35 Carpica XXXV PDF

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.
ro
CONSILIUL JUDEŢEAN BACĂU
MUZEUL JUDEŢEAN DE ISTORIE “IULIAN ANTONESCU” BACĂU
CARPICA
XXXV
Editura DOCUMENTIS IAŞI

2005
http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro
Coperta 1 –;
LUCRARE FINANŢATĂ DE
CONSILIUL JUDEŢEAN BACĂU
ISSN: 1013-4182
Editura DOCUMENTIS, str. Sulfinei, nr. 5, Iaşi, 6600, România

Tel./fax: 0040-232-410340
0040-232-213210
Colectivul redacţional
REDACTOR ŞTIINŢIFIC: Dan Gh. TEODOR
SECRETARI ŞTIINŢIFICI: Lăcrămioara MARIN STRATULAT
Lăcrămioara Elena ISTINA,
Marius Alexandru ISTINA
CULEGERE ŞI TEHNOREDACTARE COMPUTERIZATĂ
Lăcrămioara Elena ISTINA,
Marius Alexandru ISTINA
CARPICA
Sumar
ISTORIA ROMÂNILOR
Vasile Chirica, Ilie Borziac, Considérations générales concernant

le Paléolithique moyen entre le Dniestr et la Tissa ..................................... 5
Nicolae Ursulescu, Felix Adrian Tencariu, Letiţia Scarlat, Isaiia 2005.
Noi date privind complexele de cult din cultura Precucuteni ................... 37
Lăcrămioara Elena Istina, Observaţii privind cercetările arheologice în situl
cucutenian de la Fulgeriş, jud. Bacău. Campania 2004 .......................... 55
Ruxandra Alaiba, Reprezentări zoomorfe în relief pe ceramica
Cucuteni de tip C ........................................................................................ 75
Radu Băjenaru, Două celturi inedite din spaţiul extracarpatic al României ...... 87
Daniel David, O încercare de prezentare a staţiunii de epocă Latène
de la Răcătău .............................................................................................. 95
Cristinel Plantos, Observaţii pe marginea a două piese din bronz
din aşezarea getică de la Răcătău (jud. Bacău) ...................................... 103
George Dan Hânceanu, Căniţe cu semne din aşezarea
de la Roşiori-Dulceşti ............................................................................... 115
Nelu Zugravu, Din nou despre „provinciales”.
Pornind de la o idee a lui Demetrio S. Marin ......................................... 123
Ioan Mitrea, Observaţii privind sfârşitul culturii Sântana de Mureş
şi începuturile culturii Costişa-Botoşana-Hansca,
în stadiul actual al cercetărilor arheologice ............................................ 131
Dan Gh. Teodor, Consideraţii privind continuitatea autohtonă
în spaţiul carpato-dunărean în mileniul I d.Hr. ................................... 143
Laurenţiu Chiriac, Edificiile religioase din judeţul Bacău,
foste în Ţinutul Tutovei ............................................................................ 151
Anton Coşa, Catolicii din Moldova în Arhiva
Congregaţiei de Propaganda Fide. Documente inedite .......................... 173
Constantin Tofan, Evoluţia perioadelor de foamete. Partea a II-a .................... 201
Ioan Ungureanu, Un neam de boieri numit Hermeziu .......................................... 225
Mihai Vasiliu, Liberalismul politic în România până la Marea Unire (III) ....... 257
Gheorghe Ştirbăţ, Din activitatea politică a lui Nicolae Iorga ........................... 271
Alin Popa, Tratatul de Pace de la Buftea-Bucureşti. O nouă abordare .............. 293
Ioan Murariu, Şcoala de Horticultură „Ioan şi Natalia Corbu”
din satul Dămileni (judeţul Botoşani) în perioada 1938-1948 ................ 307
Jean Ciută, Unitatea şi independenţa la români reflectate
în unele inscripţii istorice .......................................................................... 319
Victor Mitocaru, Sub impresia Memorialelor lui Vasile Pârvan ....................... 323
ISTORIE UNIVERSALĂ
Viorel Cruceanu, Pagini de istorie vest-africană: Regatul Ashanti .................... 327

Andrei Lucaci, Aspiraţiile europene ale Rusiei în geopolitica contemporană ... 335
ŞTIINŢE CONEXE
Anca Coroliuc, Sergiu Haimovici, Studiul materialului arheozoologic

provenit din aşezarea precucuteniană de la Mândrişca,
Valea Seacă (jud. Bacău) .......................................................................... 341
Sergiu Haimovici, Andreea Vornicu, Studiul arheozoologic al resturilor
faunistice din situl Fulgeriş-Cucuteni A
(comuna Pânceşti, jud. Bacău) ................................................................. 355
George Bodi, Studiul traseologic al utilajului litic cioplit din aşezarea
cucuteniană de fază A de la Hoiseşti. Consideraţii preliminare ............. 371
Abrevieri ................................................................................................................. 372
VASILE PÂRVAN – INIŢIATORUL PROGRAMULUI DE CERCETARE
MODERNĂ ÎN ARHEOLOGIA ROMÂNEASCĂ
Ioan Mitrea
Interesul pentru „antichităţi” s-a manifestat în societatea românească încă din
secolele XVII-XVIII, îndeosebi prin opera lui Dimitrie Cantemir, aşa cum s-a
remarcat deseori1.
De o activitate mai susţinută, de identificare, adunare, păstrare, descriere şi
valorificare culturală a „antichităţilor” de la noi, precum în majoritatea statelor
europene, nu putem vorbi decât din secolul al XIX–lea; la noi îndeosebi după Unirea
Principatelor Române. Un moment important, cu multiple reverberaţii în timp, îl
reprezintă înfiinţarea Muzeului de Antichităţi din Bucureşti, în 1864, amplificat acest
moment prin activitatea lui Al. Odobescu la Muzeul de Antichităţi şi la Universitatea
din Bucureşti, unde, din 1874, a iniţiat şi primul curs de arheologie din ţara noastră2.
Deşi nu a efectuat cercetări de teren, Al. Odobescu are meritul de a fi contribuit la
semnalarea a numeroase locuri cu „urme” vechi de locuire, prin răspunsurile primite
la „Cestionarul” său, dintre care au fost publicate, de către iniţiator, numai acelea
privind fostele judeţe Dorohoi şi Romanaţi3. Activitatea lui Al. Odobescu, a fost
continuată, atât la muzeu cât şi la universitate de Gr. Tocilescu, autorul sintezei
„Dacia înainte de romani”, tipărită în 1880.
Şi în Moldova, respectiv la Iaşi, atât înainte, dar îndeosebi după Unirea
Principatelor Române, interesul pentru „antichităţi” a devenit tot mai vizibil. De
reţinut activitatea lui Gh. Săulescu, fost profesor la Academia Mihăileană,
privitoare la civilizaţia romană din Moldova; precum şi interesul lui N. Beldiceanu,
D. Butculescu, Gr. Buţureanu şi C. Diamandi faţă de „antichităţile de la Cucuteni”4.
Spre sfârşitul secolului al XIX–lea, respectiv din 1894, s-a creat şi la
Universitatea din Iaşi, prima catedră de arheologie, ocupată de Teohari Antonescu.
Reţinând importanţa acestor paşi în dezvoltarea interesului pentru
„antichităţile” din ţara noastră, trebuie remarcat faptul că un „salt” important s-a făcut
cu un secol în urmă, respectiv în 1906, moment în care putem situa actul de naştere al
arheologiei moderne în România. În anul menţionat V. Pârvan a iniţiat un program
de cercetare modernă în arheologia românească.
1 Istoria României, vol. I, 1960, p. XLVII; Mircea Petrescu-Dîmboviţa şi colaboratori, Istoria României
de la începuturi până în secolul al VIII-lea, Bucureşti, 1995, p. 16; Mircea Petrescu-Dîmboviţa, Unele
consideraţii cu privire la cercetarea arheologică până la primul război mondial, în ArhMold, 1997,
XX, p. 171-180; Idem, Izvoare arheologice, în Istoria românilor, vol. I, Moştenirea timpurilor
îndepărtate, Bucureşti, 2001, p. 45.
2 Istoria României, vol. I, 1960, p. XLVII; Mircea Petrescu-Dîmboviţa şi colaboratori, op. cit., p. 16;
Mircea Petrescu-Dîmboviţa, în op. cit., 2001, p. 46.

3 Mircea Petrescu-Dîmboviţa, Scurtă istorie a Daciei preromane, Iaşi, 1978, p. 11-12.
4 Mircea Petrescu-Dîmboviţa şi colab., op. cit., p. 16; Mircea Petrescu – Dîmboviţa, op. cit., 2001, p. 46.
Aflat de aproape doi ani în Germania, mai întâi la Jena şi apoi la Berlin,
dedicându-se total studiului antichităţii, tânărul Vasile Pârvan, în 1906, an în care şi-a
stabilit şi tema tezei de doctorat, în două studii publicate mai întâi în Convorbiri
literare şi apoi în extras5, a formulat un adevărat program de cercetare modernă în
arheologia românească6.
Format într-o atmosferă de efervescenţă ştiinţifică, îndeosebi la Universitatea
din Berlin, considerată o „Athenă a Germaniei”7, tânărul Vasile Pârvan s-a aflat,
câţiva ani, în „focul luptei” unde arheologia tocmai se primenea8.
Această atmosferă în care a trăit câţiva ani şi s-a format ştiinţific a avut urmări
benefice asupra viitorului savant, dar şi a arheologiei ca ştiinţă în România. Atât în
Câteva cuvinte cu privirea la organizaţia provinciei Dacia Traiană, studiu
prilejuit de apariţia unei lucrări diletante pe această temă, dar în special în Salsovia,
lucrare ce reprezenta doar un fragment dintr-o sinteză asupra străjii romane la gurile
Dunării, V. Pârvan a iniţiat şi formulat un autentic program de cercetare modernă în
arheologia românească.
Cele două studii elaborate de tânărul V. Pârvan, au reţinut atenţia lumii
savante germane, dovadă că lucrarea despre organizaţia provinciei Dacia Traiană
a fost recenzată favorabil imediat de K. Krumbacher9, într-o prestigioasă revistă10,
iar studiul despre Salsovia a fost lăudat de mari savanţi precum R. Netzhammer şi
C. Cichorius11.
În primul rând V. Pârvan era convins că numai un plan de cercetare
arheologică sistematică, de o desăvârşită rigoare ştiinţifică, poate avea drept finalitate
cunoaşterea antichităţilor carpato–danubiene. „Fără cultură clasică veche şi metodă
istorică ştiinţifică nu se poate scrie istorie antică serioasă, folositoare”12.
V. Pârvan observa că mersul anevoios al studiilor de la noi, privind antichitatea
daco-romană, are mai multe cauze care se impun grabnic a fi înlăturate. „Nu numai
lipsa unui muzeu bine orânduit şi a unei bune biblioteci speciale face aceste studii
aproape cu neputinţă, ci mai e şi lipsa de orientare ştiinţifică ce domneşte în această
privinţă atât în opinia publică cât şi în cercul – foarte restrâns, de altfel – al
5 Vasile Pârvan, Câteva cuvinte cu privire la organizaţia provinciei Dacia Traiană, cu prilejul unei
cărţi noi asupra acestei chestiuni, în Convorbiri literare, XL, 1906, p. 747-776, 873-904; şi în extras,
Bucureşti, „Carol Göbl”, 1906, 64 p.; idem, Salsovia. Fragment dintr-un studiu asupra „Străjii romane la
gurile Dunării”, în Convorbiri literare, XL, 1906, 962 – 975, 1017 – 1046; şi în extras, Bucureşti, „Carol
Göbl”, 1906, 47 p. Trimiterile se fac, în ambele cazuri, la textele publicate în extras.
6 Al. Zub, Vasile Pârvan – efigia cărturarului, Iaşi, 1974, p. 39-49; idem, Pe urmele lui Vasile
Pârvan, Bucureşti, 1983, p. 63-64, 183, 280-282, 288; idem, Vasile Pârvan: dilemele unui istoric,
Iaşi, 2002, p. 24, 30; Radu Vulpe, Prefaţă la volumul Vasile Pârvan, Scrieri, text stabilit, studiu
introductiv şi note de Al. Zub, Bucureşti, 1981, p. 6.
7 Al. Zub, op. cit., 2002, p. 23.
8 Idem, op. cit., 1983, p. 288 şi nota 2.
9 Idem, op. cit., 1983, p. 183.
10 Byzantinische Zeitschrift, 1907, p. 363 – 364.
11 Al. Zub, op. cit., 1983, p. 183.
12 Vasile Pârvan, Câteva cuvinte cu privire la organizaţia provinciei Dacia Traiană, Bucureşti,
1906, p. 64.
cercetătorilor locali”13. Apreciind preocupările unor cercetători pentru antichităţile
greco-romane din Dobrogea dar şi nevoia unei informaţii de specialitate la zi, V.
Pârvan arată că „cercetările de la noi rămâneau – din informaţii insuficiente –
totdeauna în urmă faţă de progresele făcute de ştiinţă în Occident”14.
Constatând rămânerea în urmă a cecetărilor de la noi privind „limesul
danubian”, în comparaţie cu alte state interesate de această problemă, V. Pârvan
evidenţia necesitatea unor cecetări arheologice sistematice, de amploare întreprinse cu
metodă, într-un larg orizont interdisciplinar, care presupunea, din capul locului, două
condiţii: sprijinul autorităţilor şi al publicului, (evident era vorba, în primul rând, de
sprijinul financiar, n.n.I.M.), şi o echipă de specialişti care să întreprindă vasta
anchetă. „Odată şi odată, scria V. Pârvan, tot va trebui începută dezgroparea
sistematică a urmelor romane dela vechea graniţă a Imperiului, a «limesului
danubian», în partea care cade pe pământ românesc, din Dobrogea, – aşa precum a
început încă de 10 ani Academia din Viena pentru partea de limes care cade în
Austria, precum încă de mai înainte lucrează o comisie specială, pe socoteala
statului, în Germania şi precum în timpul din urmă vor să facă şi Ungurii şi Sârbii şi
Bulgarii. – Când şi la noi se va începe lucrul, atunci va fi nevoe pe lângă sprijinul
autorităţilor şi al publicului şi de o sumă de tineri cari încă mai înainte să fi fost
măcar cât de cât puşi în curent cu studiile la cari vor da ajutor”15. „Suma de tineri”
de care vorbea V. Pârvan însemna, în fapt, formarea unei „cohorte” de specialişti
care să străbată pământurile vechii Dacii în lung şi în lat, să facă periegheze şi
săpături sistematice menite a întregi harta arheologică a României, să aprofundeze
cunoaşterea, îndeosebi pentru epocile mai obscure, lipsite de informaţii scrise16.
În conţinutul acestui plan de organizare modernă a cercetărilor arheologice din
ţara noastră, ale cărei coloane de rezistenţă au fost puse de V. Pârvan în cele două
lucrări din 1906, ceea ce impresionează este viziunea cuprinzătoare a unui tânăr de 24
de ani (Prefaţa la Salsovia, poartă la sfârşit însemnarea: ,,Berlin 28 septembrie s.v.
1906’’, 28 septembrie fiind ziua naşterii lui V. Pârvan), privind stadiul dar indeosebi
direcţiile de urmat. Planul elaborat de V. Pârvan a fost semnalat imediat cu bucurie de
către Nicolae Iorga, marele istoric apreciind acel ,,minunat studiu asupra Daciei
romane, plin de vederi nouă şi lămuritoare (s.n.-I.M.), de ştiinţă adevărată şi de
vioiciune deosebită, cea mai buna făgăduială pentru viitorul ştiinţific al acestui
excepţional tânăr”17. Dezvoltării si aplicării acestui plan i se va consacra total V.
Pârvan de la întoarcerea în ţară până la sfârşitul vieţii, inaugurând ceea ce Nicolae
Iorga va numi peste ani ,, o nouă eră în istoria veche şi preistoria ţărilor noastre’’18.
Pe măsura maturizării ştiinţifice, V. Pârvan a urmărit cu cea mai mare atenţie
dezvoltarea şi aplicarea în activitatea de organizare a cercetărilor arheologice, în
13 Idem, Salsovia, p. 5.
14 Ibidem, p. 5.
15 Ibidem, p. 6.
16 Al .Zub, op. cit., 1983, p. 280.
17 N. Iorga, Sămănătorul, IV, nr. 29, 9, iulie, 1906, p. 599, apud Al. Zub, Introducere la volumul lui
Vasile Pârvan, Scrieri, text stabilit, studiu introductiv şi note de Al. Zub, Bucureşti, 1981, p. 32.
18 N. Iorga, V. Pârvan, în Oameni cari au fost, vol. II, 1967, p. 235.
elaborarea lucrărilor sale ştiinţifice, a planului de cercetare modernă în arheologia
românească.
De la început, V. Pârvan era convins că trebuie luat totul de la capăt. Acest
proiect grandios este sintetizat de V. Pârvan şi într-o cunoscută lucrare, din 1911, în
care nota: ,,O nouă exceptare a tuturor izvoarelor literare şi monumentale, cu privire
la Europa sud-estică, în dezvoltarea civilizaţiei omeneşti de aici, între graniţele de
timp 1000 a. Chr. – 1000 p. Chr. şi între graniţele geografice, Alpii nordici-Bosforul
cimerian-Carpaţii nordici-Olimpul, ar putea preface radical cunoştinţele noastre
despre acest ţinut - ceva cam urgisit - al continentului prin excelenţă luminat. În
special însă acel popor al Europei sud-estice care nu numai e cel mai numeros printre
neamurile de aici, dar e – ca origini etnice şi culturale şi cel mai vechi, cel daco-
român, ar căpăta o nouă istorie şi, nu mai puţin, o nouă valoare în mijlocul popoarelor
europene”19.
Devenit, de la sfărşitul anului 1910, şi director al Muzeului Naţional de
Antichităţi, V. Pârvan a transformat această instituţie într-un laborator de lucru intens
şi într-un centru de iradiaţie ce angaja, în fapt, întreaga ţară. La Muzeul Naţional l-a
adus pe Ion Andrieşescu de la Iaşi, specializat in preistorie la Berlin, autor al unei cărţi
intitulate Contribuţie la Dacia înainte de romani, tipărită la Iaşi în1912,
încredinţându-i secţia preistorică. Ion Andrieşescu a devenit nu numai cel mai
apropiat colaborator al lui V. Pârvan20, ci şi ctitor al arheologiei preistorice din ţara
noastră21. De la conducerea Muzeului Naţional de Antichităţi a elaborat V. Pârvan
planurile de cercetare arheologică, a deschis şantiere arheologice, a fondat muzee
locale şi a întreprins periegheze pentru realizarea unei hărţi arheologice a României.
Muzeul Naţional de Antichitaţi devenise în fapt un autentic ,,Institut de Arheologie’’
pentru consacrarea oficială a căruia V. Pârvan a şi făcut demersurile necesare22.
În acest context s-a înscris prioritar preocuparea lui Vasile Pârvan de a forma
un autentic „Collegium Archaelogicum Dacoromanorum”. Într-o scrisoare către
Nicolae Iorga, din 8 martie 1913, mărturisirea expres că-şi făcuse planul de a crea mai
întâi o şcoală de arheologie (s. n.-I.M.), pentru care şantierele deschise de Muzeul
Naţional constituiau un mijloc excelent de iniţiere23.
Noua metodă modernă de cercetare în arheologia romanească, bazată şi pe o
viziune integratoare şi o metodologie unitară a dat roade în primul rând în opera lui
19 V. Pârvan, Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco-roman, Bucureşti, 1911, p. VIII.
20 Mircea Petrescu-Dîmboviţa, Ioan Andrieşescu cel mai apropiat colaborator al lui V. Pârvan, în
Carpica, XXVI, 1997, p. 265-277.
21 Ilie Minea, Cum s-a scris istoria veche românească? Idei din lecţia de deschidere a cursului de
ISTORIA ROMÂNILOR, ţinută în ziua de 2 nov. 1936, în Cercetări istorice, XIII-XVI, nr. 1-2, Iaşi,
1940, p. 635; Mircea Petrescu-Dîmboviţa, Ioan Andrieşescu, Ctitor al arheologiei preistorice
româneşti, în Memoriile Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologice a Academiei Române, Bucureşti, 1994,
19, p. 33-43.
22 Vladimir Dumitrescu, Muzeul Naţional de Antichităţi, Bucureşti, 1968, p. 9-10. Institutul de
Arheologie preconizat de V. Pârvan a devenit realitate abia în 1956.

23 Al. Zub, Vasile Pârvan – efigia cărturarului, Iaşi, 1974, p. 275; şi V. Pârvan, Corespondenţă şi acte,
ediţie îngrijită de Al. Zub, Bucureşti, 1973, p. 155.
V. Pârvan, culminând cu Getica. O protoistorie a Daciei, apărută în 1926.
Iată ce scria Vasile Pârvan in primele rânduri ale capitolului de ,,Concluzii” al
Geticelor: ,,Cartea de faţă fiind întâia încercare de a scrie protoistoria Daciei, în cele
douăsprezece secole care s-au strecurat între vremea «myceniană» şi cea «romană» a
Daciei nu putea fi o simplă povestire după chipul aşa ziselor «sinteze istorice» şi nici
o simplă descriere de materiale după obiceiul tratatelor de «antichităţi», ci, având a
prezenta documente în mare parte nestudiate complet si adesea rău interpretate şi
datate, trebuia să le valorifice întâi, din punct de vedere istoric, iar apoi să le lege
împreună într-o expunere istorică unitară”24. Getica face dovada faptului că Vasile
Pârvan a părăsit cu totul canoanele istoriografiei şi respectiv arheologiei româneşti de
până atunci, face dovada că savantul adoptase metode moderne de cercetare în
arheologie.
Getica, prima parte a unei trilogii, din care mai făceau parte Dacia romană, şi
Protoistoria slavilor, având menirea de a lumina ,,misterul originii poporului
român”, dar şi cohorta de discipoli arheologi pe care a format-o, sunt dovada faptului
că Vasile Pârvan este fondatorul şcolii moderne de arheologie în ţara noastră.
Fundamentul acestei şcoli a fost pus de Vasile Pârvan în 1906, atunci când a iniţiat
programul de cercetare modernă în arheologia românească. Aplicând cu rigoare
exemplară acest program de cercetare modernă în elaborarea operei sale, ideile de
bază, concluziile fundamentale formulate, îşi dovedesc perenitatea25. Getica este
fructul unei noi mentalităţi bazată pe o cercetare modernă în arheologia românească,
dar şi al şcolii de arheologie formată de V. Pârvan, în celebra sinteză magistrul
folosind şi rezultatele cercetărilor obţinute de discipolii săi aflaţi la început de carieră.
Dacă Getica, tipărită în 1926, rămâne prima operă a noii etape de cercetare în
arheologia românească, Der Stand-ul... lui Ion Nestor, apărut în 1933, dădea măsura
stadiului de dezvoltare a arheologiei româneşti26, era lucrarea de maturitate a şcolii
moderne create de Vasile Pârvan
La un secol de la iniţierea programului de cercetare modernă în arheologia
românească, rândurile de faţă se constituie într-un omagiu adus nu numai marelui
savant V. Pârvan, dar şi cohortei de arheologi formată în jurul magistrului, ei înşişi
deveniţi magiştri şi creatori de şcoli. Prima generaţie de discipoli ai lui V. Pârvan
numără în rândurile sale pe: Gheorghe Ştefan, Radu Vulpe, Vladimir Dumitrescu,
Dorin Popescu, Ion Nestor, D.M. Pippidi şi primele femei care s-au ocupat, la noi în
ţară, de arheologie: Ecaterina Dunăreanu-Vulpe şi Hortensia Dumitrescu. Această
primă generaţie de arheologi, formată sub îndrumarea lui V. Pârvan ,,a dezvoltat
simţitor arheologia românească, asigurându-i continuitatea şi un frumos prestigiu
mondial”27. Mulţi dintre discipolii lui V. Pârvan au devenit la rândul lor creatori de
24 V. Pârvan, Getica. O protoistorie a Daciei, ediţie îngrijită de Radu Florescu, Bucureşti, 1982, p. 366.
25 Ioan Mitrea, Perenitatea ideilor lui V. Pârvan privind istoria geto-dacilor şi etnogeneza românilor,
în Zargidava. Revistă de istorie, II, 2003, p. 13-24.
26 Idem, Ion Nestor (1905-1974) – creator de şcoală în arheologia românească, în Zargidava. Revistă
de istorie, IV, 2005, p. 25 – 36.

27 Al. Zub, op. cit., 1974, p. 277.
şcoli arheologice, precum Ion Nestor – creatorul şcolii de arheologie medievală în ţara
noastră28.
Toţi cei pomeniţi mai sus, dar şi alţii care au fost înrâuriţi decisiv de scrierile
lui V. Pârvan până azi29, se constituie în autentice cariatide ale templului arheologiei
moderne din România. Într-un fel sau altul tot ce are mai bun arheologia românească
de azi vine de sub mantaua lui V. Pârvan, cum declarau recent Mircea Petrescu-
Dîmboviţa şi Dumitru Protase30.
Omul care a fost superior operei sale31, a cărui biografie înflăcărează ca o viaţă
plutarchiană32, cărturarul care, prin energia sa, a contribuit la accelerarea pulsului
umanităţii33, personalitate de mare anvergură ,, sortită să menţină mereu treaz
interesul public”34, savantul V. Pârvan rămâne în cultura românească ca fiind
creatorul şcolii de arheologie modernă în România; dar nu e lipsit de relevanţă să
reţinem că fundamentul trainic al acestei şcoli a fost pus cu un secol în urmă, în 1906,
când tânărul V. Pârvan a iniţiat programul de cercetare modernă în arheologia
românească.
28 Ioan Mitrea, op. cit., 2005, p. 25 – 36.

29 Jéróme Carcopino vorbea de „cohortele succesive de discipoli pe care i-a format prin învăţătura sa şi
continuă să-i formeze prin scrierile sale”. Cf. J. Carcopino, în Revue archéologique, Paris, 1966, 2, p. 356,
apud Al. Zub, op. cit., p. 280.
30 Într-un interviu dat recent, distinsul Acad. Mircea Petrescu-Dâmboviţa, răspunzând la o întrebare legată
de formarea sa ca arheolog spunea: „Ca elev al foştilor elevi ai lui Vasile Pârvan, Ioan Andrieşescu şi Ion
Nestor, cred că aşi putea fi considerat ca un continuator, prin aceştia, al lui Vasile Pârvan”. Cf. Ioan Mitrea,
interviu cu Acad. Mircea Petrescu-Dâmboviţa, în Ateneu – revistă de cultură, nr. 5 (441), mai 2006, p.
12-13. La rândul său, Dumitru Protase, membru de onoare al Academiei Române, într-o convorbire cu
semnatarul acestui articol făcea următoarea confesiune: „În ceea ce mă priveşte, eu – deşi eram departe, ca
vârstă, spre a-i fi discipol – am mers mereu pe liniile istorice directoare trasate de V. Pârvan, în ceea ce
priveşte daco-romanitatea românilor, continuitatea noastră în spaţiul ancestral, începuturile creştinismului
la nordul Dunării, sprijinirea continuă şi masivă a romanităţii carpatice pe cea din sudul fluviului şi multe
altele. Deci, am stat şi eu ca majoritatea istoricilor români, «sub mantaua» pârvaniană şi constat că am ales
cea mai bună cale”. Cf. Ioan Mitrea în dialog cu Dumitru Protase, în Zargidava. Revistă de istorie, V,
2006, p. 39 – 49.
31 J. Carcopino, în Gândirea, VII, 1927, 9, p. 207, apud Al. Zub, op. cit., 1983, p. 354.
32 G. Călinescu, Vasile Pârvan, în Viaţa Literară, III, Bucureşti, 1928, nr. 88, p. 1.
33 Gorham P. Stevens, Vasile Pârvan, în vol. În memoria lui Vasile Pârvan, Bucureşti, 1934, p. 312.
34 Al. Zub, op. cit., 1983, p. 13.
Vasile Pârvan – initiateur du programme recherche moderne dans l’archéologie
roumaine
Résumé
L’intérêt pour l’archéologie dans la société roumaine date depuis le XVIIeme – XVIIIeme
siècle. Le premier programme modern de recherche dans l’archéologie roumaine a été conçu
par V. Pârvan dans deux études: Câteva cuvinte cu privire la organizaţia provinciei Dacia
Traiană et Salsovia, publiées en 1906. Dans ces études V. Pârvan parlait de la nécessité d’un
plan des recherches systématiques, de proportions, de la nécessité d’un musée bien élaboré, un
vrais laboratoire de travail, un authentique Institut d’archéologie, de l’organisation d’une
bibliothèque de spécialité, garnie des livres d’archéologie du pays et de l’étrangers et aussi de la
formation d’un group de jeunes spécialistes, en fait d’une école d’archéologie en Roumanie. Ce
projet, dressé par V. Pârvan il y a un siècle a été mis en marche sous la direction du savant
jusqu’à sa disparition en 1927, sa continuation et son évolution faisant l’objet du travail de ses
disciplines. V. Pârvan reste l’auteur du premier plan modern de recherche dans l’archéologie
roumaine en même temps qu’auteur de l’école moderne d’archéologie de la Roumanie.
NOI DATE PRIVIND CULTURILE NEO-ENEOLITICE
DIN JUDEŢUL VASLUI
Laurenţiu Ursachi, Cristian Onel
Recunoaşterile de suprafaţă şi săpăturile arheologice efectuate în ultimele

decenii au dus la acumularea unui bogat material arherologic, care a permis abordarea
unor aspecte complexe referitoare la culturile arheologice Starcevo-Criş şi Cucuteni
din unitatea geomorfologică a Podişului Bârladului.
Cercetătorul Ghenuţă Coman menţionează în judeţul Vaslui peste 33 de situri
aparţinând culturii Starcevo-Criş şi aproximativ 101 puncte arheologice atribuite
culturii Cucuteni1.
În acest contex, acest studiu doreşte să semnaleze două puncte arheologice din
judeţul Vaslui, care să aducă noi date referitoare la neoliticul din această zonă.
1. Mănăstirea Grăjdeni, sat Grăjdeni, comuna Fruntişeni, jud. Vaslui
Situl arheologic a fost semnalat pentru prima dată în 1999 cu ocazia efectuării
unor periegheze în zona de sud-est a Mănăstirii Grăjdeni, la circa 100 m, pe ambele
maluri ale drumului din spatele mănăstirii2.
În vara anului 2005 am realizat o nouă cercetare perieghetică cu ocazia unor
lucrări de îmbunătăţire a drumului care face legătura dintre Grăjdeni şi satul Brădeşti.
Cu această ocazie am descoperit ceramică, unelte, idoli şi altăraşe de cult.
Stratul de cultură arheologică având aproximativ 35 cm înălţime se află la
aproximativ 20 cm adâncime faţă de suprafaţa solului (foto 1). Materialul ceramic
recoltat, impresionant prin numărul fragmentelor, este caracteristic purtătorilor culturii
Starčevo-Criş, faza IV A - prima jumătate a mileniului IV î. Hr3.
Fragmentele ceramice prin factura pastei şi arderii se încadrează în categoria
intermediară şi grosieră. Ceramica se caracterizează prin pastă amestecată cu multă
pleavă, arsă inegal şi care a fost folosită în general pentru obţinerea unor vase de uz
comun4. Aceste vase sunt de tipuri bitronconice, tronconice şi semisferice, cu corp
bombat, buza scundă şi fundul îngroşat. Decorul acestor fragmente ceramice a fost
realizat în mai multe moduri:
a – decor adâncit, în formă de „spic”, făcut cu unghia în aşa fel încât aceste
adâncituri să fie dispuse în şiruri paralele (pl. 1);
b – fragmente cu decorul constând în brâuri în relief, alveolate, unele în
formă de „S” şi proeminente (foto 4, pl. 2);
1 Ghenuţă Coman, Statornicie, continuitate. Repertoriu arheologic al jud Vaslui, Bucureşti, 1980, p. 26.
2 Laurenţiu Ursachi, Cristian Onel, Laurenţiu Chiriac, Un nou punct arheologic de tip Starčevo Criş în
zona Mănăstirii Grăjdeni, jud Vaslui, în Elanul, nr. 21, aprilie 2003, p. 13-15.
3 Pentru încadrarea cronologică am fost ajutaţi de prof.univ.dr. Nicolae Ursulescu, Facultatea de Istorie,
Universitatea „Al.I. Cuza” Iaşi.

4 N. Ursulescu, Începuturile istoriei pe teritoriul României, Iaşi, 2002, p. 69.
c - ornamente cu linii incizate paralele, dispuse uneori în zig-zag (pl. 3)5. Au
fost recoltate şi alte fragmente ceramice fără decor, care nu au fost ornate în nici un
fel, în majoritatea lor realizate din pastă grosieră, arse inegal şi incomplet.
Pe lângă ceramica obţinută prin ardere inegală şi care este cea mai numeroasă
am descoperit şi fragmente arse uniform de culoare roşietică, care sunt intermediare
între vasele cu pastă grosieră şi fină.
Materialul litic este reprezentat de vârfuri, răzuitoare şi lame grator cu ancoş,
din silex, gresie cuarţoasă de culoare brună, jasp şi obsidiană cu o puternică tradiţie
microlitică (foto 5)6. Descoperirea unui mic nucleu de silex, ne face să presupunem,
că unele unelte au fost confecţionate pe loc.
Cele două fragmente de topoare din piatră şlefuită sunt confecţionte din rocă cu
duritate medie (foto 3, pl. IV).
Dintre piesele mai deosebite, se remarcă un vas realizat din pastă grosieră
(foto. 6), două fragmente de altăraşe cu trei şi patru picioare (foto 2)7 şi doi idoli
cilindrici din care unul incizat cu linii ( pl. V)8.
Tot materialul colectat în cadrul perieghezelor menţionate se află actualmente
în curs de restaurare-conservare la Muzeul „Vasile Pârvan” din Bârlad.
2. Sat Draxeni, com. Rebricea, jud. Vaslui
Aşezarea cucuteniană de la Draxeni, punctul „La Nisipărie” se află pe un
promontoriu care are o înălţime de aproximativ 15 m (foto 7).
Primele informaţii despre acest sit arheologic le-am obţinut în toamna anului
2004 când am recoltat material ceramic din partea superioară a promontoriului.
În vara anului 2005 am efectuat mai multe periegheze, în urma cărora am
observat că stratul de cultură arheologică se află atât pe promontoriu cât şi pe versanţii
acestuia, unde am identificat urmele unei locuinţe.
De pe creasta dealului am colectat fragmente ceramice, caracterizate printr-un
frumos decor tricrom, alb-roşu-negru, trasate în benzi spiralice şi geometrice pe toată
suprafaţa - „horror vacui” (foto 8, 9).
Ceramica recuperată din locuinţă aparţine mai multor categorii: fină (pictată) şi
uzuală (mai ales nepictată) – străchini, castroane şi cupe. Pe baza tipologiei ceramice
aşezarea a fost încadrată în faza Cucuteni A3 (foto 10)9 .
Toate aceste descrieri ale materialului arheologic descoperit în zona Mănăstirii
Grăjdeni şi a satului Draxeni, judeţului Vaslui, nu doresc decât să evidenţieze noi
puncte arheologice care – în perspectiva cercetărilor sistematicii ulterioare – vor oferi
date importante despre viaţa comunităţilor umane din perioada neo-eneoliticului.
5 Enciclopedia Arheologiei şi Istoriei Vechi a României, coordonator ştiinţific C. Preda, Bucureşti, I, A-C,
1994, p. 375-376.
6 N. Ursulescu, Contribuţii privind neoliticul şi eneoliticul din regiunile est-carpatice ale României,
Iaşi, vol. I, 2000, p. 182.

7 Ibidem.
8 Eugen Comşa, Figurinele antropomorfe din epoca neolitică pe teritoriul României, Bucureşti,
1995, p. 24.
9 Anton Niţu, Formarea şi clasificarea grupelor de stil AB şi B ale ceramicii pictate Cucuteni-
Tripolie, Iaşi,1984, p. 99-100.
Nouvelles données sur des cultures neo-enéolitique
du département de Vaslui
Résumé
Cet article signale deux points archéologiques nouveaux, qui a été découvrit à
Mănăstirea Grăjdeni, village Grăjdeni, commune de Fruntişeni, dép de Vaslui et
Draxeni, commune de Rebricea, dép de Vaslui. Le site de Grăjdeni appartien à la
culture Starčevo-Criş, phase IV A et le sit de Draxeni appartien à la culture Cucuteni,
phase A3.
Pl. 1-2- Ceramică cu decor în spic şi în relief Starčevo-Criş
Pl. 3 - Ceramică cu decor incizat Starčevo-Criş
Pl. 4- fragment de topor Starčevo-Criş
Pl. 5-idol Starčevo-Criş
Foto 1- Situl arheologic Starcevo-Criş de la Grăjdeni
Foto 2 - Fragment de altar Starčevo-Criş
Foto 3- Fragmente de topor Starčevo-Criş
Foto 4 - Ceramică cu decor în relief Starčevo-Criş
Foto 5- Unelte din silex şi obsidiană Starčevo-Criş
Foto 6 - Vas ceramic Starčevo-Criş
Foto 7 - Draxeni
Foto 8 - Ceramică Cucuteni, faza A3
Foto 9, 10 - Ceramică Cucuteni
COMPLEXE DE CULT DESCOPERITE ÎN AŞEZĂRILE
PRECUCUTENI ŞI CUCUTENI
(CU PRIVIRE SPECIALĂ ASUPRA GROPILOR DE CULT)
Alin Frînculeasa
Introducere
Complexe arheologice definite de către cercetători gropi de cult, gropi
rituale sau gropi cu caracter de cult, au fost publicate mai mult sau mai puţin
selectiv în cadrul unor monografii, studii, rapoarte etc. Acestea au fost
identificate/definite pe baza unui inventar specific, raportat contextului
descoperirii. Caracterul „excepţional” al inventarului, prezenţa acestuia în mod
repetat într-un anumit context dat, dar şi lipsa unei explicaţii a acestor
descoperiri într-o logică acceptată de breaslă, par să fie principalele argumente
mai mult sau mai puţin explicite, ce au stat la baza definirii lor drept complexe
de cult.
Sintetizând, la modul general, au fost descoperite complexe arheologice,
respectiv gropi în care erau depuse ofrande reprezenatate de obiecte casnice sau
de cult, oase, uneori părţi din/sau cadavre umane întregi etc. S-a subliniat
caracterul magico-religios al acestor descoperiri, raportat economiei de tip agrar
a civilizaţiei neo-eneolitice, în tradiţionalul demers al istorigrafiei arheologice
româneşti, ce reduce mainifestările spirituale la un reflex al economiei
respectivelor societăţi1.
Nu ne-am propus ca în debutul acestui studiu să trecem în revistă
istoriografia problemei. Parcurgerea acestei istoriografii destul de bogată, dar
totuşi restrânsă având în vedere caracterul ei mimetic, ar include atât istoricul
descoperirilor, cât şi precizări de ordin „conceptual”, privind manifestările
religioase ale acestor comunităţi. Subiectul este amplu şi ar acoperii un spaţiu ce
l-ar depăşii pe cel rezervat acestui studiu.
Referindu-ne doar la culturile Precucuteni şi Cucuteni, tema înclusă
sintagmelor „viaţa spirituală”, „fenomenul religios”, „aspecte magico-
religioase” etc, a fost tratată frecvent în ultima perioadă2. Abordările au fost
1 M. Anghelinu, Evoluţia gândirii teoretice în arheologia din România. Concepte şi modele aplicate
în preistorie, Târgovişte, 2003, p. 267; N. Ursulescu, Spiritual şi material în viaţa preistorică şi în
concepţiile arheologiei preistorice, în Carpica, XXXIII, 2004, p. 5-9.
2 D. Monah, Plastica antropomorfă a culturii Cucuteni-Tripolie, Piatra Neamţ, 1997; idem, Organizarea
socială, religia şi arta în epoca neo-eneolitică, în Istoria românilor, vol. I, Bucureşti, 2001, p. 169-209; N.
Ursulescu, Dovezi ale unei simbolistici a numerelor în cultura Precucuteni, în MemAntiq, XXII, 2001, p.
51-69; idem, Spiritual şi material...; M. Anghelinu, D. Căprăroiu, Between Marx and Durkheim: The
research of the Cucutenian religious belifs, în Cucuteni, 120 ans des recherches. Le temp du bilan; 120
Zears of Research. Time to sum up, (ed. Gh. Dumitroaia, J. Chapman, O. Weller, C. Preotesa, R.
Munteanu, D. Nicola, D. Monah), BMA XVI, Piatra-Neamţ, 2005, p. 383-394.
diverse, de la probleme de istoriografie şi teorie3, la aspecte ce ţin de
simbolistică4 sau sintetizate în mari teme religioase5 etc. Remarcăm apariţia
recent a unui studiu referitor la gropile de cult din epoca neo-eneolitică
descoperite pe teritoriul României6.
Având aceste premise, vom încerca să facem câteva precizări
suplimentare privind gropile de cult descoperite în culturile Precucuteni-
Cucuteni. Prioritate în abordarea subiectului are în special asocierea
context/inventarul arheologic al gropilor de cult. Eşantionul abordat pare
reprezentativ, în culturile Precucuteni şi Cucuteni fiind descoperite relativ
numeroase astfel de complexe. Nu ne propunem tratarea exhausivă a temei,
caracterul informaţiei la care avem acces nepermiţând o astfel de abordare. De
asemenea, vom face referiri şi la complexe arheologice asemănătoare
descoperite în alte medii culturale mai mult sau mai puţin contemporane.
 Câteva precizări
În acest studiu vom identifica şi preciza cadrul în care eru depuse
ofrande, încercând să stabilim „beneficiarul” acestui ritual. Asocierea context-
ofrandă poate oferii date suplimentare, utile unor interpretări care să depăşească
limitele generate de lipsa izvoarelor altele decât cele arheologice7 sau cele
autoimpuse de cercetători8. Dificultăţile unei astfel de abordări rezidă din
publicarea selectivă a inventarului şi a informaţiilor incomplete asupra acestor
complexe arheologice.
Cadrul general al derulării acestor ritualuri, ce implicau depunerea unor
ofrande, este marcat de aşezare. Gropi de cult au fost descoperite şi în exteriorul
spaţiului afectat de construcţii. În această categorie ar putea fi încadrate şi
„depozitele arheologice” descoperite în afara aşezării (spaţiului afectat de
construcţii). Gropile de cult cercetate erau sau nu suprapuse de construcţii,
respectiv locuinţe, ateliere, vetre, cuptoare. De asemenea există situaţii în care
ofrandele au fost depuse imediat sub podeaua-platformă a locuinţei, uneori chiar
între lipiturile podelei locuinţei, fără să se „rezerve” un anumit spaţiu excavat9.
Descoperirea unor depuneri în care contextul este reprezentat de un
complex închis (groapă) indică probabil poziţia rituală a pieselor. Aceeaşi
situaţie o putem presupune şi pentru depunerile din miezul unor vetre sau altare.
O groapă de cult a fost descoperită în şanţul de îngrădire/fortificare al aşezării
3 D. Monah, Plastica antropomorfă...; M. Anghelinu, op.cit.; N. Ursulescu, Spiritual şi material….
4 N. Ursulescu, Dovezi ale unei simbolistici….
5 D. Monah, Plastica antropomorfă….
6 V. Cotiugă, S. Haimovici, Fosses culturelles (bothroi) et a caractere culturele du neolithic et
lèneolitique de la Roumanie, în La Neolithiquee au Proche Orient et en Europe, BAR International

Series, 1303 (ed. Ivan Jadinh, Anne Hauzeur), Liege, 2004, p. 317-324.
7 M.-M. Ciută, Începuturile neoliticului timpuriu în spaţiul intracarpatic transilvănean, Alba-Iulia,
2005, p. 100-101.
8 V. Voinea, Gesturi şi semnificaţii în arta gumelniţenă, în CCDJ, XXII, 2005, p. 383-384.
9 D. Monah et alii, Poduri, com. Poduri, jud. Bacău, în Cronica Cercetărilor Arheologice, campania
2003, 2004, p. 242-244; A. Laszlo, Some data on house-building techniques and foundation rites in
Ariuşd-Cucuteni culture, în SAA, VII, 2000, p. 249.
precucuteniene de la Târgu Frumos10. Depunerile de ofrande puteau fi făcute
atât într-o faza iniţială de locuire, în cazul complexelor identificate de
cercetători cu „gropi de fundare a aşezării”, cât şi posterior stabilirii comunităţii
în acel loc. Arheologic acţiunea poate fi „reperată” atât cronologic, cât şi
spaţial, aceasta nu poate fi disjunctă cu organizarea propriu-zisă şi evoluţia
internă a aşezării.
 Clasificarea contextelor:
I. Context ritual „primar” este reprezentat de groapa în sine. Au fost
depuse ofrande şi între refacerile/lipiturile podelei locuinţei sau imediat sub
platforma locuinţei.
II. Context ritualic - poate marca şi identifica „beneficiarul” ritului:
II.1.1. Gropi situate sub o construcţie - casă, atelier, sanctuar, vetre,
cuptoare sau altar. Vetrele sau cuptoarele sunt construite în interiorul
locuinţelor. Credem că ofrandele depuse sub vatră sau cuptor au legătură directă
cu respectivele complexe, nu cu locuinţele.
II.1.1.1. Groapă aflată sub o locuinţă (Târpeşti, Poduri - cultura
Precucuteni, Târpeşti, Poduri, Bereşti, Vermeşti, Truşeşti, Preuţeşti „Cetate”,
Drăguşeni, Corlăteni, Malnaş-Băi, Traian „Dealul Fântânilor”, Ghelăieşti,
Gura Văii, Feteşti „La Schit”, Mihoveni „Cahla Morii” - cultura Cucuteni);
II.1.1.1.1. Groapă de par a unei locuinţe (Poduri);
II.1.1.2. Groapă situată sub un atelier, moară, sanctuar (Isaiia, Târgu Frumos -
cultura Precucuteni, Drăguşeni, Vermeşti - cultura Cucuteni);
II.1.1.3. Groapă situată sub o vatră / cuptor, situate într-o locuinţă (Isaia,
Târgu Frumos - cultura Precucuteni, Preuţeşti „Haltă”, Preuţeşti „Cetate”,
Malnaş Băi, Traian „Dealul Fântânilor” - cultura Cucuteni);
II.1.1.4. O categorie specială este aceea a unor „spaţii rezervate” între
lipiturile podelei unde erau depuse diverse piese (Poduri, Malnaş-Băi) sau
imediat sub platforma locuinţei (Poduri, Truşeşti);
II.2.2. Groapă care nu este suprapusă de o construcţie (Traian „Dealul Viei”,
Traian „Dealul Fântânilor”, Larga Jijiei, Târgu Frumos - cultura Precucuteni,
Ariuşd, Poduri, Scânteia, Truşeşti, Girov, Drăguşeni, Dumeşti, Corlăteni, Doboşeni,
Stânca-Ştefăneşti, Vorniceşti - cultura Cucuteni);
II.2.2.1. Groapă plasată în şanţul de fortificare al aşezării (Târgu Frumos -
cultura Precucuteni);
II.2.2.2. Groapă plasată în apropierea şanţului de apărare al aşezării, în
afara sau în interiorul spaţiului delimitat de acesta (Traian „Dealul Viei”, Traian
„Dealul Fântânilor” - cultura Precucuteni);
III. Inventar
10N. Ursulescu, V. Cotiugă, D. Boghian, Tîrgu-Frumos, jud. Iaşi, în Cronica Cercetărilor Arheologice,
campania 1999, 2000, p. 106;
 Reprezentare grafică a inventarului gropilor de cult:
22
21
20 23
19 1
18
17
16
2
15
14
13
3
12 4
11 5
10 6
9 87
Legendă:
1.vase, 2. ceramică, 3. reprezentări antropomorfe, 4. reprezentări zoomorfe, 5.
unelte silex, 6. unelte piatră, 7. unelte os, 8. unelte corn, 9. piese cupru, 10. oase
animale, 11. oase umane, 12. cranii umane, 13. cranii bovidee, 14. fragmente vatră, 15.
cenuşă, 16. pietre, 17. râşniţe, 18. cochilii scoici sau melci, 19. chirpici, 20. coarne, 21.
podoabe, 22. seminţe, 23. cărbune.
 Inventar gropi de cult suprapuse de locuinţe:
Legendă:
unelte silex, 6. unelte piatră, 7. unelte os, 8. unelte corn, 9. oase animale, 10. oase
umane, 11. cranii umane, 12. cranii bovidee, 13. fragmente vatră, 14. cenuşă, 15. pietre,
16. râşniţe, 17. cochilii scoici sau melci, 18. chirpici, 19. coarne, 20. seminţe, 21.
cărbune.
 Inventar gropi de cult ce nu sunt suprapuse de construcţii:
23 2% 2%
21 22 3%
20
3%
19 1 12%
2%
18 5%
17 2 3% 13%
16 2%
15 6%
3 5%
4%
14 2%
4 2%
13 6%
5 2% 4%
12 6 11%
10 6% 1%
7 3% 2%
11 9 8
Legendă:
unelte silex, 6. unelte piatră, 7. unelte os, 8. unelte corn, 9. piese cupru, 10. oase
animale, 11. oase umane, 12. cranii umane, 13. cranii bovidee, 14. fragmente vatră, 15.
cenuşă, 16. pietre, 17. râşniţe, 18. cochilii scoici sau melci, 19. chirpici, 20. coarne, 21.
podoabe, 22. seminţe, 23. cărbune.
 Inventar gropi de cult suprapuse de vetre sau cuptoare:
10 1 8% 18%
9 8%
8 8%
7 2 8% 18%
6 8%
3 8%
5 4 8% 8%
Legendă:
1. vase, 2. ceramică, 3. unelte silex, 4. unelte piatră, 5. unelte os, 6. oase animale,
7. pietre, 8. cochilii scoici sau melci, 9. cărbune, 10. seminţe ;
Privind ciclogramele de mai sus se impun câteva categorii: vase întregi
sau întregibile; b. ceramica fragmentară neîntregibilă; c. unelte; d. resturi
menajere; e. reprezentări antropomorfe şi zoomorfe.
Am creat două categorii distincte, respectiv vase şi ceramică, apreciind că
vasele neîntregibile pot intra în grupa resturilor menajere. Pentru unele din
aceste materiale avem informaţii cu un caracter general, fiind greu de plasat
într-una dintre categorii. Astfel raportul procentual dintre vase şi ceramică ar
putea să se schimbe în ambele sensuri. Uneltele, prin caracterul lor majoritar
fragmentar, pot fi şi ele plasate în categora resturilor menajere. Excepţie fac
depozitele de unelte. În categoria reprezentărilor antropomorfe şi zoomorfe am
inclus statuetele, vasele, protomele, dar şi reprezentările antropomorfe sau
zoomorfe de pe vase.
Ciclogramele rezultate trebuiesc privite cu rezervă, caracterul selectiv al
publicării inventarelor acestor gropi făcând dificilă operarea cu date statistice în
acest stadiu al cercetării. Aceasta nu ne împiedică să observăm că în multe gropi
rituale sunt depuse resturi ce pot fi catalogate ca fiind menajere, ceea ce ridică
probleme privind interpretarea/încluderea unora din aceste complexe
arheologice în categoria celor rituale. Nu putem să nu remarcăm că alături de
ofrande, gropile erau completate cu resturi menajere, unelte epuizate sau
fragmentare, ceramică şi plastică fragmentară. În privinţa oaselor de animale
există opţiunea interpretării prezenţei lor în gropi ca parte din ritual, ce implica
depunerea inclusiv a unor ofrande consumate în timpul sau înainte derulării
ritualului.
Umplutura unei gropi nu este compusă exclusiv din material arheologic,
ci şi din pământ, în cazuri izolate utilzat doar pentru astuparea acesteia. În
gropile menajere pământul apare aproape mereu amestecat cu inventarul,
începând de la gura gropii până la baza sa, interpretatea facilă fiind aceea că
umplerea gropii se făcea în etape succesive. În cazul gropilor rituale observăm
de foarte multe ori acelaşi comportament. Groapa nu este astupată imediat cu
acelaşi pământ scos înainte de realizarea ritualului. Aceasta ar face dificilă
observarea în teren a gropilor. Ca o remarcă firească şi simplă în acelaşi timp,
observăm că după „consumarea ritualului” (ce implica inclusiv depunerea
ofrandelor) gropile erau astupate cu resturi menajere. Există posiblitatea şi ca
groapa să fie săpată într-o zonă în care exista material arheologic la suprafaţă.
Ulterior după ce erau depuse ofrandele acest pământ cu resturi menajere a fost
utilizat pentru astuparea gropii de cult.
Referindu-ne numai la aceste complexe arheologice, lipsa înregistrării şi
menţionării foarte exacte a materialeleor depuse intenţionat ca ofrande în
contexte arheologice clar precizate, face aproape imposibilă operarea cu date
statistice în analizele noastre.
Discuţii generale
 În gropile de cult plasate sub locuinţe inventarul este format cu
preponderenţă din vase întregibile sau fragmentare (peste 40). Materiale
asociate cu ceramica au fost: uneltele (22%), resturi menajere (aproximativ
20%). Statuetele antropomorfe descoperite în gropile de cult plasate sub
locuinţe sunt mai degrabă excepţii, singura descoperire fiind făcută la Poduri-
„Dealul Ghindaru” în nivelul Cucuteni A111. Remarcăm că statueta este tipic
precucuteniană, ceea ce ridică probleme asupra corelării celor două complexe,
respectiv locuinţă groapă de cult. Şi statuetele zoomorfe par a reprezenta
excepţii în complexele de fundare ale locuinţelor, singura descoperire fiind
făcută în aşezarea de la Gura Văii, unde alături de un vas zoomorf apare şi un
fragment ceramic decorat în relief cu o protomă zoomorfă12. Am putea
interpreta aceaste situaţii drept excepţii sau locuinţele suprapun întâmplător
aceste gropi, fiind mai curând gropi de cult ce nu sunt suprapuse de locuinţe.
Situaţia ar putea fi confirmată de groapa de cult de la Poduri unde statueta este
tipică culturii Precucuteni13.
În gropile de fundare ale locuinţelor proporţia resturilor menajere este cea
mai mică, inventarul fiind dominat de ceramică. În general numărul vaselor
depuse în aceste gropi este redus. Există însă situaţii în care în gropile de cult de
sub locuinţă apar un număr considerabil de vase. Astfel, la Traian „Dealul
Fântânilor” sub L1 erau depuse 20 de vase14. În aproximativ 25% din gropile de
cult plasate sub locuinţe erau depuse exclusiv vase, aflate în număr redus,
existând şi situaţii când a fost descoperit numai un singur vas. Astfel de
descoperiri au fost făcute în aşezările de la Târpeşti15, Poduri16, Tîrgu-Bereşti17,
Drăguşeni18, Traian-„Dealul Fântânilor”19, Feteşti-„La Schit”20, Ghelăieşti-
„Nedeia”21. Aceste complexe arheologice au fost „asociate” unor rituri de
fundare ale locuinţelor22 sau a unor construcţii-ateliere/moară23. De asemenea,
11 D. Monah et alii, Poduri, com. Poduri, jud. Bacău, în Cronica Cercetărilor Arheologice, campania
2001, 2002, p. 245.
12 A. Niţu, C. Buzdugan, C. Eminovici, Descoperirile arheologice de la Gura Văii (Municipiul Gh.
Gheorghiu-Dej), în Carpica , IV, 1971, p. 35.

13 D. Monah et alii, op.cit., 2002, p. 245.
14 H. Dumitrescu, Şantierul Traian, în SCIV, 4, 1953, 1-2, p. 63.
15 S. Marinescu-Bîlcu, Unele probleme ale neoliticului moldovenesc în lumina săpăturilor de la
Tîrpeşti, în SCIV, 19, 1968, 3, p. 403.

16 D. Monah et alii, op.cit., 2002, p. 244; idem, op.cit., 2004, p. 243 şi urm..
17 I.T. Dragomir, Săpăturile arheologice de la Tg. Bereşti, în Danubius, I, 1967, p. 43.
18 S. Marinescu-Bâlcu, Al. Bolomey, Drăguşeni a Cucutenian Community, Bucureşti, 2000, p. 38.
19 H. Dumitrescu, Vl. Dumitrescu, Şantierul arheologic Traian, în Materiale, V, 1959, p. 168, 172, 173;
idem, Şantierul arheologic Traian, în Materiale, IX, 1970, p. 40.

20 D. Boghian et alii, O locuinţă Cucuteni B de la Feteşti-La Schit, jud. Suceava, în MemAntiq, XXIII,
2004, p. 229.
21 A. Niţu, Şt. Cucoş, D. Monah, Ghelăieşti (Piatra Neamţ) I. Săpăturile din 1969 în aşezarea
cucuteniană Nedeia, în MemAntiq, 1971, p. 59.

22 S. Marinescu-Bâlcu, Consideraţii pe marginea organizării culturilor din complexul Precucuteni-
Cucuteni, în CCDJ, XV, 1997, p. 172; D. Monah, Practici rituale în vremea culturii Cucuteni, în
Teologie şi viaţă. Revista de gândire şi spiritualitate, S.N., an III (LXIX), 1993, 4-7, p. 21-23; Gh.
Lazarovici, Fl. Draşovean, Z. Maxim, Parţa. Monografie arheologică, vol. I.1, Timişoara, 2001; S.A.
Luca, Aşezări neolitice pe Valea Mureşului (II). Noi cercetări arheologice la Turdaş-Luncă I.
Campaniile anilor 1992-1995, Alba-Iulia, 2001, p. 90-91; V. Voinea, Sacralizarea spaţiului locuit.
Sacrificiile umane, în CCDJ, XVI-XVII, 2001, p. 35 şi urm.; D. Monah et alii, op.cit., 2002, p. 244-245.
23 D. Monah, Sondajul de salvare din aşezarea neo-eneolitică de la Vermeşti-Comăneşti (I), în
Carpica, VIII, 1976, p. 14; S. Marinescu-Bâlcu, Cercetările de la Drăguşeşti (jud. Botoşani), în
ofrande au fost descoperite depuse imediat sub platforma locuinţei şi chiar între
lipiturile podelei locuinţei24. Dacă la Poduri „Dealul Ghindaru” au fost
descoperite aşezate între lipiturile podelei unelte de silex sau piatră25, la Malnaş-
Băi în structura platformei locuinţei nr. 2 au fost depuse intenţionat foarte multe
vase întregi sau sparte în loc26. La Poduri „Dealul Ghindaru” sub toate
locuinţele din nivelul de locuire Cucuteni A1 cercetate în ultima perioadă, au
fost identificate ritualuri de fundare. Inventarul este variat, ceea ce poate fi un
indiciu asupra importanţei ritualului în sine de a depune ofrande înaintea
ridicării unei locuinţe.
 Gropi în care erau depuse ofrande au fost descoperite şi sub vetre sau
cuptoare27. Ofrande au fost descoperite depuse inclusiv în miezul vetrei: la
Târpeşti-statuetă28, Poduri-vas29, Malnaş-Băi-vase şi posibil statuete
antropomorfe30 sau anterior refacerilor cuptoarelor în aşezarea gumelniţeană de
la Bucşani „Pod” 31, dar şi pe vetre32. Sub vetrele din „locuinţele de cult”
precucuteniene de la Isaiia şi Târgu-Frumos au fost descoperite gropi de cult în
care fuseseră depuse ofrande33. Sub o vată din aşezarea cucuteniană de la
Materiale, XV, 1983, p. 84; S.A. Luca, op.cit., p. 88 şi urm.
24 A. Laszlo, op.cit., p. 249; D. Monah et alii, Poduri, com. Poduri, jud. Bacău, în Cronica Cercetărilor
Arheologice, campania 2000, 2001, p. 192; idem, op.cit., 2003, p. 243.

25 D. Monah et alii, op.cit., 2001, p. 192; idem, op.cit., 2003, p. 243.
26 A. Laszlo, Date noi privind tehnica de construcţie a locuinţelor neolitice, în ArhMold, XII, 1988, p.
30; idem, 2000, op. cit., p. 249.

27 H. Dumitrescu, Vl. Dumitrescu, op.cit., 1959, p. 172; S. Marinescu-Bâlcu, Tîrpeşti. From Prehistor to
History in Eastern Romania, BAR International Series 107, Oxford, 1981, p. 26; N. Ursulescu,
Cercetările din 1978 de la Preuţeşti-Haltă (jud. Suceava), în Materiale, XIII, 1979, p. 35; D. Popovici,
N. Ursulescu, Şantierul arheologic Preuţeşti „Cetate”, jud. Suceava, în CAMNI, V, 1982, p. 24; D.
Monah, Practici rituale..., p. 21; N. Ursulescu, D. Boghian, Principalele rezultate ale cercetărilor
arheologice din aşezarea precucuteniană de la Târgu-Frumos (jud. Iaşi), în Codrul Cosminului, S.
N., 2 (12), 1996, p. 38-72; C. Bem, Bucşani, com. Bucşani, jud. Giurgiu, în Cronica Cercetărilor
Arheologice, campania 1999, 2000, p. 20; C. Bem et alii, Bucşani, com Bucşani, jud. Giurgiu, în
Cronica Cercetărilor Arheologice, campania 2000, 2001, p. 47-48; idem, Bucşani com. Bucşani, jud.
Giurgiu, în Cronica Cercetărilor Arheologice, campania 2001, 2002, p. 68; C. Bem, A Special Type
of Aeneolithic Dwelling. Unicum or Deficinsy of Conservation, în Studii de preistorie, 1, 2002,, p. 163-
165; C. Mantu-Lazarovici, Sanctuarele Precucuteni-Cucuteni, în ArhMold, XXV, 2002, p. 50; N.
Ursulescu, S. Ignătescu, Preuţeşti-Haltă. O aşezare cucuteniană pe Valea Şomuzului Mare, Iaşi, 2003;
N. Ursulescu et alii, Cercetări interdisciplinare în aşezarea precucuteniană de la Târgu Frumos (jud.
Iaşi). Aportul arheozoologiei, în ActaTerraeSeptencastrensis, I, 2002, p. 36; N. Ursulescu, V. Merlan, F.
Tencariu, Isaiia, com. Răducăneni, jud. Iaşi, în Cronica Cercetărilor Arheologice, campania 2001,
2002, p. 160-163; N. Ursulescu et alii, Isaiia, com. Răducăneni, jud. Iaşi, în Cronica Cercetărilor
Arheologice, campania 2003, 2004, p. 149-152.
28 S. Marinescu-Bâlcu, Tîrpeşti..., p. 26.
29 D. Monah et alii, Săpăturile arheologice din tell-ul cucutenian Dealul Ghindaru, com. Poduri, în
CAMNI, V, 1982, p. 10 şi urm.;

30 A. Laszlo, Some data on house-building techniques..., p. 249;
31 C. Bem, op.cit., 2002; idem, A Special Type of Aeneolithic Dwelling....
32 D. Monah, Plastica antropomorfă....
33 N. Ursulescu, D. Boghian, V. Cotiugă, Târgu Frumos-Baza Pătule, jud. Iaşi, în Cronica Cercetărilor
Arheologice, campania 1998, 1999, p. 120-121; idem, Tîrgu-Frumos, jud. Iaşi, în Cronica Cercetărilor
Preuţeşti „Cetate” se afla o groapă în care fuseseră depuse seminţe de grâu
carbonizate34. În gropile de cult plasate sub vetre ceramica reprezintă
aproximativ 40%, uneltele 30%, iar resturile menajere (oase de animale,
cochilii, cenuşă, cărbune) 30%. Mare parte din unelte sunt fragmente şi ar putea
contribui la „îmbunătăţirea” procentului „resturilor menajere”. Sub vatra unei
locuinţe Boian-Vidra de la Glina, a fost descoperit un copil înmormântat35. În
cultura Gumelniţa au fost descoperite depuse sub vetre inclusiv cranii umane
întregi sau fragmentare36. În aşezarea Cucuteni B1 de la Feteşti „La Schit” a
fost descoperit un construcţie din lut asemănătoare unei caste, cu analogii în
aşezare de la Poduri „Dealul Gindaru”37. Complexul ce „suferise” mai multe
refaceri, avea înglobat la nord-este de gardină un vas de tip goblet38.
În cultura Cucuteni la Lozna, Mărgineni au fost descoperite depuse
pe/sau în apropierea vetrei\altarului diferite obiecte de cult sau casnice39. Astfel
de descoperiri au analogii în cultura Gumelniţa la Borduşani40, Hârşova41. D.
Monah observa că lângă vetrele locuinţelor cucuteniene nu apar decât rar
statuete antropomorfe42. Totuşi la Mărgineni a fost descoperit în apropierea
cuptorului „locuinţei sanctuar” o piesă antropomorfă din lut cu soclu circular 43.
La Lozna lângă o „vatră altar” situată central într-o locuinţă cucuteniană, au fost
descoperite două figurine antropomorfe feminine, piese din piatră şi silex,
ceramică, seminţe carbonizate, oase44. S-a remarcat pe baza unei analize „largi”
ce privea un număr de aproximativ 100 de vetre cercetate la Poduri „Dealul
Arheologice, campania 1999, 2000, p. 106-107; N. Ursulescu, V. Merlan, F. Tencariu, Isaiia, com.
Răducăneni, jud. Iaşi, în Cronica Cercetărilor Arheologice, campania 2000, 2001, p. 110-111; N.
Ursulescu et alii, Noi date privind complexele de cult din cultura Precucuteni, în Sargetia, XXX,
2001-2002, p. 63.
34 D. Popovici, N. Ursulescu, op.cit., p. 24.
35 E. Comşa, Un obicei funerar al purtătorilor culturii Boian, în CCDJ, V, VI, VII, 1988-1989, p. 27.
36 Vl. Dumitrescu, Principalele rezultate ale primelor două campanii de săpături din aşezarea
neolitică târzie de la Căscioarele, în SCIV, 16, 1965, 2, p. 223-224; idem, Stratigrafia aşezării-tell de pe
ostrovelul de la Căscioarele, în CCDJ, II, 1986, p. 78.
37 D. Monah et alii, Poduri – Dealu Ghindaru, o Troie în Subcarpaţii Moldovei, Piatra Neamţ,
2003, p. 35.
38 D. Boghian et alii, Le decovertes de Feteşti-La Schit parmi les stations cucuteniennes de Nord de la
Moldavie, în Cucuteni, 120 ans des recherches. Le temp du bilan; 120 Zears of Research. Time to
sum up (ed. Gh. Dumitroaia, J. Chapman, O. Weller, C. Preotesa, R. Munteanu, D. Nicola, D. Monah),
BMA XVI, Piatra-Neamţ, 2005, p. 333-352.
39 D. Monah et alii, Săpăturile arheologice din tell-ul cucutenian Dealul Ghindaru..., p. 10 şi urm; D.
Monah, Plastica antropomorfă..., p. 31, 36-37; P. Şadurschi, Aşezarea eneolitică din turbăria de la
Lozna (jud. Botoşani), în Materiale, XV, 1983, p. 90; E.V. Tsvek Certain aspects of World View of
the Tribes of East Tripolian Culture, în Interacademica, II-III, 2001, p. 24.
40 S. Marinescu-Bâlcu et alii, Archeological researches at Borduşani-Popină (Ialomiţa country).
preliminary report 1993-1994, în CAMNI, X, 1997, p. 35, 132.

41 D. Galbenu, Aşezarea neolitică de la Hârşova, SCIV, 13, 1962, 2, p. 294-296; P. Haşotti, Neoliticul în
Dobrogea, Constanţa, 1997.

42 D. Monah, Plastica antropomorfă..., p. 31.
43 Ibidem, p. 36.
44 P. Şadurschi, op.cit., p. 90.
Ghindaru” că foarte multe din acestea sunt deteriorate intenţionat45. Această
situaţie ar putea confirma indirect incendiere intenţionată a locuinţelor ,
continuare locuirii acestora implica în mod normal refacerea vetrelor. Este
improbabil să ne aflăm exclusiv în faţa unor coincidenţe, respectiv distrugere de
vatră-incendiere a locuinţelor. Au fost descoperite şi vetre „distruse intenţionat”
ce prezintă refaceri şi reutilizări, ceea ce indică faptul că locuinţa continua să fie
utilizată şi după o asemenea acţiune. Distrugerile, dar mai ales refacerile
vetrelor sunt „acţiuni” reperabile de către cercetarea arheologică. Dacă
acceptăm/stabilim în primul rând caracterul utilitar al vetrelor, refacerea
acestora în cazul deteriorărilor, mai mult sau mai puţin intenţionate, dar şi
întreţinerea/conservarea lor erau acţiuni necesare. Situaţia ar putea fi mai
complexă în cazul altarelor casnice, dar încă nu avem o definire clară a acestora,
disjuncţia vatră-altar nu a fost încă precizată de cercetători.
Un comportament diferit a fost remarcat în cazul culturii Precriş, unde
vetrele au fost lăsate intacte după părăsirea locuinţelor, gestul fiind unul
simbolic, ce sugerează un cult al vetrei în această cultură46.
Aceste descoperiri, dar şi alte aspecte nerelevate în acest studiu, par să
sublinieze prezenţa în epoca neo-eneolitică a unor culte ale vatrei, evidenţiate
de-a lungul timpului (epocilor istorice), inclusiv de observaţii etnografice47.
Totuşi unele din descoperiri par să marcheze activităţi mai curând casnice
desfăşurate în jurul vetrei.
 Descoperirea în cadrul aşezărilor Cucuteni48 a unor gropi în general de
mari dimensiuni, dispuse uneori în zona centrală a aşezării cum sunt cele de la
Hăbăşeşti49, Truşeşti50, Ghelăieşti51, Dumeşti52, dar şi în alte culturi (amintim
aici descoperirile de la Perieni-cultura Starcevo-Criş, Medgidia-cultura
Hamangia, Parţa-cultura Banatului, Iclod, Zau de Câmpie, Ţaga-complexul
cultural CCTLN, Cuptoare-cultura Sălcuţa, Bucşani-cultura Gumelniţa), a fost
interpretată ca „repere” ale unor rituri de fundare sau re-fundare a aşezării53,
45 D. Monah et alii, op.cit., 2004, p. 243;
 Locuinţele sunt incendiate;
46 M.-M. Ciută, op.cit., p. 115.
47 R. Vulcănescu, Mitologie română, Bucureşti, 1985.
48 În aşezarea precucuteniană de la Larga Jijiei a fost descoperită o groapă de mari dimensiuni care era
umplută cu chirpic ars provenit de la o locuinţă dezafectată, vezi I. Nestor (coord.), Şantierul Valea Jijiei,
în SCIV, 3, 1952, 1, p. 48; această descoperire a fost „legată decât de anumite practici magico-religioase”,
S. Marinescu-Bâlcu, Cultura Precucuteni pe teritoriul României, Bucureşti, 1974, p. 106.
49 Vl. Dumitrescu et alii, Hăbăşeşti, monografie arheologică, Bucureşti, 1954, p. 168.
50 M. Petrescu-Dâmboviţa, M. Florescu, A.C. Florescu, Truşeşti. Monografie arheologică, Iaşi,
Bucureşti, 1999, p. 202.

51 Şt. Cucoş, Complexe rituale cucuteniene de la Ghelăieşti, jud. Neamţ, în SCIVA, 44, 1993, 1, p. 68-78.
52 S. Haimovici, Studiul materialului paleofaunistic găsit în groapa nr.7 din aşezarea cucuteniană de
la Dumeşti, jud. Vaslui, în AMM, IX-XI, 1987-1989, p. 83-89.

53 M. Petrescu-Dâmboviţa, Sondajul stratigrafic de la Perieni, în Materiale, III, 1957, p. 65-83; M.
Macrea, Şantierul arheologic Caşolt-Boiţa, în Materiale, VI, 1959, p. 407-443; Şt. Cucoş, op.cit., p. 76-
77; Gh. Lazarovici, Neoliticul Banatului, Cluj-Napoca, 1979, p. 174; Gh. Lazarovici et alii, Şantierul
arheologic Iclod. Campania din 1995, în AMN, 32, 1996, 1, p. 284; C. Bem, op.cit., 2000, p. 20; C.
puţuri bothroi54 sau chiar cenotafuri55. A fost considerată ca o primă activitate a
unei comunităţi atunci când îşi stabilea un nou sălaş de locuire56. Unele din
aceste depuneri ar putea fi rezultatul unor activităţi legate de anumite sărbători,
atunci când comunitatea participa la “banchete” ce implica depunerea unor
ofrande57. La Truşeşti „Ţuguieta” în groapa de fundare a aşezării cucuteniene
(gr. 40) erau depuse 25 de reprezentări antropomorfe şi zoomorfe (vase,
statuete), peste 30 de vase58, iar la Traian „Dealul Fântânilor” au fost
descoperite gropi rituale în care numărul de vase era variabil, fiind descoperite
14, 20, 23 sau 2859. În groapa rituală de la Ghelăieşti erau depuse 14 vase,
groapa fiind închisă cu o platformă din bârne de lemn 60. La Carei „Cozard”
(cultura Tiszapolgar), au fost descoperite într-o astfel de groapă alături de oasele
unei bovine, 52 de vase întregi sau întregibile61.
 În gropile de cult ce nu sunt suprapuse de locuinţe ceramica apare în
proporţie de 25%. Reprezentările antropomorfe sau zoomorfe sunt ceva mai
numeroase decât în gropile ce sunt suprapuse de locuinţe, apărând în proporţie
de 7%. La Truşeşti „Ţuguieta” în groapa de fundare a aşezării cucuteniene (gr.
40) au fost descoperite 15 statuete antropomorfe, un falus fragmentar şi 6
statuete zoomorfe62, iar la Scânteia în groapa nr. 21 au fost descoperite 24 de
figurine antropomorfe63. Unelte, în general fragmentare, apar în proporţie de
15% în gropile de cult cercetate. Resturi menajere (oase de animale, cenuşă,
cărbune, cochilii) apar în proporţie de 35%. Proporţia mare a resturilor menajere
poate sugera că depunerea lor în groapă era partea finală a unor ritualuri ce
implicau sacrificarea şi consumarea totală sau parţială a unor animalele. Unele
piese ar putea reprezenta materialul folosit pentru astuparea gropii. Mare parte
Bem, A. Bălăşescu, A few considerations regarding an exceptional archaeological situation.
Foundation pit of settlement or ocasional offering? (Bucşani, Giurgiu County, România), în CCDJ,
XXII, 2005, p. 317-335; Z. Maxim, L. Tarcea, Analiza matematică şi statistică a ceramicii şi plasticii
civilizaţiei Cucuteni de la Truşeşti-Ţuguieta, în M. Petrescu-Dîmboviţa, M. Florescu, A.C. Florescu,
op.cit., p. 640; Gh. Lazarovici, Fl. Draşovean, Z. Maxim, Parţa..., p. 286-287; Gh. Lazarovici, M. Meşter,
Z. Maxim, Ţaga com. Ţaga, jud. Cluj, în Cronica Cercetărilor Arheologice, campania 2001, 2002, p.
320; V. Cotiugă, S. Haimovici, Fosses culturelles (bothroi)..., p. 319.
54 Gh. Lazarovici, Neoliticul Banatului, p. 174; V. Cotiugă, S. Haimovici, Fosses culturelles (bothroi)...,
p. 318-319.
55 H. Dumitrescu, op.cit., p. 65.
56 Şt. Cucoş, op.cit., p. 76-77; idem, Faza Cucuteni B în zona Subcarpatică a Moldovei, Piatra Neamţ,
1999; C. Bem, op.cit., 2000, p. 20; Gh. Lazarovici, M. Meşter, Z. Maxim, op.cit., p. 320.
57 Gh. Lazarovici, M. Meşter, Z. Maxim, op.cit., p. 320.
58 M. Petrescu-Dîmboviţa, M. Florescu, A.C. Florescu, op.cit., p. 202.
59 H. Dumitrescu, op.cit., p. 62-65; idem, Şantierul arheologic Traian, în Materiale, V, 1959, p. 192-193.
60 Şt. Cucoş, Complexe rituale cucuteniene..., p. 60-78;
61 El Susi, Resturile de faună din groapa neolitică târzie de la Carei-Cozard (G2), judeţul Satu-
Mare, în Satu-Mare, XIV, 1997, p. 59-62; N. Iercoşan, Descoperiri arheologice în aşezarea neolitică
târzie de la Carei „Cozard”. Groapa nr. 2, în Satu-Mare, XIV, 1997, p. 23-58;
62 M. Petrescu-Dîmboviţa, M. Florescu, A.C. Florescu, op.cit., p. 202;
63 C. Mantu, Plastica antropomorfă a aşezării Cucuteni A3 de la Scânteia (jud. Iaşi), în ArhMold,
XVI, 1993p. 51.
din unelte sunt fragmente şi ar putea contribuii la îmbunătăţirea procentului
«resturilor menajere». De asemenea, aceste gropi puteau fi umplute în etape
succesive, aşa cum sugerează groapa nr. 40 de la Truşeşti, unde statuetele
antropomorfe apar în umplutura gropii la adâncimi diferite, dar şi groapa nr. 21
de la Scânteia64. Oasele umane apar în proporţie de 8%. De cele mai multe ori
sunt în asociere cu ceramică, descoperirile mai consistente fiind la Traian
„Dealul Fântânilor” unde schelete umane întregi sau ciopârţite (cadavre mai
precis) au fost aşezate cu grijă alături de numeroase vase, numărul acestora fiind
de 14, 23 şi 2865. La Scânteia alături de schelete umane apar oase de animale,
ceramică, o reprezentare antropomorfă şi două discuri convexe66.
 În cultura Cucuteni descoperirile de oase umane (schelete umane sau
oase izolate), toate în aşezări, prin caracterul lor excepţional, au fost interpretate
ca reprezentând sacrificii umane sau manifestări cu un caracter antropofag mai
mult sau mai puţin ritual67. La Traian „Dealul Fântânilor” au fost descoperite
“morminte sacrificiale” suprapuse parţial de locuinţe cucuteniene68. La
Mihoveni „Cahla Morii” a fost găsit un craniu uman sub platforma unei
locuinţe cucuteniene, complexul nefiind cercetat integral nu a putut fi precizat
dacă craniul este o descoperire izolată sau ne aflăm în faţa unei înmormântări69.
În cultura Boian, dar mai ales în cultura Gumelniţa sub locuinţe au fost
descoperiţi copii înmormântaţi70. Obiceiul de a înmormânta copii sub locuinţe
(larg răspândit în timp şi spaţiu) în special în cultura Gumelniţa (numai în faza
A), a fost pus în relaţie cu rituri de sacralizare a spaţiului locuit (Voinea V.,
2001). O altă interpretare dată acestor descoperiri este legată de sedentarizarea
comunităţilor neolitice şi implicit a unor schimbări în economia acestor
comunităţi, ce a dus la apariţia mormintelor, într-o primă fază plasate în cadrul
64 M. Florescu, V. Căpitanu, Plastica antropomorfă din aşezarea Cucuteni A de la Ţigăneşti, judeţul
Bacău, în vol. Cucuteni aujourd`hui (ed. Gh. Dumitroaia şi D. Monah), Piatra-Neamţ, 1996, p. 349-350.
65 H. Dumitrescu, Şantierul Traian, p. 62-65; idem, O descoperire în legătură cu ritul de
înmormântare în cuprinsul ceramicii pictate Cucuteni-Tripolie, în SCIV, 1954, 3-4, p. 399-429; idem,
Şantierul arheologic Traian, p. 192-193.
66 C. Mantu, D. Botezatu, B. Kromer, Un mormânt dublu de inhumaţie din aşezarea cucuteniană de
la Scânteia (jud. Iaşi), în AMN, 31, 1994, p. 90-92.

67 H. Dumitrescu op.cit., 1953; idem, Decouvertes concernant un rite funeraire magique dans làire de la
civilisation de la ceramique peinte du type Cucuteni-Tripolje, în Dacia, N.S., I, 1957, p. 97-116; Al.
Bolomey, Noi descoperiri de oase umane într-o aşezare cucuteniană, în CAMNI, VI, 1983, p. 159-173; D.
Popovici, Observations about the cucutenian (phase a) communites behavior regarding the human
body, în Annales, 6, 1999, 1, p. 25-38; C. Mantu, D. Botezatu, B. Kromer, op.cit., 1994; D. Monah, op.cit.,
2001, p. 187; vezi şi descoperirile de la Tărtăria în N. Vlassa, Probleme ale cronologiei neoliticului mijlociu
în lumina stratigrafiei aşezării de la Tărtăria, Neoliticul Transilvaniei, 1976, p. 28-44.
68 H. Dumitrescu, op.cit., 1954, p. 404-405.
69 V.P. Batariuc, D. Botezatu, Une possible inhumation cucutenienne trouvee a Mihoveni-Cahla
Morii (dep. de Suceava), în SAA, X-XI, 2004-2005, p. 21-30.

70 Vl. Dumitrescu, Căscioarele, în EAIVR (coord. Preda C.), vol. I, 1994, p. 271; D. Popovici, Y.
Rialland, Viaţa pe malul Dunării acum 6500 ani; Vivre au bord du Danube il y a 6500 ans, 1996; S.
Marinescu-Bîlcu et alli, op.cit., 1997; V. Voinea op.cit., 2001.
 Cu bibliografia aferentă.
aşezării71. Descoperiri similare sunt şi în cultura Hamangia, la Coslogeni72,
cultura Petreşti, în aşezarea de la Noşlac73.
 În epoca neo-eneolitică, inclusiv în mediul cultural Cucuteni, au fost
descoperite cranii umane, atât în complexe arheologice, dar şi izolat în strat74.
La Poduri „Dealul Ghindaru” au fost cercetate mai multe complexe rituale în
care au fost depuse cranii umane75. Cranii sau fragmente din cranii umane
descoperite izolat sau în gropi au fost identificate şi la Frumuşica76, Hăbăşeşti77,
Traian „Dealul Fântânilor” 78, Drăguşeni79, Scânteia80, Mihoveni „Cahla
Morii”81. Astfel de descoperiri au fost asociate cultului craniului82.
Descoperirea a două cranii sub locuinţa nr. 1 din aşezarea de la Căscioarele
„Ostrovel” a fost atribuită recent unui ritual de fundarea a construcţiei
respective sau chiar a întregului spaţiu al aşezării83. Analizând astfel de
descoperiri, numeroase în Anatolia, J. Cauvain le asociază atât unor culte
ocazionale familiale, cât şi permanente prin venerarea unui strămoş al
comunităţii84.
 Depunerea unor cranii de bovidee în contexte bine individualizate a fost
interpretată ca o componentă a unor manifestări magico-religioase85, efect al
unor credinţe asociate unui segment al economiei, respectiv creşterea
animalelor86. Nu a fost exclusă existenţa în epoca neo-eneolitică a unui cult al
taurului87. Astfel de descoperiri apar timpuriu, din orizontul Gura-Baciului88 şi
71 Raczky, Origin of the custom of burying the dead inside house in south-est Europe, în A Szolnok
Megzei Muzeumok Evkonyve, 1982-1983, p. 5-10;

72
E. Comşa, op.cit., 1988-1989, p. 29;
73 I. Paul, Cultura Petreşti, Bucureşti, 1992, p. 115, 141-142, 159.
74 H. Dumitrescu, op.cit., 1954,; Al. Bolomey, op.cit., 1983; D. Popovici, op.cit., 1999; C. Mantu, D.
Botezatu, B. Kromer, op.cit., 1994; D. Monah, op.cit., 2001, p. 187.

75 D. Monah, D. Popovici, O lume regăsită. Satul cucutenian de la Poduri (catalog expoziţie), 2000; D.
Monah et alii, op.cit., 2003, p. 48;

76 C. Matasă, Frumuşica, village prehistorique a ceramique peinte dans la Moldavie du Nord,
Bucureşti, 1946, p. 43, pl. IV.

77 Vl. Dumitrescu et alii, op.cit., 1954, p. 440.
78 H. Dumitrescu, Şantierul arheologic Traian, în Materiale, VII1, 1960, p. 100.
79 S. Marinescu-Bâlcu, Al. Bolomey, op.cit., 2000, p. 47.
80 C. Mantu, D. Botezatu, B. Kromer, op.cit., 1994, p. 90.
81 V.P. Batariuc, D. Botezatu, op.cit., 2004-2005.
82
H. Dumitrescu, op.cit., 1954; Al. Bolomey, op.cit., 1983, p. 164; Vl. Dumitrescu, op.cit., 1988, p. 49;
Gh. Lazarovici, Z. Maxim, Gura Baciului monografie arheologică, Cluj-Napoca, 1995, p. 179 şi urm.
83 C. Lazăr, A. Soficaru, Consideraţii preliminare asupra unor oase umane descoperite în aşezarea
gumelniţeană de la Căscioarele-Ostrovel, în CCDJ, XXII, 2005, p. 312.

84 J. Cauvain, Naissance des divinites. Naissance de làgriculture. La revolution des symboles au
neolithique, Paris, 1994, p. 152 şi urm.

85 E. Comşa Neoliticul pe teritoriul României-consideraţii, Bucureşti, 1987.
86 D. Berciu, Contribuţii la problemele neoliticului în România în lumina noilor cercetări, Bucureşti,
1961; E. Comşa, op.cit., 1987.

87 M.-M. Ciută, op.cit., 2005, p. 102-105, cu bibliografia aferentă.
88 M. Nica, Grădinile o nouă aşezare a neoliticului timpuriu în sud-estul Olteniei, în AO, S.N. 1, 1981,
p. 32-35; M.-M. Ciută, op.cit., 2005, p. 103.
cultura Starcevo-Criş89. Pentru cultura Cucuteni informaţii mai consistente sunt
legate de descoperirile de la Traian „Dealul Fântânilor”90, Poduri „Dealul
Ghindaru” 91, Vorniceşti92. Pentru aşezarea cucuteniană de la Poduri „Dealul
Ghindaru” depunerea cruciformă a unor cranii de bovidee a fost legată de
prezenţa unui sanctuar în aer liber93. Descoperirile de la Traian „Dealul
Fântânilor”, dar şi în mediu gumelniţean la Bucşani „Pod” (o bovină fără cap)
au fost asociate unor rituri de fundare a locuinţei94, respectiv aşezare95.
Complexul descoperit la Bucşani „Pod”-cultura Gumelniţa, pare să marcheze în
cadrul aşezării delimitarea zonei locuită (construibilă) de cea neconstruibilă96.
Situaţii în care zone din aşezare erau lipsite de construcţii au fost cercetate şi în
alte situri gumelniţene cum sunt cele de la Căscioarele „Ostrovel”97 şi Teiu98. În
aşezarea Tisapolgar de la Carei „Cozard” într-o groapă de mari dimensiuni
altături de foarte multe vase fusese depusă o bovină99.
 În aşezările de la Drăguşeni, Traian „Dealul Fântânilor”, Truşeşti
„Ţuguieta” au fost descoperite vase întregi, dar şi fragmente ceramice de tip C
depuse în gropi de cult, în asociere cu materiale arheologice tipic
cucuteniene100. Materialele de tip C au fost atribuite unor populaţii alogene
prezente în mediul cultural cucutenian. Deşi par mai curând excepţii,
descoperirea materialelor de tip C în contexte rituale, cronologic relativ
timpuriu, în etapa Cucuteni A4 la Drăguşeni, oferă informaţii suplimentare, ce
pot fi utile în încercarea de a înţelege tipul de relaţii dintre comunităţile locale şi
aceste populaţii străine.
 O categorie specială de descoperiri o reprezintă „depozitele”
arheologice. Acestea au fost descoperite atât în cadrul aşezărilor, cât şi în afară
lor, şi au fost interpretate ca depuneri rituale101, inclusiv pentru epoci
posterioare neo-eneoliticului102. Nu insistăm asupra „depozitelor” de unelte
89 D. Berciu, op.cit., 1961, p. 346; Nemeti, Astaloş, Szilard, Tăşnad, jud. Satu Mare, în Cronica
Cercetărilor Arheologice, campania 2002, 2003, p. 318.
90 H. Dumitrescu, Vl. Dumitrescu, Săpăturile de la Traian - Dealul Fântânilor, Materiale, VI, 1959, p. 173.
91 D. Monah, op.cit., 1997.
92 P. Şandurschi et alli Vorniceni, com. Vorniceni, jud. Botoşani, în Cronica Cercetărilor Arheologice,
campania 2003, 2004, p. 372-374.

93 D. Monah, op.cit., 1997, p. 44.
94 H. Dumitrescu, Vl. Dumitescu, op.cit.,, 1959, p. 173.
95 C. Bem, op.cit., 2000, p. 20; C. Bem, A. Bălăşescu, op.cit., 2005, p. 322.
96 C. Bem, A. Bălăşescu, op.cit., 2000, p. 20; idem, op.cit., 2005, p. 322.
97 Vl. Dumitrescu, op.cit., 1965, p. 219.
98 I. Nania, Locuitorii gumelniţeni în lumina cercetărilor de la Teiu, în SAI, IX, 1967, p. 14.
99 El Susi, op.cit., 1997; N. Iercoşan, op.cit., 1997; idem, Cultura Tisapolgar în vestul României, Cluj-
Napoca.
100 H. Dumitrescu, op.cit., 1960, p. 100-101; M. Petrescu-Dîmboviţa, M. Florescu, A.C. Florescu, op.cit.,
1999, p. 144; S. Marinescu-Bîlcu, Al. Bolomey, op.cit., 2000, p. 35, 38;

101 C. Matasă, Descoperiri arheologice în Raionul Piatra Neamţ, în Materiale, V, 1959, p. 723-732; N.
Mircea, S. Pandrea, Depozitul de topoare din piatră eneolitice de la Ghidigeni, jud. Galaţi, în Istros,
VIII, 1997, p. 173-188.
102 N. Boroffka, Consideraţii asupra unor obiceiuri de depunere în epocile premetalice din Europa,
litice din cultura Cucuteni, descoperite în afara aşezărilor, mai ales că pentru
complexele descoperite nu avem date certe privind încadrarea cronologică103. D.
Monah identifica „depozitele” cucuteniene descoperite la Ariuşd, Hăbăşeşti,
Brad, Cărbuna, Horodnica etc. cu tezaure aparţinând unor şefi ai comunităţilor,
ce ar reprezenta o expresie a „procesului de ierarhizare” a societăţii
cucuteniene104. Nu ar trebui exclusă nici posibilitatea interpretării acestor
depozite ca răspunzând unor practici rituale, valoarea simbolică a pieselor ce
consituiau inventarele acestora fiind evidentă, unele piese fiind aduse de la mare
distanţă prin schimburi interculturale105.
***
Este dificil de precizat caracterul individual sau comunitar al acestor
manifestări. Acestea par să „răspundă” unor rituri cu un caracter
„casnic”/„domestic”. În unele cazuri implicau probabil o participare
individuală/familială şi se desfăşurau mai mult sau mai puţin ocazional.
Acestora le corespund probabil riturile de fundare ale locuinţei, de consacrare
sau fundare ale vetrei, altarului. Ritualurile de fundarea sau re-fundarea ale
aşezării, rituri şi ritualuri legate de anumite sărbători, cultul strămoşilor,
implicau probabil participarea comunităţii aşezării respective.
***
Fără să ne propunem trasarea unor concluzii finale, remarcăm
complexitatea unor manifestări ce nu sunt izolate în cadrul mai larg al epocii
neo-eneolitice. Aceste descoperiri au fost încadrate “fenomenului religios” neo-
eneolitic.
în SCIVA, 43, 1992, 4, p. 341-354; I. Chicideanu, D. Lichiardopol, Observaţii asupra depozitului de

bronzuri de la Străoşti, Prahova, în SCIVA, 44, 1993, 1, p. 33-39; V. Sîrbu, Credinţe şi practici
funerare, religioase şi magice în lumea geto-dacilor, Brăila, 1993; Vezi şi colocviul „Obiceiuri de
depunere în Pre-şi Protoistorie”, 1992, Institutul de Arheologie V. Pârvan
103 N. Mircea, S. Pandrea, op.cit., 1997.
104 D. Monah, Quelques reflexion sur les tresors de la culture Cucuteni, în SAA, IX, 2003, p. 135;
105 S.J. Sztancsuj, The early cooper age hoard from Ariuşd (Erosd), în vol. Cucuteni, 120 ans des
recherches. Le temp du bilan; 120 Zears of Research. Time to sum up, (ed. Dumitroaia Gh., Chapman
J., Weller O., Preotesa C., Munteanu R., Nicola D., Monah D.), BMA XVI, Piatra-Neamţ, 2005, p. 100.
The arheological complexes of worship find in Precucuteni and Cucuteni
settlements (with special regarding to the ritual pits)
Abstract
The archeological complexes definite by the Romanian researchers

„ritual pits” or „pits of worship” were selectively published in the frame of
some monographies, studies, archaeological reports. There were discovered and
explored “archeological complex” which were ritual buried, different domestic
objects or cult objects, bones, animal, meet, sometimes entire human bodies or
some parts of human bodies. It was underlined the magical-religious character
of these discoveries, reported to the agrarian type of the neo-eneolitical
civilisation. In the neo-eneolitical ritual context deposition of some offering was
represented by pits, hearths, sanctuary. The context joining with the inventory
of these complex, can offer a general frame of some interpretations capable to
exceed the limits required by the lack of resources from other type than the one
strictly archeological. The difficulty of that kind of approach, consist in the
selective publishing of the inventory, in general incomplete information over
this archeological complex.
PLASTICA ANTROPOMORFĂ DESCOPERITĂ ÎN STAŢIUNEA
CUCUTENIANĂ DE LA FULGERIŞ. REPERTORIU
Lăcrămioara Elena Istina
Situl arheologic de la Fulgeriş-Dealul Fulgeriş/ La 3 cireşi, com. Pânceşti, jud.

Bacău se află situat în sud-estul judeţului Bacău, în partea de vest a Colinelor Tutovei,
ca subunitate a Podişului Bârladului. Punctul a fost cercetat perieghetic şi sondat în
anii ’80 de către arheologul V. Căpitanu1, cercetările arheologice fiind reluate în anii
2003-20062.
Campaniile întreprinse între anii 2003-2006 au urmărit, pe lângă stabilirea
stratigrafiei staţiunii, depistarea elementelor de viaţă materială şi spirituală specifice
unei aşezări cucuteniene, faza A3. În acest context au fost descoperite numeroase
statuete antropomorfe, majoritatea în stare fragmentară, pe care le vom prezenta în
cele ce urmează. Specificăm faptul că situl este în curs de cercetare, iar descoperirile
rezultate până acum sunt în curs de restauare şi cercetare, astfel încât materialul de
faţă nu îşi propune o analiză exhaustivă a descoperirilor de acet tip. Astfel, studiul
descrie statuetele antropomorfe rezultate din cercetările noastre de până acum.
Prezenţa unui număr mare de statuete descoperite passim se datorează faptului
că stratul arheologic este în prezent la o mică adâncime, lucrările agricole anuale
deranjându-l, astfel încât descoperim în fiecare an piese aflate la suprafaţă, scoase de
arătură.
*
1. Statuetă antropomorfă
fragmentară
L = 8,5 cm, l = 2,9 cm, H = 5,2 cm
Fulg./2005, passim, nr. inv. 34.915
Fragment de statuetă feminină,
modelată în poziţie şezândă, se
păstrează o jumătate din ea, fiind
ruptă pe verticală. Modelată din
1 V. Căpitanu, Cercetări arheologice de suprafaţă pe teritoriul judeţului Bacău (II), în Carpica, XIV,
Bacău, 1982, p. 148; idem, Raport de săpătură Fulgeriş (jud. Bacău), în Situri arheologice cercetate în
perioada 1983-1992, Brăila, 1996, p. 50, nr. 108.
2 Al. Artimon, L.E. Istina, M.A. Istina, I. David, Fulgeriş, com. Pînceşti, jud. Bacău, Punct Dealul
Fulgeriş/ La 3 cireşi, în Cronica cercetărilor arheologice din România. Campania 2003, Cluj-Napoca,
2004, p. 124-125, nr. 74; L.E. Istina, F.A. Tencariu, Fulgeriş, com. Pînceşti, jud. Bacău, Punct Dealul
Fulgeriş/ La 3 cireşi, în Cronica cercetărilor arheologice din România. Campania 2004, Mangalia, 2005,
p. 152-153, nr. 100, pl. 15; L.E. Istina, Observaţii privind cercetările arheologice în situl cucutenian de
la Fulgeriş, jud. Bacău. Campania 2004, în Carpica, XXXIV, 2005, p. 55-75.
pastă fină, arsă oxidant, miezul fiind cenuşiu închis. În compoziţia pastei au fost
adăugate resturi de cereale tocate mărunt, rezultând mici perforaţii circulare. Este
decorată cu incizii adânci, după care a fost pictată cu roşu închis. Doar pe spate (pe
partea superioară) nu a fost incizată, ci doar pictată cu linii oblice de culoare roşu
închis. Decorul bustului pe faţă e realizat dintr-o spirală şi două semiove. Piciorul e
decorat cu linii orizontale, pe laterală prezentând patru cercuri concentrice (care
întrerup şirurile de incizii orizontale). Prezintă o perforaţie foarte subţire amplasată în
dreptul umărului.
L = 9,3 cm, l = 3,6 cm, H =
4,2 cm, G = 2,2 cm
Fulg./2005, S VI, 6, - 0,60
m, nr. inv. 34.914
Statuetă feminină modelată,
în poziţie şezândă, dintr-un
lut fin, ars oxidant, foarte bine, de culoare cărămiziu deschis. E decorată cu incizii fine
astfel: pe abdomen prezintă o linie centrală verticală, uşor oblică, care intersectează o
altă linie orizontală plasată pe abdomen, de la care pleacă linii oblice în partea
superioară, realizându-se triunghiuri. Sub linia orizontală de sub pântec au fost
realizate două triunghiuri pe centru amplasate simetric, cap în cap. Picioarele sunt
marcate de o linie ce le desparte de restul corpului. Pe picioare sunt trasate linii
incizate, o parte oblice şi o parte orizontale. Partea inferioară a picioarelor nu este
decorată. A fost modelată din trei părţi de lut: corpul şi picioarele separat, ceea ce a
determinat şi desprinderea lor.
L = 6,2 cm, l = 3 cm, H = 2,9 cm, G = 2,2 cm
Fulg./2005, passim, nr. inv. 34.916
Statuetă feminină, modelată în poziţie şezândă, dintr-o
pastă fină, arsă oxidant, de culoare brun închis. Decorată
cu incizii, pe corp cu triunghiuri amplasate cap în cap, şi
interioare, în centrul lor fiind un punct; are, de asemenea,
o pastiluţă de lut care simbolizează buricul. Picioarele
sunt modelate dintr-o singură bucată de lut, fiind
despărţite printr-o linie incizată adânc atât în faţă, cât şi
în spate. Pe picioare decorul e realizat din linii oblice,
care se întâlnesc formând mici tringhiuri (atât pe faţă, cât
şi pe spate). Partea superioară, spate, are un decor format
dintr-un triunghi mare, din care pleacă linii orizontale; în
interiorul triunghiului, la baza acestuia, au fost realizate
două rânduri de semicercuri, câte două de fiecare rând; spre vârful triunghiului au fost
trasate două linii incizate care formează un romb, în interiorul căruia au fost realizate
patru incizii punctate. Corpul e delimitat de picioare printr-o linie adânc incizată,
realizată sub buric.
L = 7,5 cm, l = 4,1 cm, H = 3,3 cm
Fulg./2003, S I, Gr. 1, 3a, - 0,40 m, fără nr. inv.
Statuetă feminină, modelată în poziţie şezândă, din pastă
fină, de culoare brun-gălbuie, pe spate prezintă o ardere
secundară, ce a determinat pe alocuri o culoare cenuşie
sau cărămizie. Decorată cu incizii. Are reprezentat
buricul printr-o pastiluţă de lut aplicată.
5. Statuetă antropomorfă fragmentară

L = 6,8 cm, G = 1,6 cm
Fulg./2005, S V, 11a, - 0,60 m, nr. inv. 34.917
Statuetă feminină, modelată în picioare, din pastă fină, de
culoare gălbuie, cu pleavă foarte măruntă încorporată în pastă.
E decorată cu incizii fine, după care a fost scufundată în culoare
roşie, care însă se păstrează în prezent doar pe alocuri, mai ales
în interiorul inciziilor. Pe faţă au fost realizate trei rânduri de
romburi amplasate pe centrul statuetei, umplute cu linii oblice;
spaţiile de asemenea decorate cu linii oblice. Pe spate decorul e
asemănător, însă sunt doar două romburi. Din statuetă lipseşte un fragment din
umărul drept; umărul stâng fiind doar schematizat.

L = 5 cm, l = 2,3 cm, G = 1,5 cm
Fulg./2005, S IV, 18b, - 0,30 m, nr. inv. 34.920
Statuetă feminină, păstrată în stare fragmentară, îi
lipseşte partea superioară. E modelată în picioare, din
pastă fină, arsă oxidant, de culoare gălbui deschis.
Picioarele sunt lipite, delimitate printr-o linie centrală
adânc incizată. Decorul e realizat din incizii fine şi este în
stare fragmentară, deoarece după modelare a fost aplicat un strat subţire de lut fin, în
care a fost realizat acesta, şi s-a desprins pe alocuri.

L = 6,8 cm
Fulg./2003, S I, 3c, Gr. 1, - 0,60 m, fără nr. inv.
Se păstrează un fragment din piciorul stâng de la o
statuetă feminină, modelată din pastă fină, de culoare
cărămizie. Decorată cu linii incizate adânci oblice; pe
laterală prezintă două rânduri de cercuri cu câte două
cercuri concentrice, iar cel din partea superioară are în mijloc un punct incizat.
L = 4,9 cm
Fulg./2006, S VII, 13b, - 0,30 m, fără nr. inv.
Se păstrează piciorul stâng de la o statuetă feminină,
modelată în poziţie şezândă, din pastă foarte fină, cu
nisip în compoziţie, arsă oxidant, de culoare cărămiziu-
roşietică; pasta e frământată foarte bine. Decorată cu
incizii oblice, realizate adânc în pastă.

L = 8 cm, l max = 4 cm
Fulg./2004, S III, 15b, - 0,40 m, fără nr. inv.
Statuetă feminină din care se păstrează partea inferioară.
Modelată din pastă fină, de culoare cărămiziu deschis,
arsă oxidant. Picioarele sunt lipite, dar au fost realizate
din două părţi de lut, ceea ce a determinat şi desprinderea
acestora. Decorată cu incizii oblice. În partea inferioară a
picioarelor prezintă două proeminenţe mici, realizate prin ciupirea lutului.

L = 5,2 cm, l = 2 cm, G = 2,4 cm
Fulg./2005, S V, 11b, - 0,50 m, nr. inv. 34.919
Statuetă feminină din care se păstrează doar piciorul
stâng. Modelată dintr-o pastă fină de culoare cărămiziu
deschisă, arsă oxidant. Decorată cu incizii fine oblice,
care se intersectează; o parte din decor nu se mai observă
fiind şters sau sărit din loc în loc, datorită pastei care a
fost aplicată ulterior modelării statuetei.

L = 4,5 cm, G = 1,9 cm
Fulg./2005, S IV, Gr. 11, nr. inv. 34.922
Statuetă feminină din care se păstrează piciorul drept.
Modelată în picioare, din pastă fină, de culoare cărămiziu
deschis, arsă oxidant. Decorată cu incizii fine, verticale.
Se pare că, după realizarea inciziilor, a fost scufundată în
culoare roşie, care se păstrează destul de slab, mai ales în
interiorul inciziilor. Pe spatele piciorului inciziile sunt realizate orizontal, plecând de
sub fesă; pe fesă inciziile verticale se intersectează formând unghiuri.
L = 5,4 cm, l = 2,3 cm, G = 2,4 cm
Fulg./2005, S V, 4b, - 0,30 m, nr. inv. 34.918
Statuetă feminină din care se păstrează piciorul drept.
Modelată din pastă fină, de culoare brun închisă, arsă
oxidant. Decorată cu linii incizate adânc în pastă,
realizate oblic şi vertical. Pe fesă e decorată cu romburi
incizate.

L = 7,1 cm
Fulg./2003, passim, fără nr. inv.
Statuetă feminină din care se păstrează piciorul stâng.
Modelată în poziţie şezândă, din pastă fină, de culoare
cărămiziu-roşietică, arsă oxidant. Decorată cu incizii
oblice, realizate adânc în pastă, neglijent.

L = 6,6 cm
Fulg./2004, S III, 17, - 0,50 m, fără nr. inv.
Modelată din pastă fină, de culoare cărămiziu deschis.
Decorată cu incizii fine, oblice. Pe fesă sunt realizate
cercuri concentrice.

L = 5,8 cm
Fulg./2006, S VI, 9b, Gr. 15, - 0,70 m, fără nr. inv.
Modelată în picoare, din pastă fină, de culoare gălbuie,
arsă oxidant. Decorată cu incizii fine, oblice. În dreptul
fesei, pe ruptura din vechime, prezintă o perforaţie foarte
fină, ce ar putea proveni de la un beţişor care prindeau
picioarele, care au fost modelate separat; această înţepătură e de formă cilindrică şi e
destul de adâncă, adâncime de aproximativ 0,3 cm.

L = 5,3 cm
Fulg./2006, S VII, 10b, Gr. 15, - 0,90 m, fără nr. inv.
Statuetă feminină din care s-a păstrat piciorul drept.
Modelată în picioare, din pastă fină, de culoare cărămiziu
deschis, arsă oxidant. A fost modelată statueta, apoi după
uscare a fost aplicat un strat de lut subţire (care se
exfoliază) în care a fost realizat decorul incizat, după care a fost scufundată în culoare
roşie, care se mai păstrează foarte prost, mai ales în interiorul inciziilor. Inciziile sunt
amplasate oblic, pe toată suprafaţa statuetei.

L = 4,3 cm
Fulg./2004, S III, 7b, - 0,35 m, fără nr. inv.
Statuetă feminină din care s-a păstrat piciorul stâng.
Modelată din pastă fină, de culoare cărămiziu deschis.
Este decorată cu incizii oblice şi circulare pe fesă,
realizate adânc şi neglijent.

L = 3,7 cm, l la umeri = 3,6 cm, G = 0,9 cm
Fulg./2005, S IV, 14a, - 0,30 m, nr. inv. 34.921
Statuetă feminină din care se păstrează partea superioară.
Modelată din pastă fină, arsă oxidant, de culoare gălbui deschis.
Are gâtul lung, cu capul schematizat, modelat prin ciupirea
lutului între degete. Sânii sunt redaţi prin două mici
proeminenţe, modelate din pasta statuetei. Este decorată cu
incizii adânci, zgâriate neglijent.

L = 3,3 cm, l max = 4,5 cm
Statuetă feminină din care se păstrează partea superioară,
fără cap. Modelată din pastă fină, de culoare cărămiziu
deschis. Decorată cu incizii oblice, realizate adânc şi
neglijent. Prezintă două perforaţii, ce ar putea simboliza
sânii.

L = 3,3 cm, l max = 3,9 cm
fără cap. Modelată din pastă fină, arsă oxidant, de
culoare cărămizie, miezul este cenuşiu. Decorată cu
incizii oblice, adânci. Pe faţă prezintă schematizaţi sânii
prin două perforaţii, sânul drept perforat complet, iese şi
în spate, pe când sânul stâng este perforat incomplet.
L = 3,2 cm, l max = 4 cm
de sub gât. Modelată din pastă fină, de culoare cărămizie.
Decorată cu incizii adânci, realizate neglijent. În centrul
statuetei sunt realizate romburi centrale, atât pe faţă, cât
şi pe spate.

L = 2,4 cm, l max = 3 cm
de sub gât. Modelată din pastă fină, de culoare cărămizie,
arsă oxidant. Decorată cu incizii oblice, care central
formează romburi. Prezintă două perforaţii ce reprezintă
sânii.

L = 5 cm, l max = 2,6 cm, H = 1,9 cm
Statuetă feminină, din care lipseşte doar o mică porţiune
din partea superioară. Modelată în poziţie şezândă, din
pastă fină, de culoare cărămiziu deschis; în partea
superioară prezintă o ardere secundară de culoare
cenuşiu deschis; în pastă au fost folosite cioburi pisate
mărunt. Nedecorată. Picioarele sunt lipite, demarcate printr-o linie incizată adânc, în
faţă fiind realizat un triunghi. Linia ce delimitează picioarele în spate e adânc incizată
şi realizată neglijent.

L = 3,8 cm, l max = 1,9 cm, H = 1,8 cm
Fulg./2005, S IV, 10a, Gr. 15, - 0,70 m, nr. inv. 34.929
Statuetă feminină din care lipseşte un mic fragment din
partea superioară. Modelată în poziţie şezândă, din pastă
fină, arsă oxidant, de culoare gălbui deschis. Nedecorată.
Picioarele sunt lipite, evidenţiate printr-o linie incizată.
fragmentară
L = 5,4 cm, H = 2,9 cm
Fulg./2003, S I, 1b, - 0,30 m, fără nr.
inv.
Statuetă masculină din care se păstrează o
jumătate, partea dreaptă, fiind spartă pe
verticală. Modelată din pastă fină, de
culoare cărămiziu-roşietică, arsă oxidant.
Prezintă un brâu decorat cu incizii
amplasat la spate deasupra fesei, iar în faţă deasupra sexului. În partea superioară are
lipit de corp o mânuţă de mici dimensiuni.
CERAMICA DE TIP CUCUTENI C DESCOPERITĂ ÎN STAŢIUNEA
FULGERIŞ-DEALUL FULGERIŞ, COM. PÂNCEŞTI, JUD. BACĂU
Ruxandra Alaiba, Lăcrămioara Elena Istina

Recent, câteva fragmente de tip Cucuteni C s-au descoperit în staţiunea
Fulgeriş-Dealul Fulgeriş = La trei cireşi, com. Pânceşti, jud. Bacău. Ele
documentează din nou, prezenţa ceramicii de tip C, în complexele unei aşezări din
subfaza Cucuteni A3a, împreună cu inventarul specific acestora, cu deosebire a
ceramicii pictate.
Situl Fulgeriş-La trei cireşi, aflat la limita dinspre Siret a Podişului Bârladului,
a fost cercetat mai întâi de V. Căpitanu1, în anul 1987 şi în 1988. Investigaţii mai
ample a întreprins, în această staţiune, Lăcrămioara Elena Istina, din 2003, până anul
acesta, 20062. Între descoperiri, ponderea cea mai mare o au locuinţele cucuteniene,
care se întind pe o suprafaţă de un hectar. Prin cercetările din 2003-2006 s-au
descoperit patru locuinţe, de suprafaţă, fără platformă, cu un inventar bogat, multă
ceramică pictată, figurine antropomorfe şi zoomorfe, unelte de os, lame, răzuitoare de
silex şi menilit, topoare şi dăltiţe de gresie şi două obiecte de aramă. Tot aici a mai
apărut şi ceramică specifică epocii bronzului şi epocii Latène.
Din punct de vedere geografic, locul de interes arheologic Fulgeriş-La trei
cireşi, se află situat la limita de vest a subunităţii geografice a Colinelor Tutovei, parte
componentă a Podişului Bârladului3. Morfostructural, zona se situează în flancul
sudic al Platformei Moldoveneşti, iar litologic, subunitatea dispune de o cuvertură
sedimentară groasă, la suprafaţă cu formaţiuni pliocene, de structură monoclinală
(NV-SE), cu complexe de argile, marne ce alternează cu nisipuri, gresii.
La fel ca şi multe alte aşezări cucuteniene sau tripoliene aşezarea ocupă un
interfluviu limitat la sud şi est de pârâul de vârstă cuaternară Fulgeriş şi un afluent al
lui, la nord-vest de pârâul Soci, unde are o altitudine de 200 m şi la vest de Dealul
Cristea, o prelungire a Dealului Fulgeriş, spre care se înalţă ajungând la o altitudine de
300 m. De-a lungul pâraielor s-au format depozite fluviale nisipoase şi argiloase,
cartate de profesorul de geografie din Pânceşti, I. Hrubian.
În campaniile de cercetări arheologice realizate în anul 2004 şi în 2005 s-au
descoperit 15 fragmente ceramice, ce provin de la vase diferite, din care nouă de tip
1 V. Căpitanu, Fulgeriş, cercetări de salvare între 1987-1988, în Situri arheologice cercetate

în perioada 1983-1992, 1996, nr. 108, p. 50.
2 L. E. Istina, Observaţii privind cercetările arheologice în situl cucutenian de la Fulgeriş,
jud. Bacău. Campania 2004, p. 55-74; Eadem, F. A. Tencariu, Fulgeriş, com. Pânceşti, jud.
Bacău. Punctul Dealul Fulgeriş/La 3 cireşi, în Cronica cercetărilor arheologice din
România. Campania 2004, Mangalia, 2005, p. 152-153, nr. 100, pl. 15.
3 V. Băcăuanu et alii, Podişul Moldovei, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980, p.
314-319; P. Jeanrenaud, A. Saraiman, Geologia Moldovei Centrale dintre Siret şi Prut,

Bucureşti, 1995, p. 4.
Cucuteni C şi şase din aşa numita specie de interferenţă, un amestec între ceramica de
tip C şi ceramica uzuală cucutenienă. Două din ele au în pastă multă scoică pisată.
Celelalte s-au modelat din pastă degresată cu nisip şi şamotă fină.
Ceramica de tip Cucuteni C

În ambele campanii au predominat, ca forme, craterele cu marginea evazată,
umărul îngroşat şi corpul tronconic (pl. 3/1, 4-5), de culoare brun-deschis, în pastă cu
şamotă şi scoică (pl. 3/1, 5; 4/1, 5; 7/1-2; 8/1-2), sau numai cu şamotă (pl. 3/2-4; 4/2-
4; 5-6; 7/3-4; 8/3-4). Mai scunde ca acestea sunt castroanele sau castronaşele (pl. 3/2-
3; 4/2-3), cu umărul mai puţin profilat.
1. Un fragment de crater, modelat din pastă amestecată cu scoică, se afla în
groapa nr. 2A/2004. Provine de la un vas de mari dimensiuni (pl. 3/5; 4/5; 9/I5a; øumăr
= 46 cm), bine ars, de culoare cărămizie, ce a fost acoperit în exterior cu angobă fină,
brun-deschis. Craterul, realizat din fâşii de lut, întărite în zona umărului, avea
marginea evazată, cu gâtul marcat de o şănţuire, pe ea cu un şir de adâncituri ovale,
obţinute cu un vârf bont. Pe corp s-au incizat, cu un pieptene cu 13 dinţi, fine benzi
arcuite, parţial suprapuse spre bază. Acest tip de ornament se inciza cu unelte ce
aveau un număr diferit de dinţi, fapt ce permite individualizarea lor, realizarea
analogiilor. A doua bandă s-a mărit prin triplarea liniei de margine, uşor mai late.
Între ele s-au păstrat urmele unei amprente digitale (pl. 9/I5b). Datorită pastei,
nefrământate şi neuscate bine, pe spatele fragmentului se văd cracluri, mai puţin pe
faţa vasului, crăpături ce s-au întins, de la suprafaţă, în profunzimea acestuia.
2. Pe SIV/2005, caroul 2, la – 0,40 m, s-a descoperit singurul fragment ce
provine de la un crater lucrat specific acestei categorii (pl. 3/1; 4/1; 9/I1a). Vasul ars
cenuşiu, s-a realizat dintr-o pastă în care s-a introdus foarte multă scoică, şi s-a
modelat din benzi de lut, ce au fost dublate, cum indică spărturile actuale. Doar în
exterior s-a finisat cu specifica angobă brun-pământie, pe care s-a aplicat decorul,
format din benzi liniare incizate, la bază cu mici crestături făcute cu unghia. În
interior, între particulele de scoică folosite ca degresant, ce se văd bine prin finisarea
acestuia, se poate observa şi un foarte mic ciob de la un vas ars cărămiziu.
3. Fragment de castronaş, de dimensiuni mici, descoperit pe SIII/2004, caroul
9b, - 0,70, ce provine de la un văscior, lucrat deosebit de îngrijit (pl. 3/2; 4/2; 9/I2a;
øumăr = 16 cm), din lut amestecat cu şamotă fină. În exterior s-a acoperit cu un strat de
angobă, peste care, pe umăr şi corp s-au incizat benzi formate din şapte linii, cele
vălurite de pe corp, la fel ca şi exemplarul de mai sus, spre baza lor au fost parţial
suprapuse.
4. Alt fragment de castronaş, descoperit în anul 2005, a fost modelat din argilă
degresată cu nisip şi şamotă şi ars cărămiziu cu pete brun-cenuşii. Pe corp are o bandă
vălurită, dublată de mici adâncituri emisferice (pl. 3/3; 4/3; 9/I3a).
5-7. Craterul descoperit pe SIII/2004, carou 14, -0,20-0,40 (ø = 10 cm), a fost,
la fel, acoperit pe gât şi umăr cu o bandă incizată cu un pieptene cu patru dinţi (pl. 3/4;
4/4; 9/I 4a). Din păcate, decorul realizat în pasta cărămiziu-gălbuie, prăfoasă, s-a şters
parţial. Alte două exemplare, singurele care s-au semnalat în acelaşi carou, 13b, -0,20
m, pe SIII/2004 (ø = 9, respectiv 8 cm), modelate din pastă amestecată cu şamotă şi
puţină scoică, au pe buză crestături realizate cu unghia, oblice ca sens, triunghiulare ca
profil, un procedeu folosit în sculptura în lemn. Din unul s-a păstrat doar marginea (pl.
7/1; 8/1; 9/III1a; ø = 8 cm), iar din al doilea şi o parte din umărul îngroşat, ornat cu un
şir de calote sferice, adâncite (pl. 7/2; 8/2; 9/III 2a).
8-9. Fragmente de vase cu pereţii foarte subţiri (4-5 mm), degresate cu multă
şamotă, vizibilă în exterior şi în interior, ce provin din locuri diferite. Pe unul, de pe
SVI/2005, - 0,60, liniile verticale incizate mai adânc, alternează cu altele imprimate
mai superficial (pl. 5/1; 6/1; 9/II 1a); pentru ca pe altul, din SIII/2004, carou 13, - 0,60
m, acestea să fie egal imprimate (pl. 5/3, 3a; 9/II 3a; ø = 24 cm).
Ceramica de interferenţă între ceramica de tip Cucuteni C şi cucuteniană

Cum am menţionat, alte părţi, tot de la vase diferite, sunt specifice speciei de
interferenţă, ce au preluat de la ceramica cucuteniană pasta, arsă cărămiziu, cu pete
brune, de aspect prăfos, iar de la ceramica de tip C şamota fină şi ornamentul incizat
cu pieptenul.
10-13. Câteva corpuri de vase, acoperite în exterior cu incizii fine, au fost
realizate dintr-o pastă degresată cu nisip şi şamotă, care se apropie de categoria
prăfoasă cucutenienă, arsă brun-cărămiziu. Primul, a apărut pe SIV/2005, carou 4, -
0,30-0,40 m (pl. 5/2; 6/2; 9/II 2a; ø = 14 cm); altul pe SIII/2004, carou 9b, -0,70 m (pl.
5/4; 6/4; 9/II 4a; ø = 16 cm) şi a fost acoperit interior cu culoare brună. Tot pe aceeaşi
secţiune s-au aflat, în carourile 8, -0,60 m şi 6, -0,50 m, alte două fragmente ce provin,
posibil, de la baza unor vase cu corpul incizat (pl. 5/5-6; 6/5-6; 9/II 5a-6a; ø = 14; 22
cm). Un crater decorat pe corp cu striuri verticale sau uşor oblice s-a găsit la Bodeşti-
Cetăţuia Frumuşica4.
14-15. Două fragmente, descoperite pe SIII/2004, caroul 9, -0,60 m şi
SV/2005, caroul 2a, -0,50 m, provin de la două vase obţinute din lut amestecat cu
şamotă şi arse semioxidant. Primul s-a ornat, sub buză, cu două şiruri de alveole
alungite, sub care apar liniile incizate (pl. 7/3; 8/3; 9/III 3a), iar al doilea, tot sub
şănţuirea gâtului, cu două şiruri de adâncituri circulare, urmate de linii incizate oblic,
de o parte şi de alta a unui ax vertical, dar uşor mai late decât cele incizate (pl. 7/4;
8/4; 9/III 4a; øcorp = 28). Acesta se apropie cel mai mult de ceramica prăfoasă
cucuteniană, de uz gospodăresc.
*
În stadiul actual al cercetărilor întreprinse în staţiunea Fulgeriş-La trei cireşi,
prin fragmentele de vase de tip C descoperite aici, se argumentează din nou prezenţa
acestei categorii în inventarele complexelor, groapa nr. 2A, sau pe nivelul de locuire
cucutenian. Ele reprezintă importante dovezi pentru definirea specificului ceramicii
cucuteniene în subfaza A3: degresant cu scoică sau şamotă; forme puţine, cratere şi
castroane, de dimensiuni diferite; ornamente din benzi liniare, pe gât dispuse simplu şi
pe corp vălurit.
Între primele vase ce au argumentat clar existenţa acestei categorii în faza
4C. Matasă, Frumuşica. Village préhistorique à céramique peinte dans la Moldavie du

Nord Roumanie, Bucureşti, 1946, p. 68, fig. 27.
Cucuteni A sunt cele de la Fedeleşeni-Vatra Satului5. Mai mult, avându-se în vedere
prezenţa ceramicii de tip C, aşezarea din faza Cucuteni A a fost datată în etapa cea
mai târzieA3b6, deşi, vasele pictate, cum ne informează profesorul Dinu Marin, unul
dintre cei mai buni cunoscători ai ceramicii C şi pictate, nu este aşa de târzie. Au
urmat descoperirile din judeţul Botoşani, unde au apărut vase de acest tip,
fragmentare sau întregibile, la Drăguşeni-Ostrov7. Recent, prin publicarea
monografiei s-a reluat problematica ceramicii de tip C, urmărindu-se şi parametrii
tehnologici ai acesteia, într-un capitol realizat de Gheorghe Gâţă8.
Cele mai de sud locuiri cucuteniene, din zona Dealurilor Tutovei şi Fălciului
sau din nordul Podişului Covurlui, s-au semnalat la Găneşti-La râpa stejarului, dar
mai ales la Bereşti-Dealul Bâzanului şi Bulgarului sau Puricani-Lotul Şcolii, în
aşezări specifice pentru subfaza Cucuteni A3a. În această zonă, încă de la primele
săpături arheologice a apărut un mare număr de fragmente ceramice în raport cu ce se
cunoştea până atunci şi din tipuri diferite de pastă. Ele au fost publicate în rapoarte de
săpături9, dar şi într-un studiu special10. Acestea precum şi aşezările cucuteniene din
nord-estul Câmpiei Române, au avut un anumit rol în stabilirea unor legături cu
vecinii din est sau sud-vest. La fel şi descoperirile de la Fulgeriş-La trei cireşi, pot
confirma, apariţia în această zonă, mai apropiată de comunităţile de păstorii nomazi
originari din stepele nord pontice, în subfaza Cucuteni A3a, a ceramicii de tip C.
Din sudul Podişului Central Moldovenesc menţionăm fragmentele de vase de
tip C descoperite la Dumeşti-Între pâraie11, Crasna-Dealul Albeşti12 sau Chetreşti-
Capul Dealului13. Pentru judeţul Iaşi, recent s-au publicat amplele cercetări
5 I. Nestor, E. Zaharia, Sur la période de transition du Néolithique à l’Âge du Bronze dans

l’aire des civilisations de Cucuteni et Gumelniţa, în Dacia, NS, XII, 1968, p. 17, fig. 1/2; Şt.
Cucoş, Ceramica de tip C din aria culturii Cucuteni, în MemAntiq, IX-XI, 1985, p. 64, fig.
1/1-2.
6 A. Niţu, Continuitatea ceramicii pictate între culturile Cucuteni-Tripolie şi Gorodsk-
Usatovo, în CI, 1977, p. 154.

7 A. Crîşmaru, Contribuţii la o monografie arheologică, Botoşani, 1977, p. 61-62, fig. 42/1-
2; Vl. Dumitrescu, Einige Fragen zur Cucuteni-Kultur im Lichte der Ausgrabungen bei
Drăguşeni, NO der Moldau, Rumänien, ZfA, 7, Berlin, 1973, p. 177-196, fig. 5; Idem,
Unele probleme ridicate de aşezarea cucuteniană de la Drăguşeni, în Din trecutul
judeţului Botoşani, Botoşani,1974, p. 33-46, fig. 4.
8 S. Marinescu-Bîlcu, A. Bolomey, Cucutenian community, contributions by Marin
Cârciumaru, Gheorghe Gâţă, Georgeta El Susi, Adrian Muraru, Tübingen, Ed.
Enciclopedică, Wasmuth Verlag, 2000, p. 104-110; 126-129, fig. 113-114; 151-155.
9 I. T. Dragomir, Săpăturile arheologice din aşezarea cucuteniană de la Bereşti (Dealul
Bulgarului, jud. Galaţi), Materiale, Bucureşti, 1983, p. 70-81; Idem, Principalele rezultate
ale săpăturilor arheologice de la Bereşti-Dealul Bulgarului (1981), judeţul Galaţi, în
MemAntiq, IX-XI, 1985, p. 101-102, fig. 19/3; 20/1-2, 4-5; 21/1.
10 Idem, Elemente stepice «Cucuteni C» descoperite la Bereşti (jud. Galaţi), în SCIVA, 33,
4, 1982, p. 422-429.
11 R. Alaiba, Şantierul arheologic Dumeşti, sub tipar.
12 Eadem, V. Merlan, Noi semnalări de ceramică de tip Cucuteni C şi Horodiştea-
Erbiceni-Gordineşti, în Thraco-Dacica, XXII, 1-2, 2001, fig. 2/5.
13 R. Alaiba, Cercetări arheologice la Chetreşti-Capul Dealului, jud. Vaslui, Campaniile
1988, 1992, raport final, în CercIst, XVIII-XX, Iaşi, 2002, fig. 23.
arheologice de la Cucuteni-Cetăţuie, întreprinse între anii 1961-1966, de M. Petrescu-
Dîmboviţa, în timpul cărora s-au descoperit peste 400 de fragmente de vase de tip C,
în majoritate degresate cu scoici, din toate fazele14. Dinspre sudul judeţului sunt
importante săpăturile de la Scânteia-La Nuci, din etapa Cucuteni A3, între fragmentele
de tip C sunt şi puţine părţi de vase ornate cu impresiuni de şnur înfăşurat, ulterioare
fazei Cucuteni A15.
Numeroase menţionări se găsesc şi în Repertoriul arheologic al judeţului Iaşi,
în care s-au adus în discuţie un număr de 26 de vase descoperite în 10 localităţi
diferite, din faza Cucuteni A de la: Bălţaţi-Cantonul CFR, com. Bălţaţi16 şi Lunca
Prutului-Dealul La Movilă, com. Trifeşti17.
Unul dintre fenomenele cultural-istorice care au marcat studiile semnate de M.
Gimbutas, şi istoriografia secolului XX, se referă la preistoria indo-europenilor. Cu
curaj, preistoriciana americană de origine lituaniană, şi-a argumentat teoriile, pornind
de la informaţii reale, puse la dispoziţie de cercetările arheologice ale neo-eneoliticul
Europei – Old European Civilization (1973) şi mai ales de religia acesteia
Goddesses and Gods of Old Europe (1989). În valul de interpretări teoretice cu
privire la originea indo-europenilor, publicate şi analizate la noi de Th. Simenschi şi
Gh. Ivănescu18, M. Gimbutas îşi argumenta teoriile cu dovezi reale. La mijloc de
secol XX, a conturat, prima dată, teoria pătrunderii unor elemente stepice nord
pontice, a păstorilor nomazi în căutare de sare şi păşuni, în mediul geografic al
civilizaţiilor de agricultori ai “Vechii Europe”. Asupra acestei teorii a revenit
constant19. Migraţia popoarelor curganice, cum a afirmat în repetate rânduri, a fost
raportată complexului proces de indo-europenizare20.
Pornind, cu deosebire de la ceramica cu impresiuni de şnur, ca primă categorie
ornată cu acest motiv, considerată a fi specifică triburilor de stepă, S. Morintz şi P.
Roman21 au conturat câteva fenomene cultural-istorice generale pentru sud-estul
14 R. Alaiba, Ceramica de tip Cucuteni C, în M. Petrescu-Dîmboviţa et alii, Cucuteni-

Cetăţuie. Săpăturile din anii 1961-1966. Monografie arheologică, în Bibliotheca Memoriae
Antiquitatis, XIV, 2004, p. 229-244, fig. 225-243; 244/5.
15 V. Chirica, M. Mantu, S. Ţurcanu, M. Geba, A. Huşleag, Scânteia. Cercetare arheologică
şi restaurare, Iaşi, Ed. Helios, 1999, p. 118, 120-121, nr. 246, 257, 259.
16 V. Chirica şi M. Tanasachi, Repertoriul arheologic al judeţului Iaşi, 1984, p. 45, fig. 5/2.
17 Ibidem,1985, p. 410, fig. 35/10, 13, 15.
18 Th. Simenschi şi Gh. Ivănescu, Gramatica comparată a limbilor indo-europene,
Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1981, p. 145-189.

19 M. Gimbutas, The Indo-Europeans Archeological Problems (American
Anthropologist), 65, nr. 4, p. 815-836, în germană Die Indoeuropäer, Archäologische
Probleme, în Die Urheimat der Indogermanen, Darmstadt 1968, p. 538-571; Eadem, Proto-
Indo-European Culture: The Kurgan Culture during the Fifth, Fourth and Third
Millenia B.C., în Indo-European and Indo-Europeans, Philadelphia, 1970, p. 155-197.
20 Eadem, Civilizaţie şi cultură. Vestigii preistorice în sud-estul european, traducere Sorin
Paliga, note şi prefaţă de Radu Florescu, Ed. Meridiane, Bucureşti 1989.

21 S. Morintz, P. Roman, Aspekte des Ausgangs des Äneolithikums und der
Übergangsstule zur Bronzezeit im Raum der Niederdonau, în Dacia, NS, XII, p. 45-128;
Idem, Asupra perioadei de trecere de la eneolitic la epoca bronzului la Dunărea de Jos,
SCIV, 19, 4, 1968, p. 555 şi urm.
Europei. În volumul semnat de P. Roman, A.-M. Dodd-Opriţescu şi Pál János
publicat de binecunoscuta editură Philipp von Zabern, din Mainz, sunt discutate pe
larg cele patru momente privind cronologia şi periodizarea ceramicii şnurate. În prima
se încadrează şi ceramica de tip C din cadrul civilizaţiei Cucuteni22.
Importanţa acestor descoperiri a atras şi atenţia lingviştilor. Th. Simenschy şi
Gh. Ivănescu, în introducerea la Gramatica comparată a limbilor indo-europene,
au subliniat, de asemenea, importanţa pentru dezvoltarea lingvisticii indo-europene a
cunoaşterii specificului unor epoci istorice documentate arheologic23. Totodată,
subliniem din nou atenţia acordată de ei teoriei „Gimbutas” şi ceramicii decorate cu
un instrument în formă de pieptene, ulterior şi cu impresiuni de şnur.
În schimb pentru Georges Dumézil, studiile de mitologie comparată nu au nici
măcar tangenţe cu cel al cercetării societăţilor vechi indo-europene. Pentru el
informaţiile arheologice „nu revelează nimic cu privire la evenimentele preistoriei –
migraţii, aşezări, contacte, imperii efemere sau trainice, triumfuri şi catastrofe –, cu
urmările lor etnice şi sociale”24.
La céramique de type C découverte dans la station Fulgeriş-Dealul Fulgeriş,

com. de Pânceşti, dép. De Bacău
Résumé
Dans la station Fulgeriş-Dealul Fulgeriş on découverte aussi la céramique de type

Cucuteni C, qui fait le sujet de cet article. La céramique de type Cucuteni C c’est un élément
important pour le définit la spécifique de la céramique cucuteniene de la phase A.
22 P. Roman, A. Dodd-Opriţescu, Iános Pál, Beiträge zur problematik der Schnurverzierten

Keramik Südosteuropas, Balkankomission, Mainz am Rhein, Verlag Philip von Zabern,
1992, p. 27 şi urm., pl. 1-5.
23 Th. Simenschi, Gh. Ivănescu, op cit., p. 175-176.
24 G. Dumézil, Zeii suverani ai indo-europenilor, a III-a ediţie revăzută şi corectată de Petru
Creţia, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997, p. 208.

Pl. 1. Staţiuna Fulgeriş-La trei cireşi – cadru geografic.
Pl. 2. Fulgeriş-La trei cireşi. Staţiunea Fulgeriş.
Pl. 3. Fulgeriş-La trei cireşi. Fragmente de cratere 1, 4-5; castroane 2-3; degresate cu
şamotă 2-4 şi scoică 1, 5. Ceramica de tip C. Etapa Cucuteni A3.
Pl. 4. Fulgeriş-La trei cireşi. Fragmente de cratere 1, 4-5; castroane 2-3; degresate cu
şamotă 2-4 şi scoică 1, 5. Ceramica de tip C. Etapa Cucuteni A3.
Pl. 5. Fulgeriş-La trei cireşi. Fragmente de vase degresate cu şamotă 1-6. Ceramica de
tip C. Etapa Cucuteni A3.
Pl. 6. Fulgeriş-La trei cireşi. Fragmente de vase degresate cu şamotă 1-6. Ceramica de
tip C. Etapa Cucuteni A3.
Pl. 7. Fulgeriş-La trei cireşi. Fragmente ceramice: 1-2 castroane; fragmente 3-4; specia
de interferenţă între ceramica C şi ceramica cucuteniană 1-2. Etapa Cucuteni A3.
Pl. 8. Fulgeriş-La trei cireşi. Fragmente ceramice: 1-2 castroane; fragmente 3-4; specia
de interferenţă între ceramica C şi ceramica cucuteniană 1-2. Etapa Cucuteni A3.
Pl. 9. Detalii din decorul vaselor de la Fulgeriş-La trei cireşi.
Etapa Cucuteni A3.
DOUĂ STRECURĂTORI BASTARNE DIN AŞEZAREA CARPICĂ
DE LA ROŞIORI-DULCEŞTI (JUD. NEAMŢ)
George Dan Hânceanu
În vara anului 2005 am continuat săpăturile arheologice pe şantierul deschis în

anul precedent şi situat pe terasa superioară a râului Moldova, din apropierea satului
Roşiori, comuna Dulceşti. Scopul acestei campanii era de a dezveli în totalitate
anumite vestigii, ce au fost doar parţial cercetate, dar şi trasarea de noi secţiuni, în
cadrul aşezării dacilor liberi (secolele II-III d.Hr.).
Plecând de la aceste considerente am urmărit, pe lângă trasarea unei noi
secţiuni (SIV), deschiderea unei casete (Cas.1 – 10m x 4m), ataşată SIII (trasată în
2004), prin care să surprindem laturile unui posibil bordei antic, ce părea a se
prefigura la acea dată (2004). După ce am atins adâncimea de -0,80 m ne-am dat
seama că avem de-a face cu două gropi antice, de dimensiuni mari (Gr.1 de provizii,
cu diametrul de 1,10m şi Gr.2 menajeră, cu diametrul de 1,50 m). Existenţa celor
două gropi a eliminat ipoteza bordeiului antic, ale cărui eventuale laturi nu au apărut
în suprafaţa cercetată.
Până să depistăm conturul celor două gropi, am surprins în nivelul antic (sec.II-
III d.Hr.), din Cas.1 a SIII, răspândite pe suprafaţa solului, dinspre latura estică, la o
adâncime de -0,60 m, resturile ceramice a două strecurători, care surprind prin formă
şi modul lor de realizare. După anumite caracteristici (pastă, formă, culoare, mod de
realizare) ne-am dat seama că sunt două exemplare diferite de strecurători, nespecifice
populaţiei dacilor liberi. În lipsa unor analogii certe, credem pe baza trăsăturilor
amintite şi verificate, că cele două strecurători aparţin populaţiei bastarne, „prezentă”
în aşezarea de la Roşiori-Dulceşti printr-o gamă variată de fragmente ceramice
(provenite de la căni, căniţe, urne, vase de provizii, străchini) cu sau fără model,
lustruite sau nelustruite, fine sau grosiere1. În ciuda acestor dovezi, nu am surprins
încă stratigrafic, în aşezarea amintită, vreun nivel de locuire din secolele IV-II î.Hr, cu
toate că, alături de ceramica bastarnă s-au descoperit şi forme ceramice dacice din
aceeaşi perioadă. Aşadar, există posibilitatea ca aceste urme ceramice să fie rezultatul
unor schimburi comerciale sau al existenţei unui grup de bastarni, care a convieţuit o
perioadă cu autohtonii de pe terasa Moldovei, după care a migrat în alte regiuni sau a
fost asimilat, în timp, de locuitorii zonei respective.
În cele ce urmează, voi descrie cele două strecurători2, care au fost identificate
1 În vederea depistării acestor forme ceramice şi a caracteristicilor sale am consultat articolele semnate de
Mircea Babeş, Dacii şi bastarnii, în MemAntiq, II, 1970, p.215-236 şi de Radu Vulpe, Săpăturile de la
Poieneşti din 1949 (necropola bastarnă), în Materiale arheologice, I, 1953, p.310-433, iar ca
monografie, lucrarea lui M. Babeş, Die Poieneşti-Lukaševka-Kultur, Bonn, 1993.
2 Mulţumesc pe această cale colegilor, Lăcrămioara Băcăoanu şi Dan Spătariu, pentru efortul depus în
vederea restaurării şi desenării celor două obiecte.
în stratul de cultură, cu 0,20m mai sus faţă de cele două gropi antice (Gr.1, Gr.2), ce
au furnizat un bogat material arheologic, ceea ce exclude apartenenţa lor la una din
cele două vestigii semnalate:
Prima strecurătoare (fig.1) a fost restaurată din 11 fragmente ceramice, care
au permis conturarea ei, fără a se ajunge la finalizarea vasului, în partea sa inferioară.
Recipientul este făcut la mână, din pastă bună, de culoare neagră, uşor lustruită dar şi
uzată pe alocuri, cu câteva urme gălbui, probabil datorate apropierii de o sursă de
căldură (aşezată pe un cuptor sau în preajma unei vetre de foc). Gura este strâmbă şi
implicit vasul are unele deviaţii. Dimensiunile ei sunt următoarele: înălţimea variază
între 11,5-12,5cm, datorită gurii tocite, care aşa cum aminteam este strâmbă;
diametrul gurii este de 14,5-15cm, iar diametrul fundului, care nu este terminat, atinge
9cm. După modul de turnare al vasului se pare că strecurătoarea dispunea de un fund
conic. Găurile sunt răspândite pe întreaga sa suprafaţă, fiind făcute până aproape de
buza vasului, ceea ce-i oferea un mare randament, fiind total diferită comparativ cu
strecurătorile dacice care aveau perforaţiile mult mai jos. Nu dispune de torţi sau de
un alt sistem de prindere, ceea ce ne sugerează amplasarea ei pe un postament, în
vederea strecurării apei, laptelui sau a brânzii, cunoscut fiind faptul că bastarnii erau
crescători de animale. De asemenea, în interiorul sau exteriorul vasului putea fi pusă
şi o pânză care să strângă conţinutul strecurat, permiţând scurgerea impurităţilor.
A doua strecurătoare (fig.2) a fost reconstituită doar din patru fragmente
ceramice ce denotă un vas cu o deschidere mai mare a gurii, fapt ce permitea
strecurarea unei cantităţi mai mari decât cu primul recipient. Vasul este realizat la
mână, din pastă bună, de culoare neagră, uşor lustruită. Dacă precedenta nu avea
finalizat fundul (posibil conic), aceasta are fundul uşor conic, care nu se termină
printr-o alipire a pereţilor părţii inferioare ci printr-un mic tub circular, ce dezvăluie
un spaţiu gol de 7cm diametrul. Gura strecurătorii nu este terminată, dar şi-n aceste
împrejurări ne dezvăluie o capacitate mai mare, având 20cm diametrul. Înălţimea
provizorie este de 11cm. Aşadar, dacă prima strecurătoare nu avea fundul finalizat,
cea de-a doua nu are gura terminată, din lipsa materialului ceramic. Important este
faptul că pe lângă diametrul mare al gurii, găurile sunt dispuse pe întreaga suprafaţă a
vasului, ceea ce-i oferea un mare randament. Aşa cum menţionam, fundul se încheie
cu un tub circular, a cărui margine este uşor tocită, probabil în urma utilizării. Întrucât,
în zona inferioară strecurătoarea nu are pereţii uniţi ci se termină cu un tub, ce
dezvăluie prezenţa unui spaţiu gol, credem că recipientul era aşezat pe un dispozitiv
drept, astfel ca prin ricoşeu, lichidul (apa, laptele, zărul) să fie eliminat prin
perforaţiile vasului. De asemenea, în interiorul ori exteriorul recipientului era aşezată
o pânză cu scopul colectării conţinutului (brânză) şi în acelaşi timp să permită
scurgerea lichidului ineficient (zăr). Nici acest exemplar nu dispune de torţi, astfel că,
ambele exemplare puteau fi aşezate, în momentul folosirii, pe un postament, în
interiorul unui vas cu gura foarte largă, în vederea colectării lichidului scurs prin
perforaţii.
*
La începutul acestui articol aminteam că, în situl de la Roşiori-Dulceşti s-a
descoperit un bogat material ceramic (fragmentar), de factură bastarnă, fără a fi încă
susţinut de prezenţa unui strat de cultură specific secolelor III-II î.Hr. Pe baza
analogiilor cu obiectele găsite în necropolele de la Poieneşti (jud. Vaslui)3, Boroseşti
(jud. Iaşi)4, dar şi-n aşezările de la Ghelăieşti (jud. Neamţ)5 şi Boroseşti (jud. Iaşi)6 am
reuşit restaurarea altor două recipiente bastarne (un vas-urnă şi o străchină), provenite
din inventarul aşezării de pe malul Moldovei7. Însă, în privinţa celor două strecurători
situaţia analogiilor nu este clară, întrucât nu am găsit să le comparăm cu un recipient
întreg, ci doar cu fragmentele bastarne de la Boroseşti-Iaşi8, care totuşi prin modul de
realizare (la mână, cu aceeaşi distribuţie a perforaţiilor, care încep chiar din buza
vasului) formă, pastă, culoare permit să atribuim cele două exemplare sferei de
circulaţie bastarnă.
Prezenţa numeroaselor fragmente de origine bastarnă din aşezarea carpică de la
Roşiori-Dulceşti nu ne surprinde, dacă ţinem seama de dispunerea graniţei de sud a
grupei Poieneşti-Lukaşevka (Piatra Neamţ-sud de Roman-Crasna-Tiraspol), fapt ce
corespunde cu aria de răspândire a bastarnilor9.
La final, credem că importanţa descoperirii celor două exemplare constă în
argumentarea uneia dintre ocupaţiile de bază ale triburilor bastarne (creşterea
animalelor), dar şi a faptului că permit (împreună cu alte dovezi ceramice) ipoteza
prezenţei unui grup germanic în aşezarea dacilor de pe malul Moldovei sau a
eventualele schimburi comerciale desfăşurate în cadrul comunităţii de la Roşiori-
Dulceşti.
Deux passoires bastarnes provenant d’un établissement des carpes de Roşiori-

Dulceşti (Dép. de Neamţ)
Résumé
Pendant l'année 2005 on a dévéloppé l'effort de rechèrche sur le chantier

archéologique de Roşiori – Dulceşti. Par conséquence on a élargi la séction III (SIII –
ouverte depuis 2004) à l'aide d'une cassette additionnelle; la couche culturelle a révèle
l'existence des deux passoires bastarnes encadrés du point de vue chronologique dans
les siècles III-II avant J.C. On a aussi découvert d'autres fragments céramiques de
provenance bastarne (le laboratoire de restauration nous a fourni un vase-de type urne
et une écuelle).
La présence des deux passoires, travaillées à main, polies, noires temoigne
d'une des activités que les tribus bastarnes accomplissaient (l' élevage), mais nous
indique en même temps leur présence près de la communauté dace de la terrasse de la
rivière Moldova.
3 Radu Vulpe, op.cit., p.310-433.

4 M. Babeş, Die Poieneşti-Lukaševka-Kultur, p.185, planşele 2/13 b; 3/16 b; 4/23 a.
5 Ibidem, p.199, planşa 26/1.
6 Idem, Dacii şi bastarnii, p.223, fig.2.
7 Asupra acestor obiecte voi reveni cu amănunte într-un articol viitor.
8 M. Babeş, Die Poieneşti-Lukaševka-Kultur, Bonn, 1993, p.184, planşa 20/7-9.
9 Idem, Dacii şi bastarnii, în Mem.Antiq., II, 1970, p.217-218.
Fig. 1 - Strecurătoare bastarnă, lucrată la mână, de culoare neagră.
Passoire bastarne, travaillé à main, couleur noire.
Fig. 2 – Strecurătoare bastarnă, lucrată la mână, de culoare neagră.

Passoire bastarne, travaillé à main, couleur noire.
DAVA ŞI CENTRE DE AUTORITATE
Daniel David
Baza esenţială a informaţiilor referitoare la Dacia preromană este reprezentată
de dovezile arheologice. În acest sens, habitaturile constituie o sursă de informaţii
preţioasă, dar valorificată inegal. Astfel, arheologii au manifestat o relativă lipsă de
interes pentru investigarea aşezărilor modeste, de tip „rural”, concentrându-şi atenţia
asupra staţiunilor cu statut deosebit, considerate atractive din perspectiva unor
descoperiri spectaculoase. Din acest motiv, cunoştinţele despre dava şi cetăţi, deşi
destul de fragmentare, sunt mult mai consistente.
Aşezările care au evoluat spre un stadiu protourban în spaţiul carpato-dunărean
au fost denumite „oraşe” (πόλεις) de către autorii antici (Diodor, XXI, 12, 2; Cl.
Ptolemaios, Geogr., III, 8, 4; Arrian, Anab., I, 4, 5), dar pentru definirea lor se
utilizează termenul dava (δαυα), ce apare ca sufix al unor toponime; termenul
respectiv apare într-o formă independentă într-o singură lucrare şi într-o grafie coruptă
(Hesychios din Alexandria, Λεβα), definind „oraş la traci). Semnificaţia termenului
dava este încă nelămurită, existând ipoteze diferite. V. Pârvan şi I.I. Russu, pornind
de la argumente lingvistice, interpretau dava drept „aşezare în general”1, în timp ce
pentru Vl. Georgiev reprezenta „oraş”2. Teoria lui I.I. Russu a fost preluată, pentru un
anumit stadiu, şi de I. Glodariu, care aducea în sprijinul teoriei sale argumentul că
numele principalului centru rezidenţial al Daciei, Sarmizegethusa to basileion, nu
conţine respectivul sufix3. O altă ipoteză sugerează că dava reprezintă o „fortificaţie”
în general4.
I.H. Crişan definea dava drept un centru politic, economic şi religios, similar
cu oppidum5. M. Babeş consideră că prin termenul discutat trebuie indicate „marile
aglomerări, uneori fortificate, desemnate în limba vorbită de localnici prin cuvântul
dava (...). Răspândite în întreaga Dacie, mai ales pe cursurile marilor râuri, aceste
staţiuni fuseseră (...) centre politice ale triburilor, locuri de cult şi, totodată, centre ale
vieţii economice...”6. o opinie similară o are şi A. Vulpe: „prin dava trebuie înţeles un
cuvânt similar celui latin oppidum (fortăreaţă), dar şi centru rezidenţial (politico-
religios), meşteşugăresc şi comercial7. În acelaşi sens s-a pronunţat şi K. Strobel, care
1 V. Pârvan, Getica. O protoistorie a Daciei, 1926, p. 277; I.I. Russu, Limba traco-dacilor, 1967, p. 162.
2 Vl. Georgiev, Trakite i tehnijat ezik, Sofia, 1977, p. 184-186, 257-260.
3 I. Glodariu, Arhitectura dacilor – civilă şi militară (sec. II î.e.n.-I e.n.), 1983, p. 72-73 (citată în
continuare Arhitectura)
4 Florentina Preda, în Drobeta, 4, 1980, p. 59-72; Margarita Tačeva, în vol. The Thracian World at the
Crossroads of Civilisation, I, Bucureşti, 1997, p. 547-557.

5 I.H. Crişan, Burebista şi epoca sa, 1977, p. 290 şi urm.
6 M. Babeş, în Istoria Românilor, I, 2001, p. 799; autorul s-a pronunţat anterior în aceeaşi direcţie în SCIV,
25, 1974, 2, p. 217 şi urm; idem, în vol. Palast und Hütte. Bauen und Wohnen im Altertum, Mainz am
Rhein, 1982, p. 461-472; idem, în ArhMold, 17, 1994, p. 53; idem, în EAIVR, II, 1996, p. 27-28.
7 A. Vulpe, în Istoria Românilor, I, 2001, p. 427; autorul a exprimat o opinie similară în M. Zahariade, A.
Vulpe, Geto-dacii în istoria militară a lumii antice, 1987, p. 46 sau A. Vulpe, în CICSA, 1-2, 1998, p. 5.
afirma că „tipul dava este definit ca o caracteristică a culturii dacice din sec. I a.Chr.-I
p.Chr. în sensul de aşezare centrală fortificată sau cu o parte fortificată”, fiind
necesară „distincţia între fortificaţii (cetăţi) şi aşezări întărite. Numai cele din urmă pot
fi considerate dava”8. În ultimul timp, şi I. Glodariu a ajuns la părerea că dava
reprezintă centre militare, economice, politico-administrative şi religioase9.
Cea mai plauzibilă este ipoteza Crişan-Babeş-Vulpe, mai ales dacă se iau în
calcul acele dava identificate arheologic (ex.: Argedava-Popeşti, Buridava-Ocniţa,
Petrodava-Piatra Neamţ, Piroboridava-Poiana, Tamasidava-Răcătău, Zargidava-Brad,
Ziridava-Pecica). Acest tip de aşezare indică o centralizare a activităţilor importante,
fiind centre politico-economico-religioase ale unui anumit teritoriu, concentrând
activităţi meşteşugăreşti şi comerciale, fiind reşedinţă religioasă cu rol în centrul tribal
şi, uneori, sediu de garnizoană10.
Acele dava identificate arheologic aparţin cu precădere zonelor de deal şi
câmpie, dar aproape sigur au existat şi în regiunile montane. Este vorba de unele
staţiuni considerate cetăţi dar care, pornind de la o serie de elemente („acropolă” cu
edificii de excepţie, inventar de calitate, aşezări deschise adiacente), se apropie de
particularităţile unei dava. Problema ar putea fi elucidată, şi parţial, printr-o analiză
combinatorie a siturilor susceptibile a fi dava, însă demersul este dificil din cauza
stadiului cercetării şi publicării. Relativa „subţirime” a depunerii arheologice din
incintele fortificate ale obiectivelor ce pot fi considerate dava din zonele montane
poate fi pusă şi pe seama amplasamentului, care nu permitea o locuire intensă şi că
„acropola”-citadelă era un spaţiu doar al elitei. Argumentele pentru catalogarea în
rândul dava a unor staţiuni montane şi submontane – considerate cetăţi – sunt:
„acropolă” sub forma unei citadele, edificii publice de cult (Băniţa, Bâtca Doamnei,
Blidaru-Pietroasa lui Solomon, Căpâlna, Cetăţeni, Costeşti, Piatra Craivii, Piatra
Roşie, Polovragi), reşedinţe aristocratice de tipul turnurilor-locuinţă (Blidaru,
Căpâlna, Cetăţeni, Costeşti, Divici, Tilişca), lucrări de terasare pentru extinderea
suprafeţei locuibile, aşezări „civile” pe terase (cea mai importantă – încă necercetată –
se află la Faţa Cetei, lângă Vârful lui Hulpe) sau la baza „acropolei”, morminte
princiare (Cetăţeni, Cugir, Tilişca, posibil Costeşti).
Astfel, în lipsa unor criterii sigure, ne aflăm în situaţia de a include în rândul
dava aşezări diferite structural (ex. Brad, Cârlomăneşti, Pecica, Piscul Crăsani,
Poiana, Popeşti, Radovanu, Răcătău, în raport cu Băniţa, Blidaru, Căpâlna, Costeşti,
Piatra Craivii, Piatra Roşie, Tilişca ş.a.). În acest sens putem folosi ca model siturile
de la Brad (identificat cu Zargidava) şi Bâtca Doamnei (interpretat Petrodava), care,
deşi nu sunt comparabile, au fost incluse de majoritatea specialiştilor în aceeaşi
categorie de habitat. Existând această observaţie, putem presupune diferenţe
structurale între dava din zonele montane şi cele din regiunile mai joase.
Elementele definitorii pentru o aşezare de tip dava par a fi următoarele:
8 K. Strobel, în SCIVA, 49, 1998, 1, p. 66, nota 17.
9 I. Glodariu, în Istoria Românilor, I, 2001, p. 727-729.
10 Am luat în considerare unele aprecieri făcute de prof.univ.dr. M. Babeş (referat la lucrarea de doctorat a
autorului articolului) şi acad. A. Vulpe (conducătorul lucrării respective).
intensitate de locuire, „acropolă” (fortificată sau nu) cu edificii publice sau private de
excepţie (în special sanctuare), atestarea activităţilor productive şi comerciale,
inventar deosebit, aşezări cu statut de „satelit”, morminte aristocratice. Puţine staţiuni
îndeplinesc toate aceste criterii (ex. Brad, Piscul Crăsani, Poiana, Popeşti, Radovanu),
însă lipsa unuia dintre elementele sus-menţionate nu poate fi un argument decisiv
împotriva catalogării propuse.
Sectorul principal al unei dava este „acropola”; dezvelirea unor construcţii
spectaculoase şi inventarul sugerează că avea un statut aparte, destinat elitei, şi
reprezintă, de regulă, nucleul cel mai vechi al aşezării, prezentând diferenţe în raport
cu sectorul aşa-zis „civil”. Pornind de la observaţiile de mai sus, se disting două tipuri
de „acropolă”: 1. sector (fortificat sau nu) individualizat faţă de restul aşezării, cu
depuneri consistente şi complexe de excepţie (ex. Brad, Cârlomăneşti, Maja Kopanja,
Ocniţa, Pecica, Piscul Crăsani, Popeşti, Răcătău, Satu Nou etc.); 2. citadelă în poziţie
dominantă, adăpostind reşedinţe aristocratice şi edificii comunitare, cu o locuire
obişnuită nesemnificativă; uneori construcţiile sunt amplasate pe terase antropogene
extramuros (ex. Băniţa, Bâtca Doamnei, Blidaru, Căpâlna, Cetăţeni, Costeşti, Piatra
Craivii, Piatra Roşie, Polovragi, Tilişca).
O caracteristică importantă a aşezărilor de tip dava este asociată cultului
comunitar, conctretizată prin descoperirea unor sanctuare absidate liniare/
rectangulare (Brad, Bucureşti-„Tei”, Cârlomăneşti, Cetăţeni, Malaja Kopanja, Pecica,
Popeşti, Piatra Roşie, Piscul Crăsani, Solotvino, posibil Copăcel, Şimleul Silvaniei),
rectangulare simple (Cârlomăneşti, Ocniţa, Radovanu, posibil Borduşani, Bucureşti-
„Mihai Vodă”, Popeşti, Satu Nou, Vlădiceasca), absidate complexe/ circulare cu
compartiment central rectangular absidat (Brad), circulare simple (Pecica, posibil
Piatra Craivii, Polovragi) sau cu aliniamente de plinte (Băniţa, Bâtca Doamnei,
Blidaru-Pietroasa lui Solomon, Căpâlna, Costeşti, Piatra Craivii, Piatra Roşie). În
unele dintre edificiile comunitare religioase – sanctuare absidate liniare sau
rectangulare simple – au fost descoperite eschara (Borduşani, Bucureşti-„Mihai
Vodă”, Cârlomăneşti, Piscul Crăsani, Popeşti, Radovanu, Satu Nou, Vlădiceasca);
amenajări similare – probabil asociate cultului casnic – au fost descoperite şi în
construcţii probabil cu rol de locuinţe. Pe „acropola” unor dava au fost cercetate
complexe speciale, considerate „fântâni votive” (Brad, Poiana, Popeşti şi Răcătău;
ultimele cercetări indică posibilitatea ca amenajarea de la Popeşti să fi fost fântână/
cisternă).
În preajma unor aşezări oppidane au fost descoperite morminte princiare: Brad,
Cetăţeni, Cugir, Piscul Crăsani, Poiana, Popeşti, Radovanu, Tilişca, posibil Costeşti şi
Satu Nou11; un mormânt similar a fost cercetat la Călan-Streisângeorgiu12, la o
11 A. Vulpe, în Thraco-Dacica, 1, 1976, p. 193-215; M. Babeş, în SCIVA, 39, 1988, 1, p. 3-32; V. Sîrbu,
Credinţe şi practici funerare, religioase şi magice în lumea geto-dacilor, 1993; Cronica, Călăraşi,
1998, p. 65-66 (Costeşti); Cronica cercetărilor arheologice din perioada 1983-1992, Bucureşti, 1997, p.
84 (Satu Nou).
12 V. Eskenasy, în SCIVA, 28, 1977, 4, p. 603-609; A. Rustoiu, Războinici şi artizani de prestigiu în
Dacia preromană, 2002, p. 47 şi urm.
distanţă nu prea mare de Costeşti, Blidaru şi Piatra Roşie.
În privinţa repartiţiei complexelor de cult se observă că sanctuarele
rectangulare simple şi eschara se concentrează în regiunea extracarpatică – în special
în Muntenia – într-o zonă pe care o putem interpreta „getică”, iar sanctuarele cu
aliniamente sunt caracteristice zonei intracarpatică, interpretabilă ca „dacică”. De
asemenea, în multe aşezări – protourbane sau rustice – au fost descoperite gropi ce
conţineau schelete umane („descoperiri macabre”), considerate a fi dovezile unor
sacrificii13.
O problemă încă nerezolvată priveşte structura unei dava: doar staţiunea
rezidenţială, formată din „acropolă”, aşezarea deschisă adiacentă şi eventualele
aşezări-„satelit”, sau mai multe centre rezidenţiale situate la distanţe mici între ele,
formând un ansamblu de aşezări întărite şi rurale: A. Vulpe crede că ambele variante
sunt corecte, considerând dava atât obiectivele de la Brad, Pecica, Poiana, Popeşti
ş.a., cât şi concentrările de aşezări rezidenţiale din zona Piatra Neamţ (Bâtca
Doamnei, Bolovoaia, Cozla, Piatra Şoimului), bazinul Trotuşului (Moineşti, Tiseşti)
sau din sudul Depresiunii Ciucului14. Această ipoteză are doar un caracter speculativ
ce nu poate fi confirmată sau nu doar cu ajutorul arheologiei.
Un alt aspect neclar este stabilirea teritoriului aflat sub autoritatea unei dava; în
general, se observă că aşezările cu posibil statut de „satelit” se concentrează pe o rază
de 20-25 km în jurul „acropolei”. Însă, pornind de la stadiul cercetării aşezărilor rurale
(şi nu numai), se impune o maximă prudenţă când stabilim relaţii între situri pornind
doar de la situaţia topografică, fără siguranţa unei contemporaneităţi. Concentrări de
obiective rurale – cu observaţia că marea majoritate au fost depistate prin cercetări de
suprafaţă, având un grad ridicat de incertitudine cronologică – au fost stabilite în
preajma staţiunilor de la Brad, Covasna, Miercurea Ciuc, Moigrad, Ocniţa, Pecica,
Piatra Craivii, Piatra Neamţ, Poiana, Popeşti, Radovanu, Răcătău, Sighişoara, Şimleul
Silvaniei, Vlădiceasca ş.a.
Pentru zonele în care n-au fost identificate aşezări susceptibile a fi dava, se
pune întrebarea dacă nu cumva acest statut era asociat celei mai importante aşezări
din zona respectivă, chiar dacă prezintă trăsături rustice. Astfel, rolul de centru
politico-economico-religios poate fi atribuit staţiunii care se individualizează faţă de
aşezările din zonă prin suprafaţă, grosimea depunerii, activitatea productivă,
complexe de cult, clădiri mai pretenţioase etc. (de ex., siturile de la Bâzdâna, Beclean,
Berindia, Borduşani, Copăcel, Tăşnad, Vlădiceasca – unele fortificate – se evidenţiază
în raport cu aşezările din jur). În aceste condiţii, când nu toate staţiunile ce par să
reprezinte aşezări cu importanţă economică, politică şi religioasă prezintă
particularităţile unei dava, se poate utiliza pentru definirea lor termenul „centru de
autoritate”; astfel, orice dava este un centru de autoritate dar nu şi invers.
Cele mai reprezentative aşezări ale civilizaâiei geto-dace „clasice” sunt cele de
la Grădiştea de Munte-„Dealul Grădiştii” (identificată cu Sarmizegethusa to
13 M. Babeş, op.cit., 1988, p. 13-16.
14 A. Vulpe, în vol. Faţetele istoriei. Omagiul academicianului Ştefan Ştefănescu, 2000, p. 408 şi urm.
basileion)15 şi Racoş-„Tepeiul Ormenişului”16. Cele două obiective au un caracter
excepâional indicat de densitatea locuirii, arhitectură specială, concentrare de
monumente de cult, sistem defensiv, artefacte deosebite ş.a. Amplasamentul
respectivelor situri, în special pentru regiunea Munţilor Orăştiei – nefavorabil unei
vieţi cotidiene normale – sugerează un caracter aparte, probabil sacru. Amenajările
din cele două aşezări indică un efort social apreciabil, subliniind statutul special.
Monumentele publice de cult dezvelite pe Dealul Grădiştii şi Tepeiul Ormenişului
constau din sanctuare absidate (complexe şi liniare), circulare simple şi cu aliniamente
de plinte, majoritatea concentrându-se în „zone sacre”: terasele X-XI de pe Dealul
Grădiştii şi „acropola” de la Racoş. În apropierea Sarmizegethusei există câteva
staţiuni cu statut aparte, asociat în special cultului: Feţele Albe (ansamblul de terase
de la „Şesul cu brânză” prezintă analogii de amenajare cu „zona sacră” de pe Dealul
Grădiştii”), Meleia, Pustâiosu, Rudele şi – posibil – Tâmpu17 (fig. 2). Pornind de la
15 D.M. Teodorescu, în ACMIT, 3, 1930-1931, p. 45-68; C. Daicoviciu şi colab., în SCIV, 1, 1950, p. 137-
148; idem, în SCIV, 2, 1951, p. 95-126; idem, în SCIV, 3, 1952, p. 281-310; idem, în SCIV, 4, 1953, 1-2, p.
153-219; idem, în SCIV, 5, 1954, 1-2, p. 123-159; idem, în Materiale, 5, 1959, p. 379-401; idem, în
Materiale, 7, 1961, p. 301-320; idem, în Materiale, 8, 1962, p. 463-476; idem, în Materiale, 10, 1973, p.
61-86; C. Daicoviciu, Al. Ferenczi, Aşezări dacice din Munţii Orăştiei, 1951; I. Glodariu, în ActaMN,
12, 1975, p. 107-134; idem, în vol. Daco-Geţii. 80 de ani de cercetări arheologice sistematice la cetăţile
dacice din Munţii Orăştiei, 2004, p. 39-46 (citată în continuare Daco-Geţii); H. Daicoviciu şi colab., în
Materiale, 13, 1979, p. 135-137; idem, în Materiale, 14, 1980, p. 161-163; idem, în Materiale, 17/1, 1983,
p. 232-235; H. Daicoviciu, în ActaMN, 17, 1980, p. 65-79; E. Iaroslavschi, în ActaMN, 20, 1983, p. 371-
382; idem, în ActaMN, 22-23, 1985-1986, p. 453-458; idem, în ActaMN, 31/1, 1994, p. 49-53; Ist.
Ferenczi, în Apulum, 25, 1989, p. 127-159; H. Daicoviciu, Şt. Ferenczi, I. Glodariu, Cetăţi şi aşezări
dacice din sud-vestul Transilvaniei, 1989; I. Glodariu, E. Iaroslavschi, Adriana Rusu-Pescaru, Fl.
Stănescu, Sarmizegetusa Regia – capitala Daciei preromane, 1996; Gabriela Gheorghiu, în ActaMN,
33/1, 1996, p. 375-380; G. Florea, Liliana Suciu, în vol. Daco-Geţii, p. 63-74.
16 I. Glodariu, în Documente recent descoperite şi informaţii arheologice, Bucureşti, 1976, p. 32-37;
idem, în Arhitectura, p. 104-105; I. Glodariu, Fl. Costea, în EphemNap, 1, 1991, p. 21-40; Fl. Costea,
RAJBraşov, I, p. 54-55; II, p. 47-54; idem, în Angustia, 4, 1999, p. 105-119; idem, în Angustia, 5, 2000, p.
222-223; idem, Dacii din sud-estul Transilvaniei înaintea şi în timpul stăpânirii romane, 2002, p. 181-
182, 193-196 şi passim; Fl. Costea, Angelica Bălos, în Cumidava, 20, 1996, p. 41-64; idem, în vol. Daco-
Geţii; A. Vulpe, în CICSA, 1-2, 1998, p. 7.
17 H. Daicoviciu, I. Glodariu, în ActaMN, 6, 1969, p. 465-473; idem, în vol. Ier Congrés International de
Thracologie. Contributions roumaines, Sofia, 1972, p. 77-121; H. Daicoviciu, în Apulum, 9, 1971, p.

257-263; H. Daicoviciu, I. Glodariu, I. Piso, în ActaMN, 10, 1973, p. 65-95; I. Glodariu, Arhitectura, p.
21; H. Daicoviciu, Şt. Ferenczi, I. Glodariu, op.cit., p. 161-165, 192-193; I. Glodariu, E. Iaroslavschi, A.
Rusu-Pescaru, Fl. Stănescu, op.cit., p. 141-153 (Feţele Albe); C. Daicoviciu şi colab., în Materiale, 5,
1959, p. 391; idem, în Materiale, 6, 1959, p. 346-349; idem, în Materiale, 7, 1961, p. 308-315; idem, în
Materiale, 8, 1962, p. 467-473; H. Daicoviciu, Şt. Ferenczi, I. Glodariu, op.cit., p. 156-172, 214-217; I.
Glodariu, E. Iaroslavschi, A. Rusu-Pescaru, Fl. Stănescu, op.cit., p. 156-159; A. Vulpe, în Thraco-Dacica,
7, 1986, p. 102, nota 6 (Meleia); C. Daicoviciu şi colab., în Materiale, 3, 1957, p. 270-276; idem, în
Materiale, 5, 1959, p. 380; I. Glodariu, E. Iaroslavschi, A. Rusu-Pescaru, Fl. Stănescu, op.cit., p. 78-79
(Pustâiosu); C. Daicoviciu şi colab., în Materiale, 5, 1959, p. 380-385; idem, în Materiale, 6, 1959, p. 341-
346; I. Glodariu, E. Iaroslavschi, A. Rusu-Pescaru, Fl. Stănescu, op.cit., p. 160-161 (Rudele); C.
Daicoviciu şi colab., în Materiale, 8, 1962, p. 474; I. Glodariu, E. Iaroslavschi, A. Rusu-Pescaru, Fl.
Stănescu, op.cit., p. 155-156 (Tâmpu); I. Glodariu, în Thraco-Dacica, 1, 1976, p. 249-258 (pentru
caracterul laic); A. Vulpe, op.cit., p. 101-111 (pentru caracterul sacru al locuirii de la Meleia-Rudele).
aceste observaţii, aşezările de la Grădiştea de Munte şi Racoş pot fi definite cu
termenul „centre de autoritate şi religioase”
Ansamblul de pe Dealul Grădiştii (sanctuare, edificii speciale, locuinţe,
ateliere, elemente defensive, terasări), ce ocupă o suprafaţă de cca. 6 kmp, a fost
considerat capitala Daciei începând cu domnia lui Burebista, însă dovezile sigure de
locuire datează din epoca augustee; materiale mai vechi, pe baza cărora s-a propus o
datare mai timpurie (monede Thasos şi Dyrrhachium, denari republicani romani din
perioada 124-81 a.Chr.) au fost găsite întâmplător sau în contexte neclare. Autorii
antici care se referă la Burebista (Strabon, Iordanes) nu pomenesc Sarmizegethusa,
care este menţionată de Cl. Ptolemaios (Geogr., III, 8, 4); geograful alexandrin se
referă la o perioadă post-Burebista, cele mai vechi surse ale sale fiind, probabil, din
epoca lui Augustus18. De asemenea, se pune întrebarea de ce pe majoritatea teraselor
de pe Dealul Grădiştii (exceptând „zona sacră”) a fost identificat un singur nivel de
amenajare, despre care se afirmă că a fost distrus cu prilejul războaielor traiane. Dacă
respectiva constatare este corectă, majoritatea complexelor aparţin chiar unei epoci
post-augustee, neputând fi asociate datei propuse pentru întemeierea Sarmizegethusei.
Pornind de la observaţiile de mai sus, în rândul centrelor de autoritate – dintre
care unele sunt dava – am inclus staţiunile19 de la Barboşi20, Băniţa21, Bâzdâna22,
Beclean23, Berindia24, Borduşani25, Brad26, Braşov27, Bucureşti28, Căpâlna29,
Cândeşti30, Cârlomăneşti31, Celei-Corabia32, Cetăţeni33, Copăcel34, Costeşti35,
18 A. Vulpe, în vol. Feţele istoriei..., p. 408 şi urm.
19 Notele bibliografice privind centrele de autoritate conţin doar lucrările esenţiale.
20 N. Gostar, Cetăţi dacice din Moldova, 1969, p. 29-35; S. Sanie, în ArhMold, 11, 1987, p. 103-111;
idem, în ArhMold, 12, 1988, p. 53-102.

21 Oct. Floca, în M. Macrea, Oct. Floca, N. Lupu, I. Berciu, Cetăţi dacice din sudul Transilvaniei, 1966,
p. 23-33; I. Glodariu, Arhitectura, p. 82-83; A. Rustoiu, în EphemNap, 2, 1992, p. 49-56.

22 C.M. Tătulea, în Thraco-Dacica, 5, 1984, p. 92-110; idem, în Oltenia, 7-8, 1988-1989, p. 15-28; Vl.
Zirra, D. Pop, în AO, SN, 10, 1995, p. 13-27.

23 G. Florea, Liliana Suciu, în Istros, 10, 2000, p. 223-224.
24 S. Dumitraşcu, I. Ordentlich, în Crisia, 3, 1973, p. 47-95.
25 G. Trohani, în CAMNI, 10, 1997, p. 39-45; G. Trohani, V. Sîrbu, în vol. Studii de istorie. Omagiu
prof. Ioan Glodariu, Cluj-Napoca, 2001, p. 17-26.

26 V. Ursachi, Zargidava. Cetatea dacică de la Brad, 1995 (recenzie M. Babeş, în SCIVA, 47, 1996, 2, p.
232-233; idem, în Zargidava. Revistă de istorie, 1, Bacău, 2002, p. 7-16.

27 Fl. Costea, în Cumidava, 20, 1996, p. 71-86; idem, Dacii din sud-estul Transilvaniei..., 20025, p. 162-
163, 176-177 şi passim.

28
D.V. Rosetti, în PMMB, 2, 1935, p. 66-69; S. Morintz, Gh. Cantacuzino, în Bucureşti, 1, 1954, p. 45-
132; Vl. Zirra, în Bucureşti, 1, 1954, p. 132-136; I. Glodariu, op.cit., p. 52.
29 I. Glodariu, V. Moga, Cetatea dacică de la Căpâlna, 1989.
30 Marilena Florescu, în RMMMIA, 50, 1981, p. 26-34; A. Florescu, M. Florescu, în SAA, 1, 1983, p. 72-
93.; V. Bobi, Civilizaţia geto-dacilor de la Curbura Carpaţilor, 1999, p. 53 şi urm. Şi passim.

31 M. Babeş, în Dacia, NS, 19, 1975, p. 125-139; idem, în SCIVA, 28, 1977, 3, p. 319-352; Despina
Gugiu-Măgureanu, în vol. Daco-Geţii, p. 249-258; Cronica, 2004, nr. 49.

32 D. Tudor, Sucidava, 1974, p. 10-11, 21-23; C.M. Tătulea, Fl. Bîciu, în Oltenia, 2, 1980, p. 59-67; Oct.
Toropu, C.M. Tătulea, în SympThrac, 1, Craiova, 1983, p. 53-54.

33 R. Vulpe, Aşezări getice din Muntenia, 1966, p. 38-42; D.V. Rosetti, L. Chiţescu, în BMI, 42, 1973, 4,
p. 55-58; L. Chiţescu, în CAMNI, 2, 1976, p. 155-186; M. Babeş, în SCIVA, 50, 1999, 1-2, p. 11-31;
Covasna36, Craiva37, Crăsani38, Cugir39, Deva40, Divici41, Grădiştea42, Grădiştea de
Munte-„Vârful lui Hulpe”-„Faţa Cetei”43, Luncani-„Piatra Roşie”44, Malaja
Kopanja45, Mănăstioara-Fitioneşti46, Mereşti47, Miercurea Ciuc-„Jigodin”48,
Moigrad49, Ocniţa50, Ocolişu Mic-„Blidaru”-„Pietroasa lui Solomon”51, Orlovka52,
Cronica, Mangalia, 2005, p. 397-398.

34 Fl. Costea, în ActaMP, 5, 1981, p. 69 şi urm.; idem, în ActaMN, 24-25, 1987-1988, p. 97-109; idem,
Dacii din sud-estul Transilvaniei..., 2002, p. 57, 186-187.

35 D.M. Teodorescu, în ACMIT, 2, 1929, p. 265-294; H. Daicoviciu, în Sargetia, 14, 1978, p. 103-114; H.
Daicoviciu, Şt. Ferenczi, I. Glodariu, op.cit., p. 178-180 şi passim; I. Glodariu, E. Iaroslavschi, A. Rusu-
Pescaru, Fl. Stănescu, op.cit.
36 Viorica Crişan, V. Sîrbu, Cristina Popescu, Covasna-„Cetatea Zânelor”. Un munte din Carpaţi
fortificat de daci. Noi descoperiri arheologice în sud-estul Transilvaniei, Covasna, 2003.

37
I. Berciu, H. Daicoviciu, Al. Popa, în Celticum, 12, Rennes, 1965, p. 115-162; I. Berciu, Al. Popa, în
Materiale, 11, 1971, p. 261-284; V. Moga, în vol. Studii Dacice, Cluj-Napoca, 1981, p. 103-116; Cronica,
Costanţa, 2006, p. 143-144.
38 I. Andrieşescu, Piscul Crăsani, 1924; V. Pârvan, Getica, 1926, p. 173-220; N. Conovici, în
Documente noi descoperite şi informaţii arheologice, Bucureşti, 1981; idem, în Pontica, 27, 1994, p.
61-84; Cronica cercetărilor arheologice din perioada 1983-1992, Bucureşti, 1997, p. 70-73.
39 I.H. Crişan, Fl. Medeleţ, în Materiale, 13, 1979, p. 105-107; I.H. Crişan, în Apulum, 18, 1980, p. 81-87;
EAIVR, I, 1994, p. 387-388 (voce I.H. Crişan).

40 Oct. Floca, în vol. Omagiul lui Constantin Daicoviciu, 1960, p. 205-214; idem, în Sargetia, 6, 1969, p.
7-36; I.P. Albu, în Apulum, 9, 1971, p. 139-145; I. Andriţoiu, în Sargetia, 10, 1973, p. 11-25; L.
Mărghitan, Cercetări arheologice pe vatra oraşului Deva, Deva, 1971.
41 M. Gumă, S.A. Luca, C. Săcărin, în Banatica, 9, 1987, p. 199-238; M. Gumă, A Rustoiu, C. Săcărin, în
CAANT, 1, 1995, p. 401-426; idem, în CAANT, 2, 1997, p. 373-399.

42
V. Sîrbu, Dava getică de la Grădiştea, 1996.
43 C. Daicoviciu, Al. Ferenczi, op.cit., p. 45-46; I. Glodariu, op.cit., p. 35-36, 100, 112-118; H. Daicoviciu,
Şt. Ferenczi, I. Glodariu, op.cit., p. 208.

44 C. Daicoviciu, Cetatea dacică de la Piatra Roşie, 1954; I. Glodariu, E. Iaroslavschi, A. Rusu-Pescaru,
Fl. Stănescu, op.cit., p. 165-169.

45 V. Kotigoroško, Ţinuturile Tisei superioare în veacurile III î.e.n.-IV e.n. (Perioada La Tène şi
romană), 1995, p. 72-80; EAIVR, III, 2000, p. 18-19 (voce M. Babeş); V. Kotigoroško, I. Prohnenko ş.a.,
în StComSatuMare, 17-19/1, 2000-2004, p. 63-69 (despre necropolă).
46 M. Florescu, Gh. Constantinescu, în Danubius, 1, 1967, p. 61-73; Gh. Constantinescu, în Vrancea, 1,
1978, p. 14-34; A. Florescu, M. Florescu, op.cit., p. 72-93; V. Bobi, op.cit., p. 58 şi urm.

47 V. Crişan, Ist. Ferenczi, ActaMN, 31/1, 1994, p. 377-437; V. Crişan, Dacii din estul Transilvaniei,
2000, p. 54-56 şi passim.

48 Al. Ferenczi, în ACMIT, 4, 1932-1938, p. 240-267; Z. Székely, în Cumidava, 3, 1969, p. 103-107; V.
Crişan, op.cit., p. 45-50.

49 M. Macrea, M. Rusu, în Dacia, NS, 4, 1960, p. 201-229; Al.V. Matei, în ActaMP, 10, 1986, p. 126-128;
H. Pop, în ActaMP, 17, 1993, p. 91-105; idem, în RevBis, 12-13, 1999, p. 112-121; EAIVR, III, 2000, p.
92-93 (voce M. Babeş).
50 D. Berciu, Buridava dacică, 1981 (recenzie M. Babeş, în SCIVA, 33, 1982, 2, p. 250-255); EAIVR, III,
2000, p. 217-219 (voce D. Berciu, M. Babeş).

51 C. Daicoviciu şi colab., în SCIV, 5, 1954, 1-2, p. 124-147; idem, în SCIV, 6, 1955, 1-2, p. 219-229;
idem, în Materiale, 3, 1957, p. 263-270; idem, în Materiale, 8, 1962, p. 463-466; I. Glodariu, E.

Iaroslavschi, A. Rusu-Pescaru, Fl. Stănescu, op.cit., p. 67-72; A. Pescaru, E. Pescaru, Cristina Bodo, în
vol. Daco-Geţii, p. 63-74.
52 N. Gostar, în Latomus, 26, 1967, 4, p. 987-995; EAIVR, III, 2000, p. 242-243 (voce M. Babeş).
Pecica53, Piatra-Neamţ-„Bâtca Doamnei”54, Poiana55, Polovragi56, Popeşti57,
Radovanu58, Răcătău59, Râşnov60, Satu Nou61, Săvârşin62, Sighişoara63, Solotvino64,
Sprâncenata65, Şimleul Silvaniei-„Observator”66, Tăşad67, Tilişca68, Tiseşti-Tg.
Ocna69, Tinosu70, Vlădiceasca71, Zimnicea72. Includerea unor staţiuni în această
categorie este doar prezumtivă, incertitudinea fiind provocată în multe cazuri de lipsa
cercetărilor sistematice sau insuficienţa datelor publicate (este cazul obiectivelor de la
Beclean, Berindia, Braşov, Bucureşti, Cândeşti, Celei-Corabia, Cugir, Deva,
53 I.H. Crişan, Zargidava, 1978.
54 N. Gostar, în vol. Omagiul lui P. Constantinescu-Iaşi, 1965, p. 81-86; idem, Cetăţi dacice din
Moldova, p. 9-26; V. Mihăilescu-Bîrliba, în Documente recent descoperite şi informaţii arheologice,
Bucureşti, 1984, p. 21-25.
55 R. Vulpe, Ecaterina Dunăreanu-Vulpe, în Dacia, 3-4, 1927-1932, p. 253-351; R. Vulpe şi colab., în
SCIV, 2, 1951, 1, p. 177-261; idem, în SCIV, 3, 1952, p. 191-193; Silvia Teodor, în Carpica, 23/1, 1992, p.
114-124; EAIVR, III, 2000, p. 334-335 (voce A. Vulpe, C. Preda).
56 Valentina Buşilă, A. Vulpe, în Drobeta, 1, 1974, p. 141-146; Fl. Marinescu, în SMMIM, 4-5, 1971-
1972, p. 5-13; idem, în SMMIM, 10, 1977, p. 25-40.

57 R. Vulpe, în SCIV, 6, 1955, 1-2, p. 239-269; idem, în Materiale, 3, 1957, p. 227-246; idem, în
Materiale, 5, 1959, p. 339-349; idem, în Materiale, 6, 1959, p. 307-324; idem, în Materiale, 7, 1961, p.
321-338; idem, în Materiale, 8, 1962, p. 457-461; A. Vulpe, în Thraco-Dacica, 1, 1976, p. 193-217; idem,
în CAMNI, 4, 1981, p. 58-66; idem, în CAMNI, 8, 1986, p. 43-53; idem, în CAMNI, 10, 1997, p. 163-172;
A. Vulpe, Marieta Gheorghiţă, în CAMNI, 3, 1979, p. 95-105; Nona Palincaş, în CAMNI, 10, 1997, p. 173-
192; G. Trohani, în CAMNI, 10, 1997, p. 193-229.
58 D. Şerbănescu, în Thraco-Dacica, 6, 1985, p. 21-28; idem, Contribuţii arheologice la civilizaţia geto-
dacilor din centrul Câmpiei Române, teză de doctorat, Bucureşti, 1998; E. Comşa, în SympThrac, 7,
Tulcea, 1988, p. 290-292.
59 V. Căpitanu, V. Ursachi, în Carpica, 2, 1969, p. 93-130; V. Căpitanu, în Carpica, 8, 1976, p. 49-120;
idem, în Carpica, 18-19, 1986-1987, p. 71-214; idem, în Carpica, 23/1, 1992, p. 131-192; idem, în
Carpica, 26/1, 1997, p. 50-118.
60 Fl. Costea , în Cumidava, 4, 1970, p. 17-24; idem, în Cumidava, 14, 1989, p. 41-66; idem, în ActaMN,
31/1, 1994, p. 185-198; idem, Dacii din sud-estul Transilvaniei..., 2002, p. 183-184.
61 M. Irimia, N. Conovici, în Thraco-Dacica, 10, 1989, p. 115-151; N. Conovici, M. Irimia, în vol. Studia
in honorem Ion Niculiţă, Chişinău, 1999, p. 196-212; Cronica cercetărilor arheologice din perioada
1983-1992, Bucureşti, 1996, p. 84-89.
62 M. Barbu, în Ziridava, 12, 1980, p. 101-106; idem, în Ziridava, 19-20, p. 48-51; RAMIJArad, 1999, p.
106-109.
63 I. Andriţoiu, A. Rustoiu, Sighişoara-Wietenberg. Descoperirile preistorice şi aşezarea dacică, 1997.
64 A. Rustoiu, Solotvino-„Cetate” (Ucraina Transcarpatică), 2002.
65 C. Preda, Geto-dacii din bazinul Oltului Inferior. Dava de la Sprâncenata, 1986.
66 Al.V. Matei, în ActaMP, 3, 1979, p. 17-18; H. Pop, în ActaMP, 16, 1992, p. 129-138; idem, în Sargetia,
25, 1992-1994, p. 25-41; idem, în RevBis, 12-13, 1999, p. 114-121.

67 S. Dumitraşcu, în Crisia, 2, 1972, p. 129-131; N. Chidioşan, în Crisia, 7, 1977, p. 27-44.
68 N. Lupu, Tilişca. Aşezările arheologice de pe Căţănaş, 1989.
69 A. Niţu, M. Zămoşteanu, în Materiale, 6, 1959, p. 375-382; C. Matasă, în ArhMold, 2-3, 1964, p. 11-62;
Situri arheologice cercetate în perioada 1983-1992, Brăila, 1996, p. 116.

70 R. Vulpe, E. Dunăreanu-Vulpe, în Dacia, 1, 1924, p. 166-223; R. Vulpe, în StMatPloieşti, 1, 1968,
p. 21-30.
71 G. Trohani, în CAMNI, 1, 1975, p. 151-173; idem, în CAMNI, 2, 1976, p. 87-129; idem, în CCDJ, 3-4,
1987, p. 53-61.
72 I. Nestor, în SCIV, 1, 1950, 1, p. 93-102; R. Vulpe, Aşezări getice din Muntenia, p. 19-27.
Mănăstioara-Fitioneşti, Orlovka, Săvârşin, Tăşad, Tiseşti, Vârful lui Hulpe-Faâa
Cetei); de asemenea, există posibilitatea ca şi alte aşezări să poată fi incluse în această
categorie.
Un argument împotriva catalogării în rândul centrelor de autoritate a unora
dintre aceste situri este distanţa redusă dintre ele: cca. 1,5-2 km între Costeşti şi
Blidaru, 2-2,5 km între Blidaru şi Piatra Roşie sau Costeşti şi Vârful lui Hulpe, 3,5-4
km între Căpâlna şi Tilişca. În acest sens trebuie însă luat în calcul posibilele decalaje
cronologice între funcţionarea respectivelor centre. Unel (Băniţa, Blidaru, Căpâlna,
Costeşti, Cugir, Piatra Craivii, Piatra Roşie, Tilişca, Vârful lui Hulpe) au fost
considerate componente ale sistemului defensiv din jurul Sarmizegethusei. Stadiul
actual al cercetărilor nu permite demonstrarea unui paralelism cronologic între siturile
sus-menţionate şi ansamblul de pe Dealul Grădiştii. Astfel, staţiunile de la Băniţa şi
Cugir sunt insuficient cunoscute, cele de la Costeşti, Piatra Craivii şi Tilişca nu conţin
indicatori cronologici din a doua jumătate a sec. I p.Chr., la Piatra Roşie pare să fi
existat o reşedinţă religioasă în sec. I a.Chr., anterioară citadelei în tehnică elenistică,
iar incinta cu zid „sec” aparţine, se pare, evului mediu73, situl de la Vârful lui Hulpe-
Faţa Cetei este practic necunoscut, iar la Căpâlna se presupune o reşedinţă
aristocratică în sec. I a.Chr.74. În privinţa repartizării teritoriale, centrele de autoritate
sunt întâlnite în toată Dacia (fig. 1), excepţie făcând Moldova nordică şi Basarabia
(unde în sec. II-I a.Chr. este atestată cultura Poieneşti-Lukaševka75); nu se cunosc
motivele pentru care în sec. I a.Chr.-I p.Chr. geto-dacii nu au întemeiat aşezări în
regiunea respectivă.
Pornind de la izvoarele scrise, s-au propus următoarele identificări ale unor
centre de autoritate cu toponime antice76: Barboşi-Dinogetia, Brad-Zargidava,
Cândeşti-Paloda/Polonda, Covasna-Ramidava, Celei-Sucidava, Craiva-Apoulons sau
Ranisstorum, Cugir-Singidava, Grădiştea-Zusidava, Malaja Kopanja-Setidava,
Miercurea Ciuc-Sangidava, Moigrad-Porolissum, Ocniţa-Buridava, Orlovka-
Aliobrix, Pecica- Ziridava, Piatra Neamţ-Petrodava, Poiana-Piroboridava, Popeşti-
Argedaon/Argedava, Răcătău-Tamasidava, Râşnov-Cumidava, Şimleul Silvaniei-
Dokidava, Tiseşti-Utidava.
Lista siturilor considerate „centre de autoritate şi religioase”, „centre cu

caracter religios” şi „centre de autoritate”
1. Barboşi-„Tirighina”
2. Băniţa-„Piatra Cetăţii”/ „Cetatea Bolii”
3. Bâzdâna-„La Cetate”
73 R. Popa, în Sargetia, 13, 1977, p. 277-283; K. Strobel, în SCIVA, 49, 1998, 2, p. 207-212.
74 K. Strobel, op.cit.
75 M. Babeş, Die poieneşti-Lukaševka-Kultur. Ein Beitrag zur kuturgeshichte im Raum östlich der
Karpaten den letzen Jahrhunderten von Christi Geburt, Bonn, 1993.

76 Printre lucrările în acest sens, vezi V. Pârvan, op.cit., p. 274 şi urm.; M. Macrea, în AISC, 4, 1941-1943, p.
234 şi urm.; A. Vulpe, în StCl, 6, 1964, p. 233-246; idem, în SCIVA, 31, 1980, 1, p. 5-11; idem, în vol.
Faţetele istoriei..., 2000, p. 407-419; Ioana Bogdan-Cătăniciu, în ActaMN, 24-25, 1987-1988, p. 148 şi urm.
4. Beclean-„Dealul Bileag”
5. Berindia-„Şindrioara”
6. Borduşani-„Popina”
7. Brad-„La Stâncă”
8. Braşov-„Pietrele lui Solomon”-„Valea Răcădăului”
9. Bucureşti-„Mihai Vodă”-„Radu Vodă”-„Tei”
10. Căpâlna-„Cetăţuia Nacu”
11. Cândeşti-„Cetate”
12. Cârlomăneşti-„Cetate”
13. Celei-Corabia
14. Cetăţeni-„Schitul lui Negru Vodă”-„Poiana Târgului”-„Monumente”
15. Copăcel-„La Gheorghioeşti”
16. Costeşti-„Cetăţuia”
17. Covasna-„Cetăţuia Zânelor”
18. Craiva-„Piatra Craivii”
19. Cugir-„Dealul Cetăţii”
20. Deva-„Dealul Cetăţii”
21. Divici-„Grad”
22. Grădiştea-„Movila Crestată”
23. Grădiştea de Munte-„Dealul Grădiştii”
24. Grădiştea de Munte-„Feţele Albe”
25. Grădiştea de Munte-„Meleia”
26. Grădiştea de Munte-„Pustâiosu”
27. Grădiştea de Munte-„Rudele”
28. Grădiştea de Munte-„Tâmpu”
29. Grădiştea de Munte-„Vârful lui Hulpe”-„Faţa Cetii”
30. Luncani-„Piatra Roşie”
31. Malaja Kopanja-„Gorodište”
32. Mănăstioara-Fitioneşti
33. Mereşti-„Dâmbul Pipaşilor”
34. Miercurea Ciuc-„Jigodin”
35. Moigrad-„Măgura Moigradului”
36. Ocniţa-„Cosota”
37. Ocolişu Mic-„Blidaru”-„Pietroasa lui Solomon”
38. Orlovka-„Piatra Cartalului”
39. Pecica-„Şanţul Mare”
40. Piatra Neamţ-„Bâtca Doamnei”-„Cozla”
41. Poiana-„Cetate”
42. Polovragi-„Padeşul”
43. Popeşti-„Nucet”
44. Racoş-„Tepeiul Ormenişului”-„Piatra Detunată”-„Tepeiul Racoşului”-„Dealul
Vărăriei”
45. Radovanu-„Gorgana a doua”
46. Răcătău-„Cetăţuia”
47. Râşnov-„Cetate”-„Blocuri”
48. Satu Nou-„Valea lui Voicu”
49. Săvârşin-„Cetăţeaua”
50. Sighişoara-„Wietenberg”
51. Solotvino-„Cetate”
52. Sprâncenata-„Gâlmee”
53. Şimleul Silvaniei-„Observator”-„Cetate”
54. Tăşad-„Cetăţeaua”
55. Tilişca-„Căţănaş”
56. Tiseşti-Tg. Ocna-„Titelca”-„Podei”
57. Tinosu
58. Vlădiceasca-„Ghergălăul Mare”
59. Zimnicea-„Cetate”
Fig. 1
Fig. 2
NOTĂ ASUPRA INVENTARULUI UNUI MORMÂNT SARMATIC
Daniel Garvăn, Alin Frînculeasa

În rândurile ce urmează ne propunem să aducem la cunoştinţa celor interesaţi
câteva piese ce fac parte din inventarul unui mormânt, ce poate fi atribuit sarmaţilor,
datând din secole II-III d.Hr. Precum majoritatea descoperirilor sarmatice din Podişul
Central Moldovenesc, aceste piese provin din descoperiri fortuite1.
Piesele care fac obiectul acestui studiu au fost descoperite pe teritoriul satului
Râşeşti, comuna Drânceni, judeţul Vaslui, la aproximativ 2 km nord de „Movila
Răbâia” şi 2 km sud de Vama Albiţa. Obiectele au fost descoperite cu ocazia
exploatării unei cariere de nisip aflată în partea de nord-est a satului, fiind recuperate
de localnicul C. Mocanu, în anul 2000. Ulterior, acestea au fost achiziţionate de
Romeo Dumitrescu2, fiind introduse în colecţia particulară „Dr. Emilia şi Romeo
Dumitrescu”.
Lotul de piesele ajuns în colecţia „Dr. Emilia şi Romeo Dumitrescu”3 este
compus dintr-un vas, o oglindă cu tamga, câteva fragmente dintr-o brăţară de argint, o
fusaiolă şi mai multe mărgele. Există informaţii că au mai existat 2-3 vase, mai multe
mărgele şi un pandantiv, piese ce s-au pierdut.
Descrierea pieselor:
Vas de formă sferoidală; are buza evazată, gâtul puţin înalt, corpul puternic
bombat, aproape sferic şi fundul uşor profilat. Acesta este lucrat la roată şi realizat
dintr-o pastă fină de culoare cenuşiu-negricioasă. Dimensiunile piesei: înălţime 8,2
cm; diametrul gurii 5 cm; diametrul fundului 4,3 cm (fig. 2/1; 3/1).
Oglindă de formă discoidală; aceasta are un mâner lateral cu perforaţie, ce se
păstrează fragmentar. Mânerul este rupt în dreptul perforaţiei. Pe revers aceasta are
tamga, marginea oglinzii fiind uşor reliefată. Semnele în relief de pe reversul oglinzii
sunt reprezentate de o proeminenţă centrală. Aceasta se află în mijlocul unui cerc în
relief din care pornesc mai multe nervuri sub formă de raze. Suprafaţa oglinzii este
neregulată, aceasta prezentând numeroase crăpături. Patina păstrată este de culoare
verzuie, ceea ce indică prezenţa cuprului în componenţa aliajului din care a fost
realizată oglinda. Două exemplare asemănătoare au fost descoperite în necropola
carpică de la Pădureni (jud. Vrancea)4. Dimensiunile piesei: diametrul 4,1 cm;
grosimea variază între 0,4-0,7 cm; lăţime mîner: 2,3 cm (fig. 2/2; 3/2).
1 R.A. Mazilu, Contribuţii la problema relaţiilor sarmato-dacice şi sarmato-romane în lumina
descoperirilor arheologice din Moldova, în AMM, VII-VIII, 1985-1986, p. 77-83.

2 Informaţie primită de la Romeo Dumitrescu, preşedintele Fundaţiei „Cucuteni pentru Mileniul III”,
căruia îi mulţumim pe această cale pentru amabilitatea de a ne pune piesele la dispoziţie.

3 Din Colecţia „Dr. Emilia şi Romeo Dumitrescu” fac parte piesele din colecţia particulară. A nu se
confunda cu piesele din colecţia Fundaţiei „Cucuteni pentru Mileniul III”, din care fac parte piesele
arheologice provenite de pe şantierele arheologice finanţate de aceasta.
4 Gh. Bichir, Cultura carpică, 1973, p. 390, pl. CLXXIV/1,2.
Plăcuţă din bronz; este acoperită de o patină de culoare verde şi are grosimea
de 1 mm. Una dintre margini are formă circulară, ceea ce ne face să credem că este un
fragment de oglindă (fig. 3/3).
Fusaiolă; este realizată din lut, dintr-o pastă semifină, arsă la cenuşiu şi are
formă tronconică. Dimensiuni: înălţime: 2,2cm, diametrul: 4cm (fig. 3/4).
Cercei, confecţionaţi dintr-un metal alb, probabil argint; se păstrează parţial.
Două dintre aceste fragmente sunt aplatizate la capete. Fragmentele au dimensiuni
reduse, acestea nu depăşesc 2 cm şi nu pot fi puse în conexiune. Nu este exculs să fie
vorba despre fragmente de inele (fig. 3/5).
Mărgele. După tipul de material din care au fost realizate, distingem trei tipuri:
- Mărgelele de chihlimbar - şase sunt întregi şi două fragmente. În secţiunea
transversală acestea sunt de formă oval. În secţiunea longitudinală forma acestora
variază, majoritatea fiind neregulate. Toate mărgelele au perforaţie pe axul
longitudinal. Lungimea lor variază între 1,2 cm şi 2,2 cm, iar diametrul între 0,8 şi 1,3
cm (fig. 3/8).
- Mărgele de stică colorată, formă cilindrică, perforate pe axul longitudinal.
Acestea par să fi fost acoperite cu sticlă de o culoare verzuie. Doar două mărgele sunt
întregi. Alături de acestea au mai fost descoperite încă opt fragmente din acelaşi tip de
material (fig. 3/7).
- Mărgele fragmentare din pastă sticloasă de culoare albă. Acestea sunt de mici
dimensiuni. Unul dintre fragmente mai prezintă urmele unei perforaţii (fig. 3/6).
Încadrare culturală:
Un prim obiect ce ne poate încadra destul de precis lotul de piese luat în
discuţie, este oglinda discoidală, cu mâner lateral şi cu tamga pe revers. Este decorată
cu un simbol solar. Acest tip de oglindă se presupune că a ajuns pe teritoriul de la vest
de Prut prin intermediul roxolanilor, aduse fiind din zona Kubanului şi a Crimeei.
Acestea sunt bine documentate pe teritoriul Moldovei, descoperite în mormintele
sarmatice5, fiind încadrate secolelor II-III d.Hr. Vasul lucrat la roată este un import
din mediul carpic, ştiut fiind faptul că ceramica de factură sarmatică era lucrată cu
mâna6. Mărgelele constituie şi ele un argument în a atribui acest inventar populaţiilor
sarmatice7. Nu avem informaţii despre descoperirea, împreună cu aceste piese, a unor
oase umane, fiind cunoscut faptul că această populaţie practica ritul înhumaţiei.
Considerăm că toate aceste piese provin dintr-un mormânt al unei femei
sarmate, prezenţa obiectelor de podoabă şi toaletă, a fusaiolelor şi a vaselor fiind
caracteristică mormintelor de femei8.
Pe baza acestor elemente considerăm că piesele aparţin unui mormânt de
înhumaţie, aparţinând populaţiei sarmatice din secolele II-III d.Hr.
Pe teritoriul comunei Drânceni s-au mai făcut astfel de decoperiri. La nord-est
de satul Ghermăneşti, în punctul numit „Capul Dealului”, pe o terasă a Prutului, a mai
5 Idem, Oglindă, în EAIVR, III, p. 226.
6 O.L. Şovan, V. Chirica, Noi descoperiri sarmatice în Câmpia Moldovei, în Hierasus, V, 1983, p. 83.
7 I. Nestor, Sarmaţii, în Istoria Românilor, vol. I, 1960, p. 680.
8 I. Ioniţă, Sarmaţii, în Istoria Românilor, vol. II. 2001, p. 671.
fost descoperit un mormânt, din inventarul căruia, alături de schelet, întins pe spate,
orientat pe direcţia nord-sud, mai făceau parte un vas mic, o fusaiolă bitronconică, o
oglindă şi trei mărgele. Pe baza acestor descoperiri mormântul a fost atribuit
populaţiilor sarmatice din secolul al III-lea. Şi această descoperire s-a făcut
întâmplător, cu ocazia unor lucrări de excavare9.
În zona central-estică a Moldovei au mai fost descoperite şi alte morminte
sarmatice la Dăneşti (com. Dăneşti), Popeşti (com. Micleşti), Şerboteşti (com.
Codăieşti), Vaslui, Poieneşti (com. Poieneşti), Unţeşti (com. Bogdăneşti), Suseni
(com. Băcani), Bârlad, Ciocani (com. Perieni), Iveşti (com. Iveşti), toate situate în
judeţul Vaslui10.
Această descoperire se adaugă unor obiective arheologice din aceeaşi epocă
descoperite în această zonă. Nu este exclus ca în preajma carierei de nisip să mai
existe şi alte asemenea morminte care ar putea certifica prezenţa unei necropole.
Notation to a sarmathic grave inventory

Abstract
In this short contribution several artifacts fortuitously unearthed are presented. The
artifacts – a small vessel, a mirror, a spindleworl, a small bronze plaque, fragments of a bracelet
or an earring along with amber, glass and stone pearls – were discovered at Râşeşti (Drânceni
commune, Vaslui Departement). Most likely they constituted once a grave inventory belonging
to the sarmatian people (II-III centuries A.D.).
9 I. Mitrea, Un mormânt sarmatic la Ghermăneşti, jud. Vaslui, în Carpica, VII, 1975, p. 59-62;
10 R.A. Mazilu, op.cit., p. 77-83.
Fig. 1 - Harta descoperirilor sarmatice de pe teritoriul judeţului Vaslui: 1. Bârlad; 2. Ciocani (com.
Perieni); 3. Dăneşti (com. Dăneşti); 4. Ghermăneşti (com. Drânceni); 5. Iveşti (com. Iveşti); 6.
Poieneşti (com. Poieneşti); 7. Popeşti (com. Micleşti); 8. Râşeşti (com. Drânceni); 9. Suseni (com.
Băcani); 10. Şerboteşti (com. Codăieşti); 11. Unţeşti (com. Bogdăneşti); 12. Vaslui. / The map of
the sarmathian discoveries on the territory of Vaslui department: 1. Bârlad; 2. Ciocani (Perieni
commune); 3. Dăneşti (Dăneşti commune); 4. Ghermăneşti (Drânceni commune); 5. Iveşti (Iveşti
commune); 6. Poieneşti (Poieneşti commune); 7. Popeşti (Micleşti commune); 8. Râşeşti
(Drânceni commune); 9. Suseni (Băcani commune); 10. Şerboteşti (Codăieşti commune); 11.
Unţeşti (Bogdăneşti commune); 12. Vaslui.
Fig. 2 - Vasul şi oglinda din mormântul de la Râşeşti / The vessel and the mirror from the
grave (Râseşti).
Fig. 3 - Inventarul mormântului de la Râşeşti (Com. Drânceni) / The grave inventory from Râşeşti
(Drânceni commune).
MĂRTURII ARHEOLOGICE PRIVIND ÎNCEPUTURILE VIEŢII
CREŞTINE ÎN ZONA BÂRLADULUI
Laurenţiu Chiriac
Credinţa a fost şi va rămâne o determinantă spirituală a omului din toate
timpurile şi de pretutindeni. Nutrită de învăţătura creştină încă din secolul al IV-lea,
religia avea să constituie structura de rezistenţă a poporului român de-a lungul istoriei
sale, mai ales că romanitatea şi creştinismul au fost cele două coordonate esenţiale ale
etnogenezei sale. În plan concret, cultul creştin reprezentase factorul hotărâtor al
romanizării, în contextul unor puternice contradicţii dintre lumea bogată şi cea săracă
din lumea romanităţii orientale şi pe fondul unei morale creştine comunitare (bazată
pe egalitarism, fraternitate şi pace universală) care s-a răspândit şi a prins repede în
lumea săracă.
În acest context, populaţia autohtonă din spaţiul etnogenezei româneşti a
adoptat rapid practicile, simbolurile, ritul şi ritualurile de factură creştină, primind
preceptele şi învăţătura de la misionarii creştini prigoniţi şi persecutaţi la sud de
Dunăre. Astfel, este posibil ca la început credincioşii să fi făcut troiţe şi cruci la
răscruci de drumuri, considerate un fel de „altare itinerante ale credincioşilor pe
drumurile bejeniei”1. Adaptarea relativ uşoară la noua religie a început să se manifeste
în rândul băştinaşilor mai întâi prin înmormântările orientate est-vest şi fără depuneri
de ofrande (în general), ca de exemplu în cadrul marii necropole de la Bârlad-Valea
Seacă (secolele III-V), unde cei înhumaţi erau aşezaţi în poziţie anatomică2. Mai apoi,
acest gen de morminte de înhumaţie se va generaliza în tot arealul etnogenezei
româneşti.
În atari condiţii, este de la sine înţeles că descoperirile cu caracter creştin făcute
pe cale arheologică pe văile Bârladului, Tutovei sau Elanului - adică, în zona
Bârladului (v. Planşa 1) - provin din cadrul unor comunităţi săteşti sărace care
dovedesc o practică simplă a cultului, dar şi o revărsare a sentimentului de apartenenţă
la noua credinţă sub diferite modalităţi de manifestare. De exemplu, pe lângă simbolul
de bază - crucea ca obiect distinct - apar şi alte însemne creştine, cum ar fi: peştele,
porumbelul - simbol al Bunei Vestiri, ramura de măslin, palmierul, căprioara,
steaua, literele alfa şi omega, pomul vieţii etc. Aceste simboluri au fost descoperite pe
vase de lut, unelte sau pe obiecte de podoabă (veacurile V-XIII) din tot arealul
bârlădean, un exemplu concludent constituindu-l obiectele paleocreştine de la
Bogdăneşti, Epureni, Şuletea-Şipote şi Giurcani Nord (sec. V-VI)3 (v. Planşele 2-5).
1 Nicolae Iorga, Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, ediţia I, vol. I, Vălenii de
Munte, 1908, p. 32.
2 Ghenuţă Coman, Unele consideraţii privind evoluţia vieţii religioase din teritoriul est-carpatic în
contextul etnogenezei româneşti, în ActaMM, II, 1980, p. 121.

3 Ibidem, p. 125; Marin Rotaru, Costachi Buzdugan, Antichităţi creştine descoperite la Şuletea, în
De asemenea, tiparele din piatră sau din bronz pentru cruci ori podoabele
cu modele cruciforme găsite în tot spaţiul est-carpatic presupunea existenţa unor
ateliere şi a unor meşteri locali sau bizantini cu un rol deosebit în propagarea cultului
creştin. Asemenea tipare s-au descoperit la Mânzaţi, Giurcani şi Şuletea4 (v. Planşele
4-6). De altfel, pătrunderea diverselor obiecte şi podoabe cu simboluri creştine în timp
(veacurile VI-XII) şi spaţiu (sfera de influenţă bizantină) întăresc aceste convingeri şi
demonstrează practicarea şi cunoaşterea preceptelor noii religii.
Prin săpături arheologice sistematice, prin descoperiri întâmplătoare sau prin
cercetări de suprafaţă întreprinse pe raza actualului judeţ Vaslui (inclusiv în zona
Bârladului) s-au găsit numeroase vase de lut (de veche tradiţie geto-dacică) care au
fost incizate cu unul sau mai multe semne ale crucii - ceea ce reprezintă o expresie
clară a răspândirii creştinismului în rândul populaţiei romanizate de aici, dar şi o
dovadă a continuităţii populaţiei autohtone în veacurile V-VIII. Exemple concludente
sunt vasele care au pe umeri patru cruciuliţe incizate dispuse în cardinal (cruci de tip
quadrata), găsite la Murgeni-Ilişoaia şi Horga-şcoală5. Simbolul crucii incizat sau în
relief începe acum să se răspândească, aşa cum apare el pe vasele de lut ars de la
Giurcani, Epureni, Şuletea, Dodeşti etc.(v. Planşele 11, 12, 14 şi 15)
În acelaşi timp, şi celelalte simboluri creştine - în special, peştele - apar
incizate pe diferite obiecte din secolele V-VIII (fusaiole din lut ars, inele, aplici, vase,
catarame, străpungătoare, obiecte din os etc.). Astfel, pe un inel din bronz descoperit
în aşezarea de tip Dridu de la Fedeşti-Şuletea era incizată pe chatonul rotund al
ornamentului o ramură de măslin, iar deasupra o cruce6. Alt inel din bronz
(fragmentar), găsit împreună cu o fibulă romano-bizantină şi databil în secolele VI-
VII, descoperit la Bârlăleşti-Sturza, prezintă ca simbol pe montura incizată un
porumbel7. Asemenea obiecte de cult erau întâlnite des în lumea creştină a Bizanţului,
mai ales la nordul Dunării de Jos, semn că importul de piese creştine se făcea
frecvent, iar în zona Bârladului ele erau cunoscute şi folosite în practicarea credinţei.
Ceramica din veacurile VI-VIII continuă tehnica şi formele olăriei de tip
provincial-romană, în paralel cu elementele tradiţionale geto-dace. Aceste vase lucrate
la roată într-o tehnică superioară erau frumos decorate prin incizii orizontale şi în val,
dar şi prin cruci în relief dispuse pe fundul lor. Uneori, apărea pe vase crucea simplă
sau înscrisă în pătrat, cerc, gramată etc. Aşadar, semnul crucii nu constituia numai un
motiv decorativ, ci mai ales un simbol creştin autentic. Astfel de vase s-au descoperit
la Dodeşti (unde pe ceramică apar două cruci, una de tip decussata şi alta de tip
immissa), Horga, Epureni, Sărăţeni, Banca, Vădeni-Murgeni (unde pe vas apar
literele XP - Hristos), Fedeşti, Şuletea, Giurcani, Bârlăleşti-Sturza, Podu Turcului etc.8
Traco-Dacia, XVIII, 1-2, 1997, p. 202; Idem, Antichităţile Elanului, Vaslui, 1997, p. 10-12.
4 Ghenuţă Coman, Contribuţii la cunoaşterea fondului etnic al civilizaţiei secolelor V-XIII în
jumătatea sudică a Moldovei, în Carpica, XI, 1979, p. 181.

5 Ibidem, p. 186.
6 Ibidem, p. 211.
7 Idem, Mărturii arheologice privind creştinismul în Moldova secolelor VI–XII, în Danubius, V,
1971, p. 75.
8 Ibidem, p. 99; Dan Gh. Teodor, Cele mai vechi urme creştine din Moldova, în Mitropolia Moldovei şi
(v. Planşele 11, 12, 14 şi 15).
În concluzie, pentru perioada secolelor V-VIII, legăturile permanente şi intense
cu romanitatea orientală au dus, firesc, la romanizarea populaţiei din sudul Moldovei,
dar şi la formarea ca etnos deja creştinat a poporului român. Importurile creştine,
interacţiunea schimburilor economice, interferenţele culturale, precum şi aportul
spiritual (în special, cel de factură creştină) cu Imperiul Roman de Răsărit au dus la o
puternică romanizare şi definitivă creştinare a unei populaţii est-carpatice aflată în plin
proces de formare a etnosului şi limbii române. Tocmai de aceea, unitatea cultural-
spirituală şi lingvistică a poporului român este evidentă şi se datorează şi propagării în
acest areal a creştinismului în forma sa iniţială: latină provincială, orientală9.
*
În perioada următoare, dovezile de continuitate ale populaţiei autohtone s-au
înmulţit, iar multe dintre ele erau legate de noua religie creştină şi practicile ei. Astfel,
din perioada secolelor IX-XI datează necropola de la Bârlad-Prodana (probabil,
birituală), unde au fost găsite şapte morminte de inhumaţie, orientate est-vest, cu
groapa rectangulară. Scheletele erau întinse pe spate cu braţele de-a lungul corpului
sau pe piept şi nu conţineau nici un fel de inventar10. De asemenea, pe o psalie din os
descoperită la Dodeşti (secolul IX) s-a găsit incizată o cruciuliţă, o căprioară şi pomul
vieţii, iar din acelaşi veac datează şi două cruciuliţe lucrate din rocă vulcanică, una
descoperită la Murgeni şi cealaltă găsită la Dodeşti11. Tot de la Dodeşti provine şi o
fusaiolă din plumb pe care erau incizate după confecţionare două mici cruci (sec.
IX)12 (v. Planşele 11-13). La aceste vestigii se adaugă şi o fibulă din bronz cu placa
decorată cu cerculeţe concentrice dispuse în cruce descoperită la Vinderei, databilă în
veacurile IX-X13.
Totodată, în secolele IX-XI încep să apară şi obiectele de cult sau cele cu
modele cruciforme, ca de exemplu amnarele de la Avrămeşti-Voineşti14, toporul din
bronz cu semnul crucii de la Fedeşti-Şuletea15, cruciuliţele din piatră de la Murgeni16,
inelul din bronz turnat incizat cu semnul crucii şi pomul vieţii de la Fedeşti-Şuletea17
etc. La fel, au continuat să apară şi acele vase incizate cu semne cruciforme (simple
sau înscrise într-un cerc) - descoperite la Murgeni-Sărăţeni, Epureni, Bogdăneşti,
Giurcani Nord, Şuletea-Şipote etc.18 (v. Planşele 2-5 şi 14-15).
În fapt, populaţia creştină din ţinuturile est-carpatice (inclusiv din zona
Sucevei, an L, 7-8, Iaşi, 1974, p. 563-569; Idem, Creştinismul la est de Carpaţi. De la origini şi până în
secolul al XIV-lea, Iaşi, 1991, p. 156-162; Marin Rotaru, Costachi Buzdugan, Antichităţi creştine
descoperite la Şuletea…, p. 204-212.
9 Ghenuţă Coman, Unele consideraţii privind evoluţia vieţii religioase…, p. 130.
10 Dan Gh. Teodor, Creştinismul la est de Carpaţi…, p. 167.
11 Ghenuţă Coman, Mărturii arheologice privind creştinismul în Moldova…, p. 78.
12 Ibidem, p. 79.
13 Idem, Statornicie, continuitate. Repertoriul arheologic al judeţului Vaslui, Bucureşti, 1980, p. 269-270.
14 Ibidem, p. 272.
15 Ibidem, p. 234-235.
16 Ibidem, p. 186.
17 Ibidem, p. 234.
18 Ibidem, p. 186-192; Marin Rotaru, Costachi Buzdugan, Antichităţile Elanului…, p. 26-34.
Bârladului) se afla, în secolele XI-XIV, sub dependenţa confesională a instanţelor
bisericeşti sud-dunărene, iar autoritatea patriarhului ecumenic de la Constantinopol se
exercita fie prin intermediul eparhiilor balcanice sufragane de la Dunărea de Jos (de
exemplu, Târnovo, Vicina sau chiar Axiopolis), fie prin intermediul eparhiilor ruseşti
meridionale sau a episcopiei cumanilor19. Mai mult, prelungirea jurisdicţiei canonice
a acestor eparhii la est de Carpaţi a fost posibilă datorită întârzierii cu care s-au stabilit
acei „schismatici” sau „pseudoepiscopi”, dar şi datorită dificultăţilor enoriaşilor din
zonă de a fi în contact permanent cu instanţele ecleziastice superioare, fapt ce a
condus la o anumită autoguvernare. La acestea s-a resimţit pregnant şi lipsa unui
organism politic capabil să asigure protecţia practicilor de cult, dat fiind faptul că
ierarhia bisericească nu se putea dezvolta independent de puterea laică. Chiar şi aşa,
materializarea acestor legături o reprezintă existenţa în zona bârlădeană a
engolpioanelor de tip B20.
În contextul enunţat mai sus apar şi cruciuliţele simple sau cruciuliţele duble
relicviar (engolpioanele) de factură bizantină, cum ar fi cele descoperite la Giurcani
Nord, Şuletea-Şipote (v. Planşa 6 şi 13), Bogdăniţa, Murgeni-Sărăţeni şi Fedeşti (din
veacurile XII-XIV)21. Ele erau cruciuliţe pectorale (arhiereşti), lucrate din bronz prin
turnare, cu decor în relief sau obţinut prin gravare, aveau braţele egale şi terminate
fiecare în cruce, fiind ornamentate cu cercuri concentrice pe fiecare braţ şi având pe
avers imaginea lui Iisus Christos şi pe revers pe aceea a Sfintei Fecioare în atitudine
de orantă. Alături de acest gen de cruciuliţe, au mai fost descoperite o interesantă
cruciuliţă din corn de bou la Bogdăneşti (sculptată cu chipuri umane, poate de sfinţi)22
şi un medalion de cult din bronz la Murgeni (ambele sec. XII-XIV)23 (v. Planşa 13).
În paralel cu engolpioanele de tip bizantin, au circulat şi au fost descoperite în
zona Bârladului şi cele de tip rusesc, provenite din cnezatele ruseşti pe cale
comercială şi misionară. O astfel de cruciuliţă pectorală rusească din secolele XII-
XIII, fără inscripţii, a fost găsită întâmplător la Căbeşti-Podu Turcului (azi, judeţul
Bacău). Ea constituie o cruciuliţă dublă relicviar din bronz, cu extremităţile braţelor
rotunjite. Pe una din jumătăţile acestei piese este reprezentat în relief Iisus răstignit, iar
pe cealaltă jumătate apare Sf. Fecioară cu tunică lungă, în timp ce la extremităţile
braţelor se aflau patru medalioane cu chipuri de sfinţi24.
Populaţia din zona Bârladului şi-a manifestat şi în veacurile XIII-XIV credinţa
creştină de rit ortodox, numai că organizarea bisericească de la est de Carpaţi se
19 Victor Spinei, Moldova în secolele XI–XIV, ediţia a II-a, Chişinău, 1994, p. 132-133.
20 Ibidem, p. 133.
21 Ghenuţă Coman, Contribuţii la cunoaşterea fondului etnic al civilizaţiei…, p. 216; Victor Spinei,
Ruxandra Maxim Alaiba, Tipuri rare de cruciuliţe medievale, în ArhMold, XIV, 1991, p. 118-140;
Ruxandra Maxim Alaiba, Un engolpion bizantin descoperit la Şuletea, jud. Vaslui, în ArhMold, XIII,
1990, p. 161.
22 Ghenuţă Coman, Statornicie, continuitate. Repertoriul arheologic…, p. 83.
23
Ibidem, p. 188; Victor Spinei, Ruxandra Maxim Alaiba, op.cit., p. 138-139; Ruxandra Maxim Alaiba,
op.cit., p. 167; Marin Rotaru, Costachi Buzdugan, Antichităţi creştine descoperite la Şuletea…, p. 218-
221; Idem, Antichităţile Elanului…, p. 36-39.
24 Victor Spinei, op.cit., p. 137-138.
menţinea în forme incomplet evoluate, situaţie datorată instabilităţii politice
întreţinute de desele invazii străine. În condiţiile în care nu a existat o ierarhie
ecleziastică superioară proprie, cu activităţi desfăşurate după normele canonice,
păstorirea credincioşilor din zonă a continuat să fie făcută de acei „pseudoepiscopi”
care aveau dificultăţi în a urma cu stricteţe regulile şi uzanţele rituale creştine. Chiar şi
după marea invazie mongolă, autoritatea confesională a patriarhului ecumenic de la
Constantinopol a fost exercitată prin instanţele ecleziastice inferioare din vecinătatea
Moldovei. De fapt, desfăşurarea normală a practicilor de cult ortodox în sânul
comunităţilor locale nu fusese prea afectată de stăpânirea în zonă a Hoardei de Aur,
datorită aplicării de către mongoli a principiilor de toleranţă religioasă faţă de
populaţiile supuse25.
De asemenea, circulaţia obiectelor de cult şi a cruciuliţelor medievale de
provenienţă greacă sau rusească a continuat în tot spaţiul sudic al Moldovei, acest
lucru arătând nu numai schimburi comerciale intense, dar ilustrând şi manifestări ale
contactelor din sfera creştină26.
În acest cadru propice, putem spune că în perioada anterioară întemeierii
statului medieval Moldova şi chiar după aceea au existat lăcaşuri de închinăciune
din lemn în zona Bârladului, folosite ca locuri de oficiere liturgică şi de rugăciune.
Ele erau construcţii simple, mici, ridicate îndeosebi de comunitatea obştească şi cu
ajutorul meşterilor băştinaşi. Din păcate, ele nu s-au mai păstrat, datorită perisabilităţii
materialului din care erau făcute, iar cercetările arheologice din zonă nu le-au putut
identifica decât pe unele dintre acestea. În orice caz, existenţa acestor lăcaşe de cult
este argumentată de informaţiile din sursele documentare, fie prin atestarea lor directă,
fie prin menţionarea preoţilor lor.
*
Această succintă analiză a principalelor descoperiri arheologice de factură
creştină provenite din zona Bârladului demonstrează faptul că activitatea de ctitorire
a primelor edificii religioase din arealul menţionat nu s-a desfăşurat întâmplător, ci a
avut la bază diversele manifestări timpurii ale cultului creştin-ortodox, dar mai ales
preceptele şi învăţăturile temeinice ale acestei religii, aşa încât construirea lăcaşelor de
cult a decurs firesc. Astfel, fenomenul şi actul de ctitorire religioasă consfinţea nu
numai o realitate deja existentă, dar ilustra şi necesitatea instituţionalizării credinţei şi
a practicilor ei.
Din acest punct de vedere, surprinderea multiplelor aspecte enunţate a fost
posibilă şi datorită cercetărilor arheologice, în unele cazuri descoperirile întâmplătoare,
cercetările de suprafaţă sau investigaţiile arheologice sistematice constituind cele mai
sigure surse de cunoaştere a unor monumente religioase din zona Bârladului. Exemplele
elocvente în acest sens sunt bisericile Mănăstirii Floreşti (veacurile XVI-XVII), cea a
schitului sulgerului Lupan (secolele XVI-XVII), biserica „Ţintirim” din Bogdana
(veacul XVII), biserica „Sf. Nicolae” din Obârşenii de Jos (secolul XVII) şi, nu în
25Ibidem, p. 279.
26 Ibidem, p. 280; Idem, Circulaţia unor piese de cult în regiunile româneşti nord-dunărene în
secolele X–XVII, în ArhMold, XV, 1992, p. 138-169.
ultimul rând, biserica „Domneasca” din Bârlad (veacurile XV-XVII).
În acest sens, în urma cercetărilor arheologice sistematice de la Mănăstirea
Floreşti (din anii 1998-2001), au fost scoase la iveală de către noi şi arheologul
Costică Asăvoaie ruinele fundaţiei bisericii din 1596-1598, dar şi unele vestigii ale
bisericii de mai târziu (cea din 1686-1694, construită de familia Costăcheştilor)27.
Chiar dacă fundaţiile zidurilor perimetrale ale primei biserici au fost găsite „înecate”
în fundaţiile ctitoriei din secolul al XVII-lea, sigur este că temelia bisericii lui Cârstea
Ghenovici era din piatră, iar planul edificiului ca atare era unul triconc28. De
asemenea, au fost identificate fragmentele unui zid care ar putea reprezenta
componenta vestică a zidului perimetral al primei biserici de piatră (1590-1596) sau
ar putea constitui extremitatea estică a unei eventuale camere a mormintelor din
cadrul aceluiaşi edificiu29 (v. Planşele 7a, 7 b, 8, 9 a şi 9 b).
Din aceste sumare date arheologice, coroborate cu alte categorii de izvoare
istorice, se poate concluziona faptul că biserica de la sfârşitul secolului al XVI-lea se
încadra în tipologia bisericilor mănăstireşti din acea vreme, cu aspect fortificat, dar
asimilând noile influenţe artistice venite din exterior (cele munteneşti şi neogotice, în
special). Planul patrulater al mănăstirii era şi el fortificat, cu un zid gros de incintă, cu
turnuri pe colţuri şi cu curtine flancate de metereze şi drumuri de strajă.
În schimb, fundaţia celei de-a doua biserici (din veacul al XVII-lea) a fost
reperată între naosul şi pronaosul actualului edificiu (din secolul al XIX-lea), ctitoria
de la 1686-1694 având tot un plan triconc şi fiind acoperită cu ţiglă30. În acelaşi timp,
cercetările arheologice de la Mănăstirea Floreşti au evidenţiat următoarele realităţi
care vizează această a doua biserică de zid (ctitoria Costăcheştilor):
- ea a fost acoperită cu ţiglă, întrucât s-au recoltat din săpătură mai multe
fragmente de ţiglă specifice secolului al XVII-lea şi începutului celui următor;
- avea o fundaţie compusă din piatră măruntă, cărămidă şi intruziuni de
pigmenţi de mortar, denotând o temelie compactă şi unitară pe întreaga suprafaţă pe
care o susţinea;
- prezenţa unor gropi pentru stâlpii de susţinere şi a unor resturi de tencuială
arată că biserica a fost construită într-o manieră relativ bine organizată, impusă de
evenimente nonviolente;
- resturile de zidărie găsite în săpătură au permis reconstituirea atât a planului
triconc al bisericii, cât şi compartimentarea acesteia în pridvor, pronaos, naos şi absida
altarului, la care se adăugau decroşurile exterioare dreptunghiulare ale absidelor
laterale simplificate;
- piesele de decor arhitectural descoperite ar putea sugera faptul că această a
doua biserică a dispus la un moment dat de o boltă din piatră situată cel puţin pe naos,
dar - în acelaşi timp - aceste pietre ecarisate ar fi putut să nu mai fie puse în opera de
27 Costică Asăvoaie, Laurenţiu Chiriac, Noi date istorico-arheologice privind Mănăstirea Floreşti,
judeţul Vaslui, în ActaMM, XXI, 1999-2000, p. 63-79.

28 Ibidem, p. 64-65.
29 Ibidem, p. 65.
30 Ibidem, p. 65.
construcţie;
- în fine, s-a observat o puternică demantelare sistematică a părţii superioare a
edificiului din anii 1686-1694, probabil făcută de constructorii celei de-a treia biserici din
piatră de la Floreşti (ctitorită între anii 1852-1883)31 (v. Planşele 7a, 7 b, 8, 9 a şi 9 b).
Din analiza rezultatelor investigaţiilor arheologice şi nu numai, se poate emite
ipoteza că a doua biserică de zid de la mănăstirea Floreşti făcea parte din categoria
bisericilor de sinteză moldo-munteană, căci ea îmbina planul triconc moldovenesc cu
faţada tipic muntenească, având un turn-clopotniţă pe pridvor şi care era amplasat pe
aceeaşi axă longitudinală cu turla sau cupola naosului. Acest turn clopotniţă, cu
funcţie subsidiară de refugiu şi apărare, era legat de caracterul fortificat al mănăstirii,
prevăzută acum cu dispozitive de apărare. Astfel, este foarte probabil ca şi mănăstirea
Floreşti să fi devenit la finele secolului al XVII-lea o adevărată „cetate mănăstirească”
- care trebuia să suplinească lipsa unor cetăţi de apărare din zonă şi care era prevăzută
cu toate clădirile şi anexele necesare. (v. Planşele 17-18) Aşadar, rezultatele
investigaţiilor arheologice de la Floreşti au putut lămuri etapele principale de
construcţie ale bisericilor, dar şi compartimentările planimetrice dintre acestea.
Între anii 2002-2004, prof. Gheorghe Gherghe şi învăţătorul Marin Rotaru au
efectuat cercetări de teren în zona Mănăstirii Moreni, prilej cu care au putut identifica
existenţa schitului Deleni-Bilavoi (ctitorit de sulgerul Lupan şi familia sa la sfârşitul
secolului al XVI-lea şi începutul celui următor), schit care a suferit multe refaceri (de
exemplu, la 1650 şi 1770) şi care a continuat prin mănăstirea Moreni de mai târziu, pe
aceeaşi vatră32. Astfel, cei doi autori susţin idea că schitul lui Lupan a fost construit din
lemn, probabil pe o fundaţie din piatră, la circa şase metri de vechea biserică a
mănăstirii Moreni (ridicată la 1853) (v. Planşa 19), în curtea actualului aşezământ
monastic găsindu-se fragmente ceramice şi de olan din secolele XVI-XVIII33.
Tot în urma unor cercetări de teren - efectuate de Ioan Antonovici la finele
veacului al XIX-lea - în zona comunei Bogdana au fost descoperite urmele din bârne
ale bisericii “Ţintirim” din vatra veche a Vişteleştilor (azi, satul Bogdana), edificiu
menţionat la 1658 şi peste care nu s-a mai ridicat o altă construcţie34. Autorul
descoperirii arată că tot acolo a găsit şi urmele unui cimitir medieval târziu, în care
mormintele aveau un inventar sărăcăcios şi precizează faptul că acest lăcaş de cult
dintre râpa Sitarului şi cea a Gâdesei a avut şi un turn-clopotniţă35.
Între anii 1932-1933, preotul I.C. Beldie a găsit la Obârşenii de Jos o serie de
obiecte de cult (o cruce de mână, un potir, o cădelniţă, un candelabru cu trei braţe şi
două pocale), pe care le-a datat ca fiind de la sfârşitul secolului al XVII-lea36. Pe baza
acestor descoperiri şi a două menţiuni documentare a unor preoţi din acelaşi sat (popa
Grigorie la 1692 şi preotul Ilarie la 1698), autorul (re)datează biserica „Sf. Nicolae”
31 Ibidem, p. 63-79.
32 Gheorghe Gherghe, Marin Rotaru, Mănăstirea Moreni, Bârlad, 2004, p. 20-48.
33 Ibidem, p. 40-49.
34 Ioan Antonovici, Istoria comunei Bogdana din plasa Simila, judeţul Tutova, Bârlad, 1906, p. 301-306.
35 Ibidem, p. 341-342; Laurenţiu Chiriac, Monumentele religioase medievale din zona Bârladului.
Repere istoriografice, Iaşi, 2006, p. 56-68.

36 I.C. Beldie, Biserica şi parohia din com. Obârşenii de Jos-Tutova, Bârlad, 1933, p. 8.
din Obârşenii de Jos (v. Planşa 10, fig. 2) ca fiind de la finele veacului al XVII-
lea37, deşi argumentele sale par a fi insuficiente, mai ales că obiectele de cult nu au
putut fi văzute de către altcineva şi nici nu se cunoaşte locaţia lor.
La toate acestea se adaugă şi descoperirile semnalate de Ghenuţă Coman cu
privire la existenţa unui candelabru din lut ars cu trei braţe (cupe), de culoare cenuşie,
la Pogoneşti-Iveşti (secolele XVII-XVIII)38 sau a unei necropole medievale târzii în
zona Viişoara-Dodeşti (veacurile XVII-XVIII)39. Cu toate acestea, trebuie spus faptul
că lucrările agricole succesive şi de adâncime (de exemplu, arăturile) au afectat
deseori eventualele urme de fundaţii ale construcţiilor religioase, determinând - din
păcate - chiar distrugerea lor.
După cum se poate observa, existenţa unor construcţii religioase a fost sugerată
şi de descoperirea unor obiecte de cult sau chiar a unor vestigii ale cimitirelor
medievale, cele mai concludente exemple fiind cele de la Bogdana - punctul
„Ţintirim”, Obârşenii de Jos, Pogoneşti-Iveşti, Viişoara-Dodeşti (v. Planşa 16) sau
chiar Bârlad (v. Planşa 15).
În sfârşit, nu întâmplător am lăsat la urmă rezultatele cercetărilor arheologice
din zona bisericii „Domneasca” din Bârlad (v. Planşa 20), chiar dacă ele nu au fost
destul de convingătoare. Vasile Palade a întreprins în 1976 un sondaj arheologic la
acest monument religios (cu ocazia lucrărilor de restaurare), descoperind o fundaţie
de biserică din lemn din secolul al XV-lea, cu un plan triconc40. De asemenea,
fragmente ceramice, vârfuri de lănci şi săgeţi care atestau urme de locuire din
veacurile XIV-XVI au fost depistate cu ocazia lucrărilor de fundaţie de la
cinematograful „Victoria” din apropiere, iar o necropolă creştină din aceeaşi perioadă
a fost descoperită la 300 metri de biserica Domneasca (la întretăierea străzilor
Republicii şi M. Kogălniceanu), mormintele având obiecte de podoabă, ceramică şi
monede (aflate acum în colecţiile muzeului din Bârlad)41. Însă, toate aceste date
(nepublicate de autorul săpăturilor arheologice) nu reprezintă argumentele suficiente
şi necesare pentru a data biserica de la Bârlad înainte de 1636, rămânând ca pe viitor -
chiar în condiţiile în care vechea vatră a oraşului corespunde cu actualul centru civic -
să fie iniţiate noi cercetări arheologice exhaustive la acest reprezentativ monument
religios al târgului, cu şanse de a ne edifica a supra evoluţiei sale.
Témoignages archéologiques sur le début de la vie chrétienne de la zone de Bârlad

Résumé
L’auteur trate dans cette étude les découvertes archéologiques de facture chrétienne qui
se trouve sur le teritoire de la vallée de Bârlad, de Tutova et d’Elan. L’étude met en évidence tant
les découvertes archéologiques avec des symboles chrétiennes, mais aussi des églises et des
cimètieres de la yone nomée du début de la vie chrétienne jusqu à la fin de l’époque médievale.
37 Ibidem, p. 31-38.
38 Ghenuţă Coman, Statornicie, continuitate. Repertoriul arheologic…, p. 165-166.
39 Ibidem, p. 265.
40 Oltea Răşcanu-Gramaticu (coordonator), Istoria Bârladului, ediţia a II-a, vol. I, Bârlad, 2002, p. 55.
41 Ibidem, vol. I, p. 48 şi 53; N. Zaharia, Mircea Petrescu-Dîmboviţa, Em. Zaharia, Aşezări din Moldova de
la paleolitic până în secolul al XVIII-lea, Bucureşti, 1970, p. 312-313; Laurenţiu Chiriac, op.cit., p. 127.
Planşa 1 - Harta zonei Bârladului
(apud Iacov Antonovici, Documente bârlădene, vol. III, Bârlad, 1915, p. 283)
Planşa 2 - Obiecte creştine din secolele V-XIV:
Fig. 1-5 - Simboluri şi inscripţii creştine pe oase de animale (Şuletea - Şipote)
(apud Costachi Buzdugan, Marin Rotaru, Antichităţile Elanului, Vaslui, 1997, p. 91,
fig. 33)
Planşa 3 - Simboluri şi inscripţii creştine din secolele V-XIV:
Fig. 1,3 - Obiecte din piatră (Şuletea - Şipote)
Fig. 4 - Obiecte din lut (Şuletea - Şipote)
Fig. 2, 5-7 - Obiecte din os (Şuletea - Şipote)
0 1 2cm
----------

Fig. 1-3, 4 - Obiecte cu simboluri creştine (Şuletea - Şipote)
Fig. 2 - Cruciuliţă din piatră (Giurcani Nord)
Fig. 5 - Obiect cu simboluri creştine (Giurcani Nord)
(apud Costachi Buzdugan, Marin Rotaru, op.cit., p. 90, fig. 32)
(apud Costache Buzdugan, Marin Rotaru, op.cit., p. 89, fig. 31)
0 1 2cm

Fig. 1-5 - Obiecte cu simboluri şi inscripţii creştine (Şuletea - Şipote) Fig. 6 - Tipar
pentru turnat cruciuliţe (Giurcani Nord)
Fig. 1 - Fragment de piatră cu însemne creştine (Şuletea - Şipote)
Fig. 2, 5-8 - Cruciuliţe din os (Şuletea - Şipote şi Giurcani Nord)
Fig. 3-4, 9 - Cruciuliţe din piatră (Şuletea - Şipote şi Giurcani Nord)
Fig. 10 - Tipar pentru turnat cruciuliţe (Giurcani Nord)
(apud Costachi Buzdugan, Marin Rotaru, op. cit., p. 87, fig. 29)
Planşa 7 a - Biserica Mănăstirii Floreşti
Secţiunea longitudinală SVII/1998 – în interior, pe axul E-V;
Scara 1/20 Profil Nordic
(apud Costică Asăvoaie, Laurenţiu Chiriac, Noi date istorico-arheologice privind
Mănăstirea Floreşti, judeţul Vaslui, în ActaMM, XXI, 1999-2000, p. 74)
Planşa 7 b - Biserica Mănăstirii Floreşti
Secţiunea longitudinală SVII/1998 - în interior, axa E-V
Profil nordic
Legenda şi explicaţia ei
IX
Legenda:
Urme biserica 1598 = 1
Şanţuri dren = I - IX
Planşa 8 - Biserica Mănăstirii Floreşti

- Şanţuri dren (1999) -
(apud Costică Asăvoaie, Laurenţiu Chiriac, op.cit., p. 68)
█ - Resturi de fundaţie provenite de la biserica I (din 1598)
░ - Resturi de fundaţie provenite de la biserica a II-a (din 1686)
- Fundaţia bisericii actuale (din 1852)
Planşa 9 - Biserica Mănăstirii Floreşti

Planul bisericii şi principalele etape de evoluţie
Scara 1/100
(apud Costică Asăvoaie, Laurenţiu Chiriac, op.cit.., p. 73)
1 2
Scara: 1 : 100
3 4
Planşa 10 - Planuri biserici de lemn din zona Bârladului:

Fig. 1 - Pârveşti (com. Costeşti, jud. Vaslui)
Fig. 2 - Obârşeni (com. Vinderei, jud. Vaslui)
Fig. 3 - Trohan (com. Gârceni, jud. Vaslui)
Fig. 4 - Obârşeni (com. Voineşti, jud. Vaslui)
(apud Doina Rotaru, Constantin Aghion, Contribuţii privind arhitectura populară în
lemn din judeţul Vaslui, în ActaMM, VII-VIII, 1995-1996, p. 333)
1 2
3 4
Planşa 11 - Obiecte şi simboluri creştine:

Fig. 1 - Fragment de vas cu semnul crucii (sec. V-VIII), Ilişoara (jud. Vaslui)
Fig. 2 - Tipar din piatră pentru cruciuliţe (sec. VI-VII), Giurcani (jud. Vaslui)
Fig. 3 - Fragment de vas cu semnele crucii (sec. VI-VII), Dodeşti (jud. Vaslui)
Fig. 4 - Psalie din os cu ornamente creştine (sec. VIII-IX), Dodeşti (jud. Vaslui)
(apud Mircea Mamalaucă, Catalogul Expoziţiei „2000 de ani de creştinism”, Bârlad,
2000, fig. 25, 38, 48, 50)
2
1
3
4

Fig. 1 - Fusaiolă plumb cu semnul crucii (sec. VIII-IX), Dodeşti (jud. Vaslui)
Fig. 2 - Fragment vas cu semnul crucii (sec. VIII-IX), Fălciu (jud. Vaslui)
Fig. 3 - Astragal din os cu însemne creştine (sec. IX-XI), Şuletea (jud. Vaslui)
Fig. 4 - Piatră cu semne creştine (sec. IX-XI), Şuletea (jud. Vaslui)
(apud Mircea Mamalaucă, op.cit., fig. 52, 57, 58, 59)
2
1
3 4

Fig. 1 - Cruciuliţă pandantiv din piatră (sec. VIII-IX), Dodeşti (jud. Vaslui)
Fig. 2 - Cruciuliţă din piatră (sec. VIII-IX), Murgeni (jud. Vaslui)
Fig. 3 - Cruciuliţă din os (sec. VIII-IX), Giurcani (jud. Vaslui)
Fig. 4 - Engolpion din bronz turnat (sec. XI-XII), Şuletea (jud. Vaslui)
(apud Mircea Mamalaucă, op.cit.., fig. 53, 54, 55, 95)
1 2
4
3

Fig. 1 - Astragal din os cu însemne creştine (sec. IX-XI), Şuletea (jud. Vaslui)
Fig. 2 - Fund de vas cu ştampilă cruciformă (sec. XI), Epureni (jud. Vaslui)
Fig. 3 - Fund de vas cu cruce în cerc ştanţată (sec. X-XI), Epureni (jud. Vaslui)
Fig. 4 - Fund de vas cu cruce în cerc ştanţată (sec. X-XI), Epureni (jud. Vaslui)
2
1
3 4

Fig. 3 - Engolpion din bronz turnat (sec. XI-XIII), Bârlad (jud. Vaslui)
Fig. 4 - Fund de vas cu cruce în pătrat ştanţată (sec. XI), Epureni (jud. Vaslui)
Planşa 16 - Icoană din bronz turnat (sec. XIV)
Viişoara, jud. Vaslui
(apud Mircea Mamalaucă, op.cit., fig. 111)
1 2
3
Planşa 17 - Complexul monahal Floreşti
Fig. 1 - Biserica Mănăstirii Floreşti
Fig. 2 - Turnul clopotniţă al Mănăstirii Floreşti
Fig. 3 - Mănăstirea Floreşti
(foto: Laurenţiu Chiriac, 2000)
1 3
2 5
Planşa 18 - Mănăstirea Floreşti

Fig. 1 - Biserica Mănăstirii Floreşti
Fig. 2 - Turnul clopotniţă al Mănăstirii Floreşti
Fig. 3 - Ancadramentul uşii principale a bisericii M-rii Floreşti
Fig. 4 - Faţada bisericii Mănăstirii Floreşti (detaliu)
Fig. 5 - Poarta principală de intrare a Mănăstirii Floreşti
(foto: Costică Asăvoaie, 2000)
Planşa 19 - Biserica veche a Mănăstirii Moreni
(apud Gheorghe Gherghe, Marin Rotaru, Mănăstirea Moreni, Bârlad, 2004, p. 80)
Planşa 20 - Biserica “Domneasca” din Bârlad
(foto: Laurenţiu Chiriac, 2002)
VESTIGII INEDITE APARŢINÂND CELEI DE A DOUA JUMĂTĂŢI
A MILENIULUI I D.HR. ÎN COLECŢIILE BĂCĂUANE
Lăcrămioara Stratulat
Aşezarea din comuna Ştefan cel Mare, sat Gutinaş, judeţul Bacău, bine
cunoscută în bibliografia de specialitate, este situată la limita de sud-est a
subcarpaţior Moldovei, în depresiunea Caşin, pe o terasă mai înaltă din partea dreaptă
a râului Trotuş şi partea stângă a pârâului Rădeana.
Punctul „La Silişte” a beneficiat încă de la început de o atenţie deosebită din
partea specialiştilor. Astfel, după un sondaj întreprins în 1968 de către Muzeul de
istorie din Oneşti (Gheorghe Gheorghiu Dej)1; au urmat câteva periegheze în anii
următori 2 pentru ca începând cu anii 1971-1977, 1984-1986 şi 1995 să se desfăşoare
aici ample cercetări arheologice sistematice.
Deşi, iniţial, s-a urmărit cu prioritate cercetarea aşezării medievale, săpăturile
arheologice sistematice desfăşurate în punctul „La Silişte” au reliefat mai multe
niveluri de locuire: neoliticul târziu- Cucuteni B, bronz târziu- cultura Noua, Hallstatt-
ul târziu- secolele V-IV î. Hr., epoca geto-dacică- sfârşitul secolului I d. Hr.-începutul
secolului II d. Hr. continuând cu perioada daco-carpică.
După încetarea aşezării carpice, câteva secole mai târziu, probabil începând de
la sfârşitul secolului al V-lea s-a dezvoltat treptat o aşezare care a beneficiat de o
continuitate, fără întrerupere până la începutul secolului al VII-lea d. Hr.
Urmele de locuire umană merg un mileniu mai târziu, începând cu secolul al
XIV-lea şi continuă până târziu, în sec. al XVII-lea.
Aşezarea prefeudală amintită mai sus a fost cercetată mai ales în timpul
campaniilor din anii 1984-19863.
Materialele inedite care fac obiectul lucrării de faţă aparţin campaniilor
arheologice din 1976-1978 şi 1995 şi ne-au fost puse la dispoziţie de dl. Alexandru
Artimon căruia îi mulţumim şi pe această cale. Piesele se află în prezent în
patrimoniul Muzeului de istorie Oneşti4.
Este vorba despre patru vase, trei dintre ele lucrate cu mâna şi unul lucrat la
roată. Din analiza generală a materialului ceramic descoperit la Ştefan cel Mare
ceramica lucrată cu mâna reprezintă peste 85% din totalul ceramicii descoperite5.
În secţiunea S3, L2, caroul 34 (campania 1977, nr. inv.2106), la o adâncime de
0,57 m în apropierea unui tipar6 de secol VI-VII s-au descoperit mai multe fragmente
ceramice aparţinând aceleiaşi perioade, dintre care unele întregibile. Vasul din fig. 1
1
Sondajul a fost efectuat de C. Eminovici.
2
Cercetări întreprinse de Al. Artimon şi C. Buzdugan.
3
Cercetări conduse de I. Mitrea.
4
Adresăm mulţumiri domnului I. Vasiliu, directorul Muzeului de istorie din Oneşti.
5
I. Mitrea, Regiunea centrală a Moldovei dintre Carpaţi şi Siret în secolele VI-IX e.n., în
Carpica, XII, 1980, p. 76.
6
Ibidem, p. 92, fig. XLVI/1.
este lucrat la mână, având forma foarte comună a vasului-borcan, executat din pastă
grosieră, fără decor, cu o înălţime de 0,37 m, diametrul bazei de 0,50 şi al gurii de
0,77. El este de tradiţie locală, întâlnindu-se în cadrul olăriei din secolele anterioare.
Din aceeaşi campanie, în secţiunea S2, L3, caroul 3, la o adâncime de 0,80 m,
(nr. inv.946), provine un alt vas-borcan, lucrat la mână, din pastă grosieră, fără decor,
cu o înălţime de 0, 28 m, având diametrul gurii 0,56 mai mare decât cel al bazei, care
este de 0,10. Fragmentele au fost găsite în apropierea unui pietrar, fig. 2.
Ultimul vas lucrat la mână aparţine aceleiaşi categorii şi a fost descoperit în
campania din 1995, în secţiunea S20 (nr. inv.2114), la 0,75m. Spre deosebire de
celelalte, el are dimensiunea gurii de 0,48 apropiată de cea a bazei de 0,43, fig. 3.
În campania din 1978, în secţiunea SXIV, L1, caroul 3, (nr. inv.942), la o
adâncime de 1,20m, într-o locuinţă distrusă de zidurile beciului curţii boiereşti din
secolele XV-XVII, printre alte fragmente ceramice, găsite pe vatra unui cuptor, s-au
descoperit şi câteva fragmente întregibile lucrate la roată, fig. 4. Vasul este lucrat
îngrijit, din pastă bună, fină, cărămizie, având în compoziţie o mică cantitate de nisip
şi microprundişuri, fără decor. Vasul are înălţimea de 0,22 m, are corpul uşor bombat,
gâtul scund şi gura mai largă ca baza, uşor răsfrântă şi rotunjită, cu diametrul gurii de
0, 42 şi diametrul bazei de 0, 31.
Privit în ansamblu, materialul are analogii la Botoşana7, Costişa8, Şipot-
Suceava 9, Bacău-Curtea Domnească 10, Davideni 11, Izvoare-Bahna 12 ş.a., dar şi în
7
D.Gh. Teodor, Civilizaţia romanică la est de Carpaţi în secolele V-VII. Aşezarea de la
Botoşana-Suceava, Bucureşti, 1984.
8
D.Gh. Teodor , V. Căpitanu, I. Mitrea, Cercetările arheologice de la Mănoaia-Costişa şi
contribuţia lor la cunoaşterea culturii materiale locale din secolele V-VI din Moldova, în
Carpica”, I, 1968, p. 233-247; D.Gh. Teodor, Conceptul de cultură Costişa-Botoşana.
Consideraţii privind continuitatea populaţiei autohtone la est de Carpaţi în secolele V-
VII e.n., în SAA, I, Iaşi, 1983, p. 215-225; idem, Romanitatea carpato-dunăreană şi
Bizanţul în veacurile V-XI e.n., Iaşi, 1981, p. 21; idem, Tezele referatelor conferinţei
Universităţii de Stat din Chişinău (14-21 ianuarie, 1991), Chişinău, 1991, p. 60; I. Mitrea,
Realităţi arheologice şi etno-culturale în spaţiul carpato-nistrian în secolele VI-VII, în
Carpica, XXIII, 1992, p. 212-213.
9
M.D. Matei, Contribuţii la cunoaşterea ceramicii slave de la Suceava, în SCIV, 10, 1959,
2, p. 409 şi urm.
10
I. Mitrea, Al Artimon, Descoperiri prefeudale la Curtea Domnească-Bacău, în Carpica,
IV, 1971, p. 225, 233-251; I. Mitrea, Regiunea centrală a Moldovei dintre Carpaţi şi Siret
în secolele VI-IX e.n., în Carpica, XII, 1980, p. 61-66, 75-81, 93, 102-104, 116-120, 129-130.
11
Idem, Principalele rezultate ale cercetărilor arheologice din aşezarea de la Davideni
(sec. V-VII e.n.), în MemAntiq, VI-VIII, (1974-1976), 1981. idem, Noi descoperiri
arheologice in asezarea din secolele V-VII e.n. de la Davideni, jud. Neamţ, în MemAntiq,
XVIII, 1992, p. 203-232, idem, Aşezarea din secolele V-VII de la Davideni, jud.. Neamţ.
Cercetările arheologice din anii 1988-1991, în MemAntiq, XIX, 1994, p.279-332; idem,
Comunităţi săteşti la est de Carpaţi în epoca migraţiilor. Aşezarea de la Davideni din
secolele V-VIII, Piatra Neamţ, 2001.
12
Idem, Aşezarea prefeudală de la Izvoare-Bahna, în Carpica, VI, 1973-1974, p. 55-76;
idem, Aşezarea prefeudală de la Izvoare-Bahna (II). Contribuţii la arheologia epociide
formare a poporului român, în Carpica, X, 1978, p. 205-252 idem, Aşezarea din secolele
VI-IX de la Izvoare-Bahna. Realităţi arheologice şi concluzii istorice, Piatra Neamţ, 1998.
complexele autohtone romanice de tip Ipoteşti-Ciurel-Cândeşti13 de la sud de Carpaţi
şi complexele de tip Bratei14 din Transilvania, integrându-se astfel în “marea unitate
culturală specifică teritoriului vechii Dacii15.
Pe baza descoperirilor arheologice întreprinse până în prezent la Ştefan cel
Mare se poate observa că materialul ceramic, prin trăsăturile sale caracteristice,
aparţine în majoritate populaţiei autohtone. O mică cantitate de ceramică este de
factură slavă, ceea ce dovedeşte că locuitorii acestei aşezări au intrat în contact la un
moment dat cu această cultură.
Descoperirile arheologice ample desfăşurate la Ştefan cel Mare, paleta
cronologică amplă a aşezării, precum şi bogăţia şi varietatea materialului arheologic,
îndreptăţesc dorinţa apariţiei unei monografii a aşezării care, cu siguranţă, va fi o
lucrare de larg interes ştiinţific.
Vestiges inédits appartient au deuxième moitié du premier millénaire p.Chr. aux

collections de Bacău
Résumé
L’étude présent quelques découvertes archéologiques inédites qui se trouve au site de

Gutinaş, com. Ştefan cel Mare, dèpartement de Bacău aux foilles archéologiques entreprendes
pendant les années 1976-1978 et 1995. ainsi, on analyse quatre vases, trois étants fait à la main
et un fait à la route. L’analyse fait, jusqu’à moment, sur le materiele céramique de cette station
démontre l’appartenence de celle à la population autochtone.
13
Suzana Dolinescu-Ferche, La culture „Ipoteşti-Ciurel-Cândeşti” (Ve-VIIe siècles). La
situation en Valachie, în Dacia, N. S., XXVIII, 1984, 1-2, p. 117-147.
14
I. Nestor, Les données archéologiques et le problème de formation du peuple roumain,
în RRH, 3, 1964, p. 399-401; Eugenia Zaharia, Données sur l’archéologie des IVe-XIe siècles
sur le territoire de la Roumanie. La culture Bratei et la culture Dridu, în Dacia, NS, XV,
1971, p. 270-283.
15
I. Mitrea, C. Eminovici, V. Momanu, Aşezarea din secolele V-VII de la Stefan cel Mare,
în Carpica, XVIII-XIX, 1986-1987, p. 231.
Fig. 1 Fig. 2
Fig. 3 Fig. 4
MIGRAŢIILE SLAVE DIN SECOLELE VI-VII. CONTRIBUŢIA
CERCETĂRILOR ARHEOLOGICE
Dan Gh. Teodor
În ansamblul amplelor mişcări de populaţii care s-au desfăşurat în cursul

primului mileniu d.Hr., afectând întinse zone ale continentului european, migraţiile
slavilor au avut pentru unele areale geografice o importanţă aparte. Acest fapt se
explică prin aceea că, spre deosebire de alte numeroase grupuri umane, care au migrat
dinspre Europa răsăriteană, slavii sunt singurii care au reuşit să colonizeze teritorii
considerabile, transformând fundamental structura etno-lingvistică locală, peste tot
acolo unde s-au instalat definitiv.
În acest context, un interes particular prezintă şi problema pătrunderii şi
stabilirii slavilor în teritoriile carpato-dunărene în perioada secolelor VI-VIII d.Hr.,
teritorii care, deşi confruntate direct timp de mai multe secole cu ampla migraţie a
acestora, şi-au conservat neschimbate structura etno-demografică şi lingvistică
romanică. Cauzele care au determinat cursul istoriei din regiunile de la nordul Dunării
de Jos, în general, sunt multiple şi, în pofida acumulării informaţiilor de care se
dispune în prezent şi care au adus numeroase clarificări, o bună parte dintre acestea nu
sunt încă pe deplin elucidate.
După cum este cunoscut, istoria desfăşurării marilor migraţii slave din aceste
regiuni ale Europei a fost, de mai bine de două secole, cercetată cu legitim interes,
speciliştii bazându-se mai ales pe datele oferite de izvoarele scrise ale evului mediu
timpuriu, multe dintre ele contemporane evenimentelor. Aceste surse scrise, relative
numereoase în ceea ce priveşte pe slavi, sunt destul de multe ori incomplete, adesea
chiar eronate, autorii diferitelor lucrări consemnând informaţii privitoare la spaţiul
carpato-dunăreano-pontic în multe cazuri neconforme cu realităţile din zonele
respective. Chiar şi la unii dintre istoricii bizantini mai apropiaţi de evenimentele
militare şi politice petrecute în regiunile Dunării de Jos, la graniţa nordică a
imperiului, informaţiile pe care le obţineau nu erau întotdeuna corecte, omisiunile,
exagerările sau fantezia găsindu-şi de multe ori locul în lucrările lor. De aceea,
cercetarea desfăşurării marilor migraţii slave întreprinsă numai pe temeiul datelor
transmise de izvoarele scrise ale vremii, nu a putut decât parţial să reconstituie
realităţile din perioada de timp menţionată.
Un plus considerabil de informaţii, care au avut menirea de a elucida multe
din aspectele referitoare la aceste ample mişcări de populaţii le-au oferit intensele
investigaţii arheologice, întreprinse constant şi pe scară largă în numeroase părţi ale
continentului nostru.
Punerea de acord a datelor transmise de izvoarele scrise cu acelea obţinute prin
intermediul cercetărilor arheologice, întreprinse cu rezultate de mare importanţă timp
de mai bine de o jumătate de veac1, a oferit astfel posibilităţi sporite de a înţelege
corect, nu numai desfăşurarea acestor deplasări de grupuri umane, ci şi consecinţele
directe ale contactelor care sau stabilit de-a lungul timpului între autohtoni şi noii
veniţi.
Nu vom insista aici asupra informaţiilor principale puse la dispoziţie de
izvoarele scrise privitoare la desfăşurarea marilor migraţii slave în regiunile de la
nordul Dunării de Jos, de altfel de multă vreme analizate şi comentate pe larg de mulţi
specialişti2, ci ne vom referi doar la câteva din concluziile desprinse din aceste
analize, susceptibile de a fi confirmate, amendate sau chiar respinse de datele
cercetărilor arheologice.
După cum se ştie, cea mai veche informaţie referitoare la o primă invazie a
slavilor în imperiul bizantin i se datorează lui Marcellinus Commes care vorbeşte de
un raid militar în regiunea Dunării de Jos în anul 517, întreprins de călăreţi geţi sau
veniţi din Geţia3. La acelaşi eveniment probabil, menţionând însă anul 518, se referă
şi Procopius din Caesarea4. In realitate nu avem de a face cu un raid al slavilor
(sclavinilor), ci posibil cu cel întreprins de un grup de anţi, populaţie care, aşa cum s-a
opinat, nu aparţine însă etniei slave5.
Izvoarele scrise, contemporane evenimentelor sau de mai târziu (Iordanes,
Procopius, Ioan din Efes, Theophilact Simocatta, Menander, Agathias, Malalas,
Mihai Siriul, Miracolele Sfântului Dimitrie, Cronica Monemvasiei şi altele), ne
informează că desele atacuri ale slavilor la sudul Dunării se succed necontenit în tot
cursul secolului al VI-ea şi în prima junătate a celui următor, concentrându-se mai
ales în epoca lui Justinian I şi apoi către sfârşitul secolului al VI-lea în vremea
împăratului Mauriciu Tiberiu. Eforturile permanente ale imperiului de a stăvili aceste
atacuri ( nu numai ale slavilor, ci şi ale avarilor sau a altor migratori) , pentru a apăra
graniţa sa dunăreană, au fost deosebit de susţinute din punct de vedere militar,
înregistrând pentru o vreme rezultatele scontate. Presupusa desfiinţare a graniţei
bizantine de la Dunăre6, după revolta trupelor din anul 602, care ar fi deschis după
unii calea pătrunderii masive şi definitive a slavilor la sud de fluviu, pare să nu fi fost
decât parţial reală, prezenţa imperiului aici fiind dovedită, cel puţin până în vremea
împăratului Heraklius, de vestigiile arheologice atestate în multe din cetăţile şi oraşele
1 D.Gh. Teodor, Populaţia autohtonă din regiunile extracarpatice în secolele V-VII, în Istoria
Românilor, II, Bucureşti, 2001, p. 639-662; idem, Slavii la nordul Dunării de Jos în secolele VI-VII, în
acelaşi volum, p. 725-737.
2 I. Nestor, La pénétration des slaves dans la Péninsule Balkanique et la Grèce continentale.
Considérations sur les recherches historiques et archéologiques, în RÉSEE, I, l963, 1-2, p. 41-67;
idem, Les données archéologiques et le problème de la formation du peuple roumain, în RRH, III,
1964, 3, p. 383-423.
3 Marcellinus Comes, Cronica, 517,5, în FHDR, II, Bucureşti, l970, p. 366-367.
4 Procopius din Caesarea, Războiul cu goţii, ed. H. Mihăiescu, Bucureşti, 1963, I, 27, 2.
5 D.Gh. Teodor, Unele consideraţii privind originea şi cultura anţilor, în Arheologia Moldovei, XVI,
1993, p. 205-213; I. Corman, Migraţiile din teritoriul dintre Carpaţi şi Nistru în sec. V-VII. Problema
anţilor, în Revista Arheologică, 1, Chişinău, 1993, p. 93-99.
6 D.A. Zakythinos, La grande brèche dans la tradition historique de l’ hellénisme du septième au
neuvième siècle, în Charisterion A.K. Orlandos, 3, Athena. 1966, p. 300-327.
din regiune7.
În teritoriile de la nordul Dunării de Jos cercetările arheologice întreprinse pe
scară largă pentru cunoaşterea realităţilor din perioada celei de a doua jumătăţi a
mileniului I d.Hr. au scos la iveală numeroase şi variate vestigii pe care specialiştii le-au
pus în legătură ,fie cu prezenţa populaţiei autohtone , fie cu a unor grupuri alogene
pătrunse şi stabilite temporar aici8. Cronologia unor astfel de vestigii, determinarea lor
tipologică şi nu în ultimul rând atribuirea lor culturală, ridică în destul de multe cazuri
unele semne de întrebare, necesitând fireşte noi şi atente analize şi precizări.
Pornind de la informaţiile transmise de majoritatea izvoarelor scrise ar trebui să
admitem o prezenţă reală slavă în regiunile de la nordul Dunării de Jos, încă din prima
jumătate a secolului al VI-lea. După cum este însă cunoscut, intensele cercetări
arheologice întreprinse pe întreg teritoriu carpato-dunărean, nu au idedntificat până
acum în mod sigur vestigii care să poată fi datate cu certitudine în perioada
respectivă9. S-a presupus totuşi că cele mai timpurii vestigii slave, susceptibile de a fi
datate chiar în prima jumătate a secolului al VI-lea,pot fi considerate cele descoperite
la Codân-Cernăuţi10, Botoşana-Suceava11 şi Ciorteşti-Iaşi12, confirmându-se astfel
ştirile transmise de izvoarele scrise. Descoperirile ceramice de la Ciorteşti-Iaşi prin
trăsăturile lor nu aparţin însă culturii materiale slave, ci sunt puse în legătură cu
prezenţa anţilor (neslavi), iar olăria de la Codân-Cernăuţi şi Botoşana-Suceava (din
prima fază) este în mod cert de factură autohtonă.
Referitor la aşa zisa ceramică slavă noi am arătat mai demult13, că formele
simple de vase lucrate cu mâna având buza scurtă, fundul îngust şi îngroşat şi în
general lipsite de ornamente, nu pot fi atribuite cu certitudine acestor migratori.
Asemenea produse ceramice, identice ca formă şi tehnică de lucru sunt întâlnite pe
spaţii geografice largi şi în zonele europene unde slavii nu au pătruns niciodată,
producerea lor fiind rezultatul unei anumite stări economice specifice acestor vremi14.
7 I. Barnea, în Din istoria Dobrogei, II, Bucureşti,1967, p. 442-445; M. Sâmpetru, Situaţia imperiului
romano-bizantin la Dunărea de Jos la sfârşitul secolului al VI-lea şi începutul celui de al VII-lea, în

SCIV, 22, 1971, 2, p. 228-242; idem, Oraşe şi cetăţi romane târzii la Dunărea de Jos, Bucureşti, 1994,
p. 105-122.
8 D.Gh. Teodor, op.cit., în Istoria Românilor, II, 200l, p. 639-662, 725-737; Ligia Bârzu, Gepizii, în
acelaşi volum, p.707-7l6; I. Stanciu, Avarii, în acelaşi volum, p. 717-725.

9 I. Nestor, Arheologia perioadei de trecere la feudalism pe teritoriul RPR, în Studii-revistă de istorie,
XV, 1962, 6, p. 1434; idem, Les éléments les plus ancienne de la culture slave dans les Balkans, în
Posebna Jzdanja, XII, 1964, p. 141-144; D.Gh. Teodor, La pénétration des slaves dans les régions
orientales de SE de l’ Europe d’ après les données archéologiques de régions orientales de la
Roumanie, în Balcano-slavica, 1, 1972, p. P.29, 31, 34.
10 Irina P. Russanova, B.O. Timosciuk, Kodyn slavjanskie posselenija V-VIII vv na r. Prut, Moscova,
1988 .
11 D.Gh. Teodor, Civilizaţia romanică la est de Carpaţi în secolele V-VII e.n. Aşezarea de la
Botoşana- Suceava, Bucureşti, 1984.

12 C. Iconomu. Descoperiri arheologice din secolul al VI-lea în comuna Ciorteşti, jud. Iaşi, în
Arheologia Moldovei, XIV, 1991, p. 109-116.

13 D.Gh. Teodor, Autohtoni şi slavi în spaţiul carpato-dunăreano-pontic în secoleleVI-VII d.Hr., în
Din istoria Europei romane, Oradea, 1995, p. 292.

14 Idem, Slavii la nordul Dunării de Jos, în Arheologia Moldovei, XVII, 1994, p. 230; idem,
De aceea, pentru olăria lucrată cu mâna, considerată de factură slavă, atestată la
nordul Dunării de Jos, în special pentru regiunile de la est şi sud de Carpaţi (cele mai
intens şi direct afectate de pătrunderile acestor migratiori), trebuie exprimată o
anumită prudenţă.Oricum, pe temeiul acestei categorii de vestigii este dificil, după
părerea noastră, să poată fi precizate mai nuanţat amploarea şi etapele migraţiei slave.
În plus, încercările unor arheologi de a atribui tale-quale întreaga producţie ceramică
lucrată cu mâna slavilor pătrunşi la nordul Dunării de Jos credem că sunt exagerate şi
nu corespund întrutotul realităţilor din perioada secolelor VI-VII d.Hr. O atare
aserţiune,care nu se întemeiază pe date arheologice convingătoare, exclude de facto
existenţa în regiunile carpato-dunărene a populaţiei autohtone romanice.In acest
context se înscrie şi opinia potrivit căreia cultura de tip Ipoteşti-Cândeşti-Ciurel ar
aparţine în totalitate slavilor15. Ceramica produsă la roată, unele vase lucrate cu mâna
având trăsături care le apropie de prototipurile geto-dacie, tipul de locuinţă şi cuptor, o
serie de obiecte meşteşugăreşti, vestimentare şi de podoabă, unele elemente creştine,
circulaţia monetară bizantină, importurile din imperiu şi altele nu pot fi puse în
legătură cu cultura slavă ci, dimpotrivă, cu existenţa populaţiei romanice aflată în
strânse şi directe legături cu civilizaţia romană târzie şi bizantină. De altfel, despre
aspectul cultural de tip Ipoteşti-Cândeşti-Ciurel s-a arătat că, în evoluţia sa a cunoscut
mai multe etape16 şi că prezenţa acestuia în regiunile dintre Carpaţii sudici şi Dunăre
nu este exclus să se fi datorat şi unor deplasări de populaţie romanică din imperiu,
dislocată tocmai de desele invazii ale migratorilor la sud de fluviu17.
Aşa cum am mai arătat, pe baza vestigiilor posibil de pus pe seama slavilor în
stadiul actual al cercetărilor este încă dificil de precizat etapele de pătrundere ale
acestora. Se constată doar că unele aşezări din secolul VI (Codân, Hansca, Botoşana,
Davideni, Dodeşti, Târgşor, Budureasca, Şirna, Dulceanca, Radovanu, Băleni şi
altele), îşi încetează existenţa la sfârşitul acestui veac, unele revenind pe vechea vatră
sau continuând sporadic la începutul secolului următor. Intrucât nu s-au constatat în
toate cazurile distrugeri evidente ale aşezărilor (arderea locuinţelor etc), se poate
presupune că, pătrundera slavilor s-a făcu treptat în grupuri restrânse şi chiar dacă
iniţial contactele cu autohtonii nu au putut fi pretutindeni paşnice ele nu au fost de
natură să provoace în anumite zone depopularea masivă a elementelor etnolingvistice
romanice. O atare situaţie nu a avut loc nici la mijlocul sau în a doua jumătate a
secolului al VI-lea, vreme când deplasările grupurilor migratoare slave au luat o
amploare deosebită. Către sfârşitul secolului al VII-lea şi eventual la începutul celui
următor regiunile de la est şi sud de Carpaţi sunt confruntate cu un nou val de
migratori slavi, după cum o sugerează în unele aşezări atestarea unor resturi ceramice
Observations concernant l’ archéologie du I er millénaire après J-C. au Bas Danube, în Studia

Antiqua et Archaeologica, VII, 2000, p. 430-431.
15 P. Diaconu, Cui aparţine cultura Ciurel?, în Istros, X, 2000, p. 491-492.
16 D.Gh. Teodor, Quelques considérations concernant l’ evolution de la civilisation locale des
Ve-VIIe siècles ap. J-C. dans les régions extracarpatiques, în Studia Antiqua et Archaeologica,
VI, 1999, p.103-105.
17 Idem, op.cit., în Istoria Românilor, II, Bucureşti, 2001, p. 659; idem, Cu privire la unele aspecte
etno-culturale la nordul Dunării de Jos în secolele V-VII d.Hr., în Musaios, X, 2005, p. 88-91.
care, prin trăsăturile lor, aparţin aspectelor culturale slav răsăritene de tip Romen,
Volânţevo şi Borşevo, vehiculate de grupuri antrenate aici de deplasările celui de al
doilea Cagant avar şi de protobulgarii conduşi de Asparuh18.
Relativ la migraţiile slave din perioada secolului al VI-lea este interesant de
observat că, izvoarele scrise referitoare la evenimentele din vremea respectivă nu
consemnează nici un nume de trib al acestei populaţii la nordul Dunării de Jos. I.
Nestor a arătat că grupurile de slavi pătrunse în regiunile carpato-dunărene erau
desprinse din unele formaţiuni tribale, care se destrămaseră în vremea deplasării lor19.
Reconstituirea unora din triburile slave va avea loc la sudul Dunării de abia în cursul
secolului alVII-lea, vreme când şi unii istorici bizantini le consemnează pentru prima
oară numele20. Unii specialişti sugerează ideea că denumirea de slavi-sclavini ar fi o
sintagmă general acceptată prin care istoricii secolelor VI-VIII desemnau în realitate
ansamblul tuturor grupurilor etnice barbare cu care se confrunta imperiu în perioada
respectivă21.
În ceea ce priveşte atribuirea unor vestigii datând din secolele VI-VII
diferitelor grupuri de slavi, trebuie arătat că, în multe cazuri ea s-a făcut doar din
intenţia de a pune de acord informaţiile izvoarelor scrise cu descoperirile arheologice,
nefiind posibilă negarea prezenţei acestor migratori în regiunile de la nordul Dunării
de Jos în perioada menţionată. In categoria acestor vestigii, pe lângă ceramică au fost
incluse şi unele categorii de fibule digitate de tipul celor denumite slave de către B.A.
Râbakov22 şi J. Werner23. Asemenea obiecte vestimentare, având totodată şi rol de
podoabă, au fost neîndoielnic produse în atelierele meşteşugăreşti din imperiu sau din
Crimeea şi chiar din unele zone de la nordul Dunării de Jos24. După cum s-a mai
arătat, astfel de piese nu trebuie considerate ca fiind produse şi folosite de către slavi
(sclavini),stadiul lor de dezvoltare economică în perioada migraţiei ne permiţând
astfel de producţii meşteşugăreşti25. Deşi s-a afirmat că fibulele digitate ar fi în cazul
slavilor simboluri ale identităţii sociale de grup, etalând o elită în formare26, noi
considerăm că prezenţa numeroasă a unor asemenea piese în mediile germanice din
Crimeea, descoperirea unor exemplare în multe aşezări neslave din diferite regiuni ale
Europei, inexistenţa presupuselor ateliere meşteşugăreşti slave niproviene sau
atestarea lor ca obiecte de inventar în morminte de inhumaţie (rit pe care slavii nu l-au
utilizat decât târziu, după creştinare), fac puţin posibilă o asemenea atribuire.
18 Idem, Precizări privind realităţile etno-culturale din secolele IV-X d.Hr. în spaţiul extracarpatic (cu
privire specială asupra zonelor răsăritene), în Omagiu profesorului Emilian Popescu, Iaşi, 2003, p. 190.
19 I. Nestor, Formarea poporului român, în Istoria poporului român, red. A. Oţetea, Bucureşti, 1970,
p. 104.
20 Theophanes Confessor, Chronografia, anul 6171 (679), în FHDR, II, Bucureşti, l97O, p. 620-621.
21 F. Curta, Apariţia slavilor. Istorie şi arheologie la Dunărea de Jos în veacurile VI-VII, Târgovişte,
2006, p. 102.
22 B.A. Râbakov, Drevnjaja Rus’, în Sovetskaja Archeologia, XVII, 1953, p. 23-104.
23 J. Werner, Slawische Bügelfibeln des 7. Jahrhunderts, în Reinecke Festschrift, Mainz, l950, p. 150-172.
24 D.Gh. Teodor, Fibule „digitate” din secolele VI-VII în spaţiul carpato-dunăreano-pontic, în
Arheologia Moldovei, XV, 1992, p. 136-137.

25 Ibidem, p. 135-136.
26 F. Curta, op.cit., p. 237-238,269.
Dimpotrivă, multe tipuri de fibule digitate din această grupă considerată de unii
slavă, au fost mai curând folosite de către populaţia autohtonă din spaţiul carpato-
dunăreano-pontic, care le-au preluat ca urmare a contactelor cu centrele
meşteşugăreşti din imperiu şi prin meşteri bizantini itineranţi sau chiar prin
intermediul unor legături cu unele grupuri de germani târzii. În desfăşurarea relaţiilor
economice de schimb, care s-au derulat în anumite perioade între centrele
meşteşugăreşti de pe litoralul de nord al Mării Negre sau din Crimeea şi grupurile de
nomazi, care pendulau în stepele nord pontice, asemenea fibule digitate este posibil
să fi fost acceptate şi de către aceştia, unele tipuri fiind vehiculate în spaţiul carpato-
dunăreano-pontic probabil de către anţi27.
O dovadă arheologică privitoare la prezenţa slavilor în regiunile de la nordul
Dunării de Jos a fost şi este încă fără rezerve considerată marea necropolă de la
SărataMonteoru-Buzău. După cum este în parte cunoscut, din cele peste 1600 de
morminte de incineraţie descoperite prin intermediul săpăturilor arheologice
sistematice, numai un număr relativ restrâns dintre ele folosesc urne din vase de lut,
întregi sau fragmentare şi unele obiecte de inventar, precum fibule digitate sau de tip
romano-bizantin, catarame, aplice, amnare din fier şi chiar un filacteriu creştin28.
Unele urne sunt constituite din vase lucrate la roată fiind caracteristice pentru aspectul
cultural de tip Ipoteşti-Cândeşti, altele însă sunt lucrate cu mâna prezentând forme
simple neornamentate. În multe cazuri în morminte se întâlnesc doar mici fragmente
ceramice. Marea majoritate a complexelor funerare sunt constituite din simple gropi,
puţin adânci, cu firave resturi de oase calcinate şi în general fără obiecte de inventar,
vădind un ritual de înmormântare simplu, care este întâlnit şi la unele populaţii
neslave. I. Nestor a lăsat să se înţeleagă că unele din mormintele de la Sărata
Monteoru nu ar aparţine slavilor, ci unor grupuri de poopulaţie romanică, pentru o
atare atribuire pledând urnele de tip Ipoteşti-Cândeşti, fibulele digitate, cataramele şi
alte obiecte de inventar, care nu sunt specifice culturii materiale vehiculate de slavi29.
De altfel cronologia complexelor funerare din acest mare cimitir arată un diapazon
termporar larg, delimitat între mijlocul secolului al VI-lea şi mijlocul secolului al VII-
lea, spre sfârşitul perioadei respective numărul slavilor fiiind considerabil redus ca
urmare a deplasării lor masive la sud de fluviu.
Prin urmare, descoperirile puse exclusiv pe seama slavilor în diferite regiuni de
la nordul Dunării de Jos trebuie, după părerea noastră, reanalizate cu atenţie şi
reîncadrate cornologic şi cultural, ţinând cont de derularea unor fireşti procese de
aculturaţie. Prezenţa slavilor în teritoriile carpato-dunărene, stăruinţa lor aici o
anumită vreme şi contactele fireşti care s-au înfiripat fără îndoială între ei şi autohtoni
au produs sensibile transformări în cultura materială a celor două populaţii şi într-o
anmită măsură, chiar în structura social- economică a comunităţilor săteşti locale.
27 D.Gh. Teodor, op.cit., p. 136.
28
I. Nestor, La nécropole slave d’ époque ancienne de Sărata Monteoru, în Dacia, NS, I, 1957, p. 289-
295; I. Nestor, Eugenia Zaharia, Săpăturile de la Sărata Monteoru, în Materiale, V, 1959, p. 511-517;
idem, în Materiale, VI, 1959, p. 504-513; idem, în Materiale ,VII, 1961, p. 513-516.
29 I. Nestor, op.cit., p. 292.
Desigur, deplasarea marei majorităţi a slavilor la sudul Dunării în cursul
secolului al VII-lea a creat unele condiţii politice şi economice favorabile dezvoltării
societăţii autohtone. De asemenea, ca urmare a pătrunderii slavilor în imperiu şi a
colonizării unor zone relativ întinse, populaţia autohtonă de la nordul Dunării de Jos a
beneficiat şi de un surplus de grupuri de latinofoni dislocate din Bizanţ de către
migratori, elemente etnolingvistice care au avut astfel menirea de a consolida
romanitatea carpato-dunăreană30.
Migraţia slavilor desfăşurată în spaţiul carpato-dunăreano-pontic rămâne în
continuare încă puţin elucidată în unele din coordonatele ei geografice,temporare şi
etnoculturale, suscitând noi, atente şi temeinice analize în contextul coroborării
informaţiilor transmise de izvoarele scrise medievale timpurii cu cele obţinute prin
intermediul investigaţiilor arheologice.
Les migrations slaves des VIe-VIIe siècles.

Contribution des recherches archéologiques
Résumé
Le déroulement des grandes migrations slaves des VIe-VIIe siècles après J. Ch., tout
comme d'autres migrateurs, a été étudié jusqu'à la moitié du siècle précédent uniquement en
vertu des nouvelles fournies par les sources écrites médiévales lointaines. Cependant, on a pu
obtenir, avec l'intensification des recherches archéologiques, une quantité supplémentaire
considérable d'informations censées clarifier bon nombre des aspects de ces déplacements des
peuples.
Bien que les sources écrites mentionnent la présence des Slaves dans les régions du
nord du Danube Inférieur dès la première moitié du VIe siècle, les recherches archéologiques
n'ont pas enregistré de vestiges slaves qu'à partir de la deuxième moitié de ce siècle.
En ce qui concerne les vestiges attribués aux Slaves, une analyse attentive est
nécessaire, puisqu'une partie de la céramique manuelle, notamment quelques objets
vestimentaires ou bijoux attribués à cette population, appartient en fait à d'autres groupes
humains.
Même dans le cas du fameux cimetière de Sărata Monteoru, qu'on considère comme
slave, puisque bon nombre des complexes funéraires de ce site ne présentent pas des traits
slaves certains. On ne peut non plus attribuer aux Slaves l'aspect culturel du type Ipoteşti-
Cândeşti, qui est sans doute d'origine romane.
La présence des Slaves dans les territoires carpato-danubiens, le fait qu'ils y sont restés
pour un certain temps et les contacts normaux entre eux et les indigènes, ont produit des
transformations sensibles dans la culture matérielle de ces deux populations.
La migration des Slaves qui a eu lieu dans l'espace carpato-danubien-pontique reste
toujours assez peu élucidée en ce qui concerne certains de ses aspects, ce qui oblige à de
nouvelles analyses attentives dans le contexte de la corroboration des informations fournies par
les sources écrites médiévales lointaines avec les informations obtenues par l'intermédiaire de
la recherche archéologique.
30 D.Gh. Teodor, op.cit., în Musaios, X, 2005, p.88-91.
RELAŢIILE MOLDO-MUNTENE DINTRE 1457-1462.
ÎNTRE COLABORARE POLITICĂ ŞI CONFRUNTARE MILITARĂ
Vasile Mărculeţ
Personalităţi de excepţie ale Evului Mediu românesc, Vlad Ţepeş, domnul
Ţării Româneşti (1448, 1456-1462, 1476), şi Ştefan cel Mare, domnul Moldovei
(1457-1504), au fost, totodată, principalii exponenţi ai luptei antiotomane de la
Dunărea de Jos din a doua jumătate a secolului al XV-lea. Timp de cinci ani (1457-
1462) domniile lor în cele două ţări româneşti s-au suprapus, ceea ce a determinat
stabilirea unor relaţii între statele lor. Evoluţia acestor raporturi a fost una deosebit de
sinuoasă şi de controversată.
Raporturile moldo-muntene între 1457 şi 1462 – de la colaborare politică
şi militară la război. Relaţiile moldo-muntene din perioada 1457-1462 sunt, în
general, puţin cunoscute. Precaritatea informaţiilor de care dispunem, referitoare la
ele, pe de-o parte, precum şi faptul că istoriografia românească modernă şi
contemporană, fie din diverse motive – naţionale sau politice –, fie pentru a menaja
anumite sensibilităţi s-a aplecat puţin asupra lor, punctând doar aspectele pozitive şi
trecând cu vederea sau încercând să justifice părţile mai întunecate ale acestora, pe de
altă parte, au concurat decisiv asupra nivelului de cunoaştere a lor.
În condiţiile arătate, relaţiile moldo-muntene dintre 1457 şi 1462 nasc
numeroase întrebări. Pentru a putea oferi un răspuns cât mai pertinent acestor
probleme se impune, nu numai ca un act util, ci şi obligatoriu să ne oprim asupra
contextului internaţional în care ele au evoluat, precum şi asupra opţiunilor de politică
externă ale lui Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş, opţiuni care s-au dovedit de altfel,
determinante pentru evoluţia raporturilor bilaterale, pe care le-au determinat decisiv.
Debutul lor, în primăvara anului 1457, părea a anunţa o viitoare colaborare
fructuoasă între Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare. Astfel, o serie de surse contemporane,
şi avem aici în vedere mai multe dintre cronicile scrise la curtea lui Ştefan cel Mare la
sfârşitul secolului al XV-lea sau în primii ani ai celui următor, afirmă faptul că în
aprilie 1457 acesta a beneficiat de un însemnat sprijin militar oferit de Vlad Ţepeş în
acţiunea sa de îndepărtare a lui Petru Aron şi de ocupare a tronului Moldovei. Astfel,
Cronica moldo-germană, referindu-se la evenimentele din aprilie 1457,
consemnează faptul că Ştefan a venit împotriva lui Petru Aron, între alţii, şi „cu
muntenii”1. Cu unele deosebiri, legate de data confruntării cu Petru Aron şi de
1 Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI, publicate de Ion Bogdan (ed. P.P. Panaitescu), Bucureşti,
1959, p. 28: „În anul, cum se scrie de la naşterea lui Hristos, 1457, în luna april, în ziua 11, într-o marţi, în
săptămâna mare, înaintea Paştilor, atunci a venit Ştefan voievod, un fiu al lui Bogdan voievod, care a
venit cu putere mică, cu muntenii, cu ţările de jos, ca la 6 mii de oameni. Şi au venit asupra lui Aaron
voievod la o gârlă sau la o apă cu numele Hresca, lângă Doljeşti. Acolo a bătut Ştefan voievod pe Aaron
voievod, alungându-l din ţară şi el însuşi a rămas stăpân cu putere” (în continuare: Cronicile slavo-
numărul de lupte purtate de Ştefan cu acesta, ştirea este reluată şi în Letopiseţul de la
Putna Nr. I, precum şi în Letopiseţul de la Putna Nr. II, care relatează că Ştefan „a
venit de la munteni”2. În sfârşit, Cronica moldo-polonă consemnează succint că „în
anul Domnului 6965 [1457] august (corect este aprilie, n.n.) 12, în joia mare, a venit
din Ţara Muntenească Ştefan voievod, fiul lui Bogdan voievod”3.
Ştirile referitoare la sprijinul militar acordat de Vlad Ţepeş lui Ştefan cel Mare,
în primăvara anului 1457, au fost preluate apoi şi de cronicarii moldoveni tardivi, din
secolele XVII-XVIII: Grigore Ureche, Nicolae Costin sau Axinte Uricariul4. Ele se
răgăsesc, de asemenea, deşi inexacte şi deformate, şi în lucrarea cronicarului muntean
Radu Popescu, Istoria domnilor Ţărâi Rumâneşti5.
Concursul dat de Vlad Ţepeş lui Ştefan cel Mare pentru îndepărtarea lui Petru
Aron şi ocuparea tronului de la Suceava părea a aşeza raporturile dintre cele două
române); Cf. I.C. Chiţimia, Cronica lui Ştefan cel Mare (versiunea germană a lui Schedel), Bucureşti,
1942, p. 36-37, 59: „A Creacionibus 6965 [1457]. În anul cum se socoteşte de la naşterea lui Christos
1457, în luna aprilie, în ziua 11, într-o marţi în săptămâna mare dinaintea Paştilor, veni Ştefan vodă, fiul
lui Bogdan vodă, cu mică oaste împreună cu muntenii şi cu cei din Ţara de Jos, ca la vreo 6.000 de
oameni. Şi veniră asupra lui Aron vodă la un pârău cu apă cu numele Hreasca, la Doljeşti. Aşa goni
Ştefan vodă pe Aron vodă din ţară şi rămase însuşi domn prin silnicie”.
2 Ibidem, p. 44, 49: „În anul 6965 [1457], luna aprilie 12 în joia mare, Ştefan voievod, fiul lui Bogdan
voievod, a venit de la munteni şi a dobândit întâia biruinţă asupra lui Aron voievod, pe Siret la tină, la
Doljeşti. A doua luptă a purtat-o cu dânsul la Arbic şi iarăşi a biruit Ştefan voievod, cu ajutorul lui
Dumnezeu”; p. 59, 61: „În anul 6965 [1457] aprilie 12, în joia mare, a venit de la munteni Ştefan voievod,
fiul lui Bogdan voievod, şi a dobândit prima biruinţă asupra lui Aron, pe Siret, la tină, la Doljeşti; a doua
luptă a purtat-o cu dânsul la Arbic şi iar a biruit Ştefan voievod”.
3 Ibidem, p. 168, 178.
4 Gr. Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei (ed. M. Scarlat), Bucureşti, 1978, p. 37: „Acest domn, Ştefan
vodă, după doi ani a domnii lui Pătru vodă Aron, rădicatu-s-au de la Ţara Muntenească cu multă mulţime
de oaste muntenească şi din ţară adunaţi şi au intrat în ţară. Şi silind spre scaunul Sucevii, i-au ieşitu
înainte Pătru vodă Aron pe Siretiu, la Doljăşti, la tină, şi s-au lovitu în zioa de joi mari, aprilie 12, şi
înfrânse Ştefan vodă pe Aron. Ci Aron vodă nu să lăsă cu atâta, ci de iznoavă s-au bulucitu şi al doilea
rându; să lovi la Orbic şi iară birui Ştefan vodă”; N. Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei de la zidirea
lumii până la 1601 şi de la 1709 la 1701, în Idem, Opere, vol. I, Iaşi, 1976, p. 106: „După doi ani a
domniei lui Pătru vodă Aron, rădicatu-s-au den Ţara Munteniască Ştefan vodă, feciorul lui Bogdan vodă,
cu oaste munteniască şi den ţară adunaţi […], au intrat în ţară şi sâlind spre Suciav, la scaunul ţărâi,
eşitu-i-au înainte Pătru vodă Aron şi s-au lovit în dzua de Gioi Mari, aprilie 12, la Doljeşti, pe Siretiu, la
Tină, şi înfrânsă Ştefan vodă pe Pătru vodă Aron. Ce nu s-au lăsat Pătru vodă cu atâta, ce iară s-au
bulucit la Orbic şi s-au lovit cu Ştefan vodă şi rămasă izbânda iar la Ştefan vodă”; A. Uricariul, Cronica
paralelă a Ţării Româneşti şi a Moldovei, I, Bucureşti, 1993, p. 55: „După 2 ani a domniei lui Pătru
vodă Aron, râdicatu-s-au den Ţara Munteniască Ştefan vodă, feciorul lui Bogdan vodă, cu mulţime de
oaste munteniască şi de ţară adunaţi […] şi au intrat în ţară. Şi silind spre Suceavă la scaunul tărâi, eşitu-
i-au înainte Pătru vodă Aron lu s-au lovit în dzua de Gioi Mari, aprilie 12 la Doljăşti, pre Siretiu, la tină,
şi înfrânsă Ştefan vodă pe Pătru vodă Aron. Nu s-au lăsat Pătru vodă cu atâta, ce de iznoavă s-au bulucit
şi s-au lovit cu Ştefan vodă la Orbic şi rămasă izbânda iar la Ştefan vodă”.
5 R. Popescu, Istoria domnilor Ţărâi Rumâneşti, în Cronicari munteni, 2, Bucureşti, 1984, p. 28: „Însă
după dânsul s-au pus domnu Ştefan-vodă cel bun, feciorul lui Bogdan-vodă, carele au venit cu ajutorul
Radului-vodă (în realitate, Vlad Ţepeş, n.n.) den Ţara Rumânească, şi bătându-să cu Pătru-vodă Aron în
2 rânduri, la Doljăşti pă Siret şi la Orbic, şi bătându-l dă amânduao rândurile, în cea după urmă au
prinsu pă Pătru-vodă şi i-au tăiat capul”.
state româneşti pe baze solide. Nu este însă mai puţin adevărat că sprijinul militar şi
politic acordat omologului său de la Suceava i-a creat, fără îndoială, domnului Ţării
Româneşti un ascendent politic asupra lui Ştefan. Se contura astfel posibilitatea
apariţiei unei situaţii politice similare celei apărute între 1400 şi 1418 între Mircea cel
Bătrân şi Alexandru cel Bun, respectiv constituirea unui protectorat muntean asupra
Moldovei şi a domnului său, pe care, foarte probabil, spre deosebire de predecesorul
său, Ştefan nu a fost dispus să îl accepte.
De altfel, în scurt timp, opţiunile diferite de politică externă a celor doi domni,
nu numai că îi vor îndepărta unul de celălalt, ci îi vor aşeza în tabere diferite, aflate în
opoziţie, deschizând, totodată, şi ostilitatea dintre ei. Din acest punct de vedere,
orientările lor politice externe din anii 1459-1461 s-au dovedit a fi decisive, pentru
evoluţia raporturilor bilaterale.
La 4 aprilie 1459, la Overchelăuţi, Ştefan cel Mare presta omagiu regelui polon
Cazimir IV (1447-1492) punând astfel Moldova sub suzeranitatea Poloniei, într-un
moment în care regatul jaggellon se afla în tratative avansate cu Poarta otomană în
vederea încheierii unui tratat. Actul său de politică externă a însemnat un prim pas
spre încadrarea Moldovei în sistemul de alianţe polono-otoman. Opţiunea de politică
externă a lui Ştefan a însemnat, totodată, abandonarea bunelor relaţii cu fostul său
susţinător şi protector, care în aceeaşi perioadă făcea primii paşi în direcţia încheierii
unei alianţe cu regele Ungariei, Mathias Corvin (1458-1490)6.
Noua orientare politică a lui Ştefan avea să aibă consecinţe dintre cele mai
grave pentru raporturile sale cu foştii săi aliaţi. „Restabilirea legăturii cu Polonia –
conchide Ş. Papacostea – însemna implicit îndepărtarea de Ungaria şi Ţara
Românească, proces care avea să se desfăşoare în anii următori până la ultima
consecinţă. Primul indiciu al antagonismului datează încă din anul următor înţelegerii
cu Polonia”7.
Azilul politic acordat de Mathias Corvin lui Petru Aron a tensionat şi mai
mult relaţiile dintre Moldova, pe de-o parte, Ungaria şi aliata sa Ţara Românească, pe
de altă parte. Acest lucru apare ca evident din înţelegerea încheiată la 1 octombrie
1460 de saşii şi secuii din Transilvania cu Vlad Ţepeş. În baza înţelegerii, cele „şapte
plus două scaune ale saşilor săseşti, de asemenea şi oraşul Braşov cu Ţara Bârsei şi
oraşul Sibiu”, împreună cu secuii se angajau să-i acorde domnului Ţării Româneşti
„un ajutor de patru mii de oameni înarmaţi” în cazul unui atac survenit „din partea
6 Pentru discuţii asupra îndepărtării lui Ştefan de Vlad Ţepeş şi de aliatul acestuia Mathias Corvin, vezi: N.
Iorga, Istoria românilor, vol. IV: Cavalerii, Bucureşti, 1937, p. 138 (în continuare: Istoria românilor,
IV); C.C. Giurescu, Istoria românilor, vol. II/1-2: De la Mircea cel Bătrân şi Alexandru cel Bun până
la Mihai Viteazul, Bucureşti, 2000, p. 43-44; Ş. Papacostea, Relaţiile internaţionale ale Moldovei în
vremea lui Ştefan cel Mare, în Idem, Evul Mediu românesc. Realităţi politice şi curente spirituale,
Bucureşti, 2001, p. 141 (în continuare: Relaţiile internaţionale ale Moldovei); L. Şimanschi, D. Agache,
Un deceniu de ostilitate moldo-ungară, 1460-1469, în vol. Ştefan cel Mare şi Sfânt 1457-1504.
Portret în istorie, Sf. Mănăstire Putna, 2004, p. 334-345; A. Gheaţă, Condiţiile instaurării dominaţiei
otomane în Dobrogea, în vol. Studii istorice sud-est europene, vol. I, Bucureşti, 1974, p. 112-113.
7 Ş. Papacostea, Ştefan cel Mare domn al Moldovei. 1457-1504, Bucureşti, 2003, p. 32 (în continuare:
Ştefan cel Mare).
turcilor sau al ţării Moldovei”8. Documentul, un act diplomatic oficial, confirmă fără
dubii, după părerea nostră, instaurarea, încă din această perioadă, a stării de război
între Moldova, pe de-o parte, Ţara Românească şi Ungaria, pe de alta.
Analizând relaţiile moldo-muntene de la sfârşitul deceniului 6 al secolului al
XV-lea, unii specialişti români au admis instituirea stării de război între Ştefan cel
Mare şi Vlad Ţepeş, fără a admite însă şi posibilitatea consumării unor ciocniri între
aceştia, alţii au refuzat să accepte existenţa unor raporturi conflictuale între domnii
celor două Ţări Române, anterioare primăverii-verii anului 1462. Spre exemplu, în
timp ce I. Ursu afirmă că nici unul din izvoarele de care dispunem cu privire la
raporturile moldo-muntene „nu ne vorbeşte despre vreo luptă sau ciocnire între cei doi
domni, ci numai de stare de război, care exista în realitate”9, N. Iorga susţine categoric
că „de un război cu Vlad, înainte de pregătirile sultanului în april nu poate fi vorba”10.
De altfel, acesta datează debutul conflictului dintre Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş în
martie 1462, atribuind iniţiativa deschiderii sale domnului Moldovei11.
Pe baza informaţiilor furnizate de sursele de care dispunem, îndeosebi de
documentul din 1 octombrie 1460, a cărui veridicitate este în afara oricăror dubii,
conform căruia în toamna anului 1460 domnul Ţării Româneşti se aştepta la un atac
din partea lui Ştefan, pe care căuta să-l preîntâmpine prin colaborarea militară cu saşii
şi secuii din Transilvania, suntem în măsură să afirmăm că asemenea opinii, care
neagă existenţa unor relaţii conflictuale între Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare, nu se
confirmă. De altfel, există şi unele surse otomane din secolele XV-XVI care susţin
existenţa unei stări conflictuale între Ţara Românească şi Moldova, anterioară anului
1462. Spre exemplu, cronicarul turc Kemal-paşa-zade (sec. XV-XVI), relatând
succint raporturile dintre Vlad Ţepeş şi vecinii săi, anterioare anului 1462,
consemnează că Vlad Ţepeş „devenise de nenumărate ori biruitor asupra
moldoveanului (Kara-Bogdan) şi, înfrângând de multe ori oştile nenorocitului de
ungur (Mathias Corvin, n.n.), împrăştiase oştile acestuia”12. Suntem absolut de acord
8 G. Gündisch, Vlad Ţepeş und die sächsischen Selbstverwaltungsgebiete Siebenbürgens, în RRH,
VIII, 1969, 6, p. 992; Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen, Sechster Band:
1458-1473, Bukarest, 1981, p. 91, doc. 3237: „Item 20 optat ipse dominus wayda a septem et duarum
sedium Saxonibus, item civitate Brasso cum terra Burcza ac civitate Cybiniensi quod quicumque ab
aliquibus partibus puta Turcorum sew terre Moldavie vel quibuscumque aliis hominibus dempto hoc
regno Hungarie inimicicias haberent, ex tunc postquam requisiti per ipsum dominum wayvodam fueritis,
in sui subsidium quatuor milia hominum armatorum dare deberetis unacum Syculis; ipse eciam dominus
wayda ad consimilia facere se promittit”.
9 I. Ursu, Ştefan cel Mare, Bucureşti, 2004, p. 32.
10 N. Iorga, Istoria românilor, IV, p. 138.
11 Idem, Istoria lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1985, p. 103-104: „Cu două zile înainte, la 2 mart, Ştefan
al Moldovei se înţelegea în Suceava cu solii craiului celuilalt (ai lui Cazimir IV, n.n.) […]. Îndată după
aceasta, domnul Moldovei şi acela al Ţării Româneşti începură lupta între dânşii, şi, de vreme ce se ştia
despre această luptă la începutul lui april într-un loc aşa de depărtat cum e oraşul Caffa, în Crimeea,
trevuie să ne închipuim că ciocnirile începură încă din mart. Pare să fi început Ştefan” (în continuare:
Ştefan cel Mare).
12 Cronici turceşti privind Ţările Române. Extrase, vol. I: Sec. XV-mijlocul sec. XVII (de. M.
Guboglu, M. Mehmet), Bucureşti, 1966, p. 199 (în continuare: Cronici turceşti, I).
că aşa-zisele biruinţe lui Ţepeş asupra lui Ştefan, anterioare anului 1462 nu sunt decât
simple invenţii ale cronicarului, nici o altă sursă nemenţionând vreo confruntare
militară între cei doi, ceea ce nu exclude însă existenţa unor relaţii bilaterale
conflictuale. Informaţia cronicarului otoman, chiar aşa inexactă cum este, îşi are
propria sa importanţă, cel puţin, din două puncte de vedere. Pe de-o parte, asocierea
acestor presupuse birunţe ale lui Vlad Ţepeş asupra lui Ştefan cu realele sale victorii
asupra ungurilor, respectiv cu incursiunile sale în Transilvania dintre 1457-1459, nu
este una întâmplătoare, ci, dimpotrivă, ea ne permite să datăm începutul conflictului
dintre cei doi cam în aceeaşi epocă, respectiv prin 1459-1460. Pe de altă parte,
informaţiile cronicarului turc, preluate desigur din surse mai vechi pe care le-a folosit
în redactarea lucrării sale, reprezintă o altă confirmare a existenţei unei stării
conflictuale dintre Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare la cumpăna deceniilor 6-7 ale
secolului al XV-lea.
Referiri la existenţa unui conflict între Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare, anterior
anului 1462, face şi cronicarul Sa’adeddin Mehmed (secolul XVI). Relatând, la
rândul său, evenimentele din anul 1462 acesta consemnează că „[Vlad] Ţepeş se afla
în duşmănie veche cu domnul Moldovei”13.
Temerile semnatarilor acordului din 1 octombrie 1460 cu privire la un potenţial
şi iminent atac al lui Ştefan s-au confirmat de altfel foarte repede, cu singura
deosebire că el nu l-a vizat pe Vlad Ţepeş ci sud-estul Transilvaniei, respectiv
ţinuturile secuieşti. Cronicile scrise la curtea lui Ştefan, cu excepţia Letopiseţului de
la Putna Nr. 1, înregistrează toate succesul domnului Moldovei. Dintre acestea, cele
mai multe relaţii cu privire la rezultatele raidului moldovenesc în secuime ni le oferă
Cronica moldo-germană, care consemnează: „2-lea. 6969 [1461]. În luna iunie, ziua
5, atunci a pătruns Ştefan voievod la secui şi i-a prădat cu totul şi le-a luat multe şi a
omorât pe mulţi dintre ei”14. Celelalte cronici – Letopiseţul anonim al Moldovei,
Letopiseţul de la Putna Nr. 2, Traducerea românească a letopiseţului de la
Putna şi Cronica moldo-polonă – se limitează doar la a înregistra succint atacul lui
Ştefan în ţinuturile secuieşti15.
Cronicarii moldoveni din secolele XVII-XVIII înregistrează şi ei acţiunea
militară a lui Ştefan în secuime în care nu văd însă o manifestare a stării conflictuale
dintre Moldova şi aliaţa munteano-maghiară, ci o consecinţă a carcterului războinic şi
sângeros al domnului moldovean. Ca urmare, consemnează Grigore Ureche, „în al
cincilea an se sculă den domniia sa, în anii 6969 [1461], rădicându-să cu toată puterea
13 Ibidem, p. 319.
14 Cronicile slavo-române, p. 28; Cf. I.C. Chiţimia, op.cit., p. 37, 59: „6969 [1461]. În luna lui iunie, în
ziua de 5, porni Ştefan vodă contra secuilor şi îi prădă straşnic şi le luă multe lucruri şi omorî pe mulţi
dintre ei”.
15 Ibidem, p. 7, 15: „În anul 6969 [1461], iulie 5, a lovit cu război Ştefan voievod Ţara Secuiască”
(Letopiseţul anonim al Moldovei); p. 56, 61: „În anul 6969 [1461], iunie 5, a lovit cu război Ştefan
voievod Ţara Secuiască” (Letopiseţul de la Putna Nr. 2); p. 70: „În anul 6969 [1461] iuniia 5 şi
mergând cu oştile a luat Ţara Secuilor” (Traducerea românească a letopiseţului de la Putna); p. 168,
178: „Anul Domnului 6969 [1461] iunie 5, acelaşi Ştefan voievod a lovit cu război Ţara Secuiască”
(Cronica moldo-polonă).
sa şi s-au dus la Ardeal, de au prădatu Ţara Secuiască. Nici au avut cine să-i iasă
împotrivă, ce după multă pradă ce au făcut, cu pace s-au întorsu napoi, fără nicio
sminteală”16. Compilatorii lui Grigore Ureche din secolul al XVIII-lea – Nicolae
Costin şi Axinte Uricariul – au preluat aproape ad litteram relatarea predecesorului lor
în operele proprii17.
Pe acest fond tensionat al relaţiilor dintre statele din spaţiul carpato-dunărean
se consuma declanşarea luptei antiotomane de către Vlad Ţepeş. Deschiderea
conflictului cu turcii de către Vlad Ţepeş în 1461 şi acţiunile militare ale domnului
muntean, premergătoare marii campanii sultanale împotriva sa din primăvara-vara
anului 1462, au deteriorat, prin implicaţiile lor politico-teritoriale, şi mai mult
raporturile cu Ştefan. Aşa cum se ştie, în iarna anilor 1461-1462, domnul Ţării
Româneşti a lovit şi nimicit bazele de atac ale turcilor de pe linia Dunării de Jos,
precum şi infiltraţiile acestora de la nord de fluviu. Într-o scrisoare-raport adresată
suzeranului şi aliatului său Mathias Corvin, în 11 februarie 1461, prezentându-şi
succesele de pe Dunăre, împotriva turcilor, Vlad Ţepeş relatează că „toate trecerile lor
peste Dunăre, afară de Vidin, am pus să le treacă prin foc, să le nimicească şi să le
pustiiască”18.
Foarte probabil, în timpul acestor acţiuni, aşa cum subliniază unii specialişti,
opinie pe care o împărtăşim şi noi, „procedând la desfiinţarea infiltraţiilor turceşti la
nord de marele fluviu, în iarna anului 1461-1462, Vlad Ţepeş a luat, desigur, sub
oblăduirea sa şi teritoriile eliberate reînviind astfel stăpânirea Ţării Româneşti până la
Marea Neagră”19. Care au fost aceste teritorii? În primul rând, sub controlul domnului
muntean au intrat nordul Dobrogei cu gurile Dunării, eliberate de prezenţa otomană.
Totodată, în contextul raporturilor tensionate dintre el şi Ştefan, Vlad Ţepeş va fi
profitat cu certitudine de acest moment favorabil şi îşi va fi extins controlul şi asupra
unei fâşii de teritoriu de la nord de braţul Chilia.
Indirect, N. Iorga afirmă şi el posibilitatea intrării teritoriilor de la nord de
braţul Chilia sub controlul lui Vlad Ţepeş în urma campaniei acestuia din iarna anilor
1461-1462, fapt ce a dat o grea lovitură comerţului Moldovei. „Prădăciunile
munteanului – scrie Iorga – erau pentru dânsul o mare pagubă, căci legăturile de
negoţ ale Moldovei până la poarta despre mare a Cetăţii Albe erau acum întrerupte
pentru mult timp”20. Or, în condiţiile politico-militare specifice din anilor 1461-1462,
16 Gr. Ureche, op.cit., p. 38.
17 N. Costin, op.cit., p. 107: „În al cincile an a domniei sale, în anii de la zidirea lumii 6969, iar de la
Hristos 1461, s-au rădicat cu toată putera sa şi au trecut în Ardial, de au prădat Ţara Secuiască. Nice au
avut cine să-i stea împotrivă, ce cu multă pradă s-au întorsu fără de niceo sminteală”; A. Uricariul, op.cit.,
p. 56: „În al 5[-lea] an a domniei sale, în anul de la zidirea lumii 6969, iar de la Hristos 1461 s-au rădicat
cu toată puterea sa şi au trecut în Ardial de au prădat Ţara Secuiască. Nice au avut cine să-i stea
împotrivă şi după multă pradă ce-au făcut cu pace s-au întors înapoi, fără nicio sminteală”.
18 I. Bogdan, Vlad Ţepeş şi naraţiunile germane şi ruseşti asupra lui, Bucureşti, 1896, p. 80: „Qui
tamen vada non habent, quoque omnia vada ipsorum super Danubium excepto Bodon comburi fecimus et
destrui”.
19 L. Şimanschi, D. Agache, op.cit., p. 341.
20 N. Iorga, Ştefan cel Mare, p. 102.
întreruperea comerţului Moldovei spre Cetatea Albă nu era posibilă decât prin
intrarea teritoriilor de la nord de braţul Chilia sub controlul unui adversar al domnului
de la Suceava care, în situaţia concretă, nu a putut fi decât Vlad Ţepeş.
Faptul că relaţiile moldo-muntene au înregistrat acum o deteriorare gravă este
demonstrat de o serie de acte de politică externă ale lui Ştefan cel Mare, care se
orientează decis spre alianţa polono-otomană. La 2 martie 1462 el presta un nou
omagiu vasalic regelui Poloniei Cazimir IV, care tocmai încheiase o convenţie cu
Imperiul Otoman. În jurământul prestat cu acest prilej regelui Poloniei, Ştefan se
angaja faţă de suzeranul său că „nu vom înstrăina nici o ţară, nici un ţinut, nici un oraş
şi nici un feud fără voinţa şi fără învoirea anume a pomenitului domn şi crai al nostru
şi a Coroanei, prin nici un mijloc; dimpotrivă, dacă ceva din acestea s-ar fi înstrăinat,
pe acelea vrem să le câştigăm înapoi şi le vom câştiga”21.
Care sunt teritoriile vizate de Ştefan, documentul nu precizează explicit. Având
însă în vedere cesiunile teritoriale la care fusese obligată Moldova în perioada
anterioară domniei sale, suntem de acord cu acei specialişti care consideră că textul
jurământului este o aluzie directă la Chilia şi la teritoriul său. În ceea ce ne priveşte,
considerăm că domnul Moldovei avea în vedere şi teritoriile de la nord de braţul
Chilia, intrate sub controlul lui Vlad Ţepeş în iarna anilor 1461-1462. În aceste
condiţii, la începutul anului 1462 la Dunărea de Jos se conturaseră două blocuri
concurente, chiar ostile: alianţa formată din Polonia şi Moldova, favorabilă păcii şi
colaborării cu turcii, şi alianţa constituită din Ungaria şi Ţara Românească, aflată în
conflict cu Imperiul Otoman.
În noua conjunctură politică, conflictul dintre Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş se
acutizează. În pofida tăcerii izvoarelor interne cu privire la această problemă, mai
multe surse externe, provenite din zone diferite, – bizantine, otomane, genoveze –
confirmă starea de război dintre Moldova şi Ţara Românească din primăvara anului
1462, precum şi faptul că aceasta data dintr-o epocă anterioară. Spre exemplu,
cronicarul bizantin Laonikos Chalkokondylas relatează că în primăvara anului 1462,
Vlad Ţepeş, „împărţindu-şi armata în două, o parte o avea cu sine, iar cealaltă a
trimis-o în contra domnului Bogdaniei Negre (Moldovei, n.n.), ca să-l respingă, dacă
acela ar încerca să năvălească, şi să nu-l lase în pace, dacă ar fi năvălit în ţară. Căci
domnul acestei Bogdanii Negre având o neînţelegere, era, dintr-o astfel de cauză, în
război cu Vlad”22.
Asemenea informaţii, cu privire la existenţa unui conflict între Vlad Ţepeş şi
Ştefan cel Mare, aflat în derulare în primăvara-vara anului 1462, concomitent cu
campania condusă de sultanul Mehmed II (1451-1481) împotriva domnului Ţării
Româneşti, ne provin şi din surse otomane din a doua jumătate a secolului al XV-lea
şi din secolul următor. Spre exemplu, Kemal-paşa-zade, în pasajul deja menţionat mai
sus, prezentat însă în contextul evenimentelor din anul 1462, deşi nu o spune explicit,
lasă însă să se înţeleagă faptul că conflictul dintre Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare,
izbucnit înainte de 1462, era încă în desfăşurare în primăvara acestui an, în momentul
21 Ştefan cel Mare şi Sfânt 1457-1504. Portret în cronică, Sf. Mănăstire Putna, 2004, p. 341.
22 L. Chalcocondil, Expuneri istorice (ed. V. Grecu), Bucureşti, 1958, IX (în continuare: Chalcocondil).
declanşării campaniei otomane împotriva domnului muntean23. Spre deosebire de
Kemal-paşa-zade, celălalt cronicar turc menţionat, Sa’adeddin Mehmed, susţine
categoric că în primăvara-vara anului 1462 Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare erau în
conflict deschis şi că domnul Moldovei a profitat de campania sultanală împotriva
Ţării Româneşti, spre a-i aplica omologului şi adversarului său muntean o lovitură
decisivă. „Pe când oastea islamică nu-şi potolise încă setea, – scrie cronicarul turc – s-
a văzut o ceată numeroasă de oşteni ghiauri. Deoarece [Vlad] Ţepeş se afla în
duşmănie veche cu domnul Moldovei, acesta socotind sosirea victorioasă a sultanului
un bun prilej, se pregătise să devasteze Ţara Românească. De aceea, aflând aceasta, el
(Vlad Ţepeş, n.n.) a trimis ceata aceea de nelegiuiţi ca să oprească trecerea
moldoveanului”24.
Majoritatea specialiştilor, care au abordat, mai mult sau mai puţin, relaţiile
moldo-muntene din această epocă, contestă existenţa unui conflict între Vlad Ţepeş şi
Ştefan cel Mare şi implicit, veridicitatea informaţiilor transmise de diverşii cronicari
cu privire la această problemă. Alţii dimpotrivă le consideră veridice, acceptând astfel
şi existenţa unui conflict moldo-muntean25. În ceea ce ne priveşte, admitem că ştirile
cronicarilor din secolele XV-XVI, cu privire la existenţa conflictului moldo-muntean,
aflat în derulare în primăvara-vara anului 1462, pot fi suspectate de anumite exagerări
ale informaţiilor pe care ni le oferă şi, evident, abordate critic. Dar ne punem
întrebarea, este lucrul acesta suficient spre a ne permite contestarea lor ac toto? După
părerea noastră, nu!
De altfel, referitor la aceeaşi problemă dispunem de o altă sursă, autorizată de
această dată, dar şi ea contestată de unii specialişti, care ne prezintă informaţii similare
cu privire la conflictul dintre Moldova şi Ţara Românească. Este vorba de o scrisoare
a consulului genovez din Caffa către regele Cazimir IV al Poloniei, din 2 aprilie 1462,
în care se arată între altele: „Am înţeles apoi că Ştefan voievod, domnul Moldovei sau
al Valahiei Mici, se luptă cu Vlad voievod, care poartă război fericit cu turcii. Certa
acestora nu numai că ajută pe sultan, dar, ce e mai primejdios, printr-însa turcii capătă
oarecum intrarea în aceste două Valahii, ceea ce ar fi un foarte mare pericol, atât
pentru noi, cât şi pentru alte ţări vecine”26. Ca urmare, autorităţile coloniale genoveze
din Crimeea îi cereau suveranului Poloniei să intervină şi să medieze împăcarea celor
doi domni români27.
23 Cronici turceşti, I, p. 199.
24 Ibidem, p. 319.
25 Pentru diferitele opinii exprimate, vezi: N. Iorga, Istoria românilor, IV, p. 138; Idem, Ştefan cel Mare,
p. 103-104; Idem, Istoria armatei româneşti, Bucureşti, 1970, p. 63; I. Ursu, op.cit., p. 31-32; M.
Neagoe, Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1970, p. 38; Al.Gh. Savu, Ştefan cel Mare. Campanii, Bucureşti,
1982, p. 39, n. 23; I. Toderaşcu, în Istoria românilor, vol. IV: De la universalitatea creştină la Europa
„patriilor”, Bucureşti, 2001, p. 366-367; Ş. Papcostea, Ştefan cel Mare, p. 32; B. Câmpina, M. Berza, în
Istoria României, vol. II, Bucureşti, 1962, p. 493-494; E. Stoian, Vlad Ţepeş. Mit şi realitate istorică,
Bucureşti, 1989, p. 101 etc.
26 Apud N. Iorga, Studii istorice asupra Chiliei şi Cetăţii Albe, Bucureşti, 1899, p. 125-126 (în
continuare: Chilia şi Cetatea Albă).

27 Ibidem, p. 126.
Informaţiile conţinute de scrisoarea consului genovez din Caffa sunt în afara
oricăror dubii: conflictul dintre Ştefan şi Vlad Ţepeş izbucnise cu mult înainte de
începutul lunii aprilie 1462. Autorităţile genoveze din Caffa avuseseră de altfel
posibilitatea să se informeze asupra situaţiei politice de la Dunărea de Jos chiar dintr-o
sursă directă: solii lui Vlad Ţepeş, a căror prezenţă în Crimeea este semnalată de
actele Massariei din Caffa încă din 19 martie 146228.
Unii specialişti au văzut în prezenţa solilor munteni la Caffa în Crimeea
rezultatul unor determinări de natură comercială. După părerea noastră o asemenea
opinie nu se susţine. Prezenţa solilor munteni la Caffa, ca şi la Matrega (Matracha-
Tmotorokan), la Marea Azov, – unde îi arată actele aceleiaşi Massarii caffeze în mai
146229 –, în primăvara anului 1462, când Ţara Românească se pregătea să se
ciocnească singură cu puterea otomană, a fost, fără îndoială, rezultatul demersurilor
diplomatice făcute de Vlad Ţepeş pe lângă coloniile genoveze din Crimeea şi de la
Marea Azov, la fel de ameninţate de turcii, în vederea încheierii unei alianţe politico-
militare antiotomane.
După părerea noastră, contestarea categorică a unor eventuale acţiuni militare
ostile ale domnului Moldovei împotriva lui Vlad Ţepeş în primăvara-vara anului 1462
nu se justifică, ele neputând fi susţinute de nici o informaţie. Dimpotrivă, între 22
aprilie şi mijlocul lunii septembrie 1462, lungi etape din activitatea lui Ştefan ne
rămân complet necunoscute. Astfel, cu privire la acţiunile domnului Moldovei dintre
22 aprilie şi 15 mai, dintre 15 mai şi 14 iunie sau dintre 22 iunie şi mijlocul lunii
septembrie 1462 nu avem nici cea mai sumară ştire. Or această perioadă coincide,
deloc întâmplător, cu campania otomană împotriva Ţării Româneşti.
Ce a făcut Ştefan în aceste perioade de timp? În ce s-au materializat acţiunile
sale? Sunt întrebări la care nu putem răspunde cu certitudine, ci doar formulând
răspunsuri ipotetice. Spre exemplu, unii specialişti au considerat că „în primăvara
anului 1462, el a adoptat măsuri intense de apărare, astfel încât Moldova să nu fie
surprinsă de evoluţia evenimentelor; prezenţa sa la Bacău, unde la 15 mai întărea un
act de danie, trebuie pusă în legătură cu concentrarea şi instrucţia oastei în zona
respectivă”30.
Fără a contesta asemenea opinii, pe care, de altfel, le considerăm plauzibile, ne
punem totuşi problema dacă, profitând de situaţia favorabilă pe care i-o crea
campania otomană împotriva Ţării Româneşti, Ştefan nu va fi întreprins unele atacuri
împotriva lui Vlad Ţepeş, cu care era în conflict. Noi credem că da, iar sursele pe care
le-am prezentat mai sus sunt ecourile unor asemenea acţiuni ale domnului
Moldovei31.
Pe acest fond al relaţiilor conflictuale dintre Moldova şi Ţara Românească, în
28 Idem, Acte şi fragmente cu privire la istoria românilor adunate din depozitele de manuscrise ale
Apusului, vol. III, p. 39.
29 Ibidem.
30 Al.Gh. Savu, op.cit., p. 39.
31 Cf. Ibidem, p. 39, nota 23, unde autorul susţine că „informaţiile de acest fel par să fie ecourile
deformate ale concentrării oastei moldovene şi dislocării ei la hotarul sudic”.
primăvara-vara anului 1462 se producea campania otomană, condusă de sultanul
Mehmed II împotriva statului muntean.
Asediul Chiliei (iunie 1462) – momentul culminant al conflictului dintre

Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş. Punctul culminant al conflictului moldo-muntean l-a
constituit asediul Chiliei de către Ştefan cel Mare din iunie 1462. Punct strategic de o
importanţă deosebită, care permitea controlul asupra gurilor Dunării, Chilia era în
egală măsură şi un important debuşeu comercial.
Importanţa strategică şi economică (comercială) a oraşului-port de la gurile
Dunării era binecunoscută tuturor protagoniştilor. Spre exemplu, Konstantin
Mihailovic de Ostrovica, fost ienicer în armata turcă în timpul evenimentelor din
1462, relatează că, la un moment dat, în urma eşecului înregistrat în Ţara
Românească, sultanul Mehmed II le-ar fi spus apropiaţilor săi: „Atâta vreme cât
Chilia şi Cetatea Albă le ţin în stăpânire românii, iar ungurii Belgradul sârbesc, noi nu
putem avea nicio biruinţă”32. Însuşi Ştefan va sublinia peste ani importanţa cetăţii.
Astfel, în scrisoarea sa către dogele şi Senatul Veneţiei, din 8 mai 1477 el arată că
„aceste două ţinuturi (Chilia şi Cetatea Albă, n.n.) sunt Moldova toată” şi că
„Moldova cu aceste ţinuturi este un zid pentru Ungaria şi pentru Polonia”33.
Alianţa cu Polonia din 1459 i-a permis lui Ştefan cel Mare să redeschidă
problema Chiliei. Încă din anul următor, acţiunile politice ale domnului Moldovei vor
arăta „fără îndoială manifestarea hotărârii lui Ştefan de a reintra în stăpânirea
Chiliei”34. În iunie 1462, în contextul marii invazii otomane în Ţara Românească,
condusă de însuşi sultanul Mehmed II împotriva lui Vlad Ţepeş, se consuma primul
asediul al Chiliei de către Ştefan cel Mare. Consumată, însă, într-un asemenea
moment dificil pentru statul muntean, îndeosebi, şi pentru întreaga lume românească
nord-dunăreană, în ansamblul său, atacarea Chiliei de către Ştefan în timpul
campaniei sultanale din Ţara Românească rămâne, dincolo de factorii obiectivi sau
subiectivi care au determinat-o, asupra cărora ne vom opri pe parcursul lucrării, o
acţiune, cel puţin, controversată.
Operaţiunile militare pentru cucerirea Chiliei au fost declanşate de Ştefan cel
Mare în aprilie-mai 1462. La 22 aprilie, domnul era încă la Suceava de unde emitea
un act, păstrat doar parţial, al cărui conţinut este greu de precizat35. Trei săptâmâni
mai târziu, la 15 mai, îl regăsim pe Ştefan la Bacău, unde, în plin marş spre sud, spre
gurile Dunării, emite un act de confirmare a unei danii şi a unei vânzări de moşie36.
După această dată, pe toată durata verii anului 1462, până la mijlocul lunii septembrie,
când domnul era din nou la Suceava, cancelaria Moldovei îşi întrerupe emisiunea de
documente.
32 Călători străini despre Ţările Române, vol. I (ed. M. Holban), Bucureşti, 1968, p. 128.
33 Documente privitoare la istoria românilor, culese de E. de Hurmuzaki, vol. VIII: 1376-1650,
Bucureşti, 1894, p. 25, doc. XXVII.
34 Ş. Papacostea, Ştefan cel Mare, p. 32.
35 DIR, A, I, p. 318, doc. 383.
36 Ibidem, p. 319, doc. 384.
La mijlocul lunii iunie, domnul Moldovei era la Chilia pe care o asediază fără
succes, concomitent cu un corp expediţionar otoman, până în data de 22 ale aceleiaşi
luni, când, imposibilitatea luării cu asalt a cetăţii insulare37 de la gurile Dunării şi
rănirea la gleznă a domnului au dus la eşecul acţiunii, acesta fiind silit să ridice asediul
şi să se retragă. Cum au evoluat concret evenimentele în această perioadă este greu de
precizat, întrucât cronicile contemporane sunt foarte reţinute în informaţii, ele
limitându-se exclusiv la consemnarea atacului asupra cetăţii şi la rănirea lui Ştefan38.
Atitudinea lor se explică prin aceea că fiind cronici de curte ele aveau menirea de a-l
glorifica pe domn motiv pentru care eşecurile sale sunt minimalizate sau, pur şi
simplu, omise, cum este cazul celui de la Chilia din iunie 1462. Rămânând la acestă
problemă, constatăm că nici lucrările cronicarilor din secolele XVII-XVIII, deşi unii
dintre ei au folosit variate în redactarea lor, nu aduc mai multe informaţii şi precizării
cu privire la evenimentele din iunie 146239.
Asediul Chiliei din iunie 1462 ridică o serie de probleme privitoare la factorii
care l-au determinat pe Ştefan să întreprindă acţiunea sa militară. Absenţa oricăror
informaţii în sursele contemporane cu privire la acest aspect a determinat şi
formularea unor răspunsuri diferite din partea istoricilor, fapt ce a adâncit şi mai mult
controversa.
Spre exemplu, cronicarii moldoveni din secolele XVII-XVIII au pus acţiunea
lui Ştefan cel Mare pe firea războinică şi pe caracterul său sângeros. Promotorul
acestei teorii a fost, în a doua jumătate secolului al XVII, Grigore Ureche care, în al
său Letopiseţ al Ţării Moldovei, susţine: „Scrie letopiseţul cel moldovenescu că
fiindu Ştefan vodă om războinic şi de-a pururea trăgându-l inima spre vărsare de
sânge, nu peste vreme multă […] să sculă den domnia sa […]. În al şaselea an a
domnii lui Ştefan vodă, în anii 6970 [1462] iulie 22, loviră pre Ştefan vodă cu o puşcă
în gleznă la cetatea Chiliei”40. Cronicarii moldoveni care i-au succedat în secolul
următor i-au preluat şi perpetuat teza41.
37 Cf. N. Iorga, Ştefan cel Mare, p. 109: consideră că Ştefan „s-a oprit înaintea Chiliei, înaintea cetăţii
celei noi, făcută de ungurii lui Iancu-vodă pe uscat, în faţa ostrovului pe care se înălţau încă ruinele negre
ale vechii Chilii sau Licostomului genovezilor”.
38 Cronicile slavo-române, p. 7, 16: „În anul 6970 [1462], iunie 22, au lovit cu tunul pe Ştefan voievod la
cetatea Chiliei” (Letopiseţul anonim al Moldovei); p. 29: „3-lea. 6970 [1462]. În luna iunie ziua 22,
atunci a venit Ştefan voievod în faţa Chiliei şi nu a putut s-o dobândească, ci a fost împuşcat de o
bombardă la glezna stângă, apoi a plecat de la Chilia” (Cronica moldo-germană); p. 44, 49: „În anul
6970 [1462] iunie 22, l-au lovit cu tunul în gleznă la cetatea Chiliei” (Letopiseţul de la Putna Nr. 1); p.
56, 61: „În anul 6970 [1462] iunie 22, au lovit cu tunul pe Ştefan voievod în gleznă, la cetatea Chiliei”
(Letopiseţul de la Putna Nr. 1I); p. 70: „Şi în anii 6970 [1462] iuniia 22 [şi] mergând la Chiliia, au
împuşcat pre Ştefan voievod în gleznă” (Traducerea românească a letopiseţului de la Putna); p. 169,
178: „Anul Domnului 6970 [1462] iunie 22, l-au lovit cu puşca pe Ştefan voievod ungurii din Chilia”
(Cronica moldo-polonă); Cf. I.C. Chiţimia, op.cit., p. 37, 60: „6970 [1462]. În luna iunie, în ziua de 22,
veni Ştefan vodă la Chilia şi nu putu s-o cucereasc, numai fu împuşcat cu o puşcă la glezna stângă. Se
întoarse atunci de la Chilia”.
39 Gr. Ureche, op.cit., p. 38; N. Costin, op.cit., p. 107; A. Uricariul, op.cit., p. 56.
40 Ibidem.
41 N. Costin, op.cit., p. 107; A. Uricariul, op.cit., p. 56.
Cât de reale sunt aceste informaţii nu ştim. Dacă avem însă în vedere faptul că
iniţiatorul acestei teorii a fost Gr. Ureche care, în scrierile sale, se arată complet ostil
lui Ştefan cel Mare şi politicii promovate de acesta, suntem în măsură să afirmăm că
veridicitatea lor este extrem de îndoielnică. În ceea ce-i priveşte pe continuatorii şi
compilatorii săi, singura lor vină este aceea de a fi preluat şi perpetuat, complet
necritic, informaţiile transmise de înaintaşul lor.
Foarte probabil, veridicitatea discutabilă a informaţiilor transmise de cronicarii
moldoveni din secolele XVII-XVIII i-a determinat pe istoricii moderni şi
contemporani să nu le acorde prea mare credit. De altfel, nici aceştia nu au ajuns la un
punct de vedere unitar cu privire la factorii care au determinat atacarea Chiliei de către
Ştefan cel Mare, în iunie 1462. Majoritatea opiniilor exprimate de ei converg, în
general, spre o singură direcţie: că tentativa lui Ştefan de a ocupa Chilia a fost
consecinţa directă a unor necesităţi de stat, în primul rând, aceea de a preîntâmpina
riscul ca acest important punct strategic şi debuşeu comercial să cadă în mâinile
turcilor42.
Analizate cu atenţie toate aceste opinii îşi relevă o anumită doză de
subiectivitate: o încercare de a justifica, într-o măsură mai mare sau mai mică, actul
controversat al lui Ştefan cel Mare din iunie 1462. În ceea ce ne priveşte, fără a intra
într-o polemică sterilă, considerăm totuşi că este greu de explicat cum necesitatea
satisfacerii acestui imperativ de politică externă a domnului Moldovei a devenit atât
de presant, până la a nu putea fi amânat, tocmai în momentul atacului otoman
împotriva Ţării Româneşti.
Un alt aspect controversat al problemelor generate de atacul asupra Chiliei,
întreprins de Ştefan în 1462 este statutul juridic al cetăţii de la gurile Dunării.
Determinată direct de acesta este identificarea statului – Ţara Românească sau
Ungaria – împotriva căruia a fost îndreptată acţiunea militară a domnului Moldovei.
Informaţiile cuprinse unele din secolul al XV-lea – Cronica moldo-polonă, o
Historia Turcorum sau Expunerile istorice ale lui Laonikos Chalkokondylas –
referitoare la aparteneţa Chiliei stau la baza apariţiei acestei controverse. Astfel, în
timp ce prima dintre cele două lucrări susţine că în iunie 1462 „l-au lovit cu puşca pe
Ştefan voievod ungurii din Chilia”43, cea de-a doua afirmă că domnul Moldovei „a
mers şi s-a războit să ia cetatea Chilia, care era a lui Vlad”44, iar Laonikos
Chalkokondylas relatează că turcii şi moldovenii au decis „să împresoare oraşul aşa
42 Pentru diferitele opinii exprimate, vezi: A.D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. II,
Bucureşti, 1986, p. 253-254; N. Iorga, Istoria românilor, IV, p. 138; Idem, Chestiunea Dunării, Iaşi,
1998, p. 228; I. Ursu, op.cit., p. 31; I. Nistor, Istoria Basarabiei, Bucureşti, 1991, p. 53; Gh.I. Brătianu,
Marea Neagră de la origini până la cucerirea otomană, Iaşi, 1999, p. 427; A. Gheaţă, op.cit., p. 112-
113; I. Cupşa, Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1974, p. 38-39; Gh. Duzinchevici, Ştefan cel Mare şi epoca
sa, Bucureşti, 1973, p. 39-40; E. Stoian, op.cit., p. 101; N. Stoicescu, Vlad Ţepeş, Bucureşti, 1979, p. 58-
59.
43
Cronicile slavo-române, p. 169, 178.
44 P.P. Panaitescu, Legăturile moldo-polone în sec. al XV-lea şi problema Chiliei, în Romanoslavica,
III, 1958, p. 107.
numit Chilia, al lui Vlad de la gura fluviului”45.
Plecând de la aceste informaţii, specialiştii care s-au ocupat de problema
Chiliei au emis păreri diferite: după unii, cetatea a aparţinut Ungariei, după alţii Ţării
Româneşti. Majoritatea au conchis însă că în 1462, Chilia era inclusă în sistemul unui
condominium maghiaro-muntean în cadrul căruia poziţia preeminentă revenea
Ungariei. Ca urmare, deşi cei mai mulţi dintre ei consideră că acţiunea lui Ştefan a
fost îndreptată împotriva Ungariei, totuşi, forţaţi de evidenţă, ei admit că ea l-a afectat
indirect şi pe Vlad Ţepeş46. În opoziţie cu aceştia, există şi unii istoricii, este adevărat
mult mai puţini, care consideră categoric că acţiunea militară a lui Ştefan cel Mare, ce
viza cucerirea Chiliei, a fost îndreptată împotriva lui Vlad Ţepeş47.
În ceea ce ne priveşte, admitem şi noi că acţiunea lui Ştefan, care a urmărit
cucerirea Chiliei, a fost îndreptată împotriva lui Vlad Ţepeş. Raţionamentul pe care ne
bazăm acestă concluzie este relevat de evoluţia evenimetelor din anii 1461-1462.
După succesul campaniei din iarna anilor 1461-1462 şi eliminarea prezenţei otomane
de la Dunărea de Jos, Vlad Ţepeş şi-a sarcina întregii linii a Dunării inferioare până la
vărsarea în Marea Neagră, prilej cu care şi-a instaurat controlul şi asupra unei fâşii de
teritoriu de la nord de braţul Chilia care, teritorial şi politic se afla sub jurisdicţia lui
Ştefan. Statutul de vasal al Imperiului Otoman şi al Poloniei al lui Ştefan, precum şi
acela de adversar declarat al domnului muntean şi al suzeranului acestuia, Mathias
Corvin, au fost probabil factorii care au cântărit decisiv în decizia lui Vlad Ţepeş de a
ocupa sudul teritoriilor dintre Prut şi Nistru, act ce a determinat riposta militară a
domnului Moldovei. Acesta a aşteptat însă momentul favorabil declanşării acţiunii
sale: angajarea forţelor lui Vlad Ţepeş în luptele cu turcii din vara anului 1462, fapt
care-l împiedica pe domnul Ţării Româneşti să poată răspunde eficient atacului său.
Fără îndoială, în contextul politico-teritorial de la Dunărea de Jos din iarna
anilor 1461-1462, în perspectiva confruntării decisive du turcii, cu acordul
suveranului său, Vlad Ţepeş şi-a asumat şi sarcina apărării Chiliei, care era astfel
inclusă în sistemul defensiv al Ţării Româneşti. În aceste condiţii, garnizoana
maghiară a cetăţii a fost, cu certitudine, întărită cu importante contingente muntene.
Cum nu dispunem de nici o informaţie cu privire la vreo măsură întreprinsă de
Mathias Corvin cu scopul întăririi apărării cetăţii în faţa pericolului otoman, acţiune
care fără nici o îndoială nu a putut fi neglijată, conchidem că această sarcină i-a
revenit lui Vlad Ţepeş. În urma acestor măsuri, raportul de forţe în sistemul
condominium-ului maghiaro-muntean exercitat asupra Chiliei înregistra o
45 Chalcocondil, IX.
46 A.D. Xenopol, op.cit., p. 253-254; N. Iorga, Ştefan cel Mare, p. 105, 109-110; Gh.I. Brătianu, op.cit.,
p. 427; I. Nistor, op.cit., p. 53; P.P. Panaitescu, op.cit., p. 108; A. Gheaţă, op.cit., p. 108; L. Şimanschi, D.
Agache, op.cit., p. 342 etc.
47 A. Decei, Istoria Imperiului Otoman până în 1656, Bucureşti, 1978, p. 117, unde identifică în
atacarea Chlilie de către Ştefan „o acţiune antiţepeşească”; Al.V. Boldur, Istoria Basarabiei, Bucureşti,
1992, p. 166, unde susţine că Ştefan cel Mare „luptă cu Vlad Ţepeş pentru a lua cetatea Chilia, cedată
principelui muntean de unguri”; B. Câmpina, M. Berza, în loc.cit., p. 494, consideră că „intervenţia
domnului Moldovei împotriva lui Vlad Ţepeş, într-o vreme când oştirea turcească se afla încă pe teritoriul
Ţării Româneşti, arată, totuşi, limitarea înţelegerii politice a lui Ştefan”.
semnificativă modificare în favoarea Ţării Româneşti, ceea ce a atras după sine şi o
modificare, în acelaşi sens a jurisdicţiei exercitate asupra cetăţii. După părerea
noastră, la acest nou statut juridic al Chiliei, survenit după campania lui Vlad Ţepeş
din iarna anilor 1461-1462, fac referire sursele care menţionează cetatea de la gurile
Dunării sub jurisdicţia domnului muntean. În concluzie, conchidem noi, atacul lui
Ştefan împotriva Chiliei, consumat exact în momentul invaziei otomane în Ţara
Românească, a fost clar îndreptat împotriva lui Vlad Ţepeş. Dacă el ar fi vizat
Ungaria, cum consideră majoritatea specialiştilor, de ce el nu s-a produs înainte sau
după încetarea invaziei otomane împotriva domnului muntean, ci nu odată cu acesta?
De altfel, tocmai acestă simultaneitate a campaniei sultanale împotriva Ţării
Româneşti cu atacul lui Ştefan asupra Chiliei a dat naştere unei alte controverse legate
de acţiunea militară a domnului Moldovei din iunie 1462. Ea ridică problema dacă
Ştefan cel Mare a acţionat independent împotriva Chilie în iunie 1462 sau în
colaborare cu turcii.
Majoritatea covârşitoare a surselor de care dispunem în prezent nu fac nici o
referire la vreo colaborare moldo-otomană în iunie 1462 în scopul cuceririi Chiliei;
dar nici nu o neagă în vreun fel. Spre deosebire de aceste izvoare, două surse
contemporane sunt însă categorice în a afirma şi susţine o colaborare politico-militară
între Ştefan cel Mare şi Mehmed II în vederea cuceririi cetăţii de la gurile Dunării.
Un prim set de informaţii în acest sens ne este oferit de cronicarul bizantin
Laonikos Chalkokondylas. După ce subliniază faptul că în primăvara-vara anului
1462 Ştefan cel Mare era în război cu Vlad Ţepeş, cronicarul bizantin relatează că
domnul Moldovei, „trimiţând soli la împăratul Mehmet, îl chema să vină şi spunea
mereu că e gata să se ridice cu război şi el. Împăratului îi părea bine de vorbele acestui
domn şi l-a îndemnat să facă aşa, încât generalul său comandant să se unească pe
fluviu cu comandantul flotei şi să împresoare oraşul numit Chilia, al lui Vlad de la
gura fluviului. Aşadar, acest domn, adunându-şi oastea ţării, a plecat în grabă spre
flota împăratului de-a dreptul la oraşul Chilia, cu gândul să facă legătura cu
comandantul flotei. Şi după ce s-a unit cu oastea împăratului, au împresurat amândoi
oraşul şi bătându-l mai multe zile, au fost respinşi şi au pierdut câţiva oameni. Dar
cum nu le mergea bine cu cucerirea oraşului, s-au retras acum amândoi”48. Un al
doilea set de informaţii referitoare la atacul moldo-muntean asupra Chiliei provine
dintr-un raport adresat la 28 iulie 1462 de bailul veneţian la Constantinopol, Paolo
Barbarigo, autorităţilor Serenissimei. În raportul său, bailul veneţian consemnează că
„flota sultanului, împreună cu domnul Valahiei Inferioare (Moldovei, n.n.), merse să
lovească cetatea Lycostomo, în jurul căreia stătu opt zile, şi n-au putut face nimic, şi
au murit mulţi azapi şi s-au întors cu ruşine şi învinşi”49.
Majoritatea istoricilor români care au abordat problema asediului Chiliei din
iunie 1462, au respins orice colaborare moldo-otomană în scopul cuceririi cetăţii50.
48Chalcocondil, IX.
49 Apud N. Iorga, Chilia şi Cetatea Albă, p. 125 şi n. 1.
50 A.D. Xenopol, op.cit., p. 254; I. Minea, Din trecutul stăpânirii româneşti asupra Ardealului,
Bucureşti, 1914, p. 64; N. Iorga, Istoria românilor, IV, p. 138; Idem, Ştefan cel Mare, p. 100-110; Idem,
Argumentele lor, în general, derivate din politica antiotomană a lui Ştefan cel Mare,
nu sunt, după părerea noastră, suficient de convingătoare. Mai mult chiar, unii dintre
contestatarii colaborării moldo-otomane la asediul Chiliei în iunie 1462 au mers până
acolo încât au emis ipoteza că trupele otomane care asediau cetatea au fost respinse de
trupele lui Ştefan, care a încercat apoi să o cucerească. Principalul artizan al acestei
teze este istoricul N. Grigoraş, care susţine: „În prima jumătate a lunii iunie,
detaşamente din oastea Moldovei, aflate în apropierea Chiliei au respins infanteria
marină turcească debarcată în apropierea portului. Atacul turcesc a durat opt zile, dar
cu ajutorul ostaşilor moldoveni, garnizoana cetăţii i-a respins […]. După respingerea
infanteriei marine turceşti de sub zidurile Chiliei, Ştefan cel Mare a încercat să
cucerească cetatea, dar a trebuit să se retragă neavând armament de asediu şi pentru că
la un atac personal, dat în fruntea ostaşilor, a fost rănit de o armă la glezna piciorului
stâng (22 iunie 1462)”51.
În opoziţie cu specialiştii care contestă o colaborare politico-militară moldo-
otomană în iunie 1462, există însă şi unii istorici care susţin existenţa unei colaborări
moldo-otomane, dinainte stabilite, îndreptate împotriva lui Vlad-Ţepeş. Unii dintre
aceştia, cum este cazul lui A. Decei52, o afirmă direct, alţii – Ş. Papacostea sau I.
Toderaşcu53 – indirect.
După părerea noastră, pentru a oferi un răspuns pertinent la această problemă,
considerăm că se impune, cel puţin, o succintă analiză, atât a informaţiilor de care
dispunem, cât şi a evenimentelor politice şi militare consumate în primăvara-vara
anului 1462 la Dunărea de Jos. În ceea ce priveşte sursele, considerăm că, dacă
informaţiile oferite de Laonikos Chalkokondylas pot fi suspectate de lipsă de
veridicitate, nu acelaşi lucru se poate afirma însă şi despre raportul bailului veneţian
Paolo Barbarigo, care este un act oficial, redactat de diplomatul veneţian pe baza unor
Istoria armatei româneşti, p. 63; Gh.I. Brătianu, op.cit., p. 427; M. Neagoe, op.cit., p. 44; N. Grigoraş,
Moldova lui Ştefan cel Mare, Iaşi, 1982, p. 62-63; C.A. Stoide, Luptele lui Vlad Ţepeş cu turcii, în
AIIAI, XV, 1978, p. 31-32; A. Gheaţă, op.cit., p. 112-113; Gh. Duzinchevici, op.cit., p. 39-40; I. Cupşa,
op.cit., p. 38-39; E. Stoian, op.cit., p. 101; Al.Gh. Savu, op.cit., p. 39; Cf. I. Ursu, op.cit., p. 31, unde
identifică ca posibile chiar două atacuri turceşti asupra Chiliei, primul „încă în luna mai când a trebuit să
aibă loc trecerea numeroasei armate”, iar al doilea, în vară, când „e posibil ca la reîntoarcere în vară –
flota turcească să fi încercat să cucerească Chilia, – sau să fi făcut o simplă demonstraţie contra
garnizoanei ungureşti din cetate”.
51 N. Grigoraş, op.cit., p. 59-60.
52 A. Decei, op. cit., p. 117: „Timp de vreo lună au avut loc mai multe hărţuieli, dar nu s-a ajuns la o
bătălie desfăşurată, căci în acelaşi timp, Ţepeş trebui să facă faţă şi atacurilor oştilor lui Ştefan cel Mare –
la hotar şi la Chilia, unde Ştefan este rănit la picior, la 22 iunie –, de conivenţă, de astă dată, cu Mehmed
al II-lea, într-o acţiune antiţepeşească coordonată dinainte prin solii”.
53 Ş. Papacostea, Ştefan cel Mare, p. 34; Idem, Relaţiile internaţionale ale Moldovei, p. 143: „Acţiunea
culminantă în cadrul acestui conflict a fost asediul cetăţii Chilia, în luna iunie 1462; desfăşurat
concomitent cu asediul naval al turcilor, atacul lui Ştefan urmărea, în conformitate cu angajamentul
asumat la 2 martie 1462 şi foarte probabil şi cu conţinutul acordului turco-polon, să readucă Chilia în
stăpânirea Moldovei”; I. Toderaşcu, în loc.cit., p. 367-368: „Sprijinit de Polonia şi încadrându-şi acţiunea
în convenţia turco-polonă, Ştefan deschide ostilităţile în vederea recuperării Chiliei […]. Acţiunea
culminantă în cadrul acestui conflict a fost asediul Chiliei, de fapt dublul ei asediu dinspre mare al
turcilor, iar dinspre uscat al lui Ştefan”.
informaţii obţinute de la o sursă sigură şi directă: cancelaria sultanului. În favoarea
veridicităţii raportului bailului veneţian, pledează însăşi seriozitatea şi scrupulozitatea
diplomaţilor republicii în redactarea actelor oficiele care nu-şi permiteau să-şi
dezinformaze superiorii oferindu-le informaţii false sau neverificate.
Pe baza acestor informaţii pe care le considerăm ca fiind absolut veridice, luând
în calcul faptul că Ştefan era parte a înţelegerilor turco-polone şi că domnul Moldovei
şi-a sincronizat perfect acţiunile împotriva Chiliei cu cele ale corpului expediţionar
otoman care a atacat cetatea, considerăm că teza colaborării acestuia cu turcii în vara
anului 1462 apare ca absolut plauzibilă. De altfel, angajarea lui în cadrul alianţei
polono-otomane nu face decât să-i sporească veridicitatea. În sfârşit, un simplu
paralelism între acţiunea lui Ştefan din iunie 1462 şi cucerirea Chiliei, în aceeaşi calitate
de vasal al polonilor şi turcilor, în ianuarie 1465, conferă şi mai multă consistenţă tezei
privind o colaborare moldo-otomană în iunie 1462. Analiza celor două evenimente ne
permite constatarea că nici acţiunea din iunie 1462, nici cea din ianuarie 1465 nu au fost
dezaprobate de Imperiul Otoman, iar domnul Moldovei nu a avut de suferit nici o
repercusiune din pricina lor din partea turcilor. Dacă cele două acţiuni ale sale ar fi fost
ostile otomanilor, considerăm că o ripostă otomană ar fi fost de neevitat. Mai mult chiar,
Mehmed II nu a revendicat Chilia atât timp cât Ştefan a continuat să-i rămână, cel puţin
formal, vasal fidel, respectiv până în jurul anului 1470.
A existat o colaborare moldo-munteană antiotomană în vara anului 1462?
Un ultim aspect al relaţiilor moldo-muntene pe care îl abordăm în continuare îl
reprezintă evoluţia lor în a doua jumătate a anului 1462. Cu privire la aceste două
raporturi dispunem de două surse care ne oferă informaţii aflate în totală opoziţie.
Prima sursă este lucrarea lui Laonikos Chalkokondylas care susţine că, concomitent
cu faza finală a retragerii otomane din Ţara Românească, s-a produs şi un atac al lui
Ştefan cel Mare împotriva lui Vlad Ţepeş. „Şi atunci Negrul Bogdan (Ştefan, n.n.) –
scrie cronicarul bizantin – s-a pornit cu năvală să intre în ţara dacilor (Ţara
Românească, n.n.), era însă oprit de una din părţile oştirii care fusese rânduită acolo să
păzească ţara […]. După ce Vlad, ţinându-se aproape de urma oştilor împăratului
(sultanului, n.n.), a ucis într-una orice se desprindea, fie călăreţ de pradă, fie oştean
pedestru, el însuşi s-a îndreptat asupra domnului Bogdaniei Negre […]; dar lăsând pe
loc oaste ca la şase mii, i-a ordonat să se ţină prin păduri de urma împăratului […]. Şi
el s-a dus asupra domnului Bogdaniei Negre”54.
Specialiştii care au analizat aceste informaţii au emis păreri diferite cu privire
la veridicitatea informaţiilor transmise de Laonikos Chalkokondylas. Majoritatea
dintre ei le-au respins ca fiind nereale, alţii, puţini la număr, le-au acceptat.
În opoziţie cu informaţiile transmise de Laonikos Chalkokondylas, relaţia din
Rhodos a pelerinului Wiliam Wey ne prezintă o cu totul altă evoluţie a evenimentelor
din vara anului 1462. Conform relatării acestuia, „Vlad s-a împăcat cu acel duce
(Ştefan, n.n.), în care avea mare încredere”, care l-a ajutat apoi să obţină o victorie în
faţa unui nou atac otoman şi a partizanilor lui Radu cel Frumos55.
54 Chalcocondil, IX.
55 The itineraries of Wiliam Wey, London, 1857, p. 100-101.
Şi în acest caz, istoricii care au analizat aceste informaţii au avut păreri
împărţite. Unii le-au acceptat ca veridice, aceştia speculând îndeosebi pe tema
împăcării dintre Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare şi pe ajutorul militar pe care domnul
Moldovei i l-ar fi dat omologului său din Ţara Românească împotriva turcilor şi a
interpusului acestora, Radu cel Frumos56. Alţii, dimpotrivă, contestă veridicitatea
informaţiilor din relatarea lui Wiliam Wey si posibilitatea colaborării dintre Ştefan cel
Mare şi Vlad Ţepeş57.
În ceea ce ne priveşte, considerăm ca discutabilă informaţia lui Wiliam Wey.
În consecinţă, credem că, dacă o împăcare între cei doi domni este puţin probabilă,
acordarea unui eventual ajutor militar de către domnul Moldovei lui Vlad Ţepeş
împotriva turcilor şi a interpusului acestora, Radu cel Frumos, este un fapt categoric
exclus. Un asemenea act ar fi fost echivalent cu o declaraţie de război împotriva
Imperiului Otoman, ceea ce ar fi reprezentat o acţiune nu numai prea temerară ci chiar
nechibzuită din partea lui Ştefan într-un moment în care Moldova se afla în conflict şi
cu Ungaria. În aceste condiţii, Ştefan nu putea risca aruncând ţara într-o aventură
care-i depăşea capacitatea sa militară, cu puţini sorţi de izbândă.
Revenind la concluzia noastră, potrivit căreia Ştefan nu i-a acordat ajutor
militar lui Vlad Ţepeş, ne bazăm afirmaţia pe faptul că un asemenea act din partea
domnului Moldovei nu ar fi rămas fără ripostă din partea turcilor. Cum asemenea
ripostă a Imperiului Otoman nu s-a produs, nici în 1462, nici în anii imediat următori,
avem toate motivele să credem că informaţia privind colaborarea lui Ştefan cel Mare
cu Vlad Ţepeş împotriva turcilor, în vara anului 1462 nu are nici un temei real. De
altfel, considerăm ca absolut imposibil faptul ca cronicile scrise la curtea lui Ştefan cel
Mare spre sfârşitul domniei acestuia, după marile lui confruntări cu Imperiul Otoman,
care înregistrează şi unele evenimente minore, să fi omis să consemneze tocmai o
victorie împotriva turcilor obţinută de noul athleta Christi în primii săi ani de domnie.
Conchidem deci, că absenţa oricăror informaţii din cronicile moldovene cu privire la
vreo luptă cu turcii în 1462 este dovada incontestabilă că o asemenea confruntare nu a
avut loc. De altfel, aşa cum se ştie, domnul Moldovei a rămas fidel taberei polono-
otomane până prin anul 1470, când s-a angajat decis în lupta antiotomană.
56 A. Gheaţă, op.cit., p. 113; N. Stoicescu, op.cit., p. 60; N. Grigoraş, op.cit., p. 62; L. Şimanschi, D.
Agache, op.cit., p. 343, n. 39, unde pun însă sub semnul întrebării identificarea acelui dux din relatarea lui
Wiliam Wey cu Ştefan cel Mare.
57 M. Neagoe, op.cit., p. 38, unde afirmă că „dacă în anul 1462 nu se poate vorbi de un conflict între cei
doi voievozi români, nu se poate vorbi nici de posibilitatea colaborării între ei”.
Les relations modavo-valaques entre 1457-1462.
Entre colaborations et confrontation militaire
Résumé
Les rapports entre Etienne le Grand et Vlad l’Empaleur commençaient en 1457 sous la
protection favorable de l’assistence mutuelle accordée par le prince regnant de la Valachie à
Etienne pour conquerir le trône de la Moldavie. Les options differents de politique extérieure –
l’engagemente d’Etienne à côté d’alliance polonaise-ottomane (1459) et l’alliance de Vlad
l’Empaleur et l’Hongrie (1460) – ont provoqué une situation conflictuelle entre les deux états,
situation dont les actes de politique extérieure de les deux princes regnants entre 1460 et 1462
l’ont augmentée de plus. Dans ce contexte le siège echoué de Kilia en juin 1462 a constitué
l’apogé du conflit moldavo-valaque, où au fond de la campagne ottomane en Valachie, Etienne
le Grand a essayé conquérir la cité en collaboration avec un groupement des forces ottomanes.
„ALIMENTAŢIA DE NECESITATE” A ROMÂNILOR DE PE
TERITORIUL MOLDOVEI ÎN PERIOADA MEDIEVALĂ
Constantin Tofan
Una din cele mai importante probleme studiate în cadrul istoriografiei

perioadelor de foamete a fost aceea a alimentaţiei oamenilor, când s-a pus sub semnul
întrebării supravieţuirea fizică a oamenilor pe areale întinse.
Foametea reprezintă o mare şi prelungită lipsă de alimente, care duce la moarte
prin inaniţie. Foametea apare în momentul dereglării puternice a unui mecanism
economic elementar, datorită unui cumul de calamităţi naturale (ani de secetă,
inundaţii, ierni excesiv de riguroase, invazii ale lăcustelor), dar şi politico-militare
(invazii străine, războaie, ocupaţii militare străine prelungite).
În aceste condiţii, oamenii pentru a supravieţui fizic au fost forţaţi să recurgă la
elementele unei economii primitive, preistorice, şi să consume nu numai produse cu o
valoare nutritivă şi calorică net inferioară, ci chiar să iasă din matca alimentaţiei
obişnuite sau şi mai rău să consume produse improprii oamenilor, dăunătoare
sănătăţii.
Evoluţia perioadelor de foamete atât pe plan european dar şi pe plan românesc
a determinat interesul istoricilor, care au studiat, atât cauzele, desfăşurarea, cât şi
consecinţele demografice, politice, sociale şi economice ale acestor calamităţi1.
Încă de la cele mai vechi fenomene de acest gen cunoscute şi identificate în
cercetările noastre, izvoarele istorice de diverse genuri menţionează „alimentaţia de
necesitate”, aceasta fiind de altfel un indicator al intensităţii calamităţii respective.
Astfel de fenomene au fost menţionate în Biblie, unele perioade fiind mai
puternice şi mai lungi ca durată, altele mai scurte şi mai uşor de suportat. Din această
perioadă am identificat o primă menţiune a prezenţei „alimentaţiei de necesitate” în
timpul foametei din perioada proorocului Elisei, când forţaţi de împrejurări grupul de
1 Bibliografia perioadelor de foamete pe plan universal dar şi românesc poate fi considerată atât bogată cât
şi lacunară. Astfel referitor la această problemă pentru Europa putem cita în afara izvoarelor istorice mai
multe lucrări cum ar fi :Jacques le Goff, Civilizaţia Occidentului medieval, Bucureşti, Editura Ştiinţifică,
1970; Georges Mongrédien, Viaţa cotidiană în Franţa în timpul lui Ludovic al XIV-lea, Bucureşti,
Edititura Meridiane, 1972, p. 262-283; Jean Delumeau, Frica în Occident (sec XIV-XVII). O Cetate
asediată vol. I, Bucureşti, Editura Meridiane, 1986, p. 274-282; Fernand Braudel, Structurile
cotidianului. Posibilul şi imposibilul, vol. I, Bucureşti, Editura Meridiane, 1984, p. 74-80; Georges Duby,
Anul 1000, Iaşi, Editura Polirom, 1996, p. 114-118; Massimo Montanari, Foametea şi abundenţa. O
istorie a alimentaţiei în Europa, Iaşi, Editura Polirom, 2003; Werner Rosener, Ţăranii în istoria
Europei, Iaşi, Editura Polirom, 2003 .
Pe plan românesc fenomenul foametei a fost analizat în studii şi articole cum ar fi cele semnate de
C. A. Stoide, Gh. I. Georgescu, Paul Cernovodeanu, Paul Binder şi Constatin Tofan. În majoritatea
studiilor şi articolelor semnate de aceşti autori există menţiuni directe şi indirecte a alimentaţiei din
perioadele de foamete.
adepţi din jurul acestuia, culege ierburi sălbatice pentru a pregăti o fiertură. Acestea s-
au dovedit necomestibile, până când proorocul transformă această fiertură într-una
bună de mâncat2.
Pe teritoriul continentului nostru, „alimentaţia de necesitate” a fost şi aici un
indicator al intensităţii calamităţii. Fără îndoială că nu vom trece în revistă toate
fenomenele de acest gen, dar vom încerca să selectăm cele mai puternice calamităţi şi
descrierile cele mai sugestive pentru intensitatea calamităţii din perioada respectivă.
Lipsa de alimente a determinat pe oameni să consume: ierburi, ciuperci,
rădăcini, pâini realizate din ingrediente total improprii oamenilor, carne din orice
specie, în general produse obţinute la fel ca în primele etape ale evoluţiei societăţii
umane. Sugestive ni se par descrierile „alimentaţiei de necesitate” din Galia şi Italia
sec. al VI-lea şi Franţa sec. al XI-lea.
Astfel Gregoire de Tours arată că la sfârşitul sec. al VI-lea „o mare foamete a
cuprins aproape toate Galiile. Mulţi făceau pâine din seminţe de struguri sau din flori
de alun, alţii din rădăcini de ferigi presate, uscate şi apoi transformate în pulbere,
amestecate cu puţină făină. Mulţi încă făceau acelaşi lucru tăind buruiana câmpurilor.
Nu au lipsit nici cei care neavând făină s-au mulţumit să culeagă şi să mănânce
diferite soiuri de ierburi; aceştia însă se vlăguiau umflându-se cu toţii”.
Această descriere cumplită a unei perioade de foamete şi a „alimentaţiei de
necesitate” este cel puţin egalată, dacă nu chiar depăşită, de relatarea lui Procopius din
Cezarea referitoare la ţăranii din Italia centrală care în perioada războaielor dintre
bizantini şi goţi, care au fost obligaţi, datorită foametei, „să pască iarba de pe câmp”
sau să “devină canibali”. Tot în această relatare este descrisă starea fizică deplorabilă
provocată de această calamitate excepţională3.
Şi mai terifiantă este descrierea pe care Raoul Glaber o face foametei din anul
1033 care a devastat ţinutul Burgundiei din Franţa dar şi alte teritorii. Începută în
Orient, devastând Grecia (probabil Imperiul Bizantin), Italia şi ajungând până în
Anglia, fiind deci o calamitate care a afectat în întregime Europa. Din descrierea
acestuia rezultă că oamenii au fost obligaţi să consume o pâine realizată dintr-un
amestec de lut alb cu făină sau tărâţe care le dădeau „speranţă de viaţă”, dar nu o stare
mai bună. Printre alte alimente sunt menţionate carnea animalelor şi păsărilor
sălbatice, cadavre de animale sau „rădăcinile pădurilor şi ierburilor apelor”, la care s-
au adăugat numeroasele cazuri de canibalism. Şi în cazul acesta efectele asupra
sănătăţii oamenilor nu au întârziat să apară4.
La fel ca în Europa şi populaţia Moldovei a cunoscut în perioada medievală
flagelul foametei descris în cercetările noastre în revista Carpica din anii anteriori.
În cercetarea noastră asupra acestei chestiuni am utilizat atât descrierile
existente în diferitele surse istorice dar şi tradiţiile etnofolclorice ale românilor
perpetuate în decursul timpului. De foarte multe ori izvoarele menţionează fenomenul
ca atare sau cel mult îl descrie din punctul de vedere al consecinţelor economice,
2Biblia, Vechiul Testament, 2, Împăraţi, Elisei, parag . 38.
3Massimo Montanari, op.cit. , p. 11
4 Georges Duby, op.cit., p. 114-117
sociale, politice, financiare şi mai puţin din punctul de vedere al alimentaţiei. În
destule cazuri intensitatea calamităţii este redată prin atribute ca „mare”, „cumplită”
sau uneori „nu prea mare”.
Aşa cum am arătat în cercetările noastre anterioare, simpla menţiune a unor
perioade de foamete pe teritoriul Moldovei nu a fost însoţită şi de descrierea
alimentaţiei respective.
O primă menţiune a „alimentaţiei de necesitate” pe teritoriul Moldovei există
din perioada anilor 1542-1543, a celei de-a doua domnii a lui Petru Rareş când
domnul cere permisiunea de la regele Polonei de a cumpăra secară de pe teritoriul
regatului, ceea ce demonstrează lipsa cerealelor tradiţionale pe teritoriul Moldovei.
Informaţia este cu atât mai importantă deoarece demonstrează înlocuirea grâului şi a
meiului, cu secara, o cereală care nu era consumată în mod tradiţional pe teritoriul
Moldovei5.
După înlăturarea lui Ion vodă cel Viteaz şi urcarea pe tron al lui Petru
Şchiopul, datorită devastării ţării de către tătari, secara este utilizată din nou pentru
alimentaţie, chiar la curtea domnească6.
O altă descriere a „alimentaţiei de necesitate” a fost făcută de Grigore Ureche
şi se referă la perioada anilor 1584-1585, când teritoriul Moldovei a fost lovit de o
secetă puternică şi implicit de o foamete la fel de intensă. Astfel după descrierea
secetei, cronicarul consemnează că „Iar despre toamnă dacă s-au pornit ploi au apucat
de au crescut mohoară şi cu acelea s-au fost oprind foamea, că-i cuprinsese
foametea”7. Atât seceta cât şi foametea din anul respectiv au avut proporţii
nemaiîntâlnite, fiind comparabile ca intensitate cu marile calamităţi de acest gen din
Europa occidentală a secolelor XI-XIII. Foametea a fost aşa de puternică, încât săracii
au ajuns să consume „mohoară”, informaţie ce demonstrează gravitatea calamităţii. În
cazul de faţă nu mai este vorba de substituirea unei cereale superiore, grâul, cu una
inferioară, secara sau meiul, ci de o alimentaţie alcătuită din plante culese din flora
spontană, situaţie ce demonstrează intensitatea de excepţie a calamităţii.
Dispunem de informaţii care ne permit o analiză comparativă a situaţiei din
Moldova cu cea din Transilvania aceleiaşi perioade (prima jumătate a anului 1586)
când locuitorii zonei respective au fost forţaţi să consume cadavre, făină din scoarţă
de copac şi rădăcini de stuf, fiind descrise inclusiv cazuri de antropofagie8. Se poate
concluziona că foametea a fost la fel de puternică în ambele teritorii româneşti, dar
spre deosebire de Moldova, descrierea situaţiei din Transilvania este mult mai
completă.
În anii1653-1654, deosebiţi de dificili pentru locuitorii Moldovei, este
menţionat faptul că alimentaţia comunităţilor catolice din Moldova este alcătuită din
5 Ilie Corfus, Documente privitoare la Istoria României culese din arhivele polone. Secolul al XVI-
lea, p. 41, 45, 61, 64, 77, 78, 81; nr. 31, 32, 39, 40....
6 Dinu C. Giurescu, Ion vodă cel Viteaz, Chişinău, Edit. Universitas, 1992, p. 129.
7 Grigorie Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. de Petre Panaitescu, Bucureşti, E.S.P.L.A., 1955, pg. 131.
8 Maria Holban şi colab., Călători străini în Ţările Române, vol. III, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, p. 123-124.
„...pâine de mei şi apă de râu...”9. Fără îndoială că şi ceilalţi locuitori ai Moldovei de
confesiune ortodoxă au avut aceeaşi alimentaţie de „necesitate”, că „pâinea de mei”
sau mălaiul (o turtă făcută din mei şi coaptă în vatră), a înlocuit pâinea de grâu, că
meiul o cereală nepanificabilă, inferioară a înlocuit în alimentaţie grâul o cereală
panificabilă, superioară.
Lipsurile alimentare de care au suferit locuitorii Moldovei din această perioadă,
sunt demonstrate de o serie de informaţii care atestă faptul că soldaţii transilvăneni
trimişi ca sprijin pentru voievodul Gheorghe Ştefan primesc făină pentru pâine şi
chiar pâine din oraşele transilvănene10.
Mult mai puternică a fost foametea în timpul domniei lui Ştefăniţă Lupu, domn
care a fost supranumit în unele cronici „Papură vodă”. Atât Miron Costin cât şi
Axinte Uricariul descriu în felul acesta foametea: „...că ţara într-acea foamete era în
acel an, cât mânca oamenii papură uscată, în loc de pâine, măcinând-o uscată. Şi de
pe aceea!!! foamete porecliia şi pre Ştefăniţă vodă de-i zicea Papură vodă”11.
O altă descriere a alimentaţiei utilizate în această perioadă de foamete o avem,
într-o însemnare pe un minei din aprilie 1661, care afirmă că „într-acel an ce trecuse
(1660), atunci au fost foamete mare, că mânca oamenii pâine de rânsă şi de papură”12.
În noua descriere a alimentaţiei utilizată în această perioadă, alături de papură
măcinată, apare un nou ingredient pentru realizarea pâinii, „făina de rânsă”, adică din
muguri de copac. Datorită lipsei alimentelor, a intensităţii calamităţii au apărut două
fenomene în anii respectivi acela al transferului de proprietăţi funciare, atât pe bani
dar şi pe alimente şi al furtului de produse alimentare, fenomene înregistrate şi în alte
situaţii asemănătoare.
Declanşată de un cumul de factori negativi, foametea din anii 1684-1686 a fost
descrisă de toţi cronicarii acestei perioade ca fiind foarte puternică. Astfel Nicolae
Muste arată că „... în doi ani nu se puteau apuca oamenii de hrană că totu foamete
era...”13. În acelaşi timp Neculce subliniază lipsa cerealelor „.. nu se făcuse pâine”,
existenţa unor preţuri foarte mari pentru păsări şi vite „Viteli erau foarte scumpe,
mierea era scumpă, găinile mai nu era în ţară. Găina câte un leu, oul câte un potronic,
oca de untu câte doi orţi bătuţi şi un zlot, oca de brândză câte doi potronici”14.
Mai mulţi cronicari descriu pentru această perioadă cazuri de antropofagie.
Astfel Neculce consideră că se ajunsese „cât mânca om pe om”15, iar Nicolae Costin
9 Ibidem, vol. V, p. 476.
10 Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. XIV, partea I, p. 1238, 1242; nr.
MMCCIX, MMCCXI, MMCCXVI.
11 Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron vodă încoace, în Opere, ediţie critică de Petre
P. Panaitescu, ESPLA, 1958, p. 195; Axinte Uricariul, Cronica paralelă a Moldovei şi Ţării Româneşti,
ed. de Gabriel Ştrempel, vol. II, Bucureşti, Editura Minerva, p. 98.
12 Paul Cernovodeanu şi Paul Binder, Cavalerii Apocalipsului. Calamităţi naturale din trecutul
României (până la 1800), Bucureşti, 1993,p. 89.

13 Mihail Kogâlniceanu, Cronicele României, ed. a II-a, vol. III, p. 83.
14 Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei şi o Samă de cuvinte, ed. de Gabriel Ştrempel, Bucureşti,
Editura Minerva, 1982, p. 288-289.

15 Ibidem, p. 288.
repetă această apreciere „Ci aşa foamete era în Iaşi şi în ţară, încât mânca om pe om şi
se vindea”16. Dincolo de caracterul figurat şi exagerat al expresiei „cât să mânca om
pe om”, a existat posibilitatea producerii unor cazuri reale de antropofagie, deoarece
şi alte surse documentare consemnează acest fenomen.
Astfel Axinte Uricariul face următoarea descriere „Pentru aceasta s-a făcut
foamete mare de mânca om pe om. Că în Iaşi au mâncat un ţigan pe o fată săracă,
băgând-o într-o pimniţă (pivniţă- n.n) pustie de au ucis-o şi tăind dintr-însa, au fript şi
mâncat”, fără ca Dumitraşco Cantacuzino deşi informat să ia măsuri17.
Într-o altă descriere făcută de Radu Popescu în cronica sa pentru aceeaşi
perioadă se menţionează că „Că oştile umblând pen ţară au adus mare foamete; cât şi
om pe om mânca. Cei ce au văzut, ne-au spus că au văzut carne de om friptă în
cuptoriu, şi vrea să o mănânce neşte oameni, de cei ce nu avea ce mânca şi au fost
aduşi înaintea domnului, care nu a luat nici o măsură de pedepsire”18.
Dincolo de posibilitatea unei exagerări, a repetiţiei unei exagerări, a unei
confuzii a existat posibilitatea unor acte izolate de antropofagie, pe teritoriul Moldovei
în perioada domniei lui Dumitraşco Cantacuzino. În acelaşi timp am identificat un
proces de înlocuire temporară în alimentaţie a grâului, o cereală panificabilă scumpă,
cu alte cereale inferioare ca valoare nutritivă şi financiară cum ar fi secara şi meiul
(mălaiul), deoarece exista posibilitatea achiziţionării unor cantităţi mai mari, chiar
dacă şi la aceste cereale preţurile au crescut.
În majoritatea cazurilor de vânzări de proprietăţi funciare din această perioadă,
cantităţi mai mari sau mai mici de cereale, la care se adaugă uneori şi alte alimente,
fără îndoială supraevaluate, au fost utilizate ca monedă de schimb în tranzacţiile
respective19.
În secolul al XVIII-lea numărul perioadelor de foamete identificate pe teritoriul
Moldovei a fost mult mai mare. În acelaşi timp descrierile acestor calamităţi a fost
mult mai complete, furnizând informaţii mult mai variate referitoare la „alimentaţia
de necesitate”.
Prima mare calamitate de acest gen din secolul al XVIII-lea, nu numai de
pe teritoriul Moldovei, dar şi de pe întreg spaţiu românesc, a fost foametea din
anii 1718-1719.
Declanşată în urma unei succesiuni de ani nefavorabili, locuitorii Moldovei au
ajuns să sufere de foame. Astfel datorită unui an secetos cu caracter excepţional, anul
1718, oamenii săraci care nu aveau făină mâncau „rădăcini de papură şi umblau
cerşind pâine ca să nu moară de foame, iar preţul unei merţe de mălai ajunge la 10
lei”, iar în condiţiile unei ierni blânde şi bogată în precipitaţii, alimentaţia a fost
alcătuită din „rădăcini şi buruieni săpate din munţi şi văi”20. Într-o altă cronică găsim
16 Gheorghe Ghibănescu, Ispisoace şi Zapise, vol IV, partea I, Iaşi, 1914, p. 84.
17 Axinte Uricariul, op.cit., p. 170.
18 Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţării Româneşti, în Cronicari munteni, vol. II, ed. de M.
Gregorian, Bucureşti, Editura Minerva, 1984, p. 219.

19 Constantin Tofan, Evoluţia perioadelor de foamete, Partea a II-a, în Carpica, XXXIV, 2005, p.204-205.
20 Cronica Ghiculeştilor. Istoria Moldovei între 1695-1754, ed. critică de Nestor Camariano şi Adriana
Camariano-Cioran, Bucureşti, Editura Academiei României, p. 225.
o descriere aproape identică a alimentaţiei de necesitate „iar papura şi alte buruine pen
pădure şi ciulini...” au reprezentat hrana oamenilor în iarna respectivă21.
Într-o însemnare autorul arată că în zilele lui Mihai vodă (Racoviţă), oamenii
au fost obligaţi să mănânce „...scoarţă, papură, culbeci ( melci-n.n), gângănii…”22.
Intensitatea excepţională a calamităţii este demonstrată de componenţa
alimentaţiei, o alimentaţie alcătuită din papură, rădăcini, buruieni, melci, insecte, care
au înlocuit alimentele obişnuite.
Se poate compara alimentaţia locuitorilor Moldovei cu aceea din Transilvania,
unde locuitorii au fost obligaţi să consume turte de in de la piua de ulei amestecate cu
mălai, pentru cei care mai deţineau un asemenea produs. În primăvara anului 1719,
locuitorii zonei respective au consumat, sânge de vită amestecate cu tărâţe, rânsă. În
zona rurală a Braşovului, dar şi în zone locuite de secui, au fost mâncate „Păduceale
mâncat şi lobodă de mâncare şi rădăcină de papură, şi la câmpie tiu...de cucuruz
(tulpini de porumb- n.n) zdrobite şi măcinate în piuă şi făcute ca mămăligă”23.
Astfel pe lângă „alimentele” consumate pe teritoriul Moldovei în această
perioadă, pentru Transilvania şi în special Ţara Bârsei au fost adăugate noi „alimente”
în descrierea cronicarului.
În 1748 a izbucnit o foamete foarte puternică pe teritoriul Moldovei, locuitorii
fiind obligaţi să consume coajă uscată şi măcinată de copac, amestecată cu mălai sau
ghindă uscată şi măcinată. Această situaţie este descrisă în felul acesta „Şi pe multe
locuri ne având oamenii ce mânca, usca oameni coji de copac şi le chisa făcându-le
făină, le mesteca cu puţină făină şi le făcea mălai şi le mânca. Pe alte locuri strângea
ghindă să iarăşi asămine făce. Cari nu putem arăta ce nevoi de foamete. La care mi s-
au tâmplat şi mie de am vădzut cu ochii în câteva sate din ţinutul Botoşanilor, fiind
orânduit cu slujba domnească acolo iarna, feţile lor sămăna a fi fierte şi nu pute grăi
de slabi, cari agiungând în primăvară toţ<i> au murit. Am mai văzut la Cernăuţ<i>
într-un sat la casa preutului, în postul mari, descălecând acolo pentru prânzitul, bucate
de sac n-au găsit, iar în loc de pâini ni-au scos mălai de ghindă şi-am mâncat câte o
bucăţică mică cu toţii”. Sunt rânduri terifiante, de un tragism zguduitor, care
demonstrează că foametea a fost deosebit de puternică, oamenii fiind forţaţi să
consume orice pentru a supravieţui fizic. Lipsurile alimentare cumplite şi consumul
unor „alimente” total improprii au determinat decesul a numeroase persoane în timp
ce altele au avut de suferit numeroase avitaminoze „feţile lor sămăna a fi fierte şi nu
pute grăi de slabi”. Foametea a durat până în august 1749, pe toată perioada domniei
lui Constantin Mavrocordat 24 .
În 1754 Moldova a fost lovită de secetă şi foamete. Din nou locuitorii
21 Pseudo-Amiras, Cronica anonimă a Moldovei(1661-1729), ed. de Dan Simonescu, Bucureşti,
1975, p. 92.
22 Damaschin Mioc, Materiale româneşti din arhivele străine,în SMIM, VI, p. 335, nr. 5
23 Radu Tempea, Istoria sfintei biserici din Şcheii Braşovului, ed. de Octavian Şchiau şi Livia Bot,
Cluj, Editura pentru Literatură, p. 93, 95; Ilie Corfus, Însemnări de demult, Iaşi, Editura Junimea,
1975, p. 116, nr. 6.
24 Pseudo Enache Kogâlniceanu, Ioan Canta, Cronici Moldoveneşti, ed. critică de Aurora Ilieş şi Ioana
Zmeu, Bucureşti, Editura Minerva, p. 39-40.
Moldovei, în special cei din partea de sud au fost nevoiţi să consume făină de ghindă
„se hrăneau cu ghindă şi altele, ca să-şi potolească puţin foamea, mai ales locuitorii
din Ţara de Jos, în urma distrugerii recoltei de grâu, mei şi porumb cu care trăiesc
ţăranii săraci”25.
La fel ca în anii 1748-1749, ţăranii au fost forţaţi să consume făină de ghindă,
din care realizau o fiertură, o mămăligă. Nu putem şti cu precizie ce se ascunde sub
denumirea de „altele”, care completau virtuţile alimentare ale ghindei, deşi putem să
ne imaginăm semnificaţia şi componenţa celorlalte „alimente” consumate, ca fiind în
cel mai bun caz plante comestibile din flora spontană.
Este interesantă asocierea meiului şi porumbului cu ţăranii săraci, cu oamenii
care nu aveau posibilităţi materiale deosebite şi care erau mai vulnerabili în condiţiile
în care teritoriul Moldovei era afectat de secetă şi foamete. Cultura meiului (mălaiului
în documente) menţionată documentar inclusiv în zona Moldovei centrale26, se va
menţine până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, când alături de mămăliga de porumb,
mălaiul de mei reprezintă alimentaţia de bază a ţăranilor români din această zonă.
Treptat meiul a fost înlocuit de porumb, fiind transformat în nutreţ pentru vite sau
aliment de necesitate aşa cum s-a întâmplat cu toate cerealele părăsite, fenomen ce a
avut loc în secolul al XIX-lea27.
Fără îndoială că în condiţiile foametei, preţul tuturor cerealelor creştea,
fenomen demonstrat documentar, dar preţul grâului devenea prohibitiv pentru
oamenii fără posibilităţi materiale foarte mari.
O nouă descriere a „alimentaţiei de necesitate” dispunem din anul 1791, un an
extrem de dificil pentru populaţia Moldovei. Aceasta este descrisă într-o însemnare
din anul respectiv cu următorul conţinut „Să se ştie de când s-au făcut pace în
Moldova, când au venit muscalii al doilea rându în Moldova. Şi-au şezut 5 ani cinci
ani în Ţara Moldovei şi au mâncat să zicem mai tot şi au rămas ţara la mare lipsă, cât
au mâncat oamenii rânsă de alun şi coajă de ulmu şi rădăcină de papură mânca
oamenii şi încă şi muscalii. Umbla vălet 1791”28.
Pe baza acestei descrieri putem constata intensitatea deosebită a calamităţii.
Astfel locuitorii ţării dar şi soldaţii armatei de ocupaţie au ajuns să consume rânsă de
alun, rădăcini de papură dar şi coajă de ulm, probabil uscată, măcinată şi probabil
fierte. Este de altfel pentru a doua oară când am identificat utilizarea scoarţei de copac
în alimentaţia din perioadele de foamete.
În condiţiile în care foamete a continuat şi în anii următori dispunem de noi
informaţii referitoare la această problemă. Astfel Andreas Wolf descrie în felul acesta
alimentaţia locuitorilor Moldovei în anul 1795 „... a fost un an rău şi totuşi puţinele
bucate care s-au făcut au fost ridicate atât de tiranic, pe un preţ arbitrar şi trimise la
25 Cronica Ghiculeştilor, p. 667.
26 Ioan Ungureanu, Relaţii sociale şi moravuri reflectate în documentele moşiei Drăgeşti, ţinutul
Roman, în Carpica, XXXIII, Iaşi, Editura Documentis, p. 165.
27 Ioan Claudian, Alimentaţia poporului român. În cadrul antropogeografiei şi istoriei economice,
Bucureşti, Bucureşti, Fundaţia pentru literatură şi artă „Regele Carol al II-lea”, p.104-105.
28 Gabriel Ştrempel, Catalogul manuscriselor româneşti din Biblioteca Academiei Române, vol. IV,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1992, p. 232, nr. 4625.
Constantinopol...bieţii oameni trebuiau să se hrănească cu jir şi ghindă, şi după ce le-
au terminat şi pe acestea, cu coajă de ulm uscată, pisată şi cernută, amestecată cu făină
de mei, din care făceau un fel de pâine. Mulţi oameni care nu puteau să plătească nici
măcar, costul acestei hrane mizerabile mureau de foame”. Preţul porumbului a crescut
de la 3 la 36 lei chila, depăşind chiar şi preţul celui mai frumos grâu29. La fel ca în alte
situaţii asemănătoare, descrierea este cumplită. Au fost enunţate cauzele foametei,
anul agricol slab, rechiziţiile făcute în folosul turcilor. Alimentaţia este alcătuită din
făină de jir, ghindă şi coajă de ulm pisată, amestecată cu făină de mei, menţionându-se
faptul că nu toţi locuitorii ţării au putut să-şi asigure această hrană. Este amintit un
ingredient nou în alimentaţie, acesta fiind jirul.
O altă descriere a unor diplomaţi ruşi susţine că „locuitorii mor aproape de
foame, că Moldova este ruinată, iar ţăranii se hrănesc numai cu ierburi”30.
În aceste condiţii nu lipsesc nici actele de caritate, ca acela făcut de mitropolitul
ţării care aduce mei roşu din Rusia în valoare de 30 pungi pe care îl împarte celor
săraci31.
Foametea din 1795 a continuat pe teritoriul Moldovei şi în anii următori.
Astfel încă din ianuarie1796 este menţionată „mizeria mare din această ţară”, iar făina
stricată rămasă de la Mihai Şuţu este împărţită ţăranilor săraci cu obligaţia de a o
restitui în bani şi în natură după noua recoltă32.
O altă descriere din acelaşi an, menţionează faptul că ţăranii din ţinutul Neamţ
sunt loviţi din toate părţile de „foametea crudă” care domneşte şi „că nefericiţii de
ţărani se hrănesc cu coajă de copac măcinată, iar ghinda costă 6 piaştri chila, dar nu se
găseşte”33.
În primăvara anului 1796 domnul ţării nu ezită să profite de mizeria cruntă din
ţară, făcând speculă cu orzul adunat pentru grajdurilor domneşti, care este vândut
celor care nu au hrană34. Astfel între 1788-1798, locuitorii Moldovei au avut de suferit
consecinţele unui adevărat „deceniu al foametei”, în primul rând în domeniul
alimentaţiei, fenomen demonstrat de informaţiile multiple referitoare la această
problemă şi perioadă.
În perioada războiului ruso-turc şi a ocupaţiei militare ţariste din anii 1806-
1812, fenomenul foametei a fost din nou prezent. Astfel într-o însemnare din 1811,
fără precizarea zonei este menţionată scumpetea, foametea şi alimentaţia acestei
perioade.
„În acest an s-a întâmplat o foamete grozavă...încât a ajuns pâinea un leu, şi
porumbul 24 parale, săcara 40 parale”, iar cei mai mulţi dintre locuitori consumau şi
29 Ioana Constantinescu, Climă, agricultură şi societate în Ţara Românească şi Moldova sub
fanarioţi, în Revista de istorie, tom 42, nr. 3, p. 267.

30 Hurmuzaki (Serie nouă), Rapoarte consulare ruse, vol. I, Bucureşti, Editura Academiei României,
1962, pg. 50, 51. În continuare se va cita Hurmuzaki (Serie nouă).

31 Nicolae Iorga, Istoria românilor prin călători, pg. 476.
32 Hurmuzaki (Serie nouă), p. 53, nr. 398.
33Ibidem, p. 749.
34 Ibidem, p. 755-756, nr. 420.
„coji de arbori”35. Din nou coaja copacilor devine un înlocuitor pentru cerealele
inexistente, fapt ce demonstrează o situaţie excepţională.
O nouă calamitate de acest gen s-a declanşat începând cu anul 1821. În ciuda
recoltei bune din anul 1820, desfăşurarea luptelor dintre eterişti şi turci, dar mai ales
ocupaţia militară otomană dintre anii 1821-1822, jaful fără precedent, risipa deliberată
a tuturor resurselor ţării, proasta gestiune a caimacamului Vogoride au creat o situaţie
gravă sintetizată în scrisoarea mitropolitului Veniamin Costachi către ţarul Rusiei36.
Într-o altă scrisoare trimisă de boieri sultanului se arată că „locuitorii Moldovei
sunt săraci şi jefuiţi, lipsiţi de hrană, apăsaţi de dări noi peste cele vechi”37. Este
menţionată lipsa hranei, dar nu dispunem de o descriere a alimentaţiei din această
perioadă.
Aşa cum reiese din conţinutul prezentului studiu, în perioadele de foamete,
locuitorii Moldovei, ca de altfel şi în alte părţi, au trecut de la consumul unor alimente
de calitate şi cu o valoare nutritivă ridicată, la consumul unor alimente inferioare ca
valoare nutritivă. Astfel grâul ca cereală panificabilă a fost înlocuit cu secara sau
uneori cu orzul. Alături de aceste cereale au mai fost consumate meiul sau mălaiul,
uneori hrişca, iar din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, porumbul tinde să
devină o cereală de utilizare generală pe teritoriul Moldovei, înlocuind în cele din
urmă meiul din alimentaţia oamenilor. Astfel în felul acesta a avut loc o restrângere
calitativă a alimentaţiei oamenilor. Această situaţie a fost evidentă mai ales în
perioadele în care durata şi mai ales intensitatea calamităţii respective a fost foarte
mare. Atunci s-a recurs din disperare la consumul unor „alimente” total improprii,
care nu aveau nici o valoare nutritivă, sau în cazul cel mai bun una foarte scăzută. În
foarte multe cazuri au fost însă dăunătoare pentru viaţa şi sănătatea oamenilor.
Astfel în aceste cazuri excepţionale, izvoarele istorice analizate în prezentul
studiu menţionează o serie de „alimente” cum ar fi: papura uscată şi măcinată, ghinda,
jirul, scoarţa unor arbori ( ulm), rânsă, melci etc.
Dacă în unele cazuri se specifică în mod concret „alimentele” consumate, în
altele sunt menţionate sub o formă generică de „mohoară”, „rădăcini”, „ciulini”,
„ierburi”, sau de „altele”, fiind interesant de stabilit efectiv ce plante puteau fi
consumate de către oameni.
Este vorba de acele plante din flora spontană are erau comestibile, sau cel puţin
nu erau otrăvitoare şi care au rămas în alimentaţia românilor, dar care sunt prezente şi
la alte popoare. În situaţii excepţionale, de foamete „lista” plantelor comestibile culese
din flora spontană se măreşte considerabil cu ajutorul „erudiţiei” conservatoare a unor
femei în vârstă şi din această cauză niciodată nu va fi şi completă. Utilizarea plantelor
culese din flora spontană în alimentaţie a întrat în tradiţiile populare ale românilor,
fiind folosite într-o măsură mai largă sau mai restrânsă mai ales primăvara, dar
35 Ilie Corfus, op. cit., p. 130, nr. 67, 68.
36
Constantin Erbiceanu, Istoria Mitropoliei Moldovei şi a Sucevei şi a catedralei mitropolitane din
Iaşi, Bucureşti, Tipografia cărţilor bisericeşti, 1885, p. 367, nr. CDXI.
37 Dumitru Zaharia, Emilia Chiriacescu şi Corneliu Cărămidaru, Colecţia de documente de la Arhivele
Statului Bacău (1424-1848), Catalog, Bucureşti, 1976, p. 148, nr. 706.
nelipsind nici în celelalte perioade ale anului38.
Pe lângă consumul unor alimente inferioare calitativ, perioadele de foamete au
presupus în primul rând o reducere cantitativă, deoarece alimentele erau mult mai
puţine. Astfel în anii 1748-1749 locuitorii din zona ţinutului Cernăuţi au fost forţaţi să
raţionalizeze ” inclusiv mălaiul de ghindă.
„L’alimentation de subsistence des Roumains de Moldavie pendant les

Moyen Age”
Résumé
Dans cette étude l'auteur se propose d'analyser le problème de l'alimentation des

habitants de la Moldavie pendant les périodes de famine du Moyen Âge.
Cette analyse a comme point de départ sources naratives et documentaires mais
aussi les traditions populaires roumaines.
Après un brève introduction dans la problématique universelle et européene, on
fait l'analyse de la situation de l'alimetation de subsistance sur le territoire de la
Moldavie du point de vue casuel et descriptif.
38 Valer Butură, Enciclopedie de etnobotanică românească, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, 1979, p. 20-21 şi passim.
HĂBĂŞEŞTII – MARI BOIERI ŞI DREGĂTORI
Ioan Ungureanu
În veacurile XVII şi XVIII, un şir de boieri care aveau să ocupe un rol de
frunte pe diferite trepte ale ierarhiei social-economice şi administrative din Ţara
Românească a Moldovei era şi cel din neamul HĂBĂŞESCU. Situându-se în
categoria marilor boieri, Hăbăşeştii au fost investiţi şi cu înalte ranguri
dregătoreşti:logofeţi, pârcălabi de cetăţi şi de reşedinţe ţinutale, hatmani, mari comişi
şi spătari, mari vornici ai Ţării de Sus sau de Jos, postelnici, mari armaşi, serdari,
ceaşnici şi paharnici domneşti, medelniceri, căpitani, cluceri etc.
Ceea ce ne motivează însă în a face o prezentare mai largă a acestei familii este
faptul de a-i găsi prezenţi – pe unii exponenţi de seamă – pe moşiile unor sate ale
actualei comune Dămieneşti, încă din primul sfert al veacului al XVII-lea, aşa cum se
va vedea din cuprinsul acestui material.
Întemeietorul acestui neam este Gavrilaş Habăş, un dregător din vremea lui
Ştefan cel Mare şi care era nepot al lui Mihăilă Şerbescul1. Între cele mai
reprezentative figuri ce au urmat acestuia îi amintim pe Lupu Hăbăşescu, logofăt şi
mare vornic al Ţării de Sus, fost pârcălab de Cotnari, Neamţ şi Hotin, decedat în jurul
anului 1672; Grigore Hăbăşescu – un demnitar care vreme de 34 ani a deţinut înalte
funcţii ce s-au succedat între anii 1640 şi 1673. A deţinut pe rând dregătoriile de mare
armaş (1640-1655), serdar, pârcălab de Suceava, mare ceaşnic şi paharnic, mare
comis, mare stolnic şi mare vornic al Ţării de Sus şi în cele din urmă hatman – poziţie
din care va conduce oastea moldoveană trimisă de domnitorul Gheorghe Ştefan în
anul 1657 în sprijinul principelui Transilvaniei, Gheorghe Rakoczi II, în lupta acestuia
cu polonii2. A decedat la 4 decembrie 1680; Gheorghe Hăbăşescu, hatman între anii
1677-1685; Neculai Hăbăşescu (unul din fiii lui Grigore Hăbăşescu) fost postelnic –
sfătuitor de taină al domnului şi judecător al faptelor slujitorilor de la curtea
domnească; Toader Hăbăşescu, mare spătar domnesc, dar şi pârcălab de Bacău3;
Vasile Hăbăşescu (fiul lui Ion Hăbăşescu), mare armaş şi mare clucer până către anul
1690 şi mare medelnicer între anii 1718 şi 1725; Ştefan Hăbăşescu (fratele lui
Vasile), mare căpitan înainte de 1696 şi pârcălab de Neamţ (1699-1709), dar şi
postelnic (înainte de 1703), portar (1706) şi pârcălab (1718). Într-un document din 11
mai 1696 redactat la Iaşi, fraţii Vasile şi Ştefan Hăbăşescu apar ca martori la o
învoială – primul, ca fost mare armaş, al doilea, ca fost mare căpitan.
Desigur, oprindu-ne numai şi la aceşti demnitari enumeraţi mai sus din spiţa
Hăbăşeştilor, nu putem să nu subliniem că rangurile şi dregătoriile lor erau stabilite
1 Virginia Isac, Însemnări pe o carte veche despre hatmanul Grigore Hăbăşescu, în AIIAI, vol.
XXI/1984, p. 387-389.
2 Mic dicţionar enciclopedic, Ed. şt. şi enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 1340.
3 C.D.M.V., p. 96.
după criteriile timpului şi care nu aveau alt suport decât numărul şi mărimea
posesiunilor de moşii şi de sate.
Semnificativ este în acest sens actul din 13 aprilie 1620, dat la Iaşi, prin care
voievodul Gaşpar Graţiani întărea logofătului Lupu Hăbăşescu şi cneaghinei sale
Marica, fiica vornicului Ştefan Prăjescu, precum şi fraţilor acesteia, satele Hăbăşeşti,
Sârbi, Jurgeşti, Iacobeşti, Solomoneşti, Ţibucani, Popişcani, Drumeşeşti, Stânceşti,
Peletuci, Iteşti, Botăşeşti, Poiana pe Tazlău – toate aparţinând ţinuturilor Roman,
Neamţ, Cârligătura şi Trotuş4. Mai stăpânea Lupu Hăbăşescu ocini la Voloşeni şi la
Galbăna în ţinutul Lăpuşna5.
Şi tot lui Lupu Hăbăşescu i se întăreau la 2 mai 1623 de către Ştefan Tomşa
voievod, părţi din satul Adjudeni, ţinutul Roman6, iar soţia sa Marica primea jumătate
din satul Bozieni, ţinutul Neamţ, danie făcută de rudele sale, anume de Savin Prăjescu
şi Buhuş, fost vistier7.
După anul 1651, marelui armaş Grigore Hăbăşescu i se dăruieşte a treia parte
din jumătatea satului Petrosul de către Maria, soţia lui popa Toader din Huşi şi fată a
lui Ion Cogălniceanu8. Iar la 10 martie 1656 fraţii Ion şi Grigore Hăbăşescu îşi
împărţeau satele Ciumăleşti, Adjudeni, Hăbăşeşti, Giurgeşti şi Fedeleşeni din ţinutul
Roman, Bozieni în ţinutul Neamţ, seliştea Mateiani din ţinutul Dorohoi şi părţile ce le
aveau pe moşia Deleni de pe Tazlău, în ţinutul Bacău9.
Aceiaşi fraţi vor face noi cumpărături în anul 1657: Ion, pârcălab de Hotin,
cumpără un loc de prisacă numit Hilimoneşti, în hotarul târgului Şcheia, iar serdarul
Grigore Hăbăşescu cumpăra satul Sămăşcani din ţinutul Orhei, de la Gavril Paladi10.
După anul 1658 acelaşi serdar obţine întăritură domnească pe cumpărăturile din
Zberoaia11 şi cumpără de la Neculai Ureche partea de moşie a acestuia din satul
Pleşeşti12.
În anul 1666 voievodul Iliaş Alexandru îi întărea lui Ion Hăbăşescu heleşteul
numit Iazul Pârcălabului de pe pârâul Bahluieţ din hotarul Târgului Frumos care
fusese dăruit tatălui acestuia, marele vornic Lupu Hăbăşescu, de domnii Alexandru
Iliaş şi Vasile Lupu, între anii 1631 şi 163413.
Şi lui Grigore Hăbăşescu, ajuns mare stolnic, voievodul Iliaş îi va dărui în
primele luni ale anului 1667 o bucată de loc din braniştea satului Zberoaia „ce este
însămnată”14 şi care sat îl primise danie tatăl său de la Ştefan Tomşa voievod înainte
4 D.I.R., veac XVII, A, vol. IV, p. 455.
5 C.D.M., V, p. 49.
6 C.D.M., II, p. 46.
7 C.D.M., Sup. I, p. 205.
8 Ibidem, p. 231.
9 C.D.M., III, p. 58.
10 Ibidem, p. 74 şi 84.
11 C.D.M., Sup. I, p. 244.
12 C.D.M., III, p. 112.
13 Ibidem, p. 297.
14 C.D.M., Sup. I, p. 272.
de anul 162315. Iar în anul 1669 acesta mai primea ca danie şi o parte de moşie din
hotarul satului Poiana din ţinutul Trotuş16 (azi sat în comuna Livezi, judeţul Bacău).
Grigore Hăbăşescu mai stăpânea şi o moară la Prigoreni17, iar Măricuţa, fiica
sa lăsa prin testament urmaşilor ei, între alte bunuri mobile şi imobile, satele Unguraşi
şi Piscani18.
Dintr-un act scris la Iaşi la 27 noiembrie 1696 de către diacul marelui
postelnicel, Ion Zaroschie (care a avut posesiuni în Drăgeşti, cunoscându-se şi astăzi
toponimul „Pădurea lui Zaroschi”), rezultă că Safta hătmăneasa, soţia răposatului
Gligorie Hăbăşescul, fost hatman, dăruia ginerului său Ursul Andrieş, fost armaş şi
fiicei sale Maria o parte a moşiei de la Poenari pe Tazlău, ţinutul Trotuş, care la
rându-i îi fusese danie de la Tudosca, jupâneasa lui Ion Prăjescu, fost paharnic, pe
care şi acesta o avusese cumpărată de la Ştefan Prăjescu. Faţă de spusele nepotului ei,
Ion Buhuş paharnic, cum că această parte de moşie din hotarul Delenilor ar fi fost
dată mai înainte răposatului ei ginere, Dumitraşco Prăjescu, dânsa dădea mărturie că
acest lucru nu este adevărat19.
Tot din acei ani ne parvin şi alte informaţii privind proprietăţile Hăbăşeştilor
precum împuternicirea ce o primea Vasile Hăbăşescu în anul 1691 de la voievodul
Constantin Cantemir de a-şi lua zeciuiala din tot venitul moşiilor lui de la Meseni şi
Leţcani, ce le avea danie de la jupâneasa fostului vornic Corpan20. Şi tot din acele
timpuri mai aflăm că fata lui Neculai Hăbăşescu, Catrina – soţia lui Sandu Harapu,
moştenise satul Cristeşti din ţinutul Suceava, de la bunica ei, Safta hătmăneasa21.
Desigur, în cadrul acestor proprietăţi s-au produs multe alte mişcări prin
vânzări, schimburi şi danii asupra cărora nu ne-am propus să ne mai oprim. Câteva
cuvinte se cuvin însă şi despre preocupările ctitoriceşti şi monahale ale acestei mari
familii. Între acestea, semnificativă este ctitorirea de către Grigore Hăbăşescu, înainte
anul 1661 pe când era paharnic, a Mânăstirii Mesteacăn, pe Trotuş22. Şi tot acelaşi
mare boier pe când era mare vornic al Ţării de Sus, va închina împreună cu jupâneasa
sa Xanta (Safta) şi cu fraţii acesteia, Alexandru, Chiriac şi Ilie Sturza, jumătate din
satul Şişcani la Prut, cu talian de peşti, un iaz pe Valea Ciricului, 3 pogoane de vie la
Arsăm, 2 pogoane de vie la Şorogari, o cârciumă şi loc pentru casă şi alte locuri în
satul Ordăşei, ţinutul Soroca, două mori pe Răut şi ţiganii dăruiţi de Gheorghe Ghica
voievod.
Toate aceste domenii şi bunuri erau închinate de Grigore Hăbăşescu şi fraţii
Sturza sub întărirea voievodului Gheorghe Duca din 12 martie 1669, Bisericii Petru şi
Pavel din Iaşi (zidită de Bărboiu, fost mare vornic) pentru ca aceasta să devină
mânăstire şi care la rându-i să fie închinată M.rii Vatoped de la Sfântul Munte Athos.
15 C.D.M., III, p. 423; C.D.M., IV, p. 51.
16 C.D.M., III, p. 399.
17 C.D.M., IV, p. 96.
18 Ibidem, p. 238.
19 Ibidem, p. 416, d. 1879.
20 Ibidem, p. 311.
21 D.R.Ag., II, p. 135-136.
22 C.D.M., III, p. 160.
Iar această operă de pioşenie se făcea pentru pomenirea socrului lui Hăbăşescu,
hatmanul Sturza, precum şi a vornicului Bărboiu23.
După alte câteva luni, la 10 iulie 1669, Grigore Hăbăşescu şi Safta jupâneasa
închinau M.rea Mesteacăn, ctitorită de ei în ţinutul Trotuş, metoh la M.rea Cetăţuia
din Iaşi, pentru pomenire24, care şi aceasta era, deasemenea, închinată, „la biserica
cea mare a Ierusalimului”25.
În fine, Marica Hăbăşescu, fiica lui Grigore şi a Saftei, după căsătoria ce o
avusese cu Dumitraşcu Prăjescu şi mai apoi, după decesul acestuia, cu Ursu
Andrieş26, neavând copii27 se va retrage la M.rea Bisericani unde va deveni monaha
Magdalena, după care va lăsa în anul 1717 călugărilor de aici partea sa de moşie din
Poenari cu vad de moară în Tazlău, ce le avea de la tatăl său, Grigore Hăbăşescu,
precum şi ţiganii din zapisele mamei sale Safta, din neamul Sturzeştilor28.
Dincolo de toată această dispersie a proprietăţilor acestei familii, desfăşurate în
întreg spaţiul dintre Carpaţi şi Nistru, în nordul şi centrul Moldovei, reţinem că
leagănul nu-i putea fi altul decât satul ce-i poartă numele: HĂBĂŞEŞTI, localitate
aflată astăzi în comuna Strunga, judeţul Iaşi, care după cum s-a arătat, la 13 aprilie
1620 era întărită de voievodul Gaşpar Graţiani spre stăpânire logofătului Lupu
Hăbăşescu.
Aceasta se deduce şi din faptul că la 10 august 1709, când pârcălabul Ştefan
Hăbăşescu şi soţia sa Axinia vindeau marelui vornic Iordache Ruset câte o jumătate
din satele Hăbăşeşti şi Giugeşti “de la Strungă” – aceasta se făcea “cu casă, cu pivniţe
de piatră, cu hălăşteu şi cu moară gata şi cu vecini (supuşii – n. n.), pe izvod ce s-au
făcut, şi cu tot venitul ce este pe acel hotar şi cu locuri de prisăci şi cu pomeţi şi din
ţarină şi cu locuri de fânaţ şi din pădure (…) drept 500 lei, bani de argint (…)”29.
Prezenţa Hăbăşeştilor pe moşiile satelor Călugăreni, Dămieneşti şi Drăgeşti

din ţinutul Roman.
Din cele relatate mai înainte s-a văzut că prezenţa Hăbăşeştilor pe unele moşii
de pe Siretul Mijlociu aflate în imediata vecinătate a celor din titlul de mai sus s-a
făcut destul de timpuriu. Rezultă aceasta şi din acel document din anul 1620 prin care
Gaşpar Graţiani întărea lui Lupu Hăbăşescu, între altele, şi stăpânirea satelor Peletuci
şi Iteşti din dreapta Siretului, aflate în apropierea satului Drăgeşti. După alţi patru ani,
la 20 martie 1624, Radu Mihnea voievod întărea şi el lui Lupu Hăbăşescu – pe atunci
fiind al doilea logofăt domnesc – părţile de cumpărătură ce acesta le făcuse în Ruşii
Zavului (Călugărenii de astăzi) şi în Dămieneşti30.
23 Ibidem, p. 373.
24 Ibidem, p. 391.
25 Ibidem, p. 439.
26 Ibidem, p. 507; C.D.M., IV, p. 236 şi 238.
27 C.D.M., IV, p. 182.
28 C.D.M., V, p. 407, nr. 1494.
29 Ibidem, p. 236; D.R.Ag., II, p. 121.
30 D.I.R., veac XVII, A, vol. V, p. 269, nr. 398.
Respectivele cumpărături se făcuseră de la strănepoţii uneia numită Onişca,
nepoţi ai lui Toma şi feciori ai lui Voicu şi ai Arseniei, care vindeau acele părţi de
moşie pe care le cumpărase Stanca, soacra Onişcăi, aici în Dămieneşti31. În anii
următori succesorii lui Lupu Hăbăşescu vor stăpâni întreaga moşie Dămieneşti şi se
vor extinde şi pe moşia Drăgeşti. Cel mai reprezentativ dintre aceştia şi care, după
cum s-a arătat, va ajunge conducător al întregii oştiri, va fi Grigore Hăbăşescu.
Însă primul dintre urmaşii lui Lupu Hăbăşescu ce va ajunge proprietar în acest
perimetru va fi Gheorghe Hăbăşescu, care profitând de căsătoria sa cu Ioana, fiica
popii Grigore din Dămieneşti va reuşi să adauge la zestrea acesteia şi alte moşteniri şi
cumpărături.
Din motive neelucidate, pe la anul 1658 Gheorghe Hăbăşescu va vinde însă
fratelui său, Grigore, pe atunci serdar, părţile sale din Dămieneşti, cu locurile de hrană
şi de prisacă, cu heleşteu şi moară, din întreg hotarul, pentru suma de 400 taleri32. La
scurt timp, printr-un zapis din 16 iunie 1659, se specifică între altele că Grigore
Hăbăşescu avea deja cumpărate din anii anteriori părţi din “Ruşii (Zavului – n. n.) de
pe Cobâle, din ţinutul Romanului”33.
Noua cumpărătură ce o făcuse de la fratele său din Dămieneşti era confirmată
şi de către “oameni buni şi bătrâni” de pe moşiile megieşe care arătau printr-o
mărturie dată la 20 aprilie 1660 că hatmanul Grigore Hăbăşescu poseda jumătate din
satul şi moşia Dămieneşti, aşa cum rezultă din hotărnicirea efectuată în prezenţa popii
Ştefan Mateieş şi a unuia Vasili din acea localitate, ocazie cu care s-au pus stâlpi în
toate părţile de hotar34.
În circumstanţe necunoscute, Grigore Hăbăşescu va intra în scurt timp – graţie
unei semnificative danii – în posesia unor importante ocini de pe moşia răzeşească a
Drăgeştilor. Astfel, la 10 iulie 1662, Naşcu şi soţia sa Nastasia, fata Nazariei, îi
dăruiau acestuia partea de moşie ce o aveau de la Nazaria, constând din heleşteul de la
Unghi, livadă şi vad de moară în Siret, loc de fânaţ în bălţile fără apă, precum şi 4
pământuri în ţarină ce fuseseră cumpărate de la Bohodai. Martori erau Toader
Ciocârlie, căpitanul Ionaşcu Biachia şi alţi locuitori din Căutişeni şi Pădureni35.
O nouă extindere pe moşia Drăgeşti o va realiza Grigore Hăbăşescu la 11
martie 1663 când va intra în posesia unui nou act de danie întocmit la Iaşi. Aflat la
strâmtorare, răzeşul Gavril Vârlan îi dăruie acestuia toată partea sa moşie din
Drăgeşti, din ţarină şi din vatra satului, din heleşteul de la Unghi, din Siret, pădure,
locuri de prisăci, pomet, bălţi cu peşte, poieni de fân şi din tot locul cu tot venitul. Şi
toate acestea se întâmplau numai pentru faptul că Hăbăşescu îl salvase de la o nevoie,
împrumutându-l cu nişte bani ce nu i-a mai putut restitui36.
Urmărind constant creşterea stăpânirilor pe moşia Drăgeşti, Grigore Hăbăşescu
31 Ibidem, doc. nr. 359.
32 Biblioteca Academiei Române, Ms. nr. 234, faţă 171-173 verso.
33 Ibidem, faţă 169-170 verso.
34 Ibidem.
35 C.D.M., III, Buc., 1970, p. 193.
36 Arh. Naţ. Neamţ, Fond “Moşia Drăgeşti”, d. 51 şi 53; C.D.M., Sup. I, p. 258.
– care între timp fusese paharnic – la 28 iunie 1665 va mai încheia la Iaşi un zapis de
cumpărătură prin care Constantin Prăvălici îi vindea “den sat den Drăgeşti, den
partea Vrâncenilor, den a treia parte, a şăptea parte, giumătatea de parte a
Salomiei…”. Iar dacă a treia parte era socotită a fi un “bătrân” care pe moşia Drăgeşti
înseamnă 66 pământuri restul calculului devine simplu: 66:7=9,42; 9,42:2=4,71.
Aceasta era partea Salomiei, adică jumătatea celei de a şaptea părţi pe care o vindea
Prăvălici lui Hăbăşescu.
Respectiva vânzare se făcea “… dumisale lui Gligoraşcu biv paharnic ca să-i
fie dumisale moşie, şi copiilor dumisale, şi nepoţilor dumisale, şi strănepoţilor
dumisale în veci, denaintea boerilor şi a vornicilor de poartă, pe bani gata, derept
cinci lei bătuţi”37.
Simultan, Grigore Hăbăşescu îşi întărea poziţiile şi pe moşia Dămieneşti. La 7
august 1665 cumpăra aici noi pământuri, între care un loc de prisacă şi părţi din
heleşteul satului care fuseseră dintru începuturi în “… seliştea Onişcăi”38. Pentru
cumpărăturile sale de pe moşia Dămieneşti, Grigore Hăbăşescu obţine la 24 martie
1670, carte domnească de întăritură de la Gheorghe Duca voievod39.
În acelaşi an, 1670, Constantin Prăvălici va răscumpăra de la Grigore
Hăbăşescu toate ocinile ce i le vânduse anterior. Răscumpărarea se efectua prin
zapisul din 15 octombrie 1670, întocmit la Drăgeşti în casa lui Ion Ciucu, de faţă fiind
şi fratele său Damian Prăvălici, Arpintie berarul din Iaşi, Filip Chelfeneag, fraţii
Mereuţă şi Ion Ciucu precum şi Istratie Stecleş.
În respectivul document se specifica între altele: “… un zapis (…) făcut de mini
(…) pe aceste părţi (…) dumisale Hăbăşescului, să nu să ţie în samă, căci eu am
dăruit-o nepotu-meu Stratului (Iuraşcu – n. n.) ca să-i fie dreaptă danie neclintită în
veci”40. Constantin Prăvălici mărturisea că dăruia nepotului său “Stratului, ficior lui
Iuraşcu, ce si va alegi parte me de moşie şi giumătate de bătrân din partea Solomii ce
me-u fostu mie cumpărătură şi din tot locul şi cu tot vinitul ce si va alegi pe acestea
părţi ce mai sus scrii. Şi dumnealui Stratul încă me-u dat cinci lei bătuţi, carii bani
ari să-i dei dumnealui vornicul(ui) Hăbăşescu pe aceste părţi de ocini ce scriu mai
sus (…) întorcându-mi înapoi să-i cumpăr moşia”41.
Aşadar, Constantin Prăvălici răscumpăra partea sa de moşie ce o vânduse lui
Hăbăşescu urmând însă ca cei cinci lei să fie restituţi lui Hăbăşescu de către Strat
Iuraşcu, întrucât el dona acelui nepot o jumătate de bătrân – 33 de pământuri – ce le
cumpărase de la Solomia.
Ar mai fi de remarcat că în acelaşi an (1665) în care Constantin Prăvălici îi
vindea lui Hăbăşescu acele pământuri ce acum le răscumpărase, fostul hatman mai
beneficiase şi de o altă danie ce i-o făcuse Neculai Gociu şi sora sa Nastasia42
37 Arh. Naţ. Neamţ, fond cit., d. 17,51 şi 53.
38 Bib. Acad. Române, Ms. 234, f. 67.
39 Ibidem, F. 71-73.
40 Arh. Naţ. Neamţ, fond cit., d. 26.
41 Ibidem.
42 Se pare că Neculai Gociu era cumnatul lui Naşcu, a cărui soţie, Nastasia, se poate să fi fost sora lui
Gociu.
constând din părţile ce le aveau în heleşteul de la Unghi, dinspre Dămieneşti. Dania se
înfăptuia pentru că “… acestu Gociu au fostu stărpu, n-au avut feciori”43.
Şi iarăşi, la 17 martie 1666, Grigore Hăbăşescu mai încheie la Iaşi încă o
tranzacţie pe Drăgeşti: Ionaşcu şi Andrei din satul Bătrâneşti, cu alţi fraţi ai lor, toţi
fiind nepoţi ai Lolei Zaroschi şi ai lui Samoilă Pleşcău vindeau marelui comis
Gligoraşcu Hăbăşăscul 4 pământuri ce proveneau dela unchii lor (de la fraţii Lola şi
Samoilă – n.n.) şi care se aflau în Vrânceni (în Drăgeştii de Sus – n.n.). Vânzarea se
făcea contra sumei de 9 lei bătuţi pentru partea ce urma a se alege din heleşteul de
Unghi şi din ţărmul Siretului44. Despre această vânzare va da mărturie în anii următori
şi Ionică Zaroschi, un alt nepot al Lolii45.
În acele vremuri când pământurile răzeşeşti se lucrau în devălmăşie iar
evidenţele cadastrale erau departe de a fi perfecţionate şi, în consecinţă, nici
posesiunile rezultate din cumpărături şi danii nu puteau fi strict urmărite în teren –
dincolo de ceea ce se specifica în acte – litigiile iscate din aceste motive se
reglementau adesea prin interminabile judecăţi soldate cu hotărniciri şi stâlpiri care nu
de puţine ori erau iarăşi contestate.
În acest mod se vor multiplica situaţiile în care aceleaşi pământuri ce fuseseră
odată vândute să fie iarăşi revândute de către urmaşi sau de către aceiaşi chilipirgii.
Pilduitor în acest sens este cazul celor 8,5 pământuri ce se vindeau la 4 iulie 1668 de
către fraţii Constantin, Toader şi Pavel Nădăbaicu, lui Strat Iuraşcu. Aceiaşi fraţi,
după numai trei ani, în 1671, vor revinde cele 8,5 pământuri lui Grigore Hăbăşescu,
fapt ce va genera ulterior multe pricini46.
După anul 1673 începe să se afirme şi Toader Hăbăşescu (fiul lui Grigore) fost
mare spătar şi care va fi martor la dania ce o făceau la 3 mai 1673 lui Grigore Roată,
Burlă cu soţia sa, Ruxanda (fata lui Ion Ciucu) şi cu feciorii lor, Ursu şi Nastasia47.
O semnificativă cumpărătură va mai face fostul hatman Grigore Hăbăşescu,
doar cu trei ani înainte de a da ortul popii, de la Ştefan, fiul Parascăi, care împreună cu
soţia sa Ştefania îi vindeau 20 de pământuri din Drăgeşti, la data de 23 aprilie 1677.
Pământurile respective erau „... cu pădure şi cu bălţi în valea Siretului, primind
înainte 10 lei, iar la măsurătoare dacă se va găsi mai mult pământ, să fie tot a lui”48.
Însă, aşa cum rezultă dintr-o redare laconică într-un zapis fără veleat, citat în izvodul
de cumpărături ale lui Hăbăşescu „Parasca şi fiul său, făcut (şi) cu s(oţul), cu
Ionaşcu, nepot lui Scridon, strănepot lui Macsânu, den stâlpul lui Marcu, la Iacob
păr(călabul) vândut”, se poate înţelege că această vânzare era ulterioară celei făcute
pentru aceleaşi pământuri pârcălabului Iacob Anghelache şi, deci nu putea fi o
vânzare bună49. Şi apoi, aşa după cum rezultă dintr-un alt izvod de cumpărături ale
43 Arh. Naţ. Neamţ, fond cit., d. 51 şi 53.
44 Ibidem; C.D.M., III, p. 288.
45 Arh. Naţ. Neamţ, fond cit., d. 56 şi 111, poziţia 13.
46 Ibidem; d. 51 şi 53.
47 Ibidem, d. 28.
48 Ibidem, d. 53; C.D.M., IV, p. 57, nr. 156.
49 Arh Naţ. Neamţ, fond cit., d. 70; multe din astfel de isprăvi vor fi contestate şi cu prilejul Hotarniciei
efectuate de Ioniţă Ursoianu în luna decembrie 1786.
aceluiaşi boier de la vânzătorii de mai sus, acea suprafaţă vândută „din stâlpul lui
Marcu” nu putea să însemne a treia parte „din giumătatea de sat”50, ci aproape a treia
parte dint-un „bătrân” care avea 66 pământuri, adică ceva mai puţin de 22 pământuri.
După moartea lui Grigore Hăbăşescu, intervenită în anul 1680, fiul acestuia,
Toader mare spătar va cumpăra în Drăgeşti după anul 1685 „două pământuri şi o
lature” de la un frate a lui Sava Prăvălici zis Drăhlea51. Însă după această vânzare
corectă se va mai face ulterior o alta „rea”, întrucât se vindea din nou aceeaşi
suprafaţă. Protagonist va fi tocmai acest Sava Prăvălici-Drăhlea care le revindea
fostului jitnicer Neculai Iuraşcu, fapt ce se va descoperi, judeca şi incrimina sub
judecata voievodului Constantin Cantemir, înainte de anul 169252.
Acesta a fost, aşadar, un caz tipic în care răzeşii se păcăleau între ei, întrucât
Neculai Iuraşcu cumpărase de la Sava Drăhlea ceea ce un frate al acestuia vânduse
mai înainte spătarului Toader Hăbăşescu. Atunci când Iuraşcu a mers să-şi aleagă
ocina ce o cumpărase, Toader Hăbăşescu i-a prezentat zapisele de cumpărătură a
acelei suprafeţe în anii anteriori. Vor trece anii, vor muri şi vânzătorii, iar Neculai
Iuraşcu va rămâne şi fără banii daţi şi fără acea ocină de moşie53, chiar dacă judecata
voievodului Constantin Cantemir hotărâse restituirea banilor de către Drăhlea, celui
păgubit54.
Despre modul în care începeau să se acumuleze pământurile şi să se
consolideze noi tipuri de relaţii agrare încă din veacul al XVII-lea, în special prin
aducerea în vecinie a răzeşilor „vânduţi” (adică a celor ce îşi vânduseră pământurile)
prin diverse vicleşuguri, ni se prezintă destule exemple şi din partea Hăbăşeştilor.
Este remarcabil în această direcţie cazul răzeşului Silvestru Bărboi, care fără
ştirea sa a ajuns „vecin” lui Toader Hăbăşescu şi apoi supus al Schitului Drăgeştii de
Jos. Faptul este amplu descris în mărturia dată cu prilejul Hotarnicii din 12-13
ianuarie 1724 efectuată pe moşia Drăgeşti de către pârcălabul Tănase Picioroagă şi
vornicul Gheorghiţă Racleş. La respectiva lucrare hotarnicii şi răzeşii descoperiseră că
Silvestru Bărboi nu mai apărea cu pământuri în stăpânirile răzeşeşti.
Fiind întrebat cum (şi când) şi-a vândut el pământurile lui Hăbăşescu, acesta şi-
a descris prin mărturie scrisă întreaga sa păţanie. În timpul unei hotarnici anterioare
făcută la solicitarea lui Toader Hăbăşescu de către Başotă în anul 1684, lui Silvestru
Bărboi i s-a făcut cunoscut că este tras vecin de Hăbăşescu, întrucât pământurile sale
îi sunt vândute acestuia.
Ca urmare, el s-a judecat la Divan în vremea celei de a treia urcări pe tronul
Moldovei a lui Dumitraşcu vodă Cantacuzino unde, dovedindu-şi dreptatea, Silvestru
Bărboi l-a „rămas” pe Hăbăşescu cu carte domnească. Între timp însă, Toader
Hăbăşescu şi-a vândut cele 47 de pământuri ce le dobândise de la răzeşi prin mijloace
precum cele arătate mai sus, şătrarului Ionaşcu Isăcescu (străbunul lui Ion Ionescu de
51
Ibidem, d. 44.
52 Ibidem.
53 Ibidem, d. 128.
54 Ibidem, d. 44.
la Brad), în care erau încorporate şi cele ale lui Bărboi. La rândul său, Ionaşcu
Isăcescu în calitatea ce şi-a dorit-o de a fi ctitor, va dona respectivele pământuri
Schitului Drăgeştii de Jos, iar păţitul răzeş se va vedea astfel şi el vândut la călugări.
Ori Silvestru Bărboi nu negociase cu Hăbăşescu decât o vie ce se chema „a lui
Coftan” pe care trebuia să-i dea doi boi şi o vacă. A primit vaca, însă nu şi boii
întrucât Hăbăşescu i-a replicat că nu-i sunt necesari pentru că este „un om stărpu”55.
Nu de puţine ori Toader Hăbăşescu se va confrunta şi cu fuga supuşilor de pe
moşiile sale. Spre exemplu, la 6 august 1706, voievodul Antioh Cantemir îi încuviinţa
să-şi caute vecinii fugiţi de pe moşie, printr-o carte în care se consemna astfel: „Dat-
am carte(a) domnii meli boierului nostru, lui Toader Hăbăşescul ce au fost spătar
mare şi pi cini ar trimite cu carte(a) domnii meli, să fie volnici a căuta şi a cerca pre
ai săi drepţi vecini din sat din Dămieneşti, anume Ion (...) şi Iftimie, şi Chiriac cari şi-
au lăsat cisla în sat şi au fugit.
Deci, oriunde i-ar afla, să-i ia de grumadzi cu tot ce-ar ave şi să-i ducă unde
i-ar fi voe. Aşijderile şi alţi vecini drepţi ce-ar hi având, oriunde i-ar afla să-i ia de
grumadzi şi, de or hi având cislă, să-i ia cu bani cu tot (...)”56.
La amintita Hotarnică din ianuarie 1724 au ieşit la iveală şi alte mişmişuri ale
Hăbăşeştilor. Însă faptul ce va complica lucrurile în proprietăţile răzeşeşti şi care va
genera multe pricini în viitoarele zeci de ani, era tocmai graba cu care s-a descotorosit
Hăbăşescu de cele 47 pământuri (întrucât ştia el prin ce mijloace necinstite fuseseră
agonisite multe din acestea, fapt pentru care s-a şi grăbit să obţină pe ele ispisoc
domnesc de întăritură) vânzându-le cu toate scrisorile vechi, Schitului Drăgeştii de
Jos.
În mărturia ce o vor înainta cei doi hotarnici către Mihai Racoviţă voievod, vor
prezenta pe larg toate neregulile constatate la lucrarea lor din anul 1724. Mai întâi ei
vor constata că din cei trei „bătrâni” aflaţi în Vrânceni (Drăgeştii de Sus), unul era
baştina Iurăşceştilor, al doilea al Nădăbaicilor, iar al treilea răzeşii îi pierduseră
apartenenţa, fiind „din vremurile de demult” (era bătrînul ce provenea de la Nistor
Vrânceanu – n.n.).
Faptul că până la 4 iulie 1668 Nădăbaicii îşi încheiaseră vânzarea bătrânului lor
de 66 pământuri către neamul Iuraşcu – şi după cum s-a arătat mai înainte, fraţii
Constantin, Toader şi Pavel Nădăbaicu mai făcuseră acel giumbuşluc de a revinde 8,5
pământuri lui Grigore Hăbăşescu în anul 1671, Tănase Picioroagă şi Ghiorghiţă
Racleş vor descrie astfel acea ispravă în mărturia lor: „... s-au aflat c-au cumpărat
mai pe urmă cu trii ani decât Iuraşcu şi au socotit (răzeşii – n. n.) c-au cumpărat
Hăbăşescul rău.
Fiind mai pe urmă, am mai socotit să ţie tot Iuraşcu, fiind cumpărătura mai
vechiu. Şi s-au mai aflat şi alti zapise iar de Hăbăşescul cumpărati făr(ă) de ştirea
răzăşilor, care zapise li-au socotit 47 de pământuri şi le-au vândut la călugării de
55 Ibidem, d. 71; Vasile Mihordea, Ioana Constantinescu, Corneliu Istrate, Documente privind relaţiile
agrare în veacul al XVIII-lea (D.R.Ag.), vol. II, Moldova, Editura Acad. R.S.R., 1996, p. 149, nr. 78;
vezi textul redat integral în Carpica, XXXIII, 2004, p.160.
56 D.R.Ag., vol. II, p. 116-117.
Drăgeşti, di cari s-au aflat dintr-acei vânzători şi faţă, unii s-au giurat înainte(a)
noastră cum că nici au vândut nimic, nici ştiu de (a)ceale vânzări, pe cum vei vedea
Maria Ta şi mărturia ce-au făcut-o înaintea noastră. Şi pe aceste cumpărături au
făcut Hăbăşescul şi ispisocul”57. La fel se va dovedi a fi şi cumpărătura ce o mai făcea
Toader Hăbăşescu în anul 1705 de la Vasile Mihalcea, constând din cinci pământuri,
pe care Mihalcea Ciucu, tatăl lui Vasile, le vânduse cu mulţi ani înainte tot lui
Iuraşcu58.
În sfârşit, la 27 aprilie 1731, Safta spătăreasa, văduva lui Toader Hăbăşescu,
împreună cu fiica sa Anuşca, întocmeşte un zapis de danie către căpitanul Sandu
Roată, pentru un loc de prisacă din marginea Bărbosului, pe care l-a avut Grigore
Mojilă cumpărat cu 30 de taleri de la Lupu Prăjescu59.
Prezenţa efectivă a Hăbăşeştilor în hotarele celor trei sate aflate în componenţa
actualei comune Dămieneşti, timp de 107 ani (între 1624 şi 1731) şi încă alţi 80 de ani
prin familia Momitco, s-a dovedit a fi destul de bine înrădăcinată, aşa cum se reflectă
şi în documentele vremii. De altfel, la „Hotarnica Burcheştilor” efectuată de slugerii
Ilie Sturza şi Toader Buhuş, împreună cu jitnicerul Manolache Jora şi vornicul de
poartă Alexandru Haciu, în anul 1768, măsurătorile acestora treceau şi prin via lui
Hăbăşescu aflată la zarea dealului, în sud-vestul şi vecinătatea satului Dămieneşti60.
Trăinicia acestei prezenţe s-a consolidat – după cum s-a văzut şi mai mult după
încetarea din viaţă a fostului hatman Grigore Hăbăşescu, în anul 1680, prin fiul său,
spătarul Toader Hăbăşescu. După moartea acestuia, în preajma anului 1731,
proprietăţile vor fi preluate de către văduva Safta cu fiii săi – Anuşca, Ilie, Toderaşcu,
Catrina şi Neculai. În cele din urmă, deplin stăpân al moşiei Dămieneşti va ajunge
ginerele Saftei Hăbăşescu, anume Ion Momitco, mazil din ţinutul Sucevii61, iar mai
apoi şi urmaşii acestuia, Neculai Momitco şi, respectiv, Iordachi Momitco, de la care
va şi cumpăra această moşie serdarul Gheorghe Hermeziu în anul 181262, obţinând şi
întăritura domească a lui Scarlat Callimachi la începutul anului 181363.
Les Hăbăşeşti – grnds boyards et dignitaires

Résumé
L’article présent une famille des grandes proprietaires des XVIIe-XVIIIe siècles,
originaires du district de Roman, qui ont été aussi des grandes dignitaries auprès de la Cour
Princiaire de la Moldavie medievale. L’auteur présente particulierement quelques membres de
la famille Hăbăşescu ont eu des propriétés funciaires dans qulelques villages situés sur le cours
du Siret moyen.

58 Ibidem, d. 49, 51, 53, 138.
59 Ibidem, d. 78 şi 143, poziţia 12.
60 Ibidem, d. 89.
61 Biblioteca Academiei Române, Ms. 234, f. 85 verso.
62 Ibidem, f. 140.
63 Ibidem.
SIGILII ECLESIASTICE CATOLICE ÎN MOLDOVA
(SECOLELE XVIII-XX)
Anton Coşa
În 8 februarie 2000, prezentam1 în şedinţa de atunci a Comisiei Naţionale de

Heraldică, Genealogie şi Sigilografie (filiala Iaşi) stemele episcopale catolice din
cadrul Diecezei de Iaşi, promiţând o cercetare şi a sigiliilor instituţiilor eclesiastice
catolice din Moldova.
Ulterior, am repertoriat o parte a acestor sigilii eclesistice prezentându-le într-o
altă şedinţă a CNHGS Iaşi pe 15 mai 20012. Prezentul text este o variantă revizuită şi
adăugită ( îmbogăţită fireşte în urma cercetărilor efectuate în intervalul de timp scurs
de atunci), a respectivei comunicări ştiinţifice.
Deşi sigiliile formează un univers simbolic unitar, totuşi ele nu au intrat în
preocupările de până acum vizând cercetarea catolicismului din Moldova. Prin
urmare, demersul nostru este unul incipient, fiind nevoiţi să păşim pe mărăcinii
necunoscutului şi aproximaţiei. Acest fapt nu cred că surprinde câtuşi de puţin dacă
ne gândim că deşi „material avem din belşug, dar, ca în atâtea alte domenii, greu de
adunat şi de sistematizat”3, însăşi bibliografia sigilografică eclesiastică românească
are, încă, puţine pagini4.
Istoria catolicismului din Moldova nu poate fi pe deplin înţeleasă fără o analiză
a sigilografiei eclesiastice. „Preocuparea şi interesul aproape cvasitotale ale
cercetătorului pentru descifrarea informaţiilor transmise prin intermediul
documentelor, fac să scape atenţiei, de cele mai multe ori, izvoarele sfragistice sau
sigilare, eventual percepute doar la modul contemplativ, deşi sunt parte componentă
şi esenţială a acestora, potenţându-le valoarea prin conferirea autenticităţii. Mai mult
decât nişte simple mijloace ori semne de validare, matricele sigilare şi sigiliile oferă
informaţii de incontestabilă valoare privind viaţa economică, socială, politică,
culturală şi spirituală a societăţii în evoluţia ei”5.
Stadiul actual al cercetărilor efectuate în domeniul sigilografiei româneşti ne
permite a face constatarea că, pe de o parte „o inventariere a sigiliilor, la scara întregii
1 Anton Coşa, Heraldică eclesiastică. Steme episcopale catolice în Dieceza de Iaşi.
2 Idem, Sigilii eclesiastice catolice în Moldova (secolele XVIII-XIX).
3 Petronel Zahariuc, Note de sigilografie eclesiastică moldovenească, în Herb. Revista Română de
Heraldică, I(VI), 1-2, Iaşi, Institutul Român de Genealogie şi Heraldică „Sever Zotta”, 1999, p. 171.
4 Dan Cernovodeanu, Heraldica bisericească în Ţările Române, în BOR, an. XCIII, nr. 7-8, 1975, p.
962-968; Idem, Ştiinţa şi arta heraldică în România, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
1977, p. 178-182; Ştefan S. Gorovei, Semnificaţia unor documente false din veacul XVIII, în AIIAI,
tom. XXVI, I, 1989, p. 431-480.
5 Bujor Dulgău, Sigiliile instituţiilor sătmărene din secolele XVI-XIX, Satu-Mare, Editura Muzeului
Sătmărean, 1997, p. 1.
Moldove, nu s-a făcut până acum”6, (singurul demers ştiinţific de adunare sistematică
a unui număr apreciabil de sigilii eclesiastice subsumate în acelaşi timp şi necesităţii
alcătuirii „unui viitor repertoriu de sigilografie eclesiastică”7 aparţinând profesorului
ieşean Ştefan S. Gorovei), iar pe de altă parte, preocupările privind sigiliile instituţiilor
eclesiastice catolice din Moldova, lipsesc cu desăvârşire, sigilografia eclesiastică
catolică din spaţiul extracarpatic nebeneficiind până acum de atenţie din partea nici
unui cercetător.
De aceea, vom încerca, în cele ce urmează, să sistematizăm o bună parte din
aceste sigilii eclesiastice catolice din cadrul actualei Dieceze de Iaşi, având ca repere
documente aflate în diverse arhive8, cu precădere arhivele parohiale9, dorind astfel, să
schiţăm şi un cadru necesar continuării cercetărilor, preconizând alcătuirea în viitor a
unui repertoriu al acestora. Suntem convinşi de faptul că studiul comparativ al acestor
mărturii sigilografice va îngădui emiterea unor puncte de vedere interesante şi utile
pentru istoria catolicilor din Moldova
Actuala Episcopie Catolică de Iaşi este situată în estul României, în Moldova,
o zonă de intensă trăire spirituală, bogată în lăcaşuri de cult, evocând tradiţiile slujirii
creştine şi ale păstrării culturii şi credinţei catolice. Datorită numărului mare de
credincioşi, pentru satisfacerea nevoilor spirituale ale acestora, aici au fiinţat încă din
zorii evului mediu mai multe episcopii catolice. Astfel, au fost întemeiate, în 1227
Episcopia de Milcov10, în 1371 Episcopia de Siret11, în 1391/1392 Episcopia Catolică
de Bacău12, iar în 1418 Episcopia de Baia13.
În urma întreruperii seriei episcopilor de Bacău (această episcopie fiind cea
mai longevivă, cu o existenţă de peste patru veacuri, între 1391-181814), papa Leon al
XIII-lea a înfiinţat Episcopia de Iaşi, la 27 iunie 1884 prin scrisoarea apostolică Quae
in christiani nominis incrementum15.
Absenţa lucrărilor de sigilografie eclesiastică catolică pentru zona geografică
analizată, respectiv actualul teritoriu al Diecezei de Iaşi a presupus,fireşte, un demers
într-un domeniu tainic, fapt ce a atras după sine o serie de greutăţi în privinţa
interpretării simbolurilor aferente, cu caracter preponderent hagiografic.
Prin urmare, am considerat oportun să sistematizăm sigiliile16 eclesiastice
6 Petronel Zahariuc, loc. cit.
7 Ştefan S. Gorovei, loc. cit.
8 Am consultat fondurile arhivistice păstrate la Direcţiile Judeţene ale Arhivelor Naţionale din Bacău şi Iaşi.
9 Anton Coşa, Registrele parohiale şi istoria catolicilor din Moldova, manuscris, comunicare prezentată
la Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Iaşi, Sesiunea de comunicări ştiinţifice cu tema „Arhivele şi
Istoria”, 6-7 decembrie 2000.
10 Carol Auner, Episcopia Milcoviei, în Revista Catolică, I, Bucureşti, 1912, p. 533-551.
11 Idem, Episcopia de Seret (1371-1388), în Revista Catolică, II, nr. 2, Bucureşti, 1913, p. 226-245.
12 Ştefan S. Gorovei, La începuturile oraşului Bacău, în Carpica, Bacău, XVIII-XIX, 1986-1987, p.
265-283; Anton Coşa, Înfiinţarea şi evoluţia Episcopiei Catolice de Bacău, în Carpica, XXXII, Bacău,
2003, p. 60-84.
13 Carol Auner, Episcopia de Baia (Moldaviensis), în Revista Catolică, IV, nr. 1, Bucureşti, 1915, p. 89-127.
14 Anton Coşa, loc. cit., 2003.
15 Vezi Almanahul “Presa Bună”, Iaşi, 2000, p. 167.
16 Aducem şi pe această cale mulţumirile noastre Părintelui Dumitru Gabor şi Excelenţei Sale Mons. Petru
catolice, pornind de la consultarea registrelor parohiale dar în acelaşi timp şi a altor
documente, aflate în diverse arhive, esenţiale, pe de o parte, pentru înţelegerea
fenomenului sigilografic catolic din perspectivă temporală şi spaţială şi, pe de altă
parte pentru emiterea câtorva concluzii relevante. Întocmirea în viitor a unui
repertoriu al amprentelor sigilare eclesiastice catolice din Moldova o considerăm
imperios necesară.
Cercetarea noastră are la bază în exclusivitate material inedit, de arhivă. Au
fost consultate în acest sens fondurile eclesiastice existente la Arhivele Naţionale din
Bacău şi Iaşi, precum şi fondurile arhivistice ale parohiilor, decanatelor şi ale altor
instituţii (de exemplu de învăţământ) din cadrul Diecezei de Iaşi.
Atenţia noastră s-a îndreptat, în primul rând asupra documentului scris, acesta
constituind suportul peceţii şi un păstrător privilegiat al mărturiei heraldice. Dealtfel
„prin sigiliu sau pecete definim amprenta rămasă pe document în ceară, fum sau tuş în
urma aplicării matricei sigilare”17.
Am repertoriat cu precădere sigilii ale parohiilor aparţinând actualei Episcopii
de Iaşi, lăsând la o parte sigiliile (de tip heraldic), aparţinând episcopilor acestei
Dieceze, de care ne-am ocupat într-un alt studiu18 dedicat stemelor episcopale catolice
din Moldova. Am inclus, de asemenea, şi câteva sigilii aparţinând unor organisme
diecezane, biserici catolice, instituţii de învăţământ, convente şi ordine religioase din
cuprinsul Diecezei.
Am luat ca limită cronologică inferioară a doua jumătate a secolului al XVIII-
lea, când iau naştere fondurile arhivistice19 parohiale catolice în Moldova, unde sunt
păstrate dealtfel documentele care conţin amprentele sigilare. Studiind aceste izvoare
am constatat faptul că parohiile catolice din cuprinsul actualei Dieceze de Iaşi
beneficiau de sigiliu din momentul înfiinţării lor, acest drept fiindu-le conferit de către
episcop.
Cunoaştem faptul că documentele istorice se degradează în timp, fapt constatat
la un nivel şi mai accentuat în cazul izvoarelor sigilare, ceea ce conduce de multe ori
la serioase dificultăţi atât în ceea ce priveşte descifrarea cât şi interpretarea acestora.
Amintim aici cazul celebru reprezentat de pecetea Bacăului medieval, cu atât
mai mult cu cât acest sigiliu este încă învăluit într-o oarecare măsură de mister, fiind
„original prin forma sa”20. „Prima – şi până acum, singura – imagine a acestui sigiliu
Gherghel, episcop romano-catolic de Iaşi, pentru sprijinul pe care ni l-au dat în demersul nostru vizând
cercetarea acestor amprente sigilare.
17 Maria Dogaru, Sigiliile. Mărturii ale trecutului istoric, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
1976, p. 5.
18 Anton Coşa, Heraldică eclesiastică. Steme episcopale catolice în Dieceza de Iaşi, manuscris în curs
de apariţie, comunicare ştiinţifică prezentată la Filiala Iaşi a Comisiei de Heraldică, Genealogie şi

Sigilografie a Academiei Române în şedinţa din 8 februarie 2000; Vezi de asemenea, Analecta catholica,
I, Chişinău, 2005, p. 113-114.
19 Anton Coşa, Izvoare inedite privind catolicii din Moldova: „Status animarum” (I), în Arhiva
Genealogică, V(X), 1-2, Iaşi, Editura Academiei Române, 1998, p. 155-160.

20 Radu Rosetti, Scrisori către Ioan Bianu, V, Bucureşti, 1978, p. 129.
a publicat-o, în 1956, profesorul D.Ciurea21, după impresiunea aflată pe un act din 21
septembrie 1633, emis de autorităţile din Bacău”22. Acelaşi sigiliu este aplicat şi pe o
scrisoare23 din 1675 a locuitorilor catolici din Bacău, „redactată în limba latină şi
păstrată în arhivele oraşului italian Lucca24 ... Originalitatea lui priveşte însă nu numai
forma, dar şi conţinutul. Toate celelalte sigilii orăşeneşti ale vremii sunt rotunde;
acesta este oval! Toate celelalte au o imagine în centru (animal, plantă, obiecte de
muncă, sfânt etc.) şi o legendă în exergă; acesta, al Bacăului, nu permite să se
desluşească vreo imagine şi vreo legendă împrejurul ei!”25.
Trebuie să menţionăm aici faptul că sigiliile de formă ovală erau folosite de
către instituţiile eclesiastice sau de către înalţii prelaţi catolici26. „S-ar putea ca să nu
fie cu totul exclus ca în sigiliul băcăuan să supravieţuiască amintirea aceluia folosit în
vechea episcopie – fie că ne-am afla în faţa unei variante transformate, alterate, a
aceluia, fie că, pur şi simplu, sigiliul orăşenesc a fost alcătuit după modelul celui
episcopal. Sugestiv poate fi, în această privinţă, faptul că pe actul aflat la Lucca acest
sigiliu este aşezat «în picioare» – cum se aplicau şi sigiliile episcopale!”27.
Impresiunile sigilare, în general, supuse unei atente analize şi interpretări oferă
eventualului cercetător preţioase informaţii, de natură socială, economică, politică,
culturală, spirituală. În cazul nostru, prin diferitele simboluri gravate, sigiliile
eclesiastice ale instituţiilor catolice din Moldova, de tip preponderent hagiografic,
evidenţiază în toate cazurile specificul parohiei respective, conservând imaginea, de
regulă a patronului bisericii locale, ori redând imaginea unei cruci.
Ca formă, sigiliile eclesiastice catolice sunt astăzi în general rotunde, având
dimensiuni standardizate, diametrul fiind de 30 mm. Acest fapt este şi urmarea
probabil a dorinţei de uniformizare specifică oricărei instituţii eclesiastice, prin urmare
şi a celei de Iaşi. Sigiliile mai vechi, deşi au aceeaşi formă rotundă (întâlnind şi câteva
de formă ovală) totuşi, diametrul acestora este diferit: 25mm; 30 mm; 35 mm; 40
mm. În ceea ce priveşte modul de confecţionare şi conservare am constatat faptul că
în general sigiliile eclesiastice catolice din Moldova sunt de tipul imprimat în tuş, de
culoare neagră, roşie, albastră, violetă ori chiar verde.
Izvoarele sigilografice catolice sunt în egală măsură şi un util mijloc de
identificare a unor instituţii eclesiastice catolice şi a unor persoane emitente de acte,
stabilind în acelaşi timp şi coordonatele privind locul şi rolul jucat de acestea în viaţa
bisericească, precum şi evoluţia lor în timp. Prin intermediul cercetării de faţă am
21 D. Ciurea, Sigiliile medievale ale oraşelor din Moldova, în Studii şi cercetări ştiinţifice, VII, fasc. 2,
Iaşi, Istorie, 1956, planşa IV, fig. 19.

22 Ştefan S. Gorovei, La începuturile oraşului Bacău, în Carpica, Bacău, XVIII-XIX, 1986-1987, p. 277.
23 Viorica Lascu, Documente inedite privitoare la situaţia Ţărilor Române la sfârşitul secolului XVII,
în Anuarul Institutului de Istorie, XIII, Cluj, 1969, p. 245.

24 Ştefan S. Gorovei, loc. cit., 1986-1987, p. 277.
25 Ibidem, p. 278.
26
Sigismund Jakó, Sigilografia cu privire la Transilvania, în Documente privind istoria României.
Introducere, II, Bucureşti, 1956, p. 581.
27 Ştefan S. Gorovei, loc. cit., 1986-1987, p. 278.
constatat o „legătură conştientă”28 între purtătorul de sigiliu şi emblema sa, ca semn
distinctiv „unic şi inconfundabil”29, folosirea aceluiaşi însemn sigilografic „ca mijloc
de identificare şi de comunicare”30.
Prin intermediul studierii legendelor acestor sigilii eclesiastice catolice din
Moldova am putut afla informaţii lingvistice preţioase, respectiv date privind evoluţia
scrierii ori limbajul de epocă, nu de puţine ori aceste legende constituind chiar un
auxiliar preţios privind datarea documentului pe care erau imprimate. Majoritatea
sigiliilor mai vechi au legendele gravate în limba latină, în timp ce legendele sigiliilor
mai noi sunt în general în limba română. Unele sunt scrise integral31, altele au fost
gravate cu prescurtarea32 unor cuvinte ca: „ECCLESIA”, „PAROCHIA”, „SANCTI”
în variante precum: „Eccl”, „Par”, „S”.
Amintim aici şi faptul că studiile de heraldică şi genealogie, ca şi cele de
diplomatică impun într-o manieră imperioasă folosirea informaţiilor pe care sigiliile
eclesistice catolice le transmit. Nu trebuie să uităm că „sigiliul a reprezentat de-a
lungul secolelor atât garanţia cea mai sigură a autenticităţii şi integrităţii actelor cât şi
mijlocul de a asigura secretul corespondenţei. Expresie şi dovadă a aprobării sau
consimţirii la emiterea actului a celui a cărui emblemă şi nume îl poartă, sigiliul
reprezintă un izvor istoric de necontestat”33.
Sigiliile eclesiastice catolice din Moldova ne permit accesul la informaţii
privind organizarea din punct de vedere administrativ al instituţiilor bisericeşti
catolice din Moldova, respectiv: episcopie, decanat, parohie.
Menţionăm faptul că nu ne-am propus o tratare exhaustivă a sigiliilor
eclesiastice catolice din Moldova ci doar o prezentare a lor, urmând ca în momentul
când vom avea repertoriate toate aceste însemne sigilare, să întreprindem o analiză
comparativă la nivelul întregii Dieceze .
1. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Adjud34

Descriere:
Legenda: Parohia Romano Catolică Schimbarea la faţă Adjud
Fig. 1 Emblema: în câmpul sigilar apare o cruce.
Forma şi mărimea: rotundă, 30 mm.
Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş violet.35
28 Idem, Cu privire la heraldica medievală românească, în Arhiva Genealogică, II(VII), 1-2, Iaşi,
Editura Academiei Române, 1995, p. 283.

29 Ibidem.
30 Ibidem.
31 Ca în cazul unui sigiliu al Parohiei Romano-Catolice Gherăeşti unde legenda este: Sigillum Ecclesiae
Parochialis Gheraestensis. Fig. 27.

32 Este cazul unuia din sigiliile Parohiei Romano-Catolice Cleja, unde legenda este: Sigillum Eccl. Par. S.
Francisci Assis. Pagi Cleja. Fig. 14.

33 Maria Dogaru, op. cit.
34 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Adjud. Fig. 1.
2. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Adjudeni36
Descriere:
Legenda: PAROHIA “COBORÂREA DUHULUI SFÂNT”
Emblema: în câmpul sigilar este redat un porumbel având în partea inferioară
cuvântul: ADJUDENI.
Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş roşu.37
3. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Arini38

Descriere:
Legenda: PAROHIA ROMANO-CATOLICĂ ARINI
Emblema: în câmpul sigilar este redată imaginea Sf. Fecioare Maria având în
partea superioară gravate cuvintele: NAŞTEREA SF. FECIOARE MARIA.
Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş negru.39
4. Sigiliul Bisericii Parohiale Romano-Catolice Bacău40

Descriere:
Legenda: SIGILLUM ECCLESIAE PAROCHIALIS BACOVIE
Emblema: în câmpul sigilar apare imaginea SFÂNTULUI NICOLAE.
Forma şi mărimea: ovală, 28x33 mm.
Modul de confecţionare şi conservare: împrimat în tuş negru pe un document din 17 martie
1931.41
5. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Bălţaţi42

Descriere:
Legenda: BISERICA „SFÂNTULUI DUH” BĂLŢAŢI PAROHIA
ROMANO-CATOLICĂ
Emblema: în câmpul sigilar apare un porumbel.
Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş verde.43
6. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Berzunţi44
35 Ibidem.
36 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Adjudeni. Fig. 2.
37 Ibidem.
38 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Arini. Fig. 3.
39 Ibidem.
40 Cf. Acte personale în original ale Preotului Iosif Tălmăcel ..., Parohia Romano-Catolică de Bacău,
Nr. 13, 17-III-1931. Fig. 4.

41
Ibidem.
42 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Bălţaţi. Fig. 5.
43 Ibidem.
44 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Berzunţi. Fig. 6.
Descriere:
Legenda: Parohia romano-catolică BERZUNŢI
Emblema: în câmpul sigilar apare o cruce.
7. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Bijghir46

Descriere:
Legenda: PAROHIA ROMANO - CATOLICĂ BIJGHIR
Emblema: în câmpul sigilar este redată o cruce.
Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş albastru.47
8. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Buhonca48

Descriere:
Legenda: PAROHIA ROMANO CATOLICĂ BUHONCA
Emblema: în câmpul sigilar este redată o cruce având în partea superioară cuvintele:
ÎNĂLŢAREA SF. CRUCI.
9. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Buruieneşti50

Descriere:
Legenda: PAROHIA ROMANO-CATOLICĂ “SF. IOSIF
MUNCITORUL”
Emblema: în câmpul sigilar este Sfântul Iosif cu Pruncul Isus în braţe
având în partea inferioară gravat cuvântul BURUIENEŞTI.
10. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Butea52

Descriere:
Legenda: PAROHIA CATOLICĂ SFÂNTA TREIME Butea-Roman
45 Ibidem.
46 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Bijghir. Fig. 7.
47 Ibidem.
48 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Buhonca. Fig. 8.
49 Ibidem.
50 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Buruieneşti. Fig. 9.
51 Ibidem.
52 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Butea. Fig. 10.
Emblema: în câmpul sigilar este redată Sfânta Treime.
11. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Călugăreni54

Descriere:
Legenda: PAROHIA ROMANO-CATOLICĂ “Schimbarea la Faţă”
Emblema: în câmpul sigilar este o cruce având în partea inferioară gravate cuvintele:
Călugăreni-jud. Bacău.
12. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Chetriş56

Descriere:
Legenda: PAROHIA ROMANO-CATOLICĂ CHETRIŞ
Emblema: în câmpul sigilar este redată o cruce având în partea
inferioară cuvântul: S. F. MIHAI.
13. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Cireşoaia58

Descriere:
Legenda: PAROHIA ROMANO CATOLICĂ CIREŞOAIA
Emblema: în câmpul sigilar este o cruce.
14. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Cleja60

Descriere:
Legenda: Sigillum Eccl. Par. S. Francisci Assis. Pagi Cleja
Emblema: Sfântul Francisc de Assisi.
53 Ibidem.
54 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Călugăreni, document datat 27 aprilie 2001. Fig. 11.
55 Ibidem.
56 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Chetriş. Fig. 12.
57 Ibidem.
58 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Cireşoaia. Fig. 13.
59 Ibidem.
60 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Cleja. Fig. 14.

Descriere:
Legenda: SIGILIUL PAROHIEI ROMANO CATOLICE – SF.
FRANCISC DE ASSISI.
Emblema: în câmpul sigilar apare o cruce având în partea superioară
cuvântul: CLEJA.

Descriere:
Legenda: S – PAROHIEI ROMANO CATOLICE FRANCISC DE ASSISI
Emblema: în câmpul sigilar este redată o cruce având în partea superioară gravat cuvântul:
SIGILIUL, iar în partea inferioară cuvântul: CLEJA.
17. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Cotnari66

Descriere:
Legenda: PAROHIA ROMANO CATOLICĂ COTNARI
18. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Dofteana68

Descriere:
Legenda: PAROHIA ROMANO CATOLICĂ DOFTEANA
Emblema: în câmpul sigilar este redată o biserică.
19. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Dofteana70

Descriere:
61 Ibidem.
63 Ibidem.
65 Ibidem.
66 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Cotnari. Fig. 17.
67 Ibidem.
68 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Dofteana. Fig. 18.
69 Ibidem.
70 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Dofteana. Fig. 19.
Legenda: PAROHIA ROMANO CATOLICĂ “SF. MIHAIL”
Emblema: în câmpul sigilar este Sfântul Mihail având în partea inferioară gravat cuvântul
DOFTEANA.
20. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Fărcăşeni72

Descriere:
Legenda: PAROHIA ROMANO-CATOLICĂ FĂRCĂŞENI
21. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Focşani74

Descriere:
Legenda: PAROHIA ROMANO-CATOLICĂ FOCŞANI
Emblema: în câmpul sigilar este redată imaginea Sfinţilor Petru şi Paul având gravate în partea
superioară cuvintele: SF. AP. PETRU SI PAVEL
22. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Focuri76

Descriere:
Legenda: PAROHIA ROMANO-CATOLICĂ FOCURI-IAŞI
23. Sigiliul Bisericii Parohiale Romano-Catolice Galaţi78

Descriere:
Legenda: SIGILLUM ECCLESIAE PAROCHIALIS GALATIENSIS
Emblema: în câmpul sigilar este imaginea Sfântului Ioan Botezătorul în partea superioară, iar
în partea inferioară este o imagine neclară.
24. Sigiliul Conventului Franciscan Galaţi80
71 Ibidem.
72 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Fărcăşeni. Fig. 20.
73 Ibidem.
74 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Focşani. Fig. 21.
75 Ibidem.
76 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Focuri. Fig. 22.
77 Ibidem.
78 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Galaţi. Fig. 23.
79 Ibidem.
80 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Galaţi. Fig. 24.
Descriere:
Legenda: SIGILLUM CONVENTUS GALATIENSIS MIN. CONV. 1895
Emblema: în câmpul sigilar apar două braţe întinse, cu palmele desfăcute, ţinând în mijloc o
cruce, totul sub o aureolă de raze.
Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş violet81
25. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Galbeni82

Descriere:
Legenda: PAROHIA ROMANO CATOLICĂ GALBENI
26. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Gheorghe Doja84

Descriere:
Legenda: PAROHIA “SF. TEREZA” GH. DOJA
Emblema: în câmpul sigilar este Sfânta Tereza a Pruncului Isus.
27. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Gherăeşti86

Descriere:
Legenda: SIGILLUM ECCLESIAE PAROCHIALIS GHERAESTIENSIS
Emblema: în câmpul sigilar este un potir aureolat cu raze având în mijloc iniţialele JHS.
28. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Gioseni88

Descriere:
Legenda: Parohia Romano Catolică “Sf. Ioan Botezătorul” Geoseni Bacău
29. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Gura Humorului90

Descriere:
81 Ibidem.
82 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Galbeni, document datat 12 aprilie 2001. Fig. 25.
83 Ibidem.
84 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Gh. Doja. Fig. 26.
85 Ibidem.
86 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Gherăeşti. Fig. 27.
87 Ibidem.
88 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Gioseni. Fig. 28.
89 Ibidem.
90 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Gura Humorului, Scrisoare …, 24. VIII. 1968, nr. 2024. Fig. 29.
Legenda: PAROHIA ROMANO – CATOLICĂ GURA HUMORULUI
Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş violet pe un document din 26 august
1968.91
30. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Hălăuceşti92

Descriere:
Legenda: SIG. PAROHIEI CATOLICE HĂLĂUCEŞTI
31. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Horgeşti94

Descriere:
Legenda: Parohia Romano-Catolică “ADORMIREA MAICII DOMNULUI”
Emblema: în câmpul sigilar este imaginea Maicii Domnului având în partea inferioară gravat
numele parohiei: HORGEŞTI.
32. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Horleşti96

Descriere:
Legenda: Parohia Romano-Catolică Horleşti
Forma şi mărimea: rotundă 35 mm.
33. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice de Huşi-Fălciu98

Descriere:
Legenda: PAROHIA CATOLICĂ DE HUŞI-FĂLCIU
Emblema: în câmpul sigilar apar două braţe cu palmele desfăcute, binecuvântând, având în
spate o cruce aureolată de raze.
34. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice “Sf. Anton” Huşi100
91 Ibidem.
92 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Hălăuceşti. Fig. 30.
93 Ibidem.
94 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Horgeşti. Fig. 31.
95 Ibidem.
96 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Horleşti. Fig. 32.
97 Ibidem.
98 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Huşi-Corni. Fig. 33.
99 Ibidem.
100 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice „Sf. Anton” Huşi, document datat în anul 2000. Fig. 33.
Descriere:
Legenda: PAROHIA ROMANO-CATOLICĂ HUŞI
Emblema: în câmpul sigilar este Sf. Anton cu Pruncul Isus în braţe, având în partea inferioară
cuvintele: Sf. Anton.
35. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Huşi-Corni102

Descriere:
Legenda: Parohia Romano-Catolică “Naşterea Maicii Domnului”
Emblema: în câmpul sigilar este imaginea Maicii Domnului având în partea inferioară
cuvintele: HUŞI-CORNI.
36. Sigiliul Comitetului Reparaţiei Bisericii Catolice Huşi104

Descriere:
Legenda: COMITETUL REPARAŢIEI BISERICEI CATOLICE din HUŞI
Emblema: în câmpul sigilar este imaginea unei biserici.
37. Sigiliul Episcopiei Catolice de Iaşi106

Descriere:
Legenda: EPISCOPIA CATOLICA DE IAŞI
Emblema: în câmpul sigilar este redată mitra episcopală împreună cu crucea şi cârja episcopală.
Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş roşu pe un document din 24 februarie
1948.107
38. Sigiliul Curiei Episcopale de Iaşi108

Descriere:
Legenda: CURIA EPISCOPALIS IASSIENSIS
Emblema: în câmpul sigilar este redată imaginea Maicii Domnului
Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş negru pe un document din 12 noiembrie
101 Ibidem.
102 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Huşi-Corni, document datat în anul 2001. Fig. 34.
103 Ibidem.
104 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Huşi-Corni. Fig. 35.
105 Ibidem.
106 Acte personale în original ale Preotului Iosif Tălmăcel ..., Episcopia Catolică de Iaşi, Nr. 142/1948,
Iaşi, 24 Februarie 1948. Fig. 36.

107
Ibidem.
108 Cf. Numire de paroh la Bacău, Episcopia Catolică de Iaşi, No. 2391, Iaşi, 12 Noemvrie 1923. Fig.
37.
1923.109
39. Sigiliul Curiei Episcopale de Iaşi110
Descriere:
Legenda: CURIA EPISCOPALIS IASSIENSIS
Emblema: în câmpul sigilar apare Cartea sfântă deschisă deasupra crucii şi cârjei episcopale
aşezate în cruciş, având în partea superioară mitra episcopală. Totul se află sub pălăria de
episcop de la care pornesc două cordeliere ce se termină cu câte şase ciucuri.
Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş negru pe un document din 9 august
1912.111
40. Sigiliul Provinciei Franciscane din Moldova112

Descriere:
Legenda: SIGILL. MAIUS. MISSION. ROM. CAT. MOLDAV. ORD. MIN. S. FRANC.
CONV
Emblema: în câmpul sigilar apare o acvilă imperială bicefală încoronată, ţinând în gheare la
dextra un sceptru, la senestra un glob cruciger, poartă pe piept un mic scut de formă ovală, ce
conţine o imagine ştearsă.
Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în fum negru pe un document din 23 aprilie
1847.113
41. Sigiliul Seminarului Catolic din Iaşi114

Descriere:
Legenda: SEMINARIUM CATHOLICUM DIOECESIS IASSIENSIS
Emblema: în câmpul sigilar este redată imaginea Sf. Iosif cu Pruncul Isus în braţe
Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş negru pe un document din 27 aprilie
1929.115
42. Sigiliul Rectorului Seminarului Catolic din Iaşi116

Descriere:
Legenda: RECTORIS SEMINARII EPPLIS IASSIENSIS
Emblema: în câmpul sigilar este redată inscripţia IHS (In Hoc Signo) înconjurată de raze
109 Ibidem.
110 Cf. Numire de ajutor de paroh la Săbăoani, Ordinariatus Iassiensis, Nr. 2923, Iassiis, die 9 Augusti
1912.
Fig. 38.
111 Ibidem.
112 Arhivele Naţionale Iaşi, Fond Documente catolice, Pachet 1078, document nr. 1315 din 23 Aprilie
1847.
Fig. 39.
113 Ibidem.
114 Cf. unui document extras din Arhiva Seminarului Catolic „Sf. Iosif”, Iaşi, nr. 9, 27 Aprilie 1929. Fig.
41.
115 Ibidem.
116 Cf. unui document extras din Arhiva Seminarului Catolic „Sf. Iosif”, Iassiis, 18/31 Januarii 1906. Fig.
42.
Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş negru pe un document din 18 ianuarie
1906.117
43. Sigiliul Parohiei Catedralei Catolice Iaşi118

Descriere:
Legenda: PAROHIA CATEDRALEI CATOLICE IAŞI
Emblema: în câmpul sigilar este imaginea Maicii Domnului.
44. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice “Sf. Anton de Padova”Iaşi120

Descriere:
Legenda: PAROHIA SF. ANTON DE PADOVA IAŞI
Emblema: în câmpul sigilar apar Sf. Anton de Padova cu Pruncul Isus în braţe.
45. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice “Sf. Tereza a Pruncului Isus”Iaşi122

Descriere:
Legenda: PAROHIA “SF. TEREZA A PRUNCULUI ISUS” IAŞI
Emblema: în câmpul sigilar apare Sf. Tereza a Pruncului Isus.
46. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Izvoarele124

Descriere:
Legenda: Parohia Romano Catolică “Schimbarea la faţă”
Emblema: în câmpul sigilar este o cruce având în partea inferioară gravat numele parohiei:
IZVOARELE.
47. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Luncaşi126

Descriere:
Legenda: PAROHIA ROMANO CATOLICĂ LUNCAŞI
117 Ibidem.
118 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice „Adormirea Maicii Domnului” Iaşi. Fig. 43.
119 Ibidem.
120 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice „Sf. Anton” Iaşi. Fig. 44.
121 Ibidem.
122 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice „Sf. Tereza a Pruncului Isus” Iaşi. Fig. 45.
123 Ibidem.
124 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Izvoarele. Fig. 46.
125 Ibidem.
126 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Luncaşi. Fig. 47.
48. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Mărgineni128

Descriere:
Legenda: PAROHIA ROMANO-CATOLICĂ “SFÂNTA FECIOARĂ MARIA
REGINĂ”
Emblema: în câmpul sigilar este Maica Domnului cu Pruncul Isus în braţe, având gravat în
partea inferioară cuvântul MĂRGINENI.
49. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Mogoşeşti Siret130

Descriere:
Legenda: PAROHIA ROMANO - CATOLICĂ MOGOŞEŞTI- SIRET
Emblema: în câmpul sigilar este redată o cruce având în partea superioară gravate cuvintele
INIMA LUI ISUS, iar în partea inferioară: jud. IAŞI.
50. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Oituz132

Descriere:
Legenda: Parohia Romano-Catolică Oituz
51. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Oneşti134

Descriere:
Legenda: PAROHIA ROMANO-CATOLICĂ Ss. Ap. PETRU şi PAUL
Emblema: în câmpul sigilar este o cruce având gravat în partea inferioară numele parohiei:
ONEŞTI.
52. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Oţeleni136

Descriere:
127 Ibidem.
128 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Mărgineni. Fig. 48.
129 Ibidem.
130 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Mogoşeşti-Siret. Fig. 49.
131 Ibidem.
132 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Oituz. Fig. 50.
133 Ibidem.
134 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Oneşti. Fig. 51.
135 Ibidem.
136 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Oţeleni. Fig. 52.
Legenda: Parohia Romano-Catolică Oţeleni
53. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Pârgăreşti138

Descriere:
Legenda: PAROHIA ROMANO CATOLICĂ “SF. FECIOARĂ MARIA REGINĂ”
Emblema: în câmpul sigilar este redată imaginea Sf. Fecioare Maria cu Pruncul Isus în braţe
având în partea inferioară gravat cuvântul: PÂRGĂREŞTI.
54. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Pildeşti140

Descriere:
Legenda: PAROHIA ROMANO CATOLICĂ PILDEŞTI
55. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Ploscuţeni142

Descriere:
Legenda: BISERICA SFINTEI CRUCI PLOSCUŢENI
Emblema: în câmpul sigilar este redată o cruce într-un triunghi având gravate pe cele trei laturi
cuvintele: PAROHIA ROMANO CATOLICĂ.
56. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Poiana Negri144

Descriere:
Legenda: PAROHIA ROMANO CATOLICĂ “SF. ANTON DE PADOVA”
Emblema: în câmpul sigilar este Sf. Anton de Padova cu Pruncul Isus în braţe, având în partea
inferioară gravat cuvântul POIANA NEGRI.
57. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Prăjeşti146
137 Ibidem.
138 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Pârgăreşti. Fig. 53.
139 Ibidem.
140 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Pildeşti. Fig. 54.
141 Ibidem.
142 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Ploscuţeni. Fig. 55.
143 Ibidem.
144 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Poiana Negri. Fig. 56.
145 Ibidem.
146 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Prăjeşti. Fig. 57.
Descriere:
Legenda: PAROHIA ROMANO-CATOLICĂ “SFÂNTA TREIME”PRĂJEŞTI
Emblema: în câmpul sigilar este o imagine ştearsă.
58. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Răchiteni148

Descriere:
Legenda: SIGILLUM PAROCHIAE RACHITENENSIS
Emblema: Sf. Anton de Padova rugându-se, iar deasupra Pruncul Isus.
59. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Rădăuţi150

Descriere:
Legenda: SIGILLUM ECCLESIAE PAROCHIALIS RIT. LAT. in RADAUTZ
Emblema: Maica Domnului cu Pruncul Isus.
Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş negru pe un document din 31 mai
1926.151
60. Sigiliul Bisericii Romano-Catolice Răducăneni152

Descriere:
Legenda: SIGILLUM ECCLESIAE RADUCANENSIS DIOECESIS IASSIENSIS
Emblema: în câmpul sigilar sunt Sfinţii Apostoli Petru şi Paul
61. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice “Sf. Tereza a Pruncului Isus” Roman154

Descriere:
Legenda: PAROHIA ROMANO CATOLICĂ ROMAN
Emblema: în câmpul sigilar sunt redate cuvintele: SF. TEREZA A PRUNCULUI ISUS.
62. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice “Fericitul Ieremia” Roman156

Descriere:
147 Ibidem.
148 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Răchiteni. Fig. 58.
149 Ibidem.
150 Cf. unui document extras din Arhiva Seminarului Catolic „Sf. Iosif”, Iaşi, datat 31 Mai 1926. Fig. 59.
151 Ibidem.
152 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Răducăneni. Fig. 60.
153 Ibidem.
154 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice “Sf. Tereza a Pruncului Isus” Roman. Fig. 61.
155 Ibidem.
156 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice “Fericitul Ieremia” Roman. Fig. 62.
Emblema: în câmpul sigilar sunt redate cuvintele: FERICITUL IEREMIA.
Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş verde.157
63. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice “Inima Neprihănită a Mariei” Roman158

Descriere:
Emblema: în câmpul sigilar este redată imaginea Maicii Domnului având în partea superioară
cuvintele: “INIMA NEPRIHĂNITĂ A MARIEI”.
64. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Rotunda160

Descriere:
Legenda: PAROHIA “SF. FRANCISC DE ASSISI”
Emblema: în câmpul sigilar sunt gravate cuvintele ROTUNDA respectiv JUD. NEAMŢ.
65. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Sascut Sat162

Descriere:
Legenda: PAROHIA CATOLICĂ SCHIMBAREA LA FATA A DOMNULUI
NOSTRU ISUS CRISTOS SASCUT SAT
66. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Satu Nou164

Descriere:
Legenda: PAROHIA ROMANO CATOLICĂ SATU-NOU Pîrgăreşti
67. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Săbăoani166

Descriere:
157 Ibidem.
158 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice “Inima Neprihănită a Mariei” Roman. Fig. 63.
159 Ibidem.
160 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Rotunda. Fig. 64.
161 Ibidem.
162 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Sascut-Sat. Fig. 65.
163 Ibidem.
164 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Satu Nou. Fig. 66.
165 Ibidem.
166 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Săbăoani. Fig. 67.
Legenda: PAROHIA ROMANO CATOLICĂ “SF. MIHAIL ARHANGHELUL”
Emblema: în câmpul sigilar este redată imaginea arhanghelului Mihail având în partea
inferioară cuvântul: SĂBĂOANI.
68. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Sărata168

Descriere:
Legenda: PAROHIA ROMANO CATOLICĂ “SFÂNTUL MIHAIL”
Emblema: în câmpul sigilar este Sf. Mihail având în partea inferioară gravat cuvântul
SĂRATA.
69. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Săveni170

Descriere:
Legenda: Parohia “SF. MIHAIL” Săveni-Iaşi
70. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Schineni172

Descriere:
Legenda: PAROHIA CATOLICĂ SF. TEREZA A PRUNCULUI ISUS
Emblema: în câmpul sigilar este imaginea Sfintei Tereza a Pruncului Isus, având gravat în
partea inferioară cuvântul SCHINENI.
71. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Slănic Moldova174

Descriere:
Legenda: PAROHIA ROMANO-CATOLICĂ SLĂNIC MOLDOVA
Emblema: în câmpul sigilar este Maica Domnului având gravate în partea superioară cuvintele:
ADORMIREA MAICII DOMNULUI.
72. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Somuşca176
167 Ibidem.
168 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Sărata. Fig. 68.
169 Ibidem.
170 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Săveni. Fig. 69.
171 Ibidem.
172 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Schineni. Fig. 70.
173 Ibidem.
174 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Slănic Moldova. Fig. 71.
175 Ibidem.
Descriere:
Legenda: PAROHIA ROMANO CATOLICĂ SOMUŞCA
Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş negru pe un document din 01. 07.
2006177
73. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Stufu178

Descriere:
Legenda: PAROHIA CATOLICĂ “SF. MIHAIL” STUFU
Emblema: Sfântul Arhanghel Mihail.
74. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Tămăşeni180

Descriere:
Legenda: PAROHIA ROMANO-CATOLICĂ “SF. FECIOARĂ MARIA REGINĂ”
TĂMĂŞENI
Emblema: în câmpul sigilar este Maica Domnului cu Pruncul Isus în braţe.
75. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Târgu Frumos182

Descriere:
Legenda: PAROHIA ROMANO CATOLICĂ TG. FRUMOS
76. Sigiliul Conventului Franciscan Târgu Trotuş184

Descriere:
Legenda: SIGILUM CONVENTUS TRUTUSCENSIS MIN. CONV. 1895
Emblema: în câmpul sigilar apar două braţe întinse, cu palmele desfăcute, ţinând în mijloc o
cruce, totul sub o aureolă de raze.
Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş albastru185
176 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice „Sf. Luca” din Somuşca, document datat 01. 07. 2006. Fig. 72.
177 Ibidem.
178 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Stufu. Fig. 73.
179 Ibidem.
180 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Tămăşeni. Fig. 74.
181 Ibidem.
182 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Târgu Frumos. Fig. 75.
183 Ibidem.
184 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Târgu Trotuş. Fig. 76.
185 Ibidem.
77. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Tomeşti186
Descriere:
Legenda: PAROHIA ROMANO-CATOLICĂ TOMEŞTI
Emblema: în câmpul sigilar este redată imaginea Fericitului Ieremia Valahul.
78. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Traian188

Descriere:
Legenda: PAROHIA Sf. PETRU şi PAUL
Emblema: în câmpul sigilar apare cuvântul TRAIAN
79. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Tuta190

Descriere:
Legenda: PAROHIA ROMANO CATOLICĂ TUTA
80. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Vaslui192

Descriere:
Legenda: PAROHIA ROMANO-CATOLICĂ VASLUI
186 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Tomeşti, document datat în anul 2001. Fig. 77.
187 Ibidem.
188 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Traian. Fig. 78.
189 Ibidem.
190 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Tuta. Fig. 79.
191 Ibidem.
192 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Vaslui. Fig. 80.
193 Ibidem.
CHELTUIELILE ŞI VENITURILE MOŞIEI TÂRPEŞTI DIN ŢINUTUL
NEAMŢ ÎN ANUL 1857
Ioan Murariu
Una dintre cele mai importante surse de cunoaştere a agriculturii şi zootehniei

moldoveneşti din secolele XVIII-XIX o constituie sămile, adică bugetele moşiilor
boiereşti sau mănăstireşti. Din nefericire, asemenea sămi de venituri şi cheltuieli care
se mai păstrează în arhive sunt şi puţine, şi fără continuitate.
În ultimul secol, unii istorici şi cercetători români au publicat şi analizat
anumite sămi, ajungând la concluzii importante privitoare la agricultura şi zootehnia
Moldovei de atunci1.
Totuşi, prin arhive încă se mai află sămi inedite, care cuprind informaţii
interesante despre aceste două ramuri de bază ale economiei moldoveneşti din
secolele XVIII - XIX. În Direcţia Judeţeană Bacău a Arhivelor Naţionale, de
exemplu, se păstrează în bune condiţii, pe 9 file, sama moşiei Târpeşti din ţinutul
Neamţ pe anul 18572, de care ne vom ocupa în continuare. Prima parte a acestei sămi
1 Radu Rosetti, Cum se căutau moşiile în Moldova la începutul veacului XIX, în Analele Academiei
Române, seria II, tomul XXXI, Memoriile secţiunii istorice, Bucureşti, 1909; Nicolae Iorga, O gospodărie
moldovenească la 1777 după socotelile cronicarului Ioniţă Canta, Bucureşti, 1928; Sl. Diamandi, O
gospodărie moşierească din Moldova în prima jumătate a sec. al XIX - lea, în Studii, anul IX, nr. 2-
3/1956; Gh. Ungureanu, Veniturile şi cheltuielile unei mari case boiereşti din Iaşi în anul 1816. Casa
Roset-Roznovanu (Iaşi), în Studii şi articole de istorie, I, 1956; N. Corivan şi I. Grămadă, Despre
gospodăria feudală din Moldova în prima jumătate a sec. al XVIII - lea. (Pe marginea catastihului
de sămile tuturor mănăstirilor din ţară din leat 7250 până la leat 7251), în Studii şi materiale de
istorie medie, vol. V, 1962; S. Columbeanu, O condică de socoteli dintre anii 1804 şi 1839, în Studii şi
articole de istorie, IV, 1962; Idem, Economia domeniului feudal din Moldova şi Ţara Românească la
începutul sec. al XIX - lea, în Studii, nr. 2/1965; Ioan Ivan, Ştiri istorice oferite de un „Izvod de venitul
Mănăstirii Neamţ” în secolul al XVIII - lea, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, anul XLV, nr. 1-2,
ianuarie - februarie 1969; Ion Ionaşcu, Veniturile şi cheltuielile Casei Manuc - bei în anii 1815 - 1818,
în Revista Arhivelor, anul XLVIII, vol. XXXIII, nr. 4/1971; Ioan Murariu, Veniturile şi cheltuielile
moşiei Fântânele din ţinutul Bacău între 30 septembrie 1803 şi 30 septembrie 1804, în Carpica,
Muzeul de Istorie Bacău, 1972; Idem, Veniturile şi cheltuielile unei familii boiereşti în Moldova între
anii 1782 şi 1789, în Carpica, Bacău, VI, 1973 - 1974; Idem, Veniturile şi cheltuielile moşiilor Beţeşti
(ţinutul Bacău) şi Vadurile (ţinutul Neamţ) în perioada 1821 - 1824, în Carpica, Complexul Muzeal
Judeţean Bacău, XVIII - XIX (1986 - 1987); Idem, Evidenţa contabilă pe moşiile din Moldova în jurul
anului 1800, în Carpica, Bacău, XVII, 1998; Idem, Veniturile şi cheltuielile moşiei Dumbrăveni din
ţinutul Suceava între 23 aprilie şi 31 octombrie 1819, în Codrul Cosminului, Universitatea „Ştefan cel
Mare”, Suceava (seria nouă), nr. 5 (15), 1999; Idem, Un document inedit privitor la exportul de
porumb moldovenesc în anul 1845, în Buletinul Societăţii de Istorie şi Retrologie Agrară din România,
Deva, 2006; Gh. Platon, Domeniul feudal din Moldova în preajma revoluţiei de la 1848, Iaşi, Editura
Junimea, 1973; D. Agache, Veniturile şi cheltuielile Mănăstirii „Sf. Spiridon” din Iaşi între anii 1771
şi 1823, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie „A. D. Xenopol”, Iaşi, XV, 1978.
2 Arhivele Naţionale din Bacău, Colecţia de documente, P. XX/208. Această samă a fost donată Liceului
cuprinde toate cheltuielile de pe moşie, iar partea a doua, toate veniturile realizate în
timp de un an.
Cheltuielile totale din anul 1857 au însumat 71.872 lei şi 17 parale. Fără a
intra în amănunte, amintim că acele cheltuieli s-au făcut cu arendarea moşiei pe anul
1857 de către comişii Manoil Albu şi Neculai Vâlcu (29.822 de lei, adică 41,5% din
total), cu achiziţionarea seminţelor de grâu, secară, orz şi popuşoi, cu aratul a 11.330
de prăjini (adică 202 hectare), cu prăşitul a 2.431 prăjini, seceratul a 2.308 prăjini,
ciuruitul seminţelor de secară şi grâu, cumpărarea unor materiale de construcţie
(dulapi, scânduri, leaţuri, draniţă, cuie), plata unor meşteşugari, salahori şi argaţi,
repararea morii, cumpărarea unor obiecte casnice şi de bucătărie, a unor cojoace şi
opinci pentru argaţi, cheltuieli cu lefurile unor angajaţi etc.
Între cheltuielile moşiei pe anul 1857 figurează şi 6.724 lei şi 15 parale care s-
au cheltuit pentru construirea şcolii din satul Târpeşti, care atunci era una dintre
puţinele şcoli rurale din Ţara Moldovei. Această sumă reprezintă circa 9,35% din
total. Pentru „facirea şcolii”, sama cuprinde preţioase informaţii privitoare la numele
arhitectului (Herşcu), materialele de construcţie folosite şi preţul lor (cărămidă, piatră,
draniţă, cuie, var), plata unor stoleri, pietrari etc. În şcoală s-au făcut patru sobe, deci
existau trei săli de clasă şi o cancelarie, încălzite cu lemne.
Veniturile totale pe anul 1857 ale moşiei Târpeşti au fost de 95.475 de lei şi 38
de parale. Ele proveneau din: arenda crâşmelor; suhat şi ponoare; convertirea în bani
a obligaţiei de boieresc (clacă); de la moara din sat; din vânzarea unor importante
cantităţi de grâu, ovăs, secară, orz, popuşoi, fân, paie şi cărămidă.
Sama cuprinde şi preţurile acelor mărfuri - exprimate fie în galbeni, fie în lei
vechi şi parale - precum şi diferite unităţi vechi de măsură: chilă, mierţă, dimerlie,
stamboală, ocă, stog, prăjină, palmă, pământ, falce, coş, vadră şi stânjen.
La sfârşit, sama cuprinde un Perilipsis, adică un rezumat din care rezultă că în
anul 1857 veniturile moşiei au depăşit cheltuielile cu 26.603 lei şi 18 parale, sumă ce
a reprezentat profitul obţinut de cei doi arendaşi asociaţi, care au semnat la sfârşitul
documentului.
Sama moşiei Târpeşti conţine şi alte informaţii importante pentru cercetătorii
care studiază istoria agriculturii moldoveneşti. De aceea, am dat în Anexă întreaga
samă, transliterată din grafie chirilică în grafie latină. La urmă am alcătuit şi un
Glosar, în care am explicat circa 60 de termeni istorici şi arhaici menţionaţi în samă3.
„Petru Rareş” din Piatra Neamţ în anul 1920 de Iosef Kaufman, după cum se vede scris pe ştampila de sub
titlu. Mai târziu, în împrejurări necunoscute, a intrat în patrimoniul D.J.A.N. din Bacău.
3 Ioan Murariu, Dicţionar explicativ şcolar de termeni istorici şi arhaici, Ediţia a II-a revizuită şi
completată, Bacău, Editura EduSoft, 2006.
Anexă
Cheltuielile şi veniturile moşâi<e>i Tărpeşti pi anul 1857
Soma mari Soma mică
Cheltuelile moşăi<e>i Tărpeşti pi anul 1857
Lei Parale Lei Parale
29.822 - - - În 806 #, câştiul pe întregul an.
4.500 - - - Pi 50 merţă grâu samanat în Ţarna mari, câte 90 lei merţa,
precum să vedi în veniturile anului 1856.
4.702 20 - - Pi 104 merţă 5 stamboale sacară, câte 45 lei merţa, după cum
să vedi în veniturile anului 1856.
450 - - - Pi 22 merţă 5 stam<boale> orzu, câte 20 lei merţa.
264 - - - Pi 22 merţă ovăs samanat, câte 12 lei merţa.
1.440 - - - Pi 36 merţi păpuşoi samanaţi, câte 40 lei merţa.
2.368 - - - Pi 8 stoguri fănu, măncat cu arătura în primăvara anului 1857,
câte 8 #.
5.665 - - - Plata pi 11.330 prăj<ini> arătură, câte 20 parali prăjina, însă:
Prăj<ini>
1.820 Pontu pi 44 tănjali şi 21 tănjali a învoiţilor pentru
boirescu, afară
de arătura pontului.
1.050 Făcute cu claca.
11.330 Făcute cu plată, precum să vedi mai sus.
14.200 Arătura piste tot, însă:
Prăj<ini> Merţi Ocă
2.000 50 - Grâu în Ţarna Mari
4.400 104 5 Sacară, Ţarna Mari şi
Boşcana.
700 22 5 Orzu la 50 di pămănturi.
500 22 - Ovăsu, în Ţarna Mari.
6.600 36 - Cu păpuşoi în Ţolice şi
Ţarna Mari.
14.200 - -
49.211 20 - -
49.211 20 - - Soma urmei.
2.481 - - - Plata pi 2.431 prăj<ini> praşilă, câte un leu prăj<ina>, şi câte
10 parali prăj<ina> di cules 200 prăj<ini>, cari s-au prăşit cu
claca, precum să vedi mai gios, însă:
Prăj<ini>
2.431 Cu plată.
3.969 Pontu pi 94 1/2 boirescuri.
200 Cu claca, numai prăşite.
6.600
996 - - - Plata pi 2.308 prăj<ini> săceri, însă:
Prăj<ini> Lei Parale
1.000 475 - Plătit la lingurari, câte 47 lei 20
parali suta.
1.308 521 8 Plătit la locuitori, 16 parali prăjina.
5.292 - - Pontu pi 94 1/2 boirescuri.
7.600 996 8
1.381 34 - - Plata pi 65 fălci 62 prăj<ini>, însă:
Fălci Prăjini Lei Parale
30 - 720 - Câte 24 lei falcea.
35 62 661 34 Câte 18 lei 20 par<ale> falcia.
65 62 1.381 34
94 40 - - Pontu locuitorilor.
6 - - - Cositu cu zile di meremet.
166 22 - - Piste totu, însă:
54.070 14 Fălci Prăjini
72 22 La Monastire.
94 - Aici pi moşie.
166 22
54.070 14 - - Soma urmei.
2514 - - - Plata pi 620 merţă pâne trierată, însă:
Lei Parale Merţă Dimerlii
651 20 130 3 Grâu, câte 5 lei merţa.
1.276 20 255 3 Sacară, 5 lei.
258 10 103 3 Orzu, 2 lei 20 parale merţa.
327 30 131 1 Ovăsu, 2 lei 20 parale.
2.514 0 620 -
186 20 - - Plata ciuruitului a 373 merţă sacară şi grâu, câte 20 parali di
merţă.
308 - - - Plata pi 88 palmi lemni, pi 44 tânjali în boiresc, câte 3 lei 20
parale palma.
40 - - - Pi hărtie, cerneală şi o condică.
50 - - - Plata fierariului Iordachi pentru lucru la ogradă.
352 - - - Cheltuiţi cu acoperitu casăi şi alte meremeturi, însă:
100 - Pi 20.000 draniţă, câte 5 lei mia de făcut, afară di lemnu ci l-au
dat mănăstirea.
37 - Pi 150 leaţuri de făcut, afară di lemnu ci l-au dat mănăstirea.
115 - Pi 23 ocă cui<e>, câte 5 lei oca
100 - Plata lucrătorilor de acoperit casa.
352 -
60 - - - Plata a doă sobi de făcut.
57.580 34 - -
57.580 34 - - Soma din urmă.
70 - - - Pi său, criţă (?), scânduri şi altile la moara din gios.
52 16 - - Pi 130 prăj<ini> locu de arat, cumpărat de la locuitori a 16
par<ale> prăj<ina> şi dat la însurăţăi.
958 12 - - Lefile slugilor, însă:
148 12 Plata lui Gheorghi Surcică chelar, scutit de boierescu, însă:
Lei Par<ale>
60 - Pi un cojocu.
12 - O pălărie.
76 12 Biru şi beilicu plătit la sat.
148 12
220 - Neculai Mihăilă, argat.
240 - Costantin Timişăscu, idem.
130 - Ion Surcică, idem.
220 - Leafa unei fimei îngrijătoare pentru argaţi.
958 12
90 - - - Pi 40 ocă fier, câte 2 lei 10 parale oca, la ogradă.
259 20 - - Cheltuiţi cu meremetu morii din sat.
70 20 Pi 40 scânduri de rând pentru cupi la roţi şi trii dulapi pentru leţi.
45 - Pi 18 ocă fier, câte 2 lei 20 parale oca, pentru cercuri la grindei
şi prifăcut fusile (?).
24 - Plătit ferarilor de lucru.
120 - Plătit lui Ion Rusu pentru 3 grindei de făcut doî roţi din lăuntru
de isnoavă, precum şi de prifăcut roţile din afară.
59.011 2 259 20
59.011 2 - - Soma din urmă.
60 - - - Pi frânghii şi odgoani de cânipă la ogradă.
75 - - - Pi 30 ocă păcură, 2 lei 20 parale oca.
36 - - - Străchini, oali şi altile, la cuhne.
15 - - - Pi 30 coale hărtie fină pentru jalbe şi deosebite zapise cu
locuitorii.
115 - - - Pi 230 ocă sari, câte 20 parale oca.
60 - - - Pi 2 porci la ogradă.
74 - - - Dat lui Solomon jidov ca telaru (?) când am văndut fănu Agapii.
46 - - - Pi lumănări şi undilemnu la biserică.
142 - - - Dat pentru carni, luată rânduri de la orândă.
315 - - - Pi vin şi rachiu dat la locuitori la clăci de arătură şi altile.
770 - - - Pi 50 vedri brânză, câte ............., însă:
Lei Parale
750 - Brânză, câte 15 lei vadra.
20 - Cheltuiala ficiorului ci au adus brânza di<n>
câmpu.
770 -
40 - - - Plătit lui Gligori Avasâlcii pi un an de zile pentru lucru la
ogradă.
150 - - - Liafa lui Ion Trifan, morar la moara din sus pi un an de zile,
deşi moara s-au dat de la Sf. Dimitrie, însă au fostu alcătuirea
cu morariul meu pân la Sf. Gheorghi.
60.909 2 - -
60.909 2 - - Soma urmei.
45 - - - Pi 18 ocă fier di gratii la fereşti, câte 2 lei 20 parale oca.
70 - - - Pi opinci la argaţâi de ogradă.
252 - - - Ci au rămas a-mi da Mihailescu pentru un stogu fânu rămăşiţă
şi cari, mutându-se de la Tărgu Neamţului, ne având ci lua de la
el, au rămas răi şi să treci în cheltueli fănu din anul 1856.
60 - - - Plata cuvenită morariului Samsonu di la moara din Gios pentru
pânia ci s-au măcinat cu plată.
392 - - - Pi 392 merţă păpuşoi bătuţi, plătite la locuitorii Târpeşti câte un
leu merţa.
6.724 15 - - S-au cheltuit cu faceria şcolii, însă:
900 - Pi 60.000 cărămidă, plătită câte 16 lei mia, afară de mâncare.
381 20 Pi 25.380 draniţă pentru acoperământu şcolii şi dat la cărămidă,
câte 15 lei mia.
148 - Plata pi 4 coşuri piatră di sapat.
121 35 Pi 25 ocă cui<e> di şăndilă, câte 4 lei 35 parale oca.
80 - Pi 4 tacâmuri la 4 sobi.
124 - Pi 4 vedri rachiu şi doă de vin dat la locuitori când au adusu
lemnu di la munte.
99 - Pi 26 merţi şi 4 stam<boale> varu, câte 3 lei 30 parali merţa,
plătit lui Simion Motacu di făcut.
4.810 - În 130 #, plata arhitectului Herşcu, pentru stolerii şi petrarii i
altile, după alcătuire.
68.452 17 6.724 15
68.452 17 - - Soma din urmă.
3.000 - - - Daţi d-sali Iorgu Dimitrescu ca căutător moşâi<ei>.
420 - - - Cheltuiţi la scoaterea banilor de pe păpuşoi şi fânu din
deosebitili sate.
71.872 17 - -
Veniturile moşăi<ei> Tărpeşti pi anul 1857
4.070 - - - Orânda di pi Tărpeşti.
740 - - - Crâşma din Ţolici.
720 - - - Suhatul di pi ponoare şi părăul din Ţolici.
160 - - - Pi doă chiu<ă>.
5.689 - - - Prinşi de la învoiţi şi zăcelnici, însă:
370 - Matachi Atomulesăi, pentru boirescu şi biru.
370 - Vasăli Olariu, asemine.
407 - Ion Cramba, asămine.
333 - Costantin Anisei, numai pentru boirescu.
330 - Niţu a Diaconului.
333 - Ion Vasălicuţ.
333 - Gheorghi sin Ion Vasălineţ.
333 - Gavril Mitocariu.
333 - Gheorghi a Diaconului.
351 20 Ion Agafiţăi, zăcelnic.
148 - Ion Mitocariu.
315 - Ion Zechiş.
314 20 Gheorghi Amărioarei.
370 - Vasăli Vatamanu.
333 - Vasăli Nuţu.
333 - Gligori Vasălicuţ.
222 - Neculai Mitocariu.
160 - Gheorghi Putresu (?).
5.689 -
3.312 - - - Prinşi di la lingurari după învoială, pi 33 de numi.
14.691 - - -
14.691 - - - Din urmă.
2.109 - - - S-au prins pi moara di lângă ogradă dată posesorului di la
Grumăzăşti pentru 6 luni, bez pi 6 luni ci au fost în contu casăi.
1.628 - - - Prinşi pi 44 podvezi a locuitorilor, învoit cu ei 37 lei podvoada.
814 - - - Pi 11 st. lemni, 74 lei st<erul> (?).
6.909 20 - - Prins pi 125 merţi grâu, însă:
Merţi D<imerlii>
336 - 6 - D-sali Ghiţă Strutulescu, câte 3 # chila.
166 20 3 - Maicii Elisaveta Buznea, 3 # chila.
5.015 - 85 - Vândute priifăcute în făină piclă
neguţitoriului Şmil din Târgu
Niamţului, 59 lei merţa.
180 - 4 - Maicei Epracsie Cazimir, 45 lei merţa.
45 - 1 - Maicii Melania Vărcolici.
1.170 - 26 - Idem neguţitoriului Smil din Tărgu
Niamţului, 45 lei merţa.
6.909 20 125 -
779 - - - Prins pi 55 merţă ovăs, însă:
Merţi D<imerlii>
280 - 20 - Maicei Elisaveta Hermeziu, 14 lei
merţa.
140 - 10 - Maicei El. Cazimir.
112 - 8 - Maicei Meghilusa Isăceasa.
30 - 1 5 Ion Burulia, 20 lei merţa.
28 - 2 - Maicei Agafia Buţinciasa.
189 - 13 5 Samanate pentru anul 858, 14 lei merţa,
au a să treci în cheltuelile anului 1858.
26.930 20 779 - 55 -
26.930 20 - - Soma urmei.
11.790 - - - S-au prins pi 262 merţi sacară bătută şi sămănată, însă:
Merţi Dimerlii
1.800 - 40 - Lui Ianu Belcea, câte 45 lei merţa.
6.300 - 140 - Neguţitorului Bercu Iustaru, 45 lei
merţa.
3.690 - 82 - Samanate în toamna anului 857
pentru anul 1858, socotite câte 45 lei
merţa, şi cari au a să treci în
cheltuelile anului 858.
11.790 - 262 - Prins pi 97 merţi orzu, bătut şi semănat.
3561 - - - Prins pi 97 merţi orzu, bătut şi semănat.
Lei Parale Merţi Dimerlii
2.701 - 73 - Dat la satile megieşite şi
la unii din lăcuitori, 37 lei
merţa.
120 - 4 - La unile din maici, 30 lei
merţa.
740 20 - Samanati pentru anul 858,
37 lei merţa, şi cari au a să
treci în cheltuelile anului
- 858.
3.561 - 97 -
42.281 20 - - Soma urmei.
24.722 - - - Prinşi pi 454 merţă 7 stam<boale> păpuşoi bătuţi şi samanaţi,
bez ci s-au măncat cu ograda din sama morilor, adecă di la
moara din gios pe întregul an şi di la moara din sus pi 6 luni,
precum şi acele 30 merţă ci au fostu date împrumut Monastirii
Agapia, care să şi vădu în veniturile anului 856, însă:
Merţi Dimerlii
2.160 - 36 - Locuitorilor Tărpeşti, Volcineţu.
105 - 1 5 Idem locuitorilor Tărpeştii, 70 lei merţa.
900 - 18 - Idem locuitorilor Tărpeştii, 50 lei merţa.
342 - 5 7 Lingurarilor, 60 lei merţa.
5.000 - 100 - Monastirii Varaticu, 50 lei merţa.
2.250 - 50 - Monastirii Agapia, 45 lei merţa.
75 - 1 5 Casiana Borş, 50 lei merţa.
300 - 6 - Maicei Epracsia Cazimir, 50 lei merţa.
50 - 1 - D. k. k. Maria Borş.
50 - 1 - D-l Gheorghi Vrabie.
350 - 7 - Maicei Megalusa Isăceasca, 50 lei merţa.
150 - 3 - Ds. Ţipico.
1.950 - 39 - D-sali M. Albu, 50 lei merţa.
150 - 3 - Maicei Epistimia Crupenschi.
100 - 2 - Maicei Ev. Negre.
50 - 1 - Maicei Megalusa Luca.
8.760 - 146 - Vănduţi la sate streine, câte 60 lei merţa.
1.980 - 33 - Samanaţi în primavara anului 858 şi cari au
a să treci în cheltuelile an. 858, socotit câte
60 lei merţa.
24.722 - 454 7
67.003 20 - -
67.003 20 - - Soma din urmă.
26.041 15 - - Prinşi pi 55 stoguri fânu vândut, măncat cu arătura în primăvară
şi la grajdiu, însă:
Stoguri
333 - 1 Maicei Aftanasia Botez.
333 - 1 Maicei Evghenia Miclescu.
1.032 - 3 D-sali Ghiţă Strătolescu.
592 - 2 D-sali Gheorghi Vrabie.
666 - 2 Maicei Elisaveta Cazimir.
1.572 20 5 D-sali Iordachi Nanu posesoru şi la Grumăzăşti 8 1/2
# stogu.
351 20 1 Ion Ciobanu.
2.362 20 7 Lui Ion Alăzăroai din Târgu Niamţului 56 stoguri 2
pal<me>, 42 lei stogul.
666 - 2 Lui Vasăli Nuţu, 9 # stogu.
8.288 - 28 Monastirii Agapia, 8 # stogu.
370 - 1 Gavril Roşu din Topoliţă.
333 - 1 Ioniţă a lui Gligori din Boiţă (?).
390 - 1 Vasăli Vrănceanu din Humuleşti.
370 - 1 Ion Adumitresii din Topoliţu.
351 20 1 Ion Rusu din Grumăzăşti.
402 - 1 Gavril Ungureanu din Humuleşti, 8 st<oguri> 3
pal<me>, 48 lei st<ogul>.
370 - 1 Neculai Pintilie din Tărpeşti.
442 - 1 Lupu Cărămidariu din târgu.
666 - 2 Vasăli Maftei din Topoliţă, 9 # stogu.
370 - 1 Neculai Aţărlii din Tărpeşti.
20.161 0 63
93.044 35 Soma din urmă.
Soma urmei.
No
20.161 - 63 din urmă
370 - 1 Ion sân Gligori Văsălicuţ din Tărpeşti.
693 - 2 Gavril Stahii din Ţibucani, 16 stoguri 4 palmi, 42 lei
st<ogul>.
315 - 1 Dascalului Gligori din Petricani, 7 stoguri 4 pal<me>, 42 lei
stogul.
352 - 1 Dumitru Croitoriu din Grumăzăşti, 8 stoguri, 44 lei stogul.
339 - 1 Dumitru Căciuleanu din Ocia.
350 30 1 Tărpeştilor 7 st<oguri> 5 palmi, 46 lei st<ogul>.
370 - 1 Ion Vasăli Amarii din Topoliţă.
364 10 1 Vasăli Asandii din Petricani, 7 st<oguri> 6 pal<me>, 47
lei st<ogul>.
358 15 1 Vasăli Şarban din Topoliţă, 7 st<oguri> 5 palmi, 47 lei
st<ogul>.
2.368 - 8 Măncati cu arătura în primăvara anului 858, socotit 8 #
stogu şi cari au a să treci în cheltuelile anului 858.
- - 4 Măncati la grajdiu.
26.041 15 85
93.044 35 - - Soma urmei
1.778 20 - - Prins pi 46 stânjeni pai<e> văndute.
Stânjeni Palme
74 - 2 - Maicei Agafia Mutuiceasa.
37 - 1 - Maicei Casiana Borş.
180 - 6 - Maicei Elisaveta Hermeziu.
60 - 2 - Maicei Elisaveta Cazimir.
31 - 1 - Iftini Salia din Ocia.
20 - - 4 Vasăli Isaia din Agapia.
37 - 1 - Lui Gligori Apopii din Tărpeşti.
90 - 2 - Locuitorilor din Agapia.
135 - 3 - Humuleştilor.
37 - 1 - Preotului Antonu.
40 - 1 - Gheorghi Sintianu din Tărpeşti.
65 20 1 4 Floria Moroşanu din Ocia.
120 - 3 - Dascalu Petrea din Tărpeşti.
51 - 1 4 Ion Creţu din Agapia.
90 - 2 - Gheorghi Dascalu din Humuleşti.
135 - 3 - Idem, Humuleştilor.
37 - 1 - Ion Rusu din Grumăzăşti.
120 - 3 - Tărgoveţilor.
185 - 5 - Filiorenilor.
80 - 2 - Locuitorilor din Agapia.
148 - 4 - Locuitorilor din Baratu.
1.778 20 46 4
502 20 - - Prinşi pi pânia măcinată la moară, cu plată, însă:
Merţi Dimerlii
250 - 100 - Pentru Uricheni, 2 lei 20 parale merţa.
200 - 50 - Idem, 4 lei merţa.
52 20 21 - La Streni (?), 2 lei 20 parale merţa.
502 20 171 -
95.325 35 - -
95.325 35 - - Suma din urmă.
150 - - - Pi 5.000 cărămidă văndută Monastirii Agapia, câte 30 lei mia.
95.475 38 - -
PERILIPSIS
Lei Parale
95.475 35 2 Veniturile anului 857.
71.872 17 Cheltuelile acestui an.
23.603 18 3 Adică doăzăci şi trii di mii lei şasă suti trii lei
18 parali au dat folos tovărăşia posesii moşiei
Tărpeşti pe zisul an 1857, una mie optu sute
cinzeci şi şapte, care, împărţindu- se în doă,
frăţăşti, să cuvine în giumătate, unsprizăci mii
optu sute un leu doăzăci şi noă parale - No.
11.801 lei 29 parali - tovarăşului meu, d-lui
comis Manoil Albu, şi alţi atâţia se cuvin mie,
comis Neculai Vâlcu, deosebit capitalul d-sali
Albu ce-l ari după răfuiala anului trecut, 856,
şi anume:
Lei Parale
32.987 30 Lămuriţi prin răfuiala anului
trecut, 856, făcută la anul
857, noemvri 29.
11.801 29 Folosul anului acesta, 857.
44.389 19 Adică patruzăci şi patru mii
trii sute optuzăci şi noă lei
noăsprizăci parale alcătueşti
în totul capitalul meu,
Manolachi Albu, 859,
decemvrie 11, Tărpeşti.
ŢDouă semnăturiţ
1. Cifra nu a fost înscrisă în document.
2. Corect este 38.
3. Corect este 21.
GLOSAR
ALCĂTUIRE = înţelegere.
ARGAT = 1. Slugă; 2. Servitor.
BEILIC = muncă gratuită efectuată de ţărani în trecut în folosul sultanului, domnului ţării sau
boierilor.
BEZ = 1. Fără; 2. In afară de.
BIR = impozit plătit de contribuabilii din Ţările Române în epoca medievală şi la începutul
epocii moderne.
BOIERESC (sau CLACĂ) = obligatie de muncă anuală a ţăranilor clăcaşi faţă de stăpânii de
moşii.
„CĂUTĂTOR DE MOŞIE” = 1. Vechil; 2. Administrator de moşie în Moldova.
CÂŞTI = 1. Rată de arendă sau de chirie; 2. Preţul arenzii pe o anumită perioadă.
CHELAR = persoană care păstra cheile de la cămara şi pivniţa cu alimente şi băuturi ale unei
familii boiereşti din Moldova.
CHILĂ = veche măsură pentru cereale. În Moldova se folosea chila de Galaţi, care era egală
cu 20 de dimerlii, sau cu 240 de ocale, sau cu circa 308 kilograme.
CHIUĂ (sau PIUĂ, PIVĂ) = 1. Instalaţie pentru îndesirea ţesăturilor de lână; 2. Maşină de
râşnit (măcinat) cafea în secolele XVIII - XIX.
CLACĂ = obligaţie anuală şi gratuită de muncă a ţăranilor dependenţi faţă de stăpânii
pământului în epoca medievală şi la începutul epocii moderne. În secolul al XVIII - lea
claca anuală în Moldova s-a stabilit la 24, apoi la 12 zile. În secolul al XIX - lea claca
legiuită de 12 zile era efectuată cu nart (normă zilnică de muncă).
COMIS = iniţial, mare dregător care avea grijă de grajdurile şi de hergheliile domneşti. Mai
târziu era un rang boieresc mijlociu (boier de clasa a doua).
"COŞ DE PIATRĂ" = car încărcat cu piatră de construcţie.
CUHNE = bucătărie.
DIMERLIE = veche măsură moldovenească pentru cereale, egală cu 11 - 12 ocale sau cu 14 -
15 kilograme. Există însă şi documente care menţionează dimerlii de 15 ocale.
DULAP = scândură groasă de brad, folosită în diferite construcţii.
FALCE = veche măsură moldovenească de suprafaţă, egală cu 80 de prăjini, sau cu 2.280 de
stânjeni pătraţi, sau cu 1,43 hectare, sau cu 14.322 de metri pătraţi.
FĂINĂ PICLĂ = făină de grâu albă, de calitate superioară.
GALBEN = monedă de aur franţuzească sau olandeză, care în secolele XVIII - XIX a circulat
şi în Ţările Române. În anul 1857 galbenul era egal cu 37 de lei.
GRINDEI = piesă la plugul tras de boi.
I = şi.
IZNOAVĂ (de) = din nou.
ÎNSURĂŢEI = tineri căsătoriţi.
JALBĂ (sau JALOBĂ) = plângere adresată în scris de cineva către autorităţi, prin care cere să
i se facă dreptate.
K. K. = prescurtarea cuvintelor "cocon" sau "cucoană".
LINGURARI = ţigani care făceau şi vindeau linguri de lemn.
LEAFĂ = 1. Salar; 2. Simbrie.
LEU VECHI = monedă de calcul anterioară anului 1867, care cuprindea 40 de parale sau cu
120 de bani.
MEREMET = reparaţie.
MERŢĂ (sau MIERŢĂ) = veche măsură pentru cereale, care în Moldova era egală cu o
jumătate de chilă de Galaţi, sau cu 10 - 11 dimerlii, sau cu 110 - 120 de ocale, sau cu
circa 154 de kilograme.
OCĂ (sau OCAUĂ) = veche măsură de greutate, care în Moldova era egală cu 1,283
kilograme, sau cu 400 de dramuri, sau cu 4 litre, sau cu 1.600 de tenchiuri.
ORÂNDĂ = 1. Arendă; 2. Chirie (plată) primită de boier (moşier) de la crâşmele de pe moşia lui.
„PALMĂ DOMNEASCĂ” = veche măsură pentru lungimi, care în Moldova era egală cu 8
palmace sau cu 28 de centimetri.
PARA = monedă măruntă, care în secolele XVIII - XIX era egală cu a 40-a parte dintr-un leu
vechi, sau cu 3 bani.
„PĂMÂNT” = suprafaţă care în Moldova putea fi arată cu un plug într-o singură zi. Din
documentul analizat mai sus rezultă că în anul 1857 „pământul” era egal cu 14 prăjini
(adică un sfert de hectar).
„PÂNE MĂCINATĂ” = cereale măcinate la moară.
„PÂNE TRIERATĂ” = cereale păioase treierate cu batoza în secolele XIX-XX.
PERILIPSIS = 1. Rezumat; 2. Listă cu rezumatele unor documente vechi.
PICLĂ = făină de grâu albă, de calitate superioară.
PODVOADĂ = obligaţie a ţăranilor moldoveni şi munteni din epoca medievală şi de la
începutul epocii moderne de a efectua gratuit transporturi cu carele în folosul Domniei sau
a stăpânului moşiei. Uneori, podvoada, ca şi boierescul, putea fi răscumpărată cu bani.
PONT = punct (articol) dintr-un vechi document (contract, învoială etc.).
PRĂJINĂ = veche măsură moldovenească de suprafaţă, egală cu 36 de stânjeni pătraţi, sau cu
179 de metri pătraţi, sau cu 1,79 ari, sau cu a 56-a parte dintr-un hectar, sau cu a 80-a
parte dintr-o falce.
RĂFUIALĂ = 1. Socoteală bănească; 2. Bilanţ.
SAMĂ = bugetul (veniturile şi cheltuielile) unei moşii moldoveneşti din secolele XVIII - XIX.
Se întocmea, de obicei, pe timp de un an.
SÂN (sau SIN) = fiu.
SOMĂ = sumă.
STAMBOALĂ = veche măsură pentru cereale, care în acel an, 1857, cântărea 15,4 kilograme,
adică era egală cu 1/10 de merţă.
STÂNJEN = veche măsură moldovenească de lungime, egală cu 8 palme domneşti sau cu
2,23 metri.
STER = metrul cub de lemne.
STOG = veche măsură moldovenească pentru fân, care în secolul al XVIII - lea avea
circumferinţa bazei de 12 stânjeni (26,76 metri) şi înălţimea de 3 stânjeni (6,69 metri). Un
stog cuprindea 10 care de fân, adică, aproximativ, tot fânul de pe o falce (1,43 hectare).
SUHAT = imaş (păşune, islaz) pentru vite.
TACÂM = 1. Un anumit număr de lucruri de acelaşi fel; 2. Un număr (set) de obiecte diferite,
necesare la o construcţie.
TÂNJALĂ = 1. Proţap care se ataşează la cotiga (cotiuga) plugului tras de boi; 2. Atelaj (plug)
tras de boi.
TOVĂRĂŞIE = asociere de demult între negustori sau arendaşi de moşii boiereşti.
UNTDELEMN (sau OLOI) = ulei comestibil.
VADRĂ = măsură veche, care în Moldova era egală cu 10 ocale sau cu 12,880 litri.
ZAPIS = document (act) moldovenesc de demult.
ZĂCELNIC = termen ce însemna, probabil, ţăran moldovean clăcaş obligat să-i dea boierului
zeciuială din anumite produse agricole.
# = semn grafic pentru "galben" (monedă de aur). Este întâlnit în unele documente chirilice
moldoveneşti din secolele XVIII - XIX.
Dépenses et recettes du domaine de Târpeşti (département de Neamţ) en 1857

Résumé
Aux XVIII-e - XIX-e , le budget des domaines moldaves, appelé "samă", comprenait
leurs dépenses et recettes annuelles. Son analyse nous aide à mieux comprendre les réalités de
l'agriculture roumaine de l'époque.
Une telle "samă" inédite est conservée à la Direction Départementale Bacău des
Archives Nationales. On y découvre toutes les dépenses et les recettes de 1857 du domaine de
Târpeşti, département de Neamţ.
Les dépenses, de 71.872,5 lei, comprennent: le loyer de la ferme; le prix des semences,
des matériaux de construction, des objets ménagers, des vêtements et des chaussures procurés;
le salaire des ouvriers; la construction de l école de Târpeşti, représentant 9,35% du total des
dépenses.
Les récettes de ce domaine, de 95.476 lei, provenaient, en 1857: du loyer des bistrots
et des pâturages; de la contribution pécuniaire suppléant à la corvée; d'un moulin; de la vente
de céréales, de foin, de paille et de briques.
En 1857, les recettes du domaine de Târpeşti ont dépassé de 26.603,5 lei les dépenses;
cette somme représente le profit des deux fermiers associés.
Le document analysé renferme aussi des renseignements sur le prix des produits
vendus et sur les anciennes unités moldaves de mesure, employées dans l'agriculture.
D'autres données utiles contenues par le document sont publiées vers la fin de cet
article, dans une Annexe, suivie d' un glossaire de quelques dizaines de termes historiques et
d'archaïsmes.
FRANŢA ŞI INDEPENDENŢA ROMÂNIEI (1866-1880). REPERE
CRONOLOGICE ŞI BIBLIOGRAFICE
Marius Alexandru Istina

Secolul al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea a reprezentat, pentru istoria
românilor, o epocă de împliniri a dezideratelor naţionale, în acelaşi timp cu realizarea
modernizării ţării, ca şi a sincronizării evoluţiei spaţiului românesc cu cel european.
Aceasta a implicat, pe lângă intensele şi rapidele prefaceri interne ce urmăreau
dezvoltarea accelerată a societăţii, realizarea unor instituţii şi a unei legislaţii moderne,
în pas cu transformările structurilor social-politice, economice, culturale etc., eforturi
serioase ale românilor de afirmare a drepturilor lor, de recunoaştere de către Europa a
necesităţii sprijinirii acestor eforturi de dezvoltare. Într-o Europă a marilor puteri, care
încercau să-şi apere interesele şi chiar să-şi extindă sferele de dominaţie – în mod
direct prin acapararea de noi teritorii, sau indirect printr-o expansiune economico-
financiară şi prin sfere de influenţe, lupta românilor în direcţia împlinirii dorinţelor lor
naţionale a fost una extrem de dificilă, plină de suişuri şi coborâşuri, datorate şi unor
contradicţii interne, dar mai ales unor factori externi.
Un moment important l-a constituit lupta pentru dobândirea independenţei
naţionale a României. Situaţia internaţională a Principatelor, aflate sub suzeranitatea
Porţii otomane, chiar şi atunci – sau poate mai ales – când ele erau plasate şi sub
garanţia colectivă a marilor puteri, avea repercursiuni nefaste asupra ritmului de
dezvoltare a acestora. Acest fapt se reflectă şi în evoluţia de după unirea din 1859,
România fiind şi după această dată stânjenită în evoluţia sa de statutul juridic
internaţional pe care îl avea, ca şi de numeroasele intervenţii ale marilor puteri în
problemele interne ale tânărului stat român. Practic multe resurse – care fi utilizate cu
repercursiuni favorabile pe plan intern – erau consumate în încercările de stopare a
ingerinţelor marilor puteri, în evitarea unor situaţii de criză sau, atunci când totuşi
acestea apar, în realizarea unor „fapte împlinite” prin care marile puteri, incapabile
totuşi să-şi concerteze poziţiile, erau obligate să accepte acţiuni ale românilor ce
duceau, în mod ineluctabil, spre realizarea marilor deziderate naţionale.
Independenţa era unul din aceste deziderate deoarece doar independenţa îi
putea crea tânărului stat român un cadru favorabil pentru dezvoltarea sa, pentru
evoluţia sa istorică şi pentru următorul pas dorit – Unirea tuturor românilor. Iar
independenţa nu a fost obţinută doar prin actul de la 9 mai 1877 sau prin
recunoaşterea ei la Berlin, în 1878. Lupta pentru atingerea acestui deziderat a fost una
de durată şi, în acelaşi timp, ideea independenţei românilor a întâmpinat opoziţia
marilor puteri care îşi vedeau periclitate interesele în zonă. Nu trebuie însă uitat nici
faptul că aceleaşi puteri prevedeau complicaţii pentru viitorul politic al sud-estului
european, mai ales că o Românie independentă putea deveni un pol de atracţie pentru
românii aflaţi sub oprimare străină, dar şi un îndemn la acţiune pentru popoarele
vecine asuprite de marile imperii din zonă.
Bineînţeles că independenţa nu putea fi obţinută decât într-un moment
favorabil pe plan internaţional, ţinându-se cont de contradicţiile dintre marile puteri şi
cu sprijinul unora dintre acestea. În mediul politic românesc s-a sperat că una dintre
puterile care puteau fi favorabile unor asemenea idei ar putea fi Franţa. Iar această
speranţă nu a fost, pentru o perioadă, chiar gratuită. După cum se ştie, Franţa a avut,
aproape în întreg secolul al XIX-lea, un imens capital de simpatie în rândul poporului
român şi, mai ales, în rândul elitelor. Acest fapt are mai multe explicaţii, mai multe
cauze, şi prima dintre acestea constă în înrudirea celor două popoare, în latinitatea lor.
Franţa a fost văzută în România, în general, ca fiind „sora mai mare” a ţării noastre,
fapt receptat astfel şi datorită poziţiei pe care Franţa o ocupa pe continent. Simpatia pe
care o manifesta România pentru Franţa a căpătat noi valenţe datorită faptului că
diplomaţia şi opinia publică franceză au fost principalele sprijinitoare ale realizării
unirii Principatelor. Afinităţile şi simpatia pe care românii le simţeau faţă de francezi
au ieşit cel mai pregnant în evidenţă în 1870-1871, atunci când un P.P. Carp declara,
deşi din motive de oportunitate politică, că „acolo unde flutură steagurile Franţei,
sunt interesele şi simpatiile noastre”. Iar acest exemplu nu este unul singular pentru
simpatia de care se bucura Franţa în mediul politic românesc, un mediu influenţat de
ideile revoluţiei franceze, fapt la care se adaugă educaţia de şcoală franceză primită de
majoritatea elitelor societăţii româneşti.
Din păcate, în istoriografia noastră, cu toată importanţa problemei
independenţei şi a marelui număr de lucrări dedicate acestui deziderat, problema
poziţiei Franţei faţă de acest moment a fost plasată într-un con de umbră. De altfel,
această situaţia a fost cea care ne-a determinat să încercăm să studiem poziţia Franţei
faţă de independenţa României în perioada 1866-1878. Iar această lucrare este o
reluare a unor preocupări ceva mai vechi, datând din epoca studenţiei şi, mai ales din
perioada în care am urmat cursuri de studii aprofundate la Facultatea de istorie din
Iaşi, studii finalizate cu o dizertaţie cu acelaşi titlu ca cea de faţă, avându-l ca
îndrumător pe domnul prof.univ.dr. Gheorghe Cliveti, dar de dimensiuni mai reduse.
Cum se explică însă o asemenea situaţie? Un prim motiv ar fi acela că la noi s-
a pus accentul mai ales pe factorul intern, pe lupta poporului şi a factorilor politici
pentru independenţă. Mulţi autori au preferat să trateze în lucrările lor problemele
interne ale României în preajma independenţei, poziţia diverselor formaţiuni politice
faţă de aceasta. De asemeni, s-a pus foarte mult accentul pe studiul participării
României la războiul ruso-româno-otoman şi a aportului populaţiei pentru sprijinirea
luptei armate. Faptul este explicabil mai ales pentru perioada regimului comunist,
atunci când tratarea unor subiecte – mai ales de relaţii internaţionale – impunea în
anumite perioade anumite limitări, datorate viziunii şi imixtiunilor factorilor
conducători din acea perioadă.
Pe de altă parte, atunci când sunt abordate şi probleme ale relaţiilor
internaţionale, ale contextului în care are loc lupta pentru independenţă, se pune, în
general, accentul pe modul în care reacţionează Germania, Rusia, Austro-Ungaria sau
Marea Britanie. În acelaşi timp se insistă şi pe relaţiile dintre România şi popoarele
sud-dunărene. Acest fapt se explică prin aceea că aceste sunt marile puteri vecine cu
statul român sau care ocupau, în perioada de referinţă, o poziţie dominantă pe plan
european. Lupta pentru cucerirea independenţei României duce la numeroase
interferenţe cu politica acestora. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât Anglia, Austro-
Ungaria, Rusia, chiar şi Germania – chiar dacă într-un mod ce poate fi apreciat ca
fiind ceva mai discret sau indirect – se implică foarte mult prin acţiuni diplomatice şi
chiar militare în problema orientală. Pe de alta parte, în ceea ce priveşte popoarele
situate la sud de Dunăre, politica externă a României este în foarte mare măsură legată
şi influenţată de situaţia acestora şi de lupta lor pentru emancipare.
Nu trebuie omis faptul că Franţa, în perioada la care ne referim, se află pe un
plan secundar în ceea ce priveşte poziţia faţă de celelalte puteri europene, ea are un rol
destul de redus în desfăşurarea evenimentelor deoarece trece printr-o situaţie dificilă,
atât în ultimii ani ai Imperiului lui Napoleon al III-lea, cât şi imediat după războiul
franco-prusac din 1870-1871. Ea este practic izolată pe plan european şi confruntată
cu probleme interne serioase. Rolul său nu mai este atât de activ în ceea ce priveşte
situaţia din sud-estul Europei, iar posibilităţile ei de manevră pe plan diplomatic sunt
mult reduse faţă de perioada anterioară.
Un alt motiv al evitării tratării poziţiei Franţei faţă de independenţă este, în
opinia noastră, unul de ordin subiectiv, chiar emoţional am putea zice. Franţa – după
cum vom vedea – se plasează în această perioadă pe o poziţie defavorabilă României,
realizării dezideratelor ei naţionale, şi asta chiar după ce, în „epoca Unirii” ea fusese
principala sprijinitoare a românilor. Iar românilor nu le convine o asemenea situaţie,
nu pot accepta o asemenea poziţie a factorilor politici de la Paris, astfel că preferă – de
cele mai multe ori – să evite o tratare mai de profunzime a subiectului în cauză. Este
şi acesta un rezultat al simpatiilor pe care românii le-au avut şi le au pentru Franţa, a
faptului că influenţa franceză este una foarte puternică în România.
Aceste motive – care nu sunt însă singurele –, ca şi interesul personal pentru
istoria relaţiilor româno-franceze, ne determină să abordăm problema poziţiei Franţei
faţă de lupta României pentru independenţă. Mai mult, considerăm că această
problemă poate aduce unele clarificări asupra greutăţilor pe care au trebuit să le
surmonteze românii pentru a reuşi atingerea acestui important deziderat internaţional
într-o perioadă în care divergenţele dintre marile puteri erau destul de puternice şi
îmbrăcau diverse forme de manifestare – economice, politico-diplomatice şi chiar
militare.
Am specificat mai sus că, în ceea ce priveşte tratarea istoriografică a problemei
independenţei României, există un număr mare de lucrări care au ca obiect de studiu
diverse aspecte ale drumului parcurs de ţara noastră până la atingerea acestui
deziderat. Pentru a ne face o idee despre aceasta putem specifica că în volumul
dedicat bibliografiei referitoare la independenţa României, volum publicat în 1977,
sunt enumerate câteva sute de titluri. În acelaşi timp, numeroase lucrări, studii şi
articole care tratează probleme legate de lupta pentru independenţă a României, de
diverse aspecte ale acesteia sau de evoluţia României în perioada de referinţă a
lucrării noastre sunt semnalate în volumele din Bibliografia istorică a României
apărute de-a lungul timpului sub egida Academiei Române. Spaţiul unei asemenea
lucrări, de natura celei de faţă, nu ar putea să cuprindă în totalitate aceste titluri, iar
lucrările la care ne-am referit nu sunt exhaustive, chiar şi ultima dintre ele
necuprinzând totalitatea istoriografiei româneşti. Oricum, la acestea pot fi adăugate şi
alte lucrări care au ca obiect bibliografia privitoare la problematica perioadei luptei
pentru independenţă.
Ne vom rezuma la a specifica faptul că primele lucrări care aveau ca obiect
independenţa, mai ales participarea la războiul ruso-româno-turc au apărut la foarte
puţin timp de la încheierea războiului. De-a lungul timpului, preocupările pentru
evenimentele perioadei s-au amplificat, atât cantitativ, cât şi calitativ, fiind abordate
diverse aspecte ale perioadei.
Vom aminti totuşi faptul că au fost publicate un mare număr de documente
referitoare la independenţă, unele dintre acestea fiind şi pentru noi importante
instrumente de lucru şi surse de informaţii pentru realizarea tezei de faţă. Astfel, o
colecţie de documente privitoare la războiul de independenţă, dar care cuprinde şi
documente din perioada anterioară, a fost publicată în anii 1951-1955, cuprinzând atât
documente externe (mai ales în primul volum), cât mai ales documente interne.
Selecţia documentelor este, din anumite motive, explicabile datorită perioadei în care
a fost realizată lucrarea, tributară unor indicaţii de natură ideologică, ceea ce implică o
anumită circumspecţie în utilizarea ei. Cu toate aceste, colecţia apărută la jumătatea
secolului trecut rămâne un instrument util pentru cei ce doresc să studieze perioada la
care ne referim.
O altă colecţie, mai nouă, a apărut la aniversarea a 100 de ani de la
proclamarea independenţei, sub coordonarea lui Ionel Gal, lucrarea referindu-se la
diverse aspecte ale luptei pentru independenţă şi, în acelaşi timp, incluzând o
multitudine de tipuri de documente. Ea se axează foarte mult pe documente externe,
astfel încât reprezintă o completare fericită a colecţiei anterioare.
Bineînţeles că nu doar documentele din aceste volume pot fi amintite şi, mai
ales, utilizate. Astfel, în demersul nostru, de un real folos ne-a fost lucrarea care
cuprinde documentele diplomatice ale lui Mihail Kogălniceanu, precum şi culegerea
de documente România. Documente străine despre români.
În tratarea acestei probleme pot fi utilizate deasemeni şi anumite volume de
documente care se referă la perioade anterioare anului 1866 sau care acoperă o
perioadă mai lungă de timp. Este vorba, în primul rând, de colecţiile Hurmuzaki şi
Sturdza, două lucrări de o înaltă ţinută, chiar dacă au apărut la sfârşitul secolului
XVIII şi începutul celui următor. Bineînţeles că aceste volume de documente trebuie
coroborate cu lucrări apărute ulterior.
Deasemeni, în demersul istoric prinvd independenţa poate fi folosit primul
volum al lucrării întocmite de Cornelia Bodea, lucrare ce are ca obiect anul
revoluţionar 1848, volumele de documente externe dedicate luptei pentru unire,
apărute în anul 1984 sub titlul Românii la 1859. Unirea Principatelor Române în
conştiinţa europeană, dar şi culegerea selectivă de documente datorată colectivului
format din I. Ionaşcu, P. Bărbulescu, Gh. Gheorghe. La toate acestea s-au adăugat
unele documente care au fost publicate în diverse periodice de specialitate.
Pot fi utilizate, deasemeni, şi memoriile lui Carol I. Este vorba atât de ediţia
apărută la Editura Tipografiei Ziarului „Universul”, cât şi ediţia mai nouă îngrijită de
Stelian Neagoe. Din păcate, datorită unor cauze, obiective şi subiective, nu am putut
accede şi la alte lucrări memorialistice dedicate perioadei de referinţă a lucrării
noastre.
Un demers de genul celui de faţă nu putea fi realizat fără utilizarea unor lucrări
generale, de sinteză, apărute mai de mult sau mai recent. Este vorba, în primul rând,
de prima sinteză din istoriografia românească, sinteză datorată lui A.D. Xenopol, dar
şi de volumele IX şi X a monumentalei lucrări datorate lui Nicolae Iorga privind
Istoria românilor. Deasemeni, am utilizat unele informaţii din Istoria statelor
balcanice în epoca modernă şi din volumul Histoire des relations entre la France
et les roumains. Bineînţeles că numărul lucrărilor de sinteză este mai mare, dar vom
mai aminti aici doar cele două tratate de istorie. Este vorba de lucrarea apărută în anii
’60 ai secolului trecut, sub titlul de Istoria României, şi anume volumul IV, apărut în
anul 1964 la Editura Academiei. La fel ca şi cele zece volume de documente
privitoare la războiul de independenţă, şi acest tratat este tributar ideologiei
comuniste, modului în care era privită şi studiat istoria în acea perioadă. Cel de-al
doilea tratat de istorie, Istoria românilor, apărut deasemeni sub egida Academiei
Române, reuşeşte să depăşească multe din tarele celui anterior, deşi sub anumite
aspecte, şi în primul rând în ceea ce priveşte periodizarea, mai poate suferi unele
retuşuri. Din această ultimă lucrare, de un real folos ne-a fost volumul VII, dedicat
istoriei moderne a românilor.
Pentru lucrarea de faţă am utilizat deasemeni anumite capitole din lucrări mai
ample, unele colective, cu o cuprindere mai vastă decât tematica lucrării de faţă.
Astfel, am aminti aici lucrarea România în relaţiile internaţionale 1699-1939, care
cuprinde şi o analiză deosebit de pertinentă a raporturilor dintre marile puteri şi
România pentru perioada ce face obiectul studiului nostru. Deasemeni amintim aici
lucrarea editată de către Universitatea din Iaşi sub titlul Cum s-a înfăptuit România
modernă, practic o sinteză a perioadei moderne a istoriei noastre, văzută însă dintr-un
unghi oarecum diferit de lucrările clasice, dar şi lucrările lui Nicolae Ciachir care
tratează istoria relaţiilor internaţionale în perioada 1648-1947 şi, respectiv poziţia
României faţă de marile puteri de la unirea cea mică până la instaurarea regimului
comunist în ţara noastră.
Bineînţeles că în bibliografia dedicată problematicii luptei pentru independenţă
un rol deosebit îl ocupă extrem de numeroasele volume, studii şi articole ce se ocupă
fie de anumite momente, fie de anumite aspecte ale acesteia, lucrări ce pot fi încadrate
în categoria celor speciale. Fără a încerca nici măcar o trecere sumară în revistă a
acestora, vom aminti totuşi aportul adus de unii cercetători la elucidarea unor
probleme ale perioadei luate în discuţie.
Astfel, de un real folos ne-a fost contribuţia lui Dimitrie Berlescu privitoare la
momentul 1878-1880, autorul reuşind o prezentare foarte sintetică a problemelor cu
care s-a confruntat România atât în timpul Congresului de pace de la Berlin, cât mai
ales în obţinerea recunoaşterii internaţionale a noului statut al ţării noastre.
Deasemeni, nu putem să nu amintim contribuţia lui Dan Berindei care, printr-o serie
de lucrări reuşeşte să acopere o arie vastă a problemelor cu care se confruntau românii
în realizarea dezideratelor naţionale. Nu putem omite aici nici contribuţiile lui N.
Corivan, N. Ciachir, Nichita Adăniloaiei.
În ceea ce priveşte situaţia internaţională şi raporturile României cu marile
puteri, aspect ce ne-a interesat cu precădere în demersul nostru, contribuţiile
istoriografie noastre sunt numeroase şi conţin interpretări interesante. Amintim în
acest context contribuţiile lui Nicolae Iorga referitoare la politica externă a României,
ale lui Grigore Chiriţă privitoare la momentul 1866 sau cele ale lui C.N. Velichi
referitoare la relaţiile dintre români şi popoarele de la sud de Dunăre. În acelaşi timp,
deosebit de utile în realizarea acestei lucrări – ne-au fost lucrările semnate de către
Gheorghe Cliveti, în special prin analiza făcută raporturilor dintre România şi marile
puteri în momentele de criză, atât de numeroase în epoca modernă, Mihai Timofte –
pentru momentul 1870-1871 – şi Vasile Cristian, cu referire la perioada Congresului
de la Berlin şi a eforturilor depuse de români pentru obţinerea recunoaşterii
independenţei de stat.
În ceea ce priveşte însă problema poziţiei Franţei faţă de „chestiunea orientală”
– sau de unele aspecte particulare ale acesteia – în perioada la care ne referim, în
istoriografia românească, cel puţin din ceea ce cunoaştem noi, nu există nici o lucrare
specială dedicată acestui subiect. Poziţia Franţei faţă de problematica în cauză poate fi
decelată numai din studierea documentelor din această perioadă şi coroborarea lor cu
informaţiile oferite de istoriografie.
În acelaşi timp, fără a face o trecere în revistă a bibliografiei străine asupra
problemei independenţei de stat, foarte amplă şi diversă, specificăm doar că pot fi
folosite volumele I şi II din prima serie a colecţiei franceze de documente
diplomatice, o colecţie foarte valoroasă şi utilă, dar şi colecţiile germane, ruseşti,
britanice etc. referitoare la premisele şi cauzele primului război mondial. Din păcate,
din motive de ordin obiectiv şi subiectiv, accesul la aceste colecţii de documente nu
ne-a fost posibil, cu excepţia colecţiei Documents diplomatiques français, tomurile
referitoare la perioada la care facem referire. Nici alte lucrări, unele considerate a fi
fundamentale pentru înţelegerea relaţiilor internaţionale în perioada modernă, nu ne-
au fost accesibile. Cu toate acestea, am utilizat, totuşi, unele lucrări din istoriografia
străină, printre care lucrările semnate de Pierre Renouvin şi J.B. Duroselle (pentru
anumite aspecte metodologice), sau cea coordonată de H. Hauser. Bineînţeles că o
asemenea lucrare nu putea să nu cuprindă în bibliografie, chiar dacă referinţele la
România sunt foarte sumare, o lucrare de referinţă pentru relaţiile internaţionale – P.
Renouvin, Histoire des relations internationales.
Referitor la structura lucrării de faţă, am considerat oportun să împărţim teza
noastră în şase capitole, diferenţiate între ele – cu excepţia primului – prin limite
cronologice. Aceste limite cronologice, însă, nu pot fi absolutizate şi, chiar dacă sunt
legate de anumite evenimente, ele nu reprezintă însă schimbări esenţiale în ceea ce
priveşte raporturile româno-franceze, ci momente care pot fi diferenţiate prin
intensitatea cu care se desfăşoară evenimentele sau prin implicaţiile lor.
Pentru început, chiar dacă din punct de vedere cronologic nu există o încadrare
foarte strictă, deşi ne referim în general la perioada de referinţă a tezei noastre de
doctorat – am încercat să prezentăm câteva aspecte ale implicării Franţei în problema
orientală. Considerăm că nu se poate realiza o temă ca cea pe care ne-am propus-o
fără a cunoaşte care au fost interesele Franţei în zonă, şi de aceea am încercat, în
limita posibilităţilor pe care ne-au oferit-o sursele bibliografice consultate, să decelăm
cel puţin o parte din aceste interese. De asemeni, am urmărit şi o prezentare, foarte
sumară, a evoluţiei poziţiei Franţei în problema orientală, prezentare pe care am
considerat-o necesară căci problema independenţei României a evoluat în funcţie de
anumite coordonate şi interese, dar şi de desfăşurarea evenimentelor din zona sud-
estică a continentului, iar Franţa – chiar şi în situaţiile mai dificile prin care a trecut –
nu putea face abstracţie de această zonă. Aceasta cu atât mai mult cu cât „chestiunea
orientală” şi problemele care o compuneau aveau o influenţă indubitabilă asupra
relaţiilor dintre marile puteri şi a evenimentelor desfăşurate pe plan european.
Tot o necesitate ni s-a părut şi prezentarea unei succinte imagini privind poziţia
Franţei faţă de dezideratele naţionale ale românilor – unire, prinţ străin, independenţă
– până la momentul 1866. Aceasta deoarece, chiar dacă Franţa îşi schimbă atitudinea
în ultimii ani ai Imperiului, anumite aspecte îşi găsesc originea în perioada anterioară
anului 1866. În acelaşi timp, chiar dacă faţă de unele aspecte diplomaţia franceză pare
a avea o poziţie oscilantă, anumite linii directoare ale diplomaţiei pariziene îşi au
originea în evoluţia situaţiei dinainte de momentul abdicării lui Alexandru Ioan Cuza
şi a aducerii pe tron a lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, bineînţeles beneficiind
şi de corecţiile necesare datorate evoluţiei evenimentelor de pe continent.
În continuarea lucrării ne-am oprit asupra problemelor ivite în evoluţia istorică
a României în ceea ce priveşte lupta pentru independenţă. Un prim aspect în această
succesiune istorică îl reprezintă momentul 1866, atunci când este adus la tron un prinţ
străin, în persoana lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. Acest act reprezintă,
putem spune, un nou început în lupta pentru independenţă, deşi se continuă eforturile
făcute anterior în această privinţă. Şi acesta deoarece se obţinuse deja recunoaşterea
de către marile puteri a unor acte pe care şi le doreau românii, dar aceste acte – aşa
cum este şi cazul aducerii pe tron a unui prinţ străin – nu reprezentau decât aspecte ale
unui program politic urmărit cu perseverenţă de români. Iar acest program politic nu
fusese integral pus în practică în 1866, urmând încă două etape esenţiale:
independenţa şi Unirea cea Mare.
În ceea ce priveşte perioada 1866-1875, am încercat să o tratăm în mod unitar,
deşi, pentru unii analişti, acest fapt poate părea oarecum ca o lipsă a lucrării noastre.
Aceastadeoarece unii istorici consideră anul 1870-1871 ca o modificare profundă în
planul relaţiilor internaţionale, ca o linie de cezură. În ceea ce priveşte poziţia Franţei
faţă de independenţa României însă nu există modificări deosebite după în momentul
războiului franco-prusac. Şi aceasta în ciuda modificărilor survenite atât în situaţia
internă a Franţei – unde are loc o schimbare de regim politic –, cât şi în cea externă
prin pierderea primatului în Europa (deşi poziţia de primus inter pares nu mai era o
realitate pentru Franţa anului 1870, dar conflictul dintre cele două puteri şi naşterea
Imperiului german pe ruinele celui de-al doilea Imperiu napoleonian va consfinţi
această situaţie).
Practic, pe toată perioada de referinţă, nu există modificări majore în ceea ce
priveşte poziţia Franţei faţă de ideea independenţei României. Cu toate acestea, anul
1875 aduce o modificare a situaţiei în Balcani, datorită amplificării luptelor de
eliberare a popoarelor din Imperiul otoman. Iar dacă poziţia şi acţiunile Franţei nu
cunosc o modificare semnificativă, în ceea ce priveşte ţara noastră situaţia este cu
totul alta. Odată cu redeschiderea crizei orientale în anul 1875, România trece la o
acţiune mult mai dinamică, iniţial pe plan diplomatic, ajungând ulterior – datorită
evoluţiei situaţiei din zonă – până la participarea la război împotriva puterii suzerane
şi alături de o putere garantă care avea, practic, un mandat din partea celorlalte puteri.
Practic, diferenţa faţă de perioada anterioară – şi acest fapt este valabil şi în ceea ce
priveşte Franţa – apare din partea factorilor politici de la Bucureşti, ale căror cereri se
maximalizează, nemaifiind acceptat decât un nou statut juridic al României – cel de
stat independent, de facto iniţial, de jure ulterior. De aceea am considerat necesară
tratarea separată a perioadei cuprinse între redeschiderea crizei orientale în anul 1875
şi momentul încheierii Tratatului de la San Stefano, la începutul anului 1878.
Perioada cuprinsă între încheierea tratatului de la San Stefano şi recunoaşterea
independenţei României de către marile puteri (1878-1880) face obiectul finalului
lucrării. Aceasta deoarece România îşi proclamase deja independenţa şi dăduse
numeroase jertfe umane şi materiale în luptele de la sud de Dunăre, fără a obţine
recunoaşterea noului său statut internaţional. Franţa, alături de Germania şi Anglia,
rămâne încă pe o poziţie defavorabilă României până la începutul anului 1880,
urmărindu-şi pragmatic propriile interese. Pentru noi, românii, după participarea la
război, se deschidea un nou front, cel al luptei diplomatice. Dacă românii îşi
dovediseră, prin forţa armelor, dorinţa şi dreptul de a fi independenţi, acum era rândul
diplomaţiei să convingă de acest fapt. Iar aceasta, din nefericire, nu a fost posibil decât
prin realizarea unor compromisuri prin care România pierdea în anumite probleme,
dar dobândea recunoaşterea unui deziderat – cel al independenţei.
Structura lucrării ne-a fost impusă, în primul rând, de raţiuni metodologice şi,
de aceea, uneori anumite elemente se pot repeta, dar privite din alt unghi, alteori
departajarea între perioade nu este poate foarte bine evidenţiată. Tot din astfel de
raţiuni am ales şi limitele cronologice ale lucrării de faţă. Anul 1866 reprezintă un an
în care, prin venirea la tron a prinţului străin, se închidea o etapă a programului politic
al românilor, cea a realizării hotărârilor Adunărilor ad-hoc, şi se deschidea o alta, cea
a luptei pentru independenţă. Este, practic, anul în care se desăvârşeşte unirea
Principatelor pe plan juridic internaţional, deoarece acum, prin recunoaşterea lui Carol
I ca domnitor al acestora este îndepărtat definitiv spectrul separaţiei, existent pe
perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza.
Tot acum apare evident declinul Franţei imperiale şi începe procesul izolării
sale internaţionale. Izolarea Franţei este însă un proces început anterior şi care va
continua – datorită „cancelarului de fier” Otto von Bismarck până la înfrângerea
Franţei, dar şi după aceea, mai ales prin tentativele germane de prezervare a noii
situaţii.
În ceea priveşte anul 1880, el este anul în care Franţa recunoaşte independenţa
României şi, din acest moment, relaţiile dintre România şi Franţa sunt cele dintre
două state independente. Acest fapt însă nu va implica chiar o egalitate sau o
reciprocitate în ceea ce priveşte relaţiile bilaterale. Chiar dacă România era un stat
independent – recunoscut ca atare de marile puteri –, era în acelaşi timp un stat mic şi
nu va putea evita unele ingerinţe interne. Cu toate acestea, după recunoaşterea
independenţei de către guvernul de la Paris, natura raporturilor româno-franceze
suferă modificări, mai ales în privinţa statutului juridic internaţional al acestora.
Aceasta nu înseamnă că Franţa îşi va schimba atitudinea, fapt ce se va petrece abia la
începutul secolului XX.
După o perioadă de intense confruntări diplomatice şi militare, care pentru
România – în ciuda participării la războiul din 1877-1878 şi a victoriilor repurtate –
fusese o perioadă foarte dificilă atât pe plan intern, cât şi – mai ales – pe plan extern,
se ajungea ca, în data de 8/20 februarie, Franţa, alături de Germania şi Anglia, să
recunoască, în sfârşit, în mod oficial independenţa de stat a României. Şi aceasta
printr-o notă colectivă a acestor trei mari puteri, notă care a fost redactată de către
Ministerul Afacerilor Străine francez şi acceptată de către cabinetele german şi
britanic.
Prin acesta se sfârşea de jure epopeea românească a independenţei, România
intrând astfel cu drepturi depline în rândul statelor suverane ale Europei, chiar dacă
egalitatea pe planul relaţiilor internaţionale nu îi va fi întotdeauna recunoscută ţării
noastre, marile puteri europene preferând să trateze problemele ivite tot în clubul lor
exclusivist. Practic, recunoaşterea independenţei reprezenta „ultimul act diplomatic
între România şi puteri ca o consecinţă a Tratatului de la Berlin”. Prin faptul că toate
puterile garante şi puterea suzerană recunoscuseră independenţa, o „recunoaştere
precisă şi necondiţionată”, „România intra, prin această ultimă Notă, în concertul
statelor independente”, în ciuda faptului că guvernele celor trei puteri semnatare ale
notei la care am făcut referire nu considerau „întru totul corespunzătoare” măsurile
luate de români la cererile marilor puteri în privinţa „persoanelor de rit necreştin”,
deşi – în mod oficial acesta era punctul nevralgic care făcuse imposibilă recunoaşterea
noii situaţii juridice a ţării noastre.
Bineînţeles că România a trebuit, până la acest moment, să lupte, în condiţii nu
tocmai favorabile, după cum am arătat mai sus, pentru a-şi realiza acest deziderat. De
altfel, acest fapt este scos în evidenţă şi de istoriografia română. Astfel, într-o lucrare
relativ recentă, Gh. Cliveti specifică faptul că „cucerirea independenţei s-a remarcat
şi printr-un profund impact internaţional. Este o realitate ale cărei aspecte, de o
diversitate aparte, s-a crezut că au ajuns, în mare parte elucidate”, dar se constată
„unele discrepanţe serioase între modalităţile de apreciere a contextului extern în
care România şi-a dobândit atributul definitoriu al suveranităţii de stat.
Discrepanţele persistă mai ales în legătură cu răspunsul la întrebarea dacă
împrejurările internaţionale au fost de o duritate extremă sau dacă au fost prielnice
acţiunii naţionale româneşti”. Autorul citat adaugă că „la prima vedere varianta a
doua de răspuns apare logică, fiindcă românii au putut să-şi împlinească atunci un
deziderat multisecular. Lucrurile se prezintă însă cu mult mai complicate dacă
raportăm pe au putut la au trebuit. Aceasta deoarece actele şi acţiunile făuritorilor
independenţei s-au situat mai curând sub semnul unui imperativ presant decât sub
auspiciile unui posibil dat. Românii şi-au cucerit neatârnarea la 1877-1878 forţând
un context ostil şi nu doar «ştiind» să se folosească, cu abilitate, de «circumstanţele
favorabile»”.
Afirmaţiile de mai sus, la care subscriem în totalitate, se referă la momentul
1875-1878, dar considerăm că ele pot fi extinse asupra întregii perioade de referinţă a
lucrării noastre. Practic, după cum am încercat să arătăm deja, diplomaţia română,
factorii politici de la Bucureşti, au fost nevoiţi să lupte permanent pentru a impune
recunoaşterea unor drepturi sau a unor atribute ale suveranităţii. Şi aceasta adoptând o
politică „a paşilor mărunţi”, punând în multe rânduri marile puteri în faţa „faptului
împlinit”, în condiţiile în care acestea din urmă îţi urmăreau propriile interese, doreau
obţinerea de avantaje în detrimentul ţărilor mici.
De altfel, această politică a „faptului împlinit”, care dădu-se roade în trecut,
este folosită chiar din momentul 1866 – moment ce a fost considerat ca încheiere a
unei etape, cea a unirii Principatelor Române, şi începutul alteia, în care în prim plan
apare dezideratul independenţei naţionale. Şi el va fi folosit şi în continuare, pentru a
dobândi fie lărgirea autonomiei interne – deşi unui factori politici sau voci din
rândurile opiniei publice europene considerau deja România independentă de facto –,
fie noi atribute ale suveranităţii. Totul avea un scop bine precizat – dobândirea
independenţei de stat a României. Iar pentru atingerea acestui scop s-au mobilizat
toate forţele politici, indiferent de calea preconizată pentru aceasta: o ridicare
revoluţionară a popoarelor oprimate din regiune, folosirea diplomaţiei, atragerea unor
mari puteri în favoarea cauzei românilor sau lupta armată.
Din nefericire pentru români, poziţia lor strategică, aici la „porţile Orientului”,
într-un loc în care se intersectau interesele divergente şi dorinţele de expansiune ale
marilor puteri, îngreuna foarte mult situaţia ţării noastre. Cu toate acestea, folosindu-
se chiar de imposibilitatea unor acţiuni concertate ale puterilor suzerană şi garante,
speculând cu abilitate această slăbiciune a celor mari, românii vor acţiona cu succes în
direcţia dorită de ei. Şi pentru aceasta au încercat, şi uneori au reuşit, să se apropie de
unele dintre puteri, pentru a contracara tendinţele celorlalte.
Una dintre aceste mari puteri, în care românii îşi puseseră mari speranţe şi care,
în perioada anterioară fusese într-adevăr o „soră mai mare” pentru Principate, era
Franţa. Iar acest fapt era explicabil – după cum am arătat – atât datorită afinităţilor
multiple care legau România, elitele politice, sociale şi culturale româneşti de lumea
franceză, cât şi datorită conştientizării la Bucureşti a interesului francez pentru zona
sud-est europeană. Ceea ce luau însă în calcul mai puţin, uneori, oamenii politici de la
Bucureşti era că, după 1866 – dar mai ales după 1870-1871 – România şi Franţa nu
mai aveau interese convergente, aşa cum se întâmplase anterior.
Astfel, deşi românii încercau să atragă Franţa în sprijinul cauzei lor, Parisul,
urmărind reocuparea unei poziţii de prim rang pe continent, nu mai este dispus, după
cum am încercat să evidenţiem pe parcursul lucrării noastre, să sprijine „principiul
naţionalităţilor”, acel principiu îmbrăţişat de Napoleon al III-lea în prima perioadă de
existenţă a celui de-al doilea imperiu francez, din motive de oportunitate politică.
Dacă la 1859 Franţa sprijinise pe români, ca şi la 1866 – dar în acest moment doar
parţial – după aceasta ea va fi una dintre piedicile în vederea obţinerii independenţei,
susţinând cu obstinaţie menţinerea status-quo-ului în sud-estul european şi integritatea
„omului bolnav al Europei” – Imperiul otoman.
În contextul în care românii aşteptau enorm de la Franţa, diplomaţia franceză
nu poate şi nu vrea să vină în întâmpinarea aşteptărilor acestora, nu poate şi nu vrea
să-i sprijine, nu poate şi nu vrea să pună interesele românilor în faţa propriilor
interese. Parisul încearcă o politică pragmatică pe plan european – chiar dacă va face
şi erori cu consecinţe tragice pentru francezi (momentul 1870-1871 se datorează nu
numai vicleniei şi abilităţii lui Bismarck, ci şi greşelilor în aprecierea situaţiei
internaţionale săvârşite de către francezi şi mai ales de Napoleon al III-lea).
Din această politică pragmatică, dar şi din unele erori în aprecierea
posibilităţilor şi disponibilităţilor de acţiune ale factorilor francezi, se vor naşte
dificultăţi pentru ţara noastră. În acelaşi timp – datorită faptului că orizontul de
aşteptare al factorilor politici români vis-à-vis de Franţa este înşelat de acţiunile
politice franceze – vor apare puternice resentimente faţă de Franţa în mediul
românesc.
Poate cea mai expresivă poziţie în această privinţă este cea a lui Mihail
Kogălniceanu, la care ne-am mai referit de altfel pe larg în lucrarea noastră, dar pe
care o prezentăm şi aici tocmai datorită faptului că arată orizontul de aşteptare al
românilor şi deziluzia acestora. Este vorba de acea scrisoare „personală şi
confidenţială” pe care ministrul român de externe o trimitea lui N. Callimachi-Catargi
la 10/22 octombrie 1878. Ceea ce surprinde aici nu este tonul oarecum nediplomatic.
Surprind însă reproşurile la adresa Franţei, chiar dacă ele sunt întemeiate pe fapte şi
reprezintă, practic, o sinteză a poziţiei Franţei faţă de români în perioada 1866-1880.
„Tendinţa permanentă de a se amesteca până şi în viaţa noastră parlamentară”,
faptul că „atitudinea guvernului francez se întemeiază mai mult pe pretexte decât pe
motive reale” nu reprezentau apanajul Franţei, ci erau – putem spune – un atribut al
statutului de mare putere, care încerca astfel să-şi protejeze interesele. Însă faptul că
Mihail Kogălniceanu face aceste reproşuri, că el considera că „bunăvoinţa sa [a
Franţei – n.n.], atât de fertilă în cuvinte şi de sterilă în acte, se transformă în rea-
voinţă în clipa în care trebuie să se manifeste efectiv” arată, după părerea noastră,
dezamăgirea ministrului român. Marele nostru om politic sublinia, de altfel, că poziţia
Franţei reprezenta „o ultimă decepţie”. În acelaşi timp însă, conchidea: „Convins în
inutilitatea insistenţelor sale, ministerul român vrea ca de acum înainte să fie scutit
măcar de a cere în zadar. Rămas singur, credincios intenţiei de a aplica principiile a
căror necesitate a recunoscut-o de mult, el va proceda în tihnă la realizarea trainică
a operei pe care doreşte din inimă să o înfăptuiască, cu părerea de rău că Franţa a
refuzat să-i dea singurul sprijin eficace pe care i l-a cerut”. Era o înţelegere a poziţiei
Franţei şi a inutilităţii eforturilor de a obţine sprijinul acesteia, venită din partea unui
om care aprecia în mod deosebit lumea franceză şi care afirmase că „Ne-am aşteptat
la mai multă bunăvoinţă din partea guvernului francez” şi, am adăuga noi, de la
Franţa în general, fără ca acest fapt să fie posibil în această etapă istorică.
Analizând poziţia Franţei din perioada la care ne referim, trebuie totuşi să
evidenţiem că, deşi este ostilă ideii de independenţă şi eforturilor pentru dobândirea
acesteia, deşi plasată în general pe o poziţie nefavorabilă românilor, în unele probleme
şi acţiuni diplomaţia noastră va primi sprijinul francez. Şi dacă aceste ocazii sunt
relativ puţin numeroase – am putea exemplifica prin poziţia Franţei faţă posibilitatea
transformării ţării noastre în caz de război sau de sprijinul primit în ceea ce priveşte
delimitarea teritoriului Dobrogei ce urma să revină României – ele demonstrează în
opinia noastră tocmai faptul că Franţa nu era rău-voitoare faţă de români. Ea nu putea
însă să-i sprijine în contra propriilor sale interese.
Nu încercăm prin această lucrare să elucidăm un fenomen atât de complex ca
cel al raporturilor dintre două state, chiar limitate la o problemă bine definită şi la un
anumit interval temporar, interval în care – mai ales – aceste raporturi nu sunt nici
extrem de favorabile pentru partea română, nici extrem de intense în comparaţie cu
situaţia existentă în perioada anterioară. Natura lucrării nici nu ne permite acest fapt.
De aceea, prin demersul nostru, încercăm doar să ridicăm unele probleme, să scoate
în evidenţă unele aspecte ce vor fi elucidate sperăm în lucrări viitoare, ale noastre sau
a altor autori. În orice caz, considerăm că aceasta este o temă incitantă şi că poate
aduce lumină în anumite aspecte ale raporturilor franco-române în perioada de
referinţă. În acelaşi timp, considerăm că aceste aspecte pot explica anumite evoluţii în
ceea ce priveşte poziţia ţării noastre, pe plan internaţional, atât în perioada de
referinţă, cât mai ales pentru sfârşitul secolului al XIX-lea, atunci când România se
orientează spre Puterile Centrale. Iar dacă poziţia unor anumite puteri – în special
Rusia – a favorizat sau chiar determinat acest fapt, considerăm că şi lipsa sprijinului
francez are un anumit rol în această orientare, care se va modifica însă în preajma
primului război mondial.
BIBLIOGRAFIE
A. Instrumente de lucru (bibliografii, liste cronologice):
Bibliografia istorică a României, vol. I-IX, Bucureşti, Editura Academiei, 1970-2000.

Constantinescu-Iaşi, P., Lungu, T., Războiul de independenţă în istoriografia românească,
în Analele Institutului de Studii istorice şi social-politice de pe lângă CC al PCR, 13,
1967, 2, p. 12-24.
Independenţa României. Bibliografie, Bucureşti, Editura Academiei, 1979.
Reflectarea istoriei universale în istoriografia românească. Bibliografie selectivă (coord.
Şt. Ştefănescu), Bucureşti, Editura Academiei, 1986.
România în războiul pentru independenţă (1877-1878). Contribuţii bibliografice,
Bucureşti, Biblioteca Centrală a Ministerului Apărării Naţionale, 1976.
România în războiul pentru independenţă naţională, 1877-1878. Bibliografie selectivă,
Bucureşti, Biblioteca Centrală a Ministerului Apărării Naţionale, 1973.
Stîngaciu, Elena, Spiridoneanu, M., Ploeşteanu, Gr., Războiul pentru independenţa
României 1877-1878 – Bibliografie de cercetare, în Revista arhivelor, 53, 1976, 3, p.
327-333 şi 54, 1977, 1, p. 106-108.
The Independence of Romania. Selected Bibiliography, Bucureşti, 1980.
Tudorică, Mioara, Burlacu, Ioana, Guvernele României între anii 1866-1945. Liste de
miniştri, în Revista arhivelor, XLVII, vol. XXXII, 1970, 2.
B. Izvoare edite (documente, memorii):
Acte şi documente relative la renascerea României, Bucureşti, 1880-1905.

Adăniloaie, N., Noi documente privitoare la războiul pentru independenţă (1877-1878), în
Revista de Istorie, 30, 5, 1977, p. 861-881.
Bataillard, Paul, Premier point de la question d’Orient. Les principautés de Moldavie et de
Valachie devant le Congrès, Paris, 1856.
Berindei, D., Vlasiu, I., Documente privind politica externă a Principatelor în anii Unirii
(1859-1861), în Studii, XII, 1959, 1.
Bodea, Cornelia, 1848 la români. O istorie în date şi mărturii, Bucureşti, vol. I, 1982.
Documente privind Istoria României. Războiul pentru Independenţă (comitet de redacţie:
V. Cheresteşiu, V. Maciu, S. Ştirbu, M. Roller), vol. I-X, Bucureşti, Editura Academiei,
1951-1955.
Documents diplomatique français (1871-1914), Iere series (1871-1900), tom. I-II, Paris,
Imprimerie Nationale, Libraire editeur Alfred Costes, f.a.
Holban, Th., Documente româneşti din arhivele franceze (1801-1812), Bucureşti, 1939.
Hurmuzaki, Eudoxiu, Documente privitoare la istoria românilor, vol. XVI, Bucureşti, 1912,
vol. XVII, Bucureşti, 1913.
Independenţa României. Documente (coord. Ionel Gal), Bucureşti, Editura Academiei,
1977, vol. I-IV.
Ionaşcu, I., Bărbulescu, P., Gheorghe, Gh., Relaţiile internaţionale ale României în
documente (1368-1900). Culegere selectivă de tratate, acorduri, convenţii şi alte
acte cu caracter internaţional, Bucureşti, Editura Politică, 1971.
Istorici români şi străini despre războiul de independenţă al României (1877-1878),
Bucureşti, Editura Militară, 1979.
Memoriile Regelui Carol I al României (de un martor ocular), vol. I, Bucureşti, Editura
Tipografiei Ziarului „Universul”, f.a.
Memoriile regelui Carol I al României. De un martor ocular (ediţie îngrijită de Stelian
Neagoe), vol. II 1869-1975, Bucureşti, 1993; vol. IV 1878-1881, Bucureşti, 1994.
Mihail Kogălniceanu. Documente diplomatice (red. George Macovescu, Dinu C. Giurescu,
Constantin I. Turcu), Bucureşti, Editura Politică, 1972.
România. Documente străine despre români, ediţia a II-a (culegere de documente întocmite
de Teodor Bucur, Ioana Burlacu, Ştefan Hurmuzache, Tahsin Gemil, Manole Neagoe,
Silvia Popovici), Bucureşti, Direcţia Generală a Arhivelor Statului din România, 1992.
Românii la 1859. Unirea Principatelor Române în conştiinţa europeană (coordonatori I.
Ardeleanu, V. Arimia, Gh. Bondoc, M. Muşat), vol. I-II, Bucureşti, 1984.
Stan, V., Două memorii din lupta pentru Unire, în Anuarul Institutului de Istorie şi
Arheologie „A.D. Xenopol” Iaşi, XXIV/1, 1987, p. 385-397.
Stan, V., Două note diplomatice inedite din 1866 ale lui Ion C. Brătianu, în Revista
Istorică, S.N., IV, 1993, 1-2.
1918 la români. Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Documente
externe 1879-1916, vol. I, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983.
C. Lucrări generale:
Afirmarea statelor naţionale independente unitare din centrul şi sud-estul Europei (1821-
1923) (coord. Viorica Moisuc, Ion Calafeteanu), Bucureşti, Editura Academiei, 1979.
Barber, John R., Istoria Europei moderne, Bucureşti, Editura Lider, f.a.
Bărbulescu, Mihai, Deletant, Dennis, Hitchins, Keith, Papacostea, Şerban, Teodor, Pompiliu,
Istoria României, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998.
Berindei, D., Românii şi Europa. Istorie, societate, cultură, sec. XVIII-XIX, vol. I,
Bucureşti, Editura Museion, 1991.
Carpentier, J., Lebrun, F., Istoria Europei, Bucureşti, Editura Humanitas, 1997.
Ciachir, N., Istoria relaţiilor internaţionale de la pacea westfalică (1648), până în
contemporaneitate (1947), Bucureşti, Editura Oscar Print, 1998.
Ciachir, N., Marile puteri şi România (1856-1947), Bucureşti, Editura Albatros, 1996.
Clark, Charles Upson, România Unită, Bucureşti, Editura Malasi, 2001.
Constantiniu, Fl., O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti, Editura Univers
Enciclopedic, 1997.
Debidour, A., Histoire diplomatique de l’Europe, II, Paris, 1891, p. 183.
Djuvara, T.G., Cent projets de partage de la Turquie (1281-1913), Paris, 1914.
Drăgan, I.C., Istoria Românilor, Bucureşti, Editura Europa Nova, 1999.
Duroselle, J.B., L’Europe de 1815 à nos jours. Vie politique et relations internationales,
Paris, 1964, p. 194.
Grenville, J.A.S., Europe Reshaped 1848-1878, Ithaca, New York, 1976.
Hauser, H. (coord.), Histoire diplomatique de l’Europe (1871-1914), Paris, Les Presses
Universitaires de France, 1929.
Hitchins, Keith, România 1866-1947, Bucureşti, Editura Humanitas, ediţia a II-a, 1998.
Iorga, N., Histoire des relations entre la France et les roumains, Paris, Payot&Co, 1918,
cap. XI.
Iorga, N., Istoria românilor, vol. IX, Unificatorii, Bucureşti, 1938; vol. X, Întregitorii,
Bucureşti, 1939.
Iorga, N., Istoria statelor balcanice în epoca modernă. Lecţii ţinute la Universitatea din
Bucureşti, Vălenii de Munte, Tipografia Societăţii „Neamul Românesc, 1913.
Istoria României, vol. IV, Bucureşti, Editura Academiei, 1964.
Istoria Românilor, vol. VII, tom I, Constituirea României moderne (1821-1878),
Coordonator acad. Dan Berindei, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003.
Istoria Românilor, vol. VII, tom II, De la independenţă la Marea Unire, Coordonator acad.
Gheorghe Platon, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003
Jelavich, Charles şi Barbara, Formarea statelor naţionale balcanice, 1804-1923, Cluj-
Napoca, 1999.
Madaule, Jacques, Istoria Franţei, Bucureşti, Editura politică, 1973.
Muşat, M., Ardeleanu, I., De la statul geto-dac la statul român unitar, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983.
Pagini din lupta poporului român pentru independenţă naţională 1877-1878 (Documente
şi texte social-politice), Bucureşti, Editura Politică, 1967.
Platon, Gh., Istoria modernă a României, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1985.
Platon, Gh., Russu, V., Iacob, Gh., Cristian, V., Agrigoroaie, I., Cum s-a înfăptuit România
modernă. O strategie asupra dezvoltării, Iaşi, Editura Universităţii „Al.I. Cuza”,
1993.
Renouvin, Pierre, Histoire des relations internationales. Publié sous la direction de..., vol.
V. Le XIXe siècle. I. De 1815 à 1871. L’Europe des nationalités et l’eveil de
nouveaux monde, Paris, Lib. Hachette, 1954.
Renouvin, Pierre, Histoire des relations internationales. Publié sous la direction de..., vol.
VI. Le XIXe siècle. I. De 1871 à 11914. L’Apogée de l’Europe, Paris, Lib. Hachette,
1955.
Renouvin, Pierre, Duroselle, J.-B., Introduction à l’histoire des relations internationales,
Paris, Armand Colin, 1964.
România în relaţiile internaţionale 1699-1938, (coordonatori L.Boicu, V. Cristian, Gh.
Platon), Iaşi, Editura Junimea, 1980.
Românii în istoria universală, vol. I (coordonatori I. Agrigoroaiei, Gh. Buzatu, V. Cristian),
Iaşi, Universitatea „Al.I. Cuza”, 1986.
Velichi, C.N., Curs de istoria modernă a Bulgariei, Bucureşti, Centrul de multiplicare al
Universităţii din Bucureşti, 1974.
Xenopol, A.D., Istoria Românilor din Dacia Traiană, vol. XIII, XIV, f.a.
D. Lucrări speciale:
Adam, Iosif I., Premisele economice ale cuceririi independenţei de stat a României, în
Muzeul Naţional, IV, 1978, p. 151-157.
Adăniloaie, N., Cucerirea independenţei naţionale – încununare a aspiraţiilor seculare de
libertate ale poporului român, în Revista de Istorie, 30, 1977, 4, p. 569-595.
Adăniloaie, N., Cucerirea independenţei naţionale, rod al luptei poporului român,
moment istoric hotărâtor în evoluţia României moderne, în Anale de istorie, 23,
1977, 1, p. 93-107.
Adăniloaie, N., Cucerirea independenţei de stat a României şi însemnătatea ei istorică, în
Studii şi articole de istorie, 33-34, 1976, p. 35-48.
Adăniloaie, N., Independenţa naţională a României, Bucureşti, Editura Academiei, 1986.
Adăniloaie, N., Cucerirea independenţei de stat a României 1877-1878, Bucureşti, Editura
Politică, 1973.
Adăniloaie, N., Cupşa, I.Gh., Războiul pentru independenţa naţională a României 1877-
1878, Bucureşti, Editura Politică, 1967.
Alexandrescu, V., Căzănişteanu, C., Opinii străine despre armata română în războiul
pentru independenţă din 1877-1878, în Revista de istorie, 30, 1977, 4, p. 691-708.
Apostol, Cornelia, Activitatea diplomatică a lui Costache Negri pentru întărirea
autonomiei Principatelor Unite, în Muzeul Naţional, IV, 1978.
Berindei, D., Alexandru Ioan Cuza şi independenţa României, în Memoriile Secţiei de
Ştiinţe Istorice şi Arheologie, seria IV, tom. XXII, 1997, p. 23-27.
Berindei, D., Constituirea statului naţional român în context european, în vol. Cuza Vodă.
In memoriam, Iaşi, 1973, p. 113-146.
Berindei, D., Constitution de la frontière spirituelle française dans les Pays roumains, în
Revue Roumaine d’Histoire, 35, 1996, 1-2.
Berindei, D., Cucerirea independenţei reflectată în corespondenţa vremii, în Muzeul
Naţional, IV, 1978, p. 211-214.
Berindei, D., Cucerirea independenţei României (1877-1878), Bucureşti, Editura Ştiinţifică,
1967.
Berindei, D., Cuza Vodă şi ordinul Unirii. O încercare de instituire a unei decoraţii
naţionale, în Revista istorică română, XVII, 1947, p. 98-106.
Berindei, D., De la Unirea Principatelor la Independenţa României, în vol. Independenţa
României (coord. Şt. Pascu), Bucureşti, Editura Academiei, 1977, p. 115-134.
Berindei, D., Epoca Unirii, Bucureşti, Editura Academiei, 1979.
Berindei, D., Guvernele lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), în Revista arhivelor, II,
1959, 1.
Berindei, D., Ion Ghica – făuritor şi martor al istoriei României, în Memoriile Secţiei de
Ştiinţe Istorice şi Arheologie, seria IV, tom XXII, 1997, p. 19-22.
Berindei, D., Legături şi convergenţe istorice româno-franceze, în Revista de istorie, 32,
1979, 3, p. 405-428.
Berindei, D., L’independence de la Roumanie 1877, Bucarest, Editions Meridiane, 1976.
Berindei, D., La Roumanie et les événements balkaniques des années 1875-1876, în Revue
Roumaine d’Histoire, 15, 2, 1976, p. 207-223.
Berindei, D., Unirea Principatelor – preludiu al independenţei de stat depline a României,
în Anale de Istorie, XXI, 1975, 3.
Berlescu, D., O pagină din istoria contemporană a României: Recunoaşterea
Independenţei. Comunicare, în Studii şi Cercetări Ştiinţifice, Iaşi, 4, 1953, 1-4, p.
513-543.
Bodunescu, I., Diplomaţia românească în slujba independenţei, Iaşi, Editura Junimea, 1978.
Boicu, L., Geneza „chestiunii române” ca problemă internaţională, Iaşi, Editura
Junimea, 1975.
Boicu, L., O nouă etapă a desfăşurărilor internaţionale (1768-1792), în Românii în istoria
universală, vol. I (coordonatori I. Agrigoroaiei, Gh. Buzatu, V. Cristian), Iaşi,
Universitatea „Al.I. Cuza”, 1986, p. 212-222.
Boicu, L., Principatele Române – „piatră de încercare” în evoluţia raporturilor
internaţionale (1768-1774), în Românii în istoria universală, vol. I (coordonatori I.
Agrigoroaiei, Gh. Buzatu, V. Cristian), Iaşi, Universitatea „Al.I. Cuza”, 1986, p. 169-
211.
Boitoş, Olimpiu, Raporturile Românilor cu Cedru-Rollin şi radicalii francezi în epoca
revoluţiei de la 1848, Bucureşti, Cartea Românească, 1940.
Bolintineanu, D., Viaţa lui Cuza Vodă, ediţia a V-a, Bucureşti, 1873.
Bossy, R.V., Agenţia diplomatică a României în Paris şi legăturile franco-române sub
Cuza-Vodă, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1931.
Buşe, C., Unele consideraţii privind viaţa economică a României între 1862-1876, în
Analele Universităţii Bucureşti, XXII, 1973, 2, p. 79.
Căzan, Gh., Recunoaşterea internaţională a independenţei României. Stabilirea relaţiilor
diplomatice cu Austro-Ungaria şi Rusia. Poziţia Germaniei, Angliei, Franţei şi
Italiei, în vol. Reprezentanţele diplomatice ale României, I (1859-1917), Bucureşti,
Editura Politică, 1967.
Căzan, Gh.N., Rădulescu-Zoner, Ş., România şi Tripla Alianţă 1878-1914, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979.
Căzănişteanu, C., Gândirea şi practica militară românească în slujba realizării idealului
de unitate şi independenţă naţională (1821-1877), în Revista de istorie, 33, 1980, 4.
Căzănişteanu, C., Ionescu, M.E., Războiul neatîrnării României. Împrejurări diplomatice
şi operaţii militare. 1877-1878, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977.
Câncea, Paraschiva, Opoziţia parlamentară faţă de alegerea lui Carol de Hohenzollern ca
domnitor al României, în Studii şi Articole de Istorie, X, 1967, p. 173-181.
Chiriţă, Gr., Armata, detronarea lui Cuza Vodă şi Carol de Hohenzollern, în Revista
Istorică, S.N., III, 1992, 9-10 şi III, 1992, 11-12.
Chiriţă, Gr., Atitudinea puterilor europene faţă de proclamarea independenţei României,
în Revista de Istorie, 30, 1977, 4, p. 673-690.
Chiriţă, Gr., De la domnia pământeană la dinastia de Hohenzollern (1859-1866).
Prerogativele şi însemnătatea domniei în edificarea statului român modern (II), în
Revista Istorică, S.N.,, V, 1994, 7-8 şi VI, 1995, 1-2.
Chiriţă, Gr., Preludiile şi cauzele detronării lui Cuza-vodă, în Revista de Istorie, 29, 1976, 3.
Chiriţă, Gr., România la 1866. Coordonate ale politicii interne şi internaţionale, în Revista
de Istorie, 31, 1978, 2, p. 2197-2220.
Chiriţă, Gr., România şi Conferinţa de la Paris – februarie-iunie 1866 (II), în Revista de
Istorie, 38, 1985, 11.
Ciachir, N., Criza balcanică din anii 1875-1878 şi poziţia României, în Muzeul Naţional, IV,
1978, p. 137-144.
Ciachir, N., Contribuţii la istoricul relaţiilor politice româno-otomane (1812-1914), în
Muzeul Naţional, VII, 1983.
Ciachir, N., Războiul pentru independenţa României în contextul european (1875-1878),
Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977.
Ciachir, N., Rolul României în lupta de eliberare a popoarelor din sud-estul Europei în
anii 1875-1878, în Anale de Istorie, 27, 1981, 3, p. 87-109.
Ciachir, N., România în sud-estul Europei. 1848-1886, Bucureşti, Editura Politică, 1968.
Ciachir, N., Statele din sud-estul Europei şi lupta lor pentru independenţă, în Anale de
istorie, 3, 1983, p. 54-70.
Ciurea, D., Alexandru Ioan Cuza şi rolul personalităţii, în Anuarul Institutului de Istorie şi
Arheologie „A.D. Xenopol”, Iaşi, X, 1973.
Ciurea, D., Preludiile diplomatice ale războiului din 1877, în Anuarul Institutului de Istorie
şi Arheologie „A.D. Xenopol”, Iaşi, 14, 1977, p. 463-466.
Cliveti, Gh., Geneza şi instituirea garanţiei colective a puterilor semnatare ale Tratatului
de la Paris (1856) asupra Principatelor Române, în Anuarul Istitutului de Istorie şi
Arheologie „A.D. Xenopol”, Iaşi, (I) XX, 1983, (II) XXII/2, 1985.
Cliveti, Gh., Interferenţe româno-germane în raporturile politice internaţionale la 1866,
în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie „A.D. Xenopol”, Iaşi, XXIII/2, 1986.
Cliveti, Gh., România şi conflictul franco-german (1870-1871), în Anuarul institutului de
Istorie şi Arheologie „A.D. Xenopol”, Iaşi, XXIV/2, 1987, p. 157-180.
Cliveti, Gh., România şi crizele internaţionale 1853-1913, Iaşi, Editura Fundaţiei „Axis”,
1997.
Cliveti, Gh., România şi puterile garante 1856-1878, Iaşi, Universitatea „Al.I. Cuza”, 1988.
Constantiniu, Fl., Independenţa şi sfidarea integrării, în Memoriile Secţiei de Ştiinţe Istorice
şi Arheologie, seria IV, tom XXII, 1997, p. 51-54.
Corbu, C., Condiţiile şi împrejurările imediate ale proclamării independenţei de stat
depline a României la 9 mai 1877, în Revista arhivelor, 2, 1977, p. 126-136.
Corbu, C., 1877-1878. Războiul naţional şi popular al românilor pentru independenţă
deplină, Bucureşti, Editura Politică, 1977.
Corivan, N., Alegerea ca domn a lui Al.I. Cuza, în vol. Cuza vodă. In Memoriam, Iaşi,
Editura Junimea, 1973.
Corivan, N., Lupta diplomatică pentru cucerirea independenţei României, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977.
Corivan, N., Mihail Kogălniceanu şi independenţa României, în Muzeul Naţional, IV, 1978.
Corivan, N., Relaţiile diplomatice ale României de la 1859 la 1877, Bucureşti, Editura
Cristian, V., Consideraţii privind locul României în relaţiile internaţionale după cucerirea
independenţei, în Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Al.I. Cuza”. Istorie, Iaşi, 23,
1977, p. 31-37.
Cristian, V., Istoria modernă a Franţei în viziunea lui Nicolae Iorga, Extras din Analele
ştiinţifice ale Universităţii „Al.I. Cuza” Iaşi, t. XXI, 1975, p. 51-56.
Cristian, V., La Roumanie et les traités de paix de San Stefano et de Berlin, în Revue
Roumaine d’Histoire, 17, 1978, 1, p. 51-56.
Cristian, V., România şi Congresul de pace de la Berlin (1878), în Românii în istoria
Cristian, V., Iacob, Gh., Consideraţii privind locul României în contextul european după
cucerirea Independenţei, în Românii în istoria universală, vol. I (coordonatori I.
Agrigoroaiei, Gh. Buzatu, V. Cristian), Iaşi, Universitatea „Al.I. Cuza”, 1986, p. 324-
333.
Cristian, V., Russu, V., Recunoaşterea şi însemnătatea independenţei, în vol.
Independenţa. Lupta milenară a poporului român, Iaşi, Editura Junimea, 1977, p.
86-96.
Dumitriu, Mircea, Despre conţinutul şi semnificaţia convenţiei româno-ruse din 4/16
aprilie 1877, în Muzeul Naţional, IV, 1978.
Filimon, A., Tendinţe convergente şi acţiuni comune: România şi Belgia, în Românii în
istoria universală, vol. I (coordonatori I. Agrigoroaiei, Gh. Buzatu, V. Cristian), Iaşi,
Florescu, G.G., Aspecte privind poziţia internaţională a Ţării Româneşti în anul
revoluţionar 1848, în Studii şi materiale de istorie modernă, vol. III, Bucureşti, 1963
Giurescu, C.C., Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, Bucureşti, 1970.
Henry, Paul, L’Abdication du Prince Couza et l’avènement de la dynastie de
Hohenzollern au trône de Roumanie, Paris, 1930.
Iancu, Carol, Evreii din România (1866-1919). De la excludere la emancipare, Bucureşti,
Editura Hasefer, 1996.
Independenţa României (redactor responsabil Şt. Pascu), Bucureşti, Editura Academiei,
1977.
Ionescu, Traian, Atitudinea diplomaţiei franceze în problema Mării Negre şi Dunării de
Jos, de la Congresul de la Paris (1856), până la Congresul de la Berlin (1878), în
Revista de istorie, 33, 1980, 11.
Ionescu, Traian, Diplomaţia franceză şi problema Mării Negre (1856-1878), în Revista de
Istorie, 33, 1980, 11.
Iordache, A., Sub zodia Strousberg. Viaţa politică din România între 1871-1878, Bucureşti,
Editura Globus, 1991.
Iordăchescu, Lăcrămioara, Un consul francez în Principate: Adolph Billecocq, în vol.
Istoria – o meditaţie asupra trecutului. Profesorului Vasile Cristian la a 65-a
aniversare (coordonatori Gabriel Bădărău, Gheorghe Cliveti, Mihai Cojocariu), Iaşi,
Tipo Moldova, 2001, p. 259-278.
Iorga, N., Acţiunea militară a României. În Bulgaria cu ostaşii noştri, Vălenii de Munte,
Tipografia Societăţii Tipografice „Neamul Românesc”, 1913.
Iorga, N., Cuza Vodă şi duşmanii săi a doua zi după detronare, Vălenii de Munte, 1909.
Iorga, N., Legături cu Franţa în epoca Unirii, în Revista Istorică, XXI, 1935, p. 89-93.
Iorga, N., Politica externă a regelui Carol I, Bucureşti, 1923.
Iorga, N., Politica externă a regelui Carol I, Bucureşti, Editura Glykon, 1991.
Iorga, N., Războiul pentru Independenţa României. Acţiuni diplomatice şi stări de spirit,
Bucureşti, Cultura Naţională, 1927.
Istina, M.Al., „Chestiunea evreiască” şi raporturile româno-franceze (1866-1880). Câteva
consideraţii, în Carpica, XXX, 20001, p. 209-216.
Istina, M.Al., Criza orientală şi relaţiile româno-franceze (1875-1878), în Carpica, XXIX,
2000, p. 243-266.
Istina, M.Al., Franţa şi problema independenţei României (1866-1875), în Carpica, XXXI,
2002, p. 191-198.
Istina, M.Al., Franţa şi problema prinţului străin (începutul sec. XIX-1866), în Carpica,
XXVIII, 1999, p. 229-254.
Lăzărescu, D.A., Lord Salisbury, 1830-1902, în Diplomaţi iluştri, vol. IV, Bucureşti, Editura
Politică, 1983.
Lemny, Şt., Românii în istoriografia franceză din secolul XVIII, în Românii în istoria
Lungu, C.M., Transilvania în raporturile româno-austro-ungare (1876-1886), Bucureşti,
Editura Viitorul Românesc, 1999.
Maciu, V., Acţiunea diplomatică a României pentru obţinerea dreptului de a încheia
convenţii comerciale (1873-1875), în Analele Universităţii Bucureşti. Istorie, 20,
1971, 2. p. 85-114.
Maciu, V., Condiţiile internaţionale ale independenţei României, în Memoriile Secţiei de
Ştiinţe Istorice. Academia Română, seria 4, tom 2, 1977, p. 99-111.
Maciu, V., Condiţiile interne ale proclamării independenţei României, Bucureşti,
Societatea de Ştiinţe Istorice şi Filologice, 1955.
Maciu, V., Cu privire la războiul pentru independenţa României, în Studii. Revistă de
istorie, 10, 1957, 4.
Maciu, V., Diplomaţia românească şi recunoaşterea independenţei, în vol. Independenţa
României (redactor responsabil Ştefan Pascu), Bucureşti, 1977, p. 301-312.
Maciu, V., Încheierea Convenţiei româno-ruse din 4/16 aprilie 1877, în Muzeul Naţional,
IV, 1978.
Maciu, V., Premisele proclamării independenţei României, în Studii. Revistă de istorie, 20,
1967, 3, p. 411-438.
Maciu, V., România şi Conferinţa din Constantinopol din decembrie 1876 – ianuarie
1877, în Analele Universităţii Bucureşti. Istorie, 6, 1957, 9, p. 165-184 (versiune
franceză în Revue Roumaine d’Histoire, L, 1962, 2, p. 325-350).
Maciu, V., România şi Congresul de la Berlin (1878), în Anale de Istorie, 24, 4, 1978, p. 37-
50.
Maciu, V., România şi redeschiderea chestiunii orientale în iulie 1875 – iulie 1876, în
Analele Universităţii Bucureşti. Istorie, 15, 1966, p. 121-148.
Maciu, V., Tratative pentru încheierea convenţiei ruso-române din 4/16 aprilie 1877, în
Muzeul Naţional, IV, 1978, p. 17-23.
Maksutovici, Gelcu, Albania, în vol. Afirmarea statelor naţionale independente unitare
din centrul şi sud-estul Europei (1821-1923) (coord. Viorica Moisuc, Ion
Calafeteanu), Bucureşti, Editura Academiei, 1979.
Mamina, I., Bulei, I., Guverne şi guvernanţi (1866-1916), Bucureşti, Editura Silex, 1994.
Manea, M., Proiectul Regatului Daciei în viziunea diplomaţiei europene în secolul al
XVIII-lea, în Studii şi Articole de Istorie, LIX, s.n., 1992, p. 31-41.
Marinescu, Beatrice, Great Britain and the Recognition of Romania’s State Independence
(1880), în Revue Roumaine d’Histoire, 15, 1976, 1, p. 71-79.
Marinescu, Beatrice, Rădulescu-Zoner, Ş., Rapoarte consulare inedite cu privire la
activitatea diplomatică de la Bucureşti în preajma şi în timpul războiului pentru
independenţa României, în Revista de Istorie, 30, 5, 1977, p. 829-842.
Mărieş, Stela, Abolirea jurisdicţiei consulare în România, parte integrantă a luptei pentru
independenţă naţională, în Revista de Istorie, 30, 1977, 1, p. 5-21.
Milin, Miodrag, Relaţiile politice româno-sârbe în epoca modernă, Bucureşti, Editura
Academiei, 1992.
Mureşan, C., Ecoul independenţei României în opinia publică internaţională, în vol.
Independenţa României (redactor responsabil Ştefan Pascu), Bucureşti, Editura
Academiei, 1977.
Orghidan, E., Consideraţii privind activitatea Locotenenţei Domneşti (februarie-mai
1866) pe plan economico-social), în Studii şi Articole de Istorie, S.N., LXII, 1995, p.
161.
Oţetea, Andrei, Înfiinţarea consulatelor franceze în Ţările Române, în Revista Istorică,
1932, p. 330.
Oţetea, Andrei, L’acord d’Osborne (9 aôut 1857), în Revue Roumaine d’Histoire, nr. 4, 1964,
p. 691-692, 695.
Platon, Al.F., Imaginea Franţei în Principatele Române; modalităţi de receptare (sec.
XVIII-XIX), în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie «A.D. Xenopol», XVIII,
1981.
Platon, Gh., Afirmarea suveranităţii României în preajma războiului din 1877-1878.
Mărturii din arhivele diplomatice ale Belgiei, în Studii şi materiale de istorie
modernă, V, 1975, p.137-188.
Platon, Gh., Despre programul naţional al revoluţiei de la 1821. 120 de ani de la revoluţia
naţională condusă de Tudor Vladimirescu, în Analele Ştiinţifice ale Universităţii
„Al.I. Cuza”, Istorie, Iaşi, tom XVII, 1971, fasc. 1, p. 15-30.
Platon, Gh., Franţa şi Principatele dunărene în epoca de constituire a naţiunii, de formare
a statului naţional român, în Cercetări Istorice, s.n., Iaşi, IX-X, 1978-1979.
Platon, Gh., Independenţa României (1877-1878). Dramatismul unui mare act naţional, în
Memoriile Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologie, seria IV, tom, XXII, 1997, p. 41-50.
Platon, Gh., Revoluţiile române de la 1821 şi 1848 şi problema independenţei naţionale.
Context naţional şi internaţional, în Românii în istoria universală, vol. I
(coordonatori I. Agrigoroaiei, Gh. Buzatu, V. Cristian), Iaşi, Universitatea „Al.I. Cuza”,
1986.
Platon, Gh., 1866 - începutul „revoluţiei pentru independenţă”. Ecouri în presa
europeană (I), în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie „A.D. Xenopol”, Iaşi,
XXI, 1984, p. 439-452.
Popescu, P.D., Dicţionar istoric: diplomaţi români în epoca modernă, în Studii şi Articole
de Istorie, S.N., LXII, 1995.
Porţeanu, Al., Preludii diplomatice ale independenţei, în Muzeul Naţional, IV, 1978.
Rădulescu-Valasoglu, Irina, Alexandru Ioan Cuza şi politica europeană, Bucureşti, Editura
Academiei, 1974.
România în războiul de independenţă (1877-1878), (coordonator principal Ioan Coman),
Bucureşti, 1977.
Russu, V., Constituţia de la 1866 şi ideea de independenţă, în Analele Ştiinţifice ale
Universităţii „Al.I. Cuza”, Iaşi, tom. XXII, secţ. III-a, Istorie, 1976, p. 11-18
Russu, V., Cauzele luptelor politice dintre grupările liberale şi conservatoare în anii
instabilităţii guvernamentale şi parlamentare (1866-1871), în Cercetări Istorice,
S.N., IX-X, 1978-1979.
Russu, V., Instituirea şi organizarea regimului politic al burgheziei şi moşierimii
(februarie-iunie 1866), în Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”,
Iaşi, Istorie, XVI, 1972, fasc. 2, p. 135-155.
Russu, V., „Monstruasa coaliţie” şi detronarea lui Alexandru I. Cuza, în vol. Cuza Vodă.
In Memoriam, Iaşi, 1973.
Russu, V.M., Cliveti, Gh., Drumul spre independenţă (1856-1877), în Românii în istoria
Scurtu, I., Bulei, I., Democraţia la români, 1866-1938, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990.
Stan, Apostol, Grupări şi curente politice în România între Unire şi Independenţă (1859-
1877), Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979.
Stan, Apostol, Independenţa statală în gândirea şi practica politică a anilor 1859-1877, în
Revista de Istorie, 28, 1875, 10.
Stoean, Gh.D., Pană, I.Gh., Epopeea independenţei României, Cluj-Napoca, Editura Dacia,
1977.
Sturdza, D.A., Însemnătatea europeană a realizării definitive a dorinţelor rostite de
Divanurile ad-hoc în 7/19 şi 9/21 octombrie 1857, în ARMSI, s.II, tom. XXXIV,
1911-1912.
Şendrulescu, Gh., Încheierea tratativelor duse de guvernul român pentru răscumpărarea
căilor ferate de la Societatea acţionarilor drumurilor de fier din România, în
Analele Universităţii Bucureşti. Istorie, XXII, 1973, 2, p. 63-80.
Şendrulescu, Gh., Tratativele duse de guvernul român pentru răscumpărarea căilor
ferate de la Societatea acţionarilor drumurilor de fier din România în a doua
jumătate a anului 1879, în Analele Universităţii Bucureşti. Istorie, XXI, 1972, 1, p.
127-140.
Şendrulescu, I.Gh., Evoluţia ideii de independenţă la români între anii 1821-1877, în
Carpica, IX, 1977.
Ştefănescu, L., Valenţe naţionale şi internaţionale ale proclamării independenţei de stat a
României la 9 mai 1877, în Carpica, IX, 1977, p. 112-120.
Ştefănescu, Şt., La Romanité – facteur d’indentité et d’intégration du peuple roumain
dans la civilisation européenne, în vol. In Honorem emeritae Ligiae Bârzu.
Timpul Istoriei. I. Memorie şi patrimoniu/Le temps de l’histoire. I. Mémoire et
patrimoine (vol. îngrijit de Miron Ciho, Vlad Nistor, Daniela Zaharia), Bucureşti,
Universitatea Bucureşti, Facultatea de Istorie, Centrul de istorie comparată a societăţilor
antice, 1997.
Timofte, Mihai, România la 1870-1871. Monarhie sau republică (Studiu de caz asupra
scenei politice interne şi internaţionale), Iaşi, 1996.
Vasilescu, Anca, Recunoaşterea independenţei României de către Italia, în Muzeul
Naţional, IV, 1978, p. 591-595.
Velichi, C.N., La Roumanie et le mouvement révolutionnaire bulgare de libération
nationale (1850-1878), Bucureşti, Editura Academiei, 1878.
Velichi, C.N., Răscoala antiotomană bulgară din aprilie 1876, în Revista de Istorie, 29, 3,
1976, p. 373-394.
Velichi, C.N., Relaţiile româno-turce în perioada februarie-iulie 1866. Înfiinţarea
Comitetului central secret bulgar la Bucureşti şi legăturile acestuia cu guvernul
român, în Studii. Revistă de istorie, 16, 4, 1963, p. 843-866.
Velichi, C.N., România în sud-estul Europei (1800-1912), în vol. România în sud-estul
Europei, Bucureşti, Editura Politică, 1979.
Velichi, C.N., România şi mişcarea de eliberare a popoarelor din Balcani (1866-1876), în
Revista Arhivelor, 54, 1, 1977, p. 47-53.
Velichi, C.N., România şi renaşterea bulgară, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
1980.
Vitcu, D., Personalitatea şi epoca lui Alexandru I. Cuza în viziunea contemporanilor din
lumea nouă, în Românii în istoria universală, vol. I (coordonatori I. Agrigoroaiei,
Gh. Buzatu, V. Cristian), Iaşi, Universitatea „Al.I. Cuza”, 1986, p. 258-268.
Vlad, Radu-Dan, Consideraţii asupra structurii capitalului în România, 1864-1878, în
Revista Istorică, s.n., 4, 1993, 3-4.
Xenopol, A.D., Domnia lui Cuza Vodă, vol. II, Iaşi, 1903.
Zaharia, D., Politica externă a României în anii 1876-1877, oglindită în actele diplomatice
ale Agenţiei italiene din Bucureşti, în Carpica, IX, 1977.
Zane, G., Probleme de economie financiară în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza,
în vol. Cuza Vodă. In Memoriam, Iaşi, 1973.
NEAMUL CANCICOV ÎN DATE ISTORICE, GENEALOGICE ŞI
ICONOGRAFICE
Elena Ungureanu
Aşadar, Cancicov! Iată-ne în faţa unui patronim care, dacă sub aspect
fonematic nu se înscrie în cele cu sufixe specific româneşti, a fost însă purtat cu multă
demnitate de o pleiadă de figuri remarcabile pe scena social-politică şi culturală a
României din veacurile XIX-XX. Este îndeobşte cunoscut că după anul 1989 s-a scris
relativ mult despre principalii protagonişti ai acestei familii – Elena, Mircea, Georgeta
sau Vasile Cancicov – în timp ce alţi membri au trecut aproape neobservaţi, deşi în
diferite perioade s-au remarcat printr-o prezenţă activă în viaţa social-politică locală şi
chiar naţională.
O asemenea realitate ne-a condus la ideea unei prezentări de ansamblu a
acestui neam, sintetizând datele celor despre care s-a mai scris, dar completându-le şi
cu unele informaţii mai puţin cunoscute şi dezvoltând într-o mai mare măsură pe cele
despre alţi membri – informaţii care au şi o consistentă încărcătură inedită, ca rezultat
al unei cercetări şi investigări minuţioase a surselor documentare, dar şi a unor
mărturii ale celor din anturajul familiei ce au mai putut fi găsiţi în viaţă.
Pentru o redare cronologică şi cât mai fidelă a informaţiilor, vom respecta
succesiunea genealogică a familiei pe care am reprodus-o pe baza surselor
documentare.
1. Alexandru T. Cancicov
Originea primilor Cancicovi pe aceste meleaguri trebuie căutată în judeţul
Neamţ, întrucât cel de care ne ocupăm îl aflăm în unii din anii de la jumătatea
veacului al XIX-lea în comuna Dăneşti.
Puţine informaţii s-au păstrat despre cel care a fost bunicul binecunoscutului
Mircea Cancicov şi al fraţilor săi, iar una din cele de care beneficiem, pe cât este de
tranşantă, pe atât este şi de tendenţioasă. Aceasta rezultă dintr-un articol adresat lui
Mircea Cancicov, publicat în ziarul Curentul Bacăului în anul 1929, sub semnătura lui
I. I. Stoican, din care redăm următorul fragment: „Unii şi-aduc aminte de o colibă în
mijlocul unei grădini de zarzavat, de un omuleţ roşcovan şi-ndesat, care purta brâu lat şi
şalvari şi care toată ziulica uda ridichile şi prazul. Acest om brav, se spune, era bunicul
d-tale, care n-a fost vinovat nici de unele tragedii care au urmat în familia lui mai
târziu”1. Se referea desigur, la tragicul accident în care murise Vasile Cancicov, unchiul
lui Mircea împreună cu soţia sa, Augusta, copiii rămânând orfani de ambii părinţi. Din
cele relatate despre aspectul îmbrăcămintei, dar şi din fonologia patronimică se poate
deduce naţionalitatea bulgară a acestuia, ca să nu mai accentuăm şi cu faptul că
grădinăritul reprezenta o ocupaţie predilectă a acestui popor. Grădinăritul pe care îl
1 I.I. Stoican, Ploşniţa de aur, în Curentul Bacăului, an I, nr. 6, 3 august 1929, p. 1.
practica Alexandru Cancicov poate fi localizat pe Valea Siretului, întrucât soţia sa,
Maria, era din satul Schineni, din actuala comună Săuceşti, aşa cum o aflăm şi în anul
1886, după decesul soţului său. Pledează în faţa acestor argumente şi faptul că un
asemenea loc în care se practica grădinăritul din apropierea satului Schineni este
cunoscut şi astăzi în conştiinţa publică sub toponimul „La bulgărie”.
2. Theodor Al. Cancicov
Este primul din cei trei copii ai lui Alexandru Cancicov şi care s-a născut în
oraşul Piatra Neamţ în anul 18452. Din puţinele informaţii găsite în registrele de stare
civilă ale Primăriei Bacău, rezultă că era funcţionar al acestei instituţii, în jurul anului
1890 ocupând chiar şi funcţia de secretar3.
În anul 1871 s-a căsătorit cu Raluca, în vârstă de 18 ani (fiica funcţionarului
Ion Stanciu)4 şi care va deveni o bună mamă, dând naştere la şase copii, de a căror
educaţie se va preocupa îndeaproape, nepermiţându-şi altceva decât condiţia de
casnică5. De pregătirea copiilor pentru viaţă nu va fi mai prejos nici soţul ei, Theodor
Cancicov, care împreună cu trei din pruncii săi – Elena, Vasile şi Alexandru – vor fi
printre primii ctitori ai Bibliotecii „C. Sturza” din Bacău, inaugurată în anul 18936.
În imaginea alăturată, Raluca Cancicov cu doi din fiii săi, Mircea şi Margareta-Teodora, în
curtea casei, la 2 septembrie 1913.
3. Vasile Al. Cancicov

Al doilea fiu al soţilor Alexandru şi Maria Cancicov s-a născut în anul 18477.
A avut o proprietate (casă şi teren) în str. Cetatea Albă Nr. 6 din Bacău (azi str. Ana
Ipătescu). Soţia sa, Augusta, fiică a lui Nicolai Nichitachi din Bacău, era mai tânără
cu 11 ani decât el8 (se născuse în anul 1858) şi a dat viaţă la şase copii, ultimul
născându-se în anul 1884.
După cum rezultă din actele de stare civilă, la naşterea primului copil, a
Aureliei, Augusta avea doar 19 ani, iar în anul 1897 ambii soţi nu mai erau în viaţă,
fapt ce evidenţiază că mama copiilor murise înainte de a împlini vârsta de 39 de ani,
iar tatăl, înaintea împlinirii vârstei de 50 de ani9. La această tragedie făcuse aluzie şi
ziaristul I.I. Stoican în amintitul articol din Curentul Bacăului, probabil în urma unui
accident casnic (incendiu, asfixiere etc.) fapt ce se deduce dintr-o relatare a Aureliei
ce o va face mai târziu, prin care arăta că a rămas sărmană şi fără nici un bun
imobiliar.
4. Anghelina Al. Cancicov
2 An rezultat din actele de naştere ale fiilor săi.
3 Gr. Grigorovici, Bacăul din trecut şi de azi, Bacău, 1933, p. 110.
4 Arhivele Naţionale Bacău, fond Primăria Bacău, Starea civilă, d. 48/1871, f. 48.
5 Vezi fig. anexată în care apare alături de Mircea şi Margareta-Teodora , doi din fiii săi.
6 Marilena Donea, Ioan Lazăr Paraschiv, Radu Stoian, Biblioteca Publică Bacău, Centenar 1893-1993,
Bacău, 1993, p. 49.

7 Arhivele Naţionale Bacău, Colecţia Registre de Stare Civilă, d. 74/1874, f. 41. (An dedus, fiind martor).
8 Ibidem, d. 139/1882, f. 8.
9 Arhivele Naţionale Bucureşti, fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, d. 70/1898, f. 151.
Era cel de al treilea şi ultimul copil al lui Alexandru T. Cancicov şi al soţiei
sale Maria. Anghelina văzuse lumina zilei la 18 martie 1861 în comuna Dăneşti
judeţul Neamţ10, fapt ce dovedeşte că primii Cancicovi îşi aveau obârşia şi primele
proprietăţi în acel teritoriu, după care s-au extins şi în judeţul Bacău prin alianţe
matrimoniale. În anul 1886, la vârsta de 25 de ani, se va căsători cu Alexandru
Vernier11, născut în comuna Bârsăneşti, judeţul Bacău, la 17 martie 1861, fierar de
profesie şi domiciliat în Bacău.
5. Ileana Th. Cancicov
A fost prima din cei şase copii ai familiei Theodor şi Raluca Cancicov, văzând
lumina zilei la 29 septembrie 187212, în str. Justiţiei Nr. 153, azi str. Vasile
Alecsandri.
Între anii 1894-1897, cu o bursă din Fondul Adamachi, a urmat cursurile
Facultăţii de Ştiinţe din Iaşi, după care este numită inspector în Ministerul Culturii şi
Instrucţiunii Publice pentru şcolile private de fete din ţară, funcţie pe care o ocupă
până în anul 1905.
De pe această poziţie contribuie la dezvoltarea reţelei grădinilor de copii în
baza Legii şi Regulamentului din anul 1896, iniţiate de ministrul Petru Poni şi
susţinute în Parlament prin Expunerea de motive a lui Spiru Haret. În acest context,
Elena Cancicov a ajutat şi la înfiinţarea în anul 1905 a primei grădini de copii
particulare din oraşul Bacău.
Între anii 1905-1910 o găsim profesoară la Externatul de Fete Nr. 1 din
Craiova, iar între 1910-1916, profesoară la Azilul „Elena Doamna” din Bucureşti.
Odată cu intrarea României în război, la jumătatea lunii august 1916, se înscrie
voluntară ca soră de caritate a Crucii Roşii din România, lucrând sub conducerea
Clotildei Averescu la Spitalul militar de răniţi Nr. 360 „Regina Maria”, din Bucureşti.
La retragerea spitalului spre Moldova se îmbolnăveşte de febră recurentă, găsindu-şi
sfârşitul la 21 ianuarie 1917. A fost înhumată în Cimitirul Eternitatea din Iaşi. Pentru
meritele sale profesionale ca şi pentru dăruirea sufletească a primit importante
distincţii şi medalii, inclusiv post-mortem13.
Mormântul Elenei Cancicov, eroină a primului război mondial, împreună cu al altei

familii (Fam. Citirigă), aflat în Cimitirul Eternitatea din Iaşi (Monumentul aflat în plan central).
6. Vasile Th. Cancicov

S-a născut în locuinţa din str. Justiţiei nr. 153, la 16 octombrie 187314, pe când
mama avea 22 ani, iar tatăl 28 ani. După studiile primare efectuate în Bacău, îşi
continuă studiile liceale la Iaşi, iar cele universitare la Bucureşti. În anul 1894, ca
10 Arhivele Naţionale Bacău, fond Registre Stare Civilă, d. 162/1886, f. 123.
11 Ibidem.
12 Arhivele Naţionale Bacău, fond.cit., d. 55/1872, f. 339.
13 Detalii despre viaţa şi activitatea sa, vezi Elena Ungureanu, Elena Cancicov – o eroină a oraşului
Bacău din primul război mondial, în Carpica, vol. XXXII/2003, p. 152-155.

14 Arhivele Naţionale Bacău, fond cit., d. 64/1873, f. 337
student, este unul din protagoniştii puternicelor manifestaţii studenţeşti împotriva
verdictului dat la Cluj de către autorităţile austro-ungare împotriva conducătorilor
mişcării memorandiste, care fuseseră condamnaţi la ani grei de închisoare15.
Ca membru al Partidului Conservator-Democrat condus de Take Ionescu, în
anul 1899 devine deputat în Cameră din partea acestei formaţiuni politice. Într-o
perioadă în care în cercurile politice europene se dezbătea problema rezolvării
diferendelor dintre state pe bază de arbitraj (problemă ce anticipa cu mai mulţi ani
viitorul Pact Briand-Kellog, semnat în 1928 şi care va fi tot un fiasco), va reprezenta
Parlamentul României la conferinţele de la Viena (1903), Londra (1906) şi Berlin
(1908). În urma dezbaterilor sterile pe această temă va ajunge la concluzia că realizarea
unui Tribunal Internaţional de Arbitraj nu ar fi mai mult decât o himeră, într-o Europă în
care o ţară ca Germania „sfidează prin puterea ei militară lumea întreagă”16.
Atunci când a sosit timpul deciziei României de a intra în război, este alături de
Take Ionescu – vehement susţinător al alianţei cu ţările care luptau împotriva Puterilor
Centrale – dar va avea ghinionul ca ocupaţia germană asupra Capitalei să îl surprindă
grav bolnav, fiind considerat ostatec de război timp de 288 de zile, egal împărţite în
trei localităţi: 96 de zile în arest celular la „Imperial” alături de C. Rădulescu-Motru,
96 la Spitalul Colţea şi 96 cu domiciliu forţat în Roşiorii de Vede în calitate de
prizonier politic civil. Redăm o părticică din modul cum va consemna în jurnalul său
zilnic acest din urmă episod al reţinerii sale ca ostatec, anume ordinul guvernatorului
militar german al Capitalei, generalul de infanterie Tülff von Tschepe: „Ridicându-se
calitatea de ostatic în baza Ordonanţei mele din 9 mai 1917, cu nr. 6953, dată în
România ocupată, lui Vasile Cancicov, avocat şi fost membru al parlamentului,
locuind în Bucureşti, Şoseaua Bonaparte nr. 10, ordon ca pe timpul cât va dura
războiul să locuiască la Roşiorii de Vede unde îi dau domiciliu forţat”17.
Acele vremuri de coşmar pentru întreaga naţiune le descrie cu multă
amărăciune sufletească în jurnalul său ce acoperă perioada 13 august 1916-31
decembrie 1918, cuprins în două volume ce însumează 600 de pagini, sub titlul
Impresiuni şi păreri personale din timpul războiului României, publicate în 1921
la Editura Universul din Bucureşti.
Impresiile sale dezvăluie profilul unui analist politic lucid şi pertinent, capabil
să selecteze cele mai pregnante aspecte ale vieţii politice şi economico-sociale
specifice unui regim de ocupaţie, evidenţiind moralitatea caracterelor tari, ca şi pe cea
a trepăduşilor şi laşilor ce hălăduiau în compania ocupanţilor.
La 1 iunie 1931 când omul politic şi memorialistul Vasile Cancicov a trecut în
nefiinţă, printre cei ce îi vor omagia memoria va fi şi băcăoanul nostru Grigore
Tabacaru, slăvindu-l pentru că „în numele românismului” s-a alăturat împreună cu
Take Ionescu celor care avuseseră un cuvânt hotărâtor în intrarea României în război
15 Gh. Pătrar, Vasile Th. Cancicov (I), în ziarul Viaţa băcăoană, nr. 28/2-8 feb. 1995.
16
Ibidem.
17 V. Cancicov, Impresiuni şi păreri personale din timpul războiului României, Bucureşti, Societatea
Universul, 1921, vol. II, p. 65-66.
alături de Antantă, anume Ionel Brătianu şi Nicolae Iorga18.
Vasile Cancicov cu soţia (în stânga) şi fratele său Mircea (în dreapta), cu o nepoată, în Piaţa
Panteonului nr. 11 din Paris, la o cafenea, în ziua de 18 iunie 1926.
Printre distincţiile ce i s-au acordat este şi „Răsplata Muncii pentru Învăţământ,

cls. I, acordată prin Decretul regal nr. 4009/20 mai 1913, ca o recunoaştere a activităţii
sale didactice la Şcoala Privată Superioară de Ştiinţe de Stat din Bucureşti”19.
7. Alexandru Th. Cancicov
S-a născut în Bacău, în str. Catolică nr. 7 (azi, str. Bucovinei) la 1 mai 187620,
fiind al treilea copil al familiei Theodor şi Raluca Cancicov, când aceştia aveau 31 şi
respectiv, 23 ani. În acest stadiu al investigaţiilor noastre nu mai deţinem nici o altă
informaţie despre viaţa şi activitatea acestui personaj. În una din mărturiile
iconografice îl vedem cum arăta la vârsta de 50 de ani alături de fraţii săi Vasile şi
August, aflaţi în vizită, în ziua de 8 septembrie 1926, la cel din urmă, care în calitate
de ofiţer era detaşat la o unitate militară din Piteşti (vezi fig. de mai jos).
8. August Th. Cancicov
S-a născut în Bacău, în str. Justiţiei nr. 24 (azi, str. Vasile Alecsandri), la 11
decembrie 187721, fiind al patrulea fiu al familiei Theodor şi Raluca Cancicov. După
absolvirea liceului, a îmbrăţişat cariera militară, parcurgând ierarhia până la gradele
de ofiţer superior. Stabilindu-se în oraşul Galaţi, a cunoscut o femeie, pe nume
Nataliţa, care avea doi băieţi dintr-o căsătorie anterioară şi care se vor stabili ulterior
în oraşul Bârlad22.
În imaginea alăturată, de la stânga la dreapta, fraţii Vasile, Alexandru şi August Cancicov, la

Piteşti, în ziua de 8 sept. 1926.
9. Mircea Th. Cancicov

S-a născut în oraşul Bacău la 24 august 1884, în str. Bacău-Ocna nr. 29 (azi,
str. Oituz)23, fiind al cincilea fiu al soţilor Theodor şi Raluca Cancicov. Clasele
primare le-a urmat la Şcoala nr. 3 de Băieţi din Bacău (azi, Şcoala nr. 18 „Spiru
Harert”), între anii 1891 şi 1895, după care urmează şi absolvă Liceul Ferdinand I în
anul 1903. Continuă studiile la Facultatea de Drept din Bucureşti, luând licenţa în
anul 1907.
Între anii 1907 şi 1934 practică avocatura în cadrul Baroului Bacău, iar în 1932
i se încredinţează preşidenţia Partidului Liberal din localitate24. La 25 iulie 1926 se
18 Ziarul Bacăul, nr. 171/1 iunie 1931, p. 1.
19 Monitorul Oficial Nr. 47/2 iunie 1913, p. 2089.
20 Arhivele Naţionale Bacău, fond cit., d. 91/1876, f. 171.
21 Ibidem, d. 98/1877, f. 379.
22 Cf. informaţiei dată de d-na Ancuţa Citirigă din Iaşi.
23 Arhivele Naţionale Bacău, d. 148/1884, f. 323.
24 Detalii despre activitatea profesională şi politică a lui Mircea Cancicov vezi în următoarele materiale:
Vilică Munteanu, Un fiu al Bacăului: Mircea Cancicov, în Carpica, XXIV, 1993, p. 239-242; Jean
căsătoreşte cu Georgeta, în vârstă de 27 ani, fiica lui Petre Jurgea-Negrileşti. Mariajul
s-a încununat cu nunta de la conacul familiei Jurgea din Poeni (vezi imaginea de mai
jos), sat aflat atunci în comuna Godineşti, iar azi în com. Parincea, jud. Bacău. Aşa
cum se specifică în înscrisul de pe verso-ul imaginii, petrecerea s-a limitat la un cadru
de familie restrâns25.
Credem că este spre delectarea cititorului încercarea de a pătrunde în
intimitatea modului cum Georgeta Jurgea l-a cunoscut pe viitorul său soţ, conform
confesiunii ce o făcea mareşalului Antonescu şi suitei sale la cina de seară, în calitatea
sa de amfitrioană la conacul de la Gioseni, unde timp de 4 luni din primăvara şi vara
anului 1944 s-a aflat Comandamentul Armatei Române.
Poeni, 25 iulie 1926. Imagine de nuntă. În centru, mireasa Georgeta în costum naţional (ca şi
nuntaşele) şi mirele, Mircea Cancicov, în frac.
„Mama, care era o mare artistă - povesteşte Georgeta Cancicov -, pe cât era de
cheltuitoare, îşi ipotecase moşiile şi nu mai ştia cum să se descurce cu creditorii.
Atunci cineva îi recomandă pe Mircea Cancicov, pe atunci un tânăr avocat la baroul
din Bacău şi care deja îşi crease oarecare faimă. Câştigase câteva mari procese. Mama
primeşte sugestia şi-l invită la Poeni. Era o iarnă straşnică, cu un omăt cât casa. Ziua
era minunată, aşa cum sunt zilele însorite pe vreme geroasă, când se face chiciură pe
mustăţile şi sprâncenele oamenilor şi-ţi îngheaţă aerul care-l sufli din gură.
Mama mă trimite pe mine să-l iau de la gară (Răcăciuni-n.n.) cu sania. Pun să-
mi înhame roibii mei odihniţi şi singură o pornesc la drum. Păi este o bucată bună de
mers de la conac la gară ... câţiva km., 10-14, nu pot fi sigură. Când ajung la gară,
trenul sosise. Nu-l cunoscusem pe Mircea, dar era cu neputinţă să nu-mi dau seama că
el era ... Închipuiţivă un tânăr elegant, înfăşurat într-un palton de oraş, cu o fudulie de
guler de blană la gât şi pe cap o pălărie cum era la modă, de fetru gros şi lucios,
aşezată pe vârful capului şi cu ochelarii prinşi la rădăcina nasului!
Când l-am văzut aşa de zgribulit, cât pe-aci să mă pufnească râsul. Se plimba
în spatele gării să nu îngheţe de tot, săracul. Opresc sania. Vine la mine foarte
ceremonios, aşa cum e el de felul lui, şi se prezintă. Îmi cer scuze că l-am făcut să
aştepte şi-l poftesc în sanie, arătându-i cum să se strecoare sub şubele din spate, iau
hăţurile strâns, un şfichi cailor, şi o pornesc din loc într-un galop nebun.
Caii parcă zburau pe deasupra omătului, zvârlind pulbere de zăpadă, care
scânteia ca o puzderie de diamante în soare. După ce mă aştern bine la drum, întorc
capul către Mircea să văd ce efect i-a făcut pornirea asta din loc direct la galop, marea
mea specialitate cu roibii mei. Când colo, ce să vedeţi? Sania – goală! Unde-i Mircea?
A sărit din sanie? Ce s-a întâmplat cu el? Întorc caii şi mân nebuneşte pe drum înapoi.
Când mă apropiam de gară, îl văd pe el încă scuturându-se de zăpada în care
fusese zvârlit. Îl ajutau ceferiştii. El îşi ascundea furia într-o demnitate de lord
Ciută, Mircea Cancicov – concitadinul nostru, în Carpica, vol. XXVI/2, 1997, p. 165-167.
25În notiţa de pe verso-ul fotografiei se consemnează astfel: „25 iulie 1926, Poeni. Aici se vede toată
lumea care a fost la nuntă, afară de Tilică şi fotograf”.
ultragiat. Îl pierdusem din sanie la pornirea mea nebunească: fusese dat peste cap în
troianul de zăpadă din spatele gării. Întâmplarea aceasta atâta l-a impresionat pe
Mircea, că m-a cerut în căsătorie.
Iaca, să vedeţi ce ţi-i cu soarta omului. Dar faptul curios este acesta că eu, din
clipa în care mama mi-a spus că vine Cancicov şi să mă duc să-l iau de la gară, am
avut un simţământ ciudat. „Hait”, mi-am zis. „Nu mai scap, cu ăsta mă mărit”
Presentimentul acesta l-am avut foarte limpede”26.
Georgeta şi Mircea Cancicov la Nisa, pe Coasta de Azur, la 1 ianuarie 1927. Aici petrecuseră
revelionul.
Familia Mircea şi Georgeta Cancicov nu a avut copii. A lăsat însă posterităţii

bunuri materiale şi spirituale de incontestabilă valoare, atât în plan local cât şi în cel
naţional. Autoare a mai multor volume de proză ale căror esenţă constă în ilustrarea
sentimentală a diverselor ipostaze întâlnite în viaţa satului cu care s-a identificat
(Moldovenii, Poeni, Dealul Perjilor, Amurg, Pustiuri ş.a.), scriitoarea avea să fie
surprinsă de George Călinescu, astfel: „Îndemânarea la scris a autoarei este învederată
şi impresia generală e de ceva care depăşeşte cu mult realitatea. E un realism fantastic,
demonic, de un sălbatic humor (...). Talentul scriitoarei se revelă însă în siguranţa
cuvântului care defineşte”27.
Viaţa de la ţară a constituit pentru Georgeta Cancicov nu numai suport de
inspiraţie pentru romanele sale, ci şi un fel propriu de a fi al celui de sine, eliberat de
moda şi eticheta strict orăşenească, fapt ce se evidenţiază şi din plăcerea de a se
îmbrăca în costum naţional, chiar şi în postura de mireasă.
Cu nimic mai prejos, ci dimpotrivă, pe măsura şi la nivelul misiunilor sale au
fost calităţile şi prezenţele soţului său, Mircea Cancicov, în viaţa comunităţii,
implicându-se direct în transformarea Bacăului într-un oraş modern, la standardele
perioadei interbelice. Ocupând, cu unele intermitenţe, timp de aproape şapte ani, între
1934 şi 1941, importante funcţii guvernamentale precum cele de subsecretar şi
secretar de stat sau ministru la finanţe, agricultură şi domenii, la Ministerul
Comerţului Exterior sau al Economiei Naţionale, nu va manifesta nici o clipă
dezinteresul faţă de problemele urbei natale sau ale judeţului, ci dimpotrivă.
Georgeta Mircea Cancicov
Scriitoare şi şefă a spitalelor de campanie ale Patronajului, din Moldova şi Basarabia.
Tocmai în aceşti ani Bacăul s-a înzestrat cu unele edificii cu care ne mândrim
şi azi, de ale căror existenţă se leagă strâns personalitatea lui Mircea Cancicov. Dintre
acestea amintim: sediul Asigurărilor Sociale (azi Policlinica Veche); Administraţia
26 George Magherescu, Adevărul despre mareşalul Antonescu, vol. III, Bucureşti, Editura Păunescu,
1991, p. 102-104.
27 G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti, Editura Minerva,
1982, p. 935.
Financiară (azi, Poşta Centrală); Liceul „Vasile Alecsandri”; Şcoala nr. 4 (azi, Şcoala
Georgeta Mircea Cancicov); Şcoala nr. 6 din Cartierul C.F.R. ş.a.28. Lucrările Şcolii
nr. 4 de pe Câmpul Poştei fuseseră inaugurate în anul 1935 în prezenţa lui Mireca
Cancicov, iar stadiul graficului construcţiei a fost urmărit de el prin alte două vizite ce
le-a efectuat în 1937, când Eufrosina Frunză, directoarea şcolii (care până atunci
funcţiona în alt local) îi adresa omagiile sale în numele cadrelor didactice şi al
locuitorilor pentru sprijinul acordat, cu speranţa că acesta se va da în continuare până
la finalizarea construcţiei29. În anul 1939, când au fost finalizate lucrările acestui
obiectiv, i s-a dat numele de Grupul Şcolar Primar nr. 4 „Profesoara Elena Cancicov
(vezi imaginea alăturată) în memoria surorii lui Mircea Cancicov, eroină a primului
război mondial, decedată la Iaşi în luna ianuarie 1917.
Grupul Şcolar Primar nr. 4 „Profesoara Elena Cancicov” (aşa cum se prezintă prin firma de pe
frontispiciu), la fiunalizarea lucrărilor în anul 1939 (imagine reprodusă după fotografia aflată în
colecţia col.r. Vasile Oglan din Bacău
Un sprijin financiar consistent de 960.000 lei va veni din partea Ministerului

Finanţelor în vederea restaurării Bisericii din Borzeşti, fapt pentru care Mircea
Cancicov va fi receptat în conştiinţa publică drept al doilea ei ctitor, întrucât „a
urmărit ca acest monument istoric să capete întreaga splendoare la care are dreptul”30.
De asemenea, în timpul ministeriatului şi cu contribuţia lui directă s-a înălţat Biserica
„Sf. Gheorghe” din cartierul C.F.R. Calitatea sa de ctitor se manifestase încă din anul
1934, când cu resurse proprii a înălţat Biserica „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, cu
destinaţia de a folosi închinăciunii bolnavilor din spital şi vizitatorilor acestora.
Sprijinul pe care l-a dat instituţiilor ecleziastice nu a rămas fără recunoştinţa
înalţilor slujitori ai acestora. În acest sens cităm un fragment din scrisoarea de răspuns
la felicitarea pe care ministrul Cancicov i-o adresase patriarhului Miron Cristea, în
calitate de şef al guvernului, cu prilejul Anului Nou 1938: „Profit de ocazie a-ţi
mulţumi pentru tot sprijinul puternic material, ce l-ai dat bisericii ca ministru de
finanţe: curbe şterse (datorii-n.n.), 1006 posturi noi, pensiunea ardelenilor şi multe
altele, neuitând nici de salvarea spitalului brâncovenesc. Fie-ţi ca răsplată mângâierea
că toţi care ţi-au cunoscut activitatea, te apreciază şi însoţesc cu o adâncă stimă. Cu
binecuvântări, Miron, patriarh”.
Iar dacă azi municipiul Bacău dispune de un frumos parc central, trasat şi
plantat în anul 1936, aceasta se datorează tot lui Mircea Cancicov, fapt pentru care
edilii oraşului iau atribuit (abia) după anul 1990 binemeritata denumire de „Parcul
central Mircea Cancicov”.
Prin instaurarea în anul 1945 a regimului stalinist, sub presiunea ocupaţiei
sovietice şi a intervenţiei directe a ministrului de externe bolşevic, Vâşinski, lui
Mircea Cancicov i s-a hărăzit aceeaşi soartă la care aveau să fie supuse elitele politice,
28 Gustav Niculescu, Elena Ţarălungă, Evocarea ctitorilor, în ziarul Agora din 15 februarie 2001.
29
Vezi ziarul Moldova, 11 iulie şi 26 decembrie 1937.
30 Ziarul Curentul Bacăului, luni 14 august 1939, p. 1.
militare şi unele figuri reprezentative ale intelectualităţii româneşti: ani grei de
temniţă, de tortură şi umilinţă, ca mijloc de răzbunare al comisarilor cominternişti,
care luându-şi şi nume româneşti pentru a-şi ascunde identitatea, vor ocupa funcţiile
cheie din toate domeniile vieţii politice şi social-economice ale ţării.
Mircea Cancicov (în dreapta imaginii) şi cu un alt frate al său, în anul 1913, la
cafeneaua turcească Aziyade din Bacău, cu tichii pe cap şi stând pe blănuri, după obiceiul
islamic.
În luna septembrie 1946, la vârsta de 62 ani, Mircea Cancicov a fost judecat şi

condamnat la 25 de ani de detenţie, găsindu-şi tragicul sfârşit după 12 ani, în 1958, ca
şi majoritatea celor ce i-au împărtăşit aceeaşi soartă. Actul de acuzare s-a
„fundamentat” doar pe „vina” de a fi fost de mai multe ori ministru în „regimul
burghezo-moşieresc” şi mai ales ca ministru al economiei în anul 1940 când, la 4
decembrie, semnase acordul economic cu Germania, considerat de către el a fi fost
favorabil României, deşi în esenţa sa era o accentuare a celui semnat în 23 martie
1939 de către ministrul de atunci al Economiei Naţionale, Ion Bujoiu31.
Aşa cum prezintă faptele George Magherescu în lucrarea sa, în noile condiţii
de după 1944 şi mai ales cele din timpul procesului, Mircea Cancicov trăia într-o
lume utopică, fiind un idealist optimist, sperând că ruşii vor fi obligaţi a respecta
dreptul internaţional şi Convenţia de Armistiţiu conform adevărului şi dreptăţii că el
nu îndeplinise în timpul războiului nici o funcţie în stat, fusese doar un simplu
particular, şi ca atare, era victima unei erori judiciare32.
Numai că n-a fost să fie aşa ... Stalinismul nu avea astfel de scrupule. A fost
mai întâi închis în arestul tribunalului, dus apoi la închisoarea Văcăreşti şi la Spitalul
Militar, după care a fost întemniţat la Râmnicu Sărat unde şi-a găsit sfârşitul. Acesta a
fost destinul omului politic a cărui activitate îi fusese apreciată şi pe plan internaţional,
fiind decorat de Republica Franceză cu Ordinul „Legiunea de Onoare”.
10. Teodora Margareta Cancicov
A fost al şaselea copil şi ultimul al familiei Theodor şi Raluca Cancicov. S-a
născut la 12 septembrie 1888, în locuinţa din str. Justiţiei nr. 2 (azi, str. Vasile
Alecsandri), la vârsta când mama avea 35 de ani, iar tatăl 43 ani33.
După terminarea studiilor universitare se stabileşte în Galaţi unde va fi
farmacistă şi proprietară a Farmaciei „Coroana de Aur”, situată pe str. Portului nr. 75.
Nefiind niciodată căsătorită, a locuit în unul din apartamentele de la etajul farmaciei
(decorat cu covoare româneşti), alături de cel al doctoriţei Alexandrina Kozlovschi,
colaboratoarea sa34. În perioada mai-iulie 1926 (până la căsătoria fratelui ei Mircea),
31 A. Niri, Istoricul unui tratat înrobitor (Tratatul economic româno-german din martie 1939), Ed.
Ştiinţifică, Buc., 1965, p. 204, 297-298.

32 George Magherescu, op.cit., p. 346-347.
34 Unele intimităţi de familie ne-au fost redate de către d-na Anca Citirigă din Iaşi, nepoata doctoriţei
Kozlovschi, căreia îi mulţumim şi pe această cale.
se afla la un curs la Paris, aşa cum rezultă din corespondenţa purtată cu mama sa.
Teodora-Margareta Cancicov, aşa cum arăta ca studentă în anul 1913 şi la farmacia sa din
Galaţi, unde apare împreună cu doctoriţa Kozlovschi.
În baza puţinelor date de care dispunem, redăm succint filiaţia de pe Vasile Al.
Cancicov, întrucât, după câte se pare, cel de al treilea urmaş al familiei Alexandru şi
Maria Cancicov, respectiv Anghelina, nu a avut succesori.
11. Aurelia V. Cancicov
A fost primul copil al familiei Vasile şi Augustina Cancicov şi s-a născut la 24
iulie 1877 în casa părinţilor din str. Vulturii nr. 290 (azi, str. Energiei), când mama
avea 19 ani, iar tatăl, 30 ani35. Despre Aurelia se ştie că a absolvit Şcoala Normală de
Institutoare din Iaşi. În septembrie 1898 solicita Ministerului Instrucţiunii Publice o
suplinire „în orice oraş din Muntenia sau Moldova. În caz dacă dintre acestea nu va
putea fi niciunul liber, voi primi, D-le Ministru, una (catedră-n.n,) din Dobrogea”. I s-
a răspuns că i se oferă post la Hârşova, în Dobrogea.
În cererea ce o adresase ministrului la 5 august 1898 arăta că este domiciliată în
Bacău, în casa unchiului ei din str. Justiţiei nr. 1, acesta fiindu-i tutore. Între altele, mai
arăta că este „orfană şi de tată şi de mamă, lipsită absolut de orişice avere”, fapt pentru
care solicita a i se „încredinţa catedra declarată vacantă de la Şcoala nr. 2 de Fete din
Bacău, unde am înlesnirea că acum, la început, când sunt lipsită de toate, să stau în
casa unchiului, D-l Teodor A. Cancicov tutorele, până să-mi pot face încet-încet
obiectele de lengerie, de menaj şi altele de care am absolută nevoie”36.
Se poate uşor deduce de aici că nenorocirea în care au dispărut ambii părinţi s-
a produs după anul 1884 când s-a născut cel de-al şaselea şi ultimul copil al acestei
familii, toţi fiind preluaţi în tutela unchiului lor, Theodor Cancicov, funcţionar al
Primăriei Bacău. De asemenea, se mai poate presupune că nenorocirea a constat într-
un incendiu care ar fi mistuit toată agoniseala familiei, odată cu vieţile părinţilor, fiind
salvaţi doar copiii.
12. Teodor V. Cancicov
Este cel de al doilea copil al familiei Vasile şi Augusta Cancicov şi s-a născut
la 11 octombrie 1879 în casa de la nr. 21 din Şoseaua judeţeană Bacău-Moineşti, azi
str. George Bacovia37.
13. Mihai V. Cancicov
Era al treilea fiu al familiei Vasile şi Augusta Cancicov, care s-a născut în
locuinţa din str. Cetatea Albă nr. 6 (stradă ce se va numi ulterior Buna Vestire, iar azi
Ana Ipătescu) din oraşul Bacău, la 16 noiembrie 188038. A decedat la 4 august 1882,
când nici nu împlinise vârsta de 2 ani39.
36
Arhivele Naţionale Bucureşti, fond MCIP, d. 70/1898, f. 151 şi 304.
37 Arhivele Naţionale Bacău, fond Registre Stare Civilă, d. 114/1879, f. 334.
38 Ibidem, d. 121/1880, f. 38.
39 Arhivele Naţionale Bacău, Colecţia Registre de Stare Civilă, d. 139/1882, f. 8.
14. Gheorghe V. Cancicov
Afost cel de al patrulea copil al familiei Vasile şi Augusta Cancicov. S-a născut
în Bacău, în casa din str. Buna Vestire nr. 6 (fosta str. Cetatea Alba), azi str. Ana
Ipătescu, la 21 ianuarie 1882, când mama avea 24 ani, iar tatăl, 35 ani40.
15. Traian-Vasile V. Cancicov
Fiind al cincilea copil al familiei Vasile şi Augusta Cancicov, s-a născut la 3
mai 1883 în locuinţa din Bacău aflată în str. Judeţeană Bacău-Moineşti, nr. 21, azi str.
George Bacovia41. A trăit mai puţin de două luni, decedând la 29 iunie 188342.
16. Neculai V. Cancicov
Al şaselea şi ultimul copil al familiei Vasile şi Augusta Cancicov s-a născut la
19 august 1884, în locuinţa din str. Primăverii nr. 11, când mama avea 27 ani, iar tatăl,
37 ani43. Nu ştim când, înainte de anul 1898, copiii acestei familii au rămas orfani de
ambii părinţi, intrând sub tutela unchiului lor, Theodor A. Cancicov.
Masa de piatră aşa cum arăta în anul 1915, în faţa vechii case a lui Theodor A.
Cancicov şi care este în acelaşi loc şi astăzi, în str.. Vasile Alecsandri, (fosta str. Justiţiei) în faţa
noii case construite de Mircea Cancicov şi în care azi este sediul filialei judeţene a P.N.L. Pe
această masă, marele nostru muzician, George Enescu, a compus o bună parte din opera Oedip.
Respectiva masă a fost desgropată şi reaşezată la locul ei iniţial, după anul 1990.
Alţi descendenţi cu filiaţie necunoscută

Întrucât prezentarea de mai sus nu s-a pretins a fi exhaustivă (ceea ce cu
posibilităţile noastre nici nu s-ar fi reuşit), deschidem totuşi o paranteză asupra altor
informaţii care în viitor pot fi temeinic aprofundate. Astfel, în fondurile arhivistice
băcăuane există un dosar cu privire la sechestrarea în anul 1923 a întregii averi a unui
anume Iorgu Cancicov44, fără a şti, deocamdată din ce filiaţie provenea acesta, ca şi
motivul pentru care fusese supus unei astfel de măsuri judecătoreşti.
În anul 1928, o nepoată a Ralucăi Cancicov, respectiv Sonia Cancicov se afla
în locaţie la Hotelul Grand Bretagne din Bellagio-Franţa, de unde întreţinea o intensă
corespondenţă cu „mama mare Raluca” şi cu „mătuşica Teodora-Margareta”, aşa
cum rezultă din ilustratele expediate şi care se află în posesia autoarei acestui material.
O altă Cancicov, Madeleine, o posibilă nepoată de frate a lui Mircea Cancicov,
născută în Bucureşti la 25 iunie 1904 şi absolventă a Facultăţii de Drept din Paris,
după 15 ani de detenţie la Jilava, îşi va stabili domiciliul, din 1964, la Paris, unde a şi
publicat cartea „Le cachot dez marionettes. Quinze ans de prison Roumanie 1949-
1964”, la editura Criterion din Paris, în anul 1987.
Madeleine era soră cu Jean-René Cancicov, şi el absolvent al Facultăţii de
Drept din Paris, care în 1929 îşi va publica teza de doctorat cu titlul „Un siécle
40 Ibidem, d. 134/1882, f. 33.
41
Arhivele Naţionale Bacău, fond cit., d. 141/1883, f. 147.
42 Ibidem, d. 143/1883.
44 Ibidem, fond Tribunalul judeţean Bacău, Secţia I-a, vol. II, 1901-1949, d. 43/1943 (necercetat).
d’économie agricole roumanie (1829-1929)”. De asemenea, o altă reprezentantă a
acestei familii, Ella Cancicov, organizează la Bucureşti în anul 1979 o Expoziţie
retrospectivă de pictură ce este ilustrată în Catalogul Bucureşti din ian.-feb. 1979,
având 24 de pagini în color, de 229 X 229 mm.
Un alt descendent al acestui neam este şi Mihai Alexandru Cancicovici, autor
al lucrărilor Snoava poporului român şi Domnitori români în legende-
antologie45.
45 Lucrările amintite se găsesc la Biblioteca Centrală Naţională Bucureşti.
PAUL NICORESCU – 60 DE ANI DE LA TRECEREA ÎN
ETERNITATE
Maria Hanganu, Dimitrie-Ovidiu Boldur
Paul Nicorescu s-a născut la 24 iunie 1890 la Joseni, un mic cătun aparţinând
de localitatea Dărmăneşti, judeţul Bacău. Nu se cunosc prea multe date despre părinţii
săi sau cele referitoare la anii de şcoală din localitatea natală. Nici căutările noastre
prin Arhivele Naţionale din Bacău, Iaşi sau Bucureşti, nu au adus informaţii
suplimentare în acest sens. Cert este că în anul 1913 Nicorescu va absolvi Facultatea
de Drept, iar în 1914 Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti1. În anii 1913-
1914 a îndeplinit funcţia de asistent la Muzeul Naţional de Antichităţi din Bucureşti,
participând alături de Vasile Pârvan şi D.M. Teodorescu la săpăturile arheologice
sistematice de la Ulmetum, Histria, Tomis, Adamclisi şi Callatis2.
Între 1919 şi 1927, este numit profesor secundar la Cetatea Albă (vechiul
Tyras) şi continuă, în acelaşi timp, cercetările din Dobrogea, în aşezarea romano-
bizantină de la Argamum3. În 1919 înfiinţează la Cetatea Albă un muzeu istorico-
arheologic, în acest oraş fiind ales deputat şi primar4. Îşi susţine teza de doctorat cu
titlul La tòmba dègli Scipioni, la Universitatea din Bucureşti, în anul 19255.
Apoi a fost numit profesor la catedra de istorie antică şi epigrafie a
Universităţii din Iaşi în anul 1927, în urma recomandării primite din partea Marelui
Colegiu universitar6, recunoscându-i-se buna cunoaştere a civilizaţiei antice, iar
1 V. Cristian, Istoria la Universitatea din Iaşi, Iaşi, 1985, p. 103; Gh. Platon, V. Cristian, Universitatea
din Iaşi (1860-1985). Dezvoltarea ştiinţei, Iaşi, 1986, p. 169; Al. Andronic, Paul Nicorescu (1890 -
1946), în vol. Universitatea „Al.I. Cuza” Iaşi, Iaşi, ian.-iun. 1986, p. 26; I. Maftei, Personalităţi ieşene,
vol. II, Chişinău, 1993, p. 95.
2 R. Radu, Paul Nicorescu – o personalitate a vieţii culturale ieşene, în IN, II-III, 1996-1997, p. 161;
M. Petrescu-Dîmboviţa, Activitatea arheologică ieşeană în perioada dintre cele două războaie, în

ArhMold, XXI, 1998, p. 192.
3 Al. Andronic, op.cit., p. 26.
4 Anuarul Universităţii din Iaşi pe anul şcolar 1933-1934, Iaşi, 1935, p. 232; R. Radu, op. cit., p. 161.
5
V. Cristian, op.cit., p. 103; Gh. Platon, V. Cristian, op.cit., p. 169; I. Maftei, op.cit., p. 95; M. Petrescu-
Dîmboviţa, op.cit., p. 192.
6 Arh.Naţ. Iaşi, Fond Facultatea de Litere, Dosar nr. 263/1927, f. 57; Anuarul Universităţii din Iaşi pe
anul şcolar 1926-1927, Iaşi, 1928, p. 37; L. Predescu, Enciclopedia Cugetarea. Material românesc.
Oameni şi înfăptuiri, Bucureşti, 1940, p. 601; I. Maftei, op.cit., p. 95; C. Preda, Paul Nicorescu, în
Enciclopedia istoriografiei româneşti (coord. Ştefan Ştefănescu), Bucureşti, 1978, p. 240; R. Radu,
op.cit., p. 161. Pârvan îşi va susţine şi el discipolul, prin rugămintea adresată într-o scrisoare expediată în
ianuarie 1927 universitarului ieşean Traian Bratu, de a-l vota pe „şcolarul meu Paul Nicorescu, care deşi
nu a lucrat până acum, cantitativ, prea mult, are lucrări foarte bune şi se bucură de un nume bun în lumea
ştiinţifică dela Roma şi din Apus. [...] Nicorescu va introduce o metodă serioasă, apuseană şi va pregăti
istorici ai antichităţii care să facă cinste facultăţii voastre, ilustrată până acum în acest domeniu doar prin
ridicula broşură a d-lui Filip Horovitz [probabil teza de doctorat Despre provinciile procuratoriene ale
„practica îndelungată a săpăturilor va permite d-lui Nicorescu să completeze prin
cercetări proprii învăţământul istoriei antice, care a reprezentat, singură până acum,
Universitatea noastră în lucrările din Dobrogea”7. În momentul numirii sale,
suplinitorul catedrei de istorie antică şi epigrafie – Orest Tafrali – îl avea ca asistent pe
Grigore Aniţescu, cel care va colabora şi cu produsul şcolii de arheologie
bucureştene8.
Ca profesor şi arheolog în domeniul antichităţilor greco-romane şi romano-
bizantine Nicorescu s-a impus prin seriozitate, amplă documentare şi probitate
ştiinţifică, aşa după cum a avut un exemplu strălucit în persoana mentorului său –
Vasile Pârvan9. Expunerile sale libere încântau auditoriul, iar cercetările sale de
istorie, arheologie, epigrafie şi numismatică au adus importante contribuţii referitoare
la vechimea şi organizarea oraşului antic Tyras10, la cunoaşterea vieţii social-
economice şi politice de la Dunărea de Jos şi de pe coasta de vest a Mării Negre în
epocile greacă, elenistică şi romană, precum şi informaţii privind vechimea şi
răspândirea creştinismului în Dobrogea şi la nord de Dunăre.
Profesorul Paul Nicorescu era preocupat de diversificarea procesului de
învăţământ, prin crearea de noi catedre. Cu ocazia întocmirii bugetului pe anul
universitar 1928-1929 propune ministerului crearea catedrelor de arheologie
preistorică şi de istorie a artei11. El motivează că, mai ales Moldova de peste Prut şi
Bucovina, „nu sunt deloc cercetate sub acest raport, formând un mare gol în harta
preistorică a Europei, lucru absolut inadmisibil”12, iar titularul singurei catedre de
preistorie din ţară, înfiinţată deja la Universitatea din Bucureşti şi condusă de Ioan
Andrieşescu, nu poate acoperi cu cercetările sale tot cuprinsul ţării. Nicorescu solicita
astfel înfiinţarea unei catedre de arheologie preistorică şi la Iaşi, propunând ca titular
pe Radu Vlădescu-Vulpe (numire care va avea loc, de altfel, dar abia în 1939).
Într-un memoriu adresat decanului Facultăţii de Litere13, cere completarea
bibliotecii seminarului cu noile apariţii editoriale şi un fond de cercetări pentru
săpături arheologice, subliniind că: „Comisiunea Monumentelor are fonduri cu
desăvârşire insuficiente, din care cauză profesorii de aci şi studenţii nu pot face
Imperiului Roman, Iaşi, 1926. Tafrali îi prefaţase acestuia un articol intitulat Împăratul Iulian
Apostatul, Bucureşti, 1923 – s.n.]” (cf. B.A.R., Corespondenţă, 62.305, apud V. Pârvan,
Corespondenţă şi acte. Studii şi documente (ed. îngr., cu introd., note şi indice de Al. Zub), Bucureşti,
1973, p. 293).
7 Arh.Naţ. Iaşi, Fond R.U., Dosar nr. 1155/1926-1927, f. 107 r.; I.M. Marinescu, Frînturi dintr-o viaţă,
Deva, 1947, Ms. III-337 (inedit), Biblioteca Centrală „Mihai Eminescu” Iaşi, Fond Manuscrise, p. 336;
M. Petrescu-Dîmboviţa, op. cit., p. 193; R. Radu, op.cit., p. 161; M. Vasilescu, L’histoire anciene et
l’archéologie à l’Université de Iaşi (1884-1948), în SAA, III-IV, 1996-1997, p. 18.
8 Anuarul Universităţii din Iaşi pe anul şcolar 1927-1928, Iaşi, 1929, p. 53.
9 Al. Andronic, op.cit., p. 26-27; V. Cristian, op.cit., p. 103.
10 R. Vulpe, †Paul Nicorescu, în Dacia, XI-XII, 1948, p. 1. În timp ce era bursier al Şcolii Române din
Roma (1922-1924) a publicat Scàvi e scopèrte a Tyras, în ED, 2, 1924, p. 378-415, preocupându-se de
săpăturile şi descoperirile din această colonie milesiană.
11 Arh.Naţ. Iaşi, Fond Facultatea de Litere, Dosar nr. 288/1928, f. 115; R. Radu, op.cit., p. 164.
12 Ibidem.
13 Ibidem, Dosar nr. 298/1928, f. 55.
săpături arheologice” şi sesizând inexistenţa unei „camere de bibliotecă sau a vreunei
camere de lucru”, unde profesorul să-şi desfăşoare activităţile independente.
Din anul universitar 1930-1931 găsim prima referire asupra cursurilor şi
seminariilor de istorie antică şi epigrafie14; titularul preda un curs de istorie greacă şi
epigrafie, iar asistentul ţinea un seminar de istorie greacă, coordona lucrările
studenţilor după izvoare literare şi inscripţii, realizând şi exerciţii practice de epigrafie.
Premergător prezentării cursului în faţa studenţilor, profesorul face o călătorie în
Grecia, „socotind că trebuia neapărat să vizitez unele localităţi şi muzee din această
ţară, totodată m-am pus la curent cu bibliotecile institutelor străine din Atena, cu
bibliografia recentă care lipseşte aproape cu desăvârşire în biblioteca noastră”15.
Cursul profesorului Nicorescu din anul universitar 1931-1932 trata istoria
republicii romane şi probleme de epigrafie, în timp ce seminariile conduse de Grigore
Aniţescu vizau probleme discutate la curs, lucrări practice şi exerciţii de epigrafie16. În
relaţia directă cu studenţii, istoricul antichităţii se va preocupa, în cursul universitar
din 1932-1933, de chestiunile care priveau istoria Imperiului Roman şi de cele de
epigrafie, abordate detaliat şi de asistentul său17. Anul 1933-1934 este dedicat
prezentării istoriei Orientului şi aceloraşi probleme de epigrafie, iar Aniţescu
coordona lucrările şi referatele studenţilor, preocupându-se de istoria şi civilizaţia
popoarelor orientale18.
În 1934-1935 profesorul şi asistentul său vor reveni la predarea istoriei greceşti
şi epigrafiei, acoperind în mare măsură problemele cursului din 1930-1931, cu
singura deosebire că la seminar va fi analizată şi civilizaţia hellenistică19. Studenţii de
la istorie antică şi epigrafie vor audia la cursurile din 1935-1936 istoria republicii
romane până la moartea lui Caesar şi nelipsitele informaţii privind epigrafia20.
Structura cursului şi seminarului nu va fi modificată în 1936-193721, la lucrările
practice fiind consemnată şi analiza săpăturilor arheologice de la Tyras, Adamclisi şi
15 Arh.Naţ. Iaşi, Fond Facultatea de Litere, Dosar nr. 322/1930, f. 52-53. Referiri asupra acestei călătorii
în Grecia regăsim şi în G. Pascu, Universitatea din Iaşi grav bolnavă, extras din RC, vol. I, 1934-1936,
p. 4 – Nicorescu fiind acuzat de colegul său de facultate că plecase fără „ştirea decanului şi fără suplinitor,
lipsind dela catedră fără concediu timp de trei luni, dela 29 ianuarie la 28 aprilie 1930. Ministerul l-a
pedepsit cu reţinerea lefii pe timpul echivalent, dar mai apoi a revenit, încurajând astfel lenea şi anarhiea
universitară”.
17 Ibidem. Acelaşi spirit critic, George Pascu, apreciază că „[Nicorescu – s. n.] face între 36 şi 45 de lecţii
somnolente de curs şi de seminar pe an, fiind absent dela 30 noiembrie 1932 la 31 ianuarie 1933” (cf. G.
Pascu, op.cit., p. 7).
18 Ibidem.
19 Anuarul Universităţii din Iaşi pe anul şcolar 1934-1935, Iaşi, 1936, p. 373. Acest fapt se datorează
modului cum era conceput sistemul de învăţământ românesc din perioada interbelică, astfel o disciplină
era predată pe unităţi de învăţare a câte 3-4 ani, un student reuşind să parcurgă, în timpul cât se afla sub
„faldurile” Almei Mater, întreaga materie prevăzută în programele universitare. Profesorul titular al unui
curs relua, de regulă, după fiecare ciclu materia, astfel încât cursurile universitare audiate de diferite
promoţii de studenţi nu se deosebeau foarte mult.
20 Anuarul Universităţii din Iaşi pe anul academic 1935-1936, Iaşi, 1937, p. 183.
21 Anuarul Universităţii din Iaşi pe anul academic 1936-1937, Iaşi, 1938, p. 109.
Dionysopolis22.
În anul universitar 1937-1938, cursurile şi seminariile de la arheologie şi istorie
antică vor continua cu noi abordări. În cursul de istorie antică, universitarul se ocupa
de Orientul Apropiat (cu civilizaţia Egiptului, a Mesopotamiei, Iranului, Asiei Mici),
de sudul Rusiei şi Peninsula Balcanică (până la războaiele medice), iar lucrările
practice cu studenţii erau dedicate „geografiei acestor ţări, diferitelor neamuri care le-
au locuit şi civilizaţiei lor”, constând din expuneri realizate în timpul seminariilor, cu
proiecţii epidiascopice de fotografii23. Predilecţia spre istoria grecilor îl va determina
pe profesorul ieşean să revină, în 1938-1939, asupra istoriei greceşti de la origini şi
până la anul 145 î.Hr.24. În acest an va ţine un curs de 70 ore pe acestă temă şi unul de
epigrafie latină, urmate de 94 ore de seminar ţinute de acelaşi neobosit Grigore
Aniţescu25.
Şi după numirea sa la Universitatea ieşeană, profesorul Nicorescu continuă
cercetările arheologice din Dobrogea şi Moldova de peste Prut26. Până în 1932 va
efectua săpături arheologice la Argamum, localizat de Vasile Pârvan la Capul
Dolojman, descoperind vestigii din epocile Hallstatt, greacă, elenistică, romană şi
romano-bizantină27. În anii 1927-1930 reia săpăturile arheologice de la Tyras28,
22 Ibidem.
23 Anuarul Universităţii Mihăilene pe anul 1937-1938, Iaşi, 1939, p. 129.
24 Anuarul Universităţii pe anul 1938-1939, Iaşi, 1942, p. 155.
25 Arh.Naţ. Iaşi, Fond Facultatea de Litere, Dosar nr. 483/1939, f. 122 v.
26 R. Radu, op.cit., p. 162. Până în anul 1927, Nicorescu a publicat numeroase articole, printre care putem
enumera: Liber-Dionysos, în BCMI, VIII, 1915, fasc. XXXIX, p. 41-45; O aşezare antică la Cicârâcci,
în AD, III, 1922, Cernăuţi, 4, p. 559-566. În lucrarea La Roumanie nouvelle, Bucureşti, 1924 – consacră
un capitol întreg istoriei vechi a României, intitulat “Aperçu historique sur l’evolution du peuple
roumain”. Un alt articol important este La campagne de Phillippe en 339, în Dacia, II, 1925, p. 22-28.
27 I. Micu, Dobrogea şi activitatea arheologică din ultimul deceniu. 1930-1940, în Pontice, II, 1940, 5-
8, p. 32; R. Vulpe, op. cit., p. 2; M. Coja, Cercetări noi în aşezarea greco-romană de la Capul
Dolojman – Argamum (?), în BMI, XLI, 1972b, 3, p. 33; I. Barnea, Argamum, în Enciclopedia
arheologiei şi istoriei vechi a României (coord. C. Preda), vol. I (A-C), Bucureşti, 1994, p. 90; M.
Petrescu-Dîmboviţa, op.cit., p. 193. A se vedea şi site-ul http://www.archweb.cimec.ro/Arheologie/
newcronica2000/indici/addenda.htm. Interesante ni se par a fi şi opiniile publicate pe
http://www.argamum.freeservers.com/Nicorescu.htm, care prezintă comunicarea Mariei Coja, cu titlul:
Recherches dans un établissement peu connu et observations sur son territoire, în Actes du II-e
Congres International des Études du Sud-Est Éuropéen (Athenes, 7-13 mai 1970), Athenes, T. II,
Histoire, 1972a, p. 267-274. O altă menţiune a campaniilor de săpături întreprinse de Paul Nicorescu o
regăsim şi în problemele referitoare la istoricul cercetărilor de la Argamum: „În cadrul vastului program
de cercetare sistematică a antichităţilor din România iniţiat de Muzeul Naţional de Antichităţi, al cărui
director era Vasile Pârvan, debutează şi primul program de săpătură arheologică sistematică la Capul
Dolojman, sub conducerea profesorului Paul Nicorescu. În ciuda resurselor limitate, cele şase campanii
consecutive (1926-1932) au adus, prin rezultatele spectaculoase, necesara confirmare a ipotezei de
localizare formulată anterior de Vasile Pârvan [sugestia identificării ruinelor de la Capul Dolojman cu
toponimul antic Argamum, cunoscut din chorothesia Histriei (sec. II p.Chr.) – s. n.]: au fost degajate în
întregime traseul fortificaţiei romano-bizantine, două bazilici paleocreştine si mai multe construcţii
aparţinând ultimelor nivele de vieţuire ale aşezării. Toate descoperirile au fost datate de P. Nicorescu în
secolul VI p.Chr., în temeiul mărturiei scrise din lucrarea lui Procopius din Caesareea [Perí Ktísmatwn – s.
n.]. Totodată, P. Nicorescu a efectuat şi câteva intervenţii pe insula Bisericuţa, aflată la cca. 2,5 km în
punând în evidenţă construcţiile romane, inscripţiile şi obiectele găsite, care, toate,
atestă civilizaţia de aici.
Nicorescu a fost şi un epigrafist recunoscut atât la noi, cât şi peste hotare, prin
publicarea de numeroase inscripţii greceşti şi romane. S-a arătat interesat îndeosebi de
datele referitoare la monedele antice de bronz şi aur bătute la Tyras, precum şi de
monedele medievale de bronz, descoperite în aceeaşi staţiune arheologică29. Un alt
articol publicat priveşte un aes grave olbian, cu capul Demetrei, dintr-o colecţie
particulară de la Cetatea-Albă30. Ilie Minea preciza că noua reprezentare de pe aes
grave ar arăta „transformarea economică a vieţii din Olbia”31, care ar fi ajuns un
important centru agricol, loc de unde se exportau cereale spre regiunile sudice.
În articolele referitoare la descoperirile de la Tyras, Nicorescu analizează şi
modul de evoluţie a coloniei Miletului, începând cu a doua jumătate a secolului al
VII-lea î. H., cu baterea de monede de la sfârşitul secolului al IV-lea î.Hr., având
inscripţia “basileus Lysimachus”. Imaginea unui taur de marmură, reprezentat pe
monedele de la Tyras, o consideră drept statuie votivă, aparţinând unui sanctuar al
Demetrei32.
În 1931 publică un amplu articol33, în care prezintă campaniile de săpături din
1919 (în straturile de ruine greco-romane), şi din anii 1927-1930, cu descoperirea
unui material arheologic bogat. Subliniază că lucrările de consolidare ale cetăţii au
fost realizate, în vara anului 1925, de către Comisiunea Monumentelor Istorice –
secţia pentru Basarabia, iar în 1927 şi 1928, în calitate de primar al oraşului Cetatea-
Albă, „am căutat să dau îngrijirea cuvenită acestui loc istoric” – mai ales prin numirea
unui custode permanent al cetăţii, „obligându-l” pe acesta să efectueze săpături în
largul Razelmului, unde a identificat urmele unei alte fortificaţii romane şi morminte din secolul al XI-lea.
Din păcate, cercetarea sistematică condusă de P. Nicorescu a fost întreruptă în 1932, ducând inevitabil la
degradarea monumentelor dezvelite prin extragerea pietrei de construcţie, până la reacoperirea lor treptată
cu pământ” (cf. site-urilor http://www. archaeology. ro/argamum_istoric.htm şi http://www.argamum.
freeservers.com/ Istoric% 20 cercetare.htm). Cercetările vor fi continuate ulterior, între 1965-1985 de
Maria Coja, de la Institutul de Arheologie din Bucureşti (între 1975-1982 – împreună cu Andrei Opaiţ de
la Muzeul de Arheologie din Tulcea), iar din 1977, de Mihaela Manucu-Adameşteanu de la Muzeul de
Arheologie din Tulcea (apoi cercetător la Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” Bucureşti) – alături de
alţi colaboratori din Bucureşti, Iaşi sau Tulcea.
28 P. Nicorescu, Fouilles de Tyras, în Dacia, 3-4, 1927-1932, p. 557-601. A se vedea şi I. Minea,
recenzie la: P. Nicorescu, op.cit., în CI, VIII-IX, 1932-1933, 1, p. 271-272; M. Petrescu-Dîmboviţa,

op.cit., p. 193.
29 P. Nicorescu, Two gold coins of Tyras, republicat după The Transaction of the International
Congress, Londra, iun.-iul., 1936, p. 96-97; Al. Andronic, op.cit., p. 27; M. Petrescu-Dîmboviţa, op.cit.,
p. 193.
30 Idem, Un nouveau aes grave olbien, în Dacia, 3-4, 1927-1932, p. 561-562; M. Petrescu-Dîmboviţa,
op.cit., p. 193.
31 I. Minea, recenzie la: P. Nicorescu, Un nouvel aes grave olbien, în CI, VIII-IX, 1932-1933, 1, p. 280-281.
32 P. Nicorescu, Taurul de pe monedele dela Tyras, în BCMI, Secţia din Basarabia, II, 1928, p. 81-88; S.
Sanie, Diadema de aur de la Tyras, în AMN, XVI, 1979, p. 139; M. Petrescu-Dîmboviţa, op. cit., p. 193.
33 Idem, Lucrări de consolidare şi de restaurare la Cetatea-Albă, în ACMI, Secţia din Basarabia, III,
1931, p. 115-128.
interiorul incintei34. În 1928, lucrările de restaurare continuă la turnul cetăţii, dar după
încheierea acestor lucrări, din cauza lipsei fondurilor, altele nu mai demarează.
Nicorescu dorea ca „aceste lucrări să fie continuate pe porţiuni în fiecare an, cu
fonduri puse la dispoziţie de primăria oraşului, adăugându-se şi câte o contribuţie din
partea Comisiunii Monumentelor Istorice”35.
În 1933 arheologul ieşean publică o recenzie referitoare la lucrarea lui Hubert
Schmidt despre Cucuteni; activitatea arheologului german din anii 1909-1910 este
reflectată atât din punctul de vedere al fondurilor de care acesta a dispus din partea
Fundaţiei Wirchow din Berlin, cât şi al descoperirilor deosebite din această staţiune36.
Nicorescu menţionează că materialul arheologic se află în cea mai mare parte în
muzeele din Berlin37, iar o parte infimă la Universitatea din Iaşi. În acelaşi an, revine
asupra importanţei Tyras-ului38, cu rolul economic deţinut de colonia milesiană prin
baterea de monedă încă din a doua jumătate a secolului al IV-lea î.Hr. Este posibil ca
profesorul ieşean să fi încercat să realizeze o lucrare de sinteză în urma campaniilor
îndelungate de săpături de la Cetatea-Albă39; numărul mic de pagini al broşurii
publicate ne determină să credem că el a prezentat doar o evoluţie a cetăţii, aşa cum s-a
reflectat ea din propriile săpături pe teren şi, de asemenea, din sursele documentare la
care avusese acces până în acel moment.
La lucrările primului Congres de Numismatică şi Arheologie de la Bucureşti
(1933), Nicorescu susţine o comunicare referitoare la cercetările şi săpăturile de pe
promontoriul Dolojman, comuna Jurilovca, judeţul Tulcea40, din anii 1926-1930. În
urma campaniilor de săpături au fost descoperite câteva fragmente de ceramică greacă
din secolele IV-III î.Hr. (se atestă, astfel, aici prezenţa unui emporium comercial al
Histriei), iar un fragment de inscripţie şi câteva fragmente de sculpturi din secolul al
II-lea d.Hr. dovedeau, după părerea arheologului, că aşezarea a fost locuită şi a avut o
importanţă deosebită şi în epoca romană41. El descoperă, printre ruine, două capiteluri
34 Ibidem, p. 118; M. Petrescu-Dîmboviţa, op.cit., p. 193.

35 Ibidem, p. 128.
36 P. Nicorescu, recenzie la: H. Schmidt, Cucuteni, în CI, VIII-IX, 1932-1933, 1, p. 286-291.
37 Ibidem, p. 286. Realizează alte patru recenzii la: H. Schroller, Die Stein-und Kupferzeit
Siebenbürgerns, în CI, VIII-IX, 1932-1933, 1, p. 243-246; Em. Panaitescu, Numărul Geţilor şi al

Dacilor, comentar după Strabo, în CI, VIII-IX, 1932-1933, 1, p. 336-337; C. Daicoviciu, Problema
numărului Geto-Dacilor, consideraţii asupra unei lucrări recente, în CI, VIII-IX, 1932-1933, 1, p.
337-338 şi N.A. Mouchnov, Le trésor numismatique de Réka-Devnin (Marcianopolis), în CI, VIII-
IX, 1932-1933, 1, p. 338-339.
38 P. Nicorescu, Monetele de aur ale oraşului Tyras, în BSNR, XXVII-XXVIII, 1933-1934, 81-82, p.
127-129. Articolul a fost prezentat şi sub formă de comunicare la lucrările primului Congres de
numismatică şi arheologie de la Bucureşti din anul 1933.
39 Idem, Cetatea Albă, Craiova, f. a. A se vedea şi V. Lungu, recenzie la: P. Nicorescu, Cetatea-Albă, în
CI, V-VII, 1929-1931, p. 387.

40 Comunicarea este prezentată sub titlul P. Nicorescu, Une croix-reliquare de Dobroudja în vol. În
memoria lui Vasile Pârvan (sub coord. Asociaţiei Academice „Vasile Pârvan” a foştilor membri ai
Şcoalei Române din Roma), Bucureşti, 1934, p. 124-129, dar şi în BCMI, XXIX-XXXVI (1935-1942),
1944, 83-90, p. 174-179.
41 Ibidem, p. 174.
având sculptate pe ele cruci bizantine (cu atestarea prezenţei unei basilici), iar la
intrarea în turnul de sud-vest descoperă un schelet având o jumătate de cruciuliţă
relicvar (cealaltă jumătate nefiind găsită). Nicorescu leagă prezenţa cruciuliţei de
revenirea stăpânirii bizantine la Dunăre sub împăratul Ioan Tzimiskes, aducând prin
această descoperire, o importantă contribuţie la cunoaşterea epocii bizantine din
Dobrogea42.
Reia săpăturile de la Adamclisi, în perioada 1935-193943, pe situl de la
Tropaeum Traiani; campaniile se succed anual, beneficiind de serviciile unuia dintre
cei mai merituoşi studenţi ai săi, Dimitrie Ciurea (devenit ulterior un renumit
specialist în medievistică)44.
În 1937 profesorul redactează o recenzie45, apreciind sinteza lui Iorga asupra
istoriei românilor ca pe un eveniment în domeniul istoriografiei, deşi „multe din
conclusiunile d-lui Iorga sunt cu totul personale şi pot fi primite de unii istorici sau
combătute de alţii”46. Două semnalări despre apariţia unor articole ale lui C.
Daicoviciu47, indică aptitudinile sale în analiza etimologiei toponimelor antice,
precum şi implicarea sa în disputele privind existenţa sau inexistenţa urmelor de viaţă
creştină la Dunărea de Jos înainte de secolul al IV-lea d.Hr.
La zece ani de la numirea sa la catedră, Nicorescu publică un nou articol48, în
care menţionează că, sub stăpânire rusească, „nu s-au făcut cercetări şi săpături
sistematice la Cetatea-Albă. S-au făcut numai unele sondaje de către profesorii dela
Universitatea din Odessa, Stern şi Warnecke, sondaje care n-au dat rezultate precise
nici măcar asupra locului unde a fost situat vechiul Tyras”49.
Unul din colaboratorii lui Nicorescu la Cetatea Albă, Vladimir Şah-Nazarov,
va prezenta50 un raport al campaniilor de săpături din anii 1935-1936 şi 1937. În
aceeaşi publicaţie – „Cetatea-Albă” – apare şi articolul despre garnizoana romană din
sudul Basarabiei, unde este expusă părerea lui Nicorescu, conform căreia „teritoriul
de la nordul gurilor Dunării şi până în Crimeea era păzit de detaşamente din diferite
legiuni din sudul Dunării, la Tyras fiind la început chiar trei detaşamente din legiunile
I Italica, a V-a Macedonica şi a XI-a Claudia – puse toate sub comanda unui
42 M. Petrescu-Dîmboviţa, op.cit., p. 194.

43 I. Micu, op.cit., p. 31; R. Vulpe, op.cit., p. 2. Campaniile de săpături vor continua şi în timpul
războiului, până în 1945. A se vedea şi http:// www.cjc.Ro/engleza/adamen~1.htm.
44 Arh.Naţ. Iaşi, Fond Facultatea de Litere, Dosar nr. 474/1939, f. 204; R. Radu, op. cit., p. 62. Dimitrie
Ciurea, licenţiat în istorie „cum laude”, va fi recomandat şi va obţine o bursă la Şcoala Română din Roma,
începând cu 1 octombrie 1937 (Arh. Naţ. Iaşi, Fond R. U., Dosar nr. 1658/1937, f. 600).
45 P. Nicorescu, recenzie la: N. Iorga, Istoria Românilor, vol. I, partea I-a, în CI, X-XII, 1937, 2, p. 235-237.
46 Ibidem, p. 236-237.
47 P. Nicorescu, recenzii la: C. Daicoviciu, Observaţii cu privire la noua etimologie a Sarmizegetusei, în
CI, X-XII, 1937, 2, p. 423-424; Idem, Există monumente creştine în Dacia Traiană din secolele II-III?,
în CI, 1937, 2, p. 424.
48 Idem, Garnizoana romană în sudul Basarabiei, în AARMSI, S. III, T. XIX, 1937, p. 217-222.
49 Ibidem, p. 217.
50 Vl. Şah-Nazarov, Activitatea Muzeului Municipal din Cetatea-Albă, în Cetatea-Albă, V, 1937, 1-2,
p. 17-19.
centurion din legiunea I Italica”51.
În acelaşi an îi apare un alt articol52, în care Nicorescu analizează monumentele
epigrafice publicate de Tocilescu în Archäologisch-Epigraphische Mitteilungen,
monumente descoperite în apropiere de Babadag. El revine asupra celor trei inscripţii
şi, în acelaşi timp, în 1937, descoperă încă o placă cu inscripţie provenind din satul
Congaz (de la nord-est de Babadag). Inscripţiile referitoare la bisexarchus fac parte
din monumentul care a fost ridicat în amintirea unei victorii câştigate împotriva
goţilor, „poate sub domnia lui Valens”53. Scarlat Lambrino, profesor universitar la
Bucureşti, readuce în discuţie, într-un articol apărut în 194054, problema noii funcţii
militare care apare în inscripţiile descoperite în Dobrogea, fiind de acord cu opiniile
exprimate de Nicorescu în 1937.
Împreună cu Ilie Minea şi Andrei Oţetea, profesorul ieşean este invitat la al
VIII-lea Congres Internaţional de Ştiinţe Istorice de la Zürich (1937)55. Marea sa
descoperire rămâne inscripţia romană de la Tyras, prin care dovedeşte că împăratul
Traian a organizat apărarea limes-ului la nord de Dunăre, fixând, la graniţa de nord-
est a provinciei Moesia Inferior, o puternică garnizoană romană56.
Între 21 şi 29 august 1939, a participat, alături de Theofil Sauciuc-Săveanu,
Scarlat Lambrino şi Dinu Rosetti, la al VI-lea Congres Internaţional de Arheologie de
la Berlin, fiind ales preşedintele de onoare al secţiei a II-a romană; comunicarea sa
privind monumentul triumfal de la Adamclisi a fost audiată cu mult interes57. De
asemenea, este solicitat să participe la al XVIII-lea Congres Internaţional de
Antropologie şi Arheologie de la Istanbul (între 18-25 septembrie 1939)58.
Din activitatea la catedră a universitarului Nicorescu, în perioada 1939 – iunie
1946, nu putem desprinde prea multe informaţii. Ca profesor titular la Catedra de
istorie antică şi epigrafie, Nicorescu nu s-a preocupat numai de studierea disciplinelor
cuprinse în titulatura sa universitară, ci a depus şi o muncă fructuoasă pe tărâmul
arheologiei. Într-un raport ce privea săpăturile arheologice din Dobrogea59, sunt
evidenţiate „lucrările de curăţire, de întreţinere şi de consolidare a ruinelor de la
Adam-Clisi […] achiziţionarea materialului necesar pentru terminarea casei
51 P. Nicorescu, Garnizoana romană în sudul Basarabiei, în Cetatea-Albă, V, 1937, 1-2, p. 27-28.

52 Prezentat la Congresul de bizantinologie de la Roma (septembrie 1936) sub titlul Bisexarchus – un gràdo
sconosciùto dell’ esèrcito pre-bizantino; publicat sub titlul Bisexarchus, un grad necunoscut în armata
pre-byzantină, în AARMSI, S. III, T. XIX, 1937, p. 211-216; M. Petrescu-Dîmboviţa, op.cit., p. 194.
53 Ibidem, p. 216.
54 Sc. Lambrino, Bis exarchus, în RIR, X, 1940, p. 333-339.
55 R. Radu, op.cit., p. 164.
56 Al. Andronic, op.cit., p. 27. A se vedea şi articolele pe această temă publicate de S. Sanie, op.cit., p.
127-140; Idem, Le diadème d’or de Tyras, în Dacia, N. S., XXIII, 1979a, p. 148-157.
57 P. Nicorescu, Neues über das Tropaeum von Adamclisi, în VI. Internationaler Kongress für
Archäologie, 16-19 august 1939, Berlin, p. 473; Arh.Naţ. Iaşi, Fond Facultatea de Litere, Dosar nr.
484/1939, f. 148; Fl.B. Florescu, Monumentul de la Adamklissi. Tropaeum Traiani, ed. a 2-a,
Bucureşti, 1961, p. 42; M. Petrescu-Dîmboviţa, op.cit., p. 193.
58 Arh.Naţ. Iaşi, Fond Facultatea de Litere, Dosar nr. 476/1939, f. 177.
59 P. Nicorescu, Raport asupra lucrărilor arheologice de la Adam-Clisi, Dolojman şi Cetatea Albă, în
ACMI/1942, 1943, p. 169-170.
săpăturilor şi continuarea măsurătorilor pentru facerea planului (împreună cu
desenatorul Muzeului Naţional de Antichităţi – Pecurariu, care a desenat inscripţiile şi
fragmentele arhitectonice găsite)”, rezultatele provizorii fiind expuse în conferinţa pe
care profesorul a ţinut-o la 11 mai 1942 la Universitatea din Berlin60.
Studierea pe teren a construcţiilor şi a materialului descoperit în săpăturile
anterioare de la Dolojman sau Cetatea Albă (în cea din urmă localitate, vestigiile
aflându-se depozitate în muzeul înfiinţat de Nicorescu), constituie alte două obiective
ale raportului61. Radu Vulpe arată că „în 1941-1942 Nicorescu este concentrat într-o
unitate militară specială [serviciul S. C. O. D. – s. n.]; când poate, procedează la
cercetări în Basarabia şi Dobrogea şi continuă cu asiduitate studiul materialelor
rezultate din cercetările anterioare”62.
Cetatea Albă şi descoperirile numismatice din perioada medievală vor trezi
interesul profesorului pentru monedele moldoveneşti emise aici63. În articol se
prezintă contribuţia generalului Radu Rosetti, directorul Muzeului Militar din
Bucureşti, la organizarea săpăturilor arheologice din 1928 şi sunt expuse principalele
momente din istoria Cetăţii Albe (începând cu perioada bizantină şi continuând până
la domnia lui Petru I Muşatinul). Nicorescu lansează opinia că monedele descoperite
ar fi fost emise „în timpul luptelor pentru domnie în Moldova (probabil de
Alexăndrel, între 1451-1455) [...] cu legenda slavonă şi numele imprimat de groşi”64.
Articolul în care atenţia este îndreptată asupra Columnei lui Traian65,
debutează prin prezentarea obiceiului vechilor greci de a pune pe câmpul de luptă câte
un semn „provizoriu de victorie numit tropaion, [ce] era închinat lui Ares, zeul
războiului […] Acest obicei a trecut şi la Romani, cari au ridicat diferite monumente
în amintirea biruinţelor câştigate […] Cel mai important din toate provinciile
imperiului roman, este Tropaeum Traiani, ridicat în 108-109 de împăratul Traian în
onoarea lui Mars Ultor, Marte Răzbunătorul, la Adam Clissi în Dobrogea…”66.
Descrierea monumentului din Dobrogea şi a celui de la Roma, publicarea inscripţiei
de la baza Coloanei, caracterizarea lui Apollodor din Damasc drept „genialul
constructor, care a dirijat toate construcţiile mari ale împăratului Traian” – nu-l fac pe
autor decât să conchidă că importanţa monumentelor antice romane rezidă în aceea că
pot fi considerate filme mute, „artiştii având posibilitatea să studieze cât mai mult
basoreliefurile Coloanei pentru a-şi desăvârşi arta lor”67.
Nicorescu publică în 1944, pe baza descoperirii menţionate mai sus, un studiu
intitulat O inscripţie a împăratului Traian găsită la Cetatea Albă68. Acestă
60 Ibidem, p. 169. Despre această “conferinţă” nu am găsit alte referinţe, până la acest moment, în
documentele de arhivă, lucrări de specialitate sau publicistică.
61 Ibidem.
62 R. Vulpe, op.cit., p. 3.
63 P. Nicorescu, Monete moldoveneşti bătute la Cetatea Albă, în CI, XVII, 1943, p. 75-88.
64 Ibidem, p. 82-83.
65 Idem, Coloana traiană, în StCI, I, 1943, 1, p. 78-83.
66 Ibidem, p.78.
67 Ibidem, p. 80-83; I. Micu, op. cit., p. 30; M. Petrescu-Dîmboviţa, op.cit., p. 193.
68 Studiul apare în AARMSI, Secţia Ştiinţifică, XXVI, s. III, 1943-1944, p. 501-510; R. Vulpe, op.cit., p. 3.
contribuţie la cunoaşterea istoriei antice apare ca urmare a cercetărilor de la Tyras
(începând cu anul 1919), cu evidenţierea inscripţiei din ultimii ani de domnie ai
împăratului Traian, „cea dintâi care s-a descoperit la Nordul gurilor Dunării”69. Prin
descifrarea şi interpretarea inscripţiei a existat posibilitatea de a fi cunoscute măsurile
militare ale conducătorului Imperiului Roman, înainte de campania împotriva parţilor,
pentru asigurarea frontierei de nord-est a provinciei Moesia şi a drumului din Dacia
spre gurile Dunării şi de-a lungul litoralului Mării Negre până în Crimeea70. În acelaşi
studiu este descrisă şi „o placă de marmură cu o inscripţie din a. 112, pusă probabil la
inaugurarea unui edificiu însemnat, găsită aici [la Barboşi, judeţul Galaţi – s. n.] încă
din 1703 şi cunoscută lui Miron Costin [autorul realizează o confuzie, în anul
menţionat mai sus, Miron Costin trecuse deja în eternitate încă din 1691 – s. n.] şi lui
Dimitrie Cantemir, [care] ne arată că acest castru exista pe vremea lui Traian [...] Tot
în acest loc s’au găsit încă în 1844 fragmente dintr’o inscripţie votivă în care este
menţionată legiunea V Macedonica”71. Nicorescu subscrie ipotezelor emise de alţi
autori moderni, conform cărora castrul roman de la Barboşi este identic cu Paloda
(Polonda, la Ptolemeu – Geographia, III, 8, 4)72. Totuşi, o problemă dificilă în aflarea
exactă a coordonatelor respective este aceea că, „în timp ce Paloda este menţionată la
Sud de Hierasus (Siret), în regiunea pe care geograful antic o atribuie provinciei
Dacia, castrul de la Barboşi se găseşte pe malul opus acestui râu, dimpotrivă
aparţinând la Moesia Inferioară”73.
Anul 1944 aduce, ca noutate în activitatea de publicare şi editare a profesorului
Nicorescu, articolul despre bisericile bizantine din Dobrogea74. Continuarea
cercetărilor dobrogene din 1914 ale arheologului Pârvan, s-a realizat odată cu
descoperirile arheologice din 1926 pe promontoriul Dolojman. În faţa acestui
promontoriu, la o distanţă de aproximativ 2 kilometri se găseşte o insuliţă numită
“Bisericuţa”; cercetările arheologului ieşean vor scoate la lumină, în jurul zidurilor
acestei construcţii, „o puternică cetate bizantină de formă triunghiulară având o
suprafaţă interioară de aproximativ două hectare jumătate”75. Fragmentele de
ceramică greacă şi cele câteva inscripţii latine76 au dus la verificarea opiniei exprimate
69 Ibidem, p. 510; D. Tudor, notiţă bibliografică la Nicorescu, P., O inscripţie a împăratului Traian
găsită la Cetatea Albă, în RIR, XV, 1944, III, p. 398-399; R. Vulpe, recenzie la: Nicorescu, P., O
inscripţie a împăratului Traian găsită la Cetatea Albă, în Balcania, VIII, Bucureşti, 1945, p. 282.
70 Ibidem, p. 504; M. Petrescu-Dîmboviţa, op.cit., p. 193.
71 În C. I. L., III, 777, 780 şi 6218; P. Nicorescu, op.cit., 1943-1944, p. 506-507.
72 Ibidem, p. 505-506.
73 R. Vulpe, recenzie la: Nicorescu, P., O inscripţie..., p. 282.
74 P. Nicorescu, Les basiliques byzantines de Dolojman, în BSH, XXV, 1944a, I, p. 95-101; I. Micu,
op.cit., p. 32; M. Coja, op. cit., 1972a, p. 267-274; Idem, op.cit., 1972b, p. 33; C. Preda, op.cit., p. 240;
M. Coja, Une boucle de centure paléochrétienne en bronz à Argamum, în Dacia, N. S., XXVI, 1982,
1-2, p. 173. Cercetătoarea Coja precizează că „în cercetările sale [P. Nicorescu – s. n.] nu a ajuns la
straturile inferioare propriu-zise şi în consecinţă nu identificase resturi de locuire greacă” (Ibidem, p. 34).
A se vedea şi http://www.argamum.freeservers.com/Nicorescu.htm – unde este inserat articolul publicat de
Nicorescu şi menţionat mai sus.
75 P. Nicorescu, op.cit., 1944a, p. 96.
76 M. Coja, op.cit., 1972b, p. 36. „Din aceste inscripţii nu s-a păstrat niciuna. Se pare că ele au dispărut în
de Pârvan, care susţinea că pe acest amplasament s-ar fi fondat Argamum, revigorat
apoi, după o perioadă de stagnare, în epoca lui Traian77.
Descoperirile lui Nicorescu au confirmat existenţa acestui amplasament antic
din epoca elenistică şi a Imperiului Roman, până în plină epoca bizantină – „aceasta
fiind, de fapt, singura opinie judicioasă a autorului”78. Autorităţilor din domeniu le
atrage atenţia că printre vestigiile descoperite în cetate se găsesc ruinele a două
biserici „interesante pentru istoria primelor edificii religioase în ţara noastră”, edificii
care îl determină pe autor să afirme că ele ar fi „o preţioasă contribuţie la studiul
arheologiei creştine”79. Opiniile exprimate în acea perioadă de către arheologul ieşean
au determinat reluarea cercetărilor, după cel de-al doilea război mondial, cu un şi mai
mare interes faţă de vestigiile descoperite anterior aici, informaţiile furnizate de
Nicorescu fiind confirmate în mare parte80.
La moartea în anul 1937 a profesorului Tafrali, coleg la catedra de arheologie
şi antichităţi şi director al Muzeului de Antichităţi81, Paul Nicorescu va prelua
conducerea instituţiei muzeale înfiinţate de Tafrali încă din 1916. În această calitate
va aduce numeroase modificări în modul de organizare al acesteia, contribuind şi la
clarificarea conceptuală a noţiunii de muzeu istorico-arheologic82.
Faţă de concepţia lui Tafrali, potrivit căreia muzeul reprezenta o instituţie de
mare importanţă culturală, Nicorescu considera realizările predecesorului său mai
mult drept “bune intenţii”, lăudabile, de altfel, decât realizări valoroase în domeniul
muzeal83. Contextul preluării conducerii muzeului a fost acela al lipsei unui titular la
catedra de arheologie şi antichităţi, suplinitorul Ion M. Marinescu, de la catedra de
limba şi literatura latină, nearătându-şi interesul pentru o astfel de instituţie.
Din momentul numirii lui Radu Vulpe la catedra de arheologie cu preistorie a
timpul ultimului război împreună cu alte descoperiri, care probabil au ajuns în posesia unor colecţionari
particulari” (Ibidem).
77 P. Nicorescu, op. cit., 1944a, p. 96; M. Coja, op. cit., 1972b, p. 40.
78 C. Nicolescu, notiţă bibliografică la: Nicorescu, P., Les basiliques byzantines de Dolojman, în RIR,
XV, 1945, I, p. 104; R. Vulpe, recenzie la: Nicorescu, P., Les basiliques de Dolojman, în Balcania, VIII,
Bucureşti, 1945, p. 282-283.
79 P. Nicorescu, op. cit., 1944a, p. 96 şi 101.
80 A se vedea şi site-ul http://www.archweb.cimec.ro/Arheologie/newcronica2000/ indici/addenda.htm -
care prezintă săpăturile din anul 1999 de la bazilica II paleocreştină, de pe latura de est a cetăţii, cercetări
conduse de Florin Topoleanu de la Institutul de Cercetări Ecomuzeale Tulcea, precum şi Cronica
cercetărilor arheologice din România. Campania 2002. A XXXVII-a sesiune naţională de rapoarte
arheologice. Covasna, 2-6 iunie 2003, Bucureşti, 2003, p. 173-177 sau
http://www.archweb.cimec.ro/Arheologie/cronica CA2002/rapoarte/128.htm - în care este prezentată
reluarea campaniilor de săpături de la Capul Dolojman (com. Jurilovca, jud. Tulcea), sub conducerea
cercetătoarei Mihaela Mănucu-Adameşteanu, în sectoarele: Bazilica I, Bazilica II, Poarta Mare, necropola
tumulară greacă sau Insula Bisericuţa, menţionându-se şi contribuţiile aduse de predecesorii Paul
Nicorescu sau Maria Coja.
81 Arh.Naţ. Iaşi, Fond R. U., Dosar nr. 1660/1937, f. 343 şi Fond Facultatea de Litere, Dosar nr.
456/1937, f. 137.
82 R. Radu, Din istoricul Muzeului de antichităţi din Iaşi, în RMM, 3, 1981, p. 26; Idem, op.cit., 1996-
1997, p. 165.
83 Ibidem.
Facultăţii (1 octombrie 1939), între cel care preluase şefia instituţiei muzeale şi cel
care a fost continuatorul lui Orest Tafrali la catedră, vor exista unele mici disensiuni în
privinţa postului de director al Muzeului. Dacă Nicorescu dorea să păstreze acest post,
Vulpe se va arăta, în întreaga perioadă cât a funcţionat la Iaşi, nemulţumit de
activitatea colegului său – de aici şi exemplul de dăruire profesională arătat în cadrul
Seminarului de arheologie de pe lângă Facultate.
Printre colaboratorii apropiaţi ai lui Nicorescu au fost secretarul instituţiei
Dimitrie Berlescu, şeful de lucrări Dimitrie Ciurea şi desenatorul Vasile Hudici (cel
care va fi licenţiat de la Muzeu în februarie 1945)84, alături de conservatorii, fotografii
şi custozii care au funcţionat în diferite perioade ca angajaţi ai muzeului. Activitatea
muzeală cuprindea atât participarea la organizarea şantierelor arheologice din
Moldova (de dincoace şi de dincolo de Prut) sau Dobrogea, cât şi colecţionarea,
înregistrarea, conservarea, interpretarea şi valorificarea materialului arheologic
achiziţionat – atât prin expoziţii, cât şi prin studii, articole sau comunicări.
Printr-o adresă către Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, Nicorescu propune,
în mai 1940, construirea de către „Oficiul de colonizare a unei gospodării-model,
unde să locuiască un paznic al Monumentului de la Adamclisi, care să fie şi custode al
ruinelor”85. În luna iulie 1940 profesorul Nicorescu este „mobilizat pentru lucru la
Facultate” şi în calitate de director al Muzeului de Antichităţi este delegat de decanul
Marinescu „să se deplaseze la Bucureşti şi în Dobrogea pentru a inspecta şi a lua
măsuri de conservare a şantierelor de săpături arheologice”86. Preocuparea constantă a
arheologului pentru conservarea vestigiilor trecutului îi va aduce lui Paul Nicorescu
numirea în anul 1940 ca inspector al Comisiunii Monumentelor Istorice pentru toate
şantierele din Dobrogea87.
Nicorescu propune Ministerului, în bugetul pe anul 1941-1942, înfiinţarea unui
post de şef de lucrări, post „cerut de Consiliul Facultăţii”, precum şi suplimentarea cu
50.000 a cheltuielior pentru studii arheologice88. În 26 martie 1941, prin adresa către
Ministerul Culturii Naţionale şi al Cultelor, se specifică faptul că la Adamclisi se
continuă săpăturile arheologice, se construise o „casă a săpăturilor” (pentru gardian şi
în timpul săpăturilor personalului ştiinţific), iar în 1940 se ridicase clădirea unui
muzeu. În săpăturile efectuate s-au descoperit mai multe inscripţii noi, cum ar fi
„placa de piatră cu litere monumentale, care este un fragment nou din marea inscripţie
a monumentului lui Traian descoperită de Tocilescu”89 – fragmentul va face, aşa cum
subliniam mai sus, obiectul unei comunicări la Congresul Internaţional de Arheologie
de la Berlin (1939). Nefiind publicată, susţinerea unei asemenea comunicări nu este
cunoscută decât din menţiunile lucrărilor congresului90. Pe şantierul arheologic de la
84 Arh.Naţ. Iaşi, Fond R. U., Dosar nr. 2442/1944-1945, f. 45; D. Doboş, Procesul politic al
învăţământului superior românesc, în Cronica. Revistă de cultură, XXIX, Iaşi, 1994, 7, p. 5.
85 Ibidem, Fond Muzeul de Antichităţi – Iaşi, Dosar nr. 1/1939, f. 154 r.
86 Ibidem, Fond Facultatea de Litere, Dosar nr. 497/1939-1940, f. 11.
87 Ibidem, f. 21; R. Radu, op.cit., p. 163.
88 Ibidem, Dosar nr. 502/1941, f. 167.
89 Ibidem, Fond Muzeul de Antichităţi – Iaşi, Dosar nr. 1/1940, f. 225.
90 P. Nicorescu, op. cit., 1939, p. 473; Fl.B. Florescu, op.cit., p. 42. Vulpe revine în noiembrie 1941,
Adamclisi sunt scoase la lumină o parte din fortificaţiile constantiniene şi instalaţiile
pentru aducerea apei în oraş91.
În aceeaşi lună Ministrul este informat că prin numirea lui Dimitrie Berlescu
(secretarul Muzeului), începând cu 1 februarie 1941, ca asistent suplinitor pe lângă
catedra de Istorie antică, epigrafie şi antichităţi, acesta este considerat demisionat din
postul de la Muzeu92. Nicorescu propune totuşi ca „Berlescu să deţină în continuare
funcţia de secretar, cu o retribuţie de 50% din salariul înscris în buget” – cerere care
primise între timp avizul Rectorului Universităţii93. Postul de asistent la catedra de
Istorie antică şi epigrafie era vacant prin decesul asistentului titular Grigore
Aniţescu94.
Profesorul înaintează rectorului rapoartele cu actele justificative ale săpăturilor
din 1940 şi 1941 de la Adamclisi95. Ca locatar al Muzeului (directorul ocupa două
camere), cere ca plata chiriei pe luna decembrie 1941 să se facă în fondul destinat
diferitor reparaţii necesare localului96. Întocmeşte un raport asupra activităţii
Muzeului pe anii 1941-1942, prezentând ameliorările aduse clădirii (în timpul
efectuării lucrărilor, mulajele de gips şi materialul didactic propriu-zis, au fost cedate
Seminarului de arheologie)97. O sală era destinată în întregime antichităţilor greco-
romane, iar la vechile colecţii se adaugă altele noi, provenite din săpăturile de la
Cetatea Albă (o parte din vestigii fiind păstrate şi în muzeul înfiinţat de Paul
Nicorescu în localitate)98. În raport se precizează că săpăturile anuale de la Tropaeum
Traiani au continuat în 1941-1942, „cu degajarea unei mari porţiuni din zidul exterior
al cetăţii, cu efectuarea de măsurători, desenuri şi fotografii”99.
Prin proiectul de buget al Muzeului pe anul 1941-1942, înaintat Rectorului la
20 februarie 1941, se propune înfiinţarea unui post de şef de lucrări, dar şi
îmbunătăţirile ce trebuiau aduse clădirii100. Darea de seamă privind activitatea
Muzeului pe anul 1942 enumeră săpăturile efectuate la Adamclisi, „unde s-a construit
subliniind că „rezultatele ştiinţifice ale săpăturilor arheologice de la Adamclisi până la 1939 au fost expuse
într-o comunicare la Congresul Internaţional de Arheologie din august 1939, de la Berlin”, în anii următori
săpăturile scoţând la lumină inscripţii închinate diferitelor divinităţi şi „un fragment important cu 12 litere
din marea inscripţie de la monument [...] continuându-se şi construcţia casei săpătorilor de la cetate, ce va
fi terminată în cursul anului următor” (Arh. Naţ. Iaşi, Fond Muzeul de Antichităţi – Iaşi, Dosar nr.
2/1941, f. 95).
91 R. Vulpe, op.cit., p. 2; M. Petrescu-Dîmboviţa, op.cit., p. 194.
92 V. Cristian, Dimitrie Berlescu, în vol. Universitatea „Al.I. Cuza”, iul.-dec., Iaşi, 1984, p. 28-30. În
februarie 1942, Berlescu îndeplinea aceeaşi funcţie, de asistent la istorie antică şi epigrafie (cf. Arh. Naţ.
Iaşi, Fond Facultatea de Litere, Dosar nr. 518/1942, f. 52 v.).
93 Arh. Naţ. Iaşi, Fond Muzeul de Antichităţi – Iaşi, Dosar nr. 1/1940, f. 226; Fond Facultatea de Litere,
Dosar nr. 504/1941, f. 180 şi 190 şi Dosar nr. 506/1941, f. 26; Fond R. U., Dosar nr. 2079/1941, f. 401.
94 Ibidem, Fond Facultatea de Litere, Dosar nr. 504/1941, f. 193.
95 Ibidem, Fond Muzeul de Antichităţi – Iaşi, Dosar nr. 4/1940, f. 1-24 şi Dosar nr. 4/1941, f. 4-19.
96 Ibidem, Fond R. U., Dosar nr. 2162/1942, f. 183.
97 Ibidem, Fond Muzeul de Antichităţi – Iaşi, Dosar nr. 3/1943, f. 75; Fond R. U., Dosar nr. 2159/1941-
1944, f. 46 şi 47.
98 Ibidem.
99 Ibidem.
100 Ibidem, Fond Facultatea de Litere, Dosar nr.497/1939, f. 311 şi Fond R. U., Dosar nr. 2162/1942, f. 183.
o parte din Casa Săpăturilor. În modul acesta atât personalul ştiinţific, cât şi gardianul
Cetăţii şi monumentului sunt scutiţi a se mai deplasa în sat, care se află la o distanţă
de circa doi kilometri”, precum şi cele de pe promontoriul Dolojman, „unde s-a
degajat zidul de bază a două bazilici bizantine”101. Directorul face propuneri
Ministerului în ceea ce priveşte bugetul Muzeului pe anii 1942-1943, susţinând
„necesitatea construirii urgente a unui local propriu pentru un Muzeu al Moldovei”,
precum şi posibilitatea creşterii numărului de angajaţi ai instituţiei102.
În colaborarea avută cu colegul său de la catedra de arheologie, Radu Vulpe, şi
cu tânărul, pe atunci, arheolog Mircea Petrescu-Dîmboviţa în cadrul Serviciului de
Capturi Odessa, Muzeul de Antichităţi achiziţionează în 1942 obiectele muzeale
trimise de la Odessa, singurul funcţionar care se preocupa de achiziţii, inventarierea şi
aranjarea materialului existent fiind Dimitrie Berlescu103. Au fost inventariate 71.152
piese, unele „ilustrative pentru civilizaţia din coloniile elenice, antichităţi egiptene,
seria «babe de piatră, simulacre antropomorfe păgâne atribuite pecenegilor», inscripţii
provenite din cetatea genoveză Caffa, arme orientale şi ruseşti”104. Au fost ridicate
„de pe teritoriul actual al Regatului (fără Transnistria), printre altele, ceramică
neolitică descoperită în 1902-1903 de von Stern la Petreşti, vase găsite la Tyras, sau
inscripţii din fortificaţiile moldoveneşti de la Cetatea Albă”105.
Arheologul Nicorescu, ca delegat al Ministerului Educaţiei, Cultelor şi Artelor,
prin referatul din 15 iunie 1942 de la Odessa şi adresat guvernatorului regiunii, pune
accentul pe problemele de conservare ale monumentelor, informând că „… şantierul
de săpături arheologice de la Porutino lângă Oceacov, unde a fost vechea şi strălucita
colonie hellenică Olbia, este lăsat la voia întâmplării. Locuitorii şi chiar soldaţii iau
din obiectele arheologice depozitate în casa săpăturilor (Zapovednik) şi ridică bucăţi
de sculpturi şi inscripţii pentru a le întrebuinţa la construcţii de sobe şi var”106. Solicită
sprijinul guvernatorului şi prefectului de Oceacov pentru a lua măsuri ca şantierul „să
fie bine păzit şi toate obiectele şi pietrele cari se vor fi ridicat, să fie imediat aduse
înapoi”107.
Câteva “memorii de cheltuieli” justifică deplasările directorului Muzeului în
judeţul Tulcea (la Cataloi, Slava Rusă, Babadag, Enisala, Hamangia şi Dolojman – în
aprilie-mai şi octombrie 1942)108, în Moldova de peste Prut (Chişinău, Cetatea Albă şi
Tighina – iulie 1942)109, la Cernăuţi şi Chişinău (noiembrie 1942)110 şi din nou la
101 Ibidem, Fond Muzeul de Antichităţi – Iaşi, Dosar nr. 2/1941, f. 66. A se vedea P. Nicorescu, op.cit.,
1944a, p. 95-101.
102 Ibidem, f. 97.
103 Ibidem, Dosar nr. 2/1941, f. 42.
104 Ibidem, Dosar nr. 1/1942, f. 3-6.
105 Ibidem; R. Radu, op.cit., 1996-1997, p. 163. Cercetătoarea menţionează că trei din inscripţii şi unul din
monumentele funerare din seria “babelor de piatră” cumane se află astăzi în patrimoniul Muzeului de
istorie a Moldovei.
106 Arh. Naţ. Iaşi, Fond Muzeul de Antichităţi – Iaşi, Dosar nr. 1/1942, f. 1.
107 Ibidem, Dosar nr. 2/1941, f. 42.
108 Ibidem, Dosar nr. 5/1942, f. 8 şi Dosar nr. 7/1942, f. 9.
109 Ibidem, Dosar nr. 6/1942, f. 4, Dosar nr. 9/1942, f. 5 şi Dosar nr. 10/1942, f. 3.
Chişinău (februarie 1943)111.
La începutul anului 1944 Nicorescu propune Consiliului facultăţii ca asistentul
Dimitrie Ciurea, de la catedra de istorie universală a Facultăţii de Litere şi Filosofie,
să fie înaintat şef de lucrări la Muzeul de Antichităţi, în postul vacant pe care îl
suplinea, Ciurea fiind doctor în litere încă din 1939112. Propunerea este acceptată şi
de Direcţia Învăţământului Superior, prin emiterea unui ordin de confirmare adresat
Decanului la sfârşitul lunii martie 1944113.
Profesorul Nicorescu organizează evacuarea vestigiilor Muzeului de
Antichităţi la Alba-Iulia (în martie 1944)114; cele mai valoroase obiecte muzeale erau
ambalate şi evacuate odată cu fondul de carte al Bibliotecii universitare. În acele
condiţii de război, Vasile Hudici – desenatorul Muzeului, Mihai Guboglu – asistent la
Institutul de turcologie, Dimitrie Berlescu – secretar al Muzeului şi studentul Ştefan
Munteanu sunt delegaţi de Nicorescu pentru a însoţi vagoanele care „transportau
lăzile conţinând obiectele de valoare ale instituţiei”115. Piesele de mai mică importanţă
sau inscripţiile de dimensiuni mai mari, au fost depozitate în subsolul Universităţii, în
spaţiul Institutului de turcologie116. Într-un memoriu din octombrie 1944, adresat de
Dimitrie Berlescu lui Paul Nicorescu, susţinea că „materialele Muzeului se află tot la
Alba Iulia în aceeaşi stare în care le-am adus”117.
În urma distrugerilor suferite în vara anului 1944, vor fi necesare reparaţii în
interiorul şi exteriorul clădirii muzeului, cu amenajarea de noi vitrine în care să fie
expuse colecţiile. Directorul Nicorescu epuizează fondurile alocate şi solicită sume
suplimentare pentru completarea vitrinelor deficitare, cu 165 m2 de sticlă118. Muzeul
de Antichităţi îşi continuă existenţa până în 1954, an în care colecţiile vor fi
transferate la Palatul Culturii din Iaşi şi vor forma baza Muzeului de istorie a
Moldovei (titulatura oficială din 1957)119.
110 Ibidem, f. 10 şi 11.

111 Ibidem, Dosar nr. 9/1942, f. 4.
112 Ibidem, Fond Facultatea de Litere, Dosar nr. 543/1943, f. 26 şi Dosar nr. 485/1939, f. 54.
113 Ibidem, Fond Muzeul de Antichităţi – Iaşi, Dosar nr. 1/1944, f. 26 şi Fond Facultatea de Litere,
Dosar nr. 546/1944, f. 195 şi Dosar nr. 549/1944, f. 83.

114 O altfel de evacuare a fost realizată de profesorul Orest Tafrali în 1917, atunci când o mare parte a
vestigiilor a luat calea Moscovei, alături de tezaurul ţării, returnarea acestora suscitând probleme şi astăzi.
115Arh. Naţ. Iaşi, Fond Muzeul de Antichităţi – Iaşi, Dosar nr. 3/1943, f. 124.
116 R. Radu, op. cit., 1996-1997, p. 165. Decanul Marinescu solicita Rectorului suma necesară deplasării la
Iaşi a unei echipe, pentru a salva materialele Facultăţii care mai rămăseseră acolo.
117 Arh. Naţ. Iaşi, Fond Muzeul de Antichităţi – Iaşi, Dosar nr. 1/1944, f. 71. Decanul Ion Pavelcu se
adresează pe 11 decembrie 1944 Ministerului Educaţiei Naţionale, Direcţiunea Generală a Inventarului,

precizând că „ulterior, s’au mai evacuat materiale de la Iaşi la Zlatna-Alba, prin Mai-Iunie c., dar nu toate
[s. n.], pentru motivul că multe din acestea dispăruseră între timp, adică dela 26 Martie până la 15 Mai c.,
când s’a făcut deplasarea la Iaşi în acest scop” (Ibidem, Fond Facultatea de Litere, Dosar nr. 550/1944,
f. 147). Vestigiile provenite din săpăturile arheologice sunt returnate la sediul Universităţii din Iaşi abia la
31 ianuarie 1945.
118 Ibidem, Fond Muzeul de Antichităţi – Iaşi, Dosar nr. 1/1945, f. 87.
119 M. Petrescu-Dîmboviţa, Institutul de istorie şi arheologie „A.D. Xenopol” la 40 de ani. Realizări şi
perspective, în AIIA, XIX, 1982, p. V; Idem, Unele consideraţii cu privire la cercetarea arheologică
ieşeană până la primul război mondial, în ArhMold, XX, 1999, p. 171.
Paul Nicorescu a fost şi el vizat de „epurările” care au oprit evoluţia câtorva
destine umane în anii care au urmat după 1944. Corpul profesoral al Facultăţii a
înaintat Comisiei de Epurare chestionare-interogatoriu, declaraţii şi memorii
justificative, în încercarea unora din profesori şi asistenţi de a-şi păstra posturile –
universitarul nu face excepţie, alături de colaboratorii săi Dimitrie Berlescu, Dimitrie
Ciurea sau Vasile Hudici120. S-a considerat, probabil, că “răul” produs de cercetătorul
antichităţii nu avusese un efect atât de mare ca “răul” produs, de exemplu, de Radu
Vulpe în mediul universitar ieşean.
Noul şef de lucrări al muzeului – Dimitrie Ciurea – informează pe Directorul
Muzeului Naţional de Antichităţi din Bucureşti de decesul profesorului Nicorescu, în
seara zilei de 24 iunie 1946, în urma unei congestii cerebrale, comunicându-i totodată
că: „în prezent săpăturile de la Adamclisi nu mai au o conducere şi cercetările făcute
în anii 1935-1940 n’au fost publicate” şi îl roagă să-l delege „la Adamclisi, în calitate
de fost colaborator al regretatului Paul Nicorescu la aceste săpături, în vederea
publicării importantelor rezultate obţinute”121.
De la 1 iulie 1946 postul de director apare ca vacant, iar din noiembrie acelaşi
an pentru acesta semnează Andrei Oţetea122. Filip Horovitz va continua munca la
Muzeu, începând cu anul 1947, prezentând Rectorului o dare de seamă despre
activitatea desfăşurată în perioada 1 aprilie 1946 (când Nicorescu mai era încă în
funcţia de director) – 1 aprilie 1947, cu enumerarea reparaţiilor interioare şi
exterioare, amenajarea sălilor şi secţiilor (preistorie, artă antică, artă religioasă,
numismatică), reinventarierea şi catalogarea colecţiilor123.
În zilele premergătoare decesului, profesorul Nicorescu se documenta în
legătură cu o descoperire de mare importanţă, anume diadema de aur găsită la Tyras
în necropola romană din secolul al II-lea d.Hr.124, sfârşitul implacabil găsindu-l în
plină activitate creatoare, la o vârstă (56 de ani) când putea concepe alte numeroase
lucrări, studii şi articole, în urma cercetărilor sale minuţioase dedicate domeniilor
istoriei antice şi arheologiei.
Atât prin activitatea de la catedră şi Muzeul de Antichităţi sau de cercetare
ştiinţifică sub egida Universităţii (campaniile de săpături din Moldova de peste Prut şi
Dobrogea), cât şi prin publicarea studiilor referitoare la creştinismul din Dobrogea sau
la evoluţia Cetăţii Albe – titularul istoriei antice şi epigrafiei s-a impuns ca un
adevărat specialist în rândul colegilor săi de breaslă.
Iar un om (fie el ţăran, muncitor, funcţionar, profesor secundar sau profesor
universitar) care munceşte o viaţă şi moare muncind, nu este decât un îndemn la
muncă...
120 D. Doboş, op. cit., 6, p. 4-5.

121 Arh. Naţ. Iaşi, Fond Muzeul de Antichităţi – Iaşi, Dosar nr. 1/1946, f. 66.
122 Ibidem, Dosar nr. 3/1939, f. 47.
123 Ibidem, Dosar nr. 1/1947, f. 130.
124 A se vedea şi S. Sanie, op.cit., 1979a, p. 148-157; Al. Andronic, op.cit., p. 27.
Paul Nicorescu – 60 des annés de la passée en étérnité
Résumé
L'article présente l'activité du professeur universitaire Paul Nicorescu, qui a illustrée

parmi 1927-1946 la cathédre d' histoire antique et epigraphie de l'Université du Iaşi. Par son
travail dans la cathèdre universitaire, par ses recherches des vestiges du Moldavie de l'autre
côté de Prut et Dobrogea, par ses articles et ses études publiés, où par sa participation aux
Sommets international de l’archéologie et de l'historie antique, professeur Nicorescu monte le
prestige de l'école du Iaşi sur nouveau apogées.
La contribution aux dévelopement des domaines d'histoire antique et de l’épigraphie
reste une du reference aussi aujourd'hui, après 60 années de son passage dans l'éternité.
N. IORGA SI MAREA UNIRE (I)
Gh.A. Stirbăţ
Anul 1989 care marchează începuturile activităţilor sale politice, coincide şi cu

debutul lui N. Iorga “pe tărâmul luptei naţionale”1 . Marele savant a afirmat spre
sfârşitul vieţii sale că intrarea sa în politică nu a fost dictată “de postulate metafizice”2,
ci de idealurile luptei pentru desăvârşirea unităţii politice româneşti.
Analizând societatea românească, istoricul a sesizat acele particularităţi care i-
au marcat evoluţia, subliniind legătura dintre problema socială si naţională.
Aceste două chestiuni care aveau să-l marcheze “toată viata” 3 , tânărul
politician le-a ridicat în mijlocul preocupărilor noastre generale.4
Pentru N. Iorga unirea românilor nu constituia “nici o amintire istorică aşa de
veche …nici un vis aşa de depărtat şi nereal cum sunt cele mai multe dintre visuri şi
nu este nici o teorie de drept, ci devine o necesitate fundamentală a naţiei noastre”5
Marele savant considera că în mersul lor, generaţiile trecute au lăsat
generaţiilor prezente un testament politic de îndeplinit, după cum cele prezente trebuie
sa aibă in vedere soarta generaţiilor viitoare:
“…Dacă suntem în stare să facem ceva e datorită morţilor noştii care n-au
murit întregi. Fiecare din noi, sublinia tânărul parlamentar, e înainte de toate prin ce
poate cuprinde din toata viata care a fost înainte. Aşa încât noi trăim nu numai prin cei
ce ne-au precedat , dar şi prin cei ce vor veni după noi şi care ne cheamă din viitorul
lor în prezentul nostru, pentru a ne impune datorii şi misiuni care altfel n-am avea
curajul să le întreprindem.”6
Dăruindu-se cu pasiune luptei pentru înfăptuirea idealului nostru naţional, N.
Iorga arată că desăvârşirea unităţii statale “nu înseamnă ura şi duşmănia altui popor,
nu înlătura înţelegerea cu alte tari, nu râvneşte la pământurile si drepturile
altuia.”7Acest uriaş efort de reîntregire naţională, concluziona istoricul, trebuie sa facă
din “România mică, sfâşiată şi măcinată de discordii…altceva decât contrafacerea
modernă a organizaţiei politice fanariote”…. „un stat naţional popular, cuprinzând în
aceleaşi drepturi pe toţi românii”8
Credinţa în posibilitatea realizării acestui deziderat al tuturor romanilor era
susţinută de rezultatele cercetărilor istorice la care militantul pentru drepturile
1 Gh. Buzatu, Activitatea lui N. Iorga pentru desăvârşirea unităţii de stat. Noi contribuţii,
în AIIAI, tom IX ,1972, p 82.
2 N. Iorga, O viata de om, Bucureşti, Editura Minerva, 1978, p 378.
3 Idem, Memorii, vol. I, Bucureşti, p. 7.
4 Gh. Buzatu, op.cit., p. 81.
5 N. Iorga, Dezvoltarea ideii unitaţii politice a românilor, Bucureşti, 1915, p. 88.
6 Idem, Dezvoltarea politicii externe a poporului român, Bucureşti, 1920, p. 6, 7, 23.
7 Idem, Pe ce se poate sprijini un popor, Vălenii de Munte, 1910, p. 15.
8 Idem, Discursuri parlamentare, 1907-1917, Bucureşti, Editura politică, 1981, p. 323 -346.
naţionale apela, dând argumente teoretice demersului său.
Cercetând “adâncimile istoriei noastre”, marele istoric ajunge la concluzia că
există “o predeterminare, o predestinare” 9 , a faptelor istorice impusă de mediul
geografic, care favorizează dezvoltarea unor “structuri relativ stabile”10, face posibilă
apariţia unor fenomene de repetiţie: ”pământul suveran cu vecinătăţile sale şi cu
orizontul lui îşi impune voia”11. N. Iorga numeşte acest fenomen “porunca locului”12,
după care anumitor locuri, le este dat sa se petreacă anumite fenomene, indiferent de
trecerea timpului şi de actorii care se succed pe scena istoriei”13. O astfel de „poruncă
a locului” este şi „reconstrucţia Daciei care se întreprinde de oameni politici diferiţi de
origine si formaţiune culturală”14.
În spiritul acestei idei savantul şi “militantul neobosit prin faptă, cuvânt şi
scris”15 începea acţiunea de ridicare a conştiinţei naţionale a românilor de pe întreg
spaţiul locuit de aceştia cu Transilvania “sâmburele tare al unităţii româneşti intrată de
timpuriu sub stăpânirea străină”16.
Prin poziţia sa geografică, “prin situaţia sa de centru natural” Transilvania
trebuie sa fie “leagănul statului romanesc”17. Aceasta l-a determinat pe N. Iorga să “se
identifice atât de integral cu destinul de peste veacuri a legământului românismului”18
care în concepţia sa era Ardealul.
Aici, ca şi în Bucovina, profesorul se întâlneşte cu oameni din toate straturile
societăţii cărora le adresează “cuvinte de inimă”, descrie locurile în memorabile
pagini de călătorie demonstrând “trăinicia unui ideal comun”19.
În paginile revistelor şi ziarelor începând cu ziarul Epoca, în numeroasele
conferinţe unde el “a apreciat valorile morale ale Ardealului dinaintea Unirii “20 ,
întăreşte ideea că “România nu înlocuieşte românimea “, iar România liberă “are
datorii nu numai faţă de supuşii ei, ci faţă de toţi românii, pieirea ei ar fi pecetluirea
pieirii lor” 21.
Marele istoric devine om de acţiune, dovedind că deşi fără partid a ştiut să
îmbine în chip fericit metodele teoretice cu cele practice contribuind la activarea
opiniei publice de peste munte. Prin tot ce a întreprins în perioada 1901-1915 pentru
Transilvania a fost denumit “uriaş al simţirii romaneşti”22 , “ împărat al cugetării
9 Idem, Hotare si spaţii naţionale. Afirmarea vitalităţii românesti, Galaţi, Editura Porta Franco, 1991, p. 28.
10 Ibidem.
11 Idem, Generalitaţi cu privire la faptele istorice, Iaşi, Polirom, 1999, p. 274.
12 Idem, Hotare si spaţii naţionale, p. 28.
13
Ibidem.
14 Ibidem, p. 29.
16 Istoria românilor (medievală), Chişinau, Iaşi, 1992, p. 55.
17 Ibidem.
18 Onisifor Ghibu, Oameni între oameni, Bucureşti, Editura Eminescu, 1990, p. 207.
19 Bogdan Theodorescu, N. Iorga, Bucureşti, Editura Tineretului, 1967, p. 123.
20 O. Ghibu, op.cit., p. 207.
21 N. Iorga, Cuvinte adevărate, Bucureşti, 1904, p. 109.
22 O. Ghibu, op.cit., p. 207.
româneşti” 23, “părinte al naţionalismului românesc integral”24.
N. Iorga nu-i va uita nici pe românii din Bucovina cu frumoasele lor mănăstiri,
care aminteau de glorioasele fapte istorice ale trecutului. Sosind pentru prima dată în
Ţara de Sus în anul 1904, cu prilejul sărbătorilor de la Putna dedicate voievodului
Ştefan cel Mare, savantul se întâlneşte cu intelectualii, dar şi cu “sănătosul instinct
ţărănesc” 25 . Aici, în inima provinciei, se închină la mormântul marelui domn,
implorându-l să “învie o clipa în inimi o solie de viitor… o solie bună de strămoş şi
părinte înconjurat de herovimii nădejdii cu aripile aurite”, şi să deschidă “floarea de
aur a idealului”26.
Marelui voievod care „a luminat totdeauna în marea biserică a conştiinţei
neamului”27, şi în care “găsise poporul romanesc cea mai curată şi mai deplină icoană
a sufletului său”28, istoricul îi va dedica monografia Istoria lui Ştefan cel Mare
pentru poporul românesc. Iorga distribuie gratuit participanţilor la sărbătoare
monografia, iar „ţăranii chiar întindeau după dânsul asprele lor mâini lacome” 29 ,
demonstrând „începutul unor relaţii care se vor desemna din ce în ce într-un sens
contrar intereselor austriece”30.
Popasurile marelui istoric în provinciile româneşti aflate sub dominaţie străină
la începuturile sec al XX-lea i-au demonstrat puternica vitalitate românească,
întărindu-i speranţa că „vremea românilor se apropie” 31 . Transformând catedra
universitară într-o puternică tribună a luptei naţionale, iar opera ştiinţifică într-un
mijloc eficient de susţinere şi demonstraţie a justiţiei cauzei româneşti, profesorul s-a
preocupat de elaborarea unor lucrări de sinteza asupra trecutului comun al tuturor
românilor în limbile de circulaţie europeană. Astfel el publică la Gotha (Germania) în
1905 într-o colecţie celebră, Ghesichte des Roumaniche32, popularizând în mintea
cetăţenilor „acel gând al României unite pe care o avem fiecare din noi în minte
astăzi”33.
Iorga este conştient că realizarea marelui ideal naţional nu era posibil fără
democratizarea internă a Regatului. Independenţa politică a dat posibilitatea adoptării
în România a unor reforme care au propulsat-o spre societatea europeană modernă.
Analizând realitatea românească, savantul considera aceste reforme „prea grăbite”
care nu ţineau cont de specificul societăţii, fapt ce a dus la obţinerea „unei identităţi
pasive a cetăţenilor ei cu structurile edificate de Constituţia de la 1866”, la acel
23 Ibidem.
24 Ibidem, p. 255.
25 N. Iorga, O viata de om asa cum a fost, vol. III, Bucureşti, Editura Minerva, 1981, p. 70.
26 Idem, Romanismul în trecutul Bucovinei, Valenii de Munte, 1931, p. 259-261.
27 Cf. B. Theodorescu, op.cit., p. 192.
28 Ibidem.
29 N. Iorga, O viaţă de om aşa cum a fost, p. 70.
30 Ibidem.
31 B. Theodorescu, op.cit., p. 191.
32 Gh. Buzatu, op.cit., p. 21,
33 Cf. Ibidem.
dezechilibru între stat şi societate pe care el l-a denumit „criza sufletească”34.
Acest dezechilibru între stat şi societate este susţinut de existenţa numeroasei
clase ţărăneşti în mare parte analfabetă şi lipsită de drepturi, populaţie care reprezenta
în concepţia sa acea Românie profundă la care urma să se unească teritoriile de peste
Carpaţi şi Prut. Depăşirea acestei crize morale se putea realiza în concepţia savantului
printr-o „educaţie de jos in sus” a societăţii, „printr-o plebiscitare a etnicităţii, a istoriei
şi a limbii literare “35. Iorga încercă solidarizarea contemporanilor săi „în jurul unui
program de resurecţie morală pe calea culturii”36.
Încă de la debutul său în plan politic şi publicistic, savantul „îndeamnă
stăruitor” la „o nouă epocă de cultură” menită să reformeze cadrele întregii vieţi
naţionale 37 . Cultura purificată şi întregită trebuie „generalizată la mulţimile
muncitoare”, pentru „a determina mutaţii favorabile unui progres autentic, recuperator
şi sincronizant”38.
Preluând revista Sămănătorul în anul 1903, savantul îşi propunea să
transforme literatura într-un liant al solidarităţii naţionale: „o literatură mai presus de
orice diferenţa de clasă”, „o carte pe care sa cada deopotrivă lacrima înaltei doamne si
cea a sătencei”39. Cultura reprezenta pentru el „un factor de unificare pe tărâm social
si naţional ”40.
Ideea conform căreia cultura are rolul dinamizator al schimbărilor în societate
era îmbrăţişată de cea mai mare parte a intelectualităţii timpului. Astfel C. Rădulescu
Motru nota: „în cultură se oglindeşte finalitatea construcţiei sociale, prin ea faptele
omeneşti dobândesc un înţeles mai înalt, devin istorice”41. Identitatea concepţiilor
intelectualităţii româneşti privind conferirea rolului dinamizator al culturii în
prefacerea societăţii îşi avea sursa „în acelaşi spectacol in care societatea românească
îl oferea tinerilor cărturari; o societate ajunsă intr-un moment critic al evoluţiei ce
părea blocată”42.
Unei astfel de societăţi cum este cea românească îi lipseşte elementul moral,
simţul datoriei ce vine numai prin şcoală43. În opera de educaţie morală a societăţii
şcoala este chemată „să instaleze un ideal de viaţă, o disciplină a muncii, o rigoare în
conduită, o statornicie salutară”44. Concepând societatea ca pe un „fenomen sufletesc,
o armonie a gândului şi simţului o singură viaţă a inimii”, Iorga milita în paginile
Sămănătorului pentru o literatură care „să afirme sufletul unui popor în forme care
34 A. Pippidi, Introducere la Istoria romanilor in chipuri si icoane, Bucureşti, Editura Humanitas,
1992, p. 15.
35 Ibidem.
36 Al. Zub, N. Iorga şi evoluţia spiritului critic, în Hierasus, 1980, p. 23.
37 N. Iorga la debutul sau la Sămănatorul milita: „O noua epocă de cultură care trebuie să înceapă pentru
noi. Trebuie sau vom pieri”, cf. Ibidem.

38 Ibidem.
39 A. Pippidi, op.cit., p. 16.
40 Valeriu Râpeanu, op.cit., p. VIII – IX.
41 Cf. Ibidem, p. XXII.
42 Ibidem.
43 N. Iorga, Ura împotriva culturii străine, în idem, O luptă literară, vol. I, p. 256.
44 Al. Zub, op.cit., p. 24.
corespund timpului său”45.
Revista se adresa „întregului popor” care în viziunea sa „nu era o entitate
metafizică, o plăsmuire a minţii abstracte”, ci „acea uriaşa fiinţă trecută prin multe
lupte, încercări şi suferinţă”46 . Prin conţinutul său de idei Sămănătorul trebuia să
determine „acea revoluţie în spirite”47 pentru a forma o opinie publică „sănătoasă şi
îndrăzneaţă”48.
Pornind de la nevoia de cultură „de jos până sus, dintr-un hotar în altul a
românimii” 49 , Iorga cerea scriitorilor o literatură adevărată care după el nu este
chemată „de a imita o reproducere anterioară a naturii, ci de a înfăţişa caracterul, viaţa
adâncă a naturii aşa cum se oglindeşte ea în ochii unui privilegiat”50. Marele „apostol”
conferea astfel dimensiuni politice unui curent literar51.
În această viziune, istoricul recomandă fondatorilor revistei Luceafărul, care
apărea la Budapesta în 1902 „ca preocupările estetice să nu joace un rol de căpetenie
şi nu sunteţi în aşa împrejurări încât să vă consacraţi artei pure. Sunteţi în luptă,
trebuie să luptaţi”52 . El îi îndeamnă încă de la primul număr: „asupra românimii
înstrăinate prin viaţa de stat vorbiţi-ne! Tipăriţi poezii populare, povestiri, amintiri!
Nu imitaţi, fiindcă nu duce nici un folos; nu vă lăsaţi ispitiţi de lucrări ce le-aţi citit la
alţii. Scrieţi de la d-voastră din ţară şi din sufletul românesc de acolo”53.
Accentul pus de veşnicul luptător pentru cauza naţională, pe tradiţie în
edificarea României întregita în hotarele sale finisate nu înseamnă întoarcerea la
trecut, ci apelul la experienţa trăită şi verificată de-a lungul secolelor. Această tradiţie
permite „redescoperirea libertăţii în interiorul ei, şi care o menţine vie, creatoare,
luptătoare, adaptabilă mereu în spiritul înaintaşilor”, care ne-au predat o realitate
deplin cercetată, dar şi „în spiritul prezentului care vine permanent cu noi mentalităţi,
cu noi experienţe”54.
Această tradiţie devine la un moment dat „stare de spirit ”55. Savantul milita în
această etapă a luptei naţionale „pe integrarea factorului artistic în realitatea
contemporană”, devenind „un râu de viaţă vie trezind pe ambele maluri altă viaţă”56.
Aduce mereu în atenţia opiniei publice istoria comuna a tuturor românilor,
drept pentru care publică Neamul românesc din Ardeal si Ţara Ungurească57.
Conferinţele lui N. Iorga despre limba, cultura si literatura românească în
diferitele localităţi ale ţării, se înscriu pe linia atragerii „aristocraţiei la valorile
45 Valeriu Râpeanu, op.cit., p XXIII.
46 Sămănatorul, an III, 1904, p. 3.
48 Ibidem.
49 Sămănatorul, an V, nr. 1, 1 ianuarie 1906, p. 3.
50 N. Iorga, O luptă literară, p. 256.
51 Idem, Oameni cari au fost, Bucureşti, 1967, p. 138.
53 Cf. Gh. Buzatu, op.cit., p. 19.
54 Anatomie Plămădiala, Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă, în AXIOS, 1995, p. 27.
55 Ibidem, p. 28.
57 Ibidem, p 188
tradiţionale naţionale” şi „alăturării acestei clase de partea mişcării resorgimentare”58.
Apărarea limbii şi culturii naţionale a fost o preocupare constantă a marelui
istoric încă de la primele sale manifestări în viaţa publică. A luat atitudine împotriva
reprezentării pe prima scena a ţării - Teatrul Naţional din Bucureşti a unor „piese
ieftine” din limba si literatura franceză care afectau programul educaţiei naţionale. In
două conferinţe din zilele de 12 şi 13 martie 1906 59 adevărate monumente ale
elocinţei româneşti, el demonstra că limba naţională „este forma cea mai deplină în
care se poate exprima un popor”60. Limba, sublinia în continuare istoricul, „este cea
mai scumpă moştenire a strămoşilor, care au lucrat generaţie de generaţie la
elaborarea acestui scump product sufletesc”61.
Atent la toate faptele care puteau „să apropie ori să întârzie ziua desăvârşirii
unităţii politice româneşti” Iorga insistă pentru folosirea corectă a limbii române în
şcoală, justiţie, armată, instituţiile de cultura. El nu era un oponent al asimilării
literaturii străine de către societatea românească. Susţinea răspândirea în cultura şi
literatura română a unor opere valoroase din patrimoniul universal, care să apropie
mai mult societatea românească de valorile autentice ale societăţii europene.
Limba română în concepţia savantului trebuie să se facă auzită „până la
marginile casei”, deoarece ea identifică colectivitatea românească organizată superior
între graniţele statului naţional în cadrul celorlalte naţiuni ale lumii62.
Evenimentele din martie 1906 au produs o largă solidarizare cu N. Iorga,
scriitori, studenţi, profesori din centrele universitare Iaşi si Bucureşti salutau acţiunea
istoricului în scopul „reîntregirii sufletului românesc, idee care trebuie să ajungă la
izbânda desăvârşită”63.
La 15 martie scriitorul Al. Vlahuţă lansa „Chemarea către toţi scriitorii
români”, cerându-le să lupte pentru „unirea în jurul aceluiaşi gând şi grai românesc a
toată suflarea neamului nostru” 64 . Analizând peste ani evenimentele mai sus
prezentate si trecându-le prin filtrul gândirii istoricului, se constată că momentul 13
martie 1906 era cel dintâi caz „de la 1848 până atunci, în care să fi triumfat o răscoală.
După biruinţa o prigoană începuse naţională şi democratică” 65 . Manifestarea din
martie 1906 a marcat profund societatea românească, contribuind la dezvoltarea
conştiinţei româneşti. În articolul O Comemoraţie publicat în Neamul Românesc la
13 martie 1916, Iorga afirma că acea zi va rămâne prin căldura pe care a trezit-o în
toată societatea sănătoasa cu simt al realităţii, un moment important în dezvoltarea
58 A. Pippidi, op.cit., p. 17.
59 În zilele de 12 si 13 martie 1906 Iorga ţine două cuvântări la Universitatea Bucuresti pentru apărarea
limbii şi culturii române împotriva reprezentării unor piese modeste din patrimoniul limbii şi culturii
franceze : „Despre drepturile limbii nationale in statul modern „ şi „Primejdia naţională ce rezultă din
înstrăinarea claselor dirigente, în B. Theodorescu, op.cit., p. 171-175.
60 N. Iorga, Lupta pentru limba românească, Bucureşti, Editura Minerva, 1906, p. 16.
61 Ibidem.
62
B. Theodorescu, op.cit., p. 175.
63 Cf. Petre Turlea, N. Iorga. O viaţă pentru neamul românesc, în Pro Historia, 2001, p. 40.
64 Gh. Ştirbăţ, Din activitatea politică a lui N. Iorga. Începuturile, în Carpica, XXXII, 2003, p. 169.
65 N. Iorga, Supt trei regi..., p. 114.
conştiinţei româneşti” 66 . Marele istoric adună toate articolele publicate la
Sămănătorul în două volume sub titlul O luptă literară în 1914-1916 unde „se
defineşte teoretic, apelându-se la analiza mişcării sociale, culturale şi spirituale a
acelor ani o doctrina şi un ideal”67.
Evenimentele din martie 1906, moment de apogeu al activităţii lui N. Iorga în
viaţa politică şi culturală au demonstrat necesitatea editării unui ziar care va dezbate
cele doua probleme fundamentale care frământau societatea românească la
începuturile secolului al XX-lea: socială şi naţională. Fondurile strânse în urma
conferinţelor ţinute în ţară şi sprijinul material al lui Gh. Ştirbei şi Vintilă Brătianu îl
vor ajuta pe marele savant să înceapă editarea ziarului său Neamul Romanesc după
data de 10 mai 190668.
Denumirea ziarului demonstra că se dorea a fi o publicaţie care se adresa
tuturor românilor de pe întreg spaţiul locuit de aceştia : „o revistă pentru şi despre
neamul românesc”69.
În cuvântul său Către cetitor directorul ziarului sublinia că Neamul Romanesc
nu era o revistă ocazională de partid, ci una „de caracter general pentru toţi românii,
de caracter democratic şi cultural”, chemată să vorbească despre „lucrurile cele mari
ale neamului, despre nevoile lui adânci, despre sentimentele lui vechi si sfinte, despre
ţintele lui înalte si grele de atins”70. Marele savant sublinia că ziarul său urma să
dezvăluie „toate nedreptăţile, toate păcatele şi sârguinţa cinstită de a găsi
îndreptarea care să ne asigure o viaţă vrednică. Prin problematica abordată,
ziarul marelui tribun pentru unitate naţională a fost apreciat de opinia publică
românească deoarece prezenta „fără îndoiala o deşteptare, un drum de orientare
spre drapelul ridicat de un suflet mare si hotărât cu orice preţ a reînvia
sentimentele româneşti in România”71.
Revista lui N. Iorga a fost primită cu un viu interes în teritoriile româneşti de
peste munţi aflate sub stăpânirea austro-ungară, unde ea „n-a fost citită ci devorată”72,
contribuind „la cultivarea sentimentului naţional şi de a unifica aspiraţiile tuturor
românilor73.
De la primele sale manifestări în viaţa publică, marele profesor s-a manifestat
ca un mare apărător al ţărănimii, el intuind interdependenţa dintre problema naţionala
şi realităţile agrare din România la începuturile secolului al XX-lea: „viitorul
României nu se poate răzima, după cum nu se poate răzima viitorul nici unei ţări
decât pe mulţimea celei mai mari părţi dintre locuitorii pământului naţional; pe
conştiinţa care uneşte pe cea mai mare parte dintre locuitorii acestui pământ”.74
66 Neamul Românesc, 13 martie 1916, p. 2.
67 Valeriu Râpeanu, Studiu introductiv la N. Iorga, O luptă literară, 1979, p. XXX.
69 Cf. Gh. Buzatu, Iorga si Marea Unire a Românilor…, p. 20.
70 Neamul Românesc, din 10 mai 1906, p. 2.
71 Cf. Gh. Buzatu, op.cit., p. 21.
72 Ibidem.
73 Ibidem.
74 N. Iorga, În era „Reformelor”. Discursuri politice rostite în Camera Deputaţilor, 1907-1909,
Iorga considera problema agrară printre „chestiunile mari care nu pot fi
ignorate”75 şi de aceea insista să li se dea „pământ, carte si drepturi” şi aceasta „cât se
poate de repede şi cu înţelepciune şi zăbavă”76, pentru a fi aduşi la locul economic, la
locul cultural, la locul politic ce li se cuvine”77
„Apostolul neamului”, în timpul răscoalelor din 1907, s-a situat de partea
ţăranilor răzvrătiţi ca înainte de sancţiuni să vină cu măsuri pentru rezolvarea
problemei agrare.
De la tribuna Camerei Deputaţilor, ţăranul parlamentar cerea deputaţilor sa
treacă peste confruntările ideologice şi să vadă că problemele economice sunt
singurele care pot răscula mulţimea, „pentru că numai foamea pune arma în mâna
omului sărac contra celui bogat”78.
Pentru calmarea spiritelor, pe moment nu era nevoie de măsuri dure împotriva
răzvrătiţilor, ci de o amnistie generală „care ar îndrepta pe aceia care s-au prăbuşit şi i-
ar ridica în rândurile oamenilor şi în acelaşi timp ar face pe ţărani să vadă că noi nu
facem o Românie confiscată, o Românie rezumată la câteva mii de oameni de la
oraşe, ci înţelegem să întemeiem o Românie adevărată cu toate puterile şi cu tot
concursul lor”79
Alegerea lui N. Iorga ca deputat la Colegiul II Iaşi „s-a datorat deopotrivă
prestigiului câştigat ca apărător al drepturilor ţărănimii şi ca militant pe tărâmul luptei
naţionale”80.
N. Iorga aducea în Parlament o manieră nouă de abordare a problemelor
societăţii româneşti, prin faptul neangajării sale politice faţă de vreo formaţiune
politică. Problemele ridicate de tânărul parlamentar erau şi rezultatul unor serioase
analize ştiinţifice, independente de ideologia sau poziţia vreunui partid politic: „nu am
alt gând decât propria-mi conştiinţa”81, pentru că, „înainte de acesta, eu nu sunt
istoric care judeca totul după aparenţe, ci mai degrabă analizez toate lucrurile care mi-
au fost supuse atenţiei”82.
În concepţia sa calitatea de deputat era aceea a unui „depozitar” al aspiraţiilor
legitime de unitate politica si democraţie, care îl înzestra cu demnitatea de
reprezentant public al naţiunii” 83 . Pornind de la această convingere N. Iorga a
transformat tribuna parlamentară într-o tribună a luptei pentru realizarea aspiraţiilor
naţionale ale românilor de pretutindeni: „...Noi simţim planuri mari, visăm să
întindem aripile vulturului dacic şi să atingem cu ultima pana, aripa stângă a Tisei si
Vălenii de Munte, 1909, p. 60.

75 Idem, Trezirea chestiunii ţărăneşti, în Neamul Românesc, din 21 mai 1906, p. 53.
76 Neamul Românesc, 29 oct 1906, p. 820.
77 Ibidem.
78 N. Iorga, Discursuri parlamentare, 1907-1917, p. 81.
79 Ibidem, p. 88.
81
Dezbaterile Adunării Deputaţilor (in continuare D.A.D.), 6 dec 1920, p. 29.
82 Ibidem, 1 apr 1922, p. 113.
83 Gh.I. Florescu, Donald E. Bain, President of the first Parliament of all Romains, în AIIAI, II, 1987, p. 35.
cu cealaltă pana din aripa dreapta Nistrul”84.
Cu gândul la „România largă” sau „România Mare”, care trebuie să devina
realitate, N. Iorga va susţine în Parlament proiectul de lege privind organizarea şi
modernizarea armatei. Tânărul parlamentar preciza că: „...Se creează oastea noastră
de care n-avem nevoie pentru a cuceri, căci rostul războiului nostru va rămâne pentru
totdeauna sa ne apărăm sărăcia şi nevoile şi neamul”85, dar oastea cea nouă poate fi
utila în unele împrejurări să consolideze eforturile voinţei şi jertfei naţiunii.
Apariţiile marelui istoric la tribuna Camerei Deputaţilor au lăsat asupra
auditoriului „impresia unui spectacol intelectual unic”86, prin „acea erudiţie ramificata
pe toate meridianele gândului”, care „răscolea straturile cele mai adânci ale
trecutului”87, creând acea stare de spirit atât de necesara într-un Parlament care se
dorea „al reformelor”.
N. Iorga atrăgea atenţia ca întreaga activitate guvernamentală şi parlamentară
din Regat „trebuie să pregătească o ţară”, care sa-i unească odată pentru totdeauna pe
românii de pretutindeni care urmăresc „cu un interes dureros ceea ce se petrecea la
noi în ţară atunci când ei luptau pe viaţă şi pe moarte, pe alt pământ românesc care nu
face parte din hotarele statului românesc”88.
Parlamentarul de Iaşi a abordat de la tribuna Camerei şi chestiunea politicii
externe a României în perspectiva realizării unirii depline a tuturor românilor.
Formaţiunea sa de istoric îi permitea să prospecteze viitorul şi să atragă atenţia
că politica externă a statului român din acea perioadă trebuie reorientată în funcţie de
noile raporturi din relaţiile internaţionale, care să răspundă intereselor naţionale de
perspectivă ale statului român.
România, insista tânărul parlamentar, trebuie sa-şi revizuiască raporturile cu
ţările vecine şi să le racordeze idealului naţional: „căci noi nu putem strânge o
anumită mână pe care descoperim pete de sânge şi ştim a cui e sângele care pătează
aceasta mână”89. N. Iorga avea în vedere în primul rând relaţiile României cu Austro-
Ungaria unul din partenerii săi din Tripla Alianţa.
Continuarea unei astfel de politici „numai pentru simplu motiv că se respecta o
tradiţie” însemna a nu ţine cont de noile raporturi care s-au stabilit între marile puteri
pe plan internaţional şi de potenţialul statului nostru, deoarece „o ţară slabă şi mică ca
a noastră nu poate să facă politică pe un singur front cu toate pădurile tăiate in spate şi
încă printr-o linie cotropitoare şi un neam care se manifestă duşmăneşte faţă de statul
nostru”90.
N. Iorga recomanda diplomaţiei romane să fie flexibilă şi sensibilă la toate
schimbările care erau pe plan internaţional „să aibă ochii şarpelui” care „să descopere
84 D.A.D., şedinţa din 13 dec 1907, p. 171.
85 Idem, şedinţa din 7 martie 1908, p. 871.
86 Şerban Cioculescu, Aspecte literare contemporane, Bucureşti, Editura Minerva, 1972, p. 632-635.
87 Studiu Introductiv la N. Iorga, Sfaturi pe întuneric, Bucureşti, Editura Militara, 1976, p. VIII.
88 D.A.D., şedinţa din 4 martie 1908, p. 37.
89 Ibidem, p. 41.
90 Ibidem, p. 38-39.
tot ce-şi poate adăugi după dreptul ei natural”91. El avea în vedere nu agerimea unui
şarpe de prada, ci a zeului Clicom , simbol al înţelepciunii si prudenţei .92
Stabilirea unui nou „modus vivendi” cu statele vecine, trebuia să asigure
restabilirea locului pe care România l-a avut şi trebuie să-l aibă în Balcani.93
Activitatea desfăşurată de N. Iorga în cadrul Ligii Culturale a dat o „noua
dimensiune” problemei luptei pentru unitatea românească 94 . Istoricul s-a implicat
înainte de 1908 în acţiunile întreprinse de acesta, iniţiind la rându-i altele, care să
întreţină permanent interesul opiniei publice fată de soarta românului din provinciile
aflate sub stăpânirea străină.
La îndemnul marelui savant Liga a reuşit să valorifice în mod creator jubileul
sărbătoririi a 40 de ani de domnie a regelui Carol I în 1906.95 La expoziţia deschisă în
capitala ţării , Bucureşti, care prezenta realizările României în cei 40 de ani de domnie
a regelui, au fost invitaţi şi reprezentanţi ai românilor din Transilvania, Bucovina,
Liga organizându-le o primire sărbătorească.
Istoricul a reuşit astfel să transforme această sărbătoare jubiliară într-o
„veritabilă demonstraţie a conştiinţei unităţii naţionale” 96
În acele zile solemne el cerea membrilor societăţii că o „datorie supremă”, a ei
este „să primească zilele acestea ca una din cele mai potrivite clipe pentru apropierea
şi înfrăţirea mai strânsă a românilor de pretutindeni”97.
Între anii 1900-1908 activitatea Ligii Culturale se reducea la puţine activităţi –
congresele anuale şi sărbătorirea zilelor de 24 ianuarie si 3/15 mai. Această perioadă a
fost caracterizată de N. Iorga ca fiind „biruinţa partidului nemişcării în Liga
Culturala”98.
„Liga vegeta acum în cea mai deplină uitare a unei societăţi naţionale căreia îi
adusese pe vremuri aşa de mari servicii”99, afirma istoricul. În această perioadă unele
activităţi ale acestuia erau finanţate de guvernele de la Bucureşti. Implicarea
guvernamentală nu se realiza în mod dezinteresat „şi nu odată fusese atrasă în
vâltoarea demonstraţiilor de stradă de care avea nevoie partidul preşedintelui.”100
Revigorarea activităţii Ligii Culturale se va produce după intrarea lui N. Iorga
în Comitetul Central la 10 iunie 1907 şi mai ales prin numirea sa ca secretar general la
2 iunie 1908”101. De la începutul intrării sale în Liga istoricul şi-a propus „învierea şi
91 Ibidem.
92 Gh.I. Florescu, N. Iorga. Începuturile activităţii parlamentare, in AIIAI, XVIII, 1981, p. 46.
93 ibidem
94 V. Netea, C.Gh. Marinescu, Liga Culturala si Unirea Transilvaniei cu Romania, Iaşi Editura
Junimea, 1978, p 162 ; C.Gh. Marinescu, Aportul Ligii Culturale sub conducerea luI N. Iorga la
infaptuirea Marii Uniri, în Gh. Buzatu, C. Gh. Marinecu, op.cit., p 56 ; C.Gh. Marinescu, Epopeea
Marii Uniri, Galaţi, Editura Porto Franco, 1983, p. 112.
96 Ibidem, p. 326; C.Gh. Marinescu, Aportul Ligii Culturale…, p. 55-57.
97 Chemarea Ligii Culturale, an I, nr. 32, 27 august 1906, p. 531-532.
98 Neamul Romanesc, anul I, nr. 7, 1 iunie 1906, p. 104-105.
99 N. Iorga, O viata de om asa cum a fost, vol. IIII, Bucureşti, Editura Minerva, 1981, p. 54.
100 Ibidem
101 Ibidem; B. Theodorescu, op.c it., p. 226.
întărirea conştiinţei româneşti” în tot cuprinsul „Românimii”.102
Prin puterea sa uimitoare de muncă, prin cultura sa vastă, prin controlul
permanent al activităţii şi implicarea directă, de multe ori stânjenitoare pentru ceilalţi
membri din conducere reuşeşte să transforme societatea „dintr-un mausoleu al unui
romantism de mult isprăvit”103, dintr-o, „societate compromisă” într-un „organism de
căpetenie al trezirii conştiinţelor”104.
În condiţiile radicalizării luptei naţionale a românilor la începutul secolului al
XX-lea, Iorga impune Ligii culturale o activitate permanentă. El modifica structura
organizatorică a societăţii şi formează un „secretariat de birou pentru lucrul în
permanenţă”105 şi-i muta sediul într-o casă spaţioasă din strada Fântânii la etajul al II-
lea „colţ cu strada Victoriei”106.
Secretarul general al Ligii era conştient că noua etapă de sprijinire a luptei
naţionale a românilor din afara graniţelor Regatului necesită fonduri sporite în visteria
societăţii, totuşi a evitat subordonarea sa unui partid politic cu pretenţii de finanţator
„Liga trebuie să-şi recapete absoluta ei independenţă faţă de partidele politice”107,
afirma cu tărie istoricul.
Marele apostol al neamului nu a urmărit nici un moment să acumuleze capital
politic pentru sine, nu a transformat Liga într-un partid propriu, deşi popularitatea sa
în societatea româneasca era imensă şi nici într-un „partid conspirativ, iredentist, în
care să se propage ura împotriva altor popoare”108.
Cele prezentate mai sus demonstrează că el „doreşte o Ligă regenerată după
cerinţele timpului” canalizându-i activitatea „ca pe o acţiune morală ce se sprijinea pe
întregul popor”109.
N. Iorga a reuşit astfel să-i impună să facă „altceva decât ascultarea unor
tânguiri de peste munţi”110. Activitatea ei se diversifică prin editarea de calendare
„conferinţe cu subiecte care priveau drepturile şi aspiraţiile noastre”111, înfiinţarea de
biblioteci, deschiderea de expoziţii, şedinţe muzicale, editarea de cărţi poştale ilustrate
cu vederi de locuri, cu portretele cărturarilor şi reproduceri de costume”112.
Apar secţii noi ale Ligii, din care foarte multe la sate fapt ce demonstrează
atenţia sporită pe care conducerea o acorda educării şi culturalizării ţărănimii.
Liga, în noua etapă a activităţii inaugurată de secretarul general Nicolae Iorga
se orientează şi spre comunităţile româneşti din America, pe care spunea istoricul să
le ferim „prin trimiterea de scrisori folositoare de primejdia demoralizării”112.
102 Congresul Ligii Culturale, în Neamul Romanesc, anul III, nr. 67, 6 iunie 1908, p. 1045-1050
103 N. Iorga, O viaţă de om, vol III, 1981, p. 54.
104 Ibidem, p. 51.
105 Ibidem, p. 55.
106 Ibidem.
107 Ibidem, p. 54.
109
N. Iorga, O viaţă de om, vol III, 1981, p. 54.
110 Ibidem, p. 55.
112 Cf. Ibidem, p. 229.
Noua orientare care a adus un suflu nou în întreaga activitate face să înceteze
„acel romantism care ajunsese până la ultimele margini ale degenerării”113.
Congresele anuale care se ţineau în diferite oraşe ale ţării au reprezentat tot
atâtea ocazii de răscolire a spiritelor aţipite de o politica de interese, târându-se de azi
pe mâine”114.
Răsfoind dările de seama ale congreselor descoperim numeroase iniţiative ale
lui N. Iorga care vizau nu numai activitatea românilor din Transilvania, Bucovina,
Basarabia, dar şi a celor din Regat. Istoricul insista deopotrivă pentru ridicarea din
punct de vedere cultural şi economic al ţărănimii , orăşenimii , moralizarea clasei
politice româneşti, care va avea efect pozitiv asupra romanilor de peste Carpaţi şi
Prut, contribuind la menţinerea conştiinţei naţionale, creând astfel un curent favorabil
unirii cu Ţara.
Ca formator de opinie, N. Iorga împreuna cu membrii din conducerea societăţii
şi studenţi se deplasează în provinciile româneşti din afara Regatului, organizând şi
participând la comemorarea unor evenimente semnificative din istoria românilor,
stârnind astfel nemulţumirea autorităţilor din imperiile vecine. La începutul anului
1909, la iniţiativa societăţii „Steaua Româna” din Câmpulung-Moldovenesc, istoricul
este invitat să ţină o conferinţă. Autorităţile austriece îi refuză paşaportul, contele
Bellegarde, guvernatorul Bucovinei, explică gestul prin faptul că Iorga s-a manifestat
„ca cel mai aprig duşman al unei politici prietenoase Austriei”115.
Atitudinea autorităţilor austriece faţă de persoana şi activitatea sa nu l-au
dezarmat pe marele istoric, deoarece afirma acesta „ politica pe care o reprezint şi
propag e un crez mai simplu şi care e în domeniul realităţii: a ni se păstra oriunde
fiinţa etnică neatinsă”116.
N. Iorga organizează între 17-19 mai 1909 la Iaşi primul congres al „Ligii
Culturale” în noua sa calitate de secretar general, deoarece „ aici găsim câmp prielnic
pentru încolţirea seminţei sănătoase ce aruncăm, aici găsim tradiţii istorice care ne
încălzesc si ne călăuzesc în lupta mare si sfântă ce întreprindem”117.
Congresul hotărăşte ridicarea la Bucureşti prin subscripţie publică a unui sediu
propriu al Ligii in Bulevardul Schitu Măgureanu editoarea unei „cărţi de citire
naţională pentru toţi românii şi publicarea anuala a unui raport special despre situaţia
românilor de peste hotare care să fie tradus în limbile de circulaţie europeană.118
Pe linia hotărârilor de la Iaşi, secretarul general al Ligii redactează broşura Les
dernières elections en Hongrie et la Roumains – iunie 1910, prin care informează
opinia publica europeană despre politica de deznaţionalizare a elementului românesc
din Transilvania care produce o vie emoţie în Franţa, Anglia, Italia. 119
113 N. Iorga, O viaţă de om, vol. III, 1981, p. 55.
114 Ibidem.
115 Pf. P. Turlea, O viaţă pentru poporul românesc…, p. 47.
116 Ibidem, p. 48.
117 Cf. Aurel Loghin, Dreptatea Istoriei, an III, nr. 46, 16 noiembrie 1968, p. 1.
118 CALENDARUL LIGII CULTURALE, Vălenii de Munte, 1910.
119 B. Theodorescu, N. Iorga, p. 231; idem, N. Iorga educaţia maselor, p 76, Gheorghe Buzatu, C.Gh.
Marinescu, (eds), op.cit., p. 72; V. Netea, C.Gh. Marinescu, Liga Culturala si Unirea Transilvaniei cu
După încheierea Congresului din capitala Moldovei, N. Iorga la dorinţa unor
participanţi, organizează o excursie la Suceava pentru vizitarea ruinelor cetăţii şi a
altor monumente istorice. In gara Burdujeni i s-a interzis marelui istoric vizita „din
motive de ordine publică” 120 , el fiind socotit o persoana indezirabila în statele
Austriei. Expulzarea eminentului luptător pentru cauza naţională a produs o puternică
indignare atât în ţară cât şi peste hotare.
Deputaţii români şi italieni ridică chestiunea expulzării în Parlamentul de la
Viena, iar studenţii români din capitala Franţei, membrii ai Ligii Culturale au luat
atitudine în cadrul unor mitinguri de protest.121
Studenţii şi intelectualii din Iaşi, într-o mare întrunire la 24 mai 1909, au
redactat o Moţiune de protest cerând Guvernului român să ia atitudine faţă de
comportamentul autorităţilor austro-ungare, vizavi de N. Iorga.
Telegrama trimisă cu acest prilej istoricului îl asigura de „devotamentul fără
margini ce vi-l păstram”122. De asemenea, la îndemnul Ligii Culturale, Societatea
Studenţilor din Bucureşti îşi exprimă solidaritatea cu „cel ce purta cu demnitate
stindardul românilor, şi căruia i s-a interzis a călca pe pământul sfânt al unei Ţări
Române supuse”123
Într-un manifest difuzat la Bucureşti de către Liga Culturala care protesta
împotriva dublei monarhii se sublinia că: „încă o data politica Austriei se împotriveşte
arbitrar celor mai sfinte aspiraţiuni ale neamului pentru care luptam cu toţii. Prin
expulzarea lui Iorga se adaugă încă un inel lanţului”124.
Atitudinea autorităţilor austro-ungare, nu are darul de a frânge elanul de
luptător al marelui savant pentru salvgardarea cauzei naţionale a românilor din
Transilvania şi Bucovina.
Înfiinţarea de către guvernul maghiar a Episcopiei de la Hajdudorogh şi 83 de
parohii româneşti cu peste 73225 de credincioşi greco-catolici, condusă de un episcop
rutean şi unde limba de oficiere a cultului religios era maghiara, oferea din nou
posibilitatea istoricului să se manifeste ca un apărător al cauzei românilor de peste
Carpaţi. Astfel, va publica în 1913 broşura L’Eveché de Hajdudorogh et les droits
de l’Eglise Roumaine unie de Hongrie, cu un subtitlu semnificativ: Noi atentate ale
guvernului maghiar contra naţionalităţii române125.
N. Iorga demonstra că noile evenimente din Balcani şi din Europa de după
1912-1913, îndreptăţeau şi obligau poporul român să vorbească „nu numai prin gura a
7 milioane de locuitori ai regatului”, ci să aibă în vedere pe toţi cei 13 milioane „care
compun naţia întreagă şi care rămânând în comunitatea lor culturală se cuvine să
România, Junimea, Iaşi, p 217, 1978.

120 N. Iorga, Explicaţia unei expulzări, în Neamul românesc”, an 4, nr. 54, 24 mai 1909, p. 857-858.
121 Vasile Netea, C.Gh. Marinescu, op.cit., p. 216.
122 P. Turlea, N. Iorga în viaţa politică a României, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1991, p. 48.
124 Cf. Gh. Marinescu, Aportul Ligii Cuturale sub conducerea lui N. Iorga la înfăptuirea Marii
Unirii, p. 55.
125 P. Turlea, N. Iorga, O viata pentru neamul romanesc, Editura PRO HISTORIA, 2001, p. 64.
înrâurească puternic asupra viitorului statului românesc”.126
Tuturor acelora care îl criticau cu virulenţă în presa austro-ungară pentru
activitatea desfăşurată pe tărâmul apărării cauzei românilor ardeleni şi bucovineni,
considerându-l ca principal factor de destabilizare a relaţiilor dintre România şi
Austro-Ungaria, le răspunde că el este doar un interpret al aspiraţiilor comune ale
întregii clase politice româneşti, deoarece problema naţională „nu reprezintă un punct
de distracţie între partidele româneşti. Pentru orice om politic a ajuns a fi în fondul
lucrurilor o dogma naţională”127
Marele istoric a criticat iniţiativele guvernului maghiar de a duce tratative între
1913-1914 cu unii reprezentanţi ai românilor transilvăneni, declarând răspicat în
articolul Altă politică la românii din Ungaria că “steagul românilor se ridică în altă
parte nu la Budapesta”.128
Memoriul elaborat de N. Iorga la 14 iunie 1908, privind revitalizarea Ligii
Culturale, generează o primă mare realizare prin inaugurarea cursurilor de vară la
Vălenii de Munte, care vor transforma localitatea „într-un centru cultural al tuturor
românilor”.129
Concepute iniţial numai pentru bucovineni, ele vor fi deschise la 2 iulie 1908
în prezenţa a 150 de persoane din toate provinciile româneşti atrase „de dorul de a
auzi maeştri ai ştiinţei în dulcea limbă românească şi îndeosebi cei însetaţi de a se
adăpa în izvoarele nesecate ale istoriei noastre comune”.130
Cursurile de vară, „adevărata instituţie naţională” 131 , devenite din 1912
Universitatea Populară Vălenii de Munte, aveau menirea să creeze un curent de
solidaritate naţională întemeiat “pe tradiţiile culese din toate culturile ţării” 132 ,
deoarece afirma marele istoric :credem că suntem toţi un singur neam de o admirabilă
unitate”133.
Cursanţii vor audia prelegeri de istorie naţională, geografie, economie,
literatură, folclor, susţinute de mari personalităţi ale culturii şi ştiinţei româneşti:
Barbu Şt. Delavrancea, Al.D. Xenopol, Vasile Pârvan, Nicolae Cârtojan, Virgil
Madgearu, Ion Cantacuzino.134
Organele de siguranţă din România recunoşteau rolul important al lui Nicolae
Iorga în cadrul cursurilor care „prin seva şi entuziasmul fără margini cu care vorbeşte,
şi mai cu seamă biciuirea moravurilor politice, sociale, îl fac simpatic tuturor”. Este
primit cu aplauze şi întrerupt cu aplauze, şi sfârşeşte prin a i se face ovaţii entuziaste.
126 Neamul Românesc, nr. 14, 13 aprilie 1914.
127 Ibidem.
128 Idem, VIII, nr. 66, 3 octombrie 1913.
129 Mihai Opritescu, Partidul Naţionalist Democrat (1910-1938) condus de N. Iorga, Bucureşti, 2000,
p. 28.
130 Neamul românesc, an 6, 10 octombrie 1911, p. 812.
131 Vasile Netea, C.Gh. Marinescu, op.cit., p. 234-244; C.Gh. Marinescu, op. cit., p. 66-72.
132
Barbu Theodorescu, op. cit., p. 262.
133 Neamul Românesc, an III, nr. 80, 6 iulie 1908, p. 1252-1259.
134 C.Gh. Marinescu, Aportul Ligii culturale sub conducerea lui Nicolae Iorga la înfăptuirea Marii
Uniri, p. 67-68.
Aproape nu există locuitori care să nu-l primească „cu respect şi cu dragoste
nesfârşită”.135
Conferinţele „vehemente” ale secretarului general al Ligii, „tratate cu o mare
putere de sugestie, şi solid documentate”, pe care le-a ţinut sub forma prelegerilor de
istorie naţională la Vălenii de Munte reprezentau tot atâtea îndemnuri la unitate: „să
mergem la cursuri cât mai multe spre întărirea noastră sufletească şi a acelora în
mijlocul cărora trăim”136.
Prin conţinutul lor, prin calitatea expunerilor conferenţiarilor, în care excela în
primul rând Nicolae Iorga, cursurile “deveniseră o manifestaţie culturală obişnuită
pentru o parte din societatea românească, aceea în sufletele căreia prinsese această
sămânţă de viitor.”137
Îndemnurile marelui istoric către toţi românii de a frecventa cursurile de vară
„spre întărirea noastră sufletească”, sunt auzite şi de monarhia română. Regele Carol I
îşi va trimite nepotul, pe Carol al II-lea, în 1912, la Universitatea populară de la
Văleni, care îşi avea sediul acum în „clădirea proprie, mică, albă, cu o perfectă
acustică”138, unde viitorul monarh al României întregite de mâine va audia timp de 2
zile, trei conferinţe ale savantului în care i se demonstra „că aici nu e o mână de
barbari care să trebuiască a fi ridicaţi de o dinastie energică şi inteligentă, la rangul
naţiunilor civilizate, ci un vechi popor care îşi are locul, deşi pe nedrept nerecunoscut
în istoria lumii”.139
Cursurile de vară au contribuit la educarea opiniei publice româneşti în
spiritual valorilor naţionale, la apropierea românilor din toate provinciilor, la
dezvoltarea unei prietenii, susţinute de solidaritate naţională. Ziarul Budapesten
Hirlog, sublinia în 1908 că „în România se fac sforţări mari ca la Vălenii de Munte,
oaspeţii din Transilvania şi de la Iaşi, cei din Bucovina, să petreacă şi în acelaşi timp
să se instruiască cât mai bine, pentru că astfel, întorcându-se acasă, aceştia să duca cu
ei legăturile strânse de unitate culturală şi naţională”.140
N. Iorga va constata că prin activitatea sa la Universitatea Populară, arunca
acum „sămânţa de viitor”, care deja s-a prins în societatea românească, generând
încrederea naţională că ziua unirii tuturor românilor este foarte aproape şi ea se va
realiza prin forţe proprii, şi nu ca un dar al vreunei puteri străine. Orice vizită în
Ardeal, susţinea mentorul cursurilor de vară, „îi dădea tot mai mult încrederea că s-a
isprăvit cu zilele aşteptării singurului noroc posibil de la Viena”.141
Cursurile de vară au sporit considerabil prestigiul lui N. Iorga în societatea
românească. Mulţi intelectuali aderă la Liga Culturală atraşi de personalitatea marelui
istoric142, unii îl vor urma chiar în propriul său partid începând din 1910. Această
135 Ibidem, p. 69.
136 Neamul Românesc, an. 4, nr. 80, 22 iulie 1909, p. 1282-1283.
137 N. Iorga, O viaţă de om, aşa cum a fost, vol III, p. 68.
138 Ibidem, p. 75.
139 Pamfil Şeicaru, N. Iorga, Bucureşti, Editura Clio, 1990, p. 54.
140 Gh. Marinescu, op.cit., p. 72-73.
141 N. Iorga, O viaţă de om, vol. III, p. 68.
142 M. Opriţescu, op.cit., p. 28.
situaţie determina pe adversarii săi să-l acuze că doreşte să politizeze activitatea Ligii
Culturale şi să o transforme într-o anexă a grupării sale politice.
Analizând activitatea politică a marelui istoric înainte şi după primul război
mondial, putem afirma fără putinţa de a greşi că marele savant nu a dorit să facă din
partidul său un partid de masa. Militând pentru o solidaritate mai presus de interesele
de clasa, N. Iorga şi adepţii ideilor sale naţionalist-democrate manifesta teama faţă de
mase. Vedea progresele sociale ca un rezultat al activităţii domeniilor mari, al elitelor
sociale conducătoare, care trebuiau să dea dovadă de competenţă şi integritate
morală.143
Era împotriva transformărilor bruşte „care dărâmau înainte de a crea, înseamnă
înainte de orice o dureroasă ruptură a solidarităţii naţionale”.144
N. Iorga era un adversar înverşunat al luptei de clasa. „Cuvântul luptă mi-a
părut vulgar când eu îmi căutam adversarii şi nu mă înflăcăram de beţia trântelor
păstrând în suflet calda dorinţă de a vedea în pace pe toţi oamenii capabili de a da
ceva capabil ţării lor”.145
Prin politica sa de organizare în plan teritorial a secţiilor Ligii Culturale, era
firesc ca el să atragă foarte mulţi adepţi ai ideilor sale naţionalist-democrate, iar unii
să-l urmeze în partidul pe care-l va înfiinţa în 1910. Activitatea desfăşurată în cadrul
Ligii Culturale va influenţa discursul parlamentarului N. Iorga, fapt sesizabil începând
cu luna decembrie 1908 146 , cu prilejul discutării mesajului tronului. Problematica
sociala şi cea ţărănească, deşi nu dispare din discursurile sale, problema naţională
ocupa de-acum înainte „centrul de greutate”.
În discursurile pe marginea colegiului unic, el se declara adeptul lărgirii
dreptului de vot dar precizează că nu doreşte „vot universal, ci vot naţional”.147
Naţionalismul şi antisemitismul erau tendinţe puternice atât în Europa cât şi în
România înaintea primului război mondial. Toate aceste manifestări naţionaliste,
antisemitice erau însă manifestări formale, articole de presa, cuvântări în parlament,
fără a îmbrăca formele violente din perioada interbelica. Toate aceste luări de poziţie
erau îndreptate împotriva tendinţelor agresive în plan economic şi împotriva evreilor,
a străinilor în general ca persoane.
Abordând spiritual problema celor afirmate mai sus, N. Iorga pune în discuţie
cazul Dobrogei care „prost administrat a favorizat consolidarea economică a etniilor
bulgară şi turcă, în detrimentul elementului românesc”.148
Războaiele balcanice au oferit istoricului posibilitatea de a analiza relaţiile
dintre părţile aflate în conflict, nu numai prin prisma evenimentelor petrecute ci şi a
unei evoluţii viitoare. N. Iorga s-a pronunţat la începutul conflictului împotriva unei
intervenţii româneşti la sudul Dunării, într-un război pe al cărui steag erau înscrise
143 Armin Heinen, Legiunea Arhanghelui Mihail. Mişcare socială şi organizaţie politică. Bucureşti,
Editura Humanitas, 1998, p. 85.
144 N. Iorga, Doctrina Naţionalistă, p. 11.
145 Ibidem, p. 10.
146 Mihai Opritescu, op.cit., p. 28.
147 N. Iorga, Discursuri parlamentare, vol. 1, partea I, p. 219.
148 Mihai Opritescu, op.cit., p. 29.
idealuri naţionale.149
În parlament, istoricul a afirmat folosind numeroase argumente că
revendicările teritoriale din Dobrogea vor duce la permanentizarea unei stări de
tensiune cu vecinul de la sudul Dunării. 150 În ianuarie 1913, N. Iorga denunţa
„manevrele Ungariei şovine” şi ale „Rusiei lacome şi despotice”, împotrivindu-se
unui război cu Bulgaria: „putem avea cu Bulgaria un război? Nu”151.
La congresul Ligii Culturale din 19 mai 1913, de la Piatra Neamţ, secretarul
general îşi reafirma poziţia faţă de evenimentele de la sudul Dunării, afirmând că nu
poate să pună activitatea acestuia în serviciul „unei cauze străine de neam”. „Noi n-
avem ce căuta în Balcani, noi trebuie să mergem în Austria”152. Grupării filo-germane
din cadrul Ligii reprezentată de Gheorghe Bogdan Duica şi V. Arion, îi replica: „Oare
Liga e birou de anexări teritoriale?”153.
Atitudinea secretarului general al Ligii Culturale faţă de evenimentele
balcanice din 1912-1913 „creează un gol” între el şi gruparea Bogdan Duica, V.
Arion, care s-a pronunţat încă de la începutul conflictului pentru intrarea României în
război împotriva Bulgariei, agitând lozinca eliberării românilor din Macedonia.
Marele savant a militat pentru o politica de colaborare cu toate statele balcanice care
să ducă la îmbunătăţirea situaţiei fraţilor noştri din Macedonia”.154
Diferendul din interiorul conducerii Ligii Culturale se adânceşte cu prilejul
redactării de către N. Iorga în decembrie 1912 a unui Memorandum prin care se
solicita definirea poziţiilor faţă de conflictul balcanic. Înscrierea de către autorul
Memorandumului că „România n-are pretenţiuni în Bulgaria căci aspiraţiile sale juste
se îndreaptă spre Transilvania”155 – irita grupul filo-german, determinând retragerea
acestuia din funcţia de secretar general al Ligii.
Retragerea istoricului din funcţia de secretar general este percepută favorabil
de presa guvernamentală de la Viena şi Budapesta. Ziarul Budapeste Hirlap din 19
noiembrie 1912 comenta astfel retragerea acestuia: “Minunea s-a întâmplat. Liga
Culturala l-a părăsit pe N. Iorga din cauza Ardealului”.156
Cele prezentate mai sus demonstrează justeţea analizei făcute de N. Iorga. La
începutul conflictului se desprindea clar dorinţa statelor din Balcani de a lupta pentru
realizarea aspiraţiilor lor naţionale. Aceasta l-a determinat pe secretarul general al
Ligii Culturale să insiste pe toate planurile ca România să nu se implice în război: „Pe
al cărei steag erau înscrise idealuri naţionale”157
Îndemnurile la neintervenţia militară a statului nostru în Balcani dădea expresie
concepţiei sale conform căreia „un popor are sentimental continuităţii şi el vede nu
149 N. Iorga, O viaţă de om, 1981, p. 85.
150 Idem, Discursuri parlamentare, vol 1, partea a doua, 1940, p. 67-68.
151 Neamul Românesc, nr. 128-129, 13 martie 1912.
152 Ibidem.
153 Cf. M. Opriţescu, op.cit., p. 59.
154 Ibidem.
155 C.Gh. Marinescu, op.cit., p. 75.
157 N. Iorga, O viaţă de om, p. 85.
numai momentul în care se afla, ci şi toate momentele care au pe acesta şi dintr-însele
alege acele elemente care pot să întărească puterea lui morală, care pot să-i întărească
mai mult aspiraţiile”158.
Poziţia savantului faţă de aceste evenimente nu era singulară, ea corespundea
cu cea a majorităţii clasei politice româneşti şi cu cea a Guvernului. Edificatoare în
acest sens sunt răspunsurile data de Titu Maiorescu, primul-ministru unei note bulgare
din 20 sept. 1912 în care se afirma „România nu poate uita ca ea însăşi şi-a câştigat
independenţa printr-o luptă contra Imperiului Otoman. Dacă bulgarii, sârbii, grecii,
creştin-ortodocşii, ca şi noi, vor să lupte pentru ameliorarea conaţionalilor lor supuşi
otomani, România va păstra o strictă neutralitate”.159
Fidelă principiilor neintervenţiei militare şi de apropiere de toate statele din
zona sa geografică, România nu intervine în conflict nici atunci când Bulgaria a
obţinut „serioase avantaje teritoriale”160 în urma victoriilor sale. Pe această linie ea a
iniţiat tratative cu vecinul de la sudul Dunării, fără informarea marilor puteri,
semnând cu aceasta o înţelegere concretizată în Protocolul de la Londra din 16/29
ianuarie 1913161.
Relaţiile româno-bulgare se vor deteriora puternic odată cu intervenţia marilor
puteri în special a Austro-Ungariei care „nu voia sa piardă controlul asupra
Balcanilor”162. Austro-Ungaria „instiga Bulgaria împotriva Serbiei” făcând serioase
presiuni asupra României pentru a nu lua în consideraţie eventualele propuneri de
alianţă venite din partea Greciei şi a Serbiei.
Războaiele balcanice au constituit „testul cel mai sever al alianţei României cu
Austro-Ungaria”163. Anexiunile teritoriale făcute de statele balcanice (Serbia, Grecia,
Bulgaria) în primul război pe seama Turciei, rup echilibrul politic, determina
România să ceară compensaţii din partea Bulgariei. Austro-Ungaria nu sprijină
demersurile justificate ale României determinând intervenţia acesteia în al doilea
război balcanic, împotriva Bulgariei.
Criza balcanica din 1912-1913, „a desăvârşit alienarea României faţă de
Austro-Ungaria şi Tripla Alianţa”164. Când trupele române sub comanda generalului
Al. Averescu treceau Dunărea scandând „În Ardeal”, „această stare de spirit” afirma
N. Iorga, reprezenta marele adevăr naţional popular [căci] prin acţiunea necontenit şi
adesea discutată de la Viena începea noua politică de defensive a statului român”165.
În iunie 1913 Liga Culturală a organizat o întrunire la Bucureşti unde s-a
exprimat încă o dată solidaritatea cu românii din Transilvania şi Bucovina. N. Iorga a
criticat din nou politica Austro-Ungariei faţă de Serbia, afirmând că România nu
158 Idem, Istoria războiului balcanic, Bucureşti, 1915, p. 171.
159 Cf. Eliza Campus, Din politica externă a României 1913-1947, Bucureşti, Editura politică, 1980, p. 191.
160 Ibidem.
161 Ibidem.
162 Ibidem, p. 19-20.
163 M. Barbulescu, Denis Deletant şi alţii, Istoria României, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998, p 414.
164 Ibidem; Eliza Campus, op.cit., p. 20; Keith Hitchins, România, 1866-1947, Bucureşti, Humanitas, p 173.
165 N. Iorga, Supt trei regi, Istoria luptei pentru un ideal social si naţional, Vălenii de Munte, 1932, p. 153.
poate face politica monarhiei bicefale care asuprea pe românii din imperiu166.
Istoricul a înţeles interesele politicii austriece faţă de Bulgaria, şi din această
cauză susţine politica guvernului Maiorescu de intervenţia României în al doilea
război ca factor de echilibru şi stabilitate în Balcani. N. Iorga cere printr-o adresă către
ministrul de război să fie mobilizat pe front. Ca profesor la Şcoala de Război primeşte
încuviinţarea regelui Carol I de a însoţi trupele române fiind repartizat la biroul de
presă alături de A. Hiato, viitorul reprezentant al României la Praga şi viitor ministru
al Palatului. Lucrând la biroul de presă al armatei, istoricul a avut ocazia să cunoască
starea de lucruri din armată: „ceea ce doream şi mi s-a refuzat de mai mult timp, ca să
văd lucruri care mai bine să nu fie văzute de ochi atenţi şi critici”167. Savantul constata
o totală dezordine în armată, de la aprovizionare, dotare, până la îndeplinirea
ordinelor: „Era în mişcarea trupelor noastre ceva din reverie pastoralei noastre şi
aceasta în vremi de oţel ca ale noastre, indispunea şi trezea nelinişti”168.
Iorga este dezamăgit de situaţia din armata românească, care în concepţia sa
trebuie să fie un factor important în opera de întregire naţională. Campania militară a
României, denumită de marele savant „Excursie în Bulgaria” 169 , care a fost „o
experienţa aşa de dureros instructivă”170, l-a determinat pe neobositul luptător pentru
cauza naţională să se întrebe „dacă opera unităţii naţionale nu e rezervată de soarta
unei generaţii mai vrednice”171.
Starea de lucruri din armata româna pe frontal din Bulgaria, stare pe care
generalul Averescu „totdeauna la datorie”172 încearcă să o depăşească era rezultatul
„scadenţei fatale a deceniilor de neglijenţă şi de necinste petrecută în vuietul
încăierărilor politice sub ochii din ce în ce mai obosiţi ai lui Carol Întregitorul”173.
N. Iorga a prezentat cu rigoarea istoricului starea de spirit a poporului bulgar în
acele momente „bulgarii, oameni înăcriţi…priveau din prag cu adânci ochi de ură”174
„nesângeroasă noastră expediţie”, care prin modul de organizare s-a transformat într-o
„hărmălaie militară posibilă”175. Se confirmau astfel previziunile marelui savant la
perspectiva raporturilor româno-bulgare făcute la începutul conflictului balcanic.
Aceasta stare de spirit a cetăţeanului bulgar era reflexul unei „permanente
obsesii a Bulgariei Mari de la San Stefano”, care arunca şi va arunca necontenit
înainte un neam de oameni extraordinar de muncitori, de cumpătaţi şi de stăruitori în
167 N. Iorga, O viaţă de om, 1981, p. 89.
168 Ibidem, p. 89-90.
169 Ibidem.
170 Ibidem, p. 116.
171 Ibidem.
172 Ibidem, p. 89.
173 Ibidem
174 Ibidem, p. 92
175 Ibidem. Starea de disciplină a trupelor române a agravat infestarea soldaţilor cu holeră ca urmare a
echipării cu uniforme din depozitele armatei bulgare. De altfel holera, spune istoricul, este cea care a făcut
puţinele victime din rândurile armatei române. În rest, românii au dus un „război cu cocoşii” (românii
preferau borşul din carne de cocoş), sub ochii înăcriţi de ură ai populaţiei bulgare, obsedată de idealul
Bulgariei Mari.
ceea ce fac, încet şi solid, dar care popor mic, îl nenoroceşte mărimea idealului”176.
Participarea României la cel de-al doilea război balcanic a reprezentat pasul
concret de desprindere de alianţa cu Austro-Ungaria ce deschidea drumul spre
următoarele acţiuni având drept scop eliberarea românilor din teritoriile româneşti
aflate sub dominaţie străină.
Prin calitatea sa de participant şi martor la evenimentele din Balcani, Iorga a
precizat sensul războiului din Bulgaria: „Dacă Bulgaria vine să zdrobească Serbia
pentru a mulţumi Viena, căreia existenta însăşi a Serbiei gata de lupta pentru Bosnia
si Herţegovina ii e un spin in ochi, pentru noi se poate spune pe drept cuvânt ca peste
Dunăre se discuta chestiunea Ardealului, ca se începe războiul nostru împotriva
voinţei austriece”177.
Al doilea război balcanic s-a încheiat cu înfrângerea Bulgariei. Prin tratatul de
pace semnat la Bucureşti la 10 august 1913, Bulgaria a fost obligate sa renunţe la
majoritatea teritoriilor pe care le-a dobândit in primul război balcanic, si sa cedeze
Romanei Dobrogea de sud, recunoscând linia Turtucaia-Balcic, drept noua frontiera
intre cele doua state 178 . Tratatul de pace de la Bucureşti din 1913 care a sporit
prestigiul României, a demonstrat rolul sau de factor principal de stabilitate in
Balcani. Totodată acest conflict a desăvârşit înstrăinarea României de Puterile
Centrale179.
Noile teritorii atribuite României prin pacea de la Bucureşti si integrarea lor in
spaţial naţional a ridicat si problema populaţiei minoritare care trăia in aceasta zona.
Comunitatea evreiasca a cerut acordarea cetăţeniei romane, motivându-si demersul
prin participarea unora dintre membrii ei la campania militară din Bulgaria.
Problema acordării cetăţeniei romane minoritarilor evrei a survenit intr-un
moment mai puţin prielnic, când „opinia publica româneasca era sensibilizata din
punct de vedere al problemei naţionale de evenimentele balcanice si de atitudinea de
ostilitate fata de romanii transilvăneni a autorităţilor maghiare”180.
N. Iorga a analizat problema cetăţeniei minoritarilor evrei în paginile Neamului
Românesc, în conferinţele si întrunirile Partidului Naţionalist Democrat si ale Ligii
Culturale. Istoricul a avut unele rezerve însoţite uneori cu accente de ostilitate fata de
aceasta problema. N. Iorga era adeptul rezolvării problemelor de ordin social si
naţional in mod gradual. Fata de problema ţărăneasca si cea evreiasca, problemele cu
care se confrunta societatea româneasca, savantul acorda prioritate celei ţărăneşti.
La întrunirea conducerii Ligii Culturale din 17 noiembrie 1913, istoricul
atrăgea atenţia ca „cele doua chestiuni, cea evreiasca si ţărăneasca nu trebuie sa facă
obiectul unor dispute politicianiste pentru atragerea de capital politic, ci ele trebuie
tratate si rezolvate in conformitate cu interesele generale de perspective ale
176 Ibidem, p. 83.
177 Idem, Supt trei regi, p. 154-155.
178 Keith Hitchins, op.cit., p 172; Eliza Campus, op.cit., p. 20-23, Gh. Platon, Istoria Modernă a
României, Bucureşti, Editura Didactică şi pedagogică, 1985, p. 447-451; Florin Constantiniu, O istorie
sinceră a poporului roman, Univers Enciclopedic, 2002, p. 241-243.
179 Keith Hitchins, op.cit., p. 173.
180 Pe larg M. Opriţescu, op.cit., p. 60 şi urm.
României”181.
Criza balcanică din 1912-1913 a demonstrat necesitatea regândirii strategiei
politice interne si externe a României. Analizând prin viziunea istoricului politica
interna si externa, N. Iorga concluziona ca „Nu putem păstra situaţia de la 1913 pe
care ne-a dat-o pe jumătate norocul si pe jumătate numai vrednicia noastră”182. El
recomanda solidaritatea tuturor factorilor responsabili pentru înfăptuirea unei ample
politici de reforme în plan intern si pentru reorientare în politica externa. Această
atitudine ar demonstra în concepţia lui N. Iorga maturizarea clasei politice care
înţelege că „înainte de toate aparţine unui neam înainte de a aparţine unui partid”183,
ce are de înfăptuit „...pe lângă organizarea de stat pentru care a lucrat o întreaga
generaţie din România, pe lângă dansa trebuie sa alcătuiască acea mare, solida,
definitive organizaţie morala a întregului popor romanesc”184.
În această viziune, în perioada guvernării liberale 1914-1918, istoricul, în
calitatea sa de deputat din partea Partidului Naţionalist Democrat, trece peste
rivalitatea de partid şi acceptă sa facă parte din comisia parlamentara pentru studierea
reformelor – este vorba despre reforma agrara si cea electorală.
Savantul considera că înfăptuirea idealului naţional trebuie susţinută de
realizarea „reformelor nouă care puteau sa iasă dintr-o sfătuire patriotica a tuturora”,
şi nu impuse, în aşa fel încât asupra lor sa se vadă numai politica partidului liberal.185
Pentru evitarea „urâtului spectacol al patimilor aprinse” în faţa ţării, Iorga
recomanda ca abordarea reformelor să se facă pornind de la ideea că ele nu sunt
numai emanaţia partidului de guvernământ „cum acestea ar fi tablele sfinte, poruncile
date pe muntele Sinai”, la care „mulţimile trebuiau să cadă în genunchi înaintea
lor”186.
Aceste reforme în concepţia marelui istoric erau cerute de evoluţia societăţii
româneşti, iar în noua legislatură Partidul Naţional Liberal si-a asumat „crezul unei
generaţii întregi”, să îndeplinească „o operă naţională cu concursul unei generaţii”187.
Reformele nu sunt „ale unui om, ci ale cuiva care este mai mult decât un om, ale unui
moment, ale unei generaţii, ale unei opere de cultură”188. Astfel s-ar dovedi că noua
generaţie de politicieni, „formata în alt spirit... a înţeles nevoile adânci organice ale
unui corp naţional”189.
N. Iorga a subliniat în toţi aceşti ani de început ai secolului al XX-lea nu numai
necesitatea înfăptuirii celor doua reforme: agrară şi electorală, dar si strânsa legătură
dintre ele pentru evoluţia viitoare a societăţii româneşti. Presimţind apropierea
marelui conflict mondial si implicaţiile sale pentru evoluţia politică viitoare a Europei,
181 Ibidem.
183 Ibidem, p. 309.
184 Ibidem.
185 Idem, O viaţă de om, p. 108.
186 Idem, Discursuri Parlamentare, 1907-1917, p. 317.
187 Ibidem, p. 321.
188 Ibidem, p. 317.
189 Ibidem, p. 321.
istoricul afirma că mai mult ca oricând „acum avem nevoie de o organizaţie
sănătoasa, de o naţiune mulţumita” şi nu „vasăzică de 5 milioane si jumătate de
dezmoşteniţi supuşi unei oligarhii ridicate cine ştie cum”190. Pentru aceasta trebuie
început prin restituirea pamântului care a fost smuls cu sila, cumpărat cu şiretenie si
cedat de cei care îl avusese cu durerea inimii”191.
Deputatul naţionalist democrat a demonstrat astfel că Parlamentul repune pe
ţăran în vechiul său drept asupra pământului „drept pe care nu l-a abandonat niciodată
din conştiinţa lui”192. N. Iorga era acum adeptul unei reforme graduale care să ţină
seama de „o realitate verificată”, după care „gospodăria seculară, legând indestructibil
pe proprietar de ţăran, nu se poate desface dintr-o dată, şi orice om de stat prevăzător
trebuie sa procedeze în etape, ţinând o bucată de vreme laolaltă pe cei doi factori ai
producţiei agricole, pentru a nu se risipi o întreaga înzestrare de vite, unelte,
clădiri”193.
Dorind sa facă din ţărănime „o clasă stăpânitoare la poporul nostru de ţărani…
în proporţie cu numărul si munca ei”, savantul nu-i refuza „niciuna din dreptele ei
revendicări, cu o singura rezervă mare: nu înţelegea a înlocui silnic pentru ea singură
naţiunea întreagă”194.
„Este un păcat faţă de naţiune să se întemeieze un partid care sa se reazime
numai pe ţărani”195, afirma Iorga. El era un susţinător al drepturilor ţăranului asupra
pământului din considerente naţionale şi „nu a întrebuinţa puterile de jos pentru o
tiranie de clasă”196. Cerea întregii clase politice romaneşti să se aplece asupra nevoilor
sale în vederea ridicării ei din starea de sărăcie „pentru ca mâine soarta ţării să fie în
mâinile tale, pentru curăţia ta de rasă, pentru numărul si puterea ta etnica”197. Din
aceste considerente el refuza tentativa lui V. Kogălniceanu şi propunerea lui Ion
Mihalache 198, de a transforma Partidul Naţionalist Democrat într-un partid ţărănesc,
deoarece „...ceea ce e în interesul unei clase este dincolo de interesele naţiunii”199.
Stabilind strânsa legătură între reforma agrara si cea electorală, el avea în
vedere situaţia fericită după restituirea pământului când, „vom avea azi în sate
înfloritoare ţărani sănătoşi si mulţumiţi, care si-ar administra în voie gospodăria
tuturor, şi ar putea fi auzite până sus dorinţele, dacă aceşti oameni care sunt adevărata
Românie ar stăpâni România prin votul lor conştient si ar domina luptele
electorale...”200.
Conştient că exercitarea eficientă a drepturilor electorale pe baza sufragiului
190 Ibidem, p. 293.
191 Ibidem, p 316
192 Idem, Idei asupra problemelor actuale, Cultura Naţionala, p. 10.
193 Idem, O viaţă de om, p. 105-106.
194 Idem, Nu suntem in partid ţărănesc, în Neamul Românesc, an VIII, nr. 52-53, 13 iunie 1913.
195 Idem, Discursuri parlamentare, 1907-1917, p. 314.
196 idem, Nu suntem un partid ţărănesc…
197
Idem, Discursuri parlamentare, 1907-1917, p. 314.
199 N. Iorga, Doctrina Naţionalistă, p. 10.
200 Idem, Discursuri Parlamentare, 1907-1917, p. 316.
universal însemna asumarea unor responsabilităţi privind prezentul si viitorul ţării,
propunea creşterea gradului de instrucţie si educaţie al cetăţenilor României.
Pentru realizarea acestui minim necesar de instrucţie si educaţie care să apere
electoratul român alcătuit în majoritate aproape din populaţia satelor, de manevrele
partidelor politice, Iorga sugera pentru început ca votul „sa se facă pe categorii
sociale, dând fiecăreia numărul de sufragii care corespund cu aportul sau în viaţa
naţională, o rectificare din când în când, permiţând rectificarea proporţiei”201.
Activitatea Comisiei Reformelor îşi va înceta activitatea odată cu izbucnirea
primului război mondial care va pune România „în fata unei opţiuni majore in politica
externa”202 . Criza balcanică din 1912-1913 i-a întărit lui Nicolae Iorga concepţia
despre necesitatea unei schimbări majore în relaţiile externe ale statului român. El
concepea o politică externă mai activă care să ne permită „să putem merge ca o
adevărata naţiune, o naţiune solidă pentru a ne îndeplini contra oricui menirea noastră
istorică”203. Noua orientare în politica externă va trebui să ne ofere posibilitatea mai
eficient „de a ne apăra toate interesele noastre oriunde cu forţele noastre”, considerând
ca prieteni pe aceia care „nu au nevoie de a ne întinde o mână luată, ci e de ajuns a ne
întinde numai o mână folositoare în momentul când avem nevoie de dansa, ca această
mână să o prindem”204.
Vizita ţarului Rusiei la Constanţa în septembrie 1914 demonstrează noua
orientare a României spre Tripla Înţelegere (Antanta). Prin aceasta schimbare de
politică externă, afirma istoricul, „n-am făcut altceva... decât să părăsim o onorabilă
politică de vasalitate înnăscută, pentru o politica de libertate de acţiune care bine
interpretată să ne aducă foloase politice însutite”205.
Marele apostol al neamului vedea această orientare externă a României,
înscrisă efortului general de desăvârşire a unităţii naţionale şi nu un simplu joc
diplomatic de a schimba Austro-Ungaria cu Rusia „ca sa trecem de la o abdicare la o
altă abdicare, să cădem dintr-o negaţiune a acţiunii noastre politice in negaţiunea
opusa acţiunii noastre politice”206.
RÉSUMÉ
L’année 1899, qui marque l’entrée du grand historien dans la vie politique, est
également celle du début de sa lutte nationale. Nicolae Iorga a su entrevoir un rapport étroit
entre le problème national et celui social, ayant en vue l’émancipation matérielle et spirituelle
des paysans, la couche sociale la plus nombreuse de la société roumaine qui représentait cette
Roumanie profonde a laquelle allaient s’unir les provinces roumaines d’au-delà des Carpates et
201 Idem, O viaţă de om, p. 106.

202 M. Opriţescu, op.cit., p. 64, Keith Hitchins, op.cit., p. 173-179.
204 Ibidem, p. 307.
205 Ibidem.
206 Ibidem.
du Prut.
Par l’activité déployée à la revue Sămănătorul, dans le cadre de la Ligue Culturelle et
de l’Université Populaire Vălenii de Munte, il s’est avéré le plus informant formateur
d’opinion. Il a soutenu l’usage correct de la langue roumaine dans toutes les institutions de
l’État. Dans ce sens il a souhaité la traduction en roumain des œuvres les plus importantes de la
culture européenne. Il a milité pour une politique extérieure active qui réponde aux impératifs
de la société roumaine, en soutenant l’abandon de l’ancienne politique d’alliance avec les
Pouvoirs Centraux, qui avait répondu aux exigences d’une certaine étape de notre évolution
historique, et l’approche de la Triple Entente. Il conçoit la réalisation de l’union complète de
tous les Roumains comme une action soigneusement préparée qui suppose la solidarité de toute
la classe politique roumaine autour de cet idéal grandiose.
UNIREA CONDIŢIONATĂ A TRANSILVANIEI CU ROMÂNIA
Alin Popa
Transilvania, cea mai mare dintre cele trei provincii care s-au unit cu
România în 1918, a adus cu sine cea mai amplă şi mai matură mişcare naţională
românească. Îndelungata privare a românilor de drepturi politice şi eforturile de
maghiarizare de la sfârşitul secolului al XIX-lea au stimulat dezvoltarea
conştiinţei româneşti manifestată prin intermediul unor instituţii culturale
extrem de viguroase.
După 1867, Transilvania a fost inclusă în partea ungară a Monarhiei
dualiste. Începând cu 1914 ea a fost „promisă” României de puterile Antantei,
mai întâi pentru a obţine neutralitatea ei şi apoi pentru a o îndemna să se alăture
aliaţilor împotriva Puterilor Centrale. În urma intenselor negocieri din vara
anului 1916, România va intra în război de partea puterilor Antantei, pe baza
semnării unui Tratat de Alianţă. Alături de Bucovina şi întregul Banat,
Transilvania făcea parte din proiectul naţional postbelic imaginat de Ionel
Brătianu în 1916.
Unirea ulterioară cu Transilvania a fost posibilă, pe de o parte, datorită
existenţei Tratatului din 1916, iar pe de alta, datorită intervenţiei ferme a
Armatei române, în 1919, în Transilvania. Excesele antiromâneşti, provocate de
unităţile înarmate ale bolşevicilor maghiari, ce încălcau nu doar hotărârile Marii
Adunări Naţionale de la Alba-Iulia, dar şi adeziunea faţă de Unire exprimată de
majoritatea minorităţilor etnice din această provincie, au determinat reacţia de
apărare a Unirii cu mijloace militare. Din acest punct de vedere, între Unirea
Basarabiei „cu Mama Sa România”1 şi Unirea Transilvaniei cu vechiul Regat,
există numeroase asemănări. Voi aminti aici doar două: ambele au fost apărate
cu arma în mână de către români; în ambele provincii pericolul venea din partea
mişcării bolşevice.
La 1 decembrie 1918, Armata română se afla deja în Transilvania şi
ocupa din ordin poziţiile strategice ale regiunii. La acea dată Serviciul de
informaţii şi propagandă politică al Marelui Cartier General, activase întreaga sa
reţea din Ardeal. Tot aici acţiona şi Secţia Militară Secretă a Armatei României,
compusă din 31 de membri interni şi 41 de colaboratori organizaţi în reţele
operative2. Membrii acestor structuri, alături de luptătorii transilvăneni pentru
1 Arhivele Statului din România, Minorităţile naţionale din România- 1918-1925. Documente,
Coordonată de Ioan Scurtu, Liviu Boar, vol. I, Bucureşti, 1995, p. 109.
2 Cristian Troncotă, Istoria serviciilor secrete româneşti, Bucureşti, Ed. „Ion Cristoiu” S.A.,
1999, p. 77.
unitatea naţională, şi-au riscat viaţa pentru pregătirea Marii Uniri.
Din punct de vedere politic, unirea Transilvaniei cu vechiul Regat a fost o
realizare tripartită: P.N.R. – Partidul Naţional Român – condus, până la decesul
din februarie 1919, de Gheorge Pop de Băseşti, P.S.D. – Partidul Social-
Democrat şi P.N.L. – condus de Ionel Brătianu. Din punct de vedere brătienist,
Partidul Naţional din Transilvania fusese înfiinţat, sprijinit politic şi finanţat ca
aripă ardeleană a P.N.L. Este cunoscută azi folosirea, de către Brătieni, a
instituţiilor Statului – Guvern, B.N.R., Serviciul Secret – pentru coordonarea
mişcărilor naţionaliste din această provincie. Ionel Brătianu i-a privit pe
luptătorii naţionalişti transilvăneni ca pe agenţi ai săi, între proiectele urmărite
de acesta aflându-se şi unificarea dintre P.N.R şi P.N.L după încheierea primei
conflagraţii mondiale3.
În urma consfătuirii ce a avut loc la Iaşi în 5/18 noiembrie 1918 între
mitropolitul transilvănean Nicolae Bălan, generalul Coandă, generalul Prezan şi
Ionel Brătianu s-a decis grăbirea pătrunderii trupelor Armatei României în
Ardeal pentru a anihila campania antiromânească a revoluţiei bolşevice
maghiare. Tot acum s-a decis şi forma de reîntregire a Transilvaniei, prin
renunţarea la o revoltă generală a românilor şi înlocuirea acesteia cu o mare
adunare. După încheierea acestei consfătuiri, mitropolitul Bălan va trimite un
mesaj secret către liderii Consiliului Naţional: „În acea scrisoare, Bălan făcea
atent pe Vasile Goldiş ca la Marea Adunare Naţională, ce se pregătea la Alba-
Iulia, să nu se pună nici un fel de condiţiuni la unire, deoarece un asemena fapt
ar îngreuna enorm mersul tratativelor diplomatice ulterioare”4.
Încă nu a fost elucidat pe deplin rolul jucat de secţia română a Partidului
Social-Democrat din Ungaria în realizarea Unirii Transilvaniei cu România. O
lectură mai atentă a Rezoluţiei de Unire adoptată la Alba-Iulia, ne va reliefa o
consistentă componentă de sorginte socialistă. Programul uimeşte, chiar şi azi,
prin caracterul său profund democratic şi modernism. Măsurile tardive luate de
guvernul contelui Mihaly Karolyi, în octombrie 1918, de reformă democratică şi
acordare a drepturilor pentru minorităţi, par de-a dreptul ridicole în comparaţie
cu generozitatea propunerilor Rezoluţiei româneşti. S-a vehiculat teoria
existenţei unei supralicitări demagogice la originea Rezoluţiei, ca element de
„seducţie” la adresa minorităţilor etnice, dar unanimitatea cu care aceasta a fost
votată spune multe despre sufletul românilor.
Făcând dovada unei viguroase maturităţi politice, românii transilvăneni se
vor solidariza în jurul idealului unirii cu Vechiul regat. Socialiştii români, în
frunte cu Ion Flueraş, au fost cei care au luat iniţiativa contactării fruntaşilor
P.N.R. în vederea realizării unui program politic naţional unitar. Prima întâlnire
3 Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat din România 1821-1999, vol. 2, Bucureşti,
Editura RAO, 2002, p. 301.

4 Ion Rusu-Abrudeanu, Miron Cristea, Bucureşti, 1929, p. 261.
va avea loc la hotelul „Cornul Vânătorilor” din capitala Ungariei. Există şi azi
numeroase discuţii în legătură cu „paternitatea” propunerilor de înfiinţare a
Consiliului Naţional al Românilor şi a convocării Marii Adunări. Cei ce au scris
despre aceste evenimente plaseză meritele într-o tabără sau alta, în funcţie de
aderenţa sau implicarea lor politică. Este greu de crezut faptul că, la acel
moment, „liderii Partidului Naţional n-au un program bine fixat şi că sunt în
aşteptarea desfăşurării evenimentelor”5, aşa cum susţine socialistul Constantin
Titel-Petrescu. Nu trebuie să excludem, însă, această variantă. Activitatea
parlamentară budapestană a lui Iuliu Maniu- extrem de fadă în materie de
afirmare a proiectului naţional românesc-, neaşteptata şi nemeritata numire a
acestuia în fruntea P.N.R., viziunea regionalistă asupra unirii, pe care o va
afirma pe tot parcursul perioadei interbelice, precum şi numeroasele scandaluri
în care apare şi numele lui- scandaluri ce ating formele anticonstituţionalităţii în
momentul loviturii de stat din iunie 1930- sunt numai câteva din elementele ce
ar putea înclina balanţa în favoarea socialiştilor.
La 31 octombrie 1918, Consiliul Naţional Central Român – C.N.C.R – s-
a format la Arad. Alcătuit din şase social- democraţi şi şase membri ai P.N.R.,
C.N.C.R. a coordonat activitatea revoluţionară locală prin intermediul
Consiliilor Naţionale şi Gărzilor Naţionale. Preluarea puterii locale de către
reprezentanţii C.N.C.R. s-a dovedit a fi extrem de dificilă. Marea majoritate a
organelor puterii locale – notari, primari, jandarmi etc. – era populată doar cu
etnici maghiari sau minoritari maghiarizaţi- în special evrei şi germani.
După eşuarea negocierilor româno-maghiare de la Arad, la 9 noiembrie
1918, C.N.C.R. a înştiinţat guvernului de la Budapesta despre „preluarea
puterii depline de guvernare asupra teritoriilor locuite de români în Ardeal şi
Ţara Ungurească”6. Considerând că singura cale de rezolvare a situaţiei este
autodeterminarea, la 18 noiembrie, C.N.C.R. a lansat manifestul „Către
popoarele lumii”, proclamând hotărârea naţiunii române de „a-şi înfiinţa pe
teritoriul locuit de dânsa statul său liber şi independent”7.
Consiliul a convocat pentru 1 decembrie Marea Adunare Naţională de la
Alba-Iulia. Ea avea să slujească drept plebiscit pentru Unirea cu Vechiul regat.
Alături de cei 1.228 de delegaţi oficiali au venit la Alba-Iulia peste 100.000 de
oameni. Rezoluţia redactată de C.N.C.R. proclama Unirea românilor din
Transilvania, Banat – „întregul Banat cuprins între râurile Mureş, Tisa şi
Dunăre” – şi Ţara Ungurească cu România, afirmând autonomia provizorie a
teritoriilor ardelene până la întrunirea unei adunări constituante aleasă de toţi
5 Constantin Titel-Petrescu, Socialismul în România – 1835-6 septembrie 1940, Biblioteca
socialistă, Bucureşti, f.a., p. 405.

6 Ion Popescu-Puţuri şi Augustin Deac, Unirea Transilvaniei cu România: 1 decembrie 1918,
Bucureşti, Editura Politică, 1970, p. 623.

7 Ibidem, p. 654.
românii pe baza votului universal. Reprezentanţii P.N.R. condus de I. Maniu –
fără a avea sprijinul social-democraţilor transilvăneni, proclamau astfel o unire
condiţionată. Marea Adunare Naţională va lua hotărârea înfiinţării Marelui Sfat
Naţional Român, un organism greoi alcătuit din 250 de membri, care „va avea
toată îndreptăţirea să reprezinte Naţiunea Română, oricând şi pretutindeni,
faţă de toate naţiunile lumii şi să ia toate dispoziţiile pe care le va afla necesare
în interesul naţiunii”8. Sunt aici foarte clar exprimate independenţa şi libertatea
de mişcare, în materie de politică externă, ale „Naţiunii Române din
Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească” , aşa cum stă scris în document.
Marele Sfat, la rândul său, va numi la 2 decembrie 1918 un Consiliu
Dirigent cu sediul la Sibiu, format din 15 membri9. Pe întreaga perioadă de
autonomie provizorie a Transilvaniei – 2 decembrie 1918-4 aprilie 1920 –,
Consiliul a avut puteri guvernamentale, legislative şi executorii aproape
nelimitate. Se supunea Bucureştiului doar în materie de probleme militare, căi
ferate şi unele domenii de jurisdicţie naţională10.
Pe data de 4 aprilie 1920 guvernul condus de generalul A. Averescu va
lua hotărârea desfiinţării autonomiei Transilvaniei, dizolvând toate instituţiile
create în cadrul acestui regim. Pericolul izbucnirii unor noi mişcări revizioniste
regizate de Ungaria şi Rusia sovietică, imposibil de contracarat de fragila
administraţie a transilvănenilor, precum şi formula nefirească a unirii
condiţionate au fost motivele principale care au stat la baza acestei decizii.
Articolul trei al Rezoluţiei de Unire acorda minorităţilor etnice din
Transilvania numeroase drepturi şi libertăţi democratice. Iată câteva din aceste
drepturi: dreptul de a se instrui, administra şi judeca în propria limbă; dreptul de
a avea reprezentanţi în Corpurile Legiuitoare şi la guvernarea ţării proporţional
cu numărul indivizilor; libertatea, egalitatea şi autonomia tuturor confesiunilor
din stat; votul direct, egal şi secret, pe comune, acordat indiferent de sex, pentru
toate persoanele de peste 21 de ani- în România, dreptul de vot al femeilor va fi
recunoscut pentru prima dată de Constituţia din 1938. Din acest punct de vedere
Rezoluţia s-a dovedit a fi cel mai modern şi avansat program politic conceput
până atunci de români.
Respingând de la bun început perspectiva anarhică provocată de
bolşevismul maghiar, etnicii saşi vor adera masiv la hotărârile Rezoluţiei de la
8 Arhivele Statului din România, Minorităţile naţionale din România – 1918-1925.
Documente, Coordonator prof. univ. Ioan Scurtu, Bucureşti, 1995, p. 120, cf. Arhivele Statului
Bucureşti, Marea Adunare Naţională întrunită la Alba-Iulia în ziua de 1 decembrie 1918.
Acte şi documente, f.a., p. 11.
9 Gheorghe Iancu, Contribuţia Consiliului Dirigent la consolidarea statului unitar român-
1918-1920, Cluj, Editura Dacia, 1986, p. 14-16.

10 Irina Livezeanu, Cultură şi naţionalism în România Mare – 1918-1930, coordonator Sorin
Antohi, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998, p.161, cf. Aurel Galea, Consiliul Dirigent, în Studii.
Revista de istorie, 26, 1973, p. 300.
Alba-Iulia11. La 6 septembrie 1919, la Timişoara, Adunarea generală a
germanilor din România va adopta mai multe decizii cu privire la reorganizarea
vieţii publice în spiritul hotărârilor luate la Alba-Iulia. Se sugera, printre altele,
ca „hotărârile luate la 1 decembrie 1918 să fie extinse asupra întregului
teritoriu al Statului”12.
*
* *
Evreimea transilvăneană, de departe cea mai influentă şi mai puternică

comunitate din ansamblul evreimii româneşti, a avut o atitudine destul de
rezervată faţă de momentul Marii Uniri. Ca o expresie a lipsei de unitate
existente în sânul acestei comunităţi, nu putem vorbi de o poziţie unitară a
evreilor faţă de acest moment. Existau, printre ei, nostalgici ai dualismului- din
rândul evreilor maghiarizaţi care au reuşit să ocupe poziţii sociale dominante-,
partizani ai bolşevismului- un eşantion nereprezentativ- şi o importantă masă a
„neutrilor”, ce a preferat să stea în expectativă.
Simpatiile prounioniste ale evreilor transilvăneni- atâtea câte erau- au fost
mai curând şterse, decât evidente. În moţiunea adoptată de Adunarea evreilor
din Transilvania, întrunită pe 18/31 martie 1919, se specifică faptul că, aceştia,
„luând cunoştinţă de Actul de Unire din Alba-Iulia din 1 decembrie 1918, aderă
din inimă şi cu multă satisfacţie la programul cuprins în acest act”13. Trebuie
însă precizat faptul că a fost o întrunire a evreilor transilvăneni – 60 de persoane
–, domiciliaţi în Bucureşti, moţiunea fiind adoptată „în sala de sus a Cafeului
Princiar”. Fără îndoială, a fost o iniţiativă lăudabilă, dar insuficientă pentru a
putea estompa corul nostalgicilor dualismului. În legătură cu această din urmă
opţiune, iată care era opinia reprezentantului Transilvaniei la Conferinţa de
Pace, Alexandru Vaida-Voevod: „(…)l-am primit pe Lloyd Allen, reprezentantul
presei israelite americane. I-am arătat că evreii din ţară fac cea mai mare
greşeală când, în loc să-şi arate patriotismul, iau o poziţie ostilă, contra unităţii
naţionale. Comerţul şi finanţele, vrem nu vrem, vor fi în mare parte în mâinile
evreilor. Se păgubesc în interesele vitale dacă nu ne ajută să câştigăm
Torontalul”14.
Situaţia evreilor transilvăneni a fost, la momentul decembrie 1918, una
11 Declaraţiile de adeziune, la actul de Unire de la Alba-Iulia, ale saşilor – 8 ianuarie 1919,
evreilor, şvabilor – 10 august – din Transilvania sunt prezentate în Minorităţile naţionale din
România – 1918-1925. Documente, vol. I, Coordonator prof. univ. Ioan Scurtu, Bucureşti, 1995,
p. 126-129.
12 Ibidem, p. 164.
13 Arhivele Statului Bucureşti, fond Prefectura Poliţiei Capitalei, dosar 1/1919, f. 34.
14 Alexandru Vaida-Voevod, Scrisori de la Conferinţa de Pace, Bucureşti, Editura Multi Press
Internaţional, 2003, p. 102.
deosebit de complexă. Am da dovadă de superficialitate dacă am analiza
comportamentul evreimii ardelene numai din punctul de vedere al, eventual,
filoromânismului afişat atunci. Simplificând lucrurile, situaţia devine chiar
amuzantă: nu putem cere unor foşti cetăţeni maghiari să devină, peste noapte,
patrioţi români, după cum nu putem acuza comunitatea, în ansamblul ei, de
acţiuni antiromâneşti, pentru faptul că unii evrei au avut o aderenţă mai mare la
bolşevism.
De-a lungul secolului al XIX-lea a existat un fir comun al istoriei, ce-i va

găsi pe unguri şi pe evreii transilvăneni de „aceeaşi parte a baricadei”. Lupta
pentru „drepturi” va deschide noi punţi de legătură între cele două naţiuni. Din
păcate, aceste legături vor consolida la sfârşitul modernităţii sinistrul concept al
„naţiunilor privilegiate”, lăsându-i pe românii transilvăneni la marginea istoriei,
pradă unui nefast şi imaginar complex al inferiorităţii.
În Imperiul habsburgic, dispoziţii cu caracter de egalizare a drepturilor
evreilor au fost acordate în timpul domniei lui Iosif al II-lea, dar, aşa cum se
ştie, ele vor fi retrase de împărat înainte de moartea sa, ca urmare a insistenţelor
administraţiei comitatelor. În Ungaria reformismul liberal va grăbi
maghiarizarea limbii şi obiceiurilor evreieşti. Dieta din 1839- 1840 a anulat mai
multe dispoziţii restrictive cu privire la aşezarea şi activitatea comercială a
evreilor, fără a da curs strădaniilor de emancipare. Cele mai importante înlesniri
se refereau la dreptul de practicare a unor meserii şi la libertatea de exprimare în
ştiinţă şi artă.
Adepţii evrei ai reformelor prilejuite de revoluţia de la 1848 au sprijinit
cauza ungară a revoluţiei în speranţa că liberalismul, odată ajuns la putere, va
duce la emancipare. În cele din urmă, parlamentul revoluţionar, la 29 iulie 1849,
a proclamat emanciparea evreilor. Intervenţia sincronizată a armatelor Rusiei şi
Austriei a dus la înfrângerea revoluţiei şi la capitularea de la Şiria.
După 1849, guvernul vienez a adoptat numeroase măsuri împotriva
evreilor: nu aveau dreptul de a procura bunuri imobiliare, s-a suspendat
autonomia comunităţilor evreieşti, a fost „reînnoit înjositorul obicei medieval de
a se lua jurământul evreilor în mijlocul unor procesiuni”15. În fruntea
comunităţilor izraelite au fost puşi fruntaşi numiţi de autorităţi. În 1851 a urmat
dizolvarea comunităţilor evreieşti ca ,,entităţi politice" şi transformarea lor în
colectivităţi religioase. Toate acestea au contribuit la răcirea relaţiilor dintre
evrei şi austrieci şi orientarea spre autorităţile maghiare de la care au aşteptat
rezolvarea problemelor lor.
În noiembrie 1867, camera reprezentanţilor din parlamentul ungar a
acceptat fără nici o obiecţie emanciparea evreilor, iar camera superioară cu 64
15Téreza Mózes, Evreii din Oradea, Traducere Liviu Borcea, Bucureşti, Ed. Hasefer, 1997, p.
80.
voturi contra 4. Egalizarea religiei izraelite cu celelalte culte şi recunoaşterea ei
prin lege va veni abia în 1895.
După cum rezultă din cele de mai sus, evreimea a făcut tot ce i-a stat în
putere pentru a fi considerată aptă pentru recunoaşterea drepturile politice: au
participat în număr mare la revoluţia din 1848 – deşi înrolarea în gărzile
revoluţionare le-a fost interzisă ei au participat în număr mare (din 180.000 de
revoluţionari, aproximativ 20.000 au fost evrei)16; mai mult decât atât, întrucât
aceştia au considerat că asimilarea este împiedicată de canoanele credinţei, ei au
încercat o reformă a religiei. În 1847 în mai multe oraşe, între care Oradea şi
Arad, au luat fiinţă Reuniunile Izraelite pentru Reînnoire. Reformele pe care ei
le preconizau prevedeau printre altele: zi de repaos săptămânal-duminica;
modificarea legilor legate de alimentaţie; posibilitatea de a avea capul
descoperit în cadrul ceremonialului cultic. Desigur, aceste iniţiative au generat
vii discuţii şi multe resentimente. Pătura tradiţionalistă ortodoxă ar fi fost mai
degrabă de acord să renunţe la avantajele emancipării decât să se dezică de
principiile străbune, tradiţionale. Pe de altă parte, cei care vedeau posibilităţile
de emancipare ca fiind îndepărtate, chiar irealizabile, au trecut la creştinism.
Spre exemplu, la Oradea, în 1848, din comunitatea condusă de Rosenthal Adolf
s-au desprins circa 50 de persoane.
După 1860, evreii cu vederi progresiste – neologii –, au căutat cu
deosebit zel bunăvoinţa nobilimii maghiare prin atitudinea lor antigermană. Este
interesant de observat că, faţă de evreii ortodocşi, ataşaţi de tradiţii, maghiarii
aveau o atitudine duşmănoasă. Ca un semn de cedare, ortodocşii au acceptat
folosirea, în parte, a limbii maghiare.
În 1861, pentru a sprijini emanciparea, s-a alcătuit, la nivel de ţară,
Asociaţia Izraeliţilor Maghiari, cu organul de presă Izraelitul Maghiar. În
acelaşi timp, la Oradea, aproape 120 de familii au creat prima comunitate a
evreilor maghiari. Din cauza permanentelor conflicte, au avut loc mari ciocniri
între ortodocşii ataşaţi de tradiţie şi cei ce erau adepţi ai reformei, cu vederi
progresiste, lăsând să se întrevadă de pe acum pericolul rupturii. Conservatorii
şi-au creat o organizaţie proprie, Asociaţia de Pază a Credinţei, editând şi o
publicaţie a lor. Aceasta a fost prima publicaţie periodică evreiască din lume.17
Evreii care s-au asimilat se considerau parte integrantă a naţiunii
maghiare. Acceptarea acestei realităţi avea şi o cauză pragmatică,
nemărturisită. În Ungaria multinaţională, unde la fiecare recensământ se
specifica exact numărul celor ce aveau limba maternă maghiara sau a celor ce
vorbeau această limbă, evreimea, prin cunoaşterea ei, mărea procentul
„maghiarimii” în cadrul statului. Un articol publicat în 1882 discuta problema
16
Ibidem, p. 83, cf. L. Venetianer, Istoria evreilor maghiari, Budapesta, 1986, p. 200-202.
17Ibidem, p. 122, cf. Schön Dezsö, Drumul evreilor orădeni, în Tegnap városa, 1981,
Budapesta, p. 54.
extinderii comunităţilor maghiare constatând următoarele: „cunoaşterea limbii
maghiare – în capitală – se extinde în mod surprinzător în rândul copiilor
izraeliţi: 84,5% cunosc limba maghiară; din populaţia matură 77,36% sunt
cunoscători ai acestei limbi... deci, potrivit acestor date, populaţia izraelită a
capitalei noastre poate fi privită fără îndoială ca un factor de promovare a
maghiarismului”18. Tendinţele de mai sus au fost grăbite şi prin maghiarizarea
numelor. Din 1901, pentru accelerarea acestui proces, cererile de schimbare a
numelor vor fi scutite de timbru, fiind necesară doar anexarea certificatului de
naştere.
Sfârşitul primului război mondial va umbri, prin numeroasele momente
antisemite, bunele relaţii existente între maghiari şi evrei. Politica inflaţionistă,
insuccesele de pe fronturile de luptă ale ungurilor au repus pe tapet căutarea
ţapului ispăşitor. Sentimentul antisemit a cunoscut o rapidă dezvoltare, mai ales
după apariţia cărţii lui Ágoston Péter, Calea evreilor (1916). Autorul – care va
ajunge ulterior să ocupe funcţia de comisar al Republicii Sovietice Ungare pe
brobleme de relaţii externe – îi acuza pe evrei că ar fi principala cauză a
antisemitismului, singura cale de ieşire văzând-o în renunţarea acestora la
propria identitate, în convertirea la creştinism şi în contopirea naţională,
religioasă, economică cu maghiarimea.
Am realizat această scurtă prezentare a istoriei evreimii ardelene cu

scopul de a reliefa complexitatea situaţiei în care se afla aceasta în momentul
decembrie 1918. Neologi, ortodocşi, catolici sau neutri, adepţi ai
asimilaţionismului sau ultratradiţionalişti, sionişti, socialişti, liberali sau
bolşevici, aşchenazi sau sefarzi, evreii ardeleni intrau în perioada interbelică a
României Mari cu o anumită ,,memorie istorică” şi cu reflexe sociale şi
economice cunoscute foarte puţin de români. Aşadar, este foarte posibil ca, o
parte importantă a evreilor, să fi privit Marea Unire mai curând cu ochii celui ce
doreşte conservarea unor privilegii dobândite şi nu din perspectiva adevărului şi
a reparaţiei româneşti. Nu trebuie să mire pe nimeni această marjă de prudenţă,
născută din politica propriilor interese, caracteristică tuturor micro-
/macrogrupurilor sociale. Universalitatea „politicii propriului interes” nu a fost
nici o clipă „negată” prin fapte de politicienii români. În ajunul eliberării
Bihorului de către trupele române, Vaida-Voevod îi scrie lui Iuliu Maniu
următoarele: „Când trupele noastre vor ocupa Bihorul, te rog să-l trimiţi pe
Aurel Lazăr, ca să fie sub paza Consiliului Dirigent familia Wertheimstein. Cu
toţi Rothschildeştii e înrudită şi toţi tremură pentru ea. Duşmănia lor ne poate
pricinui cele mai mari pagube. Prietenia lor ne poate fi de folos. Pe pălmi să-i
poarte fratele Aurel pe aceşti scumpi neo-români ai viitorului”19.
18 Nagyvárad, 2 august 1882, p. 2.
*
* *
Marea Unire din decembrie 1918 nu a fost numai rodul unei magnifice
solidarităţi a românilor. Rolul decisiv în conservarea hotărârilor luate la Alba-
Iulia a revenit Armatei României. Ceea ce românii transilvăneni au hotărât la 1
decembrie 1918 cu sufletul, va fi apărat de întreaga românime cu arma în mână.
După cum am arătat la începutul acestui capitol, în conformitate cu
hotărârile Adunării de la Alba-Iulia, Transilvania şi-a exprimat dorinţa de Unire
cu România, rezervându-şi un statut de autonomie provizorie, ce cuprindea
inclusiv libertatea de mişcare în materie de politică externă. În plan real, Unirea
totală a românilor se afla încă în fază de proiect. Mai mult, între politicienii
români din Ardeal şi oficialii de la Bucureşti au apărut diferenţe majore de
viziune în ceea ce priveşte modalităţile de dezvoltare ale României Mari.
Diferenţele vor deveni tot mai evidente în momentul în care România va lua în
dezbatere realizarea marilor reforme aşteptate de electorat. Iată şi câteva
exemple:
1. Reforma electorală.
În vechiul Regat legea electorală a fost validată pe 15 noiembrie 1918,
exact în ziua în care Ion Nistor rostea, în cadrul Congresului General al
Bucovinei, hotărârea de Unire cu România. Legea avea putere de aplicabilitate
numai în următoarele provincii: Basarabia, Moldova, Muntenia, Oltenia şi
Dobrogea. Pe scurt, legea prevedea următoarele: „toţi cetăţenii români majori –
21 ani – vor alege prin vot obştesc obligator, egal, direct şi secret, pe baza
reprezentării proporţionale, un număr de deputaţi proporţional cu populaţia;
…va alege câte un deputat la fiecare 30.000 de locuitori; cetăţenii români de la
vârsta de 40 de ani împliniţi, vor alege câte un senator la fiecare 70.000
locuitori”20.
Viziunea politicienilor transilvăneni asupra reformei electorale a fost clar
exprimată de articolul trei al Rezoluţiei de Unire. Al treilea punct al acestui
articol stipula următoarele: „Votul obştesc, direct, egal, secret, pe comune, în
mod proporţional, pentru ambele sexe în vârstă de 21 de ani, la reprezentarea
pe comune, judeţe ori Parlament”21. În esenţă, proiectul electoral al ardelenilor
era o consecinţă firescă a propriilor viziuni asupra Unirii: o Unire progresivă, în
trepte, care ar fi dus, în timp, la ştergerea oricăror veleităţi autonomiste. Iată
care era, în mai 1919, opinia lui A. Vaida-Voevod: „Eu nu găsesc altă soluţie
pentru închegarea unităţii sufleteşti decât împărţirea întregului nostru teritoriu

20 Arhivele Statului din România, Minorităţile naţionale din România…, vol. I, p. 110.
21 Ibidem, p. 120.
în 4-6 provincii. Acestea ar avea parlamente alese prin sufragiu universal. Un
minister parlamentar ar conduce agendele. Competenţa lor ar fi limitată cam în
cadrele Consiliului Dirigent. Un guvernator ar griji ca sfera de competenţă
stabilită prin constituantă să nu fie depăşită. În Parlamentul Regatului s-ar
trimite de fiecare parlament provincial o cotă parte de deputaţi. Toţi împreună
60-120 ar face acest Parlament. Secretarii de Stat l-ar conduce. Externele,
finanţele, comunicaţia, armata ar cădea exclusiv în competenţa acestui
Parlament al Regatului. Avantajele: ne-am putea lipsi de Senat, care a fost şi va
fi compus din oameni senili, deci fără respect. (Brătianu mi-a făcut o
observaţie: „Unde ştii d-ta în lume un Senat care să se bucure de respect”?)
Străinii ar fi mai puţin numeroşi în acest Parlament. Demagogia s-ar canaliza
prin descentralizare. Centrul să se ocupe doar de problemele vitale. Fricţiunile
dintre centralism şi autonomie s-ar reduce la minimul posibil”22.
2. Reforma agrară.
Înscrisă în Constituţie la 29 iunie 1917, prin modificarea articolului 19 –
emanaţie a liberalilor aflaţi la putere, ce fixa limita superioară a exproprierii la 2
milioane de hectare –, reforma agrară avea să se realizeze între 1918 şi 1921,
printr-o serie întreagă de măsuri legislative.
La 1 decembrie 1919 s-a format guvernul Blocului parlamentar – P.
Naţional din Transilvania, P. Ţărănesc din vechiul regat, P. Ţărănesc din
Basarabia, P. Naţionalist-Democrat, P. Democrat al Unirii din Bucovina –
prezidat de Alexandru Vaida-Voevod, în care majoritatea posturilor erau
deţinute de membrii P. Naţional. În aceeaşi lună a fost constituită Comisia
parlamentară, care avea sarcina să elaboreze proiectul legii agrare numai pentru
vechiul regat, deoarece premierul declarase că reforma din Transilvania urma să
fie înfăptuită de Consiliul Dirigent23. Proiectul a fost redactat la sfârşitul lunii
februarie 1920.
În esenţă, noul proiect – cel mai radical proiect de reformă agrară elaborat
vreodată de un partid politic în România interbelică – era o „variantă mai
generoasă” a ofertei liberalilor: prevedea extinderea exproprierii peste limita de
2 milioane de hectare, reducerea marii proprietăţi moşiereşti, scăderea preţului
de răscumpărare24 etc. Înfăptuirea lui ar fi dus la o mai echitabilă distribuţie a
proprietăţii agrare şi, prin aceasta, la o mai accentuată democratizare a societăţii
româneşti în general. Proiectul, care a fost aprobat de Consiliul de Miniştri la 6
martie 1920, nu va fi semnat de rege, considerându-l prea radical25. Demisia lui
23 Viitorul, XII, nr. 3545, din 10 decembrie 1919.
24 Vezi, pe larg, Ioan Scurtu, Proiectul de lege agrară depus din iniţiativă parlamentară în
martie 1920, în Analele Universităţii Bucureşti, Istorie, nr.2, 1969.

25 Idem, Din viaţa politică a României – 1926-1947. Studiu critic privind istoria Partidului
Ion Mihalache şi acordul dintre Ionel Brătianu şi Alexandru Averescu vor
„pecetlui soarta guvernului”26. Astfel, după decretul de dizolvare a Consiliului
Dirigent, din 4 aprilie 1920, reforma agrară va fi legiferată după voinţa lui
Brătianu, de guvernul marionetă prezidat de A. Averescu, condus din umbră de
P.N.L.
Încercând o analiză a politicii noului guvern, profeticul Vaida-Voevod
scria, în mai 1919, următoarele: „Comerţul la 700-800 mii de evrei; industria
mică şi mare la străini. Românii toţi în funcţii: de la diurnist la cantonier şi
până la ministru – toţi bugetofagi. În loc să ne formăm o clasă de oameni
independentă de guvern, mii de familii de proprietari cu 200-500-1000 de
jugăre, totul împreună, distrugem şi cele câteva sute de familii abia înjghebate.
Cine va fi purtătorul luptelor contra corupţiei guvernelor, străinătăţii, evreilor?
În loc de ţărani bogaţi independenţi, creăm ţărani ai căror fii vor putea
studia numai cu ajutorul burselor Statului. Ori ne asigurăm un viitor, ori
distrugem în germen dezvoltarea socială sănătoasă. Apoi taxarea cu preţul din
1913 şi plata în coroane din 1919. Jaf? De ce nu ne numim bolşevici? În
vechiul regat şi Basarabia s-a făcut un lucru pripit, cu consecinţe dezastruoase.
Noi – transilvănenii (n.a.) – avem un popor destul de cuminte. De ce să facem
demagogie? Ce vom împărţi după 30-50 de ani, dacă acum fărâmiţăm totul?”27.
Putem, oare, vorbi de un conflict de interese între burghezia transilvană şi
cea din vechiul Regat? Este cunoscut faptul că, la începutul anului 1919,
membrii Consiliului Dirigent au optat pentru menţinerea taxelor vamale între
cele două provincii, de exemplu. Un alt exemplu ne este oferit de momentul
discuţiilor contradictorii iscate în jurul convertirii monedei ungureşti în bani
româneşti. Românii transilvăneni au atras atenţia în repetate rânduri asupra
faptului că rata mult prea mică de schimb, favoriza supremaţia financiară a
vechiului Regat. „Puriştii” transilvăneni priveau meschinăria, indisciplina şi
mizeria birocraţiei regăţenilor ca pe o povară a României balcanice, refuzând să
se înhame la ea. Se socoteau a fi mai destoinici şi superiori din punct de vedere
moral, opinie care a dus la o anumită apropiere între acest grup de transilvăneni
şi generaţia tinerilor naţionalişti din România28. Toate aceste diferenţe de
opinie, viziunile autonomiste de dezvoltare a României, dezbaterea paşnică de
idei din jurul viitorului României vor fi trecute pe un plan secundar, dacă nu
chiar anulate, şterse, de ofensiva bolşevismului maghiar în Transilvania. Aflaţi
între bolşevism şi marile trusturi financiare, românii vor înţelege în curând că,
Naţional-Ţărănesc, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983, p. 14.

26 Pamfil Şeicaru, Istoria partidelor Naţional, Ţărănist şi Naţional-Ţărănist, vol. II, Madrid,
1963, p. 39.
27 Alexandru Vaida-Voevod, op.cit., p. 117.
28 Irina Livezeanu, Cultură şi naţionalism în România Mare – 1918-1930, coordonator Sorin
Antohi, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998, p. 163.
orice amânare a eforturilor de înfăptuire a Unirii necondiţionate, ar putea să le
fie fatală.
La sfârşitul primului război mondial pe întreg cuprinsul Europei au
izbucnit violente mişcări de protest ale bolşevicilor şi socialiştilor. Aceste
produse ale ideologiei marxiste au pus sub semnul întrebării continuitatea
formelor tradiţionale de reprezentare statală ale naţiunilor europene. O mare
parte a caselor regale europene nu au rezistat acestor valuri de demagogie şi
delir social, venite pe fondul unor puternice nemulţumiri provocate de anii
războiului, tocmai datorită slăbirii bazei instituţionale ce susţinea formula
tradiţional-monarhistă. Principala fisură realizată de comunism în această bază a
apărut în dreptul instituţiei armatelor naţionale. Se poate constata cu uşurinţă
faptul că, între succesul mişcărilor bolşevice şi dezagregarea armatelor, există o
legătură direct proporţională.
Casa regală a României a ieşit cu bine din aceste încercări. Este
cunoscută anarhia provocată de „falanga” bolşevică a trupelor „aliate” ale
Rusiei la sfârşitul anului 1917, în Moldova. Ofiţerii români au fost nevoiţi nu
numai să menţină fronturile sudic şi vestic, rezultate în urma succeselor de la
Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz, ci şi să anihileze focarele bolşevice din zona Iaşilor,
ce ameninţau să destabilizeze şi mai mult fragila statalitate a românilor. Este
demn de remarcat faptul că aderenţa demagogiei bolşevice în rândurile
soldaţilor şi ofiţerilor români a fost aproape nulă. Existau numeroase motive de
neîncredere faţă de „aliatul” de la Răsărit: Basarabia, Protectoratul, participarea
Rusiei la înfrângerea Revoluţiei naţionale de la 1848 din Muntenia şi
Transilvania, nerespectarea de către Rusia a Convenţiei din 4/16 aprilie 1877, ce
garanta integritatea teritorială a României, San Stefano şi, nu în ultimul rând,
nerespectarea Tratatului din 1916.
Originile diferite ale trifazismului bolşevic din România – propaganda
militară germană în Muntenia, rusească în Moldova istorică şi maghiară în
Transilvania – nu au putut sparge unitatea de monolit a românilor. Armata
României şi-a făcut încă o dată datoria. „Revoluţia socială” de import nu a
putut învinge Revoluţia Naţională.
Umilitoarea Pace de la Bucureşti din mai 1917, a avut în tot răul produs şi
un lucru pozitiv. Demobilizarea trupelor române din mai 1918 – întâmpinată cu
bucurie de soldaţi29 – a constituit premisa conservării unui important corp
militar – soldaţi şi ofiţeri, a cărui vigoare se va dovedi esenţială pentru
menţinerea unităţii naţionale şi pentru anihilarea focarelor de iradiere a
bolşevismului. La sfârşitul primului război mondial Armata României era una
29 Mihail Manoilescu, Memorii, vol. I, Ediţie îngrijită de Valeriu Dinu, Bucureşti, Editura
Enciclopedică, 1993, p. 29, „…căci cine a auzit pe soldaţii demobilizaţi, căţăraţi pe acoperişul
vagoanelor, cântând: «Ţara vrea să fie pace. Şi-apoi ce-o vrea Dumnezeu!», acela nu se poate
ralia la negările de adevăr ale istoriei oficiale”.
din puţinele armate europene ce mai păstra un moral bun, neatinsă fiind de
virusul bolşevismului.
Componenta antinaţională a ideologiei comuniste a fost clar exprimată în
Transilvania de varianta maghiară a acesteia. Încă din luna februarie 1919
bolşevicii conduşi Bela Khun au adus sub teroare comitatele Aradului,
Bihorului, Sălajului şi Sătmarului, actele de barbarie fiind îndreptate cu
precădere asupra etnicilor români. Încălcând prevederile armistiţiului şi
ridiculizând tot efortul de pace de la Paris, Armata Roşie a Ungariei a trecut la
ocuparea Transilvaniei. Mihail Pherekhide – cel care asigura interimatul la
preşedinţia Consiliului de Miniştri, în absenţa lui Ionel Brătianu – îi telegrafia
primului-ministru la 19 februarie: „Armistiţiul a făcut să înceteze războiul, dar
nu şi pentru noi. Suntem campionii ordinii în folosul tuturor şi, în loc să fim
ajutaţi, se tolerează călcarea armistiţiului de către vrăjmaşii noştri, în favoarea
bolşevicilor”30.
Atitudinea Marilor Puteri faţă de excesele bolşevicilor maghiari a fost
fluctuantă, mergând de la sprijin militar oferit României de către Anglia şi
Franţa – în echipament militar –, până la acuzaţia adusă de Aliaţi, casei regale a
României, că ar sprijini venirea la putere în Ungaria a arhiducelui Iosif!!! Un
sâmbure de adevăr există, totuşi, în această poveste. Începănd cu lunile august-
septembrie 1919, marile familii nobiliare maghiare au solicitat trecerea Ungariei
sub Coroana lui Ferdinand I al României. La 22 septembrie 1919, Alexandru
Marghiloman nota în jurnalul său: „Familia Tisza, Weckerle, Bethlen şi
majoritatea aristocraţiei lucrează în vederea unei uniuni personale cu
România”31.
Luciditatea, curajul şi pragmatismul, de care au dat dovadă politicienii
români în acele momente deosebit de tensionate, ar trebui să fie pilduitoare
pentru toate generaţiile de români. Brătianu a înţeles că, după patru ani de
război epuizant, armatele statelor occidentale nu se vor aventura într-o expediţie
de lichidare a bolşevismului în Estul Europei. Operaţiunea era „neprofitabilă” şi
chiar periculoasă, existând pericolul dezagregării propriilor armate. Faptul că,
unele contingente ale francezilor – cele care au intrat în contact cu trupele
sârbeşti – au fost „infectate” cu virusul „roşu”, i-a alarmat pe occidentali.
Românii au înţeles că sunt singurii lor „aliaţi”, între cele două Soviete.
Alexandru Vaida-Voevod găsea acest moment chiar profitabil pentru români.
Iată ce-i scria lui I. Maniu, în aprilie 1919: „Părerea mea este că bolşevismul
maghiar ne poate face mari servicii, dacă-l vom şti exploata cu dibăcie. Trebuie
izolat prin tăierea oricărui contact cu Rusia şi cu restul lumii. Noi ar trebui să
arătăm populaţiei maghiare de dincolo de Tisa că singura ei salvare ar fi
30 Gheorghe Brătianu, Acţiunea politică şi militară a României în 1919, Ediţie îngrijită şi
prefaţă de Şerban Papacostea, Bucureşti, Editura Corint, 2001, p. 46.
31 Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. 4, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1927, p. 385.
alipirea la România Mare”32.
Până la începutul lunii iulie 1919 trupele române vor stabiliza frontul pe
linia strategică a Tisei, abandonând, la presiunile Aliaţilor, importante capete de
pod de pe malul drept al fluviului. Deşi noua graniţă între România şi Ungaria –
o nouă încălcare de către Aliaţi a Tratatului din 1916 – a fost comunicată
guvernelor celor două ţări încă din 11 iunie 1919, pe data de 19 iulie 1919
trupele lui Bela Khun vor declanşa ofensiva, forţând trecerea Tisei. După o
înaintare de câţiva kilometri prin zona centrală a frontului românesc, trupele de
elită ale vânătorilor de munte vor provoca retragerea peste Tisa a ungurilor,
începând cu noaptea de 25/26 iulie. Ca un semn al colaborării ruso-maghiare, în
tot acest timp, pe toată linia Nistrului, au fost trase numeroase focuri de tun şi
armă.
Încurajaţi de sfaturile primite de la mareşalul Foch şi generalul Berthelot
– „Acţionaţi şi terminaţi repede!” – liberalii vor autoriza intrarea trupelor
româneşti în Budapesta. În seara de 3 august 1919, primele trei escadroane de
roşiori, în frunte cu generalul Rusescu, intrau victorioase în capitala Ungariei. În
aceeaşi zi a fost eliberat şi oraşul Timişoara. Orice încercare de realizare a unei
sinteze privind istoria României Moderne ar trebui să cuprindă şi metaforica
ipoteză de lucru exprimată de Gh. Brătianu: „Dezvoltarea României Moderne se
bazează pe trecerea Armatei României a două fluvii: peste Dunăre, în vara
anului 1877, şi peste Tisa, în vara anului 1919”33.
Voi încheia acest subcapitol, prezentând un fragment din cuvântarea
ţinută de Ionel Brătianu, la Sibiu, cu ocazia intrării trupelor româneşti în
Budapesta: „Soarta neamului stă în propriile sale puteri. Soldatul român de
dincolo de Tisa n-a asigurat numai graniţele României, dar a sprijinit
civilizaţia europeană apărând-o de valurile bolşevismului. La Nistru şi la Tisa
s-au oprit curentele de distrugere care ameninţau centrul Europei. Stânca de
care s-au frânt au fost energia şi bărbăţia poporului român. Mi-am răcorit
sufletul zilele acestea. Ele au fost cele mai bune zile din viaţa mea politică”34.
Bibliografie
1. Arhivele Statului din România, Minorităţile naţionale din România-

1918-1925. Documente, Coordonată de Ioan Scurtu, Liviu Boar, vol. I,
Bucureşti, 1995.
2. Arhivele Statului Bucureşti, Marea Adunare Naţională întrunită la

33 Gheorghe Brătianu, Acţiunea politică şi militară a României în 1919, Ediţie îngrijită şi
prefaţă de Şerban Papacostea, Bucureşti, Editura Corint, 2001, p. 110.

34 Ibidem, p. 111.
Alba-Iulia în ziua de 1 decembrie 1918. Acte şi documente, f. an.
3. Cristian Troncotă, Istoria serviciilor secrete româneşti, Ed. „Ion
Cristoiu” S.A., Bucureşti, 1999.
4. Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat din România 1821-
1999, vol. 2, Editura RAO, Bucureşti, 2002, p. 301.
5. Ion Rusu-Abrudeanu, Miron Cristea, Bucureşti, 1929.
6. Constantin Titel-Petrescu, Socialismul în România-1835- 6 septembrie
1940, Biblioteca socialistă, Bucureşti, f.a.
7. Ion Popescu-Puţuri şi Augustin Deac, Unirea Transilvaniei cu
România: 1 decembrie 1918, Editura Politică, Bucureşti, 1970.
8. Gheorghe Iancu, Contribuţia Consiliului Dirigent la consolidarea
statului unitar român- 1918-1920, Editura Dacia, Cluj, 1986.
9. Irina Livezeanu, Cultură şi naţionalism în România Mare-1918-1930,
coordonator Sorin Antohi, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998.
10. Alexandru Vaida-Voevod, Scrisori de la Conferinţa de Pace,Editura
Multi Press Internaţional, Bucureşti, 2003.
11. Téreza Mózes, Evreii din Oradea, Traducere Liviu Borcea, Ed.
Hasefer, Bucureşti, 1997.
12. Ioan Scurtu, Proiectul de lege agrară depus din iniţiativă
parlamentară în martie 1920, în „Analele Universităţii Bucureşti”, Istorie,
nr.2/1969.
13. Ioan Scurtu, Din viaţa politică a României- 1926-1947. Studiu critic
privind istoria Partidului Naţional-Ţărănesc, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1983.
14. Pamfil Şeicaru, Istoria partidelor Naţional, Ţărănist şi Naţional-
Ţărănist, vol. II, Madrid, 1963.
15. Mihail Manoilescu, Memorii, vol. I, Ediţie îngrijită de Valeriu Dinu,
Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993.
16. Gheorghe Brătianu, Acţiunea politică şi militară a României în 1919,
Ediţie îngrijită şi prefaţă de Şerban Papacostea, Editura Corint, Bucureşti, 2001.
17. Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. 4, Ed. Eminescu,
Bucureşti, 1927.
18. Arhivele Statului Bucureşti, fond Prefectura Poliţiei Capitalei, dosar
1/1919.
19. „Viitorul”, XII, nr. 3545, din 10 decembrie 1919.
PRIVIRE CRITICĂ ASUPRA LITERATURII ISTORICE DESPRE LOCUL
ŞI ROLUL LUI ION I.C. BRĂTIANU ÎN ISTORIA CONTEMPORANĂ A
ROMÂNIEI
Mihai Vasiliu
Personalitate de prim rang a istoriei româneşti, Ion I.C. Brătianu şi-a

legat destinul vieţii sale de istoria naţională, faţă de care mărturisea cu
pragmatismul recunoscut: “noi credem că izbânda politică a României este
rezultatul firesc al însăşi situaţiunii sale, creată prin ani lungi de muncă, prin
şforţări, prin sacrificii a mai multor generaţiuni”1. Cel care va conduce
destinele naţiunii sale timp de două decenii, din care efectiv timp de 12 ani, a
fost adorat de colaboratori, atacat şi contestat de adversary, dar şi-a urmat cu
perseverenţă şi încredere destinul politic2. El este cel care a pregătit intrarea
României în război şi a văzut mai bine decât contemporanii săi, politicieni ai
vremii, că Ţara poate şi trebuie să-şi realizeze idealul naţional. Tot Brătianu a
fost iniţiatorul unor reforme cu un profund character democratic, din care
amintim reforma electorală, reforma agrară, reforma administrativă, toate pe
baza unei Constituţii care a contribuit la consolidarea statului naţional unitar
român. Şi nu în ultimă instanţă, ca apărător al ţării la Conferinţa de Pace de la
Paris, unde nelăsându-se intimidat de reprezentanţii marilor puteri a rămas
consecvent pe poziţia sa. Noi în nici un fel nu putem primi asemenea condiţii.
Am moştenit o ţară independentă şi chiar pentru a-i întinde graniţele nu-i
putem jertfi neatârnarea”3. A manevrat cu multă îndemânare viaţa politică a
ţării, reuşind printr-un complex de relaţii, mergând de la Casa Regală până la
partidele politice să-şi impună strategia, să-şi impună jocul, o linie politică
autoritară, într-un sistem democratic care era departe de cel occidental.
Intervenţiile şi combinaţiile politice, surprizele provocate adversarilor,
răsturnările de situaţii i-au atras admiraţia, dar şi numeroase antipatii. După
şedinţa Camerei din 4 ianuarie 1926, Nicolae Iorga nota cu indignare: „Acum
nu mai erau doi stăpâni în România, ci unul singur: Ion Brătianu. Dinastia de
1 Ion I.C. Brătianu, Cuvintele unui mare român. Cuvântul domnului Ion I.C. Brătianu (1914-1927),
Craiova, Ramuri, p. 24-25.

2 Ioan Scurtu, Ion I.C. Brătianu, Bucureşti, Editura Museion, 1992, p. 3.
3 Conferinţa de pace de la Paris (1918-1920), Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1983, p. 256.
la Argeş biruise cu totul pe cea de la Sigmarigen”4.
Rezolvarea crizei dinastice, moartea regelui Ferdinand I, în 17 iunie
1927, şi instituirea Regenţei, deschidea „o etapă nouă în istoria monarhiei din
România, care era pusă într-o situaţie din cele mai precare. În acel moment,
pentru toată lumea era limpede că instituţia monarhică se afla sub tutela lui
Ion I.C. Brătianu, preşedintele P.N.L.-ului şi al Consiliului de Miniştri”5. Este
perioada când Ion I.C. Brătianu a ajuns în culmea puterii sale; guvernul liberal
urmărind cu multă atenţie activitatea „carliştilor” şi mai ales contactele
diferiţilor oameni politici cu fostul principe6. Pe bună dreptate aprecia Nicolae
Iorga, chiar dacă într-o manieră dură, că, „timp de mai multe luni de zile, o
adevărată urgie s-a dezlănţuit contra adversarilor, Ion Brătianu crezând că în
sfârşit a venit momentul când nimic nu-i va mai sta în cale şi el va putea să
guste stăpânirea deplină”7. Moartea survenită însă, la 24 noiembrie 1927 a fost
primită cu surprindere, stârnind după cum aprecia presa vremii, stupoare şi o
mâhnire generală8. Iată ce nota M. Djuvara în acest sens: „Taina acestei vieţi
minunate stă în aceea că uitând de orice alt interes, dispreţuind toate
popularităţile uşoare, înfruntând cu vitejie toate piedicile şi biruind toate
greutăţile nu a avut decât un singur gând, mărirea neamului său”9.
Trecând peste o serie de articole10, multe dintre ele protocolare11 şi
peste o înmormântare în care unii dintre foştii adversari „nu au reuşit” să
depăşească vechile patimi, „liniştea” s-a aşezat asupra lui Brătianu. Excepţie
face lucrarea lui Nicolae Bănescu, Ion I.C. Brătianu (1864-1927), apărută la
Editura Ramuri, Craiova, acesta fiind şi primul studiu monografic despre
personalitatea ce a dominat primele decenii de la începutul secolului XX. Este
un studiu scris sub impresia evenimentelor legate de moartea lui Brătianu,
autorul, cu un patos ce-l demască ca un susţinător al defunctului acordă un
mare spaţiu pentru perioada până la primul război mondial şi bineînţeles,
războiului de întregire a neamului. Faptele prezentate sunt apreciate la
superlativ, ajungându-se la concluzia că Ion I.C. Brătianu este creatorul
României contemporane ce îşi aflase hotarele sale fireşti în matca
4 Nicolae Iorga, Orizonturile mele. O viaţă de om aşa cum a fost, Bucureşti, Editura Minerva, 1976, p.
644.
5 Ioan Scurtu, Criza dinastică din România, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1996 , p. 115.
6 Ibidem, p. 125.
7 Nicolae Iorga, op.cit., p. 717.
8 Vezi ziarele: Dreptatea, Viitorul, Îndreptarea, Neamul românesc, Înfrăţirea etc.
9 Viitorul, 27 noiembrie 1927.
10 Mircea Djuvara, Ion I.C. Brătianu, Bucureşti, Imprimăriile Independenţei, 1928, p. 6.
11 N.G. Popovici, Omagiu lui I.I.C. Brătianu, Câmpulung Muscel, Tipografia Gh.N. Vlădescu, p. 7.
românismului12. În lucrare nu se face nici o referire la greşelile comise de
Brătianu în anii neutralităţii şi apoi ai războiului, nu se prezintă nimic despre
greutăţile cu care s-au confruntat românii în anii 1916-1918. La aceasta, mai
adaugăm referirile superficiale legate de viaţa politică a României în anii
1919-1927, efortul făcut de P.N.L. şi de guvernele liberale de a crea un
aşezământ modern, viabil, în România. Sunt folosite în această ultimă parte
puţine documente edificatoare, fapt care duce la o prezentare subiectivă a
perioadei mai sus menţionate. Este meritoriu efortul făcut de autor pentru
alcătuirea acestei mongrafii, prima în ordine cronologică, scrisă la noi, în
România. Din păcate, soarta acestei personalităţi a fost nedreaptă, odată cu
trecerea timpului, când foştii adversari politici au ajuns la conducerea efectivă
a statului, prin instaurarea mai întâi a regimului carlist, iar mai târziu a
regimului antonescian. În aceste condiţii s-au făcut câteva referiri tangenţiale13
legate de persoanlitatea lui Brătianu cu ocazia unor aniversări14.
Menţionăm în acest sens conferinţa rostită la 7 ianuarie 1931 de către
I.Gh. Duca cu prilejul inaugurării bibiliotecii „Ion I.C. Brătianu” şi articolul
apărut în Viitorul din noiembrie 1931. Conferinţa şi intervenţiile în presă ale
lui I.Gh. Duca fiind cuprinse astăzi în lucrarea Portrete şi amintiri, apărută la
Editura Humanitas15. Colaborator apropiat al lui Ion I.C. Brătianu,
personalitate ce a trăit în cercul restrâns al familiei, I.Gh. Duca a avut prilejul
să-l cunoască foarte bine pe mentorul său în cele mai variate situaţii. „Era
omul cel mai hotărât din generaţia sa, creierul său era în veşnică şi fecundă
elaborare, iar în schimb, sub aparenţele sale senine se ascundea un spirit
necruţător de autocritică, o conştiinţă veşnic preocupată de răspunderile ce
incubă şi de datoriile pe care le avea de îndeplinit”16. Totodată, I.Gh. Duca
încearcă să răspundă contestatarilor lui Brătianu, celor care au negat în
totalitate meritele pe care le-a avut acesta în desăvârşirea unităţii naţionale şi
în iniţierea marilor reforme17. „Îl revăd mereu imperios şi glumeţ, sprinten şi
îndrăzneţ în acţiune, neînduplecat în urmărirea unui scop, mlădios în
12 Nicolae Bănescu, Ion I.C. Brătianu (1864-1927), Craiova, Editura Ramuri, Craiova, p. 188.
13 Vezi Berman Margulies, Ionel I.C. Brătianu. Cuvinte de amintire, Brăila, 1934 şi Constantin
Kiriţescu, Ion I.C. Brătianu în pregătirea războiului de întregire, Bucureşti, Cartea Românescă, 1936.
14 Alex I. Teodorescu, Ion I.C. Brătianu şi fiii săi: Ionel şi Vintilă, Imprimăriile Independenţei, 1938; I.
Mateiu, Legăturile lui I.C. Brătianu cu Transilvania, Cluj, Imprimăria Fondul Cărţilor Funduare, 1938
şi Discursurile lui Ion I.C. Brătianu publicate de George Fotino, vol. I, Bucureşti, Cartea Românească,
1933.
15 I.Gh. Duca, Portrete şi amintiri, Ediţia a V-a, Bucureşti, Humanitas, 1990, p. 40-81.
16 Ibidem, p. 41.
17 Vezi Corvin M. Petrescu, Omul dezastrului. Opera lui Ionel Brătianu, Tipografia Nicolae Peiu,
Bârlad şi Hyperion, Ion I.C. Brătianu, o încercare critică, Tipografia „Gutenberg”, Bucureşti, 1916.
mijloacele de a-l atinge, simplu în idealuri, complex în modalităţi, masiv în
voinţă, infinit în nuanţe, cu mintea activă, cu trupul apatic, zgârcit la laudă,
sfios la dojană, având pasiunea instinctivă a măsurii şi organica repulsiune a
tuturor exagerărilor”18.
În 1935, Sterie Diamandi publică Galeria oamenilor politici19, în care
consacră un studiu echilibrat şi bine fundamentat personalităţii lui Ionel I.C.
Brătianu. Pentru prima dată sunt enunţate şi o serie de critici la adresa omului
politic, critici legate de dezastrul României în prima parte a războiului şi
greutăţile prin care a trecut ţara în anii 1917-1918. „Spectacolul pe care ni-l
oferă retragerea, efectuată în condiţiile cele mai tragic posibile constituie
mărturia cea mai vie a situaţiei dezastruoase în care se găsea armata noastră în
momentul acela”20. Autorul, bun cunoscător al lui Brătianu şi a cercurilor
liberale încearcă să explice unele greşeli, ca şi tăria de caracter al primului
ministru de a-şi asuma aceste „dezarticulaţii”. Stere Diamandi este primul care
sesizează starea anormală a democraţiei româneşti, ca şi poziţia autoritară a lui
Brătianu în guvernele pe care le-a condus, fără să ajungă la un regim de
dictatură, aşa cum au pretins aversarii politici. „De aceea, prefera să guverneze
cu respectul formelor constituţionale şi salvarea aparenţelor regimului
parlamentar”21. Autorul studiului conchide însă, că dincolo de limitele ce
decurg din activitatea lui Brătianu, acesta rămâne „arhitectul” României
contemporane22.
În 1939 Şt. Antim publică un portret al lui Ion I.C. Brătianu mult mai
critic şi la obiect, conjugându-se aspectele pozitive cu cele negative din
guvernările P.N.L.-ului23. „De aceea, deşi a venit la şefia partidului liberal mai
mult în virtutea numelui moştenit, a ştiut nu numai să se menţină, dar încă a
crescut, s-a mărit în ea şi a putut sta în fruntea treburilor noastre publice ca într-
un jilţ croit anume pe talia sa, şi s-a găsit la şefia partidului liberal necontestat de
nimeni, ca într-un loc ce în chip firesc i se cuvine, şi pe care nimeni altul nu l-ar
putea râvni sau avea, cu drepturi mai mari, cu merite chiar egale”24.
Izbucnirea celui de-al II-lea război mondial, rapturile teritoriale
exercitatea asupra României, instituirea regimului antonescian a schimbat
structura conţinutului politic existent, ca şi orientarea noastră externă.
18 I.Gh. Duca, op.cit., p. 78.
19 Stere Diamandi, Galeria oamenilor politici, Editura GESA, 1991, p. 27-97.
20 Ibidem, p. 77.
21 Ibidem, p. 88.
22 Ibidem, p. 43.
23 Şt. Antim, Alte studii şi portrete, Bucureşti, Editura Adevărul, p. 24-25.
24 Ibidem, p. 45.
Desfăşurarea evenimentelor a atras după sine prezenţa trupelor sovietice, iar
actul de la 23 August 1944 a deschis calea instituirii unui regim comunist în
România, chiar dacă cei care au pregătit acţiunea nu doreau o finalitate de acest
gen25. Cât timp în România lupta pentru putere îmbrăca forme dramatice, în
noiembrie 194626, falsificând alegerile care au avut loc, regimul comunist
căpăta o faţă legală ce va deschide calea eliminării ultimelor elemente
democratice din viaţa politică românească27. În acest context apare şi lucrarea
lui Petre Ghiaţă, Ionel Brătianu28, lucrare care-şi propune să evidenţieze
personalitatea marelui om politic, unul din făuritorii României Mari. Studiul
este important, nu numai prin bogăţia datelor şi prin surprinderea unor trăsături
ce pun în valoare personalitatea lui Brătianu, ci, mai ales, prin curajul cu care
autorul se delimitează de cei care încercau să înlăture valorile tradiţionale ale
democraţiei şi să subordoneze România, Uniunii Sovietice. În acest sens,
autorul nota: „Liberatea scrisului, libertatea cuvântului, libertatea asociaţiilor,
jocul partidelor politice, guvernarea prin ele, funcţionarea parlamentului – le-a
socotit (Ionel I.C. Brătianu – n.n.) instituţii fundamentale pentru dezvoltarea
unei vieţi publice, normale, într-un regim democratic”29. Referitor la
independenţa ţării pe care Brătianu a apărat-o cu toate mijloacele, acelaşi autor
sublinia în contextul anului 1946: „Zelos de suveranitatea României s-a străduit
din răsputeri să stăvilească amestecul nociv al străinătăţii, în politic internă,
îngrădind infiltraţia economică, prea adâncă a capitalurilor chiar când acestea
erau furnizate de ţările a căror alianţă o preţuia folositoare intereselor
româneşti”30. Concluzia autorului este că în perioada 1907-1927 „tot ce s-a
făurit structural în societatea românească în domeniul politic, social, economic
şi cultural etc. poartă pecetea personalităţii lui31.
Instituirea regimuli comunist sub modelul stalinist32 cu toate
consecinţele sale va afecta profund tradiţiile istoriografiei româneşti
interbelice, istoria neputând rămâne multă vreme pe vechiul ei făgaş, în afara
reorganizărilor care loveau, unul după altul, diferite sectoare ale vieţii
25 Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti, Editura Univers enciclopedic,
1997, p. 450.
26 Ibidem, p. 468.
27 Vlad Georgescu, Istoria Românilor, Ediţia a III-a, Bucureşti, Humanitas, 1992, p. 250-251.
28 Petre Ghiaţă, Ionel Brătianu, Bucureşti, Editura Clujeana.
29 Ibidem, p. 7.
30 Ibidem.
31 Ibidem, p. 4.
32 Vlad Georgescu, op.cit., p. 262.
româneşti”33. A început o perioadă în care, ignoranţa, subiectivismul şi
obidienţa faţă de regim au dus la prezentarea denaturată a istoriei cu
consecinţe dramatice pentru România34. De aceea, numele lui Brătianu, a
întregii familii devine un „tabu” foarte bine păzit de autorităţi, fapt ilustrat de
tratatul de istorie sub redacţia lui Mihail Roller, unde se afirmă clar, că
„Partidul Liberal, de sub şefia familiei Brătianu reprezintă mai ales interesele
capitalului monoplist, dominant din România veche şi a moşierimii”35. Iar,
mai departe, acelaşi autor afirma: „Cotropirea Basarabiei a fost tocmai
expresia acestei politici a regimului burghezo-moşieresc, pusă în slujba
contrarevoluţiei internaţionale. Ea a continuat să se manifeste constant şi în
anii următori, când regimul burghezo – moşieresc a trimis armata română sub
conducerea unor generali francezi, să atace şi să înlăture cu ajutorul social –
democraţilor Flueraş, Jumanca etc., revoluţia ungară şi când aţâţat şi împins
de guvernele imperialiste din Apus, regimul burghezo-moşieresc a ajutat activ
intervenţia antisovietică şi a pregătit chiar participarea sa făţişă la aceasta”36.
Toate aceste afirmaţii îşi aveau sorgintea în „tezele pe care Partidul
Comunist şi fruntaşii acestuia le promovau într-o manieră care să
fundamenteze cunoaşterea şi cercetarea fenomenului istoric”37. Acuzaţiile au
mers până la falsificarea evidentă a istoriei naţionale susţinând că P.N.L.-ul s-
a împotrivit „cu înverşunare desăvâşirii unităţii naţionale în cadrul unui stat
independent şi democratic”38. S-a ajuns astfel, ca în 1962, în Dicţionarul
Enciclopedic român, Brătianu să fie etichetat ca „unul dintre cei mai de
seamă reprezentanţi ai tendinţelor imperialiste, agresive ale bugheziei şi
moşierimii române, a iniţiat participarea României la al doilea război balcanic
(1913) şi anexarea Cadrilaterului. El a iniţiat şi organizat intervenţia împotriva
Rusiei Sovietice şi împotriva revoluţiei socialiste din Ungaria, a reprimat
mişcarea muncitorească revoluţionară (la 13 decembrie 1918) şi a scos în
afara legii (în 1924), Partidul Comunist din România”39.
A existat în istoria românească o perioadă de deschidere, de destindere,
între anii 1964-1974, în care spiritul liberal pe plan intern şi orientarea
33 Idem, Politică şi istorie, Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 9.
34 Gheorghe I. Ioniţă, Ioan Scurtu, Coordonate majore în investigarea istoriei României dintre 1918-
1980, în Revista de istorie, nr. 7-8 , 1980, p. 1405-1406.
35 M. Roller, Istoria românilor, Bucureşti, 1956 , p. 560.
36 Ibidem, p. 563.
37 Gheorghe Gheorghiu-Dej, Articole şi cuvântări, Ediţia a IV-a, Bucureşti, Editura de stat pentru
literatură politică, 1955, p. 10-11.

38 Gheorghe Ţuţui, Al. Popescu, Zdrobiţi de popor, Bucureşti, Editura Politică, 1959, p. 7.
39 Dicţionar enciclopedic român, vol. I, Bucureşti, Editura Politică, 1962, p. 416.
evidentă spre autonomie în politica externă a permis, ca în cultură suflul nou
al orientării să genereze o perioadă fecundă. Această situaţie a fost benefică şi
pentru istoriografie, tipărindu-se „mai multe istorii ale ţării şi numeroase studii
în care subiectele până nu demult tabu erau discutate relativ liber şi în
contradictoriu, fără dogmatismul marxist al perioadei precedente şi fără citate
din scrierile şefului partidului”40.
Nu cunoaştem totuşi, chiar în această perioadă, existenţa unei mongrafii
despre Ionel I.C. Brătianu, deşi despre primul război mondial, despre Marea
Unire şi consecinţele ei, aprecierile devin mai apropiate de realitate41. Se
afirmă clar, că reforma agrară „a ameliorat pentru moment situaţia maselor
rurale, a restrâns puterea marilor proprietari, reprezentând un pas însemnat
înainte, în asigurarea dezvoltării ţării”, iar reforma electorală „a lărgit
considerabil dreptul maselor de a se manifesta pe arena vieţii politice a
ţării”42. Despre Brătianu se face o simplă menţiune ca lider incontestabil al
P.N.L.-ului, afirmându-se în concluzie, că el a continuat să exercite „o
influenţă hotărâtoare asupra politicii statului”43.
Tratatul de Istoria Românilor – din cele mai vechi timpuri până
astăzi, avându-i ca autori pe Constantin C. Giurescu şi Dinu G. Giurescu îl
prezintă pe Brătianu ca iniţiind o nouă Constituţie „fără respectarea formelor
legal prevăzute”44 şi face să se voteze o serie de legi organice, care stau la
baza statului român. Este evidenţiat şi aportul delegaţiei române sub
conducerea lui Ion I.C. Brătianu la Conferinţa de Pace de la Paris în apărarea
independenţei statului român în raport cu marile puteri.
O abordare mai largă şi cu implicaţii analitice este realizată în cursul de
Istorie Contemporană a României, partea I (1918-1933) de către profesorul
dr. Aurel Loghin. Sunt enunţate, cu această ocazie, necesitatea reformelor
după primul război mondial, diferenţele vizibile existente între diferitele
partide politice şi modul în care a fost transpus, în practică, în cadrul
guvernării liberale 1922-1926, programul de reformă aparţinând Partidului
Naţional Liberal. Autorul, analizând activitatea externă desfăşurată de
delegaţia română sub conducerea lui Ion I.C. Brătianu şi în timpul guvernului
prezidat de acesta, ajunge la concluzia că „cercurile guvernamentale din
40 Vlad Georgescu, Istoria Românilor, p. 277.
41 Andrei Oţetea, Istoria poprului român, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1970, p. 349.
42 Ibidem, p. 352.
43 Ibidem, p. 360.
44 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi,
Bucureşti, Editura Albatros, 1971, p. 620.
România au dus, în perioada de care ne ocupăm, o politică externă favorabilă
acţiunilor întreprinse de Anglia şi Franţa în scopul menţinerii stau-quo-ului
consemnat în tratatele de pace”45.
Un subiect de largă rezonanţă l-a constituit destrămarea monarhiei
austro-ungare, rodul cercetării unui număr mare de istorici, problemă
fundamentală pentru explicarea unirii Bucovinei şi Transilvaniei la România.
Deşi folosesc o bibliografie foarte largă, cu trimiteri la literatura austriacă,
germană şi maghiară, studiul păcătuieşte prin încercarea de a exagera
mişcarea social-democrată şi rolul Partidului Social Democrat din
Transilvania în realizarea Unirii, în detrimentul Partidului Naţional Român46.
O lucrare de mare dimensiune aparţine academicianului Ştefan Pascu,
care abordează unirea Transilvaniei la România, folosindu-se ca pretext
Adunarea Naţională de la Alba Iulia. Este o lucrare de sinteză, însoţită de o
serie de documente şi anexe. Lucrarea evidenţiază efortul făcut de Ionel I.C.
Brătianu pentru intrarea României în război, legăturile pe care le avea
Brătianu cu Ardealul47. Lucrarea prezintă politica de rezistenţă dusă la Paris
de către Brătianu, apoi vizita acestuia la Sibiu, unde a vut discuţii cu Consiliul
Dirigent şi a urmărit o posibilă fuzionare a P.N.L.-ului cu P.N.R. din
Transilvania. „Discuţiile au relevat deosebiri de vederi chiar în problemele
fundamentale. Şeful Partidului Liberal socotea poporul necopt încă pentru
democraţie, după cum nu împărtăşea punctul de vedere al ardelenilor nici în
problema electorală”48.
Deşi publicată în 1972, Unirea Transilvaniei cu România – 1
Decembrie 1918, lucrarea apărută sub egida Institutului de Studii Istorice şi
Social Politice de pe lângă C.C. al P.C.R. păcătuieşte printr-o abordare ce
aminteşte de dogmatismul stalinist al primei perioade a istoriografiei
româneşti. Aducem în acest sens, în discuţie următoarea afirmaţie: „Dacă este
adevărat că guvernul român, condus de Ion I.C. Brătianu, a declarat război
Austro-Ungariei, pentru desăvârşirea statului Român, trebuie să subliniem că
acest lucru s-a realizat mai târziu, în 1918, determinat de alţi factori mai
puternici, mai hotărâtori, şi anume de lupta maselor populare româneşti din
Imperiul habsburgic, în condiţiile prăbuşirii ţarismului. De victoria de răsunet
şi de influenţă internaţională a Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie din
45 Aurel Loghin, Curs de Istoria Contemporană a României, partea I 1918-1933, Iaşi 1970, p . 93.
46 Destrămarea monarhiei austro-ungare (1900-1918), Bucureşti, Editura Academiei Republicii
Populare Române, 1964, p. 253-254.
47 Ştefan Pascu, Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, Cluj, 1968, p. 359.
48 Ibidem, p. 389.
Rusia şi ale destrămării putredei monarhii austro-ungare sub loviturile din ce
în ce mai puternice ale maselor muncitoare, indiferent de naţionalitate, şi de
mişcările de eliberare naţională a popoarelor asuprite de habsburgi”49.
Se poate observa tendinţa firească a autorilor de a diminua rolul lui
Brătianu în această acţiune, numele său fiind asociat, în schimb cu reprimarea
luptelor de la Galaţi din 13 iunie 191650.
„Deschiderea” este evidenţiată şi de lucrarea lui Ion Constantinescu,
Din însemnările unui fost reporter parlamentar 1919-1939, în care autorul a
consemnat date şi fapte din Camera Deputaţilor, fragmente din dezbaterile
parlamentare, observaţii făcute de autor asupra principalelor personalităţi ce
au dominat întotdeauna obiectiv, acceptând, fără o analiză corectă, unele
intervenţii şi răutăţi asupra lui Ionel I.C. Brătianu51.
O lucrare îndrăzneaţă, apărută în 1972, aparţine lui Anastasie Iordache
care îşi propune să analizeze viaţa politică în România între anii 1910-1914.
Autorul face o analiză serioasă şi pertinentă Manifestului-program din martie
1911, subliniindu-se că „Partidul naţional-liberal a fost în mod constant
sprijinitor al industriei naţionale prin participarea activă a elementului
autohton, atât în industrie, cât şi în comerţ”52. Tot în această lucrare transpare
şi ideea că oamenii politici sunt şi ei oameni cu minusurile si plusurile inerente
sărmanei „noastre naturi umane” şi de multe ori ele (calităţile şi defectele –
n.n.) îşi pun amprenta şi asupra relaţiilor dintre partide53.
În Istoria Economiei Naţionale a României, autorii evidenţiază
importanţa Marii Uniri, pentru dezvoltarea economică după război54. Lucrarea
pune în evidenţă rolul reformelor economice înfăptuite în această perioadă în
spiritul programului „prin noi înşine” elaborat de Partidul Naţional Liberal55.
Interesant este şi studiul lui Constantin Moisuc privind tendinţele evoluţiei
economiei mondiale în perioada interbelică. Din păcate, studiul păcătuieşte
printr-o interpretare eronată acceptându-se teza lui Lenin privind criza
generală a capitalismului56.
49 Unirea Transilvaniei cu România – 1 Decembrie 1918, Bucureşti, 1972, p. 431.
50 Ibidem, p. 427.
51 Ion Constantinescu, Din însemnările unui fost reporter parlamentar, Camera Deputaţilor (1919-
1939), Editura Politică, 1973, p. 104-107.

52 Anastasie Iordache, Viaţa politică în România 1910-1914, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1972, p. 36.
53 Ibidem, p. 364.
54 Istoria Economiei Naţionale a României, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1974, p. 346-
349.
55 Ibidem, p. 364.
56 Constantin Moisuc, Tendinţe ale evoluţiei economiei mondiale în perioada interbelică, în Anale de
istorie, nr. 4, 1971, p. 92.
Folosind ca pretext legea aplanării conflictelor de muncă din august
1920, autorii Emilian Bold şi S. Mureşan analizează opiniile partidelor
politice vis-a-vis de discutarea acestei legi surprinzându-se atitudinea P.N.L.-
ului, care a sesizat conţinutul antimuncitoresc al proiectului de lege. „Partidul
Liberal îşi putea permite să afirme în momente de tensiune socială, principii
de politică democratică, ca apoi să le nege cu aceeaşi uşurinţă cu care le
afirmase”57.
Apărută la Editura ştiinţifică, lucrarea Mişcarea muncitorească şi
legislaţia muncii în România – 1864-1944 încearcă să reconstituie, şi
reuşeşte în mare parte, să pună în valoare principalele legi ce reglementează
raportul dintre capital şi muncă, legislaţia muncii între 1918-1928. Este pentru
prima dată când autorii surprind faptul că adoptarea unei legislaţii a muncii
moderne s-a făcut şi datorită semnării de către statul român a convenţiilor ce
decurgeau din obligaţiile derivate din tratatele de pace încheiate după primul
război mondial58.
Deşi apreciau Constituţia din 1923 având un caracter limitat în privinţa
drepturilor şi libertăţilor59, autorii recunoşteau în acelaşi timp că din
ansamblul de legi ale muncii emise în anii 1922-1928, „unele au influenţat
pozitiv condiţiile de muncă şi de trai ale clasei muncitoare”60.
Sunt o serie de lucrări care abordează aspecte ale politicii noastre
externe şi ele aduc precizări interesante asupra personalităţii lui Ionel I.C.
Brătianu în perioada neutralităţii, în pregătirea intrării României în război61. În
schimb, în monografia consacrată lui Nicolae Titulescu, Ion M. Oprea îl acuză
pe Brătianu, că politica acestuia de rezistenţă, „deşi justificată nu şi-a atins
scopul urmărit”, autorul considerând că rigiditatea politică impusă de Brătianu
„a dat în cele din urmă faliment”62.
În cealaltă monografie consacrată Micii înţelegeri, Eliza Campus, deşi
foloseşte o bibliografie actualizată, îl menţionează o singură dată pe Ion I.C.
Brătianu, care a jucat un anumit rol în vederea strângerii legăturilor dintre
57 E. Bold şi S. Mureşan, Legea aplanării conflictelor de muncă – august, 1920 – în discuţia
parlamentului, în Analele Ştiinţifice” ale Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi, (seria nouă) secţiunea III,
istorie, tomul XX, 1974, p. 61.
58 Mişcarea muncitorească şi legislaţia muncii în România – 1864-1944, Bucureşti, Editura Ştiinţifică,
p. 91.
59 Ibidem, p. 105.
60 Ibidem, p. 145.
61 Constantin Nuţu, România în anii neutralităţii (1914-1916), Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1972, p.
168 şi urm.
62 Ion M. Oprea, Nicolae Titulescu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1966, p. 121.
România şi Iugoslavia63.
Cele două volume privind reprezentanţele diplomatice ale României
sunt şi ele sărace în date despre activitatea desfăşurată de Ionel I.C. Brătianu.
Cele câteva informaţii, care apar64, nu ne pot convinge că lucrările au folosit
toate notele prezente la Ministerul Afacerilor Externe, din care să nu rezulte
intervenţia permanentă a şefului guvernului, respectiv al lui Ionel I.C.
Brătianu.
Studiul publicat de Gheorghe Zaharia în Probleme de politică externă
a României, 1919-1939, suferă de influenţa nefastă a stilului de muncă
aparţinând Institutului de studii istorice şi social politice de pe lângă C.C. al
P.C.R. Studiul păstrează tipologia clasică al unui material de propagandă din
care nu lipsesc situaţia internaţională, dezvoltarea economică, situaţia internă
şi câteva pagini despre politica externă, care reprezintă în fapt subiectul de
analizat. Nu se menţionează nimic despre activitatea desfăşurată la Paris, la
Conferinţa de Pace de către delegaţia României, în schimb se afirmă că
„politica externă oficială a României a fost afectată de atitudinea antipopulară,
ascuţit anticomunistă” a claselor dominante şi guvernele acestora, de faptul că
„ţara se găsea la limita estică a lumii capitaliste cu Uniunea Sovietică”65.
În revista Anale de istorie au apărut o serie de studii şi comunicări
legate de perioada interbelică referitoare la regimul politic din România66 şi
momente din istoria regimului electoral în perioada 1922 – 192867. În primul
studiu, autorul încearcă să definească acest regim politic, folosind ca
metodologie teza luptei de clasă, definitoriu în structurarea unui regim politic.
Pornind de la o astfel de metodologie, rezultatele nu puteau fi spectaculoase,
concluzia autorului fiind că „acest regim hibrid, cu contradicţiile sale interne
reflectă nesoluţionarea unor probleme de bază ale progresului societăţii
româneşti, incapacitatea claselor exploatatoare de a-şi asigura dominaţia în
formele clasice ale democraţiei burgheze”68.
Apărută ca o revistă de cultură istorică, Magazin istoric a fost în primii
ani de apariţie, un sprijin serios în privinţa răspândirii istoriei în special.
În perioada de care ne ocupăm, istoricii de talie au dat o orientare clară
63 Eliza Campus, Mica Înţelegere, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1968, p. 40.
64 Reprezentanţele diplomatice ale României, Bucureşti, Editura Politică, 1967, vol. I, p. 391.
65 Probleme de politică externă a României – 1919-1939, vol I, Editura Militară, p. 33.
66 Marin Nedelea, Trăsături ale regimului politic din România în primul deceniu interbelic, în Anale
de istorie, anul XX, nr. 1, 1974.

67 Ion Saizu, Leon Ieşanu, Momente din istoria regimului electoral în România (1922-1928), în Anale
de istorie, anul XVI, nr. 3, 1970.

68 Marin Nedelea, op.cit., p. 108.
acestei reviste, aşa explicându-se că-n paginile ei au apărut articole care
conţineau informaţii dense şi reale despre fenomenele analizate. Din
problematica revistei menţionăm informaţii despre ecoul Marii Uniri în
străinătate69, date despre politicianul Brătianu70, despre viaţa politică în
perioada 1922-192471, despre criza dinastică72, şi chiar despre atentatul asupra
lui Brătianu73. Este interesant că în revista Magazin istoric s-au publicat
fragmente din memoriile oamenilor politici, chiar dacă multe dintre ele au fost
„alese cu grijă”74.
După 1974, semnele evidente ale cultului personalităţii şi a unui nou
regim politic îşi fac simţită prezenţa, neostalinismul punându-şi amprenta
asupra întregii politici duse de statul român. Se ajunge treptat, cu sprijinul
„protipendadei politice” la un cult al personalităţii, împins până la paroxism şi
la instaurarea unui socialism dinastic, de familie75. „Acest socialism dinastic,
de familie, neîntâlnit până acum în istoria claselor politice româneşti, întărit
printr-un complex cultural care face din noua familie domnitoare depozitara
nu numai a înţelepciunii politice, dar şi a valorilor culturale şi ştiinţifice celor
mai de preţ”76. Nu există revistă de istorie, lucrare ştiinţifică şi simpozion care
să nu cuprindă un articol, o intervenţie dedicată, în exclusivitate,
„conducătorului partidului şi statului”77. Au existat şi unii „istorici”, puţini la
număr, în special cei de la Institutul de studii istorice şi social-politice de pe
lângă C.C. al P.C.R. care „înţelegând comanda socială” s-au angajat într-o
mistificare deplină a istoriei, simplificând-o şi vulgarizând-o78. Şi totuşi, în
69 Magazin istoric, anul II, nr. 11, noiembrie 1968, p. 13-15.
70 Ibidem, anul VIII, nr. 4, aprilie 1974, p. 88-95.
71 Ibidem, anul VIII, nr. 2, februarie 1974, p. 88-95.
72 Vezi: Magazin istoric, anul V, nr. 11, noiembrie 1971, p. 58-64 şi Magazin istoric, anul V, nr. 12,
decembrie 1971, p. 20-27.

73 Magazin istoric, anul III, nr. 3, martie 1969, p. 53-56.
74 Magazin istoric, anul I, nr. 6, septembrie 1967, p. 66-73 şi Magazin istoric, anul VII, nr. 10, octombrie
1973, p. 24-29.
75
Vlad Georgescu, Istoria românilor, p. 283.
76 Ibidem, p. 285.
77 Vezi: Magazin istoric, anul XXIII, nr. 12, decembrie 1989, p. 1-5; Magazin istoric, anul XVIII nr. 12,
1984, p. 2-5; Revista de istorie, Tom: 31, Nr. 11, noiembrie 1978, p. 1923-1938; Anale de istorie, anul
XXVI, Nr. 3, 1980, p. 3-13; Anale de istorie, anul XXVI, Nr. 6, 1985, p. 3-11; Ion Spălăţelu, Izbânzi prin
vremuri, Craiova, Scrisul Românesc, 1981, p. 5-7; Simpozionul cu tema: „60 de ani de la formarea
Statului naţional unitar român”, în Revista de istorie, Tom 31, Nr. 11, noiembrie 1978, p. 2107-2110.
78 Vezi: I. Ardeleanu, M. Muşat, Socialiştii români în fruntea luptei maselor pentru încheierea
procesului de formare a statului naţional unitar, în Anale de istorie, Anul XXI, Nr. 6, 1975; Făuritori
ai unităţii şi independenţei naţionale, Bucureşti, 1983, p. 241-351; Georgeta Tudoran, Socialiştii
români în confruntări politice (1918-1921), Iaşi, Editura Junimea, 1982; Mircea Muşat, Gheorghe
Zaharia, De la Dacia lui Burebista la Marea Unire din 1918, în Anale de istorie, Anul XXIV, Nr. 5,
condiţii din ce în ce mai grele, când cenzura oficială se conjuga cu
supravegherea discretă, dar permanentă a securităţii, cei mai mulţi dintre
istorici au continuat să cerceteze şi să publice studii şi lucrări serioase care
lărgesc aria de cunoaştere a istoriei naţionale. Pentru a masca o anumită
situaţie şi pentru prudenţă, cei mai mulţi dintre istorici introduceau un citat din
lucrările conducătorului statului, acţiune formală şi de complezenţă, ştiindu-se
că cele mai multe din aprecierile lui Nicolae Ceauşescu erau copiate şi
modelate după istoricii din perioada interbelică79.
Au fost însă şi lucrări a unor istorici, care nu au acceptat, în unele
momente să introducă citate sau aprecieri aparţinând conducătorului statului,
demnitatea ştiinţei fiind mai presus de toate80. În anii 1983-1986 au apărut
şase volume de documente succinte, evidenţe a documentelor publicate, ea
constituie o înfăptuire incomparabilă, faţă de ce s-a mai întreprins în etapele
anterioare şi în ultimii ani81. Cele mai multe pagini sunt dedicate primului
război mondial, pregătirii şi desfăşurării acestuia82.
Pentru prima dată, după atâţia ani, este retipărită o lucrare, care s-a
bucurat de multă apreciere între cele două războaie mondiale, lucrare
aparţinând lui Constantin Kiriţescu83.
Să remarcăm, cu această ocazie, un prim studiu de istorie universală
aparţinând lui Mircea N. Popa, legată de primul război mondial, care
realizează un echilibru între fenomenul istoric în general şi participarea
României la acest conflict. Interesante sunt şi cauzele războiului mai nuanţat
prezentate în această investigare84.
1978, p. 20-47; A. Deac, Caracterul plebiscitar al Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia din 1
Decembrie 1918, în Contribuţii la studierea istoriei contemporane a României, Bucureşti, Editura
Politică, 1980, p. 9-26.
79 Vezi: S. Cutişteanu şi Gheorghe I. Ioniţă, Electoratul din România în anii interbelici, Cluj-Napoca,
Editura Dacia, 1981; Şerban Rădulescu-Zoner, România şi Tripla Alianţă la începutul secolului al XX-
lea, Bucureşti, Editura Litera, 1977; Ştefan Pascu şi C.Gh. Marinescu, Răsunetul internaţional al luptei
românilor pentru unitate naţională, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1980; Ioan Scurtu, Din viaţa politică
a României (1926-1947), Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983.
80 Vezi: Românii în istoria universală, vol. I, Iaşi, Universitatea “Alexandru Ioan Cuza”, 1986; Ioan
Scurtu, Alba-Iulia – 1 Decembrie 1918, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1988.

81 Vezi: cele şase volume intitulate Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român –
Recunoaşterea ei internaţională 1918, Bucureţti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986.

82 Vezi: Erna Nostovici, România şi puterile centrale în ani 1914-1916, Bucureşti, Editura Politică,
1979; Primul război mondial, 1914-1918 (texte şi documente), Bucureşti, 1981; Mircea N. Popa,
Primul război mondial, 1914-1918, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979; România în
anii primului război mondial, Bucureşti, Editura Militară, 1987 (2 volume).
83 Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1989.
84 Mircea N. Popa, Primul război mondial, 1914-1918, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Meritorie este şi lucrarea România în anii primului război mondial,
în care se face o analiză lipsită de prejudecată asupra participării noastre la
acest conflict. Cu această ocazie se conturează clar rolul lui Ionel I.C. Brătianu
în cadrul războiului de întregire a neamului.
Ca o consecinţă firească a derulării evenimentelor o reprezintă
realizarea Marii Uniri, abordată în aproximativ 120 de lucrări inventariate de
noi în reviste, lucrări de specialitate, articole din ziare şi publicaţii a unor
simpozioane. Dintre acestea am menţiona o lucrare de sinteză aparţinând
academicianului Ştefan Pascu, Făurirea statului naţional-unitar român,
lucrare în două volume, prin care autorul, reluând o cercetare mai veche
actualizează problematica statului naţional unitar român, integrând la actul de
unitate şi provincia istorică Basarabia. Cu această ocazie, autorul are cuvinte
de apreciere asupra politicii desfăşurate de Brătianu85.
O lucrare incitantă aparţine lui Augustin Deac şi Ion Toacă, care îşi
propun să analizeze rezistenţa populaţiei în teritoriile aflate sub ocupaţia
trupelor puterilor centrale între anii 1916-1918. Dându-i o tentă patriotardă, cu
multe citate din clasicii marxismului, studiul îşi pierde din mesajul actual pe
care l-ar fi avut86.
Tot ca o lucrare de sinteză se prezintă şi cea aparţinând lui Mircea
Muşat şi Ion Ardeleanu, o abordare ce-şi propune să analizeze evoluţia la
români. Dincolo de faptul că autorii folosesc o metodologie de cercetare care
nu totdeauna este ortodoxă, lucrarea apărută în 1983 prezintă, pe larg, multe
date vizând unirea Basarabiei şi a Bucovinei la România87.
Aceiaşi autori au editat, în 1986, România după Marea Unire (1918-
1933), lucrare de mari dimensiuni, scrisă într-o manieră obiectivistă, în care
găsim citate şi documente, unele dintre ele inedite, prezentate aproape în
întregime. Lucrarea nu prelucrează aceste documente, atât de importante, iar
când acestea sunt interpretate transpare viziunea „materialist-istorică”88.
O serie de lucrări se ocupă cu viaţa politică internă şi de sistemul
instituit în România după primul război mondial. Dispunând de o pregătire
1979, p. 59-151.
85 Ştefan Pascu, Făurirea statului naţional unitar român, vol. II, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R.,
1983, p. 267.
86 Augustin Deac şi Ion Toacă, Lupta poporului român împotriva cotropitorilor, 1916-1918,
Bucureşti, Editura Militară, 1978, p. 308-309.

87 Mircea Muşat şi Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983, p. 554-621.

88 Mircea Muşat şi Ion Ardeleanu, România după Marea Unire, partea I – 1918-1933, vol. II, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986, p. 171.
sociologică bine verificată în domeniul politologiei, Alexandru Gh. Savu face
o introspecţie politică în istoria noastră contemporană, nuanţând fenomenele
social-politice prin prisma partidelor văzute ca sistem89.
În Viaţa politică în România 1918-1921, autorii: Mircea Muşat şi Ion
Ardeleanu încearcă să prezinte structura social-politică şi economică după
primul război mondial, implicaţiile Marii Unirii asupra destinului românesc.
Lucrarea pune un accent foarte mare pe structura de clasă, pe lupta de clasă ce
se dezvoltă în anii după război, care, în final a dus la crearea Partidului
Comunist din România90.
Mihail Rusenescu şi Ioan Saizu îşi propun să prezinte viaţa politică în
România în perioada 1922-1928, pornind de la o analiză tipizată: viaţa
economică, structuri social-politice, partidul comunist şi celelalte partide şi
organizaţii politice muncitoreşti. Deşi lucrarea este bine motivată şi susţinută
de un aparat critic, consistent, multe interpretări sunt forţate sau sunt acceptate
din tezele partidului comunist91.
În lucrarea Din istoria României moderne (1922-1926), Ion
Bitoleanu vizează perioada de guvernare naţional-liberală, cântărind atât
documentele de arhivă, memorialistica, cât şi opera legislativă pentru a
înfăţişa adevăratele fapte aşa cum au fost. Este prima dată când Ion I.C.
Brătianu este văzut ca o personalitate puternică ce şi-a dominat efectiv
adversarii politici92.
Pornind de la viaţa politică din România, Ioan Scurtu realizează trei
lucrări de sinteză într-un domeniu, cel politic, în care existau multe prejudecăţi
cu interpretări ce nu concordau cu realitatea. Dacă în Viaţa politică din
România, autorul merge pe o schemă clasică93, în Contribuţii privind viaţa
politică din România, Ioan Scurtu face o introspecţie în viaţa politică,
mergând de la regimul politic instituit în 1866 la proclamarea Republicii, la 30
decembrie 194794.
Ultima lucrare este un studiu critic privind istoria Partidului Naţional
89 Al.Gh. Savu, Sistemul partidelor politice din România, 1918-1940, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1976.
90 Mircea Muşat şi Ion Ardeleanu, Viaţa politică în România, 1918-1921, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1976, p. 352-353.

91 Mihail Rusenescu, Ioan Saizu, Viaţa politică în România, 1922-1928, Bucureşti, Editura Politică,
1979, p. 136-137.
92 Ion Bitoleanu, Din istoria Romăniei moderne, 1922-1926, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1981, p. 14.

93 Ioan Scurtu, Viaţa politică în România, 1918-1944, Bucureşti, Editura Albatros, 1982.
94 Idem, Contribuţii privind viaţa politică din România. Evoluţia formei de guvernământ în istoria
modernă şi contemporană, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988.
Ţărănesc, 1926-1947, unde, autorul explică formarea acestui partid şi poziţia
acestuia în viaţa politică românească95.
Cele trei lucrări s-au impus în literatura de specialitate prin nuanţările
făcute asupra partidelor politice, prin reabilitarea unor personalităţi şi prin
prezentarea unor argumente solide privind democratizarea treptată a vieţii
noastre politice după primul război mondial.
Marin Nedelea îşi propune să analizeze polticia Partidului Naţional
Liberal şi regrupările de forţe politice în celelalte partide ale burgheziei aflate
în opoziţie. Lucrarea este interesantă prin dialogul pe care-l realizează între
P.N.L., aflat la putere şi opoziţia burgheză. Nu putem fi însă de acord cu
aprecierea, că Ionel I.C. Brătianu ar fi provocat criza dinastică96.
În lucrarea Din istoria României, 1918-1921, Marcel Ştirban îşi
propune să investigheze, fragmentar, România între anii 1918-1921, pornind
de la Marea Unire şi trăsăturile vieţii politice, problemele socio – economice
aflate în dezbaterea parlamentului şi ale opiniei publice. Este interesantă
analiza făcută de autor, privind unele trăsături ale sistemului partidelor politice
şi atitudinea acestora faţă de rege97.
Două lucrări analizează Constituţia din 1923, implicaţiile acesteia aupra
consolidării unităţii naţionale. Studiul Angelei Banciu porneşte de la evoluţia
problemei constituţionale în România interbelică, ajungând la concluzia unei
noi Constituţii, care să pună bazele unui nou context istoric, ce a urmat
marelui act politic de la 1 Decembrie 191898. Cealaltă lucrare, aparţinând
Eufrosinei Popescu, se axează mai mult pe dezbaterea proiectului de
constituţie în Parlamentul românesc. Autoarea găseşte şi o serie de limite a
acestui act fundamental în „caracterul general al definiţiilor, precum şi
impreciziunea principiilor constituţionale”99.
Politica externă a fost un domeniu de preferinţă pentru toţi cercetătorii,
chiar dacă lucrările lor sunt inegale ca valoare şi documentare. Remarcăm, în
acest sens, lucrarea România şi Conferinţa de Pace de la Paris, 1918-1920,
lucrare de sinteză, în care se remarcă aprotul politicienilor români pentru
95 Idem, Din viaţa politică a României, 1926-1947, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983.
96 Marin Nedelea, Aspecte ale vieţii politice din România în anii 1922-1926, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987, p. 237.
97 Marcel Ştirban, Din istoria României, 1918-1921, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1987, p. 105-117.
98 Angela Banciu, Rolul Constituţiei din 1923, în consolidarea unităţii naţionale, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988, p. 30.

99 Eufrosina Popescu, Din istoria politică a României. Constituţia din 1923, Bucureşti, Editura Politică,
1983, p. 224.
recunoaşterea marilor acte politice din 1918100. Pentru înţelegerea precisă a
problemelor cu care s-a confruntat Conferinţa de Pace, dar şi diplomaţia
europeană după conferinţă, problema reparaţiilor a rămas una din cele mai
importante controverse în relaţiile dintre state, accentuând contradicţiile şi
deschizând calea revizuirii Tratatelor de la Paris pe cale paşnică. O astfel de
lucrare, apărută în 1976, la Iaşi, aparţinând profesorului universitar Emilian
Bold, fiind şi prima încercare românească, o sinteză originală asupra
problemei reparaţiilor101.
Eliza Campus îşi propune să realizeze o lucrare de sinteză vizând
politica externă a României între anii 1913-1947, insistând asupra principiilor
ce au călăuzit pe diplmaţii români în confruntările pe care le-au avut cu cu
diplomaţii marilor puteri, în momentele cheie ale istoriei noastre102.
În anul 1986 s-a publicat un dicţionar cronologic de politică externă a
României103, în două volume, fapt care a permis o cunoaştere aprofundată a
realităţilor internaţionale104. Cele mai multe dintre lucrări sunt dedicate lui
Nicolae Titulescu105. Toate lucrările subliniază aprotul adus de Nicolae
Titulescu la rezolvarea unor probleme legate de respectarea tratatelor de pace
de la Paris, de rezolvare a problemei reparaţiilor.
Un studiu pertinent este realizat asupra lui Tache Ionescu, de către
Vasile Netea, subliniindu-se, că dezacordul dintre Tache Ionescu şi Brătianu,
de la Conferinţa de Pace de la Paris, a avut influenţe negative asupra imaginii
României în timpul conferinţei106.
Despre activitatea reprezentanţilor români la societatea naţiunilor sunt
două studii semnate de Petre Bărbulescu107 şi Mihai Iacobescu108. O
100 C. Botoran, I. Calafeteanu, E. Campus, V. Moisuc, România şi Conferinţa de Pace de la Paris
(1918-1920), Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1983.
101 Emilian Bold, De la Versailles la Lausanne (1919-1932), Iaşi, Editura Junimea, 1976.
102 Eliza Campus, Din politica externă a României, 1913-1947, Bucureşti, Editura Politică, 1980, p. 210-
216.
103 Politica externă a României, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986.
104 Vezi: Tratatele internaţionale ale României, 1354-1920, vol. I, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1975; Tratatele internaţionale ale României, 1921-1939, vol. II, Bucureşti, Editura
105 Vezi: Ion Grecescu, Nicolae Titulescu, Bucureşti, Editura Politică, 1980; Titulescu şi strategia păcii,
Iaşi, Editura Junimea, 1982; Nicolae Titulescu, Bucureşti, Editura Politică, 1982; C.I. Turcu, I. Voicu,
Nicolae Titulescu în universul diploamţiei păcii, Bucureşti, Editura Politică, 1984; Milan Vanku,
Nicolae Titulescu – promotor al politicii de pace şi colaborare în Balcani, Bucureşti, Editura Politică,
1986.
106 Diplomaţi iluştri, vol. IV, Bucureşti, Editura Politică, 1983, p. 344.
107 Petre Bărbulescu, România, la Societatea Naţiunilor (1929-1939), Bucureşti, Editura Politică, 1975.
108 Mihai Iacobescu, România şi Societatea Naţiunilor, 1919-1929, Bucureşti, Editura Academiei
monografie este închinată Micii Înţelegeri, văzută din unghiul de vedere al
Iugoslaviei, interesantă prin abordarea cu totul aparte faţă de o monografie
similară, apărută la noi109.
O altă monografie este dedicată Dunării în relaţiile internaţionale.
Autorul, profesorul Paul Gogeanu analizează problema Dunării, din
momentul în care ea a devenit o problemă europeană, insistând asupra
Conferinţei Internaţionale pentru stabilirea Statutului definitiv al Dunării110.
Volumele privind politica externă a României între anii 1918-1940
subliniază aportul adus de către Ionel I.C. Brătianu la Conferinţa de Pace de la
Paris. De fapt, indiferent de lucrare, marea majoritate a studiilor publicate în
perioada de care ne ocupăm converg spre ideea că, delegaţia română şi-a
îndeplinit, în totalitate, mandatul pe care l-a primit, de a apăra interesele noului
stat român111.
Un studiu obiectiv aparţine lui Ion Budunescu, referitor la Ionel I.C.
Brătianu. Este pentru prima dată în literatura istorică, când îi sunt recunoscute
şi confirmate meritele acestui om politic. „Figura lui Ionel I.C. Brătianu se
desprinde luminos pe fundalul epocii, lupta lui pe plan diplomatic pentru
întregirea neamului, reformele democratice – exproprierea şi votul obştesc – îi
asigură recunoştinţa posteriorităţii”112.
Nu pot fi omise nici lucrările care abordează problematica economică
din perioada 1919-1927. În lucrarea Progresul economic în România, se
analizează, pe baza unui studiu amănunţit, evoluţia economiei româneşti în
cofruntarea de idei şi doctrine, ale principalelor partide politice113.
În istoria economică, autorii insistă asupra principalelor reforme
întreprinse la noi în ţară pentru refacerea economiei româneşti114. O
monografie care a făcut o analiză pertinentă a reformei agrare din România şi
a implicaţiilor ei asupra economiei româneşti a fost realizată de Dumitru
Şandru, una din cele mai complete lucrări publicate în literatura de
specialitate. Autorul afirmă în concluzie, că „în perioada dintre cele două
R.S.R., 1988.
109 Milan Vanku, Mica Înţelegere şi politica externă a Iugoslaviei (1920-1938), Bucureşti, Editura
Politică, 1979.
110 Paul Gogeanu, Dunărea în relaţiile internaţionale, Bucureşti, Editura Politică, 1970 , p. 182-222.
111 Vezi: Probleme de politică externă a României, (1918-1940), vol. II, Bucureşti, Editura Militară,
1977, p.23; Ibidem, vol. III., p. 39; Ion Budunescu, Diplomaţia românească în slujba independenţei,
vol. III, Iaşi, Editura Junimea, 1984, p. 41.
112 Ion Budunescu, Diplomaţia românească în slujba independenţei, vol. II, Iaşi, Editura Junimea, 1982, p.
191.
113 Progresul economic în România 1877-1977, Bucureşti, Editura Politică, 1977, p. 198-199.
114 Istorie Economică, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1979, p. 289-296, 298-301.
războaie mondiale, rezultatele de ansamblu ale agriculturii româneşti au fost
sub posibilităţile de producţie ale pământului şi ale agricultorilor şi, de multe
ori inferioare perioadei antebelice”115.
Tot pe această linie se află şi studiul lui Vasile Bozga, care constată „un
şir de neajunsuri în dezvoltarea postbelică a agricluturii româneşti,
concretizate în fenomene ca: scăderea randamentelor la hectar, declinul unor
ramuri ale creşterii vitelor, reducerea cotei – părţi, exportabile a producţiei
noastre agricole în acei ani”116. Este interesant şi studiul publicat de Olga
Constantinescu, în care, criticând teoria «România, ţară eminamente agricolă»
se aliază politicii de industrializare preconizată de P.N.L., numai că, autoarea
afirmă că „politica de clasă a acestor ideologi reieşea şi din punerea semnului
egalităţii între dezvoltarea industriei româneşti şi interesele îmbogăţirii şi
întăririi poziţiilor marii burghezii”117.
Deosebite sunt şi cele două lucrări aparţinând profesorului Emilian
Bold, vizând viaţa politică din România, după Marea Unire, unele măsuri
legislative economice, politice şi sociale, ca şi lucrarea vizând legislaţia
muncii în perioada interbelică.
Concluzia autorului este, că „în perioadele politice burgheze s-au
încadrat şi personalităţi bine intenţionate, sincer ataşate tendinţelor de
emancipare, de sprijinire şi îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă şi de muncă a
celor ce muncesc, influenţând, în sens democratic, unele reforme
instituţionale, sociale, politice sau economice”118. De aici, „câmpul social al
muncii este inundat de formele doctrinare din cele mai variate, de căutări
febrile şi de propuneri de reformă, care trebuiau, în concepţia sociologilor,
economiştilor şi politologilor burghezi să răspundă într-o măsură
revendicărilor clasei muncitoare”119.
În perioada de care ne ocupăm au fost elaborate mai multe cursuri
universitare, aparţinând Universităţii Bucureşti. Primul curs de istorie
universală, epoca contemporană are o structură „clasică” pornind de la Marea
Revoluţie Socialistă din Octombrie, mergând până în 1939. În ceea ce priveşte
Conferinţa de Pace de la Paris, în privinţa României, afirmaţiile sunt derizorii,
115 Dumitru Şandru, Reforma agrară din 1921 în România, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1975,
p. 7.
116 Vasile Bozga, Criza agrară în România, dintre cele două războaie mondiale, Bucureşti, Editura
Academiei R.S.R., 1975, p. 86.

117 Olga Constantinescu, Critica teoriei „România – ţară eminamente agricolă”, Bucureşti, Editura
Academiei R.S.R., 1973, p .200.

118 Emilian Bold, Consolidarea unităţii naţional-statale româneşti, Iaşi, 1987, p. 2.
119 Idem, Concesii şi restricţii în legislaţia muncii din România (1920-1940), 1980, p. 276-277.
şi sunt reduse la câteva rânduri120.
În cealaltă lucrare, care păstrează în mare parte structura lucrării mai sus
menţionate, prezentarea României este mai mult simbolică121.
Istoria României, între anii 1918-1981 a constituit manualul
universitar după care s-au pregătit generaţii de studenţi. Manualul
sistematizează pe marile probleme, cursul de contemporană a României,
oferind cititorului date fundamentale în privinţa proceselor şi fenomenelor
desfăşurate în această perioadă.
Concluzia acestui curs este că „P.N.L. s-a consolidat dominând cu
autoritate scena politică a României, în primul deceniu interbelic. Această
dominaţie se întemeia pe forţa sa economică şi financiară, pe capacitatea de a
se adapta noilor realităţi economice, sociale şi politice, pe influenţa pe care o
exercita asupra monarhiei”122.
În 1989, s-a manifestat, în mod brutal, degringolada regimului totalitar
instaurat în România postbelică. A fost punctul culminant al procesului de
dezagregare a unui sistem cu funcţionalitatea blocată. Stagnarea devenise o
constantă a nivelurilor societăţii, a tuturor formelor de relaţii sociale. Spre
deosebire de alte ţări, în primele luni ale tranziţiei către democraţie, acţiunea
politică de structurare a noilor reglaje ale existenţei sociale avansează prin
echilibrul fragil al încercării şi erorii. În acelaşi timp, implozia puterii a găsit
societatea românească nepregătită. Proiectele, instituţiile sau oamenii politici
care să demareze strategiile schimbării lipseau. Vidul ideologic şi instituţional
a fost probabil elementul cu cel mai puternic impact negativ asupra derulării
proceselor de dezagregare a vechii societăţi şi pentru iniţierea tranziţiei ca
perioadă a schimbărilor democratice. Istoria, ca o componentă a structurilor
ideologiei totalitare a fost contestată după 1989, fiind acuzată că a servit ca
instrument de ideologizare, de îndoctrinare a naţiunii române123. S-a ajuns, ca
prin dezbateri „aprinse”, mai obiective sau marcate de patimă, să se nege
întreaga istoriografie din ultimele decenii, acuzată de falsificarea istoriei reale.
Redobândirea statutului cuvenit al acestei ştiinţe în cadrul societăţii se
face treptat, cu multe reticenţe din partea cercetătorilor, istoria presupunând un
demers de reforme, foarte riguros construit, care să răspundă atât aşteptărilor
120 Istorie universală. Epoca contemporană. 1918-1939, vol. I, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică, 1975, p. 30.

121 Istoria Universală Contemporană, vol. I 1917-1945, Bucureşti, 1979, p. 139.
122 Istoria României între anii 1918-1981, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1981, p. 47.
123 Laura Căpiţă, Monica Plesciuc, O încercare de diagnoză asupra predării istoriei, în Revista de
pedagogie, nr. 10, 1991, p. 21.
comunitare, cât şi rigorilor ştiinţei. Spre deosebire de alte subiecte, care au
trezit, imediat interesul publicului124, în ceea ce-l priveşte pe Ionel I.C.
Brătianu, „tăcerea” a persistat, deşi s-au publicat două monografii125, care
încearcă să pună în valoare personalitatea de excepţie a vieţii politice
româneşti de la începutul secolului XX126.
Lucrarea prof. Ioan Scurtu, este după parerea noastră, o încercare,
preliminară, pentru alcătuirea unei monografii. Autorul îşi fixează principalele
jaloane, insistând asupra tuturor momentelor ce definesc şi caracterizează
personalitatea omului politic, Brătianu. Există un echilibru între capitolele
lucrării, enunţându-se judecăţi de valoare asupra lui I.C. Brătianu, în contextul
în care sunt formulate şi criticile aduse de adversarii politici. În vălmăşagul
luptelor politice, în care subiectivismul a fost atât de acaparator, Ion I.C.
Brătianu a ştiut să se detaşeze, în momentele esenţiale, de concretul istoric şi
să se adreseze istoriei”127. Totul capătă fluenţă în demersul istoric, judecăţile
fiind însoţite de argumente serioase, autorul susţinând că formaţia sa l-a făcut
să aplice ingineria în politică, având “vocaţia nativă de conducător”128.
Ultimul capitol analizează personalitatea lui Ion I.C. Brătianu, prof. I. Scurtu
folosind o bogată sursă de documentare, încercând, şi reuşind să ne dea
imaginea reală, nu numai a politicianului, ci şi a omului Brătianu129. Lucrarea
este însoţită de anexe cuprinzând: discursuri, intervenţii, articole publicate în
presă şi mărturii, lăsate de oamenii politici ai vremii130.
A doua monografie, aparţinând lui Anastasie Iordache, este o lucrare de
mari proporţii (591 de pagini), valorificând un imens material documentar131.
Cele mai multe materiale bibliografice sunt din perioada interbelică, autorul
încercând să reconstituie personalitatea lui Brătianu, pornind de la
mentalitatea existentă atunci132. Lucrarea prezintă numeroase date politice,
economice, sociale şi diplomatice, în care şeful partidului liberal s-a angrenat
şi asupra cărora şi-a pus amprenta133. Nu putem omite însă exitenţa unor
124
Vezi lucrările despre Ion Antonescu, despre Hitler şi Stalin.
125 Vezi: Ioan Scurtu, Ion I.C. Brătianu. Activitatea politică, Bucureşti, Editura Museion, 1992;
Anastasie Iordache, Ion I.C. Brătianu, Bucureşti, Editura Albatros, 1994.
126 Dan A. Lăzărescu, Ion I.C. Brătianu. Omul Marii Uniri, în Magazin Istoric, Seria nouă, Anul
XXVIII, nr. 8 august 1994, p. 39.

127 Ioan Scurtu, Ion I.C. Brătianu. Activitatea politică, p. 102.
128 Ibidem, p. 9.
129 Ibidem.
130 Ibidem, p. 103-142.
131 Anastasie Iordache, op.cit., 1994.
132 Ibidem, p. 562-564.
133 Ibidem, p. 119-302.
limite în ceea ce priveşte structurarea materialului, în sensul că există o
disproporţie evidentă între capitolele consacrate lui Brătianu până în 1918 şi
capitolele legate de activitatea sa, după Marea Unire.
Menţionăm că asupra unor aprecieri, considerate de noi subiective, nu
putem fi de acord, mai ales în timpul pregătirii şi desfăşurării războiului de
întregire a neamului134.
Perioada primului război mondial şi a pregătirilor pentru realizarea
Marii Uniri şi-a găsit concretizarea într-o serie de lucrări135, investigând toate
aspectele, de la lucrările de sinteză136, până la monografiile speciale, dedicate
unor personalităţi137, sau unor aspecte politice138 şi diplomatice139.
Multe din lucrări au fost publicate în perioada interbelică, dar au fost
reeditate după 1989140. Cum era firesc, cele mai multe lucrări sunt legate de
Basarabia şi Bucovina, ţinând cont că asupra acestor provincii istorice,
interdicţiile au fost destul de draconice141. Pentru Transilvania, lucrarea unui
istoric american referitoare la formarea conştiinţei naţionale şi la acţiunea
politică a românilor din această provincie până la unirea cu România142, este
semnificativă.
Toate lucrările mai sus menţionate reuşesc, printr-o abordare variată, să
creeze imaginea efortului naţional în vederea realizării Marii Uniri. În privinţa
134 Ibidem, p. 355-398.
135 Vezi: Stelian Neagoe, Istoria unirii românilor, volumul II, Bucureşti, Editura Diogene, 1993; C.Gh.
Marinescu, Epopeea Marii Uniri, Galaţi, Editura Porto Franco, 1993.
136 Vezi: Gheorghe Platon, De la constituirea naţiunii la Marea Unire, Iaşi, Editura Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza”, 1995; Zorin Zamfir, Jean Baciu, Primul război mondial, Bucureşti, Editura
Didactică şi Pedagogică, R.A., 1995.
137 Vezi: Ion Bulei, Gabriel Badea Păun, Monarhi europeni. Marile modele (1848-1914), Bucureşti,
Editura Silex, 1997.

138 Vezi: Jacques Le Rider, Mitteleuropa, Iaşi, Editura Polirom, 1997; Gheorghe Ciorănescu, Românii şi
ideea federalistă, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1996.

139 Gheorghe Cliveti, România şi crizele internaţionale (1853-1913), Iaşi, Editura Fundaţiei “Axis”,
1997; Titu Maiorescu, România, războaiele balcanice şi Cadrilaterul, Bucureşti, Editura Machiavelli,
1995.
140 Pamfil Şeicaru, România în marele război, Editura Eminescu, 1994.
141 Vezi: A. Boldur, Istoria Basarabiei, Bucureşti, Editura Victor Frunză, 1992; Ştefan Ciobanu,
Basarabia, Chişinău, 1992; Ştefan Ciobanu, Unirea Basrabiei, Chişinău, Editura Universitas, 1993;
Constantin Aldea, Pagini dintr-o istorie zbuciumată, Bucureşti, Editura Academiei de înalte studii
militare, 1993; Unirea Basarabiei şi a Bucovinei cu România (1917-1818), Chişinău, Editura Hyperion,
1995; Iurie Colesniuc, Basarabia necunoscută, Chişinău, Editura Universitas, 1993; Paul Cernovodeanu,
Basarabia, Bucureşti, Editura Albatros, 1993; Istoria Basarabiei. De la începuturi pânăîn 1994,
Bucureşti, Editura Tempus, 1994; Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Chişinău, Cartea moldovenească, 1991;
idem, Istoria Bucovinei, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991.
142 Keith Hitchins, Conştiinţa naţională şi acţiunea politică la românii din Transilvania, 1868-1918,
vol. II, Cluj, Editura Dacia, 1992.
vieţii politice interne143, lucrările sunt mult mai numeroase, pornind de la
ideea restructurării imaginii despre perioada interbelică144, accentul punându-
se pe partidele politice145 şi doctrinele care s-au vehiculat în viaţa politică146.
Nu sunt omise nici personalităţile147, care au activat în această perioadă,
literatura memorialistică jucând un rol precumpănitor148.
Dintre aceste lucrări, se detaşează prin profunzimea analizei şi prin
evidenţierea raporturilor dintre partidele politice, lucrarea profesorului Ion
Ciupercă149, la care adaugăm lucrările aparţinând profesorului Ioan Scurtu,
Criza dinastică din România şi Istoria României în anii 1918-1940. Din
păcate, lucrarea Democraţia la români (1866-1939), este o reluare a unei
lucrări mai vechi, fără să fie înlăturată definitiv metodologia caracteristică
materialismului istoric.
Istoria vieţii politice româneşti nu poate fi înţeleasă decât pornind de la
analiza sistemului contribuţional, de la modul în care se aplică acest sistem în
ţara noastră. Pe bună dreptate, Elodor Focşăneanu afirmă că această
143 Vezi: Gh. Iacob şi Luminiţa Iacob, Modernizare – europenism, Românii de la Cuza-Vodă la Carol
al II-lea, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 1995; Ioan Scurtu, Istoria României în anii
1918-1940. Evoluţia regimului politic de la democraţie la dictatură, Bucureşti, Editura Didactică şi
pedagogică, R.A.; Ioan Scurtu, Ion Bulei, Democraţia la români, 1866-1938, Bucureşti, Humanitas,
1990; Apostol Stan, Puterea politică şi democraţie în România, 1859-1918, Bucureşti, Editura Albatros,
1995; I. Ciupercă, Opoziţie şi putere în România anilor 1922-1928, Iaşi, Editura Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza”, 1994; Ioan Scurtu, Criza dinastică din România, Editura Enciclopedică, 1996;
Ion Mamina, Consilii de coroană, Editura Enciclopedică, 1997.
144 Vezi: Angela Banciu, Istoria vieţii constituţionale în România, 1866-1991, Bucureşti, Casa de
editură şi presă Şansa S.R.L., 1996; Elodor Focşăneanu, Istoria constituţională a României, 1859-1991,
Bucureşti, Humanitas, 1992; Constituţia din 1923 în dezbaterea contemporanilor, Bucureşti, Editura
Humanitas, 1990.
145 Vezi: Ion Căpreanu, Partide şi idei politice în România – 1880-1947, Bucureşti, Editura Didactică şi
pedagogică, R.A.; P.P. Negulescu, Partidele politice, Bucureşti, Editura Garamond.

146 Vezi: Dan A. Lăzărescu, Introducere în istoria liberalismului european şi în istoria P.N.L. din
România, Editura Viitorul românesc, 1996; Ştefan Zeletin, Neoliberalismul, Bucureşti, Editura Scripta,
1992; Gheorghe Cliveti, Liberalismul românesc, Iaşi, Editura Axis Universitaria, 1996; Constantin Nica,
Liberalismul în societatea modernă, Bucureşti, Editura Noua Alternativă; Apostol Stan, Mircea Iosa,
Liberalismul politic în România, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1996.
147 Vezi: Ioan Scurtu, Iuliu Maniu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1995; Idem, Regele Ferdinand
(1914-1927), Bucureşti, Editura Garamond; Dumitru Suciu, Monarhia şi făurirea României Mari,
Bucureşti, Editura Albatros, 1997; Ion Mihalache în faţa istoriei, Editura Gândirea românească.
148 Vezi: Alexandru Averescu, Notiţe zilnice din război, vol. I-II, Bucureşti, Editura Militară, Bucureşti,
1992; Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. I-III, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1995; Armand
Călinescu, Discursuri parlamentare, 1926-1933, vol. I, Bucureşti, Imprimeria naţională, 1938; Stelian
Popescu, Memorii, Bucureşti, Editura Majadahonda, 1994; Alexandru Vaida Voevod, Memorii, vol. I-II,
Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1995.
149 Ion Ciupercă, Opoziţie şi putere în România anilor 1922-1928, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru
Ioan Cuza”, 1994, p. 65.
Constituţie din 1923 a fost apreciată „ca una din constituţiile cele mai liberale
din Europa”150, în schimb, „în timpul aplicării ei a dezvăluit o serie de limite
şi uneori chiar contraste între principiile afirmate şi realizarea lor practică”151.
Lucrările dedicate partidelor politice şi în special doctrinelor politice au fost
întotdeauna supuse unei analize atât sociologice, dar şi unei analize în care
partizanatul politic şi-a pus amprenta permanent152. În schimb, literatura
memorialistică trebuie privită cu multă suspiciune, deoarece autorii, subiectivi
ca oameni politici, nu au omis „să-şi încondeieze adversarii politici, ori de câte
ori au avut de plătit anumite poliţe”. „Ştirbei se încumetase să joace o partidă
grea. Ştia că Brătianu era să fie împotriva lui, fiindcă Brătianu avea nevoie de
el la urechea Regelui, iar nu pe scaunul său prezidenţial, fie şi numai ca
interimar”153.
Înţelegerea fenomenelor din perioada interbelică nu poate fi realizată
decât cu sprijinul cunoaşterii politicii economice, a istoriei economiei
naţionale. Pe lângă editarea lucrării fundamentale, aparţinând lui Virgil
Madgearu, Evoluţia economiei româneşti, după războiul mondial, investigaţie
apreciată de toţi economiştii contemporani ca o lucrare serioasă şi
fundamentală154, lucrarea Modernizarea României contemporane este una
ce se impune prin interpretarea şi reevaluarea conceptului de modernizare a
economiei româneşti. În schimb, cartea lui Gheorghe Iacob, Economia
României (1859-1939), este o investigaţie inedită în cercetarea fenomenului
economic românesc, alături de datele statistice, întâlnindu-se legislaţia
specifică fiecărei perioade şi doctrinele economice care au fost promovate de
principalii artizani ai istoriei gândirii româneşti155. Fiecare economist are o
fişă personală cu date biografice, la care se adaugă fragmente din principalele
lor lucrări156. Ilie Puia şi Iustin Tambozi, în lucrarea Istoria economiei
naţionale, prezintă o structură clasică a economiei româneşti, ajungând la
concluzia, că: politica economică interbelică a fost un factor de stimulare a
vieţii economice, „fără să vadă şi dezarticulaţiile produse în această
150 Elodor Focşeneanu, Istoria constituţională a României (1859-1991), Bucureşti, Editura Humanitas,
1992, p. 162.
151 Anglea Banciu, Istoria vieţii constituţionale în România, (1866-1991), Bucureşti, Casa de editură şi
presă Şansa S.R.L., 1996, p. 116.

152 Vezi: Ion Căpreanu, Partide şi idei politice în România (1880 – 1947), Bucureşti, Editura Didactică şi
pedagogică, R.A., p. 197.

153 Constantin Argentoianu, Memorii. Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, vol. VII,
Editura Machiavelli, Bucureşti, 1996, p. 106

154 Virgil Madgearu, Evoluţia economiei româneşti după războiul mondial, Editura Ştiinţifică, 1995.
155 Ion Saizu, Modernizarea României contemporane, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1991.
156 Gheorghe Iacob, Economia României (1859-1939), Iaşi, Editura Fundaţiei „Axix”, 1996.
economie”157.
Interesul pentru politica externă a României a fost şi mai stimulat prin
posibilitatea unor investigaţii în arhivele străine şi prin contactul nemijlocit cu
literatura istorică şi cu istoricii din celelalte ţări europene sau americane.
O pagină interesantă se referă la pregătirea şi desfăşurarea războiului de
întregire a neamului, moment crucial pentru situaţia României din acel timp.
În acest sens, importante sunt lucrările elaborate de Viorica Moisuc158, V.Fl.
Dobrinescu159, I. Ciupercă160, Emilian Bold161, Nicolae I. Arnăutu162.
În lucrarea Vioricăi Moisuc, autoarea încearcă, pe baza unor documente
inedite, să pună în valoare situaţia României după anul 1918, cu factorii de
securitate şi insecuritate ce se manifestau în întreaga lume şi care, amplificaţi
treptat au dus la izolarea politică de mai târziu. Autoarea ajunge la concluzia,
că „poziţia Franţei şi Marii Britanii faţă de cea mai puternică forţă politică şi
economică revizionist, revanşardă – Germania, avea să stimuleze şi
revizionismul ungar, în anii ce vor urma”163. Acelaşi lucru, dar pe un alt plan,
îl concluzionează V.Fl. Dobrinescu, care afirmă că „un prim moment care a
dus la încordarea raproturilor României cu marile puteri, a fost legat de
semnarea Tratatului de la Versailles cu Germania”164. Profesorul Ion Ciupercă
îşi propune să facă o analiză a politicii marilor puteri, pornind de la interesele
egoiste ale acestora şi de la măsurile obstrucţioniste luate în timpul războiului
faţă de România. Concluzia autorului este, că, „La Conferinţa de Pace,
disensiunile continuă să se acumuleze mai ales în perioada pregătirii
proiectului de tratat cu Austria. Maniera în care marile puteri recunosc
unitatea naţională a României, prin acest tratat explică părăsirea Conferinţei
de către delegaţia condusă de Ion I.C. Brătianu”165. Profesorul Emilian Bold
apreciază de la început că „sistemul de pace încheiat la Paris a fost unul din
157 Ilie Puia şi Justin Tambozi, Istoria economiei naţionale, Constanţa, Editura Fundaţiei „Andrei
Şaguna”, 1993, p. 194.
158 Viorica Moisuc, Premisele izolării politice a României (1919-1940), Bucureşti, Humanitas, 1991.
159 V.Fl. Dobrinescu, România şi sistemul tratatelor de pace de la Paris (1919-1923), Iaşi, Institutul
european, 1993.
160 I. Ciupercă, România în faţa recunoaşterii unităţii naţionale. Repere, Iaşi, Editura Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza”, 1996.

161 Emilian Bold, Diplomaţia de conferinţe, Iaşi, Editura Junimea, 1991.
162 Nicolae I. Arnăutu, 12 invazii ruseşti în România, Bucureşti, Editura Saeculum I.O., 1996.
163 Viorica Moisuc, Premisele izolării politice a României (1919-1940), Bucureşti, Humanitas, 1991, p.
118.
164 V.Fl. Dobrinescu, România şi sistemul tratatelor de pace de la Paris (1919-1923), Iaşi, Institutul
european, 1993, p. 53.

165 I. Ciupercă, România în faţa recunoaşterii unităţii naţionale. Repere, Iaşi, Editura Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza”, 1996, p. 25.
cele mai democratice sisteme cunoscute până atunci”166, propunându-şi să
analizeze două probleme fundamentale, care au generat un şir de conferinţe cu
caracter internaţional: problema securităţii Franţei la graniţa sa cu Germania şi
problema reparaţiilor de război. Atmosfera existentă în timpul Conferinţei de
pace de la Paris este ilustrată, mai pregnant, susţinem noi, prin caracterizarea
celor „patru mari”, „formaţia lor politică şi intelectuală, mentalitatea şi
obiectivele urmărite, limitele, ca şi părţile pozitive, ale celor care au deţinut
puterea la Conferinţă se integrează organic realităţilor istorice concrete ale
momentului şi oferă măsura înţelegerii conţinutului păcii şi a rezultatelor
ei”167. Cartea lui Nicolae I. Arnăutu tratează una din cele mai importante
probleme ale României în epoca modernă şi contemporană, anume, rolul
Rusiei ţariste şi comuniste în devenirea noastră istorică. Autorul consideră, că
prin intrarea României în război (1916-1920) s-a oferit armatelor ţariste şansa
pentru a X-a invazie rusă. „Faptul că trupele ruseşti promise nu ajungeau
niciodată pe câmpul de bătălie la timp, că armamentele trimise de aliaţi erau
reţinute în Rusia, ţinea pur şi simplu de boicotaj. Rusia voia ca România să nu
aibă succese militare în acest război, iar revendicările sale naţionale legitime
să nu fie satisfăcute după victorie, contrar promisiunilor făcute în tratatul de
alianţă”168.
Lucrarea lui Romulus Seişanu se înscrie în suita de studii apărute în
perioada de dinainte şi de după primul război mondial, pe tema naţiunii, cele
mai multe dintre aceste lucrări se circumscriu sferei dreptului internaţional
public şi dezbat aspectele juridice ale legii naţionalităţilor. Volumul169
constituie, cel puţin pentru momentul când a apărut, o primă analiză
sistematică a elementelor constitutive ale naţiunii şi naţionalităţii. Concluzia
finalăa autorului este, bazându-se şi pe o cercetare geografică, că „limitele
blocului românesc nu sunt nicăieri nişte fruntare naturale”, că răspândirea
românilor dincolo de graniţele actuale (1935 – n.n.) e „rezultatul unui
echilibru mai mult sau mai puţin insolubil între forţele de expansiune ale
diferitelor popoare”170.
Diplomatul Frederic C. Nanu ne-a lăsat o lucrare, Politica externă a
României (1918-1939), din păcate neterminată şi, probabil, cea mai completă
sinteză privind relaţiile internaţionale ale României în perioada 1919-1933.
166 Emilian Bold, Diplomaţia de conferinţe, Iaşi, Editura Junimea, 1991, p. 7.
167 Ibidem, p. 21.
168 Nicolae I. Arnăutu, 12 invazii ruseşti în România, Bucureşti, Editura Saeculum I.O., 1996, p. 141.
169 Romulus Seişanu, Principiul naţionalităţilor, Bucureşti, Editura Albatros, 1996.
170 Ibidem, p. 319.
Autorul, bun cunoscător al diplomaţiei româneşti, susţine, că „una din
consecinţele nefericite ale punctelor de vedere divergente ale guvernului
român şi ale celor trei mari puteri, alături de lipsa de informaţii privind
condiţiile din România a fost o antipatie personală faţă de delegaţii români cu
care şefii anglo-saxoni, foarte rar au purtat convorbiri”171.
Atitudinea demnă a lui Brătianu, insistenţele sale în raport cu
reprezentanţii marilor puteri, „i-a adus asemenea nepopularitate în cercurile
anglo-saxone, care s-au plâns întotdeauna de viclenia, oportunismul şi lipsa de
principii ale politicienilor est-europeni”172. După ce face o analiză serioasă a
tratatelor de la Locarno, Frederic C. Nanu consideră, că “cea mai mare
slăbiciune a tratatelor de la Locarno a fost faptul că ofereau doar în mică
măsură, securitatea faţă de Rusia”173.
Cele mai multe dintre lucrări sunt legate de personalitatea lui Nicolae
Titulescu174. Toate aceste lucrări au meritul de a pune în discuţie o serie de
documente, care nu au putut fi valorificate în timpul regimului comunist,
dând, şi-n acelaşi timp, conturând mai mult personalitatea lui Nicolae
Titulescu. „Nicolae Titulescu nu a fost un diplomat de carieră, ci un om politic
– diplomat care a exprimat tendinţele unei epoci istorice pe plan intern şi
internaţional. El a fost diplomatul preocupat să aplice în practică ideile
gânditorului, ale juristului animat de respectul dreptului, a dat expresie
tendinţelor înaintate pe planul relaţiilor internaţionale, ale timpului său, a fost,
prin impresionanta sa viziune, Talleyrandul epocii interbelice”175. Elaborată
cu peste 58 de ani în urmă, lucrarea Politica externă a României a lui
Nicolae Titulescu n-a putut fi tipărită până acum, datorită unei conjuncturi
politice complexe, potrivnice, întâlnite pe parcursul acestui interval de ani, în
care patimile şi răutăţile au fost mai presus decât interesele ţării. Lucrarea are
o structură aparte, fiind motivată în a explica contemporanilor, acţiunile
întreprinse de Titulescu, vizând politica externă a României, atâta timp cât s-a
aflat în serviciul ţării176. Ideile, argumentele, considerentele istorice şi social-
171 Frederic C. Nanu, Politica externă a României (1919-1933), Iaşi, Institutul european, 1993, p. 67.
172 Ibidem, p. 68.
173 Ibidem, p. 103.
174 Vezi: V.Fl. Dobrinescu, Diplomaţia României. Nicolae Titulescu şi Marea Britanie, Iaşi, Editura
Moldova, 1991; Nicolae Titulescu, Documente confidenţiale, Bucureşti, Editura Academiei Române,
1992; V.Fl. Dobrinescu, Plata şi răsplata istoriei. Titulescu, Antonescu şi relaţiile anglo-române din
anii ’20, Focşani, Editura Neuron, 1995; Gheorghe Barbul şi Ion Solacolu, Schimbarea alianţelor
României, Iaşi, Institutul European, 1995.
175 Nicolae Titulescu, Documente confidenţiale, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1992, p. 23-24.
176 Idem, Politica externă a României (1937), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1994.
politice cuprinse în documentul studiu îl fac pe Nicolae Titulescu un strălucit
om de stat, animat de un fierbinte patriotism, care şi-a închinat viaţa slujirii
intereselor fundamentale ale României. „Politica mea externă bazată pe
securitate colectivă şi pacea indivizibilă, politica mea care vizează constituirea
unui front unit al victimelor posibile ale unei agresiuni împotriva frontului unit
al agresorilor posibili”, politică care nu mai primea aprobarea lui Gheorghe
Tătărăscu, este înlocuită prin altă politică, „sau mai degrabă printr-o tendinţă
spre izolare, prin neutralitatea României”177. Nicolae Titulescu se întreba,
atunci, cu îngrijorare, „cum poate fi înfăptuită în practică o asemenea politică
în condiţiile în care România este vecină cu U.R.S.S., care la rândul ei este
aliată a Franţei şi Cehoslovaciei”178. Fără să dea un răspuns concret, dar destul
de sceptic, Titulescu conchidea „În orice caz, revenirea la politica tradiţională
a ţării este o problemă mult mai complicată decât s-ar presupune în România
şi-n străinătate”179.
Relaţiile româno-ungare s-au bucurat de atenţia cercetătorilor şi
specialiştilor militari180, datorită evoluţiei lor într-un context în care, s-a ajuns
la o confruntare militară, după ce războiul se încheiase practic în Europa.
Dacă Nicolae Iorga găseşte rădăcinile revizionismului ungar în politica
„tradiţională” dusă de nobilimea maghiară, „care a văzut deodată prăbuşindu-
se edificiul ce adăpostea ambiţia şi favoriza iluziile imperialiste alor săi”181,
Ion Calafeteanu susţine că destrămarea Austro-Ungariei şi, în special, Tratatul
de la Trianon a constituit „certificatul mortuar al Ungariei istorice”, care a
declanşat „acea propagandă şovină, plină de ură, dusă cu atâta insistenţă, cu
atâtea eforturi materiale şi intelectuale, cu recurgerea la atâtea minciuni şi
falsuri”, căreia i s-au subordonat orice alte priorităţi şi i s-au oferit alte
principii”182.
Profesorul Valeriu Fl. Dobrinescu considera însă că revizionismul
maghiar a atins o fază deosebită prin politica guvernului Kun, faţă de
chestiunea Transilvaniei, unde spera să primească un sprijin consistent din
177 Ibidem, p. 56.
178 Ibidem.
179 Ibidem.
180 Vezi: Constantin Buşe, Nicolae Dascălu, Nicolae Iorga şi revizionismul maghiar, Bucureşti, Editura
Universităţii, 1993; Dumitru Preda, Vasile Alexandrescu, Costică Prodan, În apărarea României Mari.
Campania unei armate române din 1918-1919, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1994; Ion
Calafeteanu, Revizionismul ungar şi România, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1995; Valeriu Florin
Dobrinescu, România şi Ungaria, de la Trianon la Paris (1920-1947), Editura Viitorul Românesc,
1996; Ioan Ţepelea, 1918-1920, o campanie pentru liniştea Europei, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1996.
181 Constantin Buşe, Nicolae Dascălu, Nicolae Iorga şi revizionismul maghiar, p. 26.
182 Ion Calafeteanu, Revizionismul ungar şi România, p. 17.
partea socialiştilor români183. Intervenţia Armatei române în intervalul
noiembrie 1918-august 1919 a permis zdrobirea definitvă a Armatei Roşii
maghiare şi ocuparea Budapestei, la începutul luni august 1919. „Aşa cum au
relevat mulţi observatori politici şi militari contemporani, cauza pe care a
apărat-o atunci Româniaa avut şi o reală dimensiune general – europeană,
acţiunea ei de apărare a frontierelor României Mari barând, totodată, mareea
bolşevică spre centrul continentului”184.
Ion Ţepelea completează această afirmaţie, arătând că ea (intervenţia
română în Ungaria – n.n.) a redat Aliaţilor şi Asociaţilor acestora „liniştea
necesară încheierii tratatelor de pace”185.
Relaţiile româno-ruse constituie, dincolo de interesul strict al istoriei, un
interes special, dat fiind vecinătatea între cele două ţări, dar mai ales obsesia
rusă pentru cercurile politice conducătoare, dar şi pentru marea masă a
poporului român186. Ion Constantin aduce temei o informaţie bogată şi o
interpretare obiectivă făcută din perspectiva intereselor României. Autorul
insistă asupra Actului Unirii Basarabiei, afirmând că Marile Puteri
„recunoscând rând pe rând puterea sovietică, guvernele semnatare ale
tratatului au omis să ceară recunoaşterea acestuia de către Moscova”187.
Acesta a fost elementul, care a îndemnat în mod expres Moscova să conteste
graniţele României, Basarabia constituind un obiectiv fundamental urmărit cu
perseverenţă în întreaga perioadă dintre cele doua războaie mondiale. În
scopul promovării intereselor sale, U.R.S.S. a folosit partidele comuniste
afiliate la Internaţionala a III-a – inclusiv P.C. din România188. La presiunea
exercitată de Marile Puteri apusene pentru care „existenţa Rusiei Sovietice”
devenise o circumstanţă fericită, în structura politicii europene s-a ajuns la
negocierile româno – sovietice de la Viena, din martie-aprilie 1924, care sunt
pentru Mihail Sturdza dovada unei politici puţin chibzuite practicate de
guvernul român189.
183
Valeriu Florin Dobrinescu, România şi Ungaria, de la Trianon la Paris (1920-1947), p. 29.
184 Dumitru Preda, Vasile Alexandrescu, Costică Prodan, În apărarea României Mari. Campania unei
armate române din 1918-1919, p. 333.
185 Ioan Ţepelea, 1918-1920, o campanie pentru liniştea Europei, p. 7.
186 Vezi: Marin C. Stănescu, Moscova, Cominternul Filiera comunistă balcanică şi România (1919-
1943), Bucureşti, Editura Silex, 1994; Ion Constantin, România, Marile puteri şi problema Basarabiei,
Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1995; Mihail Sturdza, România şi sfârşitul Europei. Amintiri din
Ţara pierdută, Alba Iulia, Editura Fronde, 1994.
187 Ion Constantin, România, Marile puteri şi problema Basarabiei, p. 24.
188 Marin C. Stănescu, Moscova, Cominternul Filiera comunistă balcanică şi România (1919-1943),
p. 23.
189 Mihail Sturdza, România şi sfârşitul Europei. Amintiri din Ţara pierdută, p. 63.
Relaţiile româno-americane sunt puse în discuţia a două lucrări, ce s-au
bucurat de interesul, atât al specialiştilor, cât şi cititorilor obişnuiţi190. Ion
Stanciu consideră că relaţiile româno-americane au evoluat rapid, în special în
intervalul 1914-1916 şi în mod special în timpul războiului. Cu toate că cele
două ţări „au fost aliaţi fără alianţă”191. Tăcerea Washingtonului în legătură cu
aspiraţiile noastre naţionale a constituit „un motiv de îngrijorare, chiar dacă nu
a căpătat amploarea unei recunoaşteri publice”192.
Deşi cuprinde numeroase studii, ne-am oprit asupra unuia sub
semnătura lui Gheorghe I. Florescu, intitulat Idealul naţional şi propaganda
românească în America, în care autorul arată că „cei mai mulţi dintre români
care au făcut propagandă în America nu aveau un statut oficial, acţionând ca
persoane particulare”193.
Două lucruri de sinteză, aparţinând aceluiaşi autor, Nicolae Ciachir,
tratând două de real interes pentru istoria politică şi diplomatică, scot în
evidenţă jocul politic al marilor puteri în raport cu România.
În lucrarea Marile Puteri şi România (1856-1947), autorul insistă,
foarte mult, asupra rolului emigranţilor români aflaţi în Franţa, Anglia, Italia,
Rusia şi S.U.A. care au militat pentru cauza românească şi care au reuşit să
atragă o serie de oameni politici, personalităţi ale vieţii ştiinţifice şi culturale
ce au militat pentru cauza românească194.
Lucrarea Istoria politică a Europei, de la Napoleon la Stalin, încearcă
să reconstituie o perioadă de 150 de ani, sub impactul unor mari personalităţi,
care „avut în mână” destinul acestui continent. Deşi dispune de numeroase
sinteze şi studii de referinţă, în capitolul VII evenimentele nu sunt structurate
logic, creând impresia unor acţiuni politice şi diplomatice lipsite de raţiune.
O concluzie care s-a desprins este că „Prezenţa României ca membră
fondatoare a Societăţii Naţiunilor (1919) a permis diplomaţiei româneşti să
ducă o politică suplă şi constructivă”195.
Volumul de amintiri aparţinând lui Raoul Bossy ne permite să
pătrundem în viaţa politică românească prin intermediul unui abil politician şi
diplomat. Trecând peste influenţa pe care o exercita Ion I.C. Brătianu asupra
190 Vezi: Ion Stanciu, Aliaţi fără alianţă. România şi Statele Unite (1914-1920), Bucureşti, Editura
Albatros, 1992; Relaţii româno-americane în timpurile moderne, Iaşi, Editura Universităţii “Alexandru
Ioan Cuza”, 1993.
191 Ion Stanciu, Aliaţi fără alianţă. România şi Statele Unite (1914-1920), p. 41.
192 Ibidem, p. 81.
193 Relaţii româno-americane în timpurile moderne, p. 204.
194 Nicolae Ciachir, Marile Puteri şi România, (1856-1947), Bucureşti, Editura Albatros, 1996, p. 181.
195 Idem, Istoria politică a Europei de la Napoleon la Stalin, Editura Oscar Print, 1997, p. 225.
sa, Raoul Bossy mărturiseşte impresia puternică făcută de Brătianu la
Conferinţa de la Genova, din aprilie-mai 1922: „Mi se păru ca un stejar cu
rădăcinile adânc înfipte în ţărâna românească”196, gata oricând să apere
interesele României. Când Cicerin a ridicat chestiunea Basarabiei, Brătianu „a
cerut îndată cuvântul şi, într-o declaraţie foarte scurtă, dar hotărâtă, a precizat
că acel ţinut vechi moldovenesc s-a rupt de Împărăţia rusească, care-l anexase,
s-a proclamat de sine stătător şi apoi, din voinţa sa nesilită, a cerut alipirea la
România”197. Era încă o dovadă a tenacităţii şi consecvenţei diplomatului
Brătianu.
Într-o perioadă atât de scurtă au fost elaborate o serie de istorii generale
româneşti, tocmai pentru a acoperi „lipsa” unor lucrări care să corespundă
„unor” istorii sincere sau adevărate. Pe această linie, se înscrie Istoria
Românilor, apărută sub egida Ministerului Ştiinţei şi Învăţământului din
Republica Moldova, Istoria Românilor sub egida Universităţii „Al.I. Cuza”
Iaşi, precum şi lucrarea Cum s-a înfăptuit România modernă, apărută la
Editura Universităţii Iaşi. Lucrările au marele merit de a nuanţa fenomenul
istoric şi de a-l corela cu evenimentele externe, integrând istoria românească
în istoria europeană. „România întregită s-a realizat – şi faptul nu a rămas fără
urmări – pe cale democratică, prin adunări cu caracter plebiscitar.
Documentele adoptate la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia au exprimat poziţia
de ansamblu a naţiunii române în epocă; consemnând Unirea, acestea au
precizat, în acelaşi timp, sensul dezvoltării democratice a societăţii româneşti
şi au formulat principiile convieţuirii poporului român cu naţionalităţile
conlocuitoare”198.
Discuţiile care s-au născut după război privind calea de dezvoltare a
economiei româneşti a favorizat existenţa unor partide divergente între
partidele politice, între doctrinarii acestor partide. Politica impusă prin
doctrina „prin noi înşine”, aplicarea ei în cadrul guvernării liberale (1922-
1926) a făcut ca industria să cunoască un ritm ridicat şi a atins, în anul 1938
punctul maxim. „Industria României a fost una dintre cele mai dinamice din
Europa, fapt semnificativ, chiar dacă el se explică, în primul rând, prin nivelul
scăzut, în comparaţie cu principalele state occidentale”199.
196 Raoul Bossy, Amintiri din viaţa diplomatică, vol. I (1918-1937), Bucureşti, Editura Humanitas,
1993, p. 82.
197 Ibidem, p. 85.
198 Gh. Platon, V. Russu, Gh. Iacob, V. Cristian, I. Agrigoroaie, Cum s-a înfăptuit România modernă,
Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 1993, p. 314.

199 Istoria Românilor. Epoca contemporană, Chişinău-Galaţi, 1992, p. 36.
O lucrare echilibrată, bazată pe o actualizare a informaţiei, dar şi a
prelucrării ei, ultima sinteză apărută la Iaşi are şi un alt merit, pe lângă
valoarea intrinsecă, acela că se adresează românilor aflaţi în afara graniţelor
actuale. Autorii consideră că „România întregită nu a fost numai o Românie
mai mare, ci şi una mai democratică, în raport cu cea antebelică. Cu toate
imperfecţiunile şi păcatele sale, regimul politic din perioada 1919-1938
marchează, deocamdată, apogeul democraţiei în ţara noastră”200.
Lucrarea lui Ion Bulei, Scurtă istorie a românilor, îşi propune ca în
cele 219 pagini să realizeze o „istorie de buzunar”, scrisă într-un limbaj
accesibil, făcând precizări bibliografice şi cu o anexă în care găsim cele mai
importante date despre domnitorii români, relaţii diplomatice ale României,
organizaţii guvernamentale cu vocaţie universală, la care România este parte.
Lucrarea este de actualitate şi face o bună popularizare istoriei201.
O lucrare publicată în străinătate, Istoria Românilor de la origini până
în zilele noastre, apărută în 1984 va ajunge la Bucureşti, prin grija Editurii
Humanitas în 1992. Lucrare de excepţie desfăşurată în România la
Universitatea Bucureşti. După cum mărturiseşte autorul „am simţit nevoia
unei cărţi simple, oneste, scurte şi clare, care să trateze istoria românilor
obiectiv, într-o perspectivă lungă şi în afara pasiunilor de moment”. În
capitolul V, De la România Mare la democraţia populară, autorul acordă
un spaţiu important regimului politic, economiei şi societăţii, în perioada
1918-1938, concluzionând că „în anul 1926, Partidul Liberal se afla în culmea
puterii şi influenţei sale, încheindu-şi o misiune istorică, începută la 1848”202.
Lucrarea lui Iosif Constantin Drăgan nu se ridică nici pe departe la
intenţia mărturisită de autor, ea fiind subiectivă în interpretare, dar în special în
prelucrarea informaţiei. Aşa se ajunge, ca autorul să afirme că „în timp ce I.C.
Brătianu reuşise să-l convingă pe Carol al II-lea să renunţe la tron (4 ianuarie
1926), Iuliu Maniu îi facilitează acestuia revenirea în ţară în 1930”203. Aceste
afrimaţii, ca şi altele, ne scutesc de comentarii. Deşi titlul este incitant,
lucrarea O istorie sinceră a poporului român a trezit numeroase comentarii,
fiind accesibilă unui public foarte larg. Datele legate de tema de care ne
ocupăm nu au fost chiar atât de sincere şi nu au adus ineditul în conţinutul lor.
Autorul exagerează greşelile existente în timpul războiului, greşelile asumate
200 Istoria Românilor. Compendiu, Editura Cultura fără frontiere, 1996, p. 287.
201 Ion Bulei, Scurtă istorie a românilor, Bucureşti, Editura Meronia, 1996.
202 Vlad Georgescu, Istoria Românilor de la origini până în zilele noastre, Ediţia a III-a, Bucureşti,
Humanitas, 1992, p. 205.

203 Iosif Constantin Drăgan, Istoria Românilor, Bucureşti, Editura Europa Nova, 1993, p. 203.
chiar de către Brătianu, minimalizând însă aspectele pozitive204. Apoi în text
sunt şi unele contradicţii între afirmaţii, precum cea în care „Brătianu a
pregătit intrarea în Război a României”205, în schimb, în paginile următoare,
acelaşi autor, Florin Constatiniu, afirmă că „Guvernul liberal a angajat
România în război cu armata nepregătită, a subevaluat capcitatea de ripostă a
adversarului şi a întemeiat planurile de luptă pe promisiunile aliaţilor”206.
Subiectivitatea autorului este împinsă la maxim atunci când afirmă că
„Averescu, venit la putere pe un extraordinar val de popularitate, în 1920, nu
s-a folosit de el, ci a rămas – a fost bine, a fost rău? – respectuos faţă de
rânduielile constituţionale şi s-a lăsat înlăturat de la putere de atotputernicul
Brătianu prin regele Ferdinand”207.
Lucrarea americanului Keith Hitchins este interesantă prin viziunea
diferită asupra istoriei româneşti, în care, pe lângă elemente de istorie propriu-
zisă se întâlnesc şi elemente de civilizaţie. Cel mai interesant capitol se referă
la marea dezbatere de după primul război mondial, în care s-au înfruntat
ideologii de diferite culori politice, concepţii şi mentalităţi, care au încercat
prin soluţiile propuse, să orienteze evoluţia României contemporane. De aici,
„Principala problemă a vieţii politice româneşti în perioada interbelică a fost
confruntarea între democraţie şi autoritarism”208. Nu putem omite din această
prezentare fondurile arhivistice pe care le-am consultat (Fondul Propagandei
Naţionale, Fondul Brătianu, Fondul Casei Regale etc.). Presa vremii
(Curentul, Cuvântul, Neamul românesc, Aurora, Viitorul etc.) ca şi
numeroasele enciclopedii care sintetizează imaginea personalităţii lui
Brătianu.
Cu toată literatura atât de bogată despre Brătianu şi personalitatea
acestuia, există totuşi o latură mai puţin cunoscută şi tangenţial pusă în
valoare. Ea se referă la Ion I.C. Brătianu, promotor al liberalismului, ca
doctrinar şi practician al acestuia209.
Notre propos vise l’analyse de l’imgae de Ion I.C. Brătianu telle qu’elle l’est
204 Florin Constantin, O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti, Editura Univers enciclopedic,
1997, p. 282.
205 Ibidem, p. 274.
206 Ibidem, p. 276-278.
207 Ibidem, p. 327.
208 Keith Hitchins, România (1866 – 1947), Bucureşti, Humanitas, 1994, p. 403.
209 Vezi: Diccionario Enciclopedico Salvat Novene Edicione, Tomo III, Barcelona-Madrid, Salvat
Editores, S.A., 1960, p. 58; Grand Dizionario Enciclopedico Unione, Tipografico-Editrice Torinese, vol.
II, 1955, p. 657; Encyclopaedia Britanică A New Survey of Universal Knowledge, vol. IV, 1951, p. 45.
dans la litérature historique et dans la presse de son temps. Beaucoup de donées ont
été ramassées de mémoires des hommes politiques contemporains du chef libérale,
amis on adversaires sur la scène politique roumaine.
Dans la période comuniste, Ion I.C. Brătianu a été condamné, nié, blamé et
même effectivement exclus des manuels d’histoire. Pourtant, les historiens ont réussi
à peine de remettre en question la place et le rôle de Ion I.C. Brătianu dans l’histoire
contmporaine de la Roumanie.
UN DOCUMENT CE SE CERE CUNOSCUT ŞI RESCRIS ÎN LUMINA
ADEVĂRULUI – CONVENŢIA DE ARMISTIŢIU ÎNCHEIATĂ DE
ROMÂNIA CU PUTERILE ALIATE, LA 12 SEPTEMBRIE 1944
DOCUMENT COMPROMIŢĂTOR ŞI CULPABILIZABIL
Jean Ciută
Istoriografia românească a cunoscut în ultima jumătate de veac, ca toate

celelalte domenii ale creaţiei spirituale, amprenta totalitarismului comunist, dar
nu putem să nu recunoaştem, totodată, unele realizări notabile care vor dăinui.
Afirmaţia, poate părea la prima vedere paradoxală, dar realitatea o probează.
Am curajul şi temeiul să susţin că printre multiplele apariţii editoriale de o
anume valoare istoriografică se numără şi Colecţia de Documente 23 August,
patru volume apărute în Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, privind perioada
1939-1945, ca şi sinteza De la statul geto-dac la statul român unitar, în trei
volume, care acoperă perioada antică, medie, modernă şi contemporană până în
septembrie 1940.
Valoarea istoriografică a acestor lucrări şi în special Colecţia de
Documente 23 August, rezidă în efortul de culegere, selectare şi prezentare a
nenumăratelor documente, care au o valoare intrinsecă şi care pot fi studiate,
interpretate şi evaluate la justa lor valoare. În această din urmă idee intenţionez
folosirea Colecţiei de Documente 23 August pentru a încerca punerea în
lumină a unui moment extrem de important privind participarea României la cel
de-al II-lea război mondial şi anume, încheierea CONVENŢIEI de
ARMISTIŢIU cu Puterile Aliate, de la 12 septembrie 1944.
Sunt îndeobşte cunoscute împrejurările istorice care au alăturat România
Pactului Tripartit „Berlin-Roma-Tokio”, încă de la 23 noiembrie 1940 şi cele cu
privire la participarea ţării noastre la războiul antisovietic, declanşat la 22 iunie
1941, de către Germania hitleristă. O participare, până la Nistru, justificată;
ulterior, o participare forţată, care a adus mari daune poporului român.
Pierderile suferite de către România în cei trei ani şi două luni au generat
multiple stări de nemulţumire a poporului determinând atât guvernul
mareşalului Ion Antonescu, cât şi forţele opoziţioniste la căutarea unor soluţii
pentru ieşirea din impas. Aliaţii (U.R.S.S., Anglia, S.U.A) manifestau un tot mai
sporit interes faţă de România în condiţiile când soarta războiului era încă
imprevizibilă. Canalele semioficializate ale diplomaţiei României de la Cairo,
Ankara, Stockholm, Atena şi-au intensificat activitatea spre sfârşitul anului
1943 şi începutul anului 1944, în ideea scoaterii ţării din război, dar atât poziţia
forţelor politice interne, cât şi a Puterilor Aliate era de cele mai multe ori
contradictorie şi divergentă.
Într-o notă, datătă 15 martie 1944, deci înaintea întâlnirii de la Yalta
dintre conducătorii celor trei mari puteri aliate, asistentul special al preşedintelui
Roosevelt, Harry L. Hopkins, spunea: „Preşedintele şi Eden (ministrul de
externe englez) au fost de acord că Rusia trebuie să deţină Basarabia, întrucât ea
a fost teritoriu rus cea mai mare perioadă din istoria ei”1. Desigur că o atare
inadvertenţă istorică, alături de riscurile ce comportă atitudinea României faţă
de Germania în cazul ieşirii unilaterale din război, făceau tratativele foarte
anevoioase, conducând spre eşuarea lor. Din cuprinsul telegramei lui Cordell
Hull (secretarul de stat american n.ns.) către ambasadorul american la Londra,
John G. Winant, rezultă esenţa convorbirilor dintre trimisul român la Cairo,
Barbu Ştirbei şi reprezentanţii celor trei principale puteri (lordul Moyne-Anglia,
Novikov-U.R.S.S. şi Lincoln Mac Veagh-S.U.A) prin care românii, mai mult
opoziţia exprimată prin Iuliu Maniu – se angajau la o rupere cu Germania
fascistă, chiar printr-o lovitură de stat, cu asigurări de la Aliaţi în următoarele
puncte : 1. – „Independenţa României să fie asigurată; 2. Drepturile ei teritoriale
să fie respectate; 3. Să i se acorde statutul de cobeligerant; 4. În cazul în care
este atacată de Bulgaria sau Ungaria să fie ajutată de Aliaţi în felul în care le vor
fi lor posibil”2.
Dat fiind poziţia oscilatorie a emisarilor români, ca şi rigiditatea
diplomaţiei sovietice aşa-zisele tratative au fost estompate. Sistarea lor se
confirmă şi prin conţinutul telegramei ambasadorului american în U.R.S.S.,
Averell Harriman către secretarul de stat, Cordell Hull, care conchidea asupra
convorbirilor de la Cairo, parafrazându-l pe Molotov, comisarul de la externe
sovietic în felul următor: „...nu există motive să se acorde importanţă
declaraţiilor lui Ştirbei exprimând dubii asupra faptului că negocierile care s-au
desfăşurat cu acesta la Cairo pot duce la rezultate pozitive”3.
Într-un atare climat politic, ni se pare oportun ultimatumul dat la 24
martie 1944, de către generalul Wilson (comandantul suprem al forţelor aliate
din Mediterana n.ns.) lui Ion Antonescu, prin care-i indica să nu dea curs
invitaţiei lui Adolf Hitler de a merge la Berlin şi că procedeul cel mai potrivit
era capitularea imediată. În ultimatum se indica: „Nu trebuie sub nici un motiv
să mergeţi la Hitler. Dacă o veţi face, aceasta va fi interpretată ca o dovadă
categorică a intenţiei României de a colabora până la sfârşit cu Germania şi ţara
dvs. va trebui să suporte toate consecinţele. Dvs. trebuie să capitulaţi imediat în
1 Franklin D. Roosevelt Library. Hyde Park. N.Y., Foreign Relations of the United States, 1943,
vol. III, p. 564, citat luat după nota de la subsol din Documente 23 August 1944, vol. II,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984, p. 645.
2 Documente 23 August 1944, vol. II, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1984, doc. nr. 502, p. 150-151.

3 Ibidem, doc. nr. 503, p. 152-153.
faţa celor trei mari puteri şi să ordonaţi trupelor române să nu mai lupte cu
ruşii… Rezultatele şi condiţiile de pace care, în cele din urmă, vor fi impuse
României, vor fi în general determinate de măsura în care ea va contribui la
înfrângerea Germaniei. Cu cât veţi face mai mult ca să împiedicaţi pe germani,
cu atât mai rapidă va fi înfrângerea lor şi cu atât mai mari vor fi perspectivele de
a salva România să devină un cîmp de bătaie în săptămânile care urmează” 4.
Oportunitatea ultimatumului generalului Wilson s-a confruntat cu ambiguitatea
mareşalului Antonescu, care avea de ales între persuasiunea aliaţilor, îndeosebi
sovietici şi fidelitatea faţă de Hitler, care putea oricând repeta cazul Ungariei
săvârşit în zilele de 19-20 martie 1944, de ocupaţie teritorială.
Un moment şi mai potrivit ni se pare pentru ieşirea României din război
acela marcat de Declaraţia guvernului sovietic, publicată în ziarele din
Moscova, la 2 aprilie 1944, în măsura în care aceasta era caracterizată de
sinceritate. Iată conţinutul acesteia destul de tentant pentru interesele poporului
nostru: „guvernul sovietic informează că unităţile de înaintare ale Armatei
Roşii, urmărind armatele germane şi trupele române aliate cu acestea, au trecut
în câteva puncte rîul Prut şi au pătruns pe teritoriul românesc. Comandamentul
suprem al Armatei roşii a ordonat unităţilor sovietice de înaintare să urmărească
inamicul până la înfrîngerea totală şi capitulare. În acelaşi timp guvernul
sovietic declară cinic că, nu urmăreşte scopuri de cucerire a nici unei părţi
din teritoriul românesc sau de schimbare a regimului social existent în
România şi că intrarea trupelor sovietice în România este în exclusivitate
dictată de necesitatea militară şi de continua rezistenţă opusă de trupele
duşmane”5 (subl.ns.). Dacă încercăm să coroborăm conţinutul Declaraţiei de mai
sus şi cu conţinutul telegramei ministrului rezident britanic la Cairo, lordul
Moyne către Foreign Office, referitor la răspunsul dat, la 5 aprilie 1944,
mareşalului Ion Antonescu de cele trei guverne aliate privind posibilitatea de a
acţiona împotriva germanilor şi încheierea armistiţiului cu URSS, am avea
temeiul să considerăm că atunci s-au ivit poate cele mai favorabile condiţii de
încheiere a armistiţiului. În conţinutul telegramei se preciza: „Nu mai există
acum loc pentru amînare. Nu veţi mai avea niciodată o ocazie atât de favorabilă
de a acţiona, după ce germanii vor putea să-şi răspândească propriile trupe
printre trupele române. Nu putem discuta condiţiile de armistiţiu sau alte
probleme, ca de exemplul ocuparea României în perioada actualei crize.
Declaraţia sovietică făcută public de către domnul Molotov, pe 2 aprilie, trebuie
să vă satisfacă pînă când, într-un moment sau altul mai potrivit, va fi posibil să
se ia în considerare detaliile. Conduita dvs. de acum va afecta în mare măsură
condiţiile ce vi se vor pune atunci. Între timp avem intenţia să-i atacăm pe
germani oriunde îi găsim şi de oarece v-am arătat că, în măsura în care liniile
4 Ibidem, doc. nr. 505, p. 157.
5 Ibidem, doc. nr. 527, p. 192 -193.
dvs. de comunicaţii servesc efortul de război german, vom continua să le
bombardam fără milă”6. Considerăm că prilejul ivit atunci (aprilie 1944) nu
trebuia să-l pierdem. Starea de spirit dintre cele trei principale puteri aliate cu
privire la încheierea unui armistiţiu cu România era diferenţiată în funcţie de
interesele urmărite de către fiecare. Sovieticii intenţionau să nu împartă
avantajele create de evoluţia frontului răsăritean cu partenerii din Coaliţie,
îndeosebi privind România, iar anglo-americanii se arătau oarecum îngrijoraţi şi
nu-şi puteau stabili priorităţile în Balcani. Din conţinutul telegramei secretarului
de stat al SUA, Cordell Hull, de la 5 aprilie 1944, către Averell Harriman,
ambasadorul american la Moscova, rezultă că, „...britanicii şi americanii se
aşteaptă să fie consultaţi înainte (subl.ns.), în cazul în care condiţiile de
armistiţiu pe care ruşii le-ar putea propune, cuprind stipulaţii sau implicaţii care
se întind dincolo de realizarea capitulării militare; noi credem, de asemenea, util
ca, în vederea stimulării unor acţiuni propice ale românilor, să-i facem să
înţeleagă clar că cei trei principali aliaţi acţionează după o consultare reciprocă
şi de comun acord şi că viitorul naţiunii române nu urmează să fie exclusiv
în mâinile singurei puteri cu care românii au fost direct angajaţi în luptă”7
(subl. ns.). De la bunele intenţii, la faptele atât de necesare s-a observat a fi fost
o distanţă mare. Oricum, atunci – în aprilie 1944 – nu se trecuse încă la
creionarea hărţii Sud-Estului european între Stalin şi Churchill, ceea ce va face
la Yalta, în următorul an, la 9 februarie 1945.
Condiţiile de armistiţiu, aşa cum rezultă şi din conţinutul telegramei
ambasadorului american Lincoln Mac Veagh (ambasador la Cairo pe lângă
guvernele grec şi iugoslav în exil), către secretarul de stat american, Cordell
Hull, înmânate ambasadorului american de omologul său sovietic, Nicolai
Vasilievici Novikov se refereau la: 1. „Trupele române care luptă alături de
germani împotriva Armatei Roşii sunt formate din 7 divizii în Crimeea, trei sau
mai multe în regiunea Odessei, 3 divizii sau mai multe în regiunea Chişinăului.
Aceste divizii româneşti trebuie să capituleze în faţa Armatei Roşii sau ele
trebuie să atace din spatele frontului pe germani şi să înceapă operaţiunile
împotriva germanilor împreună cu Armata Roşie. 2. Ruperea cu germanii şi
operaţiuni comune ale trupelor româneşti şi aliate, inclusiv Armata Roşie,
împotriva germanilor cu scopul reinstaurării independenţei şi suveranităţii
României. Restabilirea frontierei româno-sovietice în concordanţă cu
acordul din 1940 (sic); plata de daune pentru despăgubirile faţă de Uniunea
Sovietică ca urmare a ostilităţilor şi a ocupării de către România a teritoriului ei;
repatrierea prizonierilor sovietici şi aliaţi. 3. Libertatea de mişcare a trupelor
sovietice în teritoriul românesc. 4. Guvernul sovietic consideră nedreaptă
hotărârea Dictatului de la Viena (subl.ns.) şi este gata să desfăşoare
6 Ibidem, doc. nr. 539, p. 206.
7 Ibidem, doc. nr. 540, p. 207 - 208.
operaţiuni, împreună cu România, împotriva ungurilor şi germanilor, cu scopul
de a da României întreaga Transilvanie sau mare parte a acesteia (sîc !). 5. Dacă
România doreşte să aibă pentru contactele cu Uniunea Sovietică pe lângă
generalul reprezentant pentru problemele militare şi un reprezentant politic
pentru chestiunile politice, guvernul sovietic nu are nici o obiecţie”8. Faţă de
condiţiile semnalate, Antonescu le consideră inacceptabile, iar Maniu nu este de
acord cu propunerile formulate de sovietici socotind că acestea erau de
specificul unui tratat de pace şi nu de armistiţiu, încât temporizarea tratativelor a
inoportunizat încheierea Armistiţiului, negocierile fiind de fapt încheiate încă de
la 1 iunie 1944.
Acţiunea de la 23 August 1944, declanşată de arestarea şi înlăturarea
guvernului antonescian a creat un nou cadru de reluare a negocierilor privind
încheierea unui armistiţiu între România şi principalele puteri aliate. De data
aceasta tratativele nu se mai purtau între două părţi beligerante, ci între două
părţi pretins aliate, încât, caracterul acestora va fi cu totul deosebit, dar nu în
favoarea României. De fapt specificul acestor tratative vor fi de la învingător la
învins. Guvernul sovietic reia, la 24 august 1944, ideile din Declaraţia dată în
aprilie acelaşi an, desigur, în condiţii total diferite. Aliaţii (anglo-americani)
încearcă unele amendamente la Declaraţia lui Molotov din 25 august 1944, fără
a fi putut influenţa însă linia fermă urmărită de sovietici. Aşa, bunăoară,
Departamentul american ar fi dorit, după cum rezultă din cuprinsul
instrucţiunilor lui Cordell Hull, trimise lui Harriman la Moscova, la 29 august
1944, „să amâne hotărârea definitivă asupra disputelor teritoriale până după
sfârşitul războiului în Europa, aplicat şi la Basarabia şi la Bucovina de Nord”.
Dar guvernul sovietic a adoptat o poziţie intransigentă, motivând că aceste
provincii se află „în cadrul frontierii de stat sovietice stabilite în 1940 printr-un
tratat între Uniunea Sovietică şi România” (sîc !), însă un astfel de tratat nici nu
a existat, producându-se raptul”9 Dacă ultimaturile sovietice trimise de Stalin în
zilele de 26 şi 27 iunie 1940 pot fi pot fi omologate drept tratate, istoria va
confirma, după cum a şi început să confirme prin nesocotirea prevederilor
Tratatului Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939. Pentru noi rămâne însă cert
că în această atmosferă cu totul nefavorabilă, la 12 septembrie 1944, la
Moscova, s-a încheiat Convenţia de Armistiţiu între guvernul român şi
guvernele Naţiunilor Unite. Aşa cum se arată în preambulul textului Convenţiei,
„Guvernul şi Înaltul Comandament ale României, recunoscând faptul înfrângerii
României în războiul împotriva U.R.S.S., Regatului Unit şi S.U.A şi ale
celorlalte Naţiuni Unite (pct.nr. 26), acceptă condiţiile armistiţiului, prezentate
de către guvernele sus-menţionatelor trei Puteri Aliate, acţionând în interesul
8 Ibidem, doc. nr. 546, p. 216 - 217.
9 Ibidem, doc. nr. 793, p. 606 .
Naţiunilor Unite”10.
Delegaţia română prezentă şi semnatară a Convenţiei de Armistiţiu s-a
compus din: Lucreţiu Pătrăşcanu – ministru de stat şi ministru de justiţie;
general Dumitru Dămâceanu –ministru subsecretar de stat al Afacerilor Interne,
adjutant al regelui României; Barbu Ştirbei şi Gheorghe Popp, iar din partea
Înaltului Comandament Aliat, mareşalul Uniunii Sovietice – Rodion
Malinovski, reprezentând, deopotrivă, interesele guvernelor S.U.A şi Regatului
Unit al Marii Britanii. La tratativele pentru încheierea Convenţiei au mai
participat din partea Uniunii Sovietice: Molotov, Vişinski, Novikov,
Vinogradov şi Gavidenko; din partea Marii Britanii, ambasadorul său la
Moscova, Sir Archibald Clark Kerr, iar din partea S.U.A, tot ambasadorul său la
Moscova , Averell Harriman.
Cele 20 de puncte ale Convenţiei au un conţinut cu totul nefavorabil ţării
noastre, faţă de eforturile şi contribuţia României ce vor fi aduse la victoria
Coaliţiei Antifasciste şi ceea ce este de remarcat, aceste prevederi au fost sub
nivelul celor oferite de Uniunea Sovietică mareşalului Antonescu. Primele
articole ale Convenţiei de Armistiţiu vizează obligaţiile militare ale României
de a ieşi din războiul împotriva Naţiunilor Unite, ruperea legăturilor cu
Germania şi sateliţii săi, intrarea alături de Puterile Aliate împotriva Germaniei
şi Ungariei Hortyste cu un efectiv militar nu mai puţin de 12 divizii de
infanterie, cu mijloacele suplimentare11. De asemenea, se stipulau „luarea de
măsuri privind dezarmarea şi internarea forţelor armate ale Germaniei şi
Ungariei aflate pe teritoriul României, ca şi pentru internarea cetăţenilor celor
două state menţionate, care-şi au reşedinţa acolo”12. De menţionat că, la această
ultimă prevedere de la articolul 2, delegaţia română a cerut lui Molotov
(comisarul de externe sovietic) reformularea articolului, în sensul de a se fi
admis o excepţie în favoarea evreilor refugiaţi din Ungaria, la care Molotov a
spus că „nu vede nici o obiecţiune în aceasta”13. Frontiera de stat între URSS şi
România era restabilită potrivit Convenţiunii sovieto-române din 28 iunie 1940
(adică, răpite: Basarabia şi N. Bucovinei n.ns.); toţi prizonierii de război
sovietici şi aliaţi erau repatriaţi, precum şi trofeele germanilor şi sateliţilor aflate
în România. La fel, predarea către Înaltul Comandament Aliat (de fapt, Sovietic
n.ns.) a vaselor care au aparţinând sau aparţin Naţiunilor Unite. Guvernul român
era obligat să despăgubească Uniunea Sovietică pentru pierderile pricinuite în
războiul antisovietic cu suma de 300 milioane dolari plătibili în şase ani în
mărfuri (produse petroliere, cereale, materiale lemnoase, vase maritime şi
fluviale, diverse maşini etc.). Despăgubiri urmau a fi plătite de către România şi
10 Ibidem, doc. nr. 844, p. 707.
11 Ibidem.
12 Ibidem.
13 Ibidem, doc. nr. 845, p. 712.
proprietarilor celorlalte state Aliate naţionalilor lor, cauzate pe timpul războiului
la o sumă ce urma să se stabilească ulterior (conf. Anexei 11 a Convenţiei) pe
baza valorii dolarului american la paritatea sa de aur din ziua semnării
Convenţiei, adică 35 de dolari pentru o uncie de aur14. (O uncie, variază între
28-35 grame aur, deci, revenea 1 gram de aur plătibil cu 1 dolar). În telegrama
ambasadorului american, Averell Harriman, către secretarul de stat al SUA,
Cordell Hull, din 12 septembrie 1944, se arăta în legătură cu impunerea
obligaţiilor privind despăgubirile de război: „Românii au protestat energic în
legătură cu clauza privind daunele de război cerând ca aceasta să fie mai
flexibilă pentru a preîntâmpina o posibilă incapacitate de a plăti”15. Dar, aşa
cum se ştie, eforturile întregului popor au permis la timp plata aproape integrală
a tuturor acelor obligaţii. Guvernul şi Înaltul Comandament Român se obligau
să colaboreze cu Înaltul Comandament Aliat (Sovietic), la arestarea şi judecarea
persoanelor acuzate de crime de război, să dizolve imediat toate organizaţiile
prohitleriste de tip fascist şi orice organizaţii care duceau propagandă ostilă
Naţiunilor Unite şi în special Uniunii Sovietice. Orice publicaţii, spectacole de
teatru, cinematograf, telegraful, poşta, telefonul, orice corespondenţă cifrată şi
prin curieri urmau a fi dirijate potrivit modului stabilit de Înaltul Comandament
Aliat (Sovietic)16. Urma, de asemenea, să se înfiinţeze o Comisie de Control
Aliată (Româno-Sovietică) care să fi luat asupra sa, până la încheierea păcii,
reglementarea şi controlul executării prevederilor Convenţiei de Armistiţiu,
guvernul român şi organele sale îndeplinind toate instrucţiunile acelei comisii,
care putea să aibă funcţionari în diferite părţi ale României17. În fapt, Comisia
Aliată de Control, aşa cum îşi avea şi numele, a controlat întreaga activitate din
România pe parcursul activităţii sale, impunând României un statut de
semiocupaţie. Atitudinea anglo-americană faţă de statutul impus României prin
Convenţia de Armistiţiu a fost cât se poate de contradictorie. În legătură cu
aceasta Harriman, arăta secretarului de stat american prin telegrama mai sus
citată că, „Noi nu am putut, din cauza orei târzii (5 ore a durat întîlnirea
delegaţiei române la Convenţia de Armistiţiu din noapte de 12 septembrie 1944,
sub preşedenţia lui Molotov) să analizăm toate cererile româneşti privind unele
prevederi suplimentare. Cea mai importantă din cele care au mai rămas de
analizat se referă la impunerea unui timp limită ocupaţiei militare şi valabilităţii
articolelor respective ale acordului de armistiţiu, precum şi la recunoaşterea
concretă a statutului de aliat sau cobeligerant pentru România”18.Or, ştiut este
că, în conformitate cu hotărârea impusă României de către Uniunea Sovietică,
14 Ibidem, doc. nr. 844, p. 708-709.
15 Ibidem, doc. nr. 845, p. 713.
16 Ibidem, doc. nr. 844, p. 709-710.
17 Ibidem (anexa la art.18).
18 Ibidem, doc. nr. 845, p. 713.
trupele sovietice au staţionat în ţara noastră până în vara anului 1958, când
Nikita Sergheevici Hruşciov a dispus retragerea acestora. Cât priveşte acordarea
statutului de cobeligerant la tratativele de pace de la Paris din 1946-1947,
Uniunea Sovietică nu ne-a susţinut şi nici nu a avut nici un interes s-o facă
întrucât cobeligeranţa devenea incompatibilă cu plata datoriilor de război. Aşa
cum informează Harriman pe secretarul Departamentului de stat american,
„Molotov nu a manifestat dorinţa de a da în niciun fel înapoi în problema
despăgubirilor şi nu a consimţit la nimic din ceea ce ar fi limitat puterea militară
sau poliţienească rusă în România în timpul perioadei de ocupaţie militară”19.
Poziţia americană, de o anumită susţinere a cauzei româneşti nu trebuie
interpretată ca ataşament faţă de poporul român, ci mai mult regretul după
interesele economice din România ce se vedeau a fi pierdute. Averell Harriman
lasă să se înţeleagă, prin conţinutul telegramei din 15 septembrie 194420
atitudinea cu totul tendenţioasă a lui Molotov faţă de încercările de ameliorare a
conţinutului Convenţiei de Armistiţiu. Este suficient să prezentăm numai un
fragment din conţinutul acelei telegrame pentru a ne convinge de adevăr:
„Condiţiile de armistiţiu oferă Comandamentului sovietic un control nelimitat
asupra vieţii economice a României şi este de aşteptat să se înregistreze o
reducere treptată a nivelului de viaţă în România mai mult decât cele din
Uniunea Sovietică”…. şi în continuare se afirmă: „a fost evident că ruşii
veniseră la aceste negocieri hotărâţi ca ei să se simtă cât mai în largul lor, iar ca
noi să le dăm cât mai multă mâna liberă în stabilirea condiţiilor de armistiţiu şi
în tratamentul ulterior al românilor. Ei (românii n.ns.) socotesc cred eu, că noi
ne-am conformat unei înţelegeri tacite că România este o zonă de interes
predominant sovietic în care noi nu trebuie să ne amestecăm” 21. Se poate astăzi
considera, fără teama de a greşi, că reprezentanţii delegaţiei române intuiseră
destul de corect atmosfera, intenţiile şi tendinţele manifestate în timpul
negocierilor privind încheierea Convenţiei de Armistiţiu. Oficial nu erau chiar
împărţite sferele de influenţă, aceasta făcându-se la întâlnirea din 9 octombrie
1944 dintre Stalin şi Churchill de la Moscova şi ulterior la Yalta, în 1945, dar
premisele împărţirii au fost conturate încă la semnarea Convenţiei de Armistiţiu.
R E Z U M É
Apreciind valoarea documentară ale celor 4 volume din Colecţia

„Documente 23 August ” şi încercând să prezinte evenimentele în lumina lor cât
mai apropiată de adevăr, autorul urmăreşte o interpretare ”suis generis” a
19 Ibidem.
20 Ibidem, doc. nr. 851, p. 735-737.
21 Ibidem.
faptelor istorice din anii 1943-1944.
Accentul articolului surprinde, îndeosebi, condiţiile pregătitoare şi
încheierea Convenţiei de Armistiţiu dintre România şi Naţiunile Unite (recte,
URSS) semnată la Moscova la 12- septembrie-1944. Actul încheiat sub
presiunea Uniunii Sovietice (alias, Rusia) este considerat ca fiind
compromiţător şi culpabilizabil, marcând rapturile teritoriale produse şi
ilustrând începutul comunismului în România.
MODELE ETNOGENETICE ÎN ISTORIOGRAFIA RECENTĂ A
ANTICHITĂŢII TÂRZII
Nelu Zugravu
Transformările politice profunde prin care a trecut Europa în
ultimul deceniu al veacului trecut şi în primii ani ai secolului nostru
(căderea sistemului socialist, dezagregarea Uniunii Sovietice şi a
Iugoslaviei, activarea naţionalismelor în Balcani şi în fostele republici
sovietice, extinderea Uniunii Europene spre est şi sud-est) au stimulat
interesul pentru sondarea şi explicarea proceselor istorice care stau la
baza schimbărilor tocmai evocate1. Dintre ele, geneza naţiunilor2 şi
problema originilor etnice ale Europei3, cu accent precumpănitor pe
fenomenul identitar, înregistrează, mai ales în spaţiul istoriografic anglo-
saxon şi slav, o literatură impresionantă şi extrem de incitantă din
perspectiva paradigmelor epistemologice şi a modelelor etnogenetice
propuse4. În istoriografia românească, studierea etnogenezei a continuat
1 L. Wolff, Inventing eastern Europe. The map of the civilization on the mind of the enlightenment,
Standford, 1994; Nationalism, Politics, and the Practice of Archaeology, edited by Ph. Kohl and C.
Fawcett, Cambridge, 1995; Origins of Central Europe, edited by P. Urbáczyk, Warsaw, 1997; A.
Madgearu, Originea medievală a focarelor de conflict din peninsula balcanica, Bucureşti, 2001.
2 Concepts of national identity in the Middle Ages, edited by S. Forde, L. Johnson and A. V. Murray,
Leeds, 1995; P.J. Geary, The myth of nations. The medieval origins of Europe, Princeton-Oxford,
2002; A. Felea, M. Felea, Geneza naţiunilor medievale în Europa est-centrală. Câteva repere
istoriografice, în Istorie şi societate în spaţiul est-carpatic (secolele XIII-XX), volum editat de D.
Ivănescu, M. Chelcu, Iaşi, 2005, p. 53-69.
3 S. Teillet, Des Goths à la nation gothique. Les origines de l’idée de nation en Occident du Ve au
VIIe siècle, Paris, 1984; Studien zur Ethnogenese, 1-2, Rheinisch-Westfälische Akademie der
Wissenschaften, 1985; L.-Ch. Feffer, P. Périn, Les Francs, II, A l’origine de la France, Paris, 1987; S.
Gasparri, Prima delle nazioni. Popoli, etnie e regni fra Antichità e Medioevo, Roma, 1997; W. Pohl,
Le origini etniche dell’ Europa. Barbari e Romani tra antichità e medioevo, Roma, 2000; idem, Aux
origines d’une Europe ethnique. Transformations d’identités entre Antiquité et Moyen Âge, în
Annales HSS, 1, 2005, p. 183-208; The Idea of European community in history. Conference
proceedings, edited by E. Chrysos, P. M. Kitromilides, I, Athen, 2003.
4 Typen der Ethnogenese unter besonderer Berücksichtigung der Baeyrn, I-II, Herausgegeben von H.
Wolfram und W. Pohl, Wien, 1990; H. Wolfram, Histoire des Goths, traduit de l’anglais par F. Straschitz
et J. Mély, préface de P. Riché, Paris, 1990; Ethnogenese und Überlieferung. Angewandte Methoden
der Frühmittelalterforschung, Hrsg. von K. Brunner und B. Merta, Wien-München, 1994; W. Pohl,
Conceptions of Ethnicity in Early Medieval Studies, în Debating the Middle Ages – Issues and
Readings, edited by L.K. Little and B.H. Rosenwein, Malden-Oxford, 1998, p. 15-24; idem, Die Völke-
rungwanderung: Eroberung und Integration, Stuttgart-Berlin-Köln, 2002, p. 13-39; F. Curta, The
Making of the Slavs. History and Archaeology of the Lower Danube Region c. 500-700, Cambridge,
să preocupe şi după 1990 mediile academice şi universitare, publicându-
se lucrări şi studii care abordează subiectul din variate unghiuri – istoric,
istoriografic, lingvistic, arheologic, geografic5. Însă o anumită
cramponare în idei care, deşi definesc procese şi fenomene istorice reale
(romanizare, continuitate), sunt tratate axiomatic, impenetrabilitatea la
sugestiile înnoitoare venite din alte orizonturi de cercetare, ca şi
evidentele contradicţii şi exagerări surprinse în unele contribuţii au
determinat o critică ce, atunci când nu se dovedeşte ea însăşi prizoniera
propriilor idei preconcepute6, este – în bună măsură – îndreptăţită7. Din
acest motiv, considerăm că prezentarea manierei în care este înţeleasă în
istoriografia recentă geneza popoarelor postantice poate stimula
cercetările privitoare la etnogeneza românilor.
O discuţie asupra procesului etnogenetic trebuie să înceapă,
evident, cu definirea etnicităţii. Ca pentru orice alt construct intelectual,
2001 = ed. rom. Apariţia slavilor. Istorie şi arheologie la Dunărea de Jos în veacurile VI-VII,
traducere E.S. Teodor, Târgovişte, 2006; P.J. Geary, Barbarians and Ethnicity, în Interpreting Late
Antiquity. Essays on the Postclassical World, G.W. Bowersock, P. Brown, O. Grabar Editors,
Cambridge (Mass.) and London, 2001, p. 107-129.
5 N. Zugravu, Istoria romanităţii nord-dunărene (secolele II-VIII). Contribuţii la etnogeneza
românilor, Iaşi, 1994; idem, Romanitatea orientală şi etnogeneza românilor, Iaşi, 2004; D.Gh. Teodor,
Etnogeneza românească – temelie a dezvoltării istorice a poporului român, în M. Petrescu-Dîmboviţa
(coord.), Istoria României de la începuturi până în secolul al VIII-lea, Bucureşti, 1995, p. 328-357; I.I.
Russu, Obârşia tracică a românilor şi albanezilor (Clarificări comparativ-istorice şi etnologice). Der
thrakische Ursprung der Rumänen und Albanesen (Komparativ-historische und ethnologische
Klärungen), Cluj-Napoca, 1995; C. Frâncu, Geneza limbii şi a poporului român, Iaşi, 1997; ed. a II-a
revizuită cu titlul Geneza limbii române şi etnogeneza românilor, Iaşi, 1999; V. Spinei, Coordonate ale
problemei formării poporului român, în Destin românesc, 3, 1997, an IV, nr. 15, Chişinău-Bucureşti, p.
3-20; M. Bărbulescu, Sinteza românească, în M. Bărbulescu, D. Deletant, K. Hitchins, Ş. Papacostea, P.
Teodor, Istoria României, Bucureşti, 1998, p. 112-127; T. Diaconescu, Etnogeneza românilor. Noi
lecţiuni din istoriografii latini, ediţie română-engleză-franceză, Iaşi, 2003; D. Protase, Consideraţii
privind etnogeneza românilor în lumina vechilor şi noilor cercetări, în Civilizaţia romană în Dacia,
coord. M. Bărbulescu, Cluj-Napoca, 1997, p. 247-254; A. Madgearu, Rolul creştinismului în formarea
poporului român, Bucureşti, 2001; Istoria românilor, III, Genezele româneşti, Bucureşti, 2001, p. 109-
121; A. Bejan, Etnogeneza românilor: proces istoric european, Timişoara, 2004.
6 G. Schramm, Anfänge des albanischen Christentums. Die frühe Bekehrung der Bessen und Ihre
langen Folgen, Freiburg im Briesgau, 1994; idem, Ein Damm bricht. Die römische Donaugrenze und
die Invasionen des 5.-7. Jh. in Lichte der Namen und Wörter, München, 1997; K. Strobel, Dacii.
Despre complexitatea mărimilor etnice, politice şi culturale ale istoriei spaţiului Dunării de Jos (I), în
SCIVA, 49, 1998, 1, p. 68-71.
7 Gh.-A. Niculescu, Nationalism and the Representation of Society in Romanian Archaeology, pe
site-ul http:// www.caorc.org/fellowships/mellon/pubs/Nichulescu.pdf; idem, Archaeology, Nationalism

and „the History of Romanians” (2001), în Dacia, 48-49, 2004-2005, p. 122-123; N. Zugravu, Cu
privire la etnogeneza românilor. Pe marginea unei lucrări recente, în Europa XXI, Iaşi, 11-12, 2002-
2003, p. 279-297 = Studia Universitatis Babeş-Bolyai. Theologica Catholica, Cluj-Napoca, 47, 2003, 1, p.
174-193.
abordările au fost diverse şi nu este locul să insistăm asupra lor 8. În linii
generale, etnicitatea este înţeleasă nu ca un fenonem obiectiv, ci ca un
act de conştiinţă, subiectiv, de asumare de către un grup a unor itemuri de
natură culturală şi spirituală care îi conferă o identitate colectivă prin care
el se autoidentifică drept etnie (neam, popor), pe de o parte, şi prin care
alţii îl recunosc ca atare, pe de alta9. În acest punct, se pune problema
criteriilor, a „factorilor obiectivi”10, care determină specificul etnic11.
Pentru societăţile pre- şi protoistorice a fost adesea invocată cultura ma-
terială12, după ecuaţia „Volk (popor) = cultură arheologică” dezvoltată de
Gustaf Kossinna, apoi de şcoala austriacă a arealelor culturale (Kultur-
kreis) şi de cea engleză a lui Gordon Childe13. Paradigma respectivă nu e
întrutotul invulnerabilă, pentru că, aşa cum arăta Walter Pohl, nu există o
suprapunere perfectă între culturile arheologice şi grupurile etnice, între
„graniţele politice”, „teritoriile etnice”, „grupurile lingvistice” şi „ariile
unei anumite culturi materiale”14. Pe de altă parte, chiar dacă este adevă-
rat că unele artefacte (arme, obiecte de podoabă, forme ceramice ş.a.),
8 Vezi F. Curta, The Making..., p. 14-31 = ed. rom., p. 12-20; W. Pohl, op.cit., în Annales HSS, 1, 2005, p.
184-186.
9 Idem, op.cit., în Debating the Middle Ages..., p. 21; F. Curta, The Making..., p. 14-15 = ed. rom., p.
16-17.
10 Idem, The Making..., p. 17 = ed. rom., p. 14.
11 Preocuparea este foarte veche. În timpul Imperiului clasic (secolele I-III), de exemplu, autorii latini şi-au
pus problema aspectelor care diferenţiau pe romani de externae gentes (Tac., Germ., IV; X; XXVII;
XXVIII; XLIII; XLV; W. Pohl, Telling the difference: signs of ethinc identity, în Strategies of
distinction. The Construction of ethnic communities, 300-800, edited by W. Pohl with H. Reimitz,
Leiden-Boston-Köln, 1998, p. 18-19). În Antichitatea târzie, când bulversările etnice au afectat întregul
bazin mediteranean, chestiunea a devenit acută, scriitorii vremii inventariind mai multe criterii de
departajare a diferitelor populaţii – obiceiurile, religia, limba, formele organizării militare, modul de a
lupta, tipurile de arme, culorile hainelor, diversitatea numelor (Aug., Ciu., XIV, 1; Oros., V, 1, 14;
Menander, fr. 2; Isid., Etym., IX, 1, 14; 2, 97; W. Pohl, op.cit., p. 17-18). La începuturile Evului Mediu,
interogaţia privind elementele de delimitare a unui popor de altul persista, un scriitor ca Regino de Prüm
(cca 850-915) găsind următorul răspuns: „diversae nationes populorum inter se discrepant genere,
moribus, lingua, legibus” („diferitele neamuri se deosebesc între ele prin obârşie, obiceiuri, limbă şi legi”)
(apud ibidem, p. 18). Istoriografia recentă este foarte abundentă: Strategies of distinction...; On
Barbarian identity. Critical approaches to ethnogenesis theory, edited by A. Gillett, Turnhout, 2002;
Integration und Herrschaft. Ethnische Identitäten und kulturelle Muster in frühen Mittelalter,
Hrsg. W. Pohl und M. Diesenberger, Wien, 2002; vezi şi supra.
12 Archaeological Approches to Cultural Identity, edited by S. Shennan, London, 1994; Cultural
Identity and Archaeology. The Construction of European Communities, edited by P. Graves-Brown

et al., London and New York, 1996; Ethnische und kulturelle Verältnisse an der mittleren Donau
vom 6. bis zum 11. Jahrhundert, Hrsg. von D. Bialeková und J. Zábojník, Bratislava, 1996; F. Curta,
The Making..., p. 24-34 = ed. rom., p. 21-29.
13 Idem, The Making..., p. 24-26 = ed. rom., p. 21-23.
14 W. Pohl, op.cit., în Debating the Middle Ages..., p. 22.
contexte arheologice (tipuri de aşezări, amenajări gospodăreşti, cutume
funerare) sau reprezentări cu valoare simbolică (decoruri, motive
ornamentale) pot servi ca punct de plecare pentru o interpretare etnică,
aşa cum o arată studiile mai mult sau mai puţin recente din diferite arii
etno-culturale15, nu există nici un obiect care prin el însuşi să legitimeze
o etnie16 şi nici chiar un set de obiecte care să caracterizeze în mod
neechivoc o formaţiune etnică17; mai mult, o grupă culturală poate uni
„formaţiuni polietnice şi cu procese etnogenetice complexe”18. Artefac-
tele sau combinaţiile de itemuri ale culturii materiale pot defini o
identitate colectivă, dar nu neaparat etnică, ci de natură socială, politică
sau culturală intraetnică (ierarhii comunitare, relaţii de putere,
discriminări ale grupelor de vârstă etc.) sau supraetnică (exogamie19,
15 W. Hensel, Problèmes d’une qualification ethnique des sources archéologiques, în Szkice
wczesnodziejowe, Warszawa, 9, 1971, p. 1-61; P. Périn, À propos de publications étrangères récentes
concernant le peuplement en Gaule à l’époque mérovingienne: la «question franque», în Francia, 8
(1980), 1981, p. 537-552; G. Halsall, The origins of the Reihengräberzivilisation: forty years on, în
Fifth-century Gaul: a crisis of identity?, edited by J. Drinkwater and H. Elton, Cambridge, 1992, p. 196-
207; I. Corman, L’origine ethnique des „Antes” fondée sur les découvertes archéologiques dans
l’espace d’entre Prouth et Dniestr, în ArhMold, 19, 1996, p. 169-189; L. Ellis, Dacians, Sarmatians,
and Goths on the Roman-Carpathian Frontier: Second-Fourth Centuries, în Shifting Frontiers in
Late Antiquity, edited by R. W. Mathisen and H. S. Sivan, London, 1996, p. 105-125; W. Pohl, op.cit., în
Strategies of distinction..., p. 27-51; F. Daim, Archaeology, ethnicity and the structures of
identification: the example of the Avars, Carantanians and Moravians in the eighth century, în
Ibidem, p. 81-92; P.J. Heather, Disappearing and reappearing tribes, în Ibidem, p. 95-111; G. Ripoll
López, Symbolic life and signs of identity in Visigothic times, în The Visigoths from the migration
period to the seventh century. An Ethnographic perspective, edited by P. Heather, San Marino, 1999,
p. 403-431; F. Curta, The Making..., p. 190-310 = ed. rom., p. 165-270; J. Kleemann, Quelques
réflexions sur l’interprétation ethnique des sépultures habillées considérées comme vandales, în
AntTard, 10 (2002), 2003, p. 123-129; P. von Rummel, Habitatus Vandalorum? zur Frage nach einer
gruppen-spezifischen Kleidung der Vandalen in Nordafrica, în AntTard, 10 (2002), 2003, p. 131-141.
16 De exemplu, francisca („secure francă”) nu este o armă specifică francilor, fiind atribuită acestora de
către Isidorus din motive etimologice (Etym., XVIII, 7, 2) (W. Pohl, op.cit., în Strategies of distinction...,
p. 32-37).
17 W. Pohl, op.cit., în Debating of Middle Ages..., p. 21.
18 K. Strobel, op.cit., p. 72. Un bun exemplu în acest sens în consitutie mozaicul etnic din „imperiul”
hunic. Vezi şi infra.

19 De exemplu, cunoscutele fibule digitate, considerate de mulţi arheologi ca mărci indubitabile ale etniei
slave şi „«fosile directoare» ale migraţiei slavilor”, au fost interpretate de Florin Curta ca „simboluri ale
statutului social sau al femeii măritate” şi „chiar simboluri ale puterii” în societatea „barbară” a secolelor
V-VII – F. Curta, The Making..., p. 247-275, 309-310, citatele fiind de la p. 275, respectiv 274 = ed. rom.,
p. 217-239, 269, citatele fiind de la p. 239, respectiv 238. Aceeaşi situaţie în „Longobardia” şi „Gepidia”,
unde cele mai multe elemente ale identităţii „etnice”, de fapt indicatori ai puterii şi conectivităţii, au fost
vehiculate de femei – cf. idem, The Making..., p. 203-204 = ed. rom., p. 175. Pentru rolul femeii în
societatea germanică, cf. M. Enright, The lady with the mead cup, Dublin and Portland, 1996.
colective armate eterogene20, mode etc.)21, pot reflecta un specific
economic într-un context istoric determinat22 sau pot fi rezultatul feno-
menelor de aculturaţie23, de hegemonie politică şi culturală ori de
„ajustare progresivă” internă, ştiut fiind că „fiecare sistem cultural autonom se
află într-un continuu proces de schimbare”24. Prin urmare, cultura materială
nu este un identificator etnic lipsit de echivoc25, dar nici nu poate fi exclusă
categoric din ansamblul instrumentelor epistemologice menite să facă posibilă
înţelegerea proceselor etnogenetice26.
Un criteriu definitoriu al identităţii etnice a fost considerat, de la
Herder încoace, limba. Ea a fost adesea asociată cu aspectul cultural-
arheologic, susţinându-se că o grupă culturală unitară reflectă o unitate
etno-lingvistică27. Este adevărat că limba reprezintă, indiscutabil, un
patrimoniu cu implicaţii profunde pentru istoria, denumirea – internă sau
externă – a unei etnii şi profilul spiritual al acesteia, dar valoarea sa de
indicator etnic nu este absolută. Astfel, încă în perioada interbelică,
Eduard Sapir a susţinut că „graniţele rasiale” şi culturale nu se conjugă în
mod obligatoriu cu cele lingvistice, acestea din urmă putând fi mai
20 Cum este cazul, de exemplu, al culturii „avare” din zona pannonică, care reflectă, printre altele,
eterogenitatea armatei khaganatului – idem, The Making..., p. 204-208 = ed. rom., p. 178-181; pentru
germanici, vezi J. H. W. G. Liebeschuetz, Alaric’s Goths: nation or army?, în Fifth-century Gaul..., p.
75-83.
21 Pentru toate aceste probleme, vezi şi G. Halsall, Settlement and social organisation. The
Merovingian region of Metz, Cambridge, 1995; idem, Social identites and social relationships in early
Merovingian Gaul, în Franks and Alamanni in the Merovingian period. An ethnographic
perspective, edited by I. N. Wood, Woodbridge, 1999, p. 141-175; W. Pohl, op.cit., în Annales HSS, 1,
2005, p. 205.
22 De exemplu, cunoscutele tăviţe de lut („tipsii”) apărute în complexe din secolele VI-VII, atribuite de
numeroşi arheologi slavilor (de aceea mai sunt numite şi „tăviţe slave”), reflectă, pe de o parte, cultivarea
grâului sau a meiului, în strânsă legătură cu aprovizionarea, prin comerţ, a garnizoanelor romane de pe
linia Dunării, dependente de annona trimisă de autorităţile centrale, iar, pe de alta, prin concentrarea lor în
locuinţele din zona rezidenţială a aşezărilor, sunt indicatori ai unei anumite structurări sociale
intracomunitare – F. Curta, The Making..., p. 295-307, 309 = ed. rom., p. 255-263, 268-269.
23 G. Ripoll López, The arrival of the Visigots in Hispania: population problems and the process of
acculturation, în Strategies of distinction..., p. 153-188.

24 L. Ellis, op.cit., p. 117.
25 Vezi şi W. Pohl, op.cit., în Annales HSS, 1, 2005, p. 204, 205.
26 Vezi reticenţele de asemenea natură la Gh.A. Niculescu, Interpretarea fenomenelor etnice de către
istorici şi arheologi. Pericolele argumentaţiei mixte, în Timpul istoriei. In honorem emeritae Ligiae
Bârzu, I, Memorie şi patrimoniu, volum îngrijit de M. Ciho, V. Nistor şi D. Zaharia, Bucureşti, 1997, p.
63-69.
27 Vezi H. Birnbaum, Vom ethnolinguistischer Einheit zur Vielfalt: die Slaven im Zuge der
Landnahme der Balkanhalbinsel, în SF, 51, 1992, p. 1-19; F. Curta, The Making..., p. 12 = ed. rom., p.
10.
recente28. Pe de altă parte, pe urmele lui Saussure29, se poate spune că pe
un teritoriu ocupat de un facies cultural relativ unitar pot coexista, în plan
orizontal, entităţi lingvistice diverse, iar în plan vertical, nivele de
comunicare (politic, cultural, familial) în idiomuri diferite, mijlocirea
înţelegerii „universale” fiind facilitată de vehicularea unei lingua franca.
Faptul a fost demonstrat nu doar pentru spaţiile politico-culturale literate
– Imperiul roman este un bun exemplu în acest sens30 –, dar şi pentru
societăţile rămase în stadiul preliterar din perioada Antichităţii târzii31. În
sfârşit, cercetarea recentă a demonstrat că în intervalul de trecere de la
Antichitate la Evul Mediu cel puţin la populaţiile „barbare” n-a existat
conştiinţa unei limbi comune, reconstrucţia acesteia fiind creaţia filolo-
giei secolului al XIX-lea32. Isidorus de Hispalis (Sevilla) scria despre
gentes germanice că vorbeau „linguis dissonae”33. De asemenea, nici un
autor tardiv n-a considerat că este important să facă referire la abandonul
limbilor vernaculare în profitul celei latine34.
În strânsă legătură cu limba este numele – văzut, şi el, ca un reper
preţios al etnicităţii; numele unui popor – scria Petre P. Panaitescu – este
o dovadă a felului în care acesta s-a format35. Prin urmare, este ne-
îndoielnic faptul că modul în care se desemnează membrii unui grup
poate exprima o memorie colectivă, conştiinţa unei tradiţii comune
privind originile iar recunoaşterea acelui nume etnic specific de către altă
28 E. Sapir, Language. Introduction to the study of speech, New York, 1921, p. 164, 169, 170 apud I.
Lobiuc, Contactele dintre limbi (O ramură „nouă” şi distinctă a ştiinţei limbajului), I, Istoricul
teoriilor şi metodologiilor, Iaşi, 1998, p. 87.
29 Acesta vorbea despre „coexistenţa mai multor limbi pe acelaşi teritoriu” – apud Ibidem, p. 99.
30 Imperiul roman a fost un spaţiu multilingvistic, latina constituind instrumentul de raliere politică,
propensiune socială şi unificare culturală cel puţin pentru unele segmente ale etniilor încorporate – cf. E.
Campanile, Le lingue dell’impero, în Storia di Roma, IV, Caratteri e morfologie, a cura di E. Gabba e
A. Schiavone, Torino, 1989, p. 679-690.
31 Acesta este cazul tuturor imperiilor stepelor, compuse dintr-o varietate de gentes – vezi bibliografia
infra. De exemplu, despre conglomeratul hunic Priscus Panites scria „sciţii sunt amestecaţi şi, pe lângă
limba lor barbară, caută să vorbească sau limba hunilor, sau a goţilor, sa a ausonilor, atunci când unii dintre
dânşii au de-a face cu romanii. Şi nu lesne vorbeşte cineva dintre ei greceşte, decât doar cei care au fost
luaţi prizonieri din Thracia sau de pe ţărmul Illyriei” – Priscus Panites, Legat., frg. 3 (FHDR, II, p. 265; de
asemenea, p. 277, 279) – I. Bóna, Das Hunnenreich, Budapest-Stuttgart, 1991; W. Pohl, Hunnen, în
Reallexikon der Germanischen Altertumskunde, 15, 2000, p. 248-256. De asemenea, în secolele VI-
VII, în khaganatul avar şi la nord de Dunăre, se vorbeau mai multe limbi, apreciindu-se că „slava comună”
a putut fi folosită drept lingua franca – F. Curta, The Making..., p. 344-346 = ed. rom., p. 298-300.
32 P. J. Geary, The myth of nations..., p. 25-33; W. Pohl, op.cit., în Annales HSS, 1, 2005, p. 202-203.
33 Isid., Etym., IX, 2, 97; W. Pohl, op.cit., p. 202.
34 Ibidem, p. 203.
35 P.P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii româneşti, Bucureşti, 1969, p. 139.
formaţiune etnică dă „legitimitate” externă solidarităţii colective36. Din
nefericire, nu e uşor de identificat din varietatea de etnonime din sursele
greco-latine tardo-antice şi medievale timpurii pe cel care pot fi pus în
mod cert cu o etnie anume: numele „etnice” pot ascunde gentes foarte e-
terogene din punct de vedere al proceselor etnogenetice, fiind
instrumente erudite (adesea cu iz arhaizant [Scythae, Celtae, Germani
etc.] sau inventate37) de ordonare a unui spaţiu demografic heteroclit38
sau rodul unei hegemonii politice39 ori sociale40, pot fi etimologii
populare41 sau creaţii bazate pe manipularea şi interpretarea unor sim-
boluri reale sau fabricate, pot desemna afilieri circumstanţiale42 etc.
Puţine populaţii din Antichitatea târzie au avut conştiinţa unei denomina-
ţii care să amintească de originea comună. De exemplu, goţii, vandalii,
gepizii din veacurile IV-VI nu şi-au spus niciodată „germani” – un popor
care să se autodenumească astfel neexistând43; în secolul al VI-lea, forma
Germanoi a fost utilizată de autorii bizantini în mod exclusiv pentru
franci, deveniţi cei mai puternici dintre germani44. O situaţie apropiată s-
36 K. Strobel, op.cit., p. 71-72.
37 Tipic este numele de „avari”; un specialist în istoria acestui „popor”, Walter Pohl, scria: „we do not
know what they called themselves” (W. Pohl, idem, The Role of the Steppe Peoples in Eastern and
Central Europe in the First Millenium A.D., în Origins of Central Europe, p. 68). Pentru numele date
avarilor în diferite surse vezi (idem, Die Awaren. Ein Steppenvolk in Mitteleuropa, 567-822 n.Ch.,
München, 1988, p. 215-216).
38 P. Ricoeur, L’écriture de l’histoire et la représentation du passé, în Annales HSS, 4, 2000, p. 731-
747.
39 De exemplu, Ammianus Marcellinus, vorbind despre alani, scria: „Încetul cu încetul, ca perşii, ei şi-au
impus numele şi asupra populaţiilor din jur pe care le-au biruit” (Amm., XXXI, 2, 13).
40 Precum în cazul Franci-lor – „etnonim” cu o dinamică semantică plurală, adeseori Francus desemnând
personajul de rang social superior (potens vir) – S. Stein, Der Romanus in den frankischen
Rechtsquellen, în MIÖG, 43, 1929, p. 1-19; I.N. Wood, Defining the Franks: Frankish origins in early
medieval historiography, în Concepts of national identity in Middle Ages, p. 47-57; W. Pohl, Zur
Bedeutung ethnischer Unterscheidungen in der Karolingerzeit, în Studien zur Sachsenforschung, 12,
Oldenburg, 1999, p. 193-208; idem, Le origini etniche dell’Europa..., p. 59-76; idem, op.cit., în Annales
HSS, 1, 2005, p. 206-207.
41 De exemplu, lombarzii din secolul al XII-lea pretindeau că numele Lombardi s-a impus după ce
Longobardi şi-au tăiat părul şi barba – J. Busch, Die Lombarden und die Longobarden, în FMS, 29,
1995, p. 289-311; W. Pohl, op.cit., în Annales HSS, 1, 2005, p. 205.
42 De exemplu, conform izvoarelor, în diferitele etape ale carierei lor politice şi militare, Edica şi fiul său
Odoacru au fost consideraţi huni, Sciri, Turcilingi (turingi), rugi, heruli, goţi, cel din urmă ajungând şi
ofiţer roman şi, eventual, rege al Italiei – W. Pohl, op.cit., în Debating the Middle Ages..., p. 17.
43 Idem, Die Germanen, p. 1.
44 Idem, The barbarian successor states, în The Transformation of the Roman World, AD 400-900,
edited by L. Webster and M. Brown, London, 1997, p. 41; idem, Der Germanenbegriff vom 3. bis 8.
Jahrhundert – Identifikationen und Abgrenzungen, în Zur Geschichte der Gleichung, germanisch-
deutsch, Hrsg. H. Beck et al., Berlin-New York, 2004, p. 163-183; idem, op.cit., în Annales HSS, 1, 2005,
a demonstrat de curând în cazul slavilor45.
Un indicator important al etnicităţii îl constituie tradiţia, fondul de
povestiri, instituţii, credinţe, simboluri care definesc memoria comună a
unei colectivităţi şi care rezistă mai uşor eroziunii temporale. Sociologul
britanic Antony Smith a definit acest set de elemente tradiţionale relativ
stabile, foarte apropiat de ideea de unitate culturală, mythomoteur46. La
rândul lui, istoricul german Reinhard Wenskus a folosit conceptul de
Traditionskerne („sâmburele tradiţiei”) pentru a demonstra că în Evul
Mediu timpuriu coagularea triburilor germanice (Stämme) nu se baza pe
ideea unei origini biologice comune, ci pe un ansamblu de valori
tradiţionale conservate de nuclee politice şi culturale dominante care crea
convingerea într-o descendenţă comună47. Prin urmare, pe baza acestui
criteriu, etnicitatea ar fi o formă de solidarizare politică şi subiectivă, un
„construct social” fundamentat cultural.
Aşadar, nu există un criteriu care să permită definirea fără echivoc
a etnicităţii; dimpotrivă, cele amintite, cărora li se pot adăuga şi altele,
oferă o perspectivă multiformă de înţelegere a identităţilor colective.
Acest fapt explică, pe de altă parte, diversitatea opţiunilor epistemologice
propuse pentru explicarea proceselor etnogenetice din perioada de final a
Antichităţii şi de început al Evului mediu. Iată câteva dintre ele.
Modelul „transformării lingvistice” (engl. Linguistic Turn) sau
genealogic, dezvoltat mai ales în lingvistica şi istoriografia anglo-saxone.
Acesta porneşte de la ideea că gentes germanice desprinse dintr-o comu-
nitate originară unitară (germ. Germanentum) s-au suprapus peste lumea
romană, contribuind, în funcţie de profunzimea şi forţa romanismului din
una sau alta dintre regiunile Imperiului, la germanizarea lor ori,
dimpotrivă, sfârşind prin a fi absorbite de romanitate. Această paradigmă
ştiinţifică are la bază viziunea istoriografică tradiţională, duală şi antago-
nistă, conform căreia între lumea romană şi cea barbară a existat o
opoziţie ireductibilă, finalizată o dată cu marile mişcări de populaţii
(germ. Völkerwanderung), formarea regatelor romano-barbare moşteni-
p. 202.
45 F. Curta, The Making..., p. 344, 346-350 = ed. rom., p. 298, 301-304.
46 A. Smith, The Ethnic Origins of the Nations, Oxford-Cambridge (Mass.), 1986; cf. F. Curta, The
Making..., p. 19 = ed. rom., p. 16, care critică teoria lui Smith.

47 R. Wenskus, Stammensbildung und Verfassung. Das Werden der frühmittelalterlichen Gentes,
Köln, 1961; F. Curta, The Making..., p. 18-19 = ed. rom., p. 16-17. Walter Pohl critică această paradigmă
metodologică – cf. Le origini etniche dell’Europa..., p. 7-9, 74-75; op.cit., în Annales HSS, 1, 2005, p.
206.
toare şi simbioza lingvistică şi culturală dintre romani şi diferitele
externae gentes stabilite pe solul imperial. Prin urmare, etnogeneza este
privită în termeni biologici, după modelul arborelui genealogic şi al
înrudirii48: pe un fond etno-lingvistic romanic, văzut ca element de
continuitate, se suprapun formaţiuni barbare considerate omogene sub
raport etnic, rezultatul fiind „naşterea” diverselor popoare latinofone şi
germanofone. Acest model de inspiraţie naturalistă are rădăcini vechi,
antice, cunoscând o largă difuziune o dată cu pătrunderea în secolul al
XIX-lea în câmpul cercetării istoriografice şi lingvistice a influenţelor
venite mai ales dinspre evoluţionismul biologic, filosofia romantică
despre „spiritul naţional” (Volksgeist) şi ideologiile rasiste; astăzi, în
anumite medii ştiinţifice, el a căpătat noi dimensiuni o dată recursul la
metode de investigare sofisticate, cum ar fi analizele ADN49.
Începând din deceniul şase al secolului trecut, teoria respectivă,
având la bază „ficţiunea istoriografică” de tradiţie elenistico-romană a i-
dentităţii germanice originare (Germanentum)50, a fost criticată chiar de
învăţaţii germani51, propunându-se alte paradigme epistemologice asupra
genezei etnice a Europei.
Modelul etnogenetic respectiv este uzitat şi în istoriografia română,
pentru care poporul român s-a „născut” din romanitatea orientală, în
urma romanizării fondului etno-demografic, social, lingvistic şi cultural
tracic şi a asimilării migratorilor, în special al slavilor.
Modelul polietnic şi multicultural, iniţiat de Reinhard Wenskus52
şi dezvoltat apoi de şcoala vieneză de arheologie şi istorie, se sprijină pe
analiza şi interpretarea atentă şi nuanţaţă a diferitelor categorii de surse şi
pe principii metodologice novatoare, care permit înţelegerea dintr-o per-
spectivă mai apropiată de realitatea istorică a genezei popoarelor postan-
tice. Aceste principii sunt: etnogeneza nu mai este privită ca un proces de
48
A. Borst, Der Turmbau von Babel. Geschichte der Meinungen über Ursprung und Vielfalt der
Sprachen und Völker, I-IV, Stuttgart, 1957-1963 (non uidi); W. Pohl, op.cit., în Debating the Middle
Ages..., p. 15-16; idem, op.cit., în Annales HSS, 1, 2005, p. 190.
49 Ibidem, p. 18-19.
50 A.A. Lund, Zum Germanenbild der Römer. Eine Einführung in die antike Ethnographie,
Heidelberg, 1990; Altertumswissenschaft in den 20er Jahren. Neue Fragen und Impulse, Hrsg. von
H. Flashar, Stuttgart, 1995; B. Günnewig, Das Bild der Germanen und Britannier. Untersuchungen
zur Sichtweise von fremdem Völkern in antiker Literatur und moderner wissenschaftlichen
Forschung, Frankfurt am Main, 1998, în special p. 177-254; W. Pohl, Le origini etniche dell’Europa...,
p. 101-123.
51 Ibidem, p. 16-21, 61-62, 97, 113-114, 121.
52 R. Wenskus, op.cit.
natura biologică, ci ca unul aflat în continuă transformare, desfăşurat
aşadar pe durata lungă, sub influenţa unor factori multipli – politici,
sociali, economici, culturali etc.; gentes implicate în construcţiile etnice
sunt concepute ca organisme complexe, ca structuri deschise, permeabile,
neomegene din punct de vedere al originii, limbii şi culturii53; ca o conse-
cinţă, sunt evidenţiate diversitatea şi dinamica criteriilor de afiliere
etnică, ce pot fi de natură politică (raporturi complexe cu Imperiul54,
alianţe intertribale, hegemonii de clanuri războinice, prestigiul unor
nuclee politice şi culturale păstrătoare ale „sâmburelui tradiţiei” (Tradi-
tionskerne) în jurul cărora gravitează numeroase grupuri eterogene,
succese militare etc.), ideologică (genealogii „sacre” ale unor familii re-
gale55, stil de viaţă „imperial” şi marţial56), sociologică (căsătorii,
comunitate de strămoşi), religioasă (locuri de cult „federale”) etc. şi care
pot genera în surse o adevărată „ambiguitate etnică”57; dincolo de
fluctuaţiile datorate evoluţiei istorice, există anumite constante care con-
feră unui grup uman constituit intenţionat (ethnos) (trib, popor) o iden-
titate colectivă (etnie) – o ideologie sau o tradiţie a originii comune, un
nume colectiv, o cultură şi o limbă comune, cutume şi „legi”, „asocierea
cu un teritoriu specific”, insignia cu valoare identitară etc.58; unele comu-
53 De exemplu, aşa cum a arătat Walter Pohl, în regatul condus de Hermanarich se găseau – în afară de os-
trogoţi – finici, slavi, anţi, heruli, rosomoni, alani, huni, sarmaţi, pe când în Gutthiuda occidentală se
întâlneau – alături de grupul dominant al tervingilor (vizigoţi) – taifali, sarmaţi, elenofoni microasiatici,
daco-carpi, provinciali romani. Această structură polietnică a populaţiei gotice a supravieţuit integrării lor
în Imperiu (W. Pohl, op.cit., în Debating the Middle Ages…, p. 16; idem, op.cit., în The
Transformation of the Roman World..., p. 46; vezi şi H. Wolfram, op.cit., p. 19-20. La fel, longobarzii
care au trecut în Italia încorporau în rândurile lor gepizi, suebi, alamani, bulgari, saxoni, goţi, romani şi alţii
(W. Pohl, op.cit., în Debating the Middle Ages…, p. 16; idem, op.cit., în The Transformation of the
Roman World..., p. 46), sub dominaţia francilor se găseau burgunzi, alani, alamanni, gallo-romani etc.
(Ibidem) iar în Britannia s-au amestecat romani, celto-romani, britoni, picţi, Scotti plus o mixtură de
germani continentali (Ibidem).
54 Înafara lucrărilor citate infra, vezi aici, ca exemplu, G. Lacam, „Ricimer”. Un Barbare au service de
Rome, Lille-Paris, 1986; Kingdoms of the Empire. The Integration of Barbarians in Late Antiquity,
edited by W. Pohl, Leiden-New York-Köln, 1997; E. Chrysos, The Empire and the peoples of Europe
in the Early Middle Ages, în The idea of European community..., p. 42-52.
55 Cassiodorus, Iordanes, Olympiodoros, Isidorus de Hispalis ş.a. au surprins în operele lor ecouri ale
genealogiilor mitologice care grupau clanurile vizigote în jurul casei regale a Balthilor şi cele ostrogote în
jurul Amalilor – H. Wolfram, op.cit., p. 42-48; A.S. Christensen, Cassiodorus, Jordanes and the
History of the Goths. Studien in a Migration Myth, Copenhagen Museum Tusculanum Press, 2002.
56 Vezi aici La noblesse romaine et les chefs barbares du IIIe au VIIe siècle, textes réunis par F. Vallet
et M. Kazanski, Condé-sur-Noireau, 1995.

57 W. Pohl, op.cit., în Debating the Middle Ages..., p. 17.
58 Pentru acest aspect vezi în mod special Strategies of distinction...; W. Pohl, Social language, identities
and the control of discourse, în East and West: Modes of communication. Proceedings of the first
nităţi etnice fără rol istoric major pot coexista paşnic, într-un „pluralism
cultural”59, cu alte neamuri şi pot supravieţui timp îndelungat în grupuri
restrânse sub dominaţia politică a altor formaţiuni etnice, fără aşi pierde
„sensul solidarităţii, coeziunii şi identităţii”, dacă îşi conservă „semnele”
identităţii şi ale distincţiei de acestea – tradiţii comunitare specifice (nu-
clee elitare închise, mariaje endogene, forme ceremoniale particulare – de
exemplu, riturile şi ritualurile funerare), obiecte cu valoare de simbol,
tipuri de aşezări şi morminte, categorii ceramice, artefacte şi „stiluri”
specifice etc.60.
Pe temeiul principiilor amintite, promotorii acestei paradigme ştiin-
ţifice consideră că geneza popoarelor vest-europene reprezintă finalitatea
unui proces cu dublă articulaţie:
1) etnogeneza însăşi a neamurilor „germanice”, desfăşurată pe un
arc de timp întins între secolele I î.H. – VI d.H. Ea a început în faza
„supremaţiei romane” (sec. I-II), când triburile libere translimitanee au
început să cunoască, în ritmuri, proporţii şi forme diferite, valenţele ro-
manismului şi s-a declanşat procesul însuşi de mixtură politică şi etnică a
unor gentes diverse, a continuat în timpul fazei implantarilor de coloni
(receptio) (sec. II-IV) şi s-a desăvârşit după stabilirea pe solul imperial a
unor triburi întregi şi formarea regatelor barbaro-latine (sec. IV-V/VI)61.
2) emergenţa popoarelor medievale ale Europei occidentale (sec.
V/VI-VIII/IX), proces finalizat în urma integrării sub diverse forme
politice, juridice şi economice a barbarilor în Románia (deditio, ius inter
gentes, foedera, hospites, gentiles, laeti, bucellarii etc.)62, a transformării
plenary conference at Merida, edited by E. Chrysos and I. Wood, Leiden-Boston-Köln, 1999, p. 127-
141; F. Curta, The making..., p. 23 = ed. rom., p. 20, de unde provine expresia dintre ghilimele.
59 L. Ellis, op.cit., în special p. 116-117.
60 Vezi supra; aici doar P. J. Heather, op.cit., în Strategies of distinction…, p. 95-111, de unde provin
cuvintele dintre ghilimele: autorul analizează două cazuri tipice – cel al herulilor şi al rugilor.
61 Das Reich und die Barbaren, Hrsg. von E. K. Chrysos und A. Schwarcz, Wien-Köln, 1989; W. Pohl,
op.cit., în The Transformation of the Roman world..., p. 33-47; idem, Die Germanen, München, 2000;
Kingdoms of the Empire...; P. Heather, The emergence of the Visigothic kingdom, în Fifth-century
Gaul..., p. 84-94; Das Reich und die Germanen. Zwischen Antiken und Mittelalter4, Berlin, 1999.
62 J.H.W.G. Liebeschuetz, Generals, Federates and Buccelarii in Roman Armies around AD 400, în
The Defence of the Roman and Byzantine East, edited by P. Freeman and D. Kennedy, Oxford, 1986,
p. 483-474; idem, Citizen status and law in the Roman Empire and the Visigothic kingdom, în
Strategies of distinction…, p. 131-152; idem, Barbarians and Bischops. Army, Church, and State in
the Age of Arcadius and Chrysostom, Oxford, 2001, p. 7-85, 110-125, 189-194; Das Reich und die
Barbaren; F.M. Ausbüttel, Die Verträge zwischen den Vandalen und Römer, în RomBarb, 11, 1991,
p. 1-20; O. Schmitt, Die Bucellarii. Eine Studie zum militärischen Gefolgschaftswesen in der
Spätantike, în Tyche, 9, 1994, p. 147-174; T.S. Burns, Barbarians within the Gates of Rome: A Study
treptate a acestora din gentes polietnice în populus, a asimilării de către ei
a elementelor de civilizaţie romană (sistem administrativ, monedă,
legislaţie, tria nomina, limbă latină, creştinism catolic etc.) şi a dispariţiei
semnelor propriei identităţi (instituţii, simboluri, ceremonii, cutume
funerare, creştinism arian, idiom vernacular etc.), a ştergerii frontierelor
de natură legislativă, socială, militară, culturală şi religioasă dintre ro-
mani şi „germani” şi a formării conştiinţei apartenenţei acestora ca ethni-
ca egale la un regnum comun63.
În ciuda carenţelor evidenţiate în literatura de specialitate
(neglijarea creştinismului, mai ales a celui neoficial, ca aspect de
identitate a comunităţilor locale; marginalizarea izvoarelor de limbă grea-
că în argumentaţie)64, această paradigmă epistemologică oferă,
indiscutabil, importante sugestii conceptuale, metodologice şi
interpretative.
of Roman Military Policy and the Barbarians, ca. 375-425 A.D., Bloomington-Indianapolis, 1994; J.
Szidat, Laetensiedlungen in Gallien im 4. und 5. Jahrhundert, în La politique édilitaire dans les pro-
vinces de l’Empire romain IIème – IVème siècles après J.-C. Actes du IIe colloque roumano-suisse
Berne, 12-19 septembre 1993, édités par R. Frei-Stolba et H.E. Herzig, Berne-Berlin-Frankfurt a.M.-New
York-Paris-Wien, 1995, p. 283-293.
63 Pentru toate acestea cf., mai recent, R. Günther, A.R. Korsunskij, Germanen erobern Rom. Der
Untergang der Weströmischen Reiches und die Entstehung germanischer Königreiche biz zur
Mitte des 6. Jahrhunderts, Berlin, 1988; H. Wolfram, op.cit.; idem, Das Reich und die Germanen...;
P.S. Barnwell, Emperor, Prefects, and Kings. The Roman West, 395-565, Chapel Hill and London,
1992; C.E.V. Nixon, Relations between Visigoths and Romans in fifth-century Gaul, în Fifth-century
Gaul..., p. 64-74; C.E. King, Roman, local, and barbarian coinages in fifth-century Gaul, în Ibidem,
p. 184-195; J.F. Drinkwater, „The Germanic Threat on the Rhine Frontier”: A Romano-Gallic
Artefact?, în Shifting Frontiers…, p. 20-30; H.S. Sivan, Why Not Marry a Barbarian? Marital
Frontiers in Late Antiquity (The Example of CTh 3.14.1), în Ibidem, p. 136-145; idem, The appro-
priation of Roman law in barbarian hand: „Roman-barbarian” marriage in Visigothic Gaul and
Spain, în Strategies of distinction…, p. 189-203; A.J. Boudewijn Sirks, Shifting Frontiers in the Law:
Romans, Provincials, and Barbarians, în Shifting Frontiers…, p. 146-157; D. H. Miller, Frontier
Societies and the Transition Between Late Antiquity and the Early Middle Ages, în Ibidem, p. 158-
171; P. Amory, People and Identity in Ostrogothic Italy, 489-554, Cambridge, 1997; K. Schäferdick,
L’arianisme germanique et ses conséquences, în Clovis. Histoire et mémoire, I, Le baptême de
Clovis, l’événement, sous la direction de M. Rouche, Presses de l’Université de Paris-Sorbonne, 1997, p.
185-197; D. Claude, Remarks about relations between Visigoths and Hispano-Romans in the
seventh century, în Strategies of distinction…, p. 116-130; D. Harrison, Political rhetoric and political
ideology in Lombardian Italy, în Ibidem, p. 241-245; Ch. Schäfer, Probleme einer multikulturellen
Gesellschaft. Zur Integrationspolitik im Ostgotenreich, în Klio, 83, 2000, 1, p. 182-197; P.J. Geary, op.
cit., p. 107-129; J. Moorhead, The Roman Empire divided, 400-700, London, 2001; J. Arce, Los
Vandalos in Hispania (409-429 a.D.), în AntTard, 10 (2002), 2003, p. 75-85.
64 Vezi U. Roberto, Sulle origini etniche dell’Europa: l’etnogensi e il mondo romano, în MediterrAnt,
3, 2000, 2, p. 382-383, 386-392. Cel puţin primul dintre aspectele menţionate pare să-i fi sensibilizat pe
adepţii acestui model etnogenetic, de vreme ce, recent, Walter Pohl include creştinismul şi organizarea
ecleziastică printre factorii „construcţiei identităţilor” – W. Pohl, op.cit., în Annales HHS, 1, 2005, p. 192.
Modelul etnogenetic al popoarelor stepei, întâlnit în cazul hunilor,
alanilor, avarilor, bulgarilor şi maghiarilor, aşadar al neamurilor care n-
au cunoscut influenţa romanismului înainte de migraţie şi n-au creat state
succesoare ale Imperiului. Aspectul cel mai important pe care l-a reliefat
cercetarea ultimelor decenii este acela că, sub impactul factorilor
ecologici, economici, politici şi etnici, societăţile nomade euroasiatice au
fost organisme extrem de complexe, creatoare de „forme sofisticate de
organizare şi comunicare”; prin urmare, ele pot fi studiate ca un caz
particular de „creare a etnicităţii”65. Criteriile de coagulare etnică au fost
foarte diverse: afirmarea unor conducători harismatici, precum Attila66;
„monopolul absolut” (W. Pohl) deţinut în plan militar şi politic de un
grup de războinici asupra confederaţiei polietnice, multiculturale şi
plurilingvistice; condiţionările impuse de o economie complemetară (no-
madism / seminomadism – exploatare a comunităţilor rurale sedentare); o
tradiţie mitică legată, în cazul avarilor şi al bulgarilor, de exemplu, de
khaganat, care a asigurat supremaţia denominativă a formaţiunii politice
dominante67.
Modelul etnogentic al popoarelor descentralizate, aplicat slavilor,
care în secolele IV-VI trăiau într-o societate arhaică, slab structurată poli-
tic, în comunităţi restrânse şi diseminate, fără elite puternice, cu instituţii
simple şi drept cutumiar şi care nu cunoscuseră influenţa benefică a civi-
lizaţiei romane. Pârghiile de asociere etnică au fost în special patrimo-
niul spiritual comun şi limba, la care s-au adăugat presiunea factorilor
politici externi (stăpânirile succesive – germanică, hunică, protobulgară,
avară, carolingiană; contactul cu Bizanţul; presiunea nomazilor asiatici
65 Idem, The Role of the Steppe Peoples in Eastern and Central Europe in the First Millenium A.D.,
în Origins of Central Europe, p. 65-68, citatele fiind de la p. 66.
66 Attila – the Man and his Image, edited by F. Bäuml and M. Birnbaum, Budapest, 1993.
67 W. Pohl, Das awarische Khaganat und die anderen Gentes im Karpatenbecken (6.-8. Jh.), în Die
Völker Südosteuropas im 6. bis 8. Jahrhundert, Hrsg. von B. Hänsel, Berlin, 1987, p. 41-52; idem, Die
Awaren...; idem, Verlausformen der Ethnogenese – Awaren und Bulgaren, în Typen der
Ethnogenese…, I, p. 113-124; idem, op.cit., în Origins of Central Europe, p. 65-78; idem, op.cit., în
Debating the Middle Ages…, p. 17-20; idem, Le origini etnice dell’Europa…, p. 183-198, 263-286;
idem, The Regia and the Hring – barbarian places of power, în Topography of Power in the Early
Middle Ages, edited by M. De Jong and F. Theuws with C. van Rhijn, Leiden-Boston-Köln, 2001, p. 442-
466; idem, op.cit., în Reallexikon..., p. 246-256; F.D. Donner, The Role of Nomads in the Near East in
Late Antiquity (400-800 C.E.), în Tradition and Innovation in Late Antiquity, edited by F.M. Clover
and R.S. Humphreys, The University of Wisconsin Press, 1989, p. 73-85; A. Róna-Tas, Ethnogenese und
Staatsgründung. Die türkische Komponente in der Ethnogenese des Ungarntums, în Studien zur
Ethnogenese, 2, p. 107-142; F. Daim, op. cit., p. 81-89; P. J. Geary, op.cit., p. 109.
târzii)68. Modelul nu este împărtăşit de Florin Curta, care consideră că
identitatea slavă este un fenomen tardiv (sec. XII)69.
Care dintre paradigmele amintite poate fi aplicată etnogenezei
românilor? Walter Pohl a sugerat deja că, în cazul grupurilor
neoromanice nord-dunărene (românii) şi din regiunile germanizate ale
Europei centrale, rămase în afara cadrului politic roman şi supuse
dominaţiilor alogene periodice, modelul etnogenetic al formaţiunilor
descentralizate este cel mai potrivit; autodenumirea etnică Romanus şi
latinitatea limbii s-au conservat datorită vieţuirii în comunităţi rurale
risipite, lipsite de o instituţie centrală şi de o elită războinică care să le
coaguleze, relativ închise prin tradiţia originii comune, prin limbă, prin
cutume şi prin credinţă creştină, dar cu „potenţial integrativ” al grupurilor
străine aşezate în proximitatea sau în interiorul lor70. Această observaţie
constituie un important punct de plecare. O nouă sinteză asupra
etnogenezei românilor, studiată din perspectiva noilor achiziţii episte-
mologice şi documentare (în special arheologice), va trebui să privească
procesul în toate nuanţele sale, remediind substanţial schema tradiţională.
Este neîndoielnic, credem, că, de la o etapă la alta a istoriei trecerii de la
Antichitate la Evul Mediu, circumstanţe diverse (demografice, politice,
economice, spirituale ş.a.) au modificat criteriile de afiliere etnică în
spaţiul dunărean. Importantă este reliefarea lor prin integrarea tuturor ca-
tegoriilor de surse într-un discurs liberat de clişee, care, deşi nu va
schimba esenţial finalitatea procesului istoric (geneza unui popor
neoromanic), îi va oferi o interpretare mult mai credibilă.
Modelles ethnogenetique dans l’historiographie recente de

l’antiquites tardive
Résumé
Comme reflexe des changements historiques contemporaines (la

dissolution de l’Union Sovietique, l’extension de l’Union Européenee,
68 W. Pohl, op.cit., în Debating the Middle Ages…, p. 20; idem, Die Awaren und Ihre Beziehungen zu
den Slawen, în Slowenija in sosednje dežele med antiko in karolinško dobo. Začetki slovenske etno-
geneze. Slowenien und die Nachbarländer zwischen Antike und karolingischer Epoche. Anfänge
der slowenischen Ethnogenese, I, Herausgegeben R. Bratož, p. 341-354 (extras); F. Daim, op. cit., p. 89-
92; P. J. Geary, op.cit.
69 F. Curta, The Making..., în special p. 335-350 = ed. rom., p. 199-304.
70 W. Pohl, op.cit., în Transformation of the Roman World…, p. 46; idem, op.cit., în Origins of
Central Europe, p. 71-72; idem, op.cit., în Debating the Middle Ages…, p. 20-21; N. Zugravu, op.cit.
l’activation des mouvements nationalistes dans les Balkans et à l’Est de
l’Europe), le problème des origines ethiques de l’Europe, parallèlement à celui
de la genèse des nations, suscite un intêret scientifique remarquable. Dans la
première partie de notre étude, on présente les nouveaux point de vue
concernant le concepte d’ethnicité et les critères pour le definir - culture
archéologique, langue, nom, tradition. La seconde partie se réfère aux
paradigmes épistémologiques proposés par l’historiographie récente concernant
la genèse des peuples européens, respectivement le modèle de transformation
linguistique ou généalogique, le modèle polyethnique et multiculturel, le modèle
ethnogénétique des peuples de la steppe et le modèle ethnogénétique des
peuples descentralisés. L’analyse plus approfondie de tous ces modèles peut
contribuer à la reprise du problème scientifique de l’ethnogenèse des Roumains
dans une nouvelle perspective qui peut conférer un plus de credibilité.
PROBLEMA ORIENTALĂ, RUSIA ŞI PRINCIPATELE ROMÂNE
1803-1812 (III)
Laurenţiu Stroe
La 16/28 august 1806, Italinski a remis guvernului otoman o notă în care
aprecia schimbarea domnilor din Principate ca o încălcare a obligaţiilor asumate de
Poartă prin tratatele anterioare cu Rusia, privind situaţia Moldovei şi a Ţării
Româneşti1. El cerea Porţii ca noii domni „să nu intre în funcţie”, iar boierii ambelor
provincii să se adune ,,extraordinar”, pentru a desemna câte un conducător
provizoriu2. Ambasadorul britanic la Istanbul, Arbuthnot, a susţinut demersurile lui
Italinski, la 28 august 18063. Duelul diplomatic franco-rus a continuat la Istanbul.
Horace Sebastiani, printr-o notă din 4/16 septembrie 1806, a cerut imperativ Porţii să
interzică flotei de război ruse trecerea prin Strâmtori şi să nu se reînnoiască alianţa cu
Marea Britanie4. În caz contrar, avertiza diplomatul francez, Franţa va lua măsuri
corespunzătoare, pentru a-şi proteja interesele. O primă acţiune ar fi fost deplasarea
armatei franceze, concentrată în Dalmaţia, prin teritoriile otomane, pentru a se
confrunta cu trupele ruse, din zona Nistrului5. Informaţiile despre nota lui Sebastiani
şi despre posibilitatea unei confruntări militare franco-ruse au ajuns şi la Petersburg.
Guvernul rus a cerut lui Italinski, la 26 august/7 septembrie 1806, să părăsească
Istanbulul, dacă Poarta se va conforma cererilor lui Sebastiani şi nu va accepta
propunerile Rusiei privind situaţia domnilor din Principatele Române6. În momentul
când generalul Michelson ar fi primit vestea că Italinski a părăsit capitala otomană,
trupele ruse trebuiau să treacă Nistrul7. Printr-o notă remisă lui Italinski, la 10
octombrie 1806, Poarta a recunoscut că, în cazul schimbării domnilor din Principate,
fără acordul Rusiei, a încălcat prevederile hatişerifului din 1802. Pentru că domnii
maziliţi nu mai puteau fi folosiţi în ,,slujbe”, s-a propus Rusiei renunţarea la
readucerea lor la guvernarea Moldovei şi a Ţării Româneşti8. În viitor, domnii
Principatelor urmau să fie desemnaţi în înţelegere cu ambasadorul Rusiei şi într-o
formă care să mulţumească amândouă părţile9. Italinski a cerut satisfacerea integrală a
revendicărilor Curţii de la Petersburg, insistând în privinţa readucerii la conducerea
Principatelor a domnilor maziliţi. În caz contrar urma să părăsească Istanbulul10.
Poarta a cedat, comunicând la 3/15 octombrie diplomatului rus că cei doi domni
1 Loc.cit.
2 Loc.cit., p. 277-278.
3 Loc.cit., p. 706, n. 203.
4 Loc.cit., p. 324.
5 Cf., V.G. Sirotkin, op.cit., p. 57.
6 V.P.R., T. III, p. 324.
7
Loc.cit., p. 306.
8 Mustafa Ali Mehmed, op.cit., p. 211-212.
9 Ibidem.
10 V.P.R., T. III, p. 330, 343.
maziliţi urmau să revină pe scaunele domneşti din Principate11. Decizia era motivată
de eşecul tentativei diplomatice a Franţei de a determina Rusia să renunţe la
„privilegiile” sale, privind Principatele12. Horace Sebastiani a considerat că noua
atitudine a Porţii era ostilă Franţei, cerând Porţii anularea contestatei decizii13.
Consulul austriac de la Iaşi, Hammer, considera că ţara lui putea profita de tensiunea
franco-otomană şi, în caz de refacere a Poloniei, Curtea de la Viena putea primi, ca o
compensaţie, cele două Principate. El considera că astfel s-ar fi evitat consolidarea
poziţiei Rusiei în Orientul Europei14. Din ordinul ţarului, la 16/28 octombrie 1806,
trupele generalului Michelson erau pregătite să treacă Nistrul şi să ocupe Moldova, cu
consemnul de a menţine relaţii bune cu populaţia Principatului15. Ordinul a fost
întărit, la 23 octombrie/4 noiembrie 1806 şi, ca urmare, fără nici o declaraţie de
război, trupele ruse au intrat în Moldova la 11/23 noiembrie 180616.
Mazilirea domnilor nu a fost decât un pretext pentru invazia rusească,
revenirea Porţii asupra deciziei respective neavând nici un fel de efect asupra
atitudinii Curţii de la Petersburg. Consilierii lui Alexandru I nu au fost de acord cu
Italinski care considera că Poarta Otomană s-a înclinat în faţa voinţei ţarului.
Generalul Michelson susţinea că armatele ruseşti au intrat în Principate pentru a le
proteja şi, din acel moment, Rusia nu mai admitea să mai fie atacate. Forţele militare
ruse pretindeau că au menirea să apere Imperiul Otoman de pericolul francez şi, după
îndepărtarea primejdiei, Moldova şi Ţara Românească urmau să fie evacuate17.
Asemenea declaraţii urmăreau să deruteze garnizoanele otomane din
Principate şi de pe malul drept al Dunării, în special dispozitivele militare de la
Rusciuk şi Vidin18. Diplomaţii străini, aflaţi în misiune la Petersburg, au fost informaţi
că acţiunea militară din Moldova şi Ţara Românească a fost impusă de încălcările
grosolane ale acordurilor ruso-otomane, de către Poartă. Rusia a fost obligată să-şi
apere interesele, hotarele şi să ocrotească popoarele balcanice, urmărind să determine
Poarta să respecte tratatele19. Ministrul de externe al Rusiei, Budberg, a explicat
diplomatului austriac Merfeldt că ocuparea Principatelor era unicul mijloc prin care
otomanii puteau fi determinaţi să revină la sistemul politic de care s-au îndepărtat20.
Trimis în misiune specială la Viena, colonelul Pozzo-di-Borgo trebuia să comunice
guvernului Austriei că Rusia urmărea doar normalizarea raporturilor cu otomanii, pe
11 Loc.cit., p. 713, n. 247.
12 Veniamin Ciobanu, cap. 1699-1815, p. 60.
13 Ibidem.
14 Ibidem, p. 61.
15 I. Jarcuţchi, Vl. Mischevca, op.cit.,p. 54.
16 Ibidem. ,,De altfel, generalul Horace Sébastiani era convins că intrarea trupelor ruse în cele două Principate
avea un singur obiectiv, «d’insurger ces deux provinces de se réunir aux Serviens et aux Monténégrins, de faire
révolter la Morée et les Iles l’Archipel; en un mot, de faire prendre les armes à tout la population greque pour
chasser les Turcs de l’Europe»” (cf., Veniamin Ciobanu, Statutul juridic al Principatelor Române în viziunea
diplomaţiilor, p. 220).
17 Mustafa Ali Mehmed, op.cit., p. 215.
18 I. Jarcuţchi, Vl. Mischevca, op.cit., p. 55.
19 V.P.R., T. III, p. 362.
20 Loc.cit., p. 716, n. 260.
baza tratatelor existente şi să preîntâmpine intenţia lui Napoleon de a transfera armata
prin posesiunile otomane cu scopul de a ataca la Nistru21. Într-un rescript al ţarului,
către generalul Michelson, se preciza că guvernul rus urmărea să preîntâmpine şi
urmările imprevizibile care ar fi decurs din încălcarea privilegiilor garantate
Principatelor22. Budberg a precizat generalului Michelson că restabilirea domnilor
Alexandru Moruzi şi Constantin Ipsilanti ar fi putut duce la contramandarea
operaţiunilor militare, doar dacă ar fi fost urmată de garantarea, de către Poartă a
trecerii flotei ruse de război prin Strâmtori. Alte condiţii erau ruperea relaţiilor Porţii
cu Franţa, reînnoirea alianţei otomano-britanice23, asigurarea securităţii şi liniştii în
Principate, permanent expuse invaziei dezastruoase a ienicerilor rebeli, în frunte cu
Pasvantoglu24. În cursul lunii decembrie 1806, Poarta, văzând că Italinski nu a mai
primit nici o instrucţiune de la Petersburg, a solicitat ambasadorului britanic
Arbuthnot să propună generalului Michelson suspendarea operaţiunile militare,
pentru începerea tratativelor de pace25. Misiunea lui Arbuthnot nu a dat rezultate, ceea
ce a determinat Poarta să declare Rusiei război, la 15/27 decembrie 1806. Declaraţia a
fost întărită printr-un manifest al sultanului din 24 decembrie 1806/5 ianuarie 180726.
La aflarea veştii, Napoleon I l-a felicitat pe Selim al III-lea, asigurându-l că sosise
momentul refacerii grandorii de odinioară a Imperiului Otoman27. A urmat, după cum
se ştie, intrarea generalului Michelson, însoţit de Constantin Ipsilanti, în Bucureşti, la
15/27 decembrie 1806. Printr-o proclamaţie către locuitorii Principatelor28 se cerea
reprezentanţilor administraţiei locale să-şi desfăşoare normal activitatea. Constantin
Ipsilanti a comunicat ispravnicilor că se afla în Bucureşti în calitate de domn al
Principatelor29. Pretenţia lui Ipsilanti ca membrii administraţiei şi populaţia să
presteze, în lăcaşurile bisericeşti, un jurământ de credinţă faţă de el şi ţarul Rusiei30 a
nemulţumit Curtea de la Petersburg. La 1/13 februarie 1807, Budberg îl informa pe
Michelson că acţiunea a fost inutilă, Principatele fiind ocupate temporar, fără intenţii
de a le anexa31.
Consulul englez Francis Summerer raporta din Bucureşti că domnul
Constantin Ipsilanti urmărea să unească, sub conducerea lui, întreaga Moldovă,
21 Loc.cit., p. 380.
22 Cf. A. Stadniţkii, Gavriil Bănulescu-Bodoni, ekzarh Moldo-Vlahiiskii (1808-1812 gg). Mitropolit Kişinevskii
(1812-1821 gg.), Kişinev, 1894, p. 38.
23 V.P.R., T. III, p. 362.
24
I. Jarcuţchi, Vl. Mischevca, op.cit., p. 59.
25 V.P.R., T. III, p. 722-723.
27 Ibidem.
28 Ibidem, p. 61.
29 Ibidem.
30 Ibidem.
31 V.P.R., T. III, p. 497. ,,Cum, la începutul secolului al XIX-lea, primul loc în preocupările Rusiei îl deţineau nu
Imperiul Otoman, ci obiectivele orientale ale Franţei, ocuparea militară a Principatelor Române, în lunile
noiembrie-decembrie 1806, a vizat, iniţial, crearea unui alt «cap de pod», de pe care să poată contracara, cu şanse
sporite, acţiunile franceze în Orientul European, care contraveneau intereselor Rusiei” (cf., Veniamin Ciobanu,
Problema Basarabiei, p. 143).
inclusiv raialele basarabene, Ţara Românească şi Serbia32.
O nouă modificare în evoluţia problemei orientale s-a produs în luna februarie
1807. O escadră britanică a forţat Dardanelele şi a pătruns în Bosfor. Arbuthnot, de la
bordul uneia dintre nave, a dat la 9/21 februarie 1807 o notă ultimativă, prin care
cerea preluarea fortificaţiilor de la Dardanele de Anglia, expulzarea lui Horace
Sebastiani, cedarea Principatelor Rusiei, împreună cu Ismailul şi alte cetăţi33. Într-o
depeşă trimisă de Budberg generalului Michelson, la 8/20 aprilie 1807, se preciza că
ţarul considera ,,aceste cerinţe cu totul contrare normelor şi sistemei de care el
întotdeuna se conducea în toate rapoartele între Rusia şi Poarta Otomană”34, chiar
dacă ele aveau caracter ,,provizoriu”, până la „pacea generală”35. Michelson trebuia
să comunice Porţii condiţiile preliminare de pace, formulate de Rusia. Aceasta se
angaja să modereze pretenţiile britanice şi să înceapă tratativele cu Poarta la Bucureşti
sau la Iaşi, pentru a restabili pacea şi buna înţelegere36. Rusia urmărea, prioritar,
acordarea de către Poartă a dreptului de liberă trecere prin Strâmtori, pentru flota sa
militară şi menţinerea privilegiilor acordate Principatelor. Era dispusă să obţină toate
acestea, inclusiv prin extinderea utilizării forţei37.
În luna martie 1807, colonelul Pozzo-di-Borgo a fost trimis într-o altă misiune
specială, la comandamentul escadrei ruse din Marea Mediterană. El urma să
stabilească contacte cu Poarta, pentru a începe negocierile în vederea încheierii
păcii38. Pozzo-di-Borgo trebuia să avanseze părţii otomane următoarele propuneri:
confirmarea tratatelor şi acordurilor ruso-otomane existente până la trecerea Nistrului
de trupele ruseşti; retragerea trupelor franceze din Dalmaţia; reînnoirea alianţei
otomano-britanice; garantarea integrităţii teritoriale a Imperiului Otoman de Rusia şi
Anglia; retragerea trupelor otomane din cetăţile Hotin şi Bender, până la încheierea
păcii franco-ruse. La Iaşi ar fi urmat finalizarea tratatului de pace ruso-turc, prin care
Principatelor trebuia să li se reconfirme toate drepturile şi avantajele incluse în
hatişeriful din anul 1802. Constantin Ipsilanti ar fi trebuit, conform propunerilor
Rusiei, să-şi înceapă un nou mandat de 7 ani în Ţara Românească. Numirea domnului
Moldovei era lăsată la latitudinea Porţii. Domnul Ţării Româneşti urma să dispună de
o armată de 4.000 - 5.000 de oameni, pentru a stopa invazia ienicerilor insurgenţi din
dreapta Dunării. Domnului Moldovei Poarta urma să-i aloce 1/3 din suma necesară
întreţinerii unor efective militare similare. Ca o garanţie a bunelor intenţii ale Porţii
faţă de Rusia, semnalul trebuia dat la Istanbul, prin expulzarea ambasadorului francez
Sebastiani39.
Partea rusă exagera în fixarea condiţiilor păcii, fiind gata să renegocieze unele
33 Ibidem; vezi, în acest sens, şi S. Columbeanu, Contribuţii privind situaţia internaţională a Ţărilor
Române, între anii 1806-1812, în Revista de Istorie, 1976, nr. 5, p. 663 şi urm.
35 V.P.R., T. III, p. 549.
36 Loc.cit.
37 Loc.cit., p. 517-518.
39 Ibidem.
dintre acestea, pentru a atinge obiectivele prioritare urmărite, privind Strâmtorile şi
statutul juridic al Principatelor40. Pentru a forţa mâna Porţii, escadra rusă din Marea
Mediterană urma să blocheze Strâmtorile. La 26 aprilie/8 mai 1807, ţarul a anulat
acest ordin, considerând că scopul tratativelor era restabilirea păcii, pe baza tratatelor
ruso-turce existente până la declanşarea războiului41.
Influenţată de Sebastiani, Poarta a înaintat Rusiei contrapropuneri
inacceptabile, cum ar fi neamestecul Rusiei în Principate, retrocedarea Crimeii,
evacuarea trupelor ruseşti din Insulele Ioniene. Misiunea lui Pozzo-di-Borgo a devenit
inutilă, în urma semnării tratatelor ruso-franceze de la Tilsit, la 25 iunie/7 iulie 180742.
Negocierile ruso-franceze au demarat după victoria lui Napoleon la Friedland,
la 2/14 iunie 1807. După armistiţiul încheiat între Franţa şi Rusia la 9/21 iunie 1807, a
urmat întâlnirea ,,la vârf” de pe râul Niémen, finalizată cu încheierea tratatului de pace
şi prietenie ruso-francez, precum şi a tratatului de alianţă ofensivă şi defensivă,
ambele semnate la Tilsit43.
Din acel moment, ,,eforturile diplomaţiei ruse au vizat cu prioritate
Principatelor Române”44. Ţarul Alexandru I a inaugurat în anul 1801 o politică de
pace cu toate statele, de neamestec în treburile lor interne. A urmat ,,o politică a
«mâinilor libere», apoi alianţa cu Franţa (Tilsit 1807) şi, în sfârşit, războiul din 1812-
1814”45.
În preajma Congresului de la Tilsit, Rusia nu ignora pretenţiile Franţei,
Austriei şi Angliei, privind sferele de dominaţie în Orientul Europei. Rusia îşi rezerva
Principatele şi Serbia, în timp ce Franţa îşi putea adjudeca posesiunile veneţiene şi
„Albania turcească”. Ambele părţi au fost de acord, la Tilsit, ,,cu împărţirea Orientului
European, singura zonă care putea să le apropie, să le facă vecine”46. În primul tratat,
40 V.P.R., T. III, p. 738-739.
41 I. Jarcuţchi, Vl. Mischevca, op.cit., p. 65; vezi, în acest sens, şi Leonid Boicu, op.cit., p. 186.
43 Pentru amănunte, privind tratatul de la Tilsit, vezi Edouard Driault, Napoleon et l’Europe. Tilsit. France et
Russie sous le Premier Empire. La Question de Pologne (1806-1809), Paris, 1917, p. 249-267; Demetrius
Dvoichenko-Marcov, The Impact of Russia in the Danubian Principalites 1806-1812, în Macedonian
Studies. Quartely journal devoted to Macedonian History, Byzantine Studies, Balkan Studies, Culture and
Historic Tradition of the Slavs in Southern Europe, Vol. X, N.S., 3-4, Viena, 1993, p. 56-60; J. Holland Rose, A
British Agent at Tilsit, în The English Historical Review, Vol. XVI, London, New York and Bombay, 1901, p.
712-718; Leonid Boicu, op.cit., p. 32, 54, 186-193, 211-216, 219, 224, 228, 231, 235, 236, 239, 247; idem, Între
Tilsit (1807) şi Erfurt (1808). Principatele Române în negocierile franco-ruse, în AIIAI, (Serie nouă), T.
XLII-XLIII, Supliment, 1996-1997, p. 365-376. Napoleon I „şi-a transpus, în sfârşit, în practică, ideea unei alianţe
cu Rusia care, conform opiniilor unor istorici, specialişti de vază în materie (A. Vandal, A.Z. Manfred), a fost
«ideea principală» a politicii sale externe. De fapt, această idee corespundea şi intereselor Rusiei, nu mai puţin
decât Franţei, însă Napoleon în această alianţă voia să joace rolul partenerului mai mare, iar o astfel de distribuire
a rolurilor nicidecum nu putea să-i convină lui Alexandru I. Acesta considera alianţa dată drept o necesitate
impusă şi spera că datorită acestui tratat va câştiga posibilitatea de a se ocupa cu problemele militare,
reînarmându-se spre o nouă luptă, într-o corelaţie de forţe mai favorabilă Rusiei” (cf., I. Jarcuţchi, Vl. Mischevca,
op.cit., p.73-74).
44 I. Jarcuţki, Vl. Mischevca, op.cit., p. 74.
45 L. Boicu, Principatele Române în raporturile politice internaţionale (1792-1821), p. 54.
46 Ibidem, p. 187; vezi, în acest sens, şi Albert Sorel, L’Europe et la révolution française, T. VII, Neuvième
Rusia se angaja să declare Angliei război, iar în cel de-al doilea, secret, se stipula, în
articolul 8, medierea Franţei în vederea încheierii păcii ruso-otomane. Dacă Poarta nu
accepta sau Rusia ar fi fost nemulţumită de rezultat, Franţa şi Rusia urmau să
desprindă din Imperiul Otoman provinciile europene, exceptând Istanbulul şi
Rumelia47. Generalul Michelson a primit ordin să fie pregătit să-şi retragă trupele
dincolo de Nistru, în cazul în care Poarta ar fi acceptat să negocieze condiţiile păcii cu
Rusia, prin medierea Franţei48.
Cu toate că la întâlnirea de la Tilsit se stabilise retragerea ruşilor peste Nistru în
condiţiile de care am amintit, ţarul şi noul ministru de externe al Rusiei, N.P.
Rumianţev, au decis să nu abandoneze poziţia ocupată în Principate49. Expectativa la
Dunăre corespundea tacticii de soluţionare a problemei orientale, cu ajutorul şi prin
intermediul lui Napoleon. Ţarul era convins că soarta Imperiului Otoman nu mai
depindea de acesta şi o soluţie internaţională fără Napoleon nu putea fi stabilă. Se
urmărea justificarea cotiturii politice de la Tilsit prin achiziţii teritoriale în Orient, ,,din
mâna” lui Napoleon50. Rusia revendica Principatele, „pe care Franţa era mai bine să
le dea de îndată şi nu atunci când nu vor mai avea preţul de acum”51. Problema
Principatelor a devenind subiect frecvent de conversaţie, între partea rusă şi cea
franceză. În rândul ofiţerilor superiori ruşi, din Principate, circula zvonul că dominaţia
Rusiei asupra Poloniei şi Principatelor „a fost asigurată”52 cu acordul Franţei.
Medierea ei garanta stabilitatea unor achiziţii teritoriale, deja obţinute pe cale militară.
Trimisul Rusiei la Paris, generalul P.A. Tolstoi considera, spre deosebire de ministrul
rus de externe N.P. Rumianţev, că împărţirea Imperiului Otoman nu reprezenta
obiectivul prioritar al politicii externe a Rusiei. Tolstoi era îngrijorat de soarta
frontierelor occidentale ale imperiului ţarist, de planurile lui Napoleon, privind
Polonia şi Prusia, fiind convins că Napoleon urmărea ,,să împingă Rusia în Asia”53.
Napoleon I a condiţionat evacuarea Sileziei, de către trupele franceze, de
retragerea armatei ruse din Principate. Rusia nu putea accepta o asemenea variantă.
Silezia era prea aproape de Varşovia şi de Rusia, ,,deci trebuia evacuată cu alt preţ
decât acela al evacuării Principatelor”54. La tratativele ruso-turce pentru încheierea
unui armistiţiu, începute la Slobozia, la 12 august 1807, Serghei Laşkarev,
conducătorul delegaţiei ruse, a considerat că situaţia internaţională obliga Rusia să
încheie urgent armistiţiul. El a fost influenţat, în acest sens, de mediatorul francez
Armand Guilleminot55. Armistiţiul ruso-turc, încheiat la Slobozia, la 27 august 1807,
édition, Paris, 1911, p. 179..

47 T.G. Djuvara, Cent projets de partage de la Turquie (1281-1913), Paris, 1914, p. 348.
48 D.A. Sturdza şi C. Colescu-Vartic, op.cit., p. 590-591.
49 Cf. A.F. Miller, op.cit., p. 228.
50 L. Boicu, Principatele Române în raporturile politice internaţionale (1792-1821), p. 188; vezi, în acest sens, şi
A.F. Miller, op.cit., p. 231.

52
Ibidem.
53 Ibidem, p. 190; vezi, în acest sens, şi A.F. Miller, op.cit., p. 239.
55 Cf., A.F. Miller, op.cit., p. 200-203.
stipula evacuarea Principatelor de ruşi şi otomani, în 35 de zile, restituirea
prizonierilor şi a navelor capturate de ambele părţi, neamestec în administraţia
Principatelor, până la semnarea păcii56.
La 19 august 1807, ţarul a fost atenţionat de Budberg că, deşi la Tilsit se
hotărâse evacuarea Principatelor după semnarea armistiţiului, armata rusă ar fi trebuit
să-şi menţină poziţiile. În ziua următoare, trupele ruse, care începuseră evacuarea, au
revenit la vechiul dispozitiv din Principate.
Generalul Michelson decedase, dar armistiţiul a fost ratificat de înlocuitorul lui
la comandă, generalul Meyendorf57. Alexandru I a pretextat că Meyendorf, numit
provizoriu la comandă, nu avea calitatea de a ratifica convenţia de armistiţiu. Serghei
Laşkarev a fost exilat pe domeniile sale, iar generalului Meyendorf i s-a retras
comanda58.
La Paris, P.A. Tolstoi primise instrucţiuni, la 14/26 septembrie 1807, să insiste
în problema evacuării Sileziei, de către francezi. Dacă Parisul se opunea anexării
Principatelor Române de Rusia, aceasta urma să-şi limiteze pretenţiile teritoriale doar
la Basarabia. Rusia nu renunţa nici la ,,restabilirea vechilor tratate ruso-turce,
conservarea privilegiilor Principatelor şi transformarea Serbiei în principat, după
modelul Moldovei şi Valahiei”59. Din Petersburg, generalul Savary, emisarul special
al lui Napoleon, raporta ministerului de externe francez, la 9 octombrie 1807, că
Rusia insista pentru împărţirea Imperiului Otoman şi anexarea Principatelor
Române60. P.A. Tolstoi a solicitat ministrului rus de externe, N.P. Rumianţev, să-l
înlocuiască în postul de la Paris, considerându-se depăşit de împrejurări, în contextul
în care era convins că Napoleon urmărea să împingă Rusia în Asia, în timp ce el ţinea
„numai la executarea tratatului de la Tilsit”61. Ministrul de externe al Rusiei a cerut, la
6/18 noiembrie 1807, sprijinul Franţei, pentru încheierea păcii cu Imperiul Otoman,
graniţa dintre cele două imperii fiind preconizată la Dunăre62. P.A. Tolstoi a primit
instrucţiuni precise, de a reaminti lui Napoleon că era momentul ca promisiunea lui,
în privinţa anexării Principatelor şi a Basarabiei, să se concretizeze. Dacă partea
franceză ar fi manifestat reticenţă, diplomatul rus trebuia să obţină Basarabia şi
„sechestrul asupra Moldovei şi Valahiei, până la semnarea păcii anglo-franceze”63.
Insistenţa lui Napoleon privind retragerea simultană, a francezilor din Silezia şi a
ruşilor din Principatele Române, l-a făcut pe ţar să declare, la începutul lunii
56 Cf., D.A. Sturdza şi C. Colescu-Vartic, op.cit., p. 293-295; vezi, în acest sens, şi Mustafa Ali Mehmed, op.cit.,
p. 223.
58 Ibidem, p. 192.
59 Cf., Vneşniaia politika Rossii XIX i naciala XX veka. Dokumentî rosiiskogo ministerstva inostrannîh del,
Gosudarstvennoe izdatelistvo Politiceskoi literaturî, Seria I, 1801-1815 gg., T. IV, Moskva, 1965, p. 81; vezi, în
acest sens, şi Veniamin Ciobanu, Statutul juridic al Principatelor Române în viziunea diplomaţiilor, p. 220.
60 V.P.R., T. IV, p. 90; vezi, în acest sens, Veniamin Ciobanu, Political French-Russian-Prussian Rivalries, p.
26-27.
61 L. Boicu, Principatele Române în raporturile politice internaţionale (1792-1821), p. 192-193.
62 V.P.R., T. IV, p. 129.
63 Loc.cit.
decembrie a anului 1806, că era „gata să renunţe la speranţele ce i le-a dat tratatul
secret de la Tilsit, dacă soarta Principatelor va mai fi legată de cea a provinciilor
Prusiei”64. P.A. Tolstoi a fost informat, la 6 decembrie 1806, de către Rumianţev, că
partea rusă accepta medierea franceză a păcii cu Imperiul Otoman, doar cu condiţia
anexării Principatelor65. Diplomatul trebuia să avertizeze că ţarul ar fi fost ,,indispus”,
dacă Franţa „şi-ar extinde graniţele pe seama Prusiei sau în regiunile de frontieră cu
Rusia”66. În cercurile politice de la Petersburg circula ideea potrivit căreia, prin alianţa
cu Franţa, Rusia sacrifica avantajele unor relaţii bune cu Anglia, pentru a primi, în
schimb, Principatele şi Finlanda67.
La începutul anului 1808, partea rusă era tot mai preocupată de evacuarea
Sileziei, de către francezi. Se pare că diplomaţia rusă era gata să accepte şi discutarea
variantei propusă de Napoleon I, în problema Sileziei: francezii anexau această
provincie, iar Rusia anexa Principatele68, dar cu o modificare. Principatele urmau să
fie anexate de ruşi, Silezia evacuată de trupele franceze, iar Napoleon I să-şi caute
compensaţie în altă parte69. Pentru a sprijini Franţa în realizarea proiectelor
antibritanice, Rusia nu s-a mulţumit cu Principatele. Ea a emis pretenţii asupra
Bulgariei, Istanbulului şi Strâmtorilor. P.A. Tolstoi, înspăimântat de perspectiva
Erfurtului, de subordonarea politicii ruse proiectelor napoleoniene, de posibilitatea ca
ţarul să nu ,,conducă bine” negocierile, îl conjura pe Rumianţev să împiedice
întrevederea celor doi împăraţi70. Pentru a forţa mâna lui Napoleon şi, evident, sub
influenţa schimbărilor politice de la Istanbul71, ţarul a ordonat lui Prozorovski să rupă
armistiţiul cu Poarta72. Guvernul rus mărea miza alianţei cu Franţa, dorind „să împartă
totul”, cu harta în mână73. Ambasadorul Franţei la Petersburg, Caulaincourt, a
transmis oferta lui Napoleon ca Finlanda să fie achiziţionată de Rusia74. Era prea
puţin pentru Rusia şi au urmat alte runde de negocieri ruso-franceze, la Petersburg75.
În ceea ce priveşte propunerile de pace avansate Rusiei de otomani, acestora li s-a
pretins să le adreseze Franţei, puterea mediatoare76. După ce, în mai 1808, P.A.
Tolstoi cerea ministrului rus de externe să ia în calcul varianta unei păci cu Poarta,
Anglia şi cu Austria77, la 21 iunie 1808 scria superiorilor săi să renunţe la Principate,
pentru a anula consecinţele economice nefaste provocate de respectarea Blocadei
64 Cf., loc.cit., p. 130-135.
65 Loc.cit., p. 132.
67 Ibidem.
68
Ibidem; vezi, în acest sens, şi Veniamin Ciobanu, Political French-Russian-Prussian Rivalries , p. 27.
69 Cf., L. Boicu, Principatele Române în raporturile politice internaţionale (1792-1821), p. 193.
70 Ibidem, p. 194.
71 Vezi, în acest sens, Barbara Jelavich, op.cit., p. 120-123.
72 L. Boicu, Principatele Române în raporturile politice internaţionale (1792-1821), p. 195; vezi, în acest sens, şi
V.P.R., T. IV, p. 634-637.

74 D. A. Sturdza şi C. Colesc-Vartic, op.cit., p. 808.
75 Ibidem, p. 822-826.
76 Cf., Ibidem, p. 829, 834, 846, 875; vezi, în acest sens, şi A.F. Miller, op.cit., p. 273.
77 D.A. Sturdza şi C. Colescu-Vartic, op.cit., p. 873.
continentale78.
Avertismentele privind previzibilul sfârşit nefericit al alianţei ruso-franceze au
fost întărite şi de prinţul Adam Czartoryski. Acesta, într-o scrisoare adresată ţarului
Alexandru I la 26 iunie/8 iulie 1808, considera că Napoleon va zdrobi Austria, după
care va urma confruntarea cu Rusia79. Curtea de la Petersburg nu înlăturase definitiv
varianta unei negocieri cu Poarta, fără medierea Franţei80. Tot mai insistent circulau
zvonuri, mai ales în mediile diplomatice de la Istanbul, despre tratative secrete ruso-
otomane. La baza lor se aflau pretenţiile Rusiei de a obţine Principatele şi de a încheia
alianţă ofensivă şi defensivă cu Poarta81. În Principate Rusia îşi întărea tot mai mult
poziţiile, prin sporirea efectivelor militare, abuzuri şi rechiziţii82, alungarea lui
Constantin Ipsilanti din scaunul domnesc de la Bucureşti83, înlocuirea mitropolitului
Veniamin Costachi84, anularea titlului de consul al Rusiei în Principate.
Acapararea conducerii administrative a Principatelor s-a realizat prin numirea
unor ,,împuterniciţi ai Rusiei” ca preşedinţi ai divanurilor85. Primul a fost senatorul S.
S. Kuşnikov (1808-1810), urmat de V.I. Krasno-Milaşevici, din mai 1810, până în
noiembrie 181286. În urma acţiunilor menţionate, Principatele deveniseră, fără a face
parte oficial din Imperiu, regiuni ruseşti de frontieră. Toată activitatea militară,
administrativă şi economică era canalizată să servească unei singure cauze, cea a
susţinerii efortului de război al Rusiei87. Într-un context favorabil, Rusia urma să
proclame încorporarea Principatelor în structurile sale, înlăturând Austria de la
împărţirea ,,moştenirii” europene a Imperiului Otoman88.
În vara anului 1808, guvernul rus spera că eşecul lui Napoleon în Spania şi
pericolul unui război franco-austriac ar impune diplomaţiei franceze renunţarea la
medierea păcii ruso-otomane şi „recunoaşterea oficială” a încorporării Principatelor
de către Rusia89.
În preajma întâlnirii de la Erfurt, în proiectul de tratat întocmit de Talleyrand la
cererea lui Napoleon, se stipula, în prima redactare, conform articolului 5, „reunirea”
Moldovei, Ţării Româneşti şi Finlandei, cu Rusia, iar tratativele de pace ruso-
otomane urmau să demareze „numai după ce negocierile cu Anglia vor indica un final
favorabil”90. Rumianţev şi Champagny, cei doi miniştri de externe, au început la
17/29 septembrie 1808 negocierile. Partea franceză a recunoscut încorporarea
Principatelor în structura teritorială a Rusiei, cu rezerva ca să se ajungă cu Poarta la o
78 Ibidem, p. 884.
79 Ibidem, p. 886-889.
80 V.P.R., T. IV, p. 254.
81 Hurmuzaki, Documente, Supliment I/2, p. 251.
83 Cf., Vl. Mischevca, P. Zavitsanos, op.cit., p. 102-108.
85 Vl. Mischevca, P. Zavitsanos, op.cit., p. 108.
86 Ibidem.
87 Ibidem.
88 Ibidem.
90 Sergiu Columbeanu, op.cit., p. 669.
înţelegere amiabilă în această privinţă91. După mai multe runde de negocieri şi
întrevederi personale, între Napoleon şi ţarul Alexandru I, la 30 septembrie/12
octombrie 1808 s-a semnat la Erfurt o convenţie secretă de alianţă franco-rusă.
Prin articolul 5, o condiţie obligatorie a păcii cu Anglia trebuia să fie
recunoaşterea de către aceasta a încorporării Finlandei şi a Principatelor de Rusia.
Napoleon era de acord cu încorporarea Principatelor şi cu graniţa ruso-otomană la
Dunăre, conform prevederilor articolului 8. Rusia se obliga să păstreze secret
conţinutul articolului în cauză şi să încerce, prin negocieri cu Poarta, să obţină
Principatele pe o cale amiabilă. Franţa renunţa la statutul de putere mediatoare. În
cazul în care Poarta refuza să accepte cedarea Principatelor şi se ajungea la război,
Napoleon s-ar fi limitat la acordarea bunelor oficii, pe lângă Poartă. Articolul 10
stipula că, dacă Austria va declanşa război împotriva Franţei, împăratul Rusiei se
obliga să pornească împotriva Austriei şi să se unească cu Franţa. Oricare putere s-ar
fi aliat, în timpul războiului, cu Imperiul Otoman, ar fi dus la intervenţia Franţei, de
partea Rusiei. Rusia şi Franţa se angajau prin articolul 11, să menţină integritatea
,,celorlalte posesiuni” ale Imperiului Otoman, nedorind să săvârşească singure sau să
admită acţiuni împotriva oricărei alte părţi a Imperiului Otoman, ,,fără o înţelegere
prealabilă”92. La 4/16 octombrie 1808 guvernul rus, dorind să profite de criza
politico-militară de la Istanbul, pentru a încheia pacea rapid, a transmis generalului
Prozorovski condiţiile preliminarii: reconfirmarea tratatelor şi convenţiilor dintre cele
două imperii, anexarea Principatelor, confirmarea stăpânirii Rusiei asupra Gruziei şi a
Imeretiei, protectoratul rusesc asupra Serbiei. Generalul a inclus, printre condiţii, din
proprie iniţiativă, ulterior primind acordul ţarului, libera trecere a flotei ruse de război
prin Strâmtori93. Tratativele ruso-otomane directe trebuiau să se finalizeze în trei luni,
interval în care ţarul se obligase faţă de Napoleon să păstreze secretul înţelegerii de la
Erfurt, în problema Principatelor.
Alexandru I, dorind să dea ,,o probă de sinceritate, ca aliat”94, a cerut
generalului Prozorovski, la 23 martie/3 aprilie 1809, să condiţioneze începerea
negocierilor cu Poarta de expulzarea ambasadorului britanic de la Istanbul95. Războiul
franco-austriac nu a permis Curţii de la Viena să intervină în negocierile ruso-
otomane. Diplomaţia rusă a forţat încheierea păcii cu Imperiul Otoman, dând
asigurări Austriei că se va limita la anexarea Principatelor, deja cucerite de armatele
ţarului96.
Prezenţa ruşilor în Principate a adus unele elemente de noutate, cum ar fi
încercarea de a ţine o evidenţă scrisă, în serviciile administrative, solicitarea unor
referinţe pentru cei care erau angajaţi în administraţie. Vechii angajaţi urmau să fie
supuşi unor verificări. Asemenea măsuri au eliminat mulţi ,,oficiali” care aparţineau
91 Cf., V.P.R., T. IV, p. 349.
92 Loc.cit., p. 362-363.
93 Cf. Serge Goriainow, op.cit., p. 16-18; vezi, în acest sens, şi V.P.R., T. IV, p. 442-444.
94 V.P.R., T. IV, p. 444.
95 Vneşniaia politika Rossii XIX i naciala XX veka. Dokumentî rosiiskogo ministerstva inostrannîh del,
Gosudarstvennoe izdatelistvo Politiceskoi literaturî, Seria I, 1801-1815 gg., T. V, Moskva, 1967, p. 19.
96 Cf., loc.cit., p. 58-59, 266-269, 304-305.
marii boierimi. Ei au fost înlocuiţi în funcţii de reprezentanţii micii boierimi97. Unii
dintre marii boieri au încercat, zadarnic, să-l corupă pe Kuşnikov, preşedintele
Divanurilor din Principate, pentru a fi numiţi în posturi administrative importante.
Aşa au procedat C. Filipescu şi C. Varlam, în Ţara Românească. Nereuşind să-şi
atingă scopurile, ei l-au reclamat pe Kuşnikov ţarului, semnalând şi presei străine
abuzurile ruşilor în Principate. Alţi boieri, cum ar fi cei din familiile Canta şi Catargiu,
au ajutat proscrişi, oameni în afara legii, haiduci, ceea ce a determinat Rusia să
introducă noi dispozitive militare, ca forţe de ordine98.
Din ordinul lui Kuşnikov, Miloradovici, generalul comandant al garnizoanei
ruse din Bucureşti, a organizat o amplă anchetă în problema abuzurilor administrative
din Principate. În urma anchetei, boierul Varlam s-a retras la moşiile lui, iar Costache
Ghica şi logofătul Slătineanu au fost exilaţi. Se zvonea că unul dintre marii corupţi ai
vremii, boierul C. Filipescu, nu a fost pedepsit, ca Ghica, Varlam şi Slătineanu,
datorită pasiunii generalului Miloradovici pentru fiica lui99.
În luna martie 1809, pentru a întări controlul asupra administraţiei civile,
prinţul Prozorovski a creat funcţia de vicepreşedinte al Divanului Ţării Româneşti,
titularul fiind generalul Engelhardt. Un nou scandal a izbucnit, datorită unei deturnării
de fonduri. Boierii acuzaţi au pretins că banii au fost alocaţi ,,întreţinerii” lui
Kuşnikov şi a altor oficialităţi. Pentru a înlătura orice suspiciune, Prozorovski a
returnat, din propriii bani, suma pe care boierii au pretins că i-au alocat-o100. În luna
august 1809, după moartea prinţului Prozorovski, prinţul Bagration a fost numit
comandant şef al armatei ruse din Principate. El a ordonat investigarea unor noi cazuri
de corupţie. Găsit vinovat, boierul C. Filipescu, care ocupase funcţia de vistiernic, a
fost exilat la Belgrad101. Ofiţeri ruşi au fost numiţi la comanda forţelor locale de
ordine, la Iaşi şi Bucureşti. De asemenea strângerea taxelor a fost pusă sub controlul
strict al oficialilor ruşi102.
În primăvara anului 1810, generalul conte N. M. Kamenskii, noul comandant
şef al armatei ruse din Principate, împreună cu succesorul lui Kuşnikov, Krasno-
Milaşevici, au ajuns la un compromis cu elitele locale din administraţie şi anchetele
au fost suspendate103. Preşedintele Divanurilor a cerut mitropolitului Gavril
97 Demetrius Dvoichenko-Markov, op.cit., p. 63.
98 Autorităţile militare ruseşti au stabilit că boierii ,,Kanta and Katarzhi supported the famous hajduk Buzhor
(Bujor), who was eventually caught and executed together with his associates on Aprilie 14, 1811 in Jassy. The
peasant Buzhor was hanged, but the two boyars had the privilage of being de-capitated on the Kopoului field”
(cf., Ibidem, p. 63-64).
99 Cf., Ibidem, p. 64.
100 Cf., Ibidem, p. 64-65.
101 Cf., Ibidem, p. 65.
102 Ibidem. „It is interesting to note that some Jewish tax collectors in Bessarabia were also taxing the Church. A
throught investigation revealeded an incident when a deacon was beaten beacause he was unable to pay the
demanded taxes. This revelation resulted in an important reform which suspended and denied the taxation of the
Church. The unhappy boyars and other native officials protested the limitation of their revenues. Complaints and
slander against Prince P. Bogration and Kushnikov poured into the foreign press, and denunciations were
dispatched to St.-Petersburg” (cf., Ibidem).
103 Ibidem.
Bănulescu-Bodoni, care venise în anul 1808, din Rusia, să-şi mute reşedinţa, de la Iaşi
la Bucureşti104. Bănulescu-Bodoni a introdus în bisericile din Principate înregistrarea
naşterilor.
După ce, în anul 1808, Kuşnikov organizase o comisie care să acorde licenţele
necesare practicării medicinii, au fost detaşaţi doctori din Rusia, să lucreze la
Chişinău, Iaşi şi Bucureşti. S-au adus de la Kiev la Iaşi manuale ruseşti şi profesori,
,,in order to teach Russian to the local population”105. Tot de la Kiev au fost aduse la
Bucureşti echipamente pentru corpurile de pompieri106. Oraşul „became peaceful, and
groups which wanted to continue their rezistance against the Russian administration
moved aut Craiova in order to continue their activity there. Complaints,
denunciations,…and corruption were revived again by these dissidents”107.
Criza financiară l-a determinat pe Krasno-Milaşevici să suspende plata
pensiilor către boierii şi văduvele boierilor care, anterior, aduseseră servicii Rusiei108.
Cu acordul generalului conte N.M. Kamenskii, Milaşevici a recurs la vinderea unor
funcţii publice, inclusiv postul de şef al poliţiei din Bucureşti109, fără a reuşi să
înlăture criza financiară, generalizată, din cele două Principate110.
În timp ce Rusia îşi întărea controlul asupra Principatelor Române, la 7/19
februarie 1810 ministrul rus de externe a cerut generalului Kamenski să înceapă
tratative cu Poarta. Aceasta trebuia să accepte ca Rusia să anexeze Principatele, insula
Ostrov, Gruzia, Imeretia, Mingrelia, Guriel şi protectoratul ruso-otoman asupra
Serbiei111.
Din Paris, contele Nesselrode considera, la 15/23 martie 1810, că trebuia să se
renunţe la anexarea Principatelor, pentru a nu-i face pe otomani inamici
ireconciliabili, gata să atace Rusia la primul semnal al Franţei112. Diplomaţia rusă,
ţinând cont de dificultăţile anexării Principatelor Române, a luat în calcul o
restrângere a pretenţiilor sale teritoriale. Un semnal al acestei schimbări poate fi
considerată varianta avansată de Rumianţev generalului Kamenskii, la 4/16 aprilie
1810. Rusia urma să propună Austriei să ia în stăpânire Oltenia, dându-i în schimb
Bucovina. Dobândind Oltenia, Austria avea în posesie ,,un adevărat zălog” că Rusia
niciodată nu va stăpâni pe sârbi113. În luna iunie 1810, în mediile diplomatice circulau
104 Ibidem.
105 Ibidem.
106 Ibidem, p. 66.
107 Ibidem.
108
Ibidem.
109 Ibidem.
110 „Even monasteries were asked to account for their income. The winter of 1810-1811 proved to be unusually
cold, full of snowstorms, epidemics, and hunger for the local population. It took many lives and remained in the
memory of people as the «Winter of Kamenskii»” (cf., Ibidem).
111 Cf., V.P.R., T. V, p. 364-365.
113 Ibidem. În luna aprilie 1810, contele Şuvalov, trimis de ţar la Viena, a susţinut că raporturile juridice ale
Principatelor Române cu Poarta ,,încetaseră, atât de fapt, cât şi de drept. Astfel încât, după convingerea sa, «les
principautés danubiennes pouvaient se passer d’agents commerciaux ou diplomatiques autrichiens, qui dans tout
le cas, ne devaient être nommés qu’avec le consentiment du gouvernement russe» (s.n.). Iar dacă autorităţile ruse
zvonuri privind disponibilitatea Rusiei de a încheia pace cu otomanii, dacă ar primi
malul stâng al Prutului114.
La sfârşitul lunii iunie 1810, ţarul şi principalii lui consilieri aşteptau, „în orice
zi”, încheierea păcii cu otomanii115. John Quincy Adams, ministrul S.U.A. la
Peterburg, îl informa pe secretarul Departamentului de Stat al Apărării, Robert Smith,
că Moldova şi Ţara Românească erau ,,deja alipite” Rusiei, Poarta fiind ,,pregătită”
pentru aceste cesiuni116.
La 16 august 1810, la Petersburg nu exista nici un dubiu privind înfrângerea
otomanilor, cu toate că nu avusese loc o confruntare militară decisivă117. Poziţiile
armatei turceşti erau puternice şi, dacă s-ar fi înregistrat, victoria ruşilor ar fi fost
scump plătită118.
Din Viena, ministrul rus Şuvalov sugera Curţii de la Petersburg, la 20 august/1
septembrie 1810, să încerce atragerea Austriei în problema succesiunii otomane.
Dacă ar fi primit garanţii că va stăpâni Serbia, Austria ar fi acceptat, credea Şuvalov,
ca teritoriile achiziţionate de Rusia până atunci, inclusiv Principatele, să nu facă obiect
de partaj119. La 25 august/6 septembrie 1810, ţarul Alexandru I a fost avertizat de
consilierul economic N.S. Mordvinov că Rusia nu avea nevoie de anexarea
nu au avut curajul să-i expulzeze din Principate nici pe consulul austriac, nici pe cel francez au recurs, în schimb,
la o altă metodă, pentru a le face inutilă prezenţa şi a-i determina să ceară singuri autorităţilor competente
rechemarea lor din posturi, pentru ca astfel Rusia să poată dovedi că Principatele încetaseră de a mai avea
raporturi juridice cu Poarta Otomană: este vorba de scoaterea supuşilor austrieci şi francezi de sub jurisdicţia
consulilor lor şi asimilarea acestora cu regimul juridic al autohtonilor…În schimb, (pentru Rusia –
n.L.S.)…raporturile juridice româno-otomane au constituit domeniul în care a intervenit cu succes, reuşind să le
afecteze în aşa măsură, încât a creat premisele anexării unei părţi a teritoriului lor şi ale desprinderii, treptate, a
Principatelor Române din sistemul politic otoman” (cf., Veniamin Ciobanu, Statutul juridic al Principatelor
Române în viziunea diplomaţiilor, p. 226-227).
114 Cf., Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, Vol. XVI, Corespondenţă diplomatică şi
rapoarte consulare franceze (1603-1824). Publicate după copiile Academiei Române, de Nerva Hodoş,
Bucureşti, 1912, p. 856. La 25 iunie 1810, din Petersburg, ministrul S.U.A. John Quincy Adams scria secretarului
Departamentului de Stat: „The Turkish War at present engages the principal attention of the Government. An
Army of the more than eighty thousand men, commanded by General Kamensky, the Succesor of Prince
Bagration is opposed by Turkish force of equal or superior numbers, under the Grand Vizir. Since the
commencement of the campaign, in April, the Russians have successively taken the places of Mangala, Cavarna,
Bazargik and Silistra. A Te Deum was sung at the Imperial Chapel last Friday, the 22nd: insth. on account of these
successes, wich are expected soon to be succeeded by a decisive victory over the army of the grand Vizir ” (cf.,
Paul Cernovodeanu, American diplomatic dispatches of the 1806-1812 russo-turkish war an don
Bessarabia’s rapture, în Revue Roumaine d’Histoire, T. XXXVII, Janvier-Juin, 1-2, 1998, p. 27-28).
115 Paul Cernovodeanu, op.cit., p. 28.
116 Ibidem.
117 Ibidem.
118 Ibidem. După părerea ministrului S.U.A., „the hopes of an immediate Peace with Turkey, are not so sanguine
as the were immediately after the surrender of Silistria and there is great probability that neither France nor
Austria is at present very earnest for its conclusion. Indeed upon information in France that the first propositions
offered by General Kamensky to the Turks, included no demand that the Porte should accede to the Continental
System, it has perhaps been intimated in a delicate manner by France to Russia, that it will be necessary to make it
an essential article of the Negociation” (cf., Ibidem, p. 28-29).
119 Cf., V.P.R., T. V, p. 496-497.
Principatelor, din moment ce aceasta ar ,,ridica” Austria şi Turcia contra ei120. Starea
de război dintre Rusia şi Poartă prelungindu-se, marele vizir primea zilnic întăriri121.
Sultanul proclamase mobilizarea generală, pentru a avea suficiente trupe
disponibile122. La sfârşitul lunii septembrie 1810, în pofida superiorităţii militare de
care dispunea, ţarul ,,is however extremely desirous of peace and couriers were
dispatched to Paris on the twenty fourth Inst. with a formal request for the mediation
of France to accomplish it”123. Iată ce l-a făcut pe ministrul John Q. Adams să creadă
că influenţa Franţei nu era în nici un fel diminuată124.
În luna octombrie 1810, ministrul rus de externe, Rumianţev, insista să obţină
o recunoaştere formală din partea Curţii de la Viena pentru anexarea Principatelor125,
în timp ce generalul Kamenski informa pe turci că graniţa Rusiei pe Dunăre era o
condiţie sine qua non a păcii126. Diplomaţia rusă dorea mediaţia Austriei, cu preţul
renunţării la Oltenia, în favoarea mediatorului127. John Q. Adams îl informa pe Robert
Smith, la 12 octombrie 1810, despre întrevederea pe care a avut-o, la 7 octombrie, cu
contele Rumianţev128. Ultimul era satisfăcut de sosirea unui curier al armatei turceşti,
pentru a preda două cetăţi, Rusciuk şi Giurgiu129. Departamentul de Stat al S.U.A. era
prevenit, încă de la 6 octombrie 1810, despre aparenta încheiere a campaniei militare
ruseşti la Dunăre şi stabilizarea trupelor Rusiei în cantonamentul de iarnă130.
Italinski, fost ministru al Rusiei la Istanbul, ,,is appointed to proceed to the
head quarters of the Army for the purpose of commencing negotiations for Peace”131.
La începutul lunii decembrie a anului 1810, între 5 şi 7 decembrie, perioadă în care
Italinski s-a aflat în Iaşi, circula tot mai insistent zvonul că graniţa ruso-otomană ar fi
urmat să se fixeze pe Prut132. Diplomatul rus a ajuns la Bucureşti la mijlocul lunii
decembrie. El a exprimat compasiunea pentru „starea deplorabilă” a Moldovei, care
„trebuia abandonată soartei sale nenorocite”133. Respectiva afirmaţie a fost
interpretată ca un indiciu că Rusia intenţiona să renunţe, total sau parţial, la
Principate134, în condiţiile în care unii dintre apropiaţii ţarului erau îngrijoraţi de
spectrul unei confruntări militare cu Franţa135. Iată de ce la 5 ianuarie 1811, ţarul a
120 Cf., Loc.cit., p. 501.
122 Ibidem.
123 Ibidem, p. 29.
124 Ibidem.
125 V.P.R., T. V, p. 557.
127 Ibidem.
129 Ibidem.
130 Ibidem, p. 30.
131 Ibidem.
132 Cf., Hurmuzaki, Documente, Vol. XVI, p. 883.
133
L. Boicu, Principatele Române în raporturile politice internaţionale (1792-1821), p. 205.
134 Cf., Hurmuzaki, Documente, Vol. XVI, p. 884.
135 G.L. Arş, I. Capodistria i greceskoe naţionalino-osvoboditelinoe dvijenie 1801-1822 gg., Moskva, 1976,
p. 23. Din Smyrna, proconsulul nord-american Robert Wilkinson consemna, la 29 decembrie 1810: „The reports
ordonat lui Kamenski să se limiteze la apărarea malului stâng al Dunării. De pe
frontul dunărean urmau să fie mutate 5 din cele 9 divizii ruse. Acestea trebuiau să fie
trimise în zona Nistrului, pentru a întări graniţa de vest a Imperiului.
Cât despre încheierea păcii cu otomanii, Alexandru I nu accepta ,,alt hotar
decât Dunărea”136. În acel moment Rusia avea controlul asupra Principatelor şi a
tuturor cetăţilor de la Dunăre137, situaţie în care diplomaţia rusă respingea categoric
propunerea marelui vizir de menţinere a hotarului pe râul Nistru138. În replică, după
tratative care au avut loc la Şumla, între Iopsif Fonton, marele vizir şi dragomanul
Dimitrie Moruzi, partea otomană a concluzionat că ţarul probabil nu dorea încheierea
păcii, susţinând fixarea graniţei dintre cele două imperii la Dunăre. Sultanul nu ar fi
admis sub nici o formă asemenea variantă139. Dragomanul Moruzi l-a atenţionat pe
Fonton că încheierea păcii ar fi fost facilitată de moderarea pretenţiilor teritoriale ale
Rusiei în Caucaz, iar în cazul Principatelor, Ţara Românească ar fi trebuit retrocedată
Porţii. Situaţia Moldovei, considerată ,, stat de barieră”, urma să fie decisă după alte
negocieri140. Diplomaţia rusă nu şi-a schimbat atitudinea.
Fonton a fost retrimis la Şumla, la 7/19 mai 1811, cu o scrisoare din partea lui
M. I. Kutuzov, noul comandant şef al efectivelor militare ruse din Principate. Marelui
vizir i se cerea să trimită un delegat pentru a negocia cu Italinski la Bucureşti. În
timpul tratativelor, marele dragoman al Porţii Otomane Dimitrie Moruzi a reluat
propunerea transformării Moldovei într-un ,,stat barieră” între cele două imperii141.
Abdulhamid efendi, împuternicitul marelui vizir, a început noua rundă de tratative la
23 mai/6 iunie, la Bucureşti, având ca partener pe Iosif Fonton. Acesta a propus,
pentru evitarea unei noi sincope, să se încerce rezolvarea dezacordurilor printr-o ,,cale
de mijloc”142. Intenţiile părţii ruse erau de a clarifica, ,,prieteneşte şi în taină”143,
poziţiile părţilor beligerante şi de a reglementa preliminariile păcii. Italinski, desemnat
oficial la 6 iunie 1811 conducătorul delegaţiei ruse la negocierile de la Bucureşti, a
fost atenţionat de Abdulhamid efendi că misiunea sa era doar să ,,restabilească
concerning Peace between Russia and this Country are very contradictory it is now some time that there have
been no sort of Battles between the two armys; many of the Turks have returned to the their homes, and the
Grand Vizir at Shumlas has only about twenty thousand men with him – many of the Russian troops have also
quitted the Provinces of Moldavia and Valachia, said, to reinforce their Army in Poland” (cf. Paul Cernovodeanu,
op.cit., p. 26).
Gosudarstvennoe izdatelistvo Politiceskoi literaturî, Seria I, 1801-1815 gg., T. VI, Moskva, 1962, p. 10.
138 Ibidem.
139 Ibidem.
140 Cf. V.P.R., T. VI, p. 693. ,, Moruzi afirma că Anglia era gata să propună Curţii imperiale ruse compensări în
America şi India, în schimbul refuzului (probabil restituirii, retrocedării – n. L.S.) ei de la Ţara Românească şi
Moldova. Totodată Fonton a conchis, din spusele lui Moruzi, că Austria şi Franţa… nu doreau cedarea Ţării
Româneşti şi Moldovei Rusiei ” (cf., I. Jarcuţchi, Vl. Mischevca, op.cit., p. 110).
141 Cf. V.P.R., T. VI, p. 697-698.
143 Ibidem, p. 273.
vechiul hotar”144. Italinski a decis să comunice Curţii de la Petersburg poziţia
reprezentantului otoman, în timp ce acesta a cerut marelui vizir să rămână 30 de zile
la Bucureşti, aşteptând răspunsul145.
Kutuzov a primit ordin să întrerupă negocierile. El a declarat lui Abdulhamid
efendi că Principatele, ocupate de Rusia, puteau să-i revină Porţii ,,numai cu ajutorul
armelor”146. Într-o scrisoare secretă, adresată lui Kutuzov de ministrul de externe al
Rusiei, N. P. Rumianţev, acesta sugera, la 6/18 iunie 1811, să se solicite
reprezentanţilor Porţii cedarea Moldovei, până la Siret. Pentru a doua parte a
Moldovei şi pentru Ţara Românească Imperiul Otoman ar fi trebuit să plătească
Rusiei ,,măcar 20 milioane de piaştri”147. N. P. Rumianţev accentua că ,,hotarul pe
Siret era recunoscut de Majestatea Sa ca cel mai bun lucru pentru Rusia”148. Era
evidentă intenţia Curţii de la Petersburg de a include în structurile Rusiei teritoriul
dintre Nistru şi Siret. Ceea ce ar fi rămas din teritoriul Principatelor urma să devină
,,piese de schimb” în diverse combinaţii politice ale Rusiei, prin care aceasta urmărea
influenţarea şi atragerea Cabinetului de la Viena149.
Oficial, Curtea de la Petersburg a promovat faţă de Poartă o politică de
expectativă, sperând ca şi contextul internaţional să determine diplomaţia otomană să
accepte într-o proporţie satisfăcătoare pretenţiile teritoriale ale Rusiei150.
Dar speranţele diplomaţiei ruse într-o evoluţie a raporturilor politice
internaţionale favorabile planurilor sale anexioniste erau departe de a se împlini. Din
capitala Franţei, A.I. Cernîşev, trimis cu misiune specială de informare, avertiza că
războiul cu Franţa era de neînlăturat şi sugera cercurilor conducătoare ruse să încheie
pace cu otomanii cât mai curând151. Kurakin, ministrul Rusiei la Paris, considera
periculoasă iluzia unei extinderi teritoriale până la Dunăre. El recomanda ministrului
de externe al Rusiei să amâne, pentru moment, anexarea Principatelor şi să încheie cât
mai repede pacea cu Imperiul Otoman. Astfel, considera Kurakin, toate eforturile
Rusiei se concentrau pentru contracararea pericolului inevitabilului război cu
Franţa152. Pentru a se încheia pacea cu otomanii, ministrul rus propunea ca Rusia să se
limiteze la varianta independenţei Serbiei şi a Principatelor, sub garanţia Rusiei,
Austriei şi Turciei153. Diplomaţia rusă era la curent cu faptul că, dacă Austria ar fi
144 Ibidem, p. 276.
145 Cf., Ibidem, p. 279.
146 V.P.R., T. VI, p. 131.
147 Loc.cit., p. 129.
148
Loc.cit.
149 Cf., Loc.cit. ,, Existenţa acestei idei o confirmă conţinutul corespondenţei dintre ţar şi prinţul Adam
Czartoryski din februarie-mai 1811. În schimbul prieteniei şi alianţei, precum şi pentru renunţul la Galiţia,
Alexandru I preconiza să-i ofere Austriei Ţara Românească şi Moldova dintre Carpaţi şi Siret. Cu condiţia ca să
fie încorporate la Rusia teritoriul dintre Nistru şi Siret, Galiţia şi ducatul Varşoviei. Cabinetul de la Viena a refuzat
să accepte această propunere ” (cf., I. Jarcuţchi, Vl. Mischevca, op.cit., p. 113).
150 Cf., Ibidem, p. 114.
151 Cf., V.P.R., T. VI, p. 171.
152 Cf., Loc.cit., p. 145.
153 Cf., Loc.cit., p. 61. ,,Adeptul încheierii tratatului de pace (cu otomanii – n. L.S.) era şi trimisul Rusiei la Viena,
Stackelberg. În depeşa de la 27 ianuarie/8 februarie 1811 dânsul scria lui Rumianţev: «orice reţinere este o povară
intrat în război, alături de Franţa, împotriva Rusiei, motivaţia certă ar fi fost să
împiedice anexarea Principatelor de către Rusia154. Însărcinatul cu afaceri al Franţei la
Istanbul primise la 27 aprilie 1811 instrucţiuni din partea lui Napoleon să sugereze
discret otomanilor că Franţa, în cazul unui război cu Rusia, garanta Porţii Principatele
şi promitea ajutor militar pentru recuperarea Crimeii155.
Curtea imperială de la Petersburg, ameninţată de un război cu Franţa, era
obligată să încheie pace cu Imperiul Otoman, pentru a-şi asigura securitatea frontierei
de sud-vest. Ministrul de externe al Rusiei a ordonat generalului Kutuzov, la 30
septembrie/12 octombrie 1811, să înceapă imediat tratative cu otomanii. Partea rusă
trebuia să insiste pentru obţinerea Moldovei şi a Basarabiei. În cazul în care otomanii
nu ar fi acceptat, pretenţiile Rusiei trebuiau să se limiteze la fixarea graniţei pe râul
Siret. Ţara Românească urma să fie retrocedată Porţii, în schimbul unei compensaţii
băneşti. În Principat urma să fie instalată o administraţie independentă sau să fie
restabilit domnul dinaintea începerii războiului, cele două imperii garantând
stabilitatea internă. În ceea ce privea situaţia din Caucaz, partea rusă trebuia să
propună păstrarea poziţiilor ocupate de cele două imperii, din acel moment156.
Situaţia militară defavorabilă Porţii, încercuirea celei mai mari părţi a armatei
otomane pe malul stâng al Dunării, ocuparea de către trupele ruse a taberei marelui
vizir, refugiat la Rusciuk, au determinat pe otomani să treacă la ,,aranjarea păcii”157.
Marele vizir a solicitat generalului Kutuzov, prin depeşa din data de 2/14
octombrie 1811, să se încheie armistiţiu şi să înceapă negocierile pentru încheierea
păcii. Kutuzov a refuzat, motivând că Poarta nu a precizat condiţiile încheierii păcii,
ceea ce nu permitea semnarea armistiţiului. Punctul de referinţă al condiţiilor
preliminarii era chestiunea hotarului european dintre cele două imperii158. Marele
vizir nu avea împuternicire să accepte altă variantă decât menţinerea vechiului hotar.
El a adresat lui Kutuzov, la 7/19 octombrie 1811, o scrisoare în care, pentru
normalizarea situaţiei era gata să-şi asume răspunderea cedării Hotinului şi a
teritoriului înconjurător sau de a plăti Rusiei, ,,într-un fel potrivit”159, despăgubiri de
război. În replică, generalul Kutuzov a cerut marelui vizir să propună o frontieră
convenabilă, ,,un fluviu care să merite să fie hotar”160. Această formulă ambiguă se
putea referi la Dunăre, dar şi la râul Milcov, care era hotarul natural dintre Moldova şi
Ţara Românească. Partea rusă voia să determine limita de cedare teritorială a Porţii.
Răspunsul marelui vizir Ahmed paşa , trimis prin intermediul lui Hadji-Esad efendi,
conţinea propunerea de cedare a teritoriului dintre ,,râuleţele Cunduc şi Bîc, cu
trecerea la Rusia a Hotinului, Benderului (Tighinei), Akkermanului (Cetăţii Albe) şi
periculoasă pe cântarul viitorului»”, (cf. Loc.cit., p. 43).

154 Cf., Loc.cit., p. 698.
155 Cf., A. L. Kasso, Rossiia na Dunae i obrazovanie Bessarabskoi oblasti, Moskva, 1913, p. 96.
156 Cf., I. Jarcuţchi, Vl. Mischevca, op.cit., p. 117.
158 Cf., I. Jarcuţki, Vl. Mischevca, op.cit., p. 118.
159 Cf., Mustafa Ali Mehmed, op.cit., p. cit., p. 284.
Căuşenilor, adică o parte a raialelor Basarabiei, sau să fie hotar râul Nistru”161.
Kutuzov nu a acceptat propunerile. El a cerut stabilirea frontierei ruso-otomane pe
hotarul natural, adică râul Milcov, dintre Moldova şi Ţara Românească, extinderea
privilegiilor Ţării Româneşti şi garantarea lor de către Rusia şi Imperiul Otoman,
garantarea siguranţei Serbiei, iar în Caucaz recunoaşterea teritoriilor ocupate de
Rusia. Acceptarea acestor condiţii ar fi dus la încheierea imediată a păcii, cel puţin aşa
susţinea generalul rus162.
Kutuzov era hotărât să insiste până la epuizarea tuturor posibilităţilor de a
obliga pe marele vizir să accepte cedarea integrală a Moldovei. Într-o scrisoare
adresată ministrului de externe al Rusiei, Rumianţev, la 10/22 octombrie 1811,
generalul considera că stabilirea hotarului ruso-otoman pe Siret era obstrucţionată de
fanarioţii care aveau o mare influenţă la Istanbul. Aceştia nu doreau să piardă
Moldova, integral sau parţial, deoarece scopul lor era „dobândirea titlului de domnitor
în unul din cele două Principate”163. Kutuzov intuia că marele vizir va propune
stabilirea hotarului dintre cele două imperii pe râul Prut164.
Delegaţia otomană care trebuia să negocieze cu partea rusă la Giurgiu era
formată din Müftüzade Ibrahim Selim efendi, Seyyid Mehmed Said Galib efendi,
Abdulhamid efendi, Keter efendi, Nezib efendi şi Dimitrie Moruzi, primul dragoman
al Porţii. Delegaţia rusă, a cărei activitate era supervizată de generalul Kutuzov, avea
în componenţă pe Italinski, generalul maior Sabaneev şi Fonton165.
Delegaţii Porţii nu posedau împuterniciri din partea sultanului. În aşteptarea
lor, negocierile au început. Printre problemele cele mai sensibile erau fixarea
frontierei în Delta Dunării, pe canalul Sf. Gheorghe, compensaţia bănească cerută de
Rusia Porţii, pentru Moldova de peste Siret şi Ţara Românească, problemele
teritoriale din Caucaz şi situaţia cetăţii Belgrad. Kutuzov, pentru a detensiona situaţia,
a solicitat Curţii de la Petersburg renunţarea la compensaţia bănească pentru Ţara
Românească şi partea Moldovei de peste Siret166. Ministrul rus de externe N. P.
Rumianţev şi-a dat acordul, la 26 octombrie/7 noiembrie 1811, insistând pentru
stabilirea frontierei pe Siret şi clarificarea situaţiei Ţării Româneşti, unde trebuia
menţinută influenţa Rusiei167.
În timpul primei runde a tratativelor de la Giurgiu, la 19 octombrie/1 noiembrie
1811 partea rusă a cerut ca Rusia să încorporeze Moldova şi ,,întreg Bugeacul, care
se numeşte Basarabia şi se afla înlăuntrul Moldovei”168. Graniţa dintre cele două
imperii urma, conform propunerii ruşilor, să se fixeze la hotarul dintre cele două
Principate şi pe canalul Sf. Gheorghe, de la Dunăre169. Delegaţia otomană a respins
161 Ibidem, p. 119.
162 Ibidem.
163 Cf., Ibidem, p. 120.
164 Cf., Ibidem.
165 Cf. I. Jarcuţchi, Vl. Mischevca, op.cit., p. 121.
166 Cf. V.P.R., T. VI, p. 211.
167 Cf. Loc.cit., p. 216.
169 Cf., Ibidem.
propunerea, reamintind că se ajunsese la o înţelegere privind hotarul pe Siret.
Negociatorii ruşi au insistat asupra stabilirii hotarului pe râul Milcov, acesta fiind
tradiţional şi, din această cauză, se vor evita orice fel de probleme la delimitare170.
Prima şedinţă s-a încheiat fără nici un rezultat.
La 20 octombrie/2 noiembrie 1811 a început a doua şedinţă a conferinţei, cu
declaraţia părţii ruse privind stabilirea hotarului pe Siret. Pentru hotarul din Delta
Dunării, ruşii au propus fixarea acestuia pe braţul Sf. Gheorghe. Rusia, în acel caz,
urma să anexeze braţele Chilia şi Sulina, cu toate insulele dintre ele, ceea ce i-ar fi
asigurat controlul deplin asupra navigaţiei pe Dunăre. În acelaşi timp s-ar fi redus
enorm traficul comercial dintre Imperiul Otoman şi posesiunile lui europene171.
Delegaţia otomană a venit cu contrapropunerea de a se stabili noua graniţă, de
la locul în care Siretul se vărsa în Dunăre până la braţul Chilia, care urma să devină
comun pentru ambele imperii. Pentru că tratativele intraseră în impas, au fost trimişi
Dimitrie Moruzi şi A. Fonton la Kutuzov, pentru a se ajunge la o înţelegere172.
Kutuzov a propus stabilirea frontierei pe braţul Sulina, partea sa dreaptă revenind
Porţii, cea stângă Rusiei, iar ,,de la Siret în jos, hotarul adevărat va fi cursul Dunării-
Mare”173.
La 22 octombrie/4 noiembrie 1811 au început lucrările celei de-a treia şedinţe
ruso-otomane. S-au discutat condiţiile în care cetăţile Brăila, Giurgiu, ş.a. urmau a fi
retrocedate Imperiului Otoman. Delegaţia turcă a reluat problema navigaţiei pe
Dunăre, insistând ca navele militare şi comerciale ruse să circule liber doar până la
confluenţa Siretului cu Dunărea, ,,iar mai sus pe Dunăre să se permită numai
circulaţia comercială”174. Propunerea a fost respinsă de partea rusă.
O problemă controversată a constituit-o situaţia Ţării Româneşti şi a unei părţi
a Moldovei, zone care urmau să fie restituite Imperiului Otoman. La 23 octombrie/5
noiembrie 1811 delegaţia rusă a prezentat un proiect al unui articol special în această
privinţă. Pentru început, se cerea recunoaşterea, reînnoirea şi confirmarea de către
Poartă a clauzelor avantajoase pentru Principate şi domnii acestora, fixate de la
tratatul de pace de la Küciuk-Kainargi până în anul 1806. Provinciile restituite urmau
ca timp de 4 ani să fie scutite de orice impozit. Locuitorii care doreau să emigreze
aveau la dispoziţie 3 ani pentru a-şi pune în ordine afacerile. Pământurile din jurul
cetăţilor Brăila, Giurgiu şi Turnu, uzurpate de la boieri şi mănăstiri, urmau să fie
restituite proprietarilor. După livrările necesare Porţii, provinciile restituite urmau să
beneficieze de libertate comercială, cu plăţi în numerar şi la preţul pieţii. Domnia a
fost fixată la 7 ani, iar domnii trebuiau să fie acceptaţi şi de Rusia. După expirarea
mandatului, aveau dreptul să rămână în ţară ca persoane particulare, fără a mai fi
170 Cf., Mustafa Ali Mehmed, op.cit., p. 293.
172 Cf., Ibidem, p. 124.
173 Cf. Mustafa Ali Mehmed, op.cit., p. 298. ,,Dând apoi de înţeles că această concesie el a efectuat-o fără
permisiunea guvernului rus, Kutuzov a cerut ca în mod excepţional Rusiei să-i fie cedată insula din faţa
Galaţiului. Împuterniciţii turci au «socotit potrivită această formulă» şi ea a fost acceptată” (cf., I. Jarcuţchi, Vl.
Mischevca, op.cit., p. 124).
numiţi domni.
Fiecare din cele două Principate avea dreptul să fie reprezentat la Istanbul de
doi agenţi, numiţi de domn. Mandatul lor era de un an şi urmau să beneficieze de
prevederile dreptului public internaţional. Cei doi agenţi aveau şi sarcina de a livra
anual la Istanbul obligaţiile care reveneau Principatelor faţă de Imperiul Otoman175.
Delegaţia otomană a replicat, propunând două variante de rezolvare a
problemei privilegiilor Principatelor. Una era reînnoirea formală a clauzelor tratatelor
vechi, alta era elaborarea unor prevederi speciale pentru partea Moldovei care urma
să intre în componenţa Rusiei. Delegaţii otomani au cerut renunţarea la acceptul
Rusiei pentru domnii numiţi de sultan în Principate, deoarece reprezenta ,,o formulă
de amestec în treburile interne ale sultanului”176. Era normal protestul delegaţilor
otomani, cum la fel de normală era şi intenţia Rusiei de a nu accepta domni cu
orientare antirusă. Soluţia desemnării unor domni neutri, „doritori de bine”, părea
singura care să liniştească ambele părţi177.
La întrevederea din data de 24 octombrie/6 noiembrie 1811 s-a discutat
prioritar despre condiţiile retrocedării Ţării Româneşti şi Moldovei de peste Siret
Imperiului Otoman178. Partea turcă a încercat să impună un element nou în cadrul
negocierilor, principiul „reciprocităţii”179 în formularea şi acceptarea unora dintre
condiţii, deoarece tratatul implica în egală măsură interesele celor două imperii.
Problema restituirii către foştii proprietari a pământurilor din jurul cetăţilor Brăila,
Giurgiu şi Turnu nu a fost soluţionată, urmând a se analiza fiecare caz, temeinic, „spre
a se pune la rânduială”180.
Noi controverse a provocat paragraful care prevedea propunerea Rusiei privind
obţinerea libertăţii locuitorilor Principatelor pentru comerţul cu produse alimentare,
„după achitarea zaherelelor, oferite Porţii Otomane”181.
Delegaţia otomană a obiectat că varianta propusă de partea rusă era
„păgubitoare”, întrucât contravenea „articolului despre interdicţii, una dintre regulile
administrative de bază ale Înaltului Devlet”182. Împuterniciţii otomani au refuzat să
175 Cf., I. Jarcuţchi, Vl. Mischevca, op.cit., p. 126-127.
179 Ibidem, p. 133.
181 I. Jarcuţchi, Vl. Mischevca, op.cit., p. 134. „... delegaţia rusă a insistat în special la fixarea libertăţii depline a
locuitorilor în comerţ, deoarece după îndeplinirea cerinţelor sultanului «domnii şi boierii vin cu alte născociri. De
aceea se va confirma ca ei să nu pricinuiască pagube sărmanilor, în folosul lor propriu, deoarece se ştie că, uneori,
după predarea tuturor lucrurilor cerute de Înaltul Devlet, unii domni şi boieri, zicând că a venit o nouă cerere din
partea Înaltului Devlet, împiedică negoţul locuitorilor şi strâng cu preţuri mici produsele lor, iar după aceea,
acaparându-le, le vând ei înşişi afară şi obţin câştiguri mari, pricinuind prin aceasta pagube sărmanilor»” (cf.,
Ibidem).
182
Delegaţia rusă nu a cedat, susţinând că „în chestiunea aceasta, a interdicţiilor, de care s-a spus, nu sunt incluse
Ţara Românească şi Moldova... acestea fiind din trecut şi până acum separate de Cancelarie, fiind oprită călcarea
lor cu piciorul şi date fiind privilegiile lor vechi, pentru ele nu există interdicţii” (cf., Mustafa Ali Mehmed, op.cit.,
p. 312).
accepte propunerea părţii ruse, invocând şi motivul „contrazicerii acestei clauze cu
conţinutul tratatelor ruso-turce precedente”183.
Negociatorii ruşi au invocat că situaţia militară impunea restituirea Ţării
Româneşti şi a Moldovei din dreapta Siretului într-o formă condiţionată, conform
„dreptului obţinut prin război”184.
Problema alegerii şi numirii domnilor în Principate a provocat, încă o dată,
discuţii contradictorii. Rusia vroia ca domnii să fie promotorii intereselor sale, ceea ce
a determinat Imperiul Otoman la invocarea singurei posibilităţi de a se eschiva,
susţinând că desemnarea domnilor în Principate era o problemă de politică internă,
care nu trebuia negociată cu Rusia185. Aceasta a propus ca sultanul să nu mai admită
demisia domnilor, deoarece aceasta ducea la înlocuirea acestora, situaţie provocată de
uneltirile pretendenţilor la scaunele domneşti186. A fost suspendată şi propunerea rusă
ca domnii, după mazilirea sau expirarea celor 7 ani de domnie, să rămână în
Principate187.
Şedinţa din data de 26 octombrie/ 8 noiembrie 1811 a readus în dezbatere
aspectul privilegiilor care se refereau la Moldova Mică şi Ţara Românească. În cele
din urmă, s-a ajuns la formula reînnoirii privilegiilor prevăzute în tratatele
anterioare188.
Marele vizir Ahmed paşa, informat probabil despre agravarea relaţiilor ruso-
franceze, a propus Rusiei o schimbare a condiţiilor de bază ale tratatului. Rusia urma
să primească 15 milioane de piaştri ca reparaţii de război, iar în cazul unui conflict
armat ruso-francez 40.000 de cavalerişti otomani urmau să lupte alături de trupele
ţarului189. Dacă Franţa ar fi atacat Imperiul Otoman, Rusia ar fi urmat, în varianta
propusă de Ahmed paşa, să pună la dispoziţia Porţii 40.000 de infanterişti190.
La cea de-a şaptea şedinţă ordinară, care a început la 14 noiembrie 1811, s-a
ajuns la înţelegerea ca graniţa ruso-otomană să fie fixată la mijlocul râului Siret191.
186 În cazul în care domnul, „făcându-se vinovat, locuitorii se vor jelui împotriva sa, aceasta este altceva. Atunci
se va discuta între cele două împărăţii, se va stabili adevărul şi se va proceda în consecinţă” (cf., Mustafa Ali
Mehmed, op.cit., p. 313). Rusia a propus o variantă de compromis. În cazul în care domnul ar fi fost absolvit de
vină, „el tot să-şi completeze cei şapte ani cu condiţia ca domnia lui să fie administrată de boieri” (cf., Ibidem, p.
314).
187 I. Jarcuţchi, Vl. Mischevca, op.cit., p. 137. „În proiectul delegaţiei otomane a fost omisă clauza cu privire la
şederea în ţară a domnitorilor după expirarea termenului cu învoirea sultanului... intenţia perseverentă a
împuterniciţilor ruşi de a introduce în tratat această clauză s-a lovit de o rezistenţă nu mai puţin dură a delegaţiei
otomane, care afirma că acceptarea ei va provoca în viitor neînţelegeri atât în interiorul ţării (între fostul domnitor
şi cel existent şi partizanii lor), cât şi între ambele imperii (ceea ce, de fapt, voiau ruşii – n. L.S). Referitor la
chestiunea dată nu s-a luat nici o decizie, iar discuţia a fost suspendată” (cf., Ibidem).
188 Reprezentanţii Rusiei şi Imperiului Otoman au căzut de acord că „dacă există regulamente înregistrate şi
valabile în legătură cu cele două ţări, care să nu fi fost enumerate în această clauză, atunci şi ele, de asemenea, sunt
confirmate” (cf., Ibidem).
189 Ibidem, p. 138.
190 Ibidem.
A fost reluată dezbaterea articolului privind emigrarea locuitorilor din
Principatele restituite. Problema s-a finalizat la următoarea întrevedere, când s-a
acceptat emigrarea pentru „musulmani, precum şi raialele care au rămas din cauza
războiului, dacă doresc”192. Partea rusă propunea ca toţi cei care aveau proprietăţi
funciare şi rudenii pe teritoriul cedat „şi se află în Imperiul Otoman, să fie determinaţi
să se transfere în Rusia”193.
Şedinţa din 7/19 noiembrie 1811 a marcat adoptarea a 4 articole, care se
refereau la suspendarea ostilităţilor şi confirmarea tratatelor anterioare194. Marele vizir
a respins, din nou, încercarea delegaţilor ruşi de a include în tratat un articol care să
permită foştilor domni ai Principatelor să rămână în acestea în calitate de persoane
particulare195. A urmat decizia lui Kutuzov de a suspenda convorbirile de pace,
deoarece negociatorii turci nu primiseră împuternicirea sultanului196.
Pe de altă parte, marele vizir Ahmed paşa a declarat că exista posibilitatea ca
sultanul să nu accepte „cedările efectuate în Europa”197.
La Istanbul însărcinatul cu afaceri al Franţei, Latour Maubourg, îl asigura pe
sultan că o confruntare militară franco-rusă era iminentă. Proiectul lui Napoleon de a
reface Polonia urma să includă în componenţa acesteia diferite posesiuni ale Rusiei.
Astfel urma să dispară frontiera comună dintre Rusia şi Imperiul Otoman. Latour
Maubourg pretindea că Imperiul Otoman va reprimi teritoriile pierdute anterior”198.
192 Ibidem, p. 321.
193 I. Jarcuţki, Vl. Mischevca, op.cit., p. 139. „... partea rusă refuza să accepte cerinţa ca supuşii otomani care au
proprietate (se are în vedere proprietatea imobilă) pe teritoriul cedat să fie lăsaţi să-şi vândă proprietăţile, motivând
că nu există precedente în această privinţă. La finele discuţiei, consultându-se cu Kutuzov, împuterniciţii ruşi au
prezentat primele trei articole ale viitorului tratat de pace: despre confirmarea tuturor tratatelor, convenţiilor,
actelor şi contractelor cu excluderea celor care vor fi modificate sau anulate; despre amnistierea şi iertarea
generală a supuşilor care au participat la război împotriva suveranului său şi a patriei sale; şi despre restabilirea
păcii, prieteniei şi înţelegerii reciproce” (cf., Ibidem, p. 139-140). Forma finală a articolului includea şi acceptarea
de către delegaţii ruşi a „vânzării de către musulmani din teritoriile cedate a proprietăţii lor şi transferarea venitului
la noile lor domicilii, precum şi supuşii otomani, rămaşi pe teritoriile cedate din cauza războiului, care urmau să
plece cu avuţiile lor...” (cf., Ibidem, p. 140).
194 Ibidem.
195 Cf., Ibidem.
196 Ibidem. „Lipsa împuternicirilor, deplasarea trupelor turceşti din interiorul ţării (Ţării Româneşti – n.L.S.) spre
Dunăre, după stabilirea armistiţiului, au provocat nelinişti în tabăra rusă” (cf., Ibidem, p. 141).
197 V.P.R., T. VI, p. 719. „Sultanul n-a aprobat fluviul Siret în calitate de hotar. El şi-a exprimat dorinţa ca în
partea europeană a Imperiului Otoman teritoriile Galaţiului şi districtul Ismail, iar în Caucaz – Anapa, Cerchezia
şi valea râului Rion să rămână în supuşenia lui. P. Fonton a declarat (la întrevederea cu D. Moruzi, în ziua de 9/21
noiembrie 1811 – n.L.S.) că M. Kutuzov nu va fi de acord cu modificarea hotarului în Europa, stabilit pe Siret,
despre a cărui schimbare «nu poate fi nici vorbă». D. Moruzi a răspuns că, acceptând hotarul pe râul Prut, Rusia
ar obţine toată Basarabia (partea de sud a spaţiului pruto-nistrean) până în drept cu Fălciu şi unul din malurile
gârlei Chilia a Dunării, cu excepţia districtului Ismail” (cf., I. Jarcuţchi, Vl. Mischevca, op.cit., p. 142).
198 Cf., V.P.R., T.VI, p. 719. „Totodată partizanii Franţei (la Istanbul – n.L.S.) presau asupra sultanului,
avertizându-l că în caz de încheierea păcii ruso-turce, Napoleon va include în componenţa regatului polonez
pământurile cedate de otomani Rusiei şi, posibil, va extetinde teritoriul polonez până la Dunăre” (cf., I. Jarcuţchi,
Vl. Mischevca, op.cit., p. 143). Napoleon promova, ca de obicei, o politică duplicitară faţă de Poarta Otomană.
„La 17 decembrie 1811, într-o audienţă acordată de către Napoleon ambasadorului austriac Schwarzenberg
împăratul Franţei dorea de la Austria asistenţă militară în număr de 40-50 de mii de ostaşi, promiţându-i pentru
Negocierile ruso-otomane de la Giurgiu s-au reluat la 17/29 noiembrie 1811.
Delegaţii otomani, care primiseră scrisorile de împuternicire de la sultan, au declarat
că „era necesar să se renunţe la formula asupra căreia se înţeleseseră între ei efendiul
nostru marele vizir şi baş-generalul”199. Ei pretindeau că au o altă „formulă” care,
dacă ar fi acceptată de partea rusă, ar duce la semnarea imediată a păcii200.
Reprezentanţii Rusiei au avertizat că modificarea preliminariilor ar putea duce
la suspendarea unilaterală a armistiţiului201, mai ales că ei aflaseră că sultanul nu a fost
de acord cu fixarea hotarului ruso-turc pe râul Siret202. Replica otomană a venit din
partea primului împuternicit al delegaţiei, Galib efendi. El a sugerat că pacea ruso-
turcă se putea încheia fără o compensaţie financiară203. Negociatorii ruşi au subliniat
că M. Kutuzov ordonase încetarea operaţiunilor militare „din respect pentru clauza
referitoare la Siret, care fusese baza preliminariilor stabilite în corespondenţa cu măria
sa marele vizir. De acum încolo nu mai avem încredere”204.
Galib efendi, pentru a dezamorsa tensiunea creată, a ordonat lui Dimitrie
Moruzi să se întâlnească cu Fonton, după care urma să se stabilească o întrevedere
între Galib efendi şi Italinski205.
La 18/30 noiembrie 1811, în cadrul întâlnirii cu Italinski, Galib efendi a
prezentat propunerea sultanului ca pacea ruso-turcă să se încheie pe baza principiului
status quo ante bellum, „cu recompensarea bănească pentru tot teritoriul ocupat,
începând de la Nistru”206. Italinski a respins propunerea.
Dimitrie Moruzi a reluat discuţiile cu Iosif Fonton, pretinzând că Galib efendi
interpreta în sens extins instrucţiile sultanului privind hotarul dintre cele două imperii.
Sultanul, după părerea lui Dimitrie Moruzi, ar fi fost de acord să cedeze Hotinul şi
Benderul, menţinând în stăpânirea lui Bugeacul, Ismailul, Chilia, cu posibilitatea
renunţării la ultima207. Fonton a reiterat cerinţa lui Kutuzov de a recunoaşte hotarul pe
râul Siret, altfel ar fi urmat „suspendarea asigurării cu produse alimentare a trupelor
aceasta Moldova, Ţara Românească şi Serbia, pe care el... «le priveşte ca provincii austriece», iar Dunărea o
considera un fluviu austriac. Însă conform opiniei curţii imperiale habsburgice vizând această «generozitate
napoleoniană», o cesiune teritorială turcă spre Austria putea fi avantajoasă numai în condiţiile unei păci ruso-
turce” (cf., Ibidem); vezi, în acest sens, şi S. Columbeanu, op.cit., p. 673.
199 I. Jarcuţchi, Vl. Mischevca, op.cit., p. 143. Delegaţii otomani au menţionat că până atunci „au fost
împuterniciţii marelui vizir, care deşi «nu avea înalta sa învoire (a sultanului –.L.S.) pentru altceva în afară de
hotarele vechi, ..., îşi asumase foarte multe obligaţii numai pentru înlăturarea vărsării de sânge omenesc»” (cf.,
Ibidem).
200 Cf., Mustafa Ali Mehmed, op.cit., p. 325.
201 Cf., Ibidem, p. 326.
203 Ibidem.
206 Ibidem. După cum susţinea Galib efendi, sultanul era dispus să accepte, în ultimă instanţă, „stabilirea
hotarului pe Prut, până la târguşorul Fălciu; de aici pe o linie dreaptă până la râul Cunduc, malul stâng al fluviului,
până la lacul Sasîk şi pe malul stâng al acestuia, până la mare. Astfel cetatea Akkerman şi o parte a Basarabiei vor
fi cedate Rusiei, iar cetăţile Ismail şi Chilia urmau a rămâne în posesia Porţii... Luând cunoştinţă de aceste
propuneri, Kutuzov le-a respins categoric” (cf., Ibidem).
207 Ibidem, p. 146.
turceşti încercuite”208.
În timpul ultimei întruniri oficiale din cadrul negocierilor de la Giurgiu, la 21
noiembrie/2 decembrie 1811, partea otomană a repetat propunerea ca o parte a râului
Prut să devină hotar între cele două imperii. Urma să se facă o delimitare „dintr-o
parte potrivită”209, pentru ca cetăţile Chilia şi Ismail, „ca şi locurile ce s-ar cuveni,
potrivit hărţii, până la mare, să rămână Înaltului Devlet”210. Partea rusă a refuzat orice
discuţie, pe motiv că nu avea împuternicire în acest sens. Propunerea otomanilor urma
să fie comunicată ţarului211.
În aşteptarea noilor instrucţiuni ale Curţii de la Petersburg, negocierile de pace
de la Giurgiu au fost întrerupte. Ele urmau a fi reluate la Bucureşti. Până la reluare, la
23 noiembrie/6 decembrie 1811 Kutuzov şi Galib efendi au semnat un acord privind
predarea trupelor turceşti încercuite212.
Noile dispoziţii ale ţarului privind tratativele de pace ruso-turce au fost
formulate pornind de la nemulţumirile Rusiei faţă de aşa-zisa „lipsă de fermitate”213,
de care dăduse dovadă Kutuzov. Se adăugau dorinţa Rusiei de a obţine noi teritorii în
detrimentul Imperiului Otoman şi evoluţia, nefavorabilă intereselor Rusiei, a situaţiei
politice din Europa.
Într-un raport adresat ţarului, la 22 decembrie 1811, Kutuzov îşi justifica „lipsa
de fermitate” prin încercarea lui de a respecta indicaţiile cancelarului N.P.
Rumianţev214.
Negocierile de pace s-au reluat la Bucureşti, la 31 decembrie 1811/12 ianuarie
1812. Italinski a făcut referiri la noile instrucţiuni ale ţarului. Acesta dorea fixarea
hotarului european ruso-turc pe râul Siret215.
Delegaţii otomani au declarat că acceptau doar varianta propusă de Galib
efendi la Giurgiu216. La finalul întrevederii, ei au declarat că vor solicita noi
208 V.P.R., T. VI, p. 721.
210 Ibidem.
211 I. Jarcuţchi, Vl. Mischevca, op.cit., p. 147. „Deci devenise clar: prima etapă a tratativelor ruso-turce de pace a
eşuat, iar rezultatele au fost abrogate, deoarece revenirea din nou la discutarea iniţială a hotarului în partea
europeană (Siret sau Prut) era considerată de ruşi ca fiind «contrară prieteniei»; însuşi M. Kutuzov, fiind «destul
de surprins», a rămas «foarte mâhnit»” (cf., Ibidem).
212 Ibidem. „... trupele otomane, aflate pe malul stâng al Dunării, împreună cu tot avutul, artilerie şi muniţii
urmau să fie transferate la Giurgiu, Slobozia, Malca, Parapan şi alte localităţi, iar trupele ruse aflate în regiunea
localităţii Rusciuk – transferate pe malul stâng al Dunării” (cf., Ibidem). Ţarul Alexandru I a ordonat lui Kutuzov
ca, în cazul în care otomanii refuzau să accepte condiţiile Rusiei, să declare împuterniciţilor otomani că armata lor
este considerată „complet prizonieră de război (conform acordului din 23 noiembrie/6 decembrie 1811 trupele
otomane erau considerate ca «oaspeţi», cazate şi asigurate cu mijloace de subzistenţă până la încheierea păcii – n.
L.S.) şi urma să fie transferată în interiorul Rusiei, iar tratatul de pace să fie semnat numai pe baza condiţiilor
cerute de ţar” (cf., Ibidem, p. 148).
213 Ibidem.
214 Ibidem. Într-o depeşă datată 26 octombrie/8 noiembrie 1811, cancelarul N.P. Rumianţev îi scria lui Kutuzov:
„Eu trebuie să vă confirm că scopul principal al majestăţii sale este ca să nu fie întrerupte negocierile de pace, ca
ele să se soldeze cât mai curând posibil cu pace” (cf., Ibidem, p. 149).
216 Ibidem. După refuzul părţii otomane de a accepta condiţiile Rusiei, ţarul Alexandru I recomanda lui Kutuzov
instrucţiuni din partea marelui vizir şi a sultanului. Urmarea a fost că la 1/13 ianuarie
1812 Kutuzov a comunicat lui Ahmed paşa, într-o scrisoare particulară, că armistiţiul
ruso-turc a fost suspendat şi tratativele de pace întrerupte217.
Soarta negocierilor era dependentă, însă, de evoluţia situaţiei politice în
Europa, în special de cea a raporturilor ruso-franceze. Complicarea situaţiei de pe
Continent în defavoarea Rusiei impunea acesteia încheierea păcii cu Imperiul
Otoman. Kutuzov, care nu considera că reînceperea operaţiunilor militare pe timp de
iarnă ar fi avantajat Rusia, a luat decizia să promoveze oficial o tactică de expectativă,
combinată cu o intensă activitate a diplomaţiei secrete218. În luna februarie 1812
însărcinatul cu afaceri al Porţii Otomane la Viena, Mavrogheni, îşi informa superiorii
că războiul franco-rus era inevitabil, că trupele franceze se deplasau, deja, spre Rin219.
Reacţia Rusiei a fost promptă. Diplomaţii ruşi au apelat la serviciile lui Manuc-
bei. Acestuia i s-a cerut să-l contacteze pe Galib efendi şi să-i descrie urmările
războiului pentru Imperiul Otoman220. Un rol aparte în determinarea poziţiei
Imperiului Otoman l-au avut şi demersurile prin care Napoleon a încercat să
liniştească Rusia. Astfel, la 5/17 martie 1812 colonelul Cernâşev aducea de la Paris o
scrisoare confidenţială a lui Napoleon către ţar. În scrisoare se insista asupra
necesităţii menţinerii „legăturilor strânse”221, între Franţa şi Rusia. Prin intermediul
ambasadorului francez la Petersburg şi a colonelului Cernîşev, Napoleon a făcut un
nou demers diplomatic. El a propus restabilirea Convenţiei de la Erfurt, al cărui articol
5 prevedea încorporarea Finlandei, Moldovei şi a Ţării Româneşti de către Rusia.
Acceptarea acestei propuneri de Curtea de la Petersburg ar fi anulat „războiul
distrugător”222. Asemenea demersuri diplomatice din ajunul campaniei lui Napoleon
în Rusia au influenţat poziţia negociatorilor otomani la Bucureşti.
La 28 februarie/ 11 martie 1812 Galib efendi a remis generalului Kutuzov
„să anuleze armistiţiul” (cf., I. Jarcuţchi, Vl. Mischevca, op.cit., p. 149). Negociatorii otomani au argumentat că
articolul referitor la graniţa pe Siret „fusese inclus în corespondenţa dintre Ahmed paşa şi Kutuzov şi «ele, având
aspect consultativ, nu au căpătat caracter de convenţie, care să fi fost încheiată şi semnată»” (cf., Ibidem, p. 149-
150).
217 V.P.R., T. VI, p. 257-258.
218 „Diplomaţia rusă, agenţii Rusiei au desfăşurat în această direcţie o luptă neafişată, de amploare. La diferite
întruniri particulare ei expuneau diverse alternative ale evoluţiei situaţiei în Europa, insuflau turcilor gândul că,
consecinţele ei vor fi dezavantajoase pentru Imperiul Otoman, dacă el nu va încheia pacea cu Rusia” (cf., I.
Jarcuţchi, Vl. Mischevca, op.cit., p. 151).
219 Ibidem.
220
„... în caz de război al Franţei şi al aliatului ei Austria împotriva Rusiei, armata rusă în lupte defensive se va
retrage din Principate, care imediat vor fi ocupate de trupele austriece şi franceze. E puţin probabil ca aceste
Principate, fiind ocupate, să fie cedate ulterior Porţii Otomane... E firesc ca Napoleon, invitând-o pe Austria în
calitate de aliat, i-ar fi propus răscumpărare... O astfel de remunerare poate fi efectuată doar din contul Imperiului
Otoman. În aşa situaţie e posibil că Turcia va pierde tot teritoriul până la munţii Balcani, inclusiv Serbia, Bulgaria,
Ţara Românească, Moldova (cf., Ibidem). Poarta avea, după părerea diplomaţiei ruse, două variante: „va accepta
războiul împotriva celor trei mari puteri sau va ceda, suferind aşa mari jertfe” (cf., Ibidem).
221 V.P.R.., T. VI, p. 306; „... ambasadorul Rusiei la Paris, Kurakin, a informat că în Franţa exista părerea că
unicul mijloc «de suspendare a tuturor neînţelegerilor (franco-ruse – n. L.S.) este divizarea Imperiului Otoman
sau a provinciilor europene ale imperiului»”, (cf., I. Jarcuţchi, Vl. Mischevca, op.cit., p. 152).
222 Cf., V.P.R., T. VI, p. 743.
răspunsul marelui vizir la condiţiile de bază ale păcii propuse de Rusia223.
Într-un rescript secret, trimis la 22 martie/ 3 aprilie 1812 lui Kutuzov, ţarul
Alexandru I, îngrijorat de iminenţa unui război cu Franţa dorea încheierea cât mai
grabnică a păcii cu Poarta, „orice pierdere de timp în împrejurările actuale este o
nenorocire deplină”224. Diplomaţia rusă nu excludea varianta ca delegaţia otomană să
refuze încheierea păcii în condiţiile pe care Rusia încerca să le impună. Într-o situaţie
extremă pentru încheierea păcii, hotarul european între cele două imperii se estima să
fie „râul Prut, până la vărsarea lui în Dunăre”225.
Kutuzov l-a informat pe Galib efendi, la 4/16 aprilie 1812, despre cerinţele
Curţii de la Petersburg. Referindu-se la Principatele Române, comandantul trupelor
ruse din Principate a insistat să fie acceptate privilegiile formulate în timpul
negocierilor de la Giurgiu226. Reluarea convorbirilor oficiale pentru definitivarea
tratatului de pace urma să se facă pe baza condiţiilor fixate de Kutuzov, în
instrucţiunile date echipei de negociatori227.
În timpul discuţiilor privind privilegiile care urmau să fie acordate Ţării
Româneşti şi părţii Moldovei care urma să fie restituită Porţii, otomanii au cerut
„abrogarea totală” a acestora228, dar delegaţia rusă nu a acceptat. Italinski a forţat nota,
acuzând Poarta Otomană de tergiversarea deliberată a tratativelor229.
A urmat o întrunire ordinară a delegaţiilor, unde s-a discutat prioritar „articolul
privitor la hotar”230. Partea otomană a reamintit, când s-a ajuns la situaţia hotarului
european dintre cele două imperii, că sultanul a respins varianta fixării frontierei pe
râul Siret231. Negociatorii otomani au propus restabilirea vechilor frontiere,
compensarea bănească a pierderilor de război înregistrate de Rusia sau stabilirea
223 În privinţa Principatelor, în depeşa lui Rumianţev către Kutuzov, din data de 22 martie/3 aprilie 1812 erau
reluate condiţiile de bază puse de Rusia Porţii Otomane pentru încheierea păcii: „1) râul Siret să fie determinat ca
hotar între ambele imperii;... 3) confirmarea clauzelor vechilor tratate referitoare la Ţara Românească şi restul
Moldovei...” (cf., I. Jarcuţchi, Vl. Mischevca, op.cit., p. 153).
224 Ibidem, p. 154.
225 Ibidem. „Dar o astfel de cedare importantă, scria ţarul, eu vă permit să o acceptaţi nu altfel decât prin
încheierea tratatului de alianţă cu Poarta” (cf., Ibidem).

226 „Galib efendi a rămas dezamăgit de cerinţele Rusiei, apreciindu-le drept ultimative. El a repetat condiţiile
anterioare ale Porţii Otomane, dând totodată de înţeles că referitor la hotarul din Europa marele vizir poate să-şi
asume o cedare suplimentară. Kutuzov a refuzat să răspundă la întrebarea despre limitele cedărilor posibile din
partea Rusiei” (cf., Ibidem, p. 155).
227 Ibidem. Delegaţia rusă a cerut, printre altele, „confirmarea privilegiilor stabilite prin tratatele anterioare cu
privire la Ţara Românească şi restul Moldovei, precum şi ale celor stabilite la Giurgiu;... râul Siret să fie hotar aşa
cum s-a stabilit la Giurgiu” (cf., Ibidem).
229 Italinski considera că „toate dificultăţile câte există în articolele păcii vin din partea Înaltului Devlet. Deşi este
clar că Rusia are dreptul, prin război, totuşi nu poate fi tăgăduită echitatea ei în legătură cu propunerile prezentate
pentru fiecare articol. Cu toate acestea, fiecare articol, mic sau mare, prezentat din partea Rusiei, este respins de
Înaltul Devlet şi se prezintă fel de fel de greutăţi, pe când împărăţia Rusiei în raport cu pretenţiile ei de mai înainte
(este vorba de pretenţiile la ambele Principate – I.J., V.M.) a coborât acum până la o astfel de limită, ce nu mai
poate fi micşorată...” (cf., I. Jarcuţchi, Vl. Mischevca, op.cit., p. 156).
230 Ibidem, p. 157.
231 V.A. Ulianiţki, op.cit., p. 48.
frontierei pe râul Prut, până la râul Cunduc şi pe cursul acestuia, până la Marea
Neagră. Cetăţile Ismail şi Chilia, precum şi gurile Dunării rămâneau în stăpânirea
Imperiului Otoman232. Variantele otomane au fost respinse, pentru că Rusia nu ar fi
obţinut „nici un fel de avantaje”233.
Negocierile au intrat într-o situaţie critică, fiecare dintre cele două părţi
implicate apărându-şi consecvent poziţiile expuse anterior. Se duceau însă tratative
secrete, strict confidenţiale, între Kutuzov, consilierul Iosif Fonton şi Galib efendi234.
Despre asemenea demersuri Kutuzov îl informa pe ţar, într-un raport redactat
la 20 aprilie/2 mai 1812235.
O scrisoare cifrată, trimisă de Galib efendi la 8 mai 1812 marelui vizir Ahmed
paşa, conţinea informaţia că Iosif Fonton l-a atenţionat pe negociatorul otoman că
hotarul european dintre Rusia şi Turcia se putea fixa doar pe Prut, iar privilegiile
Principatelor restituite trebuiau reconfirmate integral236. Kutuzov declarase categoric
că negocierile întrerupte urmau să fie reluate doar dacă va sosi din partea marelui vizir
acordul pentru fixarea hotarului pe tot râul Prut237.
Noile instrucţiuni care să permită continuarea tratativelor erau aşteptate din
partea marelui vizir. La 29 aprilie/11 mai 1812 Kutuzov a fost anunţat că un curier a
adus răspunsul marelui vizir238. Pentru că tratativele reluate nu duceau la nici un
rezultat, iar diplomaţii francezi şi austrieci se străduiau să împiedice încheierea
tratatului de pace dintre Imperiul Otoman şi Rusia239, M. I. Kutuzov l-a avertizat pe
marele vizir că ar urma „ruperea congresului”240, dacă nu vor fi acceptate cerinţele
Rusiei.
Dimitrie Moruzi a propus, la 3/15 mai 1812, ca articolele de bază cu condiţiile
prealabile „să fie semnate în calitate de preliminarii ale păcii, iar actele schimbate de
ambele delegaţii să fie cât mai repede expediate la Constantinopol pentru confirmare,
astfel încât să se «bareze toate succesele partidei franceze», continuând totodată
definitivarea tratatului”241.
233 Ibidem.
234 Ibidem.
235 „Din raport reiese că în Europa hotarul dintre imperiile aflate în conflict a fost stabilit pe fluviul Prut şi braţul
Chilia al Dunării. Ce-i drept, în seara zilei de 19 aprilie/1 mai Galib efendi a comunicat lui I. Fonton că el nu poate
să semneze articolul despre hotarul promis, fiindcă e necesar să aştepte răspunsul marelui vizir. Dânsul a mai
propus ca cetăţile din stânga Dunării – Ismail şi Chilia să fie dărâmate, iar acest mal al Dunării să rămână în
posesiunea Porţii. Kutuzov a respins propunerea... Ceva mai târziu Galib efendi din nou a intrat în contact cu M.
Kutuzov vizând reconfirmarea cerinţei Rusiei privind fixarea hotarului pe râul Prut, cu trecerea Ismailului şi a
Chiliei în posesia Imperiului Rus” (cf., Ibidem, p. 158).
236 Ibidem, p. 158-159.
239 Ibidem.
240 Ibidem.
241 Ibidem. „M. Kutuzov a remis în aceeaşi zi delegaţiei ruse o instrucţiune privind negocierile cu împuterniciţii
turci referitoare la redactarea textului tratatului de pace. Se menţiona că articolele anexate la acest document «au
fost convenite pe deplin cu primul împuternicit turc Galib efendi»... (Kutuzov – n.L.S.) a ordonat împuterniciţilor
ruşi «să discute articolele tratatului de pace în aşa fel ca obiectul discuţiilor să nu fie dat publicităţii» (cf., Ibidem,
Astfel s-a ajuns la semnarea condiţiilor preliminarii ale tratatului de pace ruso-
turc, de la Bucureşti, la data de 5/17 mai 1812242.
Etapa finală a tratativelor ruso-turce a fost influenţată de „agravarea
raporturilor politice internaţionale, ce pot fi calificate drept veritabile dueluri
diplomatice la scară europeană”243 şi de anumite condiţii interne, mai ales „atmosfera
de intrigă, indecizie, trădare”244 din Imperiul Otoman.
W. Winkilson, consulul general al Marii Britanii în Principate (1814-1818), a
publicat la Londra, în anul 1820, lucrarea O dare de seamă despre Principatele
Române, lucrare tradusă în franceză şi rezumată în italiană245. El a atras atenţia asupra
rolului fanariotului Dimitrie Moruzi în cadrul negocierilor de pace ruso-turce246.
Acesta ar fi fost, se pare, „de folos ruşilor la încheierea păcii de la Bucureşti”247,
motivat de ambiţiile lui de a deveni „regele Daciei”248. Atitudinea lui Dimitrie
Moruzi, dragoman al Porţii, care „a îndemnat pe sultan să primească cererile Rusiei,
în vreme când ea, pe de altă parte, se ameninţa de Franţa cu războiul cel mare şi era
silită a se apleca la orice pace folositoare Turciei”249, a fost penalizată de Poarta
Otomană, prin asasinarea lui Dimitrie Moruzi şi fraţilor acestuia, Panaiotachi şi
Iorgu250.
Poarta Otomană se afla, în momentul semnării tratatului de pace de la
Bucureşti, sub presiunile Rusiei, Franţei, Marii Britanii şi chiar a unor ţări neutre ca
Suedia, deoarece „marile puteri ale Europei încercau să atragă Imperiul Otoman de
partea lor, în ajunul conflictului franco-rus”251.
p. 161-162).
242 Referitor la Principate, se consemna: „... Art. 1. Hotarul dintre ambele imperii va fi stabilit pe râul Prut, malul
stâng al Dunării, braţul Chilia, care va fi comun pentru ambele părţi...; Art. 2. În baza articolului secret cetăţile
Ismail şi Chilia vor fi dărâmate, iar Rusia nu va construi în locul lor fortificaţii...; Art. 5. Confirmarea convenţiilor
de până la război referitoare la privilegiile Moldovei şi Ţării Româneşti... Prin articolul nr. 6 special se prevedea ca
după semnarea preliminariilor să se înceapă tratativele pentru stabilirea definitivă a condiţiilor de pace.
Preliminariile au fost confirmate de către Kutuzov şi Ahmed Paşa” (cf., Ibidem, p. 162).
243 Ibidem, p. 163.
244 Ibidem. „Pentru Langeron (Louis-Alexandre Andrault, conte de Langeron, emigrant francez, intrat în
serviciul militar al Rusiei – n. L.S.) autorii adevăraţi ai păcii de la Bucureşti n-au fost diplomaţii aşezaţi la masa
tratativelor... ci fanarioţii care au găsit formula binecunoscută a unor cesiuni teritoriale limitate ca să-şi poată
păstra în continuare ca fiefuri de exploatare Ţara Românească şi Moldova” (cf. Ibidem); vezi, în acest sens, şi G.
Penelea, Ţările Române în timpul războiului din 1806-1812 văzute de ofiţerii superiori ruşi A. de Langeron şi
P.V. Ciceagov, în „Revista de Istorie”, T. 41, 1988, nr. 7, p. 680.
246 Diplomatul britanic „susţinea că Dimitrie Moruzi, care ar fi apărat stăpânirea sultanului dincoace de Dunăre,
sperând să domnească, ar fi cedat însă Basarabia, ca să nu supere prea mult protectorul rus – ceea ce-i aduse
pieirea. Circumstanţele ispitirii la Şumla a lui D. Moruzi, pe care unii îl sfătuiau să treacă în Rusia şi care, îndată
după plecarea din Bucureşti, în septembrie 1812, fu arestat şi apoi, la intrarea în casa marelui vizir străpuns de
ceauşi, îi sunt cunoscute scriitorului englez prin prezenţa personală în imperiul turcesc” (cf., Ibidem).
247 Ibidem.
248 Ibidem, p. 164.
249 Ibidem, p. 165.
250 Ibidem.
251 Ibidem, p. 68-169. ,,Marea Britanie a căutat, prin misiunile lorzilor Bentinck în Sicilia, Stratford Canning la
Constantinopol şi Thornton la Stockholm, să creeze breşe în flancurile «acţiunii napoleoniene». Lordului
Rusia nu era mulţumită de clauzele preliminariilor. Ministrul de externe N.P.
Rumianţev l-a informat pe P.V. Ciceagov, succesorul lui Kutuzov la comanda
trupelor ruse de la Dunăre, că ţarul nu era mulţumit, cel puţin de prevederile vizând
hotarul asiatic dintre cele două imperii252.
S-a exercitat o nouă presiune faţă de negociatorii otomani, din partea lui
Rumianţev. El a recomandat lui Ciceagov să convingă partea otomană că Rusia nu
era presată de agravarea raporturilor sale cu Franţa, deoarece Napoleon dorea să se
refacă tratatele franco-ruse, prin includerea, în cuprinsul lor, a clauzelor „care
confirmă lipirea la Rusia a tuturor dobândirilor pe contul Imperiului Otoman”253.
Ciceagov a primit recomandări exprese să nu provoace şi să împiedice suspendarea
negocierilor. Dacă nu reuşea să obţină „noi avantaje”254, el trebuia să negocieze pe
baza clauzelor preliminariilor şi să finalizeze semnarea tratatului de pace. Procesul
redactării formei finale a textului tratatului a fost încetinit de încercările ambelor părţi
de a introduce în tratat formulări care să le aducă avantaje. După mai multe runde de
negocieri, la 8/20 mai şi 9/21 mai 1812 s-a încheiat redactarea documentului255.
Primele trei articole, care se refereau la relaţiile dintre cele două imperii, la
amnistierea vinovaţilor şi la confirmarea tratatelor ruso-turce anterioare au fost
acceptate în formularea de la Giurgiu256.
Articolul 4, care fixa hotarul ruso-otoman pe râul Prut, a fost completat.
Hotarul s-a stabilit pe thalvegul râului, iar circulaţia navelor de război ale Rusiei a fost
permisă pe Canalul Chilia, până la vărsarea Prutului în Dunăre257.
La consemnarea problemei privilegiilor Moldovei, de pe malul drept al
Prutului, şi ale Ţării Româneşti, delegaţia otomană a cerut menţionarea şi confirmarea
actelor în vigoare privind privilegiile acestor ţări, în forma anterioară începerii
războiului ruso-turc dintre anii 1806 - 1812. Partea rusă a propus să se completeze
articolul cu angajamentul Porţii Otomane de a nu cere celor două ţări „plata
socotelilor vechi, dărilor din perioada războiului”, scutirea lor de dăjdii pe un termen
anumit, fixarea termenului de transferare benevolă a locuitorilor şi stabilirea
volumului dărilor din partea Moldovei258, în raport cu teritoriul ei micşorat. Galib
efendi a respins propunerea de a fi menţionate cerinţele Rusiei, pe motiv că ele se
Thornton i se indicase să sondeze posibilitatea unui «tratat al Nordului», ce să antreneze Marea Britanie, Rusia şi
Suedia. Manevrele, întărite şi de «sclipirile arginţilor», iniţiate de Statford Canning la Constantinopol şi de
«scoţianul călător» Gordon la Bucureşti, nu au fost defel străine de grăbirea păcii dintre Rusia şi Turcia, act ce a
implicat gesturi de trădare din partea plenipotenţiarilor greci aflaţi în serviciul Porţii şi a pecetluit soarta
Basarabiei” (cf., Gh. Cliveti, Preludiile concertului european (II). ,,Coaliţia antinapoleoniană” şi ,,medierea
austriacă” (1812-1813), în AIIAI, T. XXXIX-XL, p. 384).
252 Cf. I. Jarcuţchi, Vl. Mischevca, op.cit., p. 169; vezi, în acest sens, şi V.P.R., T. VI, p. 403.
254 Ibidem, p. 170.
255 ,,…conform datării proceselor verbale scrise de partea otomană – şedinţele respective (a 17-a şi a 18-a) au
avut loc în zilele de miercuri 9 /21 mai şi joi 10 /22) mai 1812” (cf., Ibidem, nota 3).
256 Ibidem.
regăseau în tratatul de pace de la Iaşi şi oricum urmau să fie îndeplinite259.
Alte runde de negocieri s-au desfăşurat pentru stabilirea termenului în care
trupele ruse urmau să evacueze Principatele. Delegaţii otomani solicitau ca retragerea
armatei ruse să se realizeze în cel mult o lună, partea rusă pretindea trei luni şi
jumătate260. Pentru a-i determina pe otomani să accepte termenul propus, ruşii au
forţat nota, ameninţând cu suspendarea negocierilor. În tratatul de pace, semnat la
16/28 mai 1812, s-a fixat termenul de evacuare de trei luni, începând de la data
ratificării bilaterale261. Împuterniciţii otomani au abordat şi problema tributului
tătarilor din Bugeac262.
Delegaţia rusă a încercat să evite discutarea chestiunii în cauză, dar a acceptat
în cele din urmă, la insistenţele otomanilor263. La întrunirea care a avut loc la 9/21 mai
1812 negociatorii ruşi au arătat că nu avea temei să se introducă în tratat o clauză
specială în privinţa tătarilor din Bugeac. Ei erau incluşi „atât în clauza prizonierilor,
cât şi în articolul referitor la cei care vor dori să se întoarcă”264 în Imperiul Otoman,
din ţinuturile cedate de acesta Rusiei. Partea rusă susţinea că „nu va face nici un fel de
greutăţi pentru înapoierea lor”265.
Discuţiile au continuat, fără a se ajunge la nici o înţelegere. Mai existau şi alte
probleme care trebuiau să fie soluţionate, de aceea s-a convenit că acestea „să fie
discutate ulterior, fără a se convoca şedinţe speciale, oficiale”266. A urmat, la 16/28
mai 1812, în incinta Hanului lui Manuc, semnarea oficială a tratatului de pace ruso-
turc. Documentul includea 16 articole de bază şi separat încă două articole secrete267.
Prin semnarea tratatului de pace de la Bucureşti, la 16/28 mai 1812, cu
schimbarea actelor de ratificare la 2/14 iulie 1812, „în condiţii mai modeste, totuşi
absolut avantajoase pentru Rusia”268, aceasta a anexat Basarabia269. Moldova şi Ţara
259 Ibidem. La finele discuţiilor privind articolul în cauză, „delegaţia rusă renunţa la redactarea separată a
chestiunilor menţionate, urmând ca ele «să fie incluse şi pomenite măcar pe scurt»... Termenul de transferare
benevolă a locuitorilor a fost stabilit la 18 luni” (cf. Ibidem).
260 Ibidem, p. 172.
261 Cf. Ibidem; vezi, în acest sens, şi Mustafa Ali Mehmed, op.cit., p. 353-356.
262 ,, La începutul războiului ruso-turc dintre anii 1806 şi 1812 în Bugeac locuiau 80 mii de tătari şi turci. După
ocuparea Principatelor de către trupele ruse, în anul 1807, tătarii din Bugeac au fost transferaţi peste Nistru, în
guberniile Taurida, Herson, Ekaterinoslav. În şedinţa de la 8/20 mai 1812 delegaţia turcă a insistat ca în tratatul de
pace să fie inclus un articol special privitor la tătarii sus-numiţi. Această necesitate se motiva prin faptul că «la
începutul acestui război, când aceştia (tătarii din Bugeac – I.J., V.M.) fugeau spre Ismail, ei au fost prinşi de ruşi,
trecuţi, cu forţa, peste Nistru şi... aşezaţi într-un loc şi li s-au luat cu forţa actele din mâinile lor. De aceea, după
încheierea păcii, Înaltul Devlet nu-i va lăsa pe cei din tribul care aparţine celor de neam islamic» şi doreşte
«trecerea acestora peste Dunăre», adică în Imperiul Otoman” (cf., I. Jarcuţchi, Vl. Mischevca, op.cit., p. 173);
vezi, în acest sens, şi Teodor Holban, Documente româneşti din arhivele franceze (1801-1812), Bucureşti, 1939,
p. 48; Mustafa Ali Mehmed, op.cit., p. 351, 356; Veniamin Ciobanu, ,,Problema Basarabiei”, p. 143-144.
264 Ibidem, p. 173-174.
267 Cele două articole secrete se refereau, primul la dărâmarea de către Rusia a cetăţilor Ismail şi Chilia, iar cel de-
al doilea delimita noul hotar din Caucaz (cf., V.P.R., T. VI, p. 416-417).
268 I.S. Dostian, Rossia i Balkanscii vopros, Moskva, 1972, p. 73.
Românească au fost „restituite” Imperiului Otoman, în condiţiile pe care le-am
menţionat. În ceea ce priveşte o aşa-zisă implicare a cercurilor boiereşti din
Principate, într-o încercare de modificare a statutului internaţional al acestora, cu
sprijin extern, acestea erau luate ,,în învălmăşagul evenimentelor, fără să-şi poată
spune părerea”270. Franţa nu a putut ,,să ajute Partidul francofil”271 din Principate şi, în
cele din urmă, Rusia a fost aceea care şi-a impus punctul de vedere272.
Se poate considera că eforturile diplomaţiei ruse au dus la două rezultate
nesperate, în contextul de atunci: „d’un côté, un traité avec l’empire Ottoman (28 mai
1812, Bucarest), de l’autre, une alliance en bonne et due forme avec la Suède (9 avril
1812)”273. Avantajul principal pe care i l-a adus Rusiei încheierea tratatului de la
Bucureşti a fost că obţinerea unei alianţe cu Poarta, deoarece „cet ennemi traditionnel
ne basculera pas en faveur de la France et empêche l’ouverture d’un front
secondaire”274, în condiţiile unui mai mult decât previzibil atac a lui Napoleon.
Evenimentele s-au precipitat în raporturile politice internaţionale, datorită
„fatalei invazii în Rusia”275 şi a urmărilor acesteia, pentru Imperiul Napoleonian.
Monarhiile statelor membre ale ultimei coaliţii antinapoleoniene, formate din Anglia,
269 Cf. R. Auty, D. Obolenski, An introduction to Russian History, London, 1976, p. 367. Textul tratatului de
pace, într-o versiune bilingvă, ruso-franceză, ca şi informaţii referitoare la contextul încheierii tratatului au fost
oficial transmise de guvernul Rusiei lui John Quincy Adams, ambasadorul american la Petersburg între anii
1809-1814. Adams le-a trimis secretarului Departamentului de Stat al S.U.A., James Monroe, la data de 30
septembrie 1812 (cf., Dumitru Vitcu, Relaţiile româno-americane timpurii. Convergenţe-divergenţe,
Bucureşti, 2000, p. 20). ,,Referindu-ne la valoarea acelei achiziţii, consfinţită de pacea de la Bucureşti, din 16/28
mai 1812, unul dintre înalţii funcţionari ruşi din noua provincie, Basarabia, scria, ceva timp mai târziu: «if the
peace of Bucureşti was not completely glorios, it was at least advantageous for us» (s. Ven.C.). În schimb, în
concepţia feldmareşalului Mihail Ilarionovic Kutuzov , cel care i-a înfrânt definitiv pe turci la Rusciuk, obligându-
i să încheie pacea de la Bucureşti, aceasta a fost «a brillant succes»… Pentru că Rusia dobândise un nou teritoriu
în Europa, a cărui valoare economică, dar, mai ales, strategică, pentru promovarea politicii sale orientale avea să
fie confirmată în secolul al XIX-lea, justificându-se, astfel, consecvenţa cu care această putere a urmărit, timp de
un secol, acapararea lui” (cf., Veniamin Ciobanu, ,,Problema Basarabiei”, p. 145).
270 Teodor Holban, op.cit., p. 46. „Cei care nu puteau suferi ocupaţia rusească sau emigrau sau se supuneau în
tăcere, căci pe faţă nimeni nu putea să activeze. Partidul francofil, care înainte de a intra Rusia în Principate era
destul de puternic, a trebuit să dispară o vreme” (cf., Ibidem).
271 Ibidem.
272 Cf., Benoît Pellistrandi, Les relations internationales de 1800 à 1871, Paris, 2000, p. 29.
273 Ibidem.
274 Ibidem. „Tratatul de pace ruso-turc (inclusiv articolele secrete) a fost ratificat de către Alexandru I... doar cu o
singură zi înaintea forţării râului Niémen de către «Grand Armée» a lui Napoleon Bonaparte” (cf., I. Jarcuţchi, Vl.
Mischevca, op.cit., p. 175). Despre starea de spirit a ruşilor, privind rezultatele păcii de la Bucureşti, vezi şi G.
Penelea, op.cit., p. 680.
275 John R. Barber, Istoria Europei moderne. Traducere de Daniela Truţia, Bucureşti, 1993, p. 154. „La
mijlocul lunii decembrie 1812, când au ajuns din nou la râul Niemen, trupele franceze numărau mai puţin de
100.000 de soldaţi... Napoleon se afla la Paris pentru a aduna o armată menită s-o înlocuiască pe cea distrusă în
campania din Rusia. În 1813 Napoleon s-a confruntat cu o nouă şi temută coaliţie... Austria, Prusia, Rusia şi
Suedia au atacat trupele franceze lipsite de experienţă la Leipzig. Bătălia a durat trei zile, soldându-se cu o
înfrângere zdrobitoare pentru Napoleon. În luna următoare, armate engleze şi spaniole au atacat Franţa dispre sud.
La sfârşitul lunii martie 1814 trupele coaliţiei au ocupat Parisul şi împăratul a fost silit să abdice” (cf., Ibidem, p.
155-156).
Austria şi Prusia au semnat un tratat la Chaumont, la 1 martie 1814276. Documentul
prevedea ca membrii coaliţiei antinapoleoniene să nu încheie tratate de pace separate
cu Franţa şi să lupte până la capitularea finală a acesteia. Teritoriul Franţei urma să fie
readus la graniţele din anul 1792277. Datorită abilităţii ministrului francez de externe,
Charles Maurice de Talleyrand, Franţa a diminuat consecinţele unei capitulări
necondiţionate. Talleyrand a semnat tratatul de pace cu puterile aliate la 30 mai 1814.
Ostilităţile se suspendau, iar celelalte probleme privind organizarea postbelică
continentală urmau să fie soluţionate în cadrul Congresului preconizat să se
desfăşoare la Viena. După cum se ştie, hotărârile adoptate de Congres au avut
implicaţii şi asupra problemei orientale, implicit asupra statului Moldovei şi Ţării
Româneşti.
Congresul de la Viena, în cadrul căruia un rol deosebit l-au avut reprezentantul
Angliei, Castlereagh, cel al Rusiei, Nesselrode, cel al Prusiei, Hardenberg, precum şi
cel al Austriei, Metternich, şi-a început oficial lucrările la 1 noiembrie 1814 şi le-a
finalizat la 9 iunie 1815, sub presiunea întoarcerii lui Napoleon în Franţa şi a
iminentei confruntări militare, care s-a produs la Waterloo. Talleyrand şi-a centrat
demersurile pe anularea alianţei de la Chaumont şi oprirea expansiunii teritoriale a
Rusiei, Austriei şi Prusiei, prin susţinerea principiului legitimităţii278.
Speculând, cu abilitatea bine cunoscută contradicţiile dintre marile puteri
referitoare la viitorul statut al Saxoniei şi al Poloniei, Talleyrand a reuşit ca, la 3
ianuarie 1815, să finalizeze semnarea unui acord secret între Anglia, Austria şi Franţa,
în defavoarea intereselor Rusiei şi Prusiei279.
Potrivit Actului final al Congresului, parafat la 9 iunie 1815, cele 8 puteri
semnatare ale tratatului de la Paris, din 30 mai 1814, adică Austria, Spania, Marea
Britanie, Portugalia, Prusia şi Rusia, cu guvernul francez al lui Ludovic al XVIII-lea,
la care au fost invitate să adere toate statele reprezentate la Congres280 şi care trebuia
să constituie ,,la charte de l’Europe”281, Franţa a fost readusă la frontierele din anul
276 ,,În atmosfera de apăsătoare incertitudine, sau de dilemă dacă să fie negociată sau impusă pacea cu Franţa, de
un deosebit impact s-a dovedit determinarea cabinetului britanic, prin secretarul său de stat, de a realiza faimosul
tratat de alianţă de la Chaumont, din 9 martie, antedatat 1 martie 1814, din «considerente diplomatice», între care
şi acela de a nu depăşi data stabilită iniţial de cei de la Londra pentru încheierea «misiunii lui Castlereagh pe
continent». A fost vorba de un act decisiv, în sensul orientării campaniei aliaţilor până la victoria finală; de
asemenea, în acela că «negocierile de pace cu Franţa napoleoniană» nu mai puteau avea nici măcar temei de
principiu, lucrările Congresului de la Châtillon, «rupte» la 16 martie, fiind închise definitiv la 19 martie; şi cel mai
important, nu doar aici, în acela că intersecta, până aproape la a suprapune, partea decisivă a «marii confruntări
armate cu Franţa» şi demersurile stabilirii «păcii generale»” (cf., Gheorghe Cliveti, Preludiile concertului
european (III). De la ,,Coaliţia antinapoleoniană” la ,,Marea alianţă” (1813-1814), în Cercetări Istorice,
XVIII-XX, 2002, p. 343-344).
277 Cf. Nicolae Ciachir, Gh. Bercan, Diplomaţia europeană în epoca modernă, Bucureşti, 1984, p. 251.
278 Cf. Ibidem.
279 Cf., A. Debidour, Histoire diplomatique de l’Europe. Depuis l’ouverture du Congrès de Vienne jusqu’
à la fermeture du Congrès de Berlin, Tome Premier, Paris, 1891, p. 28 şi urm.

280 Cf., Ibidem, p. 13, 62.
281 Ibidem, p. 62; acestui eveniment, de importanţă crucială în istoria universală, modernă, i-au fost
consacrate, de-a lungul timpului, extrem de numeroase studii de diverse dimensiuni şi, fireşte, deosebite între ele,
ca valoare ştiinţifică; voi cita doar câteva dintre cele mai recente, pe care nu am avut, însă, posibilitatea să le
1792, Austria a primit Galiţia, Tirolul, Triestul, Dalmaţia, Stiria, Lombardia şi
Veneţia, întărindu-şi şi autoritatea în Italia. Prusiei i s-a recunoscut stăpânirea asupra
unora dintre teritoriile poloneze, asupra părţii nordice a Saxoniei şi provinciile
Renania-Westfalia. Anglia şi-a extins imperiul colonial şi şi-a consolidat supremaţia
maritimă, luând în stăpânire Malta şi Insulele Ioniene282. Olanda a primit Belgia,
transformându-se în Regatul Ţărilor de Jos.
Cu toate că se consideră că diplomaţii europeni reuniţi la Viena au evitat o
abordare a problemelor Europei de Sud-Est283, Marile Puteri au acceptat instituirea
autorităţii ţarului asupra Regatului Poloniei şi anexarea de către Rusia a Finlandei şi
Basarabiei284. Această atitudine se poate explica prin intenţia de a evita amestecul în
sferele de influenţă ale Rusiei285, mai ales că ţarul Alexandru I dorea adoptarea de
către Congres a unor stipulaţii „care să faciliteze o accentuare a puterii ruse”286 din
Orientul Europei, cum ar fi, de exemplu, pretenţia Rusiei de a i se recunoaşte dreptul
de a proteja creştinii din Imperiul Otoman287.
Pe de altă parte, Rusia s-a împotrivit ferm intenţiilor Angliei şi Austriei ca
„aşa-numita problemă orientală – în cuprinsul căreia era inclusă şi chestiunea
Principatelor – să constituie obiectul unor clauze ale sistemului de tratate din 1815
(s.a.)”288.
Cu toate că problema orientală n-a figurat pe ordinea de zi a lucrărilor
Congresului, ea „a fost atinsă sub două aspecte: cel al garantării posesiunilor otomane
şi cel al revendicărilor ruseşti”289. În pofida faptului că diplomaţia europeană, reunită
la Congresul de la Viena, a recunoscut anexarea Basarabiei de către Rusia, Imperiul
Otoman a încercat să anuleze tratatul de pace de la Bucureşti, încheiat în anul 1812290.
În cazul Austriei, aceasta a reuşit să-şi adjudece preponderenţa în cadrul
Confederaţiei germane, influenţa decisivă în statele italiene şi astfel şi-a asigurat
consult, şi anume: Anselm Doering-Mantenffel, Von Wiener Kongreß zur Pariser Konferenz. England, die
deutsche Frage und das Mächtesystems 1815-1856, Göttingen, 1991; Max Braubach, Von der französischen
Revolution bis zum Wiener Kongress, f. l., 1999; Gerd Fesser, Europa 1815-1914. Von Viener Kongress bis
zum Ersten Weltkrieg, Thürengen, 2002; Jacques-Alain de Sedouy, Le Congrès de Vienne, f. l., 2003.
282 Vezi, în acest sens, Edward Hertslet, The Map of Europe by Treaty; showing the various politica land
territorial changes which have taken place since the general peace of 1814, with numerous maps and
notes, Vol. I, London, 1875, p. 337-341
283 Cf., Dan Berindei, Românii şi Europa în perioadele premodernă şi modernă, Bucureşti, Editura
Enciclopedică, 1997, p. 117.

284 Cf., Ibidem.
285
Cf., Ibidem.
286 Ibidem.
Gosudarstvennoe izdatelistvo Politiceskoi literaturî, Seria I, 1801-1815 gg., T. VII, Moskva, 1968, p. 196;
vezi, în acest sens, şi I.S. Dostian, op.cit., p. 120. La Congresul de la Viena s-a hotărât plasarea creştinilor din
Imperiul Otoman „sub protecţia întregii Europe” (cf., S. Jigarev, op.cit., p. 286). Se ştie că în cazul Principatelor
Române „protecţia” s-a oficializat prin hotărârea Congresului de pace de la Paris, din anul 1856 ( n. L.S.).
288 Gh. Cliveti, Românii şi „concertul european”, 1815-1878, în vol. Românii în istoria universală.
Coordonatori I. Agrigoroaiei, Gh. Buzatu, V. Cristian, Vol. II/1, Iaşi, 1987, p. 261.
290 Cf., V.P.R., T. VII, p. 387.
posibilitatea de extindere strategică în Peninsula Balcanică291. Totuşi, ,,dintre Marile
Puteri, Rusia va şti să profite cel mai bine de pe urma afacerilor Principatelor”292,
obţinând, din nou, dreptul de a vorbi la Poartă şi a interveni în favoarea lor.
Rusia nu abandonase obiectivul de a dezmembra Imperiul Otoman, dar
diplomaţia ţaristă trebuia să aştepte un moment oportun pentru realizare. Exista
varianta, considerau cercurile conducătoare ruse, îndeplinirii obiectivului preconizat
sub „protecţia” Sfintei Alianţe, chiar dacă prinţul Metternich s-a opus, de la început şi
fără menajamente, intervenţiilor Rusiei. Metternich considera, pe bună dreptate, că
Imperiul Otoman reprezenta „o contrapondere, cea mai esenţială în echilibrul general
al Europei”293.
Şi alte puteri se raliau poziţiei diplomaţiei austriece privind consecinţele
întăririi influenţei Rusiei în Orientul Europei pentru întregul sistem politic european.
Pentru diminuarea influenţei ruse, un prim pas ar fi fost anularea tratatului de pace
ruso-turc din anul 1812. După unele informaţii, cabinetul de la Londra i-a cerut
reprezentantului său diplomatic la Istanbul, Liston, să se ocupe de restituirea către
Poartă a teritoriilor pe care aceasta le pierduse în anul 1812 şi să o convingă că acest
lucru ar fi fost posibil „cu slabul preţ al înarmării, limitată la ameninţare”294.
Adresându-se Porţii, la 2/14 decembrie 1816, G.A. Stroganov a readus în
discuţie nemulţumirile Rusiei privind încălcarea, de către otomani, a prevederilor
incluse în tratatele dintre cele două imperii privind respectarea drepturilor creştinilor
din Imperiul Otoman, în special în cazul celor două Principate295.
Şi diplomaţia occidentală era preocupată de statutul Moldovei şi al Ţării
291 Cf., N. Ciachir, Gh. Bercan, op.cit., p. 267.
292 Gh. Cliveti, Românii şi „concertul european”, 1815-1878, p. 260. „... faţă de poziţia şi tendinţele Rusiei,
celelalte puteri îşi vor însuşi tot mai mult convingerea că pasivitatea contravenea vădit intereselor lor. Pentru toate
va deveni limpede că problema Principatelor constituia terenul pe care trebuiau să contracareze întreaga politică
sud-est europeană a Rusiei. De o asemenea convingere vor fi animate, declarat, Anglia şi Austria, cu prilejul
Congresului de la Viena...” (cf., Ibidem, p. 261).
293 L. Boicu, op.cit., p. 273. Metternich l-a împuternicit pe secretarul său von Gentz, care avea şi misiunea de a
întreţine relaţii diplomatice cu domnii Principatelor, să comunice Porţii prin intermediul domnului Ţării
Româneşti, Ion Gheorghe Caragea că „Austria va apăra interesele Porţii ca pe ale sale proprii, că nu-i va fi frică să
se strice cu Rusia dacă aceasta ar aduce atingere Porţii” (cf., Ibidem). Aceasta, deoarece „marele ascendent al
Rusiei Ţariste după 1812, consolidat însă după 1815 a dus, pentru Principate, printre altele, la accentuarea, pentru
români a protecţiei ţariste, cu aproape atotputernicia consulatelor ruse din Bucureşti şi Iaşi”, (cf., G.D. Iscru,
Revoluţia din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, Bucureşti, 1982, p. 56).
294 G.D. Iscru, op.cit.
295 Cf., Vneşniaia politika Rossii XIX i naciala XX veka. Dokumentî rosiiskogo ministerstva inostrannîh
del, Gosudarstvennoe izdatelistvo Politiceskoi literaturî, Seria a II-a, T. I(IX), Moskva, 1975, p. 331. Ideea a
fost reiterată de cancelarul Rusiei, Nesserode, în conţinutul unei note trimise lui G.A. Stroganov, la 2/14 martie
1817. Cancelarul sublinia că „tout en annonçant à la Porte que les complications actuelles de nos rapports sont
une suite des infractions du traité de Bucarest qu’elle s’est premises tout en lui faisant sentir que l’existence de ses
complications en provoquera tôt ou tard de plus grandes, et que l’etat de paix cesse par là d’avoir une garantie
fondée sur la réciprocité de l’intérét que doivent avoir les deux puissances à le maintenir inviolable, il n’était
nullement consequent de demander au reis-effendi, si la Porte veut la paix ou la guerre, moins encore de la
menacer d’hostilités en cas qu’elle n’accédât point aux arrangements que nous lui proposons” (cf., Loc.cit., p.
471).
Româneşti, considerându-l o componentă importantă a problemei orientale. Noul
consul general al Angliei, în Principate, Wilkinson, considera la sfârşitul anului 1814
că Principatele trebuiau să formeze o barieră în calea expansiunii Rusiei, devenind
independente sau să fie „împărţite între Rusia şi Austria”296.
La sfârşitul anului 1815, în calitate de secretar de stat la Ministerul Afacerilor
Străine, Capo d’Istria a conceput un nou proiect pentru soluţionarea problemei
orientale. Principatele şi Serbia urmau să formeze trei state, conduse de reprezentanţi
a trei case domnitoare germane297. Ţarul a respins ferm proiectul, care leza principiul
legitimismului aplicat la Congresul de la Viena, refuzând, astfel, sustragerea unor
teritorii de sub autoritatea suveranului lor legitim298. Iată de ce instrucţiunile trimise
ambasadorului rus la Istanbul erau pacifiste, dar „un pretext (de război – n.L.S.) putea
fi cu uşurinţă aranjat în Imperiul Otoman”299, mai ales că Poarta continua să încalce
prevederile tratatului de pace de la Bucureşti.
Analizând politica externă a Rusiei, devenită după Congresul de la Viena statul
continental cel mai puternic, se constată că aceasta şi-a îndreptat acţiunile de politică
externă, între anii 1815 şi 1829, în cel puţin trei direcţii. Spre Europa Centrală, unde
vroia să profite de animozitatea dintre Austria şi Prusia, care vizau supremaţia în
cadrul Confederaţiei Germane. Altă direcţie a fost spre Pacific, Asia Centrală şi
Transcaucazia, zonă în care şi Anglia avea interese considerabile.
A treia ţintă a expansiunii Rusiei a fost direcţionată spre Balcani, Strâmtori şi
Mediterana Orientală. În zona Balcanilor urmau să fie implicate şi popoarele
balcanice, nemulţumite de stăpânirea otomană300.
****
După cum am mai menţionat, după pacea de la Tilsit şi numirea în funcţia de
cancelar a contelui Rumianţev, centrul de greutate al politicii externe a Rusiei s-a
deplasat prioritar spre Orientul Europei, pentru a determina împărţirea teritoriilor
otomane.
Din acest punct de vedere, cel puţin între anii 1807 şi 1808, planurile Rusiei
coincideau, oarecum, cu proiectele lui Napoleon301. Aşa cum am mai arătat,
proiectele Rusiei în problema Principatelor au evoluat de la ideea atragerii lor, cu
sprijinul Franţei, în „sfera de influenţă” a Rusiei, la cea a includerii lor nemijlocite în
structurile Imperiului Rus302. În conformitate cu prevederile păcii de la Tilsit, la 12
august 1807 au fost demarate tratativele de armistiţiu de la Slobozia între negociatorii
296 Leonid Boicu, op.cit., p. 285.
297 Cf., I.S. Dostian, op.cit., p. 134.
298 Cf., Ibidem.
299 Cf., Ibidem.
300 Cf., N. Ciachir, Gh. Bercan, op.cit., p. 255-256.
301 „... în lupta dusă pentru cucerirea hegemoniei pe continent şi pentru îngenunchierea Angliei, Napoleon a luat
în considerare cu foarte mare atenţie situaţia Imperiului Otoman şi a celor două state româneşti aflate sub
suzeranitatea acestuia” (cf., Sergiu Columbeanu, op.cit., p. 657). Pentru Napoleon „... problema moştenirii
Imperiului Otoman – chestiunea orientală – cum mai este denumită, a constituit un mijloc având o destinaţie
precisă: dobândirea alianţei ruse pentru a înfrânge Anglia” (cf., Ibidem).
ruşi, conduşi de Serghei Laşcarev şi delegaţia otomană, în frunte cu Galib Efendi.
Între prevederile armistiţiului figura precizarea potrivit căreia cele două imperii
trebuiau să se abţină, până la semnarea păcii, de la orice amestec în administraţia
Principatelor. Ţarul Alexandru I a contramandat ordinul de retragere a trupelor ruse,
la sugestia ministrului de externe Budberg, care era de părere că decizia avantaja doar
Poarta303.
Destinul Principatelor, aşa cum am menţionat, a fost rediscutat de ţar şi
Napoleon. Unele dintre opţiunile formulate după Tilsit păreau să avantajeze
Principatele, de exemplu sugestia ţarului ca Napoleon să spijine Rusia în efortul
acesteia de a determina pe sultan să menţină privilegiile pe care le acordase anterior
Moldovei şi Ţării Româneşti. Rusia nu renunţase, însă, la ideea anexării, totale sau
parţiale, a Principatelor. Curtea de la Petersburg s-ar fi mulţumit şi cu anexarea
teritoriului situat între Prut şi Nistru, dacă Napoleon nu ar fi acceptat anexarea
integrală. S-a mai luat în calcul, după cum am arătat, şi varianta anexării „Basarabiei”
şi menţinerii ocupaţiei ruse în Principate până la semnarea păcii anglo-franceze304.
Succesele diplomatice obţinute la Erfurt au stimulat Rusia să acţioneze în
vederea anexării Principatelor305. Napoleon era interesat, la Erfurt, să obţină ajutorul
Rusiei pentru realizarea planurilor sale în Europa Centrală, în timp ce ţarul dorea
sprijinul lui Napoleon în problema orientală, pentru a satisface pretenţiile cercurilor
politice din Rusia, nemulţumite de rezultatele tratativelor de la Tilsit306.
N.P. Rumianţev, ministrul de externe al Rusiei, a împuternicit, la 4/16
octombrie 1808 pe comandantul forţelor ruse de la Dunăre, generalul A.A.
Prozorovski, să iniţieze tratativele de pace cu turcii, una dintre condiţii fiind
confirmarea tratatelor şi a celorlalte acorduri existente, exceptând prevederile care,
prin noul tratat, ar fi fost posibil să fie anulate sau modificate. Se lua în calcul varianta
încorporării Moldovei şi a Ţării Româneşti la Rusia, aceasta urmând să-şi fixeze
frontiera europeană cu Imperiul Otoman pe Dunăre, lacul Babadag şi lacul Razelm307.
Napoleon se arătase de acord cu privire la anexarea Principatelor de Rusia şi
renunţase la medierea Franţei în soluţionarea litigiilor ruso-turce308.
Aşa cum am mai arătat, generalul Prozorovski, convins că Poarta putea fi
determinată să cedeze doar prin forţă militară, a cerut Porţii să trimită la Iaşi o
delegaţie cu împuternicirea de a negocia condiţiile păcii309. Se pare că Rusia voia să
speculeze problemele cu care se confrunta Imperiul Otoman, pentru a încheia rapid o
pace în care cedarea Principatelor „ar fi fost singurul sacrificiu”310, făcut de Poarta
303 Cf., Ibidem, p. 80.
304 Ibidem, p. 174; vezi, în acest sens, şi Paul Cernovodeanu, op.cit., p. 19 şi urm.
305 „…în ceea ce priveşte problema orientală, Napoleon a consimţind trecerea Principatelor Române către Rusia,
dar nu a fost de acord cu promisa la Tilsit mijlocire între Rusia şi Turcia” (cf., N.S. Kiniapina, Vneşniaia politika
Rossii v pervoi polovinu XIX v., Moskva, 1963, p. 58).
306 Ibidem.
307 Cf., V.P.R., T. IV, p. 368.
309 Cf., Sergiu Columbeanu, op.cit., p. 671.
310 V.P.R., T. IV, p. 440.
Otomană. Aceasta nu vroia să accepte „sacrificiul” şi, după înfrângerile suferite de
Napoleon în Peninsula Iberică, urmate de deteriorarea raporturilor franco-austriece şi
sprijinul promis Porţii de Anglia311, s-a produs o deteriorare a relaţiilor Porţii
Otomane cu Rusia.
Noile runde de negocieri pentru încheierea tratatului de pace ruso-turc au
determinat pe Napoleon să promită Principatele Austriei, în speranţa că aceasta va
deveni aliata Franţei, împotriva Rusiei312. În acelaşi timp, Napoleon se străduia să-l
determine pe sultan să reia războiul cu Rusia, în schimbul promisiunii privind
recuperarea Principatelor, a Crimeii şi a garantării integrităţii Imperiului Otoman,
promiţând şi refacerea Poloniei313.
Poziţia Rusiei faţă de statutul Principatelor Române a fost clar exprimată şi
prin nota cancelarului Rumianţev, din 20 iulie 1810, adresată contelui St. Julien,
reprezentantul diplomatic al Austriei la Petersburg314. Şi de această dată, intenţia
Rusiei de a transforma Principatele în provincii ale Imperiului Rusiei a întâmpinat
opoziţia Marilor Puteri, îngrijorate, din perspectiva propriilor interese strategice, de
avansul Rusiei spre Istanbul şi Strâmtori.
Din Paris, consilierul ambasadei ruse, N.V. Nesselrode, avertiza Curtea de la
Petersburg, în luna septembrie 1810, despre iminenţa unui război cu Franţa, posibil a
se declanşa în primăvara anului 1811. El recomanda încheierea cât mai rapidă a păcii
cu turcii, chiar cu preţul diminuării unora dintre pretenţiile teritoriale ale Rusiei315.
Negocierile de pace ruso-turce au continuat, în contextul şi etapele pe care le-
am prezentat, balanţa înclinându-se, în funcţie de împrejurări, în favoarea unuia sau
altuia dintre cele două imperii. În final, Poarta Otomană, cu resursele financiare
epuizate şi armata demoralizată, nu a făcut faţă superiorităţii militare a Rusiei şi a
cedat. Curtea de la Petersburg, îngrijorată de ameninţarea unui război inevitabil cu
Franţa, şi-a redus, după cum am mai arătat, pretenţiile teritoriale. Astfel, de la intenţia
fermă de a anexa cele două Principate, Rusia a ajuns să emită pretenţii la zona
Moldovei până la Siret, şi, în final, la Moldova dintre Prut şi Nistru, toate
„renunţările” ruşilor consumându-se doar în decursul a câtorva luni.
La 5/17 mai 1812 s-au semnat la Bucureşti preliminariile tratatului de pace
ruso-turc. A urmat semnarea tratatului propriu-zis, la 16/28 mai 1812 şi, după cum am
mai relatat, schimbarea instrumentelor de ratificare, la 2/14 iulie 1812.
Pacea de la Bucureşti s-a încheiat cu precipitarea ambelor părţi. Pentru Rusia,
iminenţa „războiului cu Franţa, neliniştea şi chiar opoziţia, provocate unor cercuri
311 Prin tratatul anglo-turc, încheiat la Dardanele, la 5 ianuarie 1809, Anglia promitea Imperiului Otoman
„asistenţă din partea flotei britanice împotriva Franţei şi folosirea bunelor oficii ale guvernului englez pe lângă
guvernul ţarist, pentru ca Poarta să obţină o pace onorabilă şi avantajoasă, statuând integritatea teritorială a
Imperiului Otoman” (cf., Sergiu Columbeanu, op.cit., p. 671).
312 Cf., Veniamin Ciobanu, Implications du démembrement de la Pologne, p. 136.
313 Cf., Ibidem.
314 Rumianţev îl informa pe St. Julien că ţarul considera „Moldova şi Valahia ca provincii ale propriului imperiu,
ce trebuie administrate în consecinţă conform legislaţiei imperiale” (cf., D. Vitcu, op.cit., p. 19).
315 Cf., V.P.R., T. IV, p. 512.
interne de continuarea războiului la Dunăre şi de o alianţă fraco-austriacă”316 au fost
factorii decisivi în finalizarea tratatului de pace. În ceea ce priveşte Imperiul Otoman,
acesta era marcat de epuizare şi de tulburări interne, la acestea adăugându-se teama că
Marile Puteri „ar fi putut, chiar în ultimul moment, să ajungă la o împăcare, plătită de
Imperiul Otoman”317.
Unul dintre factorii importanţi ai raporturilor internaţionale, vizând alianţele
politice şi militare ale Rusiei, Austriei, Franţei şi ale altor state a constituit-o soarta
Principatelor Române, în timpul războiului ruso-turc din anii 1806-1812.
Trăsătura fundamentală a acestui conflict militar a fost preponderenţa şi
intensitatea contactelor diplomatice, inclusiv cele ale diplomaţiei secrete. Într-o primă
fază a războiului, de la trecerea Nistrului de către armata rusă, în luna noiembrie 1806
şi până la încheierea armistiţiului de la Slobozia, în luna august 1807, trupele ruse au
ocupat fără luptă cetăţile Hotin, Bender, Akkerman, altfel spus întregul teritoriu dintre
Nistru şi Dunăre, cu excepţia unor cetăţi puternice de pe fluviu, cum ar fi Ismail,
Brăila ş.a.
La 15/27 decembrie 1806 domnul Constantin Ipsilanti a adresat, după intrarea
în Bucureşti sub protecţia trupelor ruse, o circulară către ispravnici, vestindu-i că
trebuiau să-l considere domn al Principatelor318. Autoritatea lui s-a răsfrânt şi asupra
Moldovei, după ce domnul Alexandru Moruzi, fidel Porţii Otomane, s-a retras peste
Dunăre. Constantin Ipsilanti a avut, din păcate pentru proiectele lui ambiţioase, o
susţinere politică parţială din partea boierimii locale, mai ales după ce între el şi
generalul Miloradovici a apărut o stare conflictuală.
De la armistiţiul încheiat la Slobozia şi până în primăvara anului 1809, situaţia
Principatelor a fost marcată de hotărârea evacuării armatelor celor două părţi
beligerante din Principate. Ţarul Alexandru I, decis să forţeze nota şi să impună
frontiera ruso-otomană europeană pe linia Dunării, nu şi-a retras trupele şi, la 17
februarie 1808, l-a destituit pe Constantin Ipsilanti din domnie. Odată cu primăvara
anului 1809, s-au reluat ostilităţile dintre cele două imperii. După cum se ştie, această
ultimă etapă a războiului s-a încheiat prin semnarea tratatului de pace ruso-turc de la
Bucureşti, în luna mai 1812. Aşa cum am mai menţionat, pretenţiile teritoriale
ale Rusiei, care iniţial cerea fixarea hotarului european cu Imperiul Otoman pe
Dunăre, s-au diminuat foarte mult, întâmpinând rezistenţă din partea otomanilor, care,
prin marele vizir Ahmed paşa s-au raliat la formula „Prutul ori război”319. În afara
rezolvării disputei asupra teritoriilor din Asia, aspect menţionat tangenţial, în măsura
în care facilita stabilirea unor corelaţii cu politica Rusiei faţă de Principate, prin tratat
s-a hotărât cedarea, către Rusia, a Moldovei dintre Prut şi Nistru.
Din relatările generalului de Langeron, aristocrat francez, care din anul 1790 a
intrat în serviciul militar al Rusiei, fanarioţii ar fi stat în spatele soluţiei la care s-a
ajuns în anul 1812, evitându-se, astfel, intrarea nemijlocită a Principatelor în sfera de
316 L. Boicu, op.cit., p. 208.
317 Ibidem.
318 Cf., V.P.R., T. III, p. 419.
influenţă a Rusiei şi pierderea beneficiilor pe care le obţineau din Ţara Românească şi
Moldova, în calitate de domni ai acestora.
În epocă, tratatul din anul 1812 a fost perceput la modul că „a lăsat în
suspensie multe chestiuni, ..., a căror discutare trena la nesfârşit. Pe de o parte era un
câmp deschis pentru pretenţiile Rusiei, formulate la fiecare prilej nimerit pentru a
motiva o nouă plângere, pe de alta erau tărăgănelile Porţii, a cărei politică consta în a
trage de timp”320. Amânând ratificarea unora dintre articole tratatului şi încălcând,
evident premeditat, conţinutul altora, cele două imperii „se aflau în relaţii marcate de
o răceală care sporea din ce în ce”321. Chestiunile în litigiu dintre Poarta Otomană şi
Rusia vizau, aşa cum am mai relatat, frontierele din Asia, stipulaţiile privind soarta
Principatelor Române şi a Serbiei, probleme comerciale şi financiare. La şase ani de
la încheierea tratatului de pace ruso-turc de la Bucureşti continuau negocierile pentru
rezolvarea problemelor menţionate322.
Revenind asupra tratatului, în istoriografia problemei se consideră că
principalul câştig al Rusiei a fost anexarea teritoriului cunoscut sub numele de
Basarabia, cu graniţa pe Prut şi incluzând şi Canalul Chilia, de la gurile Dunării.
Astfel, Rusia devenea atât ţară riverană la Dunăre, cât şi putere navală în Marea
Neagră. După cum am mai arătat, deşi avea şi ea o nevoie disperată de pace, Poarta
Otomană nu a fost mulţumită de termenii tratatului de pace, negociatorii fiind ulterior
executaţi, din ordinul sultanului323. Pentru că tratatul de la Bucureşti rezolvase
chestiunile legate direct de Imperiul Otoman, Poarta nu a participat la Congresul de la
Viena, unde oficial problemele Balcanilor nu au fost discutate324.
După anexarea Basarabiei, Rusia, spre deosebire de celelalte puteri, urmărea să
profite de pe urma declanşării mişcărilor naţionale din Balcani, fiind considerată de
popoarele balcanice drept cea mai mare putere ortodoxă.
Obţinând recunoaşterea unora dintre prevederile Tratatului de pace de la
Bucureşti (1812) de către diplomaţia europeană reunită la Congresul de la Viena
(1814-1815), Rusia a profitat de nerespectarea de către Poarta Otomană a unora dintre
clauzele tratatului menţionat, pentru a se implica, urmărindu-şi propriile interese, în
redeschiderea problemei orientale. Mişcările de eliberare ale popoarelor balcanice au
provocat, într-un context internaţional favorabil intereselor Rusiei, momente de rupere
a relaţiilor diplomatice ruso-turce. Cu toate insistenţele prinţului Metternich,
manifestate în special la congresele Sfintei Alianţe, de la Aachen (1818), Laybach
(1820) şi Verona (1822), Rusia a reluat în anul 1824 relaţiile diplomatice cu Imperiul
Otoman, căruia i-a impus, ulterior, Convenţia de la Akkerman, prin care se confirma
juridic creşterea influenţei Curţii de la Petersburg în Balcani, în general, şi în
Principatele Române, în special.
320 Memoriile Principelui Nicolae Şuţu, mare logofăt al Moldovei 1798-1871. Traducere din limba franceză,
introducere, note şi comentarii de Georgeta Penelea Filitti, Bucureşti, 1997, p. 63.
321 Ibidem, p. 64.
322 Cf., Ibidem.
323 Cf., Barbara Jelavich, op.cit., p. 153.
324 Cf., Ibidem.
Le Problème Orientale. La Russie et les Principautés Roumaines (1803-1812)
Résumé
Cet article représent la derniere partie d’une étude dédiée des rélations
des Principautés Roumaines avec la Russie, au contexte du Problème Orientale.
GERMANIA SI PACTUL DE LA LOCARNO
Anca Însurăţelul
Războiul mondial din 1914-1918 a lăsat Europa în pragul haosului. Vinovata

principală de inestimabilele pierderi umane, pagube financiare şi culturale, a fost
considerată Germania. Expansionismul german, nevoit să-şi recunoască înfrângerea
prin încheierea armistiţiului cu Aliaţii în noiembrie 1918 a fost aspru pedepsit de către
aceştia pentru îndrăzneala de a fi încercat să-şi impună dominaţia asupra lumii.
Tratatul de la Versailles din 28 iunie 1919, subliniindu-i vina de a fi principala
vinovată de declanşarea războiului, va reduce Germania la poziţia de ţară învinsă,
executantă a hotărârilor marilor puteri învingătoare. Cu toate acestea, în mai puţin de
7 ani, Germania va reuşi să-şi depăşească condiţia impusă de Tratat, revenind cu
drepturi egale în rândul marilor puteri.
Tema, supusă dezbaterii în această lucrare are in vedere tocmai acest aspect din
istoria Germaniei in perioada interbelică şi anume schimbarea statutului de tară
învinsă şi responsabilă de declanşarea conflagraţiei mondiale, în cel de mare putere,
artizană a pacificării Europei.
Importanţa acestui demers ştiinţific rezidă şi în necesitatea clarificării acelor
aspecte care au determinat Germania, prin ministrul de externe, Gustav Stresemann,
să înlocuiască politica de rezistenţă a predecesorilor săi faţă de Tratatul de la
Versailles, cu o atitudine concilianta.
Acordurile de la Locarno reprezintă o etapă foarte importantă din istoria
Germaniei din perioada dintre cele două războaie mondiale. Semnarea lor a însemnat
in primul rând, abolirea liniei de demarcaţie dintre Germania învinsă şi marile puteri
învingătoare, stabilită prin Tratatul de la Versailles.
Ele au fost un important succes al diplomaţiei lui Gustav Stresemann în calitate
de ministru de externe al Republicii de la Weimar (1923-1929). În calitate de cancelar
in timpul crizei Ruhrului din 1923, el a înţeles că Germania învinsă, cu o economie
distrusă nu putea să revizuiască Tratatul versaillez care, prin prevederile lui aruncase
ţara în haos, izolând-o in relaţiile internaţionale. Numai după ce s-ar fi bucurat de
drepturi egale cu puterile occidentale, ar fi putut realiza acest deziderat. Aşa se face că
deşi semnarea tratatelor de la Locarno din 16 octombrie 1925 a făcut din Stresemann
un artizan al pacificării păcii Europei, el a rămas, în realitate acelaşi partizan înfocat al
Germaniei imperialiste.
Succesul ministrului de externe german a fost posibil datorită ralierii marilor
puteri la politica conciliantă iniţiată de el. Acestea au acţionat prin prisma intereselor
proprii.
Franţa trăia cu spaima ca o revanşa germană era posibila intr-un viitor apropiat.
Politica sa de forţă, iniţiată la început si evidenţiată de plata reparaţiilor a fost înlocuită
cu cea de concesii fata de Germania. Încă de la Conferinţa de Pace din 1919, putem
observa îndepărtarea Angliei şi Statelor Unite ale Americii de Franţa, prin concesiile
pe care acestea le-au făcut Germaniei. Criza Ruhrului este relevantă în acest sens,
Aliaţii depărtându-se mult de ea.
Motivele Angliei, garantă a tratatelor de la Locarno, ţineau de teama ca Franţa
să nu devina puterea continentala număru unu a Europei, de voinţa ei de a coopera
pentru un sistem de garanţii redus pe continent şi de dorinţa de a recâştiga rolul de
arbitru între statele lui.
Acordurile de la Locarno au conferit Germaniei multe avantaje. Pactul de
securitate rhenan prin care Germania, Franţa şi Belgia îşi garantau reciproc graniţele
realiza pentru prima dată de la terminarea războiului, egalitatea juridică şi politică
între primele două semnatare. Intrarea in Liga Naţiunilor, cu drepturi egale a ridicat
statul german la rangul de mare putere. Stresemann s-a folosit cu abilitate de acest
lucru pentru a expune deschis marilor puteri dezideratul german de revizuire a
tratatului versaillez. În acelaşi timp, se lichidau problemele războiului fixate de planul
Dawes, reglementându-se şi problema ocupaţiei aliate in zona rhenană, desfiinţată la
scurt timp.
Un pas important in revizuirea Tratatului de la Versailles a fost obţinut de către
diplomaţia germană prin negarantarea graniţelor germane orientale cu Polonia şi
Cehoslovacia. Acest lucru a fost punctul slab al tratatelor de la Locarno, Anglia si
Franţa cedând in faţa presiunilor germane. Privit prin această prismă, Locarno este
expresia vie a compromisului realizat acolo, de cedare a marilor puteri in faţa
pretenţiilor teritoriale germane. Negarantarea graniţelor estice germane oferea
acesteia posibilitatea unei expansiuni teritoriale în această parte a Europei. Ea
împărţea Europa in ţări a căror graniţe erau asigurate de toate mijloacele posibile şi
state ale căror frontiere rămâneau negarantate, deci lipsite de siguranţa menţinerii
proceselor naţionale, obiective ce fuseseră realizate în timpul războiului mondial.
Salutate în 1925, drept ,,cheia de boltă a păcii permanente”1, Acordurile de la
Locarno au fost privite ca un început îmbucurător al apropierii dintre naţiunile
europene până atunci despărţite prin prevederile greu de suportat de o mare naţiune
precum cea germană, a tratatelor de pace din anii 1919-1920, un punct de plecare în
reafirmarea solidarităţii europene şi în geneza spiritului european2.
Îmbunătăţind atmosfera internaţională după anul 1925, până la sfârşitul anilor
’30, ele i-au acordat lui Gustav Stresemann ,,onoarea de a reabilita Germania,
considerată ca inamic învins şi dezarmată, de a o plasa pe picior de egalitate
diplomatică cu celelalte naţiuni”3.
Succes al politicii de conciliere iniţiată de Stresemann, sub îndrumarea Marii
Britanii şi îmbrăţişată de către Franţa, prin Aristide Briand, în numele păcii şi
securităţii europene, conferinţa de la Locarno şi-a deschis lucrările la 5 octombrie
1925.
1 Henry Kissinger, Diplomaţia, Bucureşti, Editura All, 1998, p. 249.

2 George Sofronie, Contribuţiuni juridico-diplomatice la ,,Problema Europei”, în Buletinul Academiei
de Ştiinţe navale şi politice, Extras, Bucureşti, 1943, p. 25.
3 Gustav Stresemann 1878/1978, Bonn, Inter Nationes, 1978, p. 129.
La 4 octombrie, în micul orăşel situat la graniţa Elveţiei cu Italia au sosit
delegaţiile miniştrilor de externe ale celor şapte ţări ce participau la conferinţă.
Delegaţia germană număra cei mai mulţi membri din totalul de 121 de persoane cât
însumau cele şapte delegaţii împreună.
Austen Chamberlain, ministrul de externe al Marii Britanii, era însoţit de Cecil
Hurst, Tomson, Selby Bennet; ministrul de externe francez, Aristide Briand venise cu
Phillipe Berthelot, Alexis Léger, Henri Fromageot şi René Massigli. Cancelarul
german, dr. Hans Luther, era însoţit de Gustav Stresemann, dr. Gauss, Schubert,
Robert Kempner. Belgia era reprezentată de către ministrul ei de externe, Émile
Vandervelde. Italia participa la conferinţă prin Benito Mussolini şi Scilioja.
Reprezentanţii Poloniei şi Cehoslovaciei, contele Al. Skryzyński şi Eduard Beneš, au
sosit câteva zile mai târziu. Deşi Rusia nu a participat direct la încheierea tratatelor,
prin condiţiile puse de către Germania la admiterea în Liga Naţiunilor, efect al
tratatului încheiat între ele în 1922 la Rapallo, se poate vorbi de o participare indirectă,
în sensul că, tratatul menţionat mai sus, de neutralitate şi neagresiune a însemnat
precis hotărârea Germaniei de a nu contribui la articolul 16 din Pactul Societăţii
Naţiunilor împotriva Rusiei4. Gustav Stesemann a ţinut să menţioneze în privinţa
relaţiilor cu aceasta că ,,Germania nu va abandona bunele relaţii cu Rusia dacă va
semna pactul şi va intra în Liga Naţiunilor”5.
Deşi Statele Unite ale Americii nu participau la această conferinţă, preşedintele
Calvin Coolidge a aprobat şi influenţat încheierea acordurilor care completau politic
planul Dawes, creând în acelaşi timp condiţiile favorabile penetraţiei economice a
Statelor Unite în Europa.
Premierul britanic, Austen Chamberlain, totodată preşedintele conferinţei a
ţinut să precizeze că Germania va participa la discuţii pe poziţie de egalitate cu Aliaţii
care, dorind a lăsa trecutul la o parte se gândesc numai cum viitorul poate fi făcut mai
bine decât prezentul6. În virtutea celor declarate de reprezentantul Marii Britanii, la
conferinţă participanţii au evitat să folosească în discursurile lor termenul ,,aliat”,
referindu-se în mod intenţionat la ,,foşti aliaţi” şi ,,foşti inamici”7.
Cu o zi înainte de semnarea documentelor, ministrul de externe al Marii
Britanii declara într-un interviu ,,conferinţa a ajuns la un punct atât de înaintat, încât
nici un guvern nu şi-ar putea lua răspunderea în faţa istoriei de a refuza să semneze
acordurile intervenite.”8
Cel mai important document era ,,Pactul de securitate rhenan’’, semnat de
Germania, Franţa, Belgia, Marea Britanie şi Italia. Acest document avea 10 articole.
În introducerea Pactului, cele 5 puteri semnatare îşi afirmau dorinţa de securitate şi
apărare, de a acorda garanţii complementare tuturor Puterilor semnatare în cadrul
4 I. Ciupercă, Locarno Oriental. Semnificaţia unui eşec (1925 – 1937)(I)), înAIIAI, nr. XXIV, 1987, 12,
p. 210.
5 Adevărul, Bucureşti, an 38, (în continuare: Adevărul…), nr. 12840, 22 octombrie 1925.
6 Anna M. Cienciala, From Versailles to Locarno, Kansas University Press, 1984, p. 260.
7 L. Braşoveanu, The Locarno Conference, în RRH, tom VII, nr. 3, 1968, p. 401.
8 Adevărul, nr.12835, 16 octombrie 1925.
principiilor Societăţii Naţiunilor şi al tratatelor ce erau în vigoare între aceste Puteri9.
Articolul 1 consemnează garanţia Angliei şi Italiei oferită Franţei, Germaniei şi
Belgiei. ,,Înaltele părţi contractante garantează fiecare pentru sine şi împreună […],
menţinerea statut -quo-ului teritorial care rezultă din frontierele dintre Germania şi
Franţa, inviolabilitatea acestor frontiere aşa cum au fost stabilite prin Tratatul de la
Versailles, la 28 iunie 1919, sau cum au fost stabilite în executarea acestuia, precum şi
respectarea prevederilor articolului 42 ş 43 din menţionatul tratat, referitor la zona
demilitarizată”10. În articolele 42 şi 43 ale Tratatului de la Versailles se preciza că, ,,se
interzice Germaniei de a menţine sau a construi fortificaţii, fie pe malul stâng al
Rhinului, fie pe malul drept, la vest de o linie trasată la cinzeci de kilometri de acest
fluviu” şi ,,întreţinerea sau adunarea de forţe armate, fie cu caracter permanent, fie cu
caracter temporar, precum şi orice manevre militare de orice natură ar fi şi menţinerea
oricăror mijloace materiale de mobilizare”11.
În conformitate cu articolul 2 al ,,Pactului rhenan’’, statele cu frontierele
garantate, Franţa şi Belgia pe de o parte, Germania pe de altă parte ,,se obligă în mod
reciproc ca în raporturile lor să nu recurgă în nici un caz la agresiune sau la cotropire
şi să nu recurgă la război una împotriva celeilalte.”12 Tot aceste puteri se obligă în
articolul 3 al Pactului de securitate ,,să rezolve pe cale paşnică toate problemele de
orice natură ar fi, care le despart şi care nu ar putea fi soluţionate prin obişnuitele căi
diplomatice”13.
,,Pactul rhenan’’ prin intermediul articolului 4 făcea precizarea că, ,,în cazul
unei încălcări evidente a articolului 2 […] sau a nerespectării vădite a articolelor 42 ş
43 din Tratatul de la Versailles de către una din Înaltele părţi contractante, fiecare
dintre celelalte puteri contractante se obligă de pe acum, de îndată ce se va afla că
acea încălcare sau nerespectare constituie un act de neagresiune neprovocată şi că
sunt necesare acţiuni imediate din cauza trecerii frontierei sau a începerii acţiunilor de
război sau a concentrării de forţe armate în zona demilitarizată, să acorde fără
întârziere sprijinul său acelei părţi faţă de care s-a săvârşit o astfel de încălcare sau o
astfel de nerespectare”.14
În articolul 5 se face referiri la articolul 3, menţionându-se că, ,,în cazul în care
una din Puterile indicate în articolul 3 refuză să se conformeze regulilor paşnice sau să
execute o hotărâre arbitrală sau să judece şi va viola articolul 3 […] sau nu va respecta
articolul 42 sau 43 din Tratatul de la Versailles, ea va fi supusă aplicării prevederilor
din articolul 4”15. O menţiune importantă o face articolul 6. ,,Dispoziţiunile
prezentului Tratat nu aduc nici o atingere drepturilor şi obligaţiilor ce decurg pentru
9 F.J. Berber, Locarno. A collection of documents, London, Edingburgh, Glasgow, William Hodge &
Company L.T.D., 1936, p. 50.
10 Ibidem.
11Alexandru Vianu, Zorin Zamfir, Constantin Buşe, Gheorghe Bădescu, Relaţii internaţionale în acte şi
documente, Vol. I. (1919-1939), Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1974, p. 27.

12 F.J. Berber, loc. cit.
13 Ibidem, p. 51.
14 Ibidem, p. 52.
15 Ibidem.
Înaltele Părţi contractante din Tratatul de Pace de la Versailles, precum şi din
convenţiile complementare […]”16.
Durata ,,Pactului rhenan’’ era nelimitată. Totuşi, fiecare stat semnatar, în
conformitate cu articolul 8 avea dreptul de a preaviza cu 3 luni înainte celorlalte puteri
semnatare pentru denunţare şi dacă printr-o majoritate de cel puţin două treimi,
Consiliul Societăţii Naţiunilor constata că Societatea Naţiunilor oferă părţilor
suficiente garanţii ca să nu mai fie nevoie de pact, aceasta va lua sfârşit după un an.17
Marea Britanie, fără imperiul ei colonial, era singura care se situa în postura de
garantă a Pactului. Mai mult, prevederile lui nu se impuneau asupra dominioanelor
britanice sau a Indiei, acest lucru făcându-se numai cu acordurile lor (articolul 9)18.
Pactul urma să fie ratificat iar ratificările depozitate la Geneva în arhivele Ligii
Naţiunilor; el se va aplica după ce toate ratificările vor fi depuse şi Germania va fi
devenit membră a Ligii Naţiunilor (articolul10)19.
Tratatele de arbitraj încheiate între Germania şi vecinele ei, Franţa, Belgia,
Polonia şi Cehoslovacia aveau un conţinut relativ asemănător. Ele prevedeau
respectarea drepturilor şi obligaţiilor în conformitate cu Tratatul de la Versailles şi
intangibilitatea puterii şi misiunii paşnice a Societăţii Naţiunilor.
În Preambul erau repetate consideraţiile din introducerea Pactului, precizându-
se necesitatea înlăturării oricăror neînţelegeri asupra caracterului şi misiunii
arbitrajului între părţi, respectarea drepturilor stabilite prin tratate de către
internaţionale, interzicerea oricărei modificări de graniţă fără avizul favorabil al
statului în cauză; posibilele conflicte urmau a fi aplanate de către un tribunal arbitral
sau de către Curtea permanentă de justiţie internaţională, creată pe temeiul Pactului
Societăţii Naţiunilor. Înainte însă de aceste acţiuni, posibilul conflict trebuia supus
prin acordul părţilor în faţa unei comisii internaţionale permanente ce era înfiinţată la
Locarno, intitulată Comisia permanentă de conciliaţiune20.
Tratatele de garanţie semnate de către Franţa cu aliatele ei, Polonia şi
Cehoslovacia, aveau un conţinut identic, ele proclamând dorinţa semnatarilor de a
evita un război şi hotărârea lor de a-şi garanta reciproc binefacerile angajamentelor
luate printr-un tratat încheiat în cadrul Societăţii Naţiunilor şi a tratatelor anterioare
între ele. Cel mai important articol al acestor tratate de garanţie era primul. El preciza
că, ,,în cazul în care Polonia (Cehoslovacia) sau Franţa ar avea de suferit de pe urma
nerespectării angajamentelor intervenite începând de astăzi între ele şi Germania, în
vederea menţinerii păcii generale, Franţa şi reciproc Polonia (Cehoslovacia),
acţionând în conformitate cu articolul 16 din Pactul Ligii Naţiunilor, se angajează să
îşi acorde imediat ajutor şi asistenţă dacă o asemenea nerespectare este însoţită de o
recurgere la arme care nu va fi fost provocată.
16 Ibidem, p. 53.
17 Ibidem.
18 Ibidem.
19 Ibidem.
20 Emilian Bold, Diplomaţia de conferinte. Din istoria relatiilor internationale intre anii 1919-1933 si
pozitia Romaniei (in continuare: Diplomatia…), Iasi, Editura Junimea, 1991, p. 155.
În cazul în care Polonia (Cehoslovacia) sau Franţa s-ar vedea atacate fără a fi
provocat respectivul atac, Franţa sau reciproc Polonia (Cehoslovacia), acţionând în
conformitate cu articolul 15, aliniatul 7 din Pactul Ligii Naţiunilor, va acorda imediat
ajutor şi asistenţă”21.
În articolul 2 se preciza că aceste tratate nu vor afecta drepturile şi obligaţiile
Înaltelor Părţi contractante în calitate de membrii ai Ligii sau vor fi interpretate ca
restricţionând drepturile membrilor Ligii de a acţiona într-un anumit context în scopul
păstrării liniştii şi păcii lumii.22 Articolul 4 preciza că, aceste tratate de garanţie vor fi
depuse la Geneva în acelaşi timp ca şi ratificarea tratatului încheiat între Germania,
Franţa, Belgia, Marea Britanie şi Italia şi ratificarea tratatelor încheiate între Germania
şi Polonia, respectiv Cehoslovacia, vor fi puse în aplicare în aceleaşi condiţii stipulate
şi celorlalte23.
Toate actele parafate la Locarno urmau a fi semnate în luna decembrie a
aceluiaşi an într-un cadru solemn, în capitala Marii Britanii.
La 16 octombrie seara, cei 1500 de locuitori din Locarno se înghesuie înaintea
verandelor palatului de justiţie ca să îi vadă pe miniştri aliaţi şi cel german ascultând
lectura noului Pact de securitate şi, apoi, semnându-l. Cancelarul Germaniei semnează
primul, G. Stresemann ,,face o declaraţie întortocheată”, A. Briand ,,improvizează
splendid”, A. Chamberlain ,,are lacrimi în ochi”, iar B. Mussolini, ,,plutind parcă în
alte sfere” ,,nu a scos nici un cuvânt”.24 Ministrul de externe german declara că
,,Locarno nu va fi sfârşitul, ci începutul unei perioade de încredere, de co-existenţă
între naţiuni”25 iar omologul său francez, susţinându-l, zicea la rândul lui că ,,o nouă
epocă trebuie să înceapă cu Locarno, unde noi nu va trebui să muncim pentru
nimic.”26
Întreg oraşul elveţian era cuprins de euforia evenimentului. Prezentă în calitate
de ziaristă la evenimente, Geneviéve Tabouis a reuşit să surprindă atmosfera din seara
semnării tratatelor din micul orăşel elveţian. Entuziasmul era general. ,,De bucurie pe
munţi s-au aprins focuri, retrageri cu torţe străbat străzile. Se dansează, se cântă, se
petrece în toate casele. Unii sunt atât de entuziasmaţi, că aleargă la poştă să trimită
telegrame prietenilor şi familiilor. Ura! Pacea este asigurată!”27 Chiar şi cei mai
sceptici dintre diplomaţi se lasă antrenaţi în euforia generală, având în minte faptul că
Germania, inamicul de ieri semnase cele opt protocoale de reconciliere.
După ce mult timp spectrul revanşei imperialismului german planase în minţile
europenilor, în acea seară de 16 octombrie, toată lumea era încredinţată că problema
păcii fusese în sfârşit rezolvată, spectrul hidos al războiului dispărând. Şeful de
cabinet al lui Aristide Briand, Alexis Léger spunea tuturor că ,,Franţa a dobândit, în
21 F.J. Berber, op.cit., p. 62-63.

22 Ibidem, p. 63.
23 Ibidem.
24 Geneviéve Tabouis, 20 de ani de tensiune diplomatică, Bucureşti, Editura Politică, 1965, p. 39-40.
25 Gustav Stresemann…, p. 65.
26 Antonina Valentin, Stresemann, Paris, Editeur Ernest Flammarion, 1931, p. 181.
27 Geneviéve Tabouis, op.cit., p. 41.
final, securitatea pe Rhin. Acum, în mod automat, forţele engleze şi italiene vor veni
în ajutorul Franţei dacă cumva germanii îşi vor încălca vreodată cuvântul, de azi
înainte, nici o teamă pentru viitor. N-o să mai fie război. Germania intră în Liga
Naţiunilor, cu toate că noi continuăm să ocupăm Rhenania!”28 La rândul lui, ministrul
de externe al Franţei declara ziaristului german de la ,,Deutsche Tages Zeitung”,
Feurmann, că ,,suntem din acelaşi partid, partidul locarnist”29.
Pentru Marea Britanie, Locarno se dovedise un succes, în sensul că, restabilind
raportul de forţe pe continentul european, scopul principal al politicii externe pe
continent fusese atins.
Pentru Gustav Stresemann, semnarea acordurilor reprezenta un mare succes
pentru politica de reconciliere pe care o iniţiase la începutul lui 1925. Mai mult decât
atât, el era primul politician german care după semnarea armistiţiului din 11
noiembrie 1918 reuşise să redea Germaniei locul ei printre marile puteri, linia de
demarcaţie între învinşi şi învingători fiind ştearsă. După criza Ruhrului, ,,momentul
crucial al vieţii sale politice”30 de până atunci, semnarea tratatelor de la Locarno
venea să întărească ideea că el era cel mai capabil politician pentru a ajuta Germania
să-şi reia locul deţinut înainte de 1919. Totodată, ele reprezentau un pas important în
politica de revizuire a Tratatului de la Versailles, în acest sens, Stresemann, într-un
discurs susţinut în cadrul delegaţiei germane la 1-2 zile după semnarea acordurilor
zicând că ,,reabilitarea Germaniei în faţa lumii întregi este un fapt împlinit… S-a
dovedit că Aliaţii poartă răspunderea războiului. Germania cere din nou coloniile sale
şi fiindcă în articolul 8 din Pactul Ligii Naţiunilor este prevăzută dezarmarea marilor
învingători, după ce vor fi dezarmaţi învinşii, Germania se va înarma dacă marii
învingători nu vor dezarma”31.
Entuziasmul împărtăşit de delegaţi la Locarno a fost dus şi în ţările lor. La fel
ca şi la Locarno, entuziasmul era general, considerându-se că după şapte ani de la
terminarea războiului mondial, Europa putea în sfârşit să-şi aşeze bazele păcii pentru
reconstrucţie şi pentru reafirmarea reală a raporturilor democratice între state. Nu
aceasta era şi părerea unor însemnate cercuri germane, în spatele declaraţiilor şi
discursurilor pompoase şi pacifiste, considerându-se că, actele semnate la Locarno
erau bune ca bază de operaţii pentru câştigarea paşnică a unor noi condiţii, intrarea
Germaniei în Liga Naţiunilor, anularea sistemului de reparaţii şi a vinovăţiei în
declanşarea războiului, un loc se seamă în rândul puterilor occidentale, influenţa
asupra Europei de sud-est, refacerea sistemului colonial, dezarmarea vecinilor,
recâştigarea zonei rhenane, revanşă la momentul potrivit32. În acest sens, Stresemann
îi mărturisea lui Briand în 1926, cu ocazia întâlnirii lor secrete de la Thoiry că ,,pentru
a-l face pe Hindenburg şi cancelarul Luther să semneze tratatul de la Locarno, a
trebuit să le garantez că acest gest de bunăvoinţă a Germaniei va declanşa sfârşitul
28 Ibidem, p. 40.
29 Ibidem, p. 42.
30 Antonina Valentin, op.cit., p. 105.
32 Emilian Bold, Diplomaţia…, p. 169.
reparaţiilor, sfârşitul ocupaţiei rhenane şi dezarmarea semnatarilor de la Versailles, iar
în caz contrar, autorizarea automată pentru Republica de la Weimar să se înarmeze la
nivelul forţelor aliate”33.
Scoasă din conul de umbră în care intrase după 1919, Germania şi-a putut
recupera locul între marile puteri. Intrarea în Liga Naţiunilor şi ocuparea unui loc
permanent în Consiliu exprima această realitate, fosta sperietoare a Europei fiind
plasată pe picior de egalitate cu Franţa, Anglia, Italia şi Japonia. Un mare avantaj al
ocupării unui loc în Consiliul Ligii era acela de a-şi putea expune deschis
revindecările sale teritoriale şi de înarmare la care nu renunţase.
La Locarno, Gustav Stresemann îşi îndeplinise în cea mai mare parte
obiectivele. El separase problema securităţii Europei estice de cea apuseană, slăbise
alianţa dintre francezi şi polonezi, tratatul încheiat între aceştia având menirea de a
uşura acceptarea de către ultimii a discriminării politice şi juridice dintre graniţele
germane de est şi de vest34, obţinuse interpretarea articolului 16 care satisfăcuse atât
dorinţele germane cât şi cele ruseşti. Deşi nu reuşise să obţină evacuarea oraşelor
Mainz şi Coblenz, a reuşit în schimb să îi convingă pe Aliaţi să facă acest lucru în
Colonia, evacuată în luna ianuarie 1926; a mai obţinut modificarea regimului de
ocupaţie în oraşele rhenane.
În privinţa pactului de securitate rhenan, deşi el era foarte nepopular în
Germania tocmai pentru că garantare frontierelor vestice excludea revenirea la
graniţele existente în 1914 pe care majoritatea germanilor încă le considerau dreptul
lor din naştere35 era un succes pentru diplomaţia lui Stresemann, pactul excluzând
posibilitatea oricărui conflict militar cu Franţa în vederea recuperării Alsaciei şi
Lorenei.
La 10 septembrie 1926, la Geneva, în mijlocul ovaţiilor tuturor delegaţiilor
prezente la eveniment, Germania semnând actul de aderare la Societatea Naţiunilor.
Acest act a încununat eforturile pe care Gustav Stresemann le depusese în vederea
readucerii Germaniei în rândul marilor puteri. El a ţinut să sublinieze cu această
ocazie că, acest eveniment, de o mare importanţă istorică demonstra mai bine decât o
puteau face cuvintele sau programele, că Societatea Naţiunilor era chemată să dea o
nouă orientare evoluţiei politice a umanităţii36. La rândul lui, A. Briand, în mijlocul
emoţiei generale, a exclamat ,,Jos cu puştile, mitralierele, tunurile! S1ă facem loc
concilierii, arbitrajului, păcii!”37 Societatea Naţiunilor a fost pentru diplomatul
german o adevărată tribună de afirmare internaţională, el devenind în curând o figură
familiară în cadrul şedinţelor ei.
Semnarea ,,Pactului rhenan’’ şi intrarea Germaniei în Societatea Naţiunilor au

34 Piotr. S. Wandycz, France and her Eastern Allies 1919-1925. French-Czchoslovak-Polish Relations
from the Paris Peace Conference to Locarno, Minneapolis, Lund Press, 19662, p. 363.
35 Sally Marks, The Illusion of Peace. International Relations in Europe 1918-1933, Hong Kong,
Macmillan Press L.T.D., 1976, p. 72.

36N.Z. Lupu, Gustav Streseman, în Diplomaţi iluştri, Vol. III, Bucureşti, Editura Politică, 1973, p.404
37 Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei. Secolul XX (din 1919 până în zilele noastre), Vol. 5,
Iaşi, Editura Institutul European, 1998, p. 56.
avut importante repercusiuni asupra evoluţiei relaţiilor dintre Germania şi U.R.S.S.
Guvernul sovietic, observator atent al evoluţiei Germaniei în raportul acesteia cu
puterile occidentale a căutat să preîntâmpine atragerea sub orice formă a Germaniei
într-o posibilă acţiune antisovietică; se avea în vedere orientarea anumitor cercuri
politice occidentale care socoteau că, acordurile de Locarno şi primirea Germaniei în
Societatea Naţiunilor o vor îndepărta de Rusia, făcând-o să renunţe la cele însemnate
în tratatul încheiat între ele la Rapallo. Pe acest fond, se înscrie vizita pe care
comisarul pentru afaceri străine al U.R.S.S., Cicerin a întreprins-o la Berlin la sfârşitul
lunii septembrie 1925. Pentru Germania şi interesele ei, angajarea într-o politică
împotriva Rusiei, în condiţiile în care ea nu se consolidase suficient şi nici nu putea fi
considerată o mare putere ca înaintea războiului mondial, era plină de riscuri. În acest
sens, Stresemann scria fostului prinţ al coroanei germane că problema alegerii între
est şi vest nu reiese ca rezultat al aderării noastre la Ligă, o asemenea alegere putând fi
făcută doar atunci când ai în spatele tău o forţă militară38. Deşi înainte de conferinţa
de la Locarno, ministrul de externe german s-a ferit să facă vreun pas în relaţia cu
Rusia, de teama unui posibil eşec al demersului diplomatic întreprins în concilierea cu
puterile occidentale, la 24 aprilie 1926, după eşuarea primei încercări de intrare a
Germaniei în Societatea Naţiunilor la sesiunea din martie 1926, Germania va semna
la Berlin tratatul de neutralitate şi neagresiune cu sovieticii prin care, cele două părţi
se obligau ca, în caz de atac asupra uneia din părţi, cealaltă să îşi păstreze o atitudine
paşnică. Ele se obligau să nu intre în nici o combinaţie politică sau boicot economic
îndreptat împotriva celeilalte. Important de subliniat este faptul că Berlinul şi
Moscova erau unite în ostilitatea faţă de Polonia. După Locarno, capitalul american a
intrat masiv în Germania, accelerând modernizarea industriei sale. Comisia Militară
Interaliată de Control, creată pentru dezarmarea Germaniei a fost desfiinţată în 1927,
funcţiile ei fiind preluate de către Liga Naţiunilor. Aceasta nu a avut însă nici un
mijloc de verificare a modului cum erau respectate clauzele de dezarmare.
La nivelul relaţiilor dintre puterile occidentale, Locarno a reflectat schimbările
care au avut loc în echilibrul forţelor între Marea Britanie şi Franţa, cele mai puternice
ţări capitaliste din Europa la acea vreme; acordurile încheiate au sancţionat importanţa
pe care prima o câştigase pe socoteala celei de-a doua. Locarno a mai însemnat eşecul
încercării franceze de a rezolva problema securităţii franceze printr-o alianţă franco-
belgiano-engleză împotriva germanilor, lucru de care Parisul era foarte conştient.
Diplomaţia engleză, prin Locarno a dat o lovitură puternică sistemului Franţei de
alianţe militare; fiind convinse de eficienţa săracă a alianţei cu Franţa, Cehoslovacia şi
Polonia au început să-şi orienteze şi mai mult politica lor externă către cea engleză.
Departe de a linişti contradicţiile britanico-franceze, Locarno le-a agravat39.
Istoricul Sally Marks spunea că ,,spiritul de la Locarno este o operă prea
fragilă pentru a clădi o pace durabilă. De fapt, adevăratul spirit la Locarno, în dosul
faţadei de prietenie publică a fost acela al unei înverşunate confruntări între o Franţă
temătoare, având alături nefericitele ţări est-europene care încercau să-şi ascundă
38 Stephen J. Lee, The Weimar Republic, London and New York, Routledge, 1998, p. 87.
39 L. Braşoveanu, op.cit., p. 409-410.
umilinţa şi panica şi o Germanie plină de resentimente, cerând în favoarea ei tot mai
multe modificări în balanţa puterii. Feţele personalităţilor publice erau încă senine şi
zâmbitoare dar europenii de rând nu ştiau ce conflicte de interese existau în spatele
uşilor închise. Faţa văzută a conferinţei de la Locarno şi toate tratatele semnate au
creat o iluzie de pace iar oamenii de rând s-au bucurat. Toţi acei ani interbelici au fost
anii cei mai buni dar nu este mai puţin adevărat că ei au fost anii unei iluzii”40.
Bunăvoinţa de care au dat dovadă la Locarno puterile occidentale în faţa
cererilor germane în privinţa graniţelor estice a fost privită ca o invitaţie la acţiuni
revizioniste în Europa, dirguitorii politici germani neezitând să prezinte acest pact
doar ca o etapă spre schimbarea stărilor de lucru consacrate prin dictatul de la
Versailles41. În compromisul dintre marile puteri, bazat pe concesiile făcute
militarismului şi revanşismului german în răsărit rezidă una din sursele principale ale
evoluţiei negative a situaţiei internaţionale în perioada ce a urmat, soldată cu apariţia
succesivă a unor focare de război şi în cele din urmă cu declanşarea unei noi
conflagraţii mondiale42.
La 7 martie 1936, Adolf Hitler, încălcând acordurile de la Locarno intra în
zona demilitarizată rhenană, reuşind prin forţă să realizeze ceea ce Stresemann nu
făcuse prin mijloace diplomatice. Prin reocuparea zonei demilitarizate, puterile
locarniene au fost puse în faţa unui fapt împlinit. Actul de la 7 martie, considerat de
cecurile naziste drept un act de eliberare a avut o semnificaţie politică şi una de
utilitate practică; din punct de vedere politic, Germania cu armata ei s-a considerat
puternică pentru a repudia angajamentele diplomatice care o jenau, ea realizând
ultima operaţiune pregătitoare declanşării războiului43. Deşi trupele germane aveau
ordin să se retragă la cea mai mică împotrivire a trupelor franceze, aceasta nu s-a
produs. După cum nota şi Geneviéve Tabouis, ,,viitorul avea să ne dovedească că
dintre toate slăbiciunile noastre intelectuale şi morale dintre cele două războaie
mondiale, aceasta a fost cea mai gravă. Guvernul francez, lăsându-l pe Hitler să ocupe
Rhenania îl autoriza să construiască linia Siegfried, o adevărată cortină între Franţa şi
Europa. În sfârşit, dintre toate slăbiciunile noastre, aceasta a fost cea mai de neiertat
căci dacă am fi reacţionat în Rhenania, Germania, nefiind pregătită pentru război,
desigur că ar fi renunţat la ocupaţie iar retragerea ar fi fost fatală pentru prestigiul ei şi
chiar neîndoielnic, pentru regimul hitlerist”44.
Deşi ,,a marcat preludiul celui de-al doilea război mondial”45, Pactul de la
Locarno îşi are meritele sale. El a îmbunătăţit atmosfera internaţională în perioada
interbelică, după 1925. Lui i se datorează în cea mai mare măsură, normalizarea
situaţiei internaţionale a Germaniei, includerea ei în Societatea Naţiunilor, ceea ce
40 Marks Sally, op. cit., p. 74.

41 Gheorghe Matei, Dezarmarea în contextul problemei internaţionale şi atitudinea României (1919-
1934),Bucureşti, Editura Academiei, 1971, p. 40-41.
42 Ibidem, p. 39-40.
43 Em. Bold, I. Ciupercă, Ascensiunea nazismului (1919-1936). Cum a fost posibil?, Iaşi, Editura
Junimea, 1995, p. 258.

44 Genevievé Tabouis, op.cit., p. 289.
45 A.J.P.Taylor, Originile celui de-al doilea război mondial, Iaşi, Editura Polirom, 1999, p. 53.
creat condiţii pentru refacerea poziţiei economice si politice. Deşi Gustav Stresemann
era un naţionalist înfocat, ce a militat pentru desfiinţarea Tratatului de la Versailles el
a realizat avantajul unei colaborări cu puterile occidentale, fiind de acord să
conlucreze cu Austen Chamberlain şi Austen Briand în cadrul Ligii Naţiunilor.
Stresemann s-a dovedit de neînlocuit, Germania neavând alt lider care să posede o
subtilitate comparabilă. Reabilitarea Germaniei şi pacificarea Europei la Locarno s-a
datorat în mare parte, încrederii pe care puterile occidentale au avut-o în
personalitatea lui.
PAKISTAN: EVOLUŢIE ŞI INVOLUŢIE!
Viorel Cruceanu
Republica Islamică Pakistan are o istorie interesantă şi zbuciumată. În

momentul separării de India (august 1947), Pakistanul a încercat să-şi creeze o
identitate proprie. Alibiul secesiunii l-a reprezentat tocmai această căutare, ce se
revendica de la religia islamică. Dar, pentru o entitate statală, născută la mijlocul
secolului al XX-lea, un asemenea recurs era insuficient. Iată de ce, liderii săi de
început, Muhammad Ali Jinnah („artizanul” desprinderii de India, mort în 1948),
Liaquat Ali Khan (cel dintâi prim-ministru, asasinat în 1951) şi Iskander Mîrza
(primul preşedinte al Republicii: 1956-1958), au încercat să creeze şi aşezămintele
instituâionale necesare guvernării. Rezultatele lor s-au dovedit fragile, dobândirea
unei identităţi politice democratice fiind aproape imposibilă. Prin urmare, în peste 55
ani de independenţă, R.I. Pakistan s-a aflat mai tot timpul sub cizma regimului de
dictatură militară, contrastând vizibil cu India, marea sa rivală, consacrată drept „cea
mai mare democraţie din lumea a treia”.
Pe acest fond, în care concepţiile de stat laic şi de stat de drept n-au reuşit să se
cristalizeze, s-au confruntat forţe ce au urmat, permanent, o traiectorie circulară:
încercările de angajare spre viitor erau anulate de reîntoarceri la trecut. Într-un
asemenea cerc, fatalmente închis, s-au consumat şi destinele a doi oameni ce
întruchipau cele două tendinţe: Ali Bhutto, respectiv generalul Zia ul-Haq.
Zulfikar Ali Bhutto s-a născut la 5 ianuarie 1928, la Larkana, în regiunea Sind,
într-o bogată familie de proprietari funciari. A studiat ştiinţele politice şi dreptul în
SUA (Universitatea Berkeley – California) şi Marea Britanie (la Oxford). Remarcat
de corpul profesoral oxfordian, promiţătorul tânăr pakistanez este recomandat pentru
cariera universitară. Astfel, în perioada 1953-1954, a predat dreptul internaţional la
Universitatea din Southhampton. În 1955, revine în Pakistan, unde beneficiază de o
catedră la „Sind Mouslim Law College”, practicând, în paralel, şi avocatura la
Curtea Supremă din Karachi1. Urmează întâlnirea cu destinul: în 1958 este remarcat
de generalul Mohammad Ayub Khan, ce tocmai preluase puterea printr-o lovitură de
stat militară. Şeful statului îi solicită colaborarea şi, la numai 30 de ani, Ali Bhutto
devine ministru al comerţului. „Capabil şi ambiţios”, el „a câştigat repede încrederea
generalului”2. În anii care au urmat, atribuţiile sale ajung „extrem de numeroase”3,
numai în anii 1960-1962 cumulând trei ministere (printre care cel al informaţiilor) cu
trei departamente economice. Ali Bhutto a atins apogeul responsabilităţilor sale
guvernamentale, în perioada 1963-1966, ca ministru al afacerilor externe. În noua
calitate „a făcut extrem de multe pentru a conferi modernism şi dinamism politicii
1 Vezi Profil, în Lumea, nr. 7, 10 febr. 1972, p. 38; idem, în Lumea, nr. 43, 23 oct. 1975, p. 17.
2 Asie et Afrique aujourd’hui, no. 4, juillet-août 1990, p. 55.
3 Lumea, nr. 7, 1972, p. 38.
externe”4 pakistaneze. Dacă până atunci Pakistanul avea „o orientare unilaterală pro-
occidentală”, de acum înainte diplomaţia sa capătă accente afro-asiatice precum şi
disponibilităţi către statele socialiste, inclusiv URSS. Pe această linie novatoare s-a
înscris şi vizita în România, din 1966. ca şef al diplomaţiei, Z.A. Bhutto a manifestat
o preocupare particulară faţă de puternicul vecin din nord, R.P. Chineză. Depăşind
unele aprehensiuni, s-a ajuns la o fructuoasă colaborare bilaterală, „cele două ţări
devenind parteneri tradiţionali”5. O atitudine diferită a avut faţă de India: el s-a
menşinut pe poziţii intransigente, neputând digera uşor înfrângerea din 1965. Prin
urmare, Ali Bhutto „a dobândit reputaţia de «naşionalist progresist», printre
compatrioţii săi”6. Însă, „pe măsură ce creştea popularitatea lui Z.A. Bhutto,
raporturile sale cu Ayub Khan se deteriorau”7. Neînţelegerile dintre cei doi au
culminat cu demiterea lui Bhutto, la 18 iunie 1966, după opt ani de prezenţă
neîntreruptă în cabinetele feldmareşalului (noul grad al lui Ayub). Ca şi cum ar fi şters
totul cu buretele, Bhutto trece în opoziţie, atacând fără menajamente pe fostul său
protector. Încă de atunci apărea că „nu-i repugnă să-şi sacrifice principiile faţă de
ambiţia sa debordantă”8. „Ruptura definitivă”9 de „sistemul” Ayub s-a consumat la
sfârşitul anului 1967, când Z.A. Bhutto a pus bazele „Partidului Poporului din
Pakistan” (PPP), cu o priză nimicitoare la tineret.
Întâmplător sau nu, Bhutto s-a dezis la timp de Ayub Khan. Deşi perioada
1958-1968 a fost proclamată drept „deceniul progresului”, cu certe rezultate
economice (spre exemplu, ritmuri de creştere ale industriei de 10%), totuşi ambientul
social rămânea precar. „Călcâiul lui Ahile” îl reprezenta faptul că cei 10 ani „n-au
rezolvat vechiul decalaj dintre Pakistanul Oriental şi cel Occidental”10. Aşa s-a ajuns,
din toamna lui 1968, la o răbufnire dificil de controlat, „în provincia orientală
dezvoltându-se o adevărată revoltă ţărănească generală, iar în cea occidentală, greve şi
manifestaţii de amploare”11. Fronda socială a stimulat şi reactivarea opoziâiei politice,
înviorată de apariţia în rândurile sale a lui Bhutto şi a PPP. S-au făcut astfel auzite şi
revendicări politice: anularea legii marţiale, desfiinţarea cenzurii şi deplina libertate de
acţiune pentru partidele de opoziţie12. Pentru a tăia elanul contestatarilor, Ayub a lovit
în cel mai reprezentativ: Bhutto, arestat pe 13 noiembrie 1968 (eliberat în februarie
1969). A fost o măsură arbitrară şi inutilă, acţiunile de protest continuând. În plus, ele
erau focalizate pe „cazul” Bhutto.
Ţara devenise neguvernabilă. Ayub Khan a realizat acest lucru, dar structura sa
cazonă şi-a spus cuvântul: el considera că numai armata putea redresa situaţia şi de
aceea, la 25 martie 1969, a cedat puterea tot unui militar, fost subaltern al său:
4 Asie et Afrique..., no. 4, 1990, p. 55.
5 Ibidem.
6 Ibidem.
7 Ibidem.
8 Amin Maalouf, Bhutto: coupable et martyr, în Jeune Afrique, no. 908, 31 mai 1978, p. 79.
9 Cf. Lumea, nr. 7, 6 febr. 1969, p. 23.
10 Ibidem.
11 Idem, nr. 14, 27 martie 1969, p. 5.
12 Idem, nr. 7, 1969, p. 23.
generalul Yahya Khan, comandantul forţelor terestre. Noul „om forte” s-a bazat tot pe
legea marţială (abia ridicată de Ayub la începutul lui 1969) şi, prin ameninţarea cu
„tribunalele militare”13, a reuşit să restabilească ordinea. Generalul Yahya a reluat
chiar calendarul politic anterior al lui Ayub şi, cu un decalaj de circa 10 luni, a
organizat alegeri pluraliste în decembrie 1970.
În timpul campaniei electorale, Ali Bhutto, „orator strălucit” şi „remarcabil în a
manevra oamenii”14, a prezentat un program ce cuprindea „cuvinte de ordine
islamisto-socialiste şi populiste de stânga”15. Aşa cum se anticipa, partidul lui Bhutto
a obţinut o victorie zdrobitoare: 82 de locuri, din cele 138 ale Adunării (devenind
hegemon în Pakistanul Occidental). S-a format un nou guvern, cu Bhutto desemnat
viceprim-ministru şi ministru de externe. Viaţa politică din federaţia pakistaneză sui-
generis era însă viciată de gravele neînţelegeri dintre PPP şi „Liga Awami” (gruparea
învingătoare în Pakistanul Oriental şi care a refuzat să-şi ocupe locurile din Adunarea
Naţională de la Islamabad). Instituţiile democratice abia alese erau paralizate.
Incapabil de compromis, generalul Yahya Khan, sfătuit de anturaj, inclusiv de Bhutto,
a optat pentru utilizarea forţei. A fost o „înfrângere ruşinoasă”16 (datorită intervenţiei
Indiei ce a pus în derută armatele pakistaneze, în numai câteva zile), căreia i s-a
adăugat şi pierderea Provinciei Orientale, devenită Bangladesh. Ambele evenimente
se constituiau în „mărturii ale crizei profunde a structurilor sociale şi statale”17
pakistaneze. Armata şi secestrul său politic prelungit lăsau în urmă o moştenire
penibilă. Cel ce şi-a asumat, cu mult curaj, sarcina guvernării a fost tocmai Ali
Bhutto, numit preşedinte la 20 decembrie 1971, chiar în ziua demisiei generalului
Yahya Khan.
Erudit, mare amator de literatură istorică, Zulfikar Ali Bhutto nutrea o
admiraţie pasională pentru Napoleon I şi Abraham Lincoln. În egală măsură se simţea
fascinat de personalităţi precum Bismarck, Attatürk (un model, Bhutto dorind să
reformeze ţara sa islamică) sau Mao Zedong. Ar fi vrut ca fiecare dintre aceştia să se
topească în personalitatea sa, pentru a reuşi în opera sa de modernizare a Pakistanului.
Cu preşedinţia lui Bhutto, elementele novatoare aveau pentru prima dată ocazia să
aplice un nou proiect de societate.
Puterea lui Bhutto acoperă două etape a căror caracteristică de bază este
continuitatea: preşedinte al Republicii (20 decembrie 1971-10 august 1973) după o
Constituţie moştenită de la regimurile militare anterioare, şi prim-ministru al
Republicii (12 august 1973-5 iulie 1977), într-un regim democratic parlamentar,
inaugurat prin legea fundamentală din august 1973 (sistem cvasimajoritar în statele
Commonwealth-ului). Politica lui Bhutto, din toată această perioadă, se încadrează
unei „mode” extrem de răspândite în „lumea a treia”: o orientare de stânga, cu
influenţe socialiste, asemănătoare cele promovate de Indira Gandhi în India şi
13 Idem, nr. 14, 1969, p. 5.
14
A. Maalouf, op.cit., p. 79.
15 Asie et Afrique..., p. 55.
16 Ibidem.
17 Ibidem.
Manjibur Rahman în Bangladesh (de altfel, toţi trei proveneau din familii înstărite şi
confortul lor material îi îndemna la atitudini politice generoase şi caritabile).
La fel ca Indira şi Manjibur, Ali Bhutto a impus reforme ce aveau să-i creeze o
multitudine de duşmani puternici şi ireductibili. Astfel, încă din primul an de
guvernare (1972), a promovat o reformă agrară ce limita la 150 de acri suprafaţa
deţinută de o familie. Reforma „a dat o lovitură serioasă marilor latifundiari”18
(proveniţi din rândul a 22 de familii putred de bogate) şi „a creat posibilitatea
distribuirii a 1 milion de acri, din suprafaţa expropriată, unui număr de 40.000 de
familii ţărăneşti fără pământ”19. Învăţând din greşelile altora, regimul Bhutto a însoţit
împroprietărirea cu investiţii considerabile, ce au asigurat stabilitatea sistemului
agricol: construirea a două importante baraje (pe fluviul Indus şi pe râul Jhelum),
creşterea producţiei de îngrăşăminte chimice şi achiziţionarea de maşini agricole.
Importante mutaţii au marcat şi celelalte sectoare. Astfel, prin naţionalizarea a
58 mari întreprinderi industriale s-a creat „sectorul de stat în economie”20. Şi aici
eforturile au fost susţinute, într-o ţară profund rurală creându-se şi un impresionant
peisaj industrial (uzine siderurgice, de maşini grele şi de maşini unelte), adevărată
emblemă a regimului Bhutto. Politica etatistă s-a extins prin „naâionalizarea ulterioară
a tuturor băncilor, companiilor de asigurare, a transporturilor maritime şi a reţelei de
desfacere a produselor petroliere”21.
În politica externă, Z.A. Bhutto a debutat printr-un act de curaj. La 2 iulie
1972, el s-a deplasat într-o staţiune balneară indiană unde a semnat, cu Indira Gandhi,
faimosul „Acord de la Simla”, prin care principiul consensului şi al negocierilor era
acceptat ca o condiţie sine qua non a normalizării relaţiilor dintre cele două ţări.
Perioada 1972-1977 a fost caracterizată de relaxare, făcându-şi loc speranţa că vechile
complexe şi prejudecăţi pot fi depăşite. A venit, însă, anul 1977 cu evenimentele sale
(înfrângerea electorală a Indirei şi înlăturarea lui Bhutto), fapt ce va conduce, fatidic,
la o întoarcere în timp, la tenebrele suspiciunii şi confruntării.
Tot în 1972 a luat o serie de hotărâri ce dovedeau schimbarea orientării politicii
externe a Pakistanului: părăsirea Commonwelth-ului (considerată drept „a doua
independenţă politică”) şi abandonarea „South East Asia Treathy Organization”
(SEATO), un gen de „NATO al Asiei de Sud-Est”, creat în anii războiului rece, la
iniţiativa SUA. Vocaţia universalistă a diplomaţiei pakistaneze şi-a găsit reflectarea şi
în adeziunea la „Mişcarea de Nealiniere”. Noul „deal” iniţiat de Bhutto conţinea o
semnificativă doză de sfidare a aliatului tradiţional, SUA. Prin urmare, liderul
pakistanez a devenit indezirabil în ochii Administraţiei Nixon şi, prin caz de
consecinţă, o ţintă a CIA. Numai că, măsurile interne şi externe luate i-au adus o mare
popularitate lui Bhutto. Agenţii americani, destul de numeroşi în ţară, trebuiau să
aştepte vremuri mai tulburi.
Acestea au apărut ca urmare a crizei petrolului din 1973, a raporturilor
18 Reportaj pe glob – Pakistan, în Lumea, nr. 43, 23 oct. 1975, p. 17.
19 Ibidem.
20 Ibidem.
21 Ibidem.
inechitabile de schimb de pe piaţa mondială (o constantă a lumii contemporane!), dar
şi a unor probleme de gestiune internă. Economiştii au evidenţiat rolul negativ jucat
de „naţionalizarea, nejustificată economic, a diferitelor sectoare industriale”22, precum
şi de „interesul excesiv manifestat de guvern pentru proiecte [economice] de
prestigiu”23. Incidenţa acestor factori a condus la „stagnare economică şi o tensiune
socială sporită”24. Poate că detractorii regimului aveau partea lor de dreptate când
afirmau că Ali Bhutto „nu a justificat toate speranţele puse în el”25. Cert este că, destul
de suspect, toate nemulţumirile au izbucnit, cu violenţă, chiar într-un an electoral:
1977. Ele au fost abil speculate de opoziţie, regrupată în „Alianţa Naţională
Pakistaneză” (ANP – o grupare heteroclită de liberali, conservatori şi mai ales
islamişti), care a pus o condiţie apriorică: „nu vor accepta nici un fel de rezultate ale
alegerilor dacă acestea nu le vor fi favorabile”26. Era o supralicitare menită doar să
tensioneze situaţia. În realitate, liderii Alianţei îşi propuseseră „obţinerea a circa 30-35
la sută din mandate”27, fapt ce ar fi permis reducerea majorităţii absolute a PPP şi,
implicit, blocarea elanului reformator al partidului de guvernământ.
Alegerile au avut loc pe 7 martie 1977. Analiştii scenei politice pakistaneze
manifestau convingerea că, în ciuda problemelor economice, victoria PPP era
asigurată. Singura necunoscută o reprezenta scorul cu care va fi creditată opoziţia de
către electorat. Rezultatul final a fost viciat de reuşita disproporţionată a PPP: 163 de
mandate din 200 (Alianţa a obţinut doar 37 de locuri, adică jumătate din cât estimase).
Frustrată, ANP a respins rezultatele consultării electorale, acuzând chiar pe Bhutto de
o «masivă falsificare»28. Din acest moment, discursul politic va fi devansat de
iniţiativa străzii, ţara fiind paralizată timp de câteva luni. De altfel, însuşi primul
ministru s-a văzut constrâns să admită că „ar fi putut exista posibilitatea apariţiei unor
iregularităţi într-o ţară de dimensiunea şi complexitatea Pakistanului”29. Observatorii
evenimentelor au fost extrem de severi, şi pe bună dreptate, cu Ali Bhutto: „primul
ministru are multe lucruri să-şi reproşeze. El este vinovat de o falsificare electorală pe
cât de evidentă, pe atât de inutilă. Deşi era asigurat de conservarea puterii, şi chiar a
majorităţii, el a împins Pakistanul în pragul războiului civil pentru a obţine cîteva
mandate în plus”30. Ei bine, acele „câteva mandate în plus” aveau să-l conducă,
precum în Evul Mediu, până la picioarele spânzurătorii.
Sub presiunea străzii, Bhutto a devenit mai concesiv. Opoziţia a rămas însă
intransigentă, cerând „demisia primului ministru, instalarea unui guvern de tranziţie şi
organizarea de noi alegeri generale”31. Punctul culminant s-a atins în ziua de 21
23 Ibidem.
24 Ibidem.
25 Ibidem.
26 Lumea, nr. 25, 16 iun. 1977, p. 21.
27 Idem, nr. 11, 10 mart. 1977, p. 12.
28 Idem, nr. 25, 1977, p. 21.
29 Ibidem.
30 A.Maalouf, op.cit., p. 79.
31 Lumea, nr. 25, 1977, p. 22.
aprilie 1977, când simbolul luptei pentru democraţie din urmă cu 10 ani a decretat
legea marţială. A fost un nesperat exerciţiu pentru armată în calea ei de reîntoarcere la
putere. Pentru moment, măsurile excepţionale şi-au atins scopul: tensiunea a diminuat
iar opoziţia a acceptat să negocieze. Au urmat discuţii intense, finalizate cu acordul
din 18 iunie, prin care cele două părţi ajungeau la o poziţie comună: convocarea de
noi alegeri, în cursul lunii octombrie. Vizibil relaxat, premierul Bhutto a plecat într-un
turneu în Orientul Apropiat, programat de mai multă vreme. La reîntoarcerea în
patrie, Bhutto avea să constate cu surprindere că, încălcând acordul, opoziţia reluase
manifestaţiile de stradă. În mod firesc, se pune întrebarea: cine era interesat ca
înţelegerea Bhutto-opoziţie să nu se aplice? Un răspuns clar nu s-a aflat, dar ne putem
imagina pe cei care, atât în interior, cât şi în exterior, doreau înlăturarea primului
ministru. Există medii care acreditează teza acţiunii exclusive a CIA. Chiar în SUA,
astăzi se afirmă că aceasta s-a aflat în spatele loviturii de stat militare din 5 iulie
197732. Desfăşurat sub numele de cod «Joc onest», puciul l-a propulsat la putere pe
generalul islamist Mohammed Zia ul-Haq. Brutala intervenţie militară era justificată
de faptul că pe parcursul a patru luni de criză s-au înregistrat „peste 300 de morţi şi
aproape 2.000 de răniţi”33. În plus, militarii anunţau cu solemnitatea lor cazonă că,
dată fiind persistenţa crizei, armata „lua în grijă administrarea ţării”34.
Cine erau „galonaţii” ce l-au înlăturat pe Bhutto? Ei bine, „o aristocraţie
militară, ai cărei ofiţeri superiori au fost formaţi, în majoritatea lor, în SUA, pe
vremea războiului rece, când Pakistanul juca rolul de bastion «împotriva
comunismului venit din nord»”35. Această alianţă strategică a dus la crearea unei
armate pakistaneze disproporţionate: în anii ’80, efectivele sale se ridicau la 500.000
de oameni, „beneficiind de 50% din bugetul statului, în timp ce 40% din populaţia
masculină nu avea nici un fel de resurse sau un loc de muncă asigurat”36. Regimul
instituit de Zia ul-Haq nu a supravieţuit decât datorită ajutorului financiar american:
dacă în primii ani a primit „1,2 miliarde până la 1,8 miliarde dolari”37, în 1982, sub
administraţia Reagan şi în plină criză afgană, „Statele Unite au acordat Pakistanului
un ajutor de 3 miliarde dolari”38.
Numai că, protejatul americanilor avea serioase complexe: era un om urât fizic
şi, mai ales, urât sufleteşte. Cum altfel am putea explica atitudinea sa faţă de Bhutto?
Fostul prim-ministru impresiona prin distincţie, farmec personal şi spontaneitate
intelectuală. Exact ce-i lipsea lui Zia! Dictatorul a reacţionat tipic freudian, dând frâu
liber unei uri lăuntrice, veninoase. Pentru a-şi satisface aversiunea, generalul Zia s-a
folosit de putere: fostul prim-ministru a fost arestat sub acuzaţia îndoielnică după care
în 1974(!) ar fi fost implicat în asasinarea unui obscur adversar politic, Ahmed Reza
32 Vezi Dosare ultrasecrete, anul 6, nr. 267, p. 11, în Ziua, 19 iulie 2003.
33 Lumea, nr. 29, 14 iul. 1977, p. 10.
34 Idem, nr. 28, 7 iul. 1977, p. 11.
35 Afrique-Asie, no. 244, 20 juillet 1981, p. 60.
36 Ibidem.
37 Ibidem.
38 Vezi Dosare..., nr. 267, p. 11.
Kasuri. Prin urmare, „detenţia provizorie pentru asigurarea protecţiei”39, s-a
transformat într-o răfuială personală. Exercitând un control strict asupra justiţiei şi
profitând de comportamentul slugarnic al preşedintelui Curţii Supreme, Anwar ul-
Haw, generalul, devenit acum şi călău, şi-a atins obiectivul: condamnarea la moarte,
pe 18 martie 1978, a lui Zulfikar Ali Bhutto.
Sentinţa a trezit o vie dezaprobare. Pe adresa lui Zia soseau proteste din toată
lumea. Printre cei care i s-au adresat, cerând comutarea pedepsei, s-a aflat şi dictatorul
român, Nicolae Ceauşescu, pe atunci o voce ascultată în „lumea a treia”. Interesant
este faptul că liderul român fusese în relaţii amicale cu Bhutto (Ceauşescu a vizitat
Pakistanul în 1973 şi 1975, iar Z. Ali Bhutto a fost oaspetele României în octombrie
1975) şi, asigurând continuitatea, în relaţii de-a dreptul cordiale cu generalul-dictator
(cei doi s-au văzut de patru ori, în 1982 şi 1984: de două ori în Pakistan şi de două ori
la Bucureşti). Zia nu s-a lăsat deloc impresionat. Totuşi, a existat o persoană care, prin
atitudinea sa fermă, l-a făcut pe intransigentul general să şovăie un timp: şahinşahul
Iranului, Mohammed Reza Pahlavi Aryamehr. Acesta „a ameninţat că opreşte întreg
ajutorul economic spre Islamabad dacă Bhutto va fi executat”40.
Şahul apăra astfel un vechi prieten, condiscipol în promovarea unui spirit laic
în medii impregnate de un islamism conservator. Numai că, autocratul iranian nu mai
era pe o poziţie de forţă nici la el acasă. Manifestaţiile antiguvernamentale din cursul
anului 1978 s-au finalizat cu fulgerătoarea „revoluţie islamică” din ianuarie 1979:
Reza Pahlavi şi-a abandonat tronul milenar, luând calea exilului. Situaţia tulbure din
Iran i-a permis lui Zia să-şi ducă planul până la capăt: pe 4 aprilie 1979, Bhutto a fost
executat. Şi, pentru a-şi savura pe deplin triumful, Zia a ales cea mai umilitoare
metodă: execuţia prin spânzurare. Din acel moment, fostul premier a devenit, pentru
fiecare pakistanez, un martir!
Prin eliminarea lui Bhutto, Zia nu şi-a împlinit doar un ignobil obiectiv
personal ci a reuşit „să lichideze şi cuceririle democratice ale Pakistanului”41, pe care
fostul lider le „personifica cel mai bine în ochii majorităţii populaţiei”42. Călcând în
picioare toate regulile statului de drept, generalul şi-a constituit o solidă bază proprie
de putere. Urmărind să se eternizeze la conducere, a speculat cu abilitate rolul
geostrategic al Pakistanului în contextul crizei provocate de invazia sovietică în
Afganistan. Pentru occidentali, în frunte cu SUA, ţara lui Zia a devenit placa turnantă
în eforturile de sprijinire a mujahedinilor afgani. În ciuda „violărilor grosolane ale
drepturilor omului”43, SUA au făcut repetate concesii dictatorului de la Islamabad:
islamizarea societăţii (prin decretarea „sharia” ca lege oficială în stat), crearea armei
nucleare (o adevărată „armă islamică”) şi patronarea traficului cu droguri (dacă în
1979 „nu cunoştea practic drogurile, în 1984 această ţară furniza 70% din heroina de
39 Lumea, nr. 28, 1977, p. 11.
40 Cf. A. Maalouf, op.cit., p. 80.
41 Ibidem, p. 79.
42 Ibidem.
pe piaţa mondială”44).
Cu asemenea complicităţi, Zia s-a menţinut la putere 11 ani şi nu dădea semne
că ar fi dispus să se retragă. O analiză pertinentă a parteneriatului americano-
pakistanez o datorăm reţelei de televiziune ABC: „În problemele cheie ale relaţiilor
cu Afganistanul şi Uniunea Sovietică, Statele Unite nu-şi puteau dori un aliat mai bun
ca generalul Zia ul-Haq. Acesta susţinea cu energie insurgenţii afgani cărora le acorda
şi un ajutor financiar secret ce se cifra la sute de milioane de dolari. Astfel, Pakistanul
devenea al doilea furnizor, după SUA, în ciuda unei opoziţii interne din ce în ce mai
mari faţă de legăturile atât de strânse cu mujahedinii. În schimbul acestei atitudini
ferme, SUA acordau Pakistanului un ajutor militar ce se ridica la miliarde de dolari,
inclusiv furnizarea a 40 avioane de vânătoare F-16. Mai mult, SUA închideau ochii
când era vorba de cele două probleme ce le aveau cu Zia ul-Haq: achiziţionarea de
materiale pentru fabricarea armelor nucleare, respectiv cruzimea de care Zia dădea
dovadă în postul său de dictator-militar al Pakistanului”45.
Poziţia SUA îi conferea un real confort lui Zia. Dar, când se simţea mai bine, a
intervenit, necruţător, destinul... În ziua de 17 august 1988, Zia, însoţit de un grup de
înalţi ofiţeri şi de ambasadorul SUA, a asistat la testarea carului american de luptă M-
1, ce intra în planurile sale pentru dotarea armatei. La întoarcerea spre Islamabad,
avionul prezidenţial, un Hercules C-130, s-a prăbuşit în apropiere de Bahawalpur.
Toate persoabele aflate la bord, inclusiv preşedintele Zia şi ambasadorul american
Arnold Raphael, şi-au pierdut viaţa. Iniţial s-a lansat versiunea unui atentat provocat
de «forţe externe», bănuielile fiind canalizate spre KGB sau serviciile secrete din
Afganistan şi India. Aceste supoziţii au fost contrazise de preşedintele Senatului,
Ghulam Ishaq Khan, un apropiat al dictatorului mort, care declara că „experţii
americani şi pakistanezice au anchetat cazul nu au descoperit nici o probă care să
ateste un eventual atentat”46. La rândul său, ministrul de interne, Nasim Ahmad Ahir,
opina că „dacă este vorba de un sabotaj, atunci el a fost organizat de «forţe
interne»”47, argumentându-şi alegaţia prin faptul că „doar militarii aveau acces la
avionul prezidenţial”48. Condiţiile exacte ale accidentului nu au fost elucidate până
astăzi. Făcând trimitere la lucrarea americanilor Dennis Bernstein şi Laura Sydell,
Friendly Dictators, ziarul Ziua prelua o formulare sibilinică: generalul Zia „a murit
în 1988, într-un «accident de avion», atunci când s-a opus înţelegerilor globale
Reagan-Gorbaciov, ce includeau şi Afganistanul”49.
Cu dispariţia lui Zia-ul Haq se închidea paranteza cea mai sumbră din istoria
Pakistanului. Au urmat unsprezece ani haotici de regim democratic. În această
perioadă, postul de prim-ministru a fost deţinut, în două rânduri, şi de d-na Benazir
Bhutto, fiica lui Zulfikar Ali Bhutto. Scandalurile de corupţie, presiunea islamiştilor
44 Dosare ultrasecrete, Anul 6, nr. 267, p. 11, în Ziua, 19 iul. 2003.
45 Cf. Temps Nouveaux, no. 35, août 1988, p. 6.
46 Ibidem, p. 5.
47 Ibidem.
48 Ibidem.
49 Dosarele..., p. 11.
radicali şi debilitatea instituţiilor statului de drept au netezit o nouă ascensiune a
armatei, care în 1999 a preluat iarăşi puterea.
TORTURA ÎN RĂZBOIUL DIN ALGERIA
Ciprian Marius Bujor
În urmă cu mai bine de şase ani, pe data de 20 iunie 2000, cotidianul francez
Le Monde publica un articol care a readus în atenţia opiniei publice o problemă mai
veche: comportamentul armatei franceze în timpul războiului din Algeria dintre anii
1954-1962. În articolul respectiv o femeie de origine algeriană, Louisette Ighilahriz,
povestea cum la vârsta de 20 de ani a fost torturată de către soldaţii diviziei 10
paraşutişti în timpul bătăliei Algerului în 1957. Erau precizate şi nume: generalul
Jacques Massu (fostul comandant al trupelor franceze însărcinate cu menţinerea
ordinii în oraşul Alger) şi generalul Marcel Bigeard.
Reacţiile nu au întârziat să apară, iar acuzaţiile Louisettei Ighilahriz s-au
constituit în catalizatorul unor dezbateri, adesea cu accente dramatice, asupra torturii
şi a actelor mai puţin onorabile comise de unii dintre militarii francezi acum mai bine
de 40 de ani. Au apărut noi mărturii, atât din partea unor victime cât şi din partea
soldaţilor şi ofiţerilor participanţi la evenimente.
Articolul publicat în Le Monde nu a fost în nici un caz o noutate pentru opinia
publică franceză. Astfel de mărturii au mai apărut în ziarele franceze încă din timpul
războiului, unele la nici două luni după ce primele trupe franceze, numite
pacificatoare, au fost dislocate în zonă. La 15 ianuarie 1955, scriitorul François
Mauriac publica în L’Express un articol care se intitula La Question (Întrebarea).
Într-un alt cotidian, France-Observateur, ziaristul Claude Bourdet denunţa ceea ce el
numea „Gestapo-ul vostru din Algeria”. Informaţiile despre ce se întâmpla în Algeria
începeau să circule, mulţumită militanţilor de extremă stângă franceză, în principal a
grupurilor anarhiste şi troţkiste. Partizani declaraţi ai independenţei algeriene, aceştia
nu se arătau deloc surprinşi de izbucnirea conflictului la 1 noiembrie 1954. de câţiva
ani militanţii de stânga nu făceau altceva decât să denunţe colonialismul, prevăzând
că vor avea loc răbufniri violente. În mediile intelectuale anticolonialiste războiul din
Algeria devenise o nouă „afacere Dreyfus”, fiind criticată aspru politica franceză din
Algeria. La sfârşitul anului 1955 un interviu realizat pentru France-Observateur de
Robert Barrat a făcut cunoscut în Franţa Frontul de Eliberare Naţională (F.L.N.).
Liderii acestuia, precum Krim Belkacem şi Amar Ouamrane, explicau cum a luat
naştere această organizaţie clandestină, cum era structurată, cum au ajuns la soluţia
disperată a luptei armate şi încheiau insistând că F.L.N.-ul singur este responsabil de
declanşarea insurecţiei. Vroiau să arate prin aceasta că F.L.N.-ul era cel care organiza
lupta pentru independenţă şi deci era unicul interlocutor pentru francezi1. Opinia
publică franceză încetase deja a mai fi indiferentă la ceea ce se întâmpla în Algeria. În
septembrie 1955 serviciul militar fusese prelungit la 27 de luni, iar soldaţii francezi
1Robert Barrat, Un journaliste français chez les „hors-la-loi” algériens, în France-Observateur, 15
septembrie 1955.
erau trimişi masiv peste Mediterana. Abia acum unda de şoc a războiului din Algeria
a traversat toată societatea franceză. Tineri recruţi de 20 ani, din toate regiunile
Franţei şi din toate clasele sociale, sacrificau tinereţe, slujbe, soţii şi copii pentru a
„pacifica” trei departamente ale Republicii.
Jean-Pierre Vittori, care a scris o carte de referinţă asupra soldaţilor din
Algeria2, nota: „serviciul militar nu era la acea dată pus sub semnul întrebării ca
acum. Atunci, în 1956, era o datorie. [...] Nimeni nu înţelegea motivele esenţiale ale
conflictului. Era război de gherilă. Nu ştiam în ce tragem. Inamicul era invizibil.
Confuzie generală. Fiecare dintre noi s-a lăsat angrenat în mecanismul infernal al
războiului. Un civil cu gâtul tăiat. Un camarad care cade alături de tine într-o
ambuscadă. Trebuia să ne apărăm pielea. Ne era frică”3. Se pare însă că nu toţi
soldaţii francezi erau la fel de inocenţi. Dimpotrivă.
Un adevărat scandal a izbucnit în 1957 când ziarul Témoignage chrétien
publica „Dosarul Műller”, care conţinea scrisorile unui soldat căzut în luptă cu câteva
luni înainte. Într-una dintre acestea el scria: „Suntem departe de pacificarea pentru
care am fost chemaţi sub arme; suntem disperaţi să vedem până la ce punct poate să
coboare natura umană şi să vedem francezi care folosesc proceduri care ne amintesc
de barbaria nazistă” (subl.ns.)4. În martie acelaşi an apărea o broşură editată de câţiva
soldaţi, Des rappelés témoignent (Recruţii depun mărturie), sub egida unui
„Comitet de rezistenţă spirituală”, în care descoperim declaraţii precum: „Mă
gândeam la puştiul pe care mi-l imaginam terorizat în spatele remorcii jeep-ului în
care fusese închis peste noapte. Ori, pe acest copil îl torturau”. În aprilie, revista Esprit
publica mărturia lui Robert Bonnard în care acesta declara: „Dacă onoarea Franţei
suportă aceste torturi, atunci Franţa este o ţară fără onoare”. Soldaţii încep să
vorbească din ce în ce mai mult. „În această seară sunt scârbit. Sunt prost dispus.
Lumea e neagră, murdară, şi nu mai văd nimic bun în ea. Nu mai simt nici măcar
răcoarea. Aş vrea să mor şi să scap de ură şi de violenţă. Pentru că violenţa mă
domină. Mi se pare acum că aş putea omorî fără prea multe scrupule. De să baţi? Să
manevrezi? Să torturezi? Această bătrână care ţi-ar putea fi bunică, în pielea goală pe
pardoseală, cu burta umflată de apă, sânii mutilaţi de lovituri. La naiba, m-am săturat
până-n gât!”5.
Autorul acestor rânduri, scrise la data de 13 mai 1958 în Kabylia, era un tânăr
recrut, Jean Faure, care peste câţiva ani a ajuns vicepreşedintele Senatului. El preciza
mai departe că în unitatea sa interogatoriile nu se desfăşurau întotdeauna aşa, iar că
atunci când tortura era folosită, la aceasta participau doar soldaţii angajaţi, „niciodată
recruţii”. Rămâne însă faptul că se folosea tortura. Se pare că în afara Algerului totul
depindea de comandantul sectorului sau al unităţii. De obicei tortura apărea în
2 Jean-Pierre Vittori, Nous, les appelés d’Algérie, Paris, Stock.
3 Pierre-Philippe Thibault, Vingt ans après, les soldats d’Algérie sont regroupés dans trois puissantes
associations, în Le Matin de Paris, 23 martie 1977.
4 Benjamin Stora, La gangrène et l’oubli. La mémoire de la guerre d’Algérie, La Découverte/Poche,
2000, p. 53.
5 Jean Faure, Au pays de la peur et de la soif, Paris, Flammarion, p. 62.
sectoarele fierbinţi ale frontului, acolo unde F.L.N.-ul părea sau chiar era infiltrat. De
asemenea se putea întâmpla ca într-un sector în care o unitate se comporta convenabil,
fără a recurge la interogatorii violente, alte unităţi, cum ar fi cele specializate în
căutarea de informaţii, să folosească tortura fără menajamente. Trebuie subliniat de
asemenea că tortura nu era singura modalitate de obţinere de informaţii. Se adăugau,
în special, violul, furtul, brutalităţile gratuite, distrugerea locuinţelor şi
comportamentul obişnuit al trupelor de ocupaţie care consta în exerciţii cu armele
folosind drept ţintă măgarii şi oile localnicilor, sau orgiile şi bătăile prin baruri şi pe
stradă, acţiuni care nu făceau decât să sperie populaţia. Tortura însă se pare că ţinea
doar de unităţile specializate în aşa ceva, formate doar din soldaţi angajaţi sau de
carieră. Este adevărat însă că şi unii soldfaţi francezi recrutaţi, care se găseau izolaţi în
unele sectoare unde se credeau neobservaţi, aveau ieşiri neconforme cu onoarea
militară.
Iată ce scria un soldat care activa într-un dispozitiv din Orania: „Am ajuns în
această regiune în 1956. Până atunci regiunea fusese relativ calmă, dar la câteva
săptămâni după venirea noastră mai multe ferme au fost distruse. De la o zi la alta
arestările s-au înmulţit. Toţi arabii erau consideraţi suspecţi a priori. Locuri în care se
practica tortura au fost imediat cunoscute. Cutare fermă, de exemplu, era reputată
pentru numărul mare de deţinuţi şi pentru violenţa interogatoriilor; dar mai erau şi
altele, mult mai artizanale, dacă putem zice aşa, de nivelul unei secţii de infanterie.
Aici erau aduşi suspecţii mai puţin importanţi. În acel moment era imposibil de
ignorat că sute sau poate chiar mii de soldaţi francezi practicau tortura, şi nu doar
militarii de carieră. Precizez totuşi că tortura, dacă a fost banalizată, asta nu înseamnă
că era şi generalizată. Folosirea ei depindea în mare măsură de şefii locali”6.
Scritorul Jean-Claude Carriere se găsea pe atunci nu departe de alger, într-un
mic oraş-garnizoană. „În spate, într-o clădire închisă cu cheia, în faţa depozitului de
muniţii, al doilea birou şi-a instalat materialul pentru interogatorii. Oraşul avea în jur
de o mie de soldaţi, o mie de europeni şi nouă mii de algerieni. Se spune că şapte mii
dintre ei, în ultimii cinci ani, au fost interogaţi de serviciile de securitate, uneori într-o
manieră brutală. Se mai spune căî toată populaţia, cu excepţia câtorva bătrâni şi copii,
a cunoscut tortura. [...] Vedem în fiecare zi defilând fete ale localnicilor care sunt
venite în urma unei convocări şi care stau apoi şi aşteaptă pe o bancă în faţa clădirii.
Când cineva iese, o voce calmă strigă: «Următorul!». Poţi să crezi că e o sală de
aşteptare pentru cine ştie ce formalităţi. Dar fiecare ştie de ce a venit. De altfel, unele
sunt aici pentru a doua sau a treia oară. În interior, bineînţeles, nu se torturează mereu.
Majoritatea interogatoriilor se derulează chiar liniştit: verificarea identităţii, a adresei,
câteva întrebări de rutină. Din timp în timp se ridică vocea. Prin pereţi se aud oameni
răcnind. Se mai aud de asemenea, dar mai rar, urlete de durere. Trupeţii care trec pe
acolo spun: «Se lasă cu ciomăgeală»”7. Un alt soldat declara: „Cei pe care i-am
cunoscut eu aveau mai puţin de treizeci de ani şi doar uniformele şi insignele îi
distingeau de noi. La popota ofiţerilor păreau destinşi şi simpatici. Seara, la cină, eram
6 Jacques Duquesne, Pour comprendre la guerre d’Algérie, Perrin, 2001, p. 81.
7 Ibidem, p. 82.
uneori intrigat de unele din frazele pe care şi le spuneau, de genul: «Câţi mai sunt în
seara asta?» sau «Îl mai prăjim o dată pe cel de ieri? Mai are sens?». I-am întrebat,
căci colegii mei care se aflau acolo de mai mult timp nu m-au avertizat. M-au lăsat să
asist la una dintre adunările lor, seara după stingere, într-o clădire aproape nouă din
apropierea cazarmei noastre. Am descoperit ceea ce bănuiam, dar la un nivel pe care
nu mi-l imaginasem: în gândul meu, cu informaţiile pe care le aveam atunci, doar
Gestapo-ul putea să fi făcut aceleaşi lucruri”8.
Din mărturiile de mai sus reiese că nu toţi militarii francezi se făceau vinovaţi
de atrocităţi. În acest sens semnificativă ni se pare situaţia descrisă de un algerian care
lucra în Franţa şi care venise acasă pentru a-şi ajuta mama: „Am găsit totul distrus. De
vină nu erau militarii care stăteau în sat, ci alţii care veneau din timp în timp cu două
sau trei camioane”9. Militarii care locuiau în sat erau cei din Secţiunea Administrativă
Specializată, creată cu câţiva ani înainte de armată pentru a educa şi ajuta populaţia.
Cei care veneau în camioane făceau parte din trupele speciale, paraşutiştii generalului
Massu, de care am amintit la începutul lucrării. „Când veneau paraşutiştii, armata îi
proteja pe oameni împotriva lor, pentru că paraşutiştii veneau de departe făcând
cercetări, iar când veneau, militarii şi sătenii îi vedeau, şi atunci fugeau la
comandament să fie protejaţi. [...] Niciodată nu am mai văzut astfel de bărbaţi, erau în
stare să taie capul oamenilor”. Alte mărturii evocă atrocităţile comise de arabii
angajaţi în armata franceză, aşa numiţii harkis: „Fratelui meu i-au tăiat gâtul ca unei
oi, cu un cuţit. Au făcut asta în faţa tuturor. [...] Şi nu era francez ce care a făcut asta,
era un arab în mod sigur. Militarii francezi nu sunt în stare să ia un cuţit şi să omoare
pe cineva. Să împuşte, da, dar nu să înjunghie aşa”10.
În acelaşi timp tot soldaţilor veniţi de aiurea li se imputau şi violurile: „Nu
militarii din sat, ci cei care veneau violau femeile. Când camionul venea, femeile ştiau
că vor fi duse într-o casă şi că după ce le vor privi, vor alege una şi o vor lua într-o
casă de alături”11. Acest ansamblu de mărturii reprezentative, alese dintre multe altele,
arată că interogatoriile acompaniate de tortură au fost o practică uzuală, fără excepţie.
Nu participau toţi recruţii, dar ştiau ce se întâmplă. Este poate bine de evocat şi
atitudinea soldaţilor europeni originari din Algeria, numiţi picioare-negre. Iată
declaraţia unui tânăr sergent, în 1960: „Ofiţerii noştri, care erau aproape toţi picioare-
negre, se purtau foarte rău cu algerienii. Foarte dur. Am intrat noaptea în sate pentru a
căuta arme sau terorişti. Era oribil. În casele arabe toată lumea doarme în aceeaşi
cameră. Găinile, oile, caprele. Cu toţii laolaltă. Ajungeam acolo la unsprezece seara,
când toţi erau în pat, şi încercam să fim corecţi, atât cât era posibil, goleam casa de tot
ce ne interesa şi plecam. Dar ei, ei veneau şi loveau cu bastonul, trăgeau peste tot,
împuşcau animalele, aruncau totul în aer, urcioare uriaşe pline cu griş, cele câteva
mobile, pentru a vedea chipurile dacă nu sunt ascunse arme. Aveau o adevărată ură
8 Ibidem, p. 83.
9
Ibidem, p. 86.
10 Ibidem, p. 88.
11 Camille Lacoste-Dujardin, Operation oiseau bleu, Paris, La Decouverte, 1997, p. 158.
împotriva arabilor”12. Un comportament asemănător aveau şi alţi comandanţi de
unităţi după cum reiese din mărturiile soldaţilor care i-au cunoscut.
În faţa acestor revelaţii teribile ale soldaţilor armata a încercat o contra-
ofensivă. În jurnalul său de informaţie, Le Bled, în plină bătălie a Algerului, apar
scrisorile dintre doi fraţi. Unul dintre ei soldat şi celălalt civil. Soldatul întrebat de
fratele său despre atrocităţile comise de militari răspunde: „Peste tot, soldatul este
uman, din ce ştiu eu, de asemenea mă întreb cum poate poporul francez, din care
fiecare familie are aici, ori un frate, ori un soţ, ori un părinte, cum poate accepta ca
armata sa să fie calificată drept una de criminali şi de vandali în paginile vulgare ale
unui ziar, oricare i-ar fi titlul sau tendinţa”13.
Dar publicarea mărturiilor soldaţilor a continuat, ca şi scrisorile acestora către
familiile lor. Şi aceasta deşi unele ziare sau reviste au fost interzise după ce au
îndrăznit să publice adevărul. Aşa s-a întâmplat cu L’Humanité pe 26 februarie 1957.
Dar să mai cxităm o scrisoare triumisă de tânărul de 21 de ani Gilles Caron (care va
deveni mai târziu un reputat fotograf). Încorporat într-un regiment de paraşutişti
coloniali, el îi scria în 1960 mamei sale la Paris: „La capătul a două zile satul era
devastat, bucăţi de cadavre de capre înjunghiate peste tot, din care ne tăiam
beefsteaks-urile. Sergentul nostru, în slip alb, picioarele goale, mergea peste tot cu o
sabie şi o făcea pe matadorul cu caprele. O adevărată dezlănţuire de violenţă, de
cruzime de asemenea. Capre bătute cu bastoanele din simplă plăcere, găini jumulite
de vii. De ce? Nu ştiu. Femeile erau violate una câte una. La început am avut un şoc.
O bătrână şi-a ridicat fusta în faţa mea ca să-mi arate că ne cunoaşte obiceiurile.
Totodată şi-a deschis mare gura ca să-mi arate că nu mai aveam ce dinţi să-i scoatem.
Dimineaţa ne-am sculat la cinci şi am dat foc la tot.
12 august 1960. La trezire, am văzut un bătrân de 60 de ani atârnat cu capul în
jos de un copac, legat fiind de un singur picior. Îl băteau fără menajamente, cu
pumnii, bocancii, sau centurile. Era pe jumătate mort când l-au dat jos. Totul era prea
mult pentru mine, aşa că am leşinat”14.
Am putea continua înşiruirea de astfel de atrocităţi pe sute de pagini, dar
credem că ce era mai important s-a văzut clar şi anume faptul că astfel de cazuri au
fost prezente în Algeria şi nu au fost deloc izolate. Care a fost reacţia oficialităţilor
franceze în epocă? Negarea, bineînţeles! Iar soldaţii erau sfătuiţi să nu mai trimită
scrisori acasă care ar putea emoţiona sau induce în eroare cititorii. De altfel Franţa nu
a recunoscut decât în 1999 că a fost vorba de un război în Algeria!
Aşa stând lucrurile, de ce articolul publicat de Le Monde a avut darul de a
provoca un adevărat scandal? Explicaţia ar putea fi găsită în faptul că pentru prima
oară în cei patruzeci de ani care au trecut de la încheierea războiului unii dintre
principalii actori ai evenimentelor au găsit de cuviinţă să răspundă acuzaţiilor
Louisettei Ighilahriz. De ce generalii Jacques Massu şi Paul Aussaresses s-au hotărât
să rupă tăcerea tocmai acum? Nu se poate da un răspuns sigur, cert este faptul că, prin
12 Andrew Yorr, Ceux d’Algérie, le silence et la honte, Paris, Payot, p. 227.
13 Le Bled, nr. 59, 25 mai 1957, p. 2.
14 Benjamin Stora, op.cit., p. 54.
mărturiile lor responsabilitatea atrocităţilor comise în Algeria a fost pentru prima dată
pusă pe seama unor oficiali francezi de la cele mai înalte niveluri. Generalul Jacques
Massu a ales să răspundă acuzaţiilor Louisettei prin a declara că are regrete, nu atât
pentru victime, cât pentru situaţia în care a fost pus de puterea politică din epocă şi
pentru faptul că numele său a fost astfel pentru totdeauna pătat. De cealaltă parte, Paul
Aussaresses, în vârstă de 83 de ani, a ales să iasă din secretul în care a trăit toată viaţa
prin publicarea memoriilor sale, încercând probabil să nu ducă cu el în mormânt ceea
ce ştia.
În declaraţiile sale Massu, învingătorul din bătălia Algerului, a ţinut să declare
că armata franceză nu trebuie acuzată, pentru că „i s-a dat o misiune dezagreabilă,
aceea de a reinstaura ordinea, şi ea nu a făcut decât ce a putut mai bine”15. Totodată
Massu a precizat că nu va da nume, pentru că „nu ar fi corect din partea mea”, dar că
factorul politic a fost implicat în ceea ce s-a întâmplat acolo. „Numele meu a fost
întotdeauna legat de tortură, ceea ce găsesc foarte greu de suportat [.,..]. Tortura nu a
fost necesară în toate cazurile, uităm acest lucru şi se încearcă astfel să se înegrească
tabloul. [...] Nu văd care este utilitatea acestor discuţii despre tortură. Se uită să se
precizeze ce au făcut cei din F.L.N. împotriva propriilor compatrioţi şi faptul că s-au
comportat ca nişte sălbatici. [...] am spus şi recunosc că tortura a fost generalizată în
Algeria. Ea a fost chiar instituţionalizată prin crearea Centrelor de Coordonare
Interarme şi a Dispozitivelor Operaţionale de Protecţie. [...] Nu eu am dat ordinul de
creare a acestor dispozitive şi nu eu le-am făcut să funcţioneze. Am încercat la acea
dată să aflu cine a dat ordinul: comandamentul civil sau cel militar? Statul Major al
Armatei de Uscat de la Paris? Încă mă mai întreb şi astăzi”.
În acelaşi timp, generalul Paul Aussaresses, unul dintre personajele cheie ale
bătăliei Algerului, declară: „Am ajuns la Alger la începutul lui 1957, sub comanda
generalului Massu care, în fruntea diviziei 10 paraşutişti, era însărcinat cu restabilirea
ordinii în zonă. Massu decisese să apeleze la doi tipi pe care-i considera siguri,
locotenent-colonelul Trinquier şi eu. Am primit misiunea de a lucra cu poliţia din
Alger, al cărei secretar general era Paul Teitgen, cu prefectura, ofiţerii de informaţii şi
judecătorul Bigeard, consilierul juridic al lui Massu. [...] În fiecare dimineaţă,
împreună cu Trinquier, dădeam raportul lui Massu şi îi povesteam ce se întâmplase
peste noapte. Ceea ce ne aminteam scriam într-un caiet. Erau patru pagini pentru
fiecare zi: una pentru Massu, una pentru Salan, una pentru Lacoste, şi în sfârşit una
pentru mine. Uneori îi spuneam lui Massu: «L-am arestat pe Untel» şi îl priveam în
ochi înainte de a adăuga: «Îl vom împuşca mâine». Massu mormăia ceva şi eu luam
asta drept un da. [...] Tortura nu mi-a plăcut niciodată, dar am întâlnit-o când am venit
în Alger. La acea dată era deja generalizată. [...] Uneori am obţinut rezultate foarte
bune fără nici o costrângere, prin simple informaţii şi denunţări. [...] Personal n-am
torturat niciodată, dar am ordonat altora. Am capturat uneori tipi plasaţi sus în ierarhia
F.L.N.-ului şi mi s-a spus: «Cutare este periculos pentru noi, trebuie eliminat». Iar eu
am făcut-o, sau am dat ordin să se facă, ceea ce este tot una”.
Care erau mijloacele de tortură? Tot Aussaresses ne spune: şocurile electrice,
15 Le Monde, nr. 302, octombrie 2001, p. 3.
obligarea victimei de a înghiţi apă prin intermediul unei pâlnii introduse în gură, arsuri
cu ţigara, sau alte obiecte fierbinţi, violurile repetate, smulgerea părului fir cu fir...
După părerea lui Aussaresses nu avea nici un sens ca prizonierii capturaţi să fie daţi
pe mâna unui tribunal pentru ca apoi să fie probabil eliberaţi din lipsă de probe. Din
această cauză puţini dintre cei care erau interogaţi noaptea mai apucau dimineaţa.
Chiar dacă vorbeau erau neutralizaţi. Astfel au fost ucişi Larbi Ben M’Hidi, unul
dintre conducătorii locali ai F.L.N.-ului, sau avocatul Ali Boumendjel, susţinător al
Frontului, pentru a numi pe unii dintre cei mai cunoscuţi. Până la publicarea cărţii lui
Aussarenesses se ştia că aceşti oameni se sinuciseseră16. Un alt conducător al F.L.N.-
ului, Ahmed Ben Bella, a fost arestat în 1956 prin deturnarea avionului în care se afla.
Massu i-a spus atunci lui Aussaresses: „Nu am doborât avionul numai pentru că
echipajul era francez”. Din felul în care şefii F.L.N.-ului erau eliminaţi după ce erau
arestaţi nu poate reieşi decât faptul că francezii nu erau deloc dispuşi să poarte un
dialog cu această organizaţie.
Este interesant de ştiut care a fost reacţia oficialităţilor franceze în legătură cu
aceste dezvăluiri. Jacques Chirac, ca şi Lionel Jospin, au estimat că adevărul trebuie
relevat de istorici, exprimându-şi în acelaşi timp oroarea în faţa faptelor relatate de un
fost şef al serviciilor speciale din Algeria. În ceea ce priveşte recunoaşterea
atrocităţilor comise de către armata franceză Chirac a replicat: „Au fost comise, de
ambele părţi, în mod sigur, atrocităţi pe care nu le putem decât condamna fără
rezerve”, dar a precizat că „acestea au fost fapte izolate”. Salutându-i pe foştii
combatanţi Chirac a mai subliniat că „nu ar face niciodată ceva care să le păteze
onoarea”17.
Dacă până acum am prezentat doar faptele comise de militarii francezi, nu ar fi
corect să nu precizăm care au fost în tot acest timp acţiunile F.L.N. După cum
remarca un sociolog algerian, Lahouari Addi, în ceea ce îi priveşte pe algerieni
lucrurile nu sunt foarte clare datorită faptului că istoricii se confruntă cu o lipsă
aproape totală de informaţii. Şi asta cu atât mai mult cu cât autorităţile algeriene
păstrează o tăcere de mormânt în această problemă. Probabil că acest lucru se
întâmplă datorită faptului că tortura este încă folosită de guvernul algerian sub
pretextul luptei împotriva islamismului extremist. Singurele date pot fi obţinute tot din
arhivele franceze, dar acestea nu menţionează decât cazuri izolate în care soldaţii
francezi au găsit în câte un sat cadavre mutilate, evenimente explicate prin formula
pudică de „reglare de conturi”. Totodată, se pare că militarii F.L.N.-ului nu au avut
prea des ocazia de a lua prizonieri francezi. Conform propriilor reguli aceştia erau
împuşcaţi, şi nu din cruzime, ci datorită faptului că nu aveau cum să-i ia cu ei. Uneori
pentru a-i speria pe ceilalţi, unii soldaţi francezi erau mutilaţi oribil, aşa cum s-a
întâmplat la 18 mai 1956, la Palestro. Atunci un grup de tineri recruţi din regiunea
pariziană au fost surprinşi într-o ambuscadă, iar trupurile a douăzeci dintre ei au fost
găsite mutilate îngrozitor. Dar astfel de cazuri au fost rare. Dacă tortura a fost folosită
şi de F.L.N., atunci victimele au fost tot algerieni, după cum declara şi Massu. Se pare
16 Jeune Afrique L’Intelligent, nr. 2105, 15/21 mai 2001, p. 42-46.
17 Le Monde, 6 martie 2001.
că în prezent tortura este instituţionalizată şi generalizată în Algeria, conform unor
rapoarte ale unor instituţii care se ocupă cu apărarea drepturilor omului. Totodată, se
pare că aceasta este o moştenire franceză, atât timp cât unii dintre foştii generali
actuali au participat de partea Franţei şi la bătălia Algerului. Informaţii în acest sens
au fost publicate în Liberation la 29 noiembrie 2000, şi în Quotidien d’Oran la 2
decembrie 2000.
Probabil că în încheiere declaraţia unui locotenent algerian care a dezertat
recent refugiindu-se în Franţa ar putea spune mai multe. Acest om a povestit cum, pe
când făcea de gardă la o cazarmă, o bâtrână a venit la el spunându-i că-şi caută fiul
arestat de serviciile de securitate. Întrebată de ce a venit la cazarmă, bătrâna a răspuns
că a crezut că fiul ei ar putea fi închis aici, pentru că încă de pe vremea francezilor,
aici se tortura18.
Se pare că există o continuitate între trecut şi prezent greu de asumat public.
18 Lahourdi Addi, Les colonies, terres de torture,în Liberation, 7 decembrie 2000.
RESTAURAREA SI CONSERVAREA UNUI VAS BITRONCONIC
CUCUTENIAN
Aurel Melniciuc
Locul şi descoperirea piesei

Vasul bitronconic în stare fragmentară de 89 fragmente, a fost descoperit în
anul 2002, în cadrul unor săpături arheologice sistematice organizate de Muzeul
Judeţean Botoşani pe şantierul de la Vorniceni , judeţul Botoşani .
Aici, pe durata mai multor campanii arheologice , a fost scoasă la lumina zilei
o cantitate impresionantă de material ceramic (cca. 300 de saci) de o mare frumuseţe,
aparţinând culturii Cucuteni, faza A-B. Pe toată durata săpăturii a existat o strânsă
colaborare între arheolog şi restaurator , tocmai pentru a evita degradarea materialului
ceramic prin expunerea sa la şocurile pierderii umidităţii şi cele mecanice. Astfel, s-a
reuşit transportarea şi depozitarea materialului arheologic în bune condiţii iar rezulta-
tul final a fost o ceramica a cărui strat pictural s-a conservat deosebit de bine .
Starea de conservare şi descrierea piesei
Datorită măsurilor de conservare pe care le-am adoptat împreună cu arheologul
muzeului încă de pe şantier, materialul ceramic arheologic descoperit în localitatea
Vorniceni, judeţul Botoşani, în campaniile 2002-2003 , şi-a păstrat aproape aceleaşi
caracteristici pe care le avea iniţial în locul de zacere.
Totuşi, datorită solului acid şi argilos din acea zonă, materialul ceramic este
acoperit de un strat gros de carbonaţi (cca. 1mm grosime). Acest fapt , cât şi cantitatea
imensă de material ceramic per locuinţă (cca. 20-30 de saci), a îngreunat identificarea
fragmentelor ce compun acest vas. S-a impus curăţarea chimică a întregii cantităţi de
material ceramic din acea locuinţă pentru a selecta fragmentele care pot întregi vasul .
Cele 89 de fragmente existente permit reconstituirea vasului în proporţie de
aproximativ 80 %. Vasul aparţine fazei A-B a culturii Cucuteni şi prezintă un decor
tricrom (alb, roşu, negru) desfăşurat pe aproape întreaga suprafaţă a sa în patru
registre distincte . În zona mediană a vasului există două apucători mai mari deasupra
cărora sunt dispuse alte două tortiţe mai mici. Decorul este specific acestei faze a
culturii Cucuteni – spirale, linii concentrice, cercul şi formează complicate
compoziţii ornamentale.
Pasta vasului, de culoare cărămizie, este bine arsă (la cca. 800-900°C) şi
prezintă ca degresanţi cioburi pisate şi nisip. Grosimea sa variază de la 0,5cm în zona
buzei, la 2cm la baza vasului. Vasul intră în categoria celor de mari dimensiuni .
Descrierea pe faze a fluxului tehnologic
În prima fază, fragmentele au fost fotografiate şi trimise la laboratorul de
investigaţii fizico-chimice. În urma acestor investigaţii s-a ajuns la concluzia că
fragmentele prezentau depuneri de sol şi carbonaţi.
Fragmentele ceramice au fost spălate sub un jet de apă curentă pentru
îndepărtarea depunerilor de sol, după care au fost imersate în băi repetate de apă
distilată , pentru desalinizare. Apoi, au fost introduse într-o baie de acid citric (20%),
pentru înlăturarea depunerilor de carbonaţi. S-a optat pentru folosirea acidului citric
deoarece acesta nu dăunează stratului pictural al vasului. Resturile depunerilor au fost
îndepărtate mecanic, printr-o periere uşoară.
Ulterior, fragmentele au fost imersate în băi repetate de apă distilată până se
obţine un pH neutru. A urmat o uscare lentă, la temperatura mediului, fragmentele
fiind puse pe un grătar de lemn sau hârtie de filtru.
După uscare, s-a procedat la conservarea fragmentelor prin pensulare cu o
soluţie diluată de nitrolac(nitrat de celuloză) în acetonă în funcţie de calitatea,
porozitatea pastei.
Pentru lipirea fragmentelor s-a utilizat aracet (E 50) fără plastifiant, pentru a nu
îndepărta fragmentele la uscare şi a crea apoi erori la îmbinarea vasului. În cazul de
faţă, datorită lipsei fundului vasului, lipirea fragmentelor s-a realizat in jurul celor
două torţi , care constituie zone de rezistenţă şi partea cea mai groasă a pastei vasului.
Asamblarea vasului a fost terminată prin lipirea fragmentelor mai subţiri de la buza
sa.
După lipirea fragmentelor s-au realizat fotografii-martor pentru evidenţierea
porţiunilor originale ale vasului.
Porţiunile lipsă ale vasului au fost completate cu ghips mojorat cu oxizi
metalici, până la obţinerea unei nuanţe uşor discrete faţă de pasta ceramicii. În acest
sens am efectuat mai multe probe pentru obţinerea nuanţei dorite.
În cazul acestui vas bitronconic anumite porţiuni lipsă au fost considerabile şi
amplasate în zonele de rezistenţă a vasului. Din acest motiv, am optat pentru
implantarea unor anse dintr-un material inoxidabil (inox), pentru a-i conferi rezistenţă.
O astfel de ansă a fost amplasată în partea de jos a vasului, urmând circumferinţa
fundului acestuia, tocmai datorită lipsei sale. Astfel amplasată, ansa metalică va
preveni fragmentarea plombei de ipsos turnate într-o zonă care este predispusă
şocurilor mecanice.
În funcţie de mărimea plombei, amprentarea se realizează cu ceară dentară,
materiale elastice (latex , cauciuc siliconic) sau plastilină. La această piesă am utilizat
cu succes amprentarea cu ceară dentară. În zona buzei vasului, pentru porţiunile lipsă
am luat amprenta de pe o suprafaţă simetrică cu cea lipsă, pentru a da plombei forma
necesară.
După uscare, plombele au fost finisate cu ajutorul bisturiului şi a hârtiei
abrazive. A fost executat un nou martor fotografic.
A urmat reintegrarea cromatica a zonelor completate pentru a reîntregi estetic
şi a oferi o imagine de ansamblu a decorului pictural al vasului. Au fost folosite culori
tip tempera până la obţinerea unei nuanţe uşor discrete faţă de pigmentul original. În
prealabil, decorul vasului a fost schiţat în creion pentru a uşura execuţia sa finală cu
culori tempera.
După uscarea completă a porţiunilor pictate a fost efectuată o conservare a
acestora cu nitrat de celuloză (nitrolac) dizolvat în acetonă a pentru a le proteja în timp
de factorii externi. Pentru a matiza luciul nitrolacului acesta a fost dizolvat cu acetonă,
iar imediat după aplicarea sa suprafaţa vasului este tamponată cu o cârpă din bumbac.
Procesul de restaurare fiind încheiat, vasul a fost din nou fotografiat şi am
procedat la întocmirea documentaţiei de restaurare care va include şi recomandările
restauratorului privind conservarea ulterioară a piesei de către beneficiar în depozit
sau expoziţia de bază.
Se recomandă ca vasul să fie păstrat conform normelor conservării ştiinţifice.
Astfel, spaţiul de depozitare trebuie să fie salubru şi stabil din punct de vedere
al microclimatului, zidurile sănătoase şi fără infiltraţii. Umiditatea relativă să fie
cuprinsă între 50-60 % , fără fluctuaţii mari sau bruşte. Clădirea să beneficieze de o
bună izolare termică , condiţie a unei temperaturi constante. Temperatura poate varia
între 1-18ºC, cu condiţia ca umiditatea relativă să fie normală şi constantă. Piesa să fie
depozitată sau expusă în poziţie de repaus, fără tensionări şi ferită de şocuri mecanice.
În cazul în care intervin modificări în starea morfologică a obiectului, trebuie
consultat de urgenţă conservatorul sau restauratorul.
STUDIU ARHEOZOOLOGIC A MATERIALULUI ANIMALIER PROVENIT DIN SITUL
HALLSTATTIAN DE LA IJDILENI (COM. FRUMUŞIŢA, JUD. GALAŢI)
Sergiu Haimovici
I
Aşezarea de la Ijdileni este situată în sud-estul judeţului Galaţi, foarte aproape de râul Prut
şi de lacul Brateş, legat de acesta. Zona este reprezentată printr-o câmpie, adesea inundabilă, mai
ales când Prutul se revarsă primăvara după topirea zăpezilor. Ea aparţine culturii Basarabi din
hallstattul mijlociu, care s-a întins între sfârşitul sec. IX şi mijlocul sec. VII a. Chr. pe o bună
parte a teritoriului actual al României, dar şi spre sud, în Peninsula Balcanică1.
Resturile faunistice ne-au fost oferite de către arheologul M. Brudiu, ce a executat
săpăturile în respectivul sit, fapt pentru care îi mulţumim.
II
Materialul avut la dispoziţie nu este prea bogat, el fiind reprezentat prin cca. 380 resturi
dintre care s-au putut determina cu precizie 327 de fragmente osoase; menţionăm că materialul
rămas ca nedeterminabil (porţiuni scheletice mici şi nesemnificative) aparţine însă în totalitatea
sa, mamiferelor.
Trebuie să menţionăm chiar de la început că nu au fost găsite deloc resturi aparţinând
lamelibranhiatelor (scoicilor), care desigur existau în zonă, dat fiind caracteristicile acesteia
(apropierea de un râu mare cu braţe zise „moarte” şi de un lac, sa-i spunem imens. De altfel, în
materialul avut la dispoziţie, dintre vertebrate (resturi osoase), mamiferele reprezintă aproape
întreaga cantitate de resturi, întrucât doar patru fragmente provin de la alte două grupări şi anume
peşti telosteeni şi păsări (tabelul 1).
Peştii sunt reprezentaţi prin două corpuri de vertebre – anexele lor sunt rupte – de mărime
mijlocie, provenite de la unul sau doi indivizi, pentru care nu s-a putut stabili specia, ci doar să
menţionăm că peştele (peştii) de la care provin aveau cam vreo 2 kg, aparţinând deci la o specie
de talie relativ mare.
Păsările au de asemenea două resturi osoase, fragmente de la scheletul aripilor de la doi
indivizi. Nu a fost posibilă determinarea specifică, dar după mărime pare că materialul ar fi
aparţinut la specii sălbatice mari, probabil de zonă acvatică.
Mamiferele reprezintă, aşa cum am arătat aproape întreg materialul osos avut la dispoziţie,
adică 327 de resturi determinate. S-au găsit în total fragmente de la nouă specii, dintre care şase
sunt domestice şi trei sălbatice şi anume ca domestice (în ordinea frecvenţei) taurinele (Bos
taurus), cabalinele (Equus caballus), ovicaprinele reprezentate prin ovine (Ovis aries) şi caprine
(Capra hircus), porcinele (Sus scrofa domest.) şi câinele (Canis familiaris) şi ca sălbatice (tot în
ordinea frecvenţei), mistreţul (Sus scrofa ferus), cerbul (Cervus elaphus) şi ursul (Ursus arctos)
– vezi tabelele 2 şi 3.
III
În cele ce urmează, vom trece în revistă caracteristicile şi particularităţile fiecărei specii în
parte.
1
Istoria Românilor, Ed. Enciclopedică, 2001, vol. I, p. 327.
Taurinele au, aşa cum am văzut în tabele frecvenţa cea mai înaltă, reprezentând cam
jumătate din întregul material osteologic. Având în vedere că talia lor specifică este una mare,
apare din start ponderea puternică a acestora în economia animalieră, dar nu numai, a locuitorilor
sitului. Tabelul 2 arată că aproape toate părţile ale scheletului unui mamifer sunt reprezentate în
materialul osos ce îi aparţine dar şi frecvenţa fiecărui segment denotă că nu a avut loc o alegere
cu privire la resturile găsite, încât mai multe decât la alte specii, ce au mai puţine fragmente,
putem conchide că suntem în faţa unor resturi menajere bine circumscrise pentru întregul
material avut la dispoziţie şi pe care l-am studiat. Evident că şi caracterul acestuia de a fi puternic
fărâmiţat (găsindu-se aşa cum vom vedea pe parcurs foarte puţine segmente osoase întregi, fapt
care, din păcate va influenţa negativ posibilitatea de a aduce cât mai multe date prin aceea de a
face multiple măsurători şi a afla talia doar la puţine exemplare), arată de asemenea caracterul cu
totul menajer al resturilor luate în consideraţie. Vom vedea însă că se vor putea pune în evidenţă
caracteristici şi unele particularităţi cu totul valabile pentru fiecare specie în parte.
S-au găsit deci pentru taurine cinci resturi de axe cornulare, care în mare, le putem
considera ca gracile. Se evidenţiază unul mai mare care totuşi nu este întreg, ci îi lipseşte partea
distală; pereţii apar relativ subţiri, suprafaţa sa este aproape netedă, iar indicele de aplatizare este
scăzut. Este probabil ca piesa să aparţină unui castrat, vezi şi tabelul cu măsurători nr. 6, pentru
taurine. Alt cep cornular este mai mic şi se caracterizează prin faptul că prezintă vârful secţionat
încă din vechime, când individul era viu, mărturii fiind un calus ce a reieşit din refacerea
ţesutului osos, încât acesta apare buburizat. Celelalte trei, dintre care două au urme de arsuri,
sunt încă mai gracile, cât şi nemăsurabile; aparţin probabil la indivizi de sex femel.
Resturile de craniu neural şi facial apar cu totul fragmentate şi nu au vreo importanţă. Se
găsesc însă resturi de maxilar superior şi inferior, unele dintre ele purtând şi părţi din dentiţie,
încât se poate preciza, prin apariţia molarilor definitivi, cât şi prin erodarea acestora, vârsta de
sacrificare (tabelele 7a, 7b, 8a, 8b).
Scheletul trunchiului alcătuit din vertebre şi coaste este bine reprezentat (vezi tabelul 2),
aduce de asemenea, unele date, întrucât mai ales vertebrele pot fi considerate a folosi chiar dacă
sunt fragmentare la stabilirea unor vârste de sacrificare, urmărind caracteristicile discului
corpului acestora. La 11 vertebre discul este căzut încât arată indivizi sub 4,5 ani, dar la 16 acesta
este de acum alipit la corp, arătând că acestea aparţineau unor exemplare de peste 4,5 ani, deci
bine mature. Coastele apar fragmentate, constatându-se că la măcelărirea individului acestea au
fost secţionate în câte trei segmente, cel distal fiind cel mai lung. De asemenea, una din aceste
formaţiuni a fost şlefuită pe muchia posterioară, servind probabil drept cuţit.
Segmentele osoase ale membrelor au o importanţă mare prin două motive: se pot face
măsurători multiple (tabelul 6) care conduc la posibilitatea de a evolua destul de precis, mărimea
individuală a exemplarelor studiate, dar şi prin faptul că la oasele lungi se pot distinge prin
caracterul neepifizat sau epifizat al epifizelor, care a fost vârsta de sacrificare a individului
respectiv. S-a putut astfel măsura pentru omoplat (scapular) trei resturi; s-a constatat de
asemenea că trei dintre acestea sunt puternic arse şi unul dintre ele are tuberul capului încă lipsă,
deci o vârstă de cca. 1 an. La humerus, trei resturi sunt neepifizate inferior, deci aparţin la
indivizi de sub 18 luni; de asemenea, aceste oase sunt arse, unul chiar ajuns până la calcinare.
Resturi de radius cu epifiza inferioară neepifizată arată indivizi sub 3,5 – 4 ani; unul dintre ele
are porţiunea din diafiză ce apare evident liberă, roasă aproape sigur de către câini. Un metacarp
întreg, din păcate secţionat sagital, probabil pentru a face din el o unealtă, a fost măsurat, el
având lungimea de 178 mm; s-a calculat o înălţime la greabăn de 1064 mm, iar gracilitatea
osului îl arată că a aparţinut la o femelă. Măsurători pe epifizele distale ale metacarpului (vezi
tabelul 6) arată prezenţa mai multor femele, dar şi a unui mascul sau poate a unui castrat. În ceea
ce priveşte coxalele, în număr de şapte, toate provin de la indivizi maturi; unul dintre ele prezintă
urme de ardere; femurul are segmente, mai ales ale epifizei inferioare şi la două dintre ele se
poate distinge faptul că acestea au fost scobite intenţionat pentru a se scoate măduva osoasă, care
era folosită în alimentaţia umană; un condil drept secţionat mai poartă urma discului de creştere
arătând o vârstă de cam 4 ani. Resturile de tibie sunt în număr de şase; unele au putut fi măsurate
prin epifiza lor inferioară (vezi tabelul 6). Un fragment de epifiză superioară epifizată arată un
individ de peste 4 ani. Prin epifizele măsurabile se arată prezenţa a trei femele şi a unui probabil
castrat. În ceea ce priveşte astragalele şi calcaneele, unele din ele au putut fi măsurate (tabelul 6).
Dintre metatarse evidenţiem mai ales unul întreg ce are lungimea maximă de 214 mm, lărgimea
epifizei superioare de 41 mm, a celei inferioare de 46 mm şi minimă a diafizei de 26 mm; prin
indicii calculaţi se consideră un sex mascul castrat şi o înălţime la greabăn de 1312mm.
Falangele I şi II arată că toate sunt epifizate, deci aparţin unor indivizi mai mari în vârstă de 1,5
ani. Una dintre falangele I are diafiza găurită, de pe o parte pe cealaltă.
Se poate constata că taurinele din sit aveau în mare o talie mică către medie. Femelele
precumpăneau cu mult în cadrul cirezilor, dar se găseau şi castraţi, însă nu prea mulţi, cât şi o
cantitate oarecare de masculi. Se evidenţiază prezenţa de activităţi umane asupra unor părţi ale
scheletului, după ce indivizii respectivi erau sacrificaţi. Ca vârstă de sacrificare se constată că nu
se tăiau viţei mici ca vârstă, ci începând doar de la cca. un an, când era mai avantajos; este sigur
că eliminarea din cirezi a sexului mascul (la fătare sex ratio este de 1/1) este cauza de bază a
existenţei în material şi a unor resturi de la tineri. Sacrificarea, de obicei, se făcea în plin optim
de folosinţă economică a indivizilor, atunci când necesităţile alimentare o cereau, dar existau şi
animale ajunse aproape de bătrâneţe, arătând astfel că populaţia umană cunoştea din plin regulile
de creştere economicoasă a taurinelor.
Calul este a doua specie ca frecvenţă între domestice, aceasta din urmă fiind totuşi bine
joasă în raport de taurine. Totuşi trebuie, din start să arătăm că spre deosebire de alte aşezări, ea
întrece cu evidenţă ovicaprinele şi porcinele. Faptul trebuie luat bine în seamă arătând astfel
importanţa economică de netăgăduit a cabalinelor despre care, se ştie că sunt de asemenea, ca
individ poate chiar mai voluminoase la Ijdileni, ca taurinele despre care am arătat că nu au o talie
prea mare.
Să urmărim acum care sunt particularităţile mai evidente ale resturilor osoase ale acestei
specii găsite în cadrul materialului avut la dispoziţie.
În ceea ce priveşte craniul a fost evidenţiat doar un singur rest mic, fără nici o importanţă.
Acelaşi lucru putem spune despre maxilarul superior. Însă un dinte superior şi anume un incisiv
I1 (cleştele) ne indică fără tăgadă că provine de la un individ de 10-12 ani. Maxilarul inferior are
resturi fără importanţă, dar dinţii inferiori izolaţi, nişte molari, pun în evidenţă, nu atât de clar ca
individul sus-amintit, prin eroziunea lor, vârsta de sacrificare de la indivizii de la care provin: trei
dintre aceştia au o vârstă în jur de 10 ani, iar unul, mult mai erodat, ar aparţine unui individ chiar
bătrân, de 17-20 ani. Din cele şase vertebre găsite se constată că trei au discul neepifizat, deci
aparţin unor indivizi de sub cinci ani. Scheletul membrului anterior este reprezentat din resturi
fără importanţă. Un coxal, pentru care s-a putut măsura diametrul cavităţii cotiloide, arată că
provine de la un individ matur. De la scheletul membrului posterior este importantă tibia,
reprezentată prin şase resturi, dintre care o tibie întreagă după care s-a putut calcula înălţimea la
greabăn ce este destul de înaltă şi anume 1439 mm, celelalte resturi dau date cu privire la vârsta
de sacrificare: o parte din epifiza superioară neepifizată dă o vârstă de sub cinci ani, iar două
epifize inferioare desprinse arată vârste de sub 2,5 ani. De asemenea, s-au găsit trei astragale
măsurabile şi trei calcanee, dintre care două au tuburile lipsă, deci provin de la indivizi de sub
trei ani. Menţionăm ca importante două metatarse întregi ce au dat înălţimi la greabăn de 1343
mm şi de 1402 mm. S-a găsit şi o falangă I măsurabilă care are în partea sa inferioară exofite ce
ar putea apare uneori şi datorită faptului că osul a fost supus unor presiuni mari date de tracţiunea
tendoanelor, deci individul a fost folosit la munci grele.
Putem considera că, această specii de la Ijdileni era, în mare, de talie relativ înaltă, cu unii
indivizi cu peste 1,40 m înălţime la greabăn, deci foarte apţi pentru a fi folosiţi la călărie, dar că
totodată aceştia erau întrebuinţaţi şi la diverse munci, la fel cu taurinele. În ceea ce priveşte
vârsta de sacrificare, aceasta se întinde de la doi ani şi până aproape de bătrâneţe (calul se
consideră apt economic până la vârsta de 20 ani şi chiar mai mult). Menţionăm că la cabaline nu
este cu totul necesar să se elimine masculii înainte ca aceştia să ajungă la maturitate sexuală, aşa
cum se face la taurine.
Ovicaprinele sau cornutele mici se aşează pe locul al treilea , deci după cabaline. Ele sunt
reprezentate doar prin 27 resturi ce ar aparţine cel mult la opt indivizi. După cum se ştie nu este
posibil după toate oasele, mai ales dacă sunt fragmentate de a se executa o despărţire
mulţumitoare între genurile Ovis şi Capra, încât pentru acelea unde acest lucru a fost imposibil
se consideră o grupare artificială care este denumită curent „ovicaprine”, pentru a nu se pierde de
la studiu o parte importantă a resturilor acestui grup de animale domestice. Astfel dintre cele 27
de resturi doar patru au fost considerate ca aparţinând lui Ovis, deci ovine şi trei lui Capra, deci
caprine, restul de 20 fiind trecute în gruparea artificială a ovicaprinelor. Vom lua mai întâi în
considerare acele resturi ce au fost precis determinate ca făcând parte la cele două genuri şi apoi
ne vom ocupa şi de gruparea „ovicaprinelor”.
Genul Ovis este reprezentat printr-un humerus, două astragale şi un metatars. De la
humerus s-a păstrat o porţiune cu epifiza inferioară ce este epifizată şi are următoarele
dimensiuni: lărgimea = 33 mm, iar lărgimea supr. artic. = 26 mm. Cele două astragale au
lungimea maximă de 29 mm şi 29 mm, iar lărgimea trochleii de 18 mm şi 18 mm. Metatarsul
este întreg şi s-a măsurat: lungimea max. = 147 mm, lărg. epif. sup. = 23 mm, lărg. epif. inf. = 24
mm, iar lărg. min. diaf. = 13 mm; s-au considerat indicii, care alături de caracteristici
morfologice au stabilit exact genul şi s-a calculat înălţimea la greabăn care este de 667 mm, deci
un individ de ovin de talie medie.
Genului Capra îi aparţin trei axe cornulare după care se arată că pe viu coarnele au fost
tăiate către bază (una dintre axe are vârful tăiat). Toate trei provin de la femele, una fiind de tip
„prisca” şi două de tip „aegagrus” (deci forma coarnelor nu poate fi considerată ca un tip pur
sistematic, în acelaşi sit găsindu-se ambele forme). Una dintre axe s-a pretat şi la măsurători:
lung. max. = (150) mm, diam. mare bază =37 mm, diam. mic bază = 23 mm, circumf. bază =98
mm. Se constată clar că locuitorii sitului foloseau tocul axei cornulare de la ovicaprine, de
asemenea, ca şi de la taurine în diferite scopuri lucrative.
Gruparea „ovicaprine”. Aşa cum s-a arătat, ea are cele 20 resturi rămase. Dintre acestea se
evidenţiază mai ales maxilare inferioare (mandibule) cu dinţi după care s-a putut pune în
evidenţă vârsta de sacrificare (vezi tabelul 9); în acest tabel sunt trecute resturile aparţinând
tineretului, dar s-a găsit şi un fragment de mandibulă la care M3 arată, prin eroziune, o vârstă de
5-6 ani. Hiatusul între tineret şi această vârstă este cu totul aleatoriu, datorat puţinelor resturi
existente; unele fragmente osoase umplu acest gol, arătând că se sacrificau cornute mici de toate
vârstele.
Numărul nu prea mare de resturi ale cornutelor mici ne face ca să nu putem da mai multe
detalii, dar este sigur că şi această grupare de mamifere domestice avea un loc bine stabilit în
economia animalieră a locuitorilor sitului. Trebuie însă să avem în vedre mereu şi talia acestor
animale.
Penultimul loc între mamiferele domestice este ocupat de porcine care au într-adevăr o
frecvenţă cu totul mică, fapt interesant de avut în vedere. Ele sunt reprezentate doar prin opt
fragmente osoase ce ar aparţine la patru indivizi (întotdeauna când cantitatea fragmentelor a unor
specii este mică, se constată că numărul de indivizi prezumaţi este oarecum umflat, fapt
demonstrat clar mai ales pentru speciile sălbătăciunilor).
Se constată că din cele opt resturi, patru aparţin maxilarelor unele cu dinţi. Astfel găsim un
maxilar superior la care se observă alveola unui canin relativ mare, deci ar fi un mascul. Dintre
trei mandibule, una este mai întreagă şi se poate măsura: lungimea molarilor = 67 mm şi
lungimea M3 = 34 mm, aceasta din urmă cu eroziunea abia începută, deci cu ceva peste doi ani.
Un metapodal cu epifiza inferioară neepifizată ar arăta un individ cu totul tânăr. Se poate
considera că în privinţa sexului avem un mascul şi două femele.
Câinele, ultimul dintre domestice are, aşa cum este de aşteptat, un singur rest, el fiind
necomestibil. Îşi face prezenţa şi prin urmele de dinţi de pe fragmentele osoase ale altor specii.
Restul respectiv este o porţiune frontoparietală stângă a unui neurocraniu. Ar aparţine unui
individ matur de talie probabil medie.
Aşa cum am arătat la început în materialul studiat aparţinând mamiferelor există şi puţine
resturi, adică 12, provenite de la sălbătăciuni şi anume mistreţul, cerbul şi ursul (tabelele 2 şi 3).
Mistreţul are şase resturi care ar aparţine la trei indivizi. Ele sunt reprezentate mai întâi de
trei fragmente de maxilar superior, oarecum nesemnificative provenind de la tineri; doar unul
singur prezintă şi doi dinţi jugali de lapte. Apare şi un fragment de mandibulă şi anume porţiunea
sa verticală ce prezintă şi condilul. Există de asemenea un rest de omoplat reprezentat prin partea
lăţită a osului, care totodată este şi arsă. Ultimul rest este reprezentat de un metapodal lateral
neepifizat.
Cerbul este reprezentat de patru resturi care provin de la trei indivizi. S-a găsit un fragment
al vertebrei cervicale axis, de asemenea un omoplat aparţinând unui individ, care are pentru
regiunea capului său următoarele dimensiuni: lung. cap articular = 61 mm, lung. supr. articulare
= 47 mm şi lărg. min. gât = 39 mm. Urmează un fragment de humerus drept, cu lărgimea epifizei
inf. = 70 mm şi lărg. supr. artic. = 63 mm, deci un individ masiv, iar ultimul fiind reprezentat de
un cap femural aparţinând unui animal de cca. 3 ani.
Ursul are două resturi, ambele reprezentate prin mandibule: un fragment anterior al ei cu
caninul rupt şi cu P2 prezent de pe stânga şi un altul, tot de pe stânga cu trei dinţi jugali de la care
au rămas doar alveolele.
Toate cele trei specii sunt comestibile, deşi ursul se consideră a fi o fiară.
IV
În capitolul anterior am pus în evidenţă care sunt caracteristicile şi particularităţile
morfologice şi chiar de altă natură ale materialului arhezoologic provenit de la fiecare specie în
parte şi doar tangenţial am abordat să-i spunem şi raportul economico-social al acestuia. În acest
capitol ne vom ocupa mai îndeaproape de importanţa materialului osteologic, în vederea
circumscrierii mai bine a economiei animaliere, dar şi unele probleme chiar, sociocultuale, ale
locuitorilor din această aşezare hallstattiană. De altfel este cazul să specificăm că prin materialul
avut la dispoziţie, noi putem pune în evidenţă doar cum erau acoperite necesităţile umane de
hrană animală, neavând posibilitatea de a arăta direct caracteristici ale celei reprezentate prin
hrană vegetală; indirect însă am putea spune câte ceva şi despre unele particularităţi ale
agriculturii.
Am arătat faptul că resturi de lamelebranhiate nu au existat în materialul avut în vedere. Ne
punem întrebarea de ce locuitorii sitului nu strângeau scoici (mediul respectiv le putea furniza
precis în cantitate mare) care, vara ar fi putut reprezenta foarte uşor o parte de acoperire zilnică a
meniului lor. De asemenea, se ştie că scoica pisată este furnizoare de carbonat de Ca, cu totul
necesar în industria olăriei, iar zona înconjurătoare era, credem, săracă în carbonat de Ca natural
ce putea fi scos prin exploatare, din „pământ”; oare de ce nu au folosit acest tip de carbonat uşor
de mânuit? Să fie poate toate acestea un semn că exista o economie destul de înfloritoare, care
putea acoperi cu prisosinţă prin varii alte alimente, necesităţile de hrană ale respectivei societăţi?
Oricum este bine să ţinem cont de acest lucru.
De asemenea, de ce nu consumau peştii (împrejurimile sitului îi putea furniza chiar cu
destulă uşurinţă, mai ales primăvara târzie când apele Prutului se retrăgeau în matcă şi Brateşul
îşi micşora suprafaţa, ei găsindu-se de obicei atunci prin braţe moarte şi băltoace, încât era
posibil să fie chiar culeşi cu mâna)? Trebuie să amintim că în alte aşezări care aveau un ambient
corespunzător, pescuitul reprezenta o ocupaţie destul de importantă şi că totuşi la Ijdileni a fost
găsit un vas cu picior înalt considerat a fi de caracter cultic, pe care apare, printre altele, un peşte
stilizat2!
S-au găsit, aşa cum am văzut puţine resturi şi de la păsări, deşi nu am putut stabili precis
specia, menţionăm iar că ele provin de la păsări sălbatice, acvatice, de talie mare (cele terestre nu
ajung la o asemenea talie, iar găina domestică, ce este de asemenea mai mică, a ajuns în regiunile
noastre abia în La Tène); credem că ele au fost prinse cu mâna când cloceau şi nu vânate.
Oricum, cantitatea de carne pe care au putut-o furniza este infimă – nulă din punct de vedere
economic – încât putem să nu luăm în seamă aceste resturi. Oare de ce locuitorii aşezării nu au
perseverat în a le folosi în mai mare măsură?
Rămâne aşadar să avem în vedere doar două ocupaţiuni foarte bine circumscrise: creşterea
mamiferelor domestice pe de o parte, ca ocupaţie de bază şi pe de altă parte, vânarea mamiferelor
mari (mai ales arteodactilele) ocupaţie oarecum doar anexă, dar totuşi evidentă, ce trebuie aşadar
luată în seamă.
Creşterea animalelor domestice conduce la două mari folosinţe ale acestora: a) ele sunt
crescute pentru a fi mai apoi sacrificate, încât, cu excepţia câinelui, toate celelalte cinci specii
sunt comestibile, ele dând carne dar şi grăsime; b) cele mai multe, oarecum doar cu excepţia
porcinelor, pot fi folosite chiar înainte de sacrificare, fiind ţinute pentru acoperirea unor nevoi, cu
totul trebuitoare economiei: muncă în sens larg, producătoare de materii prime necesare unor
nevoi casnice, inclusiv de acoperire a unor necesităţi de ordin alimentar. Totuşi aşa cum vom
vedea, că folosinţele speciilor în cauză sunt într-adevăr multiple, încât împărţirea de mai sus nu
este întotdeauna cu totul satisfăcătoare, ci bună doar în principiu.
Să vedem mai întâi ce se poate spune despre aceste specii domestice când ele sunt supuse,
la diferite vârste, sacrificării. Considerând talia fiecăreia dintre ele, alături şi de frecvenţa lor, s-ar
evidenţia, în mare, următorul tabel: cam 55 % din proteinele şi grăsimile animale erau date de
către taurine; urmează cabalinele cu în jur de 35 %, dat fiind şi faptul că în situl nostru ele au o
talie medie mai mare decât primele; ovicaprinele, alături de porcine, nu dau mai mult decât 2-3
procente, considerând iar, talia lor; cam 6-7 % ar aparţine speciilor sălbatice (asupra acestora
vom mai reveni). Trebuie de remarcat din start că grăsimea, cu predilecţie cea furnizată de
porcine (la care este mai fluidă) era folosită şi la alte întrebuinţări, mai ales pentru luminat, poate
chiar încălzit prin ardere. Aşa cum am văzut, sacrificarea se făcea la vârste foarte diferite, dar
2
Idem, p. 337.
totuşi nu erau tăiate exemplarele foarte tinere (la taurine, poate şi la ovicaprine o parte a
tineretului – masculii – erau evident eliminaţi, prin sacrificare, chiar înainte de a ajunge la
maturitate, în starea aproape adultă). Putem spune astfel, că sacrificarea era bine planificată,
arătând o economie destul de evoluată, care folosea strategii de primă mână.
Pe lângă folosinţa de mai sus, de prim ordin (aceea care a fost de fapt cea mai veche în
primul pas al domesticirii) locuitorii aşezării întrebuinţau de acum unele specii domestice (cele
de talie mare), la muncă, aceasta luată în sens larg, deci foloseau forţa musculară, cât erau vii.
Considerăm că în primul rând ele erau prinse în circuitul agricol, de la tras la aratru, până la
diverse alte munci agricole. Desigur că se foloseau mai întâi taurinele şi prezenţa castraţilor arată
cu claritate acest lucru. Totuşi boii nu aveau o frecvenţă prea înaltă şi este foarte probabil că şi
vacile, atunci când era necesar, nu erau scutite de a presta unele munci. De altfel, şi cabalinele,
ce aveau o frecvenţă destul de înaltă, erau supuse la varii munci, inclusiv cele agricole. Acestea
însă erau folosite de acum precis şi pentru călărie. Caii crescuţi de locuitorii aşezării aveau (poate
doar unii dintre ei) o talie destul de înaltă pentru a se preta de a fi uşor călăriţi. De asemenea,
aveau membrele de acum mai lungi şi totodată ele erau mai gracile (vezi la tabelul 10 indicele de
gracilitate la oase), fapt foarte caracteristic pentru animalele de echitaţie.
Este sigur că femelele de taurine şi de ovicaprine erau furnizoare de lapte (credem că iepele
nu trebuie luate în seamă) ce se folosea ca atare, dar desigur şi transformat în varii produse, ce se
puteau păstra şi pentru anotimpul rece, când populaţia umană avea nevoie de mai multe proteine
şi grăsimi şi de altfel, tot atunci vacile, oile şi caprele dădeau foarte puţin lapte sau erau chiar
înţărcate. Desigur că laptele şi produsele în care acesta se transforma ocupau un loc destul de
mare în economia animalieră.
Am arătat că nu putem să aducem date cu privire la agricultură, luată în sens larg. Totuşi
considerând materialele noastre osoase, credem că aceasta era de asemenea, bine dezvoltată,
având de acum oarecum strategii de funcţionare tot aşa de bune ca cele privitoare la creşterea
animalelor domestice.
Trebuie să ne îndreptăm acum şi spre a doua ocupaţie care merită de luat în seamă şi
anume vânătoarea (vezi tabelul 4). Deşi de acum mai puţin dezvoltată decât în siturile mai vechi
din punct de vedere istoric, ea era totuşi bine circumscrisă – trei specii şi cam 7 % din materialul
comestibil -, aceasta poate şi datorată ambientului în care situl respectiv s-a dezvoltat. Se vânau
arteodactilele mari ce reprezentau întotdeauna scopul economic al acestei ocupaţii, aşadar
mistreţul şi cerbul. Este interesant că s-au găsit şi două resturi osoase aparţinând la Ursus arctos.
Această specie apare regulat în materialele osoase din situri, dar este foarte rară, aşa ca oricare
altă fiară, în general cam un fragment la cca. 1000 de resturi. Prezenţa deci a doi indivizi, credem
că este cu totul aleatorie, dar ar fi totuşi posibil ca ursul, ce era o specie pe care geto-dacii, tracii
în general o foloseau de obicei în scopuri cultice să fi fost considerat tot aşa şi de către locuitorii
de la Ijdileni.
Trebuie să considerăm oarecum în final, că speciile găsite şi folosite în varii scopuri, după
sacrificare sau moarte (câinele), fie prin vânarea lor, dădeau, din punct de vedere economic, pe
lângă cele arătate pe larg mai sus, o serie întreagă de resturi diverse, fie tari, fie moi –
putrescibile şi deci nepăstrate până azi –; se ştie că şi acum unele din ele sunt folosibile (există
chiar industrii întregi prin care acestea se valorifică). Enumerăm astfel, părul, pielea, blana, tocul
cornos al coarnelor de la taurine şi ovicaprine, cornul de la cervidee, dinţi, oase ca atare, vezica
urinară, stomac şi intestine, tendoane şi ligamente etc. Unele din cele tari din aşezarea studiată au
rămas şi actualmente, fiind transformate din plin de locuitorii ei în diverse obiecte de uz casnic
sau de înfrumuseţare şi fiind studiate de către arheologul ce a efectuat săpătura. Pe unele din ele
le-am arătat pe parcurs şi noi, acestea fiind rămase în materialul faunistic pe care noi l-am
descris.
V
Resturile faunistice ale mamiferelor sălbatice, dar într-o oarecare măsură şi a celor
provenite de la cele domestice, reprezintă o sursă prin care avem posibilitatea de a încerca să
descriem care a fost ambientul din jurul sitului, de unde ele provin în perioada Hallstattului
mijlociu. Credem că acesta, în bună măsură era destul de asemănător, din punct de vedere
geografic şi geomorfologic cu cel de azi. Doar vegetaţia ce înconjura situl era cu totul deosebită.
În acea vreme existau păduri mari de foioase şi dată fiind altitudinea joasă, formate din stejărişuri
amestecate (Quercetum mixtum), care se prelungeau în lunca Prutului, cu altele formate din
păduri de esenţă moale: sălciete şi plopişuri. Pădurea conducea evident la existenţa unui climat
mai propice, mai blând, cu temperaturi mai puţin variate ca actualmente, cu ploi şi zăpezi cu un
caracter mai liniştit ca cele ce găsesc astăzi, un peisaj deschis, cu totul denudat.
L’étude archéozoologique des restes animaliers provenus du site hallstattien de Ijdileni

(comm. Frumuşiţa, départ. Galaţi, Roumanie)
Résumé
Les restes osseux déterminés en nombre de 327 appartiennent au poissons (deux restes), au oiseaux
(deux restes), et au mammifères (323 restes) (tableau 1). Ceux-ci sont représentés par neuf espèces
(tableaux 2 et 3). On a fait un étude morphoscopique et biométrique des restes des mammifères (tableaux
6 – 10) et on a estimé l’importance economique des restes trouvés.
Finalement on estime l’environemment des jadis.
Tabelul 2 – Mamifere: frecvenţa resturilor scheletice pe specii
Axe cornulare
Craniu neural
Craniu facial
Alte oase ale
Falanga III
Maxilar sup.
Fragmente
Falanga II
Maxilar inf.
Metapodale
Dinţi infer.
Dinţi sup.
Metacarp
Falanga I
Calcaneu
Humerus
Metatars
Vertebre
Omoplat
Astragal
Peroneu
Cubitus
tarsului
Radius
Coaste
Rotulă
Femur
Coxal
Hioid
Tibie
Carp
SPECIA
Bos taurus 11
5 5 3 12 4 21 4 - 57 31 16 3 4 3 - 7 8 - 6 - 6 1 - 7 3 8 3 1 229
Equus
caballus - 1 - 1 1 3 4 - 6 4 - 3 - - - - 1 - - 6 - 3 3 1 2 5 1 - 1 46
Ovis aries 4
- - - - - - - - - - - 1 - - - - - - - - - 2 - - 1 - - - -
ovicaprine
- - - 1 2 9 2 - - - 1 2 - - - - 1 - - 1 - - - - - - 1 - - 20 27
Capra hircus
3 - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 3
Sus scrofa
dom - - - 1 - 3 - - - - 3 - - - - - - - - - - - - - - 1 - - - 8
Canis
familiaris - 1 - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 1
Sus scrofa
ferus - - - 3 - 1 - - - - 1 - - - - - - - - - - - - - - 1 - - - 6
Cervus elafus
- - - - - - - - 1 - 1 1 - - - - - 1 - - - - - - - - - - - 4
Ursus arctos
- - - - - 2 - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2
Total
323
Tabelul 1 – Frecvenţa pe grupe sistematice
Grupa Nr. absolut %

Pisces 2 0,61
Aves 2 0,61
Mammallia 323 98,78
Total 327
Tabelul 3 – Frecvenţa speciilor de mamifere
Specia Fragmente Indivizi prezumaţi

Nr. absolut % Nr. absolut %
Bos taurus 229 70,90 24 43,64
Equus caballus 46 14,25 10 18,19
Ovicaprinae 27 8,35 8 14,55
Sus scrofa domest. 8 2,47 4 7,27
Canis familiaris 1 0,31 1 1,82
Sus scrofa ferus 6 1,86 3 5,45
Cervus elafus 4 1,24 3 5,45
Ursus arctos 2 0,62 2 3,63
Total 323 55
Tabelul 4 – Frecventa mamiferelor pe grupe economice
Grupa Fragmente Indivizi

Mamifere domestice 311 96,28 47 85,46
Mamifere sălbatice 12 3,72 8 14,54
Total 323 55
Tabelul 5 – Frecvenţa resturilor mamiferelor domestice
Specia Fragmente Indivizi

Bos taurus 229 73,63 24 51,06
Equus caballus 46 14,79 10 21,27
Ovicaprinae 27 8,68 8 17,02
Sus scrofa domest. 8 2,57 4 8,52
Canis familiaris 1 0,33 1 2,13
Total 311 47
Tabelul 6 – Bos taurus. Măsurători individuale efectuate pe fragmente osoase (în mm)
Segmentul Dimensiuni în mm Variaţia M

osos
Lungimea maximă - -
Axe Circumferinţa la bază 162 218
cornulare Diametrul mare al bazei 57 79
Diametrul mic al bazei 40 (52)
Indice de aplatizare 70,17 65,82
Lungimea maximă a capului articular (55) 63 67 61,66
Lungimea cavităţii articulare (56) 57 58 57,00
Omoplat Lărgimea minimă gât (45) 50 59 51,33
Lărgimea epifizei superioare - 86
Radius Lărgimea suprafeţei articulare 56 78
Metacarp Lungimea maximă (178) - - -

Lărgimea epifizei inferioare 54 51 51 62 54,50
Coxal Diametrul acetabular 55 62
Lărgimea epifizei inferioare 53 53 54 (62) 55,50
Tibie Lărgimea suprafeţei articulare 50 50 52 (60) 53,00
Lungimea maximă 214 - - - -
Lărgimea epifizei superioare 41 41 41 43 43 42,40
Metatars Lărgimea epifizei inferioare 46 46 47 46,33
Lărgimea minimă a diafizei 21 - - - -
Lungimea maximă 54 56 58 60 61 58,40
Astragal Lărgimea trohleei inferioare 35 34 37 36 41 36,60
Lungimea maximă 53 54 (54) 58 59 60 56,33
Falanga I Lărgimea epifizei superioare 24 25 (25) 27 30 33 27,33
Lungimea maximă 29 35 38 34,00
Falanga II Lărgimea epifizei superioare 23 25 29 25,66
Tabelul 7a – Bos taurus. Maxilar superior – apariţia dinţilor molari
Dintele Caracterul Vârsta aproximativă Nr. de indivizi %

M1 neapărut sub 6 luni - -
M1 în diverse stadii de creştere cca. 6-15 luni - -
M2 în diverse stadii de creştere cca. 15-24 luni 1 20
M3 în diverse stadii de creştere cca. 24-28 luni 4 80
Total 5
Tabelul 7b - Bos taurus. Maxilar inferior – apariţia dinţilor molari

M1 în diverse stadii de creştere cca. 6-15 luni 3 33,34
Total 9
Tabelul 8a - Bos taurus. Maxilar superior – erodarea dentiţiei molare
Dintele Caracterul erodării Vârsta aproximativă Nr. de indivizi %

M3 abia începută cca. 2,5-3,5 ani 1 50
M3 uşoară cca. 3,5-5 ani - -
M3 medie cca. 5-7 ani 1 50
M3 puternică cca. 7-10 ani - -
M3 foarte puternică peste 10 ani - -
Total 2
Tabelul 8b - Bos taurus. Maxilar inferior – erodarea dentiţiei molare
Dintele Caracterul erodării Vârsta aproximativă Nr. de indivizi %

M3 abia începută cca. 2,5-3,5 ani - -
M3 uşoară cca. 3,5-5 ani - -
M3 medie cca. 5-7 ani 2 66,67
M3 puternică cca. 7-10 ani 1 33,33
M3 foarte puternică peste 10 ani - -
Total 3
Tabelul 9 – ovicaprine – apariţia dinţilor molari

M1 în diverse stadii de creştere cca. 6-9 luni - -
M3 în diverse stadii de creştere cca. 12-20;24 luni 7 87,5
Total 8
Tabelul 10 - Equus caballus – măsurători individuale efectuate pe fragmente osoase, mm
Segmentul osos Măsurători Var M

Coxal Diametrul acetabular 77
Tibie Lungime maximă 350
Lungime laterală 330
Lungime maximă 262 273
Metatars Lungime laterală (k) 252 263
Lărgimea epifizei sup. 48 50
Lărgimea epifizei inf. 45 48
Lărgimea minimă a diafizei 29 30
Indice gracilitate 8,77 10,58
Metapodal Lărgimea epifizei inf. 48 49
Înălţimea maximă 55 57 60 57,33
Astragal Lărgime maximă 57 60 63 60,00
Lărgimea suprafeţei articulare 50 51 52 51,00
Calcaneu Lungime maximă 113
Lărgime maximă 53
Date obţinute în urma analizării unor noi loturi de macroresturi vegetale provenite din
cetatea dacică de la Căpâlna (jud Alba)
Macroresturile vegetale supuse unei analize arheobotanice în vederea determinării lor, provin
din aşezarea dacică de la Căpâlna (jud.Alba). Probele conţinând seminţele de cereale arse se află în
colecţiile Muzeului Naţional al Unirii, ele fiind “redescoperite” cu ocazia unor lucrări de reamenajare.
Din păcate, informaţiile privind contextele de descoperire ale acestora nu se mai păstrează. Chiar şi în
această situaţie, am considerat importantă determinarea lotului de seminţe, în condiţiile în care probele
supuse atenţiei noastre aduc informaţii cu totul noi, privind plantele consumate de comunitatea care a
habitat în acest areal. Pentru respectiva aşezare mai există un set de analize arheobotanice realizate şi
publicate de Marin Cârciumaru 1.
Cetatea dacică de la Căpâlna, cercetată intens pe parcursul mai multor campanii arheologice2 se
află la o distanţă de 2 km sud, de satul cu acelaşi nume, pe un mamelom numit „Dealul Cetăţii”, la o
altitudine maximă de 610 m şi 200 m faţă de Valea Sebeşului.
Parte componentă a sistemului de fortificaţii din Munţii Orăştiei, fortificaţia de aici a controlat,
pe de altă parte, şi o serie întreagă de comunităţi ce s-au dezvoltat pe Valea Sebeşului3, relevându-ne
acum o imagine mult mai coerentă asupra dinamicii dezvoltării economice a acestei zone în
antichitate.
Determinare probe
În urma analizării celor două probe ce conţineau cantităţi însemnate de seminţe arse, s-a putut
stabili că acestea aparţin unor specii de cereale. Prin calcule statistice şi matematice s-a dedus, cu
aproximaţie, numărul seminţelor existente în cadrul probelor. Astfel, Proba 1, ce cântărea 370 grame a
fost identificată ca aparţinând speciei Hordeum vulgare (orz); conţinea în jur de 29.500 seminţe arse
(Fig. 1a-b). Proba 2, impresionantă ca şi greutate, conţinea 1,10 kg de seminţe arse, mai exact în jur de
100.000 seminţe aparţinând speciei Secale cereale (secară) (Fig.2 a-b).
În ceea ce priveşte materialul botanic oferit spre analiză d-lui Marin Cârciumaru, acesta provine
din săpăturile mai vechi efectuate de M. Macrea şi Ion Berciu (din anul 1954). Din cantitatea de
seminţe oferite spre analizare, au fost determinate 1550 seminţe, acestea fiind compuse dintr-o
varietate de specii în cadrul cărora predomina specia de orz: Hordeum vulgare vulgare- 61,3%,
Triticum monococcum – 0,3%, T. dicoccum – 0,2%, Panicum miliaceum – 3,2%, Setaria italica –
23,3%, Lens esculenta ssp. microspermae – 0,7%, Galium spurium – 7,4%, Papaver somniferum –
0,6%, Polygonum persicaria – 0,1%, P. convolvulus- 0,7%, P. aviculare – 0,6%, Rumex acestosa –
0,2%, Vicia hirsuta – 0,06%, Sinapis sp. – 0,2%, Chenopodium album – 0,1%, Agrostema githago –
0,2%4.
Dacă încercăm o privire generală asupra speciilor de cereale relevate în cuprinsul aşezărilor ce
datează din perioada respectivă, se poate observa că, orzul şi secara, apar în mai toate aşezările
perioadei din care dispunem de analize arheobotanice. Le aflăm, de exemplu, în aşezări ca şi cea de la
Piatra Craivii5, la Tipia Ormenişului6, la Popeşti, la Piscu Crăsani şi nu în ultimul rând, la Grădiştea
1
M. Cârciumaru, Consideraţii paleoetnobotanice şi contribuţii la agricultura geto-dacilor (II)., în Thraco-Dacica, V, 1-2, 1984,
p.173; I. Glodariu, V. Moga, Cetatea dacică de la Căpâlna, Bucureşti, 1989, p.122.
2
Pentru descrierea săpăturii şi a etapelor cercetării vezi I. Glodariu, V. Moga , op.cit. p. 18-33.
3
O imagine de ansamblu a acestei situaţii a fost prezentată în vara anului 2005 de colegii Cristian I. Popa şi Ovidiu
Ghenescu la un simpozion organizat de Muzeul Naţional Al Unirii în colaborare cu fundaţia culturală “1 Decembrie 1918”.
4
M. Cârciumaru, Paleoetnobotanica, 1996, p. 69.
5
B. Daisa Ciută, C. Plantos, Analiza arheobotanică a unui lot de seminţe carbonizate provenit din „silozurile” descoperite la Piatra
Craivii, în Apulum XLII, p. 86.
6
B. Daisa Ciută, Analiza arhebotanică a macroresturilor vegetale provenite din situl Tipia Ormenişului (jud. Braşov), în Augustin-
Tipia Ormenişului-monografie arheologică, 2006, p.260.
Muncelului7. Se pare că, ambele specii au jucat un rol foarte important în cadrul dietei alimentare a
comunităţilor dacice, iar acest lucru nu este de mirare, dacă avem în vedere şi valoarea lor nutritivă
ridicată, comparativ cu a altor specii de cereale.
Date importante privind aprecierea speciilor de orz în perioade relativ contemporane, ne sunt
oferite de Plinius în a sa Naturalis Historia. Astfel, făina de orz a fost des utilizată pentru prepararea
unui anumit tip de terci (tisana), considerat a fi foarte hrănitor şi binefăcător pentru sănătate. Conform
informaţiilor oferite de acelaşi autor, orzul era hrana cea mai veche a atenienilor; acest fapt reiese şi
din supranumele gladiatorilor, care erau numiţi „mâncătorii de orz” (hordearii)8. Tot de la Pliniu aflăm
şi despre o serie de leacuri care se puteau obţine cu ajutorul orzului: persoanele care mâncau pâine din
făină de orz nu aveau picioarele atinse de gută, iar planta de orz pisată şi băută cu vin se spune că poate
provoaca menstruaţia. Hipocrate recomanda consumarea băuturii obţinută prin fermentarea făinii din
orz, ca fiind foarte bună în caz de sete, deoarece se putea sorbi cu uşurinţă, nu balona stomacul şi era
uşor de eliminat9. Iată deci, că pe lângă utilizarea sa ca aliment, mai era folosită şi în procesul de
realizare a berii10.
Referitor la speciile de secară, deşi nu au fost găsite încă dovezi clare din care să reiasă
utilizarea acesteia în scopul realizării pâinii, acest fapt nu trebuie exclus, datorită calităţilor nutritive
superioare celorlalte cereale, pâinea rezultată, eventual în asociere cu făină de grâu, fiind foarte
hrănitoare11. În lucrarea sa, Palaeoethnobotany, Jane Renfrew, ne oferă câteva indicii privind utilizarea
seminţelor de secară, alături de cele de orz, respectiv pentru obţinerea malţului.
Lista speciilor relevate şi analizate anterior de M. Cârciumaru, împreună cu cele prezentate de
noi, oferă o imagine (chiar dacă sumară), privind speciile de plante utilizate în cadrul dietei alimentare
de comunitatea care a habitat în acest areal.
Descoperirea în cadrul fortificaţiei de aici, dar şi într-un depozit izolat, a mai multor artefacte
destinate practicării agriculturii12, ocupaţie improbabilă în zonă, ne sugerează aceeaşi situaţie ca şi în
cazul descoperirilor de la Piatra Craivii, cea a unei producţii destinate schimbului, în care erau
angrenate şi comunităţile dacice din mănoasa vale a Mureşului, zonă ce, probabil, furniza cea mai
importantă cantitate de hrană cetăţilor dacice din zonele montane.13
Beatrice Daisa Ciută,

Cristinel Plantos
7
M. Cârciumaru 1996, op.cit.p 167-169.
8
Plinius, Naturalis Historia, XVIII, p. 13-19.
9
Plinius, op.cit, XXII, p. 65-66.
10
cf. J.M. Renfrew, Paleoethonobotany, 1973., p. 86.
11
L. Suciu, Indicii pentru reconstituirea vieţii cotidiene în aşezările dacice. Aspecte ale alimentaţiei, în Studii de istorie
antică. Omagiu profesorului Ioan Glodariu, Cluj-Napoca-Deva, 2001, p. 161.
12
I. Glodariu, V. Moga, op.cit. p. 97-98.
13
A. Rustoiu, G. T. Rustoiu, Aşezări din a doua vârstă a fierului descoperite recent pe teritoriul oraşului Alba Iulia, în
Apulum, XXXVII/1, 177-191; B. Daisa Ciută, C. Plantos, op.cit. p.88.
Summary
New dates regarding macro botanical remains recovered
from the dacian citadel from Căpâlna (Alba County)
The aim of this paper is to present the archaeobotanical results carried out on two carbonized
grain samples that were recovered from Căpâlna (Alba County). The citadel from Căpâlna has played
an important role into defensive system created around dacian citadels from Orăştiei Mountains. Both
samples containing the carbonized seeds were identified as belonging to the Cerealia family. The first
of them was identified as belonging to Hordeum vulgare specie. The weight of the sample is 370
grams counting around 29.5000 seeds. The weight of the second is very impressive, respectively 1, 10
kg counting around 100.000 seeds. This sample was determined as Secale cereale specie. It seems that
both species were been much appreciated in those times. This idea is supported by the discoveries of
them in almost every settlement dated from dacian period. From this citadel we have another set of
data analysed by Marin Cârciumaru in 1984. Within species discovered and analysed by Marin
Cârciumaru, barley was counted about 61, 3%.
Important dates regarding the use of barley flour were been offered by Plinius in his Naturalis
Historia book. According to Plinius the barley flour was very often used in process of prepare some
kind of tisane? From de same roman author we know about few recipes very useful in take care of the
health. Another method for use of barley in those times it was to make beer. Hippocrates recommends
it very good to combated thirsty because it was a light drink and it was very easy to throw out.
Regarding the use of rye specie in those times we still don’t have steadily results. But it seems
very probably that rye was used alone or mixed with other cereals for bread making. This fact is
supported by the multiplicity of discoveries of this specie within human settlements dating from that
period. Jane Renfrew in his book Palaeoethnobotany tells about the possible use of rye in obtaining a
substance similar to beer from our days.
The list of species revealed by us together with the results obtained by Marin Cârciumaru,
present a picture about plant species used within human diet by the inhabitants that have settled in that
area.
We think that these samples were part of the cereal silos stoked from the inhabitants. If we take
into account the importance of Căpâlna citadel into defensive system it seems very probable that inside
of the citadel were deposited huge cereals quantities.
The explanation of figures:

Fig.1. a-b.Details with Hordeum vulgare seeds from Sample 1.
Fig. 2 a-b. Details with Secale cereale seeds from Sample 2.
Fig.1a Detaliu seminţe Hordeum vulgare.
Fig 1b. Lotul complet de Hordeum vulgare.
Fig.2a. Detaliu seminţe Secale cereale.
Fig. 2b. Lotul complet de seminţe de Secale cereale.
MEDALION ZOE DUMITRESCU-BUŞULENGA (1920-2006)
Mihaela Băbuşanu-Amalanci
La 5 mai 2006, a plecat din lumea noastra marea “Doamna a literelor

romanesti”(cum o numea I Zubascu).
Astfel, s-a dezbracat de haina omeneasca a onorurilor primite si a plecat
simplu, ca o maicuta, lasând in urma distinctiile si premiile si un gol imens in cultura
romaneasca.
Dealtfel traseul “Doamnei Profesoare” se aseamana cu cel al unui alt mare
spirit al nostru, Nicolae Steinhardt, prin trecerea de la cea mai larga cultura de tip
ranascentist la interiorizarea spirituala specifica monahismului crestin.
S-a nascut la 20 august 1920 in Bucuresti, ca fiica a lui Nicolae Dumitrescu
jurist, si al Mariei Apostol.
Isi incepe studiile la Scoala Centrala din Bucuresti, trecind apoi la studii
muzicale la Conservatirul “Pro Arte”.
În adolescenţă se pregătise pentru o carieră muzicală, dar o boala nemiloasă a
obligat-o să părăsească pianul si vioara refugindu-se astfel spiritual in filologie.
De la studiile muzicale trece asadar la studii juridice si filologice (anglo-
germanistică, istoria artelor); işi sustine teza de doctorat in filologie cu tema
Renaşterea-Umanismul-Dialogul artelor şi doctoratul în drept cu teza Evolutia
notiunii de suveranitate.
Avându-i ca mentori spirituali pe George Calinescu si Tudor Vianu, îsi începe
ascensiunea in lumea universitară si academică remarcându-se printr-o bogată
activitate didactică.
Între 1948-1971 o regasim ca asistent universitar apoi lector, conferentiar,
professor (din 1971) şi şef al Catedrei de Literatură Comparată (din 1975) la
Universitatea Bucuresti.
Pina in 1957, si concomitent, este redactor la Editura pentru Literatură si
cercetător la Institutul de Istorie si Teorie Literară iar din 1973, director al Institutului
de Istorie si Teorie Literară “G.Calinescu” din Bucuresti.
Vicepreşedintă a Academiei de Studii Sociale si Politice (din 1970).
Preşedinta Comitetului National Român de Literatură Comparată.
Visiting Professor la Universitatea din Amsterdam (1972).
Membru corespondent al Academiei Române – 1 martie 1974.
Membru titular al Academiei Române – 22 ianuarie 1990.
Vicepreşedintă a Academiei Române (2 februarie 1990-18 februarie 1994).
Preşedintă a Secţiei de Filologie si Literatură a Academiei Române
Între 1991-1997 a fost director al Şcolii Române din Roma (Accademia di
Romania), unde a fost succedată de propriul ei nepot, Marian Papahagi.
Este autoarea a numeroase volume de istorie literară, literartură comparată,
istoria culturii, analize stilistice, filozofia culturii, memorialistică etc printre care
amintim: Ion Creangă (1963), Surorile Bronte (1967), Renasterea, umanismul si
dialogul artelor (1971; editia a II-a, revazuta si adaugita, 1975), Valori si
echivalente umanistice (1973), Sofocle - contemporanul nostrum (1974),
Eminescu - cultura si creatie(1976), Periplu umanistic (1980), Itinerarii prin
cultura (1982), Renasterea:Umanismul si dialogul artelor (1971), Valori si
echivalente umanistice (1973), Periplu umanistic (1980), Itinerarii prin cultura
(1982).
A elaborat numeroase studii de specialitate în volume colective sau postfeţe la
ediţii din operele unor mari scriitori români si străini, unele traduse în limbile germană
si engleză, a fost iniţiator şi coordonator al unor sinteze de istorie literară la Institutul
de Critică Literara “George Călinescu”, a colaborat de asemenea la reviste de
specialitate: Manuscriptum, Revista de istorie si teorie litarară (unde a fost şi
direcor), Romania literara, Secolul 20,, Synthesis (director), etc.
A fost membră în Comitetul Executiv al Asociaţiei Internaţionale de Literatură
Comparată (1973-1979), membră a Academiei Europene de Ştiinţe si Arte cu sediul
la Paris (1988), membru al Academiei Europene cu sediul la Londra (1993).
A primit si numeroase distinctii printe care amintim: Premiul Special al
Uniunii Scriiitorilor (1986, 1989), Premiul “Adelaide Ristori” (1993), Comandor al
“Ordine al Merito della Repubblica Italiana” (1978), “Grande Ufficiale”al aceluiasi
ordin (1996), Ordinul bulgar “Sf. Metodiu si Chiril”(1977).
Lucrarea Eminescu si romantismul german i-a adus în 1988, premiul
international “Gottfried von Herder”, iar in 2003, preşedintele de atunci, Ion Iliescu,
ii acorda Ordinul National pentru Merit in grad de Ofiţer pentru întreaga activitate şi
contribuţia la studierea, conservarea si promovarea patrimoniului cultural românesc.
A colaborat printre altele si la reviste cum sunt “Manuscriptum”, “Revista de
istorie si teorie literara”, “Ramania libera”, “Secolul XX”, la postul national de radio
si la Televiziunea Romana.
Din 1990 , dezolată de injustitiile care i se fac, dezolată si de moartea sotului
ei în care a avut cel mai bun prieten, obosită şi bolnavă, îşi petrece tot mai mult timp
la Mănăstirea Văratec, (loc de reculegere în urma cu o suta de ani si a Veronicăi
Micle), iar la 85 de ani se retrage definitiv la frumoasa Mănăstire din nordul
Moldovei, sub numele monahal de sora Benedicta.
Nu avea de gând însa să renunţe la munca sa, intenţionând sa-şi continue
lucrarea Portrete, volumul II, dar se stinge din viaţă la 2 mai 2006, îaninte de a fi
împlinit 86 de ani, fiind înmormântată ulterior la Mănăstirea Putna.
Reputatul om de cultura, eminescolog, Zoe Dumirescu-Buşulenga, declara
într-un interviu: “Vârsta îmi permite să trăiesc din amintiri şi încerc cât pot să mai fac
câte ceva. Bătrâneţea nu este o povara. Pentru mine nu există moarte, există trecere
dincolo”.
Zoe Dumitrescu-Buşulenga este un nume de referinţă în cultura română, un
adevărat reper al celei de-a doua jumătăţi a secolului XX,.fiind considerată de criticul
Eugen Simion un model atât intelectual, cât şi unul uman.
AMM-Acta Musei Meridionalis, Focşani;
AMN-Acta Musei Napocensis, Cluj-Napoca;
Annales-Annales dÙniversite „Valachia” Târgovişte;
A.O.-Arhivele Olteniei, Craiova;
Arh.Mold.-Arheologia Moldovei, Iaşi;
CAMNI-Cercetări Arheologice, Muzeul Naţional de Istorie a României;
Carpica-Carpica. Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău;
CCDJ-Cultura şi Civilizaţia la Dunărea de Jos, Călăraşi;
Dacia-Dacia S.N., Revue dàrcheologie et d`histoire ancienn (1957-);
EAIVR-Enciclopedia de Arheologie şi Istorie Veche a României (vol. I-1994, vol. II-1996, vol. III-
2000, coord. C. Preda);
Materiale-Materiale şi Cercetări Arheologice, Bucureşti;
Mem.Antiq-Memora Antiquitatis, Piatra-Neamţ;
SAA-Studia Antiqua et Archeologica, Universitatea „Al. Ioan Cuza” Iaşi;
SAI-Studii şi Articole de Istorie, Bucureşti;
SCIV(A)-Studii şi Cercetări de Istorie Veche (şi Arheologie); (1950-1973; 1974-)
Studii de Preistorie-Studii de Preistorie, Asociaţia Română de Arheologie, Bucureşti (2001-);
AARMSI ...............Analele Academiei Române, Memoriile Secţiunii Istorice, Bucureşti.
ACMI ....................Anuarul Comisiunii Monumentelor Istorice, Bucureşti.
ACMI...........Anuarul Comisiunii Monumentelor Istorice, Secţia din Basarabia, Chişinău.
B.A.R. .................Biblioteca Academiei Române, Bucureşti.
BCMI ……………Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, Bucureşti-Vălenii de Munte.
BSH ………………Bulletin de la Section Historique de L’Académie Roumaine, Bucureşti.
BSNR...............Buletinul Societăţii Numismatice Române, Bucureşti.
C.I.L. ……………Corpus Inscriptionum Latinarum
ED .....................Ephemeris Dacoromana. Annuario della Scuola Romena di Roma, Roma.
IN ..............................Ioan Neculce, Iaşi.
RC ...................................Revista critică, Iaşi.
RMM .......... Revista Muzeelor şi Monumentelor, Bucureşti.
R. U. .......................................Rectoratul Universităţii, Iaşi.
SAA ..............................Studia Antiqua et Archeologica, Iaşi.
StCI ……………………….Studii şi cercetări de istorie, Iaşi.

35 Carpica XXXV PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

35 Carpica XXXV PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.

Editura DOCUMENTIS IAŞI

Editura DOCUMENTIS, str. Sulfinei, nr. 5, Iaşi, 6600, România

Vasile Chirica, Ilie Borziac, Considérations générales concernant

Viorel Cruceanu, Pagini de istorie vest-africană: Regatul Ashanti .................... 327

Anca Coroliuc, Sergiu Haimovici, Studiul materialului arheozoologic

Abrevieri ................................................................................................................. 372

Mircea Petrescu-Dîmboviţa, în op. cit., 2001, p. 46.

Arheologie preconizat de V. Pârvan a devenit realitate abia în 1956.

ediţie îngrijită de Al. Zub, Bucureşti, 1973, p. 155.

de istorie, IV, 2005, p. 25 – 36.

28 Ioan Mitrea, op. cit., 2005, p. 25 – 36.

Laurenţiu Ursachi, Cristian Onel

Recunoaşterile de suprafaţă şi săpăturile arheologice efectuate în ultimele

Universitatea „Al.I. Cuza” Iaşi.

Iaşi, vol. I, 2000, p. 182.

Tripolie, Iaşi,1984, p. 99-100.

Pl. 5-idol Starčevo-Criş

Foto 2 - Fragment de altar Starčevo-Criş

Foto 4 - Ceramică cu decor în relief Starčevo-Criş

Foto 6 - Vas ceramic Starčevo-Criş

Foto 8 - Ceramică Cucuteni, faza A3

l`eneolitique de la Roumanie, în La Neolithiquee au Proche Orient et en Europe, BAR International

Gheorghiu-Dej), în Carpica , IV, 1971, p. 35.

Tîrpeşti, în SCIV, 19, 1968, 3, p. 403.

idem, Şantierul arheologic Traian, în Materiale, IX, 1970, p. 40.

cucuteniană Nedeia, în MemAntiq, 1971, p. 59.

Carpica, VIII, 1976, p. 14; S. Marinescu-Bâlcu, Cercetările de la Drăguşeşti (jud. Botoşani), în

Arheologice, campania 2000, 2001, p. 192; idem, op.cit., 2003, p. 243.

30; idem, 2000, op. cit., p. 249.

CAMNI, V, 1982, p. 10 şi urm.;

preliminary report 1993-1994, în CAMNI, X, 1997, p. 35, 132.

Dobrogea, Constanţa, 1997.

Bucureşti, 1999, p. 202.

la Dumeşti, jud. Vaslui, în AMM, IX-XI, 1987-1989, p. 83-89.

XVI, 1993p. 51.

la Scânteia (jud. Iaşi), în AMN, 31, 1994, p. 90-92.

Morii (dep. de Suceava), în SAA, X-XI, 2004-2005, p. 21-30.

Megzei Muzeumok Evkonyve, 1982-1983, p. 5-10;

Botezatu, B. Kromer, op.cit., 1994; D. Monah, op.cit., 2001, p. 187.

Monah et alii, op.cit., 2003, p. 48;

Bucureşti, 1946, p. 43, pl. IV.

gumelniţeană de la Căscioarele-Ostrovel, în CCDJ, XXII, 2005, p. 312.

neolithique, Paris, 1994, p. 152 şi urm.

1961; E. Comşa, op.cit., 1987.

p. 32-35; M.-M. Ciută, op.cit., 2005, p. 103.

campania 2003, 2004, p. 372-374.

1999, p. 144; S. Marinescu-Bîlcu, Al. Bolomey, op.cit., 2000, p. 35, 38;

în SCIVA, 43, 1992, 4, p. 341-354; I. Chicideanu, D. Lichiardopol, Observaţii asupra depozitului de

The archeological complexes definite by the Romanian researchers

Lăcrămioara Elena Istina

Situl arheologic de la Fulgeriş-Dealul Fulgeriş/ La 3 cireşi, com. Pânceşti, jud.

5. Statuetă antropomorfă fragmentară

6. Statuetă antropomorfă fragmentară

7. Statuetă antropomorfă fragmentară

9. Statuetă antropomorfă fragmentară

10. Statuetă antropomorfă fragmentară

11. Statuetă antropomorfă fragmentară

13. Statuetă antropomorfă fragmentară

14. Statuetă antropomorfă fragmentară

15. Statuetă antropomorfă fragmentară

16. Statuetă antropomorfă fragmentară

17. Statuetă antropomorfă fragmentară