii de materii prime sau ar
registered consistently at the center.
împiedica îndeplinirea deciziilor. Dacă
Only the achievements of those
o invenţie a devenit cunoscută, trebuie
investments that are applied in the mine
organizată vânzarea acesteia în
industry or those which have our
străinătate pe valută Vest, pe motiv că e
special indications are permitted. It is
prea costisitoare în ţară. Documentele
not permitted the achievement of those
cuprinzând datele cu privire la valoarea
investments which could determine the
şi descrierea invenţiei nu se publică.
increasing of finite products as well as
Toate datele şi documentele privitoare
the reducing of production and the
la valoarea şi descrierea amănunţită a
extraction of raw materials or could
invenţiei vor intra în posesia noastră.
brake the implementation of the
24. Punctualitatea transporturilor de decisions. If an invention becomes well
orice gen trebuie perturbată (mai puţin known, its selling abroad on foreign
cele cuprinse în îndrumările din N.K. – west currency must he organized
552-46). motivating that it is too expensive in
our country. The documents containing
25. În uzine trebuie iniţiate diferite
the dates concerning its value and the
şedinţe şi conferinţe profesionale, tre-
description of the invention are not to
buie notate propunerile, observaţiile ce
be published. All the details and docu-

24
au fost expuse, respectiv autorii
acestora.
26. Trebuie popularizate discuţiile cu
muncitorii care se ocupă de probleme
actuale legate de producţie, respectiv
cele care critică trecutul şi problemele
locale. Nu se vor înlătura cauzele
fenomenelor în discuţie.
27. Luările de poziţie ale conducerilor
băştinaşe pot avea coloratura naţională
sau istorică, dar acestea nu pot duce la
unitatea naţională.
28. Trebuie acordată o mare atenţie
ca nu cumva în oraşe să existe reţele de
apă nelegate la reţeaua principală în
cartierele în curs de reconstrucţie sau
nou construite. Canalizările vechi
neracordate şi fântânile trebuie lichidate
sistematic pe parcurs.
29. Reconstrucţia obiectivelor
industriale şi construcţia celor noi se va
face având în vedere ca materialele
reziduale să fie dirijate în depozitele de
apă ce ar putea folosi drept rezerve de
apă potabilă.
30. În oraşele reconstruite sau nou
construite nu se mai admit în locuinţe
spaţii excedentare, care ar putea folosi
la adăpostirea pe o perioadă mai lungă a
animalelor sau depozitarea rezervelor
de alimente.
31. Întreprinderile proprietate perso-
nală, micii meseriaşi şi micii industriaşi
să primească doar astfel de materii
prime şi utilaje inferioare şi depăşite
care să împiedice producţia de calitate.
Preţul acestor mărfuri să fie mai mare
decât preţul produselor similare ale
întreprinderilor de stat.
32. Trebuie extinsă birocraţia statului
în cel mai înalt grad în toate domeniile.
25
ments referring to its value and the
minute description of the invention will
be taken in our possession.
24. The punctuality of any type of
transport must be disturbed (less those
contained by the directives in NK – 522
– 46).
25. In factories, meetings and profe-
ssional conferences must be initiated,
the suggestions, the observations
exposed there, respectively their
authors’ names must be written down.
26. The discussions with the workers
who deal with actual problems
concerning the production (respectively
those criticizing the past and the local
problems) must be popularized. The
causes of the discussed phenomena are
not to be eliminated.
27. The native leaders’ critical
opinions may have a national or
historical connotation but they do not
contribute to the national unity.
28. A great attention must be given to
the water systems; all of them should be
connected to the main system even in
the newly built or still unfinished. The
old sewerage which is not connected
and the old wells must be gradually
liquidated.
29. The reconstruction of the
industrial objectives and the
construction of the new ones will be
done taking into consideration that the
residual materials should be directed to
water tanks which could be used as
drinking reserves.
30. In built or newly built towns, ex-
cess rooms in houses are not admitted,
not to used for depositing food provisi-
Este admisă critica activităţii organelor
administrative, însă nu se admite
nicidecum scăderea numerică a perso-
nalului şi nici funcţionarea normală a
aparatului birocratic.
33. Trebuie avut o mare grijă de toate
proiectele de fabricaţie în industria
minieră, respectiv în întreprinderile
indicate în mod special. A se împiedica
aprovizionarea bună a pieţei interne.
34. Trebuie acordată o atenţie deose-
bită bisericilor. Activitatea cultural-
educativă trebuie astfel dirijată ca să
rezulte o antipatie generală împotriva
acestora. E necesar să fie puse sub
observaţie tipografiile bisericeşti, arhi-
vele, conţinutul predicilor, cântecelor,
al educaţiei religioase, dar şi cel al
ceremoniilor de înmormântare.
35. Din şcolile elementare, de
specialitate, dar mai ales din licee şi
facultăţi trebuie să fie înlăturaţi
profesorii de valoare care se bucură de
popularitate. Locurile lor trebuie să fie
ocupate de oameni numiţi de noi, având
un nivel de pregătire slab sau mediocru.
Să se analizeze diferenţele dintre mate-
rii, să fie redusă cantitatea de material
documentar, iar la licee să se oprească
predarea limbilor latină şi greacă veche,
a filozofiei generale, a logicii şi
geneticii. În manualele de istorie nu
trebuie amintit care dintre domnitori a
servit sau a vrut să servească binele
ţării. Se va insista pe lăcomia şi răutatea
oricărui rege, pe efectul nefast al
monarhiei şi pe lupta poporului asuprit.
În şcolile de specialitate trebuie
introdusă specialitatea îngustă.
36. Trebuie să fie iniţiată organizarea
unor acţiuni cu caracter artistic sau
sportiv care să sărbătorească lupta
26
ons or for keeping animals for long
periods of time.
31. Personal property enterprises,
small handicraft men, small manufactu-
rers should receive such raw materials
and obsolete and overfulfilled equip-
ments which will brake a quality pro-
duction. The price of these goods shou-
ld be bigger than the price of similar
products made in state enterprises.
32. The state bureaucracy must be
extended in the highest degree in all the
fields of activity. The criticism of
administration organs activity is
admitted but the reducing of the
number of the employees isn’t and
neither the normal functioning of the
bureaucratic apparatus.
33. A great care should be taken of all
manufacturing mine industry projects,
respectively in specially indicated
factories. A good provisioning of the
internal market should be impeded.
34. A special attention should be paid
to the churches. The cultural-
educational activity must be directed in
such a manner that a general antipathy
to these must result. The printing
houses in churches, archives, songs and
religious education, the content of
sermons and of burial ceremonies are to
be kept under observation.
35. The valuable teachers who enjoy
popularity from primary, vocational and
especially those from high schools and
universities must be removed. Their
places should be taken by people
chosen by us having a weak or medio-
cre level of training. The differences
between the subjects should be exami-
ned, the extent of documentary material
should be reduced, in high schools the
băştinaşilor împotriva cotropitorilor
(exclusiv ruşii, îndeosebi nemţii) şi care
să popularizeze lupta pentru socialism.
37. Pe plan local este interzisă
apariţia unor opere despre acei băştinaşi
care înainte de revoluţie şi în perioada
celui de-al doilea război mondial au
trăit la noi (în U.R.S.S., n.n.) sau au
luptat alături de noi în timpul
războiului.
38. Dacă se constituie o organizaţie
care ar sprijini alianţa cu noi, dar tot-
odată ar stărui asupra controlului acti-
vităţii economice a conducerii oficiale,
imediat trebuie pornită împotriva ei o
campanie de acuzare a naţionalismului
şi şovinismului. Aceasta trebuie făcută
în felul următor: profanarea monumen-
telor ce ne aparţin, distrugerea cimitire-
lor, difuzarea unor manifeste din care să
rezulte ponegrirea naţiunii şi culturii
noastre şi îndoiala faţă de înţelesul
contractelor încheiate cu noi. În munca
de propagandă trebuie implicaţi şi
băştinaşii, folosindu-ne de ura care
există împotriva acelor organizaţii.
39. Se va da o atenţie deosebită
construcţiei şi reconstrucţiei drumuri-
lor, podurilor, a căilor şi reţelelor de
legătură, indiferent cât de îndepărtate
sau inaccesibile ar fi, ca, în cazul în
care este nevoie de o intervenţie armată,
locul rezistenţei sau al concentrării
forţelor reacţionare să fie accesibil din
toate părţile.
40. Trebuia ca reprezentanţii opoziţiei
politice să fie închişi. Se va încerca prin
toate mijloacele racolarea acelor opo-
zanţi care se bucură de stima populaţiei
băştinaşe. Dacă nu cedează, trebuie
compromişi prin campanie de denigra-
re. Înainte ca ei să se întipărească în
27
training of Latin and old Greek lan-
guage, general philosophy, logic, gene-
tics should be stopped. In the history
textbooks, the leaders who served or
wanted to serve the benefit of the
country shouldn’t be mentioned. The
greed and wickedness of any kind, the
bad effect of the monarchy and the
struggle of the oppressed people will be
stressed. In vocational schools the na-
rrow specialization is to be introduced.
36. The organization of some artistic
or sportive actions should be initiated,
which are meant to celebrate the
natives’ fight against the invaders
(especially Germans with the exception
of Russians), which should make the
fight for socialism more popular.
37. On the local plan the publishing
of some works about those natives who
before the revolution and during the
Second World War had lived here (in
the Soviet Union, our notice) or had
fought during the war, is forbidden.
38. If a new organization which
would support the alliance with us is
created, but at the same time would
insist on the control of the economic
activity of the official leadership,
campaign of accusations of nationalism
and chauvinism must be started against
it. This campaign must be organized in
the following way: profaning of the
monuments which belong to us, the
destruction of the cemeteries, delivering
of some leaflets which show the
detracting of our nation and culture and
the doubt towards the meaning of the
contracts signed with us. In the
propaganda activity should be attracted
native people, using the hate against
such organizations.
conştiinţa maselor, trebuie lichidaţi prin
aşa numite “întâmplări neprevăzute”
sau închişi sub acuzaţia de crimă de
drept comun. Numai în cazuri cu totul
speciale se admit procese politice, care
vor fi ţinute sub acuzaţia de “înaltă
trădare”.
41. Trebuie împiedicată cu orice preţ
reabilitarea celor condamnaţi în procese
politice. Dacă această reabilitare devine
inevitabilă, se admite doar cu condiţia
ca acel caz să fie considerat o greşeală
judecătorească; condamnatul nu va fi
judecat, ci doar graţiat; nu va avea loc
reluarea procesului, respectiv autorii
judecăţii greşite nu vor fi convocaţi.
42. Se interzice judecarea sau chiar
criticarea publică a acelor conducători
numiţi de către partid, care prin
activitatea lor au produs pierderi sau au
trezit nemulţumirea angajaţilor. În
cazuri drastice se recheamă din funcţie,
fiind numiţi în poziţii similare sau
superioare. La sfârşit, trebuie puşi în
funcţii de conducere şi ţinuţi în
evidenţă drept cadre de rezervă pentru
perioada schimbărilor ulterioare.
43. Se aduc la cunoştinţă publicului
procesele acelor persoane cu poziţie de
conducere (în primul rând din cadrul
armatei, ministerelor, serviciilor impor-
tante, cadrelor didactice) care sunt învi-
nuite de atitudine împotriva poporului,
socialismului, industrializării. E o acţi-
une ce atrage atenţia maselor populare.
44. Se va căuta ca acei care lucrează
în diferite funcţii indiferent cât de mici,
să fie schimbaţi şi înlocuiţi cu
muncitori cu cea mai mică pregătire
profesională, necalificaţi.
45. Trebuie ca la facultăţi să ajungă
cu prioritate sau în mod exclusiv, cei ce
28
39. A special attention will be given
to the construction and reconstruction
of roads, bridges, railways and the
system of roads, no matter how far or
inaccessible they are, so that in case of
a military action, the place of resistance
or of reactionary forces concentration
should be accessible from all directions.
40. The representatives of the
political opposition must be impriso-
ned. The attracting of those political
opponents who enjoy the esteem of the
native population will be attempted. If
they don’t accept this, they must be
discredited by a denigration campaign.
Before they enter the conscience of the
people, they must be liquidated by the
so called “unforeseen facts” or
imprisoned under the accusation of
common crime. Only in very special
cases, political trials are admitted which
will be judged under the accusation of
high treason.
41. The rehabilitation at any price of
those who were sentenced in political
trials must be stopped. If this rehabi-
litation becomes inevitable, it will be
accepted only on the condition that the
case is considered a juridical mistake;
the convict won’t be judged, but only
reprieved; there won’t be another trial;
respectively the authors of the wrong
trial won’t be convoked.
42. The judgment or criticism of
those leaders appointed by the party,
who in their activity caused damages or
discontent of the employees, is forbi-
dden. In drastic cases, they are called
back in functions, being appointed in
similar or superior positions and kept a
reserve of cadres for the period of
ulterior changes.
provin din cele mai joase categorii
sociale, cei care nu sunt interesaţi să se
perfecţioneze la nivel înalt, ci doar să
obţină o diplomă.
29
43. The public is informed with the
trials of those leaders (especially in the
army, ministers, important services,
teachers) who are accused for their
attitude against their people, socialism
and industrialization. It is an action,
which attracts the attention of the
masses of people.
44. Those who have different
functions no matter how insignificant
they are must be changed and replaced
with workers having the least
qualification or even unqualified ones.
45. Those who attend a faculty must
be the ones who exclusively and
especially come from the lowest social
categories, who are not interested to get
a high level of education but only have
a diploma.
 REPRESIUNEA COMUNISTĂ THE COMMUNIST REPRESSION
ÎMPOTRIVA AGAINST
CULTELOR RELIGIOASE THE RELIGIOUS CULTS IN
DIN ROMÂNIA ROMANIA
BISERICA ÎNTEMNIŢATĂ THE IMPRESONED CHURCH
upă decapitarea Armatei Regale
D Române, prin arestarea a 31 de A fter the decapitation of the royal
Romanian Army, by arresting
generali şi desfiinţarea partidelor istorice
31 generals and abrogation of historical
şi întemniţarea a 123 de personalităţi
parties and imprisoning of 123 political
poli-tice, ultimele obstacole majore în
personalities, the last major obstacles in
calea comunizării României au fost
the road of Romanian’s communization
Monarhia şi Biserica. Regele Mihai a
were the Monarchy and the Church.
fost forţat să abdice la 30 decembrie
The king Michael was forced to abdi-
1947. În cazul Bisericii nu s-a aplicat
cate on December 30- 1947. As for the
soluţia de lichidare din Uniunea
Church, the liquidation solution from
Sovietică, ci aceea a manipulării, reuşită
the Soviet Union was not used, but that
prin colaborarea unor conducători
of manipulation, carried out by the
religioşi.
cooperation of some religious leaders.
Prin Decretul nr. 177 din 4 august
By the number 177 decree in
1948, privind regimul cultelor religioase,
August 4 – 1948, referring to the
acestea au trecut sub controlul total al
regime of religious cults, these passed
Ministerului Cultelor. Deşi art. 1 preve-
under the total control of Cults
dea garantarea libertăţii de conştiinţă
Ministry. Though article 1 mentions the
şi de credinţă, libertatea era strict limi-
guarantee of consciousness liberty and
tată de articolele 6 şi 7, potrivit cărora
religion, the liberty was strictly limited
religia practicată trebuia să fie în
by 6 and 7 articles, according to which
armonie cu Constituţia, securitatea
the religion practiced then had to be in
internă, ordinea publică şi moralitatea
harmony with the Constitution, the
generală. Art. 13 prevedea că recunoaş-
internal security, political order and the
terea legală a unui cult poate fi revocată
general morality. The 13th article
oricând se consideră justificat şi conform
mentioned that the legal recognition of
articolului 32, preoţii care exprimau
a cult can be revoked anytime it is
atitudini antidemocratice puteau fi lipsiţi
considered to be motivated, and
de salariu asigurat de Stat. Şi alegerea
according to the 32nd article the priests
episcopilor era sub controlul statului.
who expressed antidemocratic attitudes
Proprietăţile cultelor religioase au fost în
could be left without wages assured by
mare parte naţionalizate şi instituţiile de
the state. The bishops’ election was
învăţământ confesional închise sau
under the control of state, too. The
preluate de stat.
possessions of the religious cults were
În acele condiţii, Biserica Orto-
mostly nationalized and the institutions
doxă Română a făcut un compromis cu
30
regimul comunist, care i-a asigurat
supravieţuirea, în dauna activităţii ei
morale. La 1 decembrie 1948, Biserica
Greco-Catolică a fost desfiinţată şi
Biserica Catolică perse-cutată, tolerată,
dar nu recunoscută. 1725 de biserici
greco-catolice au fost predate Bisericii
Ortodoxe, iar mănăstirile au fost
închise. Un milion cinci sute de mii de
credincioşi greco-catolici au rămas fără
biserici şi forţaţi să treacă la Biserica
Ortodoxă. Strân-sele legături ale celor
două biserici cu Vaticanul, au
îmbărbătat episcopii şi clericii lor care
au dovedit demnitate, curaj şi fidelitate
faţă de crezul lor. Cei care n-au
consimţit să treacă la orto-doxism, au
fost arestaţi şi condamnaţi la mulţi ani
grei de detenţie, între care toţi episcopii
diocezelor catolice şi greco-catolice şi
mulţi au fost exterminaţi
În închisorile comuniste au
pătimit şi peste o mie de preoţi, călugări
şi maici ai Bisericii Ortodoxe Române
şi ai altor culte religioase, din care
câteva sute au fost ucişi, inclusiv patru
înalţi ierarhi ortodocşi. Prin Decretul nr.
410 din 1959, zeci de mănăstiri
ortodoxe au fost desfiinţate, li s-au dat
alte destinaţii, precum şcoli de handi-
capaţi, sedii şi magazii C. A. P., câr-
ciumi şi hoteluri. Personalul mănăsti-
rilor a fost evacuat în timpul nopţilor de
către poliţia politică şi ulterior mulţi au
fost condamnaţi la ani grei de temniţă
pentru „port ilegal de uniformă” şi alte
motive înscenate. La începutul anilor
’80 a survenit nebunia demolărilor de
biserici, mai ales în Bucureşti. Numai
în anii 1984-1986 au fost demolate 11
biserici ortodoxe şi o sinagogă, unele
dintre ele fiind monumente istorice,
precum mănăstirile Văcăreşti, Cotro-
ceni şi Pantelimon. Sunt mărturii că
31
of vocational education were closed or
taken over by the state.
In those conditions the Romanian
Orthodox Church made a compromise
with the communist regime, which
assured its survival, in the detriment of
its moral activity. On December 1-
1948, the Greek-Catholic Church was
suspended and the Catholic Church was
persecuted, tolerated but not recog-
nized. 1725 Greek-Catholic churches
were taken over by the Orthodox
Church and the monasteries were
closed. 1.500.000 Greek-catholic belie-
vers were left with no church and
forced to pass to the orthodox religion.
The close links of both churches with
Vatican encouraged their bishops and
priests who proved dignity, courage and
fidelity to their cult. Those who didn’t
accept to pass to the orthodox religion,
were arrested and sentenced to many
years of imprisonment, among whom
all the bishops of the catholic and
Greek-catholic dioceses and many of
them were killed.
In the communist prisons more
than 1000 priests, monks and nuns of
the Romanian orthodox church and of
other religious cults suffered, some
hundreds of them were killed, including
four high orthodox hierarchs. Accor-
ding to nr. 410 Decree in 1959 ten of
orthodox monasteries were suspended,
were given other destinations, being
changed into special schools, head
quarters, Agricultural Production
Cooperative sheds, pubs and hotels.
The monastery staffs were evacuated
during the nights by the political policy
and later many of them were sentenced
to hard years of imprisonment for
wearing illegal uniform and other
framed up reasons. At the beginning of
multe cărţi bisericeşti, vechi de sute de
ani, au fost oferite în dar demolatorului
Ceauşescu, cu osanale şi semnături, de
către slugile lui apropiate, strecurate în
sânul Bisericii Ortodoxe Române. După
evenimentele din decembrie 1989,
dărâmarea sfintelor locaşuri a încetat,
dar nedreptăţile suferite de Biserica
Greco-Catolică nu au fost reparate şi
majoritatea românilor nu cunoaşte
dimensiunea şi urmările persecuţiilor
religioase ordonate de regimurile comu-
niste şi atee care a condus România
între anii 1947 şi 1989. Nici astăzi nu se
ştie numărul exact al clericilor care au
suferit şi au murit în puşcării, lagăre de
muncă şi de deportare şi nici numărul
edificiilor religioase demolate sau
confiscate.
În unele judeţe din România de
astăzi persistă mentalitatea viciată ca-
racterizată prin vrajba şi violenţa între
creştini, urmări directe, contemporane
ale persecuţiilor anticreştine din
România comunistă.
Manipularea ideologică sau
politică a credincioşilor, pentru între-
ţinerea conflictelor interconfesionale şi
interetnice, pentru a obţine simpatii
electorale este anacronică şi condam-
nabilă. Este normal ca spiritul de
înţelegere şi de iubire să existe între
oameni, mai ales între acei care se
închină aceluiaşi Dumnezeu.
În timpul dictaturii comuniste,
teroriste şi atee, ocupantul sovietic şi
comuniştii autohtoni au urmărit lichi-
darea Bisericii, indiferent de confesi-
une. Majoritatea preoţilor au rezistat şi
au plătit un tribut impresionant de
suferinţă şi de pierderi umane. După
unele date aproximative (broşura
“Mărturisitori de după gratii”, Cluj-
Napoca, 1991), numărul clericilor care
32
the 80s the foolishness of demolishing
churches started especially in Bucha-
rest. Only between 1984 – 1986, 11
orthodox churches and a synagogue
were demolished, some of them being
historical monuments, such as:
Văcăreşti, Cotroceni and Pantelimon
monasteries. There are proofs that
many hundred years old books were
offered as gift to the demolisher –
Ceausescu with hosannas and signa-
tures from his close servants who
penetrated in the bosom of the
Romanian Orthodox Church. After the
events in December 1989, the demo-
lishing of churches stopped but the
injustice suffered by the Greek-Catholic
Church were not repaired and the
majority of the Romanians do not know
the extent and the consequences of the
religious persecutions ordered by the
communist and atheist regimes that led
Romania between 1947 – 1989. Neither
today the exact number of the
clergymen who suffered and died in
prisons or concentration and deporta-
tion camps and nor the number of
religious demolished or confiscated
edifices are known.
In some counties of the present
Romania, vicious mentality characte-
rized by hate and violence between the
Christians persist and these are direct
consequences of the contemporary anti-
christian persecutions in communist
Romania.
The ideological or political
manipulation of believers for maintai-
ning interconfesional and interethnic
conflicts, in order to obtain electoral
sympathies is anachronic and repro-
bable. The spirit of understanding and
love between people should normally
 au pătimit în puşcăriile comuniste ar
fi de 2.398, dintre care 1.725 ortodocşi,
226 greco-catolici, 165 romano-
catolici şi 65 protestanţi. Numărul
preoţilor ucişi în cursul anchetei şi în
timpul ar fi de 147, din care 108
ortodocşi, 22 catolici şi 17 greco-
catolici. Cifrele reale sunt mult mai
mari, deoarece accesul la studierea
arhivelor oficiale este limitat şi nu
cuprinde preoţii de alte confesiuni, nici
călugării şi maicile din închisori, mulţi
exterminaţi. Datele adunate de noi din
diverse publicaţii privind numărul
preoţilor ucişi în timpul represiunilor
sunt următoarele: înalţi prelaţi
ortodocşi – 4; preoţi ortodocşi – 157;
înalţi prelaţi greco-catolici – 7; preoţi
greco-catolici – 16; înalţi prelaţi
catolici – 4; preoţi catolici – 25. Pe
aceştia îi amintim nominal spre veşnica
lor pomenire.
33
prevail among those who pray to the
same God.
During the communist, terrorist and
atheist dictatorship, the Soviet invaders
and the native communists insisted on
the liquidation of the churches
regardless their confession. The great
majority of priests resisted and paid an
impressive tribute of sufferings and
human loses. According to some
approximate data (the leaflet
“Confessors behind the bars” Cluj-
Napoca, 1991) the number of
clergymen who suffered in the
communist prisons is about 2398 out
of whom 1725 were orthodox, 226
were Greek-catholic, 165 Romano-
catholic and 65 were protestants. The
number of killed priests during the
investigation could be 147 out of whom
108 were orthodox, 22 were catholic
and 17 were Greek-catholic. The real
number is much bigger because the
access to study of the official churches
is limited and it doesn’t include the
priests of other confessions, nor the
monks or the nuns in prisons, many of
them being killed. The data collected by
us from different publications regarding
the number of the priests killed during
the repressions are: 4 for high
orthodox prelates; 157 orthodox
priests; 7 high Greek-catholic
prelates; 16 Greek-catholic priests; 4
high catholic prelates; 25 catholic
priests. We mention them nominally
for their memory eternal.
 ÎNALŢI PRELAŢI ORTODOCŞI MARTIRI - 4
 NICODIM MUNTEANU – patriarh, 1948.
 IRINEU MIHĂLCESCU – mitropolit, 1948.
 EFREM ENĂCHESCU – mitropolit.
 GRIGORE LEU - episcop, Jilava.

PREOŢI ORTODOCŞI MARTIRI - 157

 ADAM NICOLAE – Peninsula, 1953.
 ALBEANU PANTELIMON – Periprava.
 ALDEA - Aiud, 1949.
 ALDEA ION – Ajud.
 ALEXANDRU NICOLAE – Aiud, 1951.
 ALEXANDRU NICOLAE - executat la Jilava, 1959.
 AMBRUŞ EMIL CERNAT – 1981.
 ANASTASE IANCU GHEORGHE din Rucăr-Argeş, decedat (D.O.), 1950.
 ANDREESCU NICOLAE din Poinărei-Argeş, executat la Jilava, 1959.
 ANGHEL NICOLAE – Aiud, 1952.
 ANONIM - Craiova, 1948.
 APOSTU ION – Aiud, 1958.
 BAICU GAVRIIL – dispărut, 1952.
 BATIN – decedat la Gherla.
 BĂLĂTUŞ GHEORGHE - dispărut, 1952.
 BĂLDESCU ION – Coasta Galeş, 1952.
 BĂLESCU NICHITA – împuşcat în Făgăraş.
 BOCA VASILE – Ghencea, 1954.
 BOCATIU AUGUSTIN IOACHINT – Aiud, 1952.
 BOGA CONSTANTIN – Aiud.
 BOGDAN CONSTANTIN – Aiud.
 BOTA VASILE – dispărut.
 BRĂTESCU TOMA – Poarta Albă, 1954.
 BRUTEA LIVIU – Piteşti, 1948.
 CADAR ALEXANDRU – dispărut, 1952.
 CĂLUGĂRU ILIE – Periprava.
 CINCIU DUMITRU – Periprava, 1961.
 CIOARĂ AUREL – dispărut, 1952.
 CIOCAN CONSTANTIN – Periprava, 1961.
34
 CIOCAN DUMITRU – Periprava.
 CLINTOC – Canalul Morţii, 1952.
 COLITA ION – Periprava, 1961.
 CONSTANTINESCU IOAN din Nucşoara-Argeş, executat la Jilava,
1959.
 CONSTANTINESCU NICOLAE din Corbşori-Argeş,executat la Jilava,
1959
 CORLĂŢEANU GHEORGHE – Periprava, 1961.
 COSTIN NICOLAE – dispărut, 1952.
 COTEANU ŞTEFAN – Gherla, 1959.
 DAMIAN TEODOR – dispărut.
 DILA CONSTANTIN – Periprava, 1961.
 DIMITRIE - Salcia.
 DINESCU HARALAMBIE - 1952.
 DINESCU NICOLAE – împuşcat în Făgăraş, 1952.
 DINESCU NICOLAE – Periprava, 1961.
 DOLINESCU – Capul Midia, 1952.
 DORGA IULIU - , ,.
 DRAGOMIRESCU GHEORGHE – , ,.
 DRĂGOI ION din Nucşoara - Argeş, executat la Jilava, 1959.
 DUMITRESCU MANOLE – , ,.
 DUNCA JELDEA ION - , ,.
 ENESCU MIHAI – Aiud, 1959
 FOCŞĂNEANU PETRE – Gherla, 1953.
 FRUMUŞANU EMANOIL – Periprava.
 GEORGESCU NICOLAE – Jilava.
 GEORGESCU TOMA – Canal Morţii, 1952.
 HAGIU PETRE – Botoşani, 1961.
 HOTEA MIHAI – dispărut, 1952.
 ILIESCU DUMITRU-PALANCA – Salcia, 1953.
 ILIESCU ION – , ,.
 IMBRESCU ILIE – Aiud, 1949.
 IOANETE – ucis la domiciliu, 1950.
 ISAC ION – Gherla.
 JOJA SINISIE – Văcăreşti, 1956.
 JURCA GHEORGHE – dispărut, 1952.
 LAZAROV DUMITRU AUREL – Aiud, 1960.
 LUPŞA – Sibiu, 1949.
35
 LUNGĂNOIU VICTOR – Periprava.
 MACEDONEANU - Tg. Ocna, 1952
 MAGHERU - M.A.I., 1945.
 MAN EMIL – dispărut, 1952.
 MARCAU – mort în timpul detenţiei.
 MARIOARA – Poarta Albă. 1952.
 MĂRĂŞESCU VIRGIL – Periprava, 1961.
 MICU CONSTANTIN – Peninsula, 1953.
 MICU LEONTIN – dispărut, 1952.
 MINEU GHEORGHE - , ,.
 MIHĂILESCU DUMITRU – M.A.I. Timişoara, 1950.
 MIHĂILESCU – Târgşor.
 MIRESCU TEODOR – Periprava, 1961.
 MIRON VICTOR – dispărut, 1952.
 MITRICĂ NICU – M.A.I.
 MITROI FLOREA – Periprava.
 MUNTEANU GHEORGHE - , ,.
 MUNTEANU GALACTION LIVIU – Aiud, 1961.
 MUREŞANU FLOREA – Aiud, 1963.
 NANCA EUGEN – Periprava.
 NEGREA – Canalul Morţii.
 NICOLAESCU CONSTANTIN - , ,.
 NISTOR CONSTANTIN – Tg.Ocna, 1950.
 OMFA TĂNASE – executat.
 OPAIŢ – Siberia.
 OPRIŞ – Aiud,1948.
 OPRIŞ – M.A.I., 1949.
 OPRIŞ NICOLAE – , ,.
 OPRIŞIU IOAN – , ,.
 PALL MIHAI – executat, 1959.
 PAN PETRE – Periprava.
 PANGA IACOB – dispărut, 1952.
 PARTILĂ VASILE – 1957.
 PÂRÂIANU CONSTANTIN – Periprava, 1961.
 PÂSLARU GHEORGHE – Aiud, 1962.
 PÂSLARU NICOLAE – Aiud, 1961.
 PETCU TEODOR – Gherla, 1957.
 PETCULESCU NICOLAE – Periprava, 1953.

36
 PETCULESCU NICOLAE – Periprava, 1961.
 PLEŞOIANU IORDACHE – Periprava, 1961.
 POP ANDREI – dispărut, 1952.
 POPESCU BĂLDESCU IOAN – Coasta Galeş, 1952.
 POPESCU FOCA – Periprava.
 POPESCU MARIN – Salcia, 1961.
 POPESCU SEBASTIAN – Cavnic.
 POPESCU VESPASIAN - Jilava.
 POSTELNICESCU ION – Sighet, 1959.
 RĂDUCANU ION – Salcia.
 RĂDUŢOIU ION – Periprava, 1952.
 REDNIC MIHAI – dispărut, 1962.
 RIZEA DOBRE – M.A.I.
 RODEANU – M.A.I.
 RODEANU GHEORGHE – Aiud.
 ROŞESCU – Capul Midia.
 ROŞU PETRE – Periprava, 1952.
 SANDU MITU – M.A.I. Iaşi.
 SAVU CONSTANTIN - , ,.
 SÂRBU CONSTANTIN – Periprava, 1961.
 ŞERBAN GHEORGHE – M-A-I-
 ŞERBAN M. DUMITRU – M.A.I., Uranus, 1959.
 SINISIE IOJA - , ,.
 SMĂRĂNDESCU ŞTEFAN - Periprava, 1961.
 STAN CALINIC - , ,.
 STAN ILIE – Brăila.
 STAN MINA - , ,.
 STĂNILĂ ŞTEFAN – Periprava, 1961.
 STĂNOIU - , ,.
 SOCEANU - , ,.
 STANISLAV – M.A.I., Sibiu.
 STOIAN ION – Periprava, 1961.
 STOICESCU CONSTANTIN – M.A.I.
 STOICESCU IULIAN – , ,.
 STOLERU VASILE – Aiud, 1960.
 SUSAN CAROL – M.A.I.
 ŞOVA ION - , ,.
 ŞUTA VASILE – Ghencea, 1954.

37
 TARCEA GHEORGHE - , Aiud, 1963.
 TAMPAU GHEORGHE – Aiud.
 TĂNASE I. RADU - , ,.
 TĂTARU VASILE – Aiud.
 TIGOI GRIGORE – M.A.I., Braşov, 1948.
 TOMESCU GHEORGHE – , Botoşani, 1962.
 TOMESCU ION – Salcia, 1960.
 TUDOR SANDU – Aiud, 1964.
 TUDORACHE GHEORGHE – Siberia.
 VASILACHI HARALAMBIE – Gherla, 1962.
 VASILESCU NICOLAE – Galaţi, 1960.
 UNGURELU GHEORGHE – Jilava, 1952.
 VANJU ENIAMIN – 1956.
 VOLĂNESCU IOAN – 1976.
 VUCU CORNEL – Gherla, 1961.
 ZAMISNICU GH. DUMITRU – Socola, 1974.

ÎNALŢI PRELAŢI GRECO-CATOLICI MARTIRI - 7

 AFTENIE VASILE – episcop, Văcăreşti, 1950.

 BĂLAN IOAN – episcop, D.O. Ciorogârla, la 83 ani.
 CHINEZU LIVIU – episcop, Sighet, 1955.
 FRENŢIU VALERIU TRAIAN – arhiepiscop, Sighet, 1953.
 HOSSU IULIU – arhiepiscop, D.O. Căldăruşani, 1970.
 RUSU ALEXANDRU – episcop, Gherla, 1963.
 SUCIU IOAN – episcop, Sighet, 1953.

PREOŢI GRECO-CATOLICI MARTIRI - 16

 AMBROZIE GHEORGHE – Periprava.
 ARDELEANU IULIAN – Peninsula, 1953.
 BALIBAN TEOFIL – Aiud, 1956.
 BĂCILĂ VICTOR – Aiud, 1956.
 BĂLAN ŞTEFAN – Poarta Albă, 1954.
 BRÂNZEU NICOLAE – 1962.
 MAGHIAR IOAN – Sighet, 1952.
 MARIAN – Gherla.

38
 MAXIM ATANASIE - , ,.
 NEDA DUMITRU – , ,.
 ONIGA TĂNASE – M.A.I.
 PÂCLIŞANU ZENOVIE – M.A.I., 1958.
 SABĂU IOAN – Sighet, 1949.
 SABĂU VASILE – Gherla.
 SUSMAN IERONIM – , ,.
 TUŢĂ VASILE – Ghencea.

ÎNALŢI PRELAŢI CATOLICI MARTIRI - 4

 DURCOVICI ANTON – episcop, Sighet, 1951.

 PRINŢUL GHICA VLADIMIR – episcop, Jilava, 1954.
 PACHA AUGUSTIN – episcop, 1956.
 SCHEFFER IANOŞ – episcop, Sighet, 1951.

PREOŢI CATOLICI MARTIRI - 25

 APOSTOL ŞTEFAN – Aiud.
 ASAFTEI ANDREI – 1951.
 BAUMGARTNER AURELIAN – Siberia, Uniunea Sovietică.
 BAUMGARTNER RUDOLF – , ,.
 BISOC ANTON – Aiud, 1956.
 BOGA LOUIS (LUIGI) – Sighet, 1954.
 BUTNARU ION - , ,.
 COJOCEA FRANCISC – , ,.
 GABOR VASILE - , ,.
 GAJDELY BELA ADALBERT – Aiud.
 GLASSER MARK – vicar, 1950.
 GRAMA GHEORGHE – Ocnele Mari.
 HAIDER XERENŢIU - , ,.
 HERCIU ALOIS – 1949.
 MAGHIAR AUGUSTIN – Sighet, 1951.
 MARE LEON - Gherla, 1958.
 MATEI DUMITRU – Jilava, 1950.
 MATEI SANDU – , ,.
 NESTAM LEOPOLD – , ,.

39
  NOHAI ION JUSTIN – , ,.
 OSSIAN ION – 1953.
 SIPOS IOSIF – reformat, M.A.I., Bucureşti.
 ŞUTA VASILE – Ghencea, 1954.
 SZOBOSLAI ALADAR – , ,.
 TRIFAŞ ANTON – , ,.
Duritatea represiunilor comuniste
împotriva slujitorilor Bisericii se
demonstrează prin numărul mare al
celor exterminaţi, din care, 15 sunt
daţi dispăruţi, 32 figurează fără nici o
informaţie, unii nu au numele
complet şi lipseşte data sau locul
decesului. Majoritatea au fost
înhumaţi în secret, în locuri rămase
necunoscute, impunându-se clarifica-
rea acestor situaţii inumane.
Aceste date arată că procentele
clericilor martiri, raportate la numă-
rul de credincioşi ai fiecărui cult sunt
diferite: procentele martirilor greco-
catolici şi al martirilor catolici sunt
semnificativ mai mari, rezistenţa
acestora şi gradul de represiune fiind
mai mari.
40
The harshness of the communist
repressions against those who
served the Church is proved by the
great number of people killed, out of
whom 15 are considered lost; 32 are
only mentioned with no other
information, some have incomplete
names and the date and place of
their death are missing. The
majority of them were inhumed
secretly in places remained
unknown, being necessary to clarify
these inhuman situations.
These data show that the
percentages of martyr clergymen,
compared with the number of
believers belonging to each cult are
different: the percentages of Greek-
catholic and catholic martyrs are
significantly greater, their resistance
and the degree of repression being
higher.
 CRUCIADA ÎMPOTRIVA
UITĂRII
Cele mai diabolice crime
comise de comunişti au fost cele
îndreptate împotriva spiritualităţii şi
aceste trebuie cunoscute de
generaţiile prezente şi viitoare. După
1989 au apărut multe publicaţii în
mass media care prezintă
persecuţiile comuniste făcute asupra
cultelor religioase, ceea ce constituie
o adevărată cruciadă împotriva
uitării, onorând mesajul istoric al
unor generaţii martirizate.
Pentru că lumea românească se
consumă într-un cotidian amnezic şi
secularizant, Asociaţia Foştilor
Deţinuţi Politici din România şi
Fundaţia Culturală „Memoria” au
considerat că tema „Represiunea
comunistă împotriva cultelor
religioase din România” este de
actualitate şi merită să fie dezbătută
în cadrul Simpozionului
Internaţional„Experimentul Piteşti”.
Datele publicate până acum
despre această temă a istoriei
contemporane româneşti sunt deseori
incomplete, incomode şi contradic-
torii. Sub pretextul legiferat al
păstrării secretului de stat, istoricii nu
au acces nelimitat la arhive, iar unele
instituţii specializate nu sunt
interesate în dezbaterea şi difuzarea
potrivită a informaţiilor despre
represiunea şi crimele antireligioase
din anii comunismului.
41
A CRUSADE AGAINST
FORGETFULNESS
The most diabolical crimes
committed by the Communist
Regime targeted the Romanian
spirituality and the facts must be
told to present and future
generations. As soon as after 1989,
Romanian Mass Media and
scientists started to cover the story
of Communist persecutions against
believers from all the religions that
one could met in Romania in the
XX th Century and these
disclosures are a true crusade
against forgetfulness and for
forgiveness, an honorable gesture
to praise and to mail the historic
message of several generations of
martyrs from our time.
For the Romanian World is
clogged and circle around under
amnesia and secular quotidian,
Romanian Former Political
Convicts Association and Memoria
Cultural Foundation would like to
debate, during the Proceedings of
“Pitesti Experiment - Reeducation
by Torture” International
Symposium, the cause of
Communist repression against
Romanian Religious.
The so far published on this
cause data are seldom incomplete
and rip tide. In this case, the legal
but lame excuse of preserving the
State Secrets barricades the histo-
rians unlimited access to archives
 Bisericile au fost zguduite, dar and the specialized institutions
comunismul a căzut. Potrivit bunei
tradiţii oferită de istoria poporului
român Bisericile trebuie să se
implice mântuitor în viaţa creştinilor
care au fost alungaţi chiar din
credinţa lor.
Se ştie că prin nerecunoaşterea
păcatului, nu se obţine iertarea.
Comunismul a fost mai ales un
genocid spiritual şi naţional, un
atentat puţin revendicat asupra
tradiţiilor şi credinţei, educaţiei şi
intereselor naţionale, un act istoric ale
cărui urmări Bisericile trebuie să le It is known for sure that confession
cerceteze şi să le vindece acum, în
beneficiul tuturor românilor. Cărţile
sunt scumpe, apar în tiraj redus şi
lipsesc din biblioteci şi biserici.
Clericii şi bisericile lor ar trebui şi pot and Faith, Education and national
fi iar calea optimă de vindecare a
societăţii româneşti şi de preţuire a
martirilor vremurilor noastre.
42
scientific programmers to debate
and to publish the significant data
on antireligious communist
repression and crimes. The
Churches were shaken, but
Communism felt down. According
to Romanian Church tradition, we
believe it is the moment when
church ought to be an everyday and
the first rescuer of post-communist
ordinary man, people that were
sometimes almost banished because
of their Faith.
bring forgiveness. The Communism
was mainly a spiritual genocide, the
most unacknowledged present
day’s assault on religious traditions
interests, a historic act whose
consequences must be searched and
healed by the Church, in the
Church, now and here, in the
benefit of all the Romanians. The
issued books are few and expensive
and one could barely find them in
public libraries. The Clergymen and
the Churches could be again the
optimum way to recover the
Romanian society and to honor out
time martyrs.
 VALERIU GAFENCU – PRIN MARI ÎNCERCĂRI, CU
STATORNICIE ŞI IUBIRE CREŞTINĂ, LA SUPREMA
CINSTIRE AGHIOGRAFICĂ

Pr.prof.univ.dr. Gheorghe I. DRĂGULIN (Bucureşti, România),

fost deţinut politic

O raşul Piteşti are o cunoscută însemnătate istorică pozitivă din

punct de vedere cultural, bisericesc şi economico-industrial.
Pentru ca acest trecut să nu rămână maculat de ororile săvârşite în
faimosul lui penitenciar, Pronia divină a rânduit să treacă pe aici un mare
număr de oameni adevăraţi. Un astfel de trăitor şi martir creştin a fost şi
Valeriu Gafencu, tânăr deosebit de înzestrat sufleteşte şi, de aceea, foarte
încercat de suferinţă. Trebuie să precizez de la început că nu mi-a fost dat să
cunosc direct pe acest erou al credinţei şi al omeniei străbune, firul
condamnării mele politice desfăşurându-se în zece închisori, îndeosebi în
coloniile canalului Dunăre-Marea Neagră.

I. Date biografice şi formaţie culturală ●

Născut la data de 24 decembrie 1921 (câteva referinţe biografice
indică luna ianuarie a aceluiaşi an), în comuna Sângerei din judeţul Bălţi, el
a îndurat, mai întâi, destinul politic al părinţilor săi. Tatăl, deputat în Sfatul
Ţării care a votat în 1918 unirea Basarabiei cu România, suferă deportare, la
ocuparea acestei provincii de către ruşi, în 1940. Fiul a absolvit Liceul
teoretic Ion Creangă din oraşul natal, urmând, apoi, Facultatea de Drept din
Iaşi1). Refugiat din Basarabia, el începe calvarul vieţii sale o dată cu intrarea
în Frăţiile de Cruce. Pentru activitatea politică interzisă atunci, este arestat
de guvernul Ion Antonescu în ianuarie 1941. Înainte de a fi condamnat, mai
târziu, la 25 de ani de muncă silnică, colegii şi câţiva profesori universitari
ai săi vin la proces ca martori ai apărării. Argumentul lor că studentul
întemniţat, prin capacitatea intelectuală şi prin consecvenţa sa morală, ,,ar
aduce mari servicii comunităţii academice şi întregii societăţi româneşti”,
nu a reuşit să împiedice ca el să nu ia drumul închisorii la cei 20 de ani
împliniţi2). ,,Încă din copilărie – îl descrie un biograf3) – Valeriu avea o
inteligenţă vie, o fire blândă şi era deosebit de corect, conform celor relatate
43
de surorile lui, care se află în viaţă. Bunătatea şi iubirea lui faţă de cei din
jur erau naturale, spontane, nu rodul unor străduinţe personale. Era „născut”
iar nu „făcut” bun”. Într-adevăr, chipul omului lăuntric transpare întrucâtva
şi pe figura celui din afară. O fotografie a sa, ajunsă până la noi, îi arată faţa
scăldată în melancolie. Privirea parcă i se întoarce tot timpul înlăuntru
propriei făpturi spre cultivarea introspecţiei. Ochii aşezaţi în orbite prea
mari completează impresia de sobrietate a buzelor strânse şi prelungi. Capul
plecat într-o parte comunică aceeaşi notă generală de bunătate şi de
îmbrăţişare dezinteresată a chipului său frumos. În 1944, a refuzat să
semneze cererea de eliberare condiţionată4) şi să colaboreze cu noua putere
politică. A rămas, prin urmare, mai departe în detenţie.

II. Universul ideatic religios şi social-istoric ●

Condamnat astfel la o totală izolare faţă de societatea pornită pe mari
schimbări din afara zidurilor, Valeriu Gafencu devine conştient că este
timpul să-şi adâncească datele învăţăturii creştine pe care o mărturisea.
Poate că a avut drept model pe unul dintre înaintaşii săi de convingeri
politice, despre care cel mai mare teolog român contemporan afirmă: ,,Eu
cred că Moţa, care era băiatul protopopului din Orăştie, era foarte creştin; şi
el s-a dus într-adevăr ca să apere Occidentul de comunism”5). Totodată,
tânărul student s-a angajat cu fermitate şi pe căile trăirii creştine intense.
Rezultatele opţiunii se vor vedea în curând, atât în demarcaţia unei grupări
aparte de spiritualitate creştină, cât şi într-un număr impresionant de ucenici
în ale credinţei. Astăzi, se ştie că înaltul său nivel de trăire este rezultatul
scrierilor religioase frecventate. Ne referim la fragmente biblice6), care nu
puteau circula în închisoare decât în foi detaşate, la Vieţile Sfinţilor, la
Filocalie. Aceasta din urmă ajunsese, în anul 1948, la patru volume
publicate. Din cuprinsul lor, mare impresie au făcut asupra deţinutului
nostru ,,capetele” Sfântului Maxim Mărturisitorul.
Dar sfera culturii religioase a tânărului deţinut era şi mai întinsă.
Frecventa cu folos nu numai operele unor teologi români, ci şi pe acelea ale
teologilor şi filosofilor ruşi din epocă. Este vorba de unele volume ale
Părintelui D. Stăniloae şi, apoi, de numele lui Vladimir Soloviev, al Prot.
Serghie Bulgakov, al Prot. Pavel Florenski, al lui N. Berdiaev, al scriitorului
ortodox clasic F. Dostoievski. Având ca lectură zilnică Urmarea lui Hristos
alcătuită de Thomas à Kempis, pe care o recomandă şi altor creştini, alteori,
Oglinda duhovnicească, nu neglijează marile culturi. Citim într-una dintre
scrisorile sale de la închisoare că cere să i se trimită acolo un curs de limba
germană 7).

44
 Dedicat acestor studii şi meditaţii, Valeriu Gafencu a avut norocul să
aibă în preajmă fraţi de suferinţă sinceri şi puternici în credinţă. Printre
aceştia, se citează duhovnicul din aceleaşi celule, Pr. Vasile Serghie, apoi,
Pr. Viorel Todea şi macedoneanul Anghel Papacioc, arhimandritul Arsenie
de astăzi de la Mănăstirea Techirghiol 8). În vara lui 1947, viitorul martir a
avut convorbiri cu renumitul duhovnic Arhim. Benedict Ghiuş. .
Şi-a pus de timpuriu problema mântuirii. Într-o scrisoare către
surorile sale, din 1942, el declară: ,,În viaţa asta, credinţa e totul. De aceea,
omul fără credinţă e mort”9). Se străduia să trăiască în smerenie, acceptând
sacrificiul pentru alţii. Practica mila creştină şi trăia rugăciunea inimii. ,,Cu
o vastă instruire teologică şi filosofică – îşi aminteşte un alt fost deţinut10) , –
raporta totul, cel mai mic eveniment sau comportament, la învăţătura
creştină: Biblia, Vieţile Sfinţilor, Patericul, Filocalia etc.” Iubirea era
cuvântul de ordine în toate manifestările vieţii sale. ,, Prin Hristos, iubesc pe
toţi. Este o cale atât de greu înţeleasă şi acceptată de oameni, dar sunt
convins că este singura care duce spre Fericire” – citim într-o corespondenţă
cu familia11). Altădată, le scrisese surorilor sale: ,,Nu există fericire
adevărată decât în Iisus Hristos. Pe aceea căutaţi de o realizaţi. Nu vă uitaţi
la felul cum înţelege şi trăieşte lumea viaţa. Voi aveţi un îndreptar de viaţă –
calea creştină – şi după acest îndreptar călăuziţi-vă paşii”12).
Fiind urmărit de ideea păcatului, intenţiona să intre în mănăstire,
după revenirea în lumea liberă. Cu această fermă năzuinţă, practica o
repetată spovedanie a păcatelor din trecut. ,,Şi dacă privesc la viaţa mea, o
mărturisesc deschis, regret din toată inima păcatele şi greşelile săvârşite, dar
sunt fericit că Dumnezeu, cu darurile lui minunate, mi-a luminat calea,
întărindu-mi credinţa spre desăvârşirea Iubirii şi spre apărarea scânteii de
adevăr, ce ne-a fost sădită în Inimă”13). Este foarte impresionantă
sinceritatea cu care îşi face publice şi alte păcate, ba chiar ,,două căderi” din
anii liceului. ,,Aşadar, ca să fiu dezlegat de acest păcat, a trebuit să mă duc
în faţa preotului duhovnicesc şi să mărturisesc: am curvit, am greşit”14).
Cât de serioasă a fost preocuparea tânărului Valeriu pentru o viaţă
fără de patimi şi, implicit, problema dependenţei creştinului de un duhovnic
o arată Îndreptarul la spovedanie pe care l-a alcătuit15). Vechile şi
cunoscutele prescripţii din Molitfelnic sunt întregite de aspecte
contemporane ale păcatului. La porunca I a Decalogului, de pildă, eşti
întrebat dacă faci spiritism, dacă dai crezare viselor, prezicătorilor,
farmecelor. Altă întrebare vrea să precizezi dacă ai plătit cinstit salariul
servitorilor, iar alta dacă nu cumva iei mită16) şi nu ai în casă tablouri cu
chipuri goale.

45
 Ascultând caracteristicile vieţii interioare ale ilustrului deţinut, ar fi
greşit să-l considerăm totuşi un izolat individualist. În această privinţă, el
mărturiseşte: ,,Iubesc tot ce e creaţie a lui Dumnezeu. Vreau să contribui cu
maximum la realizarea fericirii umane (...) Suntem responsabili de toate
greşelile şi păcatele celorlalţi semeni ai noştri (...) Să ne iubim unii pe alţii,
să ne ajutăm cât mai mult şi să trăim cu gândul la Dumnezeu”17).
A rămas de la Valeriu Gafencu şi Ioan Ianolide proiectul unui ordin
religios semimonahal, denumit Servii lui Hristos. Statutul18) a fost pus pe
hârtie de cel din urmă autor, la 18 februarie 1983. Esenţa lui ideologică se
referă la înfiinţarea unei confrerii mănăstireşti laice, care să nu mai respecte
votul fecioriei. În locul lui, ordinul ar fi obligat să slujească mai mult lui
Hristos. Implicat în abordarea creştină a tuturor activităţilor publice: sociale,
culturale, juridice, economice, el ar mări trăirea creştină în societate. O dată
cu schimbarea imaginii credinciosului blând şi tolerant cu una de dârzenie în
apărarea credinţei, s-ar mări şi prestigiul Bisericii în faţa Statului.
Proiectul presupune despărţirea sacrului de social, preoţia de
diaconie. Se ignoră adevărul că ,,toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit
de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor “ (Iacob 1, 17). El se
dovedeşte influenţat de ideea lui Vladimir Soloviev a atotunităţii divine, a
uniunii teantropice19). Perspectiva augustiniană a celor două cetăţi în ale
cărei categorii este întrevăzut mersul istoriei a primit completări în vremea
mai nouă chiar la teologii catolici20).
Proiectatul statut al ordinului Servii lui Hristos vădeşte, totuşi, un
suflet sensibil la neîmplinirile creştinătăţii în istorie şi o privire unitară a
mersului ei către eshatologie.
O credinţă atât de curată şi de fermă, fundamentată pe bune şi variate
lecturi filosofico-teologice, nu putea să nu îmbrace şi veşmântul luminos al
liricii religioase. La liceul pe care l-a frecventat, a existat societatea de
lectură ,,B. P. Hasdeu”, condusă atunci de elevul Eugen Coşeriu, actualul
savant romanist cunoscut în întreaga lume. Acesta a invitat şi pe prietenul
său mai tânăr să publice bucăţi în proză în revista ,,Crenguţa” a societăţii.
Aşa a debutat el aici, cu paginile lecturii De Paşti în sat21). Dar vocaţia
tânărului deţinut erau versurile. Poeziile lui Valeriu Gafencu se cântau
odinioară în celulele închisorii, pe muzica lui M. Lungeanu. Unele se mai
întâlnesc şi astăzi, prin biserici. Secretul supravieţuirii lor constă în faptul
transformării poeziei în rugăciune pe care a putut-o realiza autorul. Este
cazul cu Iisuse, Iisuse22). Trăirea aceasta exprimă profund o autentică
sensibilitate regăsită adesea în imnuri: Imnul Învierii, Imn celor căzuţi23) ,
Imnul biruinţei24). În afară de Paşti, poetul s-a oprit adesea la colindele de

46
Crăciun25). Pe lângă o posibilă influenţă a lui Radu Gyr, suferinţa, speranţa
şi trăirea proprie constituie elementul principal al acestor creaţii.
În privinţa sensibilităţii poetice a tânărului nostru, o scrisoare a lui
consemnează: ,,Când aţi fost la mine, mă tot ţineam să vă dau şi eu un
caieţel cu Poeme şi versuri de-ale mele, dar am uitat. Sunt atât de frumoase!
Întreaga-mi viaţă sufletească mi-am vărsat-o în aceste scurte poeme, care-mi
sunt dragi, care sunt ale mele. Le păstrez în taină, singur. Sunt cam în stilul
celora din Iaşi, peste care a dat Colea înainte de despărţirea noastră, dar au
cu totul alt caracter. Sunt străbătute de un duh nou. Cuprind ca esenţă,
procesul reînnoirii sufleteşti, o lume nouă, în care pluteşte duhul iubirii şi al
armoniei”26).

III. Fapte de creştin militant ●

,,În închisoare, Valeriu nu era singur pe linia trăirii creştine intense,
ci făcea parte dintr-un grup ce împărtăşea aceeaşi orientare spirituală, alături
de doctorul Traian Trifan, avocatul Traian Marian, studentul în drept Ioan
Ianolide, Anghel Papacioc, Marin Naidim, Aurel Dragodan, Constantin
Ţoţea şi alte suflete alese”27).
La aceşti prieteni–ucenici, mai adăugăm pe Gheorghe Jimboiu
caracterizat astfel de un coleg: ,,Şi el spunea mereu rugăciunea inimii, trăind
numai pe coordonatele dragostei faţă de celălalt. Era de o bunătate şi o
seninătate extraordinară. Nu auzeai de la el un singur cuvânt de răzbunare şi
ură. Un înger în trup”28). Celălalt adept al lui Gafencu a fost Constantin
Dumitrescu29), călugărit de asemenea, după ieşirea din închisoare. Amintim
şi pe Preotul Constantin Voicescu din Bucureşti şi pe inginerul Aurelian
Guţă, trăitor, astăzi, în Craiova.
1. Din caracteristicile şi faptele creştine ale lui Valeriu Gafencu,
sufletul acestor fraternităţi din detenţie, amintim: o credinţă curată şi
puternică. ,,Trăieşte intens iubirea şi credinţa în Hristos, relatează
supravieţuitorul29a), se întăreşte în Duhul Sfânt, se roagă necontenit,
Dumnezeu îl învrednicise cu darul rugăciunii inimii, practicată de călugării
isihaşti”. Această stare de incandescenţă spirituală a credinţei atrăgea şi pe
alţii. Unul din fraţii săi de suferinţă mărturiseşte cu prilejul trecerii aceluia
în veşnicie: ,,El era plin de har (...) Credinţa lui Valeriu mi-a dat putere.
Mesianismul omului ce murea mi-a dat aripile mărturisirii”29b). Şi Jean
Bukiu îşi aminteşte într-un articol: ,,Eram mulţi studenţi în Aiudul anilor
„43-„48, dar, deasupra tuturor, prin credinţa în Iisus şi prin comportare,
apărea ca o lumină Valeriu Gafencu, fără ca el să se impună sau să ceară
ceva”.

47
 Dar suflul acestei trăiri trecea dincolo de zidurile închisorii.
Mărturisind despre sine : ,,Faptul că am ajuns a înţelege şi trăi chiar spiritul
creştin m-a făcut să mă simt mulţumit, ca trezit dintr-un mormânt”29 c), el dă,
apoi, felurite sfaturi mamei şi surorilor. Pe acestea, le îndeamnă să se
ferească de păcat, să se roage mult, să meargă regulat la biserică. ,,În viaţa
asta, credinţa e totul. De aceea, omul fără credinţă e mort”, precizează el 30).
Surorile, în special, să citească Biblia, Mărgăritarele lumii, Pollyana şi să-
şi îndrepte adesea gândul către Maica Domnului.
2. Dar propovăduirea credinţei creştine ,,cu timp şi fără timp”, după
expresia apostolului, evidenţiază o altă preocupare a tânărului: predicarea
măreţiei lui Hristos printre deţinuţi, cu o putere puţin întâlnită în epoca
noastră. Ioan Ianolide, prietenul lui de o îndelungată suferinţă, mărturisea
că, şi după 31 de ani, el îl simţea pe Valeriu aproape şi împreună se aflau
lângă Domnul Iisus.
3. Iubirea de oameni de care a fost capabil s-a dovedit activă şi într-
un climat de suferinţă de nesuportat în mod obişnuit. Cei care l-au cunoscut
şi l-au văzut în timpul reeducării propovăduind, încurajând, înălţând
sufleteşte pe cei din jur l-au asemănat cu un Apostol Pavel al zilelor noastre.
De aceea, bolnavii din alte camere ale sanatoriului se adunau în jurul patului
lui şi-l ascultau, întărindu-se astfel în faţa încercărilor pe care le trăiau.
Puterea iubirii lui strălucea nu numai în ceasurile exterminării programate,
ci şi în întreaga atmosferă pestilenţială a bolii şi suferinţei, când se simţeau
aproape aripile morţii. Un fost coleg de detenţie îşi aminteşte despre Târgu
Ocna: ,,Sosirea sa în acest penitenciar este resimţită de ceilalţi deţinuţi ca un
miracol. Personalitate harismatică, Valeriu Gafencu preschimbă traiul sordid
de închisoare în viaţă cu adevărat creştină. El era îngerul cu ochi albaştri
care obliga, prin însăşi prezenţa lui, la pocăinţă şi rugăciune, care-i întărea
pe cei din jur şi îi transforma lăuntric pentru tot restul vieţii”31).
4. Milostenia l-a caracterizat, de asemenea, pe acest fiu al unor
refugiaţi din Basarabia, plecaţi de acolo doar cu ce au putut încărca într-o
căruţă. În prima colonie de lângă Aiud, a întâlnit, odată, un sărac, căruia i-a
dăruit pe neobservate haina de student de pe el. Gestul aminteşte de viaţa
Sfântului Martin de Tours, dar, la întoarcere, a fost învinuit de lipsă de
dreaptă judecată. El însă s-a justificat: ,,am trimis-o înainte”, adică, a dat-o
de pomană şi nu-i pare rău32).
Şi Preotul Vasile Boldeanu de la Paris a declarat, după ani şi ani de
atunci, că, fiind transferat la Aiud numai în cămaşă şi pantaloni, aproape
îngheţat, a fost salvat de mai tânărul său frate de suferinţă. Acesta a
dezbrăcat bundiţa lui îmblănită şi l-a îmbrăcat pe el33). De aceea, cu privire
48
la donator s-a spus: ,,Gesturile lui erau binecuvântări şi îmbrăţişări. Faptele
lui, arareori sau târziu sesizate sau descoperite, erau daruri integrale ale
fiinţei lui. Valeriu nu dăruia; se dăruia”34).
5. Puterea de sacrificiu a tânărului nostru deţinut atingea limitele
mitului. Ea nu a ţinut seama de neam, de religie sau de diferenţă de
convingeri politice. La Târgu Ocna, Valeriu Gafencu ajunsese într-un grad
avansat de boală. Simţea că moartea se dovedea din ce în ce mai aproape. În
această stare, când bolnavii de tuberculoză se agaţă de un fir de pai în
speranţa supravieţuirii, el a fost capabil de un gest suprem. Streptomicina,
primită prin prietenul său Relu Stratan, a donat-o muribundului Richard
Wurmbrand, devenit în libertate pastor baptist. Însănătoşindu-se, acesta s-a
eliberat şi a scris mai multe cărţi în care îşi aminteşte cu recunoştinţă de cei
care cândva l-au scăpat de la moarte35).
6. Sentimentul prieteniei cultivat de donatorul medicamentului
vindecător este, iarăşi, exemplar. Se ştie că, în detenţie, nu poţi avea
încredere în nimeni, deoarece nu ştii care semen este în realitate ochiul şi
urechea administraţiei opresive. Obişnuit cu anii grei de închisoare, Valeriu
a ştiut să-şi păstreze tinereţea sufletului său greu încercat. Se vede această
fermitate creştină şi umană în scrisorile pe care le trimitea familiei. Aproape
regulat, el se adresa nu numai unei persoane, ci şi multora dintre rudenii. Le
amintea pe rând, ca la acatist, referindu-se concret la nevoile zilnice şi la
starea lor reală.
Cât priveşte dimensiunile sentimentelor sale în traiul din celule, stau
mărturie legăturile vii cu fraţii de suferinţă, întrajutorarea multora dintre ei
şi numeroşii prieteni şi ucenici. Aceştia l-au urmat şi în zilele reeducării
după metoda barbară a lui A. S. Makarenko.
7. Se vorbeşte şi astăzi, după o jumătate de veac de la trecerea la
izvorul frumuseţii veşnice, despre mesianismul lui, despre influenţa sfântă
pe care o avea asupra oamenilor. ,,Acest om, la Târgu Ocna, se uita în ochii
criminalilor şi-i făcea miei. Şi erau cei mai mari zbiri; chiar şi directorul
închisorii nu-l putea privi în ochi. Atât de mult influenţa sufletul lui cald,
încât cine l-a cunoscut s-a transformat complet”36). Alte caracterizări sunt la
fel de maximale. ,,Toată lumea, îşi aminteşte medicul lui curant37), îl iubea
şi-l stima. Până şi cei din administraţie erau impresionaţi de această
puternică personalitate”. Prezenţa lui crea oriunde bucurie, iubire, respect,
apropiere sufletească.
Puterea acestei comuniuni de credinţă s-a arătat în cazul acelor fraţi
de suferinţă, determinaţi de forţa lui morală intransigentă la opţiuni de
necugetat în puşcărie. Ei s-au hotărât anume să renunţe la pachetele cu
49
alimente şi cu medicamente trimise de familie, numai să nu devină
informatori.
Altă formă a aceleiaşi binefăcătoare influenţe a constituit-o îndemnul
iubitor de întoarcere la credinţa creştină din mlaştina ateismului. Este cazul
cu bătrânul socialist Gh. Filipescu care, fiind influenţat de el, a mărturisit, în
momentele morţii, divinitatea Mântuitorului lumii38).
8. Om al păcii se dovedeşte Valeriu Gafencu şi din preocuparea lui
permanentă de a menţine bunăvoinţa şi unitatea oamenilor. Se ştie că unii
dintre cei întemniţaţi aveau convingeri lumeşti în comparaţie cu grupul
,,spiritualilor”. Discuţiile şi discordiile dintre aceştia deveniseră
insuportabile şi ruptura dintre grupuri părea definitivă. Cineva trebuia să ia o
iniţiativă de pace. De ziua conducătorului grupului advers, patru dintre
ceilalţi au întins mâna celor supăraţi, urându-le sănătate şi mulţi ani fericiţi.
Printre ei, un rol de frunte în această iniţiativă evanghelică l-a avut Valeriu
Gafencu39).
Preocupările pentru bunele raporturi şi pace a sufletelor s-au
manifestat la el şi în alte împrejurări, ca în cazul împăcării lui Nicolae Vişan
cu Paul Vilescu40).
9. Cei care au fost lângă martirul nostru de-a lungul anilor săi de
detenţie relatează şi alte lucruri minunate despre el. Dintre acestea,
rezistenţa la suferinţă se remarcă în chip foarte clar. Astfel, la Târgu Ocna,
unde se trata de tuberculoză, a trebuit să facă o operaţie de apendicită. La
terminarea ei, Valeriu a spus medicului că i s-a executat aceasta pe viu, fără
ca anestezia să-şi facă efectul. Răbdarea durerilor cumplite pe care le-a
îndurat pacientul, o dată cu o transpiraţie abundentă, au uimit pe cei din jur.
10. Rezistenţa la înfometare arată altă biruinţă spirituală a
dreptslăvitorului deţinut. Unii din acest cerc mistic, preocupaţi de
înfrângerea lăcomiei pântecelui, posteau miercurea şi vinerea, după pravila
Bisericii strămoşeşti. De aceea, colţii ispitei şi ai foamei nu s-au înfipt în
trupurile lor. ,,Pentru aceştia, - consemnează o confesiune de mai târziu41),-
viaţa pământească avea mai puţină importanţă, ei plutind în alte sfere. Şi
atunci, cum să nu cred în vieţile sfinţilor şi ale martirilor asceţi răsăriteni,
când i-am văzut pe camarazii mei, care duceau o viaţă după modelul lor“.

IV. Mărturii supreme de martir creştin ●

1. Anii 1946-1948 au însemnat şi pentru unii deţinuţi mai vechi
posibilitatea de a trăi şi a munci în coloniile înfiinţate în preajma unor
penitenciare. Acolo, ei se organizau şi se gospodăreau singuri. Pentru
50
Valeriu Gafencu, repartizat la Galda de Jos, judeţul Alba, a fost un prilej de
cultivare a altui aspect al personalităţii sale. În afară de lucrul în pădure, la
grădina de legume şi în construcţii, el se ruga îndelung într-o biserică veche
şi părăsită. Alteori, fredona Serenada de Schubert sau cântări religioase
îndătinate, precum La râul Vavilonului sau Cu noi este Dumnezeu.
,,Improviza chiar el melodii proprii, - spun foştii fraţi de suferinţă42), - dar
toate erau într-o tonalitate minoră. Cântece lumeşti nu l-am auzit cântând,
parcă nu făcea parte din lumea aceasta“. Alteori, se scula de dimineaţă şi
culegea flori pe care le ducea la biserica satului. ,,Încolo, citim într-o
scrisoare, eu îmi petrec timpul meditând, citind cărţi sfinte, rugându-mă şi
lucrând câte ceva, sau în celulă. Mă plimb şi iubesc mult. Iubesc tot ce e
creaţie a lui Dumnezeu”43). A existat acolo şi un cor bisericesc, Valeriu
cântând la partida tenor II44).
Într-o excursie decisă pe moment, au vizitat mănăstirile Râmeţ şi
Sâmbăta de Sus din Ardeal, unde au ascultat cu multă evlavie cuvintele de
învăţătură ale renumitului duhovnic Arsenie Boca. Este demn de amintit că,
încă de la organizarea coloniilor de muncă, se adoptase un stil comunitar de
viaţă ca în timpurile creştine primare. Toate se consumau în obşte. Şi
cronicarul mai consemnează: ,,Când vremea nu ne permitea să lucrăm, viaţa
coloniei se transforma în viaţă de mănăstire, cu program de rugăciuni,
studiu, meditaţii, convorbiri duhovniceşti”45).. Abia acum, cunoscând acest
climat filocalic, năzuind la puritate şi desăvârşire duhovnicească, putem
înţelege hotărârea de primire a jertfei martirice, dacă li s-ar cere lepădarea
de credinţă. ,,Între anii 1941-1944, Valeriu Gafencu, împreună cu alte mari
suflete (...), au trasat o linie de conduită creştină şi românească pentru toţi
deţinuţii politici (...): neacceptarea vreunei forme de conciliere şi supunere
şi acceptarea oricăror suplicii, consecinţă a mărturisirii Adevărului
dumnezeiesc în viaţa personală şi comunitară a neamului”46).
2. La 4 mai 1948, amintita colonie de muncă a fost desfiinţată, iar
deţinuţii de acolo s-au reîntors la Aiud. Aici, au fost concentraţi capii
intelectualităţii ţării. Pentru Valeriu Gafencu, locul l-a constituit
confruntarea cu ateismul oficial. În ciuda atâtor activişti şi instituţii de stat
care propovăduiau noua orientare ideologică, studentul nostru a întreprins
un act de mare curaj. El a precizat ofiţerului care a năvălit în celulă că
solicită asistenţă religioasă. Trăirea creştină profundă a determinat pe
tânărul creştin să nu evite nici un pericol în a-şi reclama drepturile stipulate
atunci pe hârtie doar de formă47).
3. După repartizări ulterioare, o parte dintre studenţi au ajuns la
Piteşti. Vechii deţinuţi, condamnaţi de pe timpul lui Ion Antonescu,
51
impuseseră aici o atmosferă de ordine, de pace şi de disciplină. ,,Tonul
acesta l-a imprimat cel care a impresionat prin trăire, atitudinea şi exemplul
pe care l-a dat ca nimeni altul: Valeriu Gafencu”48).
În istoria torturilor, Piteştiul deţine o macabră întâietate. Aici, s-au
aflat faţă în faţă demonizatul Eugen Ţurcanu49) cu cel numit de pe atunci
,,sfântul închisorilor”. Avertizat de un gardian mai uman, Valeriu Gafencu
se aştepta la proba marii lepădări de trecut care i se pregătea. Într-adevăr,
şeful reeducării a năvălit curând în celula lui, întovărăşit de doi bătăuşi
solizi, cerându-i să nu mai facă ,,pe Apostolul Hristos aici, unde toţi au
devenit atei prin voinţa mea”. I s-a răspuns că toate sunt trecătoare în
această lume în care cel ce-i vorbeşte este doar o unealtă a diavolului. I s-a
mai adăugat următoarea precizare: ,,...Eu sunt pregătit pentru moarte de
când am descoperit cel mai mare adevăr al lumii, dragostea în Iisus Hristos
care a răbdat toate loviturile, toate jignirile pentru a ne aduce nouă credinţa
adevărată, a ne aduce dragostea neţărmurită faţă de noi, oamenii, de-a
răsplăti jignirile, loviturile, schingiuirile şi moartea, spunând: „Iartă-l,
Doamne, că nu ştie ce face!“. După ce şeful l-a izbit cu pumnul pe
neaşteptate, ceilalţi torţionari l-au bătut cu palmele, cu pumnii şi cu
picioarele, întrebându-se la sfârşit dacă mai trăieşte. Alţii l-au ridicat de jos,
iar Ţurcanu a răgnit : ,,Vrei să trăieşti ? Înjură-L pe Hristos!”. Fermitatea
credinţei nu s-a lăsat aşteptată: ,,Nici pentru o mie de vieţi nu fac ce-mi ceri
tu, Iisus este Dumnezeul cel veşnic. Iartă-i, Doamne, că sunt doar unelte!”.
După pumnul primit de la Ţurcanu, sângele a ţâşnit din gura lui Valeriu,
care s-a prăbuşit pe duşumele. Când s-a ridicat în genunchi cu ultimele forţe,
el s-a închinat şi a rostit o rugăciune: „Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul
meu, primeşte pe păcătosul Valeriu în împărăţia Ta şi tuturor răilor dă-le
lumină din marea Ta bunătate”50). A fost transportat imediat la infirmerie,
dar nu a murit atunci.
4. De pe urma acestor groaznice maltratări, la care s-au adăugat
frigul, foamea şi alte lipsuri, Valeriu Gafencu s-a ales cu tuberculoză la
plămâni51) şi cu reumatism generalizat. Transferat la Târgu Ocna, deşi nu se
putea ţine pe picioare, acest om sfânt hrănea cu lingura pe bolnavii ţintuiţi
pe patul suferinţei şi le curăţa scuipătorile. Prin încurajări ca să nu cadă în
deznădejde, prin practicarea milei şi a smereniei creştine, el îi hrănea şi
sufleteşte. Celor care îl căinau pentru torturile reeducării de la Piteşti, el le
dădea pilda Mântuitorului Hristos. Nici pe drumul Golgotei, nici pe cruce,
Acesta nu s-a văitat şi nu a protestat.
Odată, a fost admonestat că ajută pe un evreu. Ridicându-se din pat,
s-a dus la cel care îi vorbise: ,,Dragul meu, s-a justificat el52)- bunătatea nu
se precupeţeşte, nu se împarte şi nu alege. O dai celui care are nevoie de ea
52
şi, mai ales, atunci când are nevoie. Iisus Hristos a spus parabola
Samariteanului milostiv tocmai ca lumea să nu facă în nici un fel deosebire
de rasă şi religie”.
La Târgu Ocna, acţiunea comunistă de reeducare silită a înregistrat
un eşec vădit. ,,Acolo, atmosfera era dominată de duhul creştin, pe care
Valeriu îl impunea prin simpla lui prezenţă”53).

V. Moartea mucenicului
şi răsunetul ei în spiritele contemporanilor ●
La 18 februarie 1952, ochii albaştri ai Sfântului închisorilor au privit
alt tărâm, sufletul lui pregătindu-se să se închine Dumnezeului răstignit Care
îi călăuzise viaţa pământească54). Nicolae Ittul, pe pieptul căruia şi-a dat
ultima suflare, i-a pregătit din timp lumânarea şi cămaşa albă, aşa cum îi
ceruse el de mai înainte. A mulţumit medicilor care l-au îngrijit, apoi, şi-a
luat rămas bun de la cei care au venit la patul lui. Ultimele cuvinte i-au fost:
,,Nu uitaţi să vă rugaţi la Dumnezeu să ne întâlnim acolo cu toţii. Doamne,
dă-mi robia care eliberează sufletul şi ia-mi libertatea care-mi robeşte
sufletul !”55). La moartea lui, a nins liniştit şi cu fulgi mari.
Orban, cel mai sever dintre gardieni, a plecat atunci din secţie -
foarte încurcat -, dând, astfel, posibilitatea ca să i se facă slujba de
înmormântare. ,,Şi totuşi, aici, - comentează un coleg de suferinţă, - Valeriu
Gafencu a învins moartea, prin ignorarea ei, prin trăirea în Dumnezeu, prin
dragostea faţă de semeni, prin modelul de viaţă creştină care a cutremurat şi
clarificat conştiinţe în derivă, care a readus pe drumul cel drept victime
epuizate în mlaştinile deznădejdii sau muşcate de turbate fiare sălbatice”56).
Dar faima ,,celui ce a rămas un mit pentru toţi cei care l-au
cunoscut”57) înregistrează şi alte aprecieri superlative. ,,Om care să trăiască
creştinismul şi să fie atât de apropiat de Dumnezeu, ca Valeriu Gafencu, nu
mi-a fost dat să întâlnesc”, mărturiseşte un frate de celulă58). ,,Exemplu de
trăire creştină”59). O viaţă impresionantă. ,,El era plin de har”60), ,,un inspirat
al lui Dumnezeu”, ,,Valeriu Gafencu: O lumină!” 61). Şi pastorul Richard
Wurmbrand afirmă că inima tânărului său frate ortodox din Închisoarea
Piteşti era ,,hrănită cu idealurile creştinătăţii”62). Şi continuă mărturisirea
printr-o întrebare retorică: ,,Cine ar putea uita oameni de înălţime legendară
ca: Gafencu, Samulidis, Tetea, Gavrilaş şi alţii care au câştigat respectul
nostru (...) Câţiva dintre ei mi-au salvat viaţa”63).
Din unanimitatea colegilor de suferinţă care afirmă chiar şi după
mulţi ani că cel care ,,avea un chip îndumnezeit”64) a fost cu adevărat un
sfânt al veacului nostru, amintim următoarele nume: Ioan Ianolide, A. Lefa,
53
Aurelian Guţă, M. Lungeanu65), D. Bordeianu66), Virgil Maxim67), Pr. C.
Voicescu68).

VI. Candidat la eternitate,

prin cinstirea interortodoxă universală ●
O existenţă creştină atât de lirică şi deplină a făcut pe mulţi
cunoscători să se gândească la canonizarea acestui martir. Noi înşine am
făcut-o încă din 1991, când am propus spre cinstirea ecumenică îndeosebi
cinci nume: Arhim. Arsenie Boca, Arhim. Benedict Ghiuş, Pr. Ioan Şt.
Boboc (Călţuna, judeţul Buzău), Prof. univ. Teodor M. Popescu, medicul-
poet Vasile Voiculescu69).
În Biserica Ortodoxă, canonizarea sfinţilor cere câteva condiţii de
fond:
1. Ortodoxia neîndoielnică a credinţei;
2. Proslăvirea lor de către Dumnezeu printr-unul din aceste harisme:
- moartea martirică;
- înfruntarea primejdiilor pentru dreapta-credinţă;
- năzuinţa spre o desăvârşită trăire morală;
- săvârşirea minunilor;
- slujirea jertfelnică a credinţei şi Bisericii Ortodoxe;
3. Răspândirea renumelui de sfinţenie după moarte şi un cult
spontan.
Trebuie să mai precizăm că iniţiativa cinstirii eroilor credinţei
creştine a avut-o întotdeauna poporul evlavios. Acestei canonizări populare
îi urmează, după mai mulţi ani, canonizarea solemnă a întregii Biserici70).
Pentru a înlesni comparaţia cu normele canonice de mai sus,
reamintim următoarele caracteristici ale vieţii religioase a lui Valeriu
Gafencu:
a) Credinţa nestrămutată şi interesul pentru influenţa Ortodoxiei în
lume71);
b) Iubirea de oameni, chiar în condiţii potrivnice şi de suferinţă;
c) Viaţa personală de rugăciune isihastă72) şi mijlocirea pentru lume
spre înnoirea ei în Hristos73);

54
 d) Transfigurarea, după o concentrare puternică în rugăciune, şi
răpirea la fericirea cerească74);
e) Totala dăruire lui Dumnezeu, unind preocupările duhovniceşti cu
cele sociale;
f) Mărturisirea credinţei creştine ,,cu timp şi fără timp”, fără să
lezeze alte crezuri religioase;
g) Răbdarea cu nădejde creştină a diferitelor dureri, boli, neputinţe
trupeşti, dar şi a ocărilor şi a torturilor din perioada anchetelor;
h) Lepădarea de sine împinsă până la jertfirea vieţii75);
i) Bucuria care i-a covârşit încercările trăite în viaţă 6);
î) Semnele minunate: furtuna care a măturat clăile de fân strânse
duminica77), deşi Valeriu a protestat, şi ninsoarea lină din clipele morţii
lui78);
j) Previziunea datei sfârşitului lui79);
k) Seninătatea morţii: ,,Sunt fericit, mă duc la Dumnezeu. Rugaţi-vă
împreună cu mine pentru sufletul meu şi al vostru”80).

ý ý ý

În loc de concluzie, voi aminti un amănunt biografic a cărui

semnificaţie depăşeşte zenitul acestui veac. Bursa din timpul studenţiei
pentru specializarea în Italia, cerută şi de el, a fost atribuită lui Eugen
Coşeriu. Este aici o alegere divină pe care abia acum o înţelegem: în timp
ce, prin cel dintâi, România a câştigat un lingvist de talie mondială, prin
Valeriu Gafencu, Biserica Ortodoxă Română a dobândit un sfânt de cinstire
interortodoxă evidentă.

55
Studentul Valeriu Gafencu înainte de arestare

56
 NOTE
1. Nu este adevărat că a absolvit Facultatea de Teologie din Chişinău şi că a fost
preot ortodox (contra Paul Caravia şi colab., Biserica întemniţată. România 1944-
1989, Bucureşti, 1998, p. 196).
2. Ileana Neţoiu, Un sfânt al subteranelor comuniste: Valeriu Gafencu, în ,,Puncte
cardinale”, III (1993), nr. 3127, p. 6. Articolul publică şi un portret din primii
ani ai deţinutului în discuţie. Altul, de mai târziu, este reprodus în ,,Scara”, III
(decembrie 1999), p. 136.
3. Alexandru Virgil Ioanid, Mărturie pentru recunoaşterea sfinţeniei şi muceniciei
lui Valeriu Gafencu (dată la 10.05.1992), dactilogramă, în posesia noastră, p. 2.
4. Paul Caravia şi colab., op. cit., p. 196. Pentru cele două procese politice în care a
fost implicat, să se vadă N. Trifoiu (ed.), Studentul Valeriu Gafencu ,,Sfântul
închisorilor” din România. Studiu, mărturii ale camarazilor de suferinţă şi
corespondenţă, Cluj-Napoca, 1998, p. 16.
5. Laurenţiu Niţă, Convorbire cu Părintele Dumitru Stăniloae, în ,,Scara”,
decembrie 2001, p. 151.
6. Pr. Constantin Voicescu, Despre patrafirul ascuns, în ,,Scara”, 1999, decembrie,
p. 149; Traian Popescu, Paştele 1949. Piteşti, p. 151. Dintr-o altă sursă, se ştie
că, la Aiud, înainte de venirea comunismului, fiecare deţinut poseda Biblia
(Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, Bucureşti, 2002, p. 107).
7. Scrisoare din 3 iulie 1942, la N. Trifoiu, op. cit., p. 76 şi 120. Comp. Virgil
Maxim, p. 109 şi 170.
8. N. Trifoiu, op. cit., p. 21; Virgil Maxim, op. cit., p. 180.
9. N. Trifoiu, op. cit., p. 125.
10. Traian Popescu, la N. Trifoiu, op. cit., p. 114.
11. Scrisoare din 7 martie 1946, op. cit., p. 168.
12. Scrisoarea din 23 sept. 1945, Aiud, op. cit., p. 154.
13. Scrisoare din 7 martie 1946, p. 168.
14. Scrisoare din 29 ianuarie 1946, Aiud, op. cit., p. 163.
15. Este publicat în ,,Scara”, 1999, decembrie, p. 157-167.
16. Ibidem, p. 162.
17. Scrisoare din 29 octombrie 1945, Aiud, la N. Trifoiu, op. cit., p. 157.
18. Textul lui, atât cât a ajuns până astăzi, la N. Trifoiu, op. cit., p. 24-42, p. 95.
Varianta lui Valeriu Gafencu, Despre revitalizarea credinţei creştine, în
,,Scara”, C (2001), decembrie, p. 161-170 (reconstituire de V. Ioanid şi Traian
Popescu în anul 1985). Pentru încercările utopice ale altora, vezi F. Strejnicu,
op. cit., p. 52.
19. Comp. M. A. Dînnik şi colab., Istoria filosofiei, vol. IV, Buc., 1961, p. 71, 74.
20. Vezi H.-I. Marrou, Civitas Dei, civitas terrena: num tertium quid, în ,,Studia
Patristica”, 1957, vol. II, p. 344.
21. Cf. N. Trifoiu, op. cit., p. 11.
22. Cf. F. Strejnicu, op. cit.,, p. 309.
57
23. Cf. ,,Scara” I (1997), iunie, p. 188 şi urm.
24. Cf. F. Strejnicu, op. cit., p. 315.
25. Cf. ,,Scara”, III (1999), decembrie, p. 4-5; F. Strejnicu, op. cit., p. 316, 323.
26. Scrisoare din 10 aprilie 1945, la N. Trifoiu, op. cit., p. 146; o comparaţie a
valorii lor lirice religioase cu alte poezii, la Gh. Gorunescu, Un nume pe
panoplia martirilor, în ,,Cuvântul românesc”, Ontario, 1993, mai, p. 12.
27. A. V. Ioanid, la N. Trifoiu, op. cit., p. 86.
28. Dumitru Bordeianu, op. cit., p. 17. Comp. p. 369: ,,Jimboiu era poate cel mai
strălucit elev al lui Gafencu, îmbinând în modul cel mai armonios concepţia
legionară, credinţa ortodoxă şi setea de cunoaştere intelectuală (...), dar n-am
întâlnit un altul, indiferent de vârstă sau pregătire, care să înţeleagă Ortodoxia
şi să iubească pe Hristos ca Jimboiu”.
29. Ibidem, p. 253.
29 a. Ileana Neţoiu, art. cit., p. 6.
29 b. Ioan Ianolide, Servii lui Hristos, p. 29
29 c. Scrisoare din 1 nob. 1942, Aiud, la N. Trifoiu, op. cit., p. 126.
30. Scrisoare din 14 oct. 1942, op. cit., p. 125.
31. Ileana Neţoiu, op. cit., p. 6.
32. Marin Naidim, la N. Trifoiu, op. cit., p. 46.
33. Ing. Mihai Colgiu, op. cit., p. 61.
34.Virgil Maxim, op. cit., p. 57.
35. F.Strejnicu, op. cit.,p.66; Richard Wurmbrand, Cu Dumnezeu în
subterană,Bucureşti, 2001, p. 101.
36. D. Bordeianu, op. cit., p. 17; A. Lefa, la N. Trifoiu, op. cit., p. 72.
37. Aristide Lefa, op. cit., p. 72.
38. Ileana Neţoiu, op.cit., p.6; Dumitru Bacu, Memoria pângărită, în ,,Cuvântul
românesc”. Ontario, 18 (dec.1992), nr.200, p.11; Ion Popescu, la N. Trifoiu,
op. cit., p. 111.
39. N. Trifoiu, op. cit., p. 9.
40. Virgil Maxim, op. cit.,, p. 184.
41. D. Bordeianu, op. cit., p. 244.
42. Marin Naidim, op. cit., p. 47.
43. Scrisoare din 29 oct. 1945, la N. Trifoiu, op. cit., p. 157.
44. Virgil Maxim, op. cit., p. 160.
45. Ibidem, p. 134.
46. Ibidem, p. 180.
47. F. Strejnicu, op. cit., p. 124.
48. D. Bordeianu, op. cit., p. 101.
49. Biografia lui şi ţelurile reeducării, p. 87 şi urm.
50. Scena acestei confruntări a fost redată după Jean Bukiu, Dumnezeu a vrut să nu
moară în exil, în ,,Origini”, Norcross, II (1998), nr. 7 şi 8, p. 15.
51. Nicolae Ivan, Sinuciderile în închisorile comuniste din România, în
,,Memoria”, 28 (2002), nr.1, p.87; Jean Bukiu, Sfântul închisorilor, în
,,Origini”, II(1998), nr.11 şi 12, p.13.
58
52. Cf. Jean Bukiu, ibid., p. 13.
53. A. V. Ioanid, Mărturie pentru recunoaşterea sfinţeniei şi muceniciei lui Valeriu
Gafencu, la N. Trifoiu, op. cit., p. 87; Pr. C. Voicescu, Viaţa religioasă în
închisoarea Târgu Ocna, în ,,Vestitorul Ortodoxiei”, VIII (1996), nr. 154, p. 2;
Sandu Angelescu, la N. Trifoiu, op. cit., p. 66.
54. Ileana Neţoiu, op. cit., p. 6; în schimb, N. Trifoiu, op. cit., rămâne la data de 2
februarie.
55.Cf. N. Trifoiu, op. cit., p. 23.
56. C. Străchinaru, op. cit., p. 100.
57. D. Bordeianu, op. cit., p. 369.
58. Stelian Popescu, la N. Trifoiu, op. cit., p. 98.
59. Sandu Angelescu, op. cit., p. 67.
60. Ioan Ioanolide, op. cit., p. 26 şi 29.
61. Virgil Maxim, op. cit., p. 110 şi 179.
62. R. Wurmbrand, op. cit., p. 101.
63. Apud F. Strejnicu, op. cit., p. 61.
64. Aristide Lefa, la N. Trifoiu, op. cit., p. 68.
65. Cf. N. Trifoiu, op. cit., p. 42, 74, 85, 101.
66. D. Bordeianu, op. cit., p. 101.
67. Virgil Maxim, op. cit., p. 185 şi 468.
68. Pr. C. Voicescu, Viaţa religioasă în închisoarea Târgu Ocna, p. 2.
69. Pr. dr. Gheorghe I. Drăgulin, Victimele puşcăriilor comuniste şi ale revoluţiei
în atenţia aghiografului contemporan, în ,,Biserica Ortodoxă Română”,
CIX(1991), nr.7-9, p. 96.
70. Vezi formele ei pregătitoare, la Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Drept canonic
ortodox, legislaţie şi administraţie bisericească, vol. II, Bucureşti, 1990, p. 182
şi urm.
71. Aurelian Guţă, la N. Trifoiu, op. cit., p. 81.
72. Idem, ibid., p. 81; Mihail Lungeanu, la N. Trifoiu, op. cit., p. 100.
73. Ioan Ianolide, op. cit.,, p 28.
74. A. V. Ioanid, la N. Trifoiu, op. cit., p. 90.
75. Ibidem, p. 94.
76. Comp. poezia Trăiesc flămând, în ,,Scara”, I (1997), iunie, p. 188.
77. Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, p. 136.
78. Aristide Lefa, la N. Trifoiu, op. cit., p. 73.
79. N. Trifoiu, op. cit., p. 23.
80. Cf. Traian Popescu, op. cit., p. 116.

  

59
60
 IERARHI AI BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
ÎNDEPĂRTAŢI DIN SCAUN ŞI TRIMIŞI
ÎN RECLUZIUNE MONASTICĂ DE CĂTRE
AUTORITĂŢILE COMUNISTE ÎN ANII 1944-1981*

Pr. prof. dr. Ioan DURĂ (Bruxelles, Belgia)

P rigoana sau „teroarea roşie”, care îşi are ca model Revoluţia

franceză(1) s-a manifestat împotriva Bisericii Ortodoxe o dată cu
preluarea puterii de către bolşevici în Rusia(2).
Cât priveşte în Basarabia, imediat după anexarea ei de către ruşi, a
fost distrusă toată organizarea bisericească românească de până atunci. În
locul Mitropoliei Basarabiei, s-a înfiinţat o episcopie dependentă de
Patriarhia Moscovei, cu sediul la Chişinău, cârmuită de ierarhi ruşi. Şi
acelaşi lucru s-a întâmplat şi la Cernăuţi, unde «în locul Mitropoliei
româneşti s-a creat o Episcopie, cu ierarhi ruşi sau ucrainieni. Eparhiile
Ismailului şi Hotinului (Bălţi) au fost considerate ca desfiinţate»(3).
De „arhipelagul ororii” n-a scăpat nici Biserica Ortodoxă din
România(4), în frunte cu ierarhii acesteia, odată aduşi la putere comuniştii de
armata roşie de ocupaţie(5), când s-a început sovietizarea ţării după modelul
stalinist(6).
Cu privire la ierarhi, a fost emis decretul cu numărul 166 din 1947,
care prevedea îndepărtarea acelora în care regimul comunist nu avea
încredere. Ceea ce s-a şi întâmplat, de altfel. Iar, din anul următor, 1948,
regimul comunist trecea şi la exercitarea unui control riguros, permanent şi
direct asupra Bisericii «mai ales prin ofiţerii de Securitate, prezenţi mereu
în toate instituţiile bisericeşti (protopopiate, mănăstiri, şcoli teologice, centre
eparhiale, Patriarhie), gata oricând să reprime orice acţiune considerată
contrară intereselor statului ateu»(7). Erau acei aşa- numiţi „inspectori de
culte” din cadrul Ministerului de Culte - devenit Departament al Cultelor în
1958 - care aveau să-şi înceteze funcţia abia la sfârşitul lui martie 1990.
La 15 mai 1948, avea să fie declanşată teroarea politică pe scară
largă, prin arestările politice în masă, iar «începînd cu anul 1949 şi pînă în
1962», să se fixeze «domicilii obligatorii la aproximativ 60.000 de
persoane»(8). Aşadar, România începea să fie «o insulă din Arhipeleagul
61
Gulag, o ţară „pregătită” să devină colonie sovietică», după cum scria, foarte
recent, dl. Aurel Sergiu Marinescu (9).
Printre cele «aproximativ 60.000 de persoane», cărora li s-au fixat
«domicilii obligatorii» în perioada amintită, au fost şi clerici ortodocşi,
preoţi şi ierarhi. Numai că domiciliile forţate pentru ierarhii ortodocşi depuşi
din treaptă le-au constituit chiar mănăstirile şi schiturile, devenite loc de
surghiun sau de recluziune monastică, şi în care Securitatea îşi avea, fireşte,
informatorii ei. Ce-i drept, până în 1957, Securitatea nu reuşise încă să-şi
aibă informatori în toate mănăstirile ortodoxe. Dovadă că, în acel an, 1957,
ministrul de Interne, Alexandru Drăghici «constata că, în cele 27 mănăstiri
şi schituri din regiunea Bacău, exista doar în 8 câte un informator, în
regiunea Piteşti, erau informatori doar în 13 din cele 33 mănăstiri, în cele 7
din regiunea Constanţa, nici unul»(10).
Din motive tactice şi din cauza stării de spirit a populaţiei din ţară,
care nu le era favorabilă, comuniştii au manifestat precauţie şi reţinere în
ceea ce priveşte trimiterea ierarhilor ortodocşi în temniţe. Din cele cercetate,
cunoaştem doar cazul episcopilor Nicolae Popovici al Oradiei şi Eugenie
Laiu Suceveanul al Tomisului, care au fost întemniţaţi. In schimb, preoţii şi
monahii ortodocşi umpleau închisorile(11). După o evaluare imediat
postdecembristă, «din 12.000 de preoţi ortodocşi, peste 3.000 au fost închişi
sau trimişi la canal. Din aceştia, peste 1.800 au murit. La Poarta Albă, dintr-
un transport de 100 preoţi, în zece zile, majoritatea au pierit»(12). Adică, unul
din patru preoţi ortodocşi au trecut prin închisorile comuniste(13)..
Regretatul istoric Alexandru Duţu scria, cu câţiva ani în urmă, în
studiul său «Ortodoxie şi totalitarism», redactat în limba franceză, că «dacă
într-o primă fază, din 1948 la 1963, regimul a încercat să izoleze Biserica,
aruncând în închisoare pe preoţii opozanţi şi controlând din punct de vedere
economic şi politic toată activitatea religioasă, din 1963 spre 1980, acesta a
limitat în mod strict prezenţa socială şi culturală a Bisericii. Ultima fază, din
1980 la 1989, regimul a încercat să lichideze Biserica ca instituţie»(14). Fără
îndoială este cert că, până în 1963, persecuţia Bisericii de către autorităţile
comuniste a fost foarte violentă şi făţişă. Or tocmai până în 1963, şi ierarhii
Bisericii Ortodoxe Române urcaţi pe tron înainte de 1944 şi care nu erau
dispuşi la compromis cu puterea comunistă se vedeau îndepărtaţi din
scaunele lor. Iar, în locul acelora, erau numiţi aşa-zişii ierarhi „progresişti”,
„tovarăşi de drum” pe tărâmul bisericesc, dispuşi la tăcere şi chiar la
compromis şi în care comuniştii aveau încredere. Se aplica, prin urmare, şi
în Biserică, ceea ce se înfăptuia concomitent în administraţia de stat, în
armată şi în învăţământul superior, adică „epurarea”, conform sloganului „la
vremuri noi, oameni noi” ! Nu-i mai puţin adevărat că şi dintre ierarhii
62
„progresişti”, câţiva - printre care şi patriarhul Justinian - după ceva ani de
patriarhat - au servit Biserica înainte de toate, şi au ales chiar calea
recluziunii monastice decât să-şi trădeze credinţa şi turma cuvântătoare,
încredinţată spre păstorire.
Intr-o ţară cu un regim comunist instalat de ruşi prin violenţă,
minciună şi înşelătorie, ca România, «partidul - scrie dl. Sergiu Grossu -
căuta să distrugă Biserica pe două căi, alese cu iscusinţă la sugestia
Kremlinului, fie în mod direct, prin declanşarea unei prigoane de mare
anvergură, prin exterminarea sau înlăturarea ierarhilor refractari regimului
comunist, fie în mod indirect, prin fabricarea unor ierarhii progresiste,
capabile să trădeze interesele bisericeşti şi gata oricând să slugărnicească
regimul celor fără Dumnezeu »(15).. Evident, aveau să fie folosite ambele căi:
prima mai mascată, a doua vizibilă.
Până în prezent, nu a fost întocmit un studiu consacrat ierarhilor
Bisericii Ortodoxe Române depuşi din treaptă. Şi nici n-a fost încă redactat
un studiu despre ierarhii ortodocşi trimişi în recluziune monastică în anii
dictaturii comuniste. Tot astfel n-a fost încă scris un articol despre ierarhii
ortodocşi întemniţaţi. Referinţele existente despre ierarhii îndepărtaţi din
scaun sunt puţine şi incomplete, aşa încât nici chiar numărul real al acestora
nu era cunoscut. Or, o primă încercare de a umple toate aceste lipsuri am
întreprins-o în studiul de faţă.
O publicaţie catolică occidentală, din martie 1948, releva că, în
Biserica Ortodoxă Română, deja, «în 1947, şase mitropoliţi şi episcopi
fuseseră obligaţi să-şi dea demisia sau se văzuseră pensionaţi din oficiu.
Ultima măsură a fost aplicată celor doi episcopi, de Roman şi de Constanţa,
care refuzau să se retragă, deşi fuseseră somaţi s-o facă de către ministrul
Cultelor»(16).
Publicaţia «Cuvântul Românesc» din Canada, în numărul său pe
aprilie 1987, insera un interviu al d-lui Sergiu Grossu, acordat cotidianului
francez «Présent», din 19 şi 29 februarie 1987, în care declara «că 13
episcopi şi arhierei (ortodocşi, n. n.) au fost îndepărtaţi de la scaunul lor
bisericesc, arestaţi sau supravegheaţi cu străşnicie»(17).
Din publicaţiile şi presa Bisericii Ortodoxe Române
postdecembriste, aveam să aflăm, abia în august 1992, că, până la
îndepărtarea episcopului Nicolae Popovici al Oradiei, în octombrie 1950,
«15 ierarhi ortodocşi au fost înlăturaţi din scaune înaintea lui»(18), potrivit
mitropolitului Antonie Plămădeală. Prin urmare, mitropolitul Antonie
considera că, până în octombrie 1950, inclusiv cu episcopul Nicolae
Popovici, şaisprezece ierarhi ortodocşi au fost «înlăturaţi din tron». Deşi, o
lună mai târziu - septembrie 1992 - acelaşi mitropolit scria că
63
« cincisprezece mitropoliţi şi episcopi au fost scoşi din scaune şi trimişi la
mănăstiri»(19) de autorităţile comuniste. Interesant este că mitropolitul
Antonie, intervievat în S.U.A., în 1994, declara că «…pentru că erau contra
regimului, contra comunismului… În 1948-1949, noi am pierdut 17 episcopi
ortodocşi. Au fost lipsiţi de dreptul scaunelor lor şi obligaţi a se stabili în
mănăstiri. Multe dioceze au fost dezafectate, iar unele complet distruse»(20)..
Preotul cărturar transilvănean, Petru Ciuhandu - întemniţat în 1952 -
într-o carte publicată în 1994, scrie că au fost şaisprezece ierarhi ortodocşi
«prigoniţi de comunişti», şi anume: «1. Mitropolitul Bucovinei, Visarion
Puiu, a fost condamnat la moarte în lipsă şi a murit în exil. 2. Episcopul
Oradiei, Nicolae Popovici, scos din scaun şi izgonit la Cheia - nume care
spune destul. 3. Mitropolitul Bucovinei, Tit Simedrea. 4. Mitropolitul
Basarabiei, Efrem Enăcescu. 5. Mitropolitul Olteniei, Nifon Criveanu. 6.
Mitropolitul Moldovei şi al Sucevei, Irineu Mihălcescu. 7. Episcopul
Dunării de Jos, Cosma Petrovici. 8. Episcopul de Roman, Lucian Triteanu.
9. Episcopul Caransebeşului, Veniamin Nistor. 10. Episcopul de la
Râmnicu-Vâlcea, Atanasie Dincă. 11. Episcopul de Huşi, Grigore Leu. 12.
Locţiitorul arhiepiscopului Bucovinei, cu sediul la Suceava, Emilian Antal.
13-14. Vicarii patriarhali : Veniamin Pocitan şi Pavel Şerpe. 15. Vicarul de
Iaşi, Valeriu Moglan. 16. Vicarul de Sibiu, Teodor Scorobeţ»(21).. Şi,
conchidea părintele Ciuhandu: «Toţi aceştia 16 au fost scoşi din scaune, prin
măsuri anticanonice, poliţieneşti şi au murit în diferite mănăstiri, unii în
condiţii neelucidate. Astfel, au fost: Patriarhul Nicodim, mitropolitul Irineu
Mihălcescu, episcopul Grigore Leu, arhimandritul Iuliu Scriban, toţi au
murit suspect în jurul anului 1948, iar mitropolitul Sebastian Rusan, după
toate probabilităţile, otrăvit»(22). De precizat că părintele Ciuhandu nu a
trecut în lista sa de «16» ierarhi ortodocşi prigoniţi de dictatura comunistă,
pe patriarhul Nicodim şi pe mitropolitul Sebastian Rusan, deşi îi pomeneşte
printre ierarhii care au murit «în condiţii neelucidate». După cum părintele
Ciuhandu n-a trecut, în lista sa de ierarhi prigoniţi, nici pe mitropolitul
Banatului, Vasile Lazărescu, pe mitropolitul Nicolae Mladin al Ardealului,
pe episcopul Partenie Ciopron, pe episcopul Policarp Moruşca, pe episcopul
Galaction Gordon, pe episcopul Andrei Magieru şi pe episcopul Valerian
Zaharia, toţi victime ale aceleaşi dictaturi comuniste.
Venerabilul părinte Vasile Vasilachi - vieţuitor al temniţelor
comuniste şi distins cărturar, de mulţi ani în SUA - scria într-una din cărţile
sale, publicată în 1995, că patriarhul Justinian Marina «a scos doisprezece
arhierei din Sinod şi i-a trimis la mânăstiri»(23).
Duhovnicul arhimandrit Mina Dobzeu - care a cunoscut prigoana şi
temniţa comunistă - în scrisoarea sa din 27 decembrie 1997, inserată în
64
buletinul «Viaţa Cultelor», releva că, din Biserica Ortodoxă Română, în
timpul opresiunii comuniste, au fost «zece episcopi şi trei mitropoliţi
alungaţi din scaune şi trimişi în recluziune monastică, unde au şi murit»(24).
De semnalat că şi părintele Dobzeu omite să treacă pe patriarhul Nicodim şi
pe episcopul Oradiei, Valerian Zaharia, în rândul ierarhilor «alungaţi din
scaune şi trimişi în recluziune monastică», limitându-se doar la episcopi şi
mitropoliţi, dar nici aceştia toţi. Cu precizarea, totodată, că părintele Dobzeu
trece, din eroare, în rândul mitropoliţilor «trimişi în recluziune monastică»
şi pe mitropolitul Visarion Puiu al Bucovinei (Cernăuţi) (1935-1940) şi
mitropolit al Transnistriei (1942-1944) - fost episcop al Argeşului (1921-
1923), al Hotinului (Bălţi) (1923-1935). De la 6 decembrie 1942 şi «până în
primăvara lui 1944»(25), mitropolitul Visarion a fost conducătorul „Misiunii
ortodoxe din Transnistria”, cu reşedinţa mitropolitană la Odesa. Retrăgându-
se la Bucureşti în primăvara anului 1944, la 23 august în acelaşi an,
mitropolitul Visarion Puiu se afla la Zagreb, ca săvârşitor la hirotonia unui
arhiereu al Bisericii Ortodoxe Croate, şi, de unde, s-a refugiat în Europa
Occidentală. Mitropolitul Visarion avea să fie condamnat la moarte în
contumacie, la 21 februarie 1946, de către Tribunalul Poporului din
Bucureşti şi trecea la cele veşnice la 10 august 1964, în exil (26). De
asemenea, să reamintim că pe mitropolitul Visarion Puiu, la 28 februarie
1950, din ordinul autorităţilor comuniste, Sinodul de la Bucureşti, «format
din noii ierarhi impuşi de către puterea comunistă, l-a depus din treaptă»(27)..
Act sinodal anulat de acelaşi Sinod - chiar cu unii ierarhi care, în 1950, îl
depuseseră din treaptă - la 25 septembrie 1990.
Autorul «Istoriei Bisericii Ortodoxe Române», preotul profesor
Mircea Păcurariu scrie, în sfârşit, în ediţia a V-a a acesteia din 2000, că,
după ce în 1948 «s-au desfiinţat câteva eparhii, precum şi posturile de
ierarhi vicari», «au fost „puşi în retragere” vreo 20 de ierarhi», dar fără a-i
menţiona(28).
Cu ocazia decernării titlului de Doctor Honoris Causa al
Universităţii Catolice din Lublin, la 7 noiembrie 2000, patriarhul Teoctist
declara, printre altele, că în perioada comunistă din România «peste 20 de
ierarhi» ai Bisericii Ortodoxe Române «au fost scoşi din scaunele
chiriarhale»(29).
Într-un articol inserat într-un cotidian bucureştean în 2001, găsim
menţionaţi cincisprezece ierarhi ortodocşi prigoniţi de comunişti, dintre care
cinci mitropoliţi şi zece episcopi(30). Dar, nici de data aceasta, nu găsim
trecut pe patriarhul Nicodim printre ierarhii ortodocşi victime ale opresiunii
comuniste. În plus, printre ierarhii ostracizaţi de comunişti, absenţi dintre
cei menţionaţi de autorul articolului din cotidianul bucureştean, se cuvine să
65
menţionăm pe mitropolitul Olteniei, Nifon Criveanu, pe mitropolitul
Ardealului, Nicolae Mladin, pe episcopul locţiitor al Râmnicului, Athanasie
Dincă Bârlădeanul, pe episcopul Caransebeşului, Veniamin Nistor, pe
episcopul Maramureşului, Sebastian Rusan, pe episcopul Aradului, Andrei
Magieru, pe episcopul Eugenie Laiu, locţiitor al episcopului Tomisului, pe
episcopul Veniamin Pocitan, vicar-patriarhal, pe arhiereul Valeriu Moglan
Botoşăneanul, locţiitor al mitropolitului Moldovei, şi, apoi, locţiitor al
episcopului Buzăului, şi pe episcopul Valerian Zaharia al Oradiei.
La începutul lunii august 2002, Răzvan Codrescu scria despre
«zecile de ierarhi înlăturaţi din scaun (ba chiar lichidaţi)»(31), fără a-i şi
menţiona.
Unii cercetători ai perioadei comuniste trec în rândul ierarhilor scoşi
la pensie din oficiu şi îndepărtaţi din scaun şi pe episcopul Constanţei
(Tomisului), Gherontie Nicolau (1867-1949). Episcopul Gherontie se
retrăsese însă din scaun la 1 noiembrie 1942(32).
Au fost, însă, şi alţi doi ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române - în
afara celor douăzeci şi şase pomeniţi mai sus - prigoniţi de comunişti. Mai
întâi, este cazul episcopului Antim Nica al Ismailului şi, apoi, al însuşi
patriarhului Justinian. Cu precizarea că prigoana suferită - mai ales, de
episcopul Antim - este diferită ca durată şi manifestare faţă de a acelora.
Vlădica Antim s-a refugiat în România în vara anului 1944, o dată cu
invadarea Basarabiei de către trupele ruseşti. Abia la 11 septembrie 1947,
vlădica Antim era numit locţiitor al scaunului de episcop al Dunării de Jos
(Galaţi), unde va sta până în februarie 1950. Din acel an, 1950, şi până în
1973, a fost episcop-vicar patriarhal, iar, din 10 iunie 1973 şi până la 16
octombrie 1975, episcop al Dunării de Jos, apoi, la 9 noiembrie 1975, era
înscăunat arhiepiscop al Dunării de Jos. Moare în scaun, de boală şi de
bătrâneţe. Este singurul ierarh fost în Basarabia, care, cu excepţia a trei ani
(vară 1944-septembrie 1947), când a fost ţinut fără eparhie, n-a cunoscut
prigoana comunistă, în toată amploarea ei, asemenea celorlalţi.
Patriarhul Justinian (1948-1977) a căzut victimă prigoanei
comuniste, atunci când a protestat împotriva Decretului 410 din 19
noiembrie 1959, care prevedea că puteau fi admise în monahism doar
persoanele care au împlinit vârsta de 55 de ani, bărbaţii, şi de 50 de ani-
femeile, şi, în baza căruia, au fost scoşi din mănăstiri «cca 5.000 de monahi
şi monahii»(33). Aşadar, patriarhul Justinian «a avut curajul să protesteze
împotriva acestui decret abuziv», motiv pentru care «a fost trimis la schitul
Dragoslavele, unde i s-a fixat domiciliu forţat timp de şase luni !»(34).
Iată ce găsim consemnat despre opoziţia patriarhului Justinian faţă
de măsurile antibisericeşti şi antimonahale ale regimului comunist,
66
anterioare emiterii decretului 410, în chiar un raport al Securităţii din 28 mai
1959: «În ultima vreme, patriarhul Justinian Marina se manifestă tot mai
alarmant în legătură cu unele evenimente ce au loc în cadrul Bisericii
Ortodoxe. … Concludentă este şi poziţia sa faţă de excluderea din mânăstire
a mai multor categorii de călugări. Intr-o discuţie cu mai mulţi clerici,
patriarhul a afirmat deschis că el nu va aplica dispoziţiile Departamentului
Cultelor cu privire la această problemă, pentru că acestea nu ar fi în
conformitate cu hotărârea Sinodului. El susţine că, în Sinod, s-a hotărât să
fie scoşi numai acei călugări care nu corespund din punct de vedere al
disciplinei interioare a fiecărei mânăstiri, iar scoaterea acestora să fie
hotărâtă de stareţ şi exarhii respectivi. Justinian Marina a convocat pe toţi
stareţii din eparhia Bucureştilor cu care a întocmit lista de călugări ce
trebuie scoşi din mânăstiri, analizând situaţia lor conform aceluiaşi criteriu,
neluând în consideraţie listele date de Departamentul Cultelor. Din toate
informaţiile obţinute de organele noastre rezultă, în momentul de faţă, cu
claritate, că intenţia patriarhului este aceea de a arunca toată răspunderea
măsurilor luate în privinţa mănăstirilor asupra autorităţilor de stat şi asupra
lui Justin Moisescu, în timp ce acreditează, în mod sistematic, în rândul
clerului, zvonul că el este împotriva acestor măsuri şi că luptă pentru
înlăturarea lor». Patriarhul Justinian, potrivit aceluiaşi raport, «a arătat că
scoaterea călugărilor din viaţa monahală este o măsură ilegală luată de
organele Securităţii, că, pentru ilegalităţi similare, în trecut, funcţionari ai
Securităţii au intrat în puşcărie şi nu vrea ca, în viitor, când se va pune capăt
acestei ilegalităţi, împreună cu funcţionarii de la Securitate să intre în
puşcărie şi episcopii sau mitropoliţii care ar contribui la luarea acestei
măsuri ilegale»(35).
Datorită protestului său, patriarhul Justinian nu numai că a fost
suspendat temporar din tron şi a gustat din potirul amar al surghiunului la
Schitul Dragoslavele, timp de şase luni, dar s-a încercat chiar asasinarea sa
acolo prin otrăvire. Căci, din cele ce i-au fost mărturisite, de către părintele
Arsenie Papacioc - de data aceasta - părintele Nicolae Grebenea dezvăluia,
în 1992, că patriarhul Justinian a fost şi otrăvit. Preotul Grebenea revela:
«monahul Arsenie Papacioc, care împreună cu arhimandritul Cleopa
spovedeau pe patriarhul Justinian Marina, mi-a spus că acesta le-a arătat
picioarele, pe care erau urmele unei otrăviri»(36)..
Cert este că patriarhul Justinian se afla în colimatorul Securităţii şi
înainte de opoziţia sa faţă de decretul 410 din 1959, după cum o ilustrează
cele scrise de însuşi ministrul de Interne, Alexandru Drăghici, într-un raport
din octombrie 1958. În respectivul raport, Alexandru Drăghici scrie că
patriarhul Justinian «de la preluarea conducerii Bisericii Ortodoxe, a
67
acţionat sistematic pentru înlăturarea elementelor progresiste şi pentru
promovarea elementelor celor mai reacţionare, în special a legionarilor, în
rândurile clerului»(37).
De patriarhul Justinian, a vrut să scape şi succesorul lui Gheorghiu
Dej, căci «Ceauşescu a încercat de mai multe ori să-l elimine, printr-un
accident ori „sinucidere”, pe Marina, pentru a instala un om de-al lui ca
Patriarh», după cum scrie dl. prof. dr. Paul Teodorescu (38).. În fond, şi
mărunţii dictatori din cetatea lui Bucur, Pauker, Dej şi Ceauşescu acţionau
aplicând învăţătura idolului lor, Lenin, care scria: «Legea partidului
(comunist) e fără-de-legea. E puterea necruţătoare şi nestăvilită de nici o
regulă şi de nici o normă, căci numai aşa poate avangarda clasei muncitoare
să conducă proletariatul la victoria totală împotriva burgheziei. Partidul va
înşela pe toată lumea, va minţi, va întrebuinţa orice mijloace de inducere în
eroare, va şantaja, căci, până la urmă, unul din doi va cânta prohodul
celuilalt»(39).. De altfel, după acelaşi Lenin, «minciuna nu este numai un
mijloc permis de a fi folosit, ci mijlocul dovedit al luptei bolşevice»(40).
De la întronizarea sa ca al treilea patriarh, la 6 iunie 1948, şi până la
moartea sa din 26 martie 1977, «în faţa adversităţilor la care a fost supusă
Biserica», scrie dl. Mihai Urzică, «Patriarhul Justinian s-a dovedit un abil
diplomat şi a căutat să ţină piept, pe cât a putut, atacurilor îndreptate
împotriva Casei Domnului. El a menţinut strâns unite rândurile clerului, a
sprijinit pe condamnaţii politici dintre preoţii şi călugării eliberaţi din
puşcării şi a restaurat multe biserici şi mănăstiri, înfruntând sancţiunile,
ameninţările şi chiar domiciliul forţat la care, pentru o vreme, a fost
supus»(41).
Urmare cercetării noastre, am ajuns, deci, la concluzia că, în anii
1944-1981, adică, în timpul dictaturii comuniste a Anei Pauker, a lui
Gheorghe Gheorghiu-Dej şi a lui Nicolae Ceauşescu - născute toate din
totalitarismul de tip sovietic bolşevic şi stalinist - numărul real al ierarhilor
Bisericii Ortodoxe îndepărtaţi din scaunele lor, prigoniţi în diverse feluri de
braţul lung al Partidului Comunist, Securitatea, trimişi - aproape toţi - în
surghiun la mănăstiri şi schituri, unde cei mai mulţi au şi murit, iar câţiva au
fost şi otrăviţi, şi doi şi întemniţaţi, se ridică la douăzeci şi opt. Iată de ce se
şi explică că Biserica Ortodoxă Română rămăsese să aibă puţini ierarhi.
Bunăoară, în 1976, Biserica Ortodoxă Română avea «numai 12 ierarhi
titulari şi câţiva ierarhi vicari»(42).
Pe lângă cei 28 de ierarhi ai Bisericii Ortodoxe, în perioada dictaturii
comuniste din România au mai fost prigoniţi şi episcopii ortodocşi de stil
vechi, Evloghie şi Pahomie. Ultimii doi au fost şi întemniţaţi. La fel,
întemniţat a fost şi ierarhul Galaction Gordon, după trecerea sa la Biserica
68
Ortodoxă de stil vechi. Pe de altă parte, să mai amintim că prigoanei
comuniste din România i-a căzut victimă şi mitropolitul rus Nicolae al
Rostovului. Pe mitropolitul Nicolae, în vârstă de 80 de ani, l-au găsit trupele
române «într-un lagăr de concentrare», împreună cu duhovnicul acestuia,
protoiereul Ioan Culîghin, de 60 de ani, «spre sfârşitul verii lui 1941»(43), în
timp ce intrau în oraşul Rostov de pe Don. În 1943, mitropolitul Nicolae şi
duhovnicul său Ioan de la mănăstirea şi schitul Optina-Pustina - practicant
al rugăciunii isihaste - au însoţit trupele române de retragere, stabilindu-se la
Mănăstirea Cernica, «cu binecuvântarea patriarhului Nicodim»(44)..
Un caz cu totul aparte, în rândul ierarhilor ortodocşi, îl constituie fiul
episcopului Grigore Leu, Vasile, care, potrivit unei mărturii recente, avea să
fie sfinţit episcop al românilor ortodocşi din exil, în decembrie 1949, la
München, de către ierarhii Bisericii Ruse din exil. La «16 august 1952»,
episcopul Vasile Leu «este răpit … din Viena, după ce i s-a făcut o injecţie».
Apoi, a fost dus «la Moscova şi întemniţat la Liublianca», unde avea să fie
«anchetat timp de şapte luni, sub acuzaţia că se afla în slujba serviciilor
secrete americane şi engleze». De la Moscova, este transferat la Bucureşti,
unde, «prin sentinţa nr. 2417» din 20. 11. 1954, «este condamnat la moarte
pentru „crimă de trădare de patrie”».(45).. În cele din urmă, scapă de
pedeapsa cu moartea, trecând prin multe puşcării comuniste din România, şi
este eliberat în 1964(46).
Actualul mitropolit al Ardealului, Antonie Plămădeală, pe de altă
parte, în volumul său recent de amintiri îl prezintă astfel pe Vasile Leu: «…
fiul episcopului Grigore Leu al Huşilor, Vasile Leu, care se pretindea
episcop, făcut undeva pe la Viena de nu ştiu cine. Adevărul era că era numai
preot, dar era un şmecheraş»(47). Actualul mitropolit Antonie fusese închis în
celulă, pe când era ieromonah, cu Vasile Leu, la Jilava.
Vasile Leu trece la cele veşnice «în 1978, la Mănăstirea Cernica»,
«refuzând până la moarte compromisurile»(48). Desigur, dezvăluiri ulterioare
vor aduce lumină în cazul lui Vasile Leu.
Din cei 28 de ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române prigoniţi de
comunişti, în afară de câţiva, toţi ceilalţi au cunoscut recluziunea monastică.
Printre primii ierarhi înlăturaţi din scaun şi trimişi în surghiun la
mănăstire a fost arhiepiscopul Chişinăului şi mitropolitul Basarabiei, Efrem
Enăcescu. Ales arhiepiscop şi mitropolit la 12 ianuarie 1944 - după ce, din
1938 şi până atunci, fusese locţiitor la Chişinău, cu numele de Tighineanul -
în vara aceluiaşi an, nu şi-a mai putut continua activitatea, din cauza
invadării Basarabiei de armatele sovietice şi s-a refugiat la Bucureşti. În
anul 1947, arhiereului Efrem i se dădea «sarcina slujirii ca spiritual şi
îndrumător duhovnicesc al studenţilor teologi din Bucureşti»(49). Cum era,
69
însă, cunoscut pentru lucrările şi predicile sale antibolşevice, fostul
mitropolit Efrem a fost trimis «în surghiun la Cernica»(50), unde a fost şi
stareţ «pînă în anul 1952»(51) şi unde a şi trecut la Domnul, la «5 decembrie
1968»(52). Afirmaţiile că mitropolitul Efrem Enăcescu ar fi fost «ucis în
detenţie de ruşi»(53), sau că «moare în detenţie»(54) nu se adeveresc(55).
În anii 1942-1944, locţiitor al episcopului Tomisului a fost arhiereul
Eugenie Laiu Suceveanul. Destituit în 1944, este trimis la Mănăstirea
Neamţ. Oricum, în 1949, este certificată prezenţa sa acolo. După Vasile
Manea, arhiereul Eugeniu (sic) Laiu, «pentru acţiuni duşmănoase faţă de
comunism, a fost arestat în 1949, potrivit informaţiilor provenite de la
protopopiatul Tg. Neamţ»(56).. Arhiereul Eugenie Laiu trece la Domnul -
după părintele Mircea Păcurariu- la 1 aprilie 1967, fiind «înmormântat în
cimitirul Mănăstirii Horaiţa», unde a şi fost trimis în surghiun(57). După
Vasile Manea, însă, acelaşi arhiereu «a încetat din viaţă la 20 aprilie
1968»(58). Totodată, Vasile Manea consideră că cele scrise de Nicolae
Steinhardt în «Jurnalul fericirii»(59) despre episcopul Leu, «pe care l-a
întâlnit în închisoare „tare dărâmat, umblând în cârje, înţolit în straie
miţoase dă baciu la o stână de munte înalt”, interogat împreună cu doctorul
Voiculescu de gardieni, „batjocoriţi şi beşteliţi, insultaţi, înjuraţi şi porcăiţi”,
s-ar putea referi în realitate la episcopul Laiu, pentru că episcopul Leu a
murit în martie 1949 şi nu a fost arestat»(60).. Într-adevăr, episcopul Grigorie
Leu trecuse la Domnul la 1 martie 1949.
Inscăunat mitropolit al Bucovinei la 25 martie 1941, Tit Simedrea s-
a retras din tronul mitropolitan la 31 ianuarie 1945, «înţelegând că va fi
disponibilizat din oficiu»(61). După retragerea din scaun, i s-a fixat
domiciliul la schitul Darvari, din Bucureşti. A «asistat la unele întâlniri»(62)
ale grupului «Rugul aprins al Maicii Domnului», ţinute la Mănăstirea Antim
până în 1948. Apoi, «din 1959», ierarhul Tit Simedrea a vieţuit la
Mănăstirea Cernica, unde a şi adormit în Domnul la 9 decembrie 1971, «sub
atenta supraveghere a Securităţii, care îi fixase domiciliul obligatoriu»(63).
Mormântul său este în cimitirul Mănăstirii Cernica.
Eruditul mitropolit al Moldovei, Irineu Mihălcescu (1939-1948),
întrucât predica deschis împotriva regimului sovietic, a fost «forţat să se
retragă din scaun»(64), la 16 august 1947, şi trimis în surghiun la Mănăstirea
Neamţ, pentru ca, la 3 aprilie 1948, să sfârşească prin «otrăvire»(65), sau «în
condiţii misterioase, se pare otrăvit»(66), sau, după alte mărturii, «în
împrejurări neelucidate(67), sau «în împrejurări neclare»(68), sau «moarte
suspectă»(69). Totuşi, părintele profesor dr. Mircea Păcurariu scrie, în
«Istoria Bisericii Ortodoxe Române» din 1997, că «bătrân şi bolnav,
mitropolitul Irineu s-a retras din scaun, în august 1947» şi «s-a retras la
70
Mănăstirea Agapia, unde a şi murit, la 3 aprilie 1948»(70). La fel, şi prea
sfinţitul episcop Gherasim Cucoşel-Putneanul scria, într-o carte publicată în
2001, că mitropolitul Irineu Mihălcescu «s-a retras din scaun, pe motiv de
boală, stabilindu-se la Mănăstirea Agapia ; în 3 aprilie 1948, trece între
aleşii Domnului»(71), pentru ca, tot episcopul Gherasim să scrie, în aceeaşi
carte, că, în 1947, mitropolitul Irineu Mihălcescu «a fost pensionat din
scaunul mitropolitan şi trimis la Mănăstirea Agapia, iar Marina (Justinian, n.
n.) a fost ales mitropolit»(72. Mai mult chiar, episcopul Gherasim precizează
că «Marina l-a înlocuit pe Irineu prin intermediul Statului»(73) şi adaugă:
«După mai bine de jumătate de secol, cine mai ştie adevărul ?»(74). Cel de
Sus, fireşte, şi-l va dezvălui când va voi ! Sigur este că mitropolitul Irineu a
fost «forţat să se retragă din scaun»(75) la 16 august 1947.
Mitropolia Olteniei a fost desfiinţată la 20 aprilie 1945 şi, în aceeaşi
zi, era pensionat şi mitropolitul ei, Nifon Criveanu - înscăunat la 21
decembrie 1939 - cu toate că avea doar «vârsta de 56 de ani»(76).
Mitropolitul Nifon a trecut la Domnul la 14 iunie 1970, în Bucureşti,
la Schitul Maicilor, unde a fost trimis în surghiun, iar mormântul său este în
cimitirul Mănăstirii Cernica(77).
Pe scaunul Episcopiei Dunării de Jos, a urcat, la 25 iunie 1924,
episcopul Cosma Petrovici, care a păstorit «până în august 1947», «când s-a
retras din scaun», potrivit părintelui Păcurariu(78). Însă părintele Păcurariu
nu indică motivul retragerii episcopului Cosma şi nici unde s-a retras - în
realitate, trimis de comunişti în recluziune monastică - ci doar că a murit la
16 decembrie 1948(79). De la Vasile Manea, aflăm că episcopul Cosma «a
fost „pus în retragere” prin decretul 1836/10 septembrie 1947»(80).
Autorităţile comuniste din România postbelică voiau să înlăture, cu
orice preţ, pe însuşi patriarhul Nicodim Munteanu (1939 - + 27 febr. 1948),
care nu accepta, fireşte, să le fie „tovarăş de drum”, sau, cum aflăm scris
într-o lucrare editată de Consiliul Naţional Român în 1983, la Freiburg - şi
prefaţată de dl. Cicerone Ioniţoiu - pentru că «a refuzat să devină o unealtă
docilă în mâna comuniştilor»(81). Mai mult, patriarhul Nicodim voia să
aleagă noi ierarhi, care nu le plăceau, însă, autorităţilor comuniste, ca în
cazul arhimandritului Vasile Vasilachi, fost secretar patriarhal, predicator la
Catedrala patriarhală şi stareţ al Mănăstirii Antim în timpul patriarhatului
său(82). Mai exact, în 1946, patriarhul Nicodim l-a «recomandat» pe
părintele Vasile Vasilachi să fie arhiereu vicar «dar guvernul comunist s-a
opus»(83).
După cum am amintit deja, patriarhul Nicodim a fost cel care a dat
binecuvântare mitropolitului Nicolae al Rostovului şi duhovnicului său
isihast, protoiereul Ioan Kulîghin, să se stabilească la Mănăstirea Cernica. Şi
71
tot acelaşi patriarh şi-a dat consimţământul, în 1946, ca grupul de
intelectuali ai mişcării isihaste «Rugul aprins al Maicii Domnului» să-şi
desfăşoare activitatea la Mănăstirea Antim din Bucureşti(84). De fapt, la
Mănăstirea Antim, încă din 1945, sub oblăduirea stareţului acesteia,
arhimandritul Vasile Vasilachi, se începuse «o activitate cu caracter
spiritual»(85).
În vara anului 1947, patriarhul Nicodim Munteanu «este obligat să
se retragă la Mănăstirea Neamţ, sub supraveghere permanentă»(86). Cel
puţin, aici, la Mănăstirea Neamţ, patriarhul Nicodim era alături de
«duhovnicul» său, arhimandritul Ambrozie Nechifor, un monah «fără nici o
clasă primară», dar autodidact şi foarte îmbunătăţit duhovniceşte(87).
Retragerea patriarhului Nicodim la Mănăstirea Neamţ era
consemnată şi de publicaţia catolică franceză din martie 1948 - menţionată
mai sus – potrivit căreia, retragerea patriarhului Nicodim, efectuată după
vizita patriarhului Alexei al Moscovei, se datora «dezacordului grav» dintre
întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române şi guvernul comunist. «După
vizita spectaculară pe care patriarhul Alexei o făcu la Bucureşti (sfârşit mai-
7 iunie 1947)» - consemnează respectiva publicaţie- «patriarhul Nicodim s-a
retras în vechea sa mănăstire de la Piatra (sic) Neamţ, şi el nu revenise încă
la sfârşitul lui noiembrie. Motivul de sănătate invocat pentru această lungă
absenţă (de pe tronul patriarhal, n. n.) nu ar fi decât un mijloc de-a disimula
în public dezacordul grav existent între el şi guvern, mai ales că acesta a
trecut complet sub controlul partidului comunist (noiembrie 1947)»(88).
Acolo, în Mănăstirea Neamţ, la 27 februarie 1948, patriarhul Nicodim şi
moare «otrăvit», după dl. Cicerone Ioniţoiu(89) sau «asasinat», după dl.
Sergiu Grossu(90). Iar, după un documentar realizat în octombrie 1996,
patriarhul Nicodim moare «în condiţii cel puţin curioase», sau «după unele
surse, a fost otrăvit»(91).
Patriarhul Nicodim a fost îngropat în catedrala patriarhală, alături de
predecesorul său, Miron Cristea.
Pus în retragere în 1947, prin decretul 1836 din 10 septembrie a
acelui an, a fost şi episcopul Lucian Triteanu al Romanului, înscăunat la 10
iunie 1923. Cu toate că, într-o lucrare publicată în 1984, preotul cărturar
Scarlat Porcescu avea să scrie următoarele: «La o vârstă înaintată, cu
puterile slăbite din cauza unui accident, episcopul Lucian s-a retras din
scaun în luna august 1947. El a mai trăit până la 6 septembrie 1953, locuind
în casa proprietate personală, situată în apropierea episcopiei, pe care, prin
testament, a trecut-o în patrimoniul eparhiei»(92). Mai mult, chiar şi în
«Istoria» postdecembristă a profesorului Păcurariu, aflăm că episcopul
Lucian Triteanu «s-a retras din scaun în august 1947»(93). Însă, profesorul
72
Păcurariu nu indică motivul retragerii episcopului Lucian din scaun şi nici
nu menţionează unde s-a stabilit. De fapt «retragerea» episcopului Lucian în
casa din incinta episcopiei era, în realitate, recluziune monastică impusă de
autorităţile comuniste. Mai ales că incinta şi catedrala unei eparhii au statut
de mănăstire. S-a mutat la Domnul la 6 septembrie 1953, fiind înmormântat
în curtea episcopiei.
Ca locţiitor al episcopului Episcopiei Râmnicului, reînfiinţată la 20
aprilie 1945(94), a fost ales, la 21 aprilie 1945, arhiereul vicar-patriarhal
Athanasie Dincă Bîrlădeanul. Numai că, la 11 martie 1948, arhiereul
locţiitor Athanasie este destituit şi trimis la Mănăstirea Neamţ, unde va fi şi
profesor la Seminarul monahal înfiinţat acolo de patriarhul Justinian.
Seminarul monahal de la Mănăstirea Neamţ a început să funcţioneze din
luna februarie a anului 1949, doar cu profesori arhierei, şi având ca prim
director al său pe episcopul Partenie Ciopron(95). După desfiinţarea
Seminarului monahal de la Neamţ în 1952, arhiereul Athanasie este trimis la
Mănăstirea Cernica, unde, potrivit părintelui Păcurariu, «moare la 6 Ianuarie
1973»(96). Vasile Manea scrie, însă, că arhiereul Athanasie Dincă «a murit la
Căldăruşani» şi chiar «în anul în care a fost înlăturat din scaunul
episcopal»(97).
Referitor la Mănăstirea Neamţ, se cuvine relevat că, în 1949, se aflau
în incinta acesteia cinci ierarhi ortodocşi destituiţi de către autorităţile
comuniste: Partenie Ciopron, Emilian Antal, Pavel Şerpe, Eugenie Laiu şi
Athanasie Dincă(98).
Arhiereul Veniamin Pocitan, episcop al Huşilor între 1932-1934, cu
numele de Bârlădeanul, a fost şi episcop vicar-patriarhal între anii 1935-
1948. În 1948, a fost pensionat oficial, pe motiv de vârstă, la 78 de ani. Din
«Istoria» părintelui Păcurariu, aflăm că arhiereul Veniamin Pocitan a trecut
la Domnul în 1955, fără a indica şi locul unde a vieţuit de la îndepărtarea sa
din scaun şi până în acel an sau unde a fost înmormântat.
Trimis în recluziune monastică, în perioada respectivă, a fost şi
vlădica Partenie Ciopron, care a fost episcopul Armatei din 1937 şi până la
3 august 1948(99).
Episcopul dr. Partenie Ciopron avea gradul de general de brigadă şi
era al treilea ierarh al Armatei române, cu reşedinţa la Alba Iulia. La această
dată, conform Legii 177 din 3 august 1948, Episcopia Armatei se
desfiinţează, iar episcopul ei, Partenie Ciopron, «se şterge din controalele
armatei» - adică este scos din cadrele active ale acesteia - şi «pensionat» la
«4 August 1948 »(100).
În mai 1949, patriarhul Justinian îl aduce pe vlădica Partenie
Ciopron ca episcop vicar patriarhal. În decembrie 1949, însă, Partenie
73
Ciopron este îndepărtat de la Patriarhia română, pe motiv că era autorul unei
pastorale din «perioada Campaniei de Est, în care amintea că ostaşii luptă
„împotriva bolşevismului” şi pentru „apărarea credinţei şi gliei
strămoşeşti”»(101).
Ca vicar patriarhal - potrivit mitropolitului Antonie Plămădeală -
Partenie Ciopron, «la o întâlnire cu studenţii la Institutul Teologic, le-a spus:
„Fiţi atenţi: sânteţi ca nişte oi în mijlocul lupilor, cum spune Mântuitorul”.
Textul era biblic şi se potriveşte oricăror generaţii de viitori preoţi. Ei bine,
de îndată, textul a fost tălmăcit de invizibilii ascunşi printre ascultători ca un
text de condamnare şi blamare a „revoluţiei” comuniste. Ceea ce şi era,
aplicat la imediat. Dar textul era, totuşi, biblic. A doua zi, episcopul Ciopron
a fost trimis la mănăstire»(102).
Patriarhul Justinian a trimis pe ierarhii ale căror eparhii fuseseră
desfiinţate în 1948, ca profesori la Seminarul monahal de la Mănăstirea
Neamţ. Vlădica Partenie Ciopron a fost şi el trimis la Mănăstirea Neamţ în
decembrie 1949, ca profesor şi director al respectivului Seminar monahal.
Numai că, în toamna anului 1950, ex-episcopul Armatei era trimis la
Mănăstirea Sf. Ioan cel Nou de la Suceava, ca stareţ103).
Ca stareţ fiind, în toamna anului 1961, Partenie Ciopron era
«anchetat din nou, urmând ca pe lângă privaţiunile ce le suportase să i se
ridice şi bruma de pensie»(104). Ancheta era condusă «de un inspector de la
culte pe numele de Ciubotariu care, în interogatoriu, s-a axat pe cele
cuprinse în pastorala mai sus-amintită. Răspunsul ierarhului Partenie a fost
că acelaşi zel l-a depus şi în Campania de Vest, drept pentru care a fost
decorat de mareşalul sovietic Malinovski, iar acest lucru nu l-a făcut
cunoscut pentru „că nu era cazul”»(105). Iată, însă, că de cele declarate de
vlădica Partenie Ciopron avea să fie «înştiinţat şi Emil Bodnăraş»(106), fapt
care a dus la „reabilitarea” sa, fiind numit locţiitor al episcopului Romanului
şi Huşilor - unde mai fusese, de altfel, numit de la 13 septembrie 1947 şi
până la 15 decembrie acelaşi an – iar, de la 4 martie 1962, înscăunat episcop
al aceleiaşi eparhii. Aşadar, după un „semi-exil” de 14 ani la Mănăstirea
Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, vlădica Partenie urcă pe tronul
Romanului şi Huşilor, unde va păstori până la 1 ianuarie 1978, când «bolnav
fiind, s-a retras la Mănăstirea Văratec»(107). Din scaunul Romanului şi
Huşilor, se retrage în 1978, la Mănăstirea Văratec «şi din cauza necazurilor
făcute de către Securitate»(108). La Văratec, s-a şi mutat la Domnul, la 28
iulie 1980, fiind înmormântat în cimitirul mănăstirii. Regretabil este că nici
până astăzi Episcopia Armatei n-a fost încă reînfiinţată !
Episcopia ortodoxă a Maramureşului a fost desfiinţată la 18
septembrie 1948. La 30 noiembrie 1947, fusese sfinţit episcop al acesteia
74
Sebastian Rusan. Trei zile după desfiinţarea episcopiei, adică la 21
septembrie 1948, vlădica Sebastian devine titularul arhiepiscopiei Sucevei şi
Maramureşului. Desfiinţată şi Arhiepiscopia Sucevei şi Maramureşului, prin
hotărârea Adunării Naţionale Bisericeşti din 26 februarie 1950, din
dispoziţia autorităţilor comuniste, arhiepiscopul Sebastian Rusan este
învestit şi înscăunat mitropolit al Moldovei la 25 martie 1950, al cărei
întâistătător rămâne până la moartea sa din 15 septembrie 1956.
În 1992, preotul Nicolae Grebenea - care a fost închis la Aiud, Baia
Sprie şi în mina de la Cavnic - dezvăluia presei bisericeşti că, din cele ce i-
au fost spuse de părintele Ilie Cleopa, în anul 1975, mitropolitul Sebastian
Rusan, ca şi episcopul Aradului, Andrei Magieru, au fost otrăviţi. Iată ce i-ar
fi spus părintele Cleopa: «Intr-o seară, era la mine Mihail Sadoveanu,
marele scriitor. El mi-a zis: Cleopa, fugi la Iaşi, că astă-seară primesc hapul
mitropolitul Sebastian (Rusan) şi episcopul de la Arad, Magieru(109). Am
spus: Nu mai pot ajunge, e târziu… Dar el a spus : Nu cu trenul, du-te
repede cu maşina mea. Du-te şi spovedeşte-l şi împărtăşeşte-l. Poate îl prinzi
viu. Am plecat în grabă. Când am intrat în palatul mitropolitan, mitropolitul
era înlemnit pe scaun, cu o mână în sus»(110). Iar, la întrebarea părintelui N.
Grebenea, «de ce l-au ucis» pe mitropolitul Sebastian Rusan, părintele
Cleopa i-a răspuns: «Se bucura de trecere, dar vorbea prea deschis. El
spunea oamenilor: „Nu vă luaţi după ăştia care zic că nu există Dumnezeu:
ăştia-s nebuni. Cum să nu existe Dumnezeu ? Cine le-a făcut pe toate ?»(111).
Mormântul său este în curtea mitropoliei din Iaşi, lângă Biserica Sfântul
Gheorghe.
Vasile Manea îl caracteriza pe mitropolitul Sebastian Rusan astfel:
«Dar şi printre ierarhii numiţi de către autorităţile comuniste au existat
oameni cu demnitate, care au plătit uneori cu viaţa curajul de a nu se supune
stăpânirii atee. Este şi cazul mitropolitului Sebastian Rusan care se pare că a
fost otrăvit»(112).
Ca episcop al Aradului, era înscăunat, la 2 februarie 1936, Andrei
Magieru. Mărturia preotului Nicolae Grebenea, inserată mai sus, indică,
totodată, că şi episcopul Andrei Magieru a fost otrăvit. De asemenea ,şi dl.
Cicerone Ioniţoiu scrie că episcopul Andrei Magieru a fost «otrăvit la 13.
05. 1960»(113). În momentul otrăvirii, Andrei Magieru era episcop în scaun.
Mormântul său se află în cripta arhierească de la Mănăstirea Hodoş-Bodrog.
Arhiereul Emilian Dumitru Antal, fost vicar al Mitropoliei
Ungrovlahiei, fost episcop locotenent al Episcopiei Argeşului, şi fost
locţiitor -locum tenens- al Mitropoliei Bucovinei, a fost destituit în 1948. A
fost exilat la Mănăstirea Neamţ, unde, din februarie 1949, a funcţionat ca
profesor le Seminarul monahal. Apoi, acelaşi ierarh a fost trimis la
75
Mănăstirea Cozia, pe care a şi condus-o ca stareţ «de la 1 septembrie 1950
pînă la 21 august 1952»(114). La «20 august 1952», arhiereul Emilian Antal
«a fost schimbat din stăreţia Mânăstirii Cozia şi trimis stareţ la sf.
Mânăstire Topliţa»(115) din judeţul Harghita, unde a rămas timp de 19 ani,
până la adormirea în Domnul, la 15 iunie 1971, fiind şi înmormântat în
cimitirul acesteia.
Ierarhul românilor ortodocşi din S.U.A., Policarp Moruşca (1935-
1939), a fost reţinut în România de regele Carol al II-lea în 1939, în timpul
celei de-a doua călătorii efectuate în ţară. Împiedicat, apoi, de cel de-al
doilea război mondial, episcopul Policarp spera, totuşi, să se întoarcă în
eparhia sa, după terminarea războiului, dar a fost reţinut în ţară de
comunişti. În scrisoarea sa pastorală către clericii şi credincioşii episcopiei
sale din S.U.A., scrisă la Bucureşti, la 20 decembrie 1945, episcopul
Policarp scria: «Vin din nou în mijlocul vostru, pe calea aceasta a scrisului,
dacă altfel nu se poate încă, până nu se vor relua raporturile diplomatice
dintre marea republică a S.U.A. şi ţara noastră, România. Sunt aproape şase
ani şi jumătate de când am plecat de acolo, fără să-mi aduc aminte că se
pregăteau evenimente care vor împiedica reîntoarcerea mea în toamna
anului 1939»(116). Şi tot în aceeaşi scrisoare pastorală, arhiereul Policarp
scrie şi despre misiunile care i-au fost încredinţate în România, după
reţinerea sa, astfel: «Căci, dacă nu mi s-a îngăduit să mă întorc la misiunea
mea din America, se cădea să-mi slujesc biserica şi neamul aici. Astfel, am
fost numit, în 1941, director al Institutului Teologic din Bucureşti, unde îşi
fac educaţia şi se pregătesc viitorii preoţi ai bisericii noastre. Iar când s-a
cerut să reînfiripăm viaţa religioasă şi românească în Basarabia, am fost
trimis acolo, în partea sudică, locotenent de episcop al Cetăţii Albe-Izmail,
până în 1944, când s-a ales episcop titular. După aceasta, m-am întors iarăşi
la conducerea Institutului Teologic, până acum, când am fost delegat, de
Sfântul Sinod, locotenent de episcop în Eparhia Maramureşului»(117).
Sinodul Bisericii Ortodoxe Române l-a numit, într-adevăr, pe
Policarp Moruşca, locţiitor al episcopului Cetăţii Albe-Izmail la 1
septembrie 1941- până în ianuarie 1944 – apoi, locţiitor al episcopului
Maramureşului în decembrie 1945; unde a rămas până la 11 decembrie
1946. Faptul că vlădica Policarp a fost ierarh în Basarabia i-a agravat,
desigur, reîntoarcerea în S.U.A., aşa încât noile autorităţi comuniste l-au
pensionat în 1948. Vlădica Policarp avea să se mute la Domnul, în 1958,
fiind îngropat la Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul din Alba-Iulia, unde i se şi
stabilise domiciliu obligatoriu. De aici, de la Alba Iulia, cu puţin timp
înainte de a trece la Domnul, ierarhul Policarp trimitea o scrisoare pastorală
«către Episcopia Ortodoxă Română din America Vatra Românească- Grass
76
Lake, Michigan», la 14 iulie 1958, semnând «episcopul Americii în
retragere»(118)..
Grigorie Leu, episcopul Huşilor (1940-1949), a fost înlăturat din
scaun şi pensionat în 1949. Episcopul Leu a fost „pus în retragere” la 5
februarie 1949, când eparhia sa a fost împărţită între episcopiile de Roman
şi Galaţi, şi a murit, în vârstă de 69 de ani, la 1 martie 1949, adică la nici o
lună de la destituirea sa. Potrivit d-lui Cicerone Ioniţoiu, episcopul Grigorie
Leu a murit «otrăvit»(119). Vlădica Leu a fost otrăvit în Mănăstirea Sfinţii
Apostoli Petru şi Pavel din Huşi, unde vieţuia şi care era şi sediul Episcopiei
Huşilor. Din cartea editată de Consiliul Naţional Român, în 1983, aflăm că
«moartea misterioasă survenită pe neaşteptate a episcopului de Huşi,
Grigore Leu», s-ar fi datorat faptului că «el era singurul care cunoştea pe
făptaş şi metodele folosite pentru exterminarea Patriarhului Nicodim şi a
mitropolitului Irineu Mihălcescu»(120).. Într-o lucrare editată în 1995, la Cluj-
Napoca, găsim scris despre episcopul Grigorie Leu: «În cadrul Sinodului, a
avut funcţia de coordonator al Bisericii din exil. Datorită refuzului de a
afilia bisericile române din exil la Patriarhia Moscovei, este arestat şi
ucis»(121).
Din cele consemnate într-un cotidian bucureştean, din 21 aprilie
2001, otrăvirea episcopului Leu s-ar fi datorat şi fugii fiului său preot,
Vasile, în Occident, în august 1948, şi care «a înfiinţat mai multe parohii
ortodoxe româneşti în exil, încercând să coaguleze exilul»(122). Motiv pentru
care, «în ţară», scrie ziaristul, «reacţia autorităţilor nu se lasă aşteptată. În
primul rând, a avut de suferit tatăl lui Vasile Leu, episcopul Grigore Leu. Pe
25 februarie 1949, episcopul Grigore este invitat la Bucureşti, pentru
discuţii. La întoarcere, i se face rău şi, după trei zile, moare, fiind mai mult
ca sigur otrăvit»(123).
Valeriu Moglan Botoşăneanul, fost locţiitor al mitropolitului
Moldovei în iunie-decembrie 1939, şi locţiitor al episcopului Buzăului, din
5 septembrie 1942 şi până în ianuarie 1944, a fost depus din treaptă în 1949
şi trimis la Mănăstirea Neamţ, unde a şi trecut la Domnul la 14 august
1949.(124) De semnalat, însă, că, la Slujba înmormântării ierarhului Valeriu
Moglan, din «15 August» 1949, săvârşită în biserica Mănăstirii Neamţ, aşa
cum scria, foarte recent, un participant la aceasta - pe atunci diacon -
actualul episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei, prea sfinţitul Gherasim
Cucoşel-Putneanul, «nu a fost nici un vlădică la înmormântare»(125).
Mormântul său este în cimitirul Mănăstirii Neamţ.
Episcopia Caransebeşului a fost contopită cu Arhiepiscopia
Timişoarei «la data de 5 februarie 1949»(126), iar episcopul ei, Veniamin
Nistor (24 august 1941-5 februarie 1949), potrivit părintelui Păcurariu, «s-a
77
retras la Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia»(127). Realitatea este că
episcopul Veniamin Nistor a fost «obligat să părăsească imediat eparhia pe
care a condus-o timp de 8 ani, retrăgându-se forţat la Alba Iulia, în localul
fostei reşedinţe a episcopului armatei, episcopie şi aceasta desfiinţată»(128).
Profesorul Petru Ardelean scrie despre episcopul Veniamin Nistor
într-un articol publicat în anul 2000, întitulat «Tragedia unui episcop», că
«era urmărit permanent ca unul ce nu agrea regimul comunist»(129).
Pensionat «din oficiu şi lipsit de orice resurse financiare»(130), episcopul
Veniamin pleca, deci, în februarie 1949 în recluziune monastică la
Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul din Alba Iulia, unde şi moare la 5
februarie 1963. Este îngropat în cimitirul mănăstirii, alături de alţi doi
ierarhi: Policarp Moruşca şi Ioan Stroia.
În iulie 1947, patriarhul Nicodim îşi alegea ca episcop-vicar
patriarhal, cu titlul de «Ploieşteanul», pe Pavel Şerpe. Dar, doar după câteva
luni, pentru atitudinea sa anticomunistă, autorităţile îl pun „în
disponibilitate”. După destituire, episcopul Pavel Şerpe a fost trimis la
Mănăstirea Neamţ, fiind, timp de doi ani, ultimul director al Seminarului
monahal - din toamna anului 1950 şi până în vara anului 1952(131). De la
Mănăstirea Neamţ, a fost trimis «la Mănăstirea Bistriţa-Neamţ», şi, apoi, «la
Curtea de Argeş, unde se făceau cursurile de reciclare a preoţilor din toată
ţara»(132.. Aici, la Mănăstirea Curtea de Argeş, ultimul său loc de recluziune
stabilit de autorităţi, episcopul Pavel Şerpe trecea la Domnul, în 1978.
Arhiereul Galaction Gordon, fost episcop vicar al Tomisului şi fost
secretar al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a fost «retras
forţat din scaun în 1948» şi trimis «cu domiciliul forţat în mănăstire»(133)..
Dar «în 1955», arhiereul pensionar Galaction Gordon «a anunţat»(134)
trecerea sa la vechiul calendar, fapt pentru care «a fost proclamat, la 5
aprilie 1955, conducătorul Mişcării stiliste, întitulat: Arhiepiscop şi
Mitropolit al Bisericii dreptslăvitoare de stil vechi din R.P.R.»(135), cu sediul
la Mănăstirea Slătioara din Moldova, construită «în 1948»(136). Sinodul
Bisericii Ortodoxe Române avea să-l caterisească pe Galaction în cadrul
şedinţei din 14 aprilie 1955(137). Spre sfârşitul lunii mai 1955, Galaction
Gordon este invitat la Bucureşti pentru a primi, chipurile, «notificarea
legalizării Bisericilor stiliste», dar, în timpul călătoriei, este oprit «la
Ploieşti» de către «miliţie şi securitate şi supus interogatorului», apoi,
«mitropolitul este trimis cu domiciliul forţat la Cernica până în primăvara
lui 1956»(138). Condamnat «şase luni de închisoare» în primăvara anului
1956, în toamna aceluiaşi an, mitropolitul Galaction a fost trimis «cu
domiciliul obligatoriu la Mănăstirea Căldăruşani»(139). Adus la
Căldăruşani(140), mitropolitul Galaction reuşeşte, totuşi, să «sfinţească» trei
78
episcopi în toamna anului 1956, şi anume, pe părinţii: Glicherie Tănase,
Evloghie Oţa şi Metodiu Marinache. Episcopul Evloghie Oţa a fost şi el
«închis» pentru o perioadă(141). La fel, şi un alt episcop de stil vechi,
«Pahomie, a fost şi el arestat în nenumărate rânduri»(142).
Din aprilie 1955 şi până la trecerea sa la cele veşnice, în 1959,
Galaction Gordon s-a «aflat sub atenta supraveghere a Securităţii», iar
asupra morţii sale «planează şi astăzi suspiciuni, bătrânii călugări şuşotind
că lucrurile nu ar fi fost tocmai curate»(143).
Ierarhul Oradiei, Nicolae Popovici (28 iunie 1936-5 octombrie
1950), a fost şi el trimis în surghiun «din dispoziţia autorităţilor de stat»(144),
la 5 octombrie 1950, la vârsta de numai 47 de ani. Mitropolitul Antonie
Plămădeală scria, în 1992, că episcopul Nicolae Popovici «după ce în 1940
fusese expulzat de unguri de la Oradea într-un vagon de animale, devenind
erou naţional al rezistenţei împotriva Diktatului de la Viena, în 1950, e din
nou expulzat din eparhia sa şi mai trăieşte zece ani într-un exil în afara
eparhiei»(145).=. Acelaşi mitropolit preciza că episcopul Nicolae a reprezentat
«obrazul curat al Bisericii, căci el a fost atunci glasul de protest al întregii
ierarhii şi al întregii Biserici împotriva celor ce începuseră lupta cu religia,
cu Biserica şi cu slujitorii ei. Un glas s-a ridicat atunci în numele tuturor:
„Nu acceptăm scoaterea religiei din şcoli”; „Nu acceptăm batjocorirea
neamului şi Bisericii noastre”, cum se încerca o infamie împotriva memoriei
marelui Şaguna; „Nu acceptăm interzicerea tradiţiilor noastre bimilenare
creştine”»(146). Părintele Păcurariu scrie, în ediţia a V-a a «Istoriei Bisericii
Ortodoxe Române», din 2000, că episcopul Nicolae Popovici «a fost
pensionat, întrucât ceruse dreptul de a se face catehizarea tineretului şi
criticase regimul în predicile sale»(147). La rândul său, Vasile Manea, în
ediţia a II-a a cărţii sale, «Preoţi ortodocşi în închisorile comuniste», din
2001, scrie că episcopul Nicolae Popovici, «între numeroasele luări de
poziţie pentru care a fost prigonit, la 1 ianuarie 1950, la sfârşitul Sfintei
Liturghii, în faţa mulţimii de credincioşi aflaţi în catedrală, a condamnat
nedreptăţile ce se făceau în ţară: oameni întemniţaţi, deportaţi, împuşcaţi
etc. Când i s-a cerut să fie mai prudent, a răspuns: „credincioşii aşteaptă
îmbărbătare şi mângâiere”»(148). Consecinţa atitidinii demne a episcopului
Nicolae Popovici a fost depunerea din treaptă şi, apoi, «trimis forţat la
Mănăstirea Cheia, judeţul Prahova, n.n. - unde a rămas (permanent
supravegheat) până la moarte, în 1960 (în 1940, fusese expulzat din Oradea
de autorităţile horthyste, acum, era expulzat de cei de un neam cu el)»(149).
La vârsta de numai 57 de ani, episcopul Nicolae Popovici îşi dădea
«obştescul sfârşit la 29 octombrie 1960»(150). După Răzvan Codrescu,
ierarhul Nicolae Popovici a murit «în împrejurări pe cât de obscure, pe atât
79
de suspecte»(151). Cert este că episcopul Nicolae Popovici a trecut la Domnul
«după ce s-a încercat de mai multe ori otrăvirea sa»(152). Vasile Manea aduce
ca probă a încercărilor de otrăvire a episcopului Nicolae Popovici însăşi
mărturia preotului profesor dr. Ilie Moldovan, care afirmă că, atunci când l-a
vizitat pe episcopul Nicolae la Mănăstirea Cheia, vlădica i-a mărturisit «că a
fost otrăvit de două ori şi i-a cerut să îi transmită stareţului de la Sâmbăta -
părintele Dinu, fostul vicar al episcopului Nicolae Popovici - că aşteaptă să
îl scoată într-un fel de acolo»(153). Totodată, Vasile Manea aduce ca mărturie
şi un fragment dintr-o ultimă scrisoare a episcopului Popovici adresată unui
fost coleg de facultate, la 10 ianuarie 1960, în care-i destăinuia: «…datorită
unor serii întregi de necazuri şi nenorociri, care au venit în lanţ, am fost la
un pas de moarte. Mulţumesc însă Atotputernicului că m-a salvat şi exclusiv
lui îmi încredinţez soarta vieţii, mai ales, de acum înainte… Aş putea să
scriu zeci de pagini de astă dată, dar tocmai de aceea nu scriu. Durerile mari
se învăluiesc mai bine în taina tăcerii»(154). În fine, Vasile Manea mai scrie
că episcopul Popovici a murit «la Mănăstirea Cheia, în condiţii neclare» şi a
fost înmormântat «la Biertan, în satul natal»(155). După diaconul Ştefan
Iloaie şi Paul Caravia, episcopul Nicolae Popovici este «mort la Biertan,
lângă Blaj»(156). La 20 august 1992, era deshumat şi reînhumat în Catedrala
ortodoxă din Oradea, la 23 august din acelaşi an.
Părintele Onofrei Pompei, preot greco-catolic, intervievat de dl. Ilie
Mihalcea, în 1995, la întrebarea: «Cunoaşteţi şi alţi slujitori ai bisericii care
au suferit în temniţele comuniste?» a răspuns: «Episcopul Hosu, episcopul
ortodox Popovici, care n-au cedat, alţii şi alţii care n-au făcut
compromisuri»(157). Deci, pe episcopul Nicolae Popovici l-a cunoscut în
temniţă părintele Onofrei şi-i elogiază ţinuta demnă de acolo.
Ceea ce se cade a mai fi relevat este că, pe de o parte, episcopul
Nicolae Popovici, fiind ierarh în scaun, asista la reuniuni ale mişcării
isihaste «Rugul aprins al Maicii Domnului» de la Mănăstirea Antim, de la
înfiinţarea acesteia în 1946 şi până la desfiinţarea ei în 1948(158), pe de alta,
acelaşi vlădică s-a numărat printre candidaţii la scaunul de patriarh în
1948(159), fapt care n-avea să fie uitat de cel care a ajuns atunci patriarh,
adică, Justinian Marina. Tocmai faptele acestea, de altfel, aveau să
contribuie nu numai la îndepărtarea din scaun şi surghiunul lui la mănăstire,
ci şi la întemniţarea sa. Episcopul Nicolae Popovici fiind, împreună cu
episcopul Eugenie Laiu Suceveanul, cei doi ierarhi ai Bisericii Ortodoxe
Române care au fost întemniţaţi.
Vasile Lăzărescu a fost ales episcop al Episcopiei Timişoarei în iunie
1940. Episcopia avea să fie ridicată la treapta de arhiepiscopie în iunie 1947,
iar, în septembrie a aceluiaşi an, la rangul de mitropolie. Ca mitropolit,
80
Vasile Lăzărescu «a păstorit pînă la 18 decembrie 1961, cînd a fost
pensionat» sau «pus în retragere de Sf. Sinod», potrivit părintelui
Păcurariu(160). În realitate, însă, mitropolitul Vasile Lăzărescu a fost
îndepărtat din scaun la 18 decembrie 1961 şi trimis în surghiun la
Mănăstirea Cernica, unde a trecut la Domnul în 1969. Mormântul
mitropolitului Vasile se află «în cimitirul bisericii din Corneşti, jud.
Timiş»(161).
Teodor (Trandafir) Scorobeţ a fost ales arhiereu vicar al
Arhiepiscopiei Sibiului, cu titlul de Răşinăreanul, în 1946. Dar, «în 1948, a
fost scos la pensie forţat»(162) şi trimis, desigur, la mănăstire. Lipsesc însă
informaţiile. Nici chiar în «Istoria Bisericii Ortodoxe Române» a părintelui
Păcurariu, nu găsim indicat unde a vieţuit ierarhul Teodor şi nici anul morţii
sale. Mormântul său se află la Răşinari.
Urmaşul episcopului Nicolae Popovici pe tronul Oradiei a fost
episcopul Valerian Zaharia (1905-1996), înscăunat la 25 noiembrie 1951. În
ianuarie 1997, mitropolitul Antonie Plămădeală declara că Valerian Zaharia
«intrase chiar ca mare simpatizant al socialismului şi comunismului când a
fost ales episcop, dar, după câţiva ani, şi-a mai dat drumul la gură». Motiv
pentru care, declara acelaşi mitropolit, episcopul Valerian «a fost scos fără
milă din scaun şi din Sinod şi-a rămas aşa până aproape la 50 de ani, dat
afară », conchizând: «Deci, oriunde s-ar fi putut isca, şi Securitatea era
pretutindeni, oriunde s-ar fi putut isca o asemenea iniţiativă, pericolul era
decapitarea imediată şi înfricoşarea celorlalţi»(163). Scos «fără milă din scaun
şi din Sinod», episcopul Valerian Zaharia a fost la 12 decembrie 1969.
Preotul Vasile Ailioaei, parohul Parohiei Podeanu din Bucureşti, scria, în
1996, că vlădica Valerian «a fost pensionat împotriva voinţei sale în
decembrie 1969, clipă din care episcopul Valerian va redeveni un
nonconformist singuratic, cum de altfel a fost toată viaţa»(164). Acelaşi preot,
Ailioaei, mai scria că episcopul Valerian Zaharia «s-a stabilit, după lungi
peregrinări, care i-au condus paşii „de la Nistru pân‟la Tisa”, în casa
parohială a parohiei Podeanu, din strada Dornei nr. 70»(165). Care au fost
acele «lungi peregrinări», adică, unde a stat episcopul Valerian după
îndepărtarea din scaun şi până la venirea în casa parohială amintită, preotul
Ailioaie nu le prezintă. În casa parohială a Parohiei Podeanu, episcopul
Valerian s-a stabilit «în ultimii şase ani din viaţă»(166), unde a şi trecut la
cele veşnice, în ziua de 13 martie 1996.
Episcopul Valerian Zaharia este, din cele cunoscute până în prezent,
primul ierarh îndepărtat din scaun în timpul dictaturii comunist-ceauşiste.
Al doilea ierarh ortodox îndepărtat din scaun în timpul dictaturii
comunist-ceauşiste a fost mitropolitul Nicolae Mladin al Ardealului (1967-
81
1981). La 1 august 1981, mitropolitul Nicolae Mladin a fost «nevoit să se
retragă din scaun»(167), sau «retras», potrivit părintelui Păcurariu(168),
stabilindu-se la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, unde a şi trecut la Domnul, la 1
iunie 1986.
Din cele prezentate, rezultă, deci, că autorităţile comuniste au folosit
pentru recluziunea monastică a ierarhilor ortodocşi, depuşi din treaptă,
mănăstirile : Căldăruşani, Cernica, Neamţ, Agapia, Cheia, Cozia, Curtea de
Argeş, Ciorogârla, Topliţa, „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Huşi,
„Sfântul Ioan Botezătorul” din Alba Iulia, Horaiţa, Sâmbăta de Sus, precum
şi schiturile : Darvari (Bucureşti)(169), Dragoslavele(170) şi Schitul Maicilor
(Bucureşti). Aceste aşezăminte monahale ortodoxe - 13 mănăstiri şi 3
schituri - făceau parte integrantă din spaţiul concentraţionar românesc şi se
aflau sub stricta şi directa supraveghere a Securităţii.
Cu regret, constatăm, însă, că, în nici una din cele şase ediţii ale
«Ghidului aşezămintelor monahale ortodoxe din România» - ultima, în
2001- editate de dl. Mihai Vlasie nu găsim nici o referinţă sau menţiune
despre surghiunul vreunui ierarh ortodox într-unul din aşezămintele
monahale amintite mai sus. După cum, aceeaşi constatare este valabilă, din
păcate, şi în privinţa celor două ediţii - I-a în 1993, a II-a în 1995 - ale
lucrării, «Ghidul schiturilor, mănăstirilor şi aşezămintelor monahale cu
moaşte şi icoane făcătoare de minuni», apărută la Editura Anastasia din
Bucureşti şi semnată de d-nii Ion Băcănaru şi Gheorghe Iacob.
Dacă la cei 28 de ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, trecem şi pe
mitropolitul Visarion Puiu şi pe episcopul Vasile Leu, rezultă că numărul
celor care au suferit prigoana comunistă se ridică la 30. Adică 30 de ierarhi
ortodocşi români au fost victimele dictaturii comuniste din România. La
care, fireşte, se cuvin adăugaţi şi cei doi(171) ierarhi români ortodocşi de stil
vechi, ceea ce dă numărul total de 32. Oricum, indiferent de numărul lor,
cert este că toţi aceşti ierarhi prigoniţi de comunişti, unii chiar ucişi prin
otrăvire, şi alţii trimişi cu domiciliul forţat în mănăstiri şi schituri - cei mai
mulţi dintre ei - reprezentau elita ierarhiei Bisericii Ortodoxe Române, care
nu a voit să facă nici un compromis cu cei fără de Dumnezeu. Într-adevăr,
toţi ierarhii depuşi din scaun, trimişi în surghiun la mănăstiri sau schituri,
supravegheaţi, prigoniţi, întemniţaţi - doi - şi unii dintre ei şi omorâţi, prin
otrăvire, reprezintă «obrazul curat» al Bisericii Ortodoxe Române în lupta
acesteia împotriva ideologiei inumane comuniste. Iată de ce se cuvine ca
suflarea românească ortodoxă să nu-i uite. Iar Sinodul Bisericii Ortodoxe
Române să-i canonizeze, în sfârşit, ca ierarhi mărturisitori, măcar pe unii
dintre vlădicii ei martiri din anii dictaturii comuniste. În fond, este datoria
morală a Sinodului, mai ales că, «dacă e adevărat că somnul raţiunii naşte
82
monştri, nu e mai puţin adevărat că nici amorţeala memoriei nu produce
îngeri»(172).

NOTE

1)Victima Revoluţiei franceze a fost Biserica Catolică a Franţei. (Vezi Renée

Casin, Lauréate de l‟Académie Française et des Arts et Lettres de France, Les
Catholiques et la Révolution française. Editions Résiac, Montsûrs, 1988, 146
p.).
2) La « 1 aprilie 1927, se puteau număra 117 episcopi arestaţi sau deportaţi precum
şi mii de preoţi şi de călugări, fără a mai socoti pe cei care fuseseră asasinaţi»,
şi «din 1917 la 1940, 205 episcopi muriră de moarte „nenaturală‟…», iar din
«1927 la 1942 fuseseră operate 179 de arestări şi deportări de episcopi»
(Protodiacre Germain Ivanoff-Trinadzaty, Soixante-dixième anniversaire du
sergianisme, în «La voie orthodoxe», No. 17, été 1997, apud internet).
3) Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Din trecutul Bisericii româneşti din Basarabia, în
«Pe drumul credinţei», de Arhimandrit Roman Braga, Prima ediţie, HDM
Press, Inc. MI, SUA, 1995, p. 31.
4) Vezi Sergiu Grossu, Le calvaire de la Roumanie chrétienne, Editions France
Empire, Paris, 1987, p. 198 şi urm. ; Preot Dr. Ioan Dură, Pătimirea Bisericii
Ortodoxe Române 1945-1989, Editura Ramida, Bucureşti, 1994; Idem,
Monahismul românesc în anii 1948-1989. Mărturii ale românilor şi consideraţii
privitoare la acestea. Cu prefaţa de Pr. Mina Dobzeu, Editura Harisma, 1994.
5) Vezi Constantin Hlihor, Armata roşie în România şi evoluţia regimului politic,
ianuarie- martie 1945, în «Arhivele Totalitarismului», Anul III, 1995, Nr. 2, p.
52-60.
6) Vezi Florin Constantiniu-Ioan Chiper, Modelul stalinist de sovietizare a
României, în «Arhivele Totalitarismului», Anul III, 1995, Nr. 2, p. 8-28.
7) Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Şi-a făcut Biserica datoria ?, în «Vestitorul
Ortodoxiei Româneşti», An. II , 1990, Nr. 7-8, 1-30 aprilie, p. 5; Idem, Istoria
Bisericii Ortodoxe Române, Ediţia a V-a, Editura Sophia, 2000, p. 446.
8) Constantin Aioanei-Cristian Troncotă, Arhipelagul ororii, în «Magazin istoric»,
An. XXVII, 1993, nr. 3 (312), martie, p. 25.
9) Aurel Sergiu Marinescu, Prizonier în propria ţară, vol. 1, Editura Vremea,
Bucureşti, 1997, p. 39.
10) Cristian Troncotă, Securitatea: Inceputurile, în «Magazin istoric», Nr. 12, 1998,
octombrie, apud internet.
11) De altfel, «din 1946 până în 1964, 6.000 de preoţi ortodocşi au fost şicanaţi sau
condamnaţi» (Boris Buzilă, Gulag-ul românesc şi biserica, în «România
liberă», 15-16 februarie 1992, p. 5).

83
12) Cornel Pleşa, Biserica Ortodoxă la răscruce de drumuri, în «Timişoara»,
Timişoara, An. I, 1990, Nr. 14, 24 februarie, p. 2, apud «Arhivele
Totalitarismului», Anul II, 1994, Nr. 4, p. 258.
13) A se vedea şi Preot Ioan Bărdaş, Calvarul Aiudului. Din suferinţele unui preot
ortodox. Cuvânt înainte de Ana Blandiana. Editura Anastasia, 1999, p. 88.
14) Alexandru Duţu, Orthodoxie et totalitarisme, în «Sud-Estul şi contextul
european». Buletin al Institutului de Studii Sud-Est Europene, VII, Bucureşti,
1997, p. 62.
15) Sergiu Grossu, Apărând adevărul - Gânduri vechi la început de nou mileniu -
Editura Duh şi Adevăr, Bucureşti, 2002, p. 64.
16) «Les Eglises orientales et la propagande russe» (nesemnat), în «La
Documentation catholique», 30 Année, 28 Mars 1948, No. 1013, col. 414.
Traducerea noastră.
17) Interviul întitulat: „România comunistă este o imensă puşcărie”, în: Sergiu
Grossu, Apărând adevărul…, p. 118.
18) Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Crişanei şi Maramureşului,
«Obrazul curat al Bisericii», în «Telegraful Român», An. 140, 1992, Nr. 31-34,
15 august şi 1 septembrie, p. 3.
19) Idem, Om pentru Biserică şi pentru Ţară, la Oradea. Cuvânt rostit în faţa
colegiului electoral în sala Sf. Sinod din Bucureşti, înainte de alegerea noului
episcop al Oradiei, în ziua de 24 septembrie 1992, în «Telegraful Român», An.
140, 1992, Nr. 37-38, 1 octombrie, p. 3.
20) Interviu dat revistei «Cross Point» din Orleans, Massachusetts, SUA, 1994,
unde a şi fost publicat. Apud Dr. Antonie Plămădeală, Biserica în mers.
Convorbiri cu presa 1958-1995, vol. 1, Sibiu, 1999, p. 310.
21) Petru Ciuhandu, Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Greco-Catolică în faţa
neamului, Editura Buna Vestire, Beiuş, 1994, p. 66.
22) Ibidem.
23) Fr. Dr. Vasile Vasilachi, Sub acoperământul veşniciei. Colecţia Teologică
“Cuvântul vieţii”, New York, 1995, p. 47.
24) «Viaţa Cultelor», An. VI, nr. 249, 9 ian. 1998, p. 4. A se vedea şi cartea
părintelui arhimandrit Mina Dobzeu, Pentru o Biserică dinamică, Editura
Bunavestire, Bacău, 2001, p. 52.
25) Ioan Lăcustă, «Insemnări din viaţa mea», în «Magazin istoric», Anul XXXI, nr.
4 (361), aprilie 1997, p. 54.
26) Mitropolitul Visarion Puiu a fost înmormântat în localitatea Viels-Maison
(departamentul Aisne, din nordul Franţei), iar ulterior a fost «reînhumat în
cimitirul Montparnasse, din Paris» (Ioan Lăcustă, art. cit., p. 54 ; Vasile Iancu,
Fondatorul Episcopiei Ortodoxe Române din Europa Occidentală, mitropolitul
Visarion Puiu, o personalitate deliberat uitată de autorităţile comuniste şi de
către BOR, în «România liberă», apud «Buletin de informaţii al Asociaţiei
Românilor din Australia», Anul 46, Nr. 2, Mar/Apr. 2000, p. 18).
27) Vasile Manea, Preoţi ortodocşi în închisorile comuniste - ediţia a II-a, revăzută
şi adăugită - Editura Patmos, 2001, p. 6.
84
28) Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria…, ediţia a V-a, p. 446.
29) Patriarhul Teoctist, Mărturisirea valorilor evanghelice în contextul sistemului
totalitar în România, în «Ortodoxia», An. LII, 2001, Nr. 3-4, p. 8.
30) Mitropoliţii sunt : Efrem Enăcescu, Vasile Lăzărescu, Irineu Mihălcescu,
Visarion Puiu şi Tit Simedrea. Totodată, cei zece episcopi sunt: Emilian Antal,
Partenie Ciopron, Policarp Moruşca, Cosma Petrovici, Nicolae Popovici, Pavel
Şerpe - nu Şarpe, cum apare în text - Trandafir (Teodor, n. n.) Scorobeţ
(Răşinăreanul), (Ploieşteanul), Lucian - nu Lazăr, în text - Triteanu, Galaction
Gordon - nu Cordun, în text - şi Grigorie Leu (Vezi Florian Bichir, Preoţi
martiri în numele credinţei, în «Evenimentul zilei» din 13 aprilie 2001, apud
internet).
31) Răzvan Codrescu, Mărturisitori ai Ortodoxiei în România postbelică, în
«Aldine». Supliment săptămânal al ziarului «România liberă», din 10 august
2002, Nr. 328, p. II.
32) Vezi: Consiliul Naţional Român, Persecuţia Bisericii din România sub
dictatura comunistă. Tipografia Coresi, Freiburg, Deutschland, 1983, p. 19;
Sergiu Grossu, Apărând adevărul…, p. 139, art. «Teama de adevăr», publicat
în «România liberă», din 3 oct. 1998 ; Dennis Deletant, Teroarea comunistă în
România. Gheorghiu Dej şi statul poliţienesc, 1948-1965. Traducere de
Lucian Leuştean, Editura Polirom 2001, p. 77.
33) «Noii martiri ai Bisericii Ortodoxe Române». Documentar realizat de F. M.
Florescu şi Benone Prodan. Publicat în «Monitorul Religios». Publicaţie
creştin-ortodoxă. Ediţie specială, Iaşi, 12-19 octombrie 1996, p. 2.
34) Pr. Prof. Mircea Păcurariu, Şi-a făcut Biserica…, p. 5.
35) Constantin Aioanei - Cristian Troncotă, Contra armatei negre a călugărilor şi
călugăriţelor, în «Magazin istoric», An. XXX, Nr. 2 (347), februarie 1996, p.
18.
36) Preot N. Grebenea, Intâlnire cu distinsul Arhimandrit Ilie Cleopa, în
«Telegraful Român», An. 140, Nr. 25-26, 1992, 1 iulie, p. 4.
37) Apud Dennis Deletant, op. cit., p. 89.
38) Prof. dr. Paul Teodorescu, «Securitatea şi Biserica Ortodoxă», în «Lumea
liberă», New York, nr. 478, 29 nov. 1997, p. 8.
39) Apud I. L. P., George Crişan afirmă: „Credinţa dă curaj‟, în «Curierul
Românesc», Anul VII, nr. 4-5, aprilie-mai, 1995, p. 28.
40) Renée Casin, Un face à face inéluctable. Christianisme et marxisme. L‟heure
de vérité, Editions Résiac, 1974, p. 34. (Traducerea noastră).
41) Mihai Urzică, Biserica şi viermii cei neadormiţi sau cum lucrează în lume
„taina fărădelegii‟. Editura Anastasia, Bucureşti, 1998, p. 110.
.42) Gherasim Cucoşel-Putneanul - Constantin Hrehor, Mierea din drumul
pelinului - convorbiri după vecernie - Editura GEEA, Botoşani, 2000, p. 79.
43) Andrei Scrima, Timpul rugului aprins. Maestrul spiritual în tradiţia răsăriteană,
Humanitas, 1996, p. 158.
44) Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, Taina rugului aprins. Scrieri şi
documente inedite. Editura Anastasia, 1999, p. 10. De notat că, după mutarea
85
 la Domnul a mitropolitului Nicolae, autorităţile române au arestat pe
duhovnicul acestuia, Ioan Kulîghin, în noiembrie 1946, şi l-au predat ruşilor,
care l-au trimis în gulag. (Vezi Andrei Scrima, op. cit., p. 158-159).
45) Florian Bichir, Episcopul Victor-Vasile Leu a fost răpit de KGB şi condamnat
la moarte, în «Evenimentul zilei», Nr. 2687, Sâmbătă 21 aprilie 2001, ediţia I-
a, p. 11.
46) Ibidem .
47) «Amintirile Mitropolitului Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului,
Crişanei şi Maramureşului». Convorbiri cu: Carmen Dumitriu şi Dragoş
Şeuleanu. Inregistrări realizate la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de
Sus – ianuarie 1997, Editura Cum, Bucureşti, 1999, p. 181.
48) Florian Bichir, Episcopul Victor-Vasile Leu…, p. 11.
49) Arhimandrit Gamaliil Vaida, Mănăstirea Cozia, vestita ctitorie a lui Mircea
Voievod cel Mare. 600 de ani de existenţă. Ediţia a treia revăzută şi adăugită,
Editura Episcopiei Rîmnicului şi Argeşului, Rîmnicu Vîlcea, 1986, p. 194.
50) Consiliul Naţional Român, op. cit., p. 34.
51) Arhimandrit Gamaliil Vaida, op. cit., p. 194. De notat că Gheorghe Vasilescu
scrie că arhiereul Efrem Enăcescu a fost stareţ al mănăstirii Cernica până în
cursul anului 1959. (Art. «Trecerea la cele veşnice a P. S. Episcop Roman
„Ilfoveanul‟, episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor», în «Biserica
Ortodoxă Română», Nr. 1-8, 1994, p. 211).
52) Pr. Prof. dr. Mircea Păcurariu, Basarabia. Aspecte din istoria Bisericii şi a
neamului românesc, Editura Trinitas, Iaşi, 1993, p. 123.
53) «Lista parţială cu deţinuţii politici decedaţi în perioada 1945-1964»
(nesemnată), în «Din documentele rezistenţei». Arhiva Asociaţiei foştilor
deţinuţi politici din România. Nr. 8, 1993, p. 195.
54) Diacon Ştefan Ailoaie-Paul Caravia, Mărturisitori după gratii. Slujitori ai
Bisericii în temniţele comuniste. Supliment al revistei «Renaşterea», Cluj-
Napoca, 1995, p. 33.
55) De remarcat că au fost arestaţi şi preoţii ortodocşi care slujiseră la parohii din
Transnistria. Se ştie, în prezent, că, la 15 mai 1947, se aflau închişi la
Ministerul de Interne circa 80 de preoţi, dintre care majoritatea slujiseră în
parohiile Transnistriei. (Vezi Serviciul Român de Informaţii. Cartea Albă a
Securităţii, 23 august 1944-30 august 1948, vol. 1, Bucureşti, 1997, p. 285).
56) Vasile Manea, op. cit., p. 16.
57) Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române , vol. 3,
Bucureşti,
1997 (1994, pe coperta interioară) p. 540.
58) Vasile Manea, op. cit., p. 16.
59) Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Dacia, Cluj, 1997, p. 59.
60) Vasile Manea, op. cit., p. 16.
61) Ibidem, p. 5.
62) Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, op. cit., p. 13.
63) Florian Bichir, Preoţi martiri… .
86
64) Vasile Manea-Cicerone Ioniţoiu, Martiri şi mărturisitori ai Bisericii din
România (1948- 1989). Biserica Ortodoxă. Editura Patmos, 1998, p. 12.
65) Răzvan Codrescu, art. cit., p. II
66) Florian Bichir, Preoţi martiri… .
67) Vasilea Manea-Cicerone Ioniţoiu, op.cit., p. 12.
68) Vasile Manea, op. cit., p. 6 şi p. 13.
69) Cicerone Ioniţoiu, Slujitorii Bisericii exterminaţi în temniţele comuniste din
România. Lista parţială 1945-1989, în «Altarul Banatului», An. VII (XLVI),
nr. 1-3, 1996, p. 82.
70) Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii…, vol. 3, p. 433.
71) Gherasim Cucoşel-Putneanul - Constantin Hrehor, Iarba din roata amurgulu -
alte convorbiri de seară -, Botoşani, GEEA, 2001, p. 118.
72) Ibidem, p. 121.
73) Ibid.
74) Ibid.
75) Vasile Manea, op. cit., p. 14.
76) Ibidem, p. 5.
77) Ibid, p. 15 ; Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii…, vol. 3, p. 538.
78) Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii…, vol. 3, p. 434.
79) Ibidem, p. 434 şi p. 551.
80) Vasile Manea, op. cit., p.18.
81) Consiliul Naţional Român, op. cit.,, p. 17.
82) Vezi Fr. Dr. Vasile Vasilachi, op. cit., p. 19-20.
83) Fr. Dr. Vasile Vasilachi, Arhimandrit mitrofor, Reînvieri spirituale. Colecţia
Teologică «Cuvântul vieţii», New York 1997, p. 18.
84) Vezi Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, op. cit., p. 92-93.
85) Ibidem, p. 92.
86) «Noii martiri ai Bisericii Ortodoxe Române…», p. 2.
87) Gherasim Cucoşel-Putneanul - Constantin Hrehor, Iarba…, p. 48-49.
88) «Les Eglises orientales…», col. 414.
89) Cicerone Ioniţoiu, art . cit., p. 82.
90) Sergiu Grossu, Apărând adevărul… , p. 140.
91) «Noii martiri ai Bisericii Ortodoxe Române…», p. 2. Potrivit aceluiaşi
documentar - din octombrie 1996 - avea să moară «otrăvit în cursul aceluiaşi
an», adică 1948, mitropolitul Irineu Mihălcescu, iar la 15 septembrie 1956, era
«otrăvit în reşedinţa mitropolitană» mitropolitul Sebastian Rusan al Moldovei,
iar patru ani mai târziu, la 13 mai 1960, murea tot «otrăvit Episcopul Aradului
Andrei Magieru» (p. 2).
92) Preot Scarlat Porcescu, Episcopia Romanului. Editată de Episcopia Romanului
şi Huşilor, 1984, p. 329.
93) Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii…, vol. 3, p. 433 şi p. 546.
94) Episcopia Râmnicului a fost desfiinţată la 7 noiembrie 1939.
95) Pr. Dr. Ioan Dură, Monahismul românesc…, p. 82.
96) Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii…, vol. 3, p. 537.
87
97) Vasile Manea, op. cit., p. 15.
98) Vezi Gherasim Cucoşel-Putneanul - Constantin Hrehor, Mierea…, p. 32.
99) Episcopul Partenie Ciopron a fost şi locţiitor de episcop la Bălţi până la 12
ianuarie 1944. (Vezi Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Basarabia. Aspecte din
istoria Bisericii şi a neamului românesc, Editura Trinitas, Iaşi, 1993, p. 122).
100) Maior Cezar Mâţă, Război împotriva Crucii. Alungarea Episcopului, în
«Document. Buletinul Arhivelor militare române». An. I, nr. 2-3, 1998, p. 77.
(De reamintit că, după 6 marie 1945, Armata română primea numele de
«Armata democrată», iar după abdicarea forţată a Regelui Mihai, pe cel de
«Armata poporului»!).
101) Ibidem, p. 78.
102) Dr. Antonie Plămădeală, Obrazul curat…, p. 3.
103) Vezi Preot Scarlat Porcescu, op. cit., p. 333.
104) Maior Cezar Mâţă, art. cit., p. 78.
105) Ibidem.
106) Ibid.
107) Ilie Manole, Clerul militar între pastoraţie, înregimentare şi desfiinţare (1944-
1948), Anul 1946 – începutul sfârşitului (instituţii, mentalităţi, evenimente).
Comunicări prezentate la Simpozionul de la Sighetul Marmaţiei (7-9 iunie
1996), în «Analele Sighet» 3. Fundaţia Academia Civică, 1996, p. 284.
108) Florian Bichir, Preoţi martiri… .
109) A se vedea despre acest ierarh : Paul Berariu, Din viaţa episcopului Andrei
Magieru al Aradului, 1936-1960, Arad, 1997.
110) Preot N. Grebenea, art. cit., p. 3.
111) Ibidem.
112) Vasile Manea, op. cit., p. 6.
113) Cicerone Ioniţoiu, art . cit., p. 82.
114) Arhimandrit Gamaliil Vaida, op. cit., p. 171.
115) Ibidem, p. 172.
116) In «Solia», Anul XI, Nr. 4, 27 ianuarie 1946, p. 1, apud Policarp Moruşca,
Drumul vieţii, Ediţie de Aurel Sasu, Editura Atos, Bucureşti, 2001, p. 197.
117) Ibidem.
118) Calendarul «Solia», 1959, p. 44-46, apud Policarp Moruşca, op. cit., p. 203-
206.
119) Cicerone Ioniţoiu, art . cit., p. 82.
120) Consiliul Naţional Român, op. cit., p. 18-19.
121) Diacon Ştefan Iloaie –Paul Caravia, op. cit., p. 45.
122) Florian Bichir, Episcopul Victor-Vasile Leu…, p. 11.
123) Ibidem.
124) Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii…, vol. 3, p. 543. (De notat
că, la pagina 539 din aceeaşi lucrare, găsim indicată data de 13 august 1949).
125) Gherasim Cucoşel-Putneanul - Constantin Hrehor, Iarba…, p. 167.
126) Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii…, vol. 3, p. 439.

88
127) Ibidem. In ediţia a V-a a Istoriei sale, părintele Păcurariu trece Episcopia
Caransebeşului în rândul eparhiilor «desfiinţate în 1948». (« Istoria… »,
Editura Sophia, 2000, p. 446).
128) Prof. Petre Ardelean, Tragedia unui episcop, în «Altarul Banatului», An. XIII
(LII), 2002, nr. 4-6, p. 114 .
129) Ibidem, p. 112. (Autorul, Petru Ardelean, citează pe: Cristian Păiuşan şi Radu
Ciuceanu, Biserica Ortodoxă Română sub regimul comunist, vol. I, Bucureşti,
2001, p. 99, 100 şi 113; volum pe care nu l-am putut încă procura şi folosi).
130) Prof. Petre Ardelean, art. cit., p. 114.
131) Vezi Gherasim Cucoşel-Putneanul - Constantin Hrehor, Iarba…, p. 67 şi p.
121.
132) Ibidem, p. 121-122.
133) Florian Bichir, Preoţi martiri… .
134) Victor Boldewskul, L‟Eglise ancien-calendariste de Roumanie, în «La voie
orthodoxe», No.1, été 1993, p.151.
135) «Lucrările Sfîntului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Spicuiri din sumarul
şedinţei din 13 aprilie 1955», în «Biserica Ortodoxă Română», An. LXXIII,
1955, Nr. 5, p. 469.
136) Victor Boldewskul, art. cit., p. 51.
137) Vezi «Lucrările Sfîntului Sinod…», p. 471-472.
138) Prêtre Quentin de Castelbajac, Glorification du saint Pontife et Confesseur
Glikhery de Roumanie, în «La voie orthodoxe». Eglise orthodoxe Russe Hors-
Frontières. No. 25, été 1999, p. 10-11.
139) Ibidem, p. 11.
140) Mănăstirea Căldăruşani a fost loc de recluziune monastică a ierarhilor
opozanţi dictaturii comuniste, prin excelenţă, mai ales pentru majoritatea
episcopilor greco-catolici.
141) Prêtre Quentin de Castelbajac, art. cit., p. 11.
142) Florian Bichir, Stiliştii: o altă Biserică Ortodoxă, în «Tinerama», Nr. 265,
1996, 17-23 ianuarie, p. 4.
143) Idem, Mitropolitul Glicherie Tănase va fi canonizat săptămâna viitoare, în
«Evenimentul zilei», 20 iunie 1999, apud internet.
144) Pr. Prof. Mircea Păcurariu, Şi-a făcut Biserica…, p. 5.
145) Dr. Antonie Plămădeală, Om pentru biserică…, p. 3.
146) Ibidem.
147) Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria…, Editura Sophia, p. 446.
148) Vasile Manea, op. cit., p . 19.
149) Pr. Prof. Mircea Păcurariu, Şi-a făcut Biserica…, p. 5.
150) Pr. Lector univ. Leon Arion, Un vrednic ierarh al Bisericii Ortodoxe Române
: Episcopul Vasile Coman al Oradei (1912-1992), în «Biserica Ortodoxă
Română», An. CXI, Nr. 10-12, 1993, p. 106.
151) Răzvan Codrescu, art. cit., p. II.
152) Vasile Manea, op. cit., p. 5.
153) Ibidem, p. 19.
89
154) Ibid.
155) Ibid.
156) Ştefan Iloaie-Paul Caravia, op. cit., p. 64.
157) Ilie Mihalcea, Nevoia de neuitare - interviuri, comentarii, anchete - Editura
«Jurnalul literar», 2002, p. 75.
158) Vezi Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, op. cit., p. 13.
159) Vezi «Amintirile Mitropolitului Antonie…», p. 185.
160) Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria…, vol. 3, p. 438 şi p. 561.
161) Ibidem, p. 561.
162) Vasile Manea, op. cit., p. 20.
163) «Amintirile Mitropolitului Antonie…», p. 235.
164) Paroh, Pr. Vasile Ailioaiei, Trecerea la cele veşnice a Episcopului Valerian
Zaharia (1905-1996), în «Biserica Ortodoxă Română», Nr. 1-6, 1996, p. 203.
165) Ibidem, p. 204.
166) Ibid.
167) Vasile Manea-Cicerone Ioniţoiu, op. cit., p. 14.
168) Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii…, vol. 3, p.558.
169) Schitul Darvari «a fost desfiinţat în 1959 de regimul comunist şi reactivat în
1996» (Mihai Vlasie, Ghid al aşezărilor monahale din România. Drumuri spre
mânăstiri. Ediţia a V-a, Editura Nemira, 2000, p. 14).
170) Dragoslavele a devenit schit în 1949.
171) Precizăm că, pe ierarhul Galaction Gordon, intrat - la câtva timp după ce a
fost îndepărtat din scaunul episcopal - în Biserica Ortodoxă de stil vechi, l-am
trecut, fireşte, în rândul ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române. Cert, vlădica
Galaction a fost prigonit de autorităţile comuniste atât ca ierarh al Bisericii
Ortodoxe Române prin îndepărtarea din scaun în 1948 - dar, mai ales, ca fiind
al Bisericii Ortodoxe de stil vechi - începând din 1955 - când a fost şi
întemniţat.
172) Al. Mihalcea, Jurnal de ocnă, Editura Albatros, Bucureşti, 1994, p. 321.

  

90
 PAGINI DIN ISTORIA SUFERINŢELOR BISERICII
ROMÂNE UNITE CU ROMA, GRECO-CATOLICĂ,
ÎN PERIOADA 1945-1989
Preot prof. dr. Ioan BOTA (Alba Iulia, Romania),
fost deţinut politic

-au scris un număr considerabil de articole, studii, lucrări

S privind viaţa Bisericii Greco-catolice Române, în perioada
1945-1989, însă puţine au reliefat gravitatea suferinţelor
poporului român şi, mai ales, dârzenia şi spiritul de jertfă cu care clerul şi
credincioşii români uniţi şi-au apărat credinţa şi identitatea lor românească
în faţa valurilor de oprimare a sufletelor creştine româneşti.
Cele mai multe din aceste lucrări s-au scris pe baza mărturiilor celor
ce-au supravieţuit, a rudeniilor sau cunoştinţelor cu care şi-au împărţit şi
împărtăşit suferinţele, deci fără o folosire a documentelor aflate în arhivele
fostei Securităţi comuniste.
Lucrarea noastră îşi propune să folosească documentele de arhivă
pentru a da publicului cititor posibilitatea să cunoască o mare parte din
arsenalul metodelor de oprimare a cunoştinţelor creştine româneşti şi a
atitudinii intransigente a arestaţilor în faţa ameninţătoarelor pedepse ce
urmau să le sufere.
Există, apoi, o datorie sfântă de a cunoaşte şi cinsti viaţa, jertfele şi
convingerile lor profund creştine şi naţionale pe care le-au exprimat deschis
şi public arhiereii, preoţii, monahii, monahiile, credincioşii ajunşi în faţa
anchetatorilor, autorităţilor comuniste atee pornite să distrugă
intelectualitatea, muncitorimea conştientă şi ţărănimea înfrăţită cu glasul
pământului strămoşesc din ale cărui adâncuri răsunau sufletele înaintaşilor
apărători ai libertăţii şi valorilor creştine şi naţionale.
Să dăm glas documentelor care ne vor prezenta portretul acestor
mari fii ai Bisericii şi Neamului precum şi propriile lor convingeri privind
dreptul la viaţă liberă, suveranitate naţională, la integritatea teritorială
românească, la apărarea drepturilor fundamentale ale omului.

91
 Episcopul dr. Iuliu Hossu, la 1 Decembrie 1918, la Adunarea
Naţională de la Alba Iulia, din însărcinarea Marelui Sfat Naţional al
Poporului Român rosteşte Unirea Transilvaniei cu Ţara Mamă România pe
veci şi împreună cu Vasile Goldiş, Gheorghe Pop de Băseşti, Iuliu Maniu şi
ceilalţi conducători prezenţi ai poporului român, proclamă ca, din prigoniţi,
să nu devină prigonitori.
Sub crunta ocupaţie hortistă (1940-1944), rămâne să sufere alături de
popor, iar când, în martie 1944, tineretul „levente” sparge porţile Academiei
Teologice, distruge mobilierul, bate studenţimea şi superiorii, vine să
cerceteze cazul, dar este scuipat în faţă de un tânăr numai pentru că era
episcopul valahilor.
Tot în această perioadă, a salvat viaţa a mii de evrei uşurându-le
trecerea frontierei în România, de unde autorităţile române le asigurau
vapoarele strecurate printre vasele de război naziste şi, astfel, ajungeau în
lumea liberă.
A trăit în cea mai bună colaborare cu Episcopul frate ortodox
Nicolae Colan şi cu ierarhii celorlalte culte (Dosar 4272 - 20 februarie 1947,
Rezidenţa Cluj la Arhivele SRI, Drumul Taberei – Aleea Brăteşti,
Bucureşti).
În perioada martie 1945, a fost marginalizat de noile autorităţi
procomuniste, căci s-a exprimat: „Groza a mers prea departe cu favorurile
făcute ungurilor”.
Când, însă, comuniştii împreună cu patriarhul Iustinian Marina,
mitropolitul Nicolae Bălan şi ceilalţi acoliţi ai lor au declanşat public
activitatea lor de a rupe unirea cu Biserica Romei, Episcopul Iuliu Hossu, în
Duminica Rusaliilor, 1948, a rostit o cuvântare categorică împotriva
„reunirii” greco-catolicilor cu ortodocşii: „de dragul nimănui, nu vom fi
trădători. De dragul nimănui pe pământ, nu ne vom părăsi credinţa maicii
noastre Roma. Biserica Română Unită nu a servit niciodată nici unui
capitalism, a servit poporul. Poporul chinuit şi batjocorit o mie de ani de
duşmanii săi... Nimenea să nu se teamă şi să nu aibă frică, deoarece nimeni
nu va îndrăzni să facă ceva rău cuiva pentru catolicismul nostru şi vai
aceluia care va îndrăzni să ne atace. În încheiere, a spus: 1. „Creştini uniţi,
până acuma aţi fost uniţi şi v-aţi arătat credinţa voastră prin vorbe mari.
Acum, a sunat ceasul să vi-o arătaţi şi prin fapte, şi, dacă vi se va cere, şi
viaţa să v-o daţi pentru credinţa voastră. 2. Credinţa noastră nu este marfă de
târguială şi nu mergem cu ea la bâlciu. „Nu vă temeţi, mergeţi liniştiţi
acasă”. (2. Comunicat dl. Comisar Zaharia. Dosar nr. 2330. Cultul Greco-
Catolic, Nota 30 iunie 1946 idem).

92
 Guvernul comunist a trecut la aplicarea planului de măsuri stabilit de
Moscova şi de slujitorii ei fideli din ţară şi a convocat la Cluj, în 30
octombrie 1948, o şedinţă ţinută în sala de gimnastică a Liceului „G.
Bariţiu”, în prezenţa mitropolitului Nicolae Bălan şi agenţilor Securităţii, în
care, cei 38 de „delegaţi” au hotărât revenirea la Biserica Ortodoxă a
uniţilor.
Aflând de aceasta, Episcopul i-a excomunicat pe participanţii la acea
adunare.
Iată textul decretului de excomunicare:
„În numele Sfintei Treimi, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului
Spirit,
Noi, Iuliu Hossu,
Din mila lui Dumnezeu şi graţia Sfântului Scaun Apostolic al Romei,
episcop greco-catolic român de Cluj-Gherla, facem cunoscut tuturor celor
ce trebuie să ştie în prezent şi viitor, că, luând cunoştinţă astăzi, 1
octombrie, că sunt adunaţi la Cluj, în centrul reşedinţei noastre, câţiva
preoţi ai clerului din provinciile noastre mitropolitane, pentru a hotărî, cum
din nefericire ei au şi făcut-o, desunirea prin apostazie, de către Biserica
Una, Sfântă, Catolică şi Apostolică, condusă după dumnezeiasca dispoziţie
a Mântuitorului nostru prin urmaşul Sfântului Petru, Căpetenia Apostolilor
şi fundamentul Bisericii Sale, am hotărât să dăm în numele Mântuitorului
acest decret în virtutea căruia, conform cu puterea ce o deţinem ca episcop
al locului.
Noi aplicăm pedeapsa excomunicării tuturor preoţilor care au luat
parte la zisa adunare, ţinută sub preşedinţia preotului Traian Belascu,
protopopul de Tichindeal, cu toate consecinţele ce le cuprind Sfintele
canoane.
Decretul nostru va fi publicat în toate bisericile Diecezei noastre
păzită de Dumnezeu, în prima duminică după primirea lui, la toate Sfintele
Liturghii şi Preaveneratul Ordinariat (Cancelaria) al Provinciei Noastre
Mitropolitane este rugat să-i dea urmare canonică.
Dat în Cluj, la reşedinţa noastră episcopală, 1 octombrie, anul
Mântuitorului 1948 şi al XXXI-lea al episcopatului nostru. ss IULIU
HOSSU”.
La sfârşitul lunii octombrie 1948, a fost arestat împreună cu ceilalţi
episcopi români uniţi, o mare parte din cler şi credincioşi, închişi, în 1948-
1949, la vila patriarhală de la Dragoslavele-Muscel, unde au petrecut iarna
93
în frig şi foame, apoi, în lagărul de la Mânăstirea Căldăruşani (1949-1950),
iar, de aici, mutaţi la închisoarea din Sighet (1950-1955) şi supuşi unui
regim de exterminare.
Aici, pentru o aşchie, folosită ca scobitoare, a fost pălmuit de
miliţianul Laviţa din Vadu-Izei, la ordinul comandantului, dar n-a ripostat
decât: „O primesc în numele Domnului”.
El a considerat acest martiraj de lungă durată ca un pelerinaj „pe
Calea Fericirilor”, pentru ca, la Judecata din urmă, să poată da „bună
mărturie” de felul cum şi-a îndeplinit misiunea de apostol, măturisitor şi
martir al Bisericii încredinţate lui spre păstorire.
La Sighet, i s-a propus de două ori, prin delegaţii trimise de P.
Groza, să devină mitropolit al Moldovei, de unde urma să ajungă patriarh
ortodox al României.
La auzul acestor propuneri, s-a înspăimântat şi s-a revoltat în acelaşi
timp, afirmând că preferă mai degrabă moartea decât să trădeze Biserica.
Fiind pildă vie de fidelitate în credinţa catolică, Papa Paul al VI-lea
l-a făcut, în 1969, „cardinal in pectore” iar, în 1973, după moartea sa
întâmplată în 28 mai 1970, la Spitalul Colentina – Bucureşti, acelaşi Sfânt
Părinte a adus la cunoştinţă lumii întregi, ridicarea lui la rangul de cardinal
al Bisericii Catolice.
Episcopul Alexandru Rusu al Diecezei Maramureşului din 1930,
născut 1884, în Şeulia de Câmpie, jud. Mureş, cu studii secundare la Blaj,
universitare cu doctorat în Teologie şi Filosofie la Universitatea din
Budapesta, scriitor, publicist, a fost ales, în 1946, mitropolit la Blaj,
recunoscut de Sfântul Scaun, dar neconfirmat de guvernul P. Groza. A fost
un luptător intransigent întru apărarea libertăţii şi independenţei României, a
democraţiei autentice şi a drepturilor fundamentale ale omului.
Iată, cum ni-l prezintă oamenii Securităţii comuniste:
„...şi-a început activitatea politică deschisă contra regimului şi, în
special, contra URSS, imediat după eliberarea Ardealului, în toamna anului
1944. După eliberare, a fost şeful spiritual şi conducător al românilor şi, în
special, al intelectualilor în Baia Mare. El a fost acela care a împiedicat
încadrarea elementelor româneşti şi orice iniţiativă a acestora de a conlucra cu
armatele sovietice, respectiv cu comandamentul sovietic şi autorităţile civile
de atunci. Tema de oprire a conlucrării cu sovieticii era: „Noi, românii, să nu
facem nimic până nu vine Armata Română în care avem încredere. De la
Maniu, s-au primit instrucţiuni prin Ilie Lazăr”. (3. DGSS Fişa personală,
Nota 13 mai 1948, Arhivele SRI Cernica – Bucureşti).

94
 În decembrie 1946, a atacat regimul democrat în predica: „Noi,
preoţii, ne-am făcut întotdeauna datoria, de multe ori, murind moarte de
martiri şi ne-o vom facem şi pe viitor, chiar dacă ne vor duce în Siberia şi
vom muri acolo pentru libertatea şi dreptatea de care ni se vorbeşte. Unde este
această libertate a scrisului şi a cuvântului? S-au făcut aşa zise alegeri libere,
cu furt de urne şi alte ticăloşii”.
În predica din 9 noiembrie 1947, ţinută la Seini, jud. Satu-Mare, a
spus, la masa comună: „Mă aştept în fiecare moment să fiu arestat, însă
reprezint biserica şi biserica fiind de drept divin, nimeni nu o poate învinge şi,
la sfârşit, tot noi vom ieşi biruitori. România a ajuns să fie condusă de un rus
(Bodnarciuc, respectiv Bodnăraş) de jidoafca Ana Pauker şi de un ungur,
Vasile Luca”. În noaptea Anului Nou 1948, episcopul Alexandru Rusu s-ar fi
exprimat: „În timp ce portretul regelui îl vom da jos din ordin, îl vom purta în
schimbi, în inimi”. În 2 mai 1948, a spus: ”Dreptatea totdeauna am s-o spun şi
voi lupta contra puterii întunericului. Ştim că suntem numiţi reacţionari şi
imperialişti toţi aceia care luptăm pentru idealuri măreţe, pentru libertate şi
democraţie adevărată...”
Încă în septembrie 1945, Episcopul Alexandru Rusu spunea într-o
replică: „Azi sunt democraţi numai cei ce au primit zvastica. Noi suntem
democraţi cu cruce, iubim Ţara, Regele şi un steag, tricolorul nostru sfânt.
Noi avem un singur Dumnezeu, un rege şi un steag, alte steaguri ţara noastră
nu cunoaşte. Nu peste mult timp, vor fi alegeri şi atunci cu toţii vom vota
pentru Cruce”. (Inspector general politic, ss Czikop Lorent. Şef serv.
Szilagy T. 4.Dosar nr.28220/1945, Dir.gen. a Poliţiei. Inspectoratul regional
Poliţie Oradea).
„Episcopul greco-catolic Alexandru Rusu a ţinut, în 29 iunie 1948,
la manifestarea Bixad, în prezenţa a 2000 persoane, pelerini din Oaş,
Maramureş, Satu-Mare, predica cu acest cuprins: „Toate în lume sunt cu
ştiinţa lui Dumnezeu. Şi dacă, uneori, lasă răul să stăpânească ici-colo,
aceasta este numai temporar. Puterile iadului nu vor putea învinge... Acum
câteva zile, s-a ţinut, la Blaj, o adunare, în Blajul nostru, unde, acum 100 de
ani, s-au adunat părinţii noştri pentru a ne cere dreptate pentru acest neam
obidit. S-a ţinut o adunare nu a Blajului, ci a stăpânirii, unde Biserica
noastră nu a avut cuvânt. Biserica de altfel nu are nici Mitropolit în Blaj. Nu
a putut lua nimeni cuvântul, întrucât nu eram prevăzuţi în program şi a fi
călcat programul ar fi însemnat să calci legile ţării şi să intri în temniţă.
Acolo, la Blaj, a sosit un Vlădică, PSS Bălan care a cerut să ne
rupem de Roma, să lăsăm noi, românii, pe italieni, care sunt de un sânge cu
noi, pe francezi, pe spanioli etc. Noi, românii aduşi la gurile Dunării de
Traian, să ne lepădăm Credinţa Romană şi să ne întoarcem la credinţa
95
Răsăritului. N-a răspuns nimeni. Noi, însă, rămânem şi mai departe alături
de Roma ...” A arătat, apoi, că Episcopul Rusu a fost urgisit de legionari că
nu voia să cânte „Trăiască Căpitanul”, de regele Carol al II-lea că nu a vrut
să voteze Constituţia ce pregătea dictatura, de ungurii hortişti de la
Budapesta că era un periculos român, fiindcă nu voia să fie apostol al
fascismului, iar, acum, din nou este urgisit şi urmărit”. (5. Dosar nr.7695 din
2 iulie 1948, către DGSS Bucureşti, ss. Ins. Gral. Birtaş Gavril).
La sfinţirea bisericii din Arieşul de Câmp, Satu-Mare, Episcopul
Rusu, în predica sa din septembrie 1948, a spus că toţi conducătorii
comunişti vor ca Biserica Greco-Catolică să se despartă de Roma, ceea ce
nu se va putea niciodată. Religia ortodoxă se poate alipi mai uşor de cea
greco-catolică, fiindcă numai atâta trebuie să recunoască, pe Papa, cap al
Bisericii, încolo, toate ne unesc. Le-a cerut şi acum credincioşilor să-şi dea
viaţa, dar credinţa să nu o lase”. (6. MAI – Secretariat general pentru trupe,
nr.26560/1 octombrie 1948 către DGSS Bucureşti).
A fost arestat în 30 octombrie 1948, trecut prin închisorile
comuniste, iar, în 1957, Tribunalul Militar din Cluj, prin Sentinţa 1202 din 3
iulie 1957, l-a condamnat la 25 de ani muncă silnică pentru trădare, fiindcă a
făcut un memoriu către guvern să acorde drepturi depline Bisericii Române
Unite şi l-a transmis şi ambasadorului Franţei la Bucureşti.
Încarcerat iniţial la Gherla a fost trimis, apoi, şi la Dej şi, de acolo,
readus la Gherla, într-o celulă umedă şi rece, unde a murit la 9 mai 1963.
Înainte de a închide ochii, i-a binecuvântat pe toţi cei din celulă:
„Fraţii mei, acum eu mă duc la Dumnezeu, ca să-mi primesc răsplata pentru
viaţa primită de la El, trăită şi sacrificată pentru El, pentru Biserică şi pentru
români”.
A fost îngropat fără nici o cruce în Cimitirul deţinuţilor, mormântul
133.
Episcopul Ioan Suciu, născut în Blaj, 1907, cu studii la Blaj, în
Colegiul „De Propaganda Fide” Roma, doctor în Teologie şi Filosofie,
ajunge profesor la Liceul „Sf. Vasile” din Blaj, iar, în iulie 1940, este
consacrat episcop auxiliar la Oradea, rămânând sub ocupaţia hortistă să
înfrunte prigoana ocupanţilor maghiari, să facă multe vizitaţii canonice,
încurajând credincioşii în aşteptarea eliberării de sub jugul străin.
Din februarie 1947, este numit administrator Apostolic în Blaj. În
1944, a fost luat ostatic de armata hortistă şi dus în faţa Tribunalului Militar
maghiar, ameninţat şi învinuit „că socotesc a fi Ardealul românesc, dar le-
am explicat că, în calitate de episcop, nu urmăresc decât menţinerea
credinţei şi mântuirea sufletelor.
96
 În 23 august 1944, am avut domiciliul forţat până la eliberare în
Oradea. În timpul luptelor pentru eliberarea Oradiei, am fost osândit la
moarte de trupele hortiste că sunt partizan al Armatelor române şi ruse, că aş
fi tras focuri asupra lor, am fost pus la zid, dar am scăpat ca prin minune,
din ordinul unui comandant al lor. Ajuns Administrator Apostolic la Blaj, în
ziua de 15 mai 1948, IPSS N. Bălan a făcut, pe Câmpia Libertăţii din Blaj, o
invitaţie de revenire la Ortodoxie. Era ceva neaşteptat la o adunare ca aceea.
După aceea, accentuându-se invitaţia prin ziare, mai cu seamă prin apelul
IPSS Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, am ţinut să întreb Onoratul
Minister al Cultelor. Dânsul şi Preşedinţia Consiliului de Miniştri mi-au
răspuns că „Guvernul nu este amestecat în această chestiune”. În urma
acestora, socotind că avem legile Ţării în acest domeniu care just
reglementează şi garantează traiul religios, ne aşezăm în lumina şi dreptul
acordat de ele”. (6. Fond „D” Dosar nr.537/Alba, Dir. Reg. a Securităţii
Poporului-Sibiu).
În „Caracterizare” citim: „Este duşman neîmpăcat al democraţiei,
inteligent, fanatic, slujitor al Vaticanului. Este unul dintre principalii
agitatori pe linie bisericească contra democraţiei şi regimului actual.
Întreţine legături cu reacţiunea, dând ajutor legionarilor. Este cel mai
neîmpăcat duşman al unificării. Periculos actualului regim din RPR”.
Într-o scrisoare adresată prim-ministrului Petre Groza şi prefectului
jud. Bihor, din 10 mai 1946, după ce arată suferinţele poporului român din
partea ocupanţilor hortişti, în urma Diktatului de la Viena, prezintă
atmosfera creată de „democraţii unguri” care au protestat că, la Paris,
România a reprimit, în hotarele sale, Ardealul de Nord şi au lansat lozinca:
„Zece Mai va fi înecat în sânge de român”.
În ziua de 10 Mai, a sărbătoririi Independenţei, înaintea sosirii
prefectului de Bihor, mulţimea striga: „Regele şi Patria !”, lucru confirmat şi
de Ministerul Cultelor într-o circulară, prin care se afirma că, între Guvern şi
Rege, există o colaborare cordială. Dar funcţionarii superiori ai Prefecturii
strigau ca poporul să înceteze cu astfel de lozinci pe care le-au auzit destul.
Sosiţi la sărbătoare, pe tribună, reprezentanţii FND din Bucureşti, dl.
Pătraşcu a atacat partidele politice şi oamenii lor şi a cerut înfrăţirea
românilor cu maghiarii. Dar maghiarii şovini loveau tinerii români peste
gură dacă strigau: „Regele şi Patria !”.
N-au existat drapele româneşti pe instituţii şi primarul oraşului ne-a
cerut nouă împrumut steagul tricolor românesc. E o sfidare a Ţării
Româneşti.
97
 În timp ce artiştii Teatrului de Vest – Oradea jucau piesa în care
prezentau morminte cu cruci ale ostaşilor români morţi pentru libertatea şi
independenţa României, la câteva minute, apăru o balerină maghiară cu o
haină de cabaret alături de un actor maghiar în costum de husar dansând
exhibiţii de balet profanator.
Publicul revoltat le-a întors doar spatele.
La defilarea ţăranilor români organizaţi în Frontul Plugarilor, veniţi
din Alparea şi Cheri, ovaţionându-l pe Prefect şi pe prim-ministrul P. Groza,
s-au oprit şi au încins o horă veselă în dreptul coloniei Tokay, dar Poliţia a
anunţat că e o manifestare fascistă şi agenţii poliţiei au tras focuri de armă
asupra ţăranilor români care s-au împrăştiat, ucigând doi români şi rănind
încă trei, iar ostaşii români aflaţi în apropiere au fost bătuţi de aceiaşi agenţi
ai poliţiei.
Aşa s-a împlinit profeţia ungurească: „Zece Mai va fi scăldat în
sânge de român”. Toate au fost îngropate în amintirea dreptăţii
Dumnezeieşti. Se poate să fie astfel umilită Armata română şi populaţia
românească ?
În concluzie, Episcopul Ioan Suciu cere „Prefectului să înceteze
urmărirea poliţienească a profesorilor şi elevilor români învinuiţi pe nedrept
că ar fi participat la crimele comise de Poliţia împânzită de agenţii ungurilor
şovini şi că să fie sancţionaţi cei care au ucis ţăranii români şi au bătut
soldaţii români. Pe viitor, sărbătorile româneşti să fie organizate de Armată,
şcoli, cu ajutorul Prefecturii, dar nicidecum de partidele politice. La astfel de
sărbători româneşti, să nu fie invitaţi a participa şi ungurii, cel puţin
deocamdată, fiindcă ei nu se bucură de ceea ce ne bucurăm noi. Pe alte
tărâmuri, putem colabora. Oradea, 15 mai 1946. Episcop Ioan Suciu.”
Iată cum a gândit şi acţionat acest Înalt Ierarh român Unit
(7.Ibidem).
„În zilele de 3 şi 4 octombrie 1948, s-au oficiat slujbe religioase în
Catedrala Blajului cu participarea a peste 300 credincioşi, a unor preoţi
canonici, la care Episcopul Ioan Suciu a predicat să nu-şi trădeze credinţa şi
să rămână neclintiţi. A arătat că Biserica e ca o nicovală care a zdrobit toate
ciocanele şi care va zdrobi şi de acum încolo. În aceste zile grele, trebuie să
zicem: „Fericiţi vor fi cei ce vor suferi şi vor îndura, pentru că aceia vor
vedea adevărata fericire”. Până în ziua de 7 octombrie, Ziua Sfântului
Rozariu, să ţinem în mână Rozariul, aşa cum l-a ţinut amiralul francez. Să-l
ţinem în mână şi să ne rugăm pentru a înfrânge mândria acelora care luptă

98
contra Bisericii... Duşmanii se vor lăsa învinşi, când vor vedea credinţa
noastră îndârjită... Voi sta în închisoare şi mă voi îmbolnăvi, acestea toate
sunt lucruri lumeşti. Atâta timp cât Dumnezeu va avea grijă de păsările
cerului, va avea grijă şi de noi. Ţineţi într-o mână Rozariul şi-n cealaltă
sabia ascuţită a credinţei, aşa cum a făcut amiralul francez... Sunt în stare să
lupt până la moarte în lanţuri, pentru credinţă. Tot noi vom învinge, dar
numai cu sacrificii. Unii vor ieşi poate din această luptă cu corpul acoperit
de răni, iar alţii vor pieri, dar nu trebuie să dăm înapoi de la lupta sfântă
pentru Biserica noastră Unită românească... Numai cu sânge se poate scrie o
istorie şi dacă vom fi vrednici îl vom vărsa... Ce e val ca valul trece şi
neamul românesc se va bucura de toată libertatea...”
Acesta a fost ultimul discurs rostit de Episcopul Ioan Suciu înainte
de a pleca la Bucureşti. (ss. Lt. Colonel, Gh. Crăciun, 8, Dosar 21603 din 9
octombrie 1948, Direcţia Reg. a Securităţii Poporului – Sibiu, către DGSP –
Bucureşti)
Arestat, a fost încarcerat la MAI, de aici, dus la Dragoslavele, apoi,
la Căldăruşani, din nou la MAI, apoi, transferat la Sighet, celula 44, unde
moare în 27 iulie 1953, din lipsă de hrană şi tratament medical. Îngropat în
Cimitirul Săracilor din Cearda – Sighet, pe malul Izei.
Episcopul dr. Vasile Afteni, vicar al Mitropoliei Blajului în
Bucureşti, născut în 1889, în Valea Largă, lângă Blaj, cu studii la Blaj şi
Roma, doctor în Teologie şi Filosofie, hirotonit preot în 1925, e numit
vicerector al Academiei Teologice Blaj, protopop al Bucureştiului, iar, în 20
iulie 1940, e consacrat Episcop auxiliar al Arhidiecezei Blajului cu reşedinţa
în Bucureşti, având coordonarea vieţii pastorale din Vechiul Regat.
Activează prin vizitaţii canonice în parohiile greco-catolice din: Muntenia,
Moldova, Dobrogea, Basarabia, Oltenia, scrie articole, iar, pe plan
diplomatic, apără drepturile Bisericii Române Unite.
În 30 ianuarie 1944, a sfinţit şi inaugurat TROIŢA pentru martirii
Ardealului în Piaţa Naţiunii din Bucureşti, spunând, în predica sa, între
altele: „Aşezarea unei Troiţe în Capitala Ţării, şi chiar în Piaţa Naţiunii, în
amintirea martirilor ardeleni şi a luptătorilor pentru unitatea naţională este
de însemnătate covârşitoare pentru sufletul Neamului. Generaţiile viitoare
vor confirma şi mai mult acest fapt istoric: Ardealul întreg, cu martirii lui şi
cu cei în viaţă, afirmă încă odată legătura cimentată pentru totdeauna cu
Patria Mamă. În acest moment, Românii de pretutindeni îşi au ochii aţintiţi
spre inima Ţării, inimă care n-a încetat să bată şi bate şi astăzi cu putere ca
oricând pentru refacerea Ţării şi reeducarea tuturor fiilor ei dragi între
graniţele fireşti, trasate nu de oameni, nici de tratate ori verdicte, ci de însuşi
99
Dumnezeu, a cărui dreptate nu poate fi pervertită de nimeni. Oricât s-ar trudi
şi ar dori duşmanii noştri să ne destrame, nu vor reuşi. De două mii de ani, şi
nu de o mie de ani, suntem înfipţi şi concrescuţi cu acest pământ pe care l-
am consfinţit cu truda noastră şi l-am frământat cu sângele nostru. În el, ne
avem morţii care s-ar trezi la cea mai mică şovăială a noastră. Deşi vitregia
vremilor, prin graniţe fixate de oameni, ne-a ţinut veacuri de-a rândul
despărţiţi, sufletul românesc a fost mereu acelaşi: „uniţi în cuget şi simţiri...”
(9. Fond „D” Dosar nr. 11718, Arhiva SRI, Drumul Taberei... Bucureşti).
În octombrie 1948, i-a mustrat pe cei „36 delegaţi” sosiţi de la Cluj
la Patriarhie, pe când se aflau la Capşa, fiindcă au trădat Biserica Română
Unită. Mulţi i-au mărturisit că au semnat sub presiune.
A fost urmărit pas cu pas şi au constatat securiştii: „Este adversar al
apropierii între Biserica Rusă şi Română. A declarat: „Vom duce lupta
comună contra guvernului român şi contra comunismului”. Nutreşte o ură
neîmpăcată comunismului. A declarat la o cununie: „Temniţele şi lagărele
guvernului comunist de la noi nu-i sperie, ci îi antrenează la lupta contra
regimului”. (10. ASRI. Fond „D” Dosar nr.2322. Ibidem).
Arestat în 29 octombrie 1948, este dus la Dragoslavele, Căldăruşani,
de aici, în 1949, la Ministerul de Interne, unde este ţinut izolat pentru ca să
scoată de la el mărturisiri privind viaţa membrilor Palatului Regal, unde era
confesor.
A fost torturat mult, dar n-a scos un cuvânt de trădare: „Dacă mă vor
izola, sigur voi fi ucis”, spunea el cândva fraţilor de suferinţă.
Aşa s-a şi întâmplat. A fost mutat la Închisoarea Văcăreşti şi torturat
din ordinul generalului evreu Nicolschi, apoi, ucis în ziua de 10 mai 1950.
A fost înmormântat clandestin în cimitirul Belu catolic Bucureşti.
Azi, mormântul lui este loc de pelerinaj.
Episcop dr. Ioan Bălan al Lugojului, născut la 11 februarie 1880, în
Teiuş-Alba, din părinţi ţărani români, Ştefan şi Anica, al 10-lea din 12
născuţi, cu studii: primare- în Teiuş, Liceul Naţional Blaj, Seminarul Central
Teologic Budapesta- 4 ani, licenţiat din 1904, cu aprobarea împăratului,
student la Institutul „Augustineum” din Viena- 4 ani, pentru a deveni cleric
superior cu doctorat în Teologie, „pur eminent”, apreciat în toţi aceşti ani de
studii. În 24 iunie 1903, hirotonisit preot celibe de Mitropolitul dr. Victor
Mihalyi, în Blaj.
Ca student la Budapesta, a ripostat vehement la afirmaţiile unor
colegi că românii au venit în Ardeal ca nişte bande de hoţi din Balcani, chiar
dacă rectorul l-a sfătuit să fie mai domol în probleme de naţionalitate.

100
 Pe lângă studiile de specialitate, şi-a însuşit temeinic limbile: ebraică
(a scris un tratat gramatical de ebraică), siro-caldaică, arabă, latină, franceză,
germană, maghiară, italiană.
Promovând doctoratul în 1906, Mitropolitul Victor Mihalyi l-a
premiat cu 50 coroane ca să meargă la băi, dar el s-a dus într-o excursie la
Bucureşti, unde era „Expoziţia 1906”, şi la Constanţa. Reîntors acasă, fu
numit vicerector al Internatului Vâncean Blaj, de unde, duminical, îl însoţea
pe avocatul arhidiecezan, Dr. Iuliu Maniu, în propaganda politică pentru
Partidul Naţional, la Vinţul de Jos (1907), Sâncel, Armeni – Sibiu.
Deşi ameninţat de autorităţile maghiare, cuvânta înflăcărat în
apărarea drepturilor poporului român, încât preotul ortodox din Alămor,
Almăreanu, la cină, a spus: „Până când neamul românesc mai are dr. Iuliu
Maniu şi dr. I. Bălan, să nu ne temem !”.
Tot el i-a spus „să nu iasă seara pe afară că-l împuşcă jandarmii”. I-a
ripostat: „În mine, nu prinde glonţul” ! (11. Autobiografia episcopului dr.
Ioan Bălan scrisă pentru rudeniile sale în 1955, p.49).
Din 1908, la sosirea Prinţului Vladimir Ghica la Blaj, este trimis
preot la Bucureşti, unde intră în relaţii cu dr. Nicolae Păulescu, I.
Theodorian, prof. Iosif Frollo, prof. acad. Ion Bianu, arhiepiscopul Raimund
Netzhammer, iar, din 1909, e numit de Mitropolitul V. Mihalyi, paroh în
Bucureşti şi angajat profesor de limba română şi latină la Seminarul mic
romano-catolic.
Sprijinit de arhiepiscopul Netzhammer zideşte biserica de pe strada
Polonă, nr. 40 şi o şi o binecuvântă.
Prin 1910, se dezlănţuie un scandal contra Mitropolitului Primat şi
treptat vor să-l implice şi pe pr. dr. Ioan Bălan, însă, anunţat că vor să-l
expedieze, el le răspunde că n-are nici o legătură cu acel scandal şi:
„Părintele Bălan se teme în Ţara Românească numai de Dumnezeu, dar şi de
Acesta numai când face păcate”, ceea ce primul ministru, Ioan C. Brătianu,
a confirmat, spunându-le ierarhilor ortodocşi: „Cum, dvs. Sunteţi, numai la
Bucureşti, două sute şi vă temeţi numai de unul ? Faceţi-vă datoria cum şi-o
face el şi n-aveţi de ce să vă temeţi”. (11. Ibidem, p.80)
În 1911, a fost făcut protopop în Bucureşti şi, ajutat de Blaj şi Roma,
a cumpărat, în 1912, al doilea loc de biserică pe str. Sirenelor, unde a fost
clădită actuala Biserică greco-catolică.
În urma atentatului din 2 iunie 1914, de la Sarajevo, soldat cu
uciderea Prinţului moştenitor al Austro-Ungariei se declanşează primul
război mondial şi Părintele dr. I. Bălan primeşte răspuns că nu-l priveşte
încorporarea ca cetăţean austro-ungar, ceea ce-l face să se reîntoarcă rapid la
Bucureşti, însă, este arestat şi dus la Huşi, bine tratat, apoi, în 1916, mutat la
101
Iaşi, în Spitalul Brâncovenesc refugiat, ocupându-se de îngrijirea răniţilor şi
tratându-l de gripă spaniolă şi pe Pr. Ioan Agârbiceanu, refugiat la Roman,
de unde-l vizita.
Era mereu urmărit de agenţi unguri să-l împuşte, mai ales că se
opusese cererii lui Ioan Slavici în „Ziua” să intre România în război alături
de Puterile Centrale, când el voia eliberarea Ardealului de sub jugul austro-
ungar.
La Iaşi, a intrat în relaţii cu I. G. Duca şi alţi demnitari români, cu
Casa Regală şi a contribuit la elaborarea unor viitoare legi privind România
Mare, între care şi Concordatul.
Reîntors la Blaj în 1919, e numit canonic, rector al Academiei
Teologice (1919), delegat al Mitropoliei Blajului în Comisia codificării
Dreptului canonic Oriental la Roma, iar, în 1936, consacrat episcop al
Lugojului unde păstoreşte cu înţelepciune până la arestarea sa, în 30
octombrie 1948.
S-a ferit să facă politică, ţinându-se la distanţă atât de fascism cât şi
de comunism.
Fiind invitat, în 1941, la o conferinţă a prieteniei româno-germane,
la Timişoara, unde superiorul ofiţerilor SS a vorbit despre jertfele comune,
biruinţe etc., când a fost invitat să ia cuvântul şi să se înscrie în Asociaţia
prieteniei româno-germane, episcopul a spus câteva cuvinte şi a încheiat:
„Cât priveşte iscăliturile trebuie să mai chibzuim” şi a ieşit, fiind urmat de
toţi cei prezenţi.
Aflând, în timpul vizitaţiei canonice făcută în 1942, în Valea Jiului
(Petroşani, Lupeni, Vulcan, Petrila), că sunt mineri la închisoare pentru
activitatea antifascistă, s-a informat asupra motivelor arestării lor şi a cerut
Mareşalului Antonescu să-i pună în libertate fiindcă: „Nu-i permis să fie
condamnat şi închis nimeni pentru opiniile sale”.
Când guvernul comunist al lui Petru Groza a ordonat ca, în toate
bisericile să se facă adunări şi să se ceară condamnarea la moarte a lui Iuliu
Maniu, preşedintele P.N.Ţ., episcopul a răspuns: „Biserica Catolică nu poate
cere moartea cuiva, mai ales că acesta ar putea fi nevinovat”.
La scrisoarea episcopului, prefectul i-a scris: „Dacă va fi nevinovat,
îl exhumăm şi-l punem între eroi”. Episcopul i-a replicat: „Nu ne putem juca
astfel cu viaţa unui om, de care singur Dumnezeu dispune”. Totuşi, în faţa
Bisericii ortodoxe din Lugoj, s-a ţinut o adunare şi s-a cerut moartea lui
Iuliu Maniu.
În 29 octombrie 1948, a fost invitat de comandantul Securităţii,
maiorul Kling, să meargă însoţit de prepozitul N. Brânzeu la Securitate,
unde fură aduşi şi canonicul Iosif Vezoc, protopopul dr. Ioan Deliman de la
102
Arad, vicarul foraneu dr. Iuliu Raţiu de la Timişoara, pentru ca, a doua zi, să
fie trecuţi pe drumul Făgetului, într-o destinaţie necunoscută.
După ce a fost sechestrat patru luni împreună cu ceilalţi episcopi
greco-catolici la vila Patriarhului ortodox de la Dragoslavele–Muscel, a
venit la ei Patriarhul Iustinian şi le-a propus să treacă la Biserica Ortodoxă,
că, dacă nu, vor fi duşi la închisoare.
Atunci Episcopul Bălan a spus: „Preafericite, dacă noi, Episcopii
greco-catolici, am crede că Biserica Ortodoxă este adevărata Biserică a lui
Cristos, în acest moment, ne-am da semnătura de trecere, căci noi voim să
fim cu Cristos ! Dar dvs. nu aţi venit la noi cu argumente teologice, nici cu
virtuţile creştineşti, ci ne-aţi arestat şi ne-aţi întemniţat. Hotărât, acestea nu
sunt metodele lui Cristos! Dacă nouă, Episcopilor Uniţi, ne-ar fi propus şi
promis cineva că ne dă toată Biserica Ortodoxă pe mână, cu condiţia să
întemniţăm şi să arestăm pe Ierarhii ei, sau numai pe unul din ei, noi ne-am
fi dat viaşa, dar nu am fi acceptat. Deci, viaţa ne-o puteţi lua, dar credinţa nu
!… Atâta vreme cât suntem în edificiile Bisericii Ortodoxe, suntem arestaţi
de ea”.
Patriarhul a ieşit de acolo foarte gânditor. Un preot ortodox cu
numele Baltazar (de la Episcopul Ioan Suciu) l-a întrebat pe Patriarhul
ortodox: „Ce zic Episcopii Uniţi ?” Patriarhul a stat şi s-a gândit, apoi, a
răspuns: „E chestie de convingere !” (13. Pr. Nicolae O. Teodorescu,
Episcopul martir Dr. Ioan Bălan, expunere la Simpozionul „Martiri şi
mărturisitori catolici din România, Lic. Sf. Sava Bucureşti, mai 1991).
De la Dragoslavele, fu transferat la Căldăruşani, şi, de aici, la Sighet
(1950-1955), supravieţuind împreună cu Episcopii Al. Rusu şi Iuliu Hossu,
aduşi la Spitalul Gerota Bucureşti, apoi, la Curtea de Argeş, în 1957, mutat
la Ciorogârla, apoi, transferat la Jilava, unde înfometat, bolnav, a fost pur şi
simplu omorât în bătăi la interogatoriile luate din ordinul generalului
Nicolschi.
Înmormântat, mai târziu, la Cimitirul Belu Catolic – Bucureşti, în 4
august 1959.
Episcopul Valeriu-Traian Frenţiu, născut în Reşiţa, în 1875, cu
studii liceale la Blaj, când este hirotonit preot şi trimis la Institutul
„Augustineum” Viena, luându-şi doctoratul după patru ani şi, reîntors acasă,
este notar consistorial al Lugojului.
Aici, deschide, în 1912, Seminarul teologic, în 1914, Şcoala normală
de învăţătoare şi înviorează întreaga viaţă spirituală a credincioşilor din
dieceză prin vizitaţii canonice şi misiuni poporale. Participă activ, în 1918,
la Adunarea Naţională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918.

103
 În urma morţii tragice a Episcopului Demetriu Radu în 1922, este
transferat Episcop al Oradiei, unde aduce contribuţii inestimabile spirituale,
culturale, naţionale în viaţa românilor păstoriţi.
În noaptea de 29 octombrie 1948, este arestat, fiindcă a protestat,
într-o serie de predici şi scrisori adresate guvernului, împotriva întemniţării
abuzive a preoţilor de către comunişti, a naţionalizării bunurilor şi şcolilor
bisericii din: Oradea, Beiuş, Holod, Stâna de Vale. Din cauza lipsei de
căldură, a mâncării insuficiente şi a lipsei de medicamente, s-a îmbolnăvit
grav în vila patriarhală-închisoare de la Dragoslavele şi a fost internat în
spitalul din Rucăr. După patru luni, a fost adus la Căldăruşani şi ţinut 15
luni izolat cu totul de lume. De aici, a fost transferat la închisoarea din
Sighet, petrecându-şi ultimii doi ani de viaţă în celulă împreună cu alţi trei
episcopi şi cu deţinuţi în vârstă.
Se stinge din viaţă în braţele Monseniorului Coriolan Tămâian şi în
prezenţa Episcopului Ioan Suciu, a colegilor de celulă – fraţi de suferinţă –
la 11 iunie 1952, la vârsta de 77 de ani. A fost îngropat de securişti noaptea
în Cimitirul Evreiesc pe malul Izei, fără nici un semn la căpătâi.
Aşa i s-a răsplătit de comunişti activitatea de o viaţă pusă în slujba
Bisericii şi a Neamului. Altfel a trăit o viaţă de sfânt şi, deşi Dieceza Oradiei
era cea mai bogată, a folosit veniturile în folosul credincioşilor, la
întreţinerea şcolilor şi elevilor acestora cu burse şi îmbrăcăminte, la tipărirea
unor tratate teologice, cărţi de rugăciuni, încât anchetat de Securitate a
declarat: „Nu am avut şi nu am valută sau valori în ţară sau străinătate. Nu
am avut şi nu am bijuterii, în afară de un ceas, Crucea şi inelul arhieresc”.
(14. Dosar nr. 6630/1 dec.1953 Arhiv. Stat Cernica – Pantelimon,
Bucureşti).
Episcopul Dr. Tit Liviu Chinezu, născut în Jermiteni, jud.
Maramureş, la 22 decembrie 1904, cu doctorat în Teologie şi Filosofie la
Roma, fost profesor la Academia Teologică din Blaj, apoi protopop în
Bucureşti, fără avere personală, foarte cult şi de un comportement moral
impresionant. (15.Dosar nr.5576, vol.V, cu Fişa personală din 29.11.1948,
Ibidem).
A murit în Închisoarea Sighet, 12 ianuarie 1955, singur în celulă, cu
geamul deschis pe un ger năprasnic. A fost un exemplu viu de dăruire
pentru stimularea vieţii spirituale a studenţilor şi a credincioşilor păstoriţi.

104
 CLERUL ŞI CREDINCIOŞII BISERICII ROMÂNE UNITE.
CUVÂNT DE MĂRTURIE PENTRU CEASUL DE FAŢĂ
-extrase-

a împlinirea a 250 de ani de la «Cartea de mărturie» dată de

L strămoşii noştri în 5 septembrie 1700, ni se cere să ne lepădăm de
Biserica lui Iisus şi adevărată zidită de Petru, căpetenia calegiului
apostolic. Adevărul vă va face liberi pe voi, care aţi îmbrăţişat Unirea din
1700. Şi, într-adevăr, ne-a dezrobit de iobăgie, ne-a deschis calea spre
cultură, ne-a dat bărbaţi luminaţi şi au înfăptuit Marea Unire a poporului
român la 1 Decembrie 1918. Să urmăm Calea Crucii şi să nu ne tulburăm în
credinţă...” Oradea 24 iulie 1948. Semnează toţi episcopii uniţi constituiţi în
Conferinţa extraordinară.
Valeriu Traian Frenţiu, mitropolit locotenent, dr. Ioan Bălan, dr.
Iuliu Hossu, dr. Ioan Suciu, Administrator Apostolic al Arhidiecezei de
Alba Iulia şi Făgăraş, dr. Alexandru Rusu.
Stanciu Stoian, ministrul Cultelor, cere să se ia măsuri MAI. (16.
Dosar 76959/1948).
Prigoana a fost dezlănţuită cu vehemenţă şi cruzime prin arestarea
tuturor episcopilor, a clerului înalt, a preoţimii care s-au opus trecerii la
ortodoxie ai cărei ierarhi au trecut de partea comuniştilor, a unui mare
număr de credincioşi. În ciuda acestor draconice măsuri, au fost consacraţi
noi episcopi în clandestinitate, sfinţiţi noi preoţi şi activitatea pastorală n-a
încetat, sigur, mult redusă şi clandestină.
După ani grei de închisoare, episcopii noi consacraţi, eliberaţi
temporar în 1964 au înaintat o Cerere de repunere în drepturi a Bisericii
Române Unite adresată Preşedintelui Nicolae Ceauşescu în martie 1977. În
ea, au arătat că Biserica Română Unită de circa 1.800.000 de suflete, cu şase
episcopi şi 2000 de preoţi a fost declarată prin Decret 358/1 dec. 1948
autodizolvată, ceea ce nu s-a întâmplat niciodată, întrucât, în toamna
aceluiaşi an, nici un cult din România nu s-a autodizolvat...” Cerem
Domnule Preşedinte al României, ca apărător al Constituţiei, să dispuneţi
egalizarea în drepturi a românilor uniţi cu ceilalţi cetăţeni, prin înscrierea în
rândul confesiunilor recunoscute în R. S. România a Cultului religios
catolic cu toate riturile lui. Semnează: Ioan Dragomir- Episcop de
Maramureş; Ioan Ploscaru - Episcop Lugoj; Iuliu Hirţea - Episcop Oradea;
Alexandru Todea - Episcop Blaj.(17.Fond”D” Dosar nr.326/Cluj, Arhiva
SRI Cernica-Pantelimon, Bucureşti).

105
 Soluţia: În evidenţă. „Prezentarea unor pagini din suferinţele
episcopilor greco-catolici români morţi în închisorile comuniste, cărora li se
adaugă ale celor consacraţi în clandestinitate însumate la sute de ani de
închisoare, ale celor 350 preoţi arestaţi, întemniţaţi şi majoritatea morţi în
temniţele comuniste, ale sutelor de credincioşi români opozanţi făţiş
lepădării de credinţa catolică românească, ale familiilor acestora rămase la
discreţia prigonitorilor de tot soiul de către autorităţile comuniste atee numai
pentru că refuzau politica ocupanţilor „pravoslavnici” sovietici şi a slugilor
lor interne fidele, ne putem convinge că, în timpurile de răscruce ale istoriei
naţiunii române, Biserica Greco-Catolică Română s-a identificat cu valorile
identităţii fiinţei naţionale româneşti pe care le-a apărat până la jertfa
supremă a fiinţei sale.

Merită cinstirea generaţiei actuale şi a celor viitoare !

  

106
 CULTELE RELIGIOASE DIN ROMÂNIA
ŞI
REPRESIUNEA COMUNISTĂ
Sergiu GROSSU (Paris, Franţa)
fost deţinut politic

e problema persecuţiilor religioase din universul concentraţionar

D al regimurilor comuniste, mă ocup de multă vreme, propriu-zis

din clipa în care, împreună cu soţia mea, Nicoleta–Valeria,
astăzi decedată, am pus piciorul pe pământul ospitalier al Franţei, la
5.04.1969.
În prefaţa la ediţia românească a cărţii mele «Calvarul României
creştine», apărută la editura ieşeană Convorbiri Literare, la sfârşitul anului
1992 *când ne aflam încă pe malurile Senei), am căutat să lămuresc pe
cititorii din ţară în ce fel comunităţile creştine din România s-au bucurat de
pretinsa „libertate religioasă” în perioada celor 45 de ani de dictatură a
proletariatului şi de aprigă luptă de clasă, fie sub tirania lui Gheorghe
Gheorghiu-Dej, fie sub absolutismul diabolic al cuplului Ceauşescu, dând în
vileag caracterul nefast al „relaţiilor”, considerate „paşnice”, între
autorităţile de Stat şi cele 14 confesiuni legale, în fruntea cărora se afla
Biserica Ortodoxă Română.
Noi am cunoscut prea bine – atât eu, cât şi tovarăşa mea de viaţă – în
ce constă politica anticreştină a comunismului, trăind şi suferind, amândoi,
sub cerul nemilos al unui regim comunist nemilos, în mod ostensibil
antidemocratic şi antireligios, cu toată minciuna „libertăţii religioase”
înscrisă în Constituţie: o libertate imposibilă din punct de vedere logic, iar,
practic, inexistentă acolo unde trona steagul blestemat al Secerii şi
Ciocanului impus de Moscova.
Din păcate, ori de câte ori un conducător politic sau bisericesc român
venea în Occident, lansa fără ruşine minciuna „libertăţii religioase” pe care
– ziceau ei – o „garanta” statul comunist tuturor confesiunilor amintite mai
sus, pe când Biserica lui Hristos era la cheremul voinţei discreţionare a
guvernului ateu din Bucureşti, deoarece Partidul îşi impunea diktatul său

107
anticreştin, iar confesiunile creştine trebuia să suporte, inevitabil,
consecinţele acestei politici agresive.
O dată cu ocuparea ţării noastre de către armata sovietică, după 23
august 1944, Partidul comunist, pentru a distruge creştinismul în România, a
imitat strategia anticreştină a Kremlinului folosind două metode diabolice: o
metodă directă, prin declanşarea persecuţiilor religioase de mare anvergură,
când mii de creştini nevinovaţi (mitropoliţi şi episcopi, preoţi şi călugări,
pastori şi predicatori, intelectuali şi ţărani) au fost arestaţi, aruncaţi în
temniţă sau trimişi în lagărele de exterminare, câteodată - asasinaţi; şi o
metodă indirectă, prin fabricarea unei ierarhii progresiste, impregnată de
agenţi şi turnători, slugarnic ataşaţi idealurilor marxist-leniniste şi cu
minuţiozitate remodelaţi, conform intereselor Comitetului Central, gata să
participe la „distrugerea sistematică a duhului şi a trupului Bisericii
creştine”, după exemplul celei denunţate de Alexandru Soljeniţîn, în
faimoasa sa «Scrisoare de Postul Paştelui», adresată patriarhului moscovit.
Iată-ne, aşadar, cu o ierarhie ortodoxă devenită un instrument al
statului comunist. În loc să îndeplinească funcţia de „slujitori ai lui Hristos”,
recomandată de Apostolul Pavel, aceşti ierarhi ai decadenţei religioase au
acceptat compromisurile, au tăcut în faţa propagandei ateismului oficial şi
au participat la activitatea Frontului Unităţii Socialiste, al cărui preşedinte
era Nicolae Ceauşescu. Pe deasupra, ei au glorificat „marile realizări” ale
socialismului în patria lor subjugată, vorbind de „profunda lor stimă şi
recunoştinţă” pentru „geniul creator” al preşedintelui român, aşa cum a
făcut-o fostul patriarh Justin Moisescu, ruşinos înmărmurit de „bunăvoinţa”
pe care o manifestă şeful Statului faţă de toate cultele religioase. Cine poate
uita că, sub privirile indiferente ale noii ierarhii ortodoxe, înscăunate cu
binecuvântarea Partidului şi nu prin Duhul Sfânt, au pierit – în urma actelor
de teroare ale primilor ani ai Republicii populare – mitropolitul Moldovei
Irineu Mihălcescu, episcopul Huşilor Grigorie Leu şi patriarhul Nicodim; că
13 episcopi şi arhierei au fost îndepărtaţi de la scaunul lor bisericesc, arestaţi
sau supravegheaţi cu străşnicie; că, între 1958 şi 1964, cam vreo două mii de
preoţi şi călugări au zăcut în puşcăriile: Jilava, Văcăreşti, Aiud, Ocnele Mari
sau munceau din greu în lagăre, ca „elemente reacţionare”, ostile cursurilor
de reorientare politică a clerului ortodox şi pastoralelor ideologice ale
patriarhului Iustinian Marina, adică împotrivindu-se alunecării Bisericii spre
meterezele duşmanilor lui Dumnezeu. În acelaşi timp, peste două mii de
călugări şi măicuţe s-au văzut obligaţi să părăsească lăcaşurile singurătăţii
lor monahale şi să revină în lume – toate acestea din cauza Decretului 410

108
din 19 noiembrie 1959, pregătit de guvernul comunist, cu consimţământul
descalificabil al patriarhului ortodox.
Cele mai straşnice lovituri antireligioase au fost îndreptate împotriva
Bisericii catolice de rit bizantin, respectiv contra Bisericii unite. După ce au
hărţuit şi aruncat în temniţă pe toţi episcopii greco-catolici, stăpânirea
comunistă şi patriarhul ortodox Iustinian Marina au hotărât, la 1 decembrie
1948, desfiinţarea acestei Biserici. Aproape toti episcopii au murit fie în
obscuritatea celulelor nefaste, fie în domiciliul obligatoriu ce li s-a prescris.
S-a căutat să li se impună semnarea actului de întoarcere la ortodoxie, însă,
toţi au refuzat, chiar cu preţul vieţii. Amintesc numele episcopilor martiri:
Ioan Suciu, Ioan Bălan, Traian Frenţiu, Alexandru Rusu, Vasile Aftenie,
Liciu Tit Chinezu, Iuliu Hossu (ultimul dintre ei a avut de suferit 18 ani de
întemniţare şi s-a stins în 1970, la Spitalul Colentina din Bucureşti, în vârstă
de 85 de ani. În ce priveşte Biserica catolică de rit latin, ea a fost supusă
aceloraşi măsuri represive şi a suportat aceeaşi prigonire sângeroasă, ca şi
sora ei de rit bizantin.
Încercând să stabilească o Biserică catolică patriotică, independentă de
Roma, autorităţile comuniste au asasinat pe următorii prelaţi: Anton
Durcovici- episcopul Iaşilor, Monseniorul Cisar- arhiepiscopul Bucureştilor,
monseniorul Vladimir Ghica, decedat la 16 ianuarie 1954, în Închisoarea
Jilava, Augustin Popa- episcopul Timişoarei, de asemenea, mort în toamna
anului 1954, în urma „tratamentelor” infame de pe şantierele de muncă
forţată ale Canalului Dunăre – Marea Neagră. Nu pot fi date uitării nici alte
feţe bisericeşti ca: Aron Martin, episcop catolic de rit latin al diocezei de
Alba-Iulia, Iosif Şubert, administrator apostolic al diocezei de Bucureşti,
episcopul Ion Duma, care l-a înlocuit pe episcopul Anton Durcovici, mort la
Sighet, precum şi ecleziasticii clandestini: Ion Cherteş, Ion Ploscaru,
Alexandru Todea, recent decedat, Iuliu Hirtea, Ianoş Schefler, Ion
Dragomir, Zenobie Pâclişanu etc.
Cicerone Ioniţoiu, în cartea sa «Martiriul Bisericii în România»,
publicată în limba franceză, în 1986, dă lista atât a episcopilor ortodocşi,
greco-catolici şi catolici care s-au stins ca martiri, în urma persecuţiilor
religioase din România, cât şi lista – parţial reconstituită – a sute de preoţi şi
teologi, care, fie că au murit în temniţele Securităţii, fie că au fost
persecutaţi pentru credinţa lor. Cunosc şi numele a doi călugări ortodocşi de
stil vechi – Vlavian şi Teodosie –, care, pentru a scăpa de persecuţia pornită
împotriva „sectei” lor nerecunoscute oficial, s-au retras în singurătatea
munţilor, lucrând ca tăietori de lemne, în fundul pădurilor.

109
 Nici comunităţile aparţinând protestantismului n-au scăpat de
vicisitudinile pe care le-au cunoscut ortodocşii, greco-catolicii şi catolicii de
rit latin. Căci, în virtutea Decretului 153 promulgat în 1970, nenumăraţi
creştini neo-protestanţi au fost acuzaţi că duc o existenţă „parazitară şi
asocială” sau că „tulbură ordinea publică”, ori de câte ori participă la
întruniri de rugăciune în familie sau în localuri neautorizate. Alţi credincioşi
au căzut pradă loviturilor „Legii presei” din 1 aprilie 1974, care îngăduia,
prin articolul 90, ca difuzarea de biblii şi cărţi religioase primite din
străinătate să fie considerată drept „delict pasibil de trei luni până la doi ani
de închisoare, sau de o amendă”.
Contestaţia cea mai importantă s-a produs în luna februarie 1977,
printr-un Apel semnat de un grup de pastori şi laici neo-protestanţi, decişi să
dea în vileag persecuţiile şi discriminarea de care aveau parte coreligionarii
lor.
Un an mai târziu lua naştere „Comitetul creştin pentru apărarea
libertăţilor religioase şi de conştiinţă” (A.L.R.C). Care a fost reacţia
stăpânirii ateiste? Câţiva membri ai Comitetului – îndeosebi pastorul baptist
Pavel Nicolescu, iniţiatorul mişcării de contestare, au fost convocaţi de
miliţie pentru interogatoriu şi bătuţi măr. La 15 octombrie 1978, la
Caransebeş, în Banat, trei credincioşi baptişti au fost condamnaţi la pedepse
mergând de la opt luni la un an şi jumătate de detenţie, sub acuzaţia de
„crimă contra Statului” şi „colaborare cu străinătatea”. La începutul anilor
„80, persecuţia religioasă împotriva militanţilor evanghelici bântuia aprig;
erau vizaţi, în special, toţi cei care refuzau să depună juramântul de a servi
„cu devotament” ordinea socialistă anticreştină. Şi cine poate să nu-şi aducă
aminte de coerciţia exercitată contra credincioşilor în serviciu: adeseori,
retrogradaţi sau destituiţi din funcţiile lor, alteori, interzicându-le accesul la
posturile de responsabilitate.
Ca să folosesc metafora unui document clandestin pe care l-am primit
din ţară în perioada anilor „70, „în ceaţa profundă a materialismului ateu”,
represiunea religioasă n-a încetat nici o clipă la poalele Carpaţilor, România
devenind o imensă puşcărie, un insuportabil univers carceral, în care
cetăţeanul era continuu supravegheat, urmărit, bănuit, dezonorat, ba chiar
sortit morţii civile şi strangulării spiritului creştin.
Aşa cum scria papei Ioan Paul al II-lea un grup de credincioşi români
şi de preoţi romano-catolici: „Astăzi Partidul şi Guvernul ţării noastre nu
mai persecută Biserica, dar săvârşesc un veritabil genocid spiritual şi
naţional”.
110
 Odată stabiliţi în Franţa, ca refugiaţi politici, puteam sta nepăsători la
ceea ce se întâmplă în România lui Ceauşescu şi mai departe chiar, în
universul represiv din celelalte ţări dominate de comunism? Mai ales că, în
ce mă priveşte, am fost persecutat, hăituit de organele Securităţii şi, în
noaptea de 7 martie 1959, arestat, anchetat, bătut şi condamnat la 12 ani
temniţă grea, pentru activitatea mea misionară, socotită ilegală, în cadrul
organizaţiei ortodoxe Oastea Domnului.
Deşi ne-am lovit de lipsa de înţelegere şi de răceala multor ziare
pariziene; deşi nici oamenii politici, nici mai marii Bisericii Catolice cărora
ne-am adresat n-au sesizat clocotul nostru lăuntric şi n-au pus mare preţ pe
veridicitatea încălcării dreptului la libertatea politică şi religioasă din
România, considerând revelaţiile noastre publicate în revista «Catacombes»
(pe care Dumnezeu ne-a ajutat să o edităm la Paris), nişte relatări
„exagerate”, marcate, după spusele lor, de un „anticomunism primar, rău
văzut în Franţa”, noi n-am încetat să reîmprospătăm memoria francezilor şi
a altor neamuri din Europa, Africa, Australia şi cele două Americi, unde
pătrundea „mesagerul” nostru supraconfesional, silindu-ne să-i facem să
audă şi ei strigătele celor oprimaţi de barbarii secolului XX.
Pe deasupra, am condamnat tăcerea Organizaţiei Naţiunilor Unite
(O.N.U.) şi a Consiliului Ecumenic al Bisericilor faţă de victimile
regimurilor de violenţă, faţă de aceşti eroi şi martiri ai devotamentului
absolut, pe care nici arbitrajul şi injustiţia dictaturii necontrolabile a
partidelor comuniste, nici crimele şi permanenta teroare oblădiute de
Moscova, nu i-au împiedicat să dea ascultare imboldului Mântuitorului: „Nu
vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul”, cum citim în
Evanghelia după Matei, la capitolul 10, versetul 28.
Eu am încercat să pledez şi să impun, în lumea Exilului românesc,
imperativul unităţii creştine. Măcar în situaţia tragică a despărţirii, trebuia să
alergăm împreună întru ajutorarea fraţilor şi din exil şi din ţară, căzuţi „între
tâlhari”: fie între „tâlharii” tuturor fărădelegilor, fie „dezbrăcaţi”, „jefuiţi” şi
„bătuţi zdravăn” (ca în pilda Samariteanului milostiv), de tâlharii regimului
comunist din România. Comunităţile creştine româneşti din Occident n-au
fost în stare să renunţe la rigiditatea lor confesională şi n-au răspuns la
apelul meu lansat în revista «Catacombes».
Nu s-a realizat, ca atare, mult aşteptata îmbrăţişare a Românilor exilaţi,
în lupta pentru respectarea drepturilor omului la libertatea politică şi
religioasă. „Barierele” dogmatice au fost, pe toate planurile, numai teoretic
escaladate, fiindcă, în realitate, s-au dovedit insurmontabile în adâncurile
111
peticite ale unor conducători de cult, care şi-au zidit lucrarea nu pe Iisus, ci
pe temelia de nisip a mentalităţii lor confesionale.
Vorbeam de Consiliul Ecumenic al Bisericilor, nu-i aşa ? Cu mulţi ani
în urmă, înainte de aşa-zisa revoluţie din decembrie 89, „Comitetul creştin
pentru apărarea drepturilor religioase în România”, s-a adresat, cum era
normal, Consiliului mai sus-amintit din Geneva, trimiţându-i un document
zguduitor, intitulat: „Un mădular al Bisericii ortodoxe ce continuă a sângera
– Oastea Domnului”. Acest «Apel» n-a trezit nici un interes în sufletul
împietrit al secretarului general al Consiliului, anume Philip Potter, care a
evitat să încerce o intervenţie pe lângă Patriarhia din Bucureşti şi
Departamentul Cultelor, pentru a se ajunge la legalizarea Oastei Domnului,
cu drept de existenţă şi de activitate misionară în România dictaturii
comuniste. Nici audienţa noastră – a mea şi a soţiei mele – la pastorul
Clement Barbey din C.E.B, în luna ianuarie 1970, la Geneva, n-a dat nici un
rezultat, cu toate că i-am vorbit, cu înflăcărare, despre lipsa de libertate
religioasă în România lui Nicolae Ceauşescu şi îndeosebi, de tragica
existenţă a mişcării ortodoxe Oastea Domnului, despre care nu ştia aproape
numic şi pentru care n-a întreprins nimic, restituindu-ne, la câteva zile după
vizita noastră, «Memoriul» pe care ni l-a cerut. Şi cu aceasta, legăturile
noastre cu Consiliul Ecumenic al Bisericilor au luat sfârşit, dar şi iluziile ce
mi le făcusem, încă din ţară, în legătură cu menirea mesianică a acestui
organism de paie, incapabil să plângă împreună cu „cei ce plâng” sub
asuprirea regimurilor totalitare. De altfel, două personalităţi franceze –
scriitorul şi ziaristul Pierre de Villemarest, autorul cărţii «Spionajul sovietic
în Franţa», precum şi profesorul de teologie J.G.H. Hoffman – au denunţat,
în articolele lor, publicate în revista «Catacombes», Consiliul Ecumenic –
ca pe „un instrument al subversiunii” internaţionale: un instrument
manipulat, cu dibăcie, de delegaţiile Bisericilor ortodoxe din România,
U.R.S.S, Bulgaria, delegaţii care, în loc să apere cauza celor prigoniţi,
afirmau că turma de credincioşi a Bisericilor lor se bucură de o deplină
libertate religioasă.
Ca membri ai mişcării interzise «Oastea Domnului», care avea în
programul ei „aflarea şi vestirea lui Iisus cel Răstignit”, pe noi ne ardea pur
şi simplu grija de sufletul românesc, batjocorit de propaganda ateistă şi
terfelit prin legi şi hotărâri inumane, care nu deranjau pe „apostolii
mincinoşi” ai Bisericii dominante, pe ierarhii ce puteau fi numiţi, ca să
folosim cuvintele Sf. Ioan Gură de Aur, „traficanţi ai Numelui de Hristos”.
Urmărind de aproape, ca fostă victimă a persecuţiei religioase din România,
decăderea Bisericii oficiale şi supunerea dezonorantă a ierarhilor diktatului
112
ideologic al unui regim în mod esenţial anticreştin, ne durea sufletul că
pretinşii conducători ai acestei Biserici ortodoxe cu căluş la gură, controlată
şi, în final, neutralizată de Departamentul marxist al Cultelor, în loc de a lua
calea Crucii şi a Martiriului, în loc să ţină cont de ceea ce a scris Sf. Pavel,
în epistola către Filipeni, capitolul 1, versetul 29 (şi anume: „Cu privire la
Hristos, vouă vi s-a dat harul nu numai să credeţi în El, ci să şi primiţi
pentru El”), aceşti ierarhi au acceptat părăsirea sarcinii lor de ambasadori ai
lui Hristos şi de „împreună lucrători cu Dumnezeu”, au tăcut înaintea
propagandei comuniste, au participat activ la politica guvernamentală de
descreştinare a patriei lor, şi-au prezentat candid aservirea fără rezerve ca pe
o supunere voinţei Domnului, interpretând cum le convenea versetul
paulinic de la epistola către Romani, cap.13, versetul 1: „Oricine să fie
supus stăpânirilor celor mai înalte, căci nu este stăpânire care să nu vină de
la Dumnezeu…”, dar neglijînd sfatul Ap. Petru, din întâia sa epistolă, cap.
2, versetul 13: „Fiţi supuşi oricărei stăpâniri omeneşti, pentru Domnul”. Iar
Tit, în epistola sa, scrie aşa: „Adu-le aminte să fie supuşi stăpânirilor şi
dregătorilor, să-i asculte, să fie gata să facă orice lucru, bun”.
Oare, atunci, când a avut loc, la Cluj-Napoca, a 26-a Conferinţă
teologică interconfesională, în ziua de 4 iunie 1975 şi când celebrul ierarh
Antonie Plămădeală (pe atunci, doar episcop şi vicar patriarhal) a ţinut să
discute despre „teologia eliberării” şi „teologia revoluţiei”, cu concluzia
marxistă: „Noi nu putem vorbi de Dumnezeul cel drept sprijinind totodată o
societate nedreaptă”,a făcut-o „pentru Domnul” şi a fost un un „lucru bun” ?
Dar atunci când „prelaţi ai poporului” şi teologi fără scrupule, câştigaţi
la cauza proletariatului, s-au aventurat în graba mare „să caute, în Revelaţia
divină, bazele acestei teologii a cooperării Bisericii” la eforturile de
decreştinare întreprinse de P.C.R, a fost „pentru Dumnezeu” şi era „un lucru
bun” ?
Tare aş vrea să ştiu dacă actualul patriarh Teoctist – pe atunci,
mitropolit al Moldovei–, a fost supus stăpânirii comuniste „pentru Domnul”
şi consideră că a făcut „un lucru bun”, când căuta să se arate mai comunist
decât poetul comunist Adrian Păunescu, glorificatorul lui Ceauşescu –
„eroul ţării”, „cârmaciul şi conducătorul de oaste” – cu ocazia Congresului
al XII-lea al P.C.R. Şi, când, nu numai că a copleşit cu elogii „realegerea
fiului cel mai iubit al poporului, tov. Nicolae Ceauşescu, în înalta funcţiune
de preşedinte al R. S. România”, ci şi-a exprimat „recunoştinţa sinceră
pentru libertatea religioasă acordată Bisericii ortodoxe româneşti şi altor
culte” din România. Dar, mai presus de toate, şi-a exprimat (ceea ce Adrian

113
Păunescu n-a făcut în poezia sa) „angajamentul ferm de a sprijini
grandioasele acţiuni consacrate dezvoltării scumpei noastre patrii”.
Şi mă întreb şi vă întreb, iubiţilor cititori, la ce foloseşte „libertatea” de
care s-a bucurat ierarhia ortodoxă din România, în perioada persecuţiilor
religioase, a arestărilor pentru credinţă şi a întemniţărilor, dacă i-a lipsit
„libertatea interioară” a unei penitenţe autentice, care să-i ajute să rostească,
măcar astăzi, aceleaşi cuvinte ca Ezra: „Dumnezeule, sunt uluit şi mi-e
ruşine să-mi ridic faţa spre Tine. Căci fărădelegile noastre s-au înmulţit
deasupra capetelor noastre şi greşelile noastre au ajuns până la ceruri ?”
De ce nu încearcă să-şi recunoască public imensele lor greşeli şi
păcate, săvârşite sub sângeroasa dictatură dejisto-ceauşistă, adică „tot ce-a
fost fals şi rău” în slugarnica lor supuşenie, luând ca exemplu pe Sfântul
Apostol Pavel, care nu se ruşina să-şi recunoască „purtarea lui de altădată”,
când – mărturiseşte el – „prigoneam peste măsură Biserica lui Dumnezeu şi
o pustiiam” (Galateni, 1.13) ?
De ce să nu recunoască fiecare ierarh, care, sub regimul comunist, s-a
comportat ca un apostol mincinos sau ca un „lucrător viclean care a luat
chip de apostol al lui Hristos, de ce nu strigă, întocmai inegalabilului atlet al
lui Hristos, care a fost ucenicul lui Gamaliel, Saul din Tars: „Nu sunt
vrednic să mă numesc apostol”, sau cu alte cuvinte: „Nu sunt vrednic să mai
fiu episcop”, „Nu sunt vrednic să mai fiu mitropolit”, „Nu sunt vrednic să
mai fiu patriarh sau să mă mai numesc patriarh”, deoarece am „prigonit”
Biserica ortodoxă, îndepărtându-mă de Evanghelia lui Hristos şi dând
ascultare duşmanilor Bisericii şi ai lui Dumnezeu. Abia, prin gestul acesta,
uluitor de spiritual, am putea vedea că prelaţii în cauză şi-au redescoperit
libertatea mărturisirii greşelilor şi nu refuză adevărul despre activitatea lor
sub regimul comunist.
„Priveşte-ţi urma paşilor în vale şi vezi ce ai făcut”, citim undeva în
Biblie. Nu cred că îndemnul acesta nu este cunoscut de ierarhii noştri,
vinovaţi de cooperarea lor cu oamenii puterii întunericului marxist-leninist.
De aceea, le sugerez să mediteze la dojana pe care o rosteşte Dumnezeu,
prin pana proorocului Ieremia, la capitolul 2, versetul 8 al cărţii sale:
„Preoţii n-au întrebat: Unde este Domnul? Păzitorii Legii nu M-au cunoscut,
păstorii suflateşti Mi-au fost necredincioşi…” Să nu uităm niciodată –
îndeosebi cei care am fost persecutaţi pentru credinţa noastră şi-am trecut
prin „cuptorul de foc” al prigonirii comuniste, suportând întemniţări şi
lanţuri umilitoare – că regimul comunist din România, ca şi din celelalte ţări
comuniste, reprezintă lucrarea lui Satan în istoria lumii, deoarece, în cartea
114
Apocalipsei, scrie că „diavolul are să arunce în temniţă pe unii din voi, ca să
vă încerce” (Apocalipsa, 2.10).
Să nu uităm, mai ales în clipa de faţă, când incertitudinea, manipulările
şi demagogia perversiunii comuniste continuă să desfigureze obrazul pătimit
al României, de parcă nu a avut loc revolta populară din decembrie 1989 şi
răsturnarea ideologică a defunctei orânduiri, să nu uităm de datoria slujirii
Neamului şi de lupta pe care trebuie s-o ducem pentru izbăvirea lui
definitivă.
Să mărturăm ca pe o pleavă pe saltimbancii puterii neocomuniste,
urmaşi fideli ai sinistrului 6 martie 1945, când s-a declanşat prigoana
împotriva cultelor creştine, după cum am încercat să mărturisesc în faţa
domniilor voastre. Ţara are nevoie de oameni noi, de ierarhi noi,
necompromişi.
Fiindcă Mântuitorul o spune răspicat, că „nu este cu putinţă să turnăm
vin nou în burdufuri vechi”…
Noi aşteptăm o Românie nouă, având în fruntea ei „burdufuri” politice
şi religioase înnoite prin Duhul Sfânt.

  

115
116
 DEMOLAREA
BISERICII ENEI DIN BUCUREŞTI
ÎN APRILIE 1977
Din relatările preotului S. DIMANCEA, paroh al bisericii,
consemnate de dr. Zicu IONESCU (Piteşti, Romania)

ituată în imediata vecinătate a Universităţii şi a Şcolii de

S Arhitectură din Bucureşti, Biserica Enei a fost rasă de pe faţa
pământului în ultima decadă a lunii aprilie 1977, după cutremurul
din luna martie a aceluiaşi an, deşi sfântul lăcaş nu suferise nici o
stricăciune. Nimic din exteriorul sau interiorul său nu a fost afectat de
cutremur, nu ar fi fost necesare nici cele mai mici lucrări de consolidare sau
cel puţin de natură cosmetică.
Biserica Enei a fost totuşi demolată, cu toată împotrivirea conducerii
Direcţiei Monumentelor Istorice, a unor factori de răspundere din Institutul
de Istorie a Artei şi a numeroşi oameni de cultură, precum prof. arhitect
Grigore Ionescu, prof. Dinu C. Giurescu, arhitect Cristian Moisescu.
Cum a fost posibil acest sacrilegiu şi cine poartă răspunderea lui în
faţa istoriei? Mai întâi, câteva date istorice ale acestui monument bisericesc
de arhitectură şi de artă, socotit de specialişti ca unul dintre cele mai
reprezentative pentru stilul brâncovenesc. Acestea vor explica şi rezistenţa
clădirii Sfintei Biserici la puternicele zguduituri ale cutremurului din 4
martie 1977, când blocul de locuinţe Dunărea, din imediata apropiere, s-a
prăbuşit.
Zidită în anii 1720-1724, în locul unei bisericuţe de lemn construite
cu un secol mai înainte, Biserica Enei a suferit grave avarii la cutremurul din
10 noiembrie 1940, făcând-o improprie activităţilor de cult. În anii 1941-
1944, sub supravegherea Direcţiei Monumentelor Istorice, Biserica a fost
restaurată după un proiect costisitor: două turle noi pe naos şi pronaos, din
beton armat, dar păstrând stilul arhitectural de epocă; centuri de rezistenţă
de jur-împrejurul zidurilor şi una transversală deasupra coloanelor dintre
naos şi pronaos; ancadramente din piatră naturală la ferestre şi consolidarea
prin subzidire a temeliilor.
Aceasta este explicaţia că Biserica Enei a rezistat perfect seismului
din 4 martie 1977, dar nu şi la paranoia ceauşistă.
117
 În dimineaţa zilei de 7 martie 1977, cuplul dictatorial a vizitat zona
centrală a Capitalei, unde se afla şi blocul Dunărea, total ruinat, şi Biserica
Enei, neafectată de seism.
Se pare că, văzând Biserica întreagă, Ceauşescu a devenit agresiv şi
a făcut o largă mişcare circulară cu mâna, încheiată brusc cu o mişcare
orizontală, ca şi când ar fi vrut să spună: „Jos cu ea! Ceea ce nu a putut face
cutremurul cu această Biserică, voi face eu!”
Prin acest gest, el a semnat actul de deces al Bisericii Enei.
Era prima Biserică din Bucureşti care avea să cadă sub dictatura sa,
iar primarul Dincă avea să fie „artizanul” care să aducă la îndeplinire
demenţiala hotărâre, după un presupus scenariu: mai întâi, demolarea
completă a blocului Dunărea, iar, pentru menajarea sentimentului religios al
opiniei publice, Biserica Enei să funcţioneze până după sărbătoarea Paştelui;
înainte de terminarea lucrărilor de demolare a blocului Dunărea, primarul
Dincă să viziteze Biserica şi să dea asigurări că aceasta va rămâne la locul
său, dar să se înceteze orice activitate în interior, pentru că partea de nord a
blocului ar putea să se prăbuşească peste Biserica Enei, iar preotul paroh
Dimancea să părăsească locuinţa parohială pentru un timp, urmând să
revină, după ce se va termina demolarea blocului; între timp, cu utilajele
mari de pe şantier, ca din întâmplare, să se provoace grave stricăciuni
Bisericii, astfel încât demolarea să fie singura soluţie.
Scenariul intuit de preot a început la 11 aprilie 1977, a doua zi de
Paşti, când primarul Ion Dincă a inspectat Biserica şi a exclamat: „Stăm
foarte bine! Nu este nimic clintit de la locul său. Totuşi, părinte Dimancea,
de mâine să nu mai slujiţi în Biserică şi să părăsiţi şi casa parohială, până se
va termina cu demolarea blocului de alături, pentru a vi se apăra viaţa de
eventuale întâmplări nefericite”. A continuat cu asigurări solemne că nici
biserica, nici casa parohială nu vor avea nimic de suferit, „dar măsurile de
siguranţă nu sunt niciodată de prisos”.
După câteva zile, Episcopul vicar patriarhal, Antonie Plămădeală, la
telefon, a cerut preotului acelaşi lucru, spunând că vorbeşte în numele
Patriarhului locţiitor, Iustin Moisescu, înscăunat după decesul Patriarhului
Iustinian, survenit la 26 martie 1977.
Preotul Dimancea, îngrijorat, se întreba de unde atâta grijă pentru
viaţa lui din partea conducerii de stat şi a conducerii bisericeşti, a replicat
Episcopului Plămădeală: „Nu sunt decât un firicel de iarbă cu nimic mai
mult decât miile de preoţi ortodocşi din această ţară ! De ce mi se poartă
atâta grijă pentru viaţa mea, când am dovedit că ştiu să mi-o apăr singur ?

118
 Suspect era faptul că Episcopul vicar patriarhal se ocupa de treburile
Arhiepiscopiei bucureştene, când aceste probleme erau de competenţa
Episcopului vicar Roman Ialomiţeanul, prin funcţie şi prin atribuţii.
Urmare a dispoziţiei primite, preotul a părăsit casa parohială şi a
rugat câteva familii din vecini să-i telefoneze de tot ce avea să se întâmple
cu Biserica, mai ales în timpul nopţii. Iată ce a urmat ?
În noaptea de 15-16 aprilie 1977, partea mobilă a unei macarale a
izbit turla din faţă de pe pronaos; s-a crezut că este construită din paiantă şi
se va prăbuşi, dar turla era din beton armat şi a rezistat. În noaptea
următoare, tot cu lovituri de macara, s-a făcut o mare spărtură în zidul de
sud al Bisericii şi, în câteva zile, a fost demolată.
Demenţialul cuplu prezidenţial îşi văzuse visul împlinit, se dovedise
mai puternic decât cutremurul.
Pe locul Sfintei Biserici, s-a construit un bloc de locuinţe, cu cramă
– la demisol şi cârciumă – la parter.
Primarul Dincă a dat asigurări solemne Patriarhului locţiitor Iustin,
că va fi reconstruită în cartierul Berceni, unde nu erau biserici, dar a uitat.
Episcopul vicar Roman Ialomiţeanul a rămas cu totul străin de orice
implicare, deşi preotul Dimancea i-a strigat la telefon: „Când se sfinţeşte o
biserică, episcopul locului se află în fruntea soborului de preoţi şi diaconi,
fericit că se înalţă un nou lăcaş de rugăciune. Dar când se demolează o
biserică, şi nu o biserică oarecare, ci un monument istoric şi de artă, unde
este episcopul ?”
Se pare că unii din colaboratorii săi de atunci, l-ar fi auzit spunând:
„Este un sacrilegiu care s-a făcut cu demolarea Bisericii Enei. Aşa ceva nu
se poate tolera. Mă stăpâneşte gândul să mă întorc la mânăstire”.
Monumentala Biserică a fost demolată, iar Episcopul Roman
Ialomiţeanul a rămas tot pe locul unde se afla şi în martie-aprilie 1977.

  

119
120
 SALVAREA DE LA DEMOLARE
A
CATEDRALEI «SF. GHEORGHE» DIN PITEŞTI
Dr. Zicu IONESCU (Piteşti, România)

n centrul oraşului Piteşti, două vechi şi impunătoare biserici

Î stăteau ca un ghimpe în mintea comuniştilor atei, care, în anii 60,

au decis să le dărâme,fiindcă – chipurile – nu se încadrau în noua
sistematizare stradală. Prima a fost planificată BISERICA «SF. NICOLAE»
cu Ceas, care dăinuia de sute de ani la unirea străzilor Domniţa Bălaşa şi
Şerban Vodă.
Pe lista neagră a lăcaşurilor de cult care trebuiau rase de pe faţa
pământului în anul 1962, era, de asemenea, BISERICA SF. GHEORGHE,
până de curând catedrala oraşului.
Înălţată la începutul secolului al XVII-lea, a fost renovată de Matei
Basarab şi zidită în înfăţişarea actuală, în 1656, pe timpul domnitorului
Constantin Şerban. În primele decenii ale secolului al XVIII-lea, în chiliile
bisericii, a fost prima şcoală din oraş. În anii „50, i-au fost demolate casa
parohială cu etaj şi şapte prăvălii avute în proprietate. În anii 1954-56, a fost
înnoită total, în vederea aniversării a 300 de ani de la zidire. După
demolarea Bisericii «Sf. Nicolae», potentaţii comunişti locali, în 1963, prin
presiune şi şantaj, au convins consilierii Catedralei «Sf. Gheorghe» să
semneze un proces verbal în care nu se împotriveau hotărârii neprecizate
luate de organele statului. Preotul paroh al bisericii, Marin Branişte, deşi
mutat la altă biserică, a reuşit să salveze sfântul lăcaş de la demolare. De
când era elev la Seminarul Rm. Vâlcea, îl cunoştea pe Patriarhul Justinian
Marina, care era directorul seminarului; în plus, avea un frate preot la
Patriarhie, ceea ce i-a dat curaj să ceară sprijinul patriarhului. Nefiind
anunţat la audienţă, călugărul portar nu i-a permis intrarea în Palatul
patriarhal.
Preotul Branişte nu a renunţat, a sărit gardul şi a ajuns la Patriarhul
Justinian şi i-a expus situaţia. Înaltul ierarh a rămas surprins, a dat telefon
generalului Emil Bodnăraş, care răspundea de Culte, şi acesta a ordonat
primului secretar al Regiunii Argeş, C. Sandu, să oprească lucrarea. După
câteva zile, un grup operativ reprezentând C.C. al P.C.R., Direcţia

121
Monumentelor Istorice, Departamentul Cultelor şi Regiunea de partid Argeş
a hotărât ca Biserica «Sf. Gheorghe» să devină monument istoric.
În scurt timp, au început lucrările de renovare şi revenire la forma
iniţială. Între 1964 şi 1966, Biserica a fost restaurată cu rigoare ştiinţifică
după planurile cunoscutului arhitect Ştefan Lupu N. Balş. După resfinţirea
Catedralei înnoite, în 1968, comuniştii au propus să fie transformată în
muzeu. Atunci, preotul Constantin Grigorescu a apelat la un prieten influent,
aviatorul Petrişor Iliescu, cel care, în 1944, a luat în maşină pe Gheorghiu-
Dej, după ce acesta evadase din lagărul de la Tg. Jiu şi au fost ascunşi de
preotul Marina, în biserica din Vâlcea, unde era paroh. Numai după
intervenţia Patriarhului Justinian Marina, s-a renunţat la planul transformării
Catedralei în muzeu, fiind salvată a doua oară. Este important de amintit că
episcopul de atunci al Argeşului, Iosif Gafton, nu s-a implicat în favoarea
Bisericii «Sf. Gheorghe», motivat şi de faptul că fiul său plecase ilegal din
ţară. Şi la începutul anilor „70, Catedrala a fost la un pas de demolare, din
ordinul Elenei Ceauşescu, pentru că era în Piaţa Prefecturii, unde aveau loc
mitingurile comuniste şi Biserica ieşea în cadru la televizor. De data aceasta,
s-a opus chiar Nicolae Ceauşescu, fiindcă nu era avansată paranoia.
Cunoscând aceste episoade dramatice, se poate aprecia că salvarea
acestui Sfânt lăcaş şi monument de arhitectură constituie o minune şi ca, în
cazuri similare, trebuia să se recurgă la proteste şi la relaţii sus-puse.
Această comunicare s-a realizat după mărturiile preoţilor piteşteni
Grigorescu şi Drăguşin.

  

122
 BISERICI «DEPORTATE»
Nicolae DABIJA (Chişinău, Republica Moldova)

B asarabia de până la 1940 era o ţară de biserici. După 28 iunie

1940, multe dintre turlele acestora au fost retezate, dărâmate,
incendiate, date jos cu cabluri de oţel legate de tractoare.
Chişinăul postbelic răsuna de explozii, mai ales nopţile, deşi războiul
se terminase demult. Totul trebuia aruncat în aer şi, pe cenuşa „trecutului”,
să fie zidit „viitorul luminos”. Din păcate, noua conducere eparhială a
Basarabiei – prelaţii ruşi sosiţi cu tancurile la 28 iunie 1940 – în loc să apere
lăcaşurile sfinte de profanare, de sechestrare, de demolare, îi „binecuvântau”
pe dărâmători în lucrul lor satanic.
Puţini dintre concetăţenii noştri cunosc faptul că lăcaşurile de cult
din Basarabia erau închise şi dărâmate de puterea comunistă, după ce se
consulta şi avea asentimentul arhiepiscopului rus al Moldovei. Unul dintre
aceştia, Nectarie Grigorev, când, de la comitetul central al partidului
comunist i se telefona că, într-o săptămână, urmau să fie închise biserici,
cum nu prea auzea, întreba, ca să nu greşească: „Câte, douăzeci şi cinci?” şi
răspundea, „Bine”. Zelos, totdeauna „auzea” mai multe.
Astăzi, urmaşii lui Nectarie pretind că toate bisericile reparate,
curăţate de moloz, ridicate din hău, salvate în ultimii zece ani, le-ar aparţine.
Şi au de partea lor conducerea comunistă a Republicii Moldova. Printr-o
hotărâre de guvern din 5 iunie a.c., s-a decis ca, în 30 de zile, toate lăcaşurile
de cult din republică – unele ridicate de Alexandru cel Bun sau Ştefan cel
Mare – să fie înregistrate drept proprietate a Patriarhiei Moscovei.
S-a făcut acest furt de patrimoniu înainte de înregistrarea Mitropoliei
Basarabiei, pentru ca, atunci când credincioşii care au ridicat cu bănuţii lor
bisericile asupra cărora Kremlinul ortodox are pretenţii de stăpân vor dori să
treacă la Mitropolia Neamului, oamenii lui Alexei al II-lea să le spună:
„Poftim, treceţi, cu tot cu preot, cu tot cu poporani, dar fără clădirea
bisericii, care aparţine Moscovei”.
Dacă, după 1940, arhiepiscopii şi episcopii trimişi de Moscova, ar fi
apărat aceste lăcaşuri de cult măcar cât de cât şi nu ar fi contribuit la
dărâmarea acestora, la deportarea preoţilor şi călugărilor, la păstrarea

123
credinţei, poate că ar fi avut un drept moral să pretindă ceea ce nu le
aparţine, dar cum ei au conlucrat cu Satan, consider că nu au nici pe departe
acest drept.
Date oficiale atestă că, în 1928, în Chişinău, funcţionau 23 de
biserici ortodoxe, 4 lipovene, 4 sectante, 2 baptiste, 2 armene, 1 catolică, 1
luterană, 1 stundistă şi 31 sinagogi. Către 1965, în Chişinău, nu mai
funcţiona nici o biserică lipoveană, catolică, luterană, armenească, izraelită,
baptistă sau stundistă, iar, din cele 23 de biserici ortodoxe, se mai oficia
doar în câteva. Celelalte fuseseră aruncate în aer, rase de pe faţa pământului,
sau prefăcute în Case de cultură, depozite, „muzee”, săli sportive etc.
În 1941, comisarii sovietici care se retrăgeau din Chişinău au aruncat
în aer şi lăcaşuri de cult, din care amintim: Clopotniţa Bisericii «Adormirii
Maicii Domnului», vechea Catedrală «Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril»,
Biserica «Sf. Ilie», Biserica «Sf. Andrei» şi Casa Eparhială, pe locul unde
se află azi Casa Guvernului, dinamitată cu tot cimitirul, în care fuseseră
înmormântaţi cei mai de seamă fii ai Basarabiei. Clopotniţa Catedralei a fost
aruncată în aer în ajunul Crăciunului din 1962, rezidită în 1998, ea îşi zice
azi Clopotniţa Memoriei.
Biserica Protestantă a fost dărâmată după 1944 şi Biserică Luterană a
fost spulberată de sovietici în anul 1960.
Teatrul Dramatic Rus Cehov, a fost construit pe locul Marii
Sinagogi, aceasta fiind dinamitată în anii 50.
Clădirile unor lăcaşuri de cult au fost cruţate, reprofilându-li-se
menirea. Biserica «Sf. Pantelimon» a fost transformată în bodega-local de
degustare a vinurilor, cu „experţi” şi lăutari.
Biserica «Sf. Cuvioasa Teodora de la Sihla» a fost închisă la 23
august 1944 şi, din 1978, a adăpostit Muzeul Ateismului Ştiinţific.
Biserica «Sf. Nicolae» devenise sala de dansuri a Institutului de
Medicină.
Biserica «Sf. Dumitru» de la Botanica era loc de repetiţie pentru
colectivele de teatru de amatori.
Biserica «Buna Vestire» a fost închisă în 1944 şi transformată în
depozit pentru „exponate de muzeu”.
Biserica «Întâmpinarea Domnului» avea să devină sala sportivă
pentru studenţi.
Catedrala «Naşterea Domnului», până în 1988, a fost folosită drept
Sală de expoziţii.
Mă întreb cam câte biserici a ridicat de la 1989 încoace Patriarhia
Moscovei, în locul celor dărâmate cu asentimentul ei de-a lungul Basarabiei,
ca o mustrare de conştiinţă în faţa lui Dumnezeu, de vreme ce se vrea azi
124
stăpână pe toate lăcaşurile de cult ridicate cu sudoarea şi bănuţii bătrâneilor
şi băbuţelor satelor noastre?
Lângă Sfântul lăcaş de pe strada Bulgară, casa popii din ogradă e de
două ori mai mare ca biserica. Cineva îmi explica de ce: biserica e făcută în
secolul trecut şi casa preotului e ridicată recent. Oricum, bisericuţa se
profilează lângă palatele preoţeşti ca un prunc în poalele unui uriaş.
Şi-n ograda Bisericii «Sf. Nicolae» din Orhei văd o casă preoţească,
pe lângă care lăcaşul de cult (fost şi el, până în anul 1989, sală de sport) pare
o jucărie mică şi neajutorată.
Cei care au dărâmat bisericile, azi, se anunţă mari apărători ai
credinţei.
Vasile Stati, fost şef la Sectorul cultură din comitetul central al
partidului comunist, dădea indicaţii să fie închise ultimele lăcaşuri de cult ce
mai funcţionau, îi excludea din partid pe cei care se cununau, îşi botezau
copiii în biserică, îşi înmormântau părinţii cu preot etc., azi e preşedinte al
secţiei moldoveneşti a Fundaţiei Internaţionale pentru Unitatea Ortodoxiei.
Iar preşedintele de colhoz Alexandru Snegur, care a fost botezat – el, soţia şi
copiii – abia în 1992, de un sobor de preoţi ruşi sosiţi la Speia, e preşedinte
al Mişcării pentru Unitatea Bisericii Ortodoxe.
Aş fi foarte curios să-i aud pe aceşti mari „apărători” ai ortodoxiei
ruseşti, care au înjurat de cele sfinte toată viaţa, rostind măcar o singură
rugăciune „Tatăl nostru” de exemplu – chiar în ruseşte.
Toţi dărâmătorii de biserici de ieri, azi declară fariseic, că sunt cu
Cel de Sus. Iar partidul satanic al comuniştilor declară că şi el crede în
Dumnezeu. În care Dumnezeu?!
Nu cred că cei care au dărâmat biserici le pot ridica din ruine; nu
cred că cei care au stins lumini vor face întunericul să lumineze; nu cred că
celor care au dat cu barda în Dumnezeu, Cel de Sus le-a blagoslovit bărdiţa.
Lor le convine permanenta stare de război.
Dar minciuna nu poate să mai învingă, chiar dacă îl are înrolat, în
legiunile ei, pe însuşi Satan – demolatorul.
Biserică a Moldovei străvechi, încotro?
Bate ora ta, când ne vom aduna din nou cu toţii în jurul tău şi îţi vei
regăsi Neamul, regăsindu-te. Pentru că Dumnezeu este cu tine, ca să te
hrănească cu mir, după ani de exil şi străinie.

  

125
126
 CAMPANIA SOVIETICĂ DE LICHIDARE
A LĂCAŞURILOR DE CULT DIN BASARABIA
Ion ŢURCANU, Petru FURTUNA
(Chişinău, Republica Moldova)

C onfruntarea Bisericii Ortodoxe din Basarabia cu regimul sovietic

de ocupaţie este o temă care, deocamdată, rămâne foarte slab
studiată, cu toată schimbarea pozitivă de atitudine faţă de
credinţă, care s-a produs după dispariţia imperiului sovietic şi lichidarea
partidului comunist ca diriguitor şi nucleu ideologic al acestuia. Sunt doar
câteva studii1 şi documente2 publice în acest răstimp, precum şi un număr
ceva mai mare de publicaţii în presă.
Biserica basarabeană are o istorie foarte bogată, rolul ei în viaţa
cultural-spirituală a populaţiei ţinutului este greu de estimat. Ocupaţia
sovietică din 1940 şi recuperarea din 1944 au schimbat radical statutul ei în
ţinut, prin declanşarea unui proces de marginalizare şi lichidare a locaşurilor
de cult.
Din războiul al doilea mondial, biserica, tot aşa ca şi întreaga
societate, a ieşit cu grave vătămări în timpul conflagraţiei şi, primii doi-trei
ani care au urmat, multe biserici au fost distruse, avariate sau jefuite. Altele
au început să funcţioneze în urma refugierii multor preoţi3 la vest de Prut
sau a arestării, deportării şi nimicirii lor de către ocupanţi la scurt timp după
intrarea trupelor sovietice în Basarabia.
După reocuparea sovietică din 1944, în ţinut, existau în jur de o mie
de biserici ortodoxe, mai puţine, deci, decât până la război. În 1946,
conform documentelor oficiale sovietice, funcţionau doar ceva mai mult de
600 de biserici4. Noile autorităţi comuniste făceau tot posibilul ca bisericile
să nu fie deschise, nu admiteau construirea de biserici noi sau întoarcerea
preoţilor la vechea lor ocupaţie, cu atât mai mult nu erau permise pregătirea
şi hirotonirea de noi slujitori ai credinţei.
Politica antireligioasă şi antibisericească a noului regim avea, însă,
de înfruntat religiozitatea unei populaţii foarte numeroase. Zilnic,
autorităţile de stat şi cele ecleziastice primeau mii de sesizări din partea
populaţiei, pentru redeschiderea bisericilor care nu funcţionau, deschiderea
de locaşuri noi, trimiterea de preoţi. Credincioşii, împreună cu preoţii,
luptau cu înverşunare împotriva restricţiilor impuse bisericii de organele
127
administrării publice locale, întâi de toate, împotriva încercărilor secretarilor
de partid şi ale preşedinţilor sovietelor săteşti de a interzice oficierea
serviciului divin şi celelalte ritualuri creştine5. Deci, aparent paradoxal, s-ar
părea că teroarea sovietică ateistă trebuia să ducă la scăderea religiozităţii,
dar în realitate, aceasta înregistra un ascendent destul de pronunţat.
Explicaţia acestui proces moral-psihologic se află poate nu atât în tradiţia
religioasă cât în caracterul regimului sovietic. Pe de o parte, drept urmare a
naţionalizării şi colectivizării, milioane de oameni au fost lipsiţi de mijloace
proprii de producţie şi transformaţi în sclavi ai statului totalitar, iar, pe de
altă parte, victoria asupra Germaniei hitleriste şi instaurarea puterii sovietice
în Basarabia i-a decepţionat în scurt timp chiar şi pe admiratorii acelei
puteri. În acea situaţie, religia devenea singurul reazem şi singura nădejde
pentru o imensă masă de nemulţumiţi.
Evident, autorităţile se vedeau forţate să ia măsuri de limitare a
influenţei bisericii. De fapt, statul sovietic nu a încetat nicicând să
promoveze această politică. În Moldova postbelică, o numeroasă armată de
funcţionari din variate servicii şi departamente de stat, de toate nivelele, au
făcut tot posibilul pentru a limita, cum am mai spus, activitatea bisericilor şi
a exercita o puternică presiune descurajatoare asupra preoţimii. Anual, sute
de preoţi erau puşi sub urmărire, cercetaţi, arestaţi, deportaţi sau
întemniţaţi6. Totodată, biserica este supusă presiunii unui foarte împovărător
regim fiscal, mai ales, prin înfiorătoarea „postavkă”. Dosarele de arhivă gem
de cereri şi plângeri ale preoţilor şi credincioşilor privind zdrobitoarele
corvezi impuse locaşurilor de cult.
Dar autorităţile nu se puteau mulţumi cu aceste acţiuni, de vreme ce
interesul populaţiei faţă de credinţă nu se diminua. Nu este deloc lipsit de
interes faptul că, dacă în 1950, delegatul bisericii ruse pe lângă guvernul
Moldovei, P. Romenski, raporta la Moscova cum că influenţa bisericii în
ţinut ar fi fost în continuă scădere, că numărul credincioşilor se reducea şi
el, că, din această cauză, preoţii şi-ar fi părăsit parohiile7, peste şapte ani, va
semnala o cu totul altă situaţie: o mare activitate a clerului şi a
credincioşilor, care adresau, preciza el, organelor abilitate sute de cereri de
deschidere a bisericilor cu sute şi mii de semnături8.
Într-adevăr, în pofida rezistenţei înverşunate a autorităţilor, se
constata o creştere a numărului bisericilor care funcţionau. În 1959, A.
Oleinik, care, între timp, îl înlocuise pe Romenski în funcţia de responsabil
al guvernului RSSM pentru problemele cultelor şi care se arătase mult mai
zelos decât predecesorul său în lupta împotriva credinţei, consemna: „Din
observaţiile noastre şi din studierea activităţii bisericii şi a preoţimii, ca şi
din materialele şi datele concrete de care dispunem, se vede că religiozitatea
128
populaţiei republicii, atât în sate cât şi oraşe, este foarte ridicată.
Confirmarea se află în marea frecventare a bisericii de către credincioşi, mai
ales, la astfel de sărbători precum: Paştele, Crăciunul, Troiţa, hramurile şi
altele. În aceste sărbători, mulţi colhoznici şi o parte a muncitorilor nu ies la
muncă. Pretutindeni, mai ales în sate, se oficiază pe larg variate ritualuri
religioase, aşa ca: botezul copiilor, cununia în biserică, îngroparea
decedaţilor cu participarea preoţilor, sfinţirea caselor şi altele9”.
Mai mult decât atât, moldovenii cereau tot mai insistent ca slujba în
biserici să se facă în limba română şi ca ierarhii necunoscători ai acestei
limbi să fie înlocuiţi cu localnici care, în contactele cu masele de credincioşi
moldoveni, să poată comunica cu ei în limba lor. Spicuim dintr-un
document adresat, în iulie 1955, resposabilului din guvernul sovietic pentru
problemele cultelor, precum şi preşedintelui Sovietului Suprem al URSS, K.
Voroşilov: „Noi, moldovenii, ne simţim obijduiţi şi daţi uitării. Pe când alte
naţionalităţi, precum ucrainenii, polonezii, evreii, gruzinii, armenii ş.a.m.d.
au posibilitatea să-şi asculte înalţii lor păstori în limba maternă, noi,
moldovenii, demult suntem lipsiţi de această posibilitate. Episcopul nostru
nu ştie nici un cuvânt moldovenesc, cu toată aflarea lui îndelungată în
Moldova în această înaltă funcţie de conducere. Ascultându-l în Catedrala
din Chişinău - relatează, în continuare, suplicanţii - nimeni dintre noi nu am
putut înţelege nici o vorbă din cuvântarea conducătorului nostru spiritual,
care nu cunoaşte limba noastră maternă”, după care, este formulată explicit
cererea ca locul de episcop să fie încredinţat unei persoane care să cunoască
limba română10.
Astfel, în loc să fi ajuns să lichideze credinţa, aşa cum şi-o doreau,
autorităţile se pomeniseră în situaţia de a fi solicitate să contribuie la
răspândirea şi consolidarea ei. Întrucât nu putea ceda şi nici rămâne pasiv,
ceea ce pentru stăpânire ar fi fost la fel de rău, statul a trecut la realizarea
unui amplu program represiv faţă de religiozitatea populaţiei, ţintind să o
reducă prin marginalizarea maximum posibil a bisericii.
Către sfârşitul anului 1958, guvernul sovietic adoptă câteva hotărâri,
în baza cărora, a fost elaborat un vast program de lichidare a bisericilor şi
mănăstirilor. În conformitate cu acel program, în următorii doi ani, în
Moldova, a fost desfăşurată o campanie largă şi foarte insistentă de
închidere a locaşurilor de cult. În acţiune, s-au implicat guvernul local şi
conducerea organizaţiei republicane de partid, organele de represiune şi, în
primul rând, subdiviziunea de aici a KGB-ului. Documentele de care
dispunem permit să urmărim tactica folosită de aceasta din urmă. Ea şi-a
început activitatea în acest domeniu, prin crearea unei reţele de agenţi în
sânul clerului. Principalii agenţi erau arhiepiscopul Nectarie, cu nume
129
conspirativ „Kazanţev”, şi locţiitorul său, rebotezat „Iuriev”. A avut grijă,
totodată, să fabrice materialele corespunzătoare pentru compromiterea
preoţilor celor mai influenţi, mai consecvenţi, mai incoruptibili şi mai activi,
ceea ce-i oferea lui Nectarie, alias „Kazanţev”, posibilitatea să-i îndepărteze
din cler, iar organelor de stat să anuleze înregistrarea bisericilor în care
aceştia activaseră. De comun acord cu şefii din KGB, „Kazanţev” şi
„Iuriev” nu admiteau suplinirea locurilor în parohiile devenite libere în urma
îndepărtării de acolo a parohilor, fie în modul menţionat, fie altfel. „La
recomandarea noastră, se spune într-un raport din 8 ianuarie 1960 al
conducerii subdiviziunii locale a KGB, aceşti agenţi au interzis preoţilor ca
fiecare din ei să facă slujbă în câteva biserici parohiale. Ca urmare a
reducerii numărului preoţilor şi a interzicerii slujbei prin cumul, numărul
bisericilor care funcţionează s-a redus de la 546 la 385. S-a lucrat asupra
reducerii bruşte a intrării tineretului din Moldova în instituţiile de
învăţământ teologic. În 1957, în seminarele teologice, au fost primiţi 17
oameni, în 1958, din 40, câţi au depus cereri, au fost înscrişi doar 8, iar, în
1959, au fost depuse 9 cereri şi a fost primit unul. Primind cererile, mai
adaugă raportul, agentul Kazanţev, sub diferite motive, refuza să dea
recomandări sau ne comunica nouă, iar noi, prin intermediul organizaţiilor
de partid, exercitam presiuni asupra unor candidaţi sau îi compromiteam”11.
Prin anii 50, în sate şi în anumite locuri din afara aşezărilor, erau
numeroase răstigniri, troiţe, pietre funerare şi foarte multe cruci în cimitire
rămase din timpul războiului. După declanşarea campaniei de închidere a
bisericilor şi mănăstirilor, toate acestea, când nu erau aruncate sau arse, erau
adunate la un loc, mai la o parte de văzul credincioşilor. „Agentura noastră
din mijlocul preoţimii, se spunea în raportul menţionat, a participat la
curăţirea de răstigniri (?!) a drumurilor, fântânilor, pieţelor din aşezările
umane”. Pentru a evita rezistenţa credincioşilor, am ordonat agenţilor
Kazanţev şi Iuriev să dea dispoziţie clerului să organizeze mutarea
răstignirilor în curţile bisericilor sau în cimitire cu participarea
credincioşilor”12.
Agresivitatea cinică cu care opera KGB-ul împotriva bisericii şi a
credincioşilor se regăseşte şi în activitatea funcţionarilor de stat responsabili
pentru problemele cultelor şi chiar în atitudinea conducătorilor oficiali ai
bisericii. Reproducem, în continuare, o parte a raportului lui A. Oleinik către
secţia de propagandă şi agitaţie a C.C. al P.C.M., despre o discuţie pe care
acesta o purtase, la 6 februarie 1960, cu arhiepiscopul Nactarie referitor la
oportunitatea transferului de preoţi dintr-o parohie în alta. Cei doi discută şi
decid, întocmai ca actorii într-o veritabilă comedie bufă, cum să procedeze
în cazul următorilor preoţi care sunt ceruţi de enoriaşii altor parohii: „1.
130
Ieromonahul Vornicescu care slujise în biserica din satul Iurceni, raionul
Nisporeni, unde slujba a fost oprită, [se propune să treacă] în biserica din
satul Pogăneşti, raionul Cărpineni, în locul ieromonahului Grecu, decedat.
După părerea noastră (a lui Oleinik şi Nectarie – n.a.), Vornicescu nu
trebuie trimis în acea parohie din motiv că, în viitor, toţi ieromonahii vor fi
îndepărtaţi din parohii, şi, în afară de aceasta, satul Pogăneşti se afla la
graniţă; 2. Unul din cei doi preoţi ai bisericii din Dubăsari (Stepan sau
Mutruc) [se cere] să fie trimis în satul Rubleniţa din raionul Soroca, în locul
preotului Deminschi, ieşit la pensie la sfârşitul lui 1959. Noi credem că, în
Rubleniţa, nu trebuie trimis alt preot, deoarece biserica de acolo nu
funcţionează de câteva luni şi nu s-au constatat cerinţe deosebite ale
credincioşilor de a relua slujba; 3. Preotul Plevan din satul Cepeleuţi,
raionul Ocniţa, [se cere] să fie trimis în satul Coşcalia, raionul Căuşeni, în
locul preotului Ureche, decedat, iar, în Cepeleuţi, să nu fie trimis nimeni.
Părerea noastră este că preot, în Cepeleuţi, nu trebuie trimis, întrucât
biserica de acolo nu funcţionează de multă vreme, iar comunitatea religioasă
săracă a satului Cepeleuţi, dacă se organizează o bună propagandă ateistă, se
poate autodesfiinţa; 4. Cel de-al doilea preot de la biserica Sf. Nicolae din
Bălţi, Varzari, să fie trimis în satul Peresecina, raionul Criuleni, deoarece
acesta nu se poate înţelege cu blagocinul Tuncienco, precum şi din cauza
plângerilor numeroase ale credincioşilor împotriva lui, iar preotul Delinschi
din Peresecina să fie pensionat. Socotim că aceasta nu trebuie să se facă; 5.
Preotul Juncu din satul Valea Perjei, raionul Ceadâr-Lunga să fie trecut în
parohia Sângerei, raionul Lazo, în locul preotului Grigoraş, care pleacă din
funcţie. Noi credem că, în Valea Perjei, preot nu trebuie trimis, deoarece
acolo slujba va fi oprită; 6. Preotul Suhac din satul Parcova, raionul Edineţ,
să fie trimis în satul Ciripcău, raionul Floreşti, în locul preotului Petrache
care pleacă din funcţie. În satul Parcova, preot să nu fie trimis, deoarece
acolo slujba va fi oprită; 7. Preotul Blajin din satele Medveja şi Coteala,
raionul Lipcani, să fie trimis în satul Sofia, raionul Bălţi, iar preotul din
Sofia, Stegărescu, să fie trimis în satul Slobozia, raionul Căuşeni, în locul
ieromonahului Ţărnă, decedat. În satele Medveja şi Coteala, preoţi să nu fie
trimişi, deoarece, în ambele sate, slujba va fi oprită”. La sfârşit, A. Oleinik
mai adaugă: „Nectarie, de asemenea, a fost de acord să oprească slujba în
bisericile din satele: Pârjota, raionul Râşcani, Ecaterinovca, raionul Râbniţa,
Grinăuţi-Raia, raionul Ocniţa, şi Copceac, raionul Taraclia, unde preoţii vor
fi îndepărtaţi pentru încălcarea legislaţiei sovietice”13.
Aşadar, campania de închidere a bisericilor se realiza prin cea mai
strânsă colaborare a conducerii ecleziastice cu statul, în pofida stipulărilor
declarative ale menţionatei legislaţii sovietice cum că biserica ar fi fost
131
despărţită de stat. Statul sovietic respingea biserica în măsura în care aceasta
era un adevărat organizator şi îndrumător al credincioşilor, dar colabora
foarte strâns cu administraţia bisericească, atunci când se putea complota
împreună împotriva credinţei.
După menţionatele hotărâri ale guvernului sovietic de la sfârşitul
anului 1958, s-a trecut la închiderea în masă a bisericilor. De regulă, aceasta
se făcea prin decizie de guvern, în baza demersurilor oficiale ale delegatului
bisericii ruse pe lângă guvern, care, aşa cum am văzut, erau pregătite
împreună cu Nectarie. Exemplele de acest fel sunt foarte numeroase. Vom
menţiona, aici, o mică parte dintre ele, arătând câte biserici erau lichidate,
fără a numi satele şi raioanele în care acestea se aflau, pentru a nu înşira
informaţia pe un spaţiu prea întins. La sfârşitul anului 1959, Nectarie
solicita acordul guvernului pentru scoaterea din registrul de stat, adică de a
declara inexistente, 159 de biserici din 38 de raioane ale republicii care
fuseseră lichidate pe parcursul acelui an14. În anul 1960, în luna iunie, erau
lichidate 14 biserici, în august- 26 de biserici, în octombrie- 32, în
noiembrie- 32, în 1961, aprilie- 14 biserici, în decembrie- 19, în 1962, luna
mai- 19 biserici, în august- 19, în decembrie- 10, în 1963, august- 8, în
septembrie- 8, în octombrie- 15, în aprilie 1964 - 8 biserici15.
Un document foarte interesant datând din iulie 1961, semnat de
Oleinik, relatează despre închiderea Catedralei din Chişinău, şi începea
astfel: „Am primit decizia Sovietului pentru afacerile bisericii ortodoxe ruse
de pe lângă Sovietul de Miniştri al URSS din 1 iunie 1961, proces-verbal nr.
8, privind excluderea din registru a comunităţii religioase şi a catedralei din
Chişinău, clădirea acesteia urmând a fi folosită pentru muzeu”. După care,
Oleinik informează autorităţile din Chişinău că a dat dispoziţie lui Nectarie
să evacueze Catedrala la biserica Ciuflea, unde, în afara unui WC, nu avea
voie să construiască nimic16.
Unul din motivele închiderii bisericilor invocat cu perseverenţă de
către autorităţile sovietice, atât cele de stat cât şi cele ecleziastice, era
pretinsa scădere a religiozităţii populaţiei. Se inventau chiar şi metode de
calculare a nivelului religiozităţii. Astfel, la o întrunire cu secretarii de
partid din raioane, Oleinik, fiind întrebat cum să se stabilească gradul
religiozităţii unei localităţi, a răspuns cât se poate de limpede: „Numărul
minimal al credincioşilor trebuie calculat astfel. Dacă biserica are o sută de
metri pătraţi, socotiţi câte patru oameni la un metru pătrat şi, astfel, veţi avea
400 de oameni [credincioşi]”17.
Persecuţiile împotriva credinţei, închiderea bisericilor şi mănăstirilor
au provocat mari nemulţumiri în rândul credincioşilor, nemulţumiri care au
luat cele mai variate forme: de la plângeri şi cereri până la revoltă cu arma
132
în mână. Organele de stat de la Chişinău şi din centrul imperiului sovietic
erau sesizate în permanenţă de numeroase reclamaţii, proteste şi rugăminţi
colective, semnate de sute şi mii de oameni. Aşa au procedat, de pildă, în
1960, credincioşii din satele: Cociulaia, Scorţeni, Clocuşna, Cairaclia,
Văsieni, din oraşul Bălţi18, de fapt, din toate localităţile unde autorităţile
închideau bisericile. Uneori, aveau loc ciocniri violente între credincioşi şi
activiştii care se apucau să închidă locaşurile de cult, cum a fost, spre
exemplu, în martie 1960, în satul Verejeni, raionul Otaci. Într-o scrisoare cu
505 semnături, trimisă la guvern, enoriaşii de acolo semnalau că preşedinţii
de colhoz şi de soviet sătesc, Vodă şi Moscaliuc, scoseseră din biserică
inventarul de cult, l-au dus la oloiniţa din sat şi i-au dat foc. Aceasta i-a
determinat pe săteni să nu admită intrarea în biserică a activiştilor şi a
trimişilor de la stăpânire19.
Dar puterea se afla totuşi în mâinile stăpânirii care era hotărâtă să
dezrădăcineze credinţa. Nu avea cum reuşi, întrucât credinţa poate
supravieţui dispariţiei locaşurilor de cult, însă, închizând cea mai mare parte
a bisericilor şi ruinând astfel, în mare parte, organizarea ecleziastică pe care
se fonda comunitatea creştină din ţinut, autorităţile sovietice au izbutit să
prejudicieze serios spiritualitatea şi viaţa morală a populaţiei basarabene.

NOTE
1
Ţurcanu, I., Cine a închis bisericile şi mănăstirile din Basarabia // Cugetul, 2000,
nr. 1(5), p. 26-29; Idem. Moldova antisovietică. Aspecte din lupta basarabenilor
împotriva ocupaţiei sovietice, 1944-1953. Chişinău, Ed. Prut
Internaţional/Ştiinţa, p. 143-147; Tangenţial, chestiunea este examinată şi în
articolul dnei P. I. Pasikovskaia: Operaţia „Sever” // Tyragetia, 1992, vol. II, p.
330-333.
2
В. И. Пасат. Трудные страницы истории Молдовы: 1940-1950-е гг. Москва,
Изд. Теpра, 1944, с. 583, 586-587, 607-608, 610-611, 646-647, 651-652.
3
Cifrele referitoare la preoţii refugiaţi ce pot fi întâlnite în variate scrieri nu au nici
o credibilitate, întrucât nu pot fi verificate.
4
V.Pasat, Op.cit., p. 587.
5
Arhiva Naţională a Republicii Moldova (ANRM), fond 3046, inv. 1, dosar 104, f.
130. Documentele de arhivă sunt foarte bogate în astfel de informaţii.
6
V.Pasat, Op. cit., p. 584, 586 şi a.
7
Ibidem, p. 611.
8
Ibidem, p. 647.
9
ANRM, fond 3046, inv. 1, dosar 91, f. 3.
10
Ibidem,dosar 57, f. 94-95.
11
V. Pasat, Op. cit.,p. 652.
133
12
Ibidem, p. 653.
13
ANRM, fond 3046, inv. 1, dosar 106, f. 52-54.
14
Ibidem, f. 1-6
15
Ibidem, dosar 106, f. 14, 213, 266, 281; dosar 110, f. 5, 132; dosar 122, f. 130-
137, 274, 315; dosar 132, f. 36, 59, 75; dosar 144, f. 51.
16
Ibidem, dosar 110, f. 66.
17
Ibidem, fond 2848, inv. 2, dosar 363, f. 94.
18
Ibidem, fond 3046, inv. 1, dosar 104, f. 32, 67, 84, 86, 89, 135, 141, 150, 162,
164.
19
Ibidem, dosar 103, f. 192.

  

134
 BISERICA – DESTINUL ROMÂNESC

Aurel SUCIU (Timişoara, România),

fost deţinut politic trecut prin „reeducări”

„Am fost sortiţi să trăim aici. Din această fatalitate,

noi trebuie să scoatem energia necesară ca s-o putem
duce până la capătul vremii… Singura scăpare a
noastră e idealul naţional.”
V. Pârvan – Scrieri

L a răscruce de vremi pentru neamurile pământului, trebuie să ne

regăsim pe noi, să ne găsim orientarea, descoperindu-ne rostul,
misiunea, în acest concert al neamurilor pământului.
Pământul acesta cu toată infrastructura sa e creaţia lui Dumnezeu. În
acest sens sunt şi neamurile: sunt entităţi, cu naştere, viaţă şi moarte. „Dar,
ca entităţi spirituale, îşi asigură o dăinuire peste vreme, prin rolul pe care l-
au jucat în istorie şi în plămădirea spirituală şi civilizatorie a lumii.”(M.
Nicolau). Astfel, fiecare trebuie să-şi descopere şi să-şi înţeleagă rolul,
misiunea sa. Această problemă, aşadar, se ridică şi în faţa neamului nostru,
aceea de a-şi defini identitatea spirituală, de a-şi înţelege linia de destin,
linia de viaţă întru existenţă şi împlinire.
Neamul nostru, spune istoria, s-a născut creştin. A fost sortit să se
nască creştin, întrucât s-a născut din părinţi – daco-geţii – la care, cum
spune Strabo, „râvna pentru cele divine, a fost un lucru de căpetenie”, ceea
ce l-a făcut pe Dio Cassius să-i considere „întotdeauna superiori tuturor
barbarilor”. Credinţa lor în Zalmoxes cel viu, care îi vegehea şi îi aştepta pe
„celălalt tărâm”, l-a făcut pe Herodot să-i numească „poporul nemuritor”. Şi
iată că nu numai în Orient, unde Moise, Avraam şi urmaşii lor vor crede
într-un Dumnezeu viu, ci şi în coroana Carpaţilor, s-a ivit un popor cu o
asemenea credinţă.
Pătrunderea credinţei creştine s-a făcut cu legiunile romane, care
veneau din Orient, şi cu primii misionari care ajung la Dunăre, dând imbold
primelor organizări ale Bisericii.
Primele aşezări umane, în timpul năvălirii popoarelor, au fost cele
din luminişurile adâncurilor de codri, care, după C. C. Giurescu, cuprindeau
70% din teritoriul locuit de strămoşii noştri. În aceste păduri, şi din lemnul
135
lor, se vor ridica primele schituri cu primii nevoitori în noua credinţă,
credinţa de care popoarele care vor trece pe aici vor face prima dată
cunoştinţă. Iată rolul pe care l-am avut, acela de filtru şi de primi
propovăduitori ai noii credinţe pentru aceste popoare.
O dată cu dezvoltarea aşezărilor omeneşti în obşti, în „ţări”, în
cnezate şi voievodate, se va dezvolta şi Biserica pe măsură, şi slujitorii ei
vor deveni îndrumătorii poporului şi sfetnicii conducătorilor politici –
întocmai ca pe vremea daco-geţilor. Cu mult înainte de încheierea
mileniului, vor apărea bisericile cu ziduri de piatră, şi aceasta pe întreg
teritoriul românesc. Este adevărat, nu vor fi de grandoarea celor apusene,
dar vor exprima smerita noastră credinţă în Atotputernicul Dumnezeu.
Ce a însemnat Biserica pentru neamul nostru? A însemnat totul. Prin
ea, în contact cu creştinismul primar şi cu natura în mijlocul căreia a vieţuit,
şi-a format sufletul şi caracterul, şi-a păstrat identitatea, specificul naţional.
Toţi voievozii vor sprijini Biserica şi vor ctitori lăcaşuri de închinare.
Conducătorul Bisericii, Mitropolitul, era duhovnicul şi primul sfetnic al
domnului. Domnul era „uns al lui Dumnezeu” de către mitropolit, pentru că
această însărcinare de a conduce poporul era considerată ca venind de la
Dumnezeu. Era o anume simbioză între Biserică şi organizarea statală,
între credinţă şi politic. În acest sens, fiind întru credinţă, voievozii s-au pus
în apărarea Bisericii împotriva tăvălugului otoman. Această perioadă grea va
influenţa viaţa noastră câteva secole. Existenţa noastră se datorează nu
numai luptei, rezistenţei armate, dar şi conştiinţei de neam şi înţelepciunii
voievozilor. Astfel, în actele de supunere, pe care erau nevoiţi să le accepte,
au pus două clauze: una, că turcii nu se vor stabili ca proprietari, pe
pământul ţării, şi a doua, că nu vor clădi moschei pe acest teritoriu. Prin
acestea, se apăra fiinţa neamului, credinţa – Biserica naţională.
Istoria noastră a fost un lung şir de frământări, de lupte – cu toţi
vecinii – dar a avut, totuşi, o dezvoltare organică între viaţa materială şi cea
spirituală. „Vremile trecute erau sănătoase, datorită faptului că respectau
firea, dezvoltându-se organic, pe realităţi concrete, nu pe construcţii
teoretice” (O. Cotrus). Cultura Apusului a fost asigurată de dezvoltarea
economică a burgurilor. Noi am rămas la o cultură religios-spirituală
arhaică, închisă în intimitatea satelor. Aceasta va asigura o anume
conservare a puterilor noastre creatoare, o anume tinereţe şi forţa spirituală,
care va ieşi la lumină mai apoi, şi care, se pare, ne va face capabili de o
intermediere în dialogul cultural mondial ce se anunţă.
Veacul fanariot va avea un punct de lumină: Şcoala ardeleană.
Aceasta prin dezvoltarea limbii, a conştiinţei de neam, prin formarea primei
elite intelectuale conştientă de misiunea sa şi de necesitatea dezvoltării
136
neamului prin identitatea sa – era o împletire a spiritualităţii creştine, a
specificului nostru naţional; o brodare a românismului pe canavaua creştină.
Această lumină va izbucni prin revoluţiile care vor veni, dintre care, prima
va fi a olteanului Tudor. În legătură cu revoluţia lui Tudor, va spune
Eminescu că vor trece 100 de ani până când ne vom maturiza să începem a
clădi un drum de afirmare în istorie. Să fie o profeţie în legătură cu generaţia
de la 1922? Acest veac – al XIX-lea – al revoluţiilor, al frământărilor
noastre, va fi cel al cristalizării idealului naţional, al liniei noastre de destin
istoric.
În acest sens, Eminescu va spune: „Oamenii cei mari ai României,
nu-i vedem urmărind cu toţii, cu mai multă sau mai puţină claritate, un vis al
lor de aur, în esenţă acelaşi la toţi şi în toţi timpii?”. Iată marii noştri bărbaţi,
piscurile istoriei noastre, care, prin faptele şi prin gândurile lor, au fixat
drumul de viitor. Cine sunt aceşti bărbaţi? Îi ştim cu toţii foarte bine. Ca, de
pildă, pe cei ce ne-au lăsat versurile imnului naţional şi acel „Preoţi cu
crucea-n frunte / căci oastea e creştină…”.
O dată cu realizarea statului naţional unitar – care a fost visul a
generaţii de români – bucuria a fost mare, dar şi uitarea. Puţini au înţeles că
aceasta – Unirea – a constituit doar o etapă – e adevărat, necesară – dar
etapă, pentru realizarea imperativului naţional. Aceasta a fost doar partea
fizică, materială, condiţia favorizatoare pentru a ne putea ridica întru
împlinirea culturală, spirituală, întru aşezarea pe linia de destin a neamului.
Neputinţa de înţelegere, opacitatea în faţa mersului istoric, venea de la
influenţa – asupra intelectualităţii vechii generaţii – a ideilor Revoluţiei
franceze, de la pozitivismul secolului al XIX-lea şi chiar ateo-comunismului
care se ridica lângă noi. Dar apare luciditatea, prin cuvântul si atitudinea
unui V. Pârvan, dr. N. Paulescu, Nae Ionescu, care vor aduce suflul
spiritualităţii şi al credinţei în Dumnezeu, în atmosfera universitară, în
orientarea noii generaţii. Sub oblăduirea lor, se va ridica generaţia de la ‟22.
Ţelul acesteia va fi impunerea valorilor spirituale ale neamului cu faţa la
icoană. Iată afirmaţia lui Nae Ionescu: „Naţiunea nu este un instrument
politic, ci unul cultural, că o naţiune n-are dreptul să oprime sau să distrugă
un alt neam, pentru că ar oprima sau ar distruge un izvor de creaţiuni
spirituale, a căror promovare e cea mai înaltă îndatorire a omului”. Această
generaţie interbelică cu: Eliade, Vulcănescu, Cioran, Gyr, Noica, Blaga etc.
a înţeles că Dumnezeu, împrejurările istorice ne-au fost favorabile tocmai
pentru a purcede la această misiune întru valorile spiritual-creştine – aceasta
fiind linia noastră de destin. Ca urmare, s-au ciocnit cele două lumi, cea
politicianistă şi cea cultural-spiritualistă.

137
 Această generaţie interbelică a creat valori culturale şi spirituale,
valori care vor rodi, poate nu acum, dar sigur în viitor, căci nu se poate
altfel. Omenirea, deci şi naţiunea noastră, nu are decât două alternative:
viaţa sau pieirea – cum a preconizat Malraux. Dar, pentru momentul
respectiv, valorile au rodit cu tinerele generaţii care s-au ridicat şi au crescut
în duhul acestor înaintaşi. Aceste generaţii au crescut cu dorinţa realizării
dezideratelor naţionale: credinţa creştină şi afirmarea potenţelor spirituale
latente în sufletul naţional. Dar, vremile i-au prins în menghina lor. Şi o
generaţie de valori omeneşti şi spirituale a fost martirizată la Piteşti. De ce?
Pentru că. prin valoarea lor, de caractere cu o trăire morală şi spirituală
superioară, era o piedică, un pericol, pentru cei care s-au pus în slujba non-
valorii, a Satanei. Căci asta a fost atunci, în ţara noastră, promovarea
inculturii, a semidoctismului, a non-valorii, a persecutării Bisericii şi a
învăţăturii lui Iisus Christos, a slujirii Satanei. Amintiţi-vă, cei care aţi trecut
prin mâinile trepăduşilor satanizaţi, ca: Ţurcanu, Livinschi şi compania, de
înjurăturile murdare, de blasfemiile scabroase în legătură cu cele sfinte.
Amintiţi-vă, ce eram întrebaţi: „Mai crezi în Dumnezeu? Mai crezi în
Mişcarea Legionară?” sau „Dacă crezi în Dumnezeu, înseamnă că ai rămas
legionar.”. Iată ţinta duşmăniei Satanei. Că totul s-a desfăşurat sub
stăpânirea Satanei relevează faptul că acolo unde este Dumnezeu, este
iubire, este adevăr, este înţelegere, bunătate, dar acolo unde este Lucifer,
este ură, minciună, violenţă, şi, la Piteşti, a fost din plin: şi ură, şi minciună,
şi violenţă. „Reeducare prin tortură”? Tortură da! Educarea înseamnă a
clădi, a fortifica – fizic sau psihic. Acolo, a fost demolare şi fizică, şi
sufletească. Aşadar, el, Satana cel plin de ură ne arată unde trebuie să
căutam dragostea; el, simbolul minciunii, ne arată unde este adevărul; şi, el,
violentul, ne întăreşte întru jertfă. Astfel au murit Ionică Pintilie, Balaniscu
şi ceilalţi martiri. Acolo, s-a încercat, s-a voit o nouă răstignire a
Galileeanului şi a Bisericii Sale. Dar, mă gândesc la spusele părintelui
Arsenie Papacioc, că „persecuţiile comuniste au umplut cerul de sfinţi”, sau
cum ar spune Flor Strejnicu: „zugravi, luaţi sfinţii închisorilor şi făuriţi
catapetesme” şi aceasta se constituie în înfrângere pentru Lucifer. Prin
această finalitate a lucrurilor, putem înţelege linia generaţiilor interbelice şi
adversitatea pe care a manifestat-o şi o manifestă un anumit segment politic,
nu cultural.
În ceea ce ne priveşte pe noi, românii, iată ce a spus – ce a putut
spune – C. Noica într-o anchetă a revistei «Viaţa Românească» din 1985, că,
dacă vom multiplica, vom rodi, sau măcar vom păstra, moştenirea spirituală
de la Eminescu, Brâncuşi, Eliade, Blaga, deci, dacă măcar vom păstra

138
această zestre spirituală, vom avea ceva de spus în secolul 22. Suna a
sentinţă; sentinţa existenţei, a viitorului nostru.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. M. Păcurariu – Istoria Bisericii Ortodoxe Române – vol. I, II, III 1980.

2. Acad. Rom. – Istoria Românilor vol. I, II, III, Editura Enciclopedică, 2001.
3. C.C. Giurescu – D.C. Giurescu – Istoria Românilor, Editura Albatros, 1971.
4. Şt. Pascu – Istoria României, Editura Didactică şi Pedagogică, 1974.
5. N. Djuvara – O scurtă istorie a românilor, Editura Humanitas, 1999.
6. Fl. Constantiniu – O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers
Enciclopedic, 1999.
7. V. Pârvan – Getica, Editura Meridiane, 1982.
8. V. Pârvan – Memoriale, Editura Cultura Naţională, 1923.
9. V. Pârvan – Idei şi forme istorice, Editura Cartea românească, 1920.
10. V. Pârvan – Dacia, Editura Ştiinţifică, 1967.
11. V. Pârvan – Scrieri, Editura Ştiintifică şi Enciclopedică, 1981.
12. D. Onciul – Din istoria României – B.P.T.
13. N. Bălcescu – Scrieri alese, B.P.T. 1955.
14. N. Bălcescu – Românii supt Mihai Voievod Viteazul, Editura Junimea, 1988.
15. D. Berindei – Pe urmele lui Balcescu, Editura Sport Turism 1984
16. I.C. Drăgan – Noi, Tracii, Editura Scrisul românesc, 1976
17. I.C. Drăgan – Mileniul imperial al Daciei, Editura Ştiintifică şi Enciclopedică,
1986
18. I. Russu Şirianu – Iobăgia, Arad, 1908
19. H. Daicoviciu – Dacii, Editura Enciclopedică, 1972.
20. M. Condurachi,Vl. Iliescu – Crestomaţie de texte privitoare la Istoria Antică,
Editura Didactică, 1963.
21. C. Aosan – Vindecătorul din Dacia mileniului tăcerii, Editura Brumar, 1996
22. Al. Madgearu – Rolul creştinismului în formarea poporului român, Editura Bic
– All, 2001.
23. D. Radosav – Sentimentul religios la români, Editura Dacia, 1997.
24. P. Blaj – Creştinismul părinţilor noştri, Editura Napoca Star, 2002.
25. D. Stăniloaie – Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, Editura Elion,
2001.
26. G. D. Iscru – Istoria medie a României, Editura Bălcescu, 1998
27. Zalmoxis (1938-1942) – Editura Polirom, 2000.
28. M. Eliade – De la Zalmoxis la Genghis – Han, Editura Ştiintifică,1980
29. M. Eliade – Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol I, II, III, Editura
Ştiintifică, 1991
30. O. Cotruş – Meditaţii critice, Editura Minerva. 1983

139
31. I. Tene – Reflecţii critice despre o teologie a istoriei, Editura Napoca Star,
2001
32. P.P. Panaitescu – Interpretări româneşti, Editura Universul, 1947
33. Gh. I. Brătianu – O enigmă şi un miracol istoric: Poporul român, Editura
Corint, 2000
34. D. Olteanu – Religia dacilor, Editura Saeculum I.O. 2002

  

140
 DEMOLAREA BISERICII
«SF. VINERI» – HEREASCA DIN BUCUREŞTI
Dinu BĂCĂOANU (Bucureşti, România)
articolul din revista «MEMORIA», nr.20,
conspect de dr. Zicu IONESCU (Piteşti)

Î
n 1645, aga Niţă, unul dintre boierii lui Matei Basarab, pe locul
unei bisericuţe de lemn, cu hramul «Sf. Petca» (denumirea
slavonă a Sf. Paraschiva), a zidit o biserică cu acelaşi hram, la
întretăierea vechiului Pod al Vergului (Calea Călăraşi de azi) cu Uliţa
Dobrotesei, mai apoi, Calea Văcăreşti. Aga Niţă era căsătorit cu Alina din
Fereşti, fiica marelui logofăt Radu Năsturel, sora lui Udrişte Năsturel, poet
în limba slavonă şi dascăl al Şcolii slavone de la Târgovişte.
Familia Năsturel a dobândit pământ în Mahalaua agăi Niţă, care, cu
timpul, s-a numit Mahalaua Sf. Paraschiva. În 1712, Biserica a fost
devastată de un incendiu şi, în 1729, a primit danie moşia Pupezeni din
Ialomiţa, de la fraţii Constantin şi Matei Băleanu, veri cu Constantin
Năsturel.
Din venitul moşiei, erau întreţinuţi şase săraci, luând fiinţă primul
azil de săraci din Bucureşti. Astfel, Biserica «Sf. Paraschiva» a devenit
necropola familiilor Năsturel şi Băleanu. În 1745, marele ban Constantin
Năsturel-Herescu a construit, lângă biserică, o clădire pentru azilul de
bătrâni. În documente din 1749, Mahalaua Sf. Paraschiva este numită oficial
Mahalaua Sf. Vineri.
În 1765, Constantin Năsturel-Herescu a poruncit de s-au făcut chilii
de spital la Biserica «Sf. Vineri», luând fiinţă al patrulea spital din
Bucureşti
În hotărnicia din 1788, erau cuprinse în ocolnica Bisericii, o şcoală,
bolniţa, azilul şi cimitirul şi trei brutării, din venitul cărora se întreţinea
spitalul.
Clădirea bisericii din 1645 a dăinuit până la cutremurul din 1838,
când a fost stricată. În 1839, Biserica «Sf. Vineri» a fost reconstruită mai
mare, în formă de cruce, cu zidurile exterioare groase de 1,40 m, cu două
turle octogonale, cu 11 ferestre mari de 0,90/3,50 m, cu vitralii preţioase

141
lucrate la Viena. Intrarea era protejată de patru coloane aurite şi pardoseala
era de mozaic veneţian.
Catapeteasma din lemn sculptat şi aurit avea şase mari icoane în
registrul de jos, îmbrăcate în argint, aureolele sfinţilor fiind din aur masiv.
Celelalte trei registre aveau 53 de icoane îmbrăcate în argint.
În casele parohiale, erau locuinţele preoţilor şi ale personalului
ajutător, cancelaria parohiei, muzeul şi biblioteca.
În 1855, marele ban, generalul Constantin Năsturel-Herescu şi soţia
acestuia, Elena – născută Băleanu, neavând urmaşi „nici de sus, nici de jos”
au donat bisericii moşiile din Teleorman şi Ilfov, cu dispoziţii testamentare
privind mila şi sprijinirea ştiinţei şi culturii române. Jumătate din avere
revenea bisericii şi jumătate constituia „Fondul Năsturel”, din care se
acordau premii anuale, de 4 şi 5 mii de galbeni şi, la patru ani, de 12 mii de
galbeni, pentru cele mai bune lucrări de ştiinţă şi cultură.
În 1881, s-au deshumat osemintele generalului Constantin Năsturel-
Herescu şi ale soţiei sale, Elena, şi s-au aşezat împreună cu osemintele
tuturor strămoşilor, în cavoul bisericii, la intrare, în dreapta.
În 1890, s-a dărâmat vechiul azil şi s-a construit unul nou, etajat,
pentru 37 de bătrâni şi apartamente pentru preoţi. În 1914, s-a renovat
exteriorul bisericii, s-au schimbat crucile de pe cupole şi s-a introdus lumina
electrică.
În 1927, Biserica «Sf. Vineri» a fost repictată, în parte, în frescă cu
fond de aur, de pictorul Dimitrie Belizarie. În 1957, epitropia este silită să
predea Statului, restul proprietăţilor rămase în urma exproprierii din 1921.
În 1964, sub masca „sistematizării circulaţiei”, au fost demolate
clopotniţa şi cele şapte prăvălii.
În timpul epocii comuniste, muzeul a fost văduvit de aproape
întreaga sa bibliotecă, fiind predată Arhiepiscopiei Bucureştiului şi obiectele
de metale preţioase, cu excepţia celor de cult, au fost ridicate de Banca
Naţională. Toate aceste predări de bunuri s-a făcut fără ca biserica să fi
primit vreo dovadă.
Cutremurul din 1977 a avariat grav Biserica «Sf. Vineri» şi o
comisie sosită la faţa locului a anunţat conducerea parohiei că Sfântul lăcaş
trebuie dărâmat. Speriată, epitropia a purces imediat la repararea capitală a
bisericii, care s-a finalizat în 1982. Reparaţiile au costat trei milioane lei, la
care Patriarhia a contribuit numai cu o sută de mii lei, restul fiind acoperit
din contribuţia credincioşilor.
Vreme de 5 ani, Biserica «Sf. Vineri» a funcţionat normal, până
duminică, 14 iunie 1987, când a avut loc ultima slujbă religioasă. Cităm din

142
cartea «Bisericile osândite de Ceauşescu» de Lidia Anania şi colaboratorii,
apărută în 1995 :
„Luni, 15 iunie 1987, în zori, atât biserica cât şi casa parohială erau
înconjurate de panouri, în vederea lucrărilor ce urmau să înceapă.
Reprezentanţi ai Consiliului Popular al Capitalei s-au prezentat la parohul
bisericii, preotul Gheorghe Bogdan, susţinând că au ordin să demoleze casa
parohială, urmând ca biserica să fie translată. Oamenii se agită pe stradă, se
adună în faţa bisericii, unii chiar ameninţă, tuturor fiindu-le teamă să nu
dispară lăcaşul lor de întâlnire cu Dumnezeu.
Pentru a salva bunurile şi averea bisericii, preotul face apel la
studenţii şi elevii de la Teologie, care muncesc zi şi noapte pentru a recupera
biblioteca şi obiectele de cult din muzeul parohiei. Miliţienii, securiştii şi
militarii asigurau paza şi lucrările de demolare. Lumea plângea şi blestema.
Unii aveau aparate de fotografiat pe sub haine şi prindeau imagini.
Când au observat, oamenii de ordine au confiscat aparatele.
Credincioşii curajoşi care protestau în gura mare erau ameninţaţi şi alungaţi.
Preotul şi mulţi enoriaşi mai sperau încă în păstrarea bisericii prin
translarea ei, aşa cum au minţit la început reprezentanţii primăriei, în frunte
cu vicepreşedintele D. Necşoiu.
În două zile, casa parohială şi muzeul au fost transformate în ruine,
păzite de securitate şi miliţie. Speranţa că biserica va fi păstrată s-a năruit
miercuri, 17 iunie 1987, în jurul orelor 12.30, când delegatul Primăriei
Capitalei, „tov. vicepreşedinte Barceri Ştefan” anunţa pe părintele Bogdan,
faptul că a primit ordin de la „tov. Elena Ceauşescu” să demoleze şi
biserica.
Mulţi muncitori, precum şi miliţieni au refuzat să participe la
dărâmarea bisericii, spre cinstea lor. În două zile, biserica a fost complet
demolată. Mii de credincioşi prezenţi la faţa locului plângeau şi blestemau
pe cei care îşi scriau numele în cartea neagră a neamului, prin distrugerea
acestui minunat lăcaş de trăire ortodoxă şi simţire românească. În ziua de 20
iunie, un covor de lumânări se aşternuse pe locul bisericii. Alertate,
autorităţile au pus de pază miliţieni şi securişti care alungau credincioşii
care se apropiau.
Prin grija preotului paroh, cea mai mare parte din bunurile sacre ale
bisericii au fost salvate, fiind duse în custodie la Mânăstirea Cernica şi
Muzeul Hereşti.O dată cu demolarea, s-a distrus şi una din cele mai reuşite
picturi ale lui Dimitrie Belizarie. Zeci de oameni luau bucăţi de cărămidă
pictată spre a o păstra amintire.
După 1989, s-a făcut un proiect de refacere a bisericii, în apropiere
de vechiul amplasament şi s-a deschis un cont în bancă, unde oameni din
143
toată ţara au donat bani pentru reconstruire. În 1993, Primăria Capitalei a
avizat favorabil proiectul, urmând să fie rezolvate problemele de
suprapunere ale edificiului peste reţelele edilitare existente din noul
amplasament.
Să sperăm că timpul va rezolva aceste dificultăţi şi bucureştenii vor
revedea biserica ce aminteşte de epoca lui Matei Basarab.
În locul pe care se afla Biserica «Sf. Vineri»-Hereasca, se află blocul
de locuinţe 105 B, pe care s-a aşezat o placă de aducere-aminte, pe care stă
scris: ”Pe acest loc, s-a aflat Biserica Sf. Vineri, demolată de regimul
comunist în anul 1987. Placa are şi o cruce care parcă binecuvântează textul.
Ea a fost pusă azi, 21.08.1991, pentru a cinsti memoria tuturor represiunilor
din România”.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Dinu Băcăoanu - „Biserica Sf. Vineri-Hereasca din Bucureşti”- comunicare, în

Revista Memoria, nr.20 din iunie 1997.
2. Constantin C. Giurescu - „Istoria Bucureştilor”, Editura Sport-Turism,
Bucureşti. 1979, ediţia a II-a.
3. Arhitect Lidia Anania şi colaboratorii – „Bisericile osândite de Ceauşescu”,
Editura Anastasia, Bucureşti, 1995.

  

144
 PREOTUL ATANASIE ONIGA,
MARTIR
PENTRU APĂRAREA
RELIGIEI GRECO-CATOLICE
A BISERICII ROMÂNE UNITE CU ROMA

Gavril DUDA, Mircea BUTEANU (Baia Mare, România)

R egimul comunist din România ajuns la putere prin fraudã şi

uzurpare, sub protecţia armatei de ocupaţie sovieticã, începe, după
anul 1946, un război şi o răfuială de amploare împotriva tuturor
instituţiilor democrate din ţarã şi a oamenilor cinstiţi, bănuiţi a nu se alinia
cursului politic ateo-comunist.
Astfel, după dizolvarea partidelor politice democratice din ţarã, a
presei libere, a dreptului la opinie, a instituţiilor tradiţionale de culturã,
precum Academia Românã, ce data din anul 1866, a Societăţii Scriitorilor, a
urmat suprimarea BISERICII ROMÂNE UNITE CU ROMA , GRECO-
CATOLICĂ.
În acest context, în cursul anului 1948, în Ţara Lãpuşului, s-a
manifestat o puternicã împotrivire de masã, atunci când populaţiei greco-
catolice în proporţie de 75% i se impunea sã îşi pãrãseascã religia primitã de
la pãrinţii lor, cea care ne legã de surorile noastre, ţãri latine şi civilizate din
Apus, pentru a primi în schimb pe cea a ortodoxismului pravoslavnic ce se
transmitea de la Moscova lui Stalin, o datã cu comunismul ateu, barbar şi
inuman.
În Ţara Lãpuşului, centrele de rezistenţã pentru apãrarea dreptului
sacru la libertatea de conştiinţã religioasã în Biserica Românã Unitã cu
Roma, au fost Lãpuşul Românesc, Groşii de sub Ţibleş, Târgu Lãpuş etc.
În localitatea Lãpuşul Românesc, cu o populaţie atunci de peste 6000
de locuitori de religie greco-catolicã, cu douã biserici în funcţiune, în
fruntea miilor de rãsculaţi în apãrarea credinţei lor, s-a situat preotul
ATANASIE ONIGA sau ”popa Tãnase”, cum i se spunea de cãtre sãtenii
localităţilor din jur.
Dar cine a fost acest ATANASIE ONIGA, devenit pe urmã erou-
rnartir al Bisericii Române Unite cu Roma ? Ce resurse lãuntrice, sufleteşti

145
1-au determinat sã înfrunte cu dârzenie şi demnitate, cu preţul sacrificiului
propriei familii şi vieţii forţa brutã şi oarbã a structurilor PCR-isto-securiste
de atunci?
Rãspunsul la aceste douã mari întrebãri îl aflãm de la unicul sãu fiu,
domnul Oniga Nicolae-Puiu, care şi el a cunoscut calvarul arestãrilor şi
anchetelor de securitate pe parcursul a peste 18 ani, pentru motivul de a fi
fost fiul unui preot greco-catolic care a refuzat cu demnitate trecerea la
ortodoxism. Azi, domnul Puiu Oniga este tehnician minier-pensionar şi
trãieşte în Baia Mare.
Cine a fost preotul Atanasie Oniga?
Preotul Atanasie Oniga vede lumina zilei la data de 10 aprilie 1907,
în satul Suciu de Jos din fostul judeţ Someş, în prezent, judeţul Maramureş,
ca fiu al unei vechi familii de ţãrani înstãriţi, fiind al patrulea fiu din cei
cinci fraţi.
Dupã terminarea primelor patru clase primare, la insistenţa
învãţãtorului din sat, familia Oniga înscrie pe tânãrul Atanasie, în anul 1916,
ca elev al Liceului «George Coşbuc» din Nãsãud, numit de lãpuşeni “Liceul
românilor”, pe care îl terminã în anul 1926.
În acelaşi an 1926, se înscrie la Academia Teologicã Greco-Catolică
din Gherla, pe care o terminã în anul 1930, cu examenul de licenţã.
În a doua parte a anului 1930 şi pânã în august 1931, funcţioneazã ca
învãţãtor în satul Suciu de Jos. În anul 1931, Atanasie Oniga gãsindu-şi
aleasa inimii se cãsãtoreşte cu tânãra învãţãtoare Clariţa Buda din Şomcuta
Mare, un suflet nobil şi distins, cu dãruire şi abnegaţie pentru şcolarizarea
tinerelor vlãstare ale satului românesc, trãsãturi de caracter şi de un profund
patriotism ce se cultivau atunci în şcolile normale de învãţãtori din Gherla,
Nãsãud sau Satu Mare spre binele naţiei române.
În 14 septembrie 1931, sãrbãtoarea de Înãlţarea Sfintei Cruci,
Atanasie Oniga este hirotonit ca preot greco-catolic de cãtre Episcopul de
Cluj-Gherla al Bisericii Române Unite cu Roma, dr. Iuliu Hossu, în faţa
sutelor de mii de credincioşi adunaţi pentru rugã la sfânta mãnãstire din
Strâmbul Boiereni, loc de pioşenie şi reculegere sufleteascã pentru
credincioşii uniţi din Ţara Lãpuşului, ai ţinuturilor Nãsãudului, Bistriţei şi a
Dejului. De acum înainte, tânăra familie a preotului greco-catolic Oniga îşi
începe apostolatul pe tãrâm bisericesc şi şcolar în 26 septembrie 1931, în
satul Groşii de sub Ţibleş, el - ca preot şi ea - ca învãţãtoare, unde vor sta
pânã în anul 1941, fiind primiţi şi înconjuraţi cu mare dragoste de sãteni,
oameni majoritatea sãraci, dar harnici în ale pãmântului, ale pãdurii şi ale
creşterii vitelor, iubitori de Dumnezeu şi de ţarã. Între anii 1941-1945,
146
familia preotului Oniga se stabileşte în Suciu de Jos, ducând, împreunã cu
sãtenii lor, povara şi amarul anilor de rãzboi şi de ocupaţie strãinã.
Începând cu anul 1945, preotul Atanasie Oniga este chemat în
parohia Lãpuşul Românesc, o comunã mare cu douã biserici, unde
pãstoreşte pânã în anul 1948 octombrie 26, moment ce este marcat de
desfiinţarea prin legi arbitrare a religiei Greco-Catolice, când sunt arestaţi
toţi episcopii Bisericii Române Unite, majoritatea protopopilor, a preoţilor şi
a unui mare numãr (de ordinul miilor) de credincioşi ce au refuzat pãrãsirea
credinţei lor strãmoşeşti.

Calvarul şi rezistenţa anticomunistã

pentru pãstrarea religiei greco-catolice ●
Începând cu anul 1948, în cabinetele Comitetului Central ale PMR,
ale Ministerului de interne şi ale Securităţii, având colaborarea „frăţească” a
ierarhiei ortodoxe române, se pune la cale un plan diabolic pentru
suprimarea Bisericii Române Unite cu Roma, pentru desprinderea de lumea
civilizatã a celor douã milioane şi jumătate de credincioşi greco-catolici din
România şi integrarea acestora în imperiul stalinist de răsărit şi ortodoxo-
pravoslavnic ce se consolidează, după al doilea război mondial, în condiţiile
cunoscute.
Ca prime mãsuri şi înainte de declanşarea în masă a acţiunilor de
anvergurã preconizate, se opereazã arestãri şi anchete cu tortura fizicã a
preoţilor greco-catolici, printre cei bãnuiţi a avea o influenţã mai mare în
popor şi o atitudine dârzã împotriva campaniei de ortodoxire.
În aceste condiţii, în lunile iunie-octombrie 1948, preotul Atanasie
Oniga este arestat de cinci ori, dus la securitatea din Dej, bãtut şi torturat
fãrã nici o vinã şi acţiune judecãtoreascã, dupã care revine iarãşi în parohie,
la credincioşii sãi din Lãpuşul Românesc. Era supus la acest supliciu,
deoarece era cunoscut ca un om demn şi drept, un intelectual cultivat, cu cea
mai mare bibliotecã din zona Lãpuşului, dupã cea a protopopului unit
Nechita Nicolae din Târgu-Lãpuş, ceea ce, în judecata dregãtorilor de
putere arbitrarã de atunci, un asemenea slujitor al altarului prezenta un
pericol pentru aplicarea Decretului 358/1948, prin care se dorea desfiinţarea
religiei greco-catolice şi a Bisericii Române Unite cu Roma, cea care nu a
colaborat şi chiar a refuzat vreo legãturã cu regimul comunist ateu.
Dupã fiecare arestare, preotul unit Atanasie Oniga se întorcea acasã
cu oasele zdrobite, fiind ajutat şi transportat de la Târgu Lãpuş la Lãpuşul
Românesc de bunul sãu frate, Oniga Sofron.

147
 Ultimul consiliu de familie ●
La începutul lunii octombrie 1948 şi înainte de începerea anului
şcolar, în casa preotului Atanasie Oniga din Lãpuşul Românesc, se
desfãşoarã ultimul consiliu de familie. Fiul sãu, Puiu Oniga, roagã pe tatãl
sãu sã reflecteze asupra soluţiei de a pãrãsi religia greco-catolicã şi de a o
accepta pe cea ortodoxã ce era preferatã şi protejatã de regimul comunist
ateu instalat la putere în România.
Puiu Oniga a adus - ca argument - tortura ce se va abate asupra
tatãlui sãu în cazul când va refuza sã-şi pãrãseascã religia greco-catolicã,
deoarece chiar de la ultima arestare, se întorsese în sat atât de bãtut, încât a
trebuit sã stea culcat în cãruţa fratelui sãu, Oniga Sofron, şi abia la intrarea
în satul Lãpuşul Românesc, s-a ridicat pe ilişul cãruţei, pentru a nu fi judecat
greşit de enoriaşii sãi.
La aceastã intervenţie, preotul Oniga dã fiului sãu rãspunsul ce
urmeazã, fãrã replică: “- Ascultã, Puiule ! Ai fost cu mine de atâtea ori la
hirotonirea de preoţi. Ai putea sã-mi redai jurãmântul depus în faţa
sfântului altar, care se presteazã cu voce tare de cãtre tânãrul candidat la
taina preoţiei? Repetã numai prima frazã !… Dupã ce episcopul pune mâna
în creştetul capului ucenicului sãu, acesta, cu o mână pe Evanghelie şi pe
cruce, cu alta la piept strângând sfânta cuminecãturã, rosteşte:
«Aşa sã-mi ajute Dumnezeu, Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce cei 12
Apostoli, cã voi trãi în religia Greco-Catolicã pânã la sfârşitul vieţii mele,
indiferent de urmãrile pãmânteşti»”.
Ca urmare, întreaga familie a preotului Atanasie Oniga rãmâne
hotãrâtã sã pãstreze credinţa greco-catolicã, pentru a continua lupta dreaptã
împotriva forţelor oarbe ale întunericului şi refuzul categoric de a accepta,
nici chiar formal, intrarea la ortodoxism.
În aceastã atmosferã, preotul Atanasie Oniga îşi duce şi instaleazã
bãiatul la Şcoala medie tehnicã minierã din Baia Mare, dupã care se retrage
pentru un timp la Şomcuta Mare, la socrii sãi, pentru a se sustrage astfel de
urmãritorii securitãţii.
Dar, şi la Şomcuta, starea tensionalã fiind mare, se operau, şi aici,
arestãri şi siluiri de conştiinţe pentru trecerea la ortodoxism, preotul Oniga
hotãrãşte reîntoarcerea acasã, revenind, pentru ultima datã, în parohia sa din
Lãpuşul Românesc, în dimineaţa zilei de 26 octombrie 1948, chiar de
sãrbãtoarea Sfântului Dumitru.
Preoteasa, la auzul sunetelor cunoscute ale clopoţeilor cailor
înhãmaţi la cãruţa lor, exclamã speriatã şi consternatã: „- Vai de mine, chiar
acum vine acasă popa Atanasie, bunul meu soţ, când îl cautã mai tare
securitatea şi activiştii PMR de la plasã ?”
148
 În prezenţa unui numeros grup de credincioşi din sat, adunat ad-hoc
la vestea intrãrii în sat a preotului lor Oniga, şi chiar în mijlocul şoselei,
apare şi grupul de activişti PMR venit de la Plasa Târgu Lãpuş, format din:
Plãian Timofte, Rus Gheorghe şi Rozan Gheorghe, cu sarcina sã ducã lupta
deschisã pentru trecerea la ortodoxism.
La refuzul demn şi hotãrât, dar politicos al preotului Atanasie Oniga
şi a credincioşilor sãi de a trece la ortodoxism, grupul de activişti PMR
uzeazã de limbajul specific educaţiei lor primitive (unul dintre ei era ţigan
lingurar din Rãzoare), înjurând cu cuvinte murdare şi triviale religia greco-
catolicã, pe credincioşii şi preotul lor cu ale lor biserici.
Pe acest fond de tensiune, de jignire şi umilinţã, preotul Atanasie
Oniga oficiazã ultima liturghie în libertate în cele douã biserici ale satului,
din Deal şi din Baltã.
Ambele biserici au fost ticsite de credincioşi, care lãcrimau pentru
jalea ce va urma, iar la predica de sfârşit de liturghie şi, în special, la citirea
Pastoralei Episcopului dr. Iuliu Hossu, lacrimile s-au transformat în hohote
de plâns.
Dupã liturghie, preotul Oniga vine acasã, îşi îmbrãţişeazã soţia şi o
sfãtuieşte sã fie calmã şi tare pentru zilele ce vor veni, sã aibă grija de ea, de
Puiu, bãiatul lor, şi, în mãsura putinţelor, de bãtrânii lor pãrinţi din Suciu de
Jos şi din Somcuta, sã plãteascã bine şi creştineşte pe servitorii lor, Dolha
Sofron şi Anuca, la plecare, sã ajute pe sãraci şi vãduve din averea lor, dupã
care se retrage în camera-birou.
În timp ce-şi redacta testamentul, preotul Oniga este şocat de
zgomote şi strigãte ce veneau de afarã, iese în curte şi constatã cã la râul
Lãpuş, ce trece prin apropiere, se petrece ceva neobişnuit. Se îndreaptã spre
râu şi ajungând acolo, îi apare în faţã un spectacol dezolant, dar şi
tragicomic. Ce se întâmplase ? Dupã terminarea liturghiei, o parte dintre
credincioşi, mai ales, cei de vârstã tânãrã, din proprie iniţiativã, au crezut de
cuviinţã sã pedepseascã într-un mod original pe activiştii PMR care se mai
aflau în sat, la primãrie, ca o replicã la injuriile şi jignirile grosolane aduse
de aceştia în dimineata aceleiaşi zile la adresa lãpuşenilor, a Bisericii
Române Unite şi a preotului lor. Astfel, activiştii cu pricina sunt puşi sã
intre în apa rece şi învolburatã a râului Lãpuş, îmbrãcaţi cum erau, pânã la
genunchi şi de acolo sã-şi facã semnul sfintei cruci şi cu glas tare, sã cearã
iertare (în acest fel) de la Dumnezeu şi de la cei pe care i-au jignit de
dimineaţã.
Când lumea de pe mal se amuza, iar activiştii PMR aflaţi în apã
învãţaserã sã execute binişor semnul sfintei cruci, apare preotul Oniga,
speriat de cele vãzute, cu faţa ca de cearã, opreşte imediat spectacolul, prin
149
cuvintele: „Sã ştiţi cã ceea ce faceţi nu este creştineşte şi, în primul rând,
mi-aţi fãcut un rãu mie prin aceasta, deoarece aceştia pe care-i pedepsiţi în
acest fel nu sunt ei primii vinovaţi, ci alţii mai sus ca ei, aşa cã rog sã le daţi
pace”.
O linişte totalã se aşternu. Capetele tinerilor se aplecarã a ruşine, iar
activiştii ieşeau afarã din râu, precum cei din apa Iordanului. Activiştilor
PMR 1i s-au cerut scuze de cãtre preotul Oniga pentru cele întâmplate, fiind
rugaţi sã nu adauge aceastã întâmplare la socotelile apãsãtoare privind
disputa religioasã, asigurându-le, astfel, personal ieşirea din sat, pentru a se
evita eventualitatea unor noi reacţii din partea sãtenilor înfuriaţi pe ei.

Noaptea Sfântului Bartolomeu ●

Urmeazã noaptea Sfântului Bartolomeu în Lãpuşul Românesc când,
la ora 24 a zilei de 26 octombrie 1948, întreg satul este invadat de zeci de
camioane militare pline de securişti, venite din Dej, pentru a opera arestarea
în masã a credincioşilor greco-catolici, deoarece au refuzat deschis trecerea
la ortodoxism.
Grupele de pazã, constituite din tineri şi vârstnici, încã din seara
aceleiaşi zile, pentru a apãra casa parohialã, familia preotului Oniga şi cele
douã biserici din sat, alarmeazã, prin clopotul uneia din cele douã biserici,
pericolul invaziei militare.
Sub focul armelor deschis de cãtre securişti pentru ameninţare şi
torturã psihologicã, în miez de noapte, întreaga suflare din sat, de la copiii
ieşiţi din leagãn şi pânã la octogenari, ies plângând şi suspinând din casele
lor în curte, apoi, în şosea, îndreptându-se spre cele douã biserici ale lor,
pentru a le apãra, favorizându-se, astfel, în mod nefericit, condiţii foarte
bune pentru arestarea în masã, fãrã discernãmânt, a câtorva sute de sãteni
nevinovaţi.
Din acest învãlmãşag, sãtenii reuşesc eroic, dar pentru scurt timp, sã
scape din mâna securiştilor pe învãţãtoarea şi preoteasa lor, doamna Clara,
iar preotului Atanasie Oniga sã-i asigure ieşirea din încercuire şi din sat.
La securitatea din Târgu Lãpuş, se opereazã o triere sumarã a
arestaţilor, dar grosul lor este transportat la Securitatea judeţului Someş din
Dej, unde trona temutul colonel Briceag, un posedat, psihopat şi criminal
notoriu.

Ospãţul securiştilor şi activiştilor PMR, organizat la Casa Parohialã

Lãpuşul Românesc după înlãturarea preotului Atanasie Oniga ●
În zilele care au urmat arestării în masã a credincioşilor greco-
catolici, doamna Clara fiind arestatã o datã cu ei, iar preotul Oniga
150
dispãrând fãrã urmã, grupa de activişti şi securişti de la Plasa Târgu Lãpuş
ce realizase ortodoxia în Lãpuşul Românesc, au dat nãvalã, în Casa
Parohialã, pentru a cãuta documente „subversive” pe care sã le foloseascã în
scenariul procesului ce se punea la cale.
Cu un vandalism şi o barbarie de nedescris, aceşti necredincioşi
vandali trec la devastarea casei, scoţând din dulapuri haine şi lenjerie, pe
care le întorceau pe o faţã şi pe alta, din dorinţa cã doar-doar va cãdea ceva
din ele (aşa-zisele corpuri delicte), dupã care le aruncau pe jos şi le cãlcau
cu copitele lor, fãrã nici o milã. Au trecut, apoi, la tablourile şi icoanele de
pe pereţi, care au intrat şi acestea în mâna vandalilor, spãrgând sticla, la cele
ce o aveau, rupând pânza picturilor, nefiind cruţate nici tablourile de familie,
care reprezentau chipuri nevinovate de copii, liceeni, pe membrii de familie,
realizate de-a lungul timpului, cu ocazia diferitelor evenimente familiale.
Dupã declaraţia servitoarei din casã, care asistase la aceastã scenã de
groazã, pânzele a douã icoane valoroase, de mari dimensiuni, reprezentând
opera unui pictor consacrat şi conţinând chipul lui Iisus şi al mamei sale, au
fost furate de cãtre unul dintre activişti. Doar o iconiţã micã a mai fost
sa1vatã, deoarece smulgând-o din perete, a cãzut din mâna pãtimaşã, dupã
un dulap înalt, pe urmã, uitându-se de ea.
Cinstea servitoarei Anuca nu poate fi pusã la îndoialã, deoarece
caseta cu bijuterii ale doamnei Clara a fost predatã intactã lui Oniga Sofron,
fratele preotului, fiind rãsplãtitã pentru acest gest, iar, dupã reîntoarcerea de
la închisoare, caseta cu tot ce avuse în ea a intrat în posesia preotesei.
Dupã efortul depus pânã atunci la devastarea dulapurilor şi a tot ceea
ce era pe pereţi, activiştii şi securiştii şi-au dat seama cã ziua era pe sfârşite,
iar treaba nu era fãcutã nici pe jumãtate, urmând controlul bibliotecii ce
ocupa o camerã întreagã, iar ei au obosit şi flãmânzit.
Cãutând prin cãmara de alimente, au gãsit doar fãinã şi brânzã, dar
nu aflarã bãuturã. În acest fel, îşi împart sarcinile, o parte plecând în sat
pentru a aduce tãrie, iar restul rãmânând pentru a pregãti o mãmãligã cu
brânzã.
Cu un cinism fãrã precedent, prepararea mãmãligii o fac prin arderea
în sobã a cãrţilor sfinte, smulse din bibliotecã, la început, smulgând biblii şi
alte cãrţi religioase, apoi exemplare de o rarã valoare istoricã. Cum acestea
nu ard la început au fost stropite cu petrol dupã care focul le mistuie bine.
Cu toate cã biata servitoare Anuca, a adus lemne tãiate şi, cu lacrimi
în ochi, i-a rugat sã nu facã mãmãligã arzând cãrţile popii, neoamenii şi-au
continuat în chip bestial opera, amuzându-se între ei de ceea ce fãceau.
Dupã aducerea bãuturii şi terminarea mãmãligii cu brânzã, se întinde
un ospãţ ce nu se mai terminã toatã noaptea, continuã şi în ziua urmãtoare
151
cu alte bãuturi aduse şi alte mãmãligi fierte pe soba în care se ardeau în
continuare numai cãrţi prãdate din biblioteca preotului Oniga.
Dupã un asemenea festin macabru, demn de pana unor mari
condeieri, poate cineva de forţa lui Dostoievski, echipa de securişti trece la
controlul şi distrugerea cãrţilor din bibliotecã.
Astfel, dintr-o bibliotecã cu peste cinci mii de volume, care, afarã de
cãrţile de cult, cuprindea exemplare de a rarã valoare documentarã, cu
conţinut lingvistic, filologic şi istoric, tipãrite la Blaj - rod al învãţatilor de
aici, se ajunge ca acestea sã fie arse în parte în soba de gãtit, restul sã fie
rupte şi dezmembrate iar, apoi, aruncate pe jos. Puţine din ele, mai ales cele
de folclor au fost furate şi însuşite de cãtre vandalii amintiţi.
Aceastã bibliotecã era o colecţie de familie a câtorva generaţii de
intelectuali, profesori de la Academia Teologicã Greco-Catolicã din Gherla,
cumpãratã de la ultimul moştenitor în anul 1932 de cãtre vrednicul ţãran
Oniga Andrei, tatãl preotului Oniga, pentru care plãtise preţul a douã vaci,
iar la transportarea ei din Gherla, abia încãpuse în douã cãruţe trase fiecare
de câte doi boi.
Organizarea luptei de rezistenţã
pentru apărarea preotului greco-catolic Atanasie Oniga. ●
Dupã arestãrile în proporţie de masã, efectuate dupã 26 octombrie
1948, de cãtre organele Securitãţii din Dej, atât în Lãpuşul Românesc cât şi
în Groşii Ţibleşului, a familiilor preoţilor din aceste aşezãri, populaţia
satelor lãpuşene a intrat într-o adevãratã derutã, în panicã amestecatã cu
tristeţe şi revoltã interioarã. Se naşte sentimentul de apãrare a religiei greco-
catolice şi a preotului Atanasie Oniga cu orice sacrificii.
În satele învecinate cu Lãpuşul Românesc: Suciu de Jos, Suciu de
Sus şi Groşii Ţibleşului, se constituie, sub coordonarea lui Pop Nicolae al
lui Constantin, pãdurarul, grupe de apãrare în fiecare din localitãţile
amintite. Activitatea acestor grupe se desfãşura dupã toatã arta regulilor
militare cu sarcini pentru preluarea şi prelucrarea informaţiilor cu privire la
mişcarea inamicului, fixarea parolelor ce trebuiau utilizate pentru
transmiterea la distanţã a unor informaţii şi avertismente, construirea de
adãposturi sigure, procurarea alimentelor, medicamentelor şi a hainelor,
organizarea unor întâlniri cu membrii familiilor etc.
În aceste condiţii, în Suciu de Jos, lupta de rezistenţã era condusã de
tânãrul ţãran Oniga Tãnase, nepot al preotului Oniga, care, întors din
armatã, cãsãtorit, cu doi copii, a dat dovadã de multã pricepere şi curaj, a
fãcut adevãrate minuni pentru apãrarea unchiului sãu şi a familiei sale.
Astfel, în zona hotarelor numite: Dobra, Râoaia, Vidinoaia,
Pãltinoaia, Surunc etc., Oniga Tãnase, cu concursul altor ţãrani, precum
152
Nechita Teodor al lui Dionisie, Oniga Nicolae, Filip Dionisie şi Bota Roman
a Turcului, a organizat adevãrate fortãreţe subterane pentru adãpostirea
discretã şi sigurã a preotului Oniga şi a altora aflaţi în asemenea situaţie.
La acest grup, se ataşeazã şi Constantin (cojocarul), sarcina lui
constând din colectarea de alimente, medicamente, bani şi haine pentru
preotul Oniga şi ceilalţi nãpãstuiţi.
În satul Suciu de Sus, o altã grupã de ţãrani cinstiţi şi curajoşi,
printre care Pop Petru al lui Ionu Petrii, Pasca Teodor al lui Sofrone,
Chendes Ioan al lui Ananie, Mureşan Ion de la Tarniţa, Chindris Gavril,
Damian Ion, organizeazã apãrarea, adãpostirea, asigurarea cu alimente şi
medicamente, cu haine, a preotului Oniga şi a studentului Dobre Mircea,
nepotul preotului greco-catolic din Boiereni.
Locurile de protecţie erau organizate în pãdurea din Breaza, pe
Valea Malului, la Tarniţa şi pe Strâmba.
În satul Groşii Ţibeşului, grupa de rezistenţã, pe lângã sarcinile
obişnuite de procurare de haine, alimente, se angajeazã în una cu totul
aparte. Astfel, tânăra doamnã Bud Eudochia, soţia învãţãtorului din sat,
dând dovadã de curaj şi de perspicacitate, preia, din altarul bisericii din sat,
un echipament preoţesc complet, o cãdelniţã şi un potir, pe care le predã
preotului Atanasie Oniga ce se afla atunci în grupul de rezistenţã de 1a
Râoaia, putându-se organiza aici oficierea sfintei liturghii.
Situaţia a fost favorizatã de instalarea de cãtre dregãtoria ortodoxã în
expansiune, a unui pãdurar şi vânãtor drept preot ortodox. Cum acesta, spre
uimirea ţãranilor din Groşii Ţibleşului, intra cu arma de vânãtoare şi cu
câinele ogar în bisericã, rezemând arma de altar, iar potaia intra şi ieşea pe
uşile împãrãteşti fãrã nici oprelişte, nu punea mare preţ pe noua sa meserie.
Nu a observat nici dispariţia odoarelor preoţeşti din altar.
Spre cinstea lui şi, având mai multã minte decât cei ce 1-au fabricat
peste noapte preot ortodox, a pãrãsit la scurt timp satul Groşii Ţibleşului cât
şi preoţia, revenind la îndeletnicirea lui de altãdatã, pe care putea sã o
onoreze.
În aceste condiţii, prin pregãtirile efectuate în cele patru localitãţi
amintite, s-a înlesnit preotului Oniga sã se deplaseze dintr-un loc în altul,
pentru a se adãposti atâta timp cât era necesar, pentru a deruta şi a scãpa de
armata de urmãritori a Securitãţii ce acţiona pânã la disperare pentru
prinderea lui.
La moartea venerabilului Andrei Oniga, tatãl preotului Atanasie
Oniga, Securitatea instaleazã, în podurile caselor din vecini, posturi de pazã
şi de capturare. Dar grupele de rezistenţã din sat, dejucând planurile puse la
cale de cãtre securişti, asigurã condiţiile pentru ca pãrintele Oniga sã poatã
153
vedea înmormântarea tatãlui sãu din punctul numit Poderei, astfel cã, deşi
era sfârşit de decembrie 1949, s-a vãzut perfect întreaga procesiune.
Prin mijlocirea tânãrului Oniga Tãnase, se organizeazã trei întâlniri
între preotul Oniga şi fiul sãu, Puiu, căruia, fiind elev la Şcoala medie
tehnicã minierã din Baia Mare, îi era interzis sã se apropie de Ţara
Lãpuşului. Primele douã întâlniri s-au organizat în timpul vacanţelor de
Paşti ale anilor 1949 şi 1950, în locul numit Surunc, iar ultima întâlnire a
avut loc în casa pãrinteasca a preotului Oniga din Suciu de Jos, în toamna
anului 1950, înainte de începerea anului şcolar.
Dupã ieşirea din Închisoarea Mislea a doamnei Clara, grupa de
rezistenţã organizeazã o întâlnire cu soţul ei, preotul Atanasie Oniga.
Aceastã întâlnire se desfãşoarã în casa Mariei Stoicii din Suciu de Jos. De
un real folos s-a dovedit fiul acesteia, Gavril, şi soţia sa, Viorica, care au dat
dovadã de mult curaj şi pricepere în aceastã acţiune deosebit de periculoasã
pentru toţi.
Afarã de persoanele amintite din grupa de rezistenţã, mulţi alti
binefãcãtori au întins o mânã creştineascã pentru uşurarea vieţii atât de grele
a preotului Atanasie Oniga. Mulţi dintre aceştia pregãteau pachete cu
alimente pe care le strecurau în locurile greu accesibile.

Sfârşitul tragic ●
Se arãtase, în capitolele anterioare, cã, din cauza aglomerãrii
grupului de rezistenţã de la Râoaia - Lãpuşul Românesc, preotul Oniga se
despãrţise de aceştia şi formase un alt grup mai mic avându-l de sprijin pe
studentul în drept şi medicinã Dobre Mircea, nepotul preotului greco-catolic
din satul Boiereni.
Ca urmare, grupul preotului Atanasie Oniga, începând din ianuarie
1950, se localizeazã în zonele satelor: Suciu de Jos, Suciu de Sus şi Groşii
Ţibleşului, apãraţi fiind şi protejaţi de cãtre grupele de rezistenţã din aceste
localitãţi.
Riscurile de supravieţuire a celor oropsiţi de soartã deveneau din ce
în ce mai mari, 1a fel şi pentru cei ce le asigurau adãpost, hranã, haine,
medicamente şi protecţie conspirativã.
În acelaşi timp, şi pentru structurile politce ale PMR, ale celor de la
Securitate şi chiar pentru cohortele parazitare de activişti ale aşa-ziselor
organizaţii de masã ce populau satele noastre atunci, existenţa grupelor de
rezistenţã anticomuniste, amplasate în codrii munţilor şi dealurilor
lãpuşene, constituiau o teamã, o fricã.
Din aceste motive, începând cu iarna anului 1949/1950, locuinţele,
câmpurile şi pãdurile satelor: Lãpuşul Românesc, Suciu de Sus, Suciu de
154
Jos, Groşii Ţibleşului, Rohia, Boiereni etc. au fost invadate de trupe de
securitate - specializate în acţiuni de invazie şi intervenţie, controlând
fiecare unghier, fiecare locuşor tainic al ţãranului nostru.
Prin asemenea „furci caudine”, dând dovadã de un umanism
creştinesc rar întâlnit, asociat cu un curaj şi o inteligenţã nativã superioarã,
grupele de rezistenţã şi apãrare din satele menţionate au reuşit sã menţinã
sub protecţie şi conspirativitate absolutã pe preotul Atanasie Oniga.
Dar cum nu este pãdure fãrã uscãturi, tot aşa trepãduşi mãrunţi, cu
sufletele alterate şi fãrã frica lui Dumnezeu, adulmecând precum haitele de
lupi ciozvârta, devenind ochiul şi urechea prigonitorilor roşii, au şoptit
tainic numele prezumtivilor „duşmani de clasă” ce ascund şi ajutã pe cei
fugiţi în pãdure.
Astfel, în noaptea de 9 spre 10 ianuarie 1952, se opereazã arestãri
masive ale membrilor din grupele de rezistenţã anticomuniste din satele
Suciu de Sus şi Groşii Ţibleşului.
Dintre cei arestaţi, se menţionează: doamna Bud Eudochia din Groşii
Ţibleşului, ţãranii Pop Petru, Pasca Teodor, Ropan Gavril din Suciu de Sus,
care, deşi nu erau probe împotriva lor, ci doar prezumţii, sub tortura fizicã şi
a chinurilor draconice la care au fost supuşi, recunosc în parte cã au dat o
bucatã de pâine şi o hainã preotului Atanasie Oniga.
Pentru aceastã pretinsã crimã, arestaţii au fost condamnaţi la ani grei
de închisoare, zãcând în temniţele din: Aiud, Gherla, Satu Mare, Sighet,
Mislea, sau chiar în gulagurile româneşti de la Canalul Dunare-Marea
Neagrã, Bicaz, Bãrãgan etc.
La începutul lunii august 1952, urmeazã arestarea altui grup, cel din
Suciu de Jos, fiind condamnaţi şi aceştia la ani grei de temniţã. Astfel,
Nechita Teodor al lui Dionisie, dupã ce i se confiscã întreaga avere, este
evacuat şi din sat şi dus în pustiul din Bãrãgan împreunã cu întreaga familie
compusã din doi copii adolescenţi şi soţia sa, mama copiilor. De inima rea şi
în urma torturilor la care a fost supusã, mama copiilor nu a rezistat, lãsându-
şi oasele în stepa Bãrãganului, restul familiei revenind în sat dupã 12 ani,
gãsindu-şi casa pustiitã şi bruma de avere ce o lãsase la izgonirea lor de aici
- risipitã.
De asemenea, au cunoscut calvarul închisorilor: tânãrul pe atunci
Oniga Tãnase, nepotul preotului Oniga, Oniga Nicolae, fratele preotului,
Filip Dionisie, Bota Roman a Turcului, Constantin (cojocarul) şi alţii.
În urma acestor arestãri masive, în satele lãpuşene de sub Ţibleş, în
viaţa fiecãrei familii de oameni cinstiţi, se aşterne o atmosferã de teroare, de
teamã, dar şi de revoltã în acelaşi timp.

155
 În acelaşi context de evenimente, preotul Atanasie Oniga este preluat
şi protejat de cãtre grupe de rezistenţã ce s-au format dupã arestarea celor
anterioare.
Dar, pentru a nu mãri sacrificiile ce s-ar abate asupra consãtenilor
sãi, a celor din Suciu de Sus şi Groşii Ţibleşului, pãrintele Atanasie Oniga,
împreunã cu studentul Dobre Mircea şi cu concursul unui om cu mare suflet,
Nifon Casian, hotãrãsc sã pãrãseascã meleagurile lãpuşene.
Astfel, dupã un plan bine chibzuit, stabilesc traseul pe care-l parcurg
începând cu luna octombrie 1952, traversând hotarele pãduroase ale satelor:
Boiereni, Rohia, Mãgoaja, Dealu Mare, trec Someşul şi ajung, la sfirşitul
lunii decembrie 1952, în satul Valea Hranei din actualul judeţ Sãlaj. Aici,
sunt primiţi şi gãzduiţi într-o încãpere anexã a casei familiei Petruş, oameni
sãraci dar cu mare suflet creştinesc, fiind, de fapt, pãrinţii lui Nifon Casian.
În acest loc, urmau sã locuiascã pânã în primãvară, când se retrag apele, de
unde pãrintele Oniga sã poatã strãbate drumul plin de primejdii pânã la
graniţa ţãrii, sã treacã în Iugoslavia, iar, prin Trieste, sã între în Italia, sã
ajungã în Cetatea Eternã a Sfântului Scaun al lui Petru, de unde sã atragã
atenţia întregii lumi civilizate asupra tragediei ce s-a abãtut asupra a douã
milioane şi jumãtate de credincioşi greco-catolici din Transilvania şi asupra
întregii noastre ţãri.
Soarta se pare cã hotãrâse un alt destin preotului Atanasie Oniga,
planurile sale neputându-se îndeplini.
Ce se întâmplase? Nifon Casian adunase provizii alimentare din
Rohia şi Boiereni, le încãrcase într-o sanie şi, înainte de sãrbãtorile
Crãciunului anului 1952, se îndrepta cu ele spre satul Valea Hranei, la
grupul preotului Atanasie Oniga. În acest drum, în satul Dealu Mare, sania
se rãstoarnã, iar un pãdurar din Rohia (a cãrui identitate este cunoscutã),
aflându-se în preajmã şi vãzând alimentele, a intuit traseul, anunţând
organele securitãţii din Dej.
În noaptea de 5 spre 6 ianuarie 1953, preotul Atanasie Oniga avusese
o presimţire rea, un sentiment neobişnuit al pericolului, pe care îl
împãrtãşeşte studentului Dobre Mircea. Deşi afarã era gerul Bobotezei, de
trosneau şi lemnele din pãdure, hotãrãsc sã iasã din casã, sã petreacã noaptea
în podul de la şurã. Gerul însã îi alungã şi intrã în grajdul vitelor, dar
nescãpând de frig, în jurul orei 1,00 revin în casa lor. Fac un foc mare, soba
se înroşeşte, iar ei, în jurul ei, tot nu se încãlzesc.
În timp ce se încãlzeau în faţa sobei, Dobre Mircea aude primul un
foşnet pe zãpadã, se uitã pe geam şi vede pericolul de afarã. Cu vocea stinsã,
dar clarã se adreseazã astfel: „Pãrinte Oniga, fiţi foarte calm, suntem
înconjuraţi de Securitate, ne vor prinde; daţi-mi pistolul, sã mã împuşc !
156
(aveau un singur pistol, cu un singur cartuş, pe care scria „Mircea”), la care i
se rãspunde: „Mircea, nu-ţi lua viaţa ! Ca preot, nu încuviinţez acest lucru,
Dumnezeu este mare şi atotputernic, ne va ajuta sã scãpãm şi din aceastã
situaţie”.
În acest timp, membrii familiei Petruş, fãrã a li se aduce nici un
reproş, nici atunci şi nici acum, au fost forţaţi de cãtre securişti sã vinã la
uşa prizonierilor, sã o deschidă şi sã spunã: „Noi mergem la târg, la
Şomcuta”, moment în care studentul tâşneşte pe uşã afarã şi strigã tare: „Eu
sunt Mircea Dobre şi mã predau”. Un securist vârã în ochii studentului
lanterna aprinsã, iar acesta îi strânge mâna aşa de puternic, încât i-o
deformeazã, la care strigã „Fantastic de tare-i banditul acesta, care mi-a
strivit şi lanterna, dar şi mâna”.
Şapte securişti sar în spatele studentului, dar acesta îi duce pe toţi
pânã în mijlocul curţii, se scuturã voiniceşte şi nu mai rãmâne unul lângã el,
apoi scot pistolul şi îl împuşcã, din fericire îl nimeresc doar într-un picior.
În acest moment, preotul Atansie Oniga închide uşa, pe care o
baricadeazã din interior cu spatele sale. Securiştii, fãrã sã facã nici o somaţie
legalã, deschid focul cu o armã automatã, în secerare asupra uşii, trimiţând
în mod criminal 32 de cartuşe în corpul nevinovat al preotului Atanasie
Oniga.
Trupul în agonie al preotului Oniga este adus de securişti la spitalul
din Dej, pentru a-l reface atât cât sã fie înstare sã le destãinuie numele celor
care 1-au ajutat sã trãiascã şi supravieţuiascã în timpul celor 5 ani de
prigoanã. Intrând în spital, securiştii se adreseazã directorului, dr.
Homorodeanu, sã aducã la viaţă pe „banditul acesta”. Dar dr. Homorodeanu
face imprudenţa sã spunã: „Cum sã nu fac acest lucru, sã redau viaţa
preotului Oniga, pe care îl cunosc şi este cel mai bun prieten al meu !“.
Auzind acestea, securiştii înlãturarã pe dr. Homorodeanu, ce era un chirurg
competent, şi lãsarã muribundul pe mâinile dr. Steinfeld. Acesta, mai
precaut şi mai calculat în vorbe, deşi îl cunoştea foarte bine pe preotul Oniga
din Lãpuşul Românesc, unde funcţionase şi el ca medic, pãstreazã aceastã
tainã.
În situaţia creatã, dr. Steinfeld cãuta forţa fizicã şi moralã necesarã
şi, cu eforturi peste mãsurã de mari, încearca sã obţinã, douã lucruri: sã
salveze de la moarte viaţa preotului Oniga şi sã obţinã, în acelaşi timp, vreo
dorinţã, poate un mesaj care ar dori sã ajungã la doamna Clara, soţia sa, şi la
Puiu, bãiatul lor.
Cu toatã bunãvoinţa şi zelul depus, dr. Steinfeld nu obţine nici una,
nici alta, trupul preotului Atanasie Oniga, ciuruit de cele 32 de gloanţe, în
timp ce se afla pe masa de operaţie, îşi dã sufletul în mâna Creatorului, dar
157
nu înainte de a rosti în şoaptã, dar desluşit câteva cuvinte: „Îi iert pe toţi,
Doamne, iartã-i şi Tu, iar acum primeşte, Doamne, sufletul robului tãu în
împãraţia cerurilor Tale!”
La aceste cuvinte profetice, dr. Steinfeld deşi era izraelit, dar fiind
pãtruns de o mare dragoste faţã de om, izbucneşte în plâns, iar dr.
Homorodeanu forţeazã uşa pãzitã de un securist, intrã în sala de operaţie şi
îngenunche în hohote de plâns în faţa celui ce nu mai era în viaţã.
Douã cãlugãriţe greco-catolice din Dej au asistat la transportul pânã
la morga spitalului al celui ce fusese preotul Atanasie Oniga, iar aici a venit
un preot greco-catolic, care a pus o cruce la capul mortului, un patrafir pe
piept şi cu lumânarea aprinsã şi zise cu glas tare o rugăciune. Chiar şi cei
patru securişti ce pãzeau rãmãşitele pãmânteşti ale preotului Oniga au fost
mişcaţi de rugãciunea auzitã, luându-şi cãştile de pe cap.
În acelaşi timp, alţi securişti aduc o ladã murdarã, în care aruncã cu
brutalitate corpul neînsufleţit al preotului greco-catolic Atanasie Oniga, care
se afla îmbrãcat în aceleaşi haine în care a fost capturat şi împuşcat. Erau
rupte, ciuruite de gloanţe şi nãclãite cu sângele scurs din propriul lui trup.
Totul se desfãşoarã în mare grabã şi fãrã un elementar respect ce se acordã
morţilor.Drumul de la morga spitalului din Dej şi pânã la cimitirul din
Dealul Florilor se face dupã miezul nopţii şi cu multe peripeţii. O furtunã de
zãpadã dezlãnţuitã face imposibilã urcarea în cimitir a maşinii cu racla în
care se aflau rãmãşiţele pãmânteşti ale preotului Atanasie Oniga. O cãruţã
cu doi cai a fost adusã şi ea a continuat drumul fãrã întoarcere a celui
dispãrut, dar numai pânã la poarta cimitirului, deoarece cãruţaşul nu trebuia
sã vadã unde era pregãtit locul pentru aruncarea în pãmânt a preotului
Atanasie Oniga.
Şi astãzi, oasele şi pumnul de humã ce au rãmas din ceea ce a fost
preotul Atanasie Oniga zac în pãmântul rece şi într-un loc neunoscut din
Cimitirul oraşului Dej. Secretul împuşcãrii, moartea şi, mai ales, locul
înmormântãrii preotului Oniga au fost ascunse cu strãşnicie de cãtre
organele Securitãţii din Dej implicate în aceastã crimã.
A trebuit sã treacã 11 ani de chinuri şi zbucium sufletesc, între
speranţã şi disperare, între cãutare şi aflarea de adevãr, pânã ce preoteasa
Clara şi fiul ei, Puiu Oniga, sã afle despre moartea soţului şi respectiv a
tatãlui, preotul Atanasie Oniga. Nu aflarã însã niciodatã locul unde era
înmormântat, deoarece în vederile şi „umanismul” securitãţii de atunci,
acest lucru constituia un secret şi mai mare decit însãşi crima.
Acesta a fost martirajul preotului greco-catolic ATANASIE ONIGA,
fiu al plaiurilor lãpuşene, care a preferat sã-şi dea viaţa pentru pãstrarea
religiei în care s-a nãscut, a fost botezat şi hirotonit - cea a BISERICII
158
ROMANE UNITE CU ROMA.Cartea albã, care se va scrie asupra
martirajului Bisericii Române Unite cu Roma, ce a urmat punerii în aplicare
a Decretului 358/1948 - prin siluire de conştiinţe, prin violenţã şi crimã,
asupra celor douã milioane şi jumãtate de români greco-catolici, pentru a
trece la ortodoxismul pravoslavnic, va putea prelua cu cinste în paginile sale
fragmentul tristului episod al vieţii tragice, dar plinã de demnitate a
preotului ATANASIE ONIGA şi a soţiei sale, CLARITA, trecutã şi ea de
mult la masa umbrelor.

NOTA: Lucrarea prezentã a fost preluatã şi prelucratã din arhiva

personalã a ing. Gavril Duda din Baia Mare, care are la bazã relatãrilor
pertinente ale lui Puiu Oniga, preot Cocoarã Ilarie, Dobre Mircea, Bud
Eudochia şi Bud Dumitru, relatãri înregistrate pe benzi magentice.
Lucrarea a fost multiplicatã prin grija domnului Cocis Victor. Tuturor li se
aduc mulţumiri.

  

159
160
 CLERUL MILITAR ROMÂN
ÎN PRIMII ANI AI COMUNIZĂRII ROMÂNIEI

Cornelia GHINEA (Piteşti, România)

Î nfiinţarea EPISCOPIEI ARMATEI ROMÂNE în baza Legii

privitoare la organizarea clerului militar promulgate de regele
Ferdinand I, prin Înaltul Decret nr. 3378 din 20 iulie 1921, a
constituit un moment important în evoluţia asistenţei religioase în rândul
militarilor.
Legea a avut rezultate extrem de benefice, mai ales, în anii celui de-
al doilea război mondial, când, atât pe frontul de Est (1941-1944), cât şi pe
cel de Vest (1944-1945), preoţii militari de confesiuni diferite – ortodocşi,
greco-catolici, romano-catolici – au însoţit trupele până la: Cotul Donului,
Stalingrad, Caucaz, Podişul Boemiei, răspândind duh de încurajare,
încredere şi jertfă, săvârşind cele creştineşti pentru toate acestea.
Episcopia armatei, pe toată perioada existenţei (1921-1948), a fost,
de fapt, unica instituţie care a avut sub aceeaşi oblăduire, episcop militar,
preoţi din principalele confesiuni, ca o condiţie sine qua non a asigurării
religioase pentru militari, în calitatea lor de cetăţeni ai României, supuşi
legilor serviciului militar obligatoriu. Modelul oferit de instituţia Episcopiei
Armatei constituie, sub raport istoric, un bun câştigat, ca expresie a celei
mai înalte legături dintre armată şi Biserică. Prin aceasta, armata şi-a întărit
forţa spirituală, educativă, iar biserica şi-a sporit prestigiul în efortul de a
realiza după unitatea statală o firească extindere sperituală.
După 23 august 1944, activitatea Episcopiei Armatei a fost
influenţată decisiv de trecerea la comunizarea ţării şi a armatei sale, ca
urmare a ocupaţiei sovietice. Pentru preoţii militari, a urmat o luptă surdă
vreme de patru ani, desfăşurată între pastoraţie, înregimentare, adaptare sau
dispariţie din structurile militare. Adaptarea la noul regim a fost dramatică,
desfăşurată în prezenţa armatei Roşii, denumită armată de ocupaţie.
Ingerinţele acesteia în politica militară a României s-au făcut simţite,
încă din septembrie 1944, când Marelui Stat Major i-a fost impusă, printr-un
protocol, desfiinţarea marilor unităţi rămase în ţară. Evident, se urmărea
lipsirea autorităţilor române de până la 6 martie 1945 de forţa armată care ar
fi putut stăvili imixtiuni sovietice în politica internă a ţării. Desfiinţarea
161
succesivă a unor regimente şi divizii aflate în ţară, în decembrie 1944, s-a
realizat, în acelaşi timp, cu aducerea în România a trei divizii sovietice cu
efective de război.
În martie 1945, a fost adusă în ţară Divizia «Tudor Vladimirescu»,
în structura căreia fuseseră încadraţi, după model sovietic, lucrători politici.
În iulie 1945, a fost adusă în ţară cea de a doua divizie de voluntari români
«Horia, Cloşca şi Crişan» constituită din prizonieri români, pe teritoriul
U.R.S.S.
Planul de comunizare începea să prindă contur.
În ordinul general nr. 29 al Ministerului de Război din 8 mai 1945 şi,
în conformitate cu Decretul regal nr. 320-1945, a luat fiinţă, în Armata
română, Direcţia superioară a Educaţiei, Culturii şi Propagandei, care, la 2
octombrie 1945, prin ordinul 113, a devenit Inspectoratul General al
Armatei pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă. Aşa-zisa activitate
educativă în armată, începută la 20 mai 1945, s-a generalizat în acelaşi an
pentru toate armele şi a înregistrat o recunoaştere reală a Aparatului de
Educaţie, în urma conferinţei cu comandanţii de mari unităţi la Bucureşti, în
decembrie 1945, la care a participat şi primul ministru, Petru Groza.*1
În cadrul acestui inspectorat, a funcţionat, pe întrega durată a
existenţei sale, Biroul legături – cler, denumit de la 1 ianuarie 1947 –
Serviciul Educaţie Religioasă. Instrucţiunile de funcţionare interioară
elaborate de Şeful secţiei, locotenent colonel,Valter Roman, precizau rolul
acestui birou „de a coordona munca preoţilor militari cu a educatorilor din
unităţi”.
Colaborarea clerului militar cu aparatul de Educaţie, Cultură şi
Propagandă se desfăşura în baza Instrucţiunilor 6252-1945 semnalate de
colonelul Dumitru Petrescu, subinspector general al Armatei pentru E.C.P:
„În activitatea lor, preoţii militari trebuie să urmărească aplicarea
preceptelor religioase la viaţa politică, evitând abstractul, teoreticul şi
sectarismul; pentru ca această activitate să urmărească întocmai noua linie
de educaţie în armată, conlucrarea cu aparatul de educaţie în aplicarea
instrucţiunilor inspectoratului este obligatorie pentru clerul militar. Pentru
orientarea preoţilor militari, aceştia vor fi invitaţi să ia parte la conferinţele
cu ofiţerii”.*2
În luna ianuarie 1945, episcopul general al Armatei, doctor Partenie
Ciopron, îngrijorat de numărul mic de preoţi din armată, solicită angajarea
de confesori diurnişti motivând că: „vremurile de adânci prefaceri sociale pe
care le străbatem cer o întărire sufletească cât mai temeinică şi ea nu poate fi
înlocuită cu nimic, căci oricâte curente potrivnice vor bântui, ostaşul român
este şi rămâne creştin şi nimeni nu va putea despărţi din fiinţa sa această
162
flacără a credinţei în Dumnezeu de la care şi numai de la el aşteptăm
salvarea neamului”.*3
La scurt timp, Episcopul dr. Partenie Ciopron a revenit cu un nou
raport prin care ruga pe mai marii vremii să aprobe tipărirea unui număr de
500.000 cărţi de rugăciune şi a sumei de 1.000.000 lei pentru procurarea de
cruciuliţe, pentru că: „această hrană duhovnicească este absolut necesară
pentru ostaşii noştri, iar Episcopul Armatei, duhovnic suprem al oştirii este
cunoscător al dorinţelor sufleteşti ale ostaşilor”.*4
Ne aflam încă în plin război, soldaţii noştri înnotau prin zăpezile din
masivii Cehoslovaciei, când Ministerul Cultelor se adresa, printr-un
comunicat, tuturor prozesorilor altarelor şi nu preoţilor, cerându-le ca, în
ziua de duminică, 11 martie 1945, să se oficieze în toate bisericile şi casele
de cult din ţară, slujbe pentru a mulţumi lui Dumnezeu pentru alipirea
Ardealului de Nord la Patria Mamă şi trecerea la administraţia românească.
Până la acest alineat, comunicatul pare firesc şi necesar pentru a întâmpina
acest eveniment istoric, dar indicaţiile ce urmau spulberau aura slujbei ce se
cerea.
Pe lângă reliefarea importanţei actului istoric, se ordona ca, în
cuvântările ce urmau a fi rostite, să se sublinieze că „acest mare Act
Naţional a fost săvârşit datorită şi îndeosebi Armatei Mareşalului Stalin, ca
expresie a frăţiei de arme a ostaşilor români <…> şi vor pregăti poporul să
sfinţească atât bucuria acestui mare act istoric şi recunoştinţa sinceră faţă de
marii noştri aliaţi, îndeosebi faţă de U.R.S.S, de eliberarea românilor de sub
jugul fascist”.*5
În zilele de 16-17 octombrie 1945, în Bucureşti, s-a desfăşurat
Congresul general al preoţilor ortodocşi şi al slujitorilor tuturor cultelor din
România.
Cu acest prilej, preotul–locotenent Petru Chirea, şeful Biroului
Legături–Cler, bine instruit de superiorii aparatului politic, adresa colegilor
de breslă următoarele îndemnuri: „Păstorii sufleteşti ai armatei noastre
trebuie să sădească în fiinţa ostaşilor încrederea în idealurile democratice. Ei
trebuie să fie avangarda întregului cler democrat, fiindcă ei, preoţii militari,
prin faptul că lucrează alături de aparatul de educaţie, cultură şi propagandă
din armată, sunt în mai mare măsură să-şi însuşească linia justă a
democraţiei, linie pe care trebuie să meargă întreaga noastră ţară, întregul
nostru popor. Ei trebuie să fie colaboratori preţioşi ai guvernului democrat,
fiindcă astăzi guvernul ca şi biserica sunt ale poporului şi deci ale lui
Dumnezeu”.*6
În planul pe luna decembrie 1945 al Biroului Legături–Cler, preotul
locotenent colonel Petru Chirea stabilea că „preoţii militari vor participa la
163
orele de seminar şi la ora de educaţie orientându-se cum se face educaţia
ostaşului azi şi astfel şi clerul militar să formeze ostaşul pe aceeaşi linie”.
Astfel, apropiindu-se data încorporării primului contingent, după
terminarea războiului, contingentul 1946, preoţilor militari le-a fost difuzat
ordinul circular nr. 374 din 01. Iunie 1946, în care se dădeau indicaţii de
felul cum trebuie să se adreseze acestor tineri: „Se va vorbi în cuvinte
mişcătoare despre jertfa camarazilor lor care şi-au dat viaţa pentru apărarea
şi reintegrarea hotarelor ţării, amintindu-se în chip deosebit despre ajutorul
ce l-am avut de la marii noştri aliaţi şi îndeosebi sprijinul acordat cu
mărinimie de la marea noastră vecină şi aliată de la Răsărit, cu ai cărei ostaşi
viteji am luptat împotriva duşmanului comun”.*7
Prin Ordinul circular nr. 1407 din 05.02.1946, se cerea preoţilor
militari ca munca lor să nu se desfăşoare la voia întâmplării, ci în strânsă
legătură cu tematica primită de la Inspectoratul pentru Educaţie, Cultură şi
Propagandă.
„Se va căuta ca preceptele Mântuitorului Hristos să nu fie tratate
abstract şi teoretic făcând îndoctrinări, ci făcând în special aplicaţii la viaţa
particulară – preoţii să nu rămână străini de problemele actuale, ci
dimpotrivă să meargă în pas cu ele, dacă nu mai mult chiar în fruntea lor -,
împlinind preceptul Mântuitorului: „Voi sunteţi lumina lumii şi sarea
pământului” sau „Eu sunt păstorul, iar voi oile, iar păstorul cel bun, sufletul
îşi pune pentru oile sale”.*8
Adresa Ministerului Cultelor nr. 237 din 17 mai 1946 ne
îndreptăţeşte să credem că, în rândul populaţiei şi a armatei, în special, au
început să se manifeste nemulţumiri şi vizavi de imixtiunea politicului în
problemele bisericii, fapt ce îl determină pe ministrul preot dr. I. Vaşcă să se
adreseze Prea Sfinţiei Sale Episcop dr. Partenie Ciopron cu următoarea
precizare: „Guvernul român nu are nici un gând neprietenesc faţă de biserică
şi este hotărât să sprijinească din toate puterile Biserica românească şi
deplina libertate a cultelor”.*9
Raportul Diviziei 2 Munte nr. 030013 din 26.06.1946 aducea în
discuţie necesitatea modificării paragrafului 25 aliniatele 2 şi 3 din
Instrucţiunile Provizorii asupra Serviciului Religios în timp de pace şi în
campanie – ed. 1931. Aceste instrucţiuni prevedeau, la pagina 18:
«Subiectele conferinţelor vor ţine în prima linie a învăţa pe soldaţi a se feri
de rele», adică: -Ideile comuniste; -Ideile sectarilor religioşi . Se propunea,
de şeful de stat major al unităţii, ca: -Ideile comuniste să fie înlocuite cu
ideile fascisto-hitleriste; -Ideile sectarilor religioşi să fi fixat de clerul
militar, care erau sectarii la ora aceea.*10

164
 Preoţilor militari, prin ordinul nr. 16 din 10 aprilie 1946, li se
reamintea că printre îndatoririle strict religioase să trimită lunar şi câte un
articol pentru ziarul «Glasul armatei» şi câte o cuvântare pentru «Ora
armatei la radio».
Subiectele trebuiau făcute cunoscute şi discutate cu comandanţii
secunzi pentru E.C.P. Întrega activitate trebuia consemnată de slujitorii
altarelor într-o dare de seamă lunară pe care trebuia să o încredinţeze
educatorilor de la E.C.P din garnizoana unde funcţionau.*11
Anul 1946 a fost un an greu pentru toată lumea. În situaţia clerului
militar, a survenit o schimbare prin trecerea unui număr de preoţi militari în
cadru disponibil, aceasta ca o consecinţă a reducerii efectivului general al
Armatei. Prin stăruinţa episcopului dr. Partenie Ciopran, au fost reprimiţi 6
preoţi militari din cadru disponibil şi s-a insistat pentru reprimirea a încă 9
preoţi militari.*12
Subiectele stabilite pentru conferinţele preoţilor militari în anii 1945-
1948, pe baza planului întocmit de biroul Legături-cler, evidenţia limpede
deturnarea de la temele religioase. Iată câteva teme: «Lupta poporului
român alături de U.R.S.S ne-a adus foloase»; «Independenţa ţării s-a obţinut
în urma luptelor alături de ruşi pe câmpiile Bulgariei împotriva turcilor»;
«În august 1917, românii ajutaţi de ruşi salvează ţara de cotropirea
germană»; «La 23 august 1944, românii fac marea cotitură întorcând armele
împotriva hitleriştilor luptând alături de glorioasa armată roşie»;
«Nedreptatea făcută poporului român prin neomenescul Dictat de la Viena
la 30.08.1940 a fost reparată cu ajutorul U.R.S.S»; «Aparatul E.C.P.,
aparatul noii credinţe democratice»; «Chipuri de femei care au activat pe
tărâm social»; «Biserica şi alegerile pentru Marea Adunare Naţională».*13
Dacă, pe 26 octombrie 1946, în întreaga ţară, era sărbătorită
eliberarea Ardealului, la 01. Noiembrie 1947, prefectul judeţului Alba, Ion
Ştefănescu, adresa Prea Sfinţiei Sale Partenie Ciopran, rugămintea de a da
dispoziţii pentru oficierea, în Catedrala Sfintei Episcopii, a unui Te-Deum
cu prilejul săptămânii Prieteniei româno-sovietice, la care vor lua parte
autorităţile civile şi militare, precum şi populaţia oraşului. Totodată, el ruga
să delege un reprezentant care să ia cuvântul în numele bisericii la mitingul
ce urma să aibă loc în aceeaşi zi la Monumentul Eroilor Sovietici.*14
De altfel, cizma prietenilor noştri de la Răsărit care doreau să-şi
legitimeze prietenia cu poporul român şi în faţa altarelor bisericii
pătrunsese, încă din 1945, în ceaslovul editat de Patriarhia română care
avea, în Sinaxar, un şir de sfinţi din calendarul ortodox rus, printre care, la 3
mai, Sf. Teodosie, egumenul mânăstirii Pederska, „începătorul vieţii de
obşte monahiceşti din pământul Rusiei, iar, la 10 iulie, Sf. Antonie al
165
Pecerskăi din Kiev, cel ce a fost începătorul tuturor monahilor din Rusia”.
Imixtiunea politicului s-a extins până la a dirija sufletele şi gândurile
tinerilor în preajma Anului Nou. Astfel, în instrucţiunile pentru colinde şi
obiceiuri, se indica introducerea urărilor politice: „pentru propăşirea
democraţiei româneşti, pentru prosperitatea ţării şi a poporului, pentru unire
şi înfrăţire”.
La 21 iulie 1947, a fost promulgată Legea 205 privind organizarea şi
funcţionarea Ministerului Apărării Naţionale. Articolul 35 stipula
colaborarea dintre Episcopia Armatei şi Inspectoratul General pentru
Educaţie, Cultură şi Propagandă. „Episcopia armatei organizează şi conduce
în legătură cu inspectoratul general pentru Educaţie – educaţia religioasă în
întrega armată.*15
August 1948 a însemnat un moment tragic în viaţa Bisericii, a
armatei.
Episcopia Armatei şi Inspectoratul Clerului Militar au fost
desfiinţate. Preoţii militari au fost trecuţi în rezervă, în frunte cu episcopul
de brigadă, dr. Partenie Ciopron. Drumul către educaţia ateistă era deplin
deschis. Armata nouă nu mai avea nevoie de religie strămoşească.
Pretutindeni, trebuia să existe o singură educaţie, educaţia politică.
Desfiinţarea brutală a Episcopiei Armatei avea să abată asupra preoţimii
armatei şi a episcopului dr. Partenie Ciopron ani de restrişte pe care i-au
înfruntat cu apostolească dăruire şi demnitate martirică. Această hotărâre
diavolească încheia un lung răstimp în care Armata şi Biserica evoluaseră
împreună, se sprijiniseră una pe cealaltă în credinţa pentru Dumnezeu.

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

1. Analele Sighet, vol IV, Fundaţia Academia Civică, 1999, pag. 214-215.
2. Armata şi Biserica (colecţia “Revista de istorie militară”), Bucureşti,1966, pag.
241-242.
3. Arhivele Militare Române, fond – Inspectoratul Clerului Militar, dosar nr. 310,
pag. 201.
4. Ibidem, dosar nr.311, pag. 446.
5. Ibidem, dosar nr.310, pag.283.
6. Armata şi Biserica (colecţia “Revista de Istorie Militară”), Bucureşti,1966,
pag.244.
7. Arhivele Militare Române, fond - Inspectoratul Clerului Militar, dosar nr.322,
pag.95.
8. Ibidem, pag.166-167.

166
9. Idem, pag.63.
10. Idem, pag.123.
11. Ibidem.
12. Ibidem.
13. Ibidem, pag.255-258.
14. Ibidem, dosar nr. 333, pag.187.
15. Armata şi Biserica (colecţia „Revista de Istorie Militară”), Bucureşti,1966,
pag.243, 245.

167
168
 CUVÂNT DESPRE REVOLUŢIE,
DESPRE ÎNNOIREA ÎN BISERICĂ

Arsenie PAPACIOC (Techirghiol, Romania),

fost deţinut politic,
a consemnat dr. Zicu IONESCU (Piteşti, România)

A cesta este titlul unui capitol din cartea «Scrisori către fiii mei
duhovniceşti», a Părintelui Arsenie Papacioc de la Techirghiol.
La 18 septembrie a.c., am avut privilegiul să fiu primit în chilia
sfinţiei sale, pentru a-i înmâna invitaţia să participe la Simpozionul de la
Piteşti. După ce a binecuvântat iniţiativa şi tema Simpozionului, m-a rugat
să-l înţeleg că e cam bolnăvior, că are 89 de ani, şi cu cei 14 din temniţa
Aiudului, iar doctorii i-au recomandat mai multă odihnă.
Atunci, l-am rugat să trimită un mesaj la Simpozion; imediat, mi-a
oferit cartea sa, cu autograf şi mi-a zis că mesajul său e deja scris la pagina
140.
Îmi revine obligaţia morală să dau citire «Cuvântului despre
revoluţie, despre înnoirea Bisericii», citez: „Am fost invitat şi rugat să îmi
spun şi eu părerea în legătură cu soluţia de salvare – „Înnoirea în Biserică” –
şi sunt întrebat de unde să vină, din afară sau din interior, de sus sau de jos.
Înnoirea să vină din toate părţile, să fie o înnoire, trăire şi răsuflare în
Duhul lui Dumnezeu. Conştiinţa să fie neraţională, fără îndreptăţire. Să
plecăm la unirea cea mare, de la cel mai micuţ creştin român până la cel mai
mare vlădică. Nu este timp să facem procese, care mai mult destramă
valorile şi unirea în Biserică. Pe cine să judecăm? La întrebarea
tendenţioasă: Unde a fost Biserica?, răspundem: În puşcării crunte, umilinţe
grozave, bătăi păgâne, insulte pline de venin. Îi întrebăm şi noi: dar
ei, până acum, unde au fost?
Putem condamna întreaga ţară că a trăit sub ruşinea unui tiran
incompetent şi îndrăcit? Cei care au avut harul deosebit să înfrunte
duşmanul pe te miri unde şi în felul lor au şi merite pline de laudă.
Sute şi mii de preoţi, călugări trăitori, fraţi de credinţă au purtat
lanţuri grele, lanţuri bătute la nicovală, prin beciuri ascunse. Ne-au smuls
bărbile şi ne trăgeau de ele ca pe animale de căpăstru. Ne-au înfometat
îngrozitor cu intenţii de exterminare, ani nesfârşiţi. Am fost aruncaţi în

169
celule fără lumină (celule negre), în haine de puşcăriaşi, murdare de puroi şi
sânge închegat şi uscat scoarţă pe el. Ne-au cerut lepădări de Hristos şi de
sfinţii Lui şi nu ne-am lepădat, ferească Dumnezeu!
O cât de mică amăgire nu am făcut, măcar că ştiam că trebuie să
murim şi mulţi au murit. Ne-au cerut aceste lepădări, insistent şi sistematic,
izolaţi şi băgaţi în congelatoare (camere frigorifice), ca să poată obţine
măcar un cuvânt împotriva învăţăturii Domnului nostru Iisus Hristos. Şi nu
am cedat. Ne-au dat condamnări mari, ca tiranii cei mici să creadă cu
adevărat că suntem mari criminali.
Pe mine, m-au condamnat 40 de ani. M-a distrat acest abuz şi
nesocotinţă, dar m-a costat.
Aici, a fost Biserica, în temniţă! Aici, unde erau mii de creştini care
cereau întărire duhovnicească, dezlegări, întăriri şi speranţe pe care le
dădeam prin bătăi în perete (Morse).
Am scăpat din închisori, cei care am scăpat, fericiţi că am fost ajutaţi
de bunul Dumnezeu. Să-l purtăm cu drag în suflete. Nu ne-a părăsit !
Simţeam că stă îndurerat lângă noi ca să înţelegem marea taină a crucii Lui.
Ca să înţelegem rostul grozav al eliberării prin suferinţa pentru El. Şi harul
Lui ne-a ajutat să nădăjduim, să dăm un răspuns bun cândva, la răspântia
cea din urmă. Am venit fără bărbi, fără carne pe noi, fără dinţi, cu ochii
ascunşi în orbite, dar care străluceau încă. Am venit fără chip de clerici. Aşa
cum eram, am mers smeriţi la superiorii noştri, fiindcă ei poartă harul
harurilor, să ne blagoslovească pentru treaba la sfântul altar. Ei nu erau
lepădaţi de Hristos pe nici o cât de mică fibră dogmatică. Nu ne-am permis
să-i judecăm, că de ce trăiesc şi că au fost, cum au fost, liberi.
Sfântul apostol Petru s-a lepădat cu jurământ de Hristos, chiar când
Îl privea. Dar Domnul Iisus Hristos, care suferise, a înţeles marele proces al
neputinţei şi cu câtă gingăşie L-a menajat şi L-a iertat prin trei întrebări,
întrebările iubirii, să poată paşte mieluşeii şi oiţele Lui. Petru, se înţelege, a
rămas smerit toată viaţa, dar şi-a făcut apostolia cu îndrăzneală, demnitate şi
putere.
Vlădicii noştri nu s-au lepădat nici formal, nici pe ascuns. Au
procedat cu înţelepciune şi nu le-a fost uşor şi bisericile aproape toate au
fost pline până la refuz, şi s-au cununat, şi s-au botezat pe ascuns mii şi mii
de suflete.
Să observăm că se vorbeşte cu împătimire. Noi nu suntem o
instituţie limitată de activitate. Noi suntem Biserica. Noi şi toţi aceştia, toţi
care vorbesc, suntem Biserica şi se vede că îi interesează prea puţin unitatea
acestei mari instituţii sacre şi spun, pentru că sunt liberi acum, „Unde a fost
Biserica?”
170
 Slujitori şi mii de mii de credincioşi au fost sub lacăte şi cătuşe
grele, sub sârmă ghimpată şi sub cel mai diavolesc dispreţ şi ură umană, fără
semne de ieşire sau vreo mică uşurare, se părea că scrie deasupra acestor
inferne negre: „Lăsaţi orice speranţă, voi cei care intraţi”.
Unii au fost aici, iar alţii şi-au dus zilele cum au putut, dar au pus
râvnă să nu lipsească la slujbele bisericeşti. Veneau la hramurile mari şi
stăteau zile în şir, în coloane nesfârşite, să poată săruta sfintele moaşte, se
îngrămădeau la sfânta spovedanie şi la sfânta împărtăşanie şi se rugau. Noi
suntem martorii acestor sentimente. Se rugau ca bunul Dumnezeu să
elibereze lumea şi România de diavol.
Întreb ca un duhovnic dacă acei care spun acum: „Unde a fost
Biserica”, sunt oare spovediţi şi împărtăşiţi? Pentru că, acolo erau creştinii,
în biserici, la sfintele taine. Apoi, să înţeleagă că ei fac parte din Biserică şi
neliniştea lor poate să aducă destrămare şi răsturnare de valori. Este nevoie
de o mare unitate.
Toate problemele şi neregulile din Biserică le va judeca şi rezolva
Biserica cu harul ei, după rânduielile ei canonice şi după îndemnul Sfântului
Duh.
Nu proces de înnoire în scaune, ci un proces de conştiinciozitate
adevărată pentru fiecare dintre noi şi care au fost comozi şi lipsiţi de marea
responsabilitate în calitatea ce o aveau, aceia se vor elimina singuri.
Că noi aşa credem, că avântul unei înnoiri de conştiinţă a unităţii
Bisericii, înnoire în fiecare inimă din noi, va repara uşor şi sigur orice
deviere.
Nu vă atingeţi de fiinţa Bisericii! Vreţi, adică, să spuneţi despre
anumiţi oameni din Biserică. Aceasta este altceva, dar şi aşa nici cultura,
nici armonia, nici jertfa, nici bunul simţ şi, mai ales, încleştarea în lupta cu
puterile întunericului, nu ne dau voie să fim slobozi şi lipsiţi de
condescendenţă. Nu este nimeni neprihănit şi nu vom fi noi cei care vom
plăti; numai Acela care a împărţit talanţi, El va cere fiecăruia să dea
socoteala la vreme.
Am îndrăznit să îmi spun părerea, pentru că prea mult am fost singur
în suferinţe şi prea mult doream să îmi văd fraţii de credinţă mici sau mari,
să ne rugăm împreună şi să ne întărim împreună, inima la inimă, şi
îndreptăţiţi să spunem pentru oricine: E greu să ocârmuieşti lumea fără
marea putere a IUBIRII !

  
171
172
 PREOTUL IOAN CONSTANTINESCU –
UN EROU AL ALTARULUI CREDINŢEI
ÎN VEŞNICIA NEAMULUI ROMÂNESC
Grigore CONSTANTINESCU (Piteşti, România)

Î n cronica rezistenţei antitotalitariste din România, operaţiunile

iniţiate de Gruparea de partizani «Haiducii Muscelului», care a
acţionat pe versanţii sudici ai Munţilor Făgăraş, constituie un
episod de referinţă al luptei împotriva regimului comunist instaurat prin
forţă, de către trupele sovietice „eliberatoare”. În confruntarea inegală cu
aparatul represiv al statului comunist totalitar, au căzut eroic la datorie
numeroşi fii ai plaiurilor muscelene, menţinând, prin exemplul lor, nestinsă,
flacăra vie a speranţei în reîntronarea idealurilor de libertate pe pământul
sfânt al patriei.
A consemna sine ira et studio acţiunile partizanilor din munţii
Argeşului înseamnă a face o cronică obiectivă a luptei lor decise contra
„ciumei roşii”; a scrie despre eroii care s-au jertfit în această confruntare cu
duşmanii libertăţii poporului român înseamnă a dăltui, în conştiinţe,
istoria…
Amplificarea unor „culpabilităţi” în „retortele” aberantei „justiţii
democrat-populare total aservite unui regim de reprimare a libertăţii de
conştiinţă, se înscria în practica arhicunoscută a torţionarilor comunişti.
Sentinţa Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militară nr. 107 din
19 mai 1959, de condamnare la moarte a unui apostol al libertăţii, după
consemnarea elementelor de natură pur biografică:
„CONSTANTINESCU IOAN, născut la 19 octombrie 1906, în satul
Cerbureni, comuna Valea Iaşului; fiul lui Gheorghe şi Victoria, domiciliat
în satul Poenărei, comuna Corbi; preot, căsătorit, cu trei copii”, insera
culpabilităţi şocante prin măsluirea adevărului: „a fost recrutat în banda
teroristă <sic !> Arnăuţoiu, în toamna anului 1951, de către Andreescu
Nicolae, preot în Nucşoara, şi, la puţine zile după aceea, a pus la dispoziţia
bandei o mare cantitate de armament şi muniţii, care se găseau ascunse în
turla bisericii din Poenărei, unde le-a pus cumnatul său, Popescu
Gheorghe, şi unde el oficia slujba religioasă. În acest fel, a dat ocazia
membrilor fugari ai bandei ca să intre în posesia a 10 arme militare de
173
calibre şi sisteme diferite şi o mare cantitate de muniţiuni. El personal a dat
teroriştilor fugari un pistolet t.t. şi 100 cartuşe pe care le-a procurat de la
elementele de sprijin ale bandei”.
Operaţiunea de mistificare a adevărului, regizată de securitatea
piteşteană de oribilă reputaţie, printr-un scenariu odios, prestabilit,
presupunea acceptarea de către preotul paroh a învinuirii de coparticipare la
acţiunea de depozitare a armamentului în turla bisericii în care slujea şi,
evident, la dotarea cu armament şi muniţii a partizanilor din Munţii Făgăraş.
Aberanta înlănţuire a acuzelor false, smulse cu brutalitate, prin tortură,
va fi total infirmată în „procesul” intim familial, prin „spovedania” de la
suflet la suflet, când mărturia soţiei preotului, IUSTINA
CONSTANTINESCU, ea însăşi condamnată la 15 ani muncă silnică pentru
„omitere de denunţ”, va disocia minciuna de adevăr, precizând că „acuzatul”
fusese înştiinţat de către preotul Nicolae Andreescu despre preluarea de
către partizani a unor arme depozitate în podul bisericii − veste
cutremurătoare pentru preotul Ioan Gh. Constantinescu, care considera
profanarea, astfel, a sfântului locaş „o pedeapsă cruntă dată de Dumnezeu,
nemeritată, întrucât el se trudise din greu să dureze din temelii această casă a
Domnului” − monumentala Biserică de lemn «Cuvioasa Paraschiva»
edificată între anii 1937-1943, pe baza proiectului renumitului arhitect
muscelean Dimitrie Ionescu-Berechet.
Mărturiile familiale au întotdeauna girul autenticităţii, întrucât dispar
tendinţele − motivate, de altfel, de diluare a adevărului în marea
incertitudinilor şi a speranţelor maculate de perspectiva „gulagului”
comunist. Reluând monstruoasa sentinţă, potrivit căreia „personal s-a
înarmat cu o puşcă militară, o puşcă de vânătoare şi un pistolet, pentru a fi
gata pregătit de a trece la acţiuni împotriva statului”, convertirea
adevărului în minciună este de o crasă insolenţă.
Comunitatea sătească din Poenărei, pe care o păstorise cu devotament
şi jertfire de sine, ar fi fost, cu certitudine, în total dezacord cu o asemenea
gravă invinuire „confecţionată” de artizanii răului, adusă slujitorului bisericii
lor din sat, al cărui comportament moral fusese exemplar.
Din memoria obştii, nu se putea şterge uşor imaginea fidelă a
duhovnicului lor, purtător de grijă pentru credincioşii săi, prilejuind, prin
intervenţia sa, electrificarea satului Poenărei, înaintea altor localităţi mai
mari din jur, preocupat continuu nu numai de sănătatea sufletului celor
încredinţaţi spre vrednică păstorire, dar şi pentru cea a trupului, preotul Ioan
Constantinescu acordând primul ajutor unor suferinzi sărmani din sat, în
imposibilitate de a se deplasa la un spital, făcându-le injecţiile prescrise de

174
medic, chiar şi extracţii dentare, parohul lor fiind − după confesiunea unui
sătean − „doctorul nostru fără de arginţi”.
Duhovnic în accepţia cea mai profundă a cuvântului, ajutorând pe cei
neajutoraţi, dându-le sentimentul celor însinguraţi că trăiesc într-o obşte
unită, care îi simte, fără nici un discernământ, ai ei, preotul Ioan
Constantinescu avea reputaţia unui adevărat păstor spiritual, fiind, potrivit
aceluiaşi enoriaş, „o nesecată fântână de leac”, din credinţa sa, adăpându-
se sufletele unor oameni descumpăniţi veniţi şi din alte zări, uneori, foarte
îndepărtate de satul Poenărei.
De aceea, este întrutotul aberantă atribuirea unor învinuiri imaginare,
etichetarea ca „terorist” a unui om care a slujit numai adevărul şi iubirea faţă
de aproapele, sub pretextul participării, cu numele conspirativ «Micu», în
gruparea «Partizanii libertăţii» − poate cele mai puternic detaşament
naţional de rezistenţă anticomunistă, situat nu numai geografic, dar şi moral,
la cea mai înaltă altitudine, prin atitudinea fermă, promovată consecvent de
către membrii săi împotriva unor precepte fals egalitariste răspândite
pretutindeni, pe meridianele şi paralele patriei, de „crivăţul roşu” stârnit de
bolşevismul asiatic al „geniilor” falimentarei ideologii marxist-leniniste.
Nedeconspirarea locului în care «Partizanii libertăţii» se adăposteau −
aflat la circa un kilometru de casa preotului, într-o grotă amenajată în Râpile
cu Brazi −, ajutorarea lor permanentă cu alimente, procurarea unor surse
informative (un aparat de radio) şi a altor materiale „conspirative” vizând
evoluţia sau, mai exact, involuţia flagelului de „ciumă roşie” în ţară şi pe
mapamond, hrana spirituală oferită partizanilor prin intermediul volumelor
cu conţinut religios (o biblie, o cazanie ş.a.), dar şi patriotic (versuri
aparţinând poetului martir Radu Gyr şi altor barzi ai libertăţii) constituiau
„capete de acuzare” care nu ofereau suficiente motive pentru aplicarea unor
articole din Codul penal comunist, care prevedeau, pentru asemenea delicte
împotriva securităţii statului, pedeapsa capitală.
Minciuna dirijată a „justiţiei democrat-populare” pregătea, în retortele
alchimiei ei criminale, eliminând orice urmă de adevăr, culpabilizarea gravă
a preotului, insinuându-se că ar fi „pus la cale săvârşirea a numeroase acte
de teroare împotriva organelor de stat şi a membrilor P.M.R.”, imputându-
i-se, de asemenea, faptul că „a avut un rol deosebit de important în
nedescoperirea la timp a bandei” .
Acuzat de procurarea unor „materiale de propagandă
contrarevoluţionară”, precum şi de multiplicarea şi difuzarea, în obştea
sătească şi nu numai, a versurilor interzise ale poetului-martir Radu Gyr,
preotul Ioan Gh. Constantinescu, care cunoscuse personal pe bardul

175
câmpulungean, tăinuia mărturia de preţ a unei versiuni a „manifestului liric”
al acestuia, îndemnând la o sfântă revoltă împotriva comunismului ateu.
O anume comuniune spirituală se va fi statornicit între poet şi preotul
cărturar de la Poenărei, care publicase numeroase articole relevând, printre
altele, forţa regeneratoare a religiei în viaţa poporului român:
„Credinţele religioase − consemna, într-unul dintre studiile sale,
preotul Ioan Constantinescu − alcătuiesc un fond sufletesc comun tuturor
credincioşilor şi când acest fond de idei, sentimente şi obiceiuri este comun
naţiunii întregi, atunci religia este pentru neam o mare putere de viaţă, căci
toţi fiii lui se simt mai uniţi în faţa primejdiei de orice fel care-i ameninţă”.
Cu această convingere, se va fi avântat el în lupta împotriva
duşmanilor religiei, împotriva celor fără de credinţă, fără de Dumnezeu…
De teamă că va fi depistat de către organele represive ale securităţii,
manuscrisul poeziei lui Radu Gyr încredinţat spre păstrare, a fost sortit,
împreună cu alte mărturii, „purgatoriului”, şi numai datorită memorării
versurilor de către fiica preotului, profesoara IULIANA PREDUŢ −
condamnată şi ea, pentru „omitere de denunţ”, la 12 ani muncă silnică −, una
dintre variantele poemului «Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane» a putut fi
salvată, restituindu-se, astfel, memoriei colective, unele versuri omise din
versiunea publicată în revista «Memoria» nr. 3 din 1992: „Cu crucea prin
suflet de doruri amare, / Cu vreri răstignite sub negre prigoane, / Cu vise
ucise de crunta teroare, / Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane !”
Memoria confiscată de regimul comunist a traversat, prin tunelul
gândurilor imposibil de cenzurat, infernul obscurităţii generate de marxism-
leninism.
Reiterând relaţiile de suflet dintre poetul Radu Gyr şi destinatarii
manuscrisului: învăţătorul Gheorghe Popescu şi preotul Ioan Constantinescu
din Poenărei, o ipoteză seductivă ar pleda pentru raportarea numelor
invocate de poet − Gheorghe şi Ion − la persoane identificabile, deşi
supoziţia pare greu de acceptat, întrucât, în onomastica naţională, aceste
nume de persoane au devenit aproape „generice” pentru neamul românesc.
Revenind la „depozitara” acestor versuri, aş releva adânca durere a
preotului Ioan Constantinescu, care a albit în noaptea când a aflat că şi fiica
lui mai mare, Iuliana, însărcinată în luna a şasea, fusese arestată şi supusă
unor repetate interogatorii de către terifianta securitate din Piteşti.
De altfel, ea va da naştere, între zidurile Închisorii Văcăreşti, unei
fetiţe: Iustina-Libertatea, pe care mama nu va avea bucuria s-o revadă decât
după eliberarea sa din detenţie, în anul 1964, deoarece, imediat după
naştere, îi fusese smulsă de la sân şi încredinţată unui orfelinat…

176
 Cu durerea de a-şi fi lăsat soţia şi pe fiica cea mare pe drumul amar al
temniţelor comuniste, cu neliniştea că şi ceilalţi doi fii vor fi împărtăşit
soarta lor, cu tristeţea că ţara însăşi era înrobită unor străini de neam, se va fi
stins în crunta noapte de 17 iulie 1959, la Jilava, făcându-şi semnul crucii,
înainte ca armele ucigaşe să-i sfârtece trupul, preotul-martir IOAN
CONSTANTINESCU, cu credinţa în Dumnezeul cel Atotputernic şi în
veşnicia aspiraţiei spre libertate a poporului român, pentru slobozenia căruia
s-a jertfit
Fie-i ţărâna uşoară şi deie Bunul Dumnezeu să i se afle vreodată locul
unde i se odihnesc osemintele, pentru ca însemnul credinţei noastre şi a lui
să-i străjuiască nemurirea, iar memoria numelui său să dăinuiască între aleşii
neamului acestuia, pe care l-a slujit cu o exemplară devoţiune !

Rezumat. Autorul evocă viaţa preotului martir Ioan Constantinescu din

Poenărei-Argeş – participant, ca membru al Grupării de partizani «Haiducii
Muscelului», la rezistenţa armată anticomunistă din Munţii Făgăraş, care se
situează, prin intensitatea operaţiunilor organizate, prin durata considerabilă a
activităţii acesteia [1948-1958] şi prin aria geografică în care a acţionat, între
manifestările anticomuniste de amploare din România. Condamnat la moarte,
preotul Ioan Constantinescu a fost executat, la Închisoarea Jilava, în iulie 1959,
împreună cu ceilalţi organizatori ai acestei mişcări antitotalitariste. Pentru aceleaşi
grave învinuiri, justiţia comunistă a condamnat la 15 ani muncă silnică pe soţia sa,
prezbitera Justina Constantinescu, şi, la 12 ani muncă silnică, pe fiica sa,
profesoara Iuliana Preduţ-Constantinescu, care avea să nască, în condiţiile inumane
ale Închisorii Văcăreşti, o fetiţă: Justina-Libertatea.

 

177
178
 MĂSURI OPRESIVE ALE STATULUI ROMÂN ATEU
ASUPRA MONAHISMULUI

Traian POPESCU (Bucureşti, România)

fost deţinut politic trecut prin „reeducări”

C u aproape 60 de ani în urmă, mai exact, în 1958, nu ne puteam

imagina că vom fi teatrul unui experiment pe care nu ni l-am dorit
şi împotriva căruia ne-am opus cu preţul a sute de mii de vieţi
jertfite sau schilodite.
Atunci, ne-am confruntat cu atentatul la fiinţarea istorică şi geografică
a poporului român.
Totul era atacat: originea românilor nu mai era geto-daco-romană, iar
limba română era prezentată ca o formă de neoslavă; familia, ca instituţie de
bază a societăţii, a fost atacată, fiind supusă la o încrâncenată luptă între
părinţi şi copii. Aceştia erau învrăjbiţi împotriva părinţilor, cărora li se
recunoştea doar meritul de a-i fi conceput, restul – educaţia, poziţia în
societate – revenind statului. Părinţi şi copii, soţi, fraţi, rude erau cuprinşi de
păienjenişul supravegherii reciproce, diabolic dirijat din afară prin
obligativitatea delaţiunii ridicată la rang de virtute, ca înaltă raţiune de stat;
armonia socială era prezentată ca şi familia, drept o minciună, ţăranii,
muncitorii, intelectualii fiind obligaţi să se supună războiului „luptei de
clasă” şi organizaţi a se denigra reciproc; tradiţiile au fost interzise sau
mistificate; forţa care a unit generaţie de generaţie, religia creştină,
prezentată ca un opium dat maselor şi înlocuită prin cele mai abjecte metode
de denigrare, cu materialismul ştiinţific, ucigător al libertăţii spirituale,
distrugător al idealurilor şi al bunei creşteri.
Mă opresc, în comunicarea de faţă, a prezenta cîteva date sintetice
privind măsurile opresive luate de statul român ateu asupra monahismului.
Datele sunt preluate din volumul «Monahismul românesc» în anii
1948 – 1989, de Preot Ioan Dură, stabilit în Bruxelles. Voi începe cu
Decretul de stat 410: «Decret privind completarea Decretului 177 din 4
august 1948 pentru regimul general al cultelor religioase».
„Prezidiul Marii Adunări Naţionale al Republicii Populare Române
decretează:
179
 Art.1 - Decretul nr. 177 din 4 august 1948 pentru regimul general al
cultelor religioase se modifică după cum urmează: După art. 7, se introduce
art. 71 având următorul cuprins:
Art 71 - monahismul poate funcţiona numai în mănăstirile autorizate
ale cultelor legal recunoscute. Autorizarea de funcţionare a mânăstirilor se
dă de către Departamentul Cultelor. Absolvenţii şcolilor de pregătire a
clerului pot intra în monahism la orice vârstă dacă au satisfăcut serviciul
militar. Alte persoane pot fi admise în monahism numai dacă au împlinit
vârsta de 55 de ani, bărbaţii şi de 50 de ani, femeile, dacă renunţă la salariu
sau la pensie de stat, dacă nu sunt căsătoriţi şi dacă nu au obligaţii deja
stabilite pe baza Codului Familiei.
În cazurile când exercitarea cultului o reclamă, Departamentul
Cultelor va putea autoriza pe unii monahi să ocupe funcţii bisericeşti şi să
primească salariul cuvenit. Dispoziţiile de mai sus se aplică mănăstirilor şi
monahilor existenţi.
Preşedintele Prezidiului Marii Adunări Naţionale- Ion Gheorghe
Maurer
Secretarul Prezidiului Marii Adunări Naţionale - Gheorghe Stoica.”
În toată această perioadă, sunt desfiinţate o serie de mânăstiri. Citez:
Mânăstirea Logreneşti din judeţul Gorj, Mânăstirea Derveni din Dobrogea,
Mânăstirea Agafton din comuna Curteşti, judeţul Botoşani, Mânăstirea
Predeal. În Arhiepiscopia Iaşilor, din 50 de mânăstiri, 36 au fost desfiinţate;
în Episcopia Romanului şi Huşilor, din 16 mânăstiri şi schituri unde se aflau
134 de călugări şi 308 călugăriţe, nu a mai rămas nici o aşezare monahală.
Dacă, în anul 1958, erau consemnate 197 de mânăstiri şi schituri, în 1987,
mai existau doar 103 (pg.51).
Anul 1951 consemnează existenţa a 10 000 de călugări; în anul
1963, numărul lor fiind de circa 1000.
Un caz aparte l-a constituit Mânăstirea Vladimireşti, desfiinţată în
1956, după ce, în 1955, fuseseră arestate o serie de maici: maica Veronica,
stareţa mânăstirii, maica Teodosia, maica Mihaela, în frunte cu duhovnicul
mânăstirii, monahul Ioan Iovan. Toate cele 300 de măicuţe ale mânăstirii au
fost evacuate cu forţa de armată, mânăstirea fiind, mai întâi, cazarmă a
Securităţii şi, apoi, Cămin de copii handicapaţi.
De la 3 ianuarie 1955, m-am aflat într-o anchetă pe cât de stupidă pe
atât de feroce, în beciurile Ministerului de Interne. Mi se cerea să recunosc
un „scenariu” conceput în creuzetele străine neamului nostru, transplantat în
România şi instrumentat de Partidul Comunist din România şi executat de
forţa lui armată, Securitatea: «Experimentul Piteşti».

180
 În iulie, după luni de zile de teroare şi în urma unor nopţi de tortură,
„recunosc” parţial o serie de neadevăruri completate cu acte mincinoase
născocite de mine. Dar acest lucru nu-mi foloseşte, deoarece sunt ameninţat
cu reeditarea torturilor, determinând declanşarea unei stări de semialienare
mintală, în care râsul alterna cu plânsul. În această stare de degringoladă
psihică, mă alarma, la începutul anului 1955, când într-una din seri, o dată
cu deschiderea uşii de la celula vecină, am auzit un glas cristalin de femeie.
Nu se înţelegea ce spune, totul fiind şoptit, dar, în acelaşi timp, sunând ca un
clopoţel, ca o strună de harfă, luând proporţia unei voci de heruvim. Poate
cerea ceva, poate era bolnavă sau, cine ştie, suferise acelaşi tratament ca şi
mine. M-am îngrozit, dar am încercat să alung acest gând, punând urechea
pe uşa metalică, convins fiind că gardianul este alături şi nu mă poate
surprinde. N-am descifrat nimic, dar, din inflexiunile vocii, se putea constata
că nu era tremurătoare, nici deznădăjduită şi nici plângătoare, ci părea mai
degrabă o rugă stenică şi reconfortantă.
La un moment dat, am simţit un fior care îmi străbătea tot trupul,
când am auzit cuvântul „DOAMNE”. M-am trezit pe loc făcându-mi cruce,
automat, mâna mişcându-mi-se ca provocată de un stimul de reflex
condiţionat. Făcusem corp comun cu uşa, simţind inconştient că, dincolo de
ea, străbate un glas de înger de la care acum aud din nou cuvintele „MAICA
DOMNULUI”. Zguduit, am sărit de lângă uşă, auzind huruitul metalic al ei
închizându-se. Tremuram! De ce? De frică? De emoţie? De noutatea
glasului ceresc? Cred, că de toate la un loc.
M-am aşezat pe marginea patului de beton şi m-am trezit cu lacrimi
odihnitoare în ochi. Ora era târzie. În timp ce gardianul era ocupat cu aşa-
zisul „program” de scoatere a noastră la WC, am ciocănit uşor în perete,
improvizând un alfabet sui-generis, greoi, neştiind morse.
Litera „a” - o bătaie, „b” - două şi aşa mai departe. Mi s-a răspuns.
Tentativa mea era extrem de dificilă şi periculoasă în acelaşi timp, deoarece
trebuia să fiu extrem de atent pentru a simţi fâşâitul papucilor de pâslă ai
gardianului când se apropie de uşă. Am aflat că vecina mea se numeşte
TEODOSIA şi că este călugăriţă la Mânăstirea Vladimireşti. Nu ştiam că
mânăstirea a fost desfiinţată, o parte dintre maici au fost arestate împreună
cu părintele Ioan Iovan, iar celelalte au fost alungate din mânăstire.
Ciocăniturile din perete erau acum pentru mine acorduri muzicale, sunete
venite din cer, simţind că, numai de acolo, îmi poate veni un licăr de
speranţă.
În seara următoare, am reluat tentativa mea, „spunând” că mă aflu
într-o situaţie disperată, din care nu mai am nici un fel de ieşire.

181
 În acea seară şi în cele care au urmat, mi s-a transmis să mă rog,
fiind întrebat ce rugăciuni ştiu. Am „spus” că Psalmul cincizeci şi
Rugăciunea inimii - «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
miluieşte-mă pe mine păcătosul», pe care o învăţasem de la Valeriu Gafencu
(supranumit de N. Steinherdt – „sfântul închisorilor”) în anul 1949. Dar,
acum, nu o mai puteam rosti. Începând cu luna septembrie, nu am mai luat
cele două hidrazide, insuficiente pentru tratarea procesului meu tuberculos şi
începusem să le strâng. Presiunile de sus, de la etajul 4, unde se desfăşura
ancheta se înteţeau, cu ameninţarea arestării familiei, dar, mai ales, cu
reeditarea acelei nopţi de tortură : „Te aducem iar pe vârtelniţă!”
Intrasem în luna octombrie 1955, iar eu mă simţeam cu totul
descompus psihic, incapabil să mai reacţionez lucid, dar nici să-mi însuşesc
tot ceea ce mi se cerea să spun. Gardianul, a cărui prezenţă o simţeam acum
mai des prin mişcarea vizetei dar şi prin deschiderea uşii, mă întreba nu
lipsit de curiozitate: „Iar te-a apucat ? Mai înainte, râdeai cu gura până la
urechi, acum plângi cu hohote!”
Am reluat ciocănitul în perete, pe care îl întrerupsesem de câteva
zile, şi, iarăşi, sunt întrebat dacă mă rog. Am răspuns că încerc, dar nu
reuşesc . „Hai să încercăm acum să ne rugăm împreună” a fost mesajul de
dincolo de perete. Disperarea mea, însă, mă pătrunsese în fiecare fibră a
trupului, făcând să vibreze sufletul torturat care părea a nu mai fi al meu. Se
apropia ziua mamei mele, ziua de 19 octombrie, dar, în zilele precedente, de
16, 17 şi 18, mi se învălmăşesc în minte (cred că acesta este termenul cel
mai potrivit ) pentru prima oară în viaţă, versurile însoţite de o melodie, prin
care mă adresam mamei şi unde, în final, spuneam: „Sfâşiat de-a ta durere
îmi rămâne grea povara, / C-am fost smuls de lângă tine, iar tu suferi, dragă
mamă, / Printre lacrimi şi suspine, te rog să-mi asculţi chemarea, / În
genunchi căzând la tine, eu îţi spun: iartă-mă mamă !”. (Mai târziu, acest
cântec l-am introdus în Oratoriul Calvar interpretat în 1997 de Orchestra
Naţională Radio şi Corul Radio). Fredonam plângând şi râzând până seara
târziu, când adormeam cu ele murmurându-le. Ziua, la anchetă, auzeam
stereotip: „Ţi-a venit rândul!...Ţi-a venit rândul!”
În după amiaza zilei de 19 octombrie, stând în genunchi, cu lacrimi
ce îmi curgeau şiroaie, nu mai puteam invoca nimic în afară de MAMA.
Simţeam că Dumnezeu m-a părăsit întorcându-şi faţa de la mine, dar nici eu
nu-l mai chemam. Sufletul nu-mi mai aparţinea, dar nu aparţinea nici Lui, ci
necuratului.
Am ciocănit disperat în perete : „Măicuţă, rugaţi-vă şi pentru mine,
eu nu mai pot, sunt sfârşit!”

182
 Seara sunt scos la „program”, toaleta fiind lângă camera ofiţerului de
serviciu. Pe sub ochelarii maţi, de tablă, văd figura lui Brânzaru, după ce îi
auzisem vocea spunând cuiva că, în această noapte, este nevoie de el. În
clipa aceea, am fost convins că a sosit momentul fatal cu care eram
ameninţat şi căruia nu-i mai puteam face faţă, necum să mă mai pot
împotrivi. Întors în celulă, înfiorat de spaimă, deznădăjduit, descompus am
spus murmurând: „Doamne, iartă-mă! Mamă, iartă-mă! Nu mai pot suporta.
Am înghiţit optzeci de hidrazide, comprimate strânse cu grijă, iar cu un ciob
de sticlă de la un bec spart găsit în W.C. cu câteva zile mai înainte, mi-am
tăiat venele!!!
Dumnezeu nu a vrut însă să mă „elibereze” din viaţă, salvându-mi,
astfel, sufletul care şi-ar fi pierdut şansa mântuirii. Probabil că El avea altă
lucrare cu mine. Nepătrunse sunt căile Domnului !…
Au trecut anii, cu cele bune şi rele ale lor, iar, după anul 1990, am
aflat un lucru care m-a uluit. Maica Tedosia care încercase atunci să mă
lumineze şi ale cărei rugăciuni sigur au fost ascultate de Cel de Sus, care m-
a salvat, nu era alta decât poeta creştină ZORICA LAŢCU. Formată în
cadrul spiritual al revistei «Gândirea», condusă ce teologul şi poetul
Nichifor Crainic.
Acum, sunt în măsură să consemnez cu multă emoţie şi chiar cu
evlavie câteva date biografice ale acestei remarcabile poete, care poate fi
considerată un nume de valoare unică în ce priveşte împletirea talentului ar-
tistic cu trăirea profund religioasă. Devoţiunea ei monahală era a duhului
ortodox şi poezia a avut de câştigat de la adânca ei cucernicie, astfel
impunându-se ca o poetă mistică prin excelenţă.
S-a născut la 17 martie 1917, în localitatea Mentor din Ungaria, unde
se aflau părinţii ei în timpul primului război mondial. Copilăria şi
adolescenţa le petrecuse la Braşov. Între anii 1936-1940, urmează cursurile
Facultăţii de Filologie din Cluj, secţia filologie clasică - limbile greacă şi
latină - şi filologie modernă - limba şi literatura franceză. În anul 1941, este
numită preparator universitar la Institutul Român de Lingvistică. În această
perioadă, participă şi colaborează la realizarea Dicţionarului limbii române
al Academiei. În paralel, pregăteşte bibliografia pentru Revista Daco-
Română şi pentru Buletinul Institutului de Lingvistică. Debutează în poezie
încă din adolescenţă, fiind premiată pentru poemele închinate Mamei.
Răsfoind colecţia revistei «Gândirea», am găsit numele ei legat de titlurile
de poezie publicate în perioada 1940-1944.
Zorica Laţcu publică trei volume de versuri: Insula albă (1944),
Osana Luminii (1948), Poemele iubirii (1949). Ea a fost ataşată spiritual de
Mânăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus şi a fost îndrumată spiritual
183
de părintele Arsenie Boca, căruia îi dedică, ultimul volum de poezii, adică
Poemele iubirii.
În anul 1948, intră în viaţa monahală cu numele de Teodosia, în
Mânăstirea Vladimireşti, pe care o părăseşte precum am amintit, prin
arestare, în 1955, iar, în 1990, se reîntoarce la mănăstirea de metanie
Vladimireşti.
Între 1960 şi 1970, locuieşte în localitatea Gurguieşti, împreună cu
maica Mihaela Iordache care optase pentru monahism după asasinarea, în
1939, a fratelui ei, Iordache Nicoară, asistent al savantului chimist
Longinescu.
Între anii 1970-1990, Zorica Laţcu va locui la Braşov, unde, în afară
de poezii, va colabora împreună cu preotul prof. Teodor Bogodae la
traduceri din operele patristice, adică din Origen şi Sfântul Grigorie de
Nyssa, traduceri apărute în colecţia „Părinţi şi scriitori bisericeşti”. La 8
august 1990, trece la cele veşnice, fiind înmormântată în 11 august 1990, de
un sobor de preoţi. În anul 1999, la Editura Semne din Bucureşti sunt
reeditate volumele: Osana Luminii şi Insula albă, într-o carte de poezii
îngrijită de preotul arhimandrit Teofil Pârăian. Maica Teodosia a tradus
parţial din imnele şi cuvântările Sf. Simeon Noul Teolog (lucrare aflată în
manuscris ).
Datele biografice au fost extrase din volumul Poezii, 2000,
Bucureşti, tipărit cu binecuvântarea prea sfinţitului părinte Galaction,
Episcopul Alexandriei şi Teleormanului, având un cuvânt înainte semnat de
arhimandritul Teofil Pârăian.
Aduc un pios omagiu Maicii Teodosia, împlinind astfel o datorie de
conştiinţă în consemnarea episodului din biografia mea, moment în care,
prin rugăciunile sale, a salvat sufletul meu profund împovărat. Cu drept
cuvânt, părintele arhimandrit Teofil Pârâian, de la Mânăstirea Brâncoveanu
din Sâmbăta de Sus, scria în Cuvântul înainte al cărţii:
„Poeziile Maicii Teodosia, fiecare în parte şi toate la un loc sunt
pentru noi un ospăţ de Paşti, o chemare la bucurie. Ele sunt „ceva de pe
tărâmul celălalt”, din locul închis cu gard înalt, unde privim doar „printre
uluci”. Să dăm slavă lui Dumnezeu pentru aceste creaţii literare prin care
vine la noi Dumnezeu şi cosmosul transfigurat. Să dăm slavă lui Dumnezeu
că au ajuns la noi prin cartea de faţă darurile lui Dumnezeu, revărsate peste
lume prin Maica Teodosia Laţcu, pe care a ales-o cerul să bucure pământul”.

184
 ECTENIE
Pentru ce iubirea noastră să-nflorească
Albă cum e crinul Bunelor Vestiri;
Pentru ca mlădiţa dragostei să crească
Plină de mirezme, dulce de rodiri;
Pentru ca din neaua grea de peste iarnă
Rod de viaţă caldă, - iarăşi să legăm;
Pentru ca lumina peste noi să crească,
Domnului să ne rugăm.
Pentru ca să-şi verse binecuvântarea,
- Ca un zvon de vânturi line - peste noi -
Pentru ca în suflet să-i simţim chemarea,
Când plecăm genunchii - seara - amândoi.
Pentru ca iubirea Lui să ne-mpreune
Când cuprinşi de patimi numele-I strigăm.
Pentru ca-n vecia Lui să ne cunune,
Domnului să ne rugăm.
Pentru ca belşugul lanurilor grele
Să ne facă traiul rodnic şi umil;
Pentru ca - răsfrângeri din surâs de stele –
Să lucească-n lacrimi ochii de copil;
Pentru ca sudoarea să ne miruiască
Şi-n lumina morţii viaţa s-o-ncercăm;
Pentru ca din muncă pacea să rodească
Domnului să ne rugăm.
Pentru ca-n mulţimea îndurării Sale
Însuşi să-Şi pogoare pasul către noi
Pentru ca să-I ducem sufletul în cale
Cu miros de smirnă şi cu ramuri moi;
Pentru ca-n sclipirea albă-a dimineţii,
Din strânsoarea cărnii să ne dezlegăm;
Şi-ntr-un pas să trecem pragul larg al vieţii
Domnului să ne rugăm.
(«Gândirea», anul XXIII, nr. 6, iunie-iulie 1944)

Măicuţă TEODOSIA, de acolo, din rândul celor drepţi, unde sunt

convins că te-a aşezat Cel de Sus, veghează sufletele noastre ale tuturor
celor însetaţi de Cuvântul Domnului !

  

185
186
 PUBLICAŢII ŞI MĂRTURII
PRIVIND REPRESIUNEA COMUNISTĂ
A CULTELOR RELIGIOASE DIN ROMÂNIA
Zicu IONESCU (Piteşti, România)

in 1944 până în 1958, România a fost practic ocupată de Armata

D Roşie şi de consilierii sovietici. Comunizarea ţării a început treptat
şi brutal. După decapitarea Armatei Regale Române, desfiinţarea

D
partidelor istorice, forţarea Regelui Mihai să abdice, a venit rândul Bisericii.
Prin Decretul nr. 177 din august 1948, Cultele Religioase au trecut
sub controlul total al Ministerului Cultelor. La 1 decembrie 1948, Biserica
Greco-Catolică a fost desfiinţată şi Biserica Catolică persecutată, tolerată, dar
nu recunoscută. Mai mult de o mie de biserici greco-catolice au fost predate
Bisericii Ortodoxe şi aproape un milion şi jumătate de credincioşi uniţi au fost
forţaţi să treacă la ortodoxism. Aproximativ 700 preoţi şi toţi episcopii greco-
catolici, dovedind demnitate, curaj şi fidelitate pentru crezul lor, n-au acceptat
să treacă la Biserica Ortodoxă.
Drept urmare, ei au fost întemniţaţi, maltrataţi şi mulţi exterminaţi,
între care 7 episcopi din 12. În închisorile, lagărele de muncă şi de deportare
comuniste, au pătimit şi peste 1600 de preoţi, maici şi călugări ortodocşi şi
ai altor culte, din care câteva sute au fost ucişi, inclusiv 4 înalţi prelaţi
ortodocşi.
Urmare a Decretului 410 din 1959, zeci de mănăstiri ortodoxe au
fost desfiinţate, dându-li-se alte întrebuinţări, iar personalul slujitor a fost
evacuat noaptea de poliţia politică. Ulterior, mulţi au fost condamnaţi la ani
grei de temniţă pentru diverse înscenări şi, atenţie, pentru „port ilegal de
uniformă”.
În anii ‟80, a survenit nebunia demolărilor de lăcaşuri sfinte, mai
ales, în Bucureşti: 20 biserici ortodoxe demolate şi 8 mutate, fiind ascunse
între blocuri de locuinţe.
Faţă de aceste profanări barbare şi crime îngrozitoare, nu s-a auzit
nici un protest din partea înaltului cler ortodox. Culmea cinismului, în

187
timpul slujbelor religioase, preoţii erau obligaţi să se roage pentru sănătatea
demolatorului şef.
Numai la demolarea Bisericii «Sf. Vineri» din Bucureşti, preoţii au
oficiat slujba de înmormântare a sfântului lăcaş.
Până în 1990, nu s-a vorbit şi nu s-a scris despre acest coşmar
apocaliptic, din cauza informatorilor, a microfoanelor ascunse şi a cenzurii
prin care se controla tot ce se tipărea: şi anunţurile că vine circul în târg, şi
invitaţiile la nuntă, şi anunţurile de deces.
Aceste grozăvii erau difuzate în ţările occidentale la posturile de
radio în limba română, în câteva reviste din Paris, precum «Caietele
Estului» şi «Catacombe», editată de Sergiu Grossu, şi în cărţi scrise de
supravieţuitorii din exil ai gulagului românesc.
Realitatea din România era contestată cu neruşinare în străinătate de
ambasadorii noştri comunişti. Tandemul Mozes Rosen – Antonie
Plămădeală susţineau în S.U.A, pentru acordarea clauzei naţiunii cele mai
favorizate, că, în România, este respectată libertatea religioasă şi nu se
dărâmă biserici.
În prezent, după aproape 13 ani de la recâştigarea libertăţii de
exprimare şi de opinie, tot nu se cunoaşte adevărata dimensiune a represiunii
dictaturii comuniste atee împotriva Cultelor Religioase.
Nu se ştie numărul real al clericilor întemniţaţi şi exterminaţi,
aruncaţi în gropi comune, fără cruci.
Este adevărat că au apărut multe cărţi şi articole în unele ziare şi
reviste cu această temă, însă datele sunt incomplete şi, uneori, contradictorii,
pentru că cercetătorii au acces limitat la arhive, multe fiind apreciate secrete
de stat, care, publicate, ar periclita siguranţa naţională !… Orice român de
bună credinţă se întreabă cum aflarea numărului exact al călugărilor alungaţi
din mănăstiri, al preoţilor morţi în stuful din Delta Dunării sau al bisericilor
demolate, poate prejudicia siguranţa statului ?
Şi tirajul foarte mic al cărţilor în cauză ridică semne de întrebare.
Fundaţia Culturală «MEMORIA» vrea să aibă, în bibliotecă, aceste cărţi.
Din lista cu 22 de titluri, nu am găsit nici o treime, deşi le-am căutat
în toate librăriile şi bibliotecile din Piteşti, în cele mai mari librării din
Bucureşti şi la standurile de cărţi de la 35 de catedrale şi mânăstiri din ţară.
Peste tot, se găsesc cărţi privind patimile clerului din Rusia, în
vremea erei comuniste. Amintim câteva din cărţile care nu sunt de găsit:
“Duhovnicii ortodoxiei în ghearele comunismului” de Mihai Rădulescu;
“Biserica furată. Martiriu în România comunistă” de Alexandru Raţiu;
188
“Distrugerea trecutului românesc” de Dinu C. Giurescu; “Biserica
întemniţată” de Paul Caravia; “Bisericile osândite de Ceauşescu” de Lidia
Anania; “Preoţi în cătuşe” de Mihai Rădulescu şi Irineu Slătineanu.
Voi prezenta, pe scurt, exemple de profanarea bisericilor, văzute de
mine şi declarate de persoane oficiale demne de încredere. În august 1961,
la Mănăstirea Secu, din 120 de călugări, mai erau trei: unul custode şi doi
bătrâni muribunzi. Vechile porţi ale zidului de incintă erau sparte, trântite la
pământ, trapeza devastată şi, în chilii, pădurarii se distrau cu femei.
Mănăstirea Hodos-Bodrog din jud. Arad a fost, câteva decenii, sediul şi
magazie ale C.A.P-ului. Mănăstirea Rămeţi din jud. Alba a servit, din 1960
până în 1982, ca atelier de covoare. Sub Mănăstirea Ghelari din jud.
Hunedoara, s-a săpat o galerie de mină care a avariat grav clădirea bisericii.
La Mănăstirea Sf. Ana din Orşova, biserica a fost transformată în restaurant
şi chiliile în hotel pentru activiştii partidului comunist. Mănăstirea
Bascovele din jud. Argeş a fost desfiinţată în 1962, devenind biserică de
parohie şi chiliile, cămin pentru handicapaţi. Mănăstirea Cotmeana din jud.
Argeş a fost închisă vreme de 30 de ani. În Mănăstirea Vladimireşti din jud.
Galaţi, trei decenii, a funcţionat o şcoală specială pentru copii handicapaţi.
Sf. Biserică era sală de sport, pictura a fost stricată. Deşi uşa Sfântului Altar
a fost bătută în cuie, marmura de pe Sfânta masă a fost spartă. Cimitirul
maicilor a fost arat şi crucile distruse. Recent, mănăstirii i s-au restituit 20
ha teren arabil, la 25 km distanţă, nu pe vechiul amplasament, vecin cu
gardul mănăstirii. Biserica din Peştera Sf. Andrei din jud. Constanţa a fost
închisă din 1945 până în 1990 şi folosită ca staul de oi. Turla i-a fost
dărâmată şi, din materialele rămase, s-au făcut clădirile anexe la sediul
poliţiei din comuna Ioan Corvin. Un cimitir din jud. Iaşi, al ostaşilor români
căzuţi la datorie în al doilea război mondial, a fost desfiinţat şi arat…
Şi lista este mult mai lungă. În Basarabia ocupată de sovietici,
situaţia a fost asemănător de tragică. Am văzut Mănăstirea Capriana,
ctitoria lui Ştefan cel Mare, complet ruinată şi folosită ca azil pentru
bolnavii cronici. Biserica “Schimbarea la faţă” din Chişinău, între anii
1945-1959, a fost depozit de materiale şi apoi, până în 1991, Planetarium.
Cimitirul eroilor de la Ţiganca a fost acoperit cu pământ şi s-a construit o
crescătorie de porci, iar, la Chişinău, peste cimitirul eroilor, s-a zidit un
spital TBC.
Aceste profanări barbare ar trebui ştiute de toţi românii !

  
189
190
 MONUMENTUL ECLEZIASTIC DEMOLAT
DE CĂTRE AUTORITĂŢILE COMUNISTE ÎN
MUNICIPIUL PITEŞTI –
B I S E R I C A «S F. N I C O L A E»

Grigore CONSTANTINESCU (Piteşti, Romania)

D emolată în anul 1962, sub pretextul aberant al sistematizării

centrului oraşului Piteşti, Biserica «Sf. Nicolae» şi «Sf.
Pantelimon» – supranumită «Biserica cu ceas» – fusese ctitorită
la leat 1812, pe fundaţia unui locaş de cult datând din zorii veacului al
XVIII-lea.
Istoricul Nicolae Stoicescu sintetiza, în excelenta sa bibliografie
consacrată localităţilor şi monumentelor feudale din România, elemente
informaţionale referitoare la această importantă biserică amplasată în
centrul urbei Piteştilor: „Construită în secolul al XVIII-lea, biserica a fost
dărâmată de cutremur în anul 1802; refăcută în 1812; arsă în 1848;
refăcută şi zugrăvită în 1864”.
Referindu-se la Biserica «Sf. Nicolae şi Sf. Pantelimon», Grigore
Tocilescu considera, în anul 1885, în raportul său, că locaşul de cult
„datează în urma focului de la 1848”, omiţând, desigur, să menţioneze
informaţia furnizată prin textul pisaniei, conform căreia, în anul 1812, „s-au
făcut precum se vede, cu cheltuiala mahalagiilor şi cu ajutorul creştinilor”,
deoarece „era înainte mai mică şi prăpădită de cutremur”, aluzie evidentă
la distrugătorul seism din anul 1802, care a afectat structura de rezistenţă a
majorităţii bisericilor din oraş.
Pisania  Pisania bisericii din 1812 – document probatoriu al
refacerii lăcaşului de cult – se păstrează în lapidariumul Muzeului judeţean
Argeş. Textul pisaniei este revelator pentru detalierea fazelor de construcţie a
edificiului:
«Marile şi preaputernecu D(u)mnezeu, cu <a> sa purtare de grijă /
toate le chivernisăşte şi le săvârşaşte <pr>ecum şi ceastă sfântă / beserică,
ce era mai-nainte mică şi prăpă<d>ită de cutremur, cu aj/utorul său şi al
Sfântului ierarhu N<i>colae şi al Sfântului / Pandeleimon, al cărora este

191
hramu, s-au făcut precumŭ / să vede cu cheltuiala mahalagiilor şi al altorŭ
cre/ştini şi s-au săvârşit în domniia măr<ii sale, Io Gheorghie Ca>/ragea
voevod, când ruşii s-au dus din ţară, făcând pace, / într-al doilea război,
păstorindŭ pre norodu aceşti epar/hi prea(sfinţitul) iubitoru de
D(u)m(n)ezeu, chirio chir Iosif, / întâiul episcop al aceşti(i) nooi episcopi(i)
Argeş. 1812 oct(omvrie) 30.»
Coordonate cronologice  În «Catagrafia
eparhiei Argeş la 1824», se consemnau următoarele date despre Biserica Sf.
Nicolae: «De zid. Pe moşiea oraşului făcută de mahalagii, boeri i neguţători.
Preoţi: Dimitrie, Teodor (35), Costandin (mirodot, protopop de Arif, 30 ani).
Diaconi: David (sărac, beţiv, 45 ani), Costandin».
În anul 1808, erau menţionaţi: „Preoţi: Dumitru, Teodor. Diaconi:
David, Constandin” – aceiaşi ca în anul 1824. Atestat ca diacon în
catagrafiile din 1808 şi 1824, David va deveni iereu, numele său fiind incizat,
în această postură, pe un chivot aparţinând bisericii, databil 1830-1840, pe
care era inscripţionat textul: «Crăciun, Simeon, Gheorghe, Maria, David
ierei».
În anul 1864, biserica afectată de incendiul care prefăcuse în cenuşă
centrul urbei de pe Argeş va fi reparată de către enoriaşi şi zugrăvită din nou.
Biserica «Sf. Nicolae» a renăscut, precum pasărea Phoenix din
incendiul care a prefăcut în scrum centrul oraşului Piteşti în august 1848,
după ce se înălţase, în anul 1812, din propriul său moloz, în care o prăbuşise
distrugătorul cutremur de pământ din anul 1802.
În istoria locaşului de cult, ziua de 30 aprilie 1878 reprezintă un
moment solemn, întrucât, acolo, în prezenţa Domnitorului Carol al
României, s-a oficiat primul Te-Deum pentru glorificarea victoriei Armate
Române obţinute în Războiul pentru independenţă. Atmosfera extrem de
entuziastă este relatată de către unul dintre participanţii la eveniment:
„Lumea din biserică şi de afară se îmbrăţişa şi se săruta de bucuria izbânzii
neamului românesc, când a sosit călare şi plin de praf Domnitorul Carol”.
Conform Anuarului Eparhiei Argeşului din anul 1940, în „Parohia
«Sf. Nicolae», se înregistrau 97 de familii cu 281 de suflete, iar biserica
parohială construită în anul 1812 era în stare mediocră. Preot paroh era
Paraschiv Popescu, licenţiat în Teologie, iar cântăreţi: Dumitru Herescu şi
Ioan R. Totan”.
Destin sumbru  Lăcaşului de cult îi va fi hărăzit, însă, un
destin sumbru. La aproape un secol de la refacerea sa din anul 1864, biserica
va fi supusă legilor draconice ale sistematizării, pretext invocat de către

192
regimul totalitar pentru a şterge, prin orice mijloace, memoria neamului
românesc.
S-au păstrat din sfântul locaş de cult, în lapidariumul Muzeului
judeţean Argeş, o piatră funerară datată 12 iulie 1708, al cărei text este
încadrat de motive vegetale:
„† Aici suptu această piatr/ă odihnescu oase/le răposatului robu lui
Dum/nezău, Ion diaconul / puigiul care s-au pristă[vit în zilele prea
lu]/minatului domnului, Ion / Costandin B(asara)b voivod, şi / jupîneasa
dumnealui, / Catrina şi coconi(i) dumn/nealor, Ion, Mira; iulie 12 d(ni) /
leat 7216”.
În inventarul Bisericii «Sf. Nicolae», erau înregistrate obiecte de cult
care, în urma demolării, au fost repartizate unor biserici din Argeş: Clopotul
mare – la Biserica din Podu Broşteni; Sfeşnicele împărăteşti la Biserica «Sf.
Treime» din Piteşti; icoane împărăteşti, un clopot şi policandrul – cu textul
gravat: „În amintirea zilei întoarcerii acasă, după izbânzile din Bulgaria”,
donat de către Regele Carol I – la Biserica Enculeşti, iar ceasul – care îi
dăduse numele, în urbe, bisericii – dăruit de farmacistul Ştefan Babic – la
Muzeul judeţean Argeş.
Tăvălugul demolatorilor de credinţă şi de conştiinţe, va face ca, în
anul 1962, acest sfânt locaş de închinăciune să fie ras de pe faţa pământului.
Actul demenţial al dărâmării bisericii a fost, în viziunea dr. Zicu
Ionescu, un adevărat „coşmar apocaliptic”.
În articolul său «Despre bisericile din Piteşti care nu mai sunt»,
autorul menţiona, printre altele, că „dărâmarea Bisericii Sfântul Nicolae a
fost uvertura actelor barbare care s-au repetat de zeci de ori, mai ales, în
Bucureşti”.
Investigând circumstanţele demolării locaşului de cult de către
„dictatura comunistă antireligioasă şi antiumană”, pe care o consideră „un
mare blestem politic”, Zicu Ionescu relevă acţiunea perfidă a iniţiatorilor
acestui act criminal premeditat, prin elaborarea Hotărârii Consiliului de
Miniştri nr. 387 din 23 aprilie 1962 – semnate de către preşedintele
Consiliului de Miniştri, Ion Gheorghe Maurer, act, prin al cărui unic articol,
„Se aprobă scoaterea din lista monumentelor de cultură de pe teritoriul
R.P.R. a Bisericii Sf. Nicolae din Piteşti” – se legifera, de facto, demolarea
acestui sfânt locaş.
Aşadar, puterea „democrat-populară” locală obţinuse, la cerere,
indirect avizul de demolare, întrucât „scoaterea din listă” echivala, în limbaj
birocratic, cu semnarea condamnării la moarte a monumentului ecleziastic
din centrul oraşului Piteşti.
193
 Memento  Ştergerea definitivă din memoria urbei a existenţei
acestui monument constituie un proces ce nu poate fi stăvilit decât printr-o
operaţiune imediată, care reprezintă o minimă îndatorire de morală şi de
conştiinţă religioasă: marcarea planului bisericii demolate pe locul unde
aceasta a fost, secole de-a rândul, altarul de credinţă în care s-au creştinat
generaţii de piteşteni, precum şi consemnarea, pe o cruce de piatră
implantată în spaţiul fostului altar, a odioasei condamnări la dispariţie a
locaşului de cult ortodox de către autorităţile comuniste.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

*** Anuarul Eparhiei Argeşului, Piteşti, 1940.

Bălan Constantin – Inscripţii medievale şi din epoca modernă a României.
Judeţul istoric Argeş (sec. XIV-1848), Bucureşti, 1994.
Diaconu Tudor – Locaşuri de cult în municipiul Piteşti, în „Păstorul
Ortodox”, an II (1996), nr. 1.
Greceanu Eugenia – Ansamblul urban medieval Piteşti, Bucureşti, 1982.
Ionescu Zicu – Despre bisericile din Piteşti care nu mai sunt, în „Păstorul
Ortodox”, an I (1995), nr. 2.
Stoicescu Nicolae – Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale din
România I- Ţara Românească (Muntenia, Oltenia şi Dobrogea), vol. 2: M-Z),
Craiova, 1970.
Tocilescu Grigore – Raporturi asupra câtorva mânăstiri, schituri şi
biserici din ţară, prezentate Ministerului Cultelor şi al învăţământului public, în
„Analele Academiei Române”, seria II, tom VIII, secţ. II, Bucureşti, 1887.

  

194
 STEA POLARĂ: CREDINŢA !...
– fragment din volumul «Speranţe încătuşate» –

Iuliana PREDUŢ- CONSTANTINESCU

(Argeş, Romania)

Î
n iadul închisorilor comuniste, singura noastră rază de nădejde a
fost credinţa !... Credinţa deplină în Dumnezeul cel Atotputernic
şi în dreptate !... Credinţa în viitorul de libertate al poporului
nostru împilat de comuniştii fără de neam şi fără de ţară !...
Credinţa a fost flacăra veşnic vie care ne-a luminat sufletele în
bezna închisorilor...
Credinţa a fost miracolul divin care a smuls cătuşele deznădejdii
ţintuite pe speranţele noastre în lunga noapte a detenţiei...
Credinţa noastră veşnic vie ne-a mântuit !...
Dumnezeule, ajută-ne să ne-o păstrăm curată, pentru că, fără
credinţă – această strălucitoare stea polară a unei căi demne în viaţă –,
rămânem, pentru totdeauna, pierduţi în deznădejde !...
În lunga şi apăsătoarea noapte a detenţiei, deşi încătuşată, speranţa
în lumina nestinsă a adevărului a învins suferinţa, iar visul de a trăi în
libertate ne-a întărit credinţa că nu vom fi înfrânţi prin teroare...
De aceea, inspiratele versuri ale poetului martir muscelean Radu Gyr
– pentru multiplicarea şi răspândirea cărora tatăl meu a fost acuzat, printre
altele, la proces – exprimă miracolul rezistenţei noastre spirituale în crunta
confruntare cu suferinţele îndurate în cumplitele temniţe ale regimului
comunist totalitar:

„Nu eşti înfrânt, atunci când sângeri

şi nici când ochii-n lacrimi ţi-s !...
Adevăratele înfrângeri
sunt renunţările la vis !...”

Nota redacţiei – Originară din satul Poenărei, comuna Corbi,

profesoara Iuliana Preduţ-Constantinescu, autoarea volumului memorialistic
195
«Speranţe încătuşate», a trecut în eternitate la 1 octombrie 2002, când, la
Piteşti, se pregătea Simpozionul internaţional «Opresiunea cultelor
religioase din România», la lucrările căruia intenţiona să participe cu
mărturii despre detenţia în închisorile comuniste.

«Cu sacrificiul retrăirii lor – consemnează distinsul medic-poet

Mucenic Dumitru – autoarea evocă, în opera sa «SPERANŢE
ÎNCĂTUŞATE», situaţiile–limită, uneori, greu de imaginat, din închisorile
comuniste ale anilor 1959-1964, unde tânăra absolventă de Filologie, abia
căsătorită, avea să nască, la Văcăreşti, o fetiţă – profetic botezată
«Libertatea», pe care ar fi vrut s-o legene în cântecul gândit, dar niciodată
rostit:

«Ţie, Libertatea !
Ai fost născută-n închisoare
Şi-ntr-o celulă, ai crescut !
Lumina razelor de soare,
printre zăbrele, ai văzut !

Cuvinte dragi de mângâiere

eu n-am putut să-ţi glăsuiesc,
fiindcă, acolo-n închisoare,
nu aveam voie să-ţi vorbesc !

Un cânt de leagăn, niciodată,

mămica ta nu ţi-a cântat,
ci, numai lacrimi prea amare,
pe trupul tău, a tot vărsat !

Tu creşti, odorule, creşti mare

şi Domnul să te aibă-n pază !
Puterea Lui mângâietoare
să-ţi lumineze ca o rază !...»

196
 Mănunchiul de «Speranţe încătuşate» are valoarea unui document
istoric al detenţiei politice, evocat de doamna Iuliana Preduţ-Constantinescu,
poate un caz unic în memorialistica detenţiei la noi, scrise, îndeobşte, de
bărbaţi.
Stilul în care a fost conceput acest document autobiografic îi conferă
valenţa unui „imn” izvorât din durere îngemănată cu speranţă, închinat
virtuţilor esenţiale, arhetipale ale neamului nostru: omenia şi solidaritatea în
momentele de cumpănă majore, tăria de caracter, credinţa în Dumnezeu şi
speranţă, niciodată ucise.»

  

197
198
 T R O I Ţ A
EROILOR REZISTENŢEI ARMATE ANTICOMUNISTE
DIN MUNŢII FĂGĂRAŞ
Grigore CONSTANTINESCU (Piteşti, Romania)

C onstrucţie monumentală sculptată în lemn, cu semnificaţii

religioase tradiţionale, troiţa dedicată eroismului luptătorilor
anticomunişti pentru libertate din Munţii Făgăraş este amplasată
în satul Poenărei-Corbi, la intrarea în curtea gospodăriei familiei preotului
Ioan Constantinescu – care a dat un dureros tribut de sânge în confruntarea
inegală cu forţele represive ale Securităţii.
Elementul compoziţional central îl constituie o cruce de formă latină
încadrată lateral cu elemente de structură care susţin şarpanta unui acoperiş
protector învelit cu şindrilă.
Materialul utilizat în realizarea acestei opere de artă comemorative
este lemnul de stejar, care conferă soliditate ansamblului compoziţional
dispus rectangular, pe verticalitatea obiectivului.
Ansamblul prezintă o amplă gamă ornamentală inspirată din
repertoriul decorativ al caselor ţărăneşti sau al bisericilor de lemn: torsada –
care bordează marginile elementelor constituente reprezintă un element
ornamental cu rol de delimitare a zonei sacre.
Troiţa de lemn prezintă, pe lângă valenţe artistice incontestabile, şi
un caracter, prin excelenţă, documentar, întrucât sunt incizate pe plăci
metalice, într-o ordine sui-generis, numele eroilor care au fost ucişi, în
noaptea de 17 iulie 1959, la Închisoarea Jilava, al celor care s-au jertfit în
luptele din munţi, ori au murit în închisorile comuniste în condiţii inumane..
Un text versificat glorifică eroismul luptătorilor anticomunişti din munţi:
«Jertfindu-vă sub steagul sfânt
al Patriei, prin timp, durate,
aţi semănat acest pământ
cu dor nestins de libertate !»
Troiţa rezistenţei armate anticomuniste din Munţii Făgăraş a avut o
tristă odisee. Destinată, iniţial, unui amplasament în centrul comunei
Nucşoara – unde s-a constituit nucleul rezistenţei anticomuniste –, troiţa a
199
incitat spiritele neocomuniştilor din localitate care s-au opus vehement
acestei acţiuni.
Octavian Paler – reputatul formator de opinie publică – intervine
pentru a apăra memoria celor care au făcut, din Nucşoara, „un simbol”,
opunându-se „hăitaşilor Securităţii care conlucrează ca dreptatea să fie o
vorbă goală”, relevând crudul adevăr că „pe supravieţuitorii rezistenţei nu-i
apără nimeni”.
Referindu-se, în articolul «Scandalul Nucşoara», la cazul concret al
amplasării acestui însemn comemorativ închinat eroilor rezistenţei,
Octavian Paler menţiona că „victimele nu au dreptul nici măcar la o troiţă
care stă acasă la Elisabeta Rizea – legendă vie a rezistenţei, a virtuţilor
româneşti – şi nu poate fi ridicată nicăieri… Doamne, în ce ţară trăim ?” –
se întreabă, indignat de situaţia creată, autorul articolului.
Temându-se de ameninţările tot mai frecvente ale neocomuniştilor
din Nucşoara că vor distruge troiţa dacă va fi înălţată în faţa casei ei,
izbindu-se de refuzul categoric al preotului din sat de a permite amplasarea
acesteia în cimitirul bisericii, Elisabeta Rizea acceptă propunerea fostului
deţinut politic Nicolae Ionescu din Domneşti de a prelua elementele
componente ale monumentului memorial pentru a-l ridica în satul Poenărei,
în apropierea ultimului punct de rezistenţă al partizanilor din gruparea
«Haiducii Muscelului».
Cu acordul total al fiicei preotului Ioan Constantinescu, ea însăşi
fostă deţinută politic, profesoara Iuliana Preduţ-Constantinescu, Troiţa
eroilor rezistenţei anticomuniste din Munţii Făgăraş a fost înălţată în curtea
gospodăriei preotului erou, ucis la Jilava, ca membru al formaţiei de
partizani, şi a cărui soţie, prezbitera Justina Constantinescu, fusese, de
asemenea, condamnată la ani grei de detenţie pentru „omisiune de denunţ”.
Troiţa reprezintă un însemn veşnic viu al recunoştinţei fără sfârşit
pentru jertfa supremă a celor care au luptat împotriva «ciumei roşii» aduse
de Armata sovietică „eliberatoare” pe pământul sfânt al României noastre
milenare.

  

200
 SIMPOZIONUL INTERNAŢIONAL DE LA PITEŞTI:
«OPRESIUNEA CULTELOR RELIGIOASE DIN ROMÂNIA»

Dr. Zicu IONESCU (Piteşti, Romania)

P rimăria Municipiului Piteşti, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici

din România – Filiala Argeş, Fundaţia Culturală MEMORIA –
Filiala Argeş, Institutul de Istorie Recentă din Bucureşti şi
Muzeul Judeţean Argeş au organizat, în zilele de 4-6 octombrie 2002, ediţia
a II-a a acestui important Simpozion internaţional de la Piteşti.
Festivitatea de deschidere a avut loc la Cercul Militar, în prezenţa
numeroşilor participanţi din ţară şi de peste hotare, sala de conferinţe
dovedindu-se neîncăpătoare.
Preşedintele Fundaţiei Culturale Memoria - Filiala Argeş, prof. univ.
Ilie Popa, a prezentat personalităţile oficiale participante, care au rostit
alocuţiuni pline de compasiune pentru victimele opresiunii comuniste din
România.
Prea Sfinţitul Episcop CALINIC s-a adresat, astfel, foştilor deţinuţi
politici: „E o minune că aţi scăpat din ghearele represiunii comuniste !…
Cum mă pot simţi în mijlocul vostru, fiinţe ale lui Dumnezeu care aţi trecut
prin chinuri cumplite ? Fie ca Dumnezeu să-şi pună balsamul Lui peste
rănile şi suferinţele îndurate de toţi cei care s-au confruntat cu teroarea
comunistă !”
Înaltul ierarh al Argeşului şi Muscelului a propus ca mărturiile
prezentate la simpozion să fie tipărite într-un volum tradus şi în limba
engleză.
Domnul Tudor Pendiuc, primar al Municipiului Piteşti, a declarat,
printre altele: „În oraşul nostru, s-au întâmplat fapte de opresiune
comunistă nemaiîntâlnite, pe care tineretul trebuie să le cunoască, pentru
ca repetarea lor să nu mai fie posibilă ! Experimentul Piteşti nu ne
reprezintă, fiind rezultatul impus de o mentalitate străină, lipsită de
toleranţă şi respect faţă de valorile elementare ale democraţiei. Suntem
mândri că am putut sprijini desfăşurarea unui simpozion de asemenea
nivel”.

201
 Au mai luat cuvântul: domnul Ticu Dumitrescu, preşedintele
A.F.D.P.R., părintele vicar al Episcopiei Argeşului şi Muscelului, preotul
Nicolae Brânzea, preot prof. univ. Gheorghe I. Drăgulin – din partea
Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române –, preot prof. univ. Ioan Bota de la
Episcopia Greco-Catolică din Cluj şi dr. Sergiu Rizescu, preşedintele
A.F.D.P.R. Filiala Argeş. S-au citit mesajele transmise de Nunţiul Papal,
reprezentantul Vaticanului la Bucureşti, şi de domnul Cicerone Ioaniţoiu de
la Paris, autor a peste 20 de volume despre fărădelegile şi crimele comuniste
din România.
Cu vădită emoţie, participanţii au vizionat filmul documentar
„Biserici demolate în perioada dictaturii comuniste” realizat de doamna
Lucia Hossu-Longin. A urmat slujba de sfinţire a crucii ridicate în amintirea
celor 64 de tineri ucişi prin torturi, monument comemorativ amplasat în
apropierea fostei puşcării vizitate „pe dinafară”, întrucât clădirea a fost
vândută, după 1990, unor firme particulare.
Apoi, a avut loc vernisajul Expoziţiei „MEMORIA” de la Galeria
de artă din Piteşti cu materiale documentare privind martirajul poporului
român şi represiunea comunistă împotriva cultelor religioase: clerici
exterminaţi şi aruncaţi în gropi comune, fără cruci; biserici şi mânăstiri
demolate sau închise. Printre slujitorii martiri ai altarelor bisericii străbune,
au fost evocaţi expoziţional preoţii: Ioan Constantinescu din Poenărei; Ioan
Drăgoi şi Nicolae Andreescu din Nucşoara – condamnaţi la moarte şi
executaţi la Închisoarea Jilava, în iulie 1959.
Lucrările simpozionului s-au desfăşurat, vineri după-amiază şi
sâmbătă, pe secţii. În cadrul secţiei «REPRESIUNEA CULTELOR
RELIGIOASE DIN ROMÂNIA», au fost prezentate comunicările primite
cu deosebit interes de către participanţi: „Ierarhi ortodocşi români depuşi din
treaptă şi trimişi în surghiun în anii 1944-1962” (preot prof. univ. Ioan Dura
din Bruxelles); „Pagini din istoria suferinţelor Bisericii Greco-Catolice în
perioada 1945-1989” (preot prof. univ. Ioan Bota din Cluj); „Valeriu
Gafencu, martir al Bisericii Ortodoxe Române” (preot prof. univ. Gh. I.
Drăgulin); „Biserici deportate” (Nicolae Dabija din Chişinău); „Preoţi
militari în primii ani de comunizare a României” (prof. Cornelia Ghinea);
„Cuvânt despre Revoluţie, despre înnoirea în Biserică” (stareţ Arsenie
Papacioc din Techirghiol); „Demolarea Bisericii Sfântul Nicolae şi salvarea
de la dărâmare a Catedralei Sfântul Gheorghe din Piteşti” şi „Publicaţii şi
mărturii privind represiunea comunistă împotriva cultelor religioase” (dr.
Zicu Ionescu din Piteşti).
Mărturiile foştilor deţinuţi politici au fost extrem de emoţionante.
Domnul Vadim Pirogan, preşedintele victimelor comunismului din
202
Republica Moldova, a rememorat viaţa trăită, vreme de 15 ani, ca deportat
în Siberia, unde munca istovitoare, hrana şi puţinul erau mai suportabile
decât „reeducarea prin tortură de la Piteşti”, care nu s-a aplicat în puşcăriile
sovietice.
Lucrările Simpozionului de la Piteşti s-au desfăşurat sub devizele:
„Să nu ne răzbunaţi, dar să nu ne uitaţi !” [Mircea Vulcănescu] şi „Religia
este maica poporului român” [Mihai Eminescu].
Invitaţilor la Simpozion li s-a oferit, duminică, 6 octombrie,
posibilitatea de a vizita Casa Brătienilor de la Florica şi biserica în care se
află criptele acestei ilustre familii de oameni politici; ulterior, s-au vizitat:
Biserica Domnească şi măiastra Biserică a lui Neagoe Basarab de la Curtea
de Argeş, cu mormintele ctitorilor şi ale primilor regi ai României.
Este regretabil că trebuie să menţionăm prezenţa palidă la
Simpozionul Internaţional de la Piteşti a clerului de toate confesiunile, în
general, şi a celui din Piteşti, în special.
Aducem sincere mulţumiri sponsorilor, fără de care organizarea
acestei importante manifestări nu ar fi fost posibilă: Episcopia Argeşului şi
Muscelului, Petrom S. A., Banca Comercială Română, Banca Română de
Dezvoltare şi Banc Post.

203
204
 COINCIDENŢIA OPPOSITORUM
ý CALINIC,
Episcop al Argeşului şi Muscelului

Î n anul 2001, Cristina Pãuşan şi Radu Ciuceanu au publicat, sub

egida Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului –
patronat de Academia Românã –, un prim volum intitulat Biserica
Ortodoxã Românã sub regimul comunist (1945-1958). Este vorba de o
culegere de documente deosebit de interesantã în care sunt reproduse o sutã
optzeci şi unu de sinteze şi note informative provenind din arhivele fostei
Securitãţi. O sutã de eşantioane, deosebit de concludente, care oglindesc
prigoana sistematicã şi premeditatã la care a fost supusã Biserica noastrã
naţionalã în anii de instaurare şi de consolidare a stãpânirii comuniste.
Documentele acestea sunt o dovadã peremptorie a rezistenţei pe care,
sinodalii de atunci, în frunte cu Patriarhul Justinian şi cu Mitropolitul
Ardealului, Nicolae Bãlan, au manifestat-o din plin şi eficient, cu riscurile
inerente, în teroarea bolşevizantã. Acest set de documente spulberã toate
legendele privitoare la „colaboraţionismul” ierarhilor noştri ortodocşi în
perioada amintitã; legende – cum ar fi „Patriarhul Roşu” – lansate fie de
Securitatea însãşi, fie de greco-catolici, ca şi de naivii noştri intelectuali…
Am de gând, în mãsura în care timpul îmi va permite, sã prezint pe
larg acest volum şi – eventual – urmarea lui, tocmai pentru cã el mijloceşte
accesul la adevãrata şi complexa istorie recentã a Bisericii noastre.
Deocamdatã, mã voi opri la un episod care pare sã doboare toate
recordurile de paradox, dar care poate sã explice – simbolic, desigur, de ce în
ţara noastrã, dupã venirea comuniştilor la putere, nu a fãcut închisoare nici un
ierarh activ sau pus în retragere şi de ce numãrul cãlugãrilor şi al mânãstirilor
era mai mare în 1958 decât în 1944 (fapt care a şi dus, în 1959, la decimarea
monahismului românesc prin Decretul 410).
Episodul la care mã voi referi îndatã, ţin sã precizez, nu acuzã cu
nimic crimele comise de defunctul regim ateu în raport cu Biserica şi nici nu

205
ne face sã-i uitãm pe cei circa douã mii de preoţi şi cãlugãri întemniţaţi, dintre
care unii morţi în recluziune sau asasinaţi de aparatul represiv comunist.
Acestea fiind spuse, sã citãm dintr-o notã – asumatã de Securitate –
datând din aprilie 1950, în care se dau detalii privitoare la vizita întreprinsã de
Patriarhul Justinian la Galaţi: „În noaptea de sâmbãtã spre duminicã, toatã
lumea s-a culcat devreme, în timp ce trenul mergea spre Galaţi. De duminicã
seara, când vagoanele au stat în Galaţi pânã luni dimineaţa la ora 6 (…),
masa s-a prelungit pânã la orele 2 noaptea şi au venit în vagonul celor mulţi
şi Mitropolitul Rusan şi (Mitropolitul, n.n.) Firmilian. Dupã ora 10 seara,
Patriarhul, care venise şi el în vagonul celor mulţi, s-a dus cu Mitropoliţii în
vagonul unde era şi ministrul Stanciu Stoian şi au ascultat emisiunea postului
de radio Londra” (op.cit., pag.185).
În 1950, când încã nu se înfiinţase „Europa Liberã”, postul de radio
Londra – în speţã, BBC-ul – era socotit cel mai „reacţionar” şi mai
„duşmãnos” emiţãtor în limba românã şi, pentru audierea lui, numeroşi
oameni au fãcut închisoare. Pentru cã, de la Radio Londra şi de la Vocea
Americii, lumea aştepta vestea - niciodatã adusã – a izbucnirii unui rãzboi
între anglo-americani şi Uniunea Sovieticã, rãzboi care sã ducã la dezrobirea
Estului comunizat, implicit a României…
Ori, Stanciu Stoian nu era altceva decât Ministrul Cultelor în guvernul
comunist care ducea o politicã de reprimare a Bisericii.
Episodul, care, dacã nu ar proveni din arhivele fostei Securitãţi, ar
pãrea o nãstruşnicã fabulaţie, este de-a dreptul homeric. Pentru cã este ca şi
cum Victima şi Cãlãul ar lua împreunã o gustare şi ar ciocni cu cordialitate un
pahar de vin… Aşa ceva nu cred cã ar putea exista – mã refer la episodul
pomenit – în analele poliţiilor politice din Rusia, Bulgaria, Cehoslovacia etc.
Faptul acesta ţine exclusiv de specificul poporului nostru, în sensul cã, la noi,
rãul – oricât de negru – nu devine decât arareori absolut, nu atinge (decât în
situaţii excepţionale) intensitãţi dostoievskiene. Nu odatã pentru români,
umorul a fost un diluant sau un amortizor al pastei, pentru cã iatã ce se mai
poate citi în acelaşi document: „Între Rusan (…) şi Firmilian, s-a angajat o
discuţie glumeaţã pe tema întâietãţii lui Firmilian. Cu toate cã discuţia se
desfãşura pe ton de glumã cu privire la întâietatea lor în Sinod, Rusan a spus
cã numai când vor veni ãia din Apus şi le-or cere socotealã cã au
«bolşevizat» Biserica, numai atunci o sã-i dea întâietate lui Firmilian”.
Toate acestea mi-au amintit, pe de o parte, de celebrul concept al
teologului Nicolae al Cusei, «coincidentia oppositorum» (întâlnirea
contrariilor; convergenţa lor), iar, pe de alta, de Constantin Argetoianu, care,
206
înainte de a fi închis la Sighet în 1950 – an în care un ministru comunist şi un
patriarh ortodox ascultau împreunã Radio Londra – apucase sã-i facã o
predicţie lui Simon Bourgins, corespondentul publicaţiei „Life Magazine”:
„O sã le parã rãu pânã şi ruşilor, pentru cã nici ei nu vor putea schimba
România”.

  

207
208
209
210
211
212
213
INTRAREA Mănăstirea VĂCĂREȘTI

214
215
216
217
218
219
220
221
222
223
224
225
226
227
228
229
230
231
232
233
234