36 Acta Moldaviae Meridionalis XXXVI 2015

http://www.cimec.ro / http://www.muzeuvaslui.
ro
MUZEUL JUDEŢEAN „ŞTEFAN CEL MARE” VASLUI
ACTA MOLDAVIAE
MERIDIONALIS
XXXVI
2015
EDITURA PIM
Iaşi, 2016
http://www.cimec.ro / http://www.muzeuvaslui.ro
ACTA MOLDAVIAE MERIDIONALIS
Colegiul de redacţie
ALBERT GRECU, CIPRIAN LAZANU,

LAURENŢIU CHIRIAC, MIHAI CRISTIAN ŞELARU,
MARIAN ANTONIU, LIVIU PREUTU-GRIGORE
Coperta
LIVIU PREUTU-GRIGORE
Orice corespondenţă se va adresa Muzeului „Ştefan cel Mare” Vaslui, Piaţa

Independenţei nr. 1, Vaslui, telefon/fax: 0235-311626, e-mail: muzeuvs@yahoo.ro;
museumvs@gmail.com
Toute corespondance sera envoyée à l’adresse: Muzeul „Ştefan cel Mare”

Vaslui, Piaţa Independenţei nr. 1, Vaslui – Roumanie, tel/fax: 0235/311626, e-mail:
muzeuvs@yahoo.ro; museumvs@ gmail.com
Richten Sie bitte jedwelche Korrespondenz an die Adresse: Muzeul „Ştefan cel
Mare” Vaslui, Piaţa Independenţei nr. 1, Vaslui - Roumänien, tel./fax: 0235/311626, e-
mail: muzeuvs@yahoo.ro; museumvs@ gmail.com
Please send any mail to the following adress: Muzeul „Ştefan cel Mare” Vaslui,
Piaţa Independenţei nr. 1, Vaslui - Romania, tel./fax: 0235/311626, e-mail:
muzeuvs@yahoo.ro; museumvs@ gmail.com
Muzeul Judeţean „Ştefan cel Mare” Vaslui nu îşi asumă răspunderea

pentru conţinutul articolelor publicate, aceasta aparţinând în totalitate
autorilor. În acest sens, rugăm colaboratorii noştri să trimită materialele
redactate după normele ştiinţifice şi numai în format electronic.
ISSN : 0257 - 7372

Editată de Muzeul Judeţean „Ştefan cel Mare” Vaslui
ACTA MOLDAVIAE MERIDIONALIS XXXV, 2014
ABREVIERI – ABREVIATIONS – ABBREVIATIONS – ABKÜRZUNGEN
AARMSI = Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice, Bucureşti.

AB = Arhivele Basarabiei
ACMI = Anuarul Comisiunii Monumentelor Istorice, Bucureşti.
ACNSAS = Arhiva Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii.
Acta Arch. = Acta Archaeologica Academiae Scientiarum Hungaricae, Budapesta.
ActaMM = Acta Moldaviae Meridionalis - Anuarul Muzeului Judeţean „Ştefan
cel Mare” Vaslui, Vaslui.
AEH = Anuarul Eparhiei Huşilor, Editura Episcopiei Huşi, Huşi.
AER = Anuarul Eparhiei Romanului, Editura Episcopiei Romanului, Roman.
AGA = Anuarul de geografie şi antropogeografie, Bucureşti.
AGMB - Arhivele Generale Militare Bucureşti
AIIX = Anuarul Institutului de Istorie „A. D. Xenopol” Iaşi.
AIIAI = Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie „A. D. Xenopol” Iaşi.
AIIN = Anuarul Institutului de Istorie Naţional Cluj, Cluj - Napoca.
A.N.C.E. Prahova = Asociaţiei Naţionale Cultul Eroilor „Prahova”.
ANIC -Arhivele Naţionale Istorice Centrale
A.M.A.E = Arhivele Ministerului Afacerilor de Externe.
A.M.R. Piteşti = Arhivele Militare Române Piteşti.
AN - DMB = Arhivele Naţionale - Direcţia Municipiului Bucureşti.
A.N.I.C = Arhivele Naţionale Istorice Centrale.
ArhMedie = Arheologia Medievală, Uniunea Arheologilor Medievişti, Reşiţa.
ArhMold = Arheologia Moldovei, Institutul de Arheologie Iaşi, Bucureşti.
ArheologijaS = Arheologija Sofia. Institutul de Arheologie şi Academia de Ştiinţe,
Sofia.
Arh. N. Vrancea – Arhivele Naţionale Vrancea
ArhStBuc = Arhivele Statului Bucureşti.
ArhStIaşi = Arhivele Statului Iaşi.
AT = Ars Transilvaniae, Revista Institutului Naţional de Istorie şi Artă, Cluj.
Balcania = Balcania - Revista Institutului de Studii Balcanice, Bucureşti.
BCMI = Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, Bucureşti.
BEH = Buletinul Episcopiei Huşi, Editura Episcopiei Huşi, Huşi.
Bibl Acad Rom. = Biblioteca Academiei Române, Bucureşti.

BMI = Buletinul Monumentelor Istorice, Bucureşti, Direcţia Monumentelor Istorice,
1970-1975 şi 1990-2002 (serie nouă).
BO = Biroul Oficial.
BOR = Biserica Ortodoxă Română, Patriarhia Română, Bucureşti.
BR = Buciumul român, Bucureşti.
BSNR = Buletinul Societăţii Numismatice Române, Bucureşti.
Bucureşti = Bucureşti - Revista Muzeului şi Pinacotecii Municipiului Bucureşti.
Carpica = Carpica – Anuarul Muzeului de Istorie „Iulian Antonescu” Bacău, Bacău.
Călători străini… = Călători străini despre Ţările Române, vol. I - IX, coordonator
Maria Holban, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1968 - 1996.
C.C. al P.C.R = Comitetul Central al Partidului Comunist Român.
CDM = Catalogul documentelor moldoveneşti din Arhiva Istorică Centrală a
Statului - Bucureşti, vol. I - V, Arhivele Statului Bucureşti, 1957 - 1975.
C.F.A.M. = Comandamentul Forţelor Aeriene Militare
CJCPCT Vaslui = Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii
Tradiţionale Vaslui
CI = Cercetări istorice, Complexul Naţional Muzeal „Moldova” Iaşi.
CL = Convorbiri literare, Iaşi.
Crisia = Crisia - Culegere de Materiale şi Studii, Muzeul Crişurilor, Oradea.
CMI = Comisia Monumentelor Istorice
C.N.S.A.S. = Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii.
CRIFST = Comitetului Român de Istoria şi Filosofia Ştiinţei şi Tehnicii al Academiei
Române
CSMP = Comisia Superioară a Monumentelor Publice, Bucureşti.
Dacia NS = Dacia, Nouvelle Serie. Revue d'archéologie et d'histoire ancienne,
Bucureşti.
Danubius = Danubius – Anuarul Muzeului de Istorie Galaţi, Galaţi.
DC = Direcţia pentru Cultură
DIE = Direcţia de Informaţie Externă.
DIR,A, = Documente privind istoria României, A. Moldova, veacurile XIV-XVII
(1384-1625), 11 volume, Bucureşti, Editura Academiei, 1951 - 1995.
DGIE = Direcţia Generală de Informaţie Externă
D.G.P. = Direcţia Generală a Poliţiei

D.J.A.N. Buzău = Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Buzău .
D.J.A.N.(I.) Iaşi = Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Iaşi
D.J.A.N. Vaslui = Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Vaslui.
D.J.A.N. Vrancea = Direcţia Judeţeană Arhivelor Naţionale Vrancea.
DPSG - Direcţiunea Poliţiei şi Siguranţei Generale
DR = Documente răzeşeşti, Bârlad, 1932-1934.
DRH , A , = Documenta Romaniae Historica, A. Moldova, vol. I - XXIII, Bucureşti,
Editura Academiei Române, 1968 - 1996.
Doc. bârlădene = Documente bârlădene, vol. I - V, Bârlad - Huşi, 1911 - 1926.
E.C.P. = Aparatul pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă
FMIL = Foaie pentru minte, inimă şi literatură, Bucureşti.
FRN = Frontul Renaşterii Naţionale
FTJVs = Fondul Tribunalului Judeţului Vaslui.
GB = Glasul Bisericii, Mitropolia Olteniei, Craiova.
Ghibănescu Gh., Surete şi izvoade = Surete şi izvoade, vol. I - XXV, Iaşi - Huşi, 1906
- 1933.
GM = Glasul monahilor, Mitropolia Română, Bucureşti.
Hierasus= Hierasus - Anuarul Muzeului Judeţean Botoşani, Botoşani.
II = Însemnări ieşene, Iaşi.
I.G.J. = Inspectoratul General al Jandarmeriei
IN = Ion Neculce, Buletinul Muzeului Municipal Iaşi, Iaşi.
Iorga N., Stud. şi doc.= Studii şi documente cu privire la Istoria Românilor, 34
volume, Bucureşti - Vălenii de Munte, 1906 - 1916.
JL = Junimea literară, Iaşi.
MA = Mitropolia Ardealului, Editura Mitropoliei Ardealului, Cluj-Napoca.
M.A.I. = Ministerul Afacerilor Interne
Materiale = Materiale şi cercetări arheologice, Bucureşti.
MC = Miron Costin, Bârlad.
MCA – DA = Ministerul Cultelor şi Artelor - Departamentul Artelor.
MCIP = Ministerul Culturii şi Instrucţiunii Publice.
MemAntiq = Memoria Antiquitatis. Acta Musei Petrodavensis, Piatra Neamţ.
MI = Magazin istoric, Bucureşti.
MIA = Monumente Istorice şi de Artă, Bucureşti.

M.J.O.R = Monitorul, Jurnal Oficial al Românie.
MO = Mitropolia Olteniei, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova.
M.O. = Monitorul Oficial.
M.Oastei = Monitorul Oastei.
Mousaios = Revista Muzeului Judeţean Buzău.
M.M.S. = Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Revista Mitropoliei Moldovei, Iaşi.
M.N.I.R. = Muzeul Naţional de Istorie a României, Bucureşti.
O.P.C.N. = Oficiul pentru Patrimoniu Cultural Naţional
PCdR = Partidul Comunist din România
Pontica = Pontica. Acta Musei Tomitani, Constanţa.
P.T. = Păstorul Tutovei, Bârlad.
P.M.R. = Partidul Muncitoresc Român.
R.A. = Revista arhivelor, Bucureşti.
R.E.S.E.E. = Revue des Ètudes Sud-Est Européennes, Bucureşti.
R.I. = Revista istorică, Bucureşti, 1974-1979.
R.I.M. = Revista de Istorie a Moldovei
R.I.R. = Revista istorică română, Bucureşti, 1915-1946.
R.M. = Revista muzeelor, Bucureşti
S.A.I. = Studii şi articole de istorie, Bucureşti.
S.C.I. = Studii şi cercetări istorice, Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” Iaşi, Iaşi.
S.C.I.A. = Studii şi cercetări de istoria artei, Bucureşti.
S.C.I.V.(A) = Studii şi cercetări de istorie veche (şi arheologie), Bucureşti.
S.C.N. = Studii şi cercetări de numismatică, Bucureşti.
S.C.S.I. = Studii şi cercetări ştiinţifice de istorie, Iaşi.
S.M.I.M. = Studii şi materiale de istorie medie, Bucureşti.
S.T. = Studii teologice, Sibiu.
S.S.I. = Serviciul Special de Informaţii
SUMAR
Nicolae URSULESCU: Contribuţia arheologului Ghenuţă Coman la cunoaşterea

neoliticului şi eneoliticului din podişul Bârladului …………………….… 1
Dan Gh. TEODOR: Consideraţii asupra unor aspecte culturale medievale timpurii
de la est de Carpaţi ………………………………………………………….. 9
Constantin MĂNESCU: Timpul şi valenţele lui în Imperiul Bizantin ………… 29
Eliza ILIE: Elemente de ideologie politică la cronicarii moldoveni (secolele XVI-
XVII) …………………………………………………….……………….. 35
Laurenţiu CHIRIAC: Nicolae Milescu Spătarul - marele cărturar umanist şi
„Marco Polo de România” ……………………………………………… 49
Maria POPA, Doina ROTARU : Biserica de piatră „Sf. Nicolae” din satul
Protopopeşti, com. Tăcuta, jud. Vaslui ………………………………….. 55
Costin CLIT : Însemnări de pe carte veche (1800 - 1961) ………………….. 69
Andrei CREŢU: Documente inedite privind înfiinţarea parohiei „Sfânta Treime”
din oraşul Vaslui …………………….………………………………….. 122
Costin CLIT: Biserica catedrală din oraşul Huşi şi cutremurul din 9 / 10
noiembrie 1940 ………………………………………………………….. 145
Iulian Stelian BOŢOGHINĂ: Sumare note despre activitatea Misiunii militare
române pentru repatrierea prizonierilor din Germania de la sfârşitul anului
1918 până în primăvara anului 1919 …………………………………….. 212
Ene -Vasile SPRÎNCENATU: Neutralitatea şi disputele interne privind intrarea
României în Marele Război ………………………………………………. 225
Melania IONESCU, Nicolae IONESCU: Activitatea extraşcolară din
învăţământul vasluian în anii interbelici ……………………………….. 230
Gianina-Cristina CHIRILĂ: Şcoala primară mixtă din comuna Muntenii de Sus în
perioada celui de-al Doilea Război Mondial ……………………………. 249
Marius RĂDULESCU: Din parcursul unei companii de infanterie române pe
frontul de Vest …………………………………………………………… 265
Alin SPÂNU: Sabotaje comuniste şi măsuri de combatere în spaţiul românesc (iulie
- august 1944) …………………………….……………………………… 274
Constantin CHIPER: General de divizie Ioan Iucăl ………………………… 281
Neculai – Silviu MUŞTIUC: Lagărele de prizonieri sovietici din Vaslui (1941 –
1944)………………………………………………………………….… 284
Oltea RĂŞCANU GRAMATICU: Viaţa politică interbelic în judeţul Tutova
………………………………………………………………………….... 292
Oltea RĂŞCANU GRAMATICU: Procesul şi execuţia mareşalului 70 de ani
……………………………………………………………………….…… 311
Costin SCURTU: Divizia 9 Infanterie din Dobrogea în cel de-al Doilea Război
Mondial (1944-1945) ……………………………………………………. 321
Mircea TĂNASE: Trupele aeropurtate din România la începutul războiului rece -
65 de ani de la reînfiinţarea Batalionului de Paraşutişti ……………….. 328
Ioan MUŞEI: Reflectarea medalistică a domnitorilor moldoveni şi legătura lor cu
Hârlăul şi Curtea Domnească de aici ………………………………….. 337
Sorin LANGU: Campanii împotriva lui Ştefan cel Mare repere numismatice
.............................................................................................................. 344
Radu TABĂRĂ: Insignele de Academie Militară româneşti folosite în perioada
comunistă …………………………………………………………………. 351
Gheorghe VASILIU: Naşterea unei medalii în concepţia specialiştilor de la
Monetăria Statului ……………………….……………………………….. 358
Raluca MINEA: Pigmentul roşu în reprezentările suveranilor din Ţara
Românească şi Moldova – semnificaţii simbolice …………….…………360
Constantin MĂNESCU: Motivele creaţiei lui Brâncuşi …………………….. 368
Alina BUTNARU: George Enescu, o reprezentare sculpturală aparţinând lui Ion
Vlad …………………………………………………………………….…. 374
Liviu-Adrian SANDU: Surghiunul frumuseţii şi adevărului ………………..…. 378
Mihail VOICU: Personaje …………………….………………………………. 387
Felix AFTENE: Elemente de scenografie în creaţia artistului plastic post-modern
………………………………………………………………….………... 393
Maria BILAŞEVSCHI: Multiplele faţete ale artei conceptuale româneşti
.............................................................................................................. 399
Carmen MOCANU: Rolul emoţiilor şi al trăirilor personale în arta abstractă
………………………………………………………………………..…. 405
Ion SANDU, Irina Crina Anca SANDU: Aspecte moderne privind ştiinţa
conservării ca domeniu interdisciplinar ……………..…………………. 413
Dumitru-Eugen COLBU, Ion SANDU: Procedee de curăţare şi prezervare a
picturilor vechi …………………………………………………………. 437
Adrian PUIŞORU: Consolidare, restaurare şi amenajare Palatul Culturii Iaşi
(etapa I-a) ……………………………………………………...…………. 448
Ioana Maria BĂITANU: Mucegaiurile. Atacul biologic şi combaterea sa …… 454
Dan FĂRTĂIŞ: Restaurarea bustului şi soclului statuii lui Mihai Eminescu de la
Mănăstirea Putna …………..……………………………………………. 459
Alexandrina CUŢUI: Starea de conservare a iconostasului bisericii ,,Sfinţii
Arhangheli Mihail şi Gavriil” din satul Moara, judeţul Suceava …..…. 464
Aurora – Florentina ILIE: Fragmente textile arheologice găsite pe două paftale
din secolul al XVIII-lea …………………………………………………. 468
Gabriela TUAS: Conservarea obiectelor din colecţiile de picturi, drapele şi obiecte
probatorii ale Muzeului Militar Naţional ………………………………… 478
Daniela BURNETE: Starea de conservare şi tipuri de degradare ale icoanei pe
lemn Deisis ………………………………….……………………………. 488
Felicia ZÂRNOVAN: Conservarea preventivă a materialului litic din aşezările
paleolitice ale judeţului Braşov ……………..……………………………. 492
Irina CHEBAC: Restaurarea icoanei “Maica Domnului cu Pruncul”
……………………………………………………………………..…….. 500
Corneliu HOBINCU: Restaurarea basoreliefurilor din bronz de la Mausoleul
Peneş Curcanul din Vaslui …………………………………………….. 506
Liviu PREUTU-GRIGORE: Metode practice în digitizarea peliculei
cinematografice ……………………………………………………..….. 511
IN MEMORIAM AUREL MOLDOVEANU ……………………………….. 516
SUMMARY
Nicolae URSULESCU: Ghenuţă Coman archaeologist contribution to the

knowledge of Neolithic and Eneolithic in Plateau Bârlad ……………………1
Dan Gh. TEODOR: Considerations of certain aspects of the medieval cultural
early east of the Carpathians …………….…………………..………….. 9
Constantin MĂNESCU: Time and valences of the Byzantine Empire …………. 29
Eliza ILIE: Elements of the political ideology Moldavian chroniclers ( XVI - XVII
centuries ) ……………………………………...……….……………….. 35
Laurenţiu CHIRIAC: Nicolae Milescu Backrest - the great humanist scholar and
"Marco Polo from Romania" ……………………………………………… 49
Maria POPA, Doina ROTARU : The Church of stone "Sf. Nicolae" from the
village Protopopeşti, com. Tăcuta, jud. Vaslui …………………………….. 55
Costin CLIT : Notes on the old book (1800 - 1961) ………….…………..….. 69
Andrei CREŢU: New documents on the setting up of the decease of the "Holy
Trinity" in the city of Vaslui ……………………..……………………….. 122
Costin CLIT: The Cathedral Church in the city of Husi and the earthquake in 9 / 10
November 1940 ………………………………………………………….. 145
Iulian Stelian BOŢOGHINĂ: Summary note about the activity of Romanian
Military Mission to repatriate prisoners from Germany at the end of 1918
until the spring of 1919 ……………………….……………………….. 212
Ene -Vasile SPRÎNCENATU: Neutrality and internal disputes over lèntrée of
Romania in the Great War ………………………………………………………. 225
Melania IONESCU, Nicolae IONESCU: The extra-scholar activity of Vaslui’s
educational system in interwar years ………………………………….. 230
Gianina-Cristina CHIRILĂ: Mixed primary school from Muntenii de Sus during
World War II ……………………………………………………………. 249
Marius RĂDULESCU: From the route of a Romanian infantry company on the
Western front …………….……………………………………………… 265
Alin SPÂNU: The communist sabotage and the combating measures in Romania
(July – August 1944) …………………….………...……………………… 274
Constantin CHIPER: Ioan Iucăl Division General ……………..…………… 281
Neculai – Silviu MUŞTIUC: The camps of Soviet prisoners of Vaslui (1941 –
1944)……………………………………………..…………………………….… 284
Oltea RĂŞCANU GRAMATICU: The inter-war political life and Tutova County
………………………………………………………………………….... 292
Oltea RĂŞCANU GRAMATICU: The trial and execution of the marshal 70 years
……………………………………………………………………….…… 311
Costin SCURTU: 9th Infantry Division in Dobrogea in the Second World War
(1944-1945) ………………………………………….…………...………. 321
Mircea TĂNASE: Airborne Troops in Romania at the Beginning of the Cold War
65 years since the Paratrooper Battalion Was Reestablished ………….……….. 328
Ioan MUŞEI: The reflection of medals of Moldavian rulers and their link with
Hârlăul and Royal Court here ………………………………………….. 337
Sorin LANGU: Campaign against the Stefan the Great marks numismatic interest
.............................................................................................................. 344
Radu TABĂRĂ: The badges from the Academy of the Romanian military used
during the communist period ………………………………..……………. 351
Gheorghe VASILIU: The birth of medals into the conception of the specialists at the
National Mint ……………………….………….……………………….. 358
Raluca MINEA: The pigment in red sovereign representations of the Romanian
Country and Moldova - symbolic meaning ………………….…………360
Constantin MĂNESCU: The reasons for the creation of Brancusi ………….. 368
Alina BUTNARU: George Enescu, a representation sculptural arts belonging to
Ion Vlad ……………………………………………………………….…. 374
Liviu-Adrian SANDU: Exile beauty and truth ………..…………..…………. 378
Mihail VOICU: Characters …………………….……….……………………. 387
Felix AFTENE: Elements of the design in the creation of the plastic artist post-
modern ………………………………………………………….………... 393
Maria BILAŞEVSCHI: he multiple facets of the art of the Romanian conceptual
.............................................................................................................. 399
Carmen MOCANU: The role of the emotions and of the personal emotions in
abstract art ……………………………….…………………………..…. 405
Ion SANDU, Irina Crina Anca SANDU: Modern aspects concerning the
conservation science that interdisciplinary field …………………………. 413
Dumitru-Eugen COLBU, Ion SANDU: Procedures of cleaning and preservation
of old painting ………………………….………………………………. 437
Adrian PUIŞORU: Consolidation, restoration and upgrading the Palace of Culture
Iasi (stage I-a) ……………………………………………………………. 448
Ioana Maria BĂITANU: Molds. Biological attack and combating to ………… 454
Dan FĂRTĂIŞ: The restoration of the torso and the base of the statue of Mihai
Eminescu at Putna monastery …………..………………………………. 459
Alexandrina CUŢUI: The conservation status of the iconostasis church ,,Saints
Michael and Gavriil" from village Moara, Suceava county ………….…. 464
Aurora – Florentina ILIE: extile fragments archeological sites found on the two
paftale XVIII-th century ……………...…………………………………. 468
Gabriela TUAS: The conservation of objects in the collections of paintings, flags
and objects of the evidence of the National Military Museum …………… 478
Daniela BURNETE: The conservation status and types of defect of the ikon on
wood Deisis ………………………………….……………………………. 488
Felicia ZÂRNOVAN: Preventive conservation of the litic material of settlements
paleolitice of Brasov county ……………..……………….………………. 492
Irina CHEBAC: The restoration of the image of the "Mother of God" ……….. 500
Corneliu HOBINCU: Restoring basoreliefs of bronze from the Mausoleum Peneş
Curcanul in Vaslui …………………………….……………………….. 506
Liviu PREUTU-GRIGORE: Practical methods in cinematographic film
digitization ………………………………………………………………..….. 511
IN MEMORIAM AUREL MOLDOVEANU ……………………………….. 516
ACTA MOLDAVIAE MERIDIONALIS, XXXVI 2015 1
CONTRIBUŢIA ARHEOLOGULUI GHENUŢĂ COMAN

LA CUNOAŞTEREA NEOLITICULUI ŞI ENEOLITICULUI DIN PODIŞUL
BÂRLADULUI
Nicolae URSULESCU*
Cuvinte cheie: arheologie, Ghenuţă Coman, neolitic, calcolitic, Podişul

Bârladului
Key words: Archaeology, Ghenuţă Coman, Neolithic, Chalcolithic, Bârlad
Plateau.
Abstract.
The contribution of archaeologist Ghenuţă Coman to the understanding of
the Neolithic and Chalcolithic of the Bârlad Plateau.
The article is dedicated to the contributions of the archaeologist Ghenuţă
Coman to the understanding of the Neolithic from the territory of Vaslui
County, Romania, even though this period was not the first concern for his
archaeological endeavors. G. Coman received a thorough scientific training
in the field of archaeology from the University of Iaşi (1939–1942), after
which, concurrently with his professorial activity in secondary-level
education, he devoted his attention to archaeology (field surveying and
excavations). His contributions concerning the Neolithic cultures of the area
in question (Starčevo-Criş, Linear Pottery, Precucuteni, Stoicani-Aldeni,
Cucuteni), as well as several of his most notable discoveries, are hereby
presented.
Ghenuţă Coman (1914-1981), urmaş al răzeşilor de pe meleagurile bârlado-

vasluiene, reprezintă un personaj aparte în istoria cercetărilor arheologice din
Moldova. Cunoscându-i viaţa şi scrierile, este greu să-l încadrezi strict, fie în categoria
arheologilor profesionişti (aşa cum îl recomandă cu justeţe multe din scrierile sale
ştiinţifice), fie în cea a arheologilor amatori (deoarece a practicat arheologia doar din
pasiune, în afara programului impus de obligaţiile sale de profesor la cursurile
gimnaziale şi liceale – domeniul didactic fiind cea de a doua latură definitorie a
activităţii sale). Poate că definirea sa cea mai corectă (acum, la trecerea a o sută de ani
de la naştere şi la mai bine de trei decenii de când a părăsit această lume) ar fi nu aceea
de arheolog amator, ci de istoric pasionat de arheologie, pe care a iubit-o de la o
vârstă fragedă şi căreia i-a dedicat cea mai mare parte a vieţii.
De altfel, ţinând cont de pregătirea sa universitară în domeniul istoriei, nici nu
poate fi vorba de amatorism, deoarece s-a apropiat de arheologie în deplină cunoştinţă
de cauză, în urma unor studii aprofundate de specialitate. În scrierile care i-au fost
dedicate s-a vorbit mai puţin despre studiile pe care le-a urmat la Universitatea din
*
Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, Facultatea de Istorie, B-dul Carol I, nr. 11, Iaşi, cod
700506; n.ursulescu@gmail.com
Iaşi, între 1938 şi 1941. Merită subliniat faptul că Alma Mater Iassiensis asigura
studenţilor înscrişi la Facultatea de Litere, inclusiv celor de la secţia istorie, o
deschidere largă şi în domeniul arheologiei şi al ştiinţelor Antichităţii1. Deşi Ghenuţă
Coman a ajuns la facultate după dispariţia neaşteptată a profesorului Orest Tafrali (5
noiembrie 1937), totuşi cursurile şi lucrările acestuia vor continua să rămână, încă
multă vreme, un ghid preţios pentru cei ce studiau arheologia şi istoria artei. De
asemenea, Muzeul de Antichităţi, fondat de profesorul Tafrali2, era permanent la
dispoziţia studenţilor, care puteau să studieze exponatele existente sub îndrumarea
competentă a asistenţilor afiliaţi celor două catedre de specialitate. Celălalt profesor
titular la disciplinele de arheologie şi istorie antică, Paul Nicorescu, a şi preluat de
altfel conducerea Muzeului de Antichităţi, continuând linia de funcţionalitate, statuată
de O. Tafrali. După o perioadă de suplinire, asigurată de latinistul I.M. Marinescu,
titularul catedrei de arheologie a devenit, de la 1 octombrie 1939, profesorul Radu
Vulpe (venit de la Universitatea din Bucureşti)3, unul din cei mai de seamă discipoli ai
lui Vasile Pârvan. Acesta obţinuse deja rezultate remarcabile, atât în domeniul
Preistoriei şi Protoistoriei, cât şi în cel al Antichităţilor greco-romane, putând astfel să-
şi îndrume cu competenţă studenţii pe drumul arheologiei4. De altfel, profesorul R.
Vulpe a şi dat primii licenţiaţi ai Universităţii din Iaşi în domeniul Preistoriei 5. Chiar
dacă tânărul student Coman s-a simţit mai atras de personalitatea medievistului Ilie
Minea (la înmormântarea căruia a şi ţinut un emoţionant cuvânt de adio)6, avem totuşi
convingerea că, în atmosfera de emulaţie ştiinţifică a Universităţii ieşene, asigurată de
prestaţia unor profesori precum Radu Vulpe, Paul Nicorescu, I.M. Marinescu şi a unor
asistenţi de înaltă competenţă (Emil Condurachi, Anton Niţu, Gr. Aniţescu ş.a.), s-au
format – în cadrul pregătirii istorice generale – şi cunoştinţele arheologice ale
tânărului Ghenuţă Coman, care l-au ajutat ulterior în cercetările sale de teren şi în
interpretarea corectă a rezultatelor obţinute.
Acest fundament ştiinţific în domeniul arheologiei îl va valorifica însă mai
târziu, deoarece prima parte a activităţii a dedicat-o mai ales domeniului sociologiei
practice, promovată de D. Gusti, cu deschidere spre lumea satului românesc. O
influenţă puternică în acest sens a exercitat-o asupra sa, încă din anii de liceu,
scriitorul Victor Ion Popa, care îşi trăgea rădăcinile, ca şi Gh. Coman, din Dodeştii
Tutovei7. Pasiunea pentru sociologie era o componentă firească a fiinţei sale, fiind
izvorâtă din dragostea profundă şi din respectul pentru lumea rurală şi pentru tradiţiile
sale milenare. Chiar şi după ce cercetarea arheologică i-a acaparat aproape total
preocupările, ecourile pregătirii sale sociologice se mai resimt în unele scrieri, precum
– îndeosebi – în monografia dedicată localităţii Murgeni8, dar şi în alte articole
publicate în presa locală9. De altfel, credem că şi cercetarea arheologică a conceput-o
1
Ursulescu 1998, p. 199-202; idem 2012, p. 128-131.
2
Tafrali 1935a ; idem 1935b.
3
Ursulescu 2002, p. 207-214.
4
Petrescu-Dîmboviţa 2003, 21-26.
5
Ursulescu 1998, p. 201.
6
Coman 2003a, p. 29-31.
7
Idem 2003b, p. 95-104; M. Apostu (ed.) 2011, p. 7-18.
8
Coman 1973, p. 85-138.
9
Rotaru, Gherghe 2003, p. 13-14.
(cel puţin, la început) ca o sursă de atestare a vechimii locuirilor şi tradiţiilor din

vetrele de istorie existente pe teritoriul judeţului Vaslui.
Preocupările arheologice constante apar, în activitatea lui Ghenuţă Coman,
după reîntoarcerea la locurile de baştină, prima parte a activităţii sale didactice
desfăşurându-se la Piatra Neamţ (1941-1948)10. Ca profesor la Dodeşti (1948-1950),
Berezeni (1950-1951), Deleni (1951-1953), Băseşti/Viişoara (1953-1956) şi îndeosebi
la Murgeni (1956-1975), Gh. Coman a întreprins an de an cercetări de suprafaţă în
zonă şi, uneori, chiar sondaje proprii sau a participat la activitatea unor şantiere mai
mari (de ex., Dodeşti, Măluşteni). În formarea şi consolidarea competenţelor sale
arheologice o importanţă deosebită au avut şi contactele permanente pe care le-a
stabilit şi le-a păstrat cu profesionişti ai domeniului, în primul rând cu cei de la
Institutul de Arheologie de la Iaşi (îndeosebi cu Dan Gh. Teodor), dar şi cu arheologi
de la Institutul din Bucureşti sau de la Muzeul din Galaţi (M. Brudiu). Aşa se şi
explică de ce multe dintre studiile sale au fost acceptate pentru publicare în
prestigioase reviste de specialitate ale Academiei Române, precum „Studii şi cercetări
de istorie veche şi arheologie” sau „Arheologia Moldovei”, dar şi în reviste ale
muzeelor de la Vaslui, Galaţi, Piatra Neamţ, Bacău, Sibiu11.
Deşi prima cercetare arheologică la care a participat, elev fiind încă, în 1935,
împreună cu V.I. Popa, a vizat un obiectiv preistoric – o aşezare eneolitică de pe
teritoriul localităţii natale12, totuşi principalele contribuţii aduse de cercetările sale au
vizat îndeosebi mileniul marilor migraţii. Chiar dacă obiectivele neolitice şi eneolitice
pe care le-a descoperit au rămas mai mult în stadiul de semnalare, totuşi aceste
menţionări, prin marele lor număr, ca şi prin valoarea deosebită a unor artefacte, i-au
asigurat lui Ghenuţă Coman un loc bine meritat în istoricul cercetării acestei epoci pe
teritoriul Moldovei.
Astfel, aşezările din punctele „Şipot” şi „Călugăreasca” de pe teritoriul
localităţii natale, pe care le-a cercetat încă din 1935, au devenit apoi, între anii 1967 şi
1975, obiectul unor ample săpături, efectuate de un colectiv de la Institutul de
Arheologie din Iaşi, dezvelindu-se aici vestigii din vremea neoliticului timpuriu
(cultura Starčevo-Criş) şi de la începutul eneoliticului (aspectul cultural Stoicani-
Aldeni)13, alături de importante dovezi de locuire din epoca bronzului, a fierului şi mai
ales din mileniul I d. Hr.14 Descoperirile de tip Stoicani-Aldeni de la Dodeşti se
încadrează în limita nordică de răspândire a acestui aspect cultural15, fiind din acest
punct de vedere extrem de importante pentru cunoaşterea relaţiilor întreţinute cu
aşezările învecinate ale complexului cultural Precucuteni-Cucuteni16.
Lucrarea sa fundamentală în domeniul arheologiei (Repertoriul arheologic al
judeţului Vaslui) reprezintă un izvor extrem de important de informaţii, inclusiv
10
Ibidem, p. 32-53.
11
Ibidem, p. 14-16, 143-486.
12
Coman 2003b, p. 95-96, 100-101; idem 1980, p. 265-266 şi nota 6.
13
Idem 1980, p. 265, nota 6 şi fig. 84/10; 85/10; 87; 88/1-2; 89; 90/1; 91/2-9, 12, 15; 96/1; 97; 99/9;
101/3-4, 8.
14
Ibidem, p. 266; D. Gh. Teodor 1984.
15
Dragomir 1983, p. 14 şi fig. 1 (nr. 23).
16
Niţu 1971, p. 77-90; idem, 1972, p. 9-52.
pentru epoca neolitică şi eneolitică. Astfel, din totalul celor peste 2400 de situri
repertoriate, circa 11% (269 de aşezări) conţin vestigii din neolitic şi eneolitic17, ceea
ce plasează teritoriul judeţului Vaslui printre zonele cu cele mai numeroase descoperiri
din această epocă. Punctele semnalate de Gh. Coman au fost înglobate în repertoriile
tematice, dedicate fenomenelor culturale ale neoliticului şi eneoliticului din Moldova.
Cele 33 de descoperiri de tip Starčevo-Criş semnalate pe teritoriul judeţului
Vaslui reprezintă aproape 1/5 din totalul siturilor din Moldova, atribuite acestei
18
culturi19. Multe dintre acestea au fost descoperite prin cercetările de teren ale
autorului, iar pentru câteva Repertoriul oferă şi ilustraţie inedită: Bursuci-
„Cărămidărie”20, Vutcani-„Centrul satului”21.
Pentru cultura ceramicii liniare Repertoriul citează opt puncte22, dintr-un total
de 55 de descoperiri cunoscute pentru tot teritoriul Moldovei23. În cinci dintre
descoperirile făcute pe teritoriul judeţului Vaslui apar deopotrivă materiale Criş şi
liniar-ceramice: Arsura, Dăneşti, Perieni, Podu Pietriş şi Vutcani24, ceea ce a contribuit
la explicarea relaţiilor cultural-cronologice dintre cele două grupuri de populaţii
prezente în acelaşi spaţiu geografic.
Cultura Precucuteni a fost atestată pe teritoriul Vasluiului prin 13 situri25, la
care se mai adaugă nouă descoperiri, făcute după 198026. Cele 22 de descoperiri
reprezintă cam 14% din cele aproximativ 160 de semnalări de situri precucuteniene pe
teritoriul Moldovei27.
Repertoriul a adus importante contribuţii şi la cunoaşterea răspândirii
comunităţilor aspectului cultural Stoicani-Aldeni în partea de sud a judeţului Vaslui,
prin semnalarea a 22 de descoperiri de acest tip28. Vestigiile acestui aspect nord-estic
al culturii Gumelniţa au permis stabilirea exactă a ariei sale nordice de răspândire şi au
introdus în circuitul ştiinţific o bogată documentaţie (plastică, ceramică ş.a.)29,
valorificată apoi în cadrul monografiei dedicate aspectului Stoicani-Aldeni30.
Desigur, cele mai numeroase descoperiri eneolitice făcute de Ghenuţă Coman
pe teritoriul judeţului se referă la diferite faze ale culturii Cucuteni, populaţia
cucuteniană vieţuind pe aceste locuri circa un mileniu. În total, sunt semnalate 175 de
17
Coman 1980, p. 35-36.
18
Ibidem, p. 36.
19
Ursulescu 1984, p. 42-73 (151 de situri certe şi 29 incerte); Văleanu 2003, p. 15-90 (205 puncte).
20
Coman 1980, p. 131, nr. 22, fig. 106/1.
21
Ibidem, p. 278, nr. 1, fig. 78/7; 106/3.
22
Ibidem, p. 36.
23
Văleanu 2003, p. 91-104.
24
Ibidem, p. 91; Coman 1980, p. 52, nr. 12; 102, nr. 21; 206, nr. 1; 208, 13; 278, nr. 1.
25
Coman 1980, p. 36.
26
Garvăn 2013, nr. 7 (Armăşeni), 54 (Chersăcosu), 82-84 (Dumeşti), 154 (Pogoneşti), 195 (Todireşti),
227 (Vovrieşti), 228 (Vultureşti).
27
Ibidem, p. 13-79, unde se citează 230 de descoperiri de materiale de factură Precucuteni, inclusiv
prezenţe sporadice în aşezări aparţinând altor culturi din Transilvania, Muntenia sau Dobrogea. Eliminând
70 de asemenea descoperiri, a rezultat numărul de circa 160 de situri Precucuteni în spaţiul dintre Carpaţi
şi râul Prut.
28
Coman 1980, p. 36.
29
Ibidem, fig. 87-91, 96-98, 102-103.
30
Dragomir 1983.
puncte cu descoperiri cucuteniene, dar pentru aproape o treime (50 de cazuri) nu s-a
putut determina mai precis faza. Mai mult de jumătate dintre descoperiri (101 puncte)
au fost atribuite fazei Cucuteni A, în timp ce faza A-B e documentată în 14 cazuri, iar
faza ultimă (B) doar prin patru puncte31. Aceste discrepanţe cantitative, care s-ar putea
datora eventual şi hazardului descoperirilor, ridică totuşi problema dacă nu cumva
presiunea mereu sporită a comunităţilor pastorale dinspre zonele cu caracter de stepă,
situate mai la sud şi spre est (Câmpia Siretului Inferior şi Câmpia Buceagului), nu au
determinat cumva o repliere a comunităţilor cucuteniene din etapele ulterioare fazei A
spre nord şi spre vest. Oricum, ceramica de tip Cucuteni C, legată de pătrunderea
comunităţilor pastorale din stepă în spaţiul complexului cultural Cucuteni-Tripolie, a
fost atestată în câteva situri cucuteniene de pe teritoriul judeţul Vaslui32.
Piesele cucuteniene puse în circulaţie de Ghenuţă Coman au cunoscut
numeroase citări, atât în diverse studii (elaborate de Anton Niţu, Dan Monah, Eugenia
Popuşoi, Ruxandra Alaiba ş.a.), cât şi în lucrări de sinteză. Amintim aici repertoriile
dedicate aşezărilor culturii Cucuteni, fie prezentate în ansamblu33, fie doar pentru faza
A34, sau, mai ales, sinteza dedicată plasticii35.
O contribuţie importantă la tipologia topoarelor-ciocan de cupru din aria
culturii Cucuteni a fost adusă de G. Coman prin descoperirea şi publicarea
exemplarului de la Fâstâci (com. Deleşti)36. Piesa a descoperit-o în 196937, prin
cercetări de suprafaţă, într-o aşezare cucuteniană, probabil din faza A-B (sau de la
sfârşitul fazei A), determinarea mai precisă neputându-se face, din cauza materialului
ceramic extrem de corodat. Cu justeţe, autorul descoperirii a susţinut că este vorba de
un tip nou, necunoscut până atunci pe teritoriul României, care se asemăna, însă, cu un
exemplar din cunoscuta necropolă de la Varna38. O piesă asemănătoare a fost
descoperită apoi şi în cunoscuta staţiune arheologică de la Brad (com. Negri, jud.
Bacău), într-un context de la sfârşitul fazei Cucuteni A39, putându-se vorbi de variante
locale (Fâstâci şi Brad) ale tipului Varna40, ceea ce susţine opiniile privind existenţa
unei metalurgii locale a cuprului în cadrul culturii Cucuteni41.
Trebuie menţionat şi faptul că tot lui G. Coman i se datorează descoperirea
unei miniaturi de lut a unui topor de aramă cu braţele în cruce, găsit în bogata aşezare
31
Coman 1980, p. 36.
32
Ibidem.
33
Monah, Cucoş 1985. În lucrare, G. Coman este citat de opt ori.
34
Popovici 2000, p. 184-205, inventariază 111 aşezări Cucuteni A de pe teritoriul judeţului Vaslui, la
majoritatea covârşitoare a siturilor fiind citate şi informaţiile din repertoriul lui G. Coman, ca sursă de
documentare (uneori cu precizări importante privind locul descoperirii).
35
Monah 1997; idem 2012. În această lucrare contribuţiile lui G. Coman sunt citate de 14 ori
36
Coman 1980, p. 109, punct 14; idem 1981, p. 151-152.
37
Aşa cum e corect indicat în articolul din 1981, p. 151. Dintr-o eroare de tipar, în Repertoriu (p. 111, n.
15) este scris anul 1964.
38
Ivanov 1978, p. 20-21, fig. 13; Todorova 1981, p. 41, Taf. 8/120-121.
39
Ursachi 1991, p. 346, 358; idem 2012, p. 13-14 şi fig. 7.
40
Mareş 2012, p. 282-283 (cu bibliografia anterioară) şi pl. 13/nr. 2324; pl. 66.
41
Ursachi 2012, p. 20-23.
din faza Cucuteni A de la Bârlăleşti-„Sturza”42 – piesă votivă cu clare valenţe

spirituale şi sociale43.
Numele arheologului G. Coman s-a înscris şi în rândul descoperitorilor de
sceptre eneolitice abstracte de piatră (simboluri preistorice de prestigiu şi putere, care
au suscitat numeroase discuţii în literatura de specialitate44), prin publicarea piesei pe
care a găsit-o în aşezarea de tip Cucuteni A, mai sus menţionată, tot ca urmare a
repetatelor cercetări de suprafaţă pe care le-a întreprins aici45. Exemplarul de la
Bârlăleşti reprezintă o variantă a sceptrelor de tip Văleni46.
Merită subliniat şi faptul că G. Coman a realizat o sistematizare a
descoperirilor sale printr-o rezumare sintetică a numărului de situri pentru fiecare
epocă şi cultură arheologică47, ca şi printr-o aranjare tematică a pieselor prezentate în
planşele ce însoţesc repertoriul, ceea ce dovedeşte că a folosit o metodologie clară în
redactarea acestei ample lucrări.
În rândurile de mai sus am încercat să creionăm un aspect mai puţin subliniat
al activităţii arheologice a profesorului Ghenuţă Coman. Dincolo de preocupările
constante pentru mai buna cunoaştere a aşa-numitului „mileniu întunecat”, arheologul
vasluian a acordat atenţie şi vestigiilor din alte perioade, pe care le întâlnea în
cercetările sale de teren. Printre acestea s-au numărat şi cele ale perioadelor neolitică
şi eneolitică – epocă pentru care a făcut numeroase descoperiri, aducând astfel
contribuţii însemnate la cunoaşterea acesteia, atât prin publicarea pieselor, cât şi prin
interpretările ştiinţifice corecte care au însoţit semnalările sale. De aceea, numele
arheologului Ghenuţă Coman a fost, este şi va fi mereu menţionat în studiile de
specialitate, în legătură cu numeroasele şi valoroasele descoperiri cu care a îmbogăţit
patrimoniul arheologiei, pentru mai toate epocile istoriei vechi şi medievale.
BIBLIOGRAFIE
- Apostu M. (ed.) 2011, Victor Ion Popa şi comuna Dodeşti, Ed. Pim, Iaşi.
Berciu D. 1954, Asupra problemei aşa-numitelor sceptre de piatră din R.P.R.,
Studii şi cercetări de istorie veche, V, 3-4, p. 537-548.
- Brudiu M., Coman G. 1979, Un nou sceptru de piatră descoperit în sud-estul
Moldovei, Studii şi cercetări de istorie veche şi arheologie, 30, 1, p. 101-103.
Burtănescu F., Ţurcanu S. 1997, Un nou sceptru eneolitic descoperit în
Moldova, Thraco-Dacica, XVIII, p. 75-95.
- Coman G. 1973a, Murgeni. Contribuţii la istoria unei străvechi aşezări,
Vaslui.
42
Coman 1980, p. 128 şi fig. 106/5.
43
Enea 2013, p. 88, 93-94.
44
Berciu 1954; Dumitrescu 1955; Dodd-Opriţescu, Mitrea 1983a; 1983b; Govedarica, Kaiser 1996;
Burtănescu, Ţurcanu 1997; Govedarica 2004; Harţuche 2004-2005; Frînculeasa, Mirea 2007; Dergacev
2007; Enea 2008; Ursulescu 2013.
45
Brudiu, Coman 1979; Coman 1980, p. 128-129 şi fig. 94/1.
46
Brudiu, Coman 1979, p. 103.
47
Coman 1980, p. 35-41.
- Coman G. 1980, Statoricie, continuitate. Repertoriul arheologic al

judeţului Vaslui, Ed.Litera, Bucureşti.
- Coman G. 1981, Un topor de cupru descoperit la Fîstîci (jud. Vaslui), Studii
şi cercetări de istorie veche şi arheologie, 32, 1, p. 51-52.
- Coman G. 2003a, Cuvânt la înmormântarea prof. Ilie Minea, în: Rotaru,
Gherghe, 2003, Ghenuţă Coman. O viaţă dedicată arheologiei, Ed. „Cutia
Pandorei”, Vaslui, p. 29-31.
- Coman G. 2003b, Amintiri cu Victor Ion Popa, în: Rotaru, Gherghe, 2003,
Ghenuţă Coman. O viaţă dedicată arheologiei, Ed. „Cutia Pandorei”, Vaslui,
p. 95-104.
- Dergacev V.A. 2007, O skipetrakh, o lošadiakh, o vojne. Etjudy v zaščitu
migracionnoj koncepcii M. Gimbutas, Ed. „Nestor-Istorija”, Sankt-Peterburg.
Dodd-Opriţescu A., Mitrea I. 1983a, Le sceptre de pierre de Mogoşeşti –
Siret, dép. De Iaşi, Roumanie. Probèmes dòrigine et de datation, Thraco-
Dacica, IV, p. 5-11.
- Dodd-Opriţescu A., Mitrea I. 1983b, Sceptrul de piatră de la Mogoşeşti-
Siret, judeţul Iaşi. Problema originii şi datării, Carpica, XV, p. 71-95.
- Dragomir I. T. 1983, Eneoliticul din sud-estul României. Aspectul cultural
Stoicani-Aldeni, Ed. Academiei, Bucureşti.
- Dumitrescu Vl. 1955, Cîteva precizări cu privire la sceptrele în formă de
capete de cal din R.P.R. şi din U.R.S.S., Studii şi cercetări de istorie veche, VI,
3-4, p. 925-936.
- Enea S. 2008, Symboles énéolitiques du pouvoire et du statut social. Sur les
sceptres en pierre, Codrul Cosminului, s.n., 14 (24), p. 3-19.
- Enea S.-C. 2013, Modele miniaturale de lut ale topoarelor eneolitice din
spaţiul carpato-danubian, în: B.P. Niculică, D. Boghian (eds.), Semper
fidelis. In honorem Magistri Mircea Ignat, Ed. Istros, Suceava, p. 87-106.
Frînculeasa A., Mirea P. 2007, Asupra unei reprezentări zoomorfe descoperită
în tell-ul Gumelniţa de la Ciolăneştii din Deal, jud. Teleorman, în: C. Croitoru
(ed.), Perspective asupra istoriei locale în viziunea tinerilor cercetători, III,
Galaţi, p. 37-46;
- Garvăn D. 2013, Contribuţii la cunoaşterea culturii Precucuteni,
Bibliotheca Memoriae Antiquitatis XXX, Piatra Neamţ.
- Govedarica B. 2004, Zepterträger – Herrscher der Steppen. Die frühen
Ockergräber des älteren Neolithikums im Karpaten-Balkanischen Gebiet
und im Steppenraum Südost- und Osteuropas, „Heidelberger Akademie des
Wissenschaften Internationale Interakademische Kommission für die
Erforschung des Vorgeschichte des Balkans. Monographien“, Bd. VI, Mainz.
Govedarica B., Kaiser E. 1996, Die äneolithischen abstrakten und
zoomorphen Steinzepter Südost- und Osteuropas, Eurasia Antiqua, 2, p. 59-
103.
- Harţuche N. 2004-2005, Sceptrele din piatră zoomorfe – interpretare şi
cronologie, Pontica, 37-38, p. 71-97.
- Ivanov I. S. 1978, Les fouilles archéologiques de la nécropole chalcolithique
à Varna (1972-1975), Studia Praehistorica, 1-2, p. 13-26.
- Mareş I. 2012, Metalurgia aramei în civilizaţiile Precucuteni şi Cucuteni,

Ed. Universităţii „Ştefan cel Mare” – Ed. „Karl A. Romstorfer”, Suceava.
- Monah D. 1997, Plastica antropomorfă a culturii Cucuteni-Tripolie,
Bibliotheca Memoriae Antiquitatis III, Piatra Neamţ.
- Monah D. 2012, Plastica antropomorfă a culturii Cucuteni-Tripolie2,
Bibliotheca Memoriae Antiquitatis XXVII, Piatra Neamţ.
- Monah D., Cucoş Ştefan 1985, Aşezările culturii Cucuteni din România,
Ed. Junimea, Iaşi.
- Niţu A. 1971, Vase antropomorfe ale ceramicii Stoicani-Aldeni din sudul
Moldovei, Cercetări istorice, II, p. 77-90.
- Niţu A. 1972, Reprezentările zoomorfe plastice pe ceramica neo-eneolitică
carpato-dunăreană, Arheologia Moldovei, VII, p. 9-52.
- Petrescu-Dîmboviţa M., Le professeur Radu Vulpe à l’Université de Iaşi,
Studia Antiqua et Archaeologica, IX, p. 21-26.
- Popovici D. N. 2000, Cultura Cucuteni, faza A. Repertoriul aşezărilor (1),
Bibliotheca Memoriae Antiquitatis VIII, Piatra Neamţ.
- Rotaru M., Gherghe Gh. 2003, Ghenuţă Coman. O viaţă dedicată
arheologiei, Ed. „Cutia Pandorei”, Vaslui.
- Tafrali O. 1935a, Istoricul înfiinţării Muzeului de Antichităţi, Arta şi
Arheologia, 9-10 (1933-1934), 1935, p. 52-61.
- Tafrali O. 1935b, Antichităţile de la Cucuteni şi Muzeul de Antichităţi din
Iaşi, Arta şi Arheologia, 9-10 (1933-1934), 1935, p. 62-63.
- Teodor D. Gh. 1984, Continuitatea populaţiei autohtone la est de Carpaţi.
Aşezările din secolele VI-XI e.n. de la Dodeşti-Vaslui, Ed. Junimea, Iaşi.
- Todorova H. 1981, Die kupferzeitliche Äxte und Beile in Bulgarien,
Praehistorische Bronzefunde IX, 14, München.
-Ursachi V. 1991, Le dépôt d'objets de parure énéolithiques de Brad, com.
Negri, dép. de Bacău, în: V. Chirica, D. Monah (éds.), Le Paléolithique et le
Néolithique de la Roumanie en contexte européen, Bibliotheca
Archaeologica Iassiensis IV, Iaşi, p. 335-386.
- Ursachi V. 2012, Tezaurul eneolitic de la Brad, Ed. Papirus Media,
Bucureşti.
- Ursulescu N. 1984, Evoluţia culturii Starčevo-Criş pe teritoriul Moldovei,
Muzeul Judeţean Suceava.
- Ursulescu N. 1998, Il periodo di Iaşi nella formazione e nell’attività di
Meluta Marin, Studia Antiqua et Archaeologica, V, p. 197-206.
- Ursulescu N. 2002, Venirea profesorului Radu Vulpe la Iaşi, Analele
Ştiinţifice ale Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi, seria Istorie, XLIV-XLV
(1998-1999), 2002, p. 207-214.
- Ursulescu N. 2012, Étude de la Préhistoire à l’Université de Iaşi (jusqu’à la
fin de la Deuxième Guerre Mondiale), Historia Universitatis Iassiensis, III, p.
121-133.
- Ursulescu N. 2013, Unele comentarii cu privire la sceptrele preistorice
figurative recent publicate, Cercetări istorice, s.n., XXXII, p. 11-32.
- Văleanu M. C. 2003, Aşezări neo-eneolitice din Moldova, Ed. Helios, Iaşi.
CONSIDERAŢII ASUPRA UNOR ASPECTE CULTURALE

MEDIEVALE TIMPURII DE LA EST DE CARPAŢI
Dan Gh. TEODOR*
Cuvinte cheie: ceramică manuală, obiecte religioase de cult, secolele VI - IX

Keywords: handmade pottery, magical religious artefacts, VI-IX centuries
Abstract
First of all, there is the handmade pottery ware from the 6th to the 10 th
centuries AD discovered in Eastern Carpathians and in other areas of North
Lower Danube, considered by archaeologists to be of Slavic origins. Another
aspect of material culture is that of anthropomorphic and zoomorphic
miniature figurines of clay, found in settlements dating from the 7th to the 9th
century. They are not of Slavic origin, as was assumed, but of nomad origin
made for apotropaic purposes. They were brought here together with fin
polished ceramics and handmade pottery, with anthropomorphic, zoomorphic
and geometrical decorations that were encrusted before they were burned or
after they were made. Maybe the clay miniatures and the aforesaid types of
ceramics were brought to Eastern Carpathians by some groups of Alani.
Investigaţiile arheologice şi cercetările de suprafaţă întreprinse în regiunile de

la est de Carpaţi vizând istoria perioadei secolelor VI-X d. Hr., la fel ca în restul
spaţiului de la nordul Dunării de Jos, au reuşit să scoată la iveală numeroase şi
importante vestigii. Pe baza acestor descoperiri specialiştii au reuşit să formuleze de-a
lungul anilor o serie de concluzii evidenţiind realităţile din perioada amintită48.
Acumularea constantă, an de an, a vestigiilor arheologice medievale timpurii
de la est de Carpaţi a oferit posibilitatea de a formula punctele de vedere necesare
înţelegerii corecte a multiplelor evenimente petrecute în vremea respectivă, în
contextul desfăşurării amplului proces de etnogeneză românească. Multe dintre
concluziile emise cu mai multe decenii în urmă sunt acceptate parţial şi astăzi, deşi ele
nu mai corespund în totalitate stadiului actual al cercetărilor.
De aceea, credem că în acest moment al investigaţiilor privitoare la perioada
medievală timpurie, în general, se impune cu prioritate o nouă analiză a descoperirilor
înregistrate şi evident formularea unor concluzii noi, mai clare, despre realităţile din
vremea menţionată.
*
danteodor33@yahoo.com. Institutul de Arheologie Iaşi.
48
D. Gh. Teodor, Unele probleme privind evoluţia culturii materiale din Moldova în secolele VI-X, în
Carpica II, 1969, p. 253-307; idem, Teritoriul est-carpatic în veacurile V-XI e.n., Iaşi 1978; idem,
Descoperiri arheologice şi numismatice la est de Carpaţi în secolele V-XI, Bucureşti 1997; I. A.
Rafalovici, Slavjane VI-IX vekov v Moldavii, Chişinău, 1972; I. Mitrea, Regiunea centrală a Moldovei
dintre Carpaţi şi Siret, în Carpica, XII, 1980, p.55-191; I. Corman, Contribuţii la istoria spaţiului pruto-
nistrian în epoca evului mediu timpuriu (sec.V-VII d.Chr), Chişinău, 1998; M. Andronic, Teritoriul nord-
est capatic în a doua jumătate a primului mileniu creştin, Suceava, 2005; S. Musteaţă, Populaţia spaţiului
pruto-nistrean în secolele VIII-IX, Chişinău, 2005; Gh. Postică, Civilizaţia medievală timpurie din spaţiul
pruto-nistrean (seolele V-XIII), Bucureşti, 2007.
O atare analiză a descoperirilor datând din perioada secolelor VI-X d. Hr. este
cu atât mai necesară cu cât, în pofida progresului pe care cercetarea arheologică l-a
înregistrat de-a lungul ultimilor decenii, unii arheologi au rămas tributari vechilor
puncte de vedere, unele din ele deja depăşite.
Ne vom opri asupra câtorva din aspectele privitoare la realităţile medievale
timpurii de la est de Carpaţi, cu directe conexiuni şi cu restul spţiului de la nordul
Dunării de Jos, încercând să formulăm unele puncte de vedere pe care le considerăm
necesare pentru o mai bună cunoaştere a culturii materiale din a doua jumătate a
primului mileniu creştin.
O primă chestiune priveşte ceramica lucrată cu mâna atestată constant în
obiectivele din vremea menţionată, cercetate sistematic.
În general, se ştie că una din ocupaţiile principale ale locuitorilor din spaţiul
carpato-dunăreano-pontic a fost aceea a prelucrării lutului, materie primă aflată din
abundenţă şi la îndemână, din care s-au prelucrat în primul rând produsele de olărie,
dar şi alte obiecte de uz casnic. În decursul secolelor tipurile de vase s-au schimbat
continuu, astel că pentru perioade chiar mai scurte de timp ceramica a devenit
specifică anumitor zone, putând oferi criterii acceptabile în ceea ce priveşte unele
atribuiri de ordin cultural, cronologic şi într-o anumită măsură chiar etnic.
Este bine cunoscut şi faptul că, încă din primele secole ale mileniului I d. Hr.,
comunităţile umane au utilizat, alături de ceramica produsă la roată şi olăria lucrată cu
mâna. In pofida existenţei unor ateliere de olărie specializate, în satele aparţinând
culturii carpice sau a acelea de tip Sântana de Mureş sunt atestate destul de frecvent
şi vase lucrate cu mâna49( Fig.1-2).
Desigur, procentajul categoriei ceramicei produse manual este net inferior
aceluia lucrat la roată, existenţa celor două categorii fiind documentată, nu numai în
aşezări, ci şi în necropolele obiectivelor respective.
În perioada secolelor VI-X d.Hr. raportul dintre cele două categorii se
schimbă, ceramica lucrată cu mâna devenind majoritară ( Fig.3-5), dar olăria produsă
cu roata lentă sau rapidă nu dispare, ponderea ei variind de la o etapă la alta50. Situaţia
este înregistrată procentual în toate obiectivele cercetate, nu numai la est de Carpaţi, ci
şi în restul spaţiului carpato-dunărean. O atare situaţie a fost parţial explicată ca o
consecinţă a instaurării unei lungi perioade de instabilitate politică, determinată de
desfăşurarea marilor migraţii, de dispariţia centrelor de olărie, precum şi de
mobilitatea fortuită a aşezărilor autohtone.
49
Gh. Bichir, Cultura carpică, Bucureşti, 1973, passim; I. Ioniţă, Din istoria şi civilizaţia dacilo liberi.
Dacii din spaţiul est-carpatic în secolele II-IV e.n.,Iaşi, 1982, passim; V. Palade, Aşezarea şi necropola
de la Bârlad-Valea Seacă (sfârşitul sec.al III-lea-a doua jumătate a sec.al IV-lea), Bucureşti, 2004,
passim; L. O. Şovan, Necropola de tip Sântana de Mureş- Ćernjakov de la Mihălăşeni, jud. Botoşani, ,
Târgovişte, 2005, passim.
50
De exemplu, D.Gh. Teodor, op.cit, Iaşi, 1978, p.27-28, 80-82; idem, Civilizaţia romanică la est de
Carpaţi în secolele V-VII. (Aşezarea de la Botoşana-Suceava), Bucureşti, 1984, p. 58, 67-68; idem, Un
centru meşteşugăresc din evul mediu timpuriu. Cercetările arheologice de la Lozna-Botoşani, Brăila,
2011, p.51-52, 64; idem, Aşezarea medievală timpurie de la Suceava-Şipot, Iaşi, 2013, p.43-44; I. Mitrea,
Comunităţi săteşti la est de Carpaţi în epoca migraţiilor. Aşezarea de la Davideni din secolele V-VIII,
Piatra Neamţ, 2001, p.149-154, 166-167.
În raport direct cu situaţia înregistrată, mulţi arheologi consideră încă, fără

temei, că ceramica lucrată cu mâna din perioada secolelor VI-X d. Hr. ar fi în
totalitatea ei de factură slavă. Aceeaşi opinie este avansată şi în ceea ce priveşte
producţia ceramică lucrată cu mâna din regiunile dintre Carpaţi şi Dunăre sau din
Transilvania. De aceea, poate nu este de mirare că, până în prezent nu a fost elaborat
un studiu mai amplu care să înfăţişeze în ansamblul lui tipologia ceramicei lucrată cu
mâna aparţinând populaţiei autohtone de la nordul Dunării de Jos, înlăturând astfel
opinia eronată că spaţiul geografic amintit ar fi fost populat exclusiv de migratori,
îndeosebi de către germani şi slavi. Este fără îndoială o opinie care exclude din capul
locului prezenţa populaţiei autohtone şi continuitatea ei la nordul Dunării de Jos,
atribuind de exemplu slavilor, fără a dicerne cum se cuvine, toate vestigiile evident
autohtone, chiar şi acelea de factură bizantină din aria culturii de tip Ipoteşti-
Cândeşti51.
Cercetările arheologice au dovedit că ceramica lucrată cu mâna a fost utilizată
constant şi de către migratori, uneori în asociaţie cu olăria produsă la roată, ca în cazul
avarilor, bulgarilor, alanilor sau pecenegilor, fiind specifică fiecărui grup uman în
parte, dar vasele lucrate manual ale acestora se deosebesc net de producţia populaţiei
autohtone care etalează evidente trăsături locale mai vechi,
Vase identice în ceea ce priveşte formele şi compoziţia pastei, uneori şi
decorul în val, precum şi alveolele sau crestăturile de pe marginea oalelor sunt atestate
şi în aşezările şi necropolele culturii Sântana de Mureş52 (Fig.1-2), asemănări
tipologice care au determinat pe unii arheologi să le considere, fără nici un temei
serios, de origine slavă53, concluzie evident eronată, care lasă să se înţeleagă că
migraţia acestor triburi în spaţiul carpato-dunăreano-pontic ar fi avut loc încă din
seolul al IV-lea d.Hr.
Este cunoscut de asemenea, că producerea vaselor lucrate cu mâna nu
presupune, în general, o specializare tehnică deosebită. Obţinerea lutului, compoziţia
pastei, formele şi arderea sunt posibil de realizat fără existenţa unor ateliere
specializate, de aceea ceramica lucrată cu mâna a putut fi produsă nu numai de
sedentari, ci şi de populaţiile migratoare, aflate în continuă deplasare (Fig.6-8).
Cele câteva forme simple de vase lucrate cu mâna, precum oala borcan cu
marginea mai mult sau mai puţin răsfrântă, tigaia cu marginea scundă (tipsia), mai rar
castroanele sau cănile nu sunt specifice numai culturii materiale aparţinând slavilor
dintr-o anumită perioadă. Ele sunt vase uzuale întâlnite cu forme identice şi în unele
51
V.V. Sedov, Slavjane v rannem srednevekov'e, Moskva, 1995, p. 95-108.
52
V. Palade, op.cit., p. 49, 51-52, 62, 8o, 91, 101, 147, fig. 16/8; 22/11-21; 40/27; 44/1; 56/2; 63/1; 128/2.
53
Cităm selectiv: E.A. Rikman, I.A.Rafalovici, K voprosu o sootnošenii Tchernjachivski i
ranneslavjanskoi kul'tura v Dnestrovsko -Dunajskom meždureč'e în Kratkie Soobšenija, 105, 1961, p. 45-
57; V. D. Baran, Tchernjakovskaja kul'tura v meždureč'e verchnego Dnistra i zapadnom Buga v svete
novejškich issledovanii, în Kratkie Soobšenja, 121, Moskva, 1970, p.7-14; I. S. Vinokur, Lesostepnye
plemena II-IV v n.e. i ich rol' v istorii iugo-vostočnoj Evropy, în Sovetskaja Archeologia, 4, Moskva,
1972, p. 131-141; V. V. Sedov, Slovjane v drevnosti, Moskva, 1994, p. 233-286.
obiective medievale timpurii din Spania54, Anglia55, Germania de Sud-Vest56 sau

Suedia57, regiuni unde slavii nu au pătruns niciodată.
După cum au constatat cercetările arheologice întreprinse în Europa de răsărit,
cele dintâi grupuri de slavi, care au migrat în primele decenii ale secolului al VI-lea în
regiunile de la nordul Dunării de Jos, au vehiculat ca formă principală de vas doar oala
lucrată cu mâna, cu marginea dreaptă sau uşor aplecată spre interior, umerii prelinşi şi
fundul mult îngroşat sau oale cu corpul aproape bitronconic, vase lipsite de
ornamente58 (Fig.5). Astfel de oale sunt atestate în arealul de plecare a migraţiei
slavilor, îndesebi în regiunile bazinului hidrografic al Niprului Superior, zonele
mlaştinilor Pripetului şi bazinele râurilor Dvina de Vest, Desna, Sulta, Soj sau Pscov.
In teritoriile menţionate nu sunt documentate deloc în a doua jumătate a secolului al
V-lea şi a prima jumătate a secolului al VI-lea, sau sunt extrem de rar întâlnite tipsiile
şi castroanele, lipsind total ornamentele constituite din alveole, crestături sau linii
vălurite59.
Ca urmare a contactelor pe care slavii le-au avut cu populaţia romanică din
regiunile carpato-dunărene, migratorii au preluat forme noi de vase, precum oala cu
buza răsfrântă şi umerii proieminenţi şi fundul subţiat, tipsiile cu marginea scundă şi
castroanele, precum şi ornamentele constând din crestături şi alveole pe buză, sau
linia vălurită sau orizontală, aşa cum apar de abia în prima jumătate a secolului al VII-
lea şi în zonele locuite de slavii din Ucraina, în cadrul culturii de tip Luka
Raikoveckaja60.
Aşa cum am mai menţionat, în regiunile de la nordul Dunării de Jos, încă din
prima jumătate a mileniului I d. Hr. în aşezările şi necropolele din veacurile III-IV
sunt atestate frecvent vase lucrate cu mâna, în multe cazuri identice ca formă,
compoziţia pastei sau ornamente cu acelea documentate în aşezările autohtone
ulterioare din secolele V-IX, evidenţiind astfel menţinerea unor mai vechi tradiţii
locale. De aceea, fără o analiză temeinică a vestigiilor ceramice lucrate cu mâna
autohtone sau slave, uneori se fac frecvente confuzii între produsele de olărie ale
acestor populaţii, formulându-se puncte de vedere eronate care denaturează realităţile
din perioada respectivă. Prin urmare, credem că sunt suficiente argumente să renunţăm
54
A. V. Escobar Guirdo, Cabaǹas de época visigotsda; evidencias archeológicas del sur de Madrid.
Tipologia, elementos de datacioǹ y discution, în Archivo espaniol de arqueologia, 73, 2000, p. 18-182,
fig.22/6762; 5182/1.
55
J. N .L. Myres, A corpus of Anglo-Saxon pottery of the Pagan period, vol. II, Cambridge, 1977, p. 156-
157, nr. 799; L. Laing, The archaeology of late Celtic Britain and Ireland, London, 1981, p. 278, fig. 93/
4-5.
56
W. Hȕbener, Absatzgebiete frȕhgesichtlicher Tὅpfereinen in der Zone Nὅrdlich der Alpen, Bonn, 1969,
p. 157-165, pl. 179/4.
57
W. Holmqvist, B. Arrhenius, P. Lundstrὅm, Escavation at Helgὅ, I, Upsala, 1961, p. 185, pl. 60-61.
58
E. A. Goriunov, Rannie etapy istorii slovjan Dneprovskogo Levoberež'ja, Leningrad 1981, p. 95-130;
V. V. Sedov, Vostočnye slavjan VI-XIII v V, Moskva, 1982, p. 29-44, pl. IX; XI/1-3, 10; 13/8-20; idem,
Keramika V-VII vekov Krivičskogo areala, în Zbornik na počest Dariny Bialekova, Nitra 2004, p. 335-
340.
59
Irina P. Russanova, Slavjanskie drevnosti VI-IX v v meždu Dneprom i Zapadnym Bugom, în SVOD –
Archeologičeskih Istočinikov, E – 125, Moskva, 1973, p. 10-15, pl. 5/16-18; 10/17-19; 11/3-4,24; 14/4;
17/6,8.
60
D. Gh. Teodor, Preliminariile culturii vechi româneşti, în Musaios, VI, 2001, p. 93.
definitiv la concluzia potrivit căreia ceramica lucrată cu mâna de la est de Carpaţi, ca

şi din restul spaţiului carpato-dunărean ar fi în totalitatea ei de origine slavă. Din
această perspectivă analiza ceramicei lucrată cu mâna evidenţiază concluzia că
numărul redus al slavilor rămaşi aici după trecerea lor la sudul Dunării nu a mai putut
influenţa evoluţia societăţii locale, fiind curând asimilaţi.
Un alt aspect de cultură, deosebit de interesant şi încă puţin pus în evidenţă
este cel privitor la vestigiile magico-religioase din perioada secolelor VI-IX d.Hr.
descoperite în unele aşezări, reprezentate prin figurine miniaturale antropomorfe şi
zoomorfe ( Fig. 9-11). Asemenea vestigii sunt atestate de exemplu la Lozna-
Botoşani61, Durleşti-Chişinău62, Trebujeni63 şi Lopatna-Orhei64, Hansca-Ialoveni65,
Hucea-Răşcani66, Alcedar-Şoldăneşti67 sau Răciula-Călăraşi68. La Lozna şi Durleşti
astfel de figurine sunt documentate în număr destul de mare, în alte obiective doar prin
unul sau două- trei exemplare. Mai multe au fost descoperite şi în aşezarea de la
Mikulčiče69 din Cehia.
Mulţi cercetători, între care şi noi70, au considerat iniţial că asemenea figurine
miniaturale ar reprezenta dovezi ale manifestărilor magico-religioase din panteonul
spiritual al slavilor71, alţii au opinat pentru atribuirea acestor piese unor grupuri de
migratori nomazi72. Avându-se în vedere că în aşezările slavilor timpurii din secolele
VI-VIII nu au fost identificate astfel de vestigii, prezenţa lor în unele aşezări de la est
de Carpaţi s-ar putea datora, aşa cum s-a presupus, unor grupuri de migratori nomazi.
Analizând limitele cronologice ale obiectivelor în care au fost descoperite figurine din
lut, obiective încadrate în general în perioada cuprinsă între sfârşitul secolului al VII-
lea şi începutul secolului al IX-lea, credem că astfel de vestigii au fost vehiculate aici
probabil de grupuri de alani, dislocate din zonele de la nordul Mării Negre de invaziile
proto-bulgarilor şi a celui de al II-lea caganat avaric. Este posibil ca aceste grupuri de
nomazi, reduse numeric, să fi vehiculat împreună cu figurinile miniaturale şi ceramica
cenuşie sau neagră lustruită produsă la roată sau oalele lucrate cu mâna având
ornamente incizate, antropomorfe, zoomorfe sau geometrice (Fig. 12), specifice
61
idem, op. cit., Brăila 2011, p. 46-47, fig. 51/1-9, 20; 52.
62
I. Tentiuc, Contribuţii la istoria şi arheologia spaţiului pruto-nistrean. Siturile de la Durleşti şi
Moleşti, Chişinău, 2012, p. 64-66, 69, fig. 29-33.
63
G. B. Fedorov, Naselenie prutsko-dnestrovskogo meždureč'ja v I tysjačeletii n. e., Moskva 1961, p.
290, pl. 68/8.
64
N. P. Tel'nov, Vostočnoslovjanskie drevnosti Dnestrovsko-Prutskogo meždureč'ja VIII-X v v .în
Autoreferatul disertaţiei pentru candidatura în ştiinţele istorice, Leningrad, 1990, p. 210, fig. 8/12-13.
65
I. A. Rafalovici, op. cit., p. 117-118, fig. 18/6, 8-9, 12-13.
66
Ibidem, fig. 18/3-4, 10.
67
G. B. Fedorov, Naselenie iugo-zapada SSSR v I – načalo II tys. n. e., în Sovietskaja Etnografia, 5,
Moskva, 1961, p. 96, fig. 13/8.
68
I. G, Vlasčenko, Issledovanja gorodišča Rečiula, în Archeologičskie Issledovanja v Moldavii (1985),
Chişinău 1990, p. 215, fig. 2/14.
69
B. Novotnỳ, Hromadnỳ nález hlinénỳch votivnich symbolu ze slovanského knižečciho hradu v Mikulčic,
în Památky archeologické, 57/2, 1966, p. 649-688.
70
D. Gh. Teodor, Elements slaves des VIe-VIIIe siècles ap J. Ch. au nord de Bass Danube, în Trudy VI
Meždunarodnogo Kongressa Slavjanskoi Archeologii, tom. III, Moskva, 1997, p. 305.
71
I. A. Rafalovici, op. cit., p. 117-118.
72
Darina Bialekova, Źltá keramika z pohrebisk obdobia avarskej riše, în Slovenska Archeologia, XV/1,
1967, p. 49-50, fig. 39; I. Tentiuk, op. Cit., Chişinău, 2013, p. 66.
zonelor de stepă nord-pontice73, deoarece la vechii slavi ceramica cenuşie cu lustru sau
asemenea ornamente pe vasele lucrate cu mâna lipsesc.
Figurinile din lut miniaturale şi desigur şi unele vase cu decor antropomorf
sau zoomorf au fost create în scopuri apotropaice vizând protejarea unor indivizi, a
recoltelor, a animalelor domestice, vânătoarea etc. Pe lângă figurinele reprezentând
cornutele şi ovinele, cele înfăţişând calul aflate în număr destul de mare şi a şeilor de
călărie, evidenţiază importanţa acestui animal, care ocupa un loc special în panteonul
religios al grupurilor nomade de călăreţi. Acest animal era considerat de grupurile de
călăreţi turanici mesagerul către Tangri, zeul cerului, calul fiind un însoţitor pe drumul
fără de întoarcere a stăpânului decedat74. Trebuie să arătăm că resturi ceramice cu
decor antropomorf şi zoomorf au fost documentate şi în unele aşezări în care nu au
fost găsite şi figurine miniaturale, dar lipsa lor ar putea fi pusă pe seama unor cauze
obiective, precum volumul redus al săpăturilor în siturile respective, raritatea lor în
locaţiile menţionate etc. Prezenţa în număr mare a figurinilor miniaturale la Lozna,
Durleşti sau Miculčiče pare să sugereze ipoteza că în obiectivele amintite este posibil
să fi existat adevărate centre magico-religioase păgâne de unde s-au putut răspândit
asemenea vestigii şi în alte aşezări.
În legătură cu aceste figurine trebuie reţinut şi faptul că exemplare destul de
asemănătoare au fost documentate şi în aşezările geto-dacice din perioada secolului al
III î.d.Hr - sec.I d. Hr. originea lor nefiind încă bine lămurită75. Nu este exclusă o
influenţă venită poate din partea triburilor sarmatice cu care dacii s-au aflat în contact
în perioada menţionată. Oricum, în obiectivele culturii carpice sau în acelea de tip
Sântana de Mureş ele nu sunt semnalate, astfel că nu se poate vorbi de o continuitate
în manifestările magico-religioase locale ci, aşa cum am mai menţionat, doar de
influenţe venite mai târziu tot din partea civilizaţiei stepelor nord-pontice.
Analiza atentă a acestor aspecte de cultură materială şi spirituală, ca şi a altora
credem că este cât se poate de necesară în stadiul actual al cercetărilor. Datele care pot
fi obţinute prin restudierea vestigiilor care s-au acumulat de-a lungul timpului pot oferi
posibilităţi mai largi de a formula unele puncte de vedere capabile să aducă noi
contribuţii la mai buna reconstituire a unora din realităţile din vremea respectivă.
BIBLIOGRAFIE
 M. Andronic, Teritoriul nord-est capatic în a doua jumătate a primului

mileniu creştin, Suceava, 2005.
 V.D.Baran, Tchernjakovskaja kul'tura v meždureč'e verchnego Dnistra i
zapadnom Buga v svete novejškich issledovanii, în Kratkie Soobšenja, 121,
M0skva, 1970.
73
D. Gh. Teodor, Eastern Slav and nomadic elements of the seventh – ninth centuries in the Carpathians
Dniester regions, în Zbornik na Počest Dariny Bialekovej, Nitra, 2004, p. 399.
74
M. Eliade, Tratat de istorie a religiilor, Bucureşti, 1992, p. 74-77.
75
G. Coman, Figurine antropomorfe geto-dacice descoperite în judeţul Vaslui, SCIVA, 28, 1957, 2,
p.252-256; Silvia Teodor, Regiunile est-carpatice ale României în secolele V-II î. d. Hr. Consideraţii
generale şi repertoriu arheologic. Bucureşti 1999, p. 76-77, fig. 57; R. Vulpe, Silvia Teodor,
Piroboridava. Aşezarea geto-dacică de la Poiana., Bucureşti, 2003, p. 50-51, fig.69-73.
 Darina Bialekova, Źltá keramika z pohrebisk obdobia avarskej riše, în

Slovenska Archeologia, XV/1, 1967.
 Gh. Bichir, Cultura carpică, Bucureşti, 1973.
 G. Coman, Figurine antropomorfe geto-dacice descoperite în judeţul
Vaslui, SCIVA, 28, 1957, 2, p.252-256.
 Corman, Contribuţii la istoria spaţiului pruto-nistrian în epoca evului
mediu timpuriu (sec.V-VII d.Chr), Chişinău, 1998.
 M. Eliade, Tratat de istorie a religiilor, Bucureşti, 1992.
 V. Escobar Guirdo, Cabaǹas de época visigotsda; evidencias
archeológicas del sur de Madrid. Tipologia, elementos de datacioǹ y
discution, în Archivo espaniol de arqueologia, 73, 2000, p.18-182.
 G. B. Fedorov, Naselenie prutsko-dnestrovskogo meždureč'ja v I
tysjačeletii n. e. Moskva 1961.
 G. B. Fedorov, Naselenie iugo-zapada SSSR v I – načalo II tys. n. e., în
Sovietskaja Etnografia, 5, Moskva, 1961.
 E. A. Goriunov, Rannie etapy istorii slovjan Dneprovskogo Levoberež'ja,
Leningrad 1981.
 W. Holmqvist, B. Arrhenius, P. Lundstrὅm, Escavation at Helgὅ, I,
Upsala, 1961.
 W. Hȕbener, Absatzgebiete frȕhgesichtlicher Tὅpfereinen in der Zone
Nὅrdlich der Alpen, Bonn, 1969, p. 157-165.
 Ioniţă, Din istoria şi civilizaţia dacilo liberi. Dacii din spaţiul est-carpatic
în secolele II-IV e.n., Iaşi, 1982.
 L. Laing, The archaeology of late Celtic Britain and Ireland, London,
1981.
 Mitrea, Regiunea centrală a Moldovei dintre Carpaţi şi Siret, în Carpica,
XII, 1980, p.55-191.
 Mitrea, Comunităţi săteşti la est de Carpaţi în epoca migraţiilor. Aşezarea
de la Davideni din secolele V-VIII, Piatra Neamţ, 2001.
 S. Musteaţă, Populaţia spaţiului pruto-nistrean în secolele VIII-IX,
Chişinău, 2005.
 J. N .L. Myres, A corpus of Anglo-Saxon pottery of the Pagan period, vol.
II, Cambridge, 1977, p. 156-157, nr. 799.
 Novotnỳ, Hromadnỳ nález hlinénỳch votivnich symbolu ze slovanského
knižečciho hradu v Mikulčic în Památky archeologické, 57/2, 1966, p.649-
688.
 V. Palade, Aşezarea şi necropola de la Bârlad-Valea Seacă (sfârşitul sec.al
III-lea-a doua jumătate a sec.al IV-lea), Bucureşti, 2004.
 Gh. Postică, Civilizaţia medievală timpurie din spaţiul pruto-nistrean
(seolele V-XIII), Bucureşti, 2007.
 V. V. Sedov, Vostočnye slavjan VI-XIII v V, Moskva, 1982.
 V.V. Sedov, Slovjane v drevnosti, Moskva, 1994.
 V.V. Sedov, Slavjane v rannem srednevekov'e, Moskva, 1995.
 V. V. Sedov, Keramika V-VII vekov Krivičskogo areala, în Zbornik na

počest Dariny Bialekova, Nitra 2004, p. 335-340.
 L. O. Şovan, Necropola de tip Sântana de Mureş- Ćernjakov de la
Mihălăşeni, jud. Botoşani,Târgovişte, 2005.
 A. Rafalovici, Slavjane VI-IX vekov v Moldavii, Chişinău, 1972.
 E.A. Rikman, I.A.Rafalovici, K voprosu o sootnošenii Tchernjachivski i
ranneslavjanskoi kul'tura v Dnestrovsko -Dunajskom meždureč'e în Kratkie
Soobšenija, 105, 1961, p.45-57.
 Irina P. Russanova, Slavjanskie drevnosti VI-IX v v meždu Dneprom i
Zapadnym Bugom, în SVOD – Archeologičeskih Istočinikov, E – 125,
Moskva, 1973, p. 10-15.
 N. P. Tel'nov, Vostočnoslovjanskie drevnosti Dnestrovsko-Prutskogo
meždureč'ja VIII-X v v, în Autoreferatul disertaţiei pentru candidatura în
ştiinţele istorice, Leningrad 1990.
 Tentiuc, Contribuţii la istoria şi arheologia spaţiului pruto-nistrean.
Siturile de la Durleşti şi Moleşti, Chişinău 2012.
 Gh. Teodor, Unele probleme privind evoluţia culturii materiale din
Moldova în secolele VI-X, în Carpica II, 1969, p. 253-307.
 Gh. Teodor, Teritoriul est-carpatic în veacurile V-XI e.n., Iaşi 1978.
 Gh. Teodor, Descoperiri arheologice şi numismatice la est de Carpaţi în
secolele V-XI, Bucureşti 1997.
 D. Gh. Teodor, Civilizaţia romanică la est de Carpaţi în secolele V-
VII.(Aşezarea de la Botoşana-Suceava),Bucureşti, 1984.
 D. Gh. Teodor, Elements slaves des VIe-VIIIe siècles ap J. Ch. au nord de
Bass Danube, în Trudy VI Meždunarodnogo Kongressa Slavjanskoi
Archeologii, tom. III, Moskva, 1997.
 D. Gh. Teodor, Preliminariile culturii vechi româneşti, în Musaios, VI,
2001.
 D. Gh. Teodor, Eastern Slav and nomadic elements of the seventh – ninth
centuries in the Carpathians Dniester regions în Zbornik na Počest Dariny
Bialekovej, Nitra, 2004.
 D. Gh. Teodor, Un centru meşteşugăresc din evul mediu timpuriu.
Cercetările arheologice de la Lozna-Botoşani, Brăila, 2011.
 D. Gh. Teodor, Aşezarea medievală timpurie de la Suceava-Şipot, Iaşi,
2013.
 Silvia Teodor, Regiunile est-carpatice ale României în secolele V-II î. d.
Hr. Consideraţii generale şi repertoriu arheologic. Bucureşti 1999.
 I.S. Vinokur, Lesostepnye plemena II-IV v n.e. i ich rol' v istorii iugo-
vostočnoj Evropy, în Sovetskaja Archeologia, 4, Moskva, 1972, p.131-141.
 G, Vlasčenko, Issledovanja gorodišča Rečiula, în Archeologičskie
Issledovanja v Moldavii (1985), Chişinău 1990.
 R. Vulpe, Silvia Teodor, Piroboridava. Aşezarea geto-dacică de la
Poiana., Bucureşti, 2003.
Fig. 1. Ceramică lucrată cu mâna de la Bârlad-Valea Seacă.
Fig. 2. Ceramică lucrată cu mâna, ornamentată de la Bârlad-Valea Seacă.
Fig. 3. Ceramică lucrată cu mâna din secolele VI-VII d. Hr. 1-6, Botoşana-Suceava, 7-
9, Bacău-Curtea Domnească.
Fig. 4. Ceramică lucrată cu mâna ornamentată din secolele VI-VII d.H.; 1-2. Hansca-
Ialoveni; 3. Raşcov-Hotin; 4. Botoşana-Suceava; 5. Hlingeni-Şoldăneşti; 6. Trebujeni-
Orhei; 7. Izvoare Bahna-Neamţ; 8. Suceava-Şipot.
Fig. 5. Ceramică slavă din secolele VI-VII d.Hr. 1-3. Suceava-Şipot; 4. Cucorăni-
Botoşani; 5, 7, 12. Ciorteşti-Iaşi; 6. Iaşi-Crucea lui Ferenţ; 8. Pojorăni-Vaslui; 9.
Ipoteşti-Suceava; 10. Dănceni-Ialoveni; 11. Hansca-Ialoveni.
Fig. 6. Ceramică autohtonă din secolele VII-IX d.Hr. lucrată cu mâna. 1-6. Botoşana-
Suceava; 7. Davideni-Neamţ; 8. Ştefan cel Mare-Bacău.
Fig. 7. Vase lucrate cu mâna din secolele VIII-X d. Hr. 1, 4, 7. Lozna-Botoşani; 2.

Murgeni-Vaslui; 3. Pojorîni-Vaslui; 5. Fundu Herţii-Botoşani; 6. Toflea-Galaţi; 8.
Spinoasa Iaşi.
Fig. 8. Vase lucrate cu roata înceată, din secolele VIII-X d.Hr. 1. Spinoasa-
Iaşi; 2. Dodeşti-Vaslui; 3. Dăneşti-Vaslui; 4. Ripiceni- Botoşani; . Sărăţeni-Vaslui; 7.
Epureni-Vaslui.
Fig. 9. Figurine din lut din secolele VIII-IX d. Hr. de la Durleşti-Chişinău.
Fig. 10. Figurine din lut de la Durleşi-Chişinău.
Fig. 10. Figurine din lut de la Durleşi-Chişinău.
Fig. 11. Figurine din lut din secolele VII-VIII de la Lozna-Botoşani.
Fig. 12. Fragmente ceramice din secolele VII-IX cu ornamente zoomorfe, 1.

Vetrişoaia-Vaslui; 2. Corlăteni-Botoşani; 3, 5, 8. Banca-Vaslui; 6. Botoşana-Suceava;
8. Pererâta-Briceni.
TIMPUL ŞI VALENŢELE LUI ÎN IMPERIUL BIZANTIN
Constantin MĂNESCU*
Cuvinte cheie: timp, cronologie, Bizanţ, Constantinopol, an bisericesc,

sărbători, eshatologie
Keywords: time, chronology, The Byzantine Empire, Constantinopol,
leturgical year, holidays, eschatology
Abstract
Out of the human wish of measuring time and remembering important data
regarding his life, the science called chronology came into being. Throughout
history there have been several eras measuring years in keeping with a
significant event in a people’s existence. After the christianization of the
Roman Empire (313), time gets a new meaning, a religious one.
The Byzantine Empire gets the name of Constantinopol (Constantin cel
Mare’s town) and becomes the capital of the Eastern Roman Empire.
Timebecomes the oportunity of reaching eternity and the liturgical year will
encompass more holidays dedicated to Jesus Christ, the Virgin Mary and the
saints. In the Christian Church, every second in time becomes a Kairos,
meaning a favorable time for redemption. The Byzantine era considers that
there have been 5509 years since the creation of the world until Christ’s Birth.
Timpul a fost şi rămâne o permanentă şi majoră preocupare umană. De la

filosofii antinci şi până la gânditorii moderni, de la simplii credincioşi şi până la marii
teologi, întrebările privind originea, esenţa, sensul şi mai ales valoarea acestei
categorii a existenţei noastre formează o problematică complexă şi mereu actuală. Din
încercările de a da un răspuns la aceste întrebări şi din necesitatea pe care a simţit-o
omul de a ţine socoteala timpului, a luat naştere cronologia, adică acea disciplină
auxiliară a istoriei care se ocupă cu datarea evenimentelor istorice în vederea stabilirii
succesiunii acestora76. Cuvântul cronologie este grecesc şi provine din combinarea a
doi termeni: cronos, cu însemnarea de timp, dar la origine fiind substantiv propriu,
deoarece în mitologia greacă Cronos era cel mai tânăr dintre Titani, fiul lui Uranus şi
al Geei, care l-a mutilat pe tatăl său şi i-a luat locul, devenind astfel stăpânul lumii şi
zeul timpului, şi logos, care înseamnă vorbire despre ceva sau studiu.
Chiar din antichitatea cea mai îndepărtată, de-a lungul istoriei s-au încercat
numeroase metode prin care timpul, perioada dintre trecerea de la nefiinţă la veşnicie,
să fie măsurat, cunatificat şi chiar controlat. El a fost divizat în ani, în decenii, în
secole şi în ere. Până în epoca elenistică, ce începe de la Alexandru cel Mare sau
Macedon (356-323 î. de Hr.), Orientul n-a cunoscut nici o eră propriu-zisă. Se data
*
Preot, parohia Urşani, Horezu, Vâlcea. Doctorand la Universitatea „Valahia” din Târgovişte
76
Mic dicţionar enciclopedic, Ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1986, p.
468.
după anii de domnie ai regelui în funcţie sau după un eveniment exterior, cum ar fi un
cutremur mare sau o eclipsă. Arienii aveau chiar liste eponime. Eponimii erau
conducătorii proeminenţi care dădeau numele lor unui oraş, unei localităţi sau unui
stat-cetate, cum avem de exemplu pe Atena, care este zeiţa eponimă a oraşului Atena.
Aşa avem ca exemplu erele cu care s-a datat în antichitate, unele din ele fiind
utilizate şi în cărţile Sfintei Scripturi: Era Olimpiadelor, numită aşa de la jocurile
olimpice, ce se ţineau vara în Olimpia (Peloponezul Greciei), din patru în patru ani, în
onoarea lui Zeus Olimpianul, începutul acestei ere fiind fixat la 1 sau 25 iulie, anul
776 î. de Hr.77; Era fondării Romei, care începea la 21 aprilie 753 î. de Hr. şi era
desemnată cu prescurtarea UC = Urbe condita (De la înfiinţarea Romei), fiind utilizată
timp îndelungat în tot cuprinsul imperiului roman; Era seleucidă, adesea numită şi a
lui Alexandru cel Mare sau era siriacă, deoarece începea în toamna anului 312 î. de
Hr., când Seleuchos Nicanor a instaurat puterea grecească în Siria, Mesopotamia şi o
parte din Asia Mică; Era Biblică sau era Sfintei Scripturi, care numără anii de la
facerea lumii şi din care au luat naştere mai multe ere, dintre care cele mai importante
sunt două: Era iudaică, de la facerea lumii, care consideră că au trecut 3761 de ani de
la facerea lumii până la Naşterea Domnului Hristos, şi Era creştină de la facerea lumii
sau era constantinopolitană, cunoscută şi sub numele de era bizantină.
În secolul al IV-lea după Hristos are loc creştinarea imperiului roman. Timpul
lui Dumnezeu şi al slujitorilor săi întâlneşte timpul zeilor şi al cetăţilor romane.
Timpul era în mai multe privinţe un dat politic şi ideologic. În noile condiţii,
întemeierea Romei nu mai putea rămâne punct de referinţă pentru trecerea anilor. Un
eveniment politic de importanţă majoră se petrecea în imperiu la data de 11 mai 330,
când oraşul Bizantin, fondat pe malul vestic al Bosforului de către metropola
grecească Megara în jurul anului 660 înainte de Hristos, devine Kωνσταντίνο Πόλης,
oraşul lui Constantin cel Mare sau Constantinopol, numit şi noua Romă. Această
localitate devenea noua capitală a Imperiului roman de Răsărit care, până la 29 mai
1453, când cade sub asalturile lui Mehmed al II-lea, va fi centrul cultural şi economic
al întregii lumi civilizate.
În cadrul Imperiului bizantin nou înfiinţat, şi timpul căpăta noi valenţe.
Trecerea lui de-a lungul anului devenea o preocupare publică în Bizanţ, dar lumea era
preocupată de dimensiunea eshatologică a timpului. Religia creştină considera pe
împărat trimisul lui Dumnezeu pe pământ, adevărul propovăduit de Biserică era
relevant, adică descoperit direct de Fiul lui Dumnezeu, iar scurta viaţă pământească
era considerată ca un prilej în care omul să câştige veşnicia, adică mântuirea sau
salvarea sufletului. În ajutorul împlinirii acestui ideal, Biserica creştină venea cu harul
lui Dumnezeu, împărtăşit prin Sfânta Liturghie, prin Sfintele Taine, prin slujitorii săi,
episcopi şi preoţi.
Din această perspectivă vor interveni modificări în calcularea timpului. Anul
roman, din punct de vedere agrar, începea la 1 martie, când natura începea un nou
ciclu de viaţă. Dovadă a acestui fapt o constituie denumirea lunilor anului, din
perioada romană, păstrată până la ora actuală în denumirea lunilor la noi: septembrie
(a şaptea, numărând lunile începând cu martie), octombrie (a opta), noiembrie (a
77
Ibidem, p. 1212.
noua), decembrie (a zecea). Pe de altă parte, anul civil începea la 1 ianuarie, această
lună avându-şi denumirea de la Ianus Bifrons, zeu din mitologia romană, care era
închipuit cu două feţe opuse, una privind înainte, alta înapoi, ca semn că este zeu al
porţilor (ianuae), portarul vigilent al cetăţii şi ca un simbol al veghei totale78.
Încă din secolul al III-lea, începutul anului roman a fost mutat la 1 septembrie.
Imperiul bizantin va prelua această practică şi o va păstra până la sfârşitul existenţei
lui, lăsând chiar moştenire Bisericii creştine Era bizantină sau era constantinopolitană.
În felul acesta, s-a renunţat la data de întemeiere a Romei sau a consulilor care se
succedau în fiecare an, impunându-se necesitatea datării în funcţie de crearea lumii,
aceasta şi în perspectiva parusiei, adică a celei de-a doua veniri a lui Hristos pe
pământ79. Calculul s-a făcut ţinându-se cont de descrierile scripturistice ale Vechiului
şi Noului Testament, îndeosebi de genealogia Mântuitorului de la începutul
Evangheliei după Matei. O justificare a stabilirii începutului anului bisericesc la 1
septembrie este adusă de tradiţia moştenită din Legea Veche, care spune că în această
zi s-a început creaţia lumii şi tot în această zi şi-ar fi început Mântuitorul activitatea Sa
publică, atunci când a citit în sinagogă cuvintele proorocului Isaia (cap. LXI, 1-2), care
profeţeau despre Sine: „Duhul Domnului peste Mine, pentru că M-a uns ca să
binevestesc săracilor…, să vestesc anul milei Domnului” (Luca IV, 18-19)80.
Chiar dacă rezultatele acestui mod de calculare au fost uneori diferite, în
secolul al VII-lea putem vorbi despre stabilirea definitivă a erei bizantine,
documentele oficiale fiind datate începând cu 1 septembrie 5509 de la facerea lumii,
aşa încât cu anul 1 după Hristos începe anul 5510 al erei noastre. Această eră bizantină
sau cosmopolitană este şi astăzi întrebuinţată de Biserica Ortodoxă a Răsăritului, căci
bisericeşte noi începem anul la 1 septembrie şi îl încheiem la 31 august. Acesta este
marcat de două sărbători religioase închinate Maicii Domnului, şi anume Naşterea
Maicii Domnului, numită în popor şi Sfânta Maria Mică, la 8 septembrie, şi
Adormirea Maicii Domnului, numită în popor Sfânta Maria Mare, la 15 august81. De
asemenea, era bizantină este întâlnită în pisaniile vechilor biserici şi în cărţile de cult
tipărite în limba slavonă şi, atunci când este scris numai anul, fără a se indica luna şi
ziua, trebuie să fim foarte atenţi în stabilirea anului de la Hristos. Spre exemplu, pe
peretele de est al pronaosului, în partea din dreapta, la biserica Sfânta Treime a
Mănăstirii Cozia, este o inscripţie care arată că lucrările de zugrăvire s-au încheiat „în
anul 6899”. Scăzând 5509 din acest număr, vom obţine anul 1390, ceea ce înseamnă
că încheierea acestor lucrări se plasează undeva între 1 septembrie 1390 şi 31 august
139182. Sau dacă, de exemplu,, citim undeva 717 e.n. = 6225 grec, aceasta înseamnă
78
Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p.
238.
79
Pr. prof. dr. Emanoil Băbuş, Valenţele timpului şi măsurarea lui în Imperiul Bizantin, în ziarul „Lumina
de Duminică”, Săptămânal de spiritualitate şi atitudine creştină, Anul VI – Serie naţională, Nr. 22 (239),
Duminică, 6 iunie 2010, p. 6.
80
Preot prof. dr. Ene Branişte, Liturgica generală cu noţiuni de artă bisericească, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1985, p. 164.
81
Ibidem, p. 232-233.
82
Constantin Bălan, Inscripţii medievale şi din epoca modernă a României. Judeţul istoric Vâlcea
(secolul XIV-1848), Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005, p. 300.
că anul grecesc (bizantin) începe la 1 septembrie 716 şi se termină la 31 august 717.

Deci 25 decembrie 6225 nu este 25 decembrie 717, ci 25 decembrie 716.
Pentru lunile anului s-a impus în Imperiul bizantin uzanţa romanilor, chiar
dacă denumirile purtau numele unor zeităţi păgâne: Marte pentru martie, Junon pentru
iunie, Janus pentru ianuarie sau al împăraţilor Iulius Caesar pentru iulie şi Augustus
pentru august83. Divizarea timpului în ani, luni şi săptămâni li se datorează, după cum
se ştie, babilonienilor, precum şi împărţirea zilei în douăsprezece ore duble. O altă
inovaţie a babilonienilor a fost găsirea şi folosirea sistemului sexagesimal, adică
împărţirea orei în 60 de minute şi a unui minut în 60 de secunde84. Acest principiu de
subdivizare îl vor adopta mai întâi evreii, apoi grecii, care l-au transmis (prin
intermediul romanilor) erei moderne, până în zilele noastre.
În ce priveşte împărţirea unei luni pe zile şi gruparea zilelor, Bizanţul a
adoptat rapid săptămâna, care se termina sâmbăta, denumită cu termenul ebraic de
sabat, care înseamnă odihnă. Pentru lumea cea nouă, Învierea Domnului era
sărbătoarea centrală, de aceea prima zi a săptămânii, considerată de Sfinţii Părinţi
„începutul zilelor” sau prima zi a creaţiei lumii, purta numele de „Ziua Domnului”.
Bizantinii nu au reţinut denumirile zilelor săptămânii aşa cum au venit de la egipteni şi
cum sunt menţinute şi astăzi în calendarul nostru, în care zilele urmează o ordine
complicată bazată pe distanţa planetelor faţă de pământ. Pentru ei, ziua de vineri era
cea a pregătirii (paraschevi), de unde vine asocierea dintre Sfânta Paraschiva şi Sfânta
Vineri din basmele populare româneşti85, sabaton (odihnă), adică sâmbăta, proti era
prima zi a săptămânii sau „dies dominica” (Ziua Domnului sau Duminica)86, iar
celelalte erau numerotate: a doua zi (luni), a treia zi (marţi), a patra zi (miercuri) şi a
cincea zi (joi).
Cu toate acestea, actele oficiale, cronicile sau scriitorii bisericeşti nu foloseau
acest gen de enumerare a zilelor săptămânii amintit mai sus, ci numărătoarea zilelor
din lună, aşa cum avem şi astăzi în cărţile liturgice (minee). Pentru o schemă mai clară
a celor spuse, putem avea în paralel felul de denumire a zilelor săptămânii în Bizanţ şi
în Occident. În Bizanţ: Ziua Domnului, a doua zi, a treia, a patra, a cincea, ziua
pregătitoare, sabatul. În Occident: Duminica (Ziua Domnului), luni (ziua Lunii), marţi
(ziua lui Marte), miercuri (ziua lui Mercur), joi (ziua lui Jupiter), vineri (ziua lui
Venus), sâmbătă (ziua sabatului).
A afla ora, a măsura timpul reprezenta pentru bizantini un lucru greu. Ei nu
aveau ceasuri, termenul „orologiu” ce vine din greacă (horologion, a spune ora)
desemnând mai întâi un cadran solar, care din păcate putea funcţiona numai ziua). În
secolul al VI-lea, împăratul Justinian a fixat un astfel de cadran monumental la
începutul principalei căi de acces din capitală, million. Cu timpul, bizantinii au început
să folosească pentru măsurarea timpului clepsidra cu apă, ce avea avantajul că putea fi
folosită zi şi noapte tot anul. În secolul al IX-lea asistăm la o folosire strategică a
clepsidrei. Savantul Leon Matematicianul îl sfătuieşte pe împăratul Teofil să instaleze
83
Pr. prof. dr. Emanoil Băbuş, op. cit., p. 6.
84
Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984,
p. 85.
85
Victor Kernbach, op. cit., p. 533.
86
Preot prof. dr. Ene Branişte, op. cit., p. 183.
două clepsidre sincronizate, una la Constantinopol şi alta într-o fortăreaţă situată

tocmai în defileul Taurus care închidea Asia Mică, la o distanţă de 800 km de
capitală. O reţea de fortăreţe permitea aprinderea unei flăcări dintr-un loc în altul, până
la Constantinopol, anunţând astfel în mai puţin de o oră eventualele pericole ce puteau
veni dintr-o zonă ameninţată constant de arabi. Împăratul putea afla mult mai repede
despre natura pericolului, în timp ce reţeaua poştală, deşi bine organizată, putea aduce
informaţii din aceeaşi zonă în patru-cinci zile87.
Dimensiunea cea mai importantă a timpului în Imperiul bizantin rămâne cea
religioasă. Sfântul împărat Constantin cel Mare, după Edictul de la Milano din anul
313, prin care dă libertate de manifestare creştinilor, consfinţeşte prin lege de Stat
„Dies Dominica” sau Ziua Domnului ca zi de repaus săptămânal pentru toţi cetăţenii
Imperiului roman, indiferent de convingerea religioasă, la 3 martie 321, după mărturia
lui Eusebiu de Cezareea. Se produce astfel separaţia între timpul profan şi timpul
liturgic. Ziua Domnului devine prilej de renaştere morală şi educaţie religioasă, fiind
cea a adunării creştinilor în biserici pentru slujba Sfintei Liturghii. În Hristos şi în
Biserică, fiecare clipă a timpului devine un Kairos, adică un moment favorabil
mântuirii88. Fiecare sărbătoare religioasă nu este o simplă încercare de transpunere pe
cale de rememorare, ci este o trăire aievea a evenimentelor săvârşite de Hristos, cu
scopul unirii mistice cu El şi având ca finalitate unirea în veşnicie cu El şi dobândirea
mântuirii sufletului. Cele 24 de ore ale zilei sunt împărţite în patru ceasuri şi tot atâtea
priveghiuri, care reprezintă în mănăstiri tot atâtea prilejuri de rugăciuni şi slujbe.
Timpul călugărilor din aceste mănăstiri din Imperiul bizantin era ritmat de aceste
slujbe. Orele pentru rugăciuni erau anunţate prin clopot şi toacă. Cea mai mare parte a
călugărilor se trezeau la rugăciune la miezul nopţii, iar Mănăstirea Studion din
Constantinopol dispunea de un orologiu hidraulic, dotat cu un dispozitiv de alarmă
destinat trezirii călugărilor.
Aşadar, de-a lungul secolelor, concepţia bizantină despre timp a devenit una
teologică, aceasta începând cu Creaţia şi terminându-se odată cu Parusia sau a doua
venire a Domnului, rolul omului fiind de a se ajuta de timp şi de a-l valorifica şi
totodată de a-l împlini în „Ziua cea neînserată” a Împărăţiei lui Dumnezeu.
BIBLIOGRAFIE
- Băbuş, Emanoil, Valenţele timpului şi măsurarea lui în Imperiul Bizantin, în
„Lumina de Duminică”, Săptămânal de spiritualitate şi atitudine creştină,
Anul IV, Serie naţională, Nr. 22 (239), Duminică, 6 iunie 2010, p. 6.
- Bălan, Constantin, Inscripţii medievale şi din epoca modernă a României.
Judeţul Vâlcea (secolul XIV-1848), Editura Academiei Române, Bucureşti,
2005.
87
Pr. prof. dr. Emanoil Băbuş, op. cit., p. 7.
88
P. F. Daniel, Patriarhul B.O.R., Comori ale Ortodoxiei. Explorări teologice în spiritualitatea liturgică
şi filocalică, Editura Trinitas, Iaşi, 2007, p. 120.
- Branişte, Ene, Liturghia generală cu noţiuni de artă bisericească, Editura

Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
1985.
- Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Explorări teologice în
spiritualitatea liturgică şi filocalică, colecţia Comori ale Ortodoxiei, Editura
Trinitas, Iaşi, 2007.
- Drimba Ovidiu, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. I, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1984.
- Kernbach, Victor, Dicţionar de mitologie generală, Editura Ştiinţifică şi
- Mic dicţionar enciclopedic, Ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986.
ELEMENTE DE IDEOLOGIE POLITICĂ LA CRONICARII

MOLDOVENI (SECOLELE XVI-XVII)
Eliza ILIE*
Cuvinte cheie: cronicari umanişti, Bizanţ, geografie politică.

Keywords: Byzantium, political geography, medieval hystoriographs.
Abstract
Considering that the medieval historiography remains dependant on the
biblical conception according to which the appointment of throne successors
was the exclusive prerogative of the divinity, the image of Byzantium as
portrayed in the historiographical writings belonging to the XVIth and XVIIth
centuries progresses from the mere stereotype of a Christian state fallen under
the swords of the Ottoman forces to a more complex and nuanced Byzantine
Empire, Christian par excellence, that makes its presence felt in the region.
The collective memory of facts, personalities and aspects that form the history
of Byzantium, even if sometimes distorted or even completely inaccurate,
remains a fundamental element when trying to reconstruct the overall picture
of the Byzantine state and civilisation. Other times, the content of texts
depends a great deal upon the nature of historical sources, especially foreign
ones (Bulgarian, Serbian, Polish, Western, and, above everything, the
Byzantine documents), used as reference for documentation in order to
elaborate written works. However, when one tries to restore the image of a
state and of a political body in general, one must base their research for the
most part on the aggregate of ideas of social and political nature that are
characteristic, in this case, of the Romanian society and of the relationship
between Romanians and Byzantium. Facilitated by the proliferation of
knowledge regarding universal history, elements such as the continuity of the
Byzantium after the fall of the ancient Roman Empire, the Florence Council or
the Dominium Mundi are incorporated into progressively nuanced
presentations. The ethnic political terminology highlights first and foremost
the Christian and universal nature of this particular political body, a
historical truth which is supported by phrases such as Christian emperor or
„the emperor of Ţarigrad”. Towards the end of the VIIth century, the picture
of Byzantium is closely related to the intensification of the Greek influence
within the borders of the Romanian countries.
Introducere
Dincolo de reconstituirea evenimentului, scrierile cu conţinut istoric ne relevă
in egala măsură şi structurile mentale care au pus în mişcare mecanismele activităţilor
culturale. Organizate cronologic, şi, în măsura posibilului cantitativ, faptele istorice
ne dezvăluie nu doar conţinutul, ci şi preocupările oamenilor care le-au redactat, starea
*
Profesor istorie, Colegiul Economic Iaşi.
lor de spirit, aspiraţiile, viziunile despre lume. Elementul străin asimilat fuzionează
adesea cu reprezentările individuale şi colective generând curente de idei care hrănesc
starea de spirit a societăţii.
Ceea ce ne-am propus în lucrarea de faţă a fost exemplificarea acestui proces,
valabil si pentru cultura română, urmărind dinamica unei teme istorice majore. Ne-a
interesat să vedem dacă aplicarea unui model de interpretare moştenit din antichitate la
evoluţia unui stat precum Imperiul Bizantin, într-o anumită perioadă, (şi anume Evul
Mediu românesc când statul Bizantin tocmai îşi încheia existenţa sub loviturile unui
stat ale cărei tipare culturale şi de civilizaţie erau complet diferite) a influenţat şi
orientările ideologice şi culturale ale societăţii româneşti, structurându-se într-o
imagine de ansamblu, relativ coerentă care să releve, cel puţin în parte, trăsături ale
sinelui colectiv.
Succesiunea împăraţilor în istoriografia în limba slavonă (sec. al XVI-lea)
La cronicarii secolelor XV-XVI este greu de depistat o anumită viziune

istorică, vreo legitate în derularea evenimentelor istorice în afara voinţei divine. Cu
toate acestea, din puţinele informaţii îşi face loc principiul succedării fireşti a
domniilor şi împărăţiilor (translatio imperii), principiu care este tot de sorginte
bizantină şi care îşi găseşte ilustrarea cea mai elocventă la ultimii istoriografi
bizantini.89 Ideea succesiunilor „domniilor, măriilor şi împărăţiilor,” ce are ecouri
timide în operele cronicarilor călugări din Moldova, Macarie, Eftimie şi Azarie, fiind
dezvoltată ulterior de către cronicarii umanişti, avea însă o răspândire mult anterioară,
inclusiv în mediile cărturăreşti mai puţin informate. Predilecţia acestei teme avea rolul
de a explica şi justifica stăpânirea otomană, legitimând-o într-o manieră care dă
prilejul cronicarilor să vorbească despre statul bizantin.
Scriind din însărcinarea lui Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu şi al lui Petru
Şchiopul, cronicarii Macarie, Eftimie şi Azarie întrebuinţează pentru patronii lor
princiari, alături de titlul de „voievozi”, pe cel de „ţari”90. Echivalarea „domniei” cu
„împărăţia” poate fi considerată o simplă contaminare terminologică, sau, dimpotrivă,
istoriografia de curte din veacul al XVI-lea urmărea să dea cititorilor impresia că după
vertiginoasa extindere a statului otoman, soarta popoarelor ortodoxe ameninţate de
„agareni” a fost încredinţată de Dumnezeu stăpânitorilor din scaunul de la Suceava.91
89
Prezentă în operele lui Laonic Chalcocondyl şi Pseudosphrantzes, ideea succesiunii împărăţiilor era
una destul de răspândită în istoriografia bizantină şi sud –slavă a secolelor XV – XVI. Concepţia îşi are
rădăcinile în operele primilor istorici creştini, dar a luat o amploare deosebită tocmai în preajma căderii
Constantinopolului. Ea îşi găseşte ilustrarea cea mai reprezentativă în opera lui Critobul din Imbros care
îşi dedică opera lui Mahomed al II-lea: „de când e lumea, împărăţiile şi stăpânirile n-au rămas în aceleaşi
mâini şi nici nu s-au mărginit la un singur popor şi la un singur neam... au trecut şi s-au oprit când la
asirieni, când la mezi şi perşi, când la eleni şi romani, rămânând o vreme şi un număr de veacuri şi
netrecând niciodată din nou la aceeaşi”, Critobul din Imbros, Din domnia lui Mahomed al doilea, 145 –
1457, ediţie critică de Vasile Grecul, Bucureşti, Editura Academiei, 1963, p. 36.
90
I. Bogdan, Cronicile slavo – române din secolele XV – XVI, p. 62.
91
În istoriografia română acordarea de către cronicari a titlului de Ţari voievozilor români a înregistrat
două curente de opinie. Unul care preferă să ignore aceste titluri tratându-le drept forme fosilizate ale
retoricii perpetuate prin inerţia copiştilor şi unele care insistă pe numărul deloc neglijabil al apariţiei
În ciuda canonizării stilistice, a comparaţiilor nepotrivite şi a inspiraţiei din

Manases, cronicile secolelor XV - XVI sunt profund ancorate în prezentul epocii. Ele
nu fac referiri la trecut şi nici generalizări care să permită desprinderea unor
permanenţe, al unei continuităţi sau măcar al unor principii de filosofie istorică.
Informaţiile legate de statul bizantin, lipsesc, aşa cum lipsesc şi referirile tangenţiale
care ne-ar indica o atitudine a cărturarilor faţă de istoria Bizanţului. Şi acest lucru se
petrece în ciuda faptului că, mai ales episcopul Macarie, se inspiră masiv din Cronica
universală a lui Manases.92 Sunt extrase numeroase pasaje, care erau în legătură cu
diferite personaje din Bizanţ şi pe care el le aplică tale – quale unor figuri din istoria
Moldovei sau unei împrejurări din istoria acestei ţări. Redactând cronicile, I. Bogdan
se întreba dacă aceste pasaje copiate întocmai se potrivesc într-adevăr cu cele ce se
petreceau în Moldova sau sunt doar elemente ale unei retorici. Epitete precum „munţi
acestui termen şi al întrebuinţării strategice pe care teoreticienii ideologiei puterii o utilizau în formulări
specifice. Analizând structura instituţională a celor două ţări române, Valentin Al. Georgescu consideră
că în structura domniei din Ţările Române, autocraţia ecumenică expansionistă a bazileului bizantin se
transformă în poziţia de suveran local independent domn poziţie care se subordonează unei direcţii
naţionale, locale pe care a luat-o acest termen în decursul unui proces istoric. În acest proces termenul se
goleşte de semnificaţia sa ecumenică, adică de esenţa sa imperială, căpătând alte semnificaţii în lupta
pentru păstrarea independenţei în faţa cuceririi otomane în decursul secolelor XIV – XV; vezi Valentin
Al. Georgescu, Bizanţul şi instituţiile româneşti până la mijlocul secolului al XVIII-lea Bucureşti, Editura
Academiei, 1980, p. 45 – 46. O analiză mai amănunţită a tuturor elementelor din structura puterii
domniei este realizată de către Andrei Pippidi cu examinarea succesivă a titlului, a ceremonialului aulic, a
încoronării şi ungerii ca şi ale simbolurilor autorităţii princiare şi a emblemelor şi simbolurilor care
însoţesc puterea. Pippidi remarcă distincţia între idealul bizantin şi realităţile româneşti, contradicţie care
se sfârşeşte prin afirmarea inexorabilă a acestora din urmă. (A. Pippidi, op.cit., p. 23 – 77).
Pe de altă parte ideea bizantină, conform căreia suveranii din Ţara Românească şi Moldova se
considerau drept voievozi şi domni în ţările lor dar şi succesori ai ai împăraţilor din Constantinopol pe a
căror coroană pretindeau că o poartă a fost exprimată iniţial de P. Ş. Năsturel în Considerations sur l'idée
imperiale chez les roumains. Byzantina, V, 1973, p. 395 – 413; idem, Le mont Athos et les roumains.
Recherches sur les relations du milieu du XIV-e siècle à 1654, în Orientalia Christiana Analecta, 227,
Roma 1986 şi de către D. Năstase în Considerations nouvelles sur l'ideologie medievale du pouvoir.
L'apport du Byzance et du l'Europe orientale, în Rêvue des études roumaines, XVII – XVIII, 1993; Idem,
Ştefan cel Mare împărat, SMIM, Bucureşti XVI, 1998, p. 65 – 102; Idem, L'heritage imperial byzantine
dans l'art et l'histoire des pays roumains, 1976; Idem, L'aigle bicéphale dissimuleé dans les armoires des
Pays roumaines. Vers une crypto heraldique, în Roma Constantinopoli, Mosca. Atti del seminario
internationale di studi storici „Da Roma alla Terza Roma”, Roma 1981, Napoli, 1983. Oricum ar fi,
titlurile imperiale nu sunt utilizate în cronici ca simple sinonime pentru titlurile de voievod şi domn, ci
marchează nuanţe suplimentare ce izvorăsc din tradiţia juridică a celor două ţări române. Mai recent
asupra acesti chestiuni privind titulatura de ţar acordată lui Ştefan cel Mare s-au pronunţat Dumitru
Năstase, Ştefan cel Mare împărat, în Ştefan cel Mare şi Sfânt. Portret în istorie, Sfânta mănăstire Putna,
2004, pp. 567 – 609 precum şi Ştefan S. Gorovei, Titlurile lui Ştefan cel Mare. Tradiţie diplomatică şi
vocabular politic, în SMIM, XXIII (2005), p. 78 care pune acest titlu în legătură cu anul 1473 – an cheie
al domniei lui Ştefan cel Mare, în care pe de o parte se refuză plata tributului reafirmându-se ideea de
autodeterminare, dar şi de reafirmare a misiunii voievodale de luptă împotriva păgânătăţii. Pe de altă
parte, Liviu Pilat pune acordarea titlului de ţar lui Ştefan cel Mare în legătură cu definitivarea organizării
ecleziastice prin redistribuirea rolurilor după tiparul societăţii creştine ideale, aşa cum este ea prezentată
în gândirea ecleziologică a bisericii răsăritene. Liviu Pilat, Între Roma şi Bizanţ,, Societate şi putere în
Moldova, secolele XIV – XVI, Iaşi, Editura UAIC, 2008., p. 379.
92
Această cronică cuprinde istoria universală de la facerea lumii până la moartea lui Nichephoros
Botaniates în anul 1081 şi este compusă după scriitorii bizantini dinaintea lui Manases în formă de roman
istoric.; I. Bogdan, Cronica lui Manases, traducere mediobulgară, Bucureşti, 1922.
cu vârfuri ascuţite” sau „eroi cu furie de leu” „râuri de bogăţie”, împăraţi cu mintea
îngâmfată” din cronica lui Macarie sugerează mai degrabă un mediu exotic decât unul
familiar moldovenesc. Manases scrie despre Nichifor Botaniatul că petrecea la Efes
„în băi, mâncăruri şi băuturi”, iar Macarie găseşte potrivită situaţia şi pentru Petru
Rareş.93 Noi credem că episcopul de Roman a găsit în opera bizantină întâmplări,
caractere, comparaţii apropiate în spirit de ceea ce el şi-a propus să prezinte.
Caracteristicile omului bizantin în comparaţie cu acelea ale omului evului mediu de la
noi, fie el domnitor sau om obişnuit nu cred că înregistrau diferenţe, ceea ce a permis
preluarea masivă. Morala creştină funcţiona în ambele spaţii. Imaginarul bizantin şi
românesc impuneau structuri mentale comune, obiecte asemănătoare de credinţă,
fantasmă, obsesie etc.94
În acelaşi spirit, de preluare necritică a nor expresii, Manases face câteva
referiri la elementele de civilizaţie bizantină. Cele mai multe dintre ele se grupează în
jurul interesului pentru istoria turcilor. Acest interes, ca şi cel pentru istoria bizantină
nu poate fi străin de influenţa exercitată de analele sârbeşti care circulau în Moldova
încă de la sfârşitul secolului al XV-lea şi care a rezultat cronica sârbo-
moldovenească. 95
Un alt exemplu de preluare necritică a unor elemente de ideologie politică din
istoriografia bizantină este referinţa la oraşul Constantinopol. Întrerupând descrierea
celui de-al doilea an al domniei lui Ştefăniţă, Macarie face o digresiune, începând să
povestească despre cuceririle turceşti. Descriind atacul turcilor asupra Belgradului din
1522, călugărul menţionează că moaştele sfintei Paraschiva au fost luate de la Belgrad
şi duse „în cetatea lui Constantin”96. Formularea, arhaizantă, este luată, desigur din
Manases, reprezentând iarăşi o preluare ad literam deoarece în istoriografia
românească de factură slavonă şi chiar şi după, Constantinopolul este numit în mod
constant Ţarigrad. Ulterior la f. 25, Macarie influenţat din nou de Manases descrie
oraşul ca fiind „cetatea împărătească, preafrumoasa cetate Constantinopolul, după
traducerea slavă „Constantina grad”97. Prin comparaţie, un paragraf mai jos se reiau
referiri elogioase la adresa Sucevei jefuită de turci în 1538 pe care în original,
Manases le-a făcut tot cu privire la Constantinopol. Să fie adevărat că omul Evului
mediu românesc nu era capabil să/şi exprime propriile viziuni decât prin intermediul
reprezentărilor externe – simboluri – citate, pasaje.
În ceea ce priveşte descrierea raporturilor Moldovei cu turcii, nu putem
spune că producţiile istorice ale ieromonahilor moldoveni au un caracter vădit anti-
otoman. Continuă demonizarea turcilor tot pe criterii religioase, dar, din punct de
vedere politic, sultanul este considerat stăpân legitim: „în anul 7052 în luna mai 15,
93
Dan Simonescu, Spiritul critic în istoriografia veche românească, Bucureşti, 1943, p. 7.
94
Ovidiu Pecican, Trecutul istoric şi omul Evului Mediu, Cluj, Editura Neremia Napocae, 2002, p. 25.
95
I. Radu Mircea, Rellation culturelles roumano – sérbes au XVI-éme siécle în RESEE, I, 1964, p. 405 –
408; idem Les vites des roi et archevéques sérbes et leur circulation en Moldavie. Úne copie inconúe de
1587, RESEE, 1966, p. 383 – 412.
96
I. Bogdan, op.cit., p. 74.
97
Ibidem, p. 79.
Petru Voievod a trimis pe fiul său cel mare Iliaş, la Ţarigrad, la marele împărat singur
stăpânitor, unde se numeşte la Poarta împărătească”98.
Oricum ar fi, din cronicile şi letopiseţele secolelor XV –XVI nu apare în mod
evident ideea unui imperiu spiritual care ar fi continuat să existe mult timp după
cucerirea sa de către turci, transformat fiind dintr-o realitate politică într-una spirituală
care nu încetează să încerce să reconstituie prin însuşirea de către moştenitori a
titlurilor şi veleităţilor imperiale. Apar mai degrabă căutări, aşteptări, decât un
program politic concret de conservare a unei identităţi spirituale. La Azarie întâlnim,
pentru prima dată, sentimentul de resemnare în faţa nemăsuratei puteri a Imperiului
Otoman. Separaţia se datorează în mare parte moştenirii unui patrimoniu identitar,
considerat chiar un izvor de viaţă spirituală superioară care conservă elementele de
civilizaţie de la Bizanţ.
Elemente de ideologie politică la cronicarii umanişti moldoveni (sec. XVII)
Textele cronicilor din secolele al XVII-lea şi începutului de secol XVIII care

înregistrează istoria Moldovei şi Ţării Româneşti în nota unei temporalităţi specifice
povestirii simple, instituie un model de articulare a materiei deosebit de cele
precedente. Din punct de vedere istoriografic, trecutul istoric este plasat în continuare
sub semnul cauzalităţii divine, dar este explorată o foarte bogată cauzalitate umană,
care este pusă sub semnul acţiunii voluntare a oamenilor, iar, uneori şi sub acela al
dezvoltării naturale a statelor. Această din urmă idee face loc şi preocupărilor pentru
originea neamului. Vechea obsesie a originilor din mentalitatea medievală devine la
umaniştii erudiţi o temă fundamentală de cercetare, cu o importanţă foarte mare pentru
orientarea generală a culturii.
O fază superioară în atestarea trecutului, aşa cum apare ea în literatura
medievală românească, o reprezintă lectura critică a izvoarelor documentare.
Confruntarea lor, dezbaterea mai ales sub raportul verosimilităţii ştiinţifice sau
ideologice, acceptarea sau respingerea tezelor afirmate în cărţi sau în alte surse
documentare anterioare, începe să intre în practica obişnuită a celor mai importanţi
dintre cronicarii secolului al XVII-lea, tinzând să configureze profilul cărturăresc al
activităţii lor. De asemenea, recurgerea la tradiţie ca la un fundamental argument
istoric se leagă de o altă idee dominantă în mentalitatea elitei culturale a veacului al
XVII-lea şi anume obsesia originilor. Fie că este vorba de începuturile statalităţii sau
de originea neamului şi a comunităţii, această idee constituie baza peste care se
construiesc relatările. Totodată, istoriografii renunţă la a-şi mai împodobi cuvintele aşa
cum proceda un veac mai înainte Macarie şi urmaşii săi, şi se transformă în
comentatori şi judecători ai vremurilor pe care le trăiesc. Criteriul de comparaţie îl
reprezintă atât sistemul politic caracteristic altor state, cât şi trăsăturile vagi ale unui
trecut istoric al „vârstei de aur” reprezentat de perfecta concordanţă între idealurile
domnitorului şi cel al supuşilor, de o vreme a „autoguvernării” sau, mai exact, a
„singurei stăpâniri”, concept devenit mai degrabă un ideal în condiţiile formidabilei
presiuni otomane.
98
Ibidem, p. 143.
O astfel de concepţie devine „normă ştiinţifică” pe larg acreditată la Grigore

Ureche. Acesta îşi manifestă dispreţul faţă de vechii scriitori care „au scris mai mult
de-n basme şi de-n poveşti ce au auzit unul de la altul"99. Trecutul nu este pentru
Ureche un obiect de contemplaţie şi de reflecţie (deşi meditaţiile asupra scurgerii
timpului nu lipsesc, toate puse în lumina unei morale biblice), ci tocmai un teritoriu
inert, puţin cartografiat, în care cronicarul intră cu circumspecţia omului de ştiinţă,
căutând solul sigur şi tatonând cu grijă soluţiile adoptate în interpretarea
evenimentelor trecutului. Peste modelul mitic, confirmat la Ureche prin faptul că
evocarea trecutului e pusă sub semnul destinului, iar ceea ce urmează să se întâmple e
întotdeauna anunţat prin semne premonitorii, scriitorul plasează faptele, atâtea câte i se
păreau a fi confirmate.100
Sursa istorică externă de bază pentru cronicarul moldovean este Bielski pe
care Ureche singur îl menţionează, comparându-l mereu cu date din aşa zisul Letopiseţ
moldovenesc.101 Evocat în mai multe rânduri, Letopiseţul moldovenesc (redactat între
anii 1642 – 1647) cuprindea însumarea faptelor dintre anii 1352 şi 1587 având la bază
tot cronica anonimă de la curtea lui Ştefan cel Mare şi unele fapte din trecutul apropiat
cronicarului care fuseseră conservate de tradiţie. Atât din sursele străine cât şi din
cronicile anterioare sunt preluate destul de multe inexactităţi dar, acolo unde ele
există, Grigore Ureche dă permanent întâietate izvorului intern şi opiniei
conaţionalilor săi.102 Informaţiile de istorie universală, printre care şi puţinele referiri
la statul bizantin sunt preluate din aşa zisul Letopiseţul leşesc unde sunt adunate mai
multe lucrări ale vechii istoriografii poloneze.
Puţinele elemente de istorie a Bizanţului sunt integrate de către Grigore
Ureche în capitolul „De împărăţia turcilor şi de începutul lor şi de adaosul lor...”. Ca şi
în cazul capitolului despre tătari, Ureche prezintă cu erudiţie limitele geografice ale
expansiunii acestora intercalând în descriere toponime foarte exacte din Aia Mică.
Ureche rezervă turcilor o origine tătărască şi un început de istorie nu foarte onorabil,
bazat pe furturi şi prădăciuni. Expansiunea acestora o pune însă pe seama vrajbei
dintre popoarele creştine inclusiv cea din familia imperială bizantină: „către acea
vreme întrasă vrajba între Paleolog şi între Cantacuzino, „carii erau capetile
Ţarigradului şi scotoci neprietinul crucii ca să arate unii părţi cu prietenie şi să-l
chiieme în ajutoriu, ce s-au şi întâmplat, că au trecut cu oaste la Evropa şi au deşchis
cale şi altora pre urmă la Evropa, să facă multă nevoie.”103 În contrast cu toponimele
şi cu numele de popoare redate foarte exact, uneori cu denumirea latinizată apoi
99
Grigore Ureche, Letopiseţul ţării Moldovei, ed.îngrijită şi studiu introductiv P.P. Panaitescu, ed a II-a,
Editura de Stat pentru literatură şi artă, 1959, p. 24.
100
Elvira Sorohan, Constantin Pricop, Valeriu Stancu, Naratori şi modelare umană în medievalitatea
românească, Junimea, Iaşi, 2000, p. 15.
101
Despre existenţa acestui Letopiseţ moldovenesc ca o variantă intermediară între cronicile slavo române
şi cronica lui Grigore Ureche s-au pronunţat cu precădere P. P. Panaitescu în Interpretărirpmâneşti.
Studii de istorie economică şi social, ed. aII-a . Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994., p. 213, precum şi
Nicolae Florescu, Istoriografia literaturii române vechi, în Jurnalul literar, 1996, p. 62 – 64.
102
Dan Horia Mazilu, Prefaţă la vol. Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, Editura Gramar,
Bucureşti, 2003, p. 4-5.
103
Marii cronicari ai Moldovei, Grigore Ureche, Miron Costin, Nicolae Costin, Ion Neculce, Ediţie,
studiu introductiv, glosare de G. Ştrempel, Editura Academiei, Bucureşti, 2003, p. 67.
tradusă, denumirea politică a statului bizantin lipseşte. Este folosită expresia generică
de „împăratu creştinescu”, iar denumirea etnică a locuitorilor este de greci. Cucerirea
Constantinopolului este descrisă lapidar: „După moartea acestuia stătu împărat al
doilea Mehmet, carile au încunjuratu Ţarigradul cu multă mulţime de oaste şi l-au luat
în anii 6961, în luna lui mai, în treizeci şi una de zile. Al doilea an după aceia s-au dus
la Belgrad si mulţime de ai săi acolo peritu.104” Sursa acestor scrieri este Cronica lumii
întregi a lui Martin Bielski, întocmită de fiul acestuia Joachim şi tipărită la Cracovia
în 1550105 de unde denumirile latinizate, şi preluările terminologice, precum expresia
„legea grecească” cu sensul de religie ortodoxă, atunci când descrie diferitele
comunităţi religioase din Ardeal şi Ungaria. Cronicarul a consultat şi acele reuşite
alcătuiri de tip enciclopedic, un soi de compendii de geografie şi istorie universală
numite cosmografii, foarte preţuite în acel timp. Mai precis, este vorba de lucrări
precum Atlas sive cosmographicae meditationes a olandezului Gerard Mercator,
opere ale italianului J. Antonius Maginus Patavinus şi ale germanului Sebastian
Münster.
Întâlnim în Letopiseţ... un pasaj interesant care transmite, dincolo de o
informaţie istorică vagă, un fapt de mentalitate. Pasajul priveşte domnia lui Alexandru
cel Bun pe care Grigore Ureche se străduieşte să o aşeze cu cât mai multă exactitate în
cadrele sale cronologice cu ajutorul surselor avute la îndemână. În interpolarea lui
Misail Călugărul, care a copiat textul pe la 1675 – 1685, găsim fragmentul următor:
„şi cu darul ce avea de înţelepciunea de la milostivul Dumnedzău, căutând şi văzindu
cinstea lumii, cum să cade a să purta podoabele împăraţilor şi a crailor şi a domnilor,
socotit-au şi la această ţară, măcar că n-au fost mai căutat alţii, ce au fost mai înainte
domni, întâie dată au trimis patrierşii de la Răsărit de au luat blagoslovenie s-au făcut
mitropolit......” Urmează enumerarea întemeierii ierarhiei bisericeşti şi a dregătoriilor.
Modelul de la care Alexandru cel Bun ar fi preluat instituirea dregătoriilor laice, a
mitropolitului şi a episcopilor nu este specificat, ci ascuns sub formula „cinstea
lumii”106 Să reprezinte acest fragment o conştientizare din partea cronicarilor asupra
direcţiilor normative pe care le preia Moldova odată cu intrarea în aşa - numitul
commonwealth bizantin? O confirmare ar fi tocmai faptul că o consemnare privitoare
la istoria internă a Moldovei este urmată de relatarea ştirilor legate de Conciliul de la
Florenţa din fragmentul „Când s-au făcut săbor al optulea” unde se oferă câteva date
concrete legate de istoria Imperiului Bizantin. Grigore Ureche nu reţine din domnia lui
Alexandru cel Bun decât o notiţă preluată din Letopiseţul moldovenesc, înfiinţarea
Mitropoliei cu „blagoslovenie de la patriarşii Răsăritului”, ctitorirea a două mănăstiri,
Moldoviţa şi Bistriţa, precum şi aducerea moaştelor sfântului mucenic „Ioan Novii de
la Cetatea Albă de la păgâni şi le-au aşezat în cetatea Suceava cu mare cinste şi cu
litie”. Interpolatorii săi polemizează însă nu numai asupra cronologiei, ci şi asupra
controversatului moment al întemeierii Mitropoliei pe care Ureche îl pune sub
oblăduirea Patriarhiei de la Constantinopol, iar Axinte Uricariul sub acela al
Arhiepiscopiei de la Ohrida.
104
Ibidem, p. 68.
105
Există indicii că Ureche a folosit şi cronica italianului Alessandro Guagnini, Sarmathiae Europeae
desctiptio, Cracovia 1578 în versiunea poloneză a lui Marcin Paszkowski, cf. D. H. Mazilu, op.cit., p. II.
106
Grigore Ureche, Letopiseţul..., ed. P.P. Panaitescu, p. 76.
Alexandru Elian sublinia că, de fapt cu participarea românilor la Sinodul de la

Florenţa începe, prin cronica lui Grigore Ureche, "informaţia „bizantinologică” a
umaniştilor români din secolul al XVII-lea, preluată în formă laconică107. Totuşi, atât
din fragmentele aparţinând lui Ureche, cât şi din cele aparţinând interpolatorilor avem
impresia că nu i se recunoştea Bizanţului locul meritat în perpetuarea unor elemente de
organizare instituţională şi ecleziastică. Şi aceasta în condiţiile în care, cel puţin
Axinte Uricariul avea pentru descrierea acestor fapte un izvor de primă mână şi
anume cronografele greceşti, care în acea perioadă circulau deja în rândurile ştiutorilor
de carte din Moldova. De altfel, Axinte Uricariul specifică sursa în descrierea
Conciliului de la Florenţa: „Iară la hronograful grecescu scrie că au fostu papa
Evghenie şi de la Moldova au fostu Ioasaf şi văleatul 6947, cându s-au obârşit săborul.
Şi aşa vom putea crede cum scriu grecii că ei cum au fostu acolea şi cum au văzut aşa
au însemnatu”108. Pe lângă indicaţia sursei, interpolatorul recunoaşte în autorii
compilaţiilor din cronografe pe urmaşii participanţilor la conciliul florentin adică pe
bizantini.
Cu siguranţă, Grigore Ureche preia din vechea cronică moldovenească nu
numai informaţii, dar şi modele şi figuri de stil de factură bizantină, lucru care
demonstrează perpetuarea unor tradiţii, şi menţinerea unor criterii de valori mult
apreciate şi pe care vremurile de nesiguranţă în care trăiau moldovenii veacului al
XVII-lea le făceau şi mai apreciate. Bineînţeles că figura lui Ştefan cel Mare se
apropie cel mai mult de idealul domnesc de factură bizantină, aşa cum este prezentat
după victoria de la Vaslui: „şi într-aceea laudă şi bucurie au ziditu biserica în târgu în
Vasluiu, dându laudă lui Dumnezeu de biruinţă ce au făcut. Şi deci s-au întors la
scaunul său de la Suceava cu mare pohfală şi biruinţă de la Dumnezeu de sus ieşindu-i
înainte mitropolitul cu toţi preoţii, aducându-i sfânta Evanghelie şi cinstita cruce în
mâinile sale, ca înaintea unui împărat şi biruitori de limbi păgâne, de l-au
blagoslovit.”109 Imaginea este preluată şi de către interpolatorul Misail Călugărul în
cadrul fragmentului „Pentru neşte cazaci ce au venit în ţară să prade” sub forma unui
clişeu retoric dar şi al unui element de o mare forţă sugestivă.110 Comportamentul
domnesc aşa cum este reflectat în textul lui Ureche relevă modelul conducătorului
ideal care învinge forţele păgâne apoi se închină lui Dumnezeu, aducând laudă şi
mulţumire, ctitoreşte o biserică, fie în târgul Vasluiului sau al Iaşilor şi se întoarce la
cetatea de scaun unde îşi face intrarea în cadrul unui ceremonial, tot de factură
bizantină. Mai târziu, în operele cronicarilor munteni modelul cultural al principelui
ideal va fi completat şi cu alte elemente.
În ansamblul operei, evenimentele de istorie universală nu sunt izolate ci apar
ca o contribuţie complementară, susceptibilă de a face mai bine înţeleasă semnificaţia
faptelor istorice ce au loc în Ţările Române. Relatările externe precum cele privitoare
la structura de stat poloneză, la războiul pentru eliberarea Ucrainei, la politica Rusiei
107
Al. Elian, Bizanţul, biserica şi cultura românească, texte reunite şi editate de V. Muntean, Iaşi,
Trinitas, 2004, p. 87.
108
Grigore Ureche Letopiseţul…, ed. P. P. Panaitescu , p. 79.
109
Ibidem, p. 103.
110
Cu privire la modelul imperial preluat din opera lui Eftimie de Târnovo de către istoriografii oficiali de
la curtea lui Ştefan cel Mare, în studiul de faţă, nota 3.
moscovite, ca şi acţiunile turcilor sunt ataşate într-o dezvoltare organică cu

dezvoltarea paralelă a evenimentelor din Moldova şi uneori din Ţara Românească.111
Letopiseţul lui Miron Costin este puternic ancorat în contemporaneitate, de aceea
autorul nu găseşte nici un prilej de referire la Bizanţ. În Letopiseţ, Miron Costin nu
pomeneşte decât într-o singură secvenţă de Ţarigradul bizantin cu prilejul descrierii
acţiunilor lui Mihai Viteazul, prilej cu care Miron Costin îl menţionează pe patriarhul
de Ţarigrad: „Scrie Hronograful grecescu că aşe era de vestit Mihai Vodă şi la leşi,
cât Ţara Podolii fiindu de lege de suptu ascultarea patriarhului de Ţarigrad, ca şi noi
pe acele vremi avându mare zarvă cu papistaşii pentru lege aştepta cu bucurie pe
Mihai Vodă”.112
Este surprinzătoare fascinaţia cu care Miron Costin descrie împărăţia romană
în De neamul moldovenilor. Prin această operă debutează în cultura română
preocupările sistematice legate de „obsesia originilor”, înregistrându-se ceea ce
istoricii numesc formarea conştiinţei naţionale. În condiţiile în care timpul istoric e
îngrădit în limitele corpului iar sentimentul zădărniciei îl împinge pe autor spre
concluzii cu totul pesimiste şi întunecate, căutarea leagănului istoric al poporului
român, presupune o încadrare sistematică a istoriei noastre în istoria universală,
încadrare care depăşeşte simpla aducere în scenă a unor împăraţi sau a unor mari
conducători de oşti, pentru a se realiza o expunere problematizată în jurul unităţii
poporului român şi al romanităţii.113 Remarcăm deja că scriitorul moldovean nu preia
artificial istoria spaţiului italian din sursele sale, ci face permanent legături cu
evenimente contemporane. Poate că în acest fapt constă tocmai umanismul autorului
interesat îndeosebi de evoluţia politică şi de încadrarea geografică a „împărăţiilor”.
Cu privire la Bizanţ, formula devenită deja tradiţională în cronicile româneşti
de „împărăţia grecească” lipseşte la Miron Costin. În corpul politic cu capitala pe
malurile Bosforului, Miron Costin nu vede decât vechiul Imperiu Roman, formula de
continuitate observându-se în cadrul lucrării în două rânduri: atunci când observă, şi
observaţia îi aparţine în totalitate, similarităţile dintre organizarea militară şi
instituţională din Imperiul Roman şi aceea din Imperiul Otoman („Multe obiceiuri ale
Râmului sântu acum la turci ca acestea ce iau şi ei a zecea oameni şi iară aşa îi împart
şi ei pre la grădini întâi, apoi în ceata ienicerilor şi fac şi ai apoi din slujitori bătrâni
oturaci şi timaruri (...) Şi nu-i minune că la turci vedem obiceiurile acestea care au fost
şi la împărăţia Râmului, căci şi la Ţarigradul şi câte ţări ţin turcii în ceasta parte de
lume care să chiamă Evropa, parte de împărăţiia Râmului iaste.”114). Se pare că
scriitorul moldovean are o viziune a continuităţii directe între stăpânirea romană şi cea
turcească, fără să ia în consideraţie existenţa unui Imperiu Bizantin, de civilizaţie şi
111
Ioan Lupaş, Miron Costin şi concepţia lui filosofică asupra istoriei, în Studii conferinţe şi comunicări
istorice, vol. II, Cluj, 1940, p. 283-305.
112
Marii cronicari ai Moldovei, ed. cit., p. 186. Probabil Miron Costin se referă la cei două milioane de
ortodocşi păstoriţi de episcopi ţinând de mitropolitul Lituaniei, la rându-i dependent de patriarhul de
Constantinopol,Aceştia se aflau atât în centrul de interes al calvinilor pentru această parte a Europei cât
şi al catolicismului prin controversata unire de la Brest. apud Răzvan Theodorescu, Civilizaţia românilor
între medieval şi modern. Orizontul imaginii, 1550-1800, Ed. Princeps, Bucureşti, p. 86.
113
Doina Curticăpeanu, Orizonturile vieţii în literatura veche românească, 1520 – 1743, Bucureşti,
1985, p. 27.
114
Marii cronicari ai Moldovei...,p. 405.
limbă greacă ci, mai degrabă ideea unei continuităţi directe între Imperiul Roman şi
Imperiul Otoman.
În al doilea rând, la finalul operei, Miron Costin ţine să concluzioneze cu o
explicaţie, atât în ceea ce priveşte soarta finală a Imperiului Roman, cât şi a românilor,
care s/au aflat o vreme sub oblăduirea acestora, dar care au fost abandonaţi în cele din
urmă de strălucita împărăţie: „dzice-va neştine, dar cum de-au lăsat cei de pre urmă
împăraţi, ce au fostu a Râmului pe urmă, şi după ce au mutatu marele Constantin
scaunul Râmului la Ţarigrad şi pe urmă alţi împăraţi creştini, Leon Înţeleptul, Iraclie,
Iustinian, şi câţva hatmani vestiţi? Răspundzu: mai multă zăbava sa cu persii avea
împăraţii, pe urmă cu saraţinii şi aceste locuri sta fără agiutor şi aşe pustiirea lor de
tătari , cum s-a dzis mai sus.”115 Precum se observă, nostalgia originilor nu este
însoţită la noi de speranţa în „renovaţio mundi” acest mit, cu o circulaţie intensă în
Evul Mediu care a servit la încurajarea celor ce speră într-o reînnoire pacifistă a
lumii. Tema împăratului ascuns116 a cunoscut valuri ale credinţei populare în
Germania, Portugalia şi Rusia, dar nu se vădesc elemente şi la cronicarii români.
Operele lor sunt dominate de pesimism de un sentiment al zădărniciei acestei lumi, de
relatarea instabilităţii profunde a existenţei indivizilor precum şi de spaima faţă de
timpul care nu poate fi cunoscut: „neştiutoare firea omenească de lucrurile ce vor să
fie pe urmă”117.
Oricum, o viziune istorică despre succesiunea imperiilor şi a ariilor de
civilizaţie nu îi este prea clară nici autorului şi de aceea Bizanţul este menţionat în
spatele unor formulări vagi de tipul „împăratul Ţarigradului”. Spre exemplu, în
capitolul De cetăţile ce să află aicea în ţară la noi din De neamul moldovenilor Miron
Costin descoperă unele inexactităţi legate de data întemeierii cetăţii Chilia la
predecesorul său, Grigore Ureche: „Aflu pomenită cetatea Chilii, carii o scrie la v. leat
6973 (1465) că au luat-o Ştefan Vodă de la turci, ş-apoi la v. leat 6987 (1479) că în
cestu an a început Ştefan Vodă a zidi cetate Chilii”. Sesizând anacronismul, Miron
Costin pune întemeierea cetăţii Chilia în legătură cu zălogul pe care Împăratul
Ţarigradului l-au dar genovezilor pentru a fi împrumutat cu bani şi oşti pe care să-i
folosească împotriva turcilor”. Cărturarul indică şi sursa: „citeşte gheografiile cestu de
curându şi vei afla în historiile Ţarigradului...”. Este vorba, probabil, de cronografe
sau de acele cosmografii de geografie şi istorie universală ale lui Giovani Bontero pe
care le consultase şi Grigore Ureche. Dacă sunt erori şi confuzii în lucrarea lui Miron
Costin, ele se datorează şi cronicarilor din care acesta a preluat, din Paszkowski,
Bielski şi Stryikowski, şi, în general, nivelului de cunoştinţe al veacului din care făcea
parte şi cărturarul nostru.
În concluzie, deşi Bizanţul nu se află în centrul preocupărilor lui Miron
Costin, probabil şi datorită formaţiei sale culturale filo-polone, informaţiile oferite se
ridică la un nivel superior faţă de cele din operele cronicarilor care l-au precedat. În
primul rând oferă primele informaţii articulate şi încadrate într-un peisaj istoric mai
larg. Din fragmente, observăm că autorul se îndepărtează de formulările tradiţionale
115
Ibidem, p. 420.
116
J. J. Wunenburger, Imaginariile politicului, traducere Ionel Buşe, Bucureşti, Editura Paideea, 2005, p.
67.
117
Elvira Sorohan, op. cit., p. 20.
legate de „împărăţia grecească” şi împărtăşeşte concepţia erudită, clasică,

împrumutată din istoriografia occidentală, conform căreia Bizanţul nu este altceva
decât Imperiul Roman continuat prin mutarea capitalei şi nu împărăţia grecească din
vechile cronici slavoneşti, imperiu reprezentând un factor de civilizaţie din care
românii au făcut parte integrantă.
Fiul său, Nicolae Costin, fără să reuşească să atingă desăvârşirea tatălui, în al
său amplu Letopiseţ al ţării Moldovei de la zidirea lumii până la 1601, alcătuieşte
practic o operă de compilaţie, preluând informaţiile din lucrarea tatălui său şi imitând
câteva modele străine. În intenţia de a prezenta istoria Moldovei într-un cadru de vaste
proporţii unde pot figura în egală măsură evenimente contemporane luate din istoria
generală europeană, autorul se foloseşte de un mare număr de izvoare ungureşti,
germane italiene şi poloneze de unde copie cu fidelitate conţinutul, fără nici un spirit
critic.118
Scopul lucrării a fost încadrarea istoriei Moldovei într-un tratat de istorie
universală început de la Adam după modelul cronografelor greceşti care circulau la
acea vreme în Ţările Române.119 Se pare că redactarea lucrării a fost finalizată înainte
de instaurarea regimului fanariot, deoarece, inclusiv într-o variantă dedicată
domnitorului sunt amintite unele scăderi ale grecilor.120 Recunoscut ca fiind
traducătorul Geografiei universale a lui Giovani Botero121 în mai multe interpolări,
Nicolae Costin foloseşte pasaje din opera scriitorului polonez Strjkowski, Cronica
polska litewska, pasaje utilizate şi de Miron Costin în primele capitole din Letopiseţul
Ţării Moldovei „de la zidirea lumii până la 1601”.
Cu privire la Bizanţ, Nicolae Costin se mulţumeşte să preia aproape toate
informaţiile din De neamul moldovenilor. Aceste sunt completate cu unele localizări
geografice şi actualizări ale vechilor popoare, care au ca punct de reper Ţarigradul:
„acmu toate aceste năroade (popoarele din Tracia n.a.) le stăpânesc turcii. „Lăcuitorii
aceştia grăiesc greceşte, turceşte slavoneşte şi pre la oraşele ce-s pre mare, grăiescu
şi italieneşte. Oraş mai ales acolo în Vizantia iaste ce să zice acumu Ţarigrad, sau
cetatea lui Constantin, Pera ce-i zice Galata, Silivriia, Odriiul şi altele.” Nevoia de a
actualiza şi de a explica termenii Vizantia sau Constantinopol prin apelativul slavon
Ţarigrad este întâlnită şi la Dosoftei şi la Nicolae Milescu, şi chiar la Cantemir
întâlnim o folosire diferenţiată a termenului în funcţie de publicul căruia i se adresa
opera. Nevoia aceasta de translare a termenului dovedeşte de fapt cât de înrădăcinată
era la noi cultura de factură slavonă. Odată cu impunerea limbii române ca limbă de
cultură, cronicarii nu folosesc denumirea reală a oraşului pe care bizantinii înşişi o
foloseau şi care s-a perpetuat şi în cultura occidentală, ci rămân la formula mai veche
de factură slavonă Ţarigrad care se pare că era utilizată şi în limbajul uzual chiar şi
118
N. Costin, Letopiseţ al ţării Moldovei de la zidirea lumii până la 1601, ed. Ioan St. Petre, Bucureşti,
1942, p. 35, 109, 166 – 169, 199-211, 311- 322, 496- 508.
119
Nicolae Costin şi-a început redactarea operei după anul 1695 pe când se afla fugar în ţara
Românească.; G. Ştrempel, Notiţe bibliografice în vol. Mari cronicari ai Moldovei ed. cit., p. 1280 –
1281. În acea vreme circulau în număr mare şi cronografele bizantine începând cu anii 1680 – 1686; D.
Russo, , tomul I, bucureşti, 1939, p. 68 – 100.
120
G. Ştrempel, op. cit., p. 1282.
121
N. A. Ursu, Nicolae Costin, traducător al „Geografiei Universale” a lui Giovani Botero, în RITL,
nr.3-4, iulie – dec.,1991, p. 371.
atunci când se făcea referire la oraşul sultanilor. Alte informaţii despre statul bizantin
mai sunt preluate din cronicarii polonezi, informaţii coroborate cu cele din cronografe.
Se păstrează apelativele consacrate; Cantacuzino, împăratul grecescu şi grecii ca şi
denumire etnico – politică a populaţiei ce stăpânea Tesalonicul.122 Nicolae Costin
remarcă vag autoritatea Bizanţului asupra Peninsulei Balcanice dinainte cuceririi
turceşti: „iară pre urmă au luat sultan Murat de supt ascultarea împăraţilor greceşti:
bolgarii, sârbii, Bosna i proci.”
Căderea Constantinopolului este descrisă pe baza surselor poloneze: „iară în
anul 1453, sultan Mehmet, împăratul turcesc au luat Ţarigradul cu mare jele şi grijă a
toată creştinătatea, cinzăci de zile bătându-l.....” Ca informaţie suplimentară a fost
extrasă ideea înlesnirii capturării capitalei de către turci datorită trădării unui grec.”
În descrierea de un dramatism moderat al ultimului ceas dinaintea agoniei,
Constantinopolului îi este recunoscută calitatea de centru al creştinătăţii, iar cucerirea
sa a fost considerată o tragedie. Totuşi tragicul eveniment care chiar şi la secole după
aceea a impresionat Europa nu prilejuieşte lui Nicolae Costin reflecţii istorice şi
filosofice aşa cum se va întâmpla la istoriografii contemporani, reflecţii legate de
natura expansiunii turceşti, a sorţii alunecătoare sau a creşterii şi descreşterii
imperiilor şi stăpânirilor.
Deşi Nicolae Costin preia aproape în totalitate ideile relatate de către tatăl
său cu privire la originea latină a românilor, el nu este preocupat în mod special de
reliefarea continuităţii istorice a Bizanţului din mai vechiul Imperiu Roman prin
creştinare şi mutarea capitalei. Nicolae Costin nu recunoaşte în statul bizantin pe
moştenitorul vechiul Imperiu Roman şi nu se străduieşte să lege istoria propriului
neam de civilizaţia romană. Informaţiile, deşi exacte, sunt preluate din surse străine şi
nu sunt comentate în mod creator aşa cum vedem la Dosoftei.
Cu toate acestea, Nicolae Costin ne oferă o singură imagine de o mare forţă
evocatoare, atunci când leagă cunoştinţele obţinute din surse externe care constituie
cadrul istoric de descriere a evenimentelor, de realităţile social-politice contemporane.
Este vorba de fenomenul infiltrării grecilor în structurile sociale şi politice ale
Moldovei şi Ţării Româneşti. Din punctul de vedere al imaginii, grecii făceau obiectul
unei alterităţi absolute, a cărei vecinătate era complet dăunătoare societăţii româneşti.
De aceea cărturarii români, printre care şi Nicolae Costin, au căutat explicaţia
istorică a imoralităţii şi viciilor cu care erau înzestraţi aceşti străini.. La sfârşitul
capitolului Greţia sau Ţara Grecească, traducătorul interpolează următorul fragment
intitulat „Pentru neamul grecilor” care corespunde unuia din capitolul al V-lea al
Letopiseţului de la zidirea lumii intitulat De seminţia şi neamul lui Afet al treilea
fecior al lui Noe: „Aicea am socotit să dăm a înţelege că cine s-ar trage din neamul
grecilor şi din cine a ieşit (...). Grecilor le dzicea de demult ioni, de la Iavan sau Ion, al
patrule ficior al lui Iafet, fiiul cel mai mic al lui Noe. Iavan se înţălege latineşte
viclenitoriu sau amăgitoriu. Pentru aceea şi grecii pururi îşi samănă cu porecla sa
pentru care vicleşug şi amăgituri au cădzut supt giugul turcilor”123
122
Ibidem, p. 520.
123
Ibidem, p. 372.
La Neculce, apelativul de „ţara grecească” acoperă teritoriul locuit de greci

aflat sub stăpânirea otomană (p. 386). Opera lui Neculce se compune din Letopiseţul
Ţării Moldovei de la Dabija Vodă până la a doua domnia a lui Constantin
Mavrocordat (1661 – 1743) şi o Samă de cuvinte.... Caracteristicile ambelor opere,
prima fiind aproape o lucrare memorialistică, iar a doua o culegere de legende orale,
nu permit relatarea unor aspecte de istorie universală, şi mai ales dintr-un trecut
devenit deja îndepărtat, cum era cel al existenţei Imperiului Bizantin. În schimb,
Neculce este contemplator al unei ţări a Moldovei cu mai mulţi duşmani decât
prieteni, populată cu indivizi aflaţi într-o perpetuă agitaţie, mânaţi fiind de pofta de
putere şi de insaţiabila dorinţă de a se îmbogăţi. Suntem şi în spirit, puternic
îndepărtaţi de Bizanţul creştin şi pravoslavnic al cărui spirit domina din plin opera lui
Dosoftei.
Acceaşi atitudine antigrecească ca şi cea a lui Nicolae Costin, dar în altă
expresie literară o întâlnim la Neculce, în acest fel făcându-se dovada unui curent de
opinie generalizat, cel puţin la nivel cărturăresc: „Aşe socotescu eu cu firea mea
această proastă. Când a vre Dumnedzeu să facă să nu fie rugină pe fier, şi turci în
Ţarigrad să nu fie, şi lupii să nu mănânce oile în lume, atunce poate nu vor fi nici greci
în Moldova şi în Ţara Românească, nici or fi boieri, nici or putè mânca aceste două
ţări, cum le mănâncă (...). focul îl strângi, apa o iezăşti şi o abaţi pe altă parte, soarele
intră în nor (...)iar la grec milă sau omenie, sau dreptate sau nevicleşug, nici unele
dintre aceste nu sunt, sau frica lui Dumnedzău.”124 Stăpânirea turcească reprezintă, ca
şi la Nicolae Costin o consecinţă a imoralităţii grecilor, numai că de data aceasta
Neculce face cititorului recomandarea de a citi cronografele în care se găsesc
explicaţii pentru purtarea arogantă a acestora: „Caută de vezi la hronograful grecescu
de vă încredinţaţi şi mai bine, pe când au fost grecii puternici şi împărăţia era a lor, ce
făce pre atunce şi ce lucra!”125
S-a făcut caz în ultima vreme de antigrecismul lui Neculce (grec după tată, era
fiu al lui Neculce vistiernicul, grec din insula Chios, însurat cu Catrina, fiică a
vistierului Iordache Cantacuzino), nelipsind exagerările ce tindeau a transforma
răbufnirile sale din acest plan într-o veritabilă doctrină xenofobă. Adevărul este că
îndârjirea şi vehemenţa pe care scriitorul le cheltuie în pagini cu totul remarcabile
erau îndreptate împotriva unor adversari care dovedeau un apetit nemăsurat şi abilităţi
neobişnuite pentru înavuţire, totul în afara oricărui sentiment de moralitate. Mijoacele
sale de atac, deşi sunt îndreptate împotriva tuturor spoliatorilor, dinăuntru şi din afară
au căpătat în condeiul scriitoricesc denumirea de greci, dar mijloacele sale de atac sunt
identice cu cele din Letopiseţul Cantacuzinesc, care făcea distincţie între Cantacuzini,
boierii pământeni şi grecii veniţi de curând în ţară. Cu toate acestea, cronicarul
moldovean recunoaşte originea nobilă a lui Dumitraşcu Cantacuzino. „Şi era grec
ţarigrădean de felul lui de neam de-mpărat creştinescu de Cantacozoneşti şi ştie rândul
acestor ţări...”126
124
Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei. Ed. G. Ştrempel, Bucureşti, Editura Minerva, 1982 p. 83.
125
Ibidem, p. 84.
126
Ibidem, p. 51.
În istoriografia secolului al XVII-lea, Bizanţul depăşeşte imaginea de stat

grecesc decăzut şi el sub tăvălugul otoman alături de celelalte state din Peninsula
Balcanică, aşa cum a fost reflectat în vechile letopiseţele şi producţiile literare de până
la 1620, atunci când va apărea Cronica universală a lui Mihail Moxa. Extinderea
treptată, dar deosebit de consistentă a cunoştinţelor legate de istoria universală face ca
imaginea Bizanţului să capete alte contururi, evoluând spre calitatea de model cultural
pe care o capătă această reprezentare. Determinantă pentru această calitate
predominantă a imaginii Bizanţului a fost şi ascendenţa culturii greceşti în principate,
dar şi cataliza acesteia în mediul autohton. Fenomenul cultural al influenţei greceşti,
care nu poate fi separat de cel demografic şi social, dar nici de factorul unităţii
ortodoxe, a dus la formarea unei ambianţe post bizantine în care cultura românească s-
a integrat.
NICOLAE MILESCU SPĂTARUL - MARELE CĂRTURAR

UMANIST ŞI ”MARCO POLO DE ROMÂNIA”
Laurenţiu CHIRIAC 
Cuvinte-cheie: Nicolae Milescu; cărturar umanist; diplomat; călător;

cancelar al Ţării Moldovei; ambasador al Rusiei.
Keywords: Nicolae Milescu; humanist scholar; diplomat; traveler;
chancellor of Moldavia; Russian ambassador.
Abstract:
Figure prominently in Romanian and Russian culture in the second half of the
eighteenth century and the beginning of Nicolae Milescu Backrest (1636-
1708) was one of the most valuable representatives of humanist culture.
Nicolae Milescu was a great scholar, historian, geographer, philologist,
theologian, translator, traveler, diplomat and even world-renowned
ethnographer.
He had a spectacular political and diplomatic career. He was one of the great
minds of his time, that he felt at home in the great capitals of the world: Paris,
Berlin, Viena, Stockholm, Constantinopol, Beijing, Moscova etc. Being good
knowledge of foreign languages, politics, diplomacy, history, philosophy and
theology, and in 1671 was appointed Professor staff of the future Tsar Peter
the Great of Russia. During his reign, Nicholas Milescu became imperial tax
collector and chief diplomatic corps of translators Council of Mosova.
Between 1675-1678, as high ambassador, Nicolae Milescu was sent by Tsar of
Russia at the head of the Russian message that the king went to China's
diplomatic mission that contributed to the knowledge of China.
Through scholarly activity, Nicolae Milescu had a great contribution to the
development of social and political thought, philosophical, religious,
geographic and ethnographic spaces in which he lived. He wrote theological
work "Eastern Star shining in the West" and translated "Old Testament" -
which was the basis of printing "Bible of Bucharest" by Serban Cantacuzino
1688. He translated works from Greek and Latin in ancient and medieval
European culture: religious works, historical and philosophical, all being
popularized in several languages. The most important of his works remain
"Logbook in China" and "Description of China".
Personalitate de prim rang în cultura românească şi rusă din a doua jumătate a

secolului al XVII-lea şi începutul celui următor, Nicolae Milescu (1636-1708) a fost
unul dintre cei mai valoroşi reprezentanţi ai culturii umaniste. El s-a născut în 1636,
într-o familie de boieri moldoveni, la Mileşti, sat dispărut de lângă Vaslui. Tatăl său -
slugerul Gavril - era de origine aromână şi şi-a luat numele după moşia Mileşti a soţiei

Doctor în istorie şi muzeograf, Muzeul Judeţean „Ştefan cel Mare” Vaslui.
sale. Nicolae Milescu Spătarul a fost un mare cărturar, istoric, geograf, filolog, teolog,
traducător, călător, diplomat şi chiar etnograf de talie mondială. Vorbea curent latina,
greaca, elina, slavona, araba, franceza, turca şi neogreaca - deprinse la Şcoala Trei
Ierhi şi la Academia slavo-greco-latină din Iaşi şi, mai ales, la Şcoala Patriarhiei din
Constantinopol - unde şi-a aprofundat studiile.
După ce s-a întors de la Constantinopol, o perioadă scurtă de timp a deţinut
funcţia de spătar la curtea Ţării Româneşti, pentru ca mai apoi să devină chiar
cancelarul Moldovei, în timpul domniei voievodului Gheorghe Ştefan. Între 1660-
1664, Nicolae Milescu a fost reprezentantul Ţării Moldovei în Imperiul Otoman şi,
apoi, a fost trimis de către voievod ca sol la Berlin, Paris şi Stockholm.127
Porecla Nicolae Milescu Nas-Cârn provine de la faptul că a fost crestat la nas
de către voievodul poreclit în batjocură drept ”Papură Vodă” (Ştefăniţă Lupu), în
urma unui presupus complot împotriva acestuia (conform lui Ion Neculce) sau de către
voievodul Iliaş Alexandru (după alte surse), pentru a i se potoli presupusele ambiţii de
a accede la domnie. În acele vremuri, un om „însemnat” nu mai putea deveni voievod.
A trebuit, astfel, să părăsească ţara, urmându-l pe fostul voievod Gheorghe Ştefan în
exilul său, la Stockholm şi la Stettin (1664-1667), dar şi la Paris (1668) - unde a fost
primit ca ambasador de către vestitul rege Ludovic al XIV-lea („Regele Soare”) şi cu
care a discutat şi despre o eventuală alianţă anti-otomană.128
Marele cărturar umanist Nicolae Milescu Spătarul a avut o carieră politică şi
diplomatică spectaculoasă. El a fost unul dintre marile spirite ale vremurilor sale, care
se simţea la el acasă în marile capitale ale lumii. După mai mulţi ani de peregrinări
prin Muntenia, Istambul, Stockholm şi Paris, Nicolae Milescu a ajuns, în 1671, la
Moscova, cu scrisori de recomandare din partea patriarhului Dosoftei al Ierusalimului,
unde a fost numit în funţia de traducător din limbile elină, greacă, latină şi românească
la Departamentul solilor din Rusia. La curtea ţarului Alexei Mihailovici şi la Şcoala
slavo-greco-latină (care fusese înfiinţată de Petru Movilă), Nicolae Milescu a făcut o
impresie atât de bună, încât ţarul i-a încredinţat diverse misiuni. Fiind bun cunoscător
de limbi străine, politică, diplomaţie, istorie, filosofie şi teologie, în 1671 a fost numit
profesorul personal al viitorului ţar Petru I cel Mare al Rusiei. În timpul domniei
acestuia, Nicolae Milescu a devenit perceptor imperial şi şef al Corpului de traducători
al Consiliului diplomatic din Mosova. Ion Neculce spunea că ţarul Petru I manifesta o
simpatie deosebită pentru boierul moldovean. De altfel, cărturarul român a avut o
mare influenţă asupra ţarului de a reforma şi transforma Rusia într-un stat modern. În
1674, Nicolae Milescu a participat la negocierile Rusiei cu Moldova şi Ţara
Românească, încercând să convingă cele două ţări româneşti să însoţească pe ruşi într-
o coaliţie militară contra turcilor.
Între 1675-1678, în calitate de înalt ambasador, el a fost trimis de către ţarul
Rusiei în fruntea soliei ruseşti care a plecat la curtea strălucitoare a împăratului Chinei,
misiune diplomatică şi de spionaj care a contribuit la cunoaşterea reciprocă dintre ruşi
şi chinezi. Vizita „diplomatică” era, în realitate, o veritabilă expediţie, compusă din
150 de oameni - care, sub conducerea personală a lui Ncolae Milescu, aveau misiunea
127
Ion Neculce, O samă de cuvinte, Bucureşti, Editura Herra, 2006, p. 74-79.
128
Al. Piru, Istoria literaturii române, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1970, p. 136-139.
de a culege absolut orice fel de informaţii privitoare la tot ceea ce întâlneau în cale. În
mai 1676, expediţia a ajuns la Beijing, capitala Chinei imperiale. Diplomat deosebit de
versat, poliglot şi om de societate deosebit de cultivat, Nicolae Milescu a fost primit în
audienţă de împăratul chinez Shengzu, în faţa căruia a promovat interesele Rusiei.129
Între 1678-1707, Nicolae Milescu a trăit la Moscova, la curtea imperială a
Rusiei, ca mare cărturar şi diplomat, iar în 1707 a părăsit această lume zbuciumată,
suferind de o boală cruntă.
Prin activitatea sa cărturărească, Nicolae Milescu a avut o mare contribuţie la
dezvoltarea gândirii social-politice, filozofice, religioase, geografice şi etnografice din
spaţiile în care a trăit. În perioada de până la stabilirea sa în Rusia, el a manifetat un
viu interes faţă de diverse probleme legate de istoria bisericii şi de teologie, scriind şi
traducând câteva lucrări. Prima sa lucrare este şi prima noastră deschidere culturală
către Europa. Aflat la Stockholm şi vrând să-i explice ambasadorului Franţei unele
aspecte ale ortodoxiei româneşti, Milescu Spătaru a scris lucrarea "Steaua Răsăritului
strălucind în Occident“. Însă, cea mai importantă contribuţie în domeniul teologiei
româneşti va rămâne traducerea "Vechiului Testament“ - care a stat la baza tipăririi
"Bibliei de la Bucureşti“ a lui Şerban Cantacuzino din 1688.130
În acelaşi timp, Nicolae Milescu a studiat intens prin multe biblioteci
europene din Austria, Suedia, Ţările Germane, Franţa, Imperiul Otoman, scriind o
serie de lucrări cu caracter istoric şi filozofic pe care le-a finalizat ulterior în Rusia.
După plecarea sa la Moscova (1671), marele cărturar român a scris peste 30 de lucrări
cu conţinut divers. A efectuat traducerea din limbile greacă şi latină a unui şir de
lucrări din cultura antică şi medievală europeană, dintre acestea făcând parte opere
religioase, istorice şi filozofice, toate fiind popularizate în mai multe limbi de
circulaţie, fiind copiate în sute de exemplare, în Moldova, Occidentul european, Rusia
şi în Orientul Apropiat. Spre exemplu, în 1672 a alcătuit un "Dicţionar ruso-greco-
latin". În anii următori, a scris alte opere mai puţin cunoscute, cum ar fi:
"Aritmologhion",131 "Povestirea despre sabile", "Cartea aleasă pe scurt despre nouă
muze şi despre şapte arte liverale" (în care autorul arăta că fiecare dintre cele şapte
ştiinţe îşi are muza ei), apoi "Hrismologhion" sau cartea celor patru monarhii. Un
amestec de istorie şi legendă găsim în lucrarea sa "Povestirea despre zidirea bisericii
Sfânta Sofia de la Constantinopol". Evident că printre scrierile cărturarului moldovean
se găsesc şi lucrări cu caracter istoric referitoare la trecutul Rusiei, precum
"Genealogia ţarilor ruşi" şi "Alegerea ca ţar a lui Mihail Fiodorovici".132
Relatarea călătoriei în China a cărturarului Nicolae Milescu constituie un
adevărat topos istoric, compus din rapoarte şi studii amănunţite, descrieri detaliate,
cartografii, cercetări geografice şi etnografice. Pe lângă descrierea istoriei, moravurilor
şi tradiţiilor chinezeşti, întâlnim în lucrările sale şi aspecte etnografice şi culturale
despre populaţiile întâlnite în Siberia şi în Mongolia. Lucrările sale de mare
129
Enciclopedia Universală Britannica; Bucureşti, Editura Litera, 2010, vol. V.
130
Neagu Djuvara, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Bucureşti, Editura Humanitas,
2002, ediţia Voicu Hetel, p. 26-34.
131
Aritmologhia, etica şi originalele lor latine, ediţie critică, studiu monografic, traducere, note şi indici
de Pandele Olteanu, Bucureşti, Editura Minerva, 1982.
132
Călători români în lume – Almanah. Aventura cunoaşterii, Bucureşti, România literară, 1989.
importanţă rămân "Jurnal de călătorie în China“133 şi "Descrierea Chinei“ (în trei

părţi)134, unde întâlnim observaţii minuţioase, pertinente, asupra poporului şi
civilizaţiei chineze, dar şi asupra altor populaţii întâlnite în drumul său. Interesantă
este şi lucrarea sa - intitulată "Carte despre tătari“.
În concluzie, Nicolae Milescu Spătarul, un boier moldovean născut în ţinutul
Vasluiului, a fost unul dintre cei mai străluciţi diplomaţi români ai tuturor timpurilor.
A fost ambasador al voievozilor români, al ţarului Petru cel Mare al Rusiei, fiind
trimis în misiuni în Franţa, Statele Germane, Austria şi până în China. Totodată, el a
fost un mare cărturar umanist, geograf şi călător de seamă, un adevărat „Marco Polo
de România“. A lăsat în urma sa o operă scrisă de mare valoare. În orice caz, istoria
culturii europene îl menţionează ca pe un mare cărturar umanist român, una dintre cele
mai strălucite minţi ale vremurilor sale, iar - în istoria serviciilor secrete - misiunea
îndeplinită de el la Curtea imperială din China a fost considerată drept cea mai reuşită
„operaţiune specială” din acel secol.
133
Jurnal de călătorie în China, traducere, ediţie îngrijită şi prefaţă de Corneliu Bărbulescu, Bucureşti,
ESPLA, 1956 (reeditări, 1958, 1962, 1974, 1987).
134
Descrierea Chinei, traducere, ediţie îngrijită şi prefaţă de Corneliu Bărbulescu, Bucureşti, ESPLA,
1958 (reeditare, 1975).
NICOLAE MILESCU SPĂTARUL (1636-1708)

- imagini -
BISERICA DE PIATRĂ „SF. NICOLAE” DIN

SATUL PROTOPOPEŞTI, COM. TĂCUTA, JUD. VASLUI
Maria POPA
Doina ROTARU
Cuvinte cheie: imobiliare, proprietari, monument istoric, biserica, fondator,

patrimoniu, personal clerical
Key words: estate, owners, historical monument, church, founder, patrimony,
clerical personnel
Abstract
Built in the year 1804 by Ioan Slicaru and his wife, Zoita, on the estate of
Protopopestii Ducai, it is among few stone churches of Husi diocese, unique
because of its aspect of a kula from Oltenia or a consolidated church, justified
by the thickness of the walls and small openings, registered in the list of the
historic monuments.
A church on a conch plan, with semicircular abse, bell tower on pronaos and
tower on naos, added verandah, West entrance. Inside, the domes are
supported by double arches and the separation walls between the naos and the
pronaos,, presenting a dome on pronaos, tower on naos, lighted by four
windows, semi domes on the lateral apses and the altar. The simple facades
with arch openings in full center. In the pronaos you are welcomed by the
rotive written on a marble plate with Cyrillic letters.
There is kept some of the cult silverware of the former “Sf. Nicolae” church
of Protopopestii Lazarini (today Cujba), constructed in the year 1830 by the
steward gate Gavril Cujba (descendant of the great magistrate Ionasco Cujba,
of the 17th century), today in ruins. The fund of old religious book is at the
Eparhial Musesum of Husi.
Satul Protopopeşti, situat în partea de N a judeţului Vaslui, la limita cu judeţul

Iaşi, la c. 48 km de municipiul Vaslui şi 7 km de centru de comună, în Podişul Central
Moldovenesc, pe valea pârâului Cuţitna/ Cuţigna, afluent al Vasluieţului, respectiv al
Bârladului, este atestat documentar în secolul al XV-lea, sub denumirea de Trâmedeci.
La 16 septembrie 1427, Alexandru cel Bun dăruia satul Trâmedecii, de pe Cuţigna:
„unde a fost Bratul şi Micul şi seliştea lui Micul”, preotului Andrei şi fraţilor săi, Filip
şi Mihul, fiii protopopului Simion, de la care îşi trage şi denumirea de Potropeştii/
Protopopeşti (fost Trâmedecii)135. În secolele XVII - XVIII, cea mai mare parte a
moşiei a ajuns în stăpânire unor mari boieri, cum ar fi: logofătul Dimitrie Buhuş
(1632)136 şi urmaşii săi, Miron Bucioc şi Nicolae Buhuş (1660)137, paharnicul
135
DIR, veacul XIV-XV, A, Moldova, vol. I (1384-1475), Bucureşti, 1954, p. 59; DRH, A, Moldova vol.
I, Bucureşti, 1976, p. 100, 489, 504.
136
Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, vol. II (1433-1634), Iaşi, 1907, p. 118.
137
N. Stoicesu, Repertoriul bibliografic al localităţilor şi monumentelor medievale din Moldova,
Bucureşti, 1974, p. 692, nota 118.
Constantin Balş (1745)138, marele vornic Ioniţă Palade (1774)139. În secolul al XIX-lea,
moşia, care se întindea şi în ţin. Iaşi, a fost stăpânită de mai mulţi proprietari, fiecare
trup de pământ purtând numele acestora, printre care: Potropeştii Ducăi (Protopopeştii
de astăzi) şi Potropeştii Lazarini (Cujba de astăzi)140, ce fac obiectul studiului de faţă.
În 1869, moşia Ducăi se învecina la S-V cu moşia Ruleni, la S-E cu Potropeştii lui
George Lazarini, „Porecliţi Cujbă”, şi la N cu Mănăstirea Dobrovăţ: „închinată la
Muntele Athos”. După reforma agrară din 1864, din tipul domniei lui Alexandru Ioan
Cuza, în partea de S a moşiei au fost împroprietăriţi locuitorii satului (Fig. 1). Moşia
Lazarini se învecina la E cu moşia Dobrovăţ, la V cu moşia Ruleni, la S cu loturile
locuitorilor din Propopeştii Statului şi la N cu moşia Pripoarele141 (Poiana lui Sion,
fost sat în partea de nord-vest a satului Protopopeşti)142. În centrul proprietăţii se afla
curtea boierească, situată în partea de N-V a satului (azi, la N de sat se mai văd ruinele
bisericii), iar în partea de S, pe pârâul Nastea, ce străbătea moşia, era amplasată moara
de apă (Fig. 2).
138
Arhivele Naţionale - Centrul Regional Timişoara/ AN Mehedinţi; cota documentului: MH-I-F/ 00176-
30-00003-1, în www.cautare-tm.arhivelenationale.ro/cautare-Tm/detail.aspx?ID=;cautare-
tm.arhivelenationale.ro/cautare-tm/parametersuche.aspx?: Carte de blestem dată la 30 iulie 1745 de către
mitropolitul Moldovei şi Sucevei, Nichifor, pentru afurisenia „răzeşilor, împresurătorilor şi locuitorilor
care nu ar fi mărturisit drept pentru alegerea, lămurirea şi hotărnicirea” moşiei Potropeştii din ţin.
Vasluiului a paharnicului Constantin Balş.
139
Şt. Ciudin, Monografia comunei Tăcuta, Bucureşti, 1980, p. 53, 86.
140
C. Istrati, Condica Visteriei Moldovei la 1803, Iaşi, 2010, p. 171: Potropeştii răzăşeşti, ţin. Vaslui;
idem, Condica visteriei Moldovei din anul 1816”, Iaşi, 1979, p. 115: Potropeştii, ţin. Iaşi, sat al
căminarului Dimitrachi Florea şi al răzeşilor; Catagrafia fiscală a Moldovei din anul 1820, Iaşi, 2011 p.
460: Potropeştii, ţin. Iaşi, moşia stolnicului Ioniţă Duca şi a răzeşilor; idem, Catagrafia fiscală a
Moldovei din anul 1831, Iaşi, 2009, p. 186-187: Potropeştii lui Cujbă, ţ. Iaşi, sat al lui Gavril Cujbă,
vornic de poată; Potropeştii Ducăi, ţ. Iaşi, sat al spătarului Ioan Duca; Potropeştii Glodencii, ţ. Iaşi, sat al
casei lui Constantin Glodeanu/ spătăresa Smaranda Glodeanu; Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, vol.
XV, Iaşi, 1926, p. 218; Şt. Ciudin, op. cit., p. 47, 58, 63, 65, 70, 73, 80; Academia Română, Tezaurul
toponimic al României, Moldova, vol. I, partea 1, Bucureşti, 1991, p. 327 (Cujba); ibidem, vol. I, partea a
2-a, Bucureşti, 1992, p. 910 (Poiana cu Cetate sau Poiana Protopopeştilor, sat aflat la N de Protopopeşti,
azi în com. Grajduri, jud. Iaşi), 1010 (Ruleni, fost sat la V de Protopopeşti), 949-950, 1570
(Protopopeşti); Ion N. Oprea, Vaslui itinerarii. Locuri – oameni - fapte (De la legende şi publicistică la
istoria locurilor), vol. II, Iaşi, 2010, p. 138-140 (Cujba), 139 (Poiana cu Cetate), 142-145 (Protopopeşti),
145 (Ruleni, fostă moşie a Cheşculeştilor, cumpărată de Ionaşcu Cujbă la 1635; moşia lui Tiron Cujbă în
1816, împresurată de răzeşi; vândută în anul 1860 de către noul proprietar, Pavel Stoianovici, mănăstirii
Dobrovăţ): Potropeştii Ducăi (1830 - 1917) sau Potropeştii de Sus/ Nord (fosta moşia Cheşculeşti)/
Protopopeştii de astăzi) şi Potropeştii Lazarini/ Lăzăreni/ Potropeştii din Deal (fost Potropeştii Glodencii/
Potropeştii lui Cujbă), sat al căminarului Gheorge Lazarini (1857 - 1889) /Cujba de astăzi; din moşia
Cujbeştilor mai făceau parte: Rulenii sau Protopopeştii Mănăstirii Dobrovăţ (înglobat în Protopopeşti) şi
Poiana cu Cetate; părţi din moşia Cujbeştilor au mai fost stăpânite şi de alţi boieri, care purtau numele lor:
Potropeştii lui Costache Neculau (1845), Gh. Vasiliu şi Anastasie Cortez (1846), Protopeştii Vasiliului
(ulterior, Lazarini), Protopeştii paharnicului Dimitrie Davidel (1859), Protopeştii leitenantului Iancu Sion/
Davidel (1859-1896), Mihai Cerchez (1858), Şt. Lărgeanu (1867), Costache Ştefănescu (1899), Dimitrie
Dobrescu.(1906-1945); anii nu reflectă exact perioada de stăpânire a moşiei, ci doar aşa cum sunt
consemnaţi în documentele cunoscute de noi.
141
ANSJ Iaşi, Colecţia de Planuri şi hărţi: Planul moşiei Potropeştii Ducăi. A Statului, districtul
Vasluiului din 29 februarie 1869; Planul moşiei Potropesci – Cujbesci din judeţul Vaslui, plasa
Fundurile; mulţumim dl-lui Lucian-Valeriu Lefter pentru materialul pus la dispoziţie.
142
Tezaur Toponimic …, partea a 2-a, p. 944.
În prima jumătate a secolului al XIX-lea, pe cele două trupuri de moşie, au

fost zidite două biserici cu acelaşi hram:“Sf. Nicolae” - biserica din vale, ctitorie
răzăşească, construită de către Ioan şi Zoiţa Şlicaru, în anul 1804, conform pisaniei,
transcrisă mai jos143, cunoscută mai târziu sub denumirea de biserica Ducăi, şi biserica
din deal, construită în anul 1830 de către vornicul de poartă Gavril Cujbă (descendent
al lui Ionaşco Cujbă, mare vornic în prima jumătate a secolului al XVII, care ridicase o
biserică de piatră cu acelaşi hram în satul Poiana cu Cetate, ruinele cărei se văd şi
astăzi), cunoscută cu denumirea de biserica Lazarini, azi în ruină144, denumiri primite
ulterior după numele proprietarilor care s-au preocupat de îngrijirea lor145.
Biserica actuală din satul Protopopeşti: „Sf. Ierarh Nicolae” (biserica Ducăi) a
fost zidită de soţii Şlicaru cu piatra adusă de la o un fost schit de călugări (sau de la o
fostă cetate), situat în partea de N-V a satului, unde se afla un cimitir vechi (semnalat
prin fragmente de piatră de la însemnele funerare). Piatra şi meşterii pietrari erau din
zonă. Piatră de construcţie se găsea pe dealurile din jur: Cujba, Dumasca şi Focşasca
(unde se afla cea mai mare carieră, la locul numit „Pietrărie”). În catagrafia din anul
1845, sunt menţionaţi 3 meşteri pietrari/ zidari: 1 la Dumasca, 1 la Protopopeşti şi 1 la
Tăcuta146. Potrivit catagrafiilor vremii, în anul 1809, la această biserică slujea preotul
Ioan Chelaru147, iar în 1831, locaşul era deservit de 2 preoţi şi 2 dascăli148. Într-o
prezentare a bisericilor şi slujitorilor din 1852, se menţionează că la biserica „Sfântul
143
Datări infirmate de pisanie: AEH, 1934, p. 81; 1935, p. 108; 1938, p. 192 (1802); N. Stoicesu,
Repertoriul bibliografic … Moldova. p. 670 (1802); Şt. Ciudin, op. cit., p. 44 (1801-1802): Ioan I.
Şlicaru, căpătier, înscris în listele vistieriei Moldovei la 1845.
144
Lucian-Valeriu Lefter, Constantin Crăescu, Urme de piatră ale familiei Cujbă din vechiul ţinut Vaslui,
în Monumentul, nr. 7, Iaşi, 2005, p. 71-72: biserica construită din piatră şi cărămidă, ruinată în primele
decenii ale secolului XX; personal slujitor, 1845: pr. Mihai Petru (absolvent al seminarului M-rii
Dobrovăţ), Costache (fiul pr. Mihai) şi Ştefan Chira, dascăli; Costin Clit, Vidomostia bisericilor şi
slujitorilor din ocoalele Crasna, Mijlocul şi Racova, ţinutul Vaslui, 1852, în Documente huşene, vol. III,
Iaşi, 2014, doc. 508, p. 498: în 1852, la biserica “Sf. Ierarh Nicolae” din Protopopeştii lui Cujbă, a
stolnicului Gh. Vasiliu, funcţionau doar doi dascăli: Costache, fiul pr. Mihai, şi Şt. Chira, care asigura
servicii religioase, probabil, împreuă cu preotul de la biserica Ducăi, pentru cei 50 locuitori de pe moşia
sa şi pentru cei 20 de pe moşia lui Costache Neculau, tot Cujbească; idem, Documente huşene, vol. I, Iaşi,
2011, doc. 519, p. 421: la 23 octombrie 1865, G. Lazarini, proprietarul moşiei, se angaja să asigure
viitorului preot, Gh. Proica: 2 fălci de pământ de aratură şi jumătate de falce de fânaţ, lângă biserică, în
afară de cimitir; 2 fălci de iarbă la Rediu, unde aveau şi locuitorii satului; imaş pentru vite la un loc cu
cele ale proprietarului; 12 galbeni pe an, casa preoţească de pe moşie, cu ogradă şi grădină; iar sătenii se
angajau să lucreze cele 2 fălci de pământ ca si până atunci; să asigure aratul, semenatul, cu seminţa
preotului, recoltarea, transportul şi depozitarea produselor agricole (popuşoi, grâu şi iarbă) în coşere şi
stoguri; să construiască un coşer, să repare gardurile ogrăzii şi grădinii, cu pari şi nuiele de la proprietar;
să transorte lemnele din pădurea proprietarului pentru biserică şi casa preotului; ANSJ Vaslui, fond cit,
dos, 5/ 1865, f. 316, 321: pr. George Proica a fost hirotonisit la 20 decembrie 1865, la Iaşi, pentru biserica
“Sf. Nicolae” din comuna Potropeştii Lazarini; ANSJ Vaslui, dos, 8/1884, f. 199 (Anexa 2): catagrafia
bisericii întocmită de pr. Th. Chiriac, care slujea şi la biserica Ducăi; la cea dată biserica “era în stare
bună”; o parte din bunurile de cult se găsesc astăzi la biserica “Sf. Nicolae” din Protopopeşti, cf.
inscripţiilor; vezi şi Ion N. Oprea, op. cit., p. 139-140.
145
ANSJ Vaslui, op. cit., f. 198 - 199 (Anexele 1-2).
146
Şt. Ciudin, op. cit., p. 43-44, 121-122.
147
C. N. Tomescu, Ştiri catagrafice din Biserica Moldovei în 1809, în AB, nr. 3, Chişinău, 1931, p. 201.
148
C. Istrati, Catagrafia fiscală … 1831, p. 186-187: care asigurau servicii religioase, probabil, şi pentru
locuitorii din satele Potropeştii lui Cujbă şi Potropeştii Glodencii, a căror biserică nu avea personal
slujitor la cea dată.
Ierarh Neculai din Potropeştii Ducăi, ţin. Vaslui, aflată pe moşia clucerului Costache
Duca”, slujeau 2 clerici: pr. I. Crăciun (duhovnic) şi dascălul Gr. Bozmoală, care
asigurau servicii religioase pentru cei 60 de locuitori ai moşiei149. În anii 1875-1878,
biserica „Sf. Ierarh Nicolae din Potropeştii Ducăi” era „în stare bună”, dar nu avea
preot. Serviciile religioase, necesare cele 35 familii, erau oficiate de preotul Gh.
Ciurescu de la biserica Cujbei, care se afla „foarte aproape”. În 1879, biserica avea un
cântăreţ propriu, numit Gh. Popovici, care slujea pentru cele 95 familii, probabil,
împreună cu acelaşi preot de la biserica Lazarini150. În 1884, potrivit catagrafiei
întocmită de preotul Th. Chiriac, biserica Ducăi era în stare rea: „descoperită şi
aproape a se dărâma” (Fig. 3)151. Din ordinul Episcopiei Huşilor, a fost închisă, fiind
reparată radical în anul 1898, prin strădania pr. paroh Panaite Cotae. A fost sfinţită la
25 aprilie 1899, cu binecuvântarea episcopului Silvestru Bălănescu152. În anul 1900,
parohia cuprindea 41 de familii, cu 208 suflete153. În anii 1902-1907, postul de paroh,
fiind vacant, a fost suplinit de pr. Evdochim Dimitriu, parohul de la Tăcuta, care, cu
râvnă şi devotament, a slujit şi reparat biserica. Astfel, în 1902, a fost „tencuită cu var
şi nisip la interior şi exterior” de către enoriaşi, la stăruinţa acestuia. În anul 1907,
într-un proces-verbal al Protoieriei Vaslui se arăta că biserica, arhiva şi mobilierul
„erau în stare bună”. Curtea bisericii era îngrijită şi plantată cu pomi, iar cimitirul din
jurul ei era îngrădit şi întărit cu şanţ. Totodată, se semnala starea de degradare a
cărţilor vechi şi lipsa sinodicului. În 1908, biserica fiind „în stare rea”154, a fost
reparată de locuitori în anul 1926, sub supravegherea pr. Pamaite Cotae,
supranumerar155. Între anii 1913-1919, preoţii Petru Peptu (1913-1918) şi Pantilimon
Dobârceanu (1918-1919), activau şi ca dascăli la şcoala din sat, înfiinţată în anul 1908
pe moşia Ducăi156. În 1930, pe postul vacant al parohiei a fost numit pr. Virgil Topală.
Parohia, compusă din satele: Protopopeşti, Cujba şi Focşasca (filiala „Sf - ţii
Voievozi”, construită din piatră în 1800 de către I. Corbu, refăcută în 1898 de
locuitori), deţinea o casă parohială, 18,5 ha pământ în anii 1934-1935 şi 22 ha în
1938157. Avariată de cutremurul din 1940, biserica a fost reparată în anul 1941, fiind
învelită cu tablă, văruită la interior şi exterior de către enoriaşi, prin grija preotului V.
Topală158. Avariată de cutremure (1977, 1886, 1990), a fost reparată în anul 1993,
când a fost tencuită la exterior cu strop de ciment şi realizat un drenaj (şanţ dalat cu
ciment) pentru eliminarea infiltraţiilor şi igrasiei de la baza monumentului159.
149
Costin Clit, Vidomostia bisericilor şi slujitorilor …, 1852.
150
Ion N. Oprea, op. cit., p. 144-146.
151
ANSJ Vaslui, dos. 8/1884, f. 198 (Anexa 1) - catagrafia poartă parafa parohiei din 1843: efigia „Sf -
lui Mare Ierarh Nicolae” şi legenda: „+ P<AROHIA> : BS<ERICII> : S<A>T<LUI> :
POTROPEŞTII : ŢN<UTUL> : VASLUIULUI : HR<AMUL> : SF: NICOLAE : 1843”.
152
Ibidem, dos. 8/ 1896-1897, f. 548 – 549; dos. 4/ 1898, f. 183-184; dos. 8/1899, f. 58-59.
153
Ion N. Oprea, op. cit., p. 142.
154
ANSJ Vaslui, dos. 5/1902, f. 94-95, 109-110, 185; dos. 18/1902, f. 11-12; dos. 8/ 1907, f. 122; dos. 23/
1907- 1908, f. 273.
155
Ibidem, dos. 1/ 1947, f. 108.
156
Şt. Ciudin, op. cit., p. 155.
157
AEH, 1934; 1935; 1938.
158
DJC Vaslui, fond OPCN, dos. 2/ 1961, f. 172.
159
Ibidem, dos. 1/ 1993, vol. I, f. 56; dos. 1/ 2005, vol. 9, f. 67-71 (Obligaţia de folosinţă a
monumentului); dos. 1/ 2008, vol. II, f. 225; dos. 1/ 2010, vol. I, f. 131-133 (Act de constatare).
Biserica „Sf. Nicolae” din satul Protopopeşti, printre puţinele lăcaşe de piatră din
eparhia Huşilor, unică prin aspectul său de culă oltenească sau biserică fortificată,
justificată de grosimea zidului şi deschiderile mici, a fost înscrisă în Lista
monumentelor istorice în anul 1990160. Monumentul, situat în partea de N-E a satului,
şi-a păstrat forma originară, având: plan triconc, cu turn clopotniţă pe pronaos şi turlă
pe naos, abside semicirculare, intrare vest, pridvor închis (adăugat); fundaţii, pereţi
portanţi (gr. ~ 1 m), pardoseli, scară (turn) şi bolţi de piatră, tâmplărie şi şarpantă de
lemn, învelitoare din tablă (iniţial, şindrilă). La interior este văruită cu var alb, ce pune
în evidenţă spaţiul, sporind luminozitatea lui. Sistemul de boltire, sprijinit pe arcuri
dublou şi pereţii despărţitori dintre naos şi pronaos, constă în: pridvor tăvănit, boltă în
leagăn pe arcuri dublou în pronaos, turlă pe naos, semicalote pe absidele laterale şi
altar (sprijină pe arcul dublou de deasupra catapetesmei. Toate deschiderile prezintă
câte un arc în plin cintru (10 ferestre: 3/ turn clopotniţă, 4/ turlă, 2/ absidele laterale, 1/
absidă altar). Faţadele tencuite cu strop de ciment (iniţial cu praf de piatră),
diminuează aspectul iniţial al edificiului (Fig. 4-12). Fragmentele de piatră de la
însemnele funerare (cruci din secolele XIX-XX), aflate în cimitirul din jurul bisericii,
merită a fi protejate ca mărturii integrate monumentului.
Din catagrafia întocmită de pr. Th. Chiriac în 1884 reiese că lăcaşul era
înzestrat cu cele necesare desfăşurării serviciului religios de cult ortodox. Printre cele
65 de bunuri înscrise, o parte făceau parte din dota iniţială a locaşului: 10 piese de
argint (1 potir, 1 steluţă, 1 cădelniţă şi 5 candele), 21 de lemn (iconostasul, 16 icoane,
din care 12 praznicare/ îmbrăcate şi 4 împărăteşti, 2 cruci, din care una din lemn de
chiparos şi alta, mare, pentru Joia Mare, 1 chivot şi 1 analog); 14 piese din pânză (1
Sf. Aer, 2 prapuri şi 11 părţi vestimentare), 4 de alamă (3 sfeşnice şi 1 policandru), 2
clopote de bronz (1 mare şi 1 mic), 30 de cărţi religioase, dintre care: 1 Evanghelie,
îmbrăcată cu piele, şi 2 rânduri de Mineie anuale ş.a.161. Unele dintre aceste mărturii,
păstrate şi astăzi, sporesc valoarea artistică şi istorică a monumentului.
Pisania, aflată la intrarea în pronaos, deasupra portalului, scrisă în Limba
Română, alfabet chirilic, cu majuscule, pe o placă de marmură albă (49 x 49 cm),
încadrată într-un chenar, decorat cu un vrej, imortalizează numele ctitorilor, data şi
hramul ctitoriei lor: „Acest casă ce <cinsteşte> numele ierarhului Nicolae din evlavie
robu(l) lui D(u)mnezeu Ioan şi Zoiţa la anul 1804 oct(ombrie) (Fig. 13).
Pomelnicul ctitorilor, tempera pe lemn, sec. XIX, realizat sub formă de cruce,
este scris pe două coloane, în Limba Română, alfabet chirilic, cu majuscule negre pe
fond alb: „Pomelnicul ctitorilor/ Vii: Ion, Zanfira, Marin, Ecaterina, Zoiţea, Neculai,
Margheoala, Elinca, Gheorghe, Zamfira, Costachi, şi tot neamul lor./ Morţi: Zoiţa,
Vasili, Neculai, Ilinca şi Andrei, Aniţa, Gheorghe, Costachi, Gheorghe şi tot neamul
lor”. Zoiţa, soţia ctitorului, apare la rubrica morţilor, decedată, poate, înainte de
sfinţirea bisericii (Fig. 14).
Clopotul mic, bronz, sec. XIX, datat: 1804, confirmă datarea şi înzestrarea
bisericii de către ctitori (Fig. 15).
160
LMI/ 2004, cod: VS-m-II-B-06871.
161
ANSJ Vaslui, dos. 8/ 1884, f. 198 (Anexa 1).
Potirul (17,3 x 15,7 x 10 cm), sec. XIX, datat: „1857”, argint, ştanţat, marcat,
inscripţionat în chirilică, cu minuscule, pe postament, din care aflăm că a fost adus de
la biserica „Sf. Nicolae” - Lazarini (după ruinare): „Gheorghie şi Safta Lazarini, 1857
apr(ilie) 7” (Fig. 16).
Discosul (D = 19,3 cm), sec. XIX, datat: „1858”, argint, marcat (bază/ buză),
incizat, decorat: Iisus Emmanuel (central), Sf. Duh (deasupra), doi îngeri aşezaţi pe
nouri (lateral) şi legenda obişnuită: „Aceasta esti mielu(l) lui Dumnezeu care rădică
păcatele lumii”. Din inscripţia scrisă în chirilică cu minuscule pe picior aflăm că
provine tot de la biserica Lazarini: „Gheorghi şi Safta Lazarini, april(ie) 12. 1858”162
(Fig. 17).
Icoanele au fost renovate, iar mobilierul de epocă a fost înlocuit în secolul XX,
inclusiv iconostasul, conform inscripţiei din anul 1980 de pe uşa diaconească: Sf. Arh.
Mihail (verso): „Catapiteazma esti lucrată de Vasile D. Brânză şi uşile diaconeşti şi
împărăteşti. 1980” (Fig. 18).
Cărţile vechi de cult au fost preluate în custodie de Muzeul Eparhial Huşi în
anul 1982: Antologhion, Iaşi, 1755; Octoih, Bucureşti, 1774; Octoih, Râmnic, 1777;
Chiriacodromion, Neamţ, 1811; Evanghelie, Buda, 1812; Triod, Buda, 1816;
Liturghier, Iaşi, 1818; Psaltire, Braşov, 1819; Apostol, Bucureşti, 1820; Ceaslov,
Neamţ, 1835; Panahidă, Braşov, 1837; Molitfelnic, Sibiu, 1847; Penticostar, Neamţ,
1848; Panahidă, Neamţ, 1848. Unele însemnările de pe aceste cărţi, publicate de
prof. Costin Clit, ne oferă date despre starea şi circulaţia lor, precum şi despre
personalul deservent: Octoih, 1777, fără foaie de titlu (deteriorat): „S-au legat de robul
lui D(u)mnezeu erei Iacov 1797 avgust 8 zile”/ „Ioan Ierodiacon, cel ce am scris
cartea ace(a)sta cât au fost arsă. 1827”163; Apostol, Bucureşti, 1820: „Şt. Paimariu.
1912 August 3; Cântăreţ Şt. Paimariu, cântăreţ I. David. 4 August 1969; cântăreţ Şt.
Paimariu.1936, august 6; Amintire. Cântăreţ David Ioan 25 august 1963”164.
***
Personal slujitor165: pr. I. Chelaru (1809)166; pr. I. Crăciun, duhovnic, şi Gr.
Bozmoală, dascăl (1852)167; pr. Gh. Cornescu, cântăreţi - Archire şi Gh. Platon;
parohia cuprindea 40 familii/ 160 suflete; teren pentru întreţinere = 40 fălci (1876) 168;
pr. paroh, Th. Chiriac, care deservea cele două biserici (1884)169; pr. Panaite Cotae,
paroh şi I. Hortolomeu, cantor (1895)170; pr. Panaite Cotae, paroh, I. Hortolomeu,
162
Vezi şi: chivot (34,5 x 24 x 14 cm.), sec. XIX-XX, alamă argintată, atelier românesc; .sfeşnic (54 x 37
x 18 cm), sec. XIX, alamă; DJC Vaslui, fond. cit., dos. 2/ 1975, vol. III, f. 72 - piese de argint
catagrafiate: chivot (1834), chivot (1847), potir aurit (1848).
163
ANSJ Vaslui, dos. 1/ 1947: potrivit tradiţiei, biserica ar fi funcţionat cândva şi ca schit de călugări,
fapt pe care nu-l putem confirma documentar; poate această carte ar fi aparţinut fostului schit din
apropiere, amintit mai sus.
164
Costin Clit, Însemnări pe cărţi (III), în Prutul, nr. 1/ 2015, Huşi, p. 116; idem, Însemnări pe carte
veche (1691-1900), în AMM, Vaslui, nr. XXXV, 2014, p. 86; idem, Însemnări pe cărţi (I), în Prutul, nr.
1/ 2014, Huşi, p. 59, 104, 129.
165
Lista personalului deservent şi perioadele de funcţionare nu sunt exhaustive.
166
C. N. Tomescu, Ştiri catagrafice … 1809.
167
Costin Clit, Vidomostiea bisericilor şi slujitorilor …, 1852.
168
ANSJ Vaslui, fond cit., dos. 10/1876, f. 26-27.
169
Ibidem, dos. 8/ 1884 (Anexele 1-2).
170
Ibidem, dos. 6/1895, f. 25, 49 , 103-104.
cantor, N. Bejanru şi Gh. Pintilie, epitropi; 150 familii/ 584 suflete (1896-1897)171; pr.
Panaite Cotae, paroh şi Petrache Secetă, cantor (1899-1900)172; Pr. Evdochim
Dimitriu, suplinitor (parohul bisericii „Sf. Gheorghe” din Tăcuta), Petrache Secetă şi
N. Gorcea, cântăreţi, V. Petrianu şi Nică Poenaru, epitropi; 140 familii/ 430 suflete
(1902-1905)173; pr. Petru Peptu (1913-1918); pr. Pantilimon Dobârceanu (1918-
1919)174/ (Fig. 19); pr. Panaite Cotae, supranumerar (1926)175; pr. Virgil Topală, paroh
(numit în 1930, seminarist gr. II, student teolog, 1938), Şt. Poenaru (numit în 1912) şi
Gh. Petrea (numit în 1916), cântăreţi; 231 familii/ 1009 suflete /1934; 271 familii/
1207 suflete/ 1935; 327 familii/ 1207 suflete, din care 205/ 659/ Protopopeşti/
1938)176; pr. paroh Virgil Topală (1961-1962)177, pr. C. Goagă, suplinitor, parohul de
la Tăcuta (1975-1977),178; pr, Eugen Palade, parohul de la Tăcuta (1980-1986), pr.
Anton Florin (1986-1993); pr. Alexa Daniel (1993-1994); pr. I. Ţiferea, asigurând
servicii religioase pentru c. 350 familii din satele Protopopeşti, Focşasca şi Cujba; 5 ha
teren, inclusiv casa parohială (1994-azi)179.
Anexa nr. 1
Fila 198
Catagrafie
De toate obectile aflate în Beserica cu hramul Sf. Ierarh Neculai din cotuna
Potropeşcii Ducăi, Plasa Mijlocu, Judeţul Vaslui: Sf. vase, veşminte, cărţi şi alte
obecte aflate în Beserică
Nº. Nº. Numirea obectilor Observaţii

curent obectilor
1 1 Evanghelie legată cu pele
2 1 Cruce pentru Joia Mare de lemn
3 1 Cruce de chiparos
4 1 Potir de argint
5 1 Linguriţă de argint
6 1 Steluţă de argint
7 1 Copie de oţel
8 1 Discos din argint necurat
9 1 Psaltire
10 1 Ohctoicu
11 2 Mineie anuale
12 1 Agheasmatar
171
Ibidem, dos. 8/ 1896-1897, f. 548-549.
172
Ibidem, dos. 7/ 1899, f. 11-12, 117-157. 245; dos. 6/ 1900, f. 96-97.
173
Ibidem, dos. 5/1902, 94-95, 109-110; dos. 34/ 1905, f. 75-76.
174
Şt. Ciudin, op.cit., p. 155.
175
ANSJ Vaslui, dos. 1/ 1947, f. 108.
176
AEH, 1934; 1935; 1938.
177
DJC, fond cit., dos. 1/ 1961-1962, vol. I, f. 173.
178
Ibidem, dos. 2/ 1975, vol. III, f. 72; dos. 2/ 1977, vol. 24, f. 222.
179
Ibidem, dos. 1/ 2010, vol. I, f. 133.
13 1 Penticostarion
14 1 Ceaslov
15 1 Apostol
16 1 Triod
17 5 Candele de argint
18 1 Cadelniţă de metal alb
19 1 Chivot de lemn pentru Sfinte
20 3 Sfeşnice de alamă galbenă pentru Sf. Masă
21 1 Policandru de alamă galbenă cu 6 lumini
22 6 Feloane, 4 bune şi 2 rupte
23 1 Brâu vechi
24 1 Pereche …bunişoară
25 3 Epitrahile bune
26 1 Candelă de sticlă
Fila 198 v.
Nº. Nº. Numirea obectilor Observaţii
curent obectilor
27 1 Aer
28 2 Prapuri, unu bun şi 1 vechi
29 1 Analog de lemn
30 1 Masă de lemn pentru aducerea jertfei
31 12 Icoane a praznicelor, îmbrăcati
32 4 Icoane mari aşezate în pridvor
33 2 Cununii de tiniche
34 1 Iconostas pentru anafură
35 2 Clopote, unu mai mare şi unu mai mic
Toate aceste obecte aflate în Beserica cu hramul Sf. Neculai din cotunul
Potropeşcii Ducăi, com. Tăcuta, nu suntu în stare bună, ba încă şi beserica e
descoperită şi aproape a se dărâma. 1884, Maiu 23./ Preut Th. Chiriacu (ss); ştampila
parohiei Protopeştii din anul 1843.
ANSJ Vaslui
Fond – Episcopia Huşilor
Dos. 8/ 1884, f. 198.
Anexa nr. 2
Fila 199
Catagrafie
De toate obectile aflate în Beserica cu hramul Sf. Neculai din Potropeşcii Lazarini,
Plasa Mijlocu, Judeţul Vaslui: Sf. vase, veşminte, cărţi şi alte obecte aflate în
Beserică

curent obectilor
1 1 Evanghelie legată cu pele
2 1 Potir de argint
3 1 Linguriţă de argint
4 1 Steluţă de argint
5 1 Discos de argint
6 1 Tipsie de aramă pentru anaforă
7 8 Icoane mici în Sf. Altar pentru praznice
8 1 Cruce pentru Joia Mare
9 1 Copie de oţel
10 1 Chivot de argint pentru Sf. Masă
11 2 Cruci, una de chiparos legată cu alamă
galbenă şi una de lemn.
12 3 Sfeşnice pentru Sf. Masă …
13 1 Candelă de argint
14 3 Perechi … 1 bună şi 1 ruptă
15 1 Candelă de sticlă în Sf. Altar
16 1 Liturghie nelegată
17 2 Stihare, 1 vechi
18 1 Cănuţă pentru căldură
19 2 Feloane
20 1 Epitrahir
21 2 Cununii de tiniche
22 1 Cutie de tiniche pentru a păstra cele
necesare pentru Sf. Botez
23 1 Ladă veche
24 1 Scaun vechi
25 1 Rând de acopereminte pentru Sf. Vase
26 2 ….
27 1 Aer fin putred la două colţuri
28 4 Icoane mari
Fila 199 v.
curent obectilor
29 6 Icoane mici
30 2 Sfeşnice de alamă galbenă
31 1 Sfeşnic de lemn
32 1 Sfeşnic de metal alb
33 1 Policandru de 6 lumini din alamă galbenă
34 1 Iconostas de lemn pe care este icoana
Învierii
35 2 Icoane mari în pridvor

36 1 Analog
37 2 Fănare stricate
38 2 Prapuri, unu bun şi unu vechi
39 2 Străni
40 2 Sfeşnice de lemn în pridvor
41 4 Candele de argint
42 1 Candelă de alamă galbenă
43 3 Candele de sticlă
44 1 Apostol legat în pânză
45 1 Psaltire legată în pele
46 1 Mineiu anului
47 1 Octoih
48 1 Tălmăcirea Sf. Evanghelii, legată în pele
49 1 Triod legat în pele
50 1 Ceaslov legat în pele
51 1 Liturghie legată în pele
52 1 Octoih – desprinse mai multe file
53 1 Psaltire nelegată
54 1 Masă pentru aducerea jertfei (colivei)
55 1 Cristelniţă de lemn
56 1 Penticostarion legat cu pele
57 2 Candele de sticlă în pridvor
58 1 Clopot mare
59 1 Una pecete
Toate aceste obecte aflate în Beserica cu hramul Sf. Neculai din cotuna
Potropeşti Lazarini, com. Tăcuta, suntu bune şi câteva din ele mai vechi. 1884, Maiu
23./ Preut Th. Chiriacu (ss); ştampila parohiei Potropeştii din anul 1843.
ANSJ Vaslui
Fond – Episcopia Huşilor
Dos. 8/ 1884, f. 199.
Fig. 2. Planul moşiei

Potropeştii Cujbeşti, jud.
Vaslui, sec. XIX-XX
Fig. 1. Planul moşiei

Potropeştii Ducăi/ a Statului,
districtul Vaslui,1869
Fig. 3. Sigiliul parohiei

Protopopeşti, 1843
Fig. 5. Detaliu - turn clopotniţă Fig. 4. Biserica - vedere N-V

şi turlă (ante 1990)
Fig. 7. Biserica - vedere S-E

(post 1990)
Fig. 6. Detaliu - absidă laterală
Fig. 9. Perete despărţitor dintre Fig. 8. Detaliu - fereastră

naos şi pronaos (a. 1990)
Fig. 11. Detaliu – boltă naos
Fig. 10. Sistem de boltire naos
Fig. 13. Pisanie, marmură,

1804 Fig. 12. Intrare spre turn -
scara de piatră
Fig. 14. Pomelnicul ctitorilor, Fig. 15. Clopote, bronz,

lemn, sec. XIX sec. XIX (1804)
Fig. 16. Potir, argint, 1857 Fig. 18. Inscripţie pe lemn uşă
diaconească, 1980
Fig. 17. Disc, argint, 1858
Fig. 19. Monumentul eroilor din

1918-1919, lemn, sec. XX.
ÎNSEMNĂRI DE PE CARTE VECHE (1800 - 1961)
Costin CLIT
Cuvinte cheie: carte veche, viaţă politică, economică, socială, ecleziastică,

culturală, militară, genealogii, pomelnice, grafie chirilică, ctitori şi ctitorii.
Keywords: old books, politics, economic, social, ecclesiastical, cultural,
military, genealogy, memorial, Cyrillic, founders and foundations.
Abstract:
The notes importance of the old religious book is well known to learned book
reader. Clerics and mireni noted the great events from their community life
and families. This way we encounter political, economical, social,
ecclesiastical, cultural, military, genealogical news. Local church history,
harshed by communist ideological canons and the reluctance of the church
documents depositories is enhanced by the notes we offer printing. The
datings proposed through interwar church publications – anuare, magazines,
newspapers - undergoes serious changes, notes proving the existence of
previous churches that have disappeared because of the harsh past times, new
buildings were build next to them, entered in the collective memory and
offered to the general public. The notes from the first half of the nineteenth
century (until 1860 even later) are written in cyrillic, not accessible to many
researchers, fact which increases their significance for the history of Huşi
Diocese.
Importanţa însemnărilor de pe cartea veche bisericească este binecunoscută

cititorului avizat. Clerici şi mireni au consemnat evenimentele deosebite din viaţa
comunităţii şi a familiilor lor. Astfel întâlnim ştiri de natură politică, economică,
socială, ecleziastică, culturală, militară, genealogică. Istoria bisericească locală,
vitregită de canoanele ideologice comuniste şi reticenţele depozitarilor documentelor
bisericeşti, este pusă în valoare de însemnările pe care le oferim tiparului. Datările
propuse prin publicaţiile bisericeşti din perioada interbelică –anuare, reviste, ziare –
suferă serioase modificări, însemnările demonstrând existenţa unor lăcaşe de cult
anterioare, care au dispărut din cauza vitregiilor vremurilor trecute, lângă care au fost
construite edificii noi, intrate în memoria colectivă şi oferite publicului larg.
Însemnările din prima jumătate a secolului al XIX-lea (până pe la 1860, chiar mai
târziu) sunt redactate în grafie chirilică, neaccesibilă la mulţi cercetători, realitate care
creşte însemnătatea lor pentru istoria Episcopiei Huşului.
Însemnările referitoare şi la eparhia Huşului au fost publicate recent într-un
important corpus180. Menţionăm şi alte realizări privitoare la publicarea însemnărilor
de pe cartea veche din Eparhia Huşului sau cu referire la parohiile de pe cuprinsul ei,

Profesor istorie, Colegiul Naţional “Cuza-Vodă” Huşi.
180
Însemnări de pe manuscrise şi cărţi vechi din Ţara Moldovei, Un corpus editat de I. Caproşu şi E.
Chiaburu, vol. I (1429-1750), II (1751-1795), III (1796-1828), IV (1829-1859), Iaşi, Casa Editorială
Demiurg, 2008.
ţinând seama şi de modificările jurisdicţionale: Diac. I. Ivan, Cazania lui Varlaam în

colecţia bibliofilă a Episcopiei Romanului şi Huşilor, în „Cronica Episcopiei
Romanului şi Huşilor”, I, 1989, p. 37-43; Olimpia Mitric, Fondul de carte veche
bisericească de la Complexul Muzeistic Huşi (Prezentare generală), în „Cronica
Episcopiei Romanului şi Huşilor”, III, 1991, p. 215-221; Doru Mihăescu, Episcopia
Romanului 600 de ani de istorie, Tipărită din iniţiativa şi cu binecuvântarea
Preasfinţitului Eftimie episcopul Romanului, Bucureşti, Editura Academiei Române,
2007.
Continuăm valorizarea însemnărilor inedite pe care am reuşit să le transcriem
din cărţile vechi aflate în custodia Muzeului Eparhial din Huşi181, în timpul şi cu
sprijinul lui Nicodim Arsenie, stareţul mănăstirii „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din
Huşi, şi a regretatului P.S. Ioachim, Episcopul Huşilor 182.
ÎNSEMNĂRI
<începutul sec. XIX>
Acestu sfăntu şi plin de laude Domnezeeşti Mineiu pi luna lui aprilie iaste
cumparat de răposatu(l) taicămeu dumn(ea)lui stolnic(ul) Dimitrachi în zilele
luminatului domnu Alexandru Costandin Moruz v(oie)vodu, în domnie sa la Bucureşti
pi când pomenitul să afla ban de Craiova, pentru lăcaşul lui Domn(e)zeu ce l-au făcut
pi moşie Popeştii, ţănut(ul) Vasluiului, care să prăznu(i)eşte hramul Sfăntului
Slăvitului Pro(o)roc şi Înainte Mergătoriului Ioan, la anul 1797, spre a lui vecinică şi
neuitată pomenire şi a soţăii sale Anggelina Micliasca, cât şi a me(a) păcătosului fiiul
lor Ioan Miclesc(u) spat(ar), pentru care zic că oricine să va ispiti a o înstreina de la
acest domnezeescu lăcaş să fie de Domnul IS HS ne(i)ertat în zioa judecăţăi.
Pe Mineiul luna lui fevruarie, Sfânta Episcopie a Râmnicului, 1780, p. 1-20;

provenienţa: parohia Micleşti; Muzeul Eparhial Huşi (cota: III 13).
<prima jumătate a sec. XIX>

Acest Ermologhion iaste a Sfintei Episcopii Huşi.
Pe Rânduiala privegherii, fără pagină de gardă, sec. XVIII1; provenienţa:

Episcopia Huşului; Muzeul Eparhial Huşi.
_______________________
1
Conform inventarului.
181
A se vedea şi Olimpia Mitric, Fondul de carte veche bisericească de la Complexul Muzeistic Huşi
(Prezentare generală), în „Cronica Episcopiei Romanului şi Huşilor”, III, 1991, p. 215-221; Doru
Mihăescu, Episcopia Romanului 600 de ani de istorie, Tipărită din iniţiativa şi cu binecuvântarea
Preasfinţitului Eftimie episcopul Romanului, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2007.
182
Costin Clit, Însemnări de pe cărţi (I), în „Prutul” Revistă de cultură, Huşi, Serie nouă, Anul IV (XIII),
nr. 1 (53) / 2014, p. 55-111; Însemnări de pe cărţi (II), în „Prutul”, Anul IV (XIII), nr. 2 (54) / 2014, p.
81-95; Însemnări de pe cărţi (III), în „Prutul”, Anul V (XIV), nr. 1 (55) / 2015, p. 107-134; Însemnări de
pe cărţi (IV), în „Prutul”, Anul V (XIV), nr. 2 (56), p. 153-177; Însemnări de pe cărţi (V), în „Prutul”,
Anul VI (XV), nr. 1 (57), pregătit pentru tipar; Costin Clit, Însemnări de pe carte veche (1691-1900), în
„Acta Moldaviae Meridionalis” - Anuarul Muzeului Judeţean „Ştefan cel Mare”, Vaslui, 2014, XXXV, p.
86-155.

Luna a(u)gustu. / Luna a(u)gustu în şese s-au nescutu o fi(i)că a dascălului
Vasili şi s-au botezatu la 20 acestei luni.
Luna s(ep)t(em)vri(e) la 3. / Şi aceştii luni s-au născutu unu fiu a lu(i) Ghiţă.
Pe o Cazanii, Sfânta Episcopie a Râmnicului, 1792, ultima pagină albă, grafie

chirilică; provenienţa: parohia Vineţeşti; Muzeul Eparhial Huşi.

Această Sfăntă carte a lui Ilie Miniet am dat-o eu Tudurachi Hagiu sfăntii
bisărici di Vovrieşti, hramul Mai Marilor Voi(e)vozi, pentru pominire(a) părinţilor şi a
noastră, iar ceni va luao di la sfănta bisărică să fii supt blstem(ul) Sfăntii bisărici, iar
cel ci va găsi-o şi va aduce-o la sfănta bisărică să să fii (i)ertat şi blagoslovit di
Dumnezău şi di noi păcătosii. / <ss> Tudurachi Hagiu Bosu(…).
Pentru înpărăteasa cari din zavistia cea mari s-au surghiunit şi pi un sfetnic l-
au tă(i)et.
Un păcătos oricari dintrînşii o pătimit mari canon pentru păcatu(l) lui ci au
făcut (p. 26 v).
Aice lipsăşte file de la început şi cu greş(e)ală s-au pus înainti la număr(ul) 4
la al doile(a) filă şi ce(l) din mijloc loc ci zăci cu slovi mari ca întăi dacă sfărşăşti să
începi la număr(ul) 5 deasupra filei (p. 37 v).
Cu multă plecăciuni sărut măna d(u)m(neai) c(u)co(a)n(e)i (p. 48 v).
Arată pentru toţi înpăraţii cii tirani şi pentru Diogenii şi pentru tagma
bisăricească (p.71 v).
Pentru păcatili lui Adamu celui greşit în lumi (p. 97 v).
Adiverez prin acest sănet al meu ci dau la mâna cutăruia pricum să dfii ştiut
(p. 105).
Sute / 5040 / Cu multă plicăciuni sărut măna dumn. c(u)c(oa)ni. / 4040 /
Adiverez prin acest zapis al meu ci dau la măna cutăruia (p.114 v).
121
7831
7960
Lei Par
13 26
10 16 Toader
25 34
49 36
Di la isprăvnicie Vasluiul cătră Toader Mireu din satu(l) (p. 147 v).
Pentru o mu(i)eri ce au murit de bucurii şi pentru Solomon înpărat (p. 155).
Această carti este cumpărată di mini Iordachi Popa (p. 156).
Pentru toţi vrăjitorii vremii vechi cum socoti pi Domnul Hrist(os) şi pentru viti
(p. 157).
Pentru o pasări a unui înpărat ci-i zăce Roma (p. 174).
Aceastu al doile(a) înpăratu cel iubitoriu de aur ce au p(i)erit (p. 204).
Pe o Cazanie, Bucureşti, 1742, fără început, deteriorate, pagini scrise de mână

de un Ştefan; provenienţa: probabil parohia Vovrieşti; Muzeul Eparhial Huşi.

Ace(a)st(ă) Sfăntă şi D(u)mnezeiască carte ci să numeşte Căzanii a sfintei
bisărici din satul Lunca iaste cumpărată cu ban din cu.
Pe o Cazanii, Sfânta Episcopie a Râmnicului, 1792, de la sfârşitul

Predosloviei – p. 20; provenienţa: parohia Lunca Banului; Muzeul Eparhial Huşi.
<XIX>
Eu To(a)der Negel am cetit di do(uă) ori Viaţa Precuvioasei Marii Egiptencii.
Pe file risipite; provenienţa: Muzeul Eparhial Huşi.
<XIX>
Mu(i)ere(a) cu frumusăţă şi cu nărav rău este ca un cercel de aur în râtul unui
porc.
Pe un Triodion, Bucureşti, 1782, coperta 2; provenienţa: parohia Bogdăneşti;

Muzeul Eparhial Huşi.
<după 1800>
Această sfăntă carti ci si chiam(ă) Penticostar iaste a bisiricii Călăraşi / 10,
erii Savin, Chira / 11, diiac Ion, Io(a)na / 23, G(r)igori, Zoiţa / 20, Ştefan, Malahiia /
29, Panait, Anastasii, Cost(n)din / 20 + Lupul, Ili(a)na, Safta, Dănăilu, Parischiva
(…)1Ion / 10, Lupul, Ana (…)2 / 6, Luna, Ion, M(…)3, Eni, Mariia / 10, Costindin,
Io(a)na şi fii / 10, …. Nastasi(a) / 20, U(…)4 10, Vasili, Dahi(…)5, Tofana / 20, Ursul,
Iliana / 2 lei, Stoian, Irina / 5, Zoima, Hatona / 20, erei Manoil, Catrina / (…)6
(Gav)ril, Vasilca, 20, Lupoci, Mariia / i 10, Vasile, Catrina / 10, Ion, Adriana / i 20
Costanden, Tudora, i 5, Costandin, Tudura, Mariia / 20, Lazor, Angheluţa / 10, Tudor,
Mariia / 20, Gavril, Irina, 10, Ion, Catrina / i 2 lei pol Alisandru, Aniţa, Mariia,
Todora.
Pe un Penticostarion, Bucureşti, Tipografia Sfintei Mitropolii, 1800, p. 1-11

v.; provenienţa: Duda; Muzeul Eparhial din Huşi (cota: III 248).
_______________________
1
Rupt, p. 4.
2
Rupt, p. 4 v.
3
Rupt.
4
Rupt, p. 6-6 v.
5
Rupt, p. 7.
6
Rupt.
1800 mai 15
Această sfăntă carti ce să cheamă Octoih l-am cumpărat eu cu 22 lei şi l-am
dat bisericii noastre ot Folteşti. / Gheorghi Talpeş, vor(n)ic de poartă(ă). / 1800 maiu
15.
Pe un Octoih, Bucureşti, 1792; provenienţa: Bogdăneşti; Muzeul Eparhial din

Huşi (cota: III 384).
1800 iulie 29
Acest Triod l-am cumpărat eu şi l-am dat Sfintei bisericii noastre de la
Folteşti. / 18991 iuni() 29 / încă nefiind biserică nesfinţită şi la 1800, iul(i) 29, s-au
sfinţit.
Pe un Triodion, Bucureşti, 1782, p. 9-11; provenienţa: parohia Bogdăneşti;

Muzeul Eparhial Huşi; Altă însemnare: „Acestu Triodu este a bisericii din Folteşti şi
cini s-ar ispiti să o e, să fii anaftima şi să fii blestemat di Sobor(ul) Sfinţilor 318
părinţi”, coperta 3.
_________________________
1
1799
1800 decembrie 20
Acest Penticostar l-am cumpărat în 18 lei şi l-am dat bisericii din Folteşti
pentru pomenire(a) noastră. / 1800 dec(embrie) 20.
Pe un Penticostarion, Bucureşti, Tipografia Sfintei Mitropolii, 1800, primele

două pagini de la Predoslovie; provenienţa: parohia Bogdăneşti; Muzeul Eparhial Huşi
(cota: III 234).
Acest Penticostar esti cumpărat de mine în optsprezeci l(ei) şi l-am dat sfintii
bisericii noastre din Folteşti. / Talpeş, vor(ni)c. / 1800, dec(embrie) 20.
Pe o filă risipită dintr-un Penticostarion, Bucureşti, Tipografia Sfintei

Mitropolii, 1800; provenienţa: parohia Bogdăneşti; Muzeul Eparhial Huşi (cota: III
234).
1801 ianuarie 8
Acest Octoih ce să numeşti (...)1Paraclitica l-am cumpărat eu şi l-am dăruit
sfintei bisărici din satul Stăngacii de pe Racova de la ţinutu(l) Tutovei ce s-au făcut
din nou pe moşie noastră ră(ză)şască în zilele pre înălţat(ului) domnului nostru
Costandin Alexandru Ipsilanti v(oie)vod şi în a preosvinţii sale părintelui Veniamin,

episcopul de Roman, când umbla vele(a)tul de la H(risto)s 1801 ghen(a)r 8, fie pentru
(i)ertare, cari să fie priimit de Dumn(e)zău pentru (i)ertare(a) păcatelor noastre şi am
scris aice ca să să ştie şi am şi iscălit Cost(a)ndin Veisa, diiac ot vist(erie).
Pe un Octoih, Bucureşti, 1792, p. 2-; provenienţa: Armăşoaia; Muzeul

Eparhial din Huşi (cota: III 386).
_______________________
1
Rupt.
1801 ianuarie 17
Această carte am cumpărat-o eu robul lui Dumn(e)zău Gavril Conache, vel
vornic, şi am afierosit-o la sfănta mănăstire Niamţului spre pominire(a) soţului mieu
Marii, ci s-au săvărşit, cari carte s-au cumpărat în zilili pre înălţatului domnului nostru
Costandin Alixandru Ipsilant, voevod, în anu(l) 1801 ghin(arie) 17.
Pe un Octoih, Bucureşti, Tipografia Sfintei Mitropolii, p. 1-7; provenienţa:
Bogdăneşti; Muzeul Eparhial din Huşi (cota: III 383).
1802
Să-s(e) ştii di cănd am cumpărat această sfăntă carte ce să numeşti
Chiriacodromion (în zilele preluminatului)1, am cu(m)părat eu cu banii mei să-m(i) fie
pintru mine şi pentru fiii mei / tru2 lui d(o)mnu Al(ic)santru Neculaiu voievod, şi am
cumpărat în 25 de lei (...)3 (...) să fie pomană pentru sufletul mieu şi să să cete(a)scă şi
pe la besirica unde mă voiu afla eu / şi carte(a) această di folositoari pentru neamul
creştin, dacă să va citi cu evlavie şi cu luare aminte măntuere(a) sufletilor creştineşti
ş(i)-am scris eu într(e) preoţ(i) Apostul En(e), pre(o)t.
Pe un Chiriacodromion, Bucureşti, Tipografia Sfintei Mitropolii, p. 126-136;

provenienţa: parohia „Sfântul Mina şi Haralambie” din Bârlad; Muzeul Eparhial Huşi.
_______________________
1
. Tăiat.
2
. Conform textului.
3
. Şters, ilizibil.
<1802-1835>
Să-s(e) ştii că ace(a)st(ă) carte ci să numeşti Chiriiacodromion esti cu(m)părat

de mine erei Apostu şi am dăruit-o de zăstre fiiului meu Mihălachi. / <ss> Erei
Apostul En(e).
Pe un Chiriacodromion, Bucureşti, Tipografia Sfintei Mitropolii, p. 31 v.-32;

provenienţa: parohia „Sfântul Mina şi Haralambie” din Bârlad; Muzeul Eparhial Huşi.
1802 martie 2
Să-s(e) ştii de când am iscălit pentru casa mi(n)zilului. / 1802 mart(ie) 2.
Ceasurile Dumnezăiaştii arătări a Domnului nostru I(i)sus Hristos (p. 47).
Pe Mineiul lunii lui iulie, Sfânta Episcopie a Râmnicului, 1779, p. 7;

provenienţa: parohia Sfântul Nicolae <Tuchilă> din Bârlad; Muzeul Eparhial Huşi
(cota: III 30).
1803 <f. l. z.>

De când s-au cutremurat pământul foarte tare la Vinere(a) mare. 18111 / 1803.
Pe un Penticostarion, Iaşi, 7261 (1753), penultima filă albă; provenienţa:

parohia Viişoara; Muzeul Eparhial din Huşi (cota: III 233).
_________________________
1
Tăiat.
1804 (7312) <f. l. z.>

O vai şi amar celor ce nu să pocăesc. (Vă)leat(o) 7312.
Pe un Penticostarion, Bucureşti, Tipografia Sfintei Mitropolii, 7276 (1767), p.

172; provenienţa: parohia Ibăneşti; Muzeul Eparhial Huşi (cota: III 279)
1804 martie 12
Acestu Sfăntu şi dumnezăescu Triodu l-au cumpărat dumn(a)lui Petcul1
Arnăudulul din târgul Bârladu în 35 lei şi l-au dat la sfănta bisărică din Bogdăneşti ca
să fii pomană părinţilor lui şi lui şi ficiorilor lui în veciia ve(a)cului. / Vele(a)t 1804
mart(ie) 12. / Eu Petcul2 am scris / săn Petcul Arnăutul bogdăneşteanul şi să fii
pomenire lui şi soţului, anume Dochiţa răposata răposat(u)lui Petcul şi Ioan, răposat,
Giurge, săn lui Toader, săn lui.
Pe un Triod, Bucureşti, 1798, p. 80-89; provenienţa: parohia Crăsnăşeni;

________________________
1
Tăiat.
1805 iulie 9
Să-s(e) ştie de cănd am intrat eu dascal la Sfăntul Prooroc Ilie în tărgul

Bărladului. / 1805 iulii 9 / Gheorghi, sin Longhin, dascal din tărgul Herţa.
Pe o Cazanii, Sfânta Episcopie a Râmnicului, 1792, la sfârşitul Predosloviei;

provenienţa: parohia Zorleni; Muzeul Eparhial Huşi; La pagina de gardă însemnarea:
„Proprietate(a) Bisericei cu patron(ul) S(fân)t(ul) Elie din Urbea Barladu”;
„Proprietatea Sfintei Mănăstiri Bujoreni”, prima pagină albă.
EDIŢII: Preotul Ioan Antonovici, Documente bârlădene, I, p. 317, nr. 2
1806 <f. l. z.>

L(a) anul 1806, lăsându-să acest sfănt Trăod deşchis s-(a)u rum(p)t de un lup
în casă pre pat.
Pe un Triodion, 1746, p. 113; provenienţa: parohia Puntişeni; Muzeul Eparhial

1807 <f. l. z.>

De când au vinit moscalii în ţară la Moldova. / 1807 / <ss> Gheorghii.
Pe un Penticostarion, Iaşi, 7261 (1753), a doua pagină albă; provenienţa:
parohia Viişoara; (cota: III 233); Muzeul Eparhial din Huşi.
1807 <f. l. z.>
Să se ştii di când au vinit moscalii în Moldova la anii di la Hristos 1807.

1807 aprilie 21
Să-s(e) ştii di când am făcut liturghii la Ghergheşti eu dasc(ălul) Vas(i)l(e) ot
Cor(o)deşti. (Vă)le(a)t 1807 apr(ilie) 21.
Pe un Penticostarion, Iaşi, 7261 (1753), p. 184; provenienţa: parohia

Ghergheşti; Muzeul Eparhial din Huşi (cota: III 234).
1807 aprilie 25
Să să ştii de cănd (m-am) făcutu călugăr în mantie eu Marco, (i)erodiiacon
sfintei mănăstiri Floreştii; umbla vele(a)tul 1807, aprilii 25. / Marco, (i)e(r)odiacon
Flor(eşti) / Marc(o) (i)erodi(iacon).
Pe Mineiul lunii lui mai, Sfânta Episcopie a Râmnicului, 1780, p.;

provenienţa: parohia Simila; Muzeul Eparhial din Huşi (III 72).
1807 decembrie 20
Acest Pendicostariu s-au cumpărat de mine nevrednicul robul lui D(u)mnezeu
(...) ot Mălăeşti şi s-au afierosit la bisărică ot Vutcani, unde să prăznu(i)eşte hramul
Sfăntu(l) Marile Mucenic Ghiorghie, (...)2 pomenire la anii 1807 dec(em)v(rie) 203.
Pe un Penticostarion, Bucureşti, Tipografia Sfintei Mitropolii, 1800, p. 1-6;

provenienţa: parohia Deleni; Muzeul Eparhial din Huşi (cota: III 247).
________________________
1, 2
Ilizibil, din cauza utilizării.
3
Incert.
1808 aprilie 1
Să-s(e) ştii de când au murit Teodor al nostru , feciorul Zugravului, cleros al
bisăricii, al Sfăntului Dimitrii, umbla ve(lea)t 1808 aprilii 1, în Duminica
Samarinencii. Şi am scris eu dascălul Ştefan Zugrav, tot al bisăricii di acole şi frati a
răposatului, şi oricine a fi al bisăricii slujătoriu ne rugăm cu cucernicii să ne aibă întru
pomeniri după cum am avut şi noi cât am fost ostenitori a sfintei bisărici, să nu fim
trecuţi cu videre(a). / La ame(a)zăzi Duminică au murit acest numit răposat.
Pe o Cazanii, Bucureşti, Sfânta Mitropolie, 1768, p. 41 v. - 42; provenienţa:

parohia Ţuţcani; Muzeul Eparhial din Huşi.
EDIŢII: Ştefan Bujoreanu, Note depe cărţile bisericeşti dela biserica Ţuţcani-
Mănăstire <Covurlui>, în „Cercetări istorice”, Revistă de istorie românească, Anul
XIII – XVI, nr. 1-2, Iaşi, 1940, p. 408.
1808 noiembrie 11
Să să ştii de câ(nd)1 au venit moscalii. (...)2 di (...)3 umbla veleat 1808 în
noiem)v(rie).
Pe o Cazanii, Bucureşti, Sfânta Mitropolie, 1768, prima pagină la Predoslovie;

provenienţa: parohia Ţuţcani; Muzeul Eparhial din Huşi.
XIII – XVI, nr. 1-2, Iaşi, 1940, p. 408.
_________________________
1
Tăiat la legat.
2
Indescifrabil.
3
Tăiat la legat.
1810 <f. l. z.>
Acest Octoihu l-am cumpărat eu Rad(u) Borş la beserec(a) me(a) din
Toderesşti. / Radu Borş, căp(i)t(a)n de dă(…)1. / (1)810.
Pe un Octoih, 1792, p. 127; provenienţa: parohia Todireşti; Muzeul Eparhial

din Huşi (cota: III 385); Altă însemnare la p. 1: „Acest Octoihu l-am cumpărat eu
Radul B(o)r(ş) (...)2”, grafie chirilică.
_________________________
1, 2
Rupt.
1812 <f. l. z.>

Această sfentă carte iaste a preotului Ionu Cernat / 1812 / din satul (...)1.
Pe Mărgăritare, Bucureşti, 1746, fără început (de la p. 5), p. 52; provenienţa:

necunoscută (a aparţinut bisericii din Pătrăşcani); Muzeul Eparhial Huşi (cota: III
347); Altă însemnare: „Această carti am cetit-o toată eu păcătosul Neculai Cernat”, p.
61; „Gheorghe Neculau”, p. 61.
_________________________
1.
Şters.
1812 <f. l. z.>

S-au trecut la condica sf(intei) Mănăstirii Neamţului de Varsanufie,
ieromonahul. / 1812.
Pe un Octoih, Bucureşti, Tipografia Sfintei Mitropolii, 1792, pagina de gardă;

provenienţa: Bogdăneşti; Muzeul Eparhial Huşi (cota: III 383)
1812 mai 20
Această Sfăntă carte este de mine cumpărată, ce să numeşte Chiriacodromion
Faptele Sfinţilor Apostoli, după adevărată începere(a) titlului, pentru carile rog pre
iubitori(i) cititori ca prin rugăciunile acelora să aflu şi eu di trei ori păcătosul cari n-au
fost nici va mai fi iartari greşalelor (mele) ce (...) 1din mini săvârşite, învrednici(du)2-
mă de a dobândi I(e)rusalimul cel făgăduit di la Tatăl cerescu. / 1812 maiu 20 / <ss>
Matei Postolachi.
Şi am lăsat-o sfintii besărici ot Davedeşti spre pominire, undi să prăznu(i)eşte

hramul Mai Marilor Sfinţi Voi(e)vozi.
Pe un Chiriacodromion, Tipografia Sfintei Mănăstiri Neamţul, 1811, p. 1 - 7;

provenienţa: biserica parohială „Sfinţii Voievozi” din Davideşti.
_________________________
1, 2
Rupt.
1812 octombrie
Să să ştie de când au venit moscalii la le(a)t 18(0)6 (...) .1
Să să ştii şi de când s-au dus (...)2 la le(a)t 1812, octo(m)vri (...)3.

În vre(mea)4 lui Chilug v(oie)v(o)d4.
Pe un Octoih, 1777, fără pagină de gardă, ultima pagină; provenienţa: parohia

Protopopeşti; Muzeul Eparhial Huşi
_________________________
1, 2, 4
Rupt.
3
Ilizibil, rupt.
4
Altă cerneală şi scris.
<după 1812>
Cruceru(lui) Ioniţă No(u)r di la Pacheu i s-au dat paş(a)por(t) ca să aibă
1 2
sloboz trecerei în Basarabiia.

de un Ştefan, p. 121; provenienţa: probabil parohia Vovrieşti; Muzeul Eparhial Huşi.
_________________________
1
Clucerul Ioniţă Nour este atestat în Condica Visteriei Moldovei din anul
1816 ca proprietar al satului Slobozia lui Noor, de la nord de localitatea Plopana.
2
Localitate în raionul Cahul.
1814 februarie 25
Să-s(e) ştiide când învaţă Ioan ficioriu(l) lui Vasăle Eşanu (...)api la învăţătură
în luna lui fev(ruarie) 25, vele(a)t 1814. / (...) am scris cu zisa dumn(ea)lui
dasca(lu)lui.
Pe o Cazanie, 1742, fără pagină de gardă, coperta 3; provenienţa: parohia

Sfinţii Trei Ierarhi din Bârlad; Muzeul Eparhial Huşi (cota: III 332).
EDIŢII: Preotul Ioan Antonovici, Documente bârlădene, I, p.363, nr. 7.
1814 mai 6
Să să ştii di când s-au cutremurat pământul la nou(ă) ceasuri di no(a)pte în

luna lui mai 6. / Vele(a)t 1814.
Pe o Cazanie, 1742, fără pagină de gardă, coperta 3; provenienţa: parohia

Sfinţii Trei Ierarhi; Muzeul Eparhial Huşi (cota: III 332).
EDIŢII: Preotul Ioan Antonovici, Documente bârlădene, I, p.363, nr. 6; I.
Caproşu, E. Chiaburu, Însemnări de pe manuscrise şi cărţi vechi din Ţara Moldovei,
III, p. 337.
1815 august 2
Această carte s-au legat di noi la anu(l) 1815 av(gust) 2. / Savin Florescu,
polcov(nic).
Pe o Cazanii, Sfânta Episcopi a Râmnicului, 1781, p. 8 v-9;

provenienţa: parohia Vădeni, comuna Murgeni; Muzeul Eparhial Huşi.
1816 <f. l. z.>

Doamne, Doamne, zis-au Domnul ce-mi ziciţi Doamne, Doamne şi vo(i)e
me(a) nu o faciţi / m-am înţeles.

<ante 1816 februarie 20>

Ace(a)stă sfăntă şi d(u)mnizăescă carti este cumpărată di preutul Costandin
din sat(ul) Crăsnăşinii, ţinut(ul) Fălciul, şi s-au cumpărat în zăci lei, 10, şi esti
dre(a)ptă a preutului, şi cini a fura-o să fii anaftima şi blăstămat, şi eu am scris Ion
(...).
Pe o Cazanii, Sfânta Episcopie a Râmnicului, 1781, p. 154-173; provenienţa:

Vineţeşti; Muzeul Eparhial Huşi (cota: III 492); Altă însemnare: „13 lei au fost
cumpărat însă ştiut”, p. 153, grafie chirilică.
<ante 1816 februarie 20>
Această sfăntă carte am luat eu Ion Duca, am lu(a)t aceas(tă) sfăntă carte şi am
dat preutului Costantin pen(tr)u suf(le)tul meu, să fii poman(ă) pentru sufletul me(u) ş-
a soţu(lui) mi(u) Nasta, Gheorghe, Fodora, Gheorghii, Marie, Irina, Duca, Catrina cu
fii lor, Năstas cu fii lor Vasili, Nastasii şi fii lor, Vasili, Dumitrache, (...) 1, Ioniţ, Ilinca,
Dochiţa, Sofroni, Stratu, Vasili, Io(a)na, Apostol, Ioniţi şi tot n(e)amul, şi n(e)amul
lor2, Iordac(h)e, Marii, Pe(...)2, Catrina, cu fii săi, Dochiţa, Vasile, Nastasie şi tot
n(e)amul lor
Pe o Cazanii, Sfânta Episcopie a Râmnicului, 1781, p. 28-32; provenienţa:

Vineţeşti; Muzeul Eparhial Huşi (cota: III 492).
_________________________
1, 2
Tăiat la legat.
2
Repetiţia, conform textului.
1816 februarie 20
Această carte Cazanie sau Citelnă este a sfintei bisărici din Cordeni ce să
prăznu(i)eşte hramul Sfinţilor Mai Marilor Vo(i)evozi Mihail şi Gavril (de la
Predoslovie la p. 4).
Această carte Căzanie fiind a me(a) părinţască pi care o am dat la sfănta
bisărică din sat(ul) Cordenii din ţinut(ul) Fălciului, undi iasti hram(ul) Sfinţilor Îngeri,
să fie spre pomenire(a) părinţilor mei, preut Costandin şi Vasălca, şi a noastră Ioan şi
Marie din sat(ul) Crăsnăşenii. / 1816 fevr(uarie) 20. / Eu am scris. <ss> Gheorghi (...).
Pe o Cazanii, Sfânta Episcopie a Râmnicului, 1781, p. 12 -14; provenienţa:

Vineţeşti; Muzeul Eparhial Huşi (cota: III 492).
1816 iunie 4
La anul 1816 iunie 4, m-am herotonisăt eu preot ierii Gheorghie Clapa ot
Avrămeştie, ţinut(ul) Tut(o)vvie în Sf(ânta) Epescopii Romanului.
Pe Cazanii, Bucureşti, Tipografia Sfintei Mitropolii, 1742, p. 119 v.;

provenienţa: parohia Avrămeşti; Muzeul Eparhial Huşi.
1817 aprilie 18
Cartea Ilie Miniet a sfintei bisărici din Băsăşti, ot ţinut(ul) Fălciiului, am scris
să-s(e) ştie. / 1817 aprili(e) 18. / Gheorghe Popovici.
Pe o Cazanie, Bucureşti, 1742, p. 100-101; provenienţa: parohia „Sfântul

Dumitru” din Bârlad (a aparţinut bisericii din satul Băseşti); Muzeul Eparhial Huşi;
Alte însemnări: „1817 mai 8 / Gheorghe Popovici”; Altă însemnare: „1817 mai 8. /
<ss> Gheorghe Popovici”.
1817 septembrie 17
Această Psaltire s-au afi(e)rosăt Sfentei besărice ot sat(ul) Davideştii, unde
este hramul S(fi)n(ţilor) mai marilor Voi(e)voz(i) Mihail şi Gavriil, să fii spre
pomeniria ne(a)mului său. / Macsăm, mo(na)x / 1817 săp(tem)v(rie) 8.
Pe un Psaltire, Sfânta Mănăstire Neamţul, 1817, p. 191-196; provenienţa:

Parohia Davideşti; Muzeul Eparhial din Huşi (cota: III 100); Alt însemnări: „Dumitru
Toderaşcu, cântăreţ, april(ie) 1935 / Sâmbăta lui Lazăr”, p. 128; „D(umitru) Toderaşcu
/ 1950 septembrie 3”, p. 177.
1817 noiembrie 22
Această Psaltire s-au afierosit Sfintei beserici la satu(l) Căpoteşti, unde să
prăznuiaşte hram(ul) sfinţilor Mai marilor V(oie)v(o)z(i) Mihail şi Gavriil spre
pomenirea sufletilor celor ce o au afierosit-o. / Macsăm, monah + / 1817 no(i)emv(rie)
22.
Pe un Psaltire, Sfânta Mănăstire Neamţul, 1817, p. 1-3, după pagina de gardă;

provenienţa: Parohia Davideşti, probabil, biserica din satul Căpoteşti; Muzeul Eparhial
din Huşi (cota: III 99); Alte însemnări: „N. Tunca, cântăreţ din 1904”, p. 1; „N.
Gunea, cântăreţ şi agent sanitar. / 1932 iulie 24”, p. 27; „D. Toderaşcu, cântăreţ /
1935”, p. 91.
1817 noiembrie 22
(...) tatului meu Neculai Hârnage să fie spre învăţătură şi spre înpodobirea
1
sufletului său şi spre luminarea minţii, şi spre câştigare(a) vieţii vecinice. / La leat
1817 no(i)emv(rie) 22.
Pe un Psaltire, Sfânta Mănăstire Neamţul, 1817, primele pagini; provenienţa:

Parohia Tătărăni; Muzeul Eparhial din Huşi (cota: III 98); Alte însemnări: „Psaltire
Cojan Alexandru / cl(asa) II / Huşi”; „Cojan Alexandru / cl. II”; „Mihai I. Fordea,
cântăreţ”, grafie latină.
_________________________
1
Rupt.
<1819>
Această carte ce să numeşte luna lui avgust s-au afierosit Sf(i)ntei biserici ot
satu(l) Davideştii, unde să prăznu(i)eşte hramu(l) Sfinţilor Mai Marilor Vo(i)evozi
Mihail şi Gavril, iară cine o ar înstreina să fie ne(i)ertat pănă ce va da-o înapoi şi cine
va ceti pe această carte să-ş(i) aducă aminte de mine mult păcătosul. Maxim, monah.
Pe o Vieţile sfinţilor pe luna lui august, Tipografia Sfintei Mănăstiri Neamţul,

1815, pagina de gardă verso - 4; biserica parohială „Sfinţii Voievozi” din Davideşti.
1819 <f. l. z.>

Acesti Penticostar este cumpărat de mini. / 1819 / <ss> Constandin Hobjilă.
Pe un Penticostarion, Bucureşti, Tipografia Sfintei Mitropolii, 1800, coperta

2; Parohia Pogoneşti de Bârlad; Muzeul Eparhial din Huşi (cota: III 251).
1819 august 10
Această lună no(i)emv(rie) s-au afi(e)rosât sfintei besărici den satul

Davedeştii, ţănut(ul) Fălciiului, unde să prăznu(i)eşte hramul Sfinţilor Mai Marilor
Voi(e)vozi Mihail şi Gav(r)iil şi cine a înstreina-o să fii néertat. Iar cine a citi-o şi a
da-o înapoi să fii blagoslovit şi iartat. / Macsăm, mo(na)h.
Pe o Vieţile sfinţilor pe luna lui noiembrie, Tipografia Sfintei Mănăstiri

Neamţul, 1811, p. 1-4; biserica parohială „Sfinţii Voievozi” din Davideşti.
1819 decembrie 31
Acest Miniiat este a Sfântului Ierar(h) Nicolai Tuchilă. Am iscălit <ss>1 /
(1)819 dichimvr(ie) 31.
Pe Mineiul lunii lui iulie, Sfânta Episcopie a Râmnicului, 1779, p. 23;

provenienţa: parohia Sfântul Nicolae <Tuchilă> din Bârlad; Muzeul Eparhial Huşi
(cota: III 30).
_________________________
1
Iscălitura şi la p. 60.
1821 <f. l. z.>

Să să ştii di când au fost iarna go(a)lă anii 1821.
Pe o Psaltirea Prorocului şi înpăratului David, Buda, Tipografia Universităţii

din Peşta, 1813; provenienţa: preotul Andrei Creţu, parohia Sauca.
1821 februarie 12
Să se ştii de când au tunat în luna lui fevr(uar)iu 12 zile umbla vele(a)t(ul)
1821.
Pe Mărgăritare, Bucureşti, 1746, fără început (de la p. 5), p. 76-77;

provenienţa: necunoscută (a aparţinut bisericii din Pătrăşcani); Muzeul Eparhial Huşi
(cota: III 347).
1821 februarie 12
Să să ştii de când răposat (au) Chereca soţi(a) lui Costant(i)n, săn Gheorghi
Ciubăr. / Vele(a)t 1821 făur(ar) 12.
Pe o Cazanii, Bucureşti, Sfânta Mitropolie, 1768, a doua pagină albă,

penultima pagină albă; provenienţa: parohia Ţuţcani; Muzeul Eparhial din Huşi.
XIII – XVI, nr. 1-2, Iaşi, 1940, p. 407.
1821 septembrie 14
Cartea aceasta Psaltire după opştiasca numire şi-i o sfăntă adunari de psalti cu
noimă mari troiţi lăudându, cu dumnezeire grăind pentru a noastră izbăvire ce-au luat
toată-nplinire(a), încă şi altile a fi pentru celi viitoari de judecata cea mare la carii
lumea datoari să-ş(i) ia a sa răsplătire ori milă ori osândire, drept acéia socotesc cu
stihuri să o cinstesc dar fiind lucrul ştiut că precât s-ar fi căzut mintea mea puteri n-are
ca să facă-ntâmpinari cu laudi potrivite sau cuvinte iscusite; sfârşăsc cu aşa tăceri pre
câtu-i aşia puteri şi aicea mă şi iscălesc (...)1 făcând din stihuri tropari (...). / 1821
septemvrie 14.
Pe un Psaltire, Sfânta Mănăstire Neamţul, 1817, p. 1-8; provenienţa: Parohia

Bârzeşti, filiala Munteneşti; Muzeul Eparhial din Huşi (III 101).
_________________________
1, 2
Rupt.
1822 ianuarie 5
Ace(a)stă carti este Tălcu(l) di Ivanghelii şi cini va cumpărat este di folos
acelui omu şi di mari trebuinţă. Şi am scris eu dascălu(l) Vasale cu măna mi(a).
Pe un Chiriacodromion, Bucureşti, Tipografia Sfintei Mitropolii, 1801, fără

pagina de gardă, coperta 2; provenienţa: Parohia Cârja; Muzeul Eparhial din Huşi.
1822 martie 6
Să să ştii di când au fost iarna go(a)lă când au trecut toţii bo(i)erii di piste Prut
în ţara muscăce(a)scă s-au bătut ii (...) cu turcii, toată iarna n-au nins ca să poată a
(um)bla omul cu san(i)e. Anii di la Hristos 1822 di (...) martii în 6 zili.

1824 februarie 18
Carta aceasta ce să numeşte Iliminiet este a sfintei bisărici Sfinţii şi Apostolii
înpăraţi Constantin şi maicăsa Elena, de aicea din satul Băsăştii, ţinutul Fălciului, spre
ştiinţă urmează a me(a) iscălitură. / <ss> Gheorghe / 1824 fevruari(e) 18.
Pe o Cazanie, Bucureşti, 1742, p. 200; provenienţa: parohia „Sfântul Dumitru”

din Bârlad (a aparţinut bisericii din satul Băseşti); Muzeul Eparhial Huşi.
1825 ianuarie 16
Ace(a)stă carti am dat eu sfănţii sale părintilui Costin Vracii, ca să-i fii ocini
spre ceteri, care (a) să carti să numeşti Tălcu(l) Evanghelii, ci au dat pentru un surit dat
să-l slujăsc. / (1)825 ghenar 16. <ss> Ion Isopăscu, căp(i)t(an).
Această sfăntă carte me-(a)u dat căp(i)t(anul) Ion Isopăscu pentru ca să slujăsc
un sărindar şi cini să va ghizui să o înstreinăzi să-ş(i) ia plata hotărâtă prin cuvintile ce
sănt scrisă întrânsul. (1)825 ghen(a)r 16.

pagina de gardă, p. 1-4; 5-7; provenienţa: Parohia Cârja; Muzeul Eparhial din Huşi.
1826 iunie-1851 februarie

Sofronie Episcop Huş(u)lui
Pe o Sfânta şi Dumnezeiasca Evanghelie, Mănăstirea Neamţ, 1821;
provenienţa: Episcopia Huşului; Muzeul Eparhial Huşi.
1826 iunie-1851 februarie

Sofronie Episcop Huş(u)lui
Pe un Octoih, Buda, Tipografia Universităţii din Peşta, 1811; provenienţa:

1826 septembrie 8
Această Psaltire iaste a mi(a) de la fiul mieu Costache cu preţu 36 lei, la anul
1826 septemvr(i)e 8. / Ioan sechilari ot Podoleni.
Pe o Psaltirea Proroc Împăratului David, Iaşi, Tipografia Sfintei Mitropolii,

1835, paginile de la Preacuvântare; provenienţa: parohia Ghermăneşti, comuna
Banca; Muzeul Eparhial Huşi (cota: III 132).
1828 octombrie 30
Această Sfă(ntă) carte, cumpărându-o eu păcătosul Moisi băcal, pe drepţi banii
mei, o am dăruit bisăricii Sf(in)ţilor Mai Mari Vo(i)vozi, spre a me(a) pomenire şi a
soţi(e)i şi fiilor mei, carii sint la acest sfănt lăcaş aş(e)zaţi păn(ă) la înviere de morţi şi
ca să nu să înstreinezi de la Sf(ânta) bisărică am însămnat aceste aice. / 1828,
oct(ombrie) 30 / Moisi Ioan, băcal. / Şi eu faţi fiind la dăruiri(a) aciştii cărţi. /
Mih(a)lachi Frim(u).
Pe un Simeon Arhiepiscopul Tesalonicului, Voroavă de întrebări şi răspunsuri

întru Hristos, Bucureşti, Tipografia Sfintei Mitropolii, 1765, p. 88-96; parohia Sfinţii
Voievozi din Huşi; Muzeul Eparhial Huşi; Alte însemnări: „Andriescu Gh. / 1867”, p.
107;
1829 ianuarie 18
Această caarte este a preotului Neculaiu Pascal cumpăraată (la) anul 1829
ghinar 18 zăle. / Preot Neculaiu Pa. Pascal.
Pe o Adoleshia filotheos adecă Îndeletnicire iubitoare de Dumnezeu, de

Evghenie Vulgariul, traducere de Mitropolitul Veniamin, tomul întâi, Iaşi, Tipografia
Sfintei Mitropolii, prima pagină albă; provenienţa: Obârşeni; Muzeul Eparhial Huşi
(cota: II 376); Alte însemnări: „Aciastă carte este a lui Neculai Comănscu”;
„Comănescu Neculai”; „Comănescu Neculai”; „Anul 1875 luna lui noiembrie”,
ultimele pagini albe, grafie latină.
1829 mai 18
Să să ştii când plo(u)at ploi cu cheatră Vinări sara la mai 18, la velet 1829.
(…).
Pe Mineiul luna lui mai, Sfânta Episcopie a Râmnicului, 1780, p. 81 v.;

provenienţa: parohia Sfântul Nicolae Tuchilă din Bârlad; Muzeul Eparhial Huşi.
1830 ianuarie 28
Acest Ceasoslov s-au cumpărat de mine şi s-au afi(e)rosăt la monastirea

Păngăraţului, cine să va ispiti al înstreina de la această monastire să fie blestemat şi
partea lui să fie cu Iuda, vânzătoriul Mântuitorului H(ri)s(tos). A. Tanasăi, arhimandrit
şi igumen s(fintei) m(ă)n(ăstiri) Pângăraţului şi eclisiarh/ 1830 ian(u)ar(ie) s(fi)n(tei)
mitropolii
Pe un Ceasoslov, Iaşi, Tipografia Sfintei Mitropolii, 1817; provenienţa:

parohia „Sfântul Ioan” din Huşi; Muzeul Eparhial Huşi; Alte însemnări: „Această
carte este proprie a Sf(intei) biserici cu patronul Tăierea Capului Sf(ântului) Ion
Botezătorul. / Huşi”, grafie latină; „Dăscălescu, cantor / 1903 / 4/15 ”; „D. Pară, cantor
/ 1919 / 5/919”.
1830 aprilie 9
Această sfăntă carte ce să numeşte Cazanie am cumpărat-o noi poporanei den
sat Blăgeştii de la preot(ul) Costantin Ciolacu în doisprăzeci lei şi am dat-o sfintei
biserici aice ce să prăznuiaşte hram(ul) acelui dentru sfinţi, părintelui nostru Necolai;
Deci, nimine să nu aibă vo(i)e a o înstreina sau a o muta aiure sau să o fure, unul ca
acela să fie blestemat de Domnul Isus H(risto)s şi de Pre(a)curata sa Maică şi de
sfinteli săboară a sfinţilor părinţi. Şi cine cât au dat săntu aceştia precum arată înainte:
doi lei Sandul Gociul; un leu Neculaiu, săn Ştefan Carpu; zece par(ale) Maria
Cărpoaia; zece parali Costantin Malahe; zece par(ale) Ştefan Gavrilaş; zece par(ale)
Ioniţi Gheonie; zece par(ale) Vasili Ţanogoru; zece par(ale) Lupul Apostul; Ştefan
Codrianu; zeci par(ale) Măriuţa Dărăngeasă; zece par(ale) Ioan Dărăngă; zece par(ale)
Vasili Dorobăţu; cinci par(ale) Ioana Postolăcoaia; doaozăci par(ale) Sandul Buţa;
zece par(ale) Ioan Muntianu; zeci par(ale) Gligoraş Onosăi; cinci par(ale) Gavrilă
Muntianu; cinci par(ale) Iordachi Gădeiu; zece par(ale) Mihalachi Dandeş; opt
par(ale) Grigore Gheoni; cinci par(ale) Vasili Anton; zece par(ale) Maria Ciorloae;
douăzăci par(ale) Vasili Buţa; zeci par(ale) Mihaiu Andone; zeci par(ale) Mihălachi
Zonte; zeci par(ale) Vasili Dandeş; zece par(ale) Ioana But(u)ceasă; zece par(ale) Iane
Grecul; şasă par(ale) Irimia Prodan; cinci par(ale) Ioan Gâdeiu zeci par(ale) Todosă
Onosă; treizăci par(ale) preot Dimitrie; trizăci par(ale) Iane preot 1(p. 2v-47);20
par(ale) Ion Grecu2 (...) / 1830 apr(ilie) 9 /; 10 p(a)r(ale) po(s)t. Alisandru Andoni /
1830 apr(ilie) 9 /; 20 par(ale) Iordachi (...); 20 par(ale) dascăl(ul) Ilii Gioc; 10 par(ale)
Gheorghii, săn Ion Dărăngă; zăci părali dascal(ul) Costantin Popa; 20 par(ale)
Dumitru Carp; 20 par(ale) Sand(u), săn Neculai Carp; 20 par(ale) Manolachi Lupu; 12
par(ale) Ioniţi Horghidan; 20 par(ale) Manoli Gheţău; 20 p(a)r(ale) Gheorghii Gioc; 26
par(ale) Năstasăi Gioc; 1 l(eu), 6 p(arale) Ion Onosăi; 1 l(eu), 6 p(arale) Ion Florea;
20 păr(ale) Ilii Sărbu ot Cărcioi; 13 păr(ale) Ion Gioc; 10 par(ale) Irimii Trufaşu; 5
par(ale) Toderaşcu Ilii.
Pe o Cazanii, Sfânta Episcopie a Râmnicului, 1792, p. 2v.-47; 67-76

proveninţa: parohia Blăgeşti; Muzeul Eparhial Huşi (III 505).
_________________________
1
Scris de o mână
2
Scris de altă mână cu altă cerneală.
1831 <f. l. z.>

Această carte ci să numeşte Il(i)e Miniat este (a) sfint(ei) biserici cu h(r)amul
Sf(inţii) Vo(ie)voz(i) din sat(ul) Vovrieşti. / La 1831 <ss>.

de un Ştefan, p. 119; proveninţa: probabil parohia Vovrieşti; Muzeul Eparhial Huşi.
1831 <f. l. z.>

Aceasta carte iaste a paiseştii obştimi, şi cine o va îns(treina)1 (…)2 (p. 1-2).
(…)3 Mihail şi Gavril această (car)te4 ce să numeşte Octoih (…)5 Voi(e)vozi
(…) mâna păcătosul până a o into(a)rce. / Maxăm monah / (18)731. (p. 5-7).
6
Pe un Octoih, Buda, Crăiasca Tipografie a Universităţii din Pesta, 1811, p. 1 -

7; provenienţa: biserica parohială „Sfinţii Voievozi” din Davideşti.
_________________________
1, 7
Şters, din cauza folosirii.
2, 3, 4, 5, 6
Rupt.
1831 februarie 13
1831 fevr(uarie) 13 / Vineri sara la 6 ceasuri şi 5 minut(e) de noapte s-au
cutremurat pământul în treii zăstimpuri încât s-au simţit binişor aflându-mă arestuit în
Bucureşti la comandantul pentru pricinile reglementului din Moldavia. Şi eu în acel
ceas cetiam catisma aceasta. Psaltul 81.
Pe un Psaltire, Sfânta Mănăstire Neamţul, 1817, p. 84; provenienţa: Parohia

<după 1831>
Această carte că să numeşte luna fevruarii este dreaptă a bisericii Înălţare(a)
Domnului din târgul Huşii şi este cumpăratăden Târgul Ne(a)mţului şi cine se va ispite
să o înstrăineze să fie supt canonul Maicii Domnului până ci iarăş înapoi şi pentru
aceasta şi pecete.
Pe Mineiul luna lui fevruarie, Mănăstirea Neamţul, 1831, de la pagina de

gardă la pagina 6; provenienţa: parohia Înălţarea Domnului din Huşi; Muzeul Eparhial
Huşi (cota: I 352); „Domnului Sava Grigore, al II cânt(ăreţ)” (penultima pagină albă);
„M. Gh. Zota, cl(asa) III, şc(oala) Huşi, 927 ” (coperta 3).
1832 <f. l. z.>

Sofronie, Episcop Huş(u)lui / 1832.
Pe Mineiul lunii lui martie, Mănăstirea Neamţul, 1831, p. 1; parohia Înălţarea

Domnului din Huşi; Muzeul Eparhial Huşi (cota: IV 359).
<1832>
Acest Menii s-au aferosât s(fi)n(tei) bisărice de la Davedéşti, şi cine a
înstreina-o să fii ne(i)értat.
Pe Mineiul lunii lui ianuarie, Mănăstirea Neamţul, 1830, p. 2 - 3; biserica

parohială „Sfinţii Voievozi” din Davideşti.
<1832>
Acest Minei s-au afi(e)rosit s(fi)n(tei) bisărece la Davedéşti, să fii néiartat cine
a înstreina-o de la besărică.
Pe Mineiul lunii lui februarie, Mănăstirea Neamţul, 1831, p. 1 - 10; biserica

<1832>
Acest Meneiu luna lui aprilie, s-au afierosit sf(i)ntei biserici din satul
Davideştii unde să prăznu(i)eşti hramul Sfinţilor (…) (ci)ni a o înstreina de la biserică
să fie supt ne(i)ertat canon până nu va aduce-o iarăş în bisérică, de unde s-au afierosit.
Pe Mineiul lunii lui aprilie, Mănăstirea Neamţul, 1831, pagina de gardă - 6;

biserica parohială „Sfinţii Voievozi” din Davideşti; Alte însemnări: „D. Toderaşcu /
1939 / 1 aprilie”; „Amintire din ziua de 23 aprilie 1940 când a servit în această
Sf(ântă) biserică D. Toderaşcu”, p. 74; „D. Toderaşcu / cantor 1934 / 23 aprilie”, p.
81; „Spre amintire că am făcut serviciu în această biserică mă subscriu. / N. Gunea /
1905 april(ie) 23”, ultima pagină albă.
<1832>
Acest Minei luna lui mai, s-au afierosit Sf(i)ntei biserici din satul Davideştii
unde să prăznu(i)eşte hramul Sf(i)n(ţi)lor mai marilor Voi(e)voz(i) Mihail şi Gavriil, şi
cine a îndrăzni a o înstreina de la biserică să fie supt ne(i)ertat canon, până nu o va
aduce iarăş în biserică unde s-au afierosit.
Pe Mineiul lunii lui mai, Mănăstirea Neamţul, 1831, p.1-6; biserica parohială
„Sfinţii Voievozi” din Davideşti.
<1832>
Acest Minei iunie s-au afierosit sf(i)ntei biserici din satul Davideştii, unde să
prăznu(i)eşte hramul Sfinţilor Mai Marilor Voi(e)vozi şi cin(e) a îndrăzni a o înstreina
de la biserică să fie supt ne(i)ertat canon pănă nu o va adduce iarăş în biserică unde s-
au afirosit.
Pe Mineiul lunii lui iunie, Mănăstirea Neamţul, 1831, p.1-5; biserica parohială
<1832>
Acest Minei iulie, s-au afierosit Sf(i)ntei biserici din satul Davideştii, unde să
prăznu(i)eşte hramul Sf(i)nţilor Mai Marilor Voi(e)voz(i), şi cine ar îndrăzni a o
înstreina de la biserică, să fie supt ne(i)ertat canon, până nu o va adduce iarăş în
biserică unde s-au afierosit, ţinut Fălciului.
Pe Mineiul lunii lui iulie, Mănăstirea Neamţul, 1831, p.1-5; biserica parohială
<1832>
Acest Minei luna lui august, s-a afierosit sf(i)ntei biserici din satul Davideştii,
unde să prăznu(i)eşte hramul Sf(i)n(ţi)lor Mai Marilor Voi(e)vozi, şi cine a îndrăzni a
o înstreina să fie supt ne(i)ertat canon până nu o va aduce iarăş în biserică unde s-au
afierosit, înpreună cu celelalte Minei.
Pe Mineiul lunii lui august, Mănăstirea Neamţul, 1831, p.1-5; biserica

1832 martie 8
Să să ştii de cănd au murit Gheorghi Gherghecuţ (?) şi s-au îngropat la Mari(i)
Voiavozăiu. Umbla văle(a)tul 1832, marti(e) 8.
Pe o Cazanii, Bucureşti, Sfânta Mitropolie, 1768, ultima pagină albă;

provenienţa: parohia Ţuţcani (satul Mănăstirea); Muzeul Eparhial Huşi; Alte
însemnări: „Ion I. Toderaşcu”; „Ioniţă Toderaşcu, epitrop”, grafie latină.
1832 aprilie 10
Acest Minei s-au af(i)erosăt s(fi)n(tei) bisărici de la Davidéşti şi cine a
înstreina-o să fie néiartat. / 1832 apr(ilie) 10.
Pe Mineiul lunii lui martie, Mănăstirea Neamţul, 1831, p. 2-3; biserica

1832 mai 12
Această numită carte octomvrie, s-au afierosit la Sf(â)nta biserică Davideştii,
ce este hramul Sfinţilor Mai Marilor Vo(i)evozi Mihail şi Gavril, spre pominirea
ctitorilor, şi cine va îndrăzni să o înstrăineze să fie supt ne(i)ertat canon, până va da-o
la numita biserică. / 1832 mai 12 / Macsăm monah.
Pe Mineiul lunii lui octombrie, Mănăstirea Neamţul, 1831, p.1-5 v.; biserica
1832 mai 12
Acest Mineiu ce numeşte decemvrie s-au afierosit la biserica Davideştii unde

să prăznueşte hramul Sfinţilor mai mari Voevozi spre pomenirea ctitorilor şi cine va
îndrăzni să o (în)străineze de la numita biserică, atât acesta cum şi celelate unsprezece
Minee, să fie supt ne(i)ertat canon al sfinţilor ce să pomenesc într-aceste cărţi până o
va întoarce la numita biserică. / 1832 mai 12 / <ss> Maxim monah.
Pe Mineiul lunii lui decembrie, Mănăstirea Neamţul, 1831, p. 1-4; biserica

parohială „Sfinţii Voievozi” din Davideşti; Altă însemnare: „D. V. Toderaşcu, cântăreţ
/ 1944, decemb(rie) 10”, p. 38.
1832 mai 26
Această carte esti cunpărată di mini Safta Sturzoai şi am dat-o la sfănta
bisărică a sfăntului Haralanbii şi Mina din tărgu Bărladului la (vă)le(a)t 1832, mai 26.
Safta Sturzoai am cumpărat-o în optzăci di lei.
Pe un Octoih, Sfânta Episcopie Râmnic, 1750, p. 46-47; provenienţa: parohia

Tutova (cota: III 364); Muzeul Eparhial din Huşi.
1832 iulie 31
Să se ştie de când s-au dus pări(n)tele Gherasim, d(u)h(o)v(nicul), la Sf(ântul)
Munte. 1832 i(u)li 31.
Pe o Psaltire, Sfânta Mănăstire Neamţul, 1824, p. 201 v. - 202; provenienţa:

1832 noiembrie 25
Cu adivărat Sfănt să fii acela cari a tipărit şi au făcut această sfăntă carte ce să
numeşti Tălcuire(a) Sfintii Evanghelie, şi eu ca un păcătos am scris ca să-s(e)
pomene(a)scă şi să fii ştiut şi cini va ceti aice să zăcă D(umn)ăzău să-l (i)erte şi să-l
miluiască sufleteşti şi păminteşti. / 1832 no(i)emvr(ie) 25 / <ss>.
Pe o Cazanii, 1742, fără pagină de gardă, p. 208; provenienţa: parohia Sfinţii

Trei Ierarhi; Muzeul Eparhial Huşi (cota: III 332); Altă însemnare: „(...)eri / Chiri(ac),
A(...), Ne(culai), Maf(tei), Tată(...),Ioniţ(ă), Ştefan (...), Lupul Cios(...), Ion Lungu,
Grigor(e)”, p. 222 (probabil, un pomelnic).
<1833 martie 17>

Acest Mineiu înpreună cu céle unsprezăce s-au dăruit de sfinţie sa părintele
Dometiian, arhim(a)dr(it) şi stareţul S(fintelor) M(ănăstiri) Neamţului i Secului, ca să
fie la schitul Lipova nestrămutat(e) în biserica de acolo. Iar cine ar îndrăzni al strămuta
din biserică, să fie supt neblagoslovenie şi canon, până cel va întoarce iarăşi înnapoi.
Pe Mineiul luna lui noiembrie, Mănăstirea Neamţul, 1831, p. 1-6; provenienţa:

parohia Armăşoaia; Muzeul Eparhial Huşi (cota: IV 385).
1833 martie 17
Acest Mineiu înpreună cu celelante unsprezece s-au dat de sf(inţia) sa
părint(ele) Dometiian, arhimandrit şi stareţul S(fintelor) M(ănăstiri) Neam(ţului) şi
Sec(ului) la S(fântul) schit Lipova, ca să fie nestrămutate acolo. Iară cine va îndrăzni a
le înstreina să fie supt ne(i)ertat canon până le va întoarce înapoi. / 1833 mart(ie) 17.
Pe Mineiul luna lui decembrie, Mănăstirea Neamţul, 1831, p. 1-4;

provenienţa: parohia Armăşoaia; Muzeul Eparhial Huşi (cota: IV 385).
1833 decembrie 21
Ace(a)stă carte ci iaste Treod, s-au legat di mini legătoriul di cărţi Ghiorghii
Dascalul şi au plătit-o Condorachi Pălălan i suţi(a) Safta cu preţul ei şi să fii pominiri
din ne(a)m în ne(a)m. / La le(a)t 1833 d(e)c(em)vri(e) 21.
Pe un Triodion, Bucureşti, Tipografia Sfintei Mitropolii, 1798, prima pagină

albă; provenienţa: parohia Costeşti I; Muzeul Eparhial Huşi; Alte însemnări:
„Gheorghe Chesare”, prima pagină albă, grafie chirilică; „3 lei pol au dat Ion Roiul
agiutoriu la această carte”, a doua pagină la Prefaţă, grafie chirilică; „Acest Triod este
al preotului Ioan di(n) satul Costeştii ot ţinutul Tutovii”, grafie chirilică; „10
f(e)b(ruarie) 1904. / M. Bolea”, p. 74.
1834 ianuarie 12
Să să ştii de că(n)d s-au legat. / 1834 ian(u)ari(e) 12.
Pe o Cazanii, Bucureşti, Sfânta Mitropolie, 1768, prima pagină la Predoslovie;

provenienţa: parohia Ţuţcani; Muzeul Eparhial din Huşi; Altă însemnare: „Eu Ştefan
dascal / Să-s(e) ştii de când au făcut”, aceiaşi pagină, grafie chirilică.
XIII – XVI, nr. 1-2, Iaşi, 1940, p. 408.
1834 iunie 6
Să să ştii de când a murit maica no(a)stră Vărvara, soţăi(a) lui Gheorghiu
Ciu(bă)r umbla vele(a)tul 1834, iunie 6. Şi am scris eu fecioru(l) ei Co(n)stant(i)n
diiac.
Să să ştii de cănd au murit maica no(a)stră Vărvara, soţăi(a) lui Gheorghi

Ciubăr, şi am scris eu Costa(n)tin, fecioru(l) ei. Umbla vele(a)tul 1834, iuni(e) 6.
Pe o Cazanii, Bucureşti, Sfânta Mitropolie, 1768, ultima pagină albă;

provenienţa: parohia Ţuţcani (satul Mănăstirea); Muzeul Eparhial Huşi; Altă
însemnare; „Petru Zugravu, dascălu(l) (...)”, grafie latină.
1834 august 31
(...)1 cu şaptezeci lei în anul 1834 la luna avg(u)st la 31 zăli <ss> Sandul2.
Pe un Ceaslov, Mănăstirea Neamţul, 1833, fără început, deteriorat, p. 3-8;

provenienţa: parohia Pribeşti; Muzeul Eparhial Huşi (cota: III 542).
_________________________
1
. Lipsă pagini, deteriorat.
2
. Transcriere incertă, rupt.
1835 februarie 22
Această carti am luat în schi(m)bu de la părintile Ilii iroshimonah, am dat o
Pisaltire în locul ei, şi este a me(a). / 1835 faur 22 / Iorest doh(ovnic) nacealninicu
Rafail.
Pe Macarie Egipteanul, Omilii, Bucureşti, 1775, p. 63; provenienţa: parohia

Sfântul Dumitru din Huşi; Muzeul Eparhial Huşi; Alte însemnări: „Porfirie monah”,
pagina de gardă, grafie chirilică.
1835 octombrie 20
Această sfăntă Cazanie ci să numeşte Chiriacodromion este afierosită de
dumneii Marie, soţie răposatului Mihalachi, săn preotul Apostul, pentru de a sluji
preoţii de la biserica Sfinţilor Marilor Mucenici Haralampie şi Mina, două sărindare,
pomenind sufletele celor morţi, precum şi celor vii, şi să rămâie această carte vecinică
dumisale şi a tot neamul. / 1835 oc(tom)v(rie) 20. / Ioan Ghinea, preot / Vasele Băgu,
preot.
Pe un Chiriacodromion, Bucureşti, Tipografia Sfintei Mitropolii, la sfârşitul

Predosloviei; provenienţa: parohia „Sfântul Mina şi Haralambie” din Bârlad; Muzeul
Eparhial Huşi.
<după 1835 octombrie 20>

Pomelnicul dumisali Mariei, care au dat această sfăntă carte.
Vii
Marie, Despina, Manolachi, Iordachi, Gheorghie, Catinca, Eléna, Petrachi,
Paraschiva şi tot neamul lor.
Morţi
Ananie ieroshimonah, Vasiian monah, Eléna, Mihalachi, Ecaterina, Smaranda,
Costachi, Ioan, Eléna, Casandra, Dimitra, Parascheva şi tot neamul lor.
Pe un Chiriacodromion, Bucureşti, Tipografia Sfintei Mitropolii, penultima

pagină albă; provenienţa: parohia „Sfântul Mina şi Haralambie” din Bârlad; Muzeul
Eparhial Huşi.
1835 noiembrie 6
Anul 1835, luna octomv(rie) în 26, şi mai înainte cu câteva zile şi în urmă au
chicat umăt1 atâta de mare încât din sat în sat cu mare nevo(i)e om cu sloboda a
merge, iar cu trăsură şi mai cu mare greu, şi pe la alte locuri nici ca cum. Şi la 5 şi 6
no(i)emv(rie) au plo(u)at peste umăt2 şi s-au făcut coajă peste umăt3 şi gheaţă şi s-au
prins gheaţa şi de copaci, şi s-au dăr(â)mat foarte tare. / Preut Sarafimie / Anul 1835
luna octomvr(ie) în (...)4. / Astăz(i) (...).
Pe o Cazanie, Bucureşti, 1742, prima pagină albă; provenienţa: parohia

„Sfântul Dumitru” din Bârlad (a aparţinut bisericii din satul Băseşti); Muzeul Eparhial
Huşi; Altă însemnare: „Satu(l) Băsăşti . 1835”, coperta 2.
_________________________
1, 2, 3
omăt.
4
Nu este trecută ziua.
1836 <f. l. z.>

Ace(a)sta sfănt(ă) carte cumpărată de dumn(ea)lor neguţătorii de aice den
tărgu(l) Bărladulu(i) Neculai abăger şi c(u) d(umnealui) Chiriac Dobroviciu şi c(u)
d(umnealui) Costandin Ionciu şi c(u) d(umnealui) Vratăiu Stoicovici şi c(u)
d(umnealui) Hagi Panait şi d(umnealui) Co(n)standin Manolachi şi c(u) Dum(i)tru şi
c(u) du(mnea)l(u)i G(r)igore Asandei care s-au scris aice spre pominire tuturora şi prin
sălinţa du(mni)lorsale Lupu Pavel şi dum(n)e(a)lui Costandin (...) abăger, ce s-au
cunpărat la ani 1836.
Pe Mineiul luna lui mai, Mănăstirea Neamţul, 1831, p. 1-7; provenienţa:

parohia Sfântul Gheorghe din Bârlad; Muzeul Eparhial Huşi.
1836 ianuarie 1
Şi pentru ca să să ştie că este această carte a numitei besărici s-au închinat şi
cu pecete. / 1836 ghen(a)r 1. / Ioan Ghinea, preot.
Pe un Chiriacodromion, Bucureşti, Tipografia Sfintei Mitropolii, la sfârşitul

Predosloviei; provenienţa: parohia „Sfântul Mina şi Haralambie” din Bârlad; Muzeul
Eparhial Huşi.
1836 ianuarie 30
Acesti Minei săntu cunpărati. / Safta Sturza, spre pomenire(a) me(a). / 1836
ghen(arie) 30. / Cu toati soţăili sali.
Pe Mineiul luna lui decembrie, Mănăstirea Neamţul, 1832, p. 1-3;

provenienţa: parohia Sfântul Mina din Bârlad; Muzeul Eparhial Huşi (cota IV 419).
1836 noiembrie 23
S-au cu(m)păratu cu schi(m)bu acestu, o Pisailtire pi (dân)sa di la părinteli Ilii
iroshimonahu 1836 no(i)em(brie) sau (...) 23. / Iorest, nacealnic Rafail.
Pe Macarie Egipteanul, Omilii, Bucureşti, 1775, coperta 2; provenienţa:

parohia Sfântul Dumitru din Huşi; Muzeul Eparhial Huşi.
1837 ianuarie 2
Această Căzanii este a (bisericii)1 cu hramul Sfi(nţii) V(oie)vozi şi (...)2(...)3 să
o tăuşască să fi(e) (...)4. Gheorghi Solomon, ecsarh.
Gheorghi ecsarh. / Pascal ecsarh.
Pe o Cazanii, Sfânta Episcopie a Râmnicului, 1792, prima pagină albă;

provenienţa: parohia Sfinţii Voievozi din Huşi; Muzeul Eparhial Huşi.
_________________________
1, 2, 3, 4
Rupt.
<1838>
La 1792 s-au tipărit şi iaste 36 de ani păn(ă) anul de de când s-au dat la tipariu.
Pe o Cazanii, Sfânta Episcopie a Râmnicului, 1792, pagina de gardă;

provenienţa: parohia Drânceni; Muzeul Eparhial Huşi.
1838 ianuarie 12
Si si ştii di când s-au cutremurat pământ(ul), cini a căuta să şti(e) au umblat
velet 1838 ghen(arie) 12. / Vasile Taşcă, preot.
Pe un Triodion, Bucureşti, Tipografia Sfintei Mitropolii, 1798, la sfârşitul

Prefeţei; provenienţa: parohia Lupeşti; Muzeul Eparhial Huşi.
1838 iunie 1
Această carte Octoih ci iaste a sfintei bisăricii cu hramul Sfintii Adormiria
Pre(a) Sfintii Născătoarii de Dumnizău, s-au legat de mine (...) acum la 1838, iunii 1. /
Gheorghe Roiul (...).
Pe un Octoih, 1792, p. 46-47; provenienţa: parohia Todireşti; Muzeul Eparhial

din Huşi (cota: III 385).
1838 septembrie 14
Filaret Apamias. / Pentru chilie. / Iar dup(ă) săvârşirea mea din viaţă vor
rămânea iarăş(i) a bisericii din satul Corneştii. / Filaret Apami(a)s Beldman. / 1838
sept(emv)r(ie) 14.
Pe Mineiul luna lui ianuarie, Mănăstirea Neamţul, 1830, de la pagina de gardă

la pagina 1; provenienţa: parohia Hoceni; Muzeul Eparhial Huşi (cota: IV 424).
1838 septembrie 14
Filaret Apamias. / Pentru chilie. / Iar dup(ă) săvârşirea mea din viaţă vor
rămânea iarăş(i) a bisericii din satul Corneştii. / Filaret Apami(a)s Beldiman. / 1838
sept(emv)r(ie) 14.
Pe Mineiul luna lui august, Mănăstirea Neamţul, 1831, de la pagina de gardă

la pagina 2; provenienţa: parohia Hoceni; Muzeul Eparhial Huşi.
1838 octombrie 10
Această carti luna lu(i) martăi o am afierosit-o besăricei de la Zg(u)ra den
moşă(ia) Deleni de la ocolu(l) Mijloculu, ţinut(ul) Fălciului, cu hram(ul) Pogorâre(a)
Sfâ(n)tului Duh, să fie întru pomenire(a) me(a) şi a soţăi(ei) mele cu numele Alexăe,
Teodora, Gheorghei, Polehioda, aceştii sănt vii şi tot ne(a)mu(l) / aceştii sănt morţii,
Elenca, Vasălca şi Tănasă şi fii, tot ne(a)mul lor <s-au pomenit acest nume 2 ani i
pol>1 / an 1838, luna oct(om)v(rie) 10 zile / Alécsa.
Pe Mineiul lunii lui martie, Mănăstirea Neamţul, 1831, p. 43 v. - 48; parohia

Înălţarea Domnului din Huşi; Muzeul Eparhial Huşi (cota: IV 359).
_________________________
1
Alt scris şi altă cerneală.
1838 decembrie 20
Această carte Mineiul luna lui iunie o am afierosit-o eu la sfăntul schit Zgura
din moşie Delenii, ocolu(l) Mijlocul, ţinut(ul) Fălciului, înspre pomenire(a) me(a) şi a
soţiei mele Ana Tanasăi şi a fiilor mei, şi a părinţilor noştrii <s-au pomenit aceste
nume 2 ani i pol>1 şi cine s-ar ispiti să o înstreineză să fie în gre(a) răspundere
înainte(a) lui Dumnez(e)u, preţu(l) cărţii 35 lei. / An 1838 decemvrăi 20 zile / Teodor
iconom.
Pe Mineiul luna lui iunie, Mănăstirea Neamţul, p. 23 v.-27; provenienţa:

parohia Înălţarea Domnului din Huşi; Muzeul Eparhial Huşi (cota: IV 358); La p. 1
semnătura: „Sofr(onie) Episcop Huşi”.
_________________________
1
1838 octombrie 23
Această carte Meneiul pe luna lui apriil am afierosit-o eu la besărica cu
hram(ul) Pogorâre(a) Sfăntului Duh de la schitul Zgura din moşie Delenii, înspre
pomenire(a) me(a) Gheorghie şi fii(lor) mei Teodor, Ioan şi tot ne(a)mul nostrum şi
spre pomenire(a) morţăilor Elencu, Ştefan, Vasălca, Grigori, Ana, Ştefan şi tot
ne(a)mul lor. / Anu(l) 1838 octomvri(e). / Şi eu am scris Teodor (…).
S-au pomenit aceste nume 2 ani i pol iproci.
Pe Mineiul luna lui aprilie, Mănăstirea Neamţul, 1831, p. 61 v-64.;

provenienţa: parohia Înălţarea Domnului din Huşi; Muzeul Eparhial Huşi (cota: IV
358); La p. 1 semnătura: „Sofr(onie) Episcop Huşi” (cota: IV 426).
_________________________
1
1839 februarie 14
Să să ştii de cănd s-au însurat dascalul Co(n)sta(n)t(i)n, săn luiu Gheorghi
Ciubăr, umbla veletul 1839 făor(ar) 14.
Pe o Cazanii, Bucureşti, Sfânta Mitropolie, 1768, penultima pagină albă;

provenienţa: parohia Ţuţcani (satul Mănăstirea); Muzeul Eparhial Huşi.
1841 <f. l. z.>

Acestu Sfănt Pendecostar s-au dat la legat-o al doile(a) la anul 1841 cu a
me(a) cheltuială. / <ss> Ion Munteanu.
Pe un Penticostarion, Iaşi, 7261 (1753), p. 250; provenienţa: parohia Coşeşti;

Muzeul Eparhial din Huşi (cota: III 268).
1841 ianuarie 14
Neculai Cernat / 1841, ghenar 14.
Pe Mărgăritare, Bucureşti, 1746, fără început (de la p. 5), p. 125 v.;

(cota: III 347); Alte însemnări: „Neculai Cernat”, p. 122; „Am scris eu dascălul Gligor
însămnare, condeiul meu cu zisa me(a) am scris”, p. 128.
1841 octombrie 13
Am primit de la dumi(sale) căp(i)t(anul) Gripogori 1 Motăş o carte a
Sf(ân)t(ului) Teodor Studitu(l) pentru Ilii Miniat C(…) şi o carte Moarte(a) lui Avel2
au rămas tot la dumn(ealu)i ca să me-o dei şi spr credinţă urmeazi a mea iscălitură. /
L(ea)t 1841 oc(tom)v(rie) 13. / Preot Gheorghie Clapa.
Pe Cazanii, Bucureşti, Tipografia Sfintei Mitropolii, 1742, coperta 3;

provenienţa: parohia Avrămeşti; Muzeul Eparhial Huşi; Altă însemnare: „Ioan,
Manolachi, Costandin, Toader, Ştefan, Panaite, Ioan, Gregoraş, Ioan, Ioniţă,
Costandin”, coperta 3, grafie chirilică.
_________________________
1
Conform textului.
2
Salomon Gessner, Moartea lui Avel, traducere din franţuzeşte de Alexandru
Beldiman, Buda, 1818.
1842 ianuarie 18
Aice si însamnă spre ştiinţă di cându s-au dat ace(a)stă sfăntă carte la ligători
de l-au prifăcut al doile(a) di robii lui Dumnezău Gheorghe şi soţii sa Sofiia la leatu
1842, ghinar 18. / Aice si însamnă spri ştiinţi.
Pe un Triodion, Bucureşti, Tipografia Sfintei Mitropolii, 1798, p. 4-12:

provenienţa: parohia Fălciu I; Muzeul Eparhial Huşi.
1843 mai <f. z.>

La sfârşitul anului 1842, adecă în lunile to(a)mnii săpt(em)vrie au fost vremea
de mijloc, la luna oct(om)vrii mai friguroasă atât, cât pe la oct(om)v(rie) 26 au fost şi
puţină zăpadă, care peste o zi sau două s-au topit, începutul lunii no(i)emv(rie) au fost
călduros. Iară despre sfârşit au şi fost şi puţină zăpadă, însă şi vreme mai geroasă, care
acea puţină zăpadă au ţinut şi luna decemv(rie), însă clima vremii de mijloc. Începutul
anului 1843 s-au început călduros, care şi ace(a) puţină zăpadă ce au fost pe alocuri
din 6 sau şi luat de tot, căzind câte puţină brumă uneori, însă şi aceia mai slabă decât
toamna, de la începutul lunii fevr(uarie) s-au început vreme şi mai călduroasă, atât cât
în zilele aceştăi luni, adecă înu m(a)r(tie) 7, 8, 9, 10, 11, au fost zilele ca de primavera,
adecă ca (a)preliiu luna mai.
Pe o Înpărţirea de grâu a Sfântului Ioan Gură de Aur, Buzău, 1833; parohia

Oşeşti; Muzeul Eparhial Huşi (cota: III 1383).
1844 iunie 2
Să să ştii di cându au arsu tărgul Huş(u)lui doosuti şizăzici di casă mari şi
triizici di oam(e)ni au arsu prin casă alţi arşi alţi înăduşiţi prin bici(u)ri, criştini şi
jădovi, fimii şi copii şi alţi mari la anu(l) 1844 iunii 2 în zile(le) Sfinţă(lo)r Sămion şi
Io(a)n, ci s-a(u) făcut nibuni pentru H(ri)stos. Acest Sămion, acel nu (a) fost nibun că
nu pute(a) ca să intre întru o citati di păgâni că o păzi(a) cu străj(i) e(a)r Sfăntul
Sămion a găsât un câ(i)ne mort şi l-au lăgat di piciorul său cel drept şi aşa au intrăt în
citati şi cini ar citi aici să proslov(e)ască pri Du(m)nezău tru1 sfinţi săi şi celor morţi să
zică Dumnezeu să-(i) (ie)rte şi pre noi acişti vi(i) să ni păzască sănetoş(i) di ardiri di
foc, di ciumă, di cutremur, di fo(a)miti, di mo(a)rte grăbinică, di friguri, di lugoare şi
di toată boală care prăj(...) ... cari iar pornită asupră no(a)stră şi să ne (...) (...)merscă
pri noi.
+ Vici Amin.
Ion Parpa, dascal la Davideşti.
Pe o Vieţile sfinţilor pe luna lui noiembrie, Tipografia Sfintei Mănăstiri

Neamţul, 1811, a doua pagină albă; biserica parohială „Sfinţii Voievozi” din
Davideşti.
_________________________
1
Conform textului.
1846 aprilie 6
Pentru ca să să ştii di cându am vinit aiciea la schit(ul) Crăngul di Sus, anul
1846, april(ie) 6, di la sfănta monastire Răchitoasa şi spre pominiri am scris şi am
iscălit. / 1846 april(ie) 6. / Teofil eirmonah.
Pe un Antologhion, Râmnic, 1766, fără pagină de gardă şi început, p. 97-98;

parohia Soleşti; Muzeul Eparhial Huşi.
1846 aprilie 6
Pentru ca să să ştii di cându m-am făcut preot la anul 1838, avgust 2, şi la anul
1839, decemvri(e) în 6, s-au mutat prezvitera me(a) Eleana din viaţă şi la anul 1843,
ghinar 11, m-am înbrăcat în sh(i)ma călugării şi am petricut în S(fânta) M(ănăstire)
Răchitoasa şi am venit în schit(ul) Crăngul di Sus la 1846, apriil(ie) 6. / Teofil,
eirmonah. / 1846, april(ie) 6.
Pe un Antologhion, Râmnic, 1766, fără pagină de gardă şi început;

parohia Soleşti; Muzeul Eparhial Huşi.
1846 aprilie 7
Să-s(e) ştii di cându am vinit di la S(fânta) m(ănăstire) Răchitoasa aiciia la
schit(ul) Crăngul di Sus la anul 1846, april(ie) 7. / Teofil, (i)er(o)monah.
Pe un Antologhion, Râmnic, 1766, fără pagină de gardă şi început, p. 325-339;

provenienţa: parohia Soleşti; Muzeul Eparhial Huşi.
1847 martie 2
Această Psaltire o am afierosât schitului Părveştii, unde să prăznuiaşte hramul
Sf(întului) Ierarh Necolae, şi cine ar îndrăzni a o înstreina să fie judecat cu furii de
cele sfinte, neavând (i)ertare în zioa judecăţii, dacă nu o va întoarce unul ca acela iarăş
unde eu spre a mea vecinica pomenire. / 1847, mar(tie) 2 / (N)1ifon, shimonah.
Pe o Psaltire, Tipografia Sfintei Mănăstiri Neamţul,1843, p. 1-7; provenienţa:

parohia Puntişeni; Muzeul Eparhial Huşi (III 163).
_________________________
1
Rupt.
1847 martie 11
Să să ştii de cănd au murit Gheorghe Atrenchi, nepot al meu, 1847 mart(ie)
11, şi eu dascăl a bisăricii Sfăntului Dimitrii, am scris. / (1)847, în săptămâna lui Lazăr
/ <ss> Gheorghe Zugrav.
Pe o Cazanii, Bucureşti, Sfânta Mitropolie, 1768, p. 44 v.; provenienţa:

parohia Ţuţcani; Muzeul Eparhial din Huşi; Altă însemnare: „Zugravu Onofrei”, p. 76,
grafie latină.
1848 <f. l. z.>
Ace(a)stă carte am cetit pi dânsa mult. / 1848 / Gheorghi Dascălu.

de un Ştefan; provenienţa: probabil parohia Vovrieşti; Muzeul Eparhial Huşi.
1848 iunie 28
Această carte şi d(u)mnezăesc Mineiat pi luna lui iunii, am cumpărat-o eu
Ioan Isăcesc(u) din Huş(i) cu preţu(l) 35, să rămăi(e) spre pominirea mea şi a
neamurilor mele şi a tot neamul nostru. Amin. / 1848, iuni(e) 28. / Ioan Isăcescu din
Huş(i).
Pe Mineiul lunii lui iunie, Tipografia Sfintei Mănăstiri Neamţul, 1846, a doua
pagină albă; provenienţa: parohia Sfântul Gheorghe din Huşi; Muzeul Eparhial Huşi
(cota: IV 500).
1848 noiembrie 26
Această Leturghii esti legată de Ioan, săn Diaconu Andrii, ot Căpoteşti, spre
pomenire(a) ce(a) vecinică. / 1848 noiemvri(e) 26.
Pe Sfintele şi dumnezeieştile Liturghii acelor dintre sfinţi părinţilor noştri, a

lui Ioan Zlataust, a lui Vasilie cel Mare şi a Prejdesştenii, Bucureşti, Sfânta
Mitropolie, 1797; provenienţa: biserica parohială „Sfinţii Voievozi” din Davideşti.
1848 decembre 11
Această Psaltiri s-au cumpărat pentru sfănta biserică din satul Drujăşti, spre
pomenire(a) răposatei vor(ni)ces(e) Elencu Palladi, ctitora cari s-au săvârşit din viaţă
la anul 1848, decem(vrie) 11.
Pe o Psaltirea proroc împăratului David, Iaşi, Tipografia Sfintei Mitropolii,

1835, pagina de gardă v. – p. 1 de la Precuvântare; provenienţa: parohia Băcani;
Muzeul Eparhial Huşi (cota: III 118).
1849 martie 15
Să ştii că ace(a)stă carte iaste a sfinte(i) biserici cu hram(ul) Sfinţilor
Voi(e)vozi din sat(ul) Vovriiaştii de Gios ce să numeşti Inemit. / 1849 mart(ie) 15 /
Gheorghi Dascălu.

de un Ştefan, p. 187; provenienţa: probabil parohia Vovrieşti; Muzeul Eparhial Huşi.
1850 <f. l. z.>

Cini va căuta acistu vinit ci iasti scris di mini di cându iarna ci(a) ră 1850 să
cauti Viniria, ci(n)ci săptămâni din postu.
Pe un Triodion, Bucureşti, Tipografia Sfintei Mitropolii, 1798, coperta

3; provenienţa: parohia Lupeşti; Muzeul Eparhial Huşi.
1850 <f. l. z.>
La anul 1850 am cumpărat această carte Cazanie din oraşul Eşii di la un evrei
din Târgul di Sus cu drepţi banii mei, preutul Nicolai Bocance din satul Moara
Domnească.
Pe o Cazanie, 1742, fără pagină de gardă, p. 17; provenienţa: provenienţa:

biserica din Rădueşti; Muzeul Eparhial Huşi.
1850 februarie 1
Să să ştii di cându au fostu iarna ci(a) ră şi au fostu fortună şi ger şi au murit şi
o(a)mini, au murit di fortună şi zipadă şi au morit şi viti mari şi mici, şi lipsi(n)du
pâni(a) au fostu câti trei lei şi giumătati şi câti patru lei şi giumătati baniţa di popuşoi
şi (...) stănjănu di (...) şi în primăvară au murit şi vitili digerati şi au murit şi au rămas
datori o(a)minii pi păni şi pi nătreţu. / 1850 fevruari la ză întâiu (...) / Şi am scris robul
lui Dumnezău Ştefănachi Popa.
Pe un Triodion, Bucureşti, Tipografia Sfintei Mitropolii, 1798, la sfârşitul

Prefeţei; provenienţa: parohia Lupeşti; Muzeul Eparhial Huşi.
1851 aprilie 17
Însămnare spre ştiinţă să să ştii de când au ars târgul Bârladului şi să aprins de
la un jidan, di lângă uliţa cojocăre(a)scă şi a ars păr(a) la margin(e)a din sus şi a ars
toată uliţăli şi a rămas niarsă di la Hagi Panaite înspre pod. Să să ştii. / 1851 april(ie)
17.
Această carti este a bisăricii.
Pe Mineiul luna lui mai, Sfânta Episcopie a Râmnicului, 1780, coperta 3;

provenienţa: parohia Sfântul Nicolae Tuchilă din Bârlad; Muzeul Eparhial Huşi.
1852 februarie 2
Ace(a)stă sfăntă carte ce să numeşti Căzanie iaste a sf(i)nt(ei) bisericei a
satului Răşăştei.
Această carte este a bisericii (...) primit la Domnul (...) 1852, fev(ruarie) 2.

provenienţa: parohia Râşeşti; Muzeul Eparhial Huşi (III 509).
1852 februarie 8
Această carte este a lui preutul Panainte. / 1852 fev(r)oare 8.
Ioniţă, fraţ(i) cu Safta.
Gheorghie, veri mari Catrina.
Dimitri, veri al doile(a) Mariia / Mariia.
Pe o Înpărţirea de grâu a Sfântului Ioan Gură de Aur, Buzău, 1833, coperta 3;

provenienţa: parohia Oşeşti; Muzeul Eparhial Huşi (cota: III 1383).
1852 aprilie 2
Ace(a)stă Pravilă fiind dre(a)ptă a răp(o)s(atului) socrul meu preot(ul)
Costandin Profir, acum di cătră so(a)cra mea Paraschiva prezvetera spre pominere s-au
dat finului meu şi bun văr pre(o)tului Costachi Negru, de aice de la biserica din sat(ul)
Cărăpceştii, cu hram(ul) Adormire(a) Maicii Domnului, spre a fi de povăţuire în
dohovnice(a)sca păstorie. Pentru care spre ştiinţe am iscălit. / 1852 apr(ilie) 2 zile /
Costandin Negru, das(căl).
Pe o Carte folositoare de suflet, Iaşi, 1819, ultima pagină albă; provenienţa:

biserica Domnească din Bârlad; Muzeul Eparhial Huşi; Altă însemnare: „Izvo(a)de de
copii nezăcuţ(i) de vărsat şi nehultuiţi la 20 apriiil(ie) au ven(i)t”, coperta 3.
1852 aprilie 12
S-au început un vifor cu ninso(a)ri cumplită şi au ţinut pănă la apriil(ie) 12 şi
pentru ştiinţi s-au însămnat. <ss> Mătei Bălan.
Pe un Penticostarion, Bucureşti, Tipografia Sfintei Mitropolii, 1767,

p. 75; provenienţa: parohia Pungeşti; Muzeul Eparhial Huşi (III 302).
1852 august 5
Această Pisaltiri este cumpărată de mine şi am datu bisărici(i) de la Băluşăşti.
/ 852 / avg(ust) 5 / Profira Costandin.
Pe o Psaltire, Tipografia Sfintei Mănăstiri Neamţul, 1843, p. 1-3; provenienţa:

parohia Vovrieşti; Muzeul Eparhial Huşi (III 164).
1855 <f. l. z.>

Ace(a)stă carte am cumpărată din Eş di la un jidan cu 14 lei şi am dat-o di
zăstre fiicii noastre Soltana şi preutului Toma Solescu, ginerili nostru la anul 1855.
Preutul Necolai Bocance.
Pe o Cazanie, 1742, fără pagină de gardă, p. 146 v.; provenienţa: provenienţa:

biserica din Rădueşti; Muzeul Eparhial Huşi; Alte însemnări: „Vanciu / Năstase,
Marie”; „Ioan şi cu tot niam(ul) lui / Sămion şi cu tot niam(ul)”, coperta 2, grafie
chirilică; „Această carte este dre(a)ptă a mea preotul Toma”, p. 1-9.
1856 <f. l. z.>

Dintre cărţile mele. / Ioanu Cojan / 1856.
Pe o Înpărţirea de grâu a Sfântului Ioan Gură de Aur, Buzău, 1833;

provenienţa: parohia Oşeşti; Muzeul Eparhial Huşi (cota: III 1383); Altă însemnare:
„Dintre cărţile mele. / I(oan) Cojan”, p. 3; „Precum doresc corăbierii să ajungă la
liman”, ultima pagină albă, grafie chirilică.
1856 august 3
Această carte este a sfinte(i) biserici din satul Vovriaşti cu hramul Sfinţii
Voi(e)vozi Mihail şi Gavril. / 1856 avgust 3 / Gheorghi dascălu(l).
Pe un Antologhion, Sfânta Episcopie a Râmnicului,1777, ultima pagină albă;

provenienţa: parohia Oşeşti; Muzeul Eparhial Huşi.
1856 octombrie 2
Această este Evanghelia a schitului Bursuci şi m-am iscălitul eu nacealnicul
schitului Bursuci. 1856 oct(ombrie) 2 / <ss> Gherasim, ieromonah.
Foaie risipită într-un un Octoih, Bucureşti, 1774; provenienţa: parohia

Bârlăleşti; Muzeul Eparhial din Huşi (cota: III 370).
1856 octombrie 14
Să să ştii di cându au răposatu maicame(a) la anu(l) 1856, octo(m)vri(e) 14
zile şi amu însămnatu spre ştiinţă. / Isidor.
Pe o Cazanii, Sfânta Episcopi a Râmnicului, 1781, ultima pagină albă;

provenienţa: parohia Bogdăneşti; Muzeul Eparhial Huşi.
1856 noiembrie 11
Cunoscut să fie că în anul 1856 no(i)emvr(i)e în 11 spre do(u)ăsprezăci s-au
cutremurat pământul noaptea pe la 2 ½ ceasuri după (...)1 pentru care spre adeverire
tuturor celor ce (...)2
Pe o Înpărţirea de grâu a Sfântului Ioan Gură de Aur, Buzău, 1833, ultima

pagină albă; provenienţa: parohia Oşeşti; Muzeul Eparhial Huşi (cota: III 1383).
_________________________
1, 2
Rupt.
1857 ianuarie 27
Să fii ştiut de când am cununat pe finul meu Gligori, sân preutul Gheorghe
Dumbravă cu fina Parascheva. / 1857, luna ghenari 27.
Pe un Ceaslov, Braşov, 1835; provenienţa: parohia Schineni; Muzeul Eparhial

1857 mai 3
Această Pisaltire iasti a me(a) cumpărată di mini di la dascal(ul) Vaseli
Samson din Huş(i) cu preţ bani 37, adică triizăcişi 7 di lei bani, şi cini a tăgădui-o să
fii anaftima şi supt a părinţilor blăstăm. / 1857 maiu 3 / Ştefan Orzan (...).
Această Pisalterii iasti dre(a)ptă a me(a) cumpărată di mini di la dascălul

Vasăle Sămson din Huş(i) cu preţ bani lei, adică triizăci şi 7 di lei bani şi cini a
tăgădui-o să fii anaftima şi sup blăstămul sfinţilor părinţi. / Ştefan Orzan (...) (p. 198
şi urm.)
Pe o Psaltire, Tipografia Sfintei Mănăstiri Neamţul, 1843, la sfârşitul

Predosloviei; provenienţa: parohia Creţeşti de Sus; Muzeul Eparhial Huşi (cota: III
144).
1858 septembrie 5
În aceasta carte au cetit şi iscălitul în anul 1858, sept(em)vrie 5, Costache
Cocea, profesor de limpa română şi nemţască, locuindu în satu(l) Perchiu în casa lui
Petrachi Andr(e)i Eşanu şi învăţând copii(i) lui c(u)c(onul) Antonie Caţmiade, socru(l)
lui c(u)c(onul) Dumitrachi Calos.
Pe Mărgăritare, Bucureşti, 1746, fără început (de la p. 5), p. 21 v.-22;

(cota: III 347).
_________________________
1.
limba.
1858 septembrie 6
Acest Mărgărint este a bisăricii cu h(r)amu(l) Înălţaria Cruci(i), şi am cetit eu
păcătosul în anul 1858, sept(e)m(brie) 6. / Ureachi Neculau! Domnul este mie
alăture(a).
Pe Mărgăritare, Bucureşti, 1746, fără început (de la p. 5), p. 22 v.;

(cota: III 347); Alte însemnări: „1858, septemvri(e) 2 / Ureachi Neculau”, p. 35; „În
această carte am cititu eu iscălitul / Uriachi Neculau”.
1859 februarie 22
Să să ştii de cându au tunat la anul 1859, fevru(arie) 22, sara, la lăsatul Săcului
de postul mare şi eu mă aflam trăitor la sat(ul) Deleştii, şi am scris aceste slove să să
pomenească. / Grigori, dascăl.
Pe un Psaltire, Sfânta Mănăstire Neamţul, 1817, p. 119 v.; provenienţa:

Parohia Bârzeşti, filiala Munteneşti; Muzeul Eparhial din Huşi (cota: III 101).
1859 martie 28
Ace(a)stă Psaltiri îm(i) esti dăruită di răp(o)s(a) schimonahii Magnisie la
dare(a) sufletului ei spre a (e)i pomeniri şi a me(a) aducire aminti cetind pi dânsa ci s-
au săvârşit la 1857, dece(m)vr(ie) 30, pi (...) dimine(a)ţa, cu 4 zile în urma soţi(e)i
mele Rucsanda, soţ 1iu Zaharii şi al 2 le(a) soţu Neculai. Şi cine o va fura sau o va tăinui
să fii afurisăt cu tot ne(a)mul lui şi ne(i)ertat di sf(i)nţăi părinţi şi s-au scris aceste(a) la
anul 1859, mart(ie) 28, în zilele alesului domn Ale(xandru) Cuza, v(oie)v(od) ţării
Moldoavei şi Valahii. / <ss> N(eculai) Stălinescu, sărdar.
Pe o Psaltirea proroc împăratului David, Iaşi, Tipografia Sfintei Mitropolii,

1835, p. 1-7; provenienţa: parohia Sfinţii Voievozi din Huşi; Muzeul Eparhial Huşi
(cota: III 116).
1859 aprilie 28
Ace(a)stă Psaltirii îm(i) esti dăruită di răp(o)s(at)a monahie Magnisăe la
dare(a) sufletului ei spre a (e)i pomenire şi a me(a) aduceri aminte cetind pi dănsa ci s-
au săvârşit la 1857 dece(m)vr(ie) 30 pi (...) dimine(a)ţa cu 4 zile îi urma soţii mele
Rucsanda în 1 iu Zaharii şi al 2 Stălinescu şi cine o va fura sau o va tăinui să fii afurisit
cu tot ne(a)mul lui şi niertat di sf(i)nţii părinţi şi s-au scris acestu la 1859 apr(ilie) 28.
1860 ianuarie 18
Să să ştii velet / Velet / Să să ştii di când au fostu o fortună mari în săptămâna
Crăciunului. / 1860 i(a)n(u)ari(e) 18 / Costantin.
Ion / cari mai gios.
Pe un Triodion, Bucureşti, Tipografia Sfintei Mitropolii, 1798, coperta 3;

parohia Lupeşti; Muzeul Eparhial Huşi.
1862 ianuarie 29
Aceasta carte este cu(m)părată şi cine s-ar ispiti s-o fure să fii blăstămat de toţi
Sfi(n)ţii cei mari şi de Maica Precista şi de Domnul I(i)sus Hristos. / 1862 ghenarii 29.
/ I. Pecni.

1863 aprilie 25
Această carte să numeşte Cazanie şi este a bisăricii Folteşti.
Ace(a)stă sfintă carte ci să numeşti Cazanie e(s)te dată sfint(e)i bisărici din
Folteşti di bunulu meu, răposatu(l) sardaru Ghiorghi Talpeşu, ci este şi înmormăntatu
la ace(a)stă bisărică şi amu însămnatu spre ştiinţă. / Isidor Hotimiiu / 1863 aprel(ie)
25.
Cari s-au săvârşitu din vie(a)ţa la anu(l) 1824 martu 1.
Pe o Cazanii, Sfânta Episcopi a Râmnicului, 1781, ultima pagină albă;

provenienţa: parohia Bogdăneşti; Muzeul Eparhial Huşi.
1864 februarie 1
Să să ştii de cându au răposat soţia me(a) Maria, ci am ţinut casă triizăci şi doi
ani, fiindu trăitor în sat(ul) Deleşti, dascăl slujitor la biserica din acest sat, şi acum a
răposat la anul 1864, fevruari(e) în zioa întâi, şi am scris acest tit(...)luş spre
pomenire(s) me(a) şi am iscălit. / Grigori Prej, dascăl, mai mic între (...)cii bisericeşti.
/ Grigori, dascăl.

1864 februarie 2
Să se ştii di cându au răposat soţii(a) me(a) Marii(a), dăscăliţa, la anul 1864,
fevruarii în 2 zile. / Grigori, dascăl / Deleşti.

Bârzeşti, filiala Munteneşti; Muzeul Eparhial din Huşi (cota: III 101).
1864 octombrie 24
Am însămnatu de când am fostu la Bursucii la anul 1864, luna no(i)embr(i)e
în 24. / Mihai (?) Popescu (...), iscălit; Alte însemnări: „Ghe. Rusu”, p 314; „Sfârşitul
Glasului al 8-lea. / Cântăreţ Ghe. Rusu”, p. 359 v.
Pe un Octoih, Bucureşti, 1774; provenienţa: parohia Bârlăleşti, coperta 2;

1865 martie 13
La 1865 martie 13, au tunat sâmbătă la 9 oră şi 40 minute dimineaţă.
Pe un Ceaslov, Sfânta Mănăstire Neamţul, 1835, coperta 3; provenienţa:

parohia Măluşteni; Muzeul Eparhial Huşi.
1866 <f. l. z.>
Să să ştii de cându m-am căsătorit suptiscălitul la anul 1832, no(i)emvri(e) 6,
şi la anul (1)833, no(i)emvri(e) 2, au născut (pe) fiica nostru Catinca şi a trăit păn(ă)
la anul 1839 şi s-au săvârşit; tot într-acel an, (acum) m-am mutat şi eu la Deleşti cându
s-au cutremurat pământul la ghenar în 25 noapte(a) şi au şi tunat tot atunci pre 26 şi eu
am scris cu cui din de plunbu. / Grigori, dascal. / (...) 1866.
Pe un Psaltire, Sfânta Mănăstire Neamţul, 1817, p. 66-67; provenienţa:

Parohia Bârzeşti, filiala Munteneşti; Muzeul Eparhial din Huşi (III 101).
1866 iulie 1
Să să ştii de cându au fostu moarte în oameni de boala holerii la anul 1866,
iunie 1. / Iconom Vasili Hagiul.

întru Hristos, Bucureşti, Tipografia Sfintei Mitropolii, 1765, prima pagină albă;
proveninţa: parohia Sfinţii Voievozi din Huşi; Muzeul Eparhial Huşi; Altă însemnare:
„Ace(a)stă carte este a Sfinţilor Voi(e)voz(i) din Huşi, şi cine să va ispiti ca să o fure
să fii anaftima”, prima pagină albă, grafie chirilică.
1869 iulie 22
Să să stii di când au răposat d(umnealui) Stefan Gălcă la anul 1869, iulii 22
zăle.
Pe Mineiul luna lui august, Sfânta Mănăstire Neamţul, 1831, p. 80 v.-81;

provenienţa: parohia Sfântul Mina din Bârlad; Muzeul Eparhial Huşi (cota: IV 419).
1870 noiembrie 28
(…) să (chiamă)1 Octoih iaste a saatului Delenii districtul Fălciului, plasa
Mijlocul, la biserica din sus cu hramul sf(â)ntul Nicolai, afierosit de m(ă)n(ăsti)re(a)
Neamţul şi cine va îndrăzni al înstreina de la zisa biserică prin orice chip va fi supt
neiertat canon pănă ce iarăşi îl va întoarce la urma … zisa biserică. / 1870 noiemvrie
28. / <ss>
Pe un Octoih sau Paraclitichi, Tipografia Sfintei Episcopii a Râmnicului,

1811, de la pagina de gardă la p. 6, grafie chirilică; provenienţa: parohia Deleni;
_________________________
1
Rupt.
1871 iulie 8
Să să stie di când s-au adus policandru(l) cel mari di dumnea(e)i mariia Gălcă,
născută Mircea, la anul 1871, luna iulii 8 zăle.
Pe Mineiul luna lui august, Sfânta Mănăstire Neamţul, 1831, p. 91 v.-93;

provenienţa: parohia Sfântul Mina din Bârlad; Muzeul Eparhial Huşi (cota: IV 419);
Alte însemnări: „Iordachi Mihai, dascal”, pagina de gardă; „Iordachi Mihai”, ultima
pagină albă.
1873 <f. l. z.>

Andriescu Gheorghe, am fost student în clasa III Siminariul Huşi la anul 1873,
în etate de 14 ani. / Andriescu Gheorghe.

întru Hristos, Bucureşti, Tipografia Sfintei Mitropolii, 1765, p. 125 v.; provenienţa:
parohia Sfinţii Voievozi din Huşi; Muzeul Eparhial Huşi; Alte însemnări: „Andriescu
Gh. / 1867”, p. 107.
1873 august 5
Anul una mie optu sute şaptzeci şi tr(e)i, luna lui august 5. / Aceasta Cazanii
ste a sfintei biserici şi cu mila lui Dumnezeu ţinem hramul S(fântul) Dumitru şi m-am
subsemnat eu numitu(l). / Preutu(l) Iancu Zugravu / <ss> Zugravu.
Pe o Cazanii, Bucureşti, Sfânta Mitropolie, 1768, a doua pagină albă;

provenienţa: parohia Ţuţcani; Muzeul Eparhial din Huşi, Aplicate două peceţi.
1874 <f. l. z.>
Această carte este proprie Bis(ericii) Domnească. / 1874 / Iane Butoiu. / În
acst an am fost eu bă(i)et de Biserică. / Butoiu / 1874 (p. 46).
Această carte este a Bisericii Domniască. / G.P.D. / Această Filadă a
B(isericii) Domnniască şi ca cel ce am cântat pe dânsa mă înscriu mai jos. / N.
Patrice. / N. Patrice (p. 70).
Această carte este a Bisericii Domnească. / Patrice (p. 34).
Pe o Slujba Învierii, Iaşi, Tipografia Sfintei Mitropolii, 1846; provenienţa:

Biserica Domnească din Bârlad; Muzeul Eparhial Huşi.
1874 martie 14
Spre eterna memorie m-am subsemnat pe această carte. / Preot Ion Roşoiu
(Roşcin) / 1874 mart(ie) 14.
Pe un Triodion, Râmnic, 1739, prima pagină albă; provenienţa: parohia

Lipovăţ; Muzeul Eparhial Huşi.
1876 <f. l. z.>
Proprietatea diaconului D. Botez. / 1876 / Bârlad (p. 2).
Ace(a)stă carte este a subsemnatului diaconul D. Botez (prima pagină albă).
Cumpărată de la Epracsăia M. Zaharia (p. 1).
Pe o Vieţile Sfinţilor din luna august, Sfânta Mănăstire Neamţul, 1815;

provenienţa: parohia Sfântul Dumitru din Bârlad; Muzeul Eparhial Huşi.
1876 iulie 15
Această carte ce să numeşte Tesalonicu au fost a răposatului preutului Eni
Butunoiu din satul Zmulţăi şi după săvârşire(a) sa din viaţi au rămas nipotului său
Pavel Butunoiu di aice din oraş(ul) Bârladu, şi Pavăl mi l-au prezăntatu mie
suptiscălitului pentru ca să fie spre pomenire(a) lor. / 1876 iulie 16. / V. Vântu
sachelar.
Pe Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului, Voroavă de întrebări şi răspunsuri

întru Hristos, Bucureşti, 1765, penultima pagină albă; provenienţa: parohia Vovidenia
din Bârlad; Muzeul Eparhial Huşi.
1877 iunie 4
1877 iunie în 4 zile. Constantin Popa. Am cetit pe aceasta.
Pe o Cazanii, Sfânta Episcopie a Râmnicului, 1792, p. 120; provenienţa:

parohia Zorleni (Sfântul Ilie din Bârlad); Muzeul Eparhial Huşi
1877 decembrie 25
Acestu Ceaslov l-au dăruit ci să Sf(ântul) Ioan1 (...) Necolai din satul
Măluşteni di Sf(inţia) sa ico(no)mul Ioan Liga di(n) oraşul Bârlad, fiu(l) preotului
Ştefan Liga, răposatu, din satul Măluşteni, ce s-au dat spre pominire(a) părinţilor lui şi
a fiilor lui şi atâtu şi a tot neamul lor şi a soţi(ei) sale Smaranda, mo(a)rtă, pentru cari a
mai (...). / I. Liga iconom / 1877 decem(brie) 25.
Pe un Ceaslov, Sfânta Mănăstire Neamţul, 1835, p. 31-44; provenienţa:

parohia Măluşteni; Muzeul Eparhial Huşi.
_________________________
1
Tăiat.
1879 iulie 31
La anul 1879, iulie 31, ziua Marţi, ora 6 ½ P.M. am adus Sf(inte)le Mo(a)şte
de la or(aşul) Curtea de Argeş, ale Sf(intei) Muceniţe Filoteea, Sf(ântul) Ierarh Nifton,
Sf(inţii) Martiri Serghie, Vaach şi Tatiana, primirea s-a făcut la bariera Târgu(l) Vest
de cler şi o mulţime de popor, cu garda or(aşului) Plo(i)eşti, mergând drept la
Bis(erica) Sf(ântul) G(heor)g(he) Vechiu, unde au rămas până M(i)ercuri după
termina(area) Sf(intei) Liturghii, de a(i)ci la Sf(ântul) Ioan, la Sf(ântul) Ilie, Sf(ân)ta
Treime, Sf(ân)ta Ecaterina în zi(ua) de 6 August, ora 11, dimineaţa s-au adus în
biserica no(a)stră, rămâindu până doua zi dupe terminarea Sf(intei) Liturghii, de a(i)ci
(la) Sf(ânta) Filoftia, Sf(ântul) Nicolae, Sf(ântul) Spiridon, iar la Sf(ântul) Ioan, de
unde au şi (…) Curtea de Argeş.
Am notat spre memoria cititorului căruia cu lacrămi se roagă scriitoru(l) să
roage pe Dumnezeu pentru câte a scris şi s-a subscris.
Preotul Iosiffu Georgescu, confesor paroh al Bisericii Naşterea Maicii
Domnului Şi Sf(ânta) Ecaterina Plo(i)eşti.
Pe o Sfintele şi Dumnezeeştile Liturghii, Bucureşti, 1855; parohia Chirceşti (a

aparţinut bisericii Naşterea Maicii Domnului şi Sfânta Ecaterina din Ploieşti); Muzeul
Eparhial Huşi; Altă însemnare: „Proprietate a Bisericii parohiale cu hramul Naşterea
M(aicii) D(omnului) şi Sf(ânta) Ecaterina din comuna urbană Plo(i)eşti. / Iconomul
Iosif Georgescu, confesor şi parohul acestei sfinte biserici”, p. 171; aceeaşi însemnare
la p. 197.
1880 februarie 1
La anul 1880 fevruarie I iu am venit cântăreţ la biserica Sfântul Gheorghe. /
Constantin Popescu.
Pe o Cazanie, Râmnic, 1781, fără pagină de gardă şi început; provenienţa:

parohia Fălciu II; Muzeul Eparhial Huşi.
1882 august 28
Acest Minei este din biblioteca arhiereului Narcis Creţulescu Botoşineanu,
cumpărat pentru trebuinţa pravilii casei sale. / 1882 aug(ust) 28 / Huşi. / † Narcis C.
Botoşine(a)nu.
Pe Mineiul lunii lui noiembrie, Tipografia Sfintei Mănăstiri Neamţul, 1846, p.

1-4; provenienţa: parohia Sfântul Ioan din Huşi; Muzeul Eparhial Huşi (cota: IV 466).
1882 august 28
Acest Minei este din biblioteca arhiereului Narcis Creţulescu Botoşine(a)nu,
cumpărat pentru trebuinţa pravilei casei sale. / 1882 aug(ust) 28 / Huşi / † Narcis C.
Botoşine(a)nu.
Pe un Mineiul lunii lui februarie, Tipografia Sfintei Mănăstiri Neamţul, 1846,

p. 1-4; provenienţa: parohia Sfântul Ioan din Huşi; Muzeul Eparhial Huşi (cota: IV
470).
1882 august 28
Acest Mineiu este din biblioteca arhiereului Narcis Creţulescu Botoşine(a)nu
cumpărat pentru trebuinţa pravilei casei sale. / 1882 aug(ust) 28 / Huşi / † Narcis C.
Botoşine(a)nu.
Pe un Mineiul lunii lui martie, Tipografia Sfintei Mănăstiri Neamţul, 1846, p.

1-4; provenienţa: <probabil, parohia Sfântul Ioan din Huşi>; Muzeul Eparhial Huşi
(cota: IV 469).
1882 august 28
La anul 1882, luna August, 28 zile – Eu arhiereul Narcis Creţulescu

Botoşineanu, Locotenentul Eparhiei Sf(in)tei Mitropolii a Moldovii şi Sucevii, etc. ...,
hirotonist, Duminică 16 August 1881, în Iaşi; Acum, profesor de teologie şi Rector
Seminarului Eparhial din Huşi, am cumpărat acest trup de Minei, legat precum se vede
cu preţu de 200 lei noi (625 lei vechi), ca să fie pentru trebuinţa pravilii din casame(a)
arhierească. / <ss> / † Narcis C. Botoşine(a)nu.
Prin Monahul Damaschin, bibliotecarul din M(ănăsti)rea Neamţul, aduse gata
aice la Huşi la mine, zilele joi, 27, când au născut copila me(a) sufletească Maria
Lascăr, n. Ionescu, o fetiţă, numele ... şi vineri, 28, când am dat banii şi am botezat eu
această copilă în 14 sept(embrie), dându-i numele Evtalia sat Etalia, ziua moştenirei,
28 august.
Pe Mineiul lunii lui septembrie, Tipografia Sfintei Mănăstiri Neamţul, 1846;

provenienţa: parohia Sfântul Nicolae din Huşi; Muzeul Eparhial Huşi (cota: IV 517);
Alte însemnări: „Gh. Dăscălescu / 1894 sept(embrie) 23”; „Gh. Popa, cântăreţ al II-lea
/ 97 sept(embrie) 1”, p. 1; „Tachi Neculau, cântăreţ II / 91 / sept(embrie) 15”, p. 1; „N.
Pară, cânt(ăreţ) bis(ericesc) Sf(ântul) Nicolae Huşi, 1945, sept(embrie) 2”; „Toma
Ştefan, cl(asa) II, S. C. Huşi”, p. 53; „N. Pară, cântăreţ bis(erica) Sf(ântul) Nicolae
Huşi / 9 septembrie 1945, făcut serviciu astăzi cu Pr. Aurel Ursăcescu”, p. 58.
1882 august 28
Acest Minei este din biblioteca arhiereului Narcis Creţulescu Botoşineanu,
cumpărat pentru trebuinţa pravilii sale. / 1882, aug(ust) 28, Huşi. / † Narcis C.
Botoşineanu.
Pe Mineiul lunii lui septembrie, Tipografia Sfintei Mănăstiri Neamţul,

1846, p. 1-4; provenienţa: parohia Sfântul Nicolae din Huşi; Muzeul Eparhial Huşi
(cota: IV 517).
1884 octombrie 20
Acest Minei a lunii aprilie împreună cu celelalte unsprezeci în valo(a)re de
două sute douăzeci franci, este dăruit de dumneaei c(u)c(oana) Efrosina Nenişoru,
Sf(intei) Biserici cu hramul Adormirea Maicii Domnului din comuna Olteneşti,
judeţul Fălciu, plasa Crasna, spre a tot neamului pomenire, la anul 1884, luna
octombr(i)e 20. / Eufrosina P.
Pe un Mineiul lunii aprilie, Tipografia Sfintei Mănăstiri Neamţul, 1846, p. 1-

6; provenienţa: Olteneşti; Muzeul Eparhial Huşi; Altă însemnare: „Vasăle D.
Paraschiv, 1931”, p. 81.
1886 ianuarie 5
Acestu Anasmatariu este legat de mine. / Anul 1886 luna ianuari în 5. / <ss>
W. N. Marcu (coperta 2).
Acestu Anasmatariu s-au legatu de mine. / <ss> W. N. Marcu (coperta 2).
Prin acest Anasmatariu mă subscriu eu. / <ss> W. N. Marcu.
Acest Anastimatariu s-au legat de mine N. Vasiliu din comuna Joreşti,

jud(eţul) Vasluiu. / N. Vasiliu / Dlui Iulius (coperta 2).
Spre eterna memorie m-am însemnat. Marcu Gheorghiu.
Sem(inarul) Huşi (p. 122).
C. Bazgan (p. 161).
Această carte este întocmită de mine. / N. Vasiliu (p. 185).
Prin această legătură făcută de mine mă subscriu mai sus. / <ss> W. N. Marcu
(p. 185).
Spre amintire . / N. Vasiliu. / Comuna Lipovăţ (p. 237).
Iconom(ul) A. Frim(u), pagina de gardă (grafie chirilică).
Spre neschimbare fiind a b(isericii)1, pagina de gardă (grafie chirilică)
Pe un Anastasimatar bisericesc, Tipografia Sfintei Episcopii Buzău, 1856;

provenienţa: parohia Lipovăţ; Muzeul Eparhial Huşi (cota: III 1453).
_________________________
1
Rupt.
18861 februarie 26
(…) / D-na Anastasia Gâţulescu / cumătra mea / a încetat din viaţă M(i)ercuri,
1886, ora 10 p.m. şi s-a înmormântat în ziua de 28 Faur. Eternă fie memoria ei. /
Diacon N. G. Ilie / Tânjală2.
Pe un Ceaslov, incomplet, p. 161; provenienţa: parohia Sfântul Ilie din Bârlad;

Muzeul Eparhial Huşi (cota: III 1590).
_________________________
1
Cifra unităţilor incertă.
2
Scris în creion.
1886 iunie 24
Această carte fiind proprietatea me(a) o donez s(f)intei Biserici cu patronul
S(f)intului Prooroc Ilie din oraşul Bârlad spre memoria şi veşnica pomenirea me(a) şi
a consoartei mele Mariia. / 1886 iunie 24 / Ghe. Stefanescu.
Pe un Ceaslov, incomplet, p. 20 v.; provenienţa: parohia Sfântul Ilie din

Bârlad; Muzeul Eparhial Huşi (cota: III 1590).
1886 iunie 24
Acestu Ceaslov fiind proprietatea a me(a) (î)l donez S(f)intei Biserici cu
patronul S(f)ântului Prooroc Ilie, spre memorie şi pomenirea familiei mele Gh. şi
Mariia, şi nu este în drept a se înstreina din S(f)ânta Biserică. / 1886 iunie 24 / Gh.
Stefanescu.
Pe un Ceaslov, incomplet, p. 39 v.; provenienţa: parohia Sfântul Ilie din

Bârlad; Muzeul Eparhial Huşi (cota: III 1590); Altă însemnare: „Raicu”, p. 40.
1887 <f. l. z.>
Acestu rând de Minie în număr de doisprezece s-au cumpărat în timpul
epitropilor iconom St. Râşcanu şi Ion Botez în anul 1887 cu preţu de 85 lei noi.
Pe Mineiul luna lui iunie, Mănăstirea Neamţul, p. 1-3; provenienţa: parohia

Înălţarea Domnului din Huşi; Muzeul Eparhial Huşi (cota: IV 358).
_________________________
1
A aparţinut schitului Zgura, ţinutul Fălciu.
1887 iulie 18
Astăzi 18 iulie 1887 am fostu cu S(f)ântele Mo(a)şte al Sf(ântului) Nifon,
Serghie, Vac(h), Tatiana şi Sf(ânta) Filo(f)teia în Biserica Sf(ânta) Ecaterina din
Plo(i)eşti împreună cu Părintele Ieromonah Iustinu Săvulescu, Pari(ntele) Eftimie de la
Sf(ântul) Nicolae din Piaţă din Argeş şi spre ţinere de minte am subscrisu. / Diacon N.
Oancea, Sf(ânta) Episcopie Argeş.
Pe o Sfintele şi Dumnezeeştile Liturghii, Bucureşti, 1855; parohia Chirceşti (a

aparţinut bisericii Naşterea Maicii Domnului şi Sfânta Ecaterina din Ploieşti); Muzeul
Eparhial Huşi.
1887 decembrie 18
N. Iancu, diacon(ul) Bisericii S(fân)t(u)l Elie din oraşul Berladu. 1887
decembri(e) 18.

parohia Zorleni (Sfântul Ilie din Bârlad); Muzeul Eparhial Huşi
1890 iulie 2
Deschid, citescu ! Mă subscriu spre amintire ca cântăreţ al bisericei comunei
Floreşti la strana II, în anul 1890 iulie II. / P. Constantinescu. Anul 90 / I iulie.
Cine se va ispiti să o fure să fie blestemat de cei 12 Apostoli şi marele
mucenic Gh(eorghe) (penultima pagină albă).
Pe Mineiul lunii lui fevruarie, Tipografia Sfintei Mănăstiri Neamţul,1846, a

doua pagină albă; provenienţa: parohia Floreşti; Muzeul Eparhial Huşi.
1891 februarie 15
Acest Mineiu al monastirei Floreşti. Şi eu ca cantor de strana I, numit în an(ul)
1890, iulie I, mă subsemnez. / P. Constantinescu / 1891, febr(uarie) 15. / Şi căsătorit
tot în anul 1890, n(oie)mbrie 28.
Pe Mineiul lunii lui fevruarie, Tipografia Sfintei Mănăstiri Neamţul, 1846, a

doua pagină albă; provenienţa: parohia Floreşti; Muzeul Eparhial Huşi.
1895 septembrie 1
Spre aducerea aminte că mâna putrezeşte şi condeiul rugineşte, dar scrisoarea
nu rugineşte, nici nu putrezeşte. / Dumitriu Gheorghe, cântăreţ.
Dimitriu Ghiorghe, cântăreţ. / 1895 / V. Th. Golie / Nifon V. Ploeşteanu.
Pe o Cazanii, Sfânta Episcopie a Râmnicului, 1792; parohia Râşeşti;

1897 <f. l. z.>

Să se ştie că am înveţat pe aciastă la 1896, 97. / Stănescu Petrică /
Râm(nicu) Sărat / Dămian Rânzescu.
Pe Mineiul luna lui iunie, Sfânta Episcopie a Râmnicului, 1780, penultima

pagină albă; provenienţa: parohia Tutova; Muzeul Eparhial Huşi (cota: III 16).
1898 aprilie 5
La 1898 au fos(t) Paştile la 5 aprilie şi au fost fo(a)rte frig încât nu putem sta
în biserică. Spre ştiinţă m-am iscălit. / Cântăreţ Ghe. Cotruţe / Cântăreţ Vasile Rotaru.
Pe un Penticostarion, Sfânta Mănăstire Neamţul, 1834, prima pagină albă;

parohia Telejna; Muzeul Eparhial Huşi (cota: III 319); Alte însemnări: „Costa Marcu”,
p. 133.
1899 decembrie 8
Spre eterna memorie ce am citit şi eu pe această Sfântă carte, mă subscriu. /
1899, decembrie 8 / Popa V. Dumitru, clasa 4 primară din Podoleni.
Pe o Cazanii, Sfânta Episcopie a Râmnicului, 1792, coperta 2; provenienţa:

parohia Drânceni; Muzeul Eparhial Huşi; Alte însemnări: „Ghiţă Bunescu / La anul
1897, luna aprilie, în 16”, prima pagină albă; „Spre eterna memorie că am citit şi eu pe
această Cazanie, mă subscriu. / 1899 dec(embrie) 29 . I.V. Popa şi D(umitru)V.
P(opa)”; „Spre eterna memorie că am citit şi eu pe această carte, mă subscriu. / I. V.
Popa, caporal”; „Popa Ion / a patra sco(a)lă primară urbană de băieţi la număru(l)
unu”, ultima pagină albă.
1902 iunie 1
1902, iunie 1, s(e)ara la Vecernie, Sâmbătă spre Duminica Cincizecimii, am
scris aici spre memoria celor ce vor mai citi pe aici din întâmplare. / Preot V. Stamate.
Pe un Penticostarion, Bucureşti, Tipografia Sfintei Mitropolii, 1767, coperta

3; provenienţa: parohia Pungeşti; Muzeul Eparhial Huşi (III 302).
1903 februarie 20
Spre amintire, mă subscriu eu cântăreţ al bis(ericii) Sf(ântul) Neculae, N.
Busuioc. / 1903 februarie 3.

penultima pagină albă; provenienţa: parohia Sfântul Ioan din Huşi; Muzeul Eparhial
Huşi (cota: IV 470).
1903 iunie 5
În anul 1903, iunie în 5, a fost o furtună mare. / D. V. Popa.
Pe o Cazanii, Sfânta Episcopie a Râmnicului, 1792, coperta 2; provenienţa:

parohia Drânceni; Muzeul Eparhial Huşi; Altă însemnare: „Spre amintire că am citit
pe această carte, mă subscriu. / D.V. Popa”, p. 107.
1900 octombrie 26
Această sfântă carte s-au dăruit Bisericei Sf(ântul) M(arele) M(ucenic)

Dimitrie din urbea Berlad, la care am servit 30 de ani, 10 ca diacon şi 20 ca preot. Rog
din suflet pe iubitul cetitor să zică din to(a)tă inima Do(a)mne iartă păcatele
donatorului. Econm D. Botez / 1900 octombrie 26.
Pe o Vieţile sfinţilor pe luna octombrie, Tipografie MănăstirII Neamţului,

1809, p. 3-5; parohia Sfântul Dumitru din Bârlad; Muzeul Eparhial Huşi (III 534).
1904 august 1
Th. Cireş, 1904 august I.
Th. Cireş1, 1915 iunie 14.
Victor Th. Cireş, fiul lui Th. Cireş, cântăreţ.

1811, p. 197; provenienţa: parohia Deleni; Muzeul Eparhial din Huşi (cota: III 340).
_________________________
1
. Cântăreţul bisericesc Th. Cireş a decedat la 22 iunie 1916, fiind numit în
locul său Vasile Sterian (a se vedea Arhiva Episcopiei Huşilor, Fond Episcopia
Huşilor, dosarele 33 / 1916 şi 40 / 1916).
1906 noiembrie 4
Amintire din 4 noiembr(ie) 1906. / V. Atanasiu.
Pe un Mineiul lunii lui noiembrie, Tipografia Sfintei Mănăstiri Neamţul, 1846,

p. 1; provenienţa: parohia Sfântul Ioan din Huşi; Muzeul Eparhial Huşi (cota: IV 466).
1907 iunie 25
În ziua de 25 luna iunie anul 1907, a încetat din viaţă preotul Neculai Popescu,
parohul acestei sf(inte) biserici în etate de 53 ani (pe care a păstorit-o 30 de ani).

parohia Drânceni; Muzeul Eparhial Huşi.
1916 <f. l. z.>
Gheorghe Dăscălescul, mort în 1916, deraiere de tren la Ciurea-Iaşi.
Pe Mineiul lunii lui septembrie, Tipografia Sfintei Mănăstiri Neamţul, 1846,

p. 160; provenienţa: parohia Sfântul Nicolae din Huşi; Muzeul Eparhial Huşi (cota: IV
517); Alte însemnări: „I-a / VIII / 945 / I. Dăscălescu”, ultima pagină.
1916 <f. l. z.>

Alexandru Cojan / 1916 / Cântăreţ com(una) Creţeşti / 1914 / 15 / 16.
Pe o Psaltire, Tipografia Sfintei Mănăstiri Neamţul, 1843, prima pagină albă;

provenienţa: parohia Creţeşti de Sus; Muzeul Eparhial Huşi (cota: III 144); Altă
însemnare: „Amintire din anul 1917 / Că am cântat şi am făcut serviciu la parohia
com(unei) Creţeşti de Sus cu preot(ul) paroh N. Pavlov şi eu cântăreţ strana I. /
Alexandru Cojan”.
1916 ianuarie 11
Cântăreţ Gh. Dimitriu. 1916 ianu(arie) 11. Şişcani.
Pe o Cazanii, Sfânta Episcopie a Râmnicului, 1792, p. 250; proveninţa:

parohia Şişcani; Muzeul Eparhial Huşi (III 504); Altă însemnare: „Gh. Dimitriu
cântăreţ”, p. 149.
1923 octombrie 1
Grig. Ghe. Sava, cântăreţ cl. II. / Am fost numit la această parohie din anul
1923 octom(brie) 1. Las spre amintire aceste rânduri. / Grig. Ghe. Sava.

1811, de la pagina de gardă la p. 6, grafie chirilică; provenienţa: parohia Deleni;
1924 iunie 25
Anul 1924, luna iunie în 25 / Spre amintire din anul când am intrat cântăreţ la
această parohie. / Victor Th. Cireş, cântăreţ cl. I / Deleni, jud(eţul) Fălciu.

1811, p. 196; provenienţa: parohia Deleni; Muzeul Eparhial din Huşi (cota: III 340);
Altă însemnare: „Şt. Neculai”, p. 99.
1926 martie 14
Ca amintire de când eram la această biserică. / Gică Cernătescu / 1926 / 3/ 14.
Pe un Triodion, Sfânta Episcopie a Râmnicului, 1782; provenienţa: parohia

Sfântul Gheorghe din Huşi; Muzeul Eparhial Huşi; Alte însemnări: „Chirilă M. III / 4 /
III / 1928”; „N. Condurache / 1931 / III / 8”.
1936 august 29
Theodor Morariu. / 29 august 1936 / cântăreţ S(fântul) Nec(ulai). / Preoţi:
Econ(om) Irimia Hagiu, paroh. / Preot ajutător Aurel Ursăcescu. / Cântăreţi: Th(eodor)
Morariu I şi Gh(eorghe) Bolea II.
Pe un Ceasoslov, Iaşi, Tipografia Sfintei Mitropolii, p. 399; provenienţa:

parohia Sfântul Ioan din Huşi (a aparţinut bisericii Sfântul Neculai din Huşi); Muzeul
Eparhial Huşi (III 494); Altă însemnare: „C. Nestor / (1)907 / 12 / 14”, p. 3v.
1942 septembrie 13
Amintire din ziua când am slujit la Sf(înta) Biserică în postul meu cînt(ăreţ)
pentru că a doua zi 14 sept(embrie) 1942 plec pentru a doua oară la război contra
bolşevicilor pângăritorii sfintei Cruci. Gh. Toma, cînt(ăreţ) I Bis(erica) Sf(ântul)
Nicolae Huşi / 13. IX. 942.
Pe Mineiul lunii lui septembrie, Tipografia Sfintei Mănăstiri Neamţul,

1846, p. 82; provenienţa: parohia Sfântul Nicolae din Huşi; Muzeul Eparhial Huşi
(cota: IV 517).
1944 aprilie 1
1 aprilie 1944. / Proprietatea S. Sănduţă. / Cântăreţ şi notar.

1944, aprilie 1. / Proprietatea mea Şt. I. Sănduţă, cântăreţ şi notar, Drânceni,
jud(eţul) Fălciu.

provenienţa: parohia Drânceni; Muzeul Eparhial Huşi, Alte însemnări: „1930, iulie 12.
/ Şt. I. Sănduţă, cântăreţ şi notar”;
1946 februarie 26
I. Dăscălescu, pensionar, Huşi / 26 II 1946.

a doua pagină albă; provenienţa: parohia Sfântul Ioan din Huşi; Muzeul Eparhial Huşi
(cota: IV 470).
1946 martie 1
I. Dăscălescu / 1 III 1946.
Pe un Mineiul lunii lui martie, Tipografia Sfintei Mănăstiri Neamţul, 1846,

pagina a doua albă; provenienţa: <probabil, parohia Sfântul Ioan din Huşi>; Muzeul
Eparhial Huşi (cota: IV 469).
1946 martie 2
N. Pară, cântăreţ biserica Sf(ântul) Nicolae, Huşi. / 2 martie 1946.
Pe un Mineiul lunii lui martie, Tipografia Sfintei Mănăstiri Neamţul, 1846,

pagina de gardă; provenienţa: <probabil, parohia Sfântul Ioan din Huşi>; Muzeul
Eparhial Huşi (cota: IV 469).
1949 februarie 1
I. Dăscălescu, C. Nestor / 1949 II 1.

coperta 2; provenienţa: parohia Sfântul Ioan din Huşi; Muzeul Eparhial Huşi (cota: IV
470).
1955 iunie 12
Şt(efan) Hlubă, cantor. / 12 iunie 1955.
Pe Mineiul lunii lui iunie, Tipografia Sfintei Mănăstiri Neamţul, 1846, a doua
pagină albă; provenienţa: parohia Sfântul Gheorghe din Huşi; Muzeul Eparhial Huşi
(cota: IV 500); Alte însemnări: „Şt(efan) Hlubă, cantor Sf(ântul) Gheorghe. / 26 – IV
– 1954”, f. 108; „T. Bumbu, absolvent Şc. H(uşi)”, f. 108.
1953 <f. l. z.>
Să începem chiar de astăzi pocăinţa, că mâine poate plecăm din lumea aceasta.
Să începem, zic eu. <ss> Ghe(orghe) Trandafir / (1)953.

pagina de gardă, p. 115; provenienţa: Parohia Cârja; Muzeul Eparhial din Huşi.
1958<f. l. z.>
Semnele cu cruce sunt de al creştin(ilor) care nu s-au iscălit şi pentru aceasta
nu va fi pomenit. Ghe(orghe) Trandafir, în etate de 75 ani. / 1958.
Aş presupune că la 1964 posibil să plec la vecinicile lăcaşuri. Spre
amintire<ss> Ghe(orghe) Trandafir. / 1958.

pagina de gardă, p. 115 v.; provenienţa: Parohia Cârja; Muzeul Eparhial din Huşi.
1958 decembrie 25
Această carte s-au citit şi de mine care mă voi iscăli, semnele întrebărei sunt
de mine ca cititorul să fie atent la citire, eu voi muri, iar scrisul se va primeni. / <ss>
Ghe(orghe) Trandafir / 1958, decem(brie) 25.

pagina de gardă, p. 60; provenienţa: Parohia Cârja; Muzeul Eparhial din Huşi.
1959 <f. z. l.>

N-ar fi rău ca orice cititor să semneze numele lui şi să se dovedească că au fost
creştini cu dragoste de citit. / <ss> Ghe. Trandafir / 1959.
Pe această carte amintire las. / La opt ani de zile îmi eu bun rămas./ Orice om
în lume este muritor. / Iar să ştiu sfârşitul mi-i uşor. / Credeţi şi credinţa te va mântui. /
Cine va citi te va pomeni. / Gh(eorghe) Trandafir / Cârja / 1959 (p. 125).
Spre amintire, în anu(l) 1904, eu rob al lui Dumnezeu, din dragoste am fost la
Muntele At(h)os în Grecia la etate de ani 18, unde am sta 6 luni la schitu(l) Lacu, la
preotul Iosif, moşia mănăstirii Ivirului. Spre amintire Gh(eorghe) Trandafir / 1959 (p.
2).

pagina de gardă, p. 104; respectiv 125 şi 2; provenienţa: Parohia Cârja; Muzeul
Eparhial din Huşi.
1961 ianuarie 15
Citită de mine 15 I 1961. <ss> I. Gheţău (p.19).
Citită de mine I. Gheţău, cantor bisericesc. / 25 II 1962 (p. 166).
26 II 1967 / am citit acest Psalm. / I. Gheţău (p. 97).
28 II 1967 / am citit acest Ps(alm) / I. Gheţău (p. 78).
1 III 1967 / am citit acest Ps(alm) / cant(or) bis(ericesc). / I. Gheţău (p.47).
15 III 1967 / am citit acest Ps(alm). / I. Gheţău (p. 117).
Am citit acest Psalm / 17 III 1967 / în vremea Postului Mare. Ion Gheţău (p.
152).
Pe o Psaltire, Tipografia Sfintei Mănăstiri Neamţul,1843; provenienţa:

parohia Puntişeni; Muzeul Eparhial Huşi (III 163).
Minei, iunie şi iulie, 1780 (parohia Sfântul Dumitru din Bârlad)
Minei, august 1780 şi Octoih, 1774 (Parohia Sfântul Dumitru din Bârlad)
Apostol, 1756 şi 1774 (Parohia Avereşti, jud. Vaslui)
DOCUMENTE INEDITE PRIVIND ÎNFIINŢAREA

PAROHIEI „SFÂNTA TREIME” DIN ORAŞUL VASLUI
Andrei CREŢU
Cuvinte cheie: biserică, parohie, enoriaşi, preot, episcopie, protoierie,

primărie.
Keywords: church, parish, believers, priest, episcopacy, deanery, town hall.
Abstract
Parish "Holy Trinity" from Vaslui was founded at the beginning of the last
century, as a response to the spiritual requirements of the local Orthodox
believers. The accreditation of this administrative units of the Church was
made by concerted efforts of Deanery Vaslui and Episcopacy of Huşi through
their representatives, Priest Constantin Ulea and Bishop Konon Arămecu
Donici. The existence of a place of worship, cemetery chapel, ought to
facilitate the work of creating a new parish, since there was no need for a new
building investment. Vaslui Local Administration was initially opposed this
approach, arguing lack of funds to pay the working staff. Finally, the city
council voted the budget which included the amount of money needed to
maintain the new parish. Royal Decree of recognition has been given by King
Carol I and published in the Official Monitor no. 1575 of May 4, 1909.
Vreme îndelungată, locuitorii de confesiune creştin ortodoxă din oraşul Vaslui

au fost organizaţi în două parohii: Parohia „Tăierea capului Sfântului Ioan
Botezătorul” şi Parohia „Adormirea Maicii Domnului”. Deşi existau numai două
parohii, cu bisericile parohiale aferente, la începutul veacului trecut – 1902 – găsim, în
documente, atestată existenţa unor capele, filiale ale parohiilor amintite. Este vorba de
Capela de la Spitalul „Drăghici” cu hramul „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” care
aparţinea Parohiei „Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul” şi Capela „Sfânta
Treime” de la Cimitirul „Eternitatea”, aparţinând de Parohia „Adormirea Maicii
Domnului”. Cele două capele nu aveau personal propriu, fiind deservite de preoţii din
oraş atunci când era nevoie. Dacă pentru capela spitalului, fondurile necesare
întreţinerii veneau de la Epitropia spitalului, pentru capela cimitirului se cheltuiau bani
de la primăria urbei Vaslui183.
Capela cimitirului era construită din anul 1890184. Din înscrisurile vremii
rezultă faptul că lăcaşul nu fusese înzestrat cu un patrimoniu propriu, aşa cum aveau
celelalte biserici. Dintr-un raport, din octombrie 1904, redactat de preotul Nicolae
Arsenie, parohul de la „Adormirea”, aflăm că starea materială şi clădirea Bisericii
„Sfânta Treime” era bună, că nu necesitase în ultima perioadă nici un fel de reparaţii,

Preot la Parohia Sauca, comuna Laza, judeţul Vaslui.
183
Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Vaslui (în continuare D. J. A. N. Vaslui), Fond Episcopia
Huşilor, dosar nr. 11/1903-1912, f. 20.
184
Ibidem, dosar nr. 8/1901-1902, f. 66.
nu avea avere, nu avea veşminte pentru oficierea actelor cultice, nu erau înregistrate
nici un fel de venituri, dar nici cheltuieli. Deţinea totuşi cărţi şi „alte obiecte de cult”,
care se aflau în stare bună. Preoţii din oraş slujeau pe rând, numai în zilele de
sâmbătă185.
Înfiinţarea Parohiei „Sfânta Treime” din oraşul Vaslui a necesitat un efort
îndelungat din partea instituţiilor ecleziastice – protoierie şi episcopie – dar şi o
mobilizare a instituţiilor laice ale statului – primărie şi guvern – care trebuiau să
recunoască şi să garanteze, din punct de vedere administrativ, noua unitate
bisericească.
Numărul parohiilor urbane şi rurale era stabilit prin Legea clerului mirean şi a
seminariilor din 1893, lege care a suferit modificări ulterioare, în 1896, 1900, 1906 şi
1909. Art. 2 din lege fixa un număr de 368 de parohii urbane şi 3326 parohii rurale.
Modificarea lor, în sensul sporirii sau desfiinţării, nu se putea face decât prin lege186.
Apariţia unei parohii noi trebuia să se facă prin decret regal, în urma înţelegerii dintre
episcopul locului şi ministrul cultelor. Pentru înfiinţarea unei parohii urbane, era
stabilit ca normă – prin legea amintită – un număr de 400 de familii. Pentru
comunităţile din oraşe care treceau de 300 de familii, legea indica înfiinţarea unui post
de preot ajutător, la parohiile existente. Condiţia impusă pentru asemenea situaţii era
ca întreţinerea noului slujitor să poată fi făcută din veniturile de la bugetul local187.
În Vaslui erau înregistrate un număr de 1437 de familii ortodoxe. Conform
legii clerului mirean, la o asemenea comunitate, două parohii cu doi preoţi în funcţie
erau prea puţini. Se impunea crearea unei parohii noi cu un slujitor care să deservească
cerinţele spirituale ale vasluienilor. Situaţia era, oarecum, mai uşor de rezolvat,
întrucât exista locaşul de cult gata construit. Era nevoie de personal deservent şi de
fondurile legale pentru întreţinerea sa. Legea obliga, prin art. 7, ca la fiecare parohie
urbană să fie un preot, doi cântăreţi şi un paracliser188. Atât primarul cât şi consilierii
locali din Primăria Vaslui au fost, un timp, reticenţi cu aprobarea fondurile necesare
pentru plata celor patru persoane, indicate de lege la întemeierea unei parohii.
Demersurile pentru înfiinţarea unei noi parohii în oraşul Vaslui au durat destul
de mult, aproape doi ani, din noiembrie 1907 până în iunie 1909. Eforturile depuse în
acest sens sunt evidenţiate de corespondenţa purtată între Protoieria Vaslui, Episcopia
Huşilor, Primăria Vaslui, Prefectura Vaslui şi Ministerul Cultelor.
Acţiunea a debutat cu dorinţa unui grup de credincioşi vasluieni, care au trimis
protoieriei o petiţie. Documentul, având expunerea de motive, a adunat semnăturile
unui grup destul de restrâns, doar 32 de persoane. Protoiereul, după înregistrarea
cererii, a trimis-o episcopiei, însoţită de un raport explicativ. La rândul ei, Episcopia
Huşilor a făcut demersuri la Ministerul Cultelor. Ministerul a cerut părerea celor din
Primăria Vaslui, instituţia care trebuia să susţină financiar noua parohie. Cum
185
Ibidem, dosar nr. 30/1904-1906, f. 12; slujirea pe rând de la bisericile de cimitir din oraşe era
reglementată de art. 23 din Regulamentul pentru punerea în aplicare a Legii clerului mirean şi
seminariilor, vezi Chiru C. Costescu, Colecţiune de legi, regulamente, acte, deciziuni, circulări,
instrucţiuni,formulare şi programe, Bucureşti, 1916, p. 255.
186
Chiru C. Costescu, op. cit., p. 214.
187
Ibidem, p. 215.
188
Ibidem, p. 217
răspunsul primăriei fusese unul negativ, nici ministerul nu a avizat favorabil cererea
episcopiei. De aici încep să se facă intervenţii prin intermediul Prefecturii Vaslui,
instituţie care stăruie pe lângă Ministerul Cultelor să facă presiuni asupra Consiliului
Local Vaslui pentru aprobarea fondurilor necesare. În cele din urmă s-a trecut peste
toate obstacolele şi s-a dobândit rezultatul mult râvnit. Nu ştim în ce măsură
intervenţia ministerului a dus la aprobarea în bugetul local al Primăriei Vaslui a sumei
cuvenite pentru întreţinerea personalului deservent de la nou dorita parohie. Cert este
că între timp a fost schimbat şi primarul, în locul lui Petru Irimiade a fost ales Ioan
Silivestru. Sigur, bugetul nu era aprobat doar de primar ci de voturile date de
consilierii locali. În cadrul şedinţei Consiliului Comunal Vaslui din 31 ianuarie 1909,
care a avut ca scop aprobarea bugetului local pe anul financiar 1909-1910, nu s-a
discutat nimic despre vreo sumă alocată noii parohii. Suma a fost inclusă în buget şi
votată tacit de către toţi cei prezenţi. Eludarea discuţiilor a fost o stratagemă pentru
obţinerea votului favorabil. Între timp, a mai fost înregistrată o cerere a unui grup de
credincioşi vasluieni, ceva mai numeros. De data aceasta documentul avea adeziunea
unui număr de 53 de persoane. S-au făcut din nou intervenţii din partea Episcopiei
Huşilor la Ministerul Cultelor. Acum ministerul tergiversa rezolvarea problemei,
amânând să dea decizia. Pe plan local, Primăria Vaslui, aprobase înfiinţarea Parohiei
„Sfânta Treime” de la 1 aprilie 1909. În sfârşit, după insistenţe repetate, Ministerul
Cultelor anunţa Episcopia Huşilor că Majestatea Sa Regele prin Înaltul Decret cu nr.
1575 din 4 mai 1909, aprobase înfiinţarea Parohiei „Sfânta Treime” din oraşul Vaslui.
Mai rămânea problema personalului deservent, care a primit avizul favorabil începând
cu data de 15 iunie 1909. Primul paroh al Parohiei „Sfânta Treime” a fost preotul
Constantin Ulea, protoiereul judeţului, cel care a făcut un efort deosebit pentru
înfiinţarea şi recunoaşterea instituţiei de către organele abilitate ale statului.
Nr. 1 – Petiţia unui grup de creştini ortodocşi din oraşul Vaslui adresată
protoieriei, pentru înfiinţarea unei noi parohii189.
Onor Părinte Protoiereu,
Subsemnaţii, cetăţeni creştini ortodocşi din oraşul Vaslui, venim prin aceasta a
vă aduce la cunoştinţă următoarele:
În oraşul nostru fiind două parohii, avem numai doi preoţi, însă faţă cu
numărul mare al populaţiunii creştine ortodoxe şi cu multele cerinţe religioase, nu sunt
de ajuns doi preoţi, căci oricât de mare zel ar dispune, nu se pot satisface la timp toate
trebuinţele religioase. Apoi noi avem nevoie şi de servicii religioase care nu se pot
face numai de un singur preot sau doi, ci trebuie cel puţin trei preoţi, cum spre
exemplu sfântul maslu, liturghiile cu sobor, etc. După datina creştinească, preotul
trebuie să meargă în casa fiecărui credincios cu ajunul, dar, din cauza numărului prea
mare, nu poate într-o singură zi să-i viziteze pe toţi enoriaşii, aşa că rămânem mulţi
dintre noi lipsiţi de această mângâiere creştinească, cu toate că umblă şi diaconii cu
ajunul. Pentru aceste motive, vă rugăm părinte protoiereu ca să binevoiţi a mijloci
locului în drept pentru a se mai înfiinţa o parohie şi a ni se mai da un preot, de care
avem absolută nevoie pentru trebuinţele noastre religioase.
189
D. J. A. N. Vaslui, fond cit., dosar nr. 11/1908-1911, f. 5.
1907, noiembrie în 13
Cu respect: (urmează un număr de 32 semnături indescifrabile)
Rezoluţie: Înregistrat la no. 882 din 1907, noiembrie, 20.

Se va supune cunoştinţei P. S. Episcop,
Protoiereu: A Ulea, sachelar
Nr. 2 – Adresa Protoieriei Vaslui către Episcopia Huşilor privitor la

înfiinţarea celei de a treia parohie în oraşul Vaslui190.
Protoieria Judeţului Vaslui
Nr. 838
Anul 1907, luna noiembrie, zile 24
Prea Sfinţite Stăpâne,
Mai mulţi cetăţeni creştini ortodocşi din oraşul Vaslui, acest judeţ cu
petiţiunea adresată protoieriei şi înregistrată la nr. 882 a. c. arată că, faţă de numărul
cel mare al populaţiunii creştine din acest oraş şi cu multiplele cerinţe religioase, nu
sunt îndeajuns numai două parohii şi doi preoţi parohi, căci oricât de mare zel ar
depune aceşti preoţi, totuşi nu e posibil ca numai ei să satisfacă la timp toate
trebuinţele religioase ale credincioşilor; afară de aceasta, de multe ori se simte nevoie
de servicii, cari nu se pot săvârşi numai de doi preoţi, cum spre exemplu: sf. maslu, sf.
liturghie cu sobor la hramurile Bisericilor, parastase, etc.; apoi la ajunuri fiindcă
preoţii nu pot să viziteze pe toţi enoriaşii din cauză că sunt prea mulţi la număr, de
aceea umblă şi diaconii cu ajunul; pentru aceste motive petiţionarii cer a se înfiinţa o
nouă parohie cu biserica cimitirului oraşului şi a li se mai da un preot paroh de care au
absolută nevoie.
Subsemnatul, motivat de petiţiunea mai sus arătată, cu adânc respect vă supun
cunoştinţei, că am făcut constatare asupra cazului de faţă şi găsim că cele expuse mai
sus de petiţionari sunt juste şi întemeiate, tot odată având în vedere că numărul
populaţiunii creştine din Oraşul Vaslui este aproape de 1200 familii după statistica
Primăriei locale, mai având în vedere diferitele solemnităţi religioase, de care adeseori
este nevoie; mai având în vedere că cererea de faţă este în conformitate cu Art. 3, al. 2
din Legea Clerului Mirean şi cu art. 6 din Regulamentul de punerea ei în aplicare, pe
aceste considerente, sunt de părere, dacă Prea Sfinţia Voastră veţi binevoi a găsi cu
cale, de a se mai înfiinţa încă o parohie din Oraşul mai sus menţionat, având ca
biserică parohială, Biserica Cimitirului Oraşului – hramul Sf. Treime.
Acestea cu cel mai profund respect supunând cererea ştiinţei Prea Sfinţiei
Voastre, smerit vă rog Prea Sfinţite Stăpâne ca să binevoiţi a dispune cele ce veţi găsi
de cuviinţă.
Tot odată, smerit înaintez aici, alăturat în original, petiţiunea amintită mai sus.
Sunt Prea Sfinţite
Stăpâne,
cu cel mai profund
respect,
190
Ibidem, f. 2.
al Prea Sfinţiei Voastre

prea plecat şi smerit servitor,
Protoiereu, C. A. Ulea, Sachelar
Pre Sfinţiei Sale, D. D. Dr. Conon Arămescu Donici, Episcop Eparhiei Huşilor
Rezoluţie: Registrat la no. 1543 din 25 noiembrie 1907

Luând act de dorinţa bunilor creştini din oraşul Vaslui de a înfiinţa şi o
a III-a parohie, având ca sediu Biserica „Sfânta Treime”, de la cimitirul comun, Noi
aprobăm înfiinţarea acestei parohii cu un al 3-lea preot, şi dispunem de a se face
lucrările cuvenite către onorabilul Minister, comunicându-i şi câte o copie, atât de pe
raportul de faţă, cât şi de pe petiţia vasluienilor, pentru onorabilul ministru.
+ Konon
Nr. 3 – Adresa Episcopiei Huşilor către Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii
Publice cu privire la înfiinţarea Parohiei „Sfânta Treime” din oraşul Vaslui191.
Episcopia Huşilor
Nr. 7543/
1907, decembrie 31
Domnului Ministru (al) Cultelor şi Instrucţiunii Publice,
Administraţiunea Cassei Bisericii
Primind raportul P.C. Protoiereu al Judeţului Vaslui, nr. 838 din anul curent în
alăturare cu o petiţiune a unor numeroşi cetăţeni din oraşul Vaslui, prin care ne supune
la cunoştinţă că în acel oraş sunt aproape 1200 capi de familii cu două parohii şi doi
preoţi aşa că faţă cu numărul cel mare al populaţiunii creştine din acel oraş şi cu
multiplele cerinţe religioase, nu sunt îndeajuns numai două parohii cu aceşti doi preoţi
parohi actuali, căci oricât de mare zel ar depune aceşti preoţi totuşi nu e posibil ca
numai ei, să satisfacă la timp toate trebuinţele religioase ale credincioşilor şi că afară
de acestea de multe ori se simte nevoie de servicii, care nu se pot săvârşi numai de doi
preoţi , cum spre exemplu, sf. maslu, sf. liturghie cu sobor la hramurile bisericilor,
parastase, cununii, etc. De asemenea, la ajunuri fiindcă preoţii nu pot să viziteze pe
toţi cetăţenii din cauză că sunt prea mulţi la număr, de aceea umblă şi diaconii, cu
ajunul şi deci în conformitate cu alin. al II-lea de la art. 3 din Legea Clerului Mirean şi
cu art. 6 din Regulamentul de aplicare al acelei legi, Ne roagă de a se mai înfiinţa încă
o parohie în oraşul Vaslui, având ca biserică parohială, biserica cimitirului oraşului, cu
hramul Sfânta Treime.
Noi luând act atât de dorinţa şi de justa cerere a bunilor creştini din oraşul
Vaslui, de a li se înfiinţa o a treia parohie, având ca sediu Biserica „Sfânta Treime” de
la cimitirul comun, precum şi de cele constatate de P. C. Protoiereu respectiv, şi
totodată având în vedere că la caz de boală a vreunui din cei doi preoţi actuali, ce se
poate întâmpla la un oraş, cu aşa multe familii numai cu un singur preot.
Aducându-vă, deci, acestea la cunoştinţa dumneavoastră, avem onoare a vă şi
ruga, Domnule Ministru, de a admite cererea cetăţenilor vasluieni şi a Ne ajuta să
191
Ibidem, f. 3-4.
facem o a treia parohie în oraşul Vaslui, cu numele de Parohia „Sf. Treime”, aşa după
cum cer interesele şi trebuinţele locale ale petiţionarilor.
Iar pentru mai bună şi de aproape orientare a Domniei Voastre, am dispus a vi
se trimite şi o întocmai copie de pe raportul şi de pe petiţiunea în cestiune mai sus
citate.
Director,
econom, C. Isăcescu
Nr. 4 – Răspunsul Ministerului Cultelor la cererea Episcopiei Huşilor cu

privire la înfiinţarea Parohiei „Sfânta Treime” din oraşul Vaslui192.
Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii
Nr. 6262/6 martie 1908
Prea Sfinţite,
Cu privire la adresa P.S. Voastre, cu No. 1543 a. c., avem onoare a Vă înainta,
în copie, raportul no. 381, a. c., al d-lui primar al urbei Vaslui, cu rugămintea a decide
cele ce Veţi binevoi a crede de cuviinţă.
Primiţi, vă rugăm, Prea Sfinţite, asigurarea deosebitei noastre consideraţiuni.
Ministru, P. Gârboviceanu
Rezoluţia episcopiei: Registrat la No. 351 din 7 martie 1908
Văzând cele cuprinse în copia raportului no. 381 al Primăriei Vaslui, registrat
la no. 5852 (Ministerul Cultelor) pe care Ne-o trimite prin oficia cu no. 6262 din 6
martie a. c., din care raport al primăriei vedem că nu se ţine socoteală de trebuinţele
bisericeşti, care în acel judeţ sunt mai grave şi mai numeroase ca pe aiurea, dispunem
ca aceasta, în copie, să se comunice Onor Prefecturii de Vaslui, spre a decide cele de
cuviinţă. Iar aceasta, cu anexa ei, la dosar, spre ştiinţă.
+Konon
Nr. 5 – Adresa episcopului Konon către Prefectura Vaslui pentru înfiinţarea

Parohiei „Sfânta Treime”193.
No.351
1908, aprilie, 16
Domnului Prefect al Judeţului Vaslui,
În târgul Vaslui fiind numai două parohii care au numai doi preoţi recunoscuţi
ca pentru oraş, aşa că numai cu aceşti doi preoţi, stabili acolo nu se pot săvârşi acele
servicii bisericeşti la care trebuie a fi trei preoţi, precum: sf. maslu, sobor la ceremonii
mai însemnate ca Tedeum-uri şi altele. Pentru care Noi, încă din anii trecuţi începând,
am primit mai multe reclame in acest sens, mirându-se lumea de „cum se poate” ca
într-un oraş de rezidenţă să fie numai doi preoţi pentru sf. maslu, etc. Căci vechiul
pensionar (Barbu) şi cu protoiereul sunt vremelnici. Deci Noi, recunoscând dreptatea
reclamaţiilor şi trebuinţa ca într-un oraş de rezidenţă, ca Vasluiul, să se poată oficia la
192
Ibidem, f. 7.
193
Ibidem, f. 8-9.
caz de trebuinţă toate slujbele bisericeşti; Ne-am hotărât ca să înfiinţăm şi o a III–a

parohie, cu biserica cimitirului, şi un adaos de enoriaşi acolo.
Drept care şi făcând cuvenitele lucrări, către Onor Minister de Culte, prin
adresa cu no.1543 a. c., iar Administraţia Casei Bisericii, se vede că va fi făcut vreo
adresă de întrebare primăriei de Vaslui, la acestea, domnul primar cu o subscriere
indescifrabilă răspunde Ministerului (Casa Bisericii).
Deci domnul ministru al cultelor şi al instrucţiunii, cu adresa no. 6262 din 6
martie a. c. Ne înaintează în copie raportul de răspuns al domnului primar al urbei
Vaslui, no. 381, din care raport, subsemnat indescifrabil, cu regret vedem că nu se ţine
îndeajuns socoteală de trebuinţele bisericeşti, care în acel oraş – ca şi în tot judeţul
Vaslui – sunt mai numeroase şi mai grave decât pe aiurea.
Vă comunicăm în copie acest raport al domnului primar, din care se vede că
dumnealui pomeneşte şi despre „crearea a câte un post de preot la ambele actuale
parohii”, ceea ce Noi nu am cerut niciodată, şi dumnealui, instrumentul altora,
exagerează lucrul ca să poată reuşi la respingerea dorinţei Noastre.
Deci rugându-vă să luaţi act de adausul primarului, subscris indescifrabil, şi de
nevoile prea numeroşilor enoriaşi cu anevoie căutaţi numai de doi preoţi, după cum
foarte bine va putea lămuri şi onor dl. senator Lupaşcu, cu care am vorbit la Senat în
chestiune, să binevoiţi a interveni şi a decide ca să se comunice ministerului nevoia
celei de a treia parohii în acel oraş de reşedinţă.
Primiţi, vă rugăm Domnule Prefect, asigurarea distinsei Noastre
consideraţiuni, împreună cu arhiereştile binecuvântări.
+Konon Director, econom C. Isăcescu
Nr. 6 – Copie de pe raportul nr. 381 al Primăriei Vaslui trimisă de Episcopia

Huşilor Prefecturii Vaslui194.
Domnule Administrator,
Oficia noastră no. 1806 s-a supus în deliberarea Consiliului Comunal
în şedinţa din 7 a. c., care, în vederea restrânselor mijloace băneşti de care astăzi
dispune această comună, cu tot respectul ce avem pentru religie, a fost peste putinţă a
admite înfiinţarea noi parohii, sau crearea a câte un post de preot la ambele actuale
parohii.
Primiţi, etc. Primar: ss indescifrabil
Nr. 7 – Răspunsul Prefecturii Vaslui la solicitarea Episcopiei Huşilor pentru

a mijloci înfiinţarea celei de a treia parohie în oraşul Vaslui195.
Prefectura Judeţului Vaslui
Administraţiunea Judeţeană
No. 1356/25 aprilie 1908
Prea Sfinţite,
Referindu-ne la cele conţinute de adresa Prea Sfinţiei Voastre, nr. 351/908,
părerea noastră ar fi că înfiinţarea unei a treia parohii în acest oraş este absolut
194
Ibidem, f. 10.
195
Ibidem, f. 11.
necesară şi în acest sens chiar vom ruga pe domnul ministru al Cultelor a interveni
direct către Consiliul Comunal pentru a vota mijloacele necesare pentru crearea acestei
parohii.
Greşeşte însă Prea Sfinţia Sa când crede că Consiliul Comunal a fost
instrumentul altora, refuzând această înfiinţare, căci Consiliul n-a avut în vedere decât
mijloacele financiare ale Comunei.
Primiţi vă rog, Prea Sfinţite, asigurarea osebitei mele consideraţiuni.
Prefect: Edmond Ghica Secretar:
Prea Sfinţiei Sale Episcop al Eparhiei Huşilor
Rezoluţia episcopului:
Luând act de cuprinsul acestei adrese, prin care se afirmă „necesitatea despre
înfiinţarea unei a treia parohii în Vaslui, ca absolut necesară” şi făgăduinţa că în acest
sens domnul prefect va ruga pe domnul ministru al Cultelor a interveni către Consiliul
Comunal pentru a vota mijloacele necesare pentru crearea acestei parohii, Noi, pe de o
parte, Ne bucurăm că dreptatea noastră triumfează şi cu părere de bine şi primim
aceasta, iar pe de altă parte vedem o contrazicere a d-lui prefect, întru afirmarea de
mai sus, când indicându-ne Nouă greşeala de a fi bănuit Consiliul ca influenţat de
cineva zice că „Consiliul nu a avut în vedere decât mijloacele financiare ale Comunei”
şi Ne mirăm, cum de întâi nu a avut mijloace şi cum sub influenţa Ministerului le va
inventa.
Iar în chestiunea formării celei de a treia parohie din Vaslui, Noi dispunem a
se repeta lucrările anterioare către Minister, ceva mai târziu, citându-i textual partea
întâi a acestei adrese; iar aceasta la dosar.
Iar de îndată ce vom înainta lucrările către Minister, trebuie adus aceasta şi la
cunoştinţa domnului prefect de Vaslui, repetându-i citaţia, partea întâi din adresa
prezentă şi poftindu-l a se grăbi cu mijlocirea către Minister pentru înfiinţarea parohiei
a treia în Vaslui, despre trebuinţa căreia şi d-sa mărturiseşte acum, mai ales că biserica
Parohiei „Sf. Ioan” se află în ajun de a fi închisă, din cauza marii sale crăpături în
zidurile turnului.
+Konon
Nr. 8 – O nouă adresă a Episcopiei Huşilor către Prefectura din Vaslui196.

Episcopia Huşilor
No. 999/1908, iulie, 5
Domnului Prefect al Judeţului Vaslui,
Referindu-Ne la adresa dumneavoastră, nr. 1356 din 25 aprilie, a. c., prin care
se afirmă necesitatea înfiinţării unei a treia parohii în oraşul Vaslui, ca absolut
necesară şi făgăduind că veţi ruga pe Dl. Ministru al Cultelor spre a interveni direct
către Consiliul Comunal pentru a vota mijloacele necesare pentru crearea acestei
parohii, Noi bucurându-ne de aceasta, cu adresa nr. 650 din a. c., am şi comunicat
părerea dv. faţă de înfiinţarea parohiei a treia în oraşul Vaslui, onor Ministerului de
Culte.
196
Ibidem, f. 12.
Cu onoare deci, vă rugăm Dl. Prefect, să binevoiţi a vă grăbi cu mijlocirea

făgăduită către onor Minister de Culte, pentru înfiinţarea parohiei a treia în oraşul
Vaslui, despre trebuinţele căreia şi dv. mărturisiţi prin adresa mencionată, mai ales că
Biserica „Sf. Ioan” se află in ajunul de a fi închisă, din cauza marii sale crăpături în
zidurile turnului.
Director: Econom, C. Isăcescu
Nr. 9 – Copie după o nouă adresă a Episcopiei Huşilor către Ministerul

Cultelor197.
Episcopia Huşilor
No. 650/1908/iulie/5
Referitor la adresa noastră no. 1543 din 31 decembrie 1907, adresată
dumneavoastră, relativ la formarea unei a treia parohie în oraşul Vaslui, având ca
biserică parohială, biserica cimitirului oraşului, cu hramul „Sfânta Treime”.
Noi, în marea dorinţă şi justa cerere a bunilor creştini din oraşul Vaslui de a li
se înfiinţa această nouă parohie, de îndată ce am primit răspunsul dumneavoastră, cu
oficia no. 6262 din 6 martie a. c., în alăturare cu raportul în copie al domnului primar
de Vaslui, le-am şi comunicat domnului prefect al judeţului Vaslui.
Domnia sa, cu adresa no. 1356 din 25 aprilie a. c., Ne comunică cum că
„părerea noastră ar fi că înfiinţarea unei a treia parohii în acest oraş este absolut
necesară şi în acest sens chiar vom ruga pe domnul ministru al cultelor a interveni
direct către Consiliul Comunal pentru a vota mijloacele necesare pentru crearea acestei
parohii”.
Acestea aducându-vi-le la cunoştinţă domnule ministru, vă rugăm să binevoiţi
de a Ne ajuta să facem a treia parohie în oraşul Vaslui cu numele de Parohia „Sf.
Treime”, aşa cum cer interesele şi trebuinţele locale ale cetăţenilor vasluieni şi după
cum însuşi domnul prefect, prin citaţia mai sus arătată, Ne mărturiseşte.
Director, econom C.
Isăcescu
Nr. 10 – Răspunsul Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii la solicitarea

Episcopiei Huşilor198.
No. 24857/18 aug. 1908
Prea Sfinţite,
Avem onoare a vă comunica în copie adresa primăriei Vaslui cu no. 2111 din
30 iulie a. c., relativ la chestiunea înfiinţării unei a treia parohii în urbea Vaslui, ca
răspuns la adresa Prea Sfinţiei Voastre cu no. 650.
Primiţi vă rugăm, Prea Sfinţite, asigurarea deosebitei noastre consideraţiuni.
Prea Sfinţiei Sale, Prea Sfinţitului Episcop al Eparhiei Huşilor
197
Ibidem, f. 13
198
Ibidem, f. 14.
Rezoluţie: Registrat la no. 1190 din 19 august 1908.

Cu regret văzând că prin alte eparhii sunt publicate întregi liste de noi parohii
de curând înfiinţate, iar aici, într-un oraş cu numai doi preoţi la patru biserici, însuşi
primarul, instigat de alţii, răuvoitori Bisericii, raportează contrariul dorinţei
enoriaşilor, care au cerut intervenţia Noastră pentru o nouă parohie; Noi lăsând cazul
în părăsire şi consecinţele, cu responsabilitate morală, trecându-le asupra contrarilor
intereselor religioase, dispunem ca aceasta să fie trecută la dosar, spre ştiinţă de
mijlocirile şi încercările făcute zadarnic pentru oraşul Vaslui.
+Konon
Nr. 11 – Copie de pe adresa Primăriei Vaslui cu nr. 2111 trimisă Ministerului

Cultelor şi retrimisă Episcopiei Huşilor199.
Domnule Ministru,
(La) Oficia dv. no. 23623 am onoare a răspunde că înfiinţarea unei a
treia parohii în acest oraş nu se poate realiza pe următoarele considerente:
1) Art. 6 din Regulamentul pentru punerea în aplicare a legii asupra clerului
mirean şi seminariilor prevede ca normă pentru înfiinţarea de noi parohii numărul de
400 familii creştini ortodocşi; or din listele depuse de cele două parohii din localitate,
cu adresele no. 48 şi 20 din a. c., se constată că numărul capilor de familie, creştini
ortodocşi din Parohia „Adormirea” este de 322 şi în Parohia „Sf. Ioan Botezătorul” e
de 400.
2) Art. 23, al. I, tot din mencionatul regulament, prevede că bisericile de la
cimitirele comunelor urbane vor fi deservite pe rând de toţi preoţii din acele comune,
aşa că s-ar călca dispoziţiunile acestui articol, în prejudiciul preoţilor locali, dacă s-ar
mai înfiinţa şi a treia parohie.
Cererea înfiinţării unei a treia parohii a fost pusă în deliberarea Consiliului
Comunal în şedinţa de la 7 februarie a. c., care a respins-o, pe motivele arătate mai
sus.
Afară de acestea, cred că bunii creştini care au provocat înfiinţarea unei a treia
parohie, n-au fost împinşi de dorul şi dragostea ce ar trebui să aibă către biserică, ci
mai mult călăuziţi de alte interese căci, cu durere vă spun că, cei mai mulţi din acei ce
au semnat petiţia în cauză, nu prea au obiceiul de a frequenta sfânta biserică şi fiindcă
dânşii n-au adresat o plângere acestui oficiu, s-au altă competenţă din localitate, prin
care să arate că au suferit de serviciile religioase.
Pe aceste considerente, subsemnatul este de părere că nu e deloc nevoie
pentru înfiinţarea unei noi parohii în acest oraş.
Binevoiţi, vă rog, domnule ministru a primi încredinţarea prea osebitei mele
consideraţiuni.
Primar: P. Irimiade
Nr. 11 – Raportul protoiereului C. A. Ulea cu privire la înfiinţarea Parohiei

„Sfânta Treime”200.
199
Ibidem, f. 15.
Protoieria Jud. Vaslui

No.69/1909, luna ianuarie, ziua 31
Cu raportul no. 838 din 23 noiembrie 1907, cu adânc respect V-am supus
cunoştinţei că mai mulţi locuitori din oraşul Vaslui, prin petiţiunea adresată acestei
protoierii, înregistrată la no. 882/907, au solicitat înfiinţarea unei noi parohii pe
motivele următoare:
1) Că numărul populaţiunii creştine ortodoxe este mai mare de 1200 locuitori
şi faţă cu multele cerinţe religioase nu sunt îndeajuns numai două parohii cu doi preoţi
parohi; căci oricât de mare zel ar depune aceşti doi preoţi, totuşi nu este posibil ca să
le satisfacă la timp toate trebuinţele lor religioase;
2) Că au nevoie de servicii religioase care nu se pot săvârşi numai de doi
preoţi, spre exemplu: sf. maslu, sf. liturghie cu sobor, etc. şi în fine pentru orice
pompă religioasă trebuie să fie cel puţin trei preoţi;
Deşi Prea Sfinţia Voastră aţi binevoit a lua măsuri pentru satisfacerea cererii
de mai sus, însă Consiliul Comunal respectiv din acel an, la întrebarea ce io s-a făcut
de onor Minister de Culte (Administraţiunea Casei Bisericii), dacă comuna are de
unde plăti salariul personalului la noua parohie, a răspuns că n-are fonduri pentru
acoperirea unor asemenea cheltuieli.
Acum noul Consiliu Comunal fiind pe deplin convins de că înfiinţarea acelei
parohii este o necesitate, adânc simţită pentru oraş, de aceia, după cum mă sigură dl.
primar respectiv cu adresa no. 199 a. c., a înscris şi votat în budgetul anului financiar
viitor 1909 suma legală pentru plata personalului viitoarei parohii.
Subsemnatul, având în vedere adresa de mai sus a Primăriei Vaslui, având în
vedere numărul cel mare al populaţiunii creştine ortodoxe şi multiplele cerinţe
religioase locale, mai având în vedere dispoziţiunile art. 4, al. 2 din Legea clerului
mirean şi art. 2 din Regulamentul ei şi pe considerente că de asta Consiliul Comunal a
aprobat suma pentru plata personalului.
Cu cel mai profund respect supunând cunoştinţei Prea Sfinţiei Voastre, smerit
Vă rog Prea Sfinţite Stăpâne ca să binevoiţi a aproba înfiinţarea parohiei a treia în
oraşul Vaslui, având ca biserică parohială, filiala „Sf. Treime” de la cimitir.
Totodată, anexat aici, smerit înaintez şi o întocmai copie de pe adresa amintită
mai sus a Primăriei Vaslui.
Sunt Prea Sfinţite Stăpâne cu cel mai profund respect, al Prea Sfinţiei Voastre,
prea plecat şi smerit servitor,
Protoiereu, econom Const. A. Ulea
Rezoluţie: Registrat la no. 140 din 1 februarie 1909
Văzând cuprinsul raportului de faţă al P. C. Protoiereu de Vaslui, dimpreună
cu actele anexate şi din care constatăm că primăria acelui oraş a venit la mai bune
sentimente pentru înfiinţarea celei de a treia parohii, absolut necesară acolo, Noi luăm
act despre aceasta, neuitând că „tot mai bine este mai târziu decât nicidecum”. Deci,
având în vedere lucrările cărora le-am dat curs încă de la 25 noiembrie 1907,
dimpreună cu toate motivele cuprinse acolo, atât în raportul protoieriei, registrat la no.
200
Ibidem, f. 16, 16 v., 17.
1543 din 25 noiembrie, acelaşi an, cât şi mijlocirea făcută către minister atuncea pe
baza unui mare număr de locuitori vasluieni şi la care onor minister, prin oficia no.
6262 din 6 martie 1908, Ne comunica contrarietatea primăriei de atunci, ca să nu ţină
socoteală de trebuinţele religioase ale enoriaşilor locali, ceea ce am comunicat d-lui
prefect respectiv prin adresa 351 din 6 aprilie 1908, atrăgându-i atenţia asupra
consecinţelor, având în vedere adresa Prefecturii de Vaslui cu no. 1356 din 25 aprilie
1908, prin care, referindu-se la lucrările Noastre interioare, din nou Ni se afirmă
necesitatea înfiinţării unei a treia parohii în Vaslui, ca absolut necesară şi cu
făgăduinţa că, în acest sens, domnul prefect îl va ruga pe domnul ministru al cultelor
să intervină direct către Consiliul Comunal pentru a nota mijloacele necesare la
crearea celei de a treia parohii de acolo, după care au urmat din nou lucrările , atât
către Ministerul de Culte cu no. 650 din 5 iulie 1908, cât şi către Prefectura Vaslui, cu
no. 999, tot din iulie, a celor, după care din nou se răspunde prin oficia Ministerului de
culte, no. 24857 din august 908, înapoindu-Ne în copie şi adresa Primăriei Vaslui prin
care, aceasta influenţată de răuvoitori, din nou respinge chestiunea înfiinţării unei a
treia parohie în Vaslui. În urmarea cărora Ne-am hotărât a lăsa cazul în părăsire,
aruncând consecinţele şi responsabilitatea morală asupra contrarelor interese religioase
din acel oraş, crezând zădărnicite toate mijlocirile şi încercările anterioare făcute
pentru îmbunătăţirile religioase din Vaslui.
Având în vedere noul raport al P. C. Protoiereu de Vaslui, cu no. 69, din 31
ianuarie 1909, prin care , după motivele comunicate pentru necesitatea înfiinţării celei
de a treia parohii în Vaslui, Ne comunică şi o copie ce a primit de pe adresa primăriei
locale, cu no. 199, a. c., prin care se arată că Consiliul Comunal a votat suma cuvenită
pentru plata personalului la noua parohie, ce urmează a se înfiinţa la 1 aprilie 1909.
Având, de asemenea, în vedere adresa originală a Primăriei Vaslui, care Ni s-
au înaintat cu no. 209 din 31 ianuarie 1909, prin care primarul oraşului arată că
„simţindu-se nevoia absolută pentru a se înfiinţa o nouă parohie în oraş, cu o populaţie
de creştini ortodocşi de 1437 capi de familie şi faţă de multele cerinţe religioase
locale, pentru care nu sunt de ajuns numai cei doi preoţi locali, Consiliul Comunal, în
urma intervenţiilor repetate şi constatând prin practică această necesitate religioasă, au
votat de astă dată, în budgetul anului financiar 1909, suma legală pentru plata
personalului necesar pentru noua parohie care se va înfiinţa la 1 aprilie”, rugându-Ne
totodată ca Noi să aprobăm înfiinţarea acestei parohii şi să intervenim la locul în drept
pentru decretarea ei pe ziua de mai sus arătată.
Având, de asemenea în vedere noul raport al Protoieriei Vaslui, cu no. 91 din
11 februarie 1909, prin care Ni se înaintează în original adresa Primăriei Vaslui, cu no.
347 a. c., adresată acelei protoierii, relativ la acest caz, cu înfiinţarea celei de a treia
parohii, dimpreună cu cererea semnată de un număr de cetăţeni din oraşul Vaslui,
pentru unei noi parohii:
Pe baza acestor lucrări şi din motivele detailate prin actele respective, Noi
repetăm din nou stăruinţele Noastre şi cerem de a se înfiinţa a treia parohie în oraşul
Vaslui, cu biserica de la cimitir şi sub numele de Parohia „Sfânta Treime”, pentru care
se vor înainta lucrările cuvenite, citându-se din acte motivele care arată necesitatea
înfiinţării acestei parohii în Vaslui.
+Konon
Nr. 12 – Copie de pe adresa Primăriei Vaslui, nr. 199/1909, adresată

protoieriei, şi înregistrată cu nr. 113 din 31 ianuarie201.
Cinstite Părinte,
Am onoarea a vă comunica că, în urma adresei sfinţiei voastre trimisă prin
Prefectura locală, Consiliul Comunal a votat suma legală pentru plata personalului la
noua parohie ce urmează a se înfiinţa de la 1 aprilie 1909.
Primiţi, vă rugăm, asigurarea distinsei noastre consideraţiuni.
Primar, Ioan Silivestru Secretar, Isăcescu
Sfinţiei sale, Protoiereului judeţului Vaslui
Nr. 13 – Adresa Primăriei Vaslui către Episcopia Huşilor, privind înfiinţarea

Parohiei Sfânta Treime202.
Regatul României
Primăria Comunei Vaslui
Serviciul Administrativ
Anul 1909, luna ianuarie, ziua 31
No. 209
Prea Sfinţite,
În oraşul Vaslui, simţindu-se nevoie absolută de a se înfiinţa încă o parohie,
căci la o populaţiune creştină ortodoxă în număr de 1437 de familii şi faţă cu multele
cerinţe religioase locale, nu sunt îndeajuns numai doi preoţi, de aceea Consiliul
Comunal, în urma intervenţiunii făcută de Prea Cucernicul Protoiereu de judeţ, cu
adresa no. 47 prin onor Prefectura respectivă şi tot odată constatând această necesitate
religioasă, a votat de astă dată în bugetul anului financiar 1909, suma legală pentru
plata personalului (de) la noua parohie ce se va înfiinţa.
Subsemnatul are onoare a supune aceasta la cunoştinţa Prea Sfinţiei Voastre,
cu rugămintea ca să binevoiţi a aproba înfiinţarea parohiei şi, totodată să interveniţi
locului în drept pentru decretarea ei pe ziua de 1 aprilie viitor.
Al Prea Sfinţiei Voastre prea plecat fiu duhovnicesc,
Primar, I.
Silivestru
Prea Sfinţiei Sale D. D. Dr. Conon Arămecu Donici, Episcop al Eparhiei
Huşilor
Rezoluţia Episcopiei Huşilor: Registrat la no. 142 din 1 februarie 1909

Cu deosebită mulţumire sufletească văzând că, în fine, a triumfat stăruinţele şi
ostenelile Noastre pentru înfiinţarea celei de a treia parohii în oraşul Vaslui, Noi
aprobăm înfiinţarea acesteia sub numele de Parohia „Sfânta Treime”, cu biserica
cimitirului de acolo, care lucru se va comunica P. C. Protoiereu, pentru ca din vreme
să facă împărţirea proporţionată a enoriaşilor ortodocşi între cele trei parohii locale. Iar
aceasta (adresa), dispunem ca odată cu mijlocirea cuvenită, să se comunice în copie
201
Ibidem, f. 18.
202
Ibidem, f. 19.
onorabilului Minister pentru mai buna orientare la aprobarea aşteptată. După care,
originalul la dosarul de la noua parohie din Vaslui.
+Konon
Nr. 14 – Raportul Protoieriei Vaslui trimisă cu noile documente care atestă
aprobarea Consiliului Local pentru înfiinţarea unei noi parohii vasluiene203.
Protoieria Vaslui
No. 91/1909, luna februarie, ziua 11
Anexat aici, cu cel mai profund respect înaintez Prea Sfinţiei Voastre în
original oficia Primăriei Comunei Vaslui, sub no. 347, a. c., adresată protoieriei şi
înregistrată la no.146 din 11 a curentei luni, dimpreună cu cererea semnată de mai
mulţi cetăţeni din oraşul Vaslui, pentru înfiinţarea unei noi parohii, şi smerit Vă rog
Prea Sfinţite Stăpâne ca să binevoiţi a dispune cele ce credeţi de cuviinţă.
Sunt Prea Sfinţite Stăpâne,
cu cel mai profund respect,
al Prea Sfinţiei Voastre
prea plecat şi smerit
servitor,
Protoiereu, econom Constantin A. Ulea
Prea Sfinţiei Sale, D.D. Dr. Conon Arămescu Donici, Episcop al
Eparhiei Huşilor
Rezoluţie: Registrat la no. 187 din 12 februarie 1909.

Luând act de cuprinsul acestui raport, dimpreună cu actele la el anexate,
dispunem ca să fie trecute la dosarul noii parohii „Sfânta Treime”, din oraşul Vaslui.
+Konon
Nr. 15 – Adresa Primăriei Vaslui către protoierie, prin care se face cunoscut
faptul că s-au aprobat sumele necesare pentru plata personalului de la cea de a treia
parohie vasluiană204.
Regatul României
Primăria Comunei Vaslui
Serviciul Administrativ
Anul 1909, luna februarie, ziua 11
No. 347
Cinstite Părinte,
Ca urmare (a) adresei noastre no. 199 din 31 ianuarie, a. c., am onoare a vă
face cunoscut că în şedinţa în care s-a votat bugetul acestei comuni pe exerciţiul
1909/1910, prin procesul verbal ce s-a încheiat, nu s-a vorbit nimic de înfiinţarea unei
a treia parohii în acest oraş, cu hramul „Sfânta Treime”, deoarece suma necesară în
acest scop era prevăzută în proiectul de buget întocmit de administraţia comunală şi
203
Ibidem, f. 20.
204
Ibidem, f. 21.
supus spre aprobare, aşa că Consiliul a aprobat articolul respectiv fără nici o
discuţiune, rămânând suma bine alocată pentru plata personalului (celei de) a treia
parohii.
Primiţi, vă rog cinstite părinte asigurarea osebitei mele consideraţiuni.
Primar, I.
Silivestru
Sfinţiei Sale, Cinstitului Părinte Protoiereu al judeţului Vaslui
Rezoluţie: No. 146/1909, februarie 11

În original Prea Sfinţitului Episcop, cu smerită rugăminte, să
binevoiască a dispune cele ce va găsi de cuviinţă. Protoiereu,
econom Const. A. Ulea
Nr. 16 – O nouă scrisoare a unui grup de vasluieni prin care cer episcopului
aprobarea înfiinţării celei de a treia parohii205.
Prea Sfinţite,
Subsemnaţii cetăţeni creştini ortodocşi din oraşul Vaslui, cu cel mai profund
respect, venim prin aceasta a vă supune cunoştinţei următoarele:
Fiindcă în oraşul nostru avem numai două parohii cu doi preoţi parohi, din
această cauză interesele noastre religioase se află în mare suferinţă, căci numărul
populaţiunii fiind cu mult mai mare decât ar trebui să fie pentru două parohii, este
imposibil ca cei doi preoţi să ne săvârşească la timp toate serviciile religioase de care
avem nevoie. Aşa, bunăoară, la ajunuri mulşi dintre noi au rămas nevizitaţi de către
preoţi fiindcă n-au putut dovedi, apoi când e trebuinţă de sf. maslu sau de vreo pompă
religioasă, suntem siliţi să căutăm preoţi pe la sate. Pe aceste motive şi în interesul
satisfacerii necesităţilor religioase, smerit vă rugăm Prea Sfinţite ca să binevoiţi a
aproba înfiinţarea unei a treia parohii, cu biserica cimitirului şi să ne daţi un preot.
Ai Prea Sfinţiei Voastre supuşi fii duhovniceşti.
Prea Sfinţiei Sale, Prea Sfinţitului Episcop al Eparhiei Huşilor
Urmează, pe două pagini, semnăturile indescifrabile a 53 de cetăţeni.
Nr. 17 – Copie de pe adresa Episcopiei Huşilor trimisă Ministerului Cultelor

pentru înfiinţarea Parohiei „Sfânta Treime” din Vaslui206.
No. 142/1909, februarie, 27
Domnului Ministru (al) Cultelor şi Instrucţiunii Publice,
Administraţia Cassei Bisericii,
Primind raportul P. C. Protoiereu al judeţului Vaslui cu no. 69 din 31
ianuarie 1909, dimpreună cu o copie de pe adresa Primăriei Vaslui, sub no. 169 din
anul curent şi din care constatăm că primăria acelui oraş a venit la mai bune
sentimente pentru înfiinţarea celei de a treia parohii, absolut necesară în acel oraş, Noi
luând act despre aceasta, neuitând că „tot mai bine mai târziu, decât nicidecum”.
205
Ibidem, f. 22
206
Ibidem, f. 24, 24-v., 25.
Având în vedere lucrările anterioare, cărora le-am dat curs încă de la 25

noiembrie 1907, dimpreună cu toate motivele cuprinse acolo, atât în raportul
protoieriei, cu no. 838 din 24 noiembrie, acelaşi an, cât şi în mijlocirea făcută către
domnia voastră cu no. 1543 din 31 decembrie 1907, pe baza cererii unui mare număr
de locuitori vasluieni, şi la care domnia voastră, prin oficia cu no. 6262 din 6 martie
1908, Ne comunicaţi contrarietatea Consiliului Comunal de atunci, care nu ţinea
socoteală de trebuinţele religioase ale enoriaşilor locali, a ceea ce am comunicat
domnului prefect respectiv prin adresa cu no. 351 din 16 aprilie 1908, atrăgându-i
atenţiunea asupra consecinţelor.
Având în vedere adresa onor. Prefecturii de Vaslui, cu no. 1356 din 25 aprilie
acelaşi an, 1908, prin care referindu-se la lucrările Noastre anterioare, din nou Ni se
afirmă necesitatea înfiinţării unei a treia parohii în oraşul Vaslui, ca absolut necesară,
şi cu făgăduinţa că în acest sens, domnul prefect de atunci va ruga onor Minister al
Cultelor să intervină direct către Consiliul Comunal, pentru a vota mijloacele necesare
la crearea celei de a treia parohii de acolo. După care au urmat din nou lucrări, atât
către domnia voastră, cu adresa no. 650 din 5 iulie 1908, cât şi către Prefectura
Judeţului Vaslui, cu no. 999 din iulie, acelaşi an, după care , din nou prin oficia
dumneavoastră cu no. 24857din 18 august 1908, înaintându-Ni-se, în copie, şi adresa
Primăriei Vaslui, prin care aceasta, influenţată de răuvoitori, din nou respinge
chestiunea înfiinţării unei a treia parohii în Vaslui.
În urmarea cărora Ne-am hotărât a lăsa cazul în părăsire, aruncând
consecinţele şi responsabilitatea morală asupra contrarilor intereselor religioase din
acel oraş, crezându-Ne zădărnicite toate mijlocirile şi încercările anterioare făcute
pentru îmbunătăţirile religioase din Vaslui.
Având în vedere, în fine, noul raport al P.C. Protoiereu de Vaslui primit acum,
cu no. 69 din 31 ianuarie 1909, prin care, după motivele comunicate pentru necesitatea
înfiinţării celei de a treia parohii în Vaslui, Ne comunică şi o copie ce a fost primită de
pe adresa primăriei locale cu no. 199, a. c., prin care se arată că Consiliul Comunal a
votat suma legală pentru plata personalului la noua parohie ce urmează a se înfiinţa la
1 aprilie 1909.
Având în vedere adresa originală a Primăriei Vaslui, care Ni s-au înaintat cu
no. 209 din 31 ianuarie, acest an, prin care domnul primar respectiv Ne arată că:
„simţindu-se nevoia absolută pentru a se înfiinţa o nouă parohie în acel oraş, cu o
populaţie de creştini ortodocşi de 1437 capi de familie şi faţă cu multele cerinţe
religioase locale, pentru care nu sunt de ajuns numai cei doi preoţi locali; Consiliul
Comunal, în urma intervenţiunilor repetate şi constatând prin practică această
necesitate religioasă, au votat de astă dată prin bugetul anului financiar 1909/1910
suma legală pentru plata personalului necesar la noua parohie, ce se va înfiinţa la 1
aprilie viitor”, rugându-Ne ca Noi să aprobăm înfiinţarea acestei parohii şi, totodată, să
intervenim la locul în drept pentru decretarea ei pe ziua de mai sus arătată (1 aprilie
1909).
Având, de asemenea în vedere noul raport al protoiereului de Vaslui cu no. 91
din 11 februarie 1909, prin care Ne înaintează în original adresa Primăriei Vaslui cu
no. 347, a. c., adresată acelei protoierii, relativ tot la acest caz cu înfiinţarea celei de a
treia parohii, dimpreună cu cererea semnată de un număr mare de cetăţeni (ai) oraşului
Vaslui, pentru înfiinţarea unei noi parohii.
Deci, domnule ministru, Noi, pe baza motivelor prevăzute în detailatele acte
respective, arătate mai sus, admiţând înfiinţarea parohiei a treia în oraşul Vaslui, avem
onoare a vă repeta, din nou, stăruinţele Noastre în această privinţă, rugându-vă să
binevoiţi de a dispune aprobarea înfiinţării acestei noi parohii, cu biserica de la cimitir,
sub numele de „Parohia Sfânta Treime”.
Totodată pentru o mai bună orientare a domniei voastre, vă înaintăm, alăturat
de aceasta, şi o copie de pe adresa onor. Primăriei Vaslui cu no. 209, din 31 ianuarie
a. c., adresată Nouă şi înregistrată la no.142 din 1 februarie 1909.
Director Cancelarie, Econom C. Isăcescu
Nr. 18 – Cererea preotului Constantin Ulea de la Parohia Rediu, adresată

episcopului Konon, pentru transferarea sa la nou înfiinţata parohie207.
Subsemnatul paroh, econom Constantin A. Ulea, de la Parohia Rediu, comuna
Brodoc, judeţul Vaslui, licenţiat în teologie la Facultatea Teologică din Bucureşti,
fiind informat din zvon public că în oraşul Vaslui se va înfiinţa, cu începere de la 1
aprilie viitor, o nouă parohie, cu cel mai profund respect şi smerit Vă rog Prea Sfinţite
Stăpâne ca să binevoiţi a da înalta binecuvântare pentru permutarea şi numirea mea în
acel post de paroh, promiţând că mă voi sili a corespunde în totul acestei încrederi şi
îmi voi face datoria cu sfinţenie şi devotament. Sunt Prea Sfinţite Stăpâne cu cel mai
profund respect al Prea Sfinţiei Voastre preaplecat şi smerit servitor.
Econom Constantin A. Ulea
Prea Sfinţiei Sale, D.D. Dr. Conon Arămescu Donici, Episcop al Eparhiei
Huşilor
Rezoluţie: Registrat la no. 188 din 12 februarie 1909

Admitem cererea de faţă şi dispunem ca după sosirea aprobării ministeriale la
mijlocirea făcută pentru noua parohie din Vaslui, să se continue lucrările pentru
numirea petiţionarului ca titular la Parohia „Sf. Treime”, după 1 aprilie, a. c.
+Konon
Nr. 19 – Adresa Protoieriei Vaslui prin care cere Episcopiei Huşilor să insiste
pentru obţinerea decretului de înfiinţare a Parohiei „Sfânta Treime” şi propune
personalul deservent208.
Protoieria Vaslui
No. 375/1909, luna aprilie, zile 22
Cu raportul no. 69, anul curent, smerit V-am supus cunoştinţei că Consiliul
Comunal al Primăriei Vaslui, convingându-se de necesitatea locală, adânc simţită
pentru înfiinţarea parohiei a treia, a prevăzut în bugetul comunei pe anul financiar
207
Ibidem, f. 26.
208
Ibidem, f. 27.
curent 1909, suma cerută de legea clerului mirean pentru plata personalului şi
onorabilul Minister de Interne a aprobat acea sumă prevăzută în buget cu începere de
la 1 aprilie 1909.
De aceea, faţă cu aprobarea sumei şi potrivit cerinţei exprimată de mai mulţi
credincioşi din oraşul Vaslui prin petiţiunea anexată în original la raportul înaintat sub
no. 91, a. c., şi în (având în) vedere că a trecut aproape o lună de zile fără ca parohia să
se înfiinţeze, cu cel mai profund respect, supunând cunoştinţei Prea Sfinţiei Voastre,
smerit Vă rog Prea Sfinţite Stăpâne ca să binevoiţi a interveni locului în drept pentru
înfiinţarea şi decretarea acestei parohii cu începere de la 1 aprilie 1909, având ca
biserică parohială filiala „Sfânta Treime” de la cimitirul oraşului, care biserică este în
apropiere de oraş şi frecventată foarte mult de credincioşi în timpul când se oficiază
serviciul dumnezeiesc.
Totodată, conform ordinului verbal al Prea Sfinţiei Voastre, cu adânc respect
recomand şi personalul pentru noua parohie:
1) În postul de paroh, am cerut subsemnatul permutarea cu petiţiunea deja
înaintată.
2) În postul de cântăreţ 1, pe clericul Dimitrie Blănaru, absolvent al Şcolii de
(Cântăreţi) Huşi, actualmente cântăreţ la Parohia Mânjeşti, care a cerut permutarea cu
petiţiunea adresată protoieriei şi registrată la no. (?).
3) Postul al doilea de cântăreţ l-a solicitat clericul Mihai Bolea, absolvent al
Şcolii de (Cântăreţi) Huşi, fost paracliser la Biserica „Sfântul Ioan” din oraşul Vaslui,
cu petiţiunea registrată la no. (?).
4) Pentru locul de paracliser, neavând acum nici un candidat, rămâne a
recomanda mai târziu.
Anexat aici, smerit înaintez şi statele de personal no. 373 şi no. 374,
dimpreună cu atestatul no.
Sunt Prea Sfinţite Stăpâne,
Cu cel mai profund respect,
Al prea Sfinţiei Voastre
Prea plecat şi supus servitor,
Protoiereu, econom Constantin A. Ulea
Rezoluţie: Registrat la no. 577 din 27 aprilie 1909
Având în vedere cuprinsul raportului de faţă, relativ la înfiinţarea parohiei a
treia din oraşul Vaslui, la care s-au făcut atâtea lucrări anterioare, Noi dispunem a se
repeta către Minister concluziunile adresei Noastre cu no. 142 din 27 februarie 1909,
rugând totodată să binevoiască a înainta lucrările necesare pentru obţinerea decretului
regal, prevăzut prin lege, pentru formarea unei noi parohii.
Cât priveşte personalul recomandat, Noi credem că acesta trebuie să mai
aştepte până după apariţia decretului regal, fără de care, o nouă parohie, nu poate fi
legalmente constituită.
+Konon
Nr. 20 – Copie după adresa Episcopiei Huşilor trimisă Ministerului Cultelor

prin care se insistă pentru aprobarea înfiinţării Parohiei „Sfânta Treime”209.
Domnule Ministru,
Prin adresa Noastră cu no. 142 din 27 februarie 1909, am avut onoare a vă
supune la cunoştinţă motivele pentru înfiinţarea parohiei a treia din oraşul Vaslui,
rugându-vă a dispune aprobarea acestei noi parohii, anume cu biserica de la cimitir,
sub numele de Parohia „Sfânta Treime”, înaintându-vă atunci şi o copie de pe adresa
onor Primăriei Vaslui, cu no. 209 din 31 ianuarie a. c., adresată Nouă şi înregistrată la
no. 142 din 1 februarie 1909, prin care domnul primar respectiv Ne arată cum că:
„simţindu-se nevoia absolută pentru a se înfiinţa o nouă parohie în acel oraş, cu o
populaţie de creştini ortodocşi de 1437 de capi de familie, şi faţă cu multele cerinţe
religioase locale, pentru care nu sunt de ajuns numai cei doi preoţi locali, Consiliul
Comunal, în urma intervenţiunilor repetate şi constatând prin practică această
necesitate religioasă, au votat de astă dată, prin bugetul anului financiar 1909/1910,
suma legală pentru plata personalului necesar, la noua parohie ce se va înfiinţa la 1
aprilie viitor”.
De la acea dată şi până în prezent, Noi neprimind nici un răspuns din partea
domniei voastre, relativ la recunoaşterea înfiinţării acestei parohii; acum suntem din
nou sesizaţi de prea cucernicul părinte protoiereu al judeţului Vaslui, în această
privinţă, prin raportul cu no. 375 din 22 aprilie a. c., supunându-Ne cunoştinţei cum
că: „Consiliul Comunal al Primăriei Oraşului Vaslui, convingându-se de necesitatea
locală adânc simţită pentru înfiinţarea parohiei a treia, a prevăzut în bugetul comunei,
pe anul financiar curent, 1909, suma cerută de Legea clerului mirean pentru plata
personalului şi onor Minister de Interne a aprobat acea sumă, prevăzută în buget cu
începere de la 1 aprilie 1909”.
De aceea, faţă cu aprobarea sumei şi potrivit dorinţei exprimată de mai mulţi
credincioşi din oraşul Vaslui, prin petiţiunea anexată în original la raportul înaintat sub
no. 91 a.c., şi (având) în vedere că a trecut aproape o lună de zile fără ca parohia să se
înfiinţeze, să binevoiţi a interveni locului în drept pentru înfiinţarea şi decretarea
acestei parohii, cu începere de la 1 aprilie 1909, având ca biserică parohială, filiala
„Sfintei Treimi” de la cimitirul oraşului, care biserică este în apropiere de oraş şi
frecventată foarte mult de credincioşi în timpul când se oficiază serviciul
dumnezeiesc.
Faţă de aceste repetate şi urgente cerinţe, avem onoare a vă ruga, domnule
ministru, să binevoiţi a dispune aprobarea înfiinţării acestei noi parohii în oraşul
Vaslui, rugându-vă totodată a înainta lucrările necesare pentru obţinerea decretului
regal în această privinşă, prevăzut prin lege, pentru formarea unor asemenea noi
parohii, comunicându-Ne la timp şi Nouă rezultatul, pentru urmat cele de cuviinţă.
+Konon, Episcopul Huşilor210
209
Ibidem, f. 29, 29-v., 30.
210
Deşi este o copie după documentul trimis Ministerului Cultelor, are semnătura – în original – a
episcopului Konon.
Nr. 21 – Adresa de înştiinţare a protopopului Ulea de intervenţia episcopiei la

minister pentru aprobarea celei de a treia parohii vasluiene211.
Prea Cucernice Părinte Protoiereu,
În urmarea celor arătate de prea cucernicia voastră prin raportul no. 375 din
22 aprilie, vă facem cunoscut cum că Noi, prin adresa no. …, repetând, din nou,
mijlocirea către onor Minister de Culte, Administraţia Casei Bisericii, pentru
înfiinţarea parohiei a treia în oraşul Vaslui, anume biserica cimitirului, sub numele de
Parohia „Sfânta Treime”; totodată, mijlocind şi pentru obţinerea decretului regal,
prevăzut prin lege pentru formarea unei noi parohii.
Iar în ce priveşte personalul recomandat de către prea cucernicia voastră
pentru a servi la acea nouă parohie, rămâne ca să mai aştepte până după apariţiunea
decretului regal în această privinţă, fără de care o nouă parohie nu poate fi, legalmente,
constituită.
+Konon, Episcopul Huşilor
Nr. 23 – Adresa prin care Ministerul Cultelor recunoaşte înfiinţarea celei de

a treia parohii din oraşul Vaslui212.
No. 13365/6 mai 1909
Prea Sfinţite,
În referire la adresa Prea Sfinţiei Voastre cu no. 142 din a. c., avem onoare a
vă aduce la cunoştinţă că, Maiestatea Sa Regele, prin Înaltul Decret cu no. 1575 din 4
mai a. c., a binevoit să aprobe înfiinţarea unei a treia parohii în oraşul Vaslui, având ca
parohială biserica cu hramul „Sfânta Treime”.
Primiţi, Vă rugăm, Prea Sfinţite, asigurarea deosebitei noastre consideraţiuni.
Ministru, P. Gîrboviceanu
Rezoluţie: Registrat la no. 646 din 8 mai 1909

Cu deosebită satisfacere sufletească văzând că după atât de îndelungate
stăruinţe am reuşit, în fine, ca să înfiinţez o a treia parohie, de tot necesară în oraşul
Vaslui, Noi dispunem a se continua cu lucrările cuvenite, atât în ce priveşte numirea
personalului, carele să funcţioneze la această parohie, fondată pe numele bisericii
„Sfânta Treime”, cât şi în ce priveşte funcţionarea cu rândul (în conformitate cu legea
clerului) a tuturor preoţilor din Vaslui, la această biserică, care este şi biserică a
cimitirului local, până la construcţiunea unei biserici anumită.
După care înfiinţarea din nou a parohiei şi după conceperea funcţionării ei
regulată, se va aduce la cunoştinţa Sfântului Sinod, spre ştiinţă şi regulă.
+Konon
Nr. 24 – Copie după scrisoarea de recomandare a personalului care va

deservi Biserica „Sf. Treime”, trimisă Ministerului Cultelor213.
211
Ibidem, f. 31.
212
Ibidem, f. 32.
No. 188/1909, mai, 19

Domnului Ministru al Cultelor şi Instrucţiei Publice
Administraţia Cassei Bisericii,
Cu deosebită satisfacere sufletească, primind oficia dumneavoastră no. 13365
din 6 mai, a. c., relativ de înfiinţarea parohiei a treia, de tot necesară, în oraşul Vaslui,
acum urmând recomandarea personalului ce va deservi acea biserică parohială, cu
patronul „Sfânta Treime”, şi anume:
1) Pe baza raportului prea cucernicului protoiereu al judeţului Vaslui, no. 375
din a. c., şi în urmarea cererii economului stavrofor Constantin Ulea, Parohia Rediu,
comuna Brodoc, acel judeţ, carele este licenţiat în teologie şi actualul protoiereu
respectiv, prin care numitul solicită permutarea şi numirea sa în acel post de paroh la
noua parohie din oraşul Vaslui; Noi aprobându-i cererea, l-am numit în asemenea
calitate, cu începere de la data prevăzută în decret – 4 mai 1909.
2) În postul de cântăreţ I, pe clericul Dimitrie Blănariu, absolvent al Şcolii de
Cântăreţi din Huşi, actualmente cântăreţ la Parohia Mânjeşti din judeţul Vaslui, carele
singur a cerut permutarea de la Mânjeşti la această parohie.
3) Iar în postul de cântăreţ II pe clericul Mihail Bolea, de asemenea absolvent
al Şcolii de Cântăreţi din Huşi.
Avem onoare a Vă ruga domnule ministru, să binevoiţi a consimţi şi
dumneavoastră la aceste numiri, fiind necesar a se regula cât de curând personalul şi
serviciul la această nouă parohie.
Cât priveşte pentru parohia Rediu, devenită acum vacantă de preot paroh prin
permutarea titularului la noua parohie din Vaslui, s-a regulat cu interimatul ei pe un
preot din vecinătate, şi aceasta până la numirea unui nou paroh.
Drept care, anexat, vă înaintăm şi statele personale ale ambilor cântăreţi, spre
regula cuvenită.
Director cancelarie, econom C. Isăcescu
Nr. 25 – Copie după adresa de înştiinţare a Mitropolitului Primat, Atanasie

Mironescu, despre înfiinţarea celei de a treia parohii din Vaslui214.
Sfânta Episcopie a Eparhiei Huşilor
No. 646/1909, luna mai, 19
Înalt Prea Sfinţite Stăpâne,
În conformitate cu votul dat de către Sfântul Sinod, anume, prin care se
hotărăşte ca toate formările de parohii nouă, sau modificarea parohiilor vechi, prin
alipirea sau dezlipirea vreunor cotune rău aranjate, să fie aduse la cunoştinţa Sfântului
Sinod, subsemnatul, cu cel mai profund respect, vin a Vă comunica, cum că, în urma
intervenirii ce am făcut prin adresa no. 142 din 27 februarie a.c., către domnul
ministru al cultelor şi instrucţiunii publice, pentru înfiinţarea unei a treia parohii,
absolut necesară, în oraşul Vaslui, având ca biserică parohială filiala „Sfânta Treime”
de la cimitir, onor minister, prin adresa no. 13365 din 6 mai a.c., a binevoit a Ne
comunica aprobarea înfiinţării acestei noi parohii în oraşul Vaslui. Despre care
213
Ibidem, f. 34, 34-v.
214
Ibidem, f. 35, 35-v.
înfiinţare, comunicându-Ni-se prin adresa de mai sus citată, respectuos o aducem la

cunoştinţă şi Înalt Prea Sfinţiei Voastre, pentru Sfântul Sinod, conform dispoziţiunii
de mai sus citată.
Al Înalt Prea Sfinţiei Voastre
Cu cel mai profund respect,
Mai mic, devotat şi supus întru Hristos frate,
+Konon Episcop
Înalt Prea Sfinţiei Sale,
Înalt Prea Sfinţitului Arhiepiscop şi Mitropolit al Ungro – Vlahiei, Primat al
României şi Preşedinte al Sfântului Sinod, D. D. D. Atanasie Mironescu
Nr. 26 – Adresa Ministerului Cultelor de recunoaştere a transferului preotului

Constantin Ulea de la Parohia Rediu la Parohia „Sfânta Treime”215.
No. 17186/ 2 iunie 1909
Prea Sfinţite,
În referire la adresa Prea Sfinţiei Voastre cu no. 188 din a. c., avem onoare a
vă aduce la cunoştinţă că consimţim la transferarea prea cucernicului econom
stavrofor Constantin Ulea, parohul Parohiei Rediu din judeţul Vaslui, în aceeaşi
calitate la noua Parohie „Sfânta Treime” din urbea Vaslui, pe ziua de 1 iunie a. c., şi
vă rugăm să binevoiţi a dispune să se facă cunoscut despre aceasta şi prea cucernicului
protoiereu respectiv, spre cele de regulă.
Primiţi, Vă rugăm, Prea Sfinţite, asigurarea deosebitei noastre consideraţiuni.
Rezoluţie: Registrat la no. 797 din 4 iunie 1909.

Luând act despre această dispoziţiune, dispunem a se comunica în copie
protoiereului de Vaslui, pentru a sa ştiinţă şi urmare despre transferarea realizată.
+Konon
Nr. 27 – Copie după adresa episcopului Konon către protoiereul Constantin

Ulea prin care îi face cunoscute hotărârile luate pentru începerea activităţii la
Parohia „Sfânta Treime”216.
No. 797/1909, iunie, 15
P. C. Protoiereu al judeţului Vaslui,
Văzând cuprinsul raportului prea cucerniciei voastre, no. 69 din 31 ianuarie a.
c., dimpreună cu actele la el anexate şi din care am constatat cum că onor primărie a
acelui oraş a venit la mai bune sentimente, pentru înfiinţarea celei de a treia parohie,
absolut necesară în oraşul Vaslui, şi Noi luând act de aceasta, cu adresa no. 142 din 27
februarie 1909, am mijlocit către onor minister al Cultelor, Administraţia Cassei
215
Ibidem, f. 36.
216
Ibidem, f. 37, 37-v., 38.
Bisericii, pentru aprobarea înfiinţării acestei noi parohii; de la care cu oficia no.
13365/1909, am primit răspunsul cum că: „Majestatea Sa Regele, prin Înaltul Decret
cu no. 1575 din 4 mai a.c., a binevoit să aprobe înfiinţarea unei a treia parohii în oraşul
Vaslui, având ca parohială biserica cu hramul „Sfânta Treime”.
Noi, cu deosebită satisfacere sufletească, văzând că după atâtea îndelungate
stăruinţe am reuşit, în fine, ca să înfiinţez o a treia parohie , de tot necesară, în oraşul
Vaslui; şi deci, continuând cu lucrările cuvenite, am şi făcut recomandarea
personalului ce v-a deservi acea biserică parohială, cu hramul „Sfânta Treime”, şi
anume:
În baza raportului Protoieriei Vaslui, no. 375 a. c., şi în urmarea cererii P. C.
voastre, înregistrată la no. 188/1909, aprobându-vă permutarea şi numirea în acel post
de paroh la noua parohie din oraşul Vaslui, cu adresa Noastră, no. 188 din 19 mai a. c.,
v-am recomandat onor. minister în asemenea calitate, de la care primind răspunsul ,
oficia cu no. 1718 6/1909, şi anume:
„Consimţim la transferarea prea cucernicului econom stavrofor Constantin
Ulea, parohul Parohiei Rediu din judeţul Vaslui, în aceeaşi calitate la noua Parohie
„Sfânta Treime”din urbea Vaslui, pe ziua de 1 iunie a.c.
Făcându-vă cunoscut acestea pentru ştiinţă, despre transferarea prea
cucerniciei voastre realizată, pentru care vă şi trimitem, în copie, mai sus arătata
oficie.
Tot odată, veţi cunoaşte cum că:
1) Această biserică, „Sfânta Treime”, fostă filială la Biserica „Adormirea”,
devenită acum parohială, vă invităm, ca din vreme să faceţi împărţirea proporţionată a
enoriaşilor ortodocşi, între cele trei parohii locale din oraşul Vaslui.
2) Fiind şi ca biserică de cimitir pentru întreg oraşul Vaslui, urmează servirea
cu rândul a tuturor preoţilor din acea localitate la această biserică de cimitir, în
conformitate cu Legea cimitirelor, până la construcţia unei biserici parohiale anumite.
BISERICA CATEDRALĂ DIN ORAŞUL HUŞI

ŞI CUTREMURUL DIN 9 / 10 NOIEMBRIE 1940
Costin CLIT
Cuvinte cheie: ctitorie stefaniană, catedrală episcopală, arhitectură,

cutremur devastator, turlă, catapeteasmă, iconostas, pictură, episcopul
Grigorie Leu, mareşalul Ion Antonescu, biserica din Berlin, monument istoric,
Comisiunea Monumentelor Istorice, sfinţire, documente inedite.
Keywords: stephanian foundation, cathedral, architecture, devastating
earthquake, tower, altar screen, iconostasis, painting, Bishop Grigorie Leu,
Marshal Ion Antonescu, the church from Berlin, historical monument, the
Commission of Historical Monuments, sanctification, unpublished documents.
Abstract
The church „Holy Apostles Peter and Paul”, founded by voivode Stephen the
Great (1457-1504) and episcopal residence of 1598 had to endure the
hardships of the times, tatar attacks, but especially the devastating effects of
earthquakes of 1692, 1802 and 9/10 November 1940. This study, based on
original sources, treats the moments restoring the cathedral - tower, painting,
altar screen - after the great earthquake of 1940, with negative consequences
over the entire diocese. The architectural structure of the cult was affected by
restoration of the eighteenth and nineteenth centuries. By unimaginable
efforts, at wartime, Bishop Grigorie Leu using the appreciation of Marshal
Ion Antonescu, fails to lead the restoration of the Episcopal Cathedral and to
sanctify it on 29 June 1945 during the first bolshevik government established
on March 6, under the leadership of dr. Petru Groza.
Dintr-o însemnare de pe un Tetraevanghel în manuscris ce se găseşte la schitul

Maicii Domnului de la Muntele Athos aflăm că a fost scris pentru biserica cu hramul
„Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Huşi în anul 7001, deci la 1493 sau 1492 217.
Construirea bisericii era terminată până la 30 noiembrie 7003 aşa cum reiese din
pisania ce se păstrează şi astăzi al cărei text îl redăm‫„׃‬Binecinstitorul şi de Hristos
iubitorul, Io Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Ţării Moldovei, fiul lui
Bogdan voievod a început a zidi această casă întru numele sfinţilor slăviţilor şi de
toată lauda apostoli fruntaşi, Petru şi Pavel, care <este> în Huşi pe Drăslăviţe; şi s-a

Profesor istorie, Colegiul Naţional “Cuza-Vodă” Huşi.
217
Emil Turdeanu, Manuscrise slave din timpul lui Ştefan cel Mare în „Convorbiri literare”, nr. 5, 1943,
p. 166; Radu Constantinescu, Manuscrise de origine românească din colecţiile străine. Reportoriu,
Direcţia generală a arhivelor, Bucureşti,1988, p. 41.
sfârşit în anul 7003<1495>, iar al domniei sale anul 38 curgător,luna noiembrie

30”218.
Cine a construit biserica din Huşi? Nicolae Iorga susţine construirea bisericilor
domnului Ştefan cel Mare de meşterii care au lucrat edificiile arhitectonice ale regelui
maghiar Mathias Corvin, pisaniile realizate cu mult gust meşteşugăresc amintesc
ctitorul, hramul, data zidirii iar slovele chirilice prin înălţimea lor amintesc descrierea
gotică219. Să fi recrutat domnul meşteri dintre saşii ardeleni?
Se consideră că în momentul construirii bisericii cu hramul „Sfinţii Apostoli
Petru şi Pavel”, curtea Domnească din Huşi exista220. Axinte Uricariul consemna: „În
anul 7003<1495>Ştefan vodă au zidit Sfânta Episcopie în târgu în Huşi, hramul
Sfinţilor apostoli Petru şi Pavel şi au făcut şi curţi domneşti, carele sânt surpate,
numai beciurile stau până astăzi221.
218
Melchisedec, Chronica Huşilor şi a episcopiei cu aseminea numire, Tipografia C.A. Rosetti,
Bucureşti, 1869, p. 11, Idem, Notiţe istorice şi arheologice adunate de pe la mănăstiri şi biserici antice
din Moldova, Bucureşti, Tipografia cărţilor bisericeşti, 1885, p. 140; T. Burada, Biserica Sf. Apostoli
Petru şi Pavel din Huşi a lui Ştefan cel Mare în „Revista pentru Istorie, Arheologie şi Filologie”,
Bucureşti, Tipografia Academiei Române, an. I, vol. II, 1883, p. 191-192; Iaţimirschi A. Slavianschia f
Russkia rukopisi v rumanskih bibliotek, Tipografia Imperatorako Academii Nauka, St. Petesburg, 1905, p.
872 - 873; N. Iorga, Studii şi documente, vol. XVI, 1909, p. 25; Al. Ciurea, Biserica Sfinţilor Apostoli
Petru şi Pavel în Monumente istorice bisericeşti din Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Iaşi, Editura
Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, 1974, p. 92; Constantin Bilciurescu, Mănăstirile şi bisericile din
România cu mici notiţe istorice şi gravure, Bucureşti, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, 1890, p. 94; Ierom
Dionisie I. Udişteanu, Episcopia Huşilor (Inscripţii şi însemnări), Seminarul monahul Cernica,1933
(Lucrare republicată în Costin Clit, Mihai Rotariu, Studii şi articole privind istoria oraşului Huşi, Bârlad,
Editura Sfera, 2005, p. 123.)
219
Nicolae Iorga, Negoţul şi meşteşugurile în trecutul românesc în Opere economice, p. 28.
220
Al. Andronic, Eugenia Neamţu, Săpăturile de salvare de la Huşi,judeţul Vaslui (1964) în „Materiale şi
cercetări arheologice”, vol. V, Editura Academiei, Bucureşti, p. 275.
221
Axinte Uricariul, Cronica paralelă a Ţării Româneşti şi Moldovei, Ediţie critică şi studiu introductiv
de Gabriel Ştrempel, Editura Minerva, Bucureşti, 1993, p. 80.
Curtea domnească a fost construită în secolul al XV-lea222. Considerăm că

scrisoarea din 17 decembrie 1487 a fost trimisă braşovenilor de către Ştefan cel
Mare223 din Curtea domnească din Huşi. Avansând ideea cedării cetăţilor Ciceul şi
Cetatea de Baltă în 1486 sau 1487 de regele Ungariei Matias Corvin către Ştefan cel
Mare, istoricul Ştefan Gorovei analizează şi prin această prismă scrisoarea scurtă
elaborată la Huşi. Solul Nicolae primit de Ştefan cel Mare, membru al conducerii
Braşovului, expune prin viu grai mesajul cu care a fost investit, înţeles de domn
„lămurit şi clar”, comunicînd la rîndul său „anumite dorinţe ale gândului nostru”,
cunoscute în Transilvania. Importanţa misiunii solului braşovean este relevată de
intitulaţia folosită în scurta scrisoare prin termenul „Io”,în în forma Iohannes, Ioan şi
prin calificativul Heres (moştenitor, domn ereditar), ducându-ne cu gândul la
problema succesiunii la tron şi „proaspăta dobândire a feudelor ardelene”224.
Episcopul catolic Marco Bandini ajunge la 2 noiembrie 1646 la Huşi, târg care
„se întinde pe trei coline despărţite de o vale adâncă, de unde poate fi numit „târgul
celor trei coline”. Face referiri şi la bisericile ortodoxe din Huşi: „Schismaticii au trei
biserici, două de lemn, una de piatră; <cea din urmă>, la care se cască o crăpătură
şi e aproape de ruină, este episcopia”225.Vlas Koičevic (1622 sau 1625-1677) ajuns la
Huşi în 1661, aminteşte două biserici ortodoxe, una din piatră, care nu poate să fie
decât catedrala episcopală, fără oferirea unor detalii privitoare la starea sa226.
Biserica are un plan triconc, cu turn-clopotniţă pe pronaos şi o turlă pe naos, în
formă octogonală, sprijinită pe arcuri dublou şi coloane adosate.
Nu ne propunem o incursiune în trecutul Bisericii Catedrale, studiile dedicate
lăcaşului ştefanian au surprins diversele aspecte şi evenimente care i-au marcat
evoluţia227.
222
Alex Andronic, Eugenia Neamţu, Gheorghe Melinte, Cronica săpăturilor arheologice ale muzeelor
1964, în Revista muzeelor, nr. 2, an III, 1966.
223
I. Bogdan, op. cit., vol II, p. 379.
224
Ştefan Gorovei, Feudele ardelene ale lui Ştefan cel Mare. Observaţii pe marginea izvoarelor, în
„Analele Putnei”, I, 2005, nr 1, p. 131-132.
225
Marco Bandini, Codex Vizitarea generală a tuturor Bisericilor Catolice de rit roman din Provincia
Moldova 1646-1648, Ediţie bilingvă. Introducere, text latin stabilit, traducere, glosar: prof. univ. dr.
Traian Diaconescu, Editura Presa Bună, Iaşi, 2006, p. 92.
226
Maria Holban (redactor responsabil), Călători străini despre Ţările Române, vol. VII, Editura
ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 140.
227
Amintim: Melchisedec Ştefănescu, Chronica Huşilor şi a episcopiei cu aseminea numire, Bucureşti,
1869; [Simeon Reli], Restaurarea catedralei episcopale din Huşi după cutremurul din 1940, Bârlad,
Atelierele Grafice Neculai P. Peiu, 1945; Al. Ciurea, Biserica Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel din Huşi,
în Monumente istorice bisericeşti din mitropolia Moldovei şi Sucevei, introducerea prof. dr. Vasile
Drăguş, conf. univ. dr. Corina Nicolescu, Iaşi, Iaşi, Editura Mitropoliei şi Sucevei, 1974, p. 92-96 (şi în
„Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, nr. 3-4 / 1958); Mina Dobzeu, Pomelnicul mănăstirii „Sfinţii Apostoli
Petru şi Pavel” din Huşi. Un document valorous, în „Biserica Ortodoxă Română”, An XCVIII, 1980, nr.
1-2, ianuarie-februarie, p. 197-215; Preot Scarlat Porcescu, Episcopia Huşilor Pagini de istorie, tipărită
cu binecuvântarea şi sprijinul Prea Sfinţitului Eftimie, episcopul Romanului şi Huşilor, Editată de
Episcopia Romanului şi Huşilor, 1990; Theodor Codreanu (coordonator), Istoria Huşilor, Galaţi, Editura
Porto-Franco, 1995, p.165-168; Costin Clit, Gheorghe Tătărăscu pictor al bisericii catedrale Sfinţii
Apostoli Petru şi Pavel din Huşi - Documente inedite, în „Acta Moldaviae Meridionalis”, XXI, 1999-
2000 p. 393-407; Pr. dr. Nicolae Hurjui, Omul şi fapta Episcop Grigorie Leu, Episcopia Huşilor, 2000;
Ioan Opriş, Monumentele istorice din România (1850-1950), Bucureşti, Editura Vremea, 2001, p.34, 298-
BISERICA CATEDRALĂ
Refacerea catedralei din secolul al XVIII-lea şi restaurările din XIX afectează

structura arhitectonică a edificiului din temelii. Însărcinat la 15 ianuarie şi 12 februarie
1942 cu studierea şi cercetarea Catedralei din Huşi, I. D. Ştefănescu ne lasă o descriere
a ctitoriei ştefaniene după vizita efectuată la 21 – 22 februarie 1942, din care spicuim.
„Datorită acestor împrejurări nu s-a păstrat, pe cât înţeleg, decât planul original,
construcţiile şi o parte din zidărie (până sub ferestrele de astăzi), cu cadrul de piatră
al uşii de intrare, văzută de miazăzi. Restaurările au creat bisericii o fizionomie nouă,
de edificiu în stil baroc al veacului al XVIII-
lea, cu o cupolă disproporţionată şi greoaie
d(e)asupra naosului şi un turn clopotniţă urât
şi masiv svârlit la apus, deasupra pronaosului.
Un contrafort sprijină clădirea de miazăzi
(dreapta uşii de intrare); două anexe
diformează absida principală. / Ferestrele au
fost lărgite, pentru a încadra în trupul nou al
bisericii, înălţat şi el cu mult deasupra cornişei
originale. / Cutremurul din 1940 a crăpat
cupola şi a ruinat anexele. Bolta clopotniţă a
suferit mult şi pereţii prezintă şi ei crăpături
adânci”(a se vedea referatul din 23 februarie
1942)228. I. D. Ştefănescu optează pentru
păstrarea înfăţişării baroce, o revenire la cea din
secolul al XV-lea ar fi fost costisitoare, în
condiţiile încadrării bisericii în mediul
înconjurător şi „ochiul nostru”229. Edificiul
religios este considerat de arhitectul Balş
„opera prefacerilor din 1793 şi 1910”230.
Turla de pe biserică a fost ridicată la 1887 de către episcopul Silvestru
Bălănescu (va fi cauza marilor avarii provocate de cutremurul din 9 / 10 noiembrie
1940), iar acoperişul sub forma de la 1940 de către episcopul Conon Arămescu Donici
în 1906231.
299; Aurel V. Ursăcescu, Monografia Episcopiei Huşilor, în Costin Clit, Mihai Rotariu (coordonatori),
Studii şi articole privind istoria oraşului Huşi, Bârlad, Editura Sfera, 2009, p. 137-207; Costin Clit,
Mănăstirea Brădiceşti, Carte tipărită cu binecuvântarea Înalt preasfinţitului Teofan, Mitropolitul
Moldovei şi al Bucovinei, Iaşi, Editura Doxologia, 2013, p.57-69;Costin Clit, Documente inedite din
timpul episcopului Grigorie Leu al Huşului (I), p. 155-196; Costin Clit, Documente huşene, Iaşi, Editura
PIM, vol. I, 2011; II, 2013; III, 2014; IV, 2016 (în curs de apariţie).
228
Institutul Naţional al Monumentelor Istorice (INMI), Fond Comisia Monumentelor Istorice (FCMI),
dosar 1969 / 1940-1941, f. 25.
229
Ibidem, f. 25 v.
230
Virgil Vătăşianu, Istoria artei feudale în ţările române, vol. I, Arta în perioada de dezvoltare a
feudalismului, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1959, p. 659.
231
INMI, FCMI, dosar 1968 / 1940-1941, f. 44 şi 46.
Pentru întocmirea proiectului şi devizului de reparaţii a fost însărcinat

arhitectul Horia Teodoru, căruia Episcopia îi putea plăti diurna de 180 de lei, dar nu-i
asigura transportul din cauza jenei financiare acute (a se vedea adresa Episcopului
Nifon Criveanu din 12 mai 1934)232.
Episcopul Nifon Criveanu intervine la 16 august 1934 în vederea delegării
arhitectului Şt. Balş pentru constatarea „dificultăţilor de executare a planului întocmit,
cât şi a vedea zidăria contraforturilor, a căror tencuială s-a dat jos şi a se da
instrucţiuni antreprenorului în legătură cu restaurarea”233.
Reparaţiile exterioare ale Catedralei Episcopale din Huşi s-au executat în vara
anului 1934, pentru cele interioare intervenindu-se la 25 iunie 1935234.
Urmările cutremurului din 9 / 10 noiembrie (Sâmbătă spre Duminică) 1940
asupra catedralei sunt descrise în adresa Episcopului Grigorie Leu din 23 noiembrie
1940 către preşedintele Comisiunii Monumentelor Istorice, când consideră necesară
prezenţa unui architect la faţa locului, fiind desemnat Horia Teodoru. Se ia în calcul
demolarea turlei „de pe cupolă, ca să scăpăm catedrala episcopală de o completă
prăbuşire şi nimeni nu îşi ia răspundere”235. Efectele cutremurului au fost
dezastruoase, astfel că a doua zi în oraşul Huşi slujba nu a putut fi oficiată decât în
biserica cu hramul Sfinţii Voievozi236.
Cupola de la turla Pantocratorului se va prăbuşi în urma furtunii din 27 aprilie
1941237. Primele măsuri de restaurare sunt luate de Episcopia Huşului, prin angajarea
unui „antreprenor lipsit de cunoştinţe tehnice care a procedat la demontarea zidăriei
turlei fără a demonta şi şarpanta acoperişului”, iar din 26 iulie 1941 şantierul a fost
preluat de Ministerul Lucrărilor Publice238.
Catedrala episcopală, ruinată de cutremur, se bucură de atenţia mareşalului Ion
Antonescu, care în urma unei vizite acordă suma de 3000000 de lei în vederea
executării reparaţiilor necesare, gest pentru care episcopul locului îl consideră „ctitorul
ctitoriei lui Ştefan cel Mare din prima ei zidire”. Pentru ierarhul Grigorie Leu
repararea era echivalentă cu „câştigarea timpului pentru însemnătatea ei socială aici
la Prut şi îndeosebi la Huşi, unde s-a pregătit ofensiva războiului sfânt cu
binecuvântarea cerească şi pe unde au trecut şi trec vitezele armate aliate”239. În final
cheltuielile de restaurare se vor ridica la 10000000 de lei240.
După cutremur s-a format în Huşi o comisie specială pentru constatarea
distrugerilor provocate, din care au făcut parte: inginerul N. Ribalschi, şeful
Serviciului Tehnic al judeţului Fălciu, subinginerul N. Manoliu de la acelaşi Serviciu,
în lipsa inginerului S. Vasicovschi, subinginerul I. Diaconescu, care s-a deplasat la
232
INMI, FCMI, dosar 1966 / 1933-1940, f. 5.
233
Ibidem, f. 14.
234
Ibidem,, f. 17.
235
Ibidem,, f. 48.
236
[Simeon Reli], Restaurarea catedralei episcopale din Huşi după cutremurul din 1940, Bârlad,
Atelierele Grafice Neculai P. Peiu, 1945, p. 26.
237
INMI, FCMI, dosar 1968 / 1940-1941, f. 18.
238
Arhivele Naţionale Istorice Centrale (ANIC), Fond Preşedenţia Consiliului de Miniştri (alb), dosar 345
/ 1942-1943, f. 58 (Mulţumim domnului Alin Spânu pentru semnalarea dosarului).
239
INMI, FCMI, dosar 1969 / 1940-1941, f. 20-21.
240
[Simeon Reli], op. cit., p. 29.
Episcopie, unde găseşte grav deteriorată turla de lângă Altar, fără posibilităţi de
reparare, diverse crăpături la bolta din mijloc şi la celelalte bolţi, arcade şi pereţi, atât
în interior cât şi în exterior. „Pereţii anexei desprinşi de pereţii principali, se vor putea
însă repara prin ţesătură din zidărie cu mortar de ciment. / Turla dinspre apus (fosta
clopotniţă) prezintă de asemenea diferite mişcări în zidărie care însă se vor putea
reface. / Crucile turlelor dărâmate. / Acoperişul deteriorat în multe părţi prin surpări
de zidărie, trebuind a fi reparat radical şi parţial refăcut”241.
Conductorul tehnic, G. Manoliu, adresându-se la 19 februarie 1941 ministrului
cultelor şi instrucţiei publice, învinovăţea organele administrative ale Episcopiei de
starea de ruină a Catedralei Episcopale, prin angajarea la 10 noiembrie 1940 a unui
„meşter necalificat, rudă cu Consilierul Anton Popescu şi Episcopul locului, pentru
refacerea monumentalei cupole, acoperită cu tablă de aramă”. Meşterul Diculescu,
autointitulat inginer tehnic, „a dărâmat zidirea de sub cupolă, făcând o construcţie de
lemn pentru susţinerea acoperişului, fără niciun calcul tehnic de rezistenţă şi fără
contra fişe în vederea eventualelor curente şi vânturi”. Aşa se explică „oscilaţiile
cupolei” din timpul furtunii din 27 aprilie 1941 şi în fine la prăbuşirea ei242. Arhitectul
Ştefan Balş în referatul din 3 mai 1941 descrie cercetările efectuate la biserica
catedrală împreună cu inginerul Niculescu, trimis de ministrul Lucrărilor Publice, la
20 martie 1941, când a constatat starea gravă a turlei, ce ameninţa cu prăbuşirea, „pe
când restul, pereţi, bolţi şi turn clopotniţă, deşi având numeroase crăpături atrăgând
desprinderea tencuielilor şi distrugerea picturii, se puteau consolida fără dărâmare”.
Necesitatea demolării turlei era evidentă, pentru evitarea accidentelor. Numeroasele
intervenţii ale Episcopului Grigorie Leu au rămas fără răspuns din partea Comisiunii
Monumentelor Istorice. În aceste condiţii intervine meşterul Diculescu, care „pentru a
reduce din cheltuielile necesare la reconstruirea turlei s-a hotărât să se păstreze
cupola sprijinind-o pe o schela de lemn pornind din pardoseală, dărâmându-se numai
pereţii turlei”. Până 20 martie 1941 s-a executat demolarea a 1 / 3 din înălţime, Ştefan
Balş dispunând „continuarea lucrării de dărâmare până la nivelul pragului
ferestrelor” şi a cerut „întărirea schelăriei care avea bile insuficient contravântuite la
partea inferioară, fiind, din cauza lungimii lor, supuse flambajului, şi bile prea subţire
la partea superioară”, fără a cere legarea parpantei. Furtuna este amintită pentru ziua
de 22 aprilie 1941243.
Episcopul Grigorie Leu intervine în mai multe rânduri pe lângă forurile
competente, aşa cum a făcut-o la 27 ianuarie 1941, 26 februarie 1941244. Episcopul
Grigorie Leu se plângea la 12 martie 1941: „Eparhia Huşilor este cea mai încercată
de cutremur. Pe lângă cele peste 50 % din bisericile Eparhiei, Catedrala Episcopală,
monument istoric, este una din cele mai sdruncinate. Cupola de pe Pantocrator,
ameninţând cu prăbuşirea, am luat grabnice măsuri pentru dărâmarea ei şi
consolidarea restului de clădire. Devizul întocmit de un specialist, se urcă la suma de
lei 1450000 fără pictură”, şi în condiţiile lipsei de fonduri, datorate pierderii
Basarabiei (aici Episcopia deţinea numeroase imobile) şi utilizării puţinelor fonduri la
241
INMI, FCMI, dosar 1968 / 1940-1941, f. 9.
242
Ibidem, f. 19.
243
Ibidem, f. 20.
244
Ibidem, f. 2, 3, 11.
rastaurarea reşedinţei şi cancelariilor, afectate de cutremur, solicită ministrului

educaţiei fondurile necesare245. Comisiunea Monumentelor Istorice l-a delegat la 16
martie 1941 pe arhitectul Ştefan Balş în scopul deplasării la Huşi pentru efectuarea
investigaţiilor necesare246. Episcopul Grigorie Leu îi va adresa rugămintea restaurării
catedralei într-un mod „artistic, demn de vremurile ce trăim”, pentru a constata în
septembrie 1942 cu amărăciune: „S-a făcut însă un deviz nestudiat, care se execută cu
mari greutăţi, cerându-se noi studii cu planuri şi devize”247.
Arhitectul Ştefan Balş întocmea un referat înainte de 29 martie 1941 în care
amintea memoriul privind starea bisericii catedrale de după cutremur şi lucrările
necesare, însoţit de un deviz în valoare de 3000000 de lei, din care 1350000 de lei
pentru refacerea turlei şi consolidare, iar 1650000 pentru tâmplă şi pictură. „Acest
deviz ce se înaintează spre aprobare împreună cu proiectul pentru refacerea turlei cu
schelet de beton armat, păstrându-se întocmai forma veche, urmează a se trimite,
conform cerinţei d-lui general Georgescu, ministru a Lucrărilor Publice şi
Comunicaţii, serviciului tehnic al acelui Minister, pentru întocmirea proiectului de
beton armat şi pentru a se îndeplini formele necesare acordării fondului de
reparaţii”.248 Prăbuşirea cupolei de la turla Pantocratorului în 27 aprilie 1941, cauzată
de o furtună, atrage o antemăsurătoare şi un deviz suplimentar, executate la 5 mai
1941 de arhitectul Ştefan Balş249. Turla Pantocratorului s-a prăbuşit din cauza
înălţimii, greutăţii şarpantei, lipsei „contravânturilor strict necesare la schela de
susţinere a şarpantei”şi lipsei cunoştinţelor tehnice ale antreprenorului angajat de
episcopie250.
Reclamaţia conductorului tehnic Gh. Manoliu împotriva antreprenorului M.
Diculescu, „relativ la lucrările de construcţie şi reparaţiuni după cutremur, ce se
execută la biserica Sf(intei) Episcopii a Huşilor”, dar şi la antrepriza lucrărilor de
reparaţie din comunele Târzii şi Zăpodeni, va fi cercetată de autorităţile competente în
iunie 1941251, intervenind în acest sens la 19 august 1941 ministrul I. Sandu şi Victor
Brătulescu, director252. Potrivit răspunsului Episcopiei Huşului din 23 august 1941,
desemnarea antreprenorului M. Diculescu a fost legală, invocându-se şi procesul
verbal al Consiliului Economic din 25 noiembrie 1940, prezidat de Episcop, reprodus
în parte: „Am luat cunoştinţă încă o data de dezastrul provocat de cutremurul din 10
Noiemvrie crt., care a sdruncinat atât de tare turla episcopiei, încât trebuie imediat
dărâmată, prezentând grav pericol de moarte, ca şi pentru situaţia clădirii ”; „Am
văzut starea grea în care se află palatul episcopal, care nu se poate locui, cum şi
cancelariile şi locuinţele”; „Suntem de părere să se repare neîntârziat toate”; „Am
luat cunoştinţă de toate intervenţiile şi strădania P.S. Episcop, pentru a găsi un
specialist, care să-şi ia angajamentul de a dărâma turla Catedralei. Pentru aceasta a
245
Ibidem, f. 5.
246
Ibidem, f. 6.
247
INMI, FCMI, dosar 1969 / 1940-1941, f. 130.
248
INMI, FCMI, dosar 1968 / 1940-1941, f. 1.
249
Ibidem, f. 18, 33.
250
ANIC, Fond Preşedenţia Consiliului de Miniştri (alb), dosar 345 / 1942-1943, f. 58.
251
INMI, FCMI, dosar 1968 / 1940-1941, f. 21.
252
Ibidem, f. 37.
chemat pe toţi specialiştii şi maeştrii din localitate, ca şi din alte localităţi (ex. Ing.
Achimescu-Slatina”; „Având în vedere că Ministerul ne-a trimis la Patriarhie, care
are arhitect la dispoziţie”; „Considerând că Patriarhia, prin adresa nr. 1975 din
1940, răspunde că nu poate trimite un arhitect şi că să ne adresăm Comisiunii
Monumentelor Istorice”, care în lipsă de arhitecţi îi va îndruma spre serviciile tehnice
locale. În urma consultărilor, arhitectul Victor Smighelschi de la Casa Şcoalelor, a
opinat pentru demolarea turlei. În aceste condiţii este angajat M. Diculescu, cel care
oferă preţul de 106000 de lei pentru demolarea turlei şi refacerea din lemn. M.
Diculescu, conductor tehnic, şi alţi colaboratori din Bucureşti, a înfiinţat în Huşi
Societatea de construcţii „CONTEK”, înregistrată la tribunalul local. Deasemenea
luase în antrepriză lucrările de reparaţie de la bisericile din Zăpodeni şi Târzii. Redăm
din ordinul episcopal trimis la 11 aprilie 1941 parohiei Zăpodeni: „vă comunicăm că
am aprobat devizul ce aţi prezentat, întrucât lucrările trebuie imediat executate, spre
a nu se dărâma biserica. Noi am văzut-o şi v-am dat unele indicaţii la faţa locului. În
privinţa acoperirii cu tablă,vă veţi pune imediat în legătură cu Onor. Comisia
Monumentelor Istorice”. La 9 mai 1941 s-a transmis parohului de la Târzii aprobarea
închiderii bisericii în vederea executării reparaţiilor de aceiaşi societate
„CONTEK”253.
Ministerul Lucrărilor Publice şi al Comunicaţiilor informa la 26 iunie 1941
Comisiunea Monumentelor Istorice despre aprobarea fondului de 3000000 de lei
pentru restaurarea bisericii catedrale din Huşi, de către preşedenţia Consiliului de
Miniştri. „Proiectul înaintat de Dvs. a fost examinat la Direcţiunea Tehnică a acestui
Departament şi complectat cu proiectul lucrărilor cadrelor rigide în beton armat şi se
ridică la valoarea 1580000 lei ”254. Stadiul lucrărilor de restaurare este cercetat de
mareşalul Ion Antonescu prin vizita făcută episcopului Grigorie Leu şi a dispoziţiilor
de executare a sumei alocate prin dispoziţiile trimise Ministerelor Finanţelor şi
Lucrărilor Publice, pînă la 13 decembrie 1941 nefiind acoperită turla reconstruită.
Mareşalul Ion Antonescu dispune continuarea lucrărilor premise pe timpul iernii prin
telegrama cu nr. 6597 din 12 decembrie 1941, ce urmau a fi supravegheate de
arhitectul Horia Teodoru, a cărui sosire a fost aşteptată în zadar, deşi a fost anunţată
prin telegrama din 15 decembrie. Episcopul Grigorie Leu cerea un arhitect pentru
turnarea betonului la cupola şi vizitarea mănăstirii Adam în vederea deciderii vetrei255.
Episcopul Grigorie Leu solicita în septembrie 1941 modificarea exterioară a
acoperişului turlelor bisericii catedrale256 Redăm în continuare soluţia propusă de
arhitectul Horia Teodoru şi admisă la 22 septembrie 1941: „Domnul Arhitect Petre
Antonescu socoteşte că forma de bulb, deşi tardivă este împământenită la noi şi nu
trebuie înlăturată. Cel mult se poate modifica învelitoarea în felul celor de la Probota.
În acest fel am întocmit planul alăturat, după indicaţiile Domnului Arhitect Petre
Antonescu, supunându-l (spre aprobare, deşi personal, sunt de părere că nu este cazul
să se aducă vreo modificare formelor existente. Sunt cam exagerate dar fac bine în
peisajul general al oraşului şi deoarece nu se pune problema readucerii lor la formele
253
Ibidem, f. 38-39.
254
Ibidem, f. 22.
255
Ibidem, f. 54.
256
Ibidem, f. 45.
secolului al XV-lea – şi nici nu este cazul – nu e motiv să nu fie lăsate în forma lor
actuală ”257.
Schiţa proiect pentru modificarea turlei bisericii va fi cercetată după 4
octombrie 1941 şi de arhitectul V. Stefănescu258.
În referatul din 23 februarie 1942, I. D. Ştefănescu însemna repararea şi
întărirea cupolei, lucrările în desfăşurare de întărire a clopotniţei şi consolidarea
zidurilor, „din exterior spre interior. Lucrarea este în curs şi tinde în chip vădit, să
păstreze în totul fizionomia nouă modernă a bisericii”. Sugerează iniţierea
modificărilor de către Comisiune prin suprimarea vestibulului de la intrarea de la
miazăzi. „Calotele anexelor şi aceia a clopotniţei ar câştiga dacă ar fi uşor
modificate, în sensul unui profil şi al unei forme generale diferită de cele de azi (mai
puţin înaltă, mai simple). Ferestrele în sfârşit, ar deveni mai frumoase, deşi ar fi mai
mici, mai scunde şi mai înguste, iar cadrele ar putea fi de piatră şi mulurate”259.
Episcopul Grigorie Leu exercită presiuni asupra instituţiilor abilitate prin
corespondenţă, dar şi „vizitând Ministerul ce cu onoare conduceţi şi Comisia
Monumentelor istorice, de vreo 50 de ori, făcând lungi anticamere adesea jenante
pentru demnitatea şi vârsta noastră. Totuşi pentru restaurările văzute şi nevăzute în
vederea viitorului de aur al neamului românesc, am răbdat şi vom răbda, rugând pe
Dumnezeu să ne ajute prin bunăvoinţa şi înţelegerea conducătorilor şi sprijinitorilor
noştri” (a se vedea adresa din 24 februarie 1942)260.
„Chestiunea modificării turlei” era studiată încă la 23 martie 1942, conform
rezoluţiei arhitectului Horia Teodoru261. Comisiunea Monumentelor Istorice decide la
26 martie 1942 revenirea asupra transformărilor arhitectonice interioare, învelitoarea
turlei urmând a se executa „după primul proiect şi deviz, adică în forma ei dinainte de
cutremur”, dată când era disponibilă suma de 1420000 de lei, din care 1320000 de lei
destinaţi refacerii „zugrăvelii din nou la altar, turla Pantocratorului, şi naos cu
absidele laterale şi consolidarea zugrăvelilor existente în Pronaos şi Pridvor şi
100000 lei pentru lucrări neprevăzute şi eventuala aşezare la loc a iconostasului
vechi”262. Decizia Comisiunii Monumentelor Istorice luată în şedinţa din 16 aprilie
1942, de renunţare la lucrările de modificare a acoperişului, a provocat nemulţumirea
episcopului Grigorie Leu, aflat în acele clipe la Minister. Hora Teodoru a „întocmit
proiectul alăturat pentru modificarea formei învelitorilor ambelor turle, ţinând seama
de proiectul prezentat de PSS şi întocmit de dl arhitect Berechet, care a fost pus în
proporţia cerută de restul construcţiei ”şi supus aprobării. Sub efectul îndrumărilor
sugerate de arhitectul Petre Antonescu, Horia Teodoru întocmeşte un nou proiect
„pentru punderea la punct a chestiunei învelitorii turlelor Bisericii Episcopale” (a se
vedea referatul din 22 aprilie 1942)263. Comisiunea Monumentelor Istorice înainta la
257
Ibidem, f. 47.
258
Ibidem, f. 48.
259
INMI, FCMI, dosar 1969 / 1940-1941, f. 25 v-26.
260
Ibidem, f. 20.
261
Ibidem, f. 37.
262
Ibidem, f. 39.
263
Ibidem, f. 46-46 v.
28 aprilie 1942 Ministerului Lucrărilor Publice un deviz de 1420000 de lei „şi un plan
pentru modificarea învelitorilor Bisericii Episcopale din Huşi”, ambele aprobate264.
Antemăsurătoarea deviz pentru ridicarea noului pridvor a fost realizată de
arhitectul Ştefan Balş la 14 martie 1942265. Episcopia Huşului considera în mai 1942
necesară transformarea acoperişului celor două veşmântării de lângă Sfântul Altar, a
pridvorului, execuţia unui coş pentru sobă şi curăţirea turlei fostei clopotniţe de soclul
clopotelor şi închiderea cu ferestre266.
Inginerul A. Ştefănescu, dirigintele şantierului de la Huşi, delegatul
Ministerului cu lucrările de resturarea ale Catedralei, constata prin procesul verbal din
3 septembrie 1942: „Cadrul octogonal de la baza şarpantei turlei în constructive este
cu puţin mai mare decât cadrul vechi având laturile mari sporite cu 40 cm., iar cele
mici cu cca. 20-30 cm. Întrucât curbura arcelor de susţinere a asterelei a fost trasată
şi tăiată în dulapi după curbura arcelor vechi rezultă că profilul şarpantei va prezenta
o uşoară înclinare spre interior. Aceasta numai în cazul că se păstrează dimensiunile
cadrului vechi octogonal de la partea superioară. Totuşi s-ar putea ca diferenţele
semnalate să devină imperceptibile la înălţimea turlei şi în raport cu colosul şarpantei
”, cerând indicaţii şi trimiterea unui delegat la faţa locului. Se cere şi înlocuirea dalelor
de piatră de la Târgu-Ocna cu cărămizi „Jelisneac”, aşezate pe muchie, ce se găseau în
comuna Leova, pe Prut267.
Până la 5 septembrie 1942 au fost incluse în procesul de reparaţie cele două
cruci ale turlelor catedralei, fără a fi incluse în deviz, fiind sugerată suportarea
costurilor din fondurile Episcopiei. Redăm rezoluţia ierarhului huşean din 21
septembrie 1942: „Nu putem achita pentru aceleaşi motive – nefiind suma prevăzută
în deviz. Iată cum lucrează serviciul tehnic al Onor(atei) Com(isiuni) a
Mon(umentelor) Istorice, căreia i se va trimite copie de pe această adresă ”268.
Memoriul arhitectului Horia Teodoru trimis la 1 septembrie 1942, este
considerat de episcopul Grigorie Leu drept „o nouă şicanare a lucrărilor destul de
întârziate. Întârziindu-se, preţurile s-au şi înzecit, aşa că suma de 3000000 lei
aprobată de Domnul Mareşal Ion Antonescu în mai 1941, nu mai poate acoperi
întreaga restaurare”. Grigorie Leu trece în revistă specialiştii care s-au deplasat la
Huşi: arhitecţii Ştefan Balş, Sterie Becu (august 1942), Em. Costescu, prof. I. D.
Ştefănescu, ale cărui constatări au fost ignorate, ing. A. Ştefănescu, pictorul Dimitrie
Hornung. Vinovat de eşecul restaurării catedrale este văzut arhitectul Horia Teodoru,
care „ca să iasă din încurcătură, face memorii ca acesta”. Restaurarea catedralei este
asociată de ierarhul locului unui formalism „îngreuetor şi dureros – însă pentru
autoritatea morală a Com(isiunii) Mon(umentelor) Istorice şi Ministerul Lucrărilor
Publice, compromiţător”269.
264
Ibidem, f. 49.
265
Ibidem, f. 38.
266
Ibidem, f. 57 v.
267
Ibidem, f. 121.
268
Ibidem, f. 124.
269
Ibidem, f. 130-131.
Lucrările de restaurare au început la

1 septembrie 1942, fără a se executa
învelirea turlelor270.
Nemulţumit de evoluţia lucrărilor de
restaurare a Catedralei Episcopale din Huşi,
Episcopul Grigorie Leu se plângea
Mareşalului Ion Antonescu înainte de 21
decembrie 1942. Episcopul Huşilor „este
foarte nemulţumit de faptul că Ministerul
Lucrărilor Publice execută restaurarea
Catedralei Bisericii din Huşi conform unui
deviz întocmit numai în scopul reparării
stricăciunilor provocate de cutremur, iar nu
pe baza unui deviz care să fi prevăzut
renovarea completă a Bisericii, atât în
interior cu pictură nouă, mobilier nou, etc.,
cât şi în exterior dându-i o altă înfăţişare
arhitectonică aşa cum Prea Sfinţia Sa o
apreciază ca mai potrivită”. Episcopul
Grigorie Leu dorea ca biserica să aibă o
singură turlă, locul turlei Pantocratorului,
dărâmată de cutremur, urmând a fi luat de o cupolă sau o turlă mai mică. Turla
Pantocratorului a fost refăcută cu exactitate după modelul celei vechi. Episcopul dorea
gestionarea personală a fondurilor acordate restaurării, angajând pe antreprenorul
huşean Lorenzo Collavini, deşi Mareşalul Ion Antonescu a dispus gestionarea sumei
de 3000000 de lei (la care se mai adaugă 865000 lei), acordată iniţial, de către
Ministerul Lucrărilor Publice. Angajamentul cu „taşeronul Lorenzo Collavini” a fost
însă anulat, un alt motiv de supărare a Episcopului Grigorie Leu. Episcopul era
nemulţumit şi de reprezentanţii Comisiunii Monumentelor Istorice, despre care scria la
25 noiembrie 1942: „Într-adevăr şi domnii de la Monumentele Istorice sunt adevărate
monumente istorice care nu-şi îndeplinesc rostul de a conserva arta clasică şi de a
cultiva frumosul artistic”. La 8 august 1941 scria: „dacă fier nu se găseşte renunţăm
la turlă. Nu-i cuvânt de Evanghelie zisa domnilor de la Comisia Monumentelor
Istorice”271.
Până la 8 ianuarie 1943, când soseşte la Episcopie Victor Brătulescu, „nu s-au
terminat încă lucrările de arhitectură din exterior, că parte din acoperişul anexei din
latura de Nord a altarului, ca şi al turlei Pantocratorului, au rămas descoperite, că
turlele n-au geamuri şi că lucrările de pictură nu se puteau face din pricina
neexecutării lucrărilor de arhitectură”272.
Episcopul Grigorie Leu se plângea la 2 februarie 1943 primului ministru: „nu
s-a acoperit nici turla refăcută urât, de la Catedrala episcopală după a treia iarnă de
270
ANIC, Fond Preşedenţia Consiliului de Miniştri (alb), dosar 345 / 1942-1943, f. 46-50.
271
Ibidem, f. 33-34; respectiv 35 (a se vedea adresa Ministerului Lucrărilor Publice către Preşedenţia
Consiliului de Miniştri din 5 ianuarie 1943).
272
INMI, FCMI, dosar 1967 / 1936-1944 (alb), f. 41-41 v; 43-50
la sinistrare. Ne jenăm faţă de subalternii cari au restaurat sute de biserici şi alte

clădiri (în aceleaşi împrejurări) la redeschiderea şi sfinţirea cărora a trebuit să luăm
parte”. Aduce şi alte acuzaţii, precum: nestudierea devizelor, lipsa pietrişului de Siret,
nespălarea balastului de carieră, pietrifacarea cimentului rămas de la cazemate. Cere
intervenţia şi dispoziţiile Mareşalului pentru accelerarea lucrărilor de restaurare,
începând cu lucrările interne, pictura totală sau finalizarea lucrărilor cu „cei numiţi
taşeroni”273.
Inginerul Buşilă, ministrul lucrărilor publice, a luat cunoştinţă la 22 februarie
1943 despre rezoluţia mareşalului Ion Antonescu pusă pe nota ce se referea la lucrările
de restaurare a Catedralei Episcopale: „Dl Buşilă să facă o cercetare personală la faţa
locului şi să facă în acord cu P. S. Episcop o propunere definitive şi în deplină
armonie. / Mareşal Antonescu”274. Acoperirea turlei a fost realizată în martie 1943275.
Evenimentele din martie 1944 surprind catedrala cu schelele întinse276.
PICTURA
Intenţia spălării picturii, „înegrită de fum” din biserica catedrală este făcută
cunoscută ministrului cultelor şi artelor de către Episcopul Nifon Criveanu la 7 iunie
1935, când se cere delegarea unui pictor de Comisiunea Monumentelor Istorice,
dorindu-se începrea lucrărilor în cursul lunii iulie277. Noi intervenţii pentru delegarea
unui pictor de Comisiune au loc la 25 iunie 1935.278 Episcopia Huşilor cere Comisiunii
la 25 iulie 1935 dispunerea înaintării devizului şi caietului de sarcini întocmite de
pictorul I. Mihail din Serviciul Tehnic, „privitor la spălatul picturii şi la reparaţiunile
interioare din Catedrala Sfintei Episcopii”279. Comisiunea a constatat pictarea bisericii
la 1890 de către Gheorghe Tattarescu în „stil renaştere, şi este destul de interesantă
pentru a fi păstrată aşa cum a fost făcută de Tătărescu. Pictură altă mai veche nu se
găseşte în biserică, afară de tâmpla cu icoane, cari sunt ceva mai vechi de la 1850-
1860. În starea actuală pictură bisericei nu mai poate rămâne, este rău afumată şi
aproape invizibilă din această cauză. Lucrările ce trebuiesc făcute sunt de curăţire a
picturăi, de consolidare unde este burduşită şi de reparare pe unde este coşcovită sau
stricată. Acelaşi lucru se face şi la tâmplă şi icoanele ei”. Constatarea lipsei pictorilor
pricepuţi în zonă atrage şi recomandarea unora: D. Norocea (Curtea de Argeş), C.
Petrescu Dragoe (Şcoala Normală), Gh. Teodorescu (str. Armenească), Gh. Tomescu
(Văleni de Munte) şi P. Molda (Bucureşti)280.
Până la 7 noiembrie 1935, potrivit procesului verbal de recepţie încheiat de
pictorul I. Mihail, s-au executat curăţirea şi consolidarea picturii în altar, naos, pronaos
273
ANIC, Fond Preşedenţia Consiliului de Miniştri (alb), dosar 345 / 1942-1943, f. 51-51 v.
274
Ibidem, f. 65, 66,
275
276
Ibidem, p. 30.
277
INMI, FCMI, dosar 1966 / 1933-1940, f. 16-17.
278
Ibidem, f. 17.
279
Ibidem, f. 18.
280
Ibidem, f. 34-35.
şi tinda bisericii, restaurarea picturii deteriorate, curăţarea tâmplei şi restaurarea

icoanelor, vopsirea mobilierului de către pictorul T. Gr. Tomescu281.
Cutremurul din 9 / 10 noiembrie 1940 afectează grav edificiul bisericii şi
pictura. Turla s-a prăbuşit cu tot cu pictură, la bolţi, arcade, pereţi, pictura fiind
„burduşită şi cu tencuielile desprinse de zid, fie că este căzută şi stricată”. Salvarea
picturii rămasă în altar, naos, pronaos, tindă, opera pictorului Gheorghe Tattarescu,
presupunea, potrivit caietului de sarcini întocmit de pictorul I. Mihail la 26 septembrie
1941, executarea lucrărilor de consolidare şi refacere a tencuielilor, curăţarea picturii
în ulei existente prin spălare nu cu substanţe chimice, restaurarea propriu zisă a
picturii cunoscutului artist, „în acelaşi stil şi culorit”, la fel ornamentaţia şi fondurile
(câmpurile). Se prevedea refacerea soclului în ulei. Pictura din turla ce urma a fi zidită
trebuia să respecte stilul lui Gheorghe Tattarescu. „Tâmpla actuală şi icoanele ei, este
destul de solidă şi bună păstrată”, fixându-se impregnarea lemnului cu substanţe
împotriva cariilor, completarea pieselor lipsă, curăţirea urului vechi cu care este
poleită şi execuţia eventualelor reparaţii, împrospătarea fondului de culoare în ulei,
curăţirea picturii icoanelor 282.
Comisiunea Monumentelor Istorice era solicitată la 9 iulie 1941 de către
Direcţiunea Tehnică de Lucrări Publice din cadrul Ministerului Lucrărilor Publice şi al
Comunicaţiilor, fiind amintită şi adresa din 26 iunie 1941, să dispună întocmirea unor
devize pentru catedrala episcopală din Huşi: „a) un deviz pentru reparaţiunea
mobilierului şi a catapitesmei, şi b) un deviz pentru pictură, ambele în valoare totală
de lei 1420000 ”. La 14 iulie 1941 este însărcinat pictorul I. Mihail, care până la 14
noiembrie 1941 „a cercetat la faţa locului pictura şi mobilierul şi a întocmit un deviz
apt de sarcini”, iar pentru catapeteasmă şi mobilier Serviciul Tehnic283. Episcopul
Grigorie Leu intervine în acest sens la 23 august 1941 pe lângă Ministrul Culturii
Naţionale şi al Cultelor284.
Profesorul I. D. Ştefănescu a fost delegat la 19 februarie 1942 pentru a se
deplasa la Huşi în vederea cercetării proiectului „decorului pictural întocmit de d-nii
pictori N. Pană şi D. Hornung” (înştiinţarea este semnată de profesorul Aurel Popa şi
V. Brătulescu)285.
O descriere a picturii realizate de pictorul Gheorghe Tattarescu la 1886 şi a
stadiului de după cutremur a fost lăsată de I. D. Ştefănescu prin referatul din 23
februarie 1942. „Din punct de vedere iconografic concepţia comportă erori
fundamentale. Cupola a pierdut întregul decor, care a căzut cu tencuiala până la
cărămidă. În absida principală, bolta înfăţişează Sf(ânta) Treime cu chipul lui
Dumnezeu, neadmis şi neadmisibil în iconografia bizantină şi orientate pe peretele
hemiciclului, nimic din temele liturgice obligatorii: se văd doar şase medalioane de
episcopi şi sfinţi diaconi. / Boltele absidelor laterale sunt împodobite de Buna Vestire
şi Naşterea Domnului. Pe pereţii naosului, au fost zugrăvite câteva scene evanghelice
(Fuga în Egipt, Iisus în Templu, Judecata Mântuitorului, Drumul Crucii, Rugăciunea
281
Ibidem, f. 22.
282
Ibidem, f. 40-40 v.
283
INMI, FCMI, dosar 1968 / 1940-1941, f. 36.
284
Ibidem, f. 40.
285
INMI, FCMI, dosar 1967 / 1936-1944, f. 109.
în Muntele Măslinilor, Coborârea de pe Cruce, Învierea (sub forma necanonică a lui

Iisus înălţându-se din mormânt cu stindardul învierii), Înălţarea). / Portretele de Sfinţi
în picioare şi medalioane de sfinţi plachează decorul. / În genere, multe spaţii au
rămas goale şi au fost acoperite cu imitaţii (în ulei) de marmuri colorate. /
Cutremurul din 1940 a ruinat cea mai mare parte din aceste picturi. / Puţine au mai
rămas, relative, intacte: Fuga în Egipt, Iisus în Templu, Drumul Crucii, Coborârea de
pe cruce şi un număr de medalioane de sfinţi. / Tencuiala care susţine picturile este de
cea mai proastă calitate (var slab, nisip mult). Ea a fost apoi aplicată pe o altă
tencuială uscată şi legătura dintre cea veche şi aceea acoperită de picturile lui
Tătărescu este făcută slabă. / În multe părţi această din urmă abia se tine să nu cadă.
/ Din punct de vedere artistic, decorul pictural, care se vede, are slabe calităţi de
monumentalitate. Este vorba mai degrabă, de o pictură tratată în genul celui de
chevalet… / Pictura actuală să fie cu grijă, în cele câteva cazuri în care merită,
transportată şi păstrată într-un Muzeu al Episcopiei. / Tencuiala actuală să fie dată
jos până la cărămidă. Ea nu mai poate rezista decât cu greu şi reparaţiile, ce sunt
posibile, ar întârzia cu câţiva ani un proces de ruină inevitabil. / Să se repare
temeinic pereţii şi pe dinăuntru. / Să se pregătească zidul pentru o pictură nouă.
Aceasta din urmă să se execute potrivit mijloacelor şi împrejurărilor, în etape:1,
cupola, 2, absida principal, 3, absida lateral şi naosul, etc, şi anume pe tencuială
proaspătă în tehnica aşa zisă „fresce”. Să întocmească în prealabil un plan
iconografic canonic şi (…)ionat, care să fie respectat întocmai de artiştii decorator.
Se poate lua drept model Dobrovăţul. / Comisiunea poate oferi luminile sale pentru
această fiică îndepărtată a vremii lui Ştefan cel Mare. / Huşii vor avea o biserică
sănătoasă în care să vorbească sufletului”286.
La 28 aprilie 1942 Ministerul Lucrărilor Publice era informat de Comisiunea
Monumentelor Istorice despre delegarea unei subcomisiuni care să se îngrijească de
organizarea concursului public287.
Licitaţia pentru adjudecarea lucrărilor de pictură ale catedralei, ţinută în 28
mai 1942 a fost adjudecată de pictorii Nicolae Pană şi Dimitrie Hornung, contractul
încheindu-se în 5 septembrie 1942, „fără clarificări în privinţa tencuielii”, perioada de
executare fiind fixată până în aprilie 1943288. Lucrările de pictură vor începe abia în
aprilie 1943289.
Prin procesul verbal din 25 august 1942 „se avizează în partea finală”
obţinerea de fonduri separate pentru pictură, atrăgându-se o stare de nesiguranţă în
executarea contractului290. În referatul din 5 septembrie 1942, inginerul A. Ştefănescu
precizează: „Ulterior, la data de 27 august a.c., cu ocazia predării tablei de aramă în
prezenţa d-lui arhitect E. Costescu, de la Comisiunea Monumentelor Istorice, Prea
Sfântul Episcop ne-a cerut să semnăm un proces verbal compus de Dânsul din care să
rezulte că pentru pictură trebuiesc fonduri separate. Evident că am refuzat acest
lucru. Faţă de insistenţele Prea Sfântului Episcop am consimţit însă facerea unei
286
INMI, FCMI, dosar 1969 / 1940-1941, f. 25 v.-26 (referatul se păstrează în trei exemplare).
287
Ibidem, f. 49-50.
288
INMI, FCMI, dosar 1967 / 1936-1944, f. 53.
289
290
INMI, FCMI, dosar 1969 / 1940-1941, f. 133.
evaluări sub formă de consultaţie tehnică particulară în ipoteza că îl interesează

costul total al lucrărilor de restaurare, fără a face nicio apreciere asupra fondurilor
din care ar urma să fie plătite aceste lucrări. Totuşi prea Sfântul a prezentat actul de
constatare ca fiind sub semnătură oficială deşi a fost făcut sub semnătură privată.
Partea mai gravă este că Prea Sfântul a şi completat acel act fără ştirea noastră cu
fraza de care avea absolută nevoie, scriind printre rânduri că „pentru pictură se vor
cere fonduri separate ”291.
Pictorul Dimitrie Hornung a constatat la 27 august 1942 la catedrala
episcopală „în curs de restaurare”, următoarele: neexecutarea şanţurilor necesare
îngropării cablurilor electrice, neconsolidarea şi acoperirea fisurilor din ziduri,
neînlăturarea tencuielilor măcinate şi înlocuirea cu altele noi, condiţii care făceau
imposibilă demararea lucrărilor de pictură bisericească292. Episcopul Grigorie Leu cere
în acest context Comisiunii Monumentelor Istorice executarea lucrărilor de tencuială
internă, consolidarea zidurilor şi instalarea curentului electric, conform studiului
realizat de arhitecţi la faţa locului293.
Între 28 mai şi 5 septembrie 1942 pictorii nu au ştiut cu cine vor încheia
contractul: Ministerul Lucrărilor Publice sau Episcopia Huşilor, acontul fiind primit de
cei doi abia la 2 octombrie 1942294. Lucrările de pictură au început toamna „pe timp
nefavorabil”. Fără ca Biserica să permită „executarea picturii pe timpul iernii. În
adevăr, turla Pantocratorului nu avea ferestrele puse, iar tencuielile nu fuseseră date
jos. În special, şarpanta turlei nu era învelită complet cu tablă”. „În luna Februarie
însă, Episcopia a procedat după cum se ştie la dărâmarea întregei picturi de
Tătărăscu fără a se face nicio extragere”(conform petiţiei pictorilor din 3 august
1943)295.
În scrisoarea din 25 noiembrie 1942 Grigorie Leu cerea: „pentru pictură şi
catapeteasmă să căutăm Noi specialiştii pentru executare, ca acei ce suntem direct
răspunzători şi faţă de prezent şi în faţa viitorului”. Ministerul nu a refăcut întreaga
pictură interioară, devizul întocmit de Comisiunea Monumentelor Istorice „prevăzând
pictură nouă a fresco numai pe jumătate din Biserică la: altar, naos şi sâni, rămânând
ca restul picturei vechi de la Pridvor şi pronaos să se consolideze cu tonuri neutre”296.
La 1 martie 1943 s-a constatat înlăturarea vechilor tencuieli de către delegatul
Comisiunii Monumentelor iar cele din pronaos şi pridvor de Episcopia Huşilor.
„Menţionăm că Episcopia a pierdut din vedere că trebuiau lăsate pe loc patru
tablouri din pronaos spre a fi extrase ulterior de către pictori”297. Referatul pictorului
I. Mihail din 13 iulie 1943 confirmă distrugerea picturii marelui pictor Gheorghe
Tattarescu298.
291
Ibidem, f. 135.
292
Ibidem, f. 98.
293
Ibidem, f. 98.
294
INMI, FCMI, dosar 1967 / 1936-1944, f. 103.
295
Ibidem, f. 103-103 v.
296
ANIC, Fond Preşedenţia Consiliului de Miniştri (alb), dosar 345 / 1942-1943, f. 34-35.
297
INMI, FCMI, dosar 1967 / 1936-1944, f. 108.
298
Ibidem, f. 13.
Ministerul Culturii Naţionale şi al Cultelor, solicită la 11 ianuarie 1943,

conform rezoluţiei ministrului Ion Petrovici, dispunerea trimiterii documentaţiei
angajării şi executării lucrărilor de pictură de la Catedrala Episcopală, care parvine 15
ianuarie 1943299.
Alexandru Lapedatu şi Victor Brătulescu cer la 19 februarie 1943 acordarea
unui ajutor în valoare de 175000 de lei „pentru lucrările de pictură ale bisericii
catedrale”300.
Episcopul Grigorie Leu informa la 29 martie 1943 preşedintele Comisiunii
Monumentelor Istorice: „Deşi suntem în a II-a jumătate a lunei martie şi biserica este
pregătită pentru tencuială şi pictură, curăţită şi încălzită, pictorii nu se prezintă,
pentru că nu este lămurit cine face tencuiala. Întârzierea este fatală pentru scumpiri şi
negătirea bisericii”. În condiţiile existenţei contractului încheiat numai pentru pictarea
altarului şi naosului, Episcopul solicită realizarea planului şi devizului şi pentru restul
picturii301. Comisiunea special se întrunise la 20 martie 1943, când „a aprobat
începerea lucrărilor conform dispoziţiunilor consemnate”, totodată cerând acordul
Ministerului Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor pentru un adaos de 400000 de lei (a
se vedea adresa semnată de V. Brătulescu)302. Cercetările de la Episcopie au fost
realizate de pictorul I. Mihail. „D-nii pictori N. Pană şi Hornung au prezentat în ziua
de 20 Martie a.c. proiectele de décor pictural ale absidei principale şi cupolei, cari au
fost aprobate de Comisiunea special instituită în acest scop, dându-li-se domnilor
pictori indicaţiile pentru realizarea picturii, conform alăturatului process verbal. /
Cerându-li-se domnilor pictori contractanţi de a prezenta la faţa locului în mărime de
execuţie şi în culori subiectele specificate în procesul verbal al şedinţei din 20 martie
a.c., au fost obligaţi la un spor apreciabil de muncă neprevăzută nici în condiţiunile
speciale şi nici în contractul încheiat”, cerându-se şi adaosul de 400000 de lei303.
Până la 20 iulie 1943 pictorii N. Pană şi D. Hornung au informat Ministerul
despre finalizarea lucrărilor de pictură la turla Pantocratorului şi bolta altarului304.
La 3 august 1943, I. D. Ştefănescu, preşedintele Comisiunii Speciale de
Pictură Bisericească, cercetează decorul bolţii absidei principale şi al cupolei cu
pandantivi. „Din punct de vedere iconografic temele şi figurile au fost executate după
planul iconografic dat şi controlat de noi şi potrivit observărilor făcute la precedenta
noastră cercetare. Din punct de vedere al execuţiei materiale, sub stratul care poartă
culorile se prezintă bine prins de fond şi fără niciun fel de crăpături sau
neregularităţi. La proba apei toate culorile au rezistat foarte bine, cu excepţia
verdelui de modelare, a mantiei îngerilor. Acesta s-a luat pe cârpa cu care am şters
…”. Artistic, constată tonalitatea ştearsă, prea palidă sau impusă a fondurilor. „Aşa se
prezentau fondurile calotei absidei şi acele ale feţei anterioare a arcului triumfal.
Acelaşi defect de gust şi prezentare l-am relevat şi în calota cupolei. În bună
înţelegere cu pictorii, am ales şi probat pe tencuială umedă un ton albastru intens, pe
299
Ibidem, f. 26-27.
300
Ibidem, f. 52; f. 72.
301
Ibidem, f. 53.
302
Ibidem, f. 54, 56.
303
Ibidem, f. 57-58 v.
304
Ibidem, f. 114.
cari pictorii l-au aplicat în tempera (cu ou şi lapte) pe fondul calotei absidei. Efectul
este acum dintre cele mai plăcute şi pictorii au fost îndatoraţi să refacă în tempera şi
în tonul din calota absidei şi fondul din calota cupolei. Pe lângă acestea ei vor
intensifica şi armoniza şi tonurile fundamentale ale figurilor în măsura cerută de
schimbarea câmpului”. I.D.Ştefănescu impune „mici modificări de amănunt în
elementele Hetimasiei de pe arcul triumfal şi să corecteze desenul evangheliei, să se
picteze porumbelul Sf. Duh şi coroana cu spini. Apoi se vor întări în ton ocru
vermillon fondurile de la medalioane de ierarhi (tonul cel nou a fost ales de noi cu
pictorii)”. Cere ca toate tonurile „să fie în genere mai întinse, pentru a ajunge la o
armonie mai gravă şi mai puternică”. Iconografic, se hotărăşte pictarea pe faţa de apus
a arcului triumfal, Schimbarea la Faţă, care va înfăţişa cel de-al doilea hram al
Catedralei. Lucrarea de pictură este acceptată, recomandându-se eliberarea sumei
potrivit contractului către pictori305.
În urma petiţiei pictorilor D. Pană şi D. Hornung, prin rezoluţia ministerială cu
nr. 18758 din 20 iulie 1943 „s-a aprobat prelungirea de termen” până la 5 octombrie
1943306.
Comisiunea Monumentelor Istorice în şedinţa din 3 decembrie 1943 avizează
continuarea executării „zugrăvelilor în frescă în bune condiţiuni tehnice, chiar în
timpul iernii”, însă prin asigurarea unei temperaturi constante de 16°307.
Până la 28 februarie 1944 lucrările de pictură au fost cercetate de către
profesorul I.D. Ştefănescu şi pictorul G. Popescu308.
Ministerul Finanţelor, prin legea 805 / 1943, promulgată cu decretul lege nr.
3176 din 7 decembrie 1943, pe seama Ministerului Lucrărilor Publice, deschide un
credit de 2500000 lei pentru „terminarea lucrărilor de pictură a bisericei Sfintei
Episcopii a Huşilor”, încheindu-se contractul cu pictorul Dimitrie Hornung,
autentificat la 25 ianuarie 1944. Lucrările de pictură le continuă pe cele din 1942,
contractul încheiat prevăzând aceleaşi clauze „de supraveghere a lucrărilor ca şi
caietul de sarcini a primului proiect”309.
Recepţia definitivă a lucrărilor de pictură în valoare de 125000 de lei a fost
fixată pentru 31 martie 1944 de o comisie de recepţie din care fac parte: inginerul şef
Romulus Filimon (delegatul Ministerului Lucrărilor Pubilce şi al Comunicaţiilor),
delegaţii Comisiunii Monumentelor Istorice (pictorul G. Popescu, arhitectul şef Em T.
Costescu), al Inspectoratului VI de Drumuri Iaşi, al Oficiului General al Planurilor de
Investiţii, Înzestrare şi Furnituri Publice din Ministerul Finanţelor, inginerul şef
Grigoriu Dimitriu, delegatul Oficiului Central de Licitaţii310.
Evenimentele din 1944 vor avea urmări şi asupra lucrărilor catedralei, pictorii
revenind din refugiu în octombrie311.
305
Ibidem, f. 95.
306
Ibidem, f. 99.
307
Ibidem, 96-97.
308
Ibidem, f. 76.
309
Ibidem, f. 77.
310
Ibidem, f. 123-126.
311
V. Brătulescu şi C. Levescu se adresau la 29 aprilie 1945 Episcopului Grigorie

Leu pentru al informa despre aprobarea procesului verbal din 20 martie 1945 de
Comisiunea Monumentelor privind recepţia lucrărilor de pictură executate în frescă la
Catedrala Episcopală. Potrivit referatului amintit, ansamblul iconografic a fost
executat după planul iconografic întocmit de prof univ. I. D. Ştefănescu, preşedintele
comisiei speciale de pictură bisericească. Lucrările au fost executate în trei etape de
pictorul D. Hornung din Bucureşti. „Din punct de vedere tehnic: Substratul care
poartă culorile se prezintă bine prins de fond, prezintă însă la suprafaţă fisuri foarte
puţin pronunţate. La proba apei făcută în diferite părţi a decorului pictural, tonurile
au rezistat foarte bine. / Din punct de vedere artistic: În lucrările executate în prima
etapă, se relevă o tonalitate palidă, dar plăcut armonizată cu un albastru mai intens,
aplicat ulterior în tempera la toate fondurile. În lucrările executate în etapa a doua şi
a treia tonurile sunt în genere mai intense şi s-a ajuns la o armonie mai gravă şi mai
puternică, producând astfel în biserică o privelişte mai vie care atrage privirile şi
atenţia asupra fiecărei scene şi figuri pe rând. / În general se observă o sensibilitate şi
înţelegere a monumentului, ceea ce dă ansamblului pictural o valoare deosebită ”.
Urmau să fie finalizate portretele ctitorilor, dintre care era terminat cel al domnului
Ştefan cel Mare, „o lucrare de altfel meritorie”. Referatul a fost întocmit de pictorul
Eugen Profeta, care s-a deplasat la Huşi la 17 martie 1945312.
312
Ibidem, f. 128-129, 132.
Biserica catedrală şi pictura restaurată (1945)
CATAPETEASMA
Catapeteasma bisericii din Fedeşti Catapeteasma de la 1849
Vechea catapeteasmă a bisericii catedrale a fost pictată la 1784 în timpul

Episcopului Iacob Stamati (9 decembrie 1782-21 iunie 1792) de către zugravul
Nicolae „Moscovli”, care foloseşte în compoziţiile sale izvoare iconografice
occidentale. Zugravul Nicolae dedică la 16 decembrie 1783 Episcopului Iacob Stamati
icoana „Maica Domnului” (se păstra la vechiul Muzeu Raional din Huşi), pe care se
semnează în limba greacă („Nicolae Moscovli”), după care a obţinut comanda
catapetesmei aflată în lucru în mai 1784. Nicolae Moscovli făcea parte dintr-o nouă
generaţie de „zugravi, care, cu o tehnică ţinând în atâtea privinţe de trecut, cu
subiecte depăşind adesea codificarea tradiţională a Erminiei, năzuiesc să asimileze
fluenţa organică a formei şi perspectiva, elemente ale limbajului plastic apusean”. Pe
icoana „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, ce se păstra în pridvorul bisericii „Sfinţii
Voievozi” din Huşi, au fost inscripţionate în limba greacă cuvintele: „ ... de mâna lui
Nicolae Moscov ...”.
La 30 aprilie 1784, Episcopul Iacov Stamati cerea domnului Alexandru
Mavrocordat (28 mai 1782 - 1 ianuarie 1785) „să fie şi această Sfântă Episcopie
miluită de cătră înălţime(a) ta cu acestu venit al mortasipiei de pe locul târgului
numai din zile de târg spre întemeiare(a) ei, când cu agiutoriul lui Dumnezeu şi din
mila înălţimii tale s-au început a să zugrăvi şi catapetiasma bisericii, care şi
nădăjduesc că în fericitele zile din mila şi agiutoriul înălţimii tale va lua sfârşit, cum
şi toată podoaba a toată casa”. Venitul mortasipiei (24 de bani de vită mare) este
hotărât de domn Episcopiei prin hrisovul din 20 mai 1784313.
În 1849 Episcopul Sofronie Miclescu înlocuieşte veche catapeteasmă de la
1784, pe care o vinde bisericii cu hramul „Sfinţii Voievozi” din Huşi, unde se
păstrează şi astăzi. Noua catapeteasmă era confecţionată din brad în stil baroc.
Contractul încheiat la 22 iunie 1890 între Episcopul Silvestru Bălănescu şi marele
pictor Gheorghe Tattarescu consemna anganjamentul celui din urmă de „a face toate
picturile murale din interiorul bisericii catedrale a Episcopiei de Huşi, cum şi a curăţi
şi polei catapeteasma şi strana arhierească din zisa biserică”. Ministrul Cultelor era
informat la 31 iulie 1891 de finalizarea lucrărilor de pictură de către Gheorghe
Tattarescu, sfinţirea bisericii catedrale fiind oficiată la 22 septembrie 1891314.
I. D. Ştefănescu, prin referatul din 23 februarie 1942, data vechimea
catapetesemei catedralei la 1890, „sau chiar după această dată”, fără a prezenta vreun
interes istoric, interesul artistic fiind discutabil. „Oricum prea înaltă, prea
complicată”, era împodobită cu icoane de după 1810315.
Sculptorul Comisiunii Monumentelor Istorice I. Gheorghiţă în actul
justificativ din 28 octombrie 1941 pentru solicitarea sumei de 50000 de lei realiza şi
câteva aprecieri la adresa catapetesmei de la 1848, afectată de cutremur, „scoasă din
catedrală, sculptura, baroc exagerat, improvizat, n-ar merita să întrebuinţeze timp şi
bani pentru dres, refăcut …. tâmpla este bijuteria bisericii, cu atât mai mult într-o
catedrală episcopală” şi se impune „o tâmplă nouă, artistică”316. Sculptorul
Comisiunii evaluează confecţionarea noii catapetesme în doi ani de zile, episcopul
Grigorie Leu fixându-şi finalizarea restaurării bisericii până în 1942, va solicita
informaţii Comisiunii la 15 octombrie 1941 despre posibilităţile existente sau
identificarea altor specialişti317.
Pavel V. Cheleş, maestru sculptor la Liceul Industrial din Iaşi, diplomat al
Şcoalei Superioare de Arte şi Meserii din Iaşi, maestru professor la aceiaşi şcoală, îşi
prezenta oferta Episcopului Grigorie Leu la 19 decembrie 1941, de execuţie a
scheletului catapetesmei după modelul celei de la Târgu Jiu, cu preţul de 540000 de lei
şi fixarea termenului de predare la 30 septembrie 1942318. Acelaşi sculptor se angaja la
10 ianuarie 1942 pentru executarea a 50 strane pentru credincioşi, cu şezut mobil
(275000 de lei), un iconostas împărătesc (15000 de lei), două tetrapoade mobile pentru
cântăreţi, pe postament hexagonal (34000 de lei), un scaun arhieresc cu postament şi
313
Catapetesmele bisericii catedrale din oraşul Huşi, în „Monitorul de Vaslui”, nr. 3246 (5227) din 29
iulie 2014.
314
Costin Clit, Gheorghe Tătărăscu pictor al bisericii catedrale Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel din Huşi -
Documente inedite, în „Acta Moldaviae Meridionalis”, XXI, 1999-2000, p. 402-403.
315
INMI, FCMI, dosar 1969 / 1940-1941, f. 25 v.
316
INMI, FCMI, dosar 1968 / 1940-1941, f. 42.
317
Ibidem, f. 50.
318
INMI, FCMI, dosar 1969 / 1940-1941, f. 1; respectiv 17-17 v.
cupolă (28000 de lei)-totalul lucrărilor se ridica la 352000 de lei. Episcopul Grigorie

fixează luarea deciziei odată cu cea privitoare la catapeteasmă319.
Intervenţia Episcopului din 15 ianuarie 1942 pe lângă Comisiunea
Monumentelor Istorice, atrage delegarea reputatului istoric I. D. Ştefănescu în vederea
efectuării cercetărilor necesare320. Comisiunea Monumentelor Istorice aprobă planul şi
devizul lucrărilor catapetesmei, întocmite de sculptorul P. Cheleş, la 12 februarie
1942321. După 19 aprilie 1942, Comisiunea Monumentelor Istorice transmite Direcţiei
Tehnice a Ministerului Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor „devizul şi proiectul unei
noi tâmple aprobată …Se înapoiază neaprobate proiectul şi devizul, ofertă a
d(omnu)lui Cheleş”322.
La 17 februarie 1942, Ministerul Lucrărilor Publice şi al Comunicaţiilor îşi
exprimă acordul pentru confecţionarea unei noi tâmple şi a strănilor în limitele
fondului de 3000000 de lei, aprobat de mareşalul Ion Antonescu pentru catedrala din
Huşi. „Departamentul Lucrărilor Publice, este de acord în principiu cu construirea
unei tâmple noi şi a strănilor, etc. în limita fondului de 3000000 lei, rămânând ca
pentru terminarea picturii să se avizeze asupra fondurilor ce vor mai fi necesare,
atunci când va fi timpul execuţiei ei”323. În deviz se consemnează: „Iconostas din lemn
de stejar sculptat cu friză bogat înflorată, colonete, rozete, cornişă bogată, cu
fleuroni, conform proiectului ”324. Istoricul I. D. Ştefănescu va fi delegat de Comisiune
la 17 februarie 1942 în vederea cercetării picturii şi tâmplei catedralei din Huşi325.
Episcopul Grigorie Leu îşi asuma faţă de Minister la 27 februarie 1942
procurarea fondurilor pentru noua tâmplă „cu nădejdea că se va face mai repede, în
condiţiuni mai avantajoase şi mai artistice”326.
Organizarea Parohiei Ortodoxe Române din Berlin în 1942 i-a revenit
preotului Emilian Vasiloschi, consilier patriarhal, fost paroh al bisericii „Icoana” din
Bucureşti, ce urma să cuprindă toţi românii din Germania, excepţie făcând cei din
Viena, care a obţinut în centrul Berlinului biserica „Jerusalemeskirche”, proprietatea
Comunităţii Evanghelice. Până atunci capela română, improvizată în 1940, funcţiona
deasupra unei măcelării. Biserica comunităţii române era slujită în 1942 de către
preotul Andrei Văscan, basarabean din judeţul Orhei, absolvent al Seminarului din
Chişinău, necunoscător al limbii germane327.
Ministerul Culturii Naţionale şi al Cultelor emite autorizaţia necesară
închirierii imobilului pentru o perioadă de zece ani şi o subvenţie de 12000000 de lei
pentru amenajarea bisericii şi organizarea parohiei. „S-a aprobat de asemenea să se
trimită pentru biserică, vechea catapeteasmă a Catedralei Episcopale din Huşi”.
Preotul Emilian Vasiloschi era la 14 noiembrie 1942 pe punctul de a obţine în Berlin
pentru casa parohială un imobil, fostă sinagogă evreiască, cu 20 de camere, în
319
Ibidem, f. 2.
320
Ibidem, f. 3 – 3 v.
321
Ibidem, f. 5.
322
Ibidem, f. 7.
323
Ibidem, f. 8-8v.
324
Ibidem, f. 9.
325
Ibidem, f. 12.
326
Ibidem, f. 16.
327
ANIC, Fond Preşedenţia Consiliului de Miniştri (alb), dosar 345 / 1942-1943, f. 25.
apropierea bisericii ce urma să fie „un adevărat cămin românesc, cuprinzând în afară
de locuinţele personalului şi cancelariile parohiale, o bibliotecă cu o sală de lectură
şi o sală de conferinţe, concerte, expoziţii”. Dirijorul corului bisericesc din Berlin era
în 1942 Sergiu Celibidache, student la Conservatorul din Berlin328. Catapeteasma de la
Huşi a fost trecută bisericii din Berlin prin aprobarea mareşalului Ion Antonescu,
urmând a se face în schimb pentru Catedrala Episcopală „una nouă la atelierul
Episcopiei Aradului, în contul Domnului Mareşal”329.
Maria Antonescu, preşedinta Consiliului de Patronaj al Operelor Sociale, era
informată la 18 noiembrie 1942 de către Ovidiu Al. Vlădescu şi Petru Bănescu, de
rezoluţiile marginale ale Mareşalului Ion Antonescu, Conducătorul Statului, la nota
privitoare la situaţia bisericii ortodoxe române din Berlin, pentru a dispune „în ceea ce
priveşte comandarea unei catapetesme noi la atelierul din Arad, în locul vechii
catapetesme a catedralei din Huşi, trecută Bisericii din Berlin”330. Mareşalul Ion
Antonescu notase pe raportul preotului din Berlin: „Da. Să se facă una nouă la
atelierul din Arad (ştie D-na Antonescu) în contul meu”331. Decizia a fost anterioară
datei de 6 iulie 1942332.
Maria Antonescu se adresează la 24 noiembrie 1942 în acest sens
„Episcopului” Andrei al Aradului (de fapt locţiitor de episcop): „Prea Sfinţie, / Ca
urmare la adresa noastră Nr. 5866 din 6 iulie 1942, avem onoare a supune cunoştinţei
Prea Sfinţiei Voastre următoarele: / Conform aprobării Domnului Mareşal
Antonescu, Conducătorul Statului, vechea catapeteasmă a Catedralei Episcopale din
Huşi, a fost trecută Bisericii din Berlin, urmând ca pentru Catedrala din Huşi, să se
facă una nouă la atelierul din Arad, în contul Domnului Mareşal. / Astfel fiind, vă
rugăm Prea Sfinţie ta să binevoiţi a lua legătură cu Catedrala Episcopală Huşi pentru
a vă comunica dimensiunile catapetesmei şi a trece la execuţie. / Primiţi, vă rugăm,
Prea Sfinţite, expresiunea profundului nostru respect. / Preşedintă <ss> Maria
Antonescu ”333. Andrei al Aradului sugera Mariei Antonescu în decembrie 1942 „să i
se dea voie acelei Episcopii să-şi comande singură catapeteasma, deoarece în
atelierul de la Mănăstirea Hodoş-Bodrog, lucrarea unei tâmple – de proporţii mai
mari – reclamă timp chiar de doi ani şi nu credem că Episcopia de Huşi să poată
aştepta atâta timp după ea”334.
Episcopul Grigorie Leu, „surprins de gestul Domnului Mareşal Antonescu
fără să-l ştim”, îşi exprimă sentimentele de bucurie faţă de executarea catapetesmei în
atelierul de la Arad, în condiţiile zbuciumului sufletesc legat de restaurarea catedralei,
„neterminată nici în partea ei arhitectonică din cauza împrejurărilor şi a
formalităţilor ministeriale”. Episcopul Huşului purtase negocieri cu sculptori, a căror
328
Ibidem, f. 25; 27-28 (nota din 4 noiembrie 1942).
329
Ibidem, f. 72; reproducem şi rezoluţia: „Să se facă una nouă la atelirul din Arad (ştie D-na Antonescu)
în contul meu”.
330
Ibidem, f. 30.
331
Ibidem, f. 83.
332
Ibidem, f. 29.
333
Ibidem, f. 77.
334
Ibidem, f. 61.
planuri sunt trimise ierarhului arădean, admiţând şi folosirea celor de la Arad 335.
Preşedenţia Consiliului de Miniştri solicita devizul catapetesmei la 8 februarie 1943336.
Dimensiunile catapetesmei şi perioada lungă pentru confecţionare (doi ani) nu
puteau fi îndeplinite în atelierul mănăstirii Hodoş-Bodrog şi au pricinuit refuzul
Episcopiei Huşilor. Episcopul Grigorie Leu îşi asumă sarcina reparării vechii
catapetesme şi reaşezarea în biserica catedrală. Redăm rezoluţia Mareşalului Ion
Antonescu de pe un document din 26 februarie 1943: „Eu m-am angajat pentru
comanda catapitesmei la Arad. / Dacă nu se poate face nu am ce face. / Episcopia
Huşi să soluţioneze deocamdată singură problema. / Am ajutat biserica în doi ani cu
sume care depăşesc ceea ce i s-a dat în 30 de ani. / Biserica a cam abuzat. Deşi are
fonduri proprii le ţine ascunse şi lasă totul în sarcina Statului. Asta nu se poate. /
Mareşal Antonescu”337.
Mareşalul Ion Antonescu era dispus să suporte costurile catapetesemei

confecţionate la Arad, nu în altă parte, aşa cum era informat episcopul Grigorie Leu la
26 februarie 1943338şi care se pronunţă pentru repararea aceleia vechi, destinate
bisericii din Berlin339. Vechea catapeteasmă a rămas catedralei Episcopale din Huşi340.
La ordinul mareşalului Ion Antonescu este executat la mănăstirea Hodoş-
Bodrog un iconostas, destinat bisericii din Berlin, dar propus bisericii mănăstirii
Arnota, unde este înmormântat domnul Matei Basarab (1632-1654)341. Licitaţia va fi
335
Ibidem, f. 55.
336
Ibidem, f. 56.
337
Ibidem, 75; 79-80.
338
Ibidem, 76.
339
Ibidem, f. 81-82.
340
Ibidem, f. 87.
341
Ibidem, f. 85, 86-87, 88-89, 90.
adjudecată în aprilie 1943 de către Pavel Cheleş, lucrările ridicându-se la 850000 de

lei (550000 lei, contribuţia episcopului Grigorie Leu şi 300000 lei, primăria oraşului
Huşi şi Ministerul de Interne). Maestrului Pavel Cheleş i-a revenit şi execuţia
mobilierului: iconostasul, strănile, scaunul arhieresc, din stejar sculptat, patinat în
culoarea picturii. Ocuparea nord-estului României de armatele bolşevice a dus la
instaurarea panicii şi evacuarea elitelor locale (administraţie, magistraţi, preoţi,
profesori). Grigorie Leu convoacă protopopii, proistoşii şi preoţii la Huşi, Bârlad şi
Vaslui. „Le-a arătat că orice revoluţie evoluează; deci a evoluat şi revoluţia din
U.R.S.S.”, amintind obligaţia clericilor de-a rămâne în mijlocul credincioşilor.
Maestrul Pavel Cheleş, înspăimântat de bombardamentele din 4 şi 5 iunie 1944 din
Iaşi, aduce catapeteasma la Vaslui şi o depozitează la biserica „Sfântul Ioan”, de unde
este transportată la Huşi cu un camion al Prefecturii judeţului Fălciu. Valoarea
catapetesmei (500000 de lei) a fost achitată personal de Grigorie Leu, fără recurgerea
la fondurile Episcopiei. Odată finalizate lucrările de restaurare, biserica catedrală este
sfinţită la 29 iunie 1945342
Referat semnat de I.D. Ştefănescu
342
Iconostas al Bisericii Catedrale de la mijlocul secolului al XIX-lea

-Muzeul Eparhial din Huşi-
PALATUL EPISCOPAL
Arhitectul Ştefan Balş aprecia în referatul întocmit la 10 ianuarie 1938

vechimea pivniţei de sub Palatul Episcopul ca un rest din timpul domnului Ştefan cel
Mare (1457-1504)343.
Referatul arhitectului Ştefan Balş din 29 mai 1936 consemnează întocmirea
proiectului pentru „modificarea faţadei de Sud, spre grădină, a palatului Episcopul,
clădire veche ridicată deasupra beciurilor vechiului palat Domnesc”, planurile
respectând indicaţiile Episcopului Nifon Criveanu. C. Antonescu sugerează în
343
INMI, FCMI, dosar 1967 / 1936-1944, f. 20.
rezoluţie aprobarea planului344. Lucrările au fost adjudicate de către antreprenorul Ioan

Zamfirescu, maistru constructor de biserici din Bârlad, ale cărui raporturi cu Episcopul
sunt destul de tensionate, aşa cum reiese şi din corespondenţa sa cu arhitectul Ştefan
Balş din 5 noiembrie 1936, 17 decembrie 1936 şi 24 mai 1937345.
Până în noiembrie 1936, conform planului întocmit de Ştefan Balş, „s-a
construit la Episcopia Noastră o aripă spre Miază-Zi şi s-a zidit o terasă. Lucrările nu
s-au terminat pe deplin….cele deja efectuate au suferit deteriorări în cursul iernii”,
Episcopul Nifon cerând la 7 aprilie 1937 arhitectului Horia Teodoru deplasarea la
Huşi pentru recepţia lucrărilor, împreună cu Ioan Zamfirescu, antreprenorul
acestora346. Valoarea lucrărilor efectuate la Palatul Episcopul în 1936 se ridică la
271287 lei347. În 1937 este aprobată suma de 65000 lei pentru „lucrările suplimentare
la terasa şi completarea ceardacului la Palatul Episcopul. Se va căuta să se facă şi o
ventilaţie lateral a bolţilor dacă va fi posibil, stabilindu-se un current de aer între
boltă şi terasă”348.
Palatul Episcopal din Huşi
La 20 mai 1937 sunt încheiate procesele verbale de recepţie a lucrărilor şi noul

deviz al lucrărilor ce urmau pentru finalizarea palatului şi de deasupra beciului
344
INMI, FCMI, dosar 1966 / 1933-1940, f. 25; Vezi şi f. 26-31 v.
345
Ibidem,.
346
INMI, FCMI, dosar 1967 / 1936-1944, f. 2.
347
Ibidem, f. 12.
348
Ibidem, f. 13.
(recepţia este făcută de arhitectul Horia Teodoru)349. Procesul verbal din 7 iulie 1937
atestă examinarea de o comisie (pr. dr. Spiru Apostol, Panait Lupu) alături de
arhitectul Ştefan Balş şi antreprenorul Ioan Zamfirescu a lucrărilor executate, precum
şi recepţia lor, anume: construcţia din nou a unei aripi cu un ceardac la etaj şi camera
scării de servici, iar la parter două camere de locuit, construcţia din noua terasă de
deasupra beciului, inclusiv adăpostul de la intrare, parapetele şi scările. Valoarea
lucrărilor executate se ridică la 272287 lei350.
La începutul anului 1938 Comisiunea Monumentelor Istorice aprobă
„desfiinţarea beciului din apropierea Palatului Episcopul şi (…) sub cramă în rând cu
celelalte beciuri ale Sf. Episcopii. La reconstruire se va respecta întocmai, atât
dimensiunile cât şi felul în care sânt construiţi pereţii şi bolţile beciului”351(a se vedea
în anexă şi referatul din 10 ianuarie 1938 întocmit de arhitectul Ştefan Balş).
„Sforţarea cea mare, ca totul să se pună la punct a fost în primele luni din
anul binecuvântat 1945, când entuzasmul gătirei şi redeschiderei catedralei se unea
cu nădejdea păcei izbănditoare şi alinătoare atâtor dureri, lipsuri şi suferinţe. În
lunile Ianuarie, Februarie, Martie şi Aprilie 1945, ne-am sbătut ca sfânta şi istorica
catedrala să se gătească şi să se redeschidă, ca să reînceapă ruga caldă de evlavie
pentru alinare şi îndrumare”. Odată finalizate lucrările de restaurare, biserica
catedrală este sfinţită la 29 iunie 1945352.
Vânzarea vechii catapetesme, strănilor şi altor obiecte de cult, a fost făcută
cunoscută comitetului de construcţie a bisericii din satul Fedeşti la 27 august 1945,
adjudecată în septembrie. Destinată bisericii din Berlin, catapeteasma ajunge la
Fedeşti, unde aşezarea va fi efectuată de pictorul Constantin Buhuşi (a se vedea
procesul verbal din 26 martie 1946), iar lăcaşul de cult va fi sfinţit la 10 noiembrie
1946 de către episcopul Grigorie Leu353.
ANEXE
1. 1936 august 28. - Arhitectul Ştefan Balş scrie Episcopului Nifon Criveanu
al Huşilor în problema lucrărilor de la cerdacul Palatului Episcopal.
Serviciul tehnic No. 565 din 28 / VIII 1936

Prea Sfinţiei Sale
Nifon Episcop al Huşilor
Prea Sfinţite Părinte,
349
Ibidem, f. 6.
350
Ibidem, f. 17.
351
Ibidem, f. 1.
352
353
Costin Clit, Biserica cu hramul Naşterea Maicii Domnului din satul Fedeşti (1937-1946), în „Est”.
Revistă de cultură, serie nouă, nr. 3, martie 2002, p. 47-48; Neculai Apostol, Gheorghe Gherghe, Fedeşti
Oameni şi locuri, Iaşi, Editura Kolos, 2012, p. 55-57.
Fiindu-mi imposibil să trec la Huşi din cauza numeroaselor delegaţii avute în

ultimele două săptămâni şi neputând veni nici în zilele acestea, având un concediu de
6 zile, vă rog să binevoiţi a dispune ca antreprenorul să-mi comunice în scris în mod
amănunţit dacă are vreo lămurire de cerut în privinţa execuţiei lucrărei. În ceea ce
priveşte turnatul plăcei de beton este suficient ca să se supravegheze antrepriza în
momentul amestecului betonului pentru ca să respecte dozajul indicat în deviz.
La viitoarea deplasare ce voi face la Huşi adică pe la 11-12 septembrie voi
aduce şi detaliile pentru duşumeaua terasei, balustarada şi streaşină.
Vă rog să primiţi Prea Sfinţite asigurarea sentimentelor mele cele mai
respectuase.
28 / VIII / 936
<ss> Şt(efan) B(alş)
INMI, FCMI, dosar 1966 / 1933-1940, f. 38.
2. 1936 septembrie 3. - Devizul nr. 2 întocmit de arhitectul Ştefan Balş

privind reparaţiile de la Palatul Episcopal din Huşi.
Prea Sfinţite Părinte,
Am onoarea a vă trimite alăturat 4 planuri cu detaliile cerute pentru cerdacul

palatului Episcopal.
Pardoaseală de brad se va face numai la camerele interioare urmând ca pe
terasa deschisă să se aşeze un parchet din frize de stejar.
Articolul 18 din deviz se va modifica deci astfel: Parchet din frize de stejar de
I / 0.12 / 0.02 cm., bine impregnate în carbolinicum, aşezate direct pe un strat de
smoală de I cm. grosime turnat pe un strat de asfalt de 2 cm. care va fi pus pe planşeul
de beton armat care va fi prevăzut cu pantă de scurgere spre exterior. Preţul la mp. fără
dala de beton va fi de 450 lei. În schimb la art. 8 se va scade de la 400 la 300 lei la mp.
Scara şi vangul se vor face din beton armat precum şi balustrada care se va
face plină şi se va tencui. Preţul se va modifica plătindu-se 350 lei ml. de treaptă şi
200 lei de ml. balustradă.
Preţul global pentru balustrada cerdacului se va mări de la 6000 la 10000 lei
baluştrii urmând să se facă din lemn de tei. Cornişa se va face identică şi în prelungire
cu cea existentă. În locul profilului superior se va face o pazie de lemn de stejar cu
şipcă la partea de sus de dimensiuni identice cu acel profil, la 90 cm distanţă de perete
iar streaşina se va face înfundată, cu scânduri geluite de brad cu şipci bătute peste
încheieturi, vopsite de 3 ori în culoare de ulei, va fi de 360 lei la mp.
La intrarea în beci nu se va face streaşină urmând ca olanele să se aşeze direct
pe boltă conform indicaţiilor ce se vor da la faţa locului.
Voi veni la Huşi pe la 10 septembrie.
Vă rog să primiţi Prea Sfinţite expresia deosebitei mele consideraţiuni.
3 septembrie 1936
Arhitect <ss> Ştefan Balş
INMI, FCMI, dosar 1967 / 1936-1944, f. 4, concept.
3. 1937 iulie 17. – Referat justificator al devizului în valoare de 65000 de lei

pentru continuarea lucrărilor la Palatul Episcopal din Huşi.
17 iulie 1937
REFERAT
Se înaintează spre aprobare alăturatul deviz în valoare de 65000 lei cuprinzând
lucrările necesare pentru înlăturarea umezelei ce s-a ivit în pivniţă şi pentru terminarea
ceardacului.
Umezeala care a apărut acum în pivniţă poate proveni din două cauze.
1 ) Trecerea apelor de ploaie prin stratul izolator în zidăria bolţii datorită
proastei execuţii a izolării care n-a fost executată conform devizului din cauza unei
greşeli de tipar făcută în copia dată antreprenorului de către Episcopie în care s-a
trecut „un strat de beton între două straturi carton asfaltat” în loc de „un strat de bitum
...”.
2 ) Umezeala care se formează în pivniţă nu se mai poate evapora direct prin
boltă şi prin stratul de pământ care se găsea peste boltă din cauza stratului izolator
actual.
Pentru îndreptarea acestui rău s-au prevăzut în deviz trei cutii de ventilaţie la
partea superioară a bolţei.
<ss> Arh. Ştefan Balş
INMI, FCMI, dosar 1967 / 1936-1944, f. 14, original.
4. 1937 decembrie 15. – Episcopul Nifon Criveanu al Huşilor se adresează

preşedintelui Comisiunii Monumentelor Istorice în privinţa modificării unui beci din
preajma Palatului Episcopal.
ROMÂNIA
SFÂNTA
EPISCOPIE A HUŞILOR
Nr. 8611
Huşi
15 DEC(EMBRIE) 1937
DOMNULE PREŞEDINTE,
Prin adresa Noastră nr. 4049 / 936., am avut onoarea a Vă cere aprobarea
modificării beciului situat spre M.Z., în imediata vecinătate a Palatului Episcopal.
Lucrarea s-a făcut după devizul şi planul întocmit de serviciul arhitecturii
acelei Onor. Comisiuni. Din nefericire, modificarea a dăunat bunei stări a beciului,
care a prins a se umezi pe alocuri şi în care picură apa pe două locuri. Am făcut
aceasta cunoscut D-lor Arhitecţi, care au indicat noi modificări, fără, însă, să garanteze
îndepărtarea completă a neajunsurilor pricinuite prin modificarea făcută.
Cum acest lucru este prea apropiat de clădirea Reşedinţei Noastre şi cum o
nouă modificare – fără să asigure condiţiunile de buna păstrare a vinului – ar cere noi
şi însemnate cheltuieli, avem onoare a Vă ruga să binevoiţi a aproba desfiinţarea
acestui beci şi rezidirea lui sub cramă în rând cu celelalte beciuri ale Episcopiei, fiind
şi mai la îndemâna lucrărilor viticole şi degajând în acelaşi timp, priveliştea faţadei
spre M.Z. a Reşedinţei unde Noi vroim să facem o grădiniţă cu peluză şi flori.
Primiţi, Vă rugăm, Domnule Preşedinte, Încredinţarea deosebitei Noastre
consideraţiuni şi arhiereşti binecuvântări.
EPISCOP <ss> Nifon
Consilier Referent <ss> Pr. dr. Apostol
DOMNIEI SALE,
DOMNULUI PREŞEDINTE AL COMISIUNEI MONUMENTELOR
ISTORICE
BUCUREŞTI
5. 1938 ianuarie 10. – Referatul privitor la demolarea pivniţei de lângă

Palatul Episcopal din Huşi.
Tehnic no. 1295 10 / I / 938
Referat privind dărâmarea pivniţei de lângă palatul episcopal din Huşi
La palatul episcopal din Huşi se găsesc două pivniţe, una chiar supt palat care
este mai interesantă putând fi un rest din palatul lui Ştefan cel Mare şi alta lângă palat
în faţada Sud a cărui releveu se poate vedea în planurile alăturate.
Această pivniţă având bolţile ieşite deasupra nivelului pământului împiedică
crearea unei grădini care să complecteze noua faţadă cu pridvor pe coloane a palatului.
Deoarece beciul nu prezintă un interes deosebit, după cum se poate constata
din alăturatul releveu, sunt de părere să se aprobe dărâmarea cerută cu condiţia ca în
reconstruirea propusă să se respecte întocmai, atât dimensiunile cât şi felul în care sunt
construiţi pereţii şi bolţile beciului, reîntrebuinţându-se acelaşi material sau material
identic cu cel vechi.
Notă: Starea beciului înainte de transformare.

Beciul era acoperit cu şarpantă uşoară rezemată pe un zid înconjurător de 1,70
m. înălţime şi învelită cu tablă veche. Peste bolţi era un strat de gunoi şi pământ de
umplutură.
Starea actuală a beciului (vezi planurile alăturate).
Acum beciul este acoperit cu o terasă din dale de beton puse pe un strat de
nisip aşternut pe un strat izolator.
Acest strat este pus pe o placă de beton uşor armat sprijinită pe o serie de
arcuri de zidărie construite deasupra bolţii cu umplutură de pământ între ele.
Umezeala care a apărut în pivniţă se datoreşte probabil în parte schimbării de
regim care s-a făcut prin aşezarea unui strat izolator împiedicând evaporarea umezelii
ce se făcea înainte prin bolţi şi în parte proastei execuţii a izolării care permite
înfiltrarea apelor de ploaie în diverse puncte.
INMI, FCMI, dosar 1967 / 1936-1944, f.20, original.
6. 1939 mai 21. – Ierodiaconul P. Albulescu transmite arhitectului de la

Comisiunea Monumentelor Istorice dimensiunile şi schiţa pentru contruirea locuinţei
slujitorilor de la schitul „Vovidenia” din Huşi.
21 Mai 1939
Huşi
Stimate Domnule Arhitect,
Din ordinul Prea Sfinţitului Episcop Nifon, Vă trimit dimensiunile locului

destinat pentru construirea locuinţei pentru personalul slujitor la acest schit. Aceste
dimensiuni sunt. 18 m. lungime şi 12 m. lăţime. Pentru orientare am făcut alăturat şi o
schiţă. Ştiu că a fost vorba să Vă trimitem şi noi un plan, dar Dl. antreprenor nu ne-a
făcut până acuma; iar Prea Sfinţitul ne-a spus că nu este nevoie, căci a vorbit cu
domnia Voastră.
Cu toată stima,
<ss> Ierod(iacon) P. Albulescu
Schitul „Vovidenia” Huşi
INMI, FCMI, dosar 1966 / 1933-1940, f. 43 , original.
7. 1940 noiembrie 23.- Episcopul Grigorie Leu se adresează preşedintelui

Comisiunii Monumentelor Istorice pentru a solicita prezenţa unui architect la
Episcopia Huşilor, descriind şi urmările cutremurului din 9 / 10 noiembrie 1940.
ROMÂNIA
SFÂNTA
Nr. 6318
Huşi
1940 noiembrie 23
Cutremurele cu îngrozirea celui din noaptea zilei de 10 crt., au umplut paharul

ispăşirilor neamului românesc. Eparhia Huşilor este dintre cele mai încercate.
Chiar din dimineaţa acelei duminici am plecat în lungul şi în latul Eparhiei,

cercetând, mângâind şi ajutând.
Dezastrul e de neînchipuit. Oraşul Bârlad, mare parte din Huşi şi din Vaslui e
o ruină. Mai mult de 50% din biserici şi mănăstiri sunt distruse, în mare parte
monumente istorice.
1. Catedrala episcopală ameninţă cu prăbuşirea, dacă turla din mijloc, complet
zdruncinată, nu poate fi dărâmată.
Deasemeni reşedinţa episcopală nu poate fi locuită.
2. La Huşi, din 7 biserici parohiale numai în una se poate oficia.
3. La Bârlad din 13 biserici şi 3 paraclise, două sunt prăbuşite. Celelalte sunt
ameninţate. Numai în biserica domnească se poate oficia.
4. La Vaslui stricăciunile bisericilor sunt mai mici.
5. Mănăstirea Adam e cu totul ruinată; iar Rafaila şi Grăjdenii zdruncinate din
temelie.
6. Dintre bisericile rurale vizitate până în prezent de Noi 10 sunt prăbuşite,
restul se pot repara.
Şi zilnic ne vin rapoarte cu arătări care mai de care mai dureroase.
Consilierii Referenţi au plecat fiecare în câte un judeţ, ca împreună cu
protoiereii respectivi să împartă judeţele şi să viziteze toate parohiile spre a lua
măsurile ce se impun.
Eparhia Huşilor, pe lângă pierderile cu răpirea Basarabiei este cumplit lovită
de dezastrul acestui cutremur. Trebuie să fie ajutată.
Întrucât de o săptămână chibzuim cu specialişti şi antrenori locali să dărâmăm
turla de pe cupolă, ca să scăpăm catedrala episcopală de o completă prăbuşire şi
nimeni nu îşi ia răspundere pe lângă telegrama nr. 6261 din 18 crt., Vă rugăm insistent
să binevoiţi a trimite un domn arhitect spre a putea lua ultimile dispoziţii pentru
salvarea acestui monument istoric.
Primiţi, vă rugăm, domnule preşedinte, asigurarea deosebitei Noastre
Episcop <ss> Grigorie

Consilier Referent <ss> Pr. Anton Popescu
DOMNIEI SALE,
DOMNULUI PREŞEDINTE AL COMISIUNII MONUMENTELOR
ISTORICE-BUCUREŞTI.
Telgrama 2328
Sf. Episcopii a Huşilor
Marţi 26 Noemvrie curent va veni la faţa locului d-l arhitect Horia Teodoru.
SECRETARUL
Comisiunii Monumentelor Istorice
INMI, FCMI, dosar 1966 / 1933-1940, f. 48-48 v, original.
8. 1940 decembrie 14. – Episcopia Huşilor intervine la preşedintele

Comisiunii Monumentelor Istorice în vederea trimiterii unui architect pentru luarea
de măsuri de reparare a bisericilor monumente istorice afectate de cutremurul din 9 /
10 noiembrie 1940.
ROMÂNIA
SFÂNTA
Nr. 6555
HUŞI, 14 DEC(EMBRIE) 1940
La adresa Domniei-Voastre nr. 2392 / 940, avem onoare a Vă aduce la
cunoştinţă următoarele:
Prea Sfinţitul Episcop a luat cunoştinţă de grija ce purtaţi bisericilor
monumente istorice, însă îndrumările Domniei-Voastre trebuie să fie date la vreme.
Sunt biserici vechi şi greu stricate în urma cutremurului, la a căror refacere este nevoie
de imediate lămuriri, mai ales că în multe locuri reparaţia lor trebuie făcută
neîntârziat.
Pe de altă parte, Comisiunea prea tergiversează lucrurile. Astfel, cu toate că
pentru Catedrala Episcopală, monument istoric însemnat ca fiind ctitorie a lui Ştefan
cel Mare, şi care, în urma cutremurului ameninţă cu prăbuşirea, am rugat Comisiunea
să trimită un domn Arhitect spre a vedea ce este de făcut – nici până astăzi nu a venit
nimeni.
Noi vom comunica preoţilor să respecte deciziile dispoziţiunile Domniei-
Voastre, deoarece toate bisericile deteriorate vor fi reparate sau refăcute imediat ce
campania de lucru va îngădui aceasta.
Primiţi, Vă rugăm, Domnule Preşedinte, asigurarea deosebitei noastre
consideraţiuni.
Din Ordin,
CONSILIER REFERENT <ss> Pr. Anton Popescu
Şef de birou <ss> Al. Filiuţă
DOMNIEI SALE
DOMNULUI PREŞEDINTE AL COMISIUNII MONUMENTELOR
ISTORICE
-BUCUREŞTI
9. 1941 ianuarie 27. - Adresa Episcopului Grigorie Leu cu privire la situaţia

Catedralei Episcopale după cutremurul din 9 / 10 noiembrie 1940.
ROMÂNIA
SFÂNTA
SECŢIA ECONOMICĂ
Nr. 351
Huşi, 27 IAN(UARIE) 1941
DOMNULE SECRETAR,
La adresa Domniei Voastre nr. 2574 a.c., avem onoare a vă face cunoscut că
dată fiind însemnătatea Catedralei Sfintei Episcopii, ctitorie a lui Ştefan cel Mare, cum
şi starea ei gravă de deteriorare, instrucţiunile date de Domnia Voastră de la distanţă
prin sus zisa adresă nu Ne poate servi la nimic, aşa că Noi vom proceda cum Ni se
indică situaţia vădită şi nu după aceste instrucţiuni teoretice.
Primiţi, vă rugăm, Domnule Secretar, asigurarea deosebitei Noastre
EPISCOP <ss> † Grigorie
Consilier referent <ss> Pr. Dr. Spiru I. Apostol
DOMNIEI SALE
DOMNULUI SECRETAR AL COMISIUNII MONUMENTELOR
ISTORICE DE PE LÂNGĂ MINISTERUL EDUCAŢIEI NAŢIONALE,
CULTELOR ŞI ARTELOR
BUCUREŞTI
10. 1941 februarie 26. - Episcopul Grigorie Leu solicită preşedintelui

Comisiunii Monumentelor Istorice trimiterea unui arhitect la Huşi.
ROMÂNIA
SFÂNTA
Nr. 1071
Huşi, 26 FEB(RUARIE) 1941
Domnule PREŞEDINTE,
După cum v-am mai comunicat, Catedrala episcopală a fost greu lovită de
cutremurul din 10 Noiembrie.
Turnul cel mare trebuie numaidecât dat jos, el ameninţând întreaga
construcţie. La dărâmarea lui se lucrează mereu.
Dar pentru a şti ce avem de făcut de acum înainte, dacă trebuie sau nu să mai
ridicăm altă turlă, dacă se mai poate reface pictura acestui sfânt lăcaş ctitorie a lui
Ştefan cel Mare, etc.
Vă rugăm să binevoiţi a dispune ca un domn arhitect să vină neîntârziat la faţa
locului spre a întocmi devizele necesare şi a da meşterilor îndrumările cuvenite.
Primiţi, Vă rugăm Domnule Preşedinte, asigurarea deosebitei noastre

EPISCOP <ss> † Grigorie
Consilier referent <ss> Pr. Anton Popescu
D-SALE
D-LUI PREŞEDINTE AL COMISIUNII MONUMENTELOR
ISTORICE
BUCUREŞTI
11. 1941 martie <ante 29>. - Referatul arhitectului Ştefan Balş de înştiinţare
a Episcopiei Huşului de trimiterea memoriului privind starea bisericii după cutremur,
a devizului şi proiectului de refacere a turlei.
Referat
1 memoriu
1 deviz
3 planuri
Pentru Episcopia Huşilor
Se înaintează alăturat un memoriu arătând starea în care se găseşte biserica
după cutremur şi lucrările necesare, însoţit de un deviz în valoare de 3000000 din care:
1350000 pentru refacerea turlei şi consolidare
1650000 pentru tâmplă şi pictură.
Acest deviz ce se înaintează spre aprobare împreună cu proiectul pentru
refacerea turlei cu schelet de beton armat, păstrându-se întocmai forma veche,
urmează a se trimite, conform cerinţei d(omnu)lui general Georgescu, ministru a
Lucrărilor Publice şi Comunicaţii, serviciului tehnic al acelui Minister, pentru
întocmirea proiectului de beton armat şi pentru a se îndeplini formele necesare
acordării fondului de reparative.
După facerea corespondenţei mi se va înapoia Dosarul, trebuind să-l dau
personal d(omnu)lui ing(iner) Niculescu, aceasta pentru a nu pierde vreme.
<ss> Ştefan Balş
12. 1941 martie 30. – Memoriul întocmit de inginerul Iosif Niculescu şi

arhitectul şef Ştefan Balş privind situaţia bisericii catedrale din Huşi în urma
cutremurului din 9 / 10 noiembrie 1940.
MEMORIU
asupra stărei bisericii Episcopiei Huşilor după cutremurul din 10 Noiembrie
1940
În urma delegaţiei primite, cercetând starea bisericii în ziua de 20-III-941,

subsemnaţii inginer Iosif Niculescu, delegat a Ministerului de Lucrări Publice şi
Comunicaţii şi arhitect Ştefan Balş, delegat a Comisiunii Monumentelor Istorice, am
constatat următoarele:
Turla mare a Pantocratorului construită în cărămidă lucrată cu mortar de
proastă calitate, slab în var, a fost atât de rău crăpată, ameninţând cu prăbuşirea încât a
fost nevoie să se ia măsuri pentru dărâmarea ei. Această lucrare începuse, fiind deja
desfăcută zidăria la partea superioară pe circa 1 / 3 din înălţime. Acoperişul însă cu
toată şarpanta şi învelitoarea de aramă, a fost lăsat pe loc, ridicându-se de pe
pardoseala bisericii o schelărie care a rămas sprijinit în timp ce se urmează cu
dărâmarea pereţilor. Acest lucru s-a făcut în vederea eventualei refaceri a turlei, pentru
a nu mări cheltuiala cu desfăcutul şi refăcutul şarpantei voluminoase şi a nu aduce
stricăciuni tablei de aramă.
Constatând că zidăria de proastă calitate a turlei coboară până la 0,40 m,
deasupra naşterei trompelor, adică 0,80 m. peste cheia arcurilor mari, am dispus ca
pereţii turlei să fie dărâmaţi până la acest nivel, de la care începe o zidărie mai veche
de foarte bună calitate.
Constatând deasemeni că schelăria sprijinind acoperişul turlei nu este de ajuns
de solidă, unii din stâlpi fiind prea subţiri, iar alţii din cauza înălţimei lor şi
contravântuirei insuficiente suferind un început de flambaj, s-a dispus întărirea acestei
schelării. Pentru refacerea turlei, se va prevedea un schelet din stâlpi de beton armat
aşezate pe un cadru de grinzi de beton armat puse la nivelul zidăriei sănătoase, astfel
armate încât să transmită greutatea turlei numai pe zidăria pereţilor exteriori, arcurile
rămânând descărcate şi legaţi între ei cu centuri de beton armat sub ferestre, la
naşterea bolţii şi la cornişă. Turla se va reface exact ca şi cea veche. Tot scheletul de
beton armat se va aşeza astfel ca, spre interior să poată fi căptuşit cu cărămidă, pentru
a evita stricarea picturei din cauza contactului direct cu betonul. Pentru acelaşi motiv
cupola se va face din cărămidă de 0,14, sprijinindu-se la naştere pe colacul de beton
armat prevăzut anume cu un pat de plecare. Pentru o mai bună legătură cu zidăria de
umplutură a pereţilor dintre grinzi, se va vedea dacă nu este cazul de a se întrebuinţa
chiar această zidărie cu cofraj a stâlpilor. Pentru a se putea lucra centura cornişei, din
cauza şarpantei acoperişului, se va prevedea un spaţiu liber între talpa şarpantei şi
centură de circa 0,40 m., care se va zidi ulterior împănându-se cu grijă. Deasemeni se
vor prevedea legături de fier între stâlpi de beton şi şarpanta acoperişului.
Pereţi şi bolţi
Pereţii bisericei, din cărămidă şi în faţadă din cărămidă cu câte un rând de
piatră intercalată la intervale regulate, au grosime de circa 1,30 m. Bolţile sunt de
cărămidă. În pridvor, pronaos, naos şi Altar s-au produs numeroase crăpături din care
unele au străbătut toată grosimea zidăriei, apărând şi în faţade.
Deasemeni bolţile au crăpături iar arcurile mari transversale s-au desfăcut la
cheia, de unde au căzut chiar cărămizi.
Toate aceste crăpături nu prezintă mare pericol. Pentru a preîntâmpina însă o
eventuală împingere a bolţilor şi arcurilor în cazul unui nou cutremur asupra zidăriei
slăbite va fi nevoie de aşezarea unor tiranţi de fier care să lege cei doi pereţi laterali
între ele. Cheile arcurilor se vor reface iar crăpăturile se vor ţese.
Tencuieli. Toată tencuiala de-a lungul crăpăturilor trebuie dată jos. Ceea ce
este însă mai grav este că s-a constatat că tencuiala veche este burduşită pe aproape
toată suprafaţa interioară a bisericei ceea ce înseamnă că pictura existentă a lui
Tătărescu este pierdută, trebuind să fie dată jos. Dealtfel şi această pictură, în afară de
tencuială, fiind cu ulei şi formând deci un strat impermiabil s-a coşcovit din cauza
umezelii din zid. Prin urmare chiar suprafeţele de s-ar putea salva în locurile unde s-ar
găsi tencuiala sănătoasă vor trebui cercetate de către un pictor secialist şi consolidate,
în scopul de a păstra cât mai posibil din această pictură, una din cele mai bune ale lui
Tătărescu.
În afară de aceste lucrări vor mai fi necesare reparaţii la învelitoare, la
mobilier, la tâmplărie, precum şi lucrări de vopsitorie şi zugrăveli.
Turnul clopotniţă deasupra pridvorului, construit cu zidărie veche, a
rezistat bine, având numai câteva crăpături neînsemnate.
Constatări arheologice
Din cercetările făcute s-au putut face următoarele constatări: Nu s-a găsit în
afară de uşa intrării, nimic în actuala construcţie a bisericii care să dovedească o
eventuală conservare din arhitectura vechii biserici a lui Ştefan cel Mare. Turla
Pantocratorului este înălţată recent. Felul de construcţie al pereţilor dovedesc o epocă
recentă.
Ferestrele în afară de cele ale pridvorului în faţada Vest care sunt făcute în
blocuri mari de piatră de talie, sunt noi.
Soclul este din zidărie de cărămidă amestecată cu piatră neregulată şi blocuri
de piatră de talie, care nu a fost aparentă.
Singura urmă găsită care ar putea fi de pe vremea vechii biserici este uşa de
intrare şi porţiunea din soclul ascuns acum de zidăria antepridvorului adaos.
Profilul de piatră a soclului este asemănător cu cele din acea epocă, iar cadrul
de piatră a uşii, cu profilul întreg rămas numai la partea superioară ar putea deasemeni
data de atunci.
Dacă nu se poate obţine dărâmarea completă a antepridvorului atât de urât,
alipit la intrare, va fi necesară în ori şi ce caz dărâmarea peretelui acestui antepridvor
ce se sprijină în parte pe profilul soclului ascunzându-l, pentru a degaja peretele
bisericii în jurul uşii de la intrare, în scopul de a pune în valoare urmele vechi
existente.
Inginer
30-III-941
INMI, FCMI, dosar 1968 / 1940-1941, f. 1-1v, original; INMI, FCMI, dosar
1968 / 1940-1941, f. 12-12 v, 16, original.
13. 1941 mai 9. – Referatul arhitectului Ştefan Balş privitor la lucrările

suplimentare de adăugat la devizul pentru reparaţia bisericii catedrale din Huşi.
Referat
-1 deviz
Pentru lucrările suplimentare de adăugat la devizul de reparaţii a Episcopiei

Huşilor.
În urma dărâmării zidăriei turlei, cupola de lemn învelită cu aramă rămăsese

sprijinită pe o schelărie din bile de lemn. Din cauza unei vijelii puternice, această
cupolă care fusese sprijinită dar nu legată de schelă, a fost luată pe sus de vânt ca o
umbrelă şi a zburat căzând la o oarecare distanţă de biserică, neproducând nici o altă
stricăciune.
A fost desfăcută, depozitându-se materialul în vederea reîntrebuinţării.
Urmează să se adauge la devizul de reconstruire a turlei şi costul refacerei
cupolei.
Se înaintează spre aprobare alăturatul deviz în valoare de 240000 lei, în care
se prevede refacerea parţial a învelitoarei cu tablă de aramă ce se va putea
reîntrebuinţa, restul făcându-se pentru moment cu tablă galvanizată.
S-ar putea poate obţine restul de tablă de aramă de la Ministerul Coordonării,
cerându-se liberarea cantităţii necesare.
9-V-941
14. 1941 iunie 6. – Referatul arhitectului Ştefan Balş privitor la prăbuşirea

turlei şi întocmirea devizului.
3. VI. (1)941
Referat
Pentru dărâmarea turlei Episcopiei Huşilor
Fiind delegat cu cercetarea stărei bisericii în vederea întocmirii unui deviz şi

pentru a hotărî asupra dărâmărei turlei, am fost la faţa locului împreună cu d(omnu)l
ing(iner) Niculescu, trimis de către d(omnu)l ministru a Lucrărilor Publice, în ziua de
20 martie 1941 şi am constatat următoarele, arătate şi în memorial anexat dosarul
De pe urma cutremurului numai turla Pantocratorului suferă mai mult,
ameninţând cu prăbuşirea, pe când restul, pereţi, bolţi şi turn clopotniţă, deşi având
numeroase crăpături atrăgând desprinderea tencuielilor şi distrugerea picture, se putea
consolida fără dărâmare.
Pentru a preîntâmpina accidentele ce s-ar fi putut produce prin prăbuşirea
turlei într-o bună zi, era necesară dărâmarea.
La repetatele cereri şi telegrame ale PSS Episcopul Huşilor rămase fără
răspuns, organele tehnice ale Com(isiunii) Mon(umentelor) Ist(orice) fiind concentrate
iar celelalte ale Ministerelor prea ocupate în urma cutremurului, s-a apelat la
tehnicienii locali.
Singurul care s-a încumetat să primească această lucrare care prezintă un
adevărat pericol din cauza proastei construcţii a turlei cu cărămidă nouă prost legată cu
un mortar slab, a fost un domn Diculescu.
Pentru a reduce din cheltuielile necesare la reconstruirea turlei s-a hotărât să se

păstreze cupola sprijinind-o pe o schelă de lemn pornind din pardoseală, dărâmându-se
numai pereţii turlei.
În ziua deplasărei la faţa locului, lucrarea de dărâmare se executase pe circa 1/3
din înălţime.
Am dispus continuarea lucrărei de dărâmare până la nivelul pragului
ferestrelor şi am cerut întărirea schelăriei care avea bile insuficient contravântuite la
partea inferioară fiind, din cauza lungimei lor, supuse flambajului, şi bile prea subţiri
la partea superioară.
Aceste întăriri, după câte ni s-a comunicat ulterior, au fost făcute.
Nu am cerut însă legarea şarpantei de această schelă neprevăzând posibilitatea
existenţei unui vânt destul de puternic pentru a ridica în sus enorma greutate a cupolei.
Acest lucru însă s-a întâmplat în ziua de 29 / IV când în urma unei furtuni
cumplite, cupola a fost suflată de vânt ca o umbrelă şi aruncată în afara acoperişului
bisericii după spusele martorilor oculari de faptul că prăbuşirea nu s-a făcut pe
acoperişul bisericei ci în afară.
Acest lucru a fost constatat de subsemnatul cu ocazia deplasărei făcute la Huşi
în ziua de 1 Mai, după această catastrofă şi au fost arătate în referatul anexat dosarului.
Concluzii
1. Angajarea d(omnu)lui Diculescu a fost făcută din lipsa altora (afirmaţie a
Episcopiei).
2. Începerea dărâmărei s-a început înainte de aprobarea Com(isiunii)
Mon(umentelor) Ist(orice) din cauza timpului îndelungat (4 luni) ce trecuse fără
sosirea vreunui delegat cu cererile repetate. Cu ocazia deplasării delegatului din 1941
s-a aprobat dărâmarea turlei, care:
a) putea să se prăbuşească de pe o zi pe alta fiind(…).
b) era un adaos recent (1912).
3. Menţinerea pe loc a acoperişului, în loc de a se dărâma cu pereţii era o
soluţie bună.
4. Prăbuşirea cupolei s-a produs din cauza lipesei de lemne între schele şi
şarpantă în vederea ridicării produselor (…) care nu a fost prevăzut nici de d(omnu)l
ing(iner) Niculescu.
5. „Istoricul” turn este un adaos recent care merită să (…) numai din cauza
siluetei generale a monumentului.
6. Costul dărâmărei se ridică (---) lei, sumă (…) subsemnatul.
7. Schela a fost văzută, în partea ce mai rămăsese în picioare, adică până la
nivelul pandantivelor, de subsemnatul în ziua de 1 Mai.
INMI, FCMI, dosar 1968 / 1940-1941, f. 20-20 v., original.
15. 1941 august 23. - Episcopul Grigorie Leu al Huşului solicită Ministrului
Culturii Naţionale şi al Cultelor dispunerea unui specialist de la Comisiunea
Monumentelor Istorice pentru întocmirea devizelor necesare lucrărilor de pictură de
la biserica catedrală.
ROMÂNIA
SFÂNTA
Nr. 4836
Huşi, 23 AUG(UST) 1941
DOMNULE MINISTRU,
În urma aprobării Domnului General Ioan Antonescu –Conducătorul Statului
– a sumei de 3000000 lei pentru restaurarea Catedralei din Huşi, lucrările de zidărie au
şi început, fiind executate în regie de către Ministerul Lucrărilor Publice prin dl.
Inginer Inspector Iosif Niculescu.
Întrucât lucrările de pictură şi sculptură la această catedrală, cer un timp mai
îndelungat, Vă rugăm, Domnule Ministru, a dispune să se prezinte de la Onor.
Comisie a Monumentelor Istorice specialist pentru întocmirea devizelor necesare şi
angajarea şi acestor lucrări.
Primiţi, Vă rugăm, Domnule Ministru, încredinţarea deosebitei Noastre
EPISCOP <ss> † Grigorie Leu
Consilier referent <ss>
DOMNULUI MINISTRU AL CULTURII NAŢIONALE ŞI AL CULTELOR
SUBSECRETARIATUL DE STAT AL CULTELOR - BUCUREŞTI
16. 1941 decembrie 19.- Pavel V. Cheleş se oferă să execute scheletul

catapetesmei.
PREA SFINŢITE STĂPÂNE,

Subsemnatul Pavel V. Cheleş, am studiat situaţia refacerei catapetezmei de la
Catedrala Episcopiei din Huşi.
Se pot întrebuinţa icoanele iar scheletul cu toată sculptura veche trebuie
înlocuită fiind şi putredă şi în stilul nepotrivit vremei şi unei catedrale Episcopale.
Conform studiului făcut şi indicaţiilor date de P.S. Voastră – mă ofer să execut
scheletul catapetezmei – după modelul indicat (catapeteazma bisericei de la Târgu-Jiu)
din lemn de stejar vechi – schelet monumental – încadrând complet scopul şi menirea.
Culoarea antică va fi patinată reliefând părţile ieşinde pentru efectul dorit,
îmbibat în ulei fiert.
Patina va fi din cherlac maculat cu ceară de albine dizolvată în terpentină.
Costul total al lucrărilor montat loco este de lei 540000 (cinci sute patru zeci
mii lei).
Totodată depun garanţia legală de 6 %.
Sfânta Episcopie îmi va avansa 30 % din valoarea totală pentru procurarea
materialului, iar restul de plată a lucrărei se va face în trei rate, adică: la 15 Martie
1942, lei 150000, la 15 Iunie 150000 lei, iar restul la complecta terminare.
Lucrările vor fi terminate şi predate complect la 30 Septembrie 1942.
Primiţi, Vă rog, Prea Sfinţite, asigurarea deosebitului meu respect.
<ss> P(avel) V. Cheleş

Iaşi, str. Oastei, 17.
PREA SFINŢIEI SALE

PREA SFINŢITULUI EPISCOP AL EPARHIEI HUŞILOR
Rezoluţie: 20 / XII / 1941 / Vom aviza după ce ni se va prezenta planul şi

devizul legal.
<ss> Grigorie
17. 1942 ianuarie 15. – Episcopul Grigorie Leu al Huşului intervine pe lângă
preşedintele Comisiunii Monumentelor Istorice privind lucrările de restaurare ale
bisericii catedrale, picturii şi confecţionarea catapetesmei.
ROMÂNIA
SFÂNTA
SECŢIA ADMINISTRATIVĂ
Nr. 190
Huşi, 15 ianuarie 1942
Domnule preşedinte,
Catedrala episcopală de la Huşi fiind avariată de cutremurul din Noemvrie
1940, zidăria se restaurează în regie de Ministerul Lucrărilor Publice. Lucrările fiind
în curs, se impune modificarea şi reducerea adăugirilor şubrede şi neestetice.
Pe lângă lucrările de zidărie, catapeteasma şi pictura cer timp şi trebuie să
înceapă din vreme, putându-se lucra şi iarna. Pentru aceasta au venit la faţa locului doi
specialişti: dl Gheorghiţă ca reprezentant al Monumemtelor Istorice şi dl P. Cheleş,
maestru sculptor la Liceul Industrial din Iaşi.
Dl. P. Cheleş a alcătuit şi alăturatul plan de restaurarea catapetesmei.
Întrucât Domnul Mareşal Ion Antonescu, Conducătorul Statului, aprobând
suma pentru restaurare, a dat în seama Ministerului Lucrărilor Publice executarea;
Întrucât Domnul Mareşal Ion Antonescu a dispus să se execute şi în timpul
iernii ce se poate;
Întrucât Onor. Comisia Monumentelor Istorice trebuie să rânduiască şi să
controleze executarea restaurării unei catedrale episcopale,
Vă rugăm a) a aproba planul de restaurare al catapetesmei şi întregului
mobilier cu devizul respectiv, intervenind la Ministerul lucrărilor Publice pentru
eliberarea sumei;
b) A dispune o nouă studiere la faţa locului pentru restaurarea picturii în
combinaţie cu adăugirile zidăriei, ca la vară să se poată începe lucrările, părerile fiind
împărţite.
Primiţi Vă Rog Domnule Preşedinte asigurarea deosebitei Noastre
EPISCOP <ss> † Grigorie.

Consilier Referent <ss> Pr. Anton Popescu
Rezoluţie: 15 I 942 / Comisiunea deleagă pe d(omnul) professor I. D.

Ştefănescu pentru cercetarea lucrărilor la faţa locului, după care d(omnia) sa va face
propuneri. / <ss> V. Brătulescu.
Domniei Sale
Domnului Preşedinte al Comisie Monumentelor Istorice Bucureşti.
INMI, FCMI, dosar 1969 / 1940-1941, f. 3-3 v., original.
18. 1942 februarie 5. Episcopul Grigorie Leu al Huşului intervine pe lângă

preşedintele Comisiunii Monumentelor Istorice şi transmite planul şi devizul
confecţionării catapetesmei din biserica catedrală.
ROMÂNIA
SFÂNTA
SECŢIA ADMINISTRATIVĂ
Nr. 580
Huşi, 5 februarie 1942
Domnule PREŞEDINTE,
Domnul Mareşal Ion Antonescu, conducătorul Statului a aprobat suma de
3000000 lei pentru restaurarea catedralei episcopale, prin Ministerul Lucrărilor
Publice.
Întrucât nu s-a hotărât definitiv cum trebuie să se restaureze pictura şi întrucât
întreaga restaurare nu se va putea face cu suma repartizată, aţi delegat pe Dl Profesor
I. D. Ştefănescu să vină la faţa locului.
Cum vremea este potrivnică şi D-sa nu poate să vină iar lucrarea catapetesmei
întârzie,
Vă alăturăm planul şi devizul întocmit rugându-vă a interveni la Ministerul
Lucrărilor Publice pentru a începe imediat executarea.
Primiţi, Domnule Preşedinte, asigurarea consideraţiei şi ale noastre arhiereşti
binecuvântări.
Consilier Referent <ss> Ic. Anton Popescu
Rezoluţie: Având în vedere că tâmpla de la Sf. Episcopie a Huşilor este fără
valoare istorică şi artistică (de la 1890), Comisiunea nu se opune la facerea unei
tâmple nouă, în felul proiectului prezentat de P. Sf. Episcop al locului.
Domniei Sale
Domnului PREŞEDINTE al Comisiunii Monumentelor Istorice BUCUREŞTI.
19. 1942 februarie 12. Comisiunea Monumentelor Istorice aduce informaţii

despre aprobarea planului şi devizului de restaurare a catapetesmei şi cere eliberarea
sumei respective de Minister.
Ministerul Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor

Loco
178 / 12 / II / 942
Episcopia Huşilor cu adresa Nr. 580 / 1942 ne înaintează planul pentru
restaurarea catapetesmei cu devizul respectiv de la catedrala episcopală întocmit de
d(omnu)l sculptor P. Cheleş.
Comisia în şedinţa de la 12. II. 1942, examinându-l l-a aprobat.
Întrucât restaurarea catapetesmei cere timp, iar Episcopia nu poate sta fără
biserică mai ales în acele părţi unde refacerea sufletească este urgentă, vă rugăm să
binevoiţi a dispune executarea, eliberând suma prevăzută în deviz.
În urmă, vă vom înainta şi planul cu devizul pentru restaurarea picturii.
Preşedinte <ss> Al. Lapedatu
Director <ss> V. Brătulescu
INMI, FCMI, dosar 1969 / 1940-1941, f. 5.
20. 1942 februarie 12. Adresa Comisiunii Monumentelor Istorice cu privire

la aprobarea planului şi devizului de restaurare a catapetesmei şi cere eliberarea
sumei respective de Minister.
Domnule Ministru
Episcopia Huşilor, cu adresa Nº 580, ne prezintă planul catapetesmei cu
devizul respective, al catedralei episcopale, întocmit de d(omnu)l sculptor Cheleş.
Comisia Mon(umentelor) Istorice, în şedinţa de la 12 / II a.c., examinându-l l-
a aprobat.
Pentru pictură va merga la Huşi D(omnu)l Profesor I.D. Ştefănescu, pentru a
studia modalitatea restaurărei.
Întrucât restaurarea catedralei cere timp. Întrucât episcopia nu poate sta mult
fără de biserică, mai ales în acele părţi unde refacerea sufletească în duh creştin şi
românesc e mai urgentă.
Vă rugăm să binevoiţi a dispune executarea eliberând suma (…) deviz.
În urmă vă vom înainta şi planul cu devizul pentru restaurarea picturei.
INMI, FCMI, dosar 1969 / 1940-1941, f. 6, concept.
21. 1942 februarie 17. Ministerul Lucrărilor Publice şi al Comunicaţiilor îşi

exprimă acordul pentru confecţionarea unei noi tâmple şi a strănilor în limitele
fondului de 3000000 de lei, aprobat de mareşalul Ion Antonescu pentru catedrala din
Huşi.
ROMÂNIA
MINISTERUL LUCRĂRILOR PUBLICE ŞI AL COMUNICAŢIILOR
DIRECŢIUNEA TECHNICĂ DE LUCRĂRI PUBLICE ŞI COMUNICAŢII
MINISTERUL CULTURII ŞI AL ARTELOR
Subsecretariatul de Stat al Cultelor şi Artelor
Nr. 6267 / 1/ 1942 din 17 febr(uarie) 1942
Pentru reparaţiunile stricăciunilor produse de cutremur bisericii catedrale a
Episcopiei Huşilor, Domnul Mareşal I. Antonescu a aprobat pe seama acestui
Departament un fond de 3000000 lei din bugetul general al Statului, pe baza unui
deviz întocmit de Comisiunea Monumentelor Istorice din care fond, Ministerul de
Finanţe ne-a şi pus la dispoziţie, încă de anul trecut suma de 1000000 lei.
În acest deviz, s-a prevăzut pe lângă reconstrucţia din nou a turlei
pantocratorului şi facerea reparaţiunilor zidăriei crăpate etc. în valoare de 1580000 lei,
şi reparaţiunea tâmplei vechi şi a picturii existente.
Prea Sf(inţia) Sa Episcopul de Huşi a cerut insistent construcţiunea din nou a
tâmplei şi a mobilierului: strain, iconostas şi tetrapod.
În acest scop, a prezentat Comisiunei Monumentelor Istorice anexata planşă
însoţită de o ofertă-deviz în valoare de 890000 lei.
Comisiunea Monumentelor Istorice, cu adresa Nr. 178 din 12 februarie 1942,
ne-a adus la cunoştinţă că nu se opune la construcţiunea unei tâmple noi, după
pro(i)ectul prezentat de Prea Sf(inţia) Sa Episcopul de Huşi, pentru că tâmpla veche
este fără valoare istorică şi artistică.
Având în vedere că:
a. - Devizul initial a fost întocmit de Comisiunea Monumentelor Istorice;
b. – Biserica este declarată monument istoric,
c. – Tâmpla veche este fără valoare istorică şi fără valoare artistică (după cum
afirmă Comisiunea Monumentelor istorice, anexată în copie), Departamentul
Lucrărilor Publice, este de acord în principiu cu construirea unei tâmple noi şi a
strănilor, etc. în limita fondului de 3000000 lei, rămânând ca pentru terminarea picturii
să se avizeze asupra fondurilor ce vor mai fi necesare, atunci când va fi timpul
execuţiei ei.
Fiind vorba de o lucrare de artă de natură pur bisericească într-un monument
istoric, vă rugăm să binevoiţi a dispune ca organele D(umnea)v(oa)s(tră) de
specialitate să examineze atât planşa cât şi devizul anexat şi să ne daţi avizul
D(umnea)v(oa)s(tră).
Ministru <ss>
Director <ss> M. Nicolescu.
Notă: Rugăm a ni se restitui odată cu răspunsul D(umnea)v(oa)s(tră) şi planşa

şi oferta-deviz, vizate de D(umnea)v(oa)s(tră).
INMI, FCMI, dosar 1969 / 1940-1941, f. 8-8v., original.
22. 1942 martie 14. „Antemăsurătoare deviz pentru ridicarea unui pridvor
nou în locul celui actual”, elaborată de arhitectul Ştefan Balş.
Episcopia Huşilor
Antemăsurătoare deviz pentru ridicarea unui pridvor nou în locul celui actual
1) Dărâmarea pridvorului
actual, cuprins strânsul, alesul şi
depozitatul întregului material care se
va măsura şi se va preda cu Proces
verbal delegatului Episcopiei.
2) Săpătură m.c. 8 x 150 - - -

1200.
3) Beton cu fundaţie cu 150 m.c. 8 x 2800 - - -

kg. ciment la 22400.
4) Beton la soclu şi trepte cu m.c. 4 x 3000 - - -

200 kg ciment 12000.
la
5) Zidărie de cărămidă presată m.c. 30 x 3500 - - -
lucrată, lucrată cu mortar de ciment la 105000.
stâlpi,
pereţi şi cornişă, cuprins
profile
6) Idem la arcuri şi boltă, m.c. 5 x 4000 - - -
cuprins tipare 20000.
7) Zidărie armată conform m.c. 1,50 x 8000 - - -

indicaţiilor ce se vor da 12000.
8) Planşeu de beton armat cu m.p. 10 x 11000 - - -
350 kg ciment la m.c 120000
9) Tencuieli la stâlpi, pereţi, m.p. 40 x 200 ---
bolţi şi cornişă cu mortar de var gras şi 8000
adaos de ciment.
10) Văruială, interior şi m.p. 40 x 20 - - - 800

exterior
11) Pardoseală din lespezi de m.p. 23 x 3000 ---
piatră de Tg. Ocna sau Burdujeni 69000
12) Trepte de piatră ca mai sus m.p. 30 x 1500 ---
45000
13) Şarpantă din lemn de brad m.p. 24 x 600 ---
14400
14) Astereală m.p. 32 x 260 ---
8300
15) Învelitoare de tablă m.p. 35 x 750 ---
arămită, de 45 kg legătura 26250
16) Cruce din nou buc. 1 ---
10000
17) Jghiab şi burlane din tablă Jghiab mt. 10 x 600 - - - 6000
Burlane mt. 15 x 600 - - -
9000
489370
Diverse şi 40630
neprevăzute
Adică cincisutetreizecimii lei Total: 530000
14 – III – (1)942
<ss> Şt. Balş
23. 1942 martie 20. Arhitectul Ştefan Balş este delegat să asiste la predarea
şi primirea tablei de aramă şi lemnului în oraşul Huşi.
D(omnu)lui arhitect Ştefan Balş

20 MART(IE) 1942
Delegaţie
Sunteţi delegate a merge în oraşul Huşi să asistaţi la formalităţile de predare şi
primire a tablei de aramă şi a lemnăriei, stabilind în procesul verbal ce se va încheia,
dacă suprafaţa prevăzută de D(umnea)v(oa)s(tră) se poate recupera din table de aramă
existent.
p. Ministru
Secretar General
(ss) prof. A. Popa
Director, (ss) V. Brătulescu
Referat
17 mai 1942
Subsemnatul fiind concentrat, rog să fie delegată altă persoană pentru această
recepţie. / recepţia se va face la data ce o va fixa d(om)nul ing. Iosif Niculescu din
Ministerul Lucrărilor Publice. / <ss> Arhitect Şt. Balş.
INMI, FCMI, dosar 1969 / 1940-1941, f. 34; respective 36, original.
24. 1942 aprilie 11. Episcopul Grigorie Leu scrie ministrului culturii
naţionale şi al cultelor în privinţa restaurării Catedralei Episcopale din Huşi.
PATRIARHIA ROMÂNĂ
Episcopia Huşilor
No. 6710 / 942
11. IV. / 942
Domnule MINISTRU
Catedrala Episcopală din Huşi se restaurează de Ministerul Lucrărilor Publice,

fiind avariată de cutremur.
Întâmpinăm greutăţi cu restaurarea din cauză că Ministerul Lucrărilor Publice
tine socoteală numai de îndrumările de la Comisia Monumentelor Istorice; iar
d(om)nii arhitecţi de la Comisia Monumentelor Istorice nu ne dau tot concursul ca să
iasă o lucrare de restaurare vrednică de vremurile ce le trăim.
Pentru aceasta a fost la faţa locului d(omnu)l Profesor I. D. Ştefănescu,
membru al Comisiei Monumentelor Istorice. D-sa, a văzut situaţia şi a precizat-o într-
un referat.
Vă rugăm a cere referatul şi în baza lui a interveni la Ministerul Lucrărilor
Publice ca d(omnu)l inginer însărcinat cu restaurarea să ţină seama de indicaţiile
noastre ca cel ce avem şi răspunderea şi dragostea de a se face o restaurare vrednică de
starea epocală ce trăim.
Îndeosebi să se schimbe acoperişurile turlelor care sunt cu totul neestetice, să
se prefacă pridvorul de la intrare şi să se cureţe toată tencuiala şi pictura din interiorul
bisericii, aşa cum specifică şi referatul d(omnu)lui Prof(esor) I.D. Ştefănescu.
Totodată vă rugăm a insista la Ministerul Lucrărilor Publice ca să se ceară
toată suma necesară pentru această restaurare.
Primiţi, Domnule Ministru, asigurarea consideraţiunii şi ale Noastre arhiereşti
binecuvântări.
CONSILIER REFERENT <ss> Ic(onom) A(nton) Popescu
Domnului Ministru al Culturii Naţionale şi al Cultelor.
25. 1942 februarie 17. Profesorul I. D. Ştefănescu este delegat de

Comisiunea Monumentelor Istorice pentru a cerceta şi refera asupra picturii şi
tâmplei bisericii catedrale din Huşi.
D(omnu)lui Prof(esor) I. D. Ştefănescu

Loco.
17 febr(uarie) 1942
Delegaţie.
În conformitate cu hotărârile Comisiunii Monumentelor Istorice luate în
şedinţele din 15 ian(uarie) şi 12 febr(uarie) a.c., avem onoare a vă încunoştiinţa că aţi
fost delegat a cerceta şi a referi asupra picturii şi templei catedralei episcopale din
Huşi.
V. Brătulescu
Şeful biroului <ss> Gh. Croitoru.
INMI, FCMI, dosar 1969 / 1940-1941, f. 12.
26. 1942 februarie 27. Episcopul Grigorie Leu se adresează Ministrului în

privinţa restaurării catedralei episcopale, picturii şi tâmplei.
Copie de pe adresa Episcopiei a Huşilor Nr. 1065 din 27. II. 1942.
DOMNULE MINISTRU,
La adresa D(umnea)v(oa)s(tră) Nr. 6267 din 21 Febr(uarie) a.c. şi ca urmare la
adresa noastră confidenţială Nr. 1007 din 24 II, art., cu arhiereşti binecuvântări vă
încunoştiinţăm.
Întrucât restaurarea arhitectonică a catedralei episcopale lasă de dorit se
impune o salvare faţă de viitor, cel puţin în restaurarea artistică interioară a picturei şi
a sculpturei.
Pentru aceasta vă rugăm a vă îngriji şi dispune angajarea picturei conform
constatărilor referenţilor şi recomandărilor D(omnu)lui Profesor I. D. Ştefănescu (pe
lângă modificările cerute ce se mai pot face la forma exterioară: acoperişului,
refacerea pridvorului cu un balcon deschis, sobă, etc).
Astfel suma disponibilă va putea fi ridicată până la încheierea anului financiar
(31. III. 942), ca să nu se facă greutăţi contabile şi să se execute măcar pictura de la
altar şi cupolă.
Cât priveşte tâmpla, ne vom îngriji noi de fondurile necesare, cu nădejdea că
se va face mai repede, în condiţiuni mai avantajoase şi mai artistice.
Primiţi, vă rugăm Domnule Ministru, asigurarea deosebitei noastre
EPISCOP (ss) Grigorie
Consilier referent (ss)
INMI, FCMI, dosar 1969 / 1940-1941, f. 16, copie.
27. 1942 august 21. – Adresa Ministerului Lucrărilor Publice şi al

Comunicaţiilor către Episcopia Huşului în privinţa cheltuielilor îndreptării tablei de
aramă.
Copie
DIRECŢIA TEHNICĂ
nr. 292000 / 942
21 August 1942
Sfintei Episcopii a Huşilor
Înreg(istrat) la Episcopia de Huşi

sub nr. 5298 din 25 august 1942
ULTRA URGENT
Ca urmare a referatului d-lui inginer Aurel Ştefănescu, dirigintele lucrărilor de
restaurare a Bisericii Episcopale din Huşi, privitor la cheltuielile de îndreptare a tablei
de aramă, avem onoare a vă face cunoscut că, nefiind prevăzut în deviz, costul
manoperei de îndreptare a tablei susmenţionată urmează a fi acoperit din fondurile
Dvs. De altfel această operaţie, potrivit adreselor noastre nr. 7459 / 2 din 21
febr(uarie) 1942 şi nr. 8607 / 3 din 31 martie 1942 revenea Prea Sfintei Episcopii,
pentru ca predarea tablei îndreptate să se poată lua în primire pe metri pătraţi de
suprafaţă.
p. MINISTRU (ss) M. Nicolau
Director (ss) Ticău
Rezoluţie: 24 VIII 942. Nefiind prevăzută, nici Episcopia nu poate achita

pentru aceleaşi motive. Se va trimite copie Onor(atei) Com(isiuni) Mon(umetelor)
Istorice pentru ca să se vadă cum lucrează Domnii Arhitecţi. / (ss) GRIGORIE.
Pentru conformitate <ss> Filiuţă.
INMI, FCMI, dosar 1969 / 1940-1941, f. 96, copie.
28. 1942 august 2.- Arhitectul Em T. Costescu raportează întocmirea

procesului verbal privitor la executarea turlei bisericii episcopale, care cuprinde
evaluarea lucrărilor ce puteau fi realizate din fondul de 3000000 de lei.
27. 8. 942
Înreg(istrată) la Comisiunea Mon(umentelor) Ist(orice) la nr. 2074 / 942
Biserica Sf(intei) Episcopii a Huşilor
Cu prilejul delegaţiei nr. 1945 / 942 ce am efectuat în zilele de 24 şi 25 august

crt. la această biserică, pentru predarea materialelor rămase de la fosta turlă a
Pantocratorului, în urma cererii insistente a PS Episcop şi fără a avea delegaţie pentru
aceasta, am întocmit împreună cu d-l inginer A. Ştefănescu, delegatul Ministerului
Lucrărilor Publice, pentru executarea turlei un proces verbal, care cuprinde evaluarea
lucrărilor ce se pot executa din fondul aprobat de 3000000 lei şi pe care îl înaintez
alăturat în copie.
Arhitect Em. T. Costescu
INMI, FCMI, dosar 1969 / 1940-1941, f. 113.
29. 1943 ianuarie 5. - Ministerul Lucrărilor Publice şi al Comunicaţiilor

răspunde Preşedenţiei Consiliului de Miniştri în legătură cu acuzaţiile aduse de
Episcopul Grigorie Leu al Huşului privitoare la restaurarea Catedralei Episcopale.
ROMÂNIA

DIRECŢIUNEA TEHNICĂ
PREŞEDENŢIA CONSILIULUI DE MINIŞTRI
Direcţia Secretariatului
Nr. 42783 / 1942
Data 5 ianaurie 1943
Ca urmare la adresa Dvs. Nr. 17442 c. c. din 21 Decembrie 1942, privitoare la

scrisoarea Prea Sfântului Episcop al Huşilor, GRIGORIE LEU către Domnul Mareşal
Antonescu, în care se plânge felul cum se execută restaurarea Catedralei Huşilor de
către organele Ministerului Lucrărilor Publice, avem onoare a vă aduce la cunoştinţă
cele ce urmează:
Motivele invocate de Prea Sfântul Episcop Grigorie Leu, fie că sunt de ordin
technic, fie că sunt consecinţa formalităţilor impuse de normele în vigoare, pentru că
lucrarea să se execute în conformitate cu dispoziţiunile legale, pornesc în realitate, din
reflexul unor nemulţumiri, cari, în fond, se reduc la următoarele trei:
1.-Prea Sfântul Episcop, în primul rând, este foarte nemulţumit de faptul că
Ministerul Lucrărilor Publice execută restaurarea Catedralei Bisericii din Huşi
conform unui deviz întocmit numai în scopul reparării stricăciunilor provocate de
cutremur, iar nu pe baza unui deviz care să fi prevăzut renovarea complectă a Bisericii
atât în interior cu pictură nouă, mobilier nou, etc., cât şi în exterior dându-i o altă
înfăţişare arhitectonică, aşa cum Prea Sfinţia Sa o apreciază ca mai potrivită.
În adevăr Prea Sfinţia Sa ar fi dorit ca Biserica să aibă o singură turlă în loc de
două cum a avut înainte de cutremur.
Astfel, în locul turlei Pantocratorului, avariată de cutremur, Prea Sfinţia Sa
dorea să se execute o cupolă, sau, în orice caz, o turlă mult mai mică. De aceea, turla
Pantocratorului refăcută acum exact după modelul celei vechi i se pare foarte urâtă.
Dar această impresie Prea Sfinţia Sa şi-ar schimba-o dacă Ministerul ar dărâma-o sau
ar modifica-o pe aceea a clopotniţei.
2.- În al doilea rând, după cum rezultă dintr-un referat al d-lui inginer I.I.
Niculescu, primul diriginte al lucrărilor, Prea Sfântul Episcop ar fi dorit să gestioneze
singur fondurile acordate pentru restaurarea bisericii. În vederea acestui scop, Prea
Sfinţia Sa angajase chiar un taşeron Italian din Oraşul Huşi, după cum rezultă din
scrisoarea prea Sfinţiei Sale Nr. 1941 din 8 august 1942, deşi Domnul Mareşal ION
ANTONESCU dispusese ca suma de 3000000 lei, acordată initial să fie gestionată de
către Ministerul Lucrărilor Publice.
Stricarea angajamentului cu taşeronul Lorenzo Collavini a fost de natură să
nemulţumească pe Prea Sfântul Episcop care afirmă şi acum prin scrisoarea ce face
obiectul prezentei adrese că dacă „lucrarea ar fi fost lăsată asupra Episcopiei, ea ar fi
fost gata până acum şi în condiţiuni cât se poate de bune cu suma aprobată”.
Cum ar fi putut lucra taşeronul mai sus menţionat rezultă din declaraţia
actualului inginer însărcinat cu dirijarea şantierului, căruia acest taşeron i-a cerut, în
campania acestui an, preţul de 1300 lei, pentru manopera unui m.p. de tencuială de var
la Pridvor faţă de preţul de 267 lei, manopera unui m.p. de tencuială pe care o
realizează acum Ministerul prin organele sale.
Pe de altă parte, lucrările de restaurare propriu zisă rămânând în gestionarea

Ministerului, prea Sfinţia Sa ar fi dorit ca cel puţin fondurile pentru pictură să fie
ordonanţate pe seama Episcopiei. În adevăr, în scrisoarea prea Sfântului Episcop
înregistrată sub Nr. 96462 din 25 Noiembrie 1941, Prea Sfinţia Sa spune: „pentru
pictură şi catapeteasmă să căutăm Noi specialiştii pentru executare, ca acei ce suntem
direct răspunzători şi faţă de present şi în faţa viitorului ”.
3.- În fine, în al treilea rând, Prea Sfântul Episcop mai este nemulţumit şi din
faptul că Ministerul nu reface întreaga pictură de la interior, devizul întocmit de către
Comisiunea Monumentelor Istorice prevăzând pictura nouă a fresco numai pe
jumătate din Biserică la: altar, naos şi sâni, rămânând ca restul picturei vechi de la
Pridvor şi pronaos să se consolideze cu tonuri neuter.
Faţă de aceste nemulţumiri, cari ar părea îndreptăţite, Ministerul nu a putut da
satisfacţie Prea Sfântului Episcop, întrucât Biserica fiind declarată monument istoric
nu putea să capete o arhitectură oarecare şi în consecinţă întreaga chestiune de ordin
arhitectural şi pictural a fost dată pe seama Comisiunii Monumentelor Istorice care a
elaborat planul, devizele şi caietul de sarcini după care se lucrează actualmente.
În faţa acestei situaţii, care i s-a impus, Prea Sfântul are cuvinte de apreciere la
adresa Comisiei spunând în scrisoarea înregistrată sub Nr. 96462 din 25 Noiembrie
1942, pe care am mai menţionat-o în rândurile de mai sus că: „Într-adevăr şi domnii de
la Monumentele Istorice sunt adevărate monumente istorice cari nu-şi îndeplinesc
rostul de a conserva arta clasică şi de a cultiva frumosul artistic”.
Despre modul cum a înţeles prea Sfinţia Sa să soluţioneze chestiunile de
arhitectură în locul Comisiunii Monumentelor Istorice rezultă din textul scrisorii din 8
August 1941 în care zice: „dacă fier nu se găseşte renunţăm la turlă. Nu-i cuvânt de
Evanghelie zisa domnilor de la Comisiunea Monumentelor Istorice ”.
În ceea ce priveşte neexecutarea integrală a picturii, este necesar să
menţionăm că, faptul se datoreşte limitărei sumei ce initial ne fusese destinată pentru
restaurare, 3000000 lei. Astfel, de la început s-au întocmit două devize: unul pentru
lucrări de restaurare propriuzisă în sumă de 1580000 lei şi altul pentru pictură în sumă
de 1420000 lei, care fac în total suma de 3000000 lei, acordată iniţial de Domnul
Mareşal Ion Antonescu, pentru ca Biserica să fie pusă în stare de funcţionare.
De altfel, chiar prea Sfântul Episcop prin scrisoarea înregistrată sub Nr. 8607
din 28 Februarie 1942 declarase că: „facem ce putem, nu ce voim”.
Aşa fiind, acestea sunt planurile şi devizele pe care Prea Sfântul Episcop le
consideră: „nestudiate” şi cu „lipsuri ce se caută a se acoperi de formalităţi oficiale”.
Mai mult, în timpul executărilor lucrărilor, Prea Sfinţia Sa a venit mereu cu
cereri crescânde. Astfel, cu scrisoarea Nr. 2948 din 16 Mai 1942, deci în Campania a
doua de lucru, a cerut în plus: modificarea acoperişului la cele două anexe, refacerea
pridvorului, - după ce la început ceruse numai dărâmarea lui ca fiind inutil – lucrări de
transformare la turla rămasă bună, un coş la altar, etc., etc.
Deşi repararea Bisericii trebuia realizată în limita fondului destinat, de
3000000 lei, totuşi Ministerul a luat în considerare lucrările de renovare cerute de Prea
Sfinţia Sa, lucrări ce ieşeau din cadrul celor strict necesare, şi a obţinut de la
Ministerul de Finanţe un fond suplimentar de 865000 lei, pe baza unui deviz întocmit,
bine înţeles, tot de Comisiunea Monumentelor Istorice.
În ceea ce priveşte completarea picturii a fresco, Ministerul Lucrărilor Publice

nu putea să hotărască în nici un fel, întrucât această chestiune formează obiectul unei
însărcinări date Comisiunii de specialitate pendinte de Ministerul Cultelor şi Artelor,
Ministerul nostru având doar numai atribuţii de gestionare a fondurilor primate.
De altfel, după cum s-a văzut mai sus, întregul program al Ministerului a fost
stabilit de către Comisiunea Monumentelor Istorice.
Din cele expuse până aci, se poate vedea destul de clar, care sunt adevăratele
cauze ale nemulţumirilor exprimate de Prea Sfântul Episcop la adresa Ministerului
Lucrărilor Publice.
Evident că, asupra acestor nemulţumiri, organele technice ale acestui Minister
nu puteau să răspundă decât în cadrul legal şi în spiritul rezoluţiei Domnului Mareşal
Ion Antonescu, Conducătorul Statului.
În ceea ce priveşte şi celelalte nemulţumiri ce mai rezultă din nota alăturată
adresei Dvs. vom răspunde:
a / Ministerul nu se putea abate, pentru a face excepţie cu Sfânta Episcopie a
Huşilor, de la formalităţile legale cari se impun lucrărilor ce se execută pe cale de
regie, întrucât credem că acest lucru nu era posibil nici chiar pentru Administraţia
Episcopiei Huşilor.
b / Lucrările neprevăzute în deviz reprezentând sume mai mici cari fac totuşi
să se depăşească valoarea lucrărilor prevăzute, am socotit că puteau fi suportate din
veniturile destul de mari ale Episcopiei, având în vedere că suma de 3865000 lei, deja
acordată constituie un ajutor destul de respectabil din bugetul Statului.
c / Ministerul nu poate fi acuzat de întârzierea lucrărilor, întrucât faţă de
pretenţiile constructive ale Prea Sfintei Episcopii şi faţă de greutăţile produse de
război, aceste lucrări nu puteau fi executate, în orice caz, în timpul de lucru
Septembrie-Noiembrie, al anului 1941 şi în campania anului 1942, cum pretinde Prea
Sfântul Episcop.
Este drept că în executarea lucrărilor a intervenit o pauză, dar aceasta a fost
provocată de închiderea exerciţiului finaciar la 31 Martie 1942, prin întocmirea şi
lichidarea actelor justificative pentru lucrările deja executate în sumă de 1000000 lei,
cât şi de ordonanţarea restului sumelor de către Ministerul de Finanţe. În adevăr
Ministerul de Finanţe a putut emite restul ordonanţelor, cam în felul următor: la 25
Iulie 1942 suma de 580000 lei, la 17 August 1942 suma de 1420000 lei şi la 7
Septembrie 1942 suma de 865000 lei.
Pe de altă parte, nu trebuie ca în împrejurările grele prin care trecem să se
găsească o sursă de acuzaţii în faptul întârzierilor fireşti ce se produc ca o consecinţă a
sporirilor zilnice a preţurilor, având în vedere că preţurile fixate iniţial au rămas tot
timpul sub costul pieţii.
În asemenea cazuri, o modificare a preţurilor pe cale legală, impune
formalităţi ce produc, în mod indirect, o încetinire a mersului lucrărilor.
Menţionăm că unele preţuri iniţiale au fost modificate, aşa că lucrarea se va
putea termina în cursul campaniei viitoare, nedepăşind suma acordată de 3865000 lei.
d / Tencuiala externă la turlă n-a fost începută din motive de ordin
constructiv, fiind dependentă de executarea acoperişului turlei. De altfel, Prea Sfântul
Episcop ştie prea bine că turla nu s-a acoperit complet cu tablă de aramă sau aramită
nu din cauza preţurilor sau a începerii tardive a lucrului, ci din cauza lipsei de meşteri
de specialitate şi a materialului de tablă ce ne trebuia.
e / Repararea şi montarea crucilor fiind lucrări neprevăzute în deviz au fost
achitate de Sfânta Episcopie. În schimb, curăţirea tencuielilor, contrar afirmaţiilor Prea
Sfântului Episcop a fost de la început prevăzută în deviz.
În ceea ce priveşte afirmaţia că lucrările executate ar fi şubrede, credem că
aceasta provine fie din neînţelegeri de ordin technic asupra rezistenţei materialelor, fie
din o scăpare a unei intenţii nebinevoitoare.
Se poate oricând constata că betonul armat a fost executat în mod excepţional
cu pietriş curat de Siret, faţă de betoanele ce se execută în localitate cu balast de
carieră, iar şarpanta turlei a fost executată deasemenea, de un inginer constructor,
potrivit tuturor regulilor de rezistenţă.
Toate argumentele expuse mai sus, ca răspuns la scrisoarea Prea Sfântului
Episcop, ar trebui de fapt să formeze însăşi nararea dificultăţilor întâmpinate de acest
Minister în oraşul Huşi cu aprovizionarea materialelor la preţurile oficiale şi cu
achiziţionarea mânei de lucru şi a meşterilor calificaţi. Nu trebuie trecut cu vederea
faptul că datorită campaniei extraordinare de construcţii din acest an, a fost o
excepţională criză de materiale, meşteri şi salahori.
Totuşi, Biserica Sfintei Episcopii a Huşilor se va restaura în cel mai scurt timp
posibil, întrucât avem toate sumele ordonanţate şi încasate.
MINISTRUL LUCRĂRILOR PUBLICE ŞI AL COMUNICAŢIILOR <ss>
Buşilă.
ANIC, Fond Preşedenţia Consiliului de Miniştri (alb), dosar 345 / 1942-1943,

f. 33-38, original; o copie la f. 39-44; vezi şi f. 59-64.
30. 1943 ianuarie 13. – Răspunsul Ministerului Lucrărilor Publice la

acuzaţiile formulate de Episcopul Grigorie Leu al Huşului cu privire la modul
executării restaurării Catedralei Episcopale.
PREŞEDENŢIA CONSILIULUI DE MINIŞTRI

SECRETARIATUL GENERAL
Direcţia SECRETARIATULUI
NOTĂ
1943, Ianuarie, ziua 13.
Prea Sfinţitul Episcop al Huşilor, printr-o scrisoare trimisă Domnului Mareşal,

mulţumeşte pentru hotărârea luată de a se face o nouă catapeteasmă pentru catedrala
episcopală , în atelierele episcopiei Arad, declarând că se simte mândru că vechea
catapeteasmă a episcopiei a fost cerută pentru biserica românească din Berlin.
Reclamă însă că a întâmpinat mari greutăţi şi întârzieri cu lucrările de
restaurare a Catedralei, ce se execută în regie de Ministerul Lucrărilor Publice şi al
Comunicaţiilor, cu devize nestudiate şi lipsuri ce se caută a se acoperi de formalităţi
oficiale.
Din cauza aceasta, a intrat în cea de-a doua iarnă cu lucrări şubrede,
neterminate şi cu turla urât restaurată şi neacoperită.
Propune ca cel puţin pictarea bisericii catedrale să fie lăsată în seama
episcopiei, ca măcar partea artistică să fie executată la înălţimea vremurilor epocale în
care trăim.
P.S. Episcop al Huşilor îşi arată nemulţumirea asupra modului în care lucrează
organele tehnice ale Ministerului, fixând următoarele capete de acuzaţie:
1.- Formalităţi cu care se pierde vremea;
2.- Lucrări neprevăzute în deviz, din care cauză se refuză efectuarea unor
lucrări suplimentare, fără de care restaurarea catedralei nu poate fi socotită ca
terminată;
3.- Întârzierea lucrărilor, care a dus la ridicarea preţurilor şi la pierderea
campaniei celei mai prielnice de lucru, reîncepându-se restaurarea de abia la 1
septembrie 1942, din care cauză turlele au rămas neînvelite;
4.- Tencuiala exterioară nici nu a început;
5.- Repararea şi montarea crucilor, curăţirea tencuielilor interioare,
zdruncinate de cutremur şi pictura bisericii nu sunt prevăzute nici în devizul întocmit
de specialiştii Ministerului Lucrărilor Publice şi nici în caietul de sarcini, iar
Ministerul refuză executarea acestor lucrări, impunând episcopiei suportarea
cheltuielilor cu lucrările suplimentare, fără a cere însă socoteală celor vinovaţi de
întocmirea unor planuri incomplete.
Menţionează că, dacă lucrarea ar fi fost lăsată Episcopiei, ea ar fi fi fost gata
până acum şi în condiţiuni cât se poate de bune cu suma aprobată.
La aceste acuzaţiuni, Ministerul respectiv răspunde că motivele invocate de
P.S. Episcop sunt reflexul unor nemulţumiri, care se reduc în fond la trei:
a. / Faptul că Ministerul execută restaurarea catedralei conform unui deviz
întocmit numai în scopul reparării stricăciunilor provocate de cutremur, iar nu pe baza
unui deviz care să fi prevăzut renovarea completă a bisericii, atât în interior, cât şi în
exterior, deviz care să fi ţinut seama şi de aprecierile şi propunerile P. S. Sale;
b. / P. S. Episcop ar fi dorit să gestioneze singur fondurile acordate pentru
restaurarea bisericii. În acest scop angajase chiar un taşeron italian din Huşi, deşi
domnul Mareşal dispusese ca suma de 3000000 lei, acordată iniţial, să fie gestionată
de Ministerul Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor;
c. / Al treilea motiv de nemulţumire este faptul că Ministerul nu reface
întreaga pictură, devizul întocmit de Comisiunea Monumentelor Istorice prevăzând
pictură nouă „a fresco” numai pe jumătate din biserică: altar, naos şi sâni, rămânând ca
restul picturei vechi de la pridvor şi pronaos să se consolideze cu tonuri neutre.
Se arată că Ministerul nu-i poate da satisfacţie P. S. Episcop, biserica fiind
declarată monument istoric, din care cauză devizele şi caietele de sarcini – după care
se lucrează actualmente – au fost elaborate de Comisiunea Monumentelor Istorice, în
seama căreia cade întreaga chestiune de ordin arhitectural şi pictural.
Faptul neexecutării integrale a picturei se datoreşte limitării sumei ce iniţial a
fost destinată pentru restaurare, la 3 milioane lei. S-au întocmit deci un deviz pentru
lucrări de restaurare de 1580000 lei şi altul pentru pictură de 1420000 lei.
P. S. Episcop a venit în timpul executării lucrărilor, cu cereri crescânde de

modificări, transformări, etc. neprevăzute în plan. Deşi repararea bisericii trebuia
realizată în limita fondului destinat, de 3 milioane, totuşi Ministerul a luat în
considerare lucrările de renovare cerute de P. S. Episcop obţinând de la Finanţe un
fond suplimentar de 865000 lei pe baza unui deviz întocmit tot de Comisiunea
Monumentelor Istorice. Completarea picturei a fresco nu priveşte Ministerul
Lucrărilor Publice – care are atribuţii doar de gestionar al fondurilor primite – ci pe
Ministerul Culturii Naţionale, Cultelor şi Artelor, unde funcţionează o comisiune de
specialitate.
În concluzie, întreg programul de lucru al Ministerului a fost stabilit de către
Comisia Monumentelor Istorice. Organele tehnice ale Ministerului Lucrărilor Publice
nu puteau răspunde la nemulţumirile P. S. Episcop decât în cadrul legal şi în spiritul
rezoluţiei domnului Mareşal Antonescu, fără a face excepţie cu Episcopia Huşilor de
la formalităţile legale care se impun lucrărilor ce se execută în regie.
Lucrările neprevăzute în deviz, ar fi putut fi suportate din veniturile destul de
mari ale Episcopiei, având în vedere că suma de 3865000 lei, acordată iniţial,
constituie un ajutor destul de respectabil din bugetul Statului.
Ministerul nu poate fi acuzat de întârzierea lucrărilor, întrucât faţă de
greutăţile produse de război şi de pretenţiile constructive al P. S. Episcop, aceste
lucrări nu puteu fi executate în campania de lucru Septembrie-Noiembrie 1941 şi
campania anului 1942, cum pretinde P. S. Grigorie Leu.
Se recunoaşte că în executarea lucrărilor a intervenit o pauză, provocată de
închiderea exerciţiului financiar 1941 / 942 prin întocmirea actelor justificative pentru
lucrările executate şi ordonanţarea restului sumelor pentru cele în curs de executare.
Se menţionează că preţurile fixate iniţial au rămas tot timpul sub costul pieţii
şi se dau asigurări că lucrarea se va termina în cursul campaniei viitoare, nedepăşind
suma acordată de 3865000 lei.
Tencuiala externă nu s-a început din motive de ordin constructiv, fiind
dependentă de executarea acoperişului turlei.
Turla nu s-a acoperit complet din cauza lipsei de meşteri de specialitate şi a
materialului.
Repararea şi montarea crucilor fiind lucrări neprevăzute în deviz, au fost
achitate de Sf. Episcopie.
În schimb, curăţirea tencuielilor, contrar celor afirmate de P. S. Episcop, a fost
de la început prevăzută în deviz.
Afirmaţia că lucrările executate ar fi şubrede, se atribuie unei neînţelegeri de
ordin tehnic, sau intenţii nebinevoitoare.
Datorită campaniei extraordinare de construcţii din acest an, a fost o
excepţională criză de materiale, meşteri şi salahori.
Catedrala episcopală din Huşi se va restaura în cel mai scurt timp posibil, toate
sumele necesare fiind ordonanţate şi încasate.
ANIC, Fond Preşedenţia Consiliului de Miniştri (alb), dosar 345 / 1942-1943,

f. 46-50.
31. 1943 februarie 12. – Comisiunea Monumentelor Istorice solicită

delegarea unor reprezentanţi pentru constatarea stadiului lucrărilor de arhitectură de
la Biserica Catedrală din Huşi.
MINISTERUL CULTELOR ŞI ARTELOR

COMISIUNEA MONUMENTELOR ISTORICE
No. 48 / 1943
Crecetând la faţa locului lucrările de la Catedrala din Huşi, delegatul
nostru, a constatat că turla Pantocratorului nu este învelită şi că parte din acoperişul
anexei din latura de Nord a altarului este de asemenea desfăcut.
Turlele n-au geamuri, din care cauză lucrările de pictură nu se puteau efectua.
În baza avizului Contenciosului Ministerului Cultelor, avem onoare a vă ruga
să binevoiţi a aproba ca un delegat al Departamentului dv., împreună cu un delegat al
nostru şi cu unul al Sf. Episcopii de Huşi să întocmească un proces-verbal de stadiul
actual al lucrărilor de arhitectură, condiţiunile de executare, care sunt lucrările care au
mai rămas şi în cât timp se vor sfârşi aceste lucrări.
În privinţa contractului de pictură, acelaşi aviz arată că acest contract urmează
a fi trecut asupra Ministerului Culturii Naţionale şi asupra Sf. Episcopii, lucrările
urmând a fi supravegheate de Comisiunea Monumentelor Istorice, prin delegaţii
desemnaţi la adresele noastre anterioare.
Preşedinte <ss> Al. Lapedatu
Secretar Director <ss> Victor Brătulescu
INMI, FCMI, dosar 1967 / 1936-1944, f. 42, original; Datat după rezoluţie.
32. 1943 martie 13.- Pictorii Dimitrie Hornung şi Nicolae Pană cer
dispoziţia preşedintelui comisiei de supraveghere a lucrărilor de pictură privind
schiţele şi desenele după care se va executa pictura.
Domnule Preşedinte,
Subsemnaţii D-trie Hornung şi Nicolae Pană, pictori, angajaţi pentru

executarea lucrărilor de pictură din Catedrala episcopală Huşi.
Cu onoare vă rugăm să binevoiţi a dispoza ce(ia) ce veţi crede de cuviinţă
asupra schiţelor şi desenelor după care vom executa pictură murală la sus numita
Episcopie.
Cu deosebită stimă
<ss> Dtrie Hornung
<ss> Nicolae Pană
D-sale
D-lui Preşedinte al comisiei de supraveghere a lucrărilor de pictură pentru
Catedrala Huşi.
INMI, FCMI, dosar 1967 / 1936-1944, f. 55. Original.
33. 1943 martie 15.- „Deviz pentru lucrările de pictură în frescă din nou în
pronaos şi tinda bisericii episcopale”.
Cu temeiul no. 400 / 1943

Deviz
pentru lucrările de pictură în frescă din nou în pronaos şi tinda bisericii
episcopale
Lucrările acestea se vor executa în condiţiunile generale, stipulate în caietul de

sarcini întocmit pentru această biserică la 15 aprilie 1942.
1.Suprafaţa pereţilor de pictat în frescă, la pronaos şi tinda bisericii, este de
400 metri pătraţi, după măsurătoarea dată de serviciul tehnic al Ministerului Lucrărilor
Publice, prin D-l inginer Ştefănescu de la acest serviciu.
Această suprafaţă, se va picta în aceleaşi condiţiuni prevăzute în caietul de
sarcini, al lucrărilor de pictură, în ceea ce priveşte materialele, execuţia tehnică şi
artistică, . În ceea ce priveşte iconografia acestor suprafeţe, este stabilit în caietul de
sarcini iniţial, distribuirea scenelor şi a figurilor de sfinţi, etc.
2. Costul pe m.p. a acestei lucrări de pictură în frescă, va fi pentru 20 % din
suprafaţa totală, plătit cu lei 1500 m.p., conform dispoziţiilor legale, relativ la
obligaţiile antreprenorului, de a continua şi executa în proporţia de mai sus, lucrările
angajate.
Restul de lucrări de 80 %, se va plăti conform analizei de preţuri stabilită de
serviciul tehnic, al Comisiunii Monumentelor Istorice, adică cu 5081 pe m.p., analiză
ce s-a întocmit la data de 15 Martie 1943.
Toate celelalte condiţiuni, rămân cele prevăzute pentru executarea lucrărilor
de pictură din naos şi altar şi stipulate în caietul de sarcini.
Alăturat, se anexează analiza preţurilor de cost al acestor lucrări.
Pentru conformitate
Ecat. Contici
INMI, FCMI, dosar 1967 / 1936-1944, f. 66, 69. Copii; f. 68, original.
34. 1943 martie 20.- Proces verbal încheiat cu prilejul şedinţei în care se
discută lucrările de restaurare ale Bisericii Catedrale din Huşi.
PROCES-VERBAL
No. 7
Şedinţa din 20 Martie 1943
Membri prezenţi: A. Verona, G. Oprescu, I.D. Ştefănescu.
Secretarul Comisiunii Victor Brătulescu.
La ordinea zilei lucrările de restaurare de la catedrala episcopală din Huşi.
Pictorii N. Pană şi D. Hornung, prezintă Comisiunii speciale proiectele de decor
pictural ale absidei principale şi cupolei executate la scara I / 10, în culori de guache.
Comisiunea aprobă compoziţiile, repartiţia scenelor şi personagiilor. Pictorii sunt
invitaţi să supravegheze şi să corecteze armonia totală, în înţelesul că trebuie să obţină

tonuri mai accentuate şi armonizate unul cu altul, aşa încât întreaga compoziţie să
cănte. Anume amănunte din iconografie, asupra cărora s-a atras atenţia d-lor pictori,
trebuiesc corectate.
Comisiunea obligă pe d-nii pictori, să lucreze în mărime de execuţie, pe hârtie
şi în culori următoarele subiecte:
a) Pentru cupolă: Pantocratorul, doi prooroci, doi apostoli şi un evanghelist
din pandantivi.
b)Pentru absida principală, scena din calotă (Maica Domnului), Iisus şi îngerii,
trei părinţi ai bisericii (din medalioane), Împărtăşania Apostolilor cu Sf. Sânge şi trei
episcopi din ultimul registru.
c) Din absidele laterale, scena din registrul superior şi câte una din scenele şi
figurile din registrul al doilea şi din zona inferioară.
Aceste lucrări vor fi aplicate de pictori pe pereţii bisericii, la locul şi pe
suprafeţele cuvenite. Comisiunea le va examina la faţa locului şi va hotărî înainte de
începerea picturii murale.
Comisiunea socoteşte că operaţiunea indicată mai sus este absolut necesară, ea
cere însă pictorilor un spor apreciabil de muncă şi de vreme. În aceste condiţii,
Comisiunea roagă Ministerul Lucrărilor Publice şi Ministerul Culturii Naţionale să
consimtă la un preţ de 400000 mii lei.
Artur Verona
G. Oprescu
I. D. Ştefănescu
V. Brătulescu
35. 1943 mai 18. - Referatul lui Ştefan Balş referitor la refacerea cornişei
turlei naosului prin care propune suma de 30000 de lei, suportată de Comisunea
Monumentelor Istorice.
18-V-943
Episcopia Huşilor
Cornişa turlei Naosului la biserică, refăcută după prăbuşirea ei din fondurile şi
sub conducerea Ministerului de Lucrări Publice, trebuie să fie ca cea veche, adică la
fel cu cornişa existentă de la turla clopotelor.
Din cauza scumpirii continue a materialelor şi mâinii de lucru în cursul anului,
fondul acordat nu putea acoperi cheltuielile necesitate de buna execuţie tehnică a
cornişei, care necesită găuritul centurei de beton armat pentru fixarea fierului
construcţiei cornişei. Conducerea lucrărei, pentru a nu depăşi fondul disponibil, a
dispus să se execute o cornişă de dimensiuni reduse cu tencuiala aplicată direct pe
centura de beton.
Considerând că aceasta ar fi în dauna monumentului care ar rămâne cu 2 turle
de înălţime egală cu cornişe de dimensiuni diferite, sunt de părere ca diferenţa de
30000 lei, care reprezintă suma necesară executărei cornişei în condiţiile arătate mai
sus, să fie suportată de Comisiunea Mon(umentelor) Istorice, plata făcându-se pe baza

actelor justificative ce se vor înainta.
<ss> Ştefan Balş
Rezoluţie: 1 VI 943 / Se aprobă suma de lei 40000 din fondurile C.M.I.
36. 1943 iulie 13.- Referatul pictorului I. Mihail cu privire la stadiul

lucrărilor şi situaţia picturilor lui Gheorghe Tătărescu.
Referat
Lucrările de pictură de la biserica Episcopală-Huşi
Cercetând la faţa locului, stadiul în care se găsesc lucrările de pictură, la
Episcopia de Huşi, am constatat următoarele: Până în prezent, s-a executat pictura în
frescă, de la cupolă şi a pereţilor turlei, până în partea inferioară a ferestrelor.
Pentru timpul întrebuinţat de la începerea acestei lucrări, pare, că acestea,
progresează cu greutate; ar fi bine să fie mai avansate până în prezent.
În privinţa termenilor prevăzuţi în contract, pentru execuţia lucrărilor, aceasta
nu se poate aplica, deoarece de la început n-au decurs lucrările, conform stipulaţiunilor
din contract. Dealtfel, contractul este încheiat de Ministerul Lucrărilor Publice, şi dacă
Ministerul, va găsi cu cale, să aplice sancţiuni, pentru întârziere, n-are decât să o facă.
Nu cade însă în sarcina Comisiunii, acest lucru, atât Ministerul Lucrărilor Publice, cât
şi episcopia de Huşi, au cunoştinţă de starea în care se găseşte lucrarea.
Privitor la picturile lui Gh. Tătărăscu, care au fost dărâmate, complet, de pe
pereţi, fără a se păstra nimic din ele, după cum se prevedea în caietul de sarcini, n-am
nicio putinţă de a da explicaţiuni; se ştie doar că, parte din aceste picturi au fost date
jos de către acei ce au fost însărcinaţi din partea Ministerului Lucrărilor Pubilce, cu
lucrările de refacere a zidăriei interiorului bisericei, iar parte din ordinul Episcopiei
respective.
În faţa faptului împlinit, subscrisul, care opinasem pentru păstrarea picturii lui
Gh. Tătărăescu, nu am nicio putinţă de a remedia ceva.
13 iulie 1943
<ss> I. Mihail, pictor.
37. 1943 august 3. – I. D. Ştefănescu, cercetează decorul bolţii absidei

principale şi cupolei, acceptând lucrările efectuate.
PROCES-VERBAL
din 3 august 1943
Subsemnatul Preşedinte al Comisiunii Speciale de Pictură bisericească şi
membru al Comisunii Monumentelor Istorice, delegat (…), pentru conducerea şi
controlul execuţiei decorului pictural al Catedralei din Huşi, am cercetat astăzi, cu de-
amănuntul, decorul bolţii absidei principale, şi acela al cupolei cu pendentivii.
Din punct de vedere iconografic temele şi figurile au fost executate după
planul iconografic dat şi controlat de noi şi potrivit observărilor făcute de precedenta
noastră cercetare. Din punct de vedere al execuţiei materiale, substratul care poartă
culorile şi se prezintă bine prins de fond şi fără niciun fel de crăpături sau
neregularităţi. La proba apei toate tonurile au rezistat foarte bine, cu excepţia verdelui
dungilor de modelare, a mantiei îngerilor. Aceasta s-a luat pe cârpa cu care am şters,
rămânând însă destul ton prins în substratul suport. Frecând cu cârpa în multe locuri,
atât uscate cât şi umezite, tonurile au rezistat foarte bine.
Aceste probe nu le-am putut face decât la pictura boltei absidei. Nu le-am
putut face pe pereţii cupolii, din pricină că era ridicată schela. Cercetând atent cu ochii
nu am găsit nicio urmă de crăpături sau de neaderenţă a stratului pictat. Cum va fi
nevoie de refacerea schelei, vom face şi în cupolă examenul făcut în bolta absidei.
Din punct de vedere artistic, am relevant tonalitatea ştearsă, prea palidă ori
impură a fondurilor. Aşa se prezentau fondurile calotei absidei şi acela al feţei
anterioare a arcului triumphal. Acelaşi defect de gust şi prezentare l-am relevant şi în
calota cupolei. În bună înţelegere cu pictorii, am ales şi probat pe tencuială umedă un
ton albastru intens, pe care pictorii l-au alicat în temperă (cu ou şi lapte) pe fondul
calotei absidei. Efectul este acum dintre cele mai plăcute şi pictorii au fost îndatoraţi
să refacă în tempera şi în tonul din calota absidei şi fondul din calota cupolei. Pe lângă
aceasta ei vor intensifica şi armoniza şi tonurile fundamentale ale figurilor în măsura
cerută de schimbarea câmpului.
Am impus, în al doilea rând, şi pictorii au acceptat cu bună înţelegere mici
modificări de amănunt în elementele Hetimasiei de pe arcul triumphal (să se corecteze
desenul evangheliei, să se picteze porumbelul Sf. Duh şi Coroana cu Spini). Apoi se
vor întări în ton ocru vermillon fondurile de medalioane de ierarhi (tonul cel nou a fost
ales de noi cu pictorii).
Întru totul, de altfel, recomandarea noastră, înţeleasă de pictori este ca de aci
înainte tonurile să fie în genere mai intense, pentru a ajunge la o armonie mai gravă şi
mai puternică.
Din punct de vedere iconografic, hotărâm în sfârşit să se picteze pe faţa de
apus a arcului triumphal, Schimbarea la Faţă, care va înfăţişa cel de-al doilea hram al
Catedralei, şi anume după modelul indicat de noi (icoana mănăstirii Văleni).
În concluzie, subsemnatul sunt de părere că lucrarea poate fi acceptată şi că se
poate libera pictorilor suma cuvenită după contract.
<ss> I. D. Ştefănescu.
<ss> Grigorie.
<ss> Dimitrie Hornung.
<ss> Nicolae Pană.
INMI, FCMI, dosar 1967 / 1936-1944, f. 102-102 v, original.
38. <1944 ianuarie 25> .- Contract pentru executarea picturii Catedralei

Episcopale din Huşi.
Contract
pentru executarea picturii bisericii Sfintei Episcopii a Huşilor din oraşul Huşi
Între Ministerul Lucrărilor Publice şi al Comunicaţiilor de o parte prin

reprezentanţii săi legali şi dl. pictor Dimitrie Hornung, cu domiciliul aflat în şoseaua
Cotroceni, nr. 8, Bucureşti, de altă parte, s-au convenit următoarele:
Art. I – Dl. pictor Dimitrie Hornung se obligă a executa lucrările de pictură a
bisericii Sfintei Episcopii a Huşilor, în cantitate de circa 450 mp. cu preţul de 5555 lei
pe metru pătrat, ceea ce revine în total la circa 2500000 lei (două milioane cinci sute
mii).
Art. II – Contractantul se obligă a executa lucrările după proiectul întocmit de
Comisia Monumentelor Istorice şi în conformitate cu prevederile caietului de sarcini
ce a servit la licitaţia din 28 mai 1942, ce face parte integrantă din prezentul contract.
Lucrările se vor executa sub supravegherea unei comisii compuse din d-nii D.
Verona, I. D. Ştefănescu şi Gh. Oprescu din partea Comisiei Monumentelor Istorice.
Contractantul se obligă a executa 225 de metri pătraţi de pictură până la data
de 31 martie 1944, iar restul de circa 225 metri pătraţi până la data de 15 iunie 1944,
când urmează a fi gata întreaga lucrare.
Orice prelungire de termen, ce Ministerul Lucrărilor Publice şi al
Comunicaţiilor o va oferi contractantului peste termenul prevăzut în contract, atrage
de drept amenda de 5000 lei, pe zi.
Amenda curge de drept, prin expirarea termenului contractului şi până la
predarea efectivă a lucrărilor, aceasta fără somaţiune, punere în întârziere sau chemare
în judecată.
Art. III – Pentru asigurarea angajamentului luat prin contractul de faţă,
contractantul a depus o garanţie de lei 125.000 (una sută douăzeci şi cinci) sub recipisa
Casei de Depuneri purtând numărul ..... din ....... ianuarie 1944.
Garanţia rămâne afectată asupra lucrărilor până la completa terminare şi
aprobarea recepţiei definitive de către Ministerul Lucrărilor Publice şi al
Comunicaţiilor.
Art. IV – Contractantul este îndatorat a se supune Deciziei Consiliului de
Miniştri prevăzută de jurnalul cu Nr. 583 din 25 mai 1931, fiind obligat ca să
întrebuinţeze în executarea contractului din numărul total al lucrătorilor 35% din
lucrători şomeri ce vor fi recomandaţi de Ministerul Muncii, Sănătăţii şi
Corespondenţelor Sociale, fie direct prin organele sale exterioare. În acest scop va fi
îndatorat a anunţa organele de control ale Ministerului Muncii. Nerespectarea acestor
îndatoriri atrage pentru contractant aplicarea sancţiunilor specificate în contract.
Art. V – Contractantul este obligat să aleagă materiale de cea mai bună
calitate, conform condiţiilor specificate în caietul de sarcini şi să execute lucrarea în
cele mai bune condiţii în conformitate cu caietele de sarcini, condiţiunile generale
pentru intreprinderea de lucrări publice şi celelalte piese anexe ale proiectului, care fac
parte integrantă din acest contract, în măsura în care nu sunt modificate de clauzele
contractului
Art. VI – După semnarea contractului şi în termenul de 15 zile contractantul
este obligat să înainteze Ministerului Lucrărilor Publice şi al Comunicaţiilor o
repartiţie lunară a lucrărilor, care se va stabili de comun acord cu organele autorizate

ale Ministerului Lucrărilor Publice şi al Comunicaţiilor.
Art. VII – Plata se va face prin situaţii lunare încheiate şi însemnate de
membrii comisiei pentru supravegherea lucrărilor, pusă din dl. D. Verona, I. D.
Ştefănescu şi Gh. Oprescu şi aprobată de Ministerul Lucrărilor Publice şi al
Comunicaţiilor.
La încheierea contractului se va da un avans de 20% din valoarea lucrărilor de
pictură, iar din situaţiile lunare se va schimba treptat şi proporţional avansul acordat.
Art. VIII – Sumele ce se va cuveni contractului din executarea contractului
precum şi cele prevăzute în situaţiile parţiale, vor fi cesionate de acesta, cu rezerva
celor prevăzute de art. 112, legea contabilităţii publice. Garanţiile definitive precum şi
cele de întreţinere nu se pot cesiona.
Art. IX – Orice îngăduinţă acordată contractantului în executarea acestui
contract, nu constituie în favoarea lui un drept contra Ministerului Lucrărilor Publice
şi al Comunicaţiilor şi poate fi socotită ca o renunţare sau decădere din drepturile
stabilite prin contract în favoarea Ministerului Lucrărilor Publice şi al Comunicaţiilor.
Renunţările la dispoziţiile acestui contract nu se pot da decât în formă scrisă şi să
emane numai de organele autorizate de Ministerul Lucrărilor Publice şi al
Comunicaţiilor.
Art. X – Contractantul suportă toate taxele şi cheltuielile cesionate cu
confecţionarea acestui contract, deasemenea toate taxele şi impozitele cerute după
legea contribuţiilor directe cum şi acelea cerute după legile asigurărilor muncitoreşti,
pentru asigurarea lucrătorilor întrebuinţaţi, răspunde deasemenea pentru toate
pagubele ocazionate lucrărilor şi persoanelor din modul de executare sau cu ocazia
executării lucrărilor contractante, Ministerul Lucrărilor Publice şi al Comunicaţiilor
neavând a suporta nici o pretenţiune de nici o natură faţă de nimeni.
Art. XI. – Nerespectarea sau neîndeplinirea oricărora din obligaţiunile acestui
contract, caiete de sarcini, condiţiuni generale pentru întreprinderi de lucrări publice şi
a tuturor anexelor ataşate proiectului şi care fac parte integrantă din acest contract dă
dreptul Ministerului Lucrărilor Publice şi al Comunicaţiilor:
a). să ceară executarea mai departe a contractului în care contractantul este
obligat a se executa suporta amenzile specificate la art. II din acest contract, (...) sunt
ireductibile.
b). să ordone punerea în regie în contul contractantului a lucrărilor
neexecutate. În acest caz, executarea lucrărilor se va face direct de Ministerul
Lucrărilor Publice şi al Comunicaţiilor, fie dându-le prin bună învoială, fie scotându-le
în licitaţie publică în contul contractantului.
În acest scop delegatul Ministerul Lucrărilor Publice şi al Comunicaţiilor
împreună cu Comisia pentru supravegherea lucrărilor compusă din D-nii D. Verona, I.
D. Ştefănescu şi Gh. Opreanu vor încheia un proces verbal constatator de situaţia
lucrărilor la care va fi invitat contractantul să ia parte şi în caz de refuz sau lipsă, acest
proces verbal va face dovada completă numai cu semnăturile sus-numiţilor, fără ca
contractantul să poate contracta sub nici o formă.
Excendentul costului rezultat din punerea în regie are puterea unei creanţe
certe lichide şi exigibile în contra contractantului şi se va reţine de drept din garanţia
contractului precum şi din orice sume cuvenite contractantului şi la neajungere se va

putea urmări în orice avere a contractantului potrivit legii de urmărire a veniturilor
publice, contractantul recunoscând decomptulul final şi oricăror alte conturi încheiate
de organele autorizate ale Ministerul Lucrărilor Publice şi al Comunicaţiilor, puterea şi
forţa unei hotărâri judecătoreşti definitive executorie. În caz de economie, aceasta
rămâne în profitul Ministerul Lucrărilor Publice şi al Comunicaţiilor.
Orice pretenţiuni de orice natură formulate de organele autorizate ale
Ministerul Lucrărilor Publice şi al Comunicaţiilor în contul contractantului precum şi
pretenţiile lucrătorilor şi furnizorilor, se vor scădea de drept fără somaţie sau judecată
de orice sume cuvenite contractantului după procedura şi în condiţiile stabilite de
aliniatul precedent.
c). să ordone rezilierea contractului cu daune interece (!) potrivit art. 39 din
condiţiile generale pentru întreprinderi de lucrări publice.
Art. XII. Oricare din sancţiunile ce se vor aplica de către Ministerul Lucrărilor
Publice şi al Comunicaţiilor se vor lua direct fără somaţie, punere în întârziere sau
chemare în judecată şi operează de drept din momentul pronunţării lor, fără ca
contractantul să poată formula vreo obiecţie în ceea ce priveşte legalitatea şi
oportunitatea măsurii luate luate precum şi a împrejurărilor de fapt stabilite şi care au
dictat luarea acestor sancţiuni.
Art. XIII. Orice comunicare ce se va face contractantului este în ordine şi legal
făcută, fie la domiciliul indicat în acest contract, fie la punctul lucrării şi este valabil
făcută în formele prevăzută de art. 35 din condiţiile generale pentru întreprinderea de
lucrări publice.
Art. XIV. Pentru orice diferend rezultat din executarea acestui contract se
alege competenţa instanţelor judecătoreşti din Ilfov.
Făcută în dublu exemplar, fiecare parte contractantă luând câte un asemenea
exemplar.
p. Ministerul Lucrărilor Publice şi al Comunicaţiilor
<ss> Grigoriu
Contractant
<ss> D. Hornung
INMI, FCMI, dosar 1967 / 1936-1944, f. 78-79.
Planuri ale Bisericii Catedrale din Huşi
Episcopul Grigorie Leu - pictură din Biserica Domnească din Bârlad
Planuri ale Bisericii Catedrale din Huşi
SUMARE NOTE DESPRE ACTIVITATEA MISIUNII MILITARE ROMÂNE

PENTRU REPATRIEREA PRIZONIERILOR DIN GERMANIA DE LA
SFÂRŞITUL ANULUI 1918 PÂNĂ ÎN PRIMĂVARA ANULUI 1919
Iulian Stelian BOŢOGHINĂ*
Cuvinte cheie: Primul Război Mondial, prizonieri de război, Germania,

Misiunea militară română pentru repatrierea prizonierilor, locotenent-
colonelul Emanoil Lupaşcu
Keywords: The First World War, prisoners of war, Germany, the Romanian
military mission for the repatriation of prisoners of war, Lieutenant-Colonel
Emanoil Lupaşcu.
Abstract
The Great War would change radically and irreversibly the old continent and
the world alike, was to influence historical development of the world.
But beyond all geo-political consequences, it is quite obvious that this war,
like none before, has made that the human being the undeniable loser,
regardless of whatside he or she fought.
Among these combatants, we find a category for which governments would
continue to spend energy and numerous material and emotional resources,
respectively prisoners of war.
In the lines below, we consider the state of the Romanian prisoners in
Germany, as members of the Romanian military mission for the repatriation of
prisoners of war found it, the complexity of the situation and efforts made for
their repatriation.
Războiul cel Mare avea să schimbe radical şi ireversibil lumea bătrânului

continent şi în egală măsură, avea să influenţeze devenirea istorică a lumii, o lume pe
care progresul tehnologic şi expansiunea economiei globale o făcuseră din ce în ce mai
mică şi tot mai accesibilă.
Cu toate că este un truism, nu ezităm să afirmăm că şi acest război a avut
învingători şi învinşi numai şi numai pentru a sublinia că de data asta limitele dintre
cele două tabere au fost extrem de fluide, nu în puţine cazuri ajungându-se la
interferenţă până într-atât încât să nu mai existe vreo diferenţă.
Însă, dincolo de toate consecinţele geo-politice, este cât se poate de evident că
acest război, ca niciunul până atunci, a făcut ca perdantul incontestabil să fie…omul,
indiferent de beligerant. Şi incomensurabilele drame umane, individuale sau colective,
rămân o mărturie incontestabilă.
Printre aceştia regăsim o categorie de combatanţi pentru care guvernele aveau
să continue a cheltui energie şi numeroase resurse materiale şi emoţionale. Şi aici ne
referim la prizonierii de război, o însemnată masă de oameni dislocată pe teritoriul
*
referent de specialitate la Centrul de Studii şi Păstrarea Arhivelor Militare Istorice, Piteşti
inamicului, unde a trebuit să supravieţuiască mizeriei materiale şi morale, însă cu

şanse mai mari decât camarazii lor din tranşee.
În rândurile de mai jos supunem atenţiei starea românilor din Germania, aşa
cum au găsit-o membrii Misiunii militare române pentru repatrierea prizonierilor de
război, complexitatea situaţiei şi eforturile depuse pentru repatrierea acestora.
Însă nu înainte de a schiţa împrejurările în care ofiţerii români din Misiune au
fost nevoiţi să acţioneze pentru a identifica şi repatria prizonierii, internaţii civili,
condamnaţii politic şi nu în ultimul rând, supuşii români din Germania.
O Germanie înfrântă militar, care la sfârşitul anului 1918 şi începutul lui 1919
se afla în plină criză politică, economică, socială dar mai ales identitară, ameninţată de
revoluţia bolşevică şi de anarhie.
În Germania, războiul a acţionat ca un stimul şi în egală măsură a fost o
prielnică ocazie pentru schimbare354.
Aşijderea semenilor din ţările beligerante, impactul războiului asupra
germanilor a fost extrem de profund, cifrele rămân doar statistici care cu greu pot
contura imaginea reală asupra consecinţelor umane şi emoţionale.
Cu toate astea, traumele provocate de anii grei de război au fost trăite diferit
de germani, polarizând şi mai mult societatea deja afectată de pierderea războiului.
Astfel, într-un fel a fost resimţit şocul războiului de către industriaşii şi marii
latifundiari şi astfel de către soldatul din tranşee sau muncitorul mobilizat pentru
producţia de război şi familiile acestora.
De altfel, nici pe front sentimentele nu au fost convergente, dovadă că unii
soldaţi au fost atraşi de ideile stângiste, nutrind speranţa de a construi o societate
socialistă fără război.
Alţi camarazi de-ai lor şi nu au fost puţini, precum Hitler, experienţa
tranşeelor i-a determinat să descopere ca adevărate valori disciplina, altruismul şi
camaraderia, aşa că au transformat războiul, naţionalismul şi moartea în idealuri
eroice, ca proiect de renaştere a Germaniei, din nefericire materializat în deceniul
următor355. Şi astea sunt numai exemple de la cele două extreme.
Impactul războiului s-a resimţit progresiv şi nemilos asupra oamenilor de
rând, mai cu seamă după primii doi ani, când acumularea lipsurilor, efectele inflaţiei,
precum şi situaţia frontului au marcat profund starea de spirit a populaţiei. Însă trebuie
subliniat că numai când războiul a fost pierdut efectiv şi a început să se facă simţită o
schimbare politică, numai atunci au început să se manifeste nemulţumirile din armată
şi din rândul populaţiei356.
Acestea nu sunt decât câteva din faptele care au creat condiţiile ca în toamna
anului 1918 Germania să se afle în pragul revoluţiei sociale357.
Revoluţie care a în cele din urmă a izbucnit, cu toate încercările de
democratizare venite din partea clasei politice. În fapt, revoluţia de la 1918 din
Germania nu a însemnat decât o prăbuşire morală, un haos politic, o profundă
zdruncinare naţională consecinţe ale înfrângerii şi prăbuşirii Reichului. Poporul
354
Geoff Layton, De la Bismarck la Hitler: Germania 1890-1933, Editura ALL, Bucureşti, 2002, p. 73.
355
Ibidem, p. 87.
356
Ibidem, p. 87-88.
357
Ibidem, p. 93.
german, nepregătit pentru neaşteptata victorie a revoluţiei, nu-şi şi-a dorit altceva
decât pacea imediată, nicidecum puterea obţinută prin anarhie de către extrema
stângă358. După înăbuşirea revoluţiei spartakiste, începând cu luna mai 1919 anarhia a
fost substituită cu un climat de stabilitate pe fondul căruia, ca formă de organizare
statală, a fost decretată republica359. Germania a intrat în epoca rămasă în istorie ca
Republica de la Weimar360.
În rezumat, acesta a fost contextul socio-politic şi economic din Germania în
care Misiunea militară română pentru repatrierea prizonierilor şi-a desfăşurat
activitatea. Atmosferă rezumată de altfel de către şeful misiunii militare române, ca o
postfaţă a muncii depuse în slujba concetăţenilor oropsiţi de vremuri prin ţari străine.
Astfel, ziua de 12 decembrie 1918, locotenent-colonelul Emanoil Lupaşcu361 a
fost numit şeful Misiunii militare române pentru repatrierea prizonierilor de război din
Germania, plecând în misiune la Berlin, delegat de guvernul României să organizeze
repatrierea prizonierilor362.
Locotenent-colonelul Emanoil Lupaşcu, absolvent al Şcolii de geniu şi marină
promoţia 1904, participant pe frontul din Bulgaria, şi-a dovedit calităţile cu prisosinţă
în Războiul Întregirii Neamului363. Astfel, în luptele de la Mărăşeşti, cu o admirabilă
conduită de comandant şi om de război, a condus spre glorie militarii Divizionului II
artilerie călăreaţă364.
Aşa s-a scris mai sus, la sfârşitul anului 1918, fiind nevoie de un ofiţer de
încredere şi cu mult tact la Comisia pentru repatrierea prizonierilor, care funcţiona la
Berlin şi Paris, s-a făcut apel la serviciile locotenent-colonelului Lupaşcu. Misiune
îndeplinită în mod deosebit, aducând servicii nepreţuite prin datele procurate şi puse la
dispoziţia delegatului guvernului român, dar mai cu seamă pentru eforturile depuse în
repatrierea a nu mai puţin de 45.000 de prizonieri din Germania.
Cu siguranţă, experienţa dobândită în acest timp l-a recomandat pentru a lucra
pe lângă Comisia pentru executarea tratatelor, condusă de consilierul Eftimie
Antonescu, unde a centralizat şi a întocmit lucrările pentru fixarea cuantumului
despăgubirilor de război pentru toate ministerele365.
Toate astea l-au determinat pe comandantul Regimentului 2 artilerie „General
Gh. Manu” să scrie în foaia calificativă că locotenent-colonelul Emanoil Lupaşcu a
fost un ofiţer superior cu o carieră strălucită366.
358
Jacques Droz, Istoria Germaniei, Editura Corint, Bucureşti, 2006, p. 79.
359
Geoff Layton, op. cit., p. 94.
360
Ibidem, p. 94-101; despre relaţiile României cu regimul Republicii de la Weimar pe larg în Constantin
Buchet, România şi Republica de la Weimar1919-1933. Economie, diplomaţie şi geopolitică, Editura
ALL, Bucureşti, 2001.
361
Locotenent-colonelul Emanoil Lupaşcu s-a născut la Bacău pe 12 februarie 1884, fiind fiul Gheorghe
şi Maria Lupaşcu. În ziua de 27 octombrie 1922 s-a căsătorit cu Florencia Cocură, trei ani mai târziu
născându-se Maria Georgeta, singurul copil, conform Arhivele Militare Române, fond Direcţia
Personal, Memorii Bătrâni, litera „L”, locotenent-colonei, dosar 25, f. 1.
362
Ibidem, f. 2.
363
Ibidem.
364
Ibidem, f. 5.
365
Ibidem, f. 5-5v.
366
Ibidem, f. 5.
O mărturie incontestabilă pentru dăruirea şi efortul depus în delicata misiune

de repatriere a prizonierilor români din Germania este raportul întocmit la sfârşitul
primăverii anului 1919, care la 3 iunie 1919 era atent analizat la Bucureşti.
Dată la care, locotenent-colonelul Lupaşcu considera că chestiunea repatrierii
prizonierilor de război din Regat, era ca şi terminată, întrucât tot ce a fost în lagăre
fusese evacuat, iar pentru rătăciţi s-au făcut publicaţiuni prin toate cazurile
provinciale367.
Cu toate astea, şeful misiunii îşi exprima convingerea că încă se mai găseau
prizonieri români răspândiţi prin Germania.
Opinie susţinută, în primul rând, pe seama dezorganizării statului, autorităţile
refuzând în multe locuri să execute dispoziţiile autorităţilor centrale.
Mai mult decât atât, mulţi din cei care în urma conduitei pe care au avut-o în
lagăr şi de frica sancţiunilor care cred că-i aşteaptă la întoarcerea în ţară, au preferat să
rămână în Germania.
Pe de altă parte, în urma relaţiilor cu femeile locale, mulţi prizonieri s-au decis
să renunţe la întoarcerea în ţară.
Aceasta fiind situaţia, Misiunea militară pentru repatrierea prizonierilor din
Germania a preluat metoda aplicată de Misiunea engleză. Astfel, teritoriul Germaniei a
fost împărţit în diferite regiuni şi ofiţeri din personalul misiunii, cărora li s-au pus la
dispoziţie automobile, au vizitat timp de două luni toate oraşele şi satele Germaniei,
cercetând şi adunând toţi prizonierii români, de urma cărora au putut să dea.
Prin urmare, chestiunea repatrierii tuturor prizonierilor români din Germania
nu putea fi rezolvată fără anumite costuri, despre care şeful Misiunii Militare Române
de la Berlin raporta că: „dacă statul român nu-şi poate permite acest lux” nu rămânea
altă soluţie „decât ca timpul să rezolve această chestiune”, deoarece în starea în care se
găsea statul german, situaţia nu se putea rezolva doar prin ordinele Ministerului de
Război german, nici prin afişe sau publicaţiile din presă.
Şi timpul, într-adevăr lucra la rezolvarea chestiunii, dovadă că Misiunea
primea din când în când solicitări pentru repatriere, semn că rătăciţii reveneau la
sentimente mai bune faţă de ţară368.
Alături de prizonierii români din Regat, în Germani se mai găseau prizonieri
basarabeni, care luptaseră în armata ţarului369.
Ministerul de Război de la Bucureşti a dat ordin pentru repatrierea
prizonierilor basarabeni, fără deosebire de naţionalitate.
Prin urmare, în primul rând şi în acelaşi timp cu prizonierii din Regat,
Misiunea Militară de la Berlin a purces la repatrierea basarabenilor din lagărele
comune de prizonieri ruşi şi români.
În a doua etapă a acţiunii de repatriere, trei ofiţeri români din misiune au
primit ordin să viziteze lagărele cu prizonieri ruşi, unde să identifice şi apoi să separe
basarabenii. Misiunea acestor ofiţeri avea să dureze ceva timp, prizonierii din
367
Idem, fond Ministerul de Război, Serviciul Statistic, dosar 2878, f. 138.
368
Ibidem.
369
Ibidem, f. 139.
Basarabia fiind dirijaţi spre lagărele de concentrare unde se găseau majoritatea

prizonierilor români, de unde aveau să fie repatriaţi.
Cât despre starea de spirit a acestor prizonieri, preotul Ionescu, confesorul
Regimentului 18 infanterie, a raportat că basarabenii etnici români, erau liniştiţi şi
supuşi, asta pentru că erau deprinşi cu robia de la naştere. Printre basarabenii români
rar se găseau spirite doritoare de mişcări revoluţionare
Dintre prizonierii animaţi de idei nihiliste, cei mai mulţi erau oameni de la
oraş şi necăsătoriţi. Aşa că şeful misiunii de la Berlin considera că, la întoarcerea în
ţară se impunea ca aceşti prizonieri să fie internaţi într-un lagăr de carantină, unde să
fie atent supravegheaţi. Ei nu stârneau mari temeri, căci bolşevismul lor nu reprezenta
un pericol serios deoarece nu-şi avea rădăcinile în convingeri personale, ci se datora
pierderii simţului realităţii în anii cât au lipsit de acasă şi suferinţelor din captivitate,
care le-au provocat sentimentele de nemulţumire.
În schimb, printre basarabenii de alte naţionalităţi, unirea Basarabiei cu
România i-a întristat într-atât de mult că nemulţumirea s-a preschimbat în sentimente
bolşevice, manifestate prin acţiuni nihiliste. Prin urmare, la întoarcerea în ţară aceşti
prizonieri aveau să reprezinte un pericol foarte mare.
Cu toate astea, şeful misiunii militare române raporta că aceşti prizonieri nu
pot fi refuzaţi de a fi înscrişi pe listele cu români, şi mai apoi trimişi în lagărele de
adunare. Cu atât mai mult cu cât pe listele aliaţilor, aceşti prizonieri figurau ca fiind
români,aşa că lăsarea lor în voia sorţii în lagărele din Germania ar fi fost considerat un
gest greşi şi nediplomatic. De această situaţie ar fi profitat ofiţerii ruşi, care la rândul
lor repatriau prizonieri şi nu s-ar fi dat înlături să-i povăţuiască şi să-i încurajeze
împotriva statului român. La rândul ei, nici presa din Germania nu ar fi ezitat vreo
clipă să reclame atitudinea statului român, fiind dispusă să creeze o atmosferă mai
mare decât în realitate, căci interesul germanilor era să scape cât mai repede de
prizonieri.
Invocarea pericolului bolşevic pe care l-ar fi reprezentat repatrierea acestor
prizonieri nu ar fi fost recomandat, căci şi printre prizonierii basarabeni de alte
naţionalităţi se găseau oameni destul de paşnici, care nu provocau nici un fel de
bănuieli.
Toate astea ar fi influenţat în mod negativ şi ar fi alimentat curentul
antiromânesc în rândul opiniei publice în chestiunea purtării României faţă de noii săi
cetăţeni.
Prin urmare, opinia şefului misiunii militare era ca prizonierii basarabeni să fie
repatriaţi, urmând ca autorităţile statului din Basarabia sa cerceteze pe fiecare şi să
identifice acele persoane care nutreau gânduri anarhice.
Opinie pus în practică, astfel că s-a demarat repatrierea basarabenilor,
indiferent de naţionalitate, urmând ca cei consideraţi infestaţi de bolşevism să fie
internaţi un timp mai îndelungat, într-un lagăr de carantină din ţară.
În acelaşi timp, şeful misiunii a solicitat aprobarea ca preotul Ionescu să
rămână pe mai departe, fiind persoana care străbătea lagărele şi ajunsese să cunoască
cel mai bine situaţia prizonierilor370.
370
Ibidem, f. 140.
În arealul teritorial al Misiunii militare române de la Berlin au intrat şi

teritoriile poloneze, prin urmare a trebuit să gestioneze şi problema prizonierilor din
fosta armata austro-ungară, care încă se mai găseau în Polonia şi în Rusia.
Misiunea s-a ocupat cu identificarea, adunarea acestor prizonieri într-un centru
la Cracovia, coordonat de un ofiţer, de unde au fost repatriaţi prin Viena, la casele lor.
Datorită spaţiului mult prea mare pentru personalul care încadra misiunea, s-a
solicitat ca de prizonierii din fosta armată austro-ungară care se aflau în Polonia şi
Rusia să se ocupe ataşatul militar român de la Varşovia, un post ce abia se înfiinţase.
Asta cu atât mai mult cu cât Centrul de la Cracovia urma să fie desfiinţat
începând cu 1 iunie 1919.
Alături de prizonierii de război, Misiunea militară română de la Berlin a mai
găsit şi internaţi civili, supuşi sau cetăţeni români, femei şi copii371.
Până la data raportului, internaţii civili au fost repatriaţi în măsura
posibilităţilor, cu trenurile de prizonieri, femeile şi copii fiind transportaţi cu trenurile
sanitare. Repatrierea internaţilor civili avea să continue atâta timp cât se mai putea
asigura transportul.
Tot aici, Misiunea militară română de la Berlin a trebuit să gestioneze şi
problema civililor, supuşi ai fostei monarhii austro-ungare, care după Marea Unire
deveniseră cetăţeni români. După identificare, aceştia era îndrumaţi către Consiliul
Naţional Român de la Viena, care se ocupa cu repatrierea lor. Cancelarul Legaţiei
române de la Berlin, domnul Constantinescu, primise instrucţiuni verbale din partea
ministrului de externe de a considera ca supuşi români pe toţi internaţii civili, care
domiciliau în teritoriile alipite şi care solicitau cetăţenia printr-o cerere în acest sens.
Pentru a facilita repatrierea acestora, şeful misiunii propunea ca internaţii
civili din teritoriile alipite să fie repatriaţi individual prin Oderberg şi Cehoslovacia,
împreună cu prizonierii găsiţi rătăciţi.
Repatrierea individuală implica cheltuieli mai mari cu transportul şi
alimentare. Cum legaţiile străine din Germania puseseră toate mijloacele la dispoziţia
celor lipsiţi de resursele necesare pentru repatriere, Misiunea militară română de la
Berlin a cerut să fie autorizată să cumpere şi să pună la dispoziţie biletele de tren,
alimentele strict necesare şi un ajutor bănesc de 20-50 de mărci372.
Alături de prizonieri şi internaţii civili, Misiunea militară română de la Berlin
a trebuit să se mai ocupe şi de chestiunea condamnaţilor politic de către ocupant.
Conform articolului 10 al Convenţiei de armistiţiu, guvernul german a aprobat
eliberarea tuturor supuşilor români aflaţi în prevenţie373.
Eliberarea condamnaţilor politic era destul de întârziată deoarece la primele
solicitări în acest sens ale Misiunii militare române de la Berlin, autorităţile germane
au răspuns susţinând că cetăţenii români nu erau vizaţi de prevederile convenţiei,
întrucât România se afla în stare de pace cu Germania, în urma Tratatului de pace
încheiat la Bucureşti în 1918.
371
Ibidem.
372
Ibidem, f. 141.
373
Ibidem, f. 142.
Urmare acestui răspuns, Misiunea militară română de la Berlin a sesizat

Comisia Interaliată, care însă a evitat să acorde vreun sprijin.
Au urmat tratativele directe cu ministrul de stat Erzberger, preşedintele
Comisiei germane de armistiţiu, în urma cărora s-a ajuns la consensul cum că în urma
ultimatumului prezentat mareşalului Mackensen, cu o oră înainte de semnarea
armistiţiului şi cu şapte ore înainte de intrarea armistiţiului în vigoare, România a
reînceput ostilităţile. Astfel, în urma tratativelor cu Comisia germană pentru armistiţiu,
guvernul german a renunţat la punctul său de vedere.
Ca o remarcă, în raportul înaintat de şeful Misiunii militare române de la
Berlin acesta sublinia că autorităţile germane nu ştiau nimic pozitiv despre prezentarea
ultimatumului din 28 octombrie/10 noiembrie 1918.
Cum printre condamnaţi se puteau regăsi şi criminali ordinari, faţă de care
devenea necesar să se ia măsuri de siguranţă deosebite, s-a convenit cu autorităţile
germane ca cei condamnaţi pentru omucidere să fie în prealabil cercetaţi de un delegat
al Misiunii, pentru a constata dacă la baza crimei nu a existat un mobil politic.
În urma cercetărilor, au fost identificaţi 25 de condamnaţi politic şi patru
condamnaţi pentru crimă ordinară. La momentul raportului,mai rămâneau de cercetat
închisorile din Bavaria, Saxonia şi Prusia Orientală374.
O altă categorie de persoane a căror situaţie a trebuit să fie rezolvată de
Misiunea militară română de la Berlin a fost cea a celor aproximativ 800 supuşi
români, majoritatea de origine israelită. Particularitatea acestei chestiuni era faptul că
acei oameni, născuţi în Germania, nu văzuseră niciodată România, numeroşi dintre ei
nu cunoşteau limba română şi nici nu-şi îndepliniseră obligaţiile militare, nimeni
neconstrângându-i la asta, sancţiunile asupra lor pentru asemenea delicte fiind
inexistente375.
Prin urmare, şeful misiunii a solicitat ca Bucureştiul să decidă dacă aceşti
supuşi români, în stare şi la vârsta să satisfacă stagiul militar, ar fi trebuit ori nu să se
întoarcă în ţară pentru a-şi rezolva situaţia militară.
În caz afirmativ, se chestiona asupra măsurilor ce s-ar putea lua asupra celor
care refuzau, având în vedere că legea paşapoartelor avea destule lacune, precum
faptul că nu se prevedea în nici un articol felul cum ar fi trebuit să fie eliberate sau
preschimbate paşapoartele pentru supuşii români domiciliaţi în străinătate,ce condiţii
ar fi trebuit să îndeplinească aceştia şi care ar fi fost sancţiunile în caz de
neîndeplinirea condiţiilor prescrise.
O altă lacună a legii paşapoartelor era faptul că supuşii români domiciliaţi în
străinătate nu erau obligaţi în nici un fel să-şi schimbe aceste documente la perioade
fixe, aşa că legaţiile şi consulatele României nu aveau posibilitatea să ţină o evidenţă
şi să exercite un control asupra acestor persoane.
Un alt neajuns a constat în faptul că eliberarea paşapoartelor era condiţionată
de art. 5, alin. A, anume „satisfacerea obligaţiilor legii de recrutare”, unele legaţii,
374
Ibidem.
375
Ibidem, f. 143.
precum cea de la Berlin, eliberau astfel de acte tuturor celor care se prezentau la
recrutare, însă indiferent dacă efectuaseră sau nu serviciul militar376.
Prin urmare, cel puţin în Germania primei jumătăţi a anului 1919, această
categorie de supuşi români beneficia de protecţia statului român în orice împrejurare,
respectiv puteau călători, puteau face comerţ, etc. fără să-şi îndeplinească vreo
obligaţie pe care o aveau faţă de ţară, precum plata dărilor, efectuarea serviciului
militar377.
Pentru remedierea acestei situaţii, şeful misiunii a propus modificarea legii
paşapoartelor în sensul de a obliga pe supuşii români domiciliaţi în străinătate să-şi
preschimbe paşapoartele în fiecare an, fixându-se sancţiuni pentru cei care nu aveau să
o facă.
Preschimbarea paşapoartelor să fie făcută numai dacă odată cu cererea se
prezenta actul de recrutare sau livretul cu vizele legale şi în ultimă instanţă, ca o
măsură radicală pentru cei care nu-şi îndeplineau obligaţiile, statul român să le ridice
protecţia378.
În ceea ce privea chestiunea alimentării, în principiu situaţia era rezolvată în
momentul sosirii Misiunii în Germania, prizonierii români urmând să primească prin
Crucea Roşie Daneză aceleaşi alimente ca ceilalţi prizonieri aliaţi, cu excepţia ruşilor,
respectiv 350 g carne cu legume, 50 g grăsime, 30 g zahăr, ceai, cafea, ciocolată,
marmeladă379.
Pentru a face posibilă aplicarea în practică a acestei măsuri, Misiunea militară
română a cerut şi a obţinut concentrarea prizonierilor.
Astfel, în fiecare lagăr mai mare s-a trimis câte un ofiţer român care era în
contact direct cu filiale Crucii Roşii Daneze, deoarece aceştia se ocupau cu
alimentarea respectivei tabere de internare.
Aici, şeful Misiunii militare române a ţinut să remarce că dacă în prima
perioadă aprovizionarea s-a făcut în condiţii avantajoase, situaţia a fost posibilă numai
datorită conducătorilor danezi, care au dat cel mai larg concurs.
Terminându-se repatrierea prizonierilor aliaţi, cu excepţia prizonierilor români
şi ruşi, Crucea Roşie Daneză a încetat să mai funcţioneze cu începere de la 15 martie
1919.
Cu începere de la această dată, sarcina aprovizionării prizonierilor ruşi a
preluat-o Crucea Roşie Americană, controlul fiind exercitat de către Comisia
Interaliată.
În această situaţie, prizonierii români au primit aceeaşi raţie alimentară ca şi
prizonierii ruşi, care s-a dovedit mult inferioară celei primite de la Crucea Roşie
Daneză.
Administrarea acestor raţii alimentare nu se făcea de către delegaţii Misiunii
militare române, ci se exercite de către comitetele de ajutor organizate prin lagăre de
376
Ibidem, f. 143-144.
377
Ibidem, f. 144.
378
Ibidem.
379
Ibidem, f. 145.
către aliaţi. Actele rezultate din această activitate au fost adunate şi preluate de către
delegatul secţiunii române a Societăţii „Vêtement du Prisonnier de Guerre”380.
Şeful misiunii, locotenent-colonelul Emanoil Lupaşcu a dorit să sublinieze că
Misiunea militară română nici nu ar fi avut posibilitatea să exercite vreun control,
actele comitetelor de ajutor se refereau la activitatea de pe întreaga durată a
captivităţii, când în timpul ostilităţilor numai o foarte mică parte din vagoane ajungeau
intacte la prizonieri, cele mai multe soseau cu lipsuri, iar altele fără a fi fost avizate.
Aşa se explică de ce numai Centrala din Paris putea exercita vreun control, întrucât
numai acolo se cunoştea cu exactitate ce alimente şi cantităţile ce se expediaseră în
lagărele de prizonieri381.
În acest context, locotenent-colonelul Lupaşcu a raportat că în cursul lunii
iunie 1919, la Berlin urma să sosească un vagon cu alimente expediat de Secţiunea
română a „Vêtement du Prisonnier de Guerre”. Cum repatrierea era pe sfârşite, ofiţerul
român a propus ca o parte din alimente să fie distribuite cetăţenilor români ce se
găseau izolaţi prin Germania, deoarece la întoarcerea în ţară prizonierii primeau din
lagăr cele necesare, iar restul de alimente să fie redirecţionat în România382.
Mai mult decât atât, la Etapa Oderberg se găseau depozitate trei vagoane cu
efecte noi donate de Crucea Roşie din Anglia şi Franţa. În aceste vagoane se aflau şi
80 de lăzi cu echipament australian. Situaţie pentru care locotenent-colonelul Lupaşcu
a propus economisirea efectelor şi ca prizonierii să primească numai strictul necesar,
pentru restul să fie expediat în ţară383.
Aceleaşi măsuri le-a luat şi pentru alte zece lăzi cu medicamente puse la
dispoziţie de către serviciul medical al Misiunii franceze384.
În ceea ce privea traseul repatrierii, drumul cel mai scurt spre ţară era traseul
Oderberg-Zsol-Kaschau-Csap pe Tisa, evitându-se astfel atât Ungaria , cât şi
Iugoslavia.
În aceste condiţii, menţinerea Etapei Oderberg, situată la întâlnirea graniţelor
germano-polono-cehoslovace, devenea imperios necesară până la finalizarea
repatrierii prizonierilor şi internaţilor civili385.
Un alt argument pentru menţinerea acestei etape a fost faptul că pentru
transporturile de prizonieri, cu excepţia transporturilor sanitare, Etapa Oderberg
îngrijea de procurarea garniturilor de transbordare pentru cei izolaţi, procurând bilete
de tren şi merinde, ceea ce în condiţii normale ar fi fost posibil numai de la Centrala
din Berlin, care uşurinţă putea risca să fie înşelată, acordând merinde şi ajutoare pentru
toată durata călătoriei până în ţară şi celor care, în fapt nu intenţionau să se repatrieze.
Totodată, dirijarea persoanelor izolate prin Praga, unde se găsea un
reprezentant al Ministerului de Război, prezenta dezavantajul că se lungea drumul şi
prin asta, se înmulţeau dificultăţile386.
380
Ibidem, f. 145-146.
381
Ibidem, f.146.
382
Ibidem, f.161.
383
Ibidem, f.162.
384
Ibidem, f.163.
385
Ibidem, f.147.
386
Ibidem.
O problemă delicată şi rămasă nerezolvată până la sfârşitul primăverii anului

1919 a fost cea referitoare la bunurile rămase în urma prizonierilor decedaţi387.
La toate solicitările autorităţilor române de la Berlin, omologii germani au
răspuns tardiv că pot elibera succesiuni decât pe baza unei convenţii de reciprocitate.
Unele dintre puterile aliate încheiaseră cu Germania astfel de convenţii încă din timpul
războiului. Mai mult decât atât, Italia a semnat o convenţie în acest sens ulterior
iscălirii armistiţiului388.
Polemica dintre România şi Germania a pornit de la art. 10 din Convenţia de
armistiţiu, semnată pe 11 noiembrie 1918.
Dintre prizonierii identificaţi în lagărele germane, unii au renunţat benevol la
repatriere, Misiunea fiind pe cale să centralizeze cererile,astfel că până la data
raportului 34 de ofiţeri se exprimaseră în acest sens, situaţie pentru care s-au cerut
indicaţii pentru rezolvare389.
Drepturile ofiţerilor prizonieri a variat de la lagăr la lagăr390.
La început, Misiunea militară română pentru repatrierea prizonierilor din
Germania a avut şase ofiţeri, şef fiind numit maiorul Constantin Dragalina391.
Realităţile activităţii cotidiene, precum hrănirea şi menţinerea moralului
prizonierilor, au impus recrutarea şi angajarea ofiţerilor prizonieri găsiţi în Germania,
angajarea ofiţerilor din teritoriile alipite puşi la dispoziţie de către Consiliul Naţional
Român din Viena, alţi doi ofiţeri delegaţi de la Legaţia României din Paris şi
locotenent-colonelul ardelean Fleşariu, care a făcut serviciul pe lângă Misiune392.
Pentru numirea conducătorilor trenurilor de repatriaţi, s-a urmărit ca ofiţerii
respectivi să cunoască limba ungară, condiţie indispensabilă pentru traversarea
teritoriului acestei ţări.
Misiunea a avut nevoie şi a ataşat 16 subofiţeri dintre prizonieri, detaşând opt
dintre ei la Berlin, şase la Oderberg, unul la Regensburg, unul Cracovia şi trei
dactilografe393.
Fondurile financiare ale Misiunii militare pentru repatrierea prizonierilor au
constat din 100.000.lei, primiţi încă de la plecarea din Bucureşti, pe seama referatului
Direcţiei Statistice din 10 decembrie 1918394.
Din această sumă, 12.000 lei au rămas neîntrebuinţaţi deoarece nu a putu fi
încasat un cec de 10.000 mărci cumpărat de la Banca Naţională a României, averile
supuşilor români din Germania fiind sechestrate.
Restul de 88.000 lei fiind împărţiţi între cele 15.000 coroane, echivalentul a
13.050 lei, lăsate Consiliului Naţional Român de la Viena, pentru a face faţă nevoilor
ce s-ar fi putut ivi la trecerea prizonierilor izolaţi prin capitala Austriei.
Alte 10.000 coroane, adică 8.700 lei, au fost daţi ca acont Etapei Oderberg395.
387
Ibidem, f.149.
388
Ibidem.
389
Ibidem, f.154.
390
Ibidem, f.150.
391
Ibidem, f.151.
392
Ibidem.
393
Ibidem.
394
Ibidem, f.155.
395
Ibidem.
Restul de 66.250 lei au fost opriţi la Centrala din Berlin.

Cum Misiunea şi-a instalat birourile în localul Legaţiei României de la Berlin,
nu a mai fost nevoie să fie alocaţi bani pentru chirie396. Localul Legaţiei era închiriat
până la 1 octombrie 1919, între timp încheindu-se un alt contract de închiriere397.
Alte economii s-au făcut cu echiparea li hrănirea prizonierilor, costuri
suportate aproape exclusiv de către societăţile de cruce roşie ale puterilor aliate.
Suma de 66.250 lei a constituit bugetul pentru plata aconturilor către gradele
inferioare, sume care aveau să fie reţinute din solde la întoarcerea în ţară, pentru
cheltuielile de cancelarie, poştă, telegrame, expediţii, leafa dactilografelor, cărţi,
achitarea drepturilor de misiune ofiţerilor şi personalului inferior, indemnităţi de
transport.
Acontul de 60.000 franci primit de la generalul Rudeanu, la 6 mai 1919, a
servit pentru achitarea drepturilor de misie şi transport398.
Crucea Roşie Română de la Berna a pus la dispoziţia Crucii Roşii Germane
suma de 500.000 mărci, pentru cheltuielile impuse de întreţinerea prizonierilor de
război români399.
Cu toată starea disperată a prizonierilor români din Germania, până la sosirea
Misiunii militare române la Berlin, pentru ajutorarea acestor oropsiţi Crucea Roşie
Germană nu cheltuise decât 17.000 mărci. Drept consecinţă, s-au făcut demersuri şi s-
a reuşit cu ajutorul Ambasadei Spaniei la Berlin şi al amiralului Gratzoski, ca fondul
să fie administrat de către Misiune.
Iniţial se intenţionase ca din acest fond fiecare prizonier să primească între 10
şi 12 mărci. Însă cum fiecare prizonier avea să fie echipat la plecare, convoaiele de
repatriaţi mai erau şi foarte bine aprovizionate cu hrană, astfel că cheltuielile pe drum
aproape că lipseau, s-a luat hotărârea ca bani să nu primească decât prizonierii care se
repatriau izolat, în cuantum de 25 de coroane.
Tot din acea sumă au mai fost ajutaţi rătăciţii, femeile şi copii, apoi s-au
cumpărat ghete în valoare de 7.000 mărci şi ţigări de 15.000 mărci.
O parte din bani a mai fost folosită pentru completarea drepturilor băneşti ale
personalului Misiunii, adică 43 de ofiţeri, 16 grade inferioare şi trei dactilografe.
În medie, costurile fiecare prizonier repatriat s-au ridicat la suma de 45 lei400.
Relaţiile Misiunii militare române pentru repatrierea prizonierilor din Berlin
cu autorităţile germane şi cu omologii aliaţi, n-au depăşit indicaţiile primite la
Bucureşti401.
Relaţiile cu misiunile aliate au fot tot timpul de curtoazie, însă într-o atitudine
fermă, micile şi puţinele accidente fiind rezolvate în mod demn.
Cu autorităţile germane relaţiile au evoluat într-o atitudine corectă, însă
întotdeauna energică. Membrii Misiunii nu s-au sfiit niciodată să spună lucrurilor pe
396
Ibidem.
397
Ibidem, f.157.
398
Ibidem, f.155.
399
Ibidem, f.156.
400
Ibidem.
401
Ibidem, f.158.
nume,să ceară socoteală atunci când era cazul şi să obţină totdeauna aplicarea şi
executarea convenţiilor semnate de cele două state402.
La sosirea Misiunii în Berlin în luna decembrie 1918 şi în prima jumătate a
anului 1919, atitudinea autorităţilor germane era plată, stare la care contribuiseră
dezorganizarea bruscă, condiţiile umilitoare impuse de aliaţi, spulberarea visurilor de
dominarea lumii, toate aste contribuiseră la dezorientarea germanilor403.
Încetul cu încetul, membrii Misiunii aveau să constate că autorităţile germane
aveau să revină la vechile sentimente. Astfel, în popor domina opinia că din punct de
vedere militar Germania nu a fost înfrânt, că duşmanul intern este cel care i-a silit să
încheie armistiţiul.
Această stare de spirit era cultivată şi întreţinută de către guvernanţi, mulţi nu
ezitau să acţioneze în acest sens, ba chiar în Adunarea Naţională au fost deputaţi care
au pomenit despre revanşă.
Colonelul Lupaşcu Emanoil nota că în conducerea ţării erau prezente vechile
elemente, care activau deocamdată din umbră.
Drepturile de control ale sfaturilor soldăţeşti şi muncitoreşti au fost reduse
treptat, treptat. De altfel, dacă mişcarea bolşevică a luat oarecare amploare, în
Germania asta s-a datorat şi acţiunii pline de ezitare a guvernului, care se pare că la
început a vrut să o întrebuinţeze şi ca un mijloc de presiune asupra aliaţilor anglo-
francezi pentru obţinerea unor condiţii de pace mai favorabile.
Însă, anarhia comunistă s-a întins şi ameninţa să răstoarne guvernul.
Pe de altă parte, guvernul german s-a convins că răzmeriţa bolşevică nu i-ar
putea aduce nici un folos în tratativele de pace, aşa că a trecut la înăbuşirea mişcării
comuniste s-a organizat o armată de voluntari. Astfel , s-a reuşit să se adune o armată
de 500.000 militari credincioşi guvernului.
Aici, locotenent-colonelul Lupaşcu a ţinut să sublinieze că această armată era
constituită din elemente monarhiste, guvernul fiind prizonierul propriei armate. Ceea
ce l-a determinat să afirme că din prima zi în care monarhia nu va mai avea interes
pentru menţinerea guvernului, vechiul regim avea să se instaleze cu cea mai mare
uşurinţă404.
Dincolo de această situaţie, guvernul era asediat din toate părţile, conservatorii
şi liberalii îl acuzau de slăbiciune, socialiştii îi imputau că era un guvern al burgheziei.
Ceea ce a determinat guvernul să acţioneze cu jumătăţi de măsură, crezând că astfel
împăca toate taberele. Rezultatul a fost că a reuşit să provoace o nemulţumire
generală405.
Consecinţele negative au fot mai cu seamă în economie, unde starea generală
era de stagnare. Numărul şomerilor creştea cu fiecare zi, grevele se ţineau lanţ,
producţia scădea, preţul alimentelor exploda, cu toată presiunea guvernului de a-l
menţine scăzut, rechiziţionând articolele de primă necesitate şi distribuirea la preţuri
fixe cu cartele. La creşterea preţurilor a contribuia în mare măsură importul
alimentelor din Statele Unite, mai cu seamă că marca se devaloriza vertiginos cu
402
Ibidem, f.158.
403
Ibidem, f.159.
404
Ibidem, f.159-160.
405
Ibidem, f.160.
fiecare zi, ceea ce însemna că germanii erau siliţi să cumpere marfă de import cu
preţuri care explodau din zi în zi406.
În încheiere, în loc de concluzie trebuie subliniat că prezentele note au
menirea de a reliefa complexitatea chestiunii prizonierilor de război, care s-a dovedit
în fapt mult mai complicată decât repatrierea unui mare număr de foşti militari români
pe care soarta i-a dus în Germania. Metamorfozele geo-politice şi retrasarea graniţelor
au determinat reevaluarea noţiunii de cetăţean român, adăugându-se aici acei oameni
pe care nevoile cotidiene antebelice i-au determinat să-şi caute un loc pentru un trai
mai bun, însă fără să renunţe la protecţia statului român.
406
Ibidem.
NEUTRALITATEA ŞI DISPUTELE INTERNE PRIVIND

INTRAREA ROMÂNIEI ÎN MARELE RĂZBOI
Ene -Vasile SPRÎNCENATU*
Cuvinte cheie: Neutralitate, Antanta, Puterile Centrale, Consiliul de

Coroană, Marele Război
Mots clé: Neutralité, lÈntente, les Pouvoirs Centrales, le Conseil de la
Couronne, la Grande Guerre.
Résumé
Au début de la Première Guerre mondiale, la Roumanie a adopté la solution
de la neutralité au Conseil de la Couronne de Sinaia, le 3 août 1914.
La situation géopolitique et militaire de la Roumanie à ce temps-là ne
permettait pas une autre manière dàborder le problème. Le communiqué du
Gouvernement après le Conseil de la Couronne ne disait un mot sur la
neutralité, il présentait la formule de défense des frontières.
Ce choix a créé un vrai tourment dans lòpinion publique roumaine. Le
courant dòpinion principal était pour lÈntente, mais il y avait, quand même,
peu de soutenants des Pouvoirs Centrales.
La mort du roi Carol I, en septembre 1914, a consolidé le courant de
lÈntente. Bien que les soutenants des Pouvoirs Centrales aient eu des
arguments logiques et historiques vu le danger dùne alliance avec la Russie,
ils nònt pas eu le soutien de lòpinion publique.
Le Gouvernement de I.I.C. Bratianu savait que la neutralité avait été
seulement une question de moment. Les promesses de lÈntente, surtout de la
France, étaient plus attrayantes dans le moment où la classe politique voulait
unir toutes les provinces roumaines.
Neutralitatea adoptată de Consiliul de Coroană de la 3 august 1914 a fost

preferată de marea majoritate a celor prezenţi, doar ca o soluţie de moment 407. După
cum se va putea vedea, neutralitatea nu reprezintă decât numitorul comun într-o
situaţie în care toate forţele politice ale vremii se grăbeau sa-şi alcătuiască şi să pună la
punct strategii care să servească cât mai bine idealul naţional. Fusese acceptată
neutralitatea ca o soluţie de tatonare si aşteptare, să se poată alcătui o viziune cât mai
corectă asupra evenimentelor şi pentru a se cântări îndeajuns o decizie atât de
importantă pentru România. Nici poziţia ţării, ca atare, nu permitea o decizie tranşată
fără asumarea unor mari riscuri.
Situaţia nu era deloc simplă, existau pe de o parte tratatele cu Puterile
Centrale, cărora, după cum s-a observat, le mai rămăseseră fideli regele şi Petre P.
Carp, care mai reprezentau doar un segment îngust al populaţiei408. Pe de altă parte se
*
Profesor, Şcoala Gimnazială „Ştefan Ciobotaraşu”
407
I. Bulei, Arcul aşteptării 1914, 1915, 1916, Editura Eminescu, Bucureşti, 1981, p.31.
408
A. Iordache, Începutul reorientării politice româneşti înainte primului război mondial, în ,,Revista
Română de Studii Internaţionale, Bucureşti, 1971, p.121.
manifesta un tot mai puternic curent de proantantism încurajat de legaţia franceză de la

Bucureşti409. Unii conducători politici români erau ferm convinşi de avantajele
reorientării politicii externe şi acţionau în consecinţă. Date fiind aceste circumstanţe,
neutralitatea apare pentru guvern la vremea aceea drept soluţia cea mai preferabilă.
Însă în comunicatul guvernului din urma Consiliului de Coroană nici nu se pomenea
de neutralitate, şi doar de apărarea frontierelor410. Aceasta pentru menajarea opiniei
publice care era foarte belicoasă la adresa Puterilor Centrale. Declararea neutralităţii
României a declanşat un adevărat război al opiniei publice menţinut cu concursul
diplomaţilor şi misiunilor diplomatice ale celor două blocuri militare aflate in conflict.
Acest război al opiniei publice nu a fost unul dus între exponenţii a două curente ce
slujeau cauze străine, ci între două versiuni aflate în concurenţă privind viitorul
României. Această concurenţă exista de mult, dar niciodată nu a avut o miză atât de
mare. Aparent existau trei tabere, a antantişilor cu N.Filipescu şi Take Ionescu în
frunte, a guvernului care susţinea neutralitatea şi a lui P.P. Carp, care susţinea o
neutralitate fidelă Triplei Alianţă. În realitate existau doar două tabere mari, la una din
ele urmând să adere şi guvernul după organizarea pregătirilor militare, alcătuirea unui
stoc de muniţii şi obţinerea de garanţii privind unificarea unor teritorii locuite de
românii din Ungaria, pe care Antanta era înclinată să le facă411. Politica guvernului s-a
dovedit de la început deosebit de riscantă, căci fără cea mai mică garanţie din partea
Antantei, neutralitatea României putea fi golită de conţinut prin nerecunoaşterea ei de
Puterile Centrale. Acest fapt explică încordarea cu care aştepta Brătianu răspunsul
acestora la nota trimisă prin Beldiman, care explica neutralitatea României. La 5
august sosea răspunsul centralilor, care considerau în continuare România „ca pe
amica şi aliata lor”412. Dacă pentru majoritatea grupărilor politice noul cadrul era
considerat periculos, în acelaşi timp ele vegheau în noile realităţi posibilitatea
realizării unirii. Pentru P.P. Carp şi puţinii săi adepţi acesta era considerat un vis
şubred. Pentru el, problema orientării era simplă şi în consecvenţă cu vederile sale mai
vechi, nu neapărat numai cu Germania, cum s-a acreditat ideea, ci conform crezului
său de decenii „în nici un chip cu Rusia”, care l-a transformat în emblema sa de
acţiune. După părerea lui Carp, chiar poziţia noastră geografică ne obligă să mergem
alături de Germania. Referitor la aceasta el spunea: „dacă ne uităm la poziţia noastră
geografică, constatăm un lucru pe care nimeni nu-l va mai tăgădui, slavi la nord, slavi
la sud, slavi la răsărit, slavi la apus, oriunde ne-am întinde privirea, un ocean imens de
slavi, al cărui valuri bat la ţărmurile noastre şi ameninţă a ne surpa malul413. Atitudinea
sa faţă de Rusia a urmat o linie consecventă, el s-a opus şi în 1877 colaborării cu
aceasta şi trăise insatisfacţia negocierilor de pace refuzate României. Chiar Sazonov
recunoştea că nu era nimeni în România care să aibă simpatii pentru Rusia414. În
409
Ibidem, (Blondel se exprima categoric că Franţa nu trebuie să lase România izolată pentru ca ea să nu
se apropie de Turcia şi Bulgaria, ea trebuia să capete siguranţa sprijinului Franţei).
410
I. Bulei, op.cit., p. 64.
411
Eliza Campus, L activité diplomatique de la Roumanie entre les années 1914 et 1916, în ,,Revue
Roumaine d histoire, Tome VII, Edition de lÀcademie, 1968.
412
I. Bulei, op. cit., p.66.
413
C. Gane, P.P.Carp, vol. II, p.384.
414
S. Sazonov, Les années fatales, Paris, Payot, 1927, p. 110.
schimb România avea afinităţi culturale cu Franţa şi Anglia, şi acest entuziasm pentru
Franţa, care era aliata Rusiei, putere atât de aproape de noi, stârnea indignarea lui
Carp415.
Hotărârea Consiliului de Coroană avea să agraveze boala bătrânului suveran al
României, Carol I, care a murit în noaptea de 26 spre 27 septembrie, lăsând moştenire
lui Ferdinand o situaţie mai mult decât complicată. Hotărârea l-a mâhnit şi pe Carp,
însă el va avea ocazia ca să-şi vadă previziunile împlinite, iar apoi să se bucure că nu
s-au împlinit. Axul său central în dispute era convingerea lui că România nu trebuie să
intre în nici într-un caz in conflict cu Austria, căci aceasta ar duce la pieire.
Convingerea aceasta l-a făcut pe Carp ca după proclamarea neutralităţii să devină
partizanul cel mai înfocat al alierii şi intrării în război de partea centralilor. În acest joc
de interese s-a intersectat tot mai mult cu acţiunile reprezentanţilor Germaniei şi
Austriei, care doreau crearea unui puternic centru de informaţii progerman, cu scopul
de a contracara pe acele antantiste şi să formeze un curent de opinie în acest sens. O
asemenea operă i se părea lui Carp necesară pentru a combate informaţiile venite din
„fabrica de minciuni” de la Odessa. Iar, dacă baza teoretico-sentimentală a
antantiştilor era elaborată şi în curs de expunere pentru a câştiga opinia publică, ceea
ce se va întâmpla în final, Carp nu a precupeţit nici un efort ca mai vechile sale idei de
fobie faţă de slavism să ajungă în presă şi să alcătuiască apanajul teoretico-ideologic
de luptă contra antantofililor percepuţi ca rusofili. Izolat pe scena politică, în bună
măsură din cauza propriei intransigenţe, izolat şi în propriul partid, îi rămânea să
exprime în presă în numele unui trecut care alcătuise cariera sa politică, lungă de
cinzeci de ani. Pentru a păstra aparenţele de neutralitate, guvernul român a îngăduit, pe
lângă agitaţiilor antantofililor şi apariţia unor publicaţii progermane, cum erau ziarele
„Ziua” şi ,,Seara”, însă chiar din anul 1914 a început să restricţioneze exportul de
combustibil şi cereale spre Germania şi Austria416.
Ambele orientări arătau ca imposibilă menţinerea stării de neutralitate pentru
multă vreme care, cum se va vedea, va apărea chiar nefirească. Opinia publică
românească era clar, in marea ei majoritate, de partea aliaţilor. Însă cu toate
promisiunile aliaţilor, care promiteau uşor nedând de la ei, guvernul din Petrograd era
refractar la cererile României, mai ales în ce privea frontiera Banatului şi a Bucovinei,
iar fără garanţii in acest sens era de neconceput o alianţa cu ruşii417. Cu toate acestea,
guvernul, încă de la începutul lui 1915 transmitea unele directive armate care vizau
operaţiuni în contra Austro-Ungariei şi acţiuni defensive contra unui atac al bulgarilor
cu care se încerca şantajarea romanilor de către Viena418. Judecând după aceste date,
se pare că guvernul, spre începutul lui 1915, era convins de ce parte să acţioneze
aşteptând doar momentul oportun şi obţinerea graniţelor cerute. O asemenea politică i
se părea lui Carp un risc imens pentru ţară şi făcea eforturi deosebite să o combată.
Regele Ferdinand nu era prea convins de izbânda alianţelor, în vreme ce
majoritatea oamenilor politici ridică tonul sau îl coboară, în funcţie de evoluţia de pe
415
N.I.Arnăutu, Doisprezece invazii ruseşti în România, Editura Saeculum, Bucureşti, 1996, p. 86.
416
I. Bulei, op. cit.,a p. 128.
417
Victor G. Cădere, Politica României în Marele Războiu (1914-1924), extras din ‹‹Arhiva pentru ştiinţa
şi reforma socială››, ,,Revista Institutului Social Român, anul VII, nr. 1-3, 1929, p.4.
418
Ibidem, p.6.
front. Partidul Conservator era dezbinat între adepţii lui N. Filipescu, care cereau
intrarea imediată în acţiune şi cea lui Marghiloman, favorabilă neutralităţii
binevoitoare faţă de Centrali. Opiniile şi atitudinile lui Carp în perioada 1914-1915
sunt sporadice, dar vehemente la adresa antantofililor, debutând furtunos în martie
1915, prin înfiinţarea propriului ziar „Moldova’’, care să îi exprime punctul de vedere.
Este semnificativă această apariţie la foarte scurt timp după ce Rusia şi-a anunţat
pretenţiile asupra Constantinopolului. Dezbaterea asupra situaţiei existente se relua în
Parlament în primăvara lui 1915. Cu această ocazie, Carp ia poziţie asupra
reprezentanţilor curentului antantofil, arătând că: „...abandonarea existenţei statului
român intereselor trecătoare ale românilor celorlalţi ar fi o politică greşită’’. În
continuare relevă faptul că soarta acestora în trecut preocupă mai mult pe demagogii
dornici de a câştiga capital politic „rezolvarea situaţiei românilor de peste munţi” arată
limpede Carp „nu se poate face decât prin colaborare cu o mare putere şi prin
zdrobirea Imperiului Austro-Ungar. Dar oare nu putea apărea un vecin mai mare şi
mai periculos. Înconjuraţi de slavi, izolaţi, chiar cu cucerirea Transilvaniei, am fi
nimiciţi chiar în puţină vreme’’419.
Toate aceste idei sunt expuse în amănunt în paginile ziarului ,,Moldova”,
uneori constatându-se doze de amărăciune, ca în articolul ,,Ţara pentru ei’’, unde este
condamnată aspru maniera mai veche liberală, împrumutată şi de conservatori pentru
a-şi legitima acţiunile apelând la presiunea străzii care este total nefirească în
probleme atât de delicate în plan extern420. Această presiune a străzii îi aducea aminte
lui Petre Carp de acţiunile de mai bine de o jumătate de secol ale unor moldoveni
separatişti, şi îl face să sublinieze că uitarea Basarabiei este făcută cu bună ştiinţă, căci
o Moldovă întreagă n-ar mai putea fi socotită ca o moşie de închiriat de guvernarea de
la Bucureşti421. Atât în presă cât şi în Parlament, atât cât mijloacele i-au permis, Carp a
încercat prezentarea cât mai aproape de realitate, aşa cum o percepea el, şocând pe
unii, a cauzelor şi tendinţelor răbojului tocmai cu scopul ca oamenii să-şi poată da
seama de sensul conflictului, de tendinţele războiului, şi să poată calcula mai bine
singuri pe care şi l-ar putea alege România, şi rezultatele sale. Anglia, după părerea sa,
nu era deloc apărătoarea statelor mici,ci îşi apăra propriile interese,iar dacă ar reuşi să
îi destabilizeze pe centrali aceasta nu ar furniza decât anarhie. Politica Germaniei de
extindere implică şi extinderea pe mare,fiind firesc să se ajungă la o confruntare cu
Anglia. Franţa doreşte şi ea să recapete poziţiile pierdute în faţa Germaniei,însa nu
poate realiza aşa ceva decât cu sprijini Rusiei. Rusia, la rândul ei are o dorinţă
milenară, de a stăpâni Constantinopolul cu strâmtorile, şi de a închide gurile Dunării
pentru a stârpi concurenţa pe care această mare arteră comercială putea să i-o facă. Se
punea problema dintre toate aceste puteri care oare ar avea interese contradictorii cu
ale noastre422 .
Mult doritul deziderat naţional de alipire a Ardealului care nu va putea veni
decât pe fondul unei zdrobiri definitive a Austro-Ungariei, era de neconceput fără o
creştere a puterii Rusiei ( nimeni nu se aştepta la căderea ambelor imperii, a fost un
419
C. Gane, op.cit.,p. 152.
420
,,Moldova” 1915, 8 martie.
421
Ibidem, 11 martie.
422
C. Gane, op. cit.,p. 533.
lucru cu un mare grad de imprevizibilitate). „Cu o Rusie puternică ar fi straniu de

crezut că României i se va da şi libertatea strâmtorilor şi libertatea Dunării. Numai
cineva care nu s-a ocupat decât foarte târziu de politică poate să admită acest lucru.”
O Rusie biruitoare ar zice „trei pătrimi din Bucovina sunt ale rutenilor,Crişana
aparţine ungurilor, Maramureşul e slav şi Banatul este al sârbilor”.Se pare că numai
Carp a avut acest coşmar şi I.I.C. Brătianu s-a gândit la o asemenea situaţie din
moment ce a ţinut atât de mult să obţină garanţii consemnate prin tratate. Carp vedea
situaţia in termenii echilibrului de putere şi nu după principii cum aveau să anunţe
noile timpuri, ori optica să arate clar că o Rusie învingătoare şi o Austrie zdrobită lasă
întreaga zonă central europeană la discreţia rusă.
Şi atunci se va găsi statul nostru mărit cu vreo 20.000-25.000 km fără Gurile
Dunării, pierzând o parte a Moldovei de Jos,cu Strâmtorile în mâna Rusiei şi Porţile de
Fier în mana Serbiei... adică tot în mâna Rusiei. Rezultatul ar fi „o Românie
economiceşte cotropită iar cotropirile economice sunt întotdeauna antemergătoare
cotropirilor politice”. Acestea erau doar o parte din motivele pentru care Carp era
împotriva neutralităţii şi cerea guvernului ca în mijlocul confruntării generale
România să nu fie izolată şi depăşită militar.
Carp nu era împotriva alipirii Ardealului, unirii Transilvaniei, dar era conştient
că aceasta nu era posibilă fără alianţa cu Rusia. „Ori biruinţa noastră alături de Rusia
este spre pierderea noastră”423. În anul 1915 mai ales zvonurile intrării împreuna cu
Italia în război face ca conflictul între cele două tabere să devină mai acut. Luările de
poziţie în presă şi discursurile parlamentare ale lui P.P. Carp aproape că ajung sa
argumenteze o doctrină. Ziarul coordonat de el dezlănţuind un adevărat război de
presă în contra curentului majoritar al opiniei politice.
În cele demonstrate de Carp era şi problema responsabilităţii declanşării
războiului, completând într-un tot articulat situaţia şi poziţia României la acea dată.
Deşi în multe din luările sale de poziţie ziarul „Moldova” a exprimat o vădită tentă
antiantantistă şi progermană în această chestiune cauzele sunt arătate oarecum
obiectiv. Căci, dincolo de a pasa responsabilitatea într-o singură tabără, se punea
problema că un asemenea conflict să nu lovească România pe nepregătite fără a mai
apuca să se pronunţe hotărât asupra intereselor sale. Ori interesele României erau
arătate cu hotărâre prin păstrarea Gurilor Dunării şi realipirea Basarabiei (Alsacia
noastră de 46.000 km2), în comparaţie cu 14.000 km2 ai provinciei franceze424.
Faţă de părerile constante ale grupului lui Carp în sensul progerman şi cele ale
lui N. Filipescu în sens proantantist, o serie întreagă de oameni politici „adepţi” ai
neutralităţii îşi schimbau tonalitatea sau chiar opiniile în funcţie de evoluţia
fronturilor, un exemplu evident în acest sens fiind Argentoianu.
423
Ibidem, p. 534.
424
,,Moldova 1915, 17 martie.
ACTIVITATEA EXTRAŞCOLARĂ DIN ÎNVĂŢĂMÂNTUL

VASLUIAN ÎN ANII INTERBELICI
Melania IONESCU*
Nicolae IONESCU **
Cuvinte cheie: şcoli, învăţători, activităţi educative, război,Vaslui,

Keywords: schools, teachers, educational activities, war, Vaslui
Abstract
The faculty’s educational activity in interwar years was varied, the teachers’
role from ex-districts Fălciu, Tutova and Vaslui, being remarkable. It was
conducted in forms of literary soirees with the help of the library, of trips, of
festivals at the time of the important moments from the schools’ life. At these,
were added the scouts and guards’actions, without neglecting the activity of
some associations and cultural societies of the pupils. The extra-scholar
(cultural) activities , of the pupils were taking place weekly, usually, on
Saturday, in the afternoon, within some literary-scientific societies and not
only.
După 1918, s-a înregistrat o remarcabilă dezvoltare economică şi o înflorire

culturală a României întregite, depăşindu-se o serie de greutăţi interne şi externe, care
au pus în valoare cu pregnanţă, rosturile unui neam conştient de originea şi menirea pe
care o avea de îndeplinit. Noua Românie făurită prin reunirea provinciilor, a însemnat
în acelaşi timp reformarea societăţii, lărgirea cadrului democratic în raport cu perioada
anterioară.
Marea Unire ca eveniment istoric capital, a deschis noi perspective şi pentru
viaţa spirituală. Înlăturarea barierelor politico-naţionale a permis accesul larg la
valorile culturii româneşti, iar noul cadru cultural a beneficiat de contribuţia
neîngrădită a energiilor tuturor provinciilor.
Numeroase personalităţi au elaborat opere originale de mare însemnătate, în
diferite domenii ale ştiinţei, tehnicii şi culturii, în „mişcarea de idei” din anii
interbelici, contribuind astfel la integrarea mai activă a spiritului românesc în cultura
europeană şi universală. Se răspundea unui deziderat înţeles şi formulat ca atare în
acea perioadă „…mai ales acum după integrarea politică, toate naţiunile încearcă să
vadă ce vrem să fim şi ce loc voim să ocupăm în cadrul istoriei lumii”- sublinia
Simion Mehedinţi la încheierea discursului de recepţie la Academia Română susţinut
la 6 iunie 1920425.
*
Profesor, Şcoala Gimnaziala ,, Alexandra Nechita” Vaslui
**
Profesor,Liceul ,, Mihail Kogalniceanu” Vaslui
425
Simion Mehedinţi, Caracterizarea etnografică a unui popor prin munca şi uneltele sale în Discursuri
de recepţie la Academia Română, Bucureşti, 1980, p.140.
Activitatea educativă în anii interbelici a cadrelor didactice era diversă, rolul

dascălilor din fostele judeţe Fălciu, Tutova şi Vaslui, fiind remarcabil. Ea se desfăşura
sub forma şezătorilor literare cu sprijinul bibliotecii, a excursiilor, a serbărilor cu
prilejul unor momente importante din viaţa şcolilor. La acestea se adăugau acţiunile
cercetaşilor şi străjerilor, fără a neglija activitatea unor asociaţii şi societăţi culturale
ale elevilor. Activităţile extraşcolare (culturale), ale elevilor se desfăşurau săptămânal,
de regulă, sâmbăta, după-amiază, în cadrul unor societăţi literar-ştiinţifice.
Un segment bine reprezentat în cadrul activităţii extraşcolare a învăţătorilor şi
profesorilor erau excursiile, mai numeroase la mijlocul deceniului al IV-lea, din 1932,
existând şi prevederi bugetare pentru acestea. Cunoscând rolul instructiv-educativ al
excursiilor şi... „stăpâniţi de dorinţa de a ne cunoaşte ţara şi neamul”, traseele acestora
erau variate şi denotă preocuparea conducătorilor de excursii de a asigura elevilor
condiţii cât mai bune de odihnă şi recreeze. O excursie remarcabilă a realizat cadrele
didactice de la Liceul „M.Kogălniceanu” Vaslui, în perioada 11-31 iulie 1935 pe ruta
Vaslui – Bacău – Tuşnad – Braşov – Sighişoara – Alba-Iulia – Deva – Ţebea – Arad –
Timişoara – Băile Herculane – Craiova – Curtea de Argeş – Bucureşti – Brăila –
Galaţi – Vaslui. Anuarele liceelor din anii 1933-1936 reproduc interesante impresii de
călătorie din excursiile din ţară efectuate de dascălii vasluieni.
Este de remarcat participarea învăţătorilor şi profesorilor la acţiunile
organizate în cadrul diferitelor societăţi şi la îndrumarea revistei şcolare „Vlăstarul” a
Liceului „Mihail Kogălniceanu” din Vaslui care şi-a dobândit un adevărat renume în
acei ani. Cea mai veche participare a cadrelor didactice se pare a fi în cadrul
organizaţiei „micii dorobanţi” înfiinţată în 1906. Cu certitudine, din 1914 s-a format o
cohortă de cercetaşi şi la liceul „Mihail Kogălniceanu”, „Peneş Curcanul”, condusă
aproape două decenii de I. Vinograschi.
Cercetaşii din şcoli se pregăteau în diferite direcţii : sanitari, cercetaşi
telefonişti, curieri etc. În anii 1916-1918 activitatea cercetaşilor era intensă şi avea
drept scop înlocuirea celor imobilizaţi pe front. S-a înfiinţat atunci în Vaslui, colonia
cercetaşilor refugiaţi în care elevii, pe lângă activitatea de cercetaşi şi-au completat
studiile întrerupte din cauza războiului şi au participat la muncile agricole din judeţ.
Cercetaşii participau la diferite acţiuni şi excursii, autorităţile locale
implicându-se în sprijinirea lor, cum a făcut-o generalul I. Răşcanu, care a obţinut un
vagon de transport gratuit pentru cercetaşii de la Liceul „M.Kogălniceanu” Vaslui, în
1931. Cohorta „Peneş Curcanul” avea un efectiv de 100 de cercetaşi, 80 elevi ai
liceului şi 20 ai şcolii de meserii, fiind în plină activitate la mijlocul deceniului al
patrulea al secolului XX. Lucrările trimise de cohortă la expoziţia cercetaşilor pe ţară
au fost foarte bine apreciate. De menţionat este şi înfiinţarea unei organizaţii a
„şoimilor” la Şcoala nr. 2 băieţi din Vaslui cu 90 de copii 426.
426
Al. Mănciulescu, Anuarul Liceului „Mihail Kogălniceanu”, 1931, p. 23. În România primele informaţii
despre cercetăşie ajung prin intermediul lui Gh. Munteanu-Murgoci. Primele patrule de cercetaşi au
apărut în anul 1912 la Braşov şi Bucureşti. În timpul primului război mondial, alături de armată şi în
sprijinul ei, cercetaşii au activat în spatele frontului sau chiar pe front, numeroşi eroi cercetaşi înscriind
fapte de vitejie. Printre ei amintim, pe Ecaterina Teodoroiu şi generalul Eremia Grigorescu. Din Asociaţia
Cercetaşii României au făcut parte şi mari personalităţi ale vieţii politice şi culturale româneşti. Din
păcate, în anul 1937, ea este desfiinţată de Regele Carol al II-lea şi în locul ei s-a înfiinţat Străjeria. În
La începutul anului 1929, Revizoratul Şcolar al Judeţului Tutova, ruga pe

învăţătorii diriginţi să sprijine organizarea unităţilor de cercetaşi. Se admitea tunica
cercetaşului – de culoare kaki, ca uniformă şcolară, alături de uniforma obişnuită,
menţinându-se numărul matricol regulamentar cusut pe mânecă.
În aprilie 1931, revizorul C-tin Popa cerea învăţătorilor să reia firul Asociaţiei
Cercetaşilor României, a „Puilor de Şoimi”. Prima condiţie ca să fii înscris ca „pui de
şoim” era: copilul să aibă între 7-11 ani şi aprobarea părinţilor. Ca îmbrăcăminte era
cămaşa naţională, pantaloni de pânză, bată tricoloră, pălărie de paie şi în picioare
opinci. Pe bată se purta insigna de cercetaş427. După venirea pe tron a lui Carol al II-
lea în 1930, numeroase organizaţii cultural-patriotice activau pentru orientarea
educaţiei spre cultul autorităţii regale, reflectat în timpul serbărilor şcolare cu prilejul
unor momente omagiale şi prin organizarea „Străjeriei” înfiinţată în anul 1937.
Adresa Revizoratului Tutova din 1930
Serviciul Învăţământului Iaşi prin Ordinul nr. 303.830/1930 hotăra ca membrii

corpului didactic primar să depună jurământul de credinţă Măriei Sale Regelui Carol
al II-lea, în faţa revizorului şcolar şi a subrevizorilor respectivi. Erau fixate centre la
Bârlad şi Puieşti. La Puieşti depunerea jurământului avea loc în ziua de 8 noiembrie,
ora 11 a.m. la şcoala primară şi participau învăţătorii din comunele Plopana, Pogana şi
Puieşti, la care erau prezente şi autorităţile locale428.
primăvara anului 2014, Muzeul Judeţean „Ştefan cel Mare” Vaslui, a inaugurat o interesantă expoziţie pe
această temă.
427
D.J.A.N. Vaslui, Fondul Inspectoratul Şcolar Tutova, dosar 17/1930, f. 35.
428
Ibidem, f. 24.
Întrucât anul acesta, (1931-n.n.) era anul sărbătoririi „a 50 de ani de la

înălţarea ţării la rangul de Regat (1881), toate şcolile primare vor organiza serbări
şcolare – coruri, recitaluri, dansuri, iar conferinţele ţinute trebuiau să fie bine
documentate şi pline de însufleţire”. În ziua 15 mai, conform ordinului telegrafic al
Ministerului, se dădeau ceasurile înapoi cu o oră, spre a fi în acord cu ora centrală
europeană „deci în loc de ora 8 va fi ora 7 şi la această oră veţi intra la clasă”429.
Inspectorul şcolar pentru cele trei judeţe din zonă, C-tin V. Bahrim, în
cuvântul său la începutul anului şcolar adresat învăţătorilor, recomanda acestora ca
activitatea didactică să fie unitară. Se avea în vedere unitatea prin diversitatea
faptelor sub trei aspecte: administrativă, didactică şi culturală. În domeniul
administrativ, se urmărea întreţinerea şcolilor primare, curăţenia permanentă şi grădina
şcolară trebuia să fie un model pentru comunitate. Referitor la aspectul didactic, se
avea în vedere punctualitatea, conştiinciozitatea în desfăşurarea programului de
activitate în clasă şi acordarea atenţiei tuturor materiilor de învăţământ. „În ce priveşte
raporturile dintre educator şi copil, colegii trebuiau să caute a părăsi cu desăvârşire
vechea atitudine de bun mânuitor al nuielei care loveşte unde se întâmplă. Să se
părăsească obiceiul de a arunca copilului fel de fel de epitete: măi boule, măi idiotule,
măi puturosule, şi apoi, învăţătorul singur, să caute a-i sugera gândul că trebuie să fie
harnic”430. În afara clasei, elevii trebuiau să se inspire din tradiţiile, obiceiurile şi
legendele populare.
În condiţiile anilor 30 ai secolului XX , şcoala trebuia să se ocupe
îndeaproape de viaţa culturală a satelor. În acest sens, învăţătorii aveau sarcina să
organizeze în satele unde profesau, împreună cu preotul, primarul şi fruntaşii satului,
„la căminele culturale, case de citire şi sfat”, care deveneau focare de îndrumare şi
iluminare, de păstrare a autenticităţii etnice, de îndrumare cetăţenească şi
gospodărească. La sfârşitul lunii se trimiteau rapoarte la inspectorate cu activităţile
organizate. Pentru a insufla viitorilor cetăţeni, încă de pe băncile şcolii, dragostea de
ţară şi respectul faţă de Şeful Suprem al Statului, în fiecare şcoală exista portretul M.
S. Regelui, iar la un loc ales, în faţa şcolii, era arborat zilnic drapelul tricolor pe care
elevii şi alte persoane care aveau contact cu şcoala, îl salutau, atât la intrare, cât şi la
ieşire, cu tot respectul cuvenit. Salutul străjeresc, cu braţul întins însoţit de cuvântul
„sănătate”, era obligatoriu pentru toţi străjerii, conform prevederii regulamentului
publicat în Monitorul Oficial nr. 27 din 4 noiembrie 1934. Toţi membrii corpului
didactic trebuiau să-l respecte şi să „dea extensiune acestui serviciu”. În martie 1935,
toţi elevii din satele componente ale celor două comune, Puieşti şi Lăleşti, alături de
locuitori şi autorităţile locale, participau la curăţirea islazului comunal cu steagul în
frunte431.
În februarie 1935, în toate şcolile se organizau comemorări cu ocazia
împlinirii a 150 de ani de la sfârşitul tragic a lui Horia, Cloşca şi Crişan.
429
Ibidem, f..37.
430
Ibidem, f. 44.
431
Ibidem, f.73.
Adresă a revizorului şcolar din 1935-judeţul Tutova.
Cu ocazia începerii noului an şcolar, 1935-1936, ministrul învăţământului, dr.

C. Angelescu, se adresează învăţătorilor printr-o scrisoare în care se face o analiză a
învăţământului, remarcând că şcoala românească a făcut progrese, frecvenţa în primele
4 clase primare trecând de 85%, crescând numărul învăţătorilor care predau în zonele
rurale. În continuare, ministrul atrăgea atenţia că „una din plăgile care pot compromite
şcoala şi cultura românească este introducerea politicii în şcoală”, făcând apel ca
învăţătorii să fie lăsaţi să-şi facă datoria în învăţământ (…) “introducerea politicii în
învăţământ învrăjbea sufletele şi ocupa timpul celor chemaţi la apostolat, la cultivarea
maselor din această ţară”432. Scrisoarea mai recomanda ca nici un elev să nu intre în
şcoală înainte să fie examinat de medicul de plasă. Ministrul constata cu amărăciune
că elevii sunt predispuşi la toate bolile, în special, la tuberculoză, din cauza hranei
neîndestulătoare, a localurilor neigienice şi a lipsei de îngrijire medicală. Pentru a
învăţa practica îndeletnicirilor gospodăreşti, băieţii făceau lucru manual şi activităţi în
432
Ibidem, p. 75.
agricultură, viticultură etc. iar fetele munceau în gospodăria casnică, pentru a şti să
prepare bucatele, să spele, să calce, să îngrijească vitele, să ţese etc.
Depunerea jurământului învăţătorilor pe zona Moldovei – 8 februarie 1937

(Învăţătorul Nebunelea Ion, de la Şcoala Primară Gâlţeşti depune
jurământul cu această ocazie)
În decembrie 1935, Ministerul Instrucţiunii, al Cultelor şi Artelor informa

directorii de şcoli că o mare nenorocire s-a abătut asupra populaţiei unor judeţe din
Basarabia şi Moldova. Seceta care a bântuit aceste judeţe, „a făcut ca munca
plugarului să nu aducă rodul aşteptat şi astfel, populaţia nu avea cele necesare pentru
viaţa de toate zilele. Părinţii nu au cu ce să hrănească şi nici cu ce să îmbrace copiii
de la şcoală”433. Prin colectă, şcolarii erau rugaţi să înţeleagă că suferinţa unora dintre
fraţii lor trebuie să fie împărţită de toţi fiii aceluiaşi neam. ”…În ceasurile grele,
trebuie să ne unim cu toţii în dragoste de neam, în cultivarea sentimentelor de adevărat
patriotism. Sumele colectate se depuneau la Banca Naţională prin Societatea de Cruce
Roşie a României”434. Documentele de arhivă ne arată că o bună parte din populaţia
din zonă a contribuit, în lipsa banilor, cu colecte de îmbrăcăminte, cereale, animale şi
plante medicinale.
În ziua de 1 decembrie 1936, având în vedere situaţia politică internaţională,
toate şcolile comemorează „Unirea tuturor Românilor” sub patronajul „Ligii
Antirevizioniste Române”. Elevii luau parte la Tedeum, apoi, în faţa sătenilor,
învăţătorii vorbeau despre „războiul nostru de reîntregire şi drepturile noastre sfinte
433
Ibidem,
434
Ibidem,
asupra hotarelor actuale (…). 1 Decembrie nu este un fapt istoric izolat, datorită unui
om sau unei singure generaţii – ci actul în care s-a încheiat voinţa unanimă şi
hotărâtoare a întregului neam, concretizarea năzuinţelor permanente ale românismului
spre unire”435.
În anul 1937, vacanţa Crăciunului începea în ziua de 23 decembrie. Făceau
excepţie şcolile în localul cărora s-u stabilit secţii de votare pentru alegerile generale
care au loc la 20 sau 22 decembrie. Aceste şcoli luau vacanţă de la 17 decembrie,
seara. Cu această ocazie, Circulara Ministerului Educaţiei Naţionale anunţa pe
directorii de şcoli că a aprobat ca Asociaţia „Făuritorii României Mari” să vândă
elevilor din cursul primar, la preţul de 10 lei bucata, insignele „Glonţul României”,
pentru mărirea fondului înzestrării armatei436.
La 15 ianuarie 1938, Ioan Taraze, învăţător gradul I de la şcoala Puieşti-târg,
judeţul Tutova, era numit inspector şcolar primar pe lângă Administraţia Centrală a
Ministerului. Cu 10 zile înainte, la 5 ianuarie, învăţătorul de la şcoala Iezer, Puieşti, N.
Andronache, era şi el numit subrevizor şcolar de control în învăţământul primar din
judeţul Tutova. Totodată, revizorul şcolar Emil Manole de la şcoala Hălăreşti, numit
odată cu cei de mai sus, era rechemat la catedră, în locul acestuia fiind numit V.
Pânzaru. Peste puţin timp şi acesta era rechemat la catedră, începând cu 12 martie
1938, schimbările fiind dese în domeniul educaţiei.
Ca peste tot în ţară şi în instituţiile de învăţământ, timpurile se precipitau şi
de multe ori interesele politice primau. La Revizorat, după V. Pânzaru, urmează N.
Galaction, pentru ca în martie acelaşi an să-şi desfăşoare activitatea inspectorul
şcolar N. N. Iancu. Totodată, învăţătorul gradul I de la şcoala Puieşti Târg–Iezer, N.
Andronache, era numit subrevizor şcolar de control în judeţul Tutova. Acesta era şi
preşedintele centrului de absolvire al cursului primar integral de la centrul Puieşti, din
ziua de 24 iunie, unde participau absolvenţii şcolii din Puieşti, Puieşti sat, Strâmba şi
Ruşi. Dar cariera acestuia de subrevizor nu se termină la această dată, el fiind numit la
1 februarie 1942, subinspector şcolar de control în locul lui I. Ibănescu rechemat la
catedră. Şi subinspectorul şcolar de cancelarie al judeţului Tutova, Ioan Taraze îşi va
păstra funcţia până pe 15 ianuarie 1942437.
Conform Ordinului M.E.N cu nr. 40954 din 1938, comunicat Inspectoratului
Şcolar Tutova, se punea în vedere tuturor membrilor corpului didactic primar, ca la
predarea materiilor referitoare la instrucţia civică, să se ţină seama de noua Constituţie
a lui Carol al II-lea din februarie 1938. Totodată, Ministerul Instrucţiunii Publice şi
Cultelor a fost redenumit Ministerul Educaţiei Naţionale. Activitatea partidelor
politice înceta şi ele trebuiau să se abţină de la orice manifestaţie cu caracter politic.
În cercurile culturale şi în orice împrejure, populaţia trebuia să respecte legile şi
ordinea în stat garantată prin noua Constituţie. „Şcoala trebuie să se resimtă de această
linişte, iar conducătorii să caute a căpăta autoritatea morală atât de zdruncinată în
ultimul timp. Orice discuţiuni politice în cancelariile şcolilor, cu ocazia reuniunilor
435
Ibidem, p.129.
436
D.J.A.N. Vaslui, Fondul Liceul M.Kogălniceanu Vaslui ,dosar. 2./198, f. 44.
437
Idem, Fondul Inspectoratului Şcolar Tutova, dosar. 3/1938, f. 10.
învăţătoreşti sunt absolut interzise, deoarece prin declaraţiile de retragere din partidele
politice – socotim că s-a lepădat armura politică”438.
Învăţătorul Gheorghiu împreună cu elevii înaintea prezentării

programului artistic prilejuit de sfinţirea şcolii din Ruşi
Prin Ordinul M.E.N. cu nr. 169.636/1938 se interzicea cu desăvârşire

părăsirea posturilor didactice fără concediu aprobat. Acestea se acordau decât pentru
cazuri de boală dovedite cu certificate medicale, iar cererile trebuiau să poarte avizul
directorului cu indicarea suplinitorului. De asemenea, nici un învăţător nu mai poate fi
primar, iar directorii ai căror şcoli poartă nume de persoane străine, în afară de cele
ale Familiei Regale, vor înlocui imediat firmele şcolii, schimbând şi sigiliile. Se
menţiona că erau aspru sancţionaţi de neexecutarea acestei dispoziţii, precum şi
pentru continuarea folosirii de ştampile cu antete cu nume străine. Făceau excepţie de
la aceste măsuri acele şcoli care s-au ridicat din donaţii, iar donatorii trebuiau să se
adreseze Ministerului, care “cercetând de la caz la caz şi se va hotărî în consecinţă”.
Însă, generosul proprietar român Iancu Tinculescu, cel care donase pământul pe care
s-a construit şcoala în 1908 şi ajutase Armata Română în războiul din 1916 cu mari
cantităţi de cereale, nu se putea deplasa la „Onor Minister” pentru a i se păstra numele
pe faţada şcolii, întrucât murise… Directorul şcolii Lăleşti trebuia să predea de urgenţă
sigiliul, numindu-se de aici încolo şcoala primară de stat Lăleşti.439
În ziua de 20 martie 1938, prefectul, colonelul Codrat Ciupagea, împreună cu
medicul veterinar primar al judeţului Tutova, directorul Camerei de Agricultură şi
Şeful Ocolului Silvic Tutova, inspectau comunele Puieşti şi Lăleşti. Iată, pe scurt, ce
se constata, referitor la starea învăţământului din Puieşti târg. „Inspectând şcoala, am
438
Ibidem, f. 24.
439
Ibidem, f. 26.
găsit localul, în general, mulţumitor întreţinut; în sălile de clasă, tavanul crăpat în

diferite locuri, necesită mici reparaţiuni şi poate fi reparat cu uşurinţă. Era prezent
numai directorul şcolii, ceilalţi învăţători lipsă; elevii clasei a IV-a sunt slab pregătiţi
din punct de vedere al educaţiei naţionale; cancelaria şcoalei era fără portretul M. S.
Regelui440 (…); preotul şi învăţătorii nu dau sprijin moral autorităţilor comunale; nu
conlucrează în bună armonie pentru îndrumarea sătenilor spre munca rodnică şi trai
ferit de vrajbă şi intrigă. Nu s-a înţeles îndeajuns de către toţi apelul conducătorilor
noştri, în special al Sanctităţii sale, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române şi
Prim-Ministru al Ţării, Miron Cristea. Totodată, s-au făcut rugăciuni în lăcaşurile de
cult în Duminica Ortodoxiei, pentru încetarea urii şi a vrajbei, dezlegarea de jurăminte,
împăciuirea spiritelor şi înfrăţirea între toţi. Această decădere morală atinge prestigiul
şi autoritatea conducătorilor vieţii noastre rurale. Cerem cu toată stăruinţa să înceteze
fără întârziere vrajba şi sătenii vor aprecia acest gest. Îndemnaţi părinteşte, vor porni la
muncă pentru binele şi folosul obştesc”. Inspectând comuna Lăleşti, echipa prefectului
constată că „localul şcoalei este într-o stare de neîngrijire netolerabilă: ferestre stricate,
geamuri sparte, murdare, lipsă de bănci; o totală lipsă de educaţie naţională la şcolari.
La întrebarea: cine este regele ţării, nici unul din şcolarii de la două clase, a II-a şi a
III-a, n-a auzit; după mare întârziere, unul din fundul clasei a răspuns: îmi pare că este
Ferdinand!; şcolarii erau slab pregătiţi şi din punct de vedere cultural, ceea ce denotă
cât de puţin interes pun unii dascăli de la sate pentru lămurirea minţii copiilor care le
sunt încredinţaţi să-i instruiască, să-i îndrume, să le facă educaţia şi să le insufle
dragostea de Ţară, de Neam şi Rege, de respectarea legilor şi împlinirea datoriei.
Lipsea din clasă a tabloul M. S. Regelui. Aceeaşi lipsă de îndrumare din partea
şcoalei şi pentru sătenii din comună”441.
Şcoala din Ruşi - comuna Puieşti, înainte de cutremurul din 1940.
activitate extraşcolară remarcabilă cu mari valenţe educative şi patriotice se desfăşura

în liceele din ţară, în cadrul Străjeriei, înfiinţată în 1937. Elevii claselor trebuiau să
440
Ibidem, f. 36.
441
Ibidem, p. 84.
poarte uniforma strejărească obligatorie, insigna aferentă şi ecusonul şcolii respective.

Era şi un imn special al strejerilor. Pe 3 noiembrie era Ziua Străjeriei. Străjerii erau
organizaţi pe centurii şi iniţiau diferite acţiuni patriotice442. În clase era în anii 1938 -
1939 o anumită solemnitate străjerească. Totodată, în instituţii, salutul funcţionarilor
publici se făcea conform art. 36 din Regulamentul pentru înfiinţarea Frontului
Renaşterii Naţionale (F.R.N.), adică prin ridicarea braţului drept în sus şi pronunţarea
cuvântului Sănătate443.
Creşterea rolului Străjeriei şi a altor societăţi care promovau întărirea
conştiinţei naţionale în condiţiile când norii negri ai războiului se aflau deasupra
Europei, erau tot mai numeroase în anii premergători celui de-al doilea război
mondial. Astfel, în martie 1939 s-a ţinut o conferinţă la Liceul „ M. Kogălniceanu”
Vaslui de profesorul C. Capră intitulată „Necesitatea solidarităţii şi disciplinei
naţionale într-un stat” în care se sublinia importanţa strângerii tuturor românilor în
jurul M.S. Regele Carol al II-lea ca şef al statului, dându-se exemplul
Cehoslovaciei444.
Concepută ca un mijloc de educaţie a tineretului în sprijinul devotamentului
„faţă de Dumnezeu, Ţară şi Rege”- instituţia Străjeriei avea ca scop susţinerea cultului
regelui, cât şi asigurarea cadrului politic pentru exercitarea puterii monarhiei
autoritare.
Contextul extern plin de pericole şi ameninţări era, aşadar, favorabil politicii regelui
impunând unirea forţelor sociale în jurul tronului.
În conformitate cu ordinul telegrafic al Ministrului de Interne nr.18587/1939
se arăta: „... avem onoarea a vă face cunoscut că luni, 16 oct. 1939, fiind aniversarea
zilei de naştere a Maiestăţii Sale - Regele Carol al II-lea şcolile vor fi închise şi vor
arbora drapelul naţional.” În adresă erau menţionate acţiunile care trebuiau să se
desfăşoare în şcolile vasluiene. De aceea, în toate şcolile din oraşe şi judeţe se va
oficia un serviciu religios, apoi va avea loc o serbare străjerească şi o conferinţă
despre Maiestatea Sa. După cum se ştie, Carol al II-lea a acordat o atenţie deosebită
influenţării tineretului, atât educării sale în mediul şcolar şi extraşcolar. Se urmărea şi
atragerea tineretului legionar pe care urmărea să-l controleze, combătând astfel
propaganda Gărzii de Fier. Pentru acest lucru a fost reactivată în decembrie 1938 o
organizaţie de tineret, Straja Ţării, care a practicat o educaţie paralelă cu cea efectuată
în şcoală. Despre Străjerie şi obiectivele sale s-a vorbit mult şi la radio mai ales în
cadrul emisiunii Ora străjerilor difuzată în fiecare sâmbătă. Mai mult, pentru tinerii
care aveau vârsta cuprinsă între 18-21 ani, s-a înfiinţat o organizaţie premilitară. Una
dintre temele propagandistice abordate în emisiunile de pregătire militară a fost
„munca benevolă”, numită mai târziu, de regimul comunist, voluntară sau patriotică.
Premilitarii erau consideraţi a fi „primăvara neamului românesc”, iar ei erau chemaţi
să înfăptuiască o „sfântă datorie a ceasului de faţă”.445
Marele învăţat, Constantin Rădulescu-Motru afirma: „Instituţia Străjeriei era
menită să facă educaţia eroismului la tânăra generaţie. Datoria noastră este să ajutăm
442
Ibidem, p.218.
443
D.J.A.N., Vaslui, fond L.M.K, dosar1/1939, p.16.
444
Ibidem, dosar 1/1939, f..70.
445
Ibidem, f. 76.
la realizarea acestei meniri. Străjeria nu inventează eroismul, ci îl captează şi îl

îndrumă. Prin acest eroism, pe care îl pune în valoare, se înnobilează tinerimea noastră
formându-se din ea o pavăză pentru Rege şi Ţară”446.
În anul şcolar 1935-1936 se avea în vedere „dezvoltarea spiritului de
gospodăresc şi de răspundere” în rândurile elevilor. De aceea, diriginţii claselor au
fixat „atribuţii de gospodărire”pentru fiecare elev al clasei respective, inclusiv pe
aceea de „judecător” al abaterilor săvârşite de elevi. Evenimentele politice interne erau
alarmante ceea ce a determinat Ministerul Instrucţiunii şi Cultelor să emită o dispoziţie
prin care se interzicea elevilor să facă parte din asociaţii politice.
În anii interbelici se formează asociaţii ale foştilor elevi de la liceele de
prestigiu din ţară, inclusiv din judeţele Tutova, Vaslui şi Fălciu la care se adaugă şi
înfiinţarea de diferite societăţi culturale. Anii grei ai celui de-al doilea război mondial
au făcut ca aceste iniţiative, atât de utile în acele vremuri, să nu dăinuie.
Societăţile îşi desfăşurau activitatea prin şezători literare care aveau loc
aproape săptămânal. Aceste şezători erau publice şi la ele participau elevi de la
celelalte şcoli secundare din oraşul Vaslui, precum şi un public interesat să cunoască
activitatea cultural-artistică a elevilor. În general, programul unei asemenea şezători,
se compunea dintr-o conferinţă ţinută de un profesor sau un elev, lecturi, recitări,
coruri şi, eventual, o piesă de teatru cu caracter educativ.
În cadrul Societăţii culturale M. Kogălniceanu” din Vaslui, în 1932, se pun
bazele revistei ”Vlăstarul”, în care se publicau lucrări de educaţie şi cultură. Ea
apărea la început de patru ori pe an, iar mai târziu de şase ori. Revista subzista prin
sprijinul material al profesorilor şi elevilor. În cuprinsul ei erau inserate lucrări
originale ale elevilor, ca: schiţe, poezii, nuvele, studii critice, epigrame, folclor cules
din satele de unde veneau elevii etc.
În preajma celui de-al doilea război mondial se intensifică iniţiativele unor
societăţi naţionale cum era şi Societatea „ Mărăşeşti” a foştilor luptători de toate
gradele din campaniile 1913-1916-1917-1919, de strângere de fonduri pentru
sprijinirea foştilor combatanţi în construirea unui sanatoriu. În acest scop, s-a
desfăşurat tradiţionalul „Mărţişor al Primăverii” în licee cu preţul de 10 lei bucata.447
De asemenea, Societatea „Făuritorii României Mari”- Direcţiunea „Glonţul
Românesc” punea în vânzare insigne cu această emblemă la preţul de 10 lei în scopul”
măririi fondului pentru înzestrarea Oştirii cu armament „Pavăză şi Scut de neînvins”
al scumpelor fruntarii câştigate cu jertfa celor 800.000 de eroi căzuţi în Războiul de
întregire448.
În anul şcolar 1938-1939 în fostele judeţe Vaslui, Tutova şi Fălciu existau 48
de grădiniţe, 454 de şcoli primare, 5 gimnazii şi câteva licee de prestigiu. Noua Lege
pentru organizarea şi funcţionarea învăţământului primar şi normal din 27 mai 1939,
prevedea posibilitatea colaborării Ministerului Educaţiei Naţionale cu Serviciul Social
în scopul înfiinţării unor cursuri speciale destinate absolvenţilor şcolilor primare,
pentru dezvoltarea spiritului practic-gospodăresc. Se constituia astfel ciclul primar
446
Const. Rădulescu-Motru-Eroismul străjeresc, Conferinţă difuzată la Radio, la 13 aprilie 1940.
447
D.J.A.N. Vaslui, Fondul L.M.K., dosar 2/1938, f. 44.
448
Ibidem, f. 46.
superior, cu caracter practic, care avea următoarele profiluri: agricol, industrial şi

comercial. La începutul anului 1940, asemenea cursuri se desfăşurau în 340 de şcoli
din cuprinsul judeţelor Tutova, Fălciu şi Vaslui. Tot în sprijinul pregătirii practice a
elevilor, în acelaşi an, îşi începea activitatea peste 40 de ateliere practice atât la sate
şi în oraşele reşedinţă de judeţ. Pentru anul şcolar 1942/1943 urmau să se înfiinţeze
ateliere în toate comunele profilate pe practica agricolă, pomicultură şi viticultură,
conduse de ingineri agronomi. În oraşe, atelierele aveau profiluri diverse: fierărie,
dogărie, croitorie, tâmplărie, rotărie şi altele.
Un capitol al Legii Educaţiei din 1938 reglementează controlul şcolilor. Odată
cu această lege vechile revizorate îşi schimbă denumirea în Inspectorate Şcolare
Judeţene, conduse de inspectori şcolari şefi, fiind subordonate Inspectoratelor de
Ţinut şi apoi Inspectoratelor Regiunilor Şcolare. Inspectoratul Şcolar al Ţinutului
Prut-Iaşi avea în subordine Inspectoratul Şcolar al Judeţului Vaslui, iar Inspectoratul
Ţinutului Dunărea de Jos-Galaţi avea în subordine inspectoratele judeţene, Tutova şi
Fălciu.
La capitolul „Controlul şcolilor”, Legea reglementează organizarea
inspectoratelor, atribuţiile acestor organe de îndrumare şi control, selectarea acestora,
aria de competenţă etc. Toate organele de control se recrutau din absolvenţii şcolilior
normale superioare în ordinea mediilor de calificare. După publicarea locurilor, se
organizau concursuri pentru ocuparea celor vacante la care erau admişi pentru postul
de inspector şcolar, învăţătorii cu cel puţin gradul I.
Subinspectorii şcolari controlau activitatea la clasă a învăţătorilor, frecvenţa
elevilor la cursuri, modul cum erau alcătuite fişele inviduale, raporturile dintre
învăţători şi părinţii elevilor. Dintre subinspectorii şcolari menţionăm: Olaru
Manolache, I. Ianculescu (Vaslui), Ciomaga Neculai, Bostan Vasile, Gh. Arteni
(Fălciu) şi Cojan Grigore (plasa Negreşti). La Inspectoratul şcolar Fălciu în anii 1938-
1940, au fost numiţi ca inspectori şefi Octav Agapi şi Andrei Bucureşteanu, iar ca
inspector şcolar de cancelarie pe Nicolae I. Stan.449.
Inspectorii şcolari de la nivel judeţean coordonau administraţia şcolară,
controlau activitatea învăţătorilor şi făceau inspecţii speciale în vederea înaintării la
gradele II şi I. Inspectorii şcolari de ţinut controlau şi îndrumau şcolile din zona
respectivă, făceau inspecţii speciale în vederea acordării gradului I şi rezolvau
anchetele ordonate de autorităţile şcolare superioare.
Inspectorii Generali ai Inspectoratelor Regionale erau selectaţi dintre cadrele
didactice foarte bine pregătite, cunoscute pentru pregătirea profesională şi capacitatea
organizatorică. Din lista de mai jos se constată că mulţi inspectori generali vor ajunge
profesori universitari în perioada următoare: Octav Tcaciuc, I. D. Lăudat (viitor prof.
universitar la Facultatea de filologie al Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi), Vasile
Tănase, Ion Andreiescu, Al. Triandaf (1942-1946), Titus Hotnog, I. Ocneanu, G. Ursu
(1943-1944) şi Petre Todicescu (1943-1944)450.
449
M.Ciobanu, Pagini de istorie a Inspectoratului Şcolar Judeţean Vaslui, Editura Thalia,Vaslui, 2003.,
p.21.
450
Ibidem, p. 22.
Principala formă a cunoaşterii situaţiei din şcoli a constituit-o şi în această

perioadă inspecţia şcolară efectuată de către revizor (inspector). Se verifica activitatea
la clasă cu elevii şi se cercetau rapoartele de activitate întocmite anual de toate şcolile,
indiferent de grad. Constatările în urma inspecţiei erau consemnate în procese-verbale,
care cuprindeau o gamă variată de probleme pornindu-se de la starea localurilor,
frecvenţa elevilor, dotarea cu mobilier, aprovizionarea cu combustibil.... În partea a
doua erau cuprinse pe larg constatările cu privire la organizarea şi desfăşurarea
lecţiilor pe cicluri de discipline, activitatea educativă şi extraşcolară, sarcini concrete
pentru viitor cu măsuri remediale etc. În activitatea de îndrumare şi control se mai
cerceta instrucţia şcolară, cea străjerească, activitatea de la căminul cultural şi
prestigiul de care se bucura învăţătorul în cadrul comunităţii în care muncea. La
inspecţie se acorda o notă pentru activitatea din şcoală şi alta pentru activităţile
culturale, iar media acestora era media de inspecţie. La inspecţiile curente se scria în
condica de inspecţii calificativele: rău, slab, mulţumitor, bine şi foarte bine.
Examenele de definitivat la învăţământul primar constau în lucrări scrise la
limba română, istorie şi geografia României, cunoştinţe generale despre zona unde
candidatul îşi desfăşura activitatea şi o probă practică la pedagogie susţinută într-o
şcoală primară. În scopul admiterii la definitivat, ministrul a dispus notarea
candidaţilor după rezultatele inspecţiilor efectuate anterior, nefiind necesară o
inspecţie specială în acest sens451.
Inspectoratele Şcolare aveau posibilitatea cunoaşterii situaţiei din şcolile
controlate şi prin intermediul rapoartelor generale de activitate pe care şcolile le
întocmeau anual. Pe baza acestor rapoarte, Inspectoratul Şcolar înainta Prefecturii
Judeţului dări de seamă anuale cu privire la activitatea din învăţământ. Acestea
cuprindeau informaţii despre numărul şcolilor primare şi al grădiniţelor de copii din
judeţe, în anul respectiv, numărul personalului didactic şi elevilor înscrişi, procentul
frecvenţei şi cel de promovare etc. Totodată, erau în atenţie aspecte administrative ale
şcolilor452 (întreţinerea şi repararea localurilor), precum şi problemele extaşcolare. Un
capitol important al dărilor de seamă anuale îl constituia propunerile referitoare la
învăţământ pentru anul viitor.
Lunar, la nivelul inspectoratelor şcolare, se întocmeau rapoarte de activitate.
Acestea vizau două probleme: constatările făcute cu prilejul inspecţiilor şi a vizitelor
în şcoli, precum şi activitatea serviciilor din cadrul inspectoratelor: serviciul personal,
de contabilitate, serviciul de secretariat şi administrativ, biroul pedagogic. Pe lângă
îndrumarea şi controlul şcolilor subordonate, în atribuţiile inspectoratelor şcolare intra
şi activitatea de perfecţionare a cadrelor didactice care se realiza prin diverse
mijloace: cercuri pedagogice şi culturale, cursuri speciale, călătorii de studii, cursuri
de completare a cunoştinţelor şi cursuri de reparaţie, care aveau un caracter
obligatoriu, ca şi susţinerea examenului de definitivat.
Problemele de bază ce grevau asupra învăţământului din această perioadă
erau: lipsa învăţătorilor care erau mobilizaţi ca ofiţeri de rezervă, localurile inadecvate
şi prost întreţinute, unele dintre ele puternic afectate de cutremurul din 10 noiembrie
451
DJAN Vaslui, Fond Inspectoratul Şcolar Vaslui, dosar,17/1938, f.31.
452
Ibidem
1940, lipsa materialului didactic şi a mobilierului, frecvenţa necorespunzătoare a

elevilor la cursuri, calamităţile naturale care s-au abătut asupra şcolilor, precum şi
inundaţiile din anii 1932, 1933 şi 1934. La acestea s-a mai adăugat instabilitatea
politică începând cu anul 1938, România cunoscând mai multe regimuri dictatoriale,
cel carlist, legionar-antonescian din septembrie 1940 până în ianuarie 1941, apoi cel
de război, până în august 1944, cu urmări grave asupra învăţământului.
Locuitorii satului Ruşi, îndrumaţi de Părintele Ştefan Vasiliu, contribuie

la reconstrucţia bisericii.
În 1942 se trimiteau sumele necesare din fondul Ministerului Culturii

Naţionale pentru repararea avariilor produse localurilor unor şcoli. Aceste fonduri au
fost administrate de către comitetele şcolare de pe lângă şcolile Strâmba, Iezer, Ruşi şi
Lăleşti.
În timpul celui de-al doilea Război mondial, şcolile din satele comunei Puieşti
nu au fost închise. În anul şcolar 1940-1941, la şcoala Cristeşti a funcţionat ca
învăţător Dabija Constantin, iar în 1942 îl găsim funcţionând la şcoala primară mixtă
de stat Mihuceni, judeţul Storojineţ, teritoriu aflat acum în Ucraina.
Dispoziţiile ministeriale din timpul războiului prevedeau lăsarea la vatră a
tuturor învăţătorilor care funcţionau la şcolile cu un singur post. Aceştia trebuiau să
organizeze distribuirea la săraci a alimentelor colectate în natură (6-7 decembrie 1941)
pe categorii: văduve şi orfani de război, invalizi, familiile celor mobilizaţi. Din fondul
„Ajutorului de Iarnă” se făceau cumpărături de alimente sau articole de îmbrăcăminte.
Conform „Apelului Ministerului Apărării Naţionale” toţi membrii corpului
didactic primar erau rugaţi să facă o vie propagandă printre săteni „arătându-le sfânta
datorie ce o au de a ajuta ostaşii care se găsesc în Transnistria cu obiecte de
îmbrăcăminte”. Învăţătorii s-au mobilizat exemplar umblând pe la fiecare familie
pentru a-i da câte o pereche de ciorapi, o pereche de mănuşi, o pereche mânecuţe,
toate din lână. Donaţiile sătenilor se strângeau la primărie în prezenţa primarului,
notarului şi şefului de post.
În ianuarie 1942, prefectul colonel, I. C. Zănescu, la inspecţiile făcute în
judeţul Tutova găseşte şcolile şi bisericile neaprovizionate cu lemne, iar copiii care se
prezentau la şcoală învăţau în frig. Acesta ordonă imediat ca toate instituţiile locale să
livreze lemnele necesare şcolilor şi bisericilor. Primarii comunelor trebuiau să se
ocupe personal de aprovizionare. Cu toate eforturile depuse de autorităţi, cursurile
şcolare s-au suspendat din cauza gerului năprasnic în zilele de 26-28 ianuarie 1942.
Având în vedere situaţia excepţională, Ministerul hotăra anularea tuturor
amenzilor şcolare aplicate părinţilor şi elevilor din învăţământul primar şi normal care
au lipsit din diferite motive de la cursuri. Învăţătorii aveau datoria de a acorda un
tratament special invalizilor şi familiilor celor care au murit pe front (mame, soţii,
copii). În şcoli, copiii orfani de război şi cei ai invalizilor trebuiau să fie aşezaţi în
primele bănci, comitetele şcolare aveau datoria să îi ia sub aripa ocrotitoare, făcându-i
să simtă cât mai puţin lipsa părinţilor.
Se dispunea ca sâmbăta după-amiază toţi elevii din şcoală să se ocupe cu
îngrijirea bisericilor, a şcolilor şi a cimitirelor. Membrii corpului didactic din şcolile
ocupate de armată trebuiau să fie prezenţi în cadrul muncii de folos obştesc sau în
spitalul din localitate. Aceeaşi dispoziţie se aplica şi celor mobilizaţi până la plecarea
pe front. Grădina şcolară nu se arendează. Ea trebuia să fie cultivată în special cu
zarzavaturi şi lucrată de către elevi şi premilitari.
Prefectura judeţului Tutova prin adresa nr. 15697/1942, trimisă
Subsecretariatului Aprovizionării arăta că „..pentru bunul mers al colectării cerealelor,
în cazul când lipseşte delegatul militar de lângă maşina de treierat, el va fi înlocuit prin
învăţător, iar când lipseşte, prin preot, şi când lipseşte şi preotul, prin notarul
comunei”453.
Fiecare elev din clasele I-VIII de la toate şcolile avea obligaţia să adune
materiale vechi din gospodărie: hârtie, oase, textile, metale vechi neferoase (obiecte de
plumb, alamă, aramă, bronz, cositor, zinc, aluminiu etc.). Fiecare şcolar şi şcolăriţă
avea obligaţia să predea la şcoală lunar, o cantitate minimă de: 3 kg hârtie veche şi
mucava, ½ kg oase şi ¼ textile vechi (zdrenţe). „Acestea sunt întrebuinţate ca materii
prime pentru crearea de material nou important pentru război”. Învăţătorii le explicau
elevilor că din hârtie veche se fabrică carton gudronat pentru muniţie, din oase
glicerină, săpunuri, talc, din zdrenţe ca adaos la uniforme, îmbrăcăminte pentru civili,
din fier vechi şi metale neferoase arme şi muniţii de tot felul, avioane, obuze etc.
Şcoala trebuia să tragă învăţăminte din aceste împrejurări şi să educe copiii şi tineretul
453
Idem., Fond Inspectoratul Şcolar Tutova, dos.14, f. 18.
în spiritul eroismului militar, a venerării cultului eroilor locali (comemorarea eroilor

comunei care au „luptat fie căzând, fie rămânând răniţi sau invalizi pe frontul
Cruciadei împotriva bolşevismului”)454.
Grup de arbănaşi, Puieşti, 1944
Direcţia învăţământului primar–normal şi seminarial din minister editează o

revistă pentru copiii din şcolile primare - „Graiul copiilor”. Caracterul revistei era de
natură eroică. Din cuprinsul revistei se putea citi: preamărirea faptelor ostaşilor
luptători, actualizarea pildelor vitejeşti din trecut, piese de teatru, coruri şcolare,
compoziţii şi desene realizate de copii. La sfârşitul anului şcolar 1941-1942, circulara
Revizoratului Tutova, stabilea examenele de absolvire de la centrul Puieşti-Târg a
absolvenţilor din zonă în zilele de 5 şi 6 iunie, sub preşedinţia subinspectorului N.
Andronache455.
Evenimentele militare din primăvara anului 1944, au făcut ca anul şcolar
1943–1944 să se încheie în luna martie, întrucât Armata Roşie se apropia cu paşi
repezi de zona noastră. De aceea, Prefectura, Poliţia, Primăria şi alte instituţii locale se
454
Ibidem
455
Unele informaţii despre învăţământul din zona Puieşti ne-au fost furnizate de prof. Constantin
Gherghescu, căruia îi mulţumim.
pregăteau pentru evacuare. Începeau să apară primele convoaie de refugiaţi din

Basarabia care veneau dinspre Prut, prin Puieşti spre Bacău. Erau stabilite etapele
evacuărilor, categoriile de personal, de bunuri materiale, întreprinderi şi instituţii care
trebuiau să plece din diferite localităţi din zonă.
Liceul de Fete Vaslui, 1940
Cele mai triste pagini din istoria învăţământului vasluian se referă la

momentele dramatice din timpul celui de-al doilea război mondial (1941-1945), care
au lăsat urme adânci în viaţa şcolii. În primul rând, majoritatea şcolilor au rămas fără
învăţători, fiind concentraţi şi trimişi pe front, de unde s-au întors foarte puţini.
Acţiunile militare din primăvara anului 1944 şi deschiderea frontului Iaşi–
Chişinău, a determinat ca zona judeţelor Vaslui, Tutova şi Fălciu, să fie declarată
teatru de război, populaţia şi instituţiile fiind evacuate în Oltenia şi Ardeal. În
vagoanele de marfă, insuficiente ca număr, au fost îngrămădite în grabă toate bunurile
şcolilor: mobilierul şi materialul didactic, laboratoarele şi bibliotecile. Majoritatea
convoaielor cu refugiaţi în vagoane şi bunurile şcolilor au fost surprinse de groaznicul
bombardament din 4 aprilie 1944 de la Bucureşti şi Valea Prahovei. Aşa s-au distrus,
s-au împrăştiat, au ars arhivele unor şcoli din judeţ, bibliotecile şi alte bunuri
materiale. De pildă, Liceele „Cuza–Vodă” din Huşi şi „Gh. Roşca Codreanu” din
Bîrlad au rămas numai cu o parte a matricolelor şcolare, iar arhivele inspectoratelor
şcolare judeţene au fost distruse aproape în totalitate.
Pentru a completa tabloul sumbru al urmărilor războiului, trebuie să amintim
că majoritatea localurilor şcolilor din zonă au avut de suferit nu numai din cauza
cutremurului din 1940, dar şi a bombardamentelor sau retragerii armatelor germane.
Astfel, clădirea Liceului „Mihail Kogălniceanu” din Vaslui a fost bombardată, iar
Şcoala Normală din Bârlad a fost incendiată şi multe din şcolile de la sate au fost
transformate de sovietici în grajduri pentru cai, iar cele de la oraşe au fost amenajate
în spitale pentru răniţi. Toate aceste evenimente nefaste au făcut ca anul şcolar să se
încheie, aşa cum am mai menţionat, în luna martie 1944, pentru ca elevii să poată
pleca cu părinţii lor în refugiu din faţa războiului.
În concluzie, două mari probleme au fost depăşite de şcoala românească după
1918: - în primul rând, integrarea a nu mai puţin de patru sisteme de învăţământ
diferite, datorită unirii provinciilor istorice Basarabia, Bucovina şi Transilvania. În al
doilea rând, nevoia de industrializare şi modernizare a societăţii. În acest sens, un rol
esenţial în modelarea sistemului de învăţământ din România interbelică l-a avut
ministrul liberal al educaţiei, Angelescu Constantin, care a continuat şi dezvoltat
sistemul lui Spiru Haret, adaptându-l la condiţiile României întregite.
Până în 1941, au existat diferenţe între tipul de educaţie primită de către copiii
de vârstă şcolară din zonele rurale şi cele urbane - fiecare au fost adaptate la nevoia de
forţă de muncă din zona respectivă. Diferenţele erau foarte mari, iar elevii din şcolile
rurale care se transferau în şcolile urbane trebuiau să repete anumiţi ani, pentru a se
putea adapta sistemului educativ. Liceele de asemenea, au fost modernizate-
învăţământul clasic a fost simplificat în mare măsură (limbile moderne şi cele clasice
au fost comasate în ceea ce a devenit programa de studii sociale), iar învăţământul
tehnic s-a îmbunătăţit semnificativ pentru a furniza tehnicieni si muncitori pentru
fabricile care au fost construite în toată ţara.
Desigur, analiza întreprinsă asupra activităţilor educative din şcoala vasluiană‚
nu are un caracter exhaustiv, unele probleme fiind tratate parţial şi ele vor fi întregite
prin cercetările ulterioare.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Arhive:
Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Vaslui
- Fondul Inspectoratul Şcolar Judeţean Fălciu (1904-1953)
- Fondul Inspectoratului Şcolar Judeţean Tutova (1899-1950)
- Fondul Inspectoratului Şcolar Judeţean Vaslui (1915-1979)
- Fondul Liceului Mihail Kogălniceanu Vaslui
2. Presa
-„Învăţătorimea vasluiană”, 1945-1946
- ”Păreri Tutovene”
3. Lucrări speciale
- Agrigoroaiei, Ion, Iacob, Gh., Istoria Liceului Internat, C. Negruzzi, Iaşi
(1895-1995), Editura Polirom, 2005.
- Ciobanu, Mihai-Pagini de istorie a Inspectoratului Şcolar Judeţean Vaslui,
Editura Thalia,Vaslui, 2003.
- Clit, Costin, Liceul Teoretic „Cuza Vodă” din Huşi, studiu monografic,
Editura Thalia, Vaslui, 2003.
- Ionescu N., Moronescu, Marin, Liceul Teoretic “Mihail Kogălniceanu”
Vaslui (1890-2010), Editura PIM, Iasi, 2011.
- Ionescu N.(coordonator), Gabriela Plăcintă, Daniela Croitoru, Ionela

Lepărdă, Învăţământul vasluian,-File d Istorie ( secolul XVIII-2014), Editura
PIM, Iaşi, 2015.
- Nicola, Traian, Colegiul Naţional,Gh. Roşca Codreanu”, ediţia a-II-a,
Editura Sfera, Bârlad,1996.
ŞCOALA PRIMARĂ MIXTĂ DIN COMUNA MUNTENII DE SUS ÎN

PERIOADA CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL
Gianina-Cristina CHIRILĂ*
Cuvinte-cheie: Şcoala primară mixtă, Muntenii de Sus, sat, Al Doilea Război

Mondial, frecvenţă, local, mobilier, manual, învăţător, clasă, reparaţie, elev,
Proces-Verbal.
Key-words: Mixed Primary School, Muntenii de Sus, village, World War II,
frequency, local, furniture, book, teacher, classroom, pupil, repair,
Proceeding.
Abstract
The Primary School from Muntenii de Sus village, was built in the end
nineteenth century when it was “Spiru Haret” Law of March 23, 1898, based
on idea of “a primary school in every village!”
During World War II, Mixed Primary School from Muntenii de Sus held the
courses in difficult conditions because the war a destroyed local - the
consequences of bombings in April and August 1944, low frequency pupils,
discharge and loss of school documents, teachers enrolled in war etc.
De-a lungul timpului- după cum afirma Albert Einstein în „Despre educaţie”
(1936) - şcoala „a fost întotdeauna mijlocul cel mai important pentru transferarea
comorilor tradiţiei de la o generaţie la cea următoare. Lucrul acesta este şi mai
adevărat astăzi decât în trecut, deoarece prin dezvoltarea modernă a vieţii economice,
rolul familiei de purtător al tradiţiei şi al educaţiei a slăbit. Viaţa şi sănătatea societăţii
umane depinde, astfel, de şcoală într-o măsură şi mai mare decât în trecut”.
În anul 1865, ca urmare a promulgării „Legii Instrucţiunii Publice” din 25
noiembrie 1864, care prevedea obligativitatea şi gratuitatea Instrucţiei Publice Primare
s-a înfiinţat Şcoala Primară Mixtă din cotuna Muntenii de Sus care deţinea un local
propriu instituţiei şcolare (neidentificat) având un număr de 20 de absolvenţi.456 Acest
fapt a fost confirmat şi de George I. Lahovari în „Marele dicţionar geografic al
României” din 1901, unde menţiona faptul localitatea Muntenii de Sus „are o şcoala
înfiinţată în 1865, frecventată de 20 de elevi” 457.
Prin „Legea învăţământului secundar şi superior” (Spiru Haret) din 23 martie
1898, s-a dezvoltat învăţământul din mediul rural (având la bază dezideratul „o şcoală
primară în fiecare sat”), înfiinţându-se peste 1200 de şcoli rurale la nivel naţional.
Astfel, în fiecare comună (inclusiv în Muntenii de Sus) s-au construit şcoli din
*
Profesor,Şcoala Gimnaziala ,,Vasile Alecsandri” Vaslui
456
Aurel N. Ghinea, Situația generală a județului Vaslui de la 1866-1905, Bucureşti, 1906, p. 32.
457
George I. Lahovari, Marele dicționar geografic al României, 1901, vol. IV, Bucureşti, Ed. Stab. Grafic
J. V. Socecu, p. 420.
cărămidă de tip „Spiru Haret”, cuprinzând între două şi patru săli de clasă, cu ferestre
mari în formă de semicerc.458
Nu există surse documentare cu privire la primii ani de funcţionare a Şcolii
Primare Mixte din Muntenii de Sus însă Arhivele Naţionale Vaslui păstrează cel mai
vechi document, Registru Matricol nr. 7 din 1901-1902, editat de Ministerul Cultelor
şi Instrucţiunii Publice din care aflăm că „Şcola Primară Mixtă” din cătunul Muntenii
de Sus, comuna Muntenii de Sus, plasa Crasna-Mijloc, judeţul Vaslui, avea înscrişi un
număr de 87 de elevi în clasele I-V (născuţi între 1887-1893), director fiind Dimitrie
Dumitru459.
În anii Celui De-al Doilea Război Mondial, Şcoala Primară Mixtă din comuna
Muntenii de Sus, a funcţionat permanent, cu toate greutăţile inerente. Astfel, Matricola
nr. 44 pentru anul 1939-1940, cuprindea informaţii interesante despre nivelul
dezvoltării psiho-sociologice a elevului pe lângă datele privind situaţia şcolarităţii sale.
Se considera că profilul psihologic se construieşte fără nicio greutate iar şcoala se
poate orienta cu mai multă precizie. Se nota starea socială şi materială a părinţilor,
tratamentul copilului în familie, aspectul general al locuinţei, numărul persoanelor
care dorm în acelaşi pat cu elevul, cubajul camerei elevului etc. În ceea ce priveşte
profilul psihologic al elevului existau rubrici referitoare la intelect (inteligenţă,
memorie, atenţie, imaginaţie) şi temperament (impresionabil, combativ, impulsiv,
sugestiv, comunicativ, sociabil, ambiţios, sincer, încăpăţânat, arogant, conştiincios,
sârguincios, perseverent). Situaţia şcolară era împărţită pe categorii: educaţia sănătăţii
(anatomia şi igiena, deprinderi de igienice, sport şi gimnastică), educaţia ştiinţifică
(geografia, ştiinţe naturale, fizico-chimice, matematica), educaţia gospodărească (lucru
de mână, practica agricolă), educaţia literară (istoria şi limba română), educaţia
artistică (lecture şi recitări frumoase, dialoguri şi teatru şcolar, cântul, desenul,
scrierea frumoasă şi educaţia moral- religioasă (datoriile omului şi cetăţeanului,
religia, purtarea, frecventarea) 460.
Arhiva Naţională din Vaslui deţine un document de mare valoare, Registrul de
inspecţie din perioada 1940-1947, cuprinzând Procesele-Verbale întocmite de
inspectorii şcolari şcolari care au controlat tematic şi administrativ „Şcoala Primară
Mixtă” din Muntenii de Sus, între anii 1940-1947. Au fost consemnate diferite aspecte
cu privire la desfăşurarea procesului de învăţământ: frecvenţa scăzută a elevilor, starea
localului şi a mobilierului şcolar, situaţia manualelor, lipsa personalului didactic
datorită concentrării acestuia pe front ş.a.
Şcoala deţinea un local propriu desfăşurării cursurilor, clădire nefinalizată,
cum demonstrează licitaţiile care a avut loc la 10 august 1940 şi 24 septembrie 1940
„în localul Prefecturii Vaslui”461 pentru „lucrările de terminarea şcoalei din satul
458
Nicolae Ionescu et alii, Învățământul vasluian- file de istorie (secolul XVIII-2014), Ed. Pim, Iaşi,
2014, p. 29.
459
Arhivele Naţionale. Vaslui, Fond Școala Primară Muntenii de Sus, Matricola nr. 7, 1901-1902, f.1.
460
Ibidem, nr. 44, 1939-1940, f.6, 95.
461
Ibidem, Prefectura Județului Vaslui- Lucrări şi corespondență comuna Muntenii de Sus, dos. nr. 27,
1940, f. 2.
Muntenii de Sus, judeţul Vaslui în valoare de 50.000 lei, prin care s-a aprobat a se face
tratare directă cu cel puţin trei oferte”462.
Matricula Şcolii Primare Mixte, nr. 48, anul şcolar 1944-1945
Instituţia este descrisă în Procesele-Verbale întocmite de inspectorii şcolari

astfel: “Localul de şcoală este propriu, tip Casa Şcoalelor cu trei săli de clasă,
cancelarie şi separat, locuinţă pentru director”463. (3 iunie 1942); „trei săli de clasă şi
cancelarie, separat
locuinţă pentru director, construcţie din cărămidă, tip Casa Şcoalelor”464. (10
decembrie 1942); „Localul de şcoală, cu trei săli de clasă, sală de intrare şi cancelarie
este construit din cărămidă şi acoperit cu tablă. Locuinţa directorului, corp aparte, este
construită din cărămidă şi acoperită cu tablă”465. (18 septembrie 1942); „Trei săli de).
clasă şi cancelarie sub acelaşi acoperiş construit din zid şi acoperit cu tablă. Localul
are aspect plăcut la exterior”466 (22 ianuarie 1943
462
Ibidem, f. 1-5.
463
Idem.,, Fond Școala Primară Muntenii de Sus, 1942, f. 18.
464
Ibidem, f. 25.
465
Ibidem, f. 20.
466
Ibidem,1943, f. 28.
Cutremurul din 10 noiembrie 1940 cu o magnitudine de 7,4 grade a afectat

grav localul şcolii fapt menţionat în Procesele-Verbale de către inspectorii şi
subinspectorii şcolari C. Căpitanu, V. Vartolomei, Ianculescu Ioan şi M. Ciobotaru:
“Localul de şcoală cu trei săli de clasă şi cancelarie este pus în stare de nefuncţionare
din cauza cutremurului din 10 noiembrie, având deplasaţi pereţii laterali şi faţada cu
mai mult de 5 cm, o sobă dărmată şi un coş căzut. Această clădire era mai înainte
expusă având nevoie de serioase reparaţiuni, cum direcţia şcolii a cerut-o în
nenumărate rânduri. Prin grija d-lui Pârcălabu Vasile, directorul şcolii cursurile
continuă în trei localuri particulare, unde funcţionează pe jumătate de zi, iar unii din
colegi pe trei zile întregi”467. (26 noiembrie 1940); “Cursurile funcţionează în trei săli
de clasă a localului care, după cutremurul din 10 noiembrie 1940 a suferit stricăciuni
grave, dar din lipsă de alte case în sat, colegii sunt siliţi să predea tot în local. La
început s-a învăţat în case mici din sat dar rezultatele erau prea puţin mulţumitoare.
Directorul a constatat la timp şi a luat imediat măsurile cuvenite”468. (6 mai 1941);
“Localul propriu, tip Casa Şcoalelor a suferit grave avarii de pe urma cutremurului,
pentru care s-a întocmit deviz în suma de 120.000 lei, dar până în prezent nu s-a primit
nici un ajutor şi nici nu s-au putut colecta sume, locuitorii fiind săraci, cu tot efortul
depus de d-na Adela Pârcălabu (numit înlocuitor al directorului V. Pârcălabu,
mobilizat pe front). Chiar dacă s-ar fi primit fondurile necesare reparaţiei integrale nu
se poate face din cauza lipsei de specialişti şi poate de materiale”469. (25 august 1941);
“Localul de şcoală nu este reparat încă, neprimindu-se nici un ajutor, totuşi d-na
Pârcălabu care dirijează şi direcţia, a amenajat provizoriu două săli de clasă”470. (12
septembrie 1941); „Şcoala a primit un ajutor de 60.000 de lei de la Minister pentru
repararea avariilor de pe urma cutremurului din 1940, dar fiind timpul întârziat nu s-a
putut face decât reparaţia internă a sălilor de clasă, restul de bani rămas se vor depune
la BCD Vaslui, conform ordinelor primite”471. (10 noiembrie 1941); „Localul este
avariat de cutremurul din noiembrie 1940, având absolut nevoie de consolidare. În
acest scop are suma de 60.000 lei, având deviz întocmit din anul 1941 pentru suma de
120.000 lei. Suma nu mai corespunde cu preţurile actuale ale materialelor necesare
consolidării. Se va aloca suma necesară consolidării, pe lângă cea existentă, din
fondurile date prin Prefectura Vaslui”.472 (3 iunie 1942); „Localul este în reparaţie
(…) Până în prezent este reparat la exterior 2/3 din pereţii şcoalei şi se continuă cu
reparaţiile. Manopera constă 57.000 lei la zidărie şi sobe. Reparaţia ferestrelor şi a
uşilor şi reconstrucţia closetului s-a angajat la suma de 10.000 lei. Materialele s-au
procurat în prezent de 55.630 lei. În total s-au angajat cheltuieli până în prezent de
122.630 lei.”473 (3 august 1942); “Reparaţiile s-au executat şi se execută sub directa
supraveghere a d-lui învăţător M. Hurdubae. Angajările de lucrători, procurările de
materiale şi dirijarea lucrărilor s-au făcut de către d-l Hurdubae care a mânuit sumele
467
Ibidem, 1940, f. 3.
468
Ibidem, 1941, f. 4.
469
Ibidem, f. 7.
470
Ibidem, f. 8.
471
Ibidem, f. 10.
472
Ibidem, 1942, f. 18.
473
Ibidem, f. 19.
primite în calitate de preşedinte al Comitetului Şcolar. Constatăm că localul s-a reparat

pe dinăuntru şi pe dinafară până la alb, s-au făcut sobele, s-a reparat locuinţa
directorului pe dinafară, closetul se află în curs de reconstrucţie şi s-au uleit o parte a
geamurilor. Se va cere recepţia lucrării şi se vor întocmi actele separate pentru suma
primită de la Minister şi separate pentru suma primită de la Prefectura Vaslui ”474. (18
septembrie 1942); „Construcţia din cărămidă, tip Casa Şcoalelor reparată radical (n.a.
în vara anului 1942) în urma cutremurului din 1940. În urma acestei reparaţii peretele
din faţă se înclină, prezentând mici crăpături în pereţii de legătură care formează sălile
de clasă şi sala dintre cele două săli de clasă (…) La recepţie sau dacă se poate şi mai
înainte, se va chema alt arhitect al judeţului, pentru a constata cauzele care determină
deplasarea peretelui din faţă şi de a-şi da avizul asupra măsurilor ce urmează să se ia,
pentru a preîntâmpina acest lucru, care ar duce, cu timpul, la căderea peretelui şi
renovarea localului (…) urmează a se mai aşeza scările de la intrarea principală a
localului”475. (21 septembrie 1942); „după reparaţie, din cauza terenului se lasă
peretele din faţă, producându-se crăpături. S-a constatat aceasta de către arhitectul
judeţului care a avizat că este nevoie de subzidire, turnându-se temelie din beton, când
vor fi fonduri”476. (10 decembrie 1942); „Se va face reparaţia acoperişului care este
spart pe unele locuri”477. (22 ianuarie 1943); „ Localul propriu din zid se găseşte în
curs de terminare a reparaţiei”478. (12 aprilie 1943); “Localul de şcoală se află
nereparat însă materialul necesar reparaţiei este procurat şi meşterii angajaţi vor începe
lucru chiar de mâine, 16 august”479 (15 august 1943).
Cadrele didactice se preocupau de îngrijirea lotului şi a grădinii, fapt
consemnat de inspectorii care au verificat şcoala: “grădina şcolară, deşi mică cu mult
gust şi pricepere însămânţată, îngrijită şi aranjată”480. (26 noiembrie 1940); „curtea,
grădina şi lotul şcolii erau îngrijite cu mare atenţie. Practica agricolă se face cu elevii
în grădina şcolii, pe puţinul teren ce-l are lotul şcolar fiind la o distanţă de peste 3 km
şi este arendat prin bună învoială”481. (6 mai 1941); „Grădina şcolară este plantată cu
pomi fructiferi şi salcâmi, fiind improprie pentru cultura zarzavaturilor. Lotul şcoalei
are întinderea de 4 ha.”482 (3 iunie 1942); „S-au cultivat plante medicinale pe care le-
am găsit puse în coşuri de hârtie bine păstrate”483. (3 august 1942); Plantele
medicinale colectate la şcoală cu elevii se vor preda la Inspectoratul Şcolar Vaslui iar
cele colectate cu extraşcolarele la subcentrul şcolar (…) Lotul şcolar fiind dat în
dijmă, partea cuvenită comitetului şcolar se va întrebuinţa jumătate pentru procurarea
de inventar agricol şi jumătate pentru cantina şcolară”484. (18 septembrie 1942); „Lotul
474
Ibidem, f. 20.
475
Ibidem, f. 21.
476
Ibidem, f. 24.
477
Ibidem, 1943, f. 28.
478
Ibidem, f. 30.
479
Ibidem, f. 33.
480
Ibidem,1940, f. 3.
481
Ibidem,1941, f. 4.
482
Ibidem,1942, f. 18.
483
Ibidem, f. 26.
484
Ibidem, f. 21.
şcolar de 4 ha este cultivat în dijmă de săteni. În viitor exploatarea lotului nu se va mai

face în dijmă sau prin arendare, ci numai în regie proprie de către şcoală (…) Grădina
şcoalei de 2240 m2 este plantată cu pomi şi salcâmi. Din lipsa terenului de cultură, s-au
pus numai câteva straturi cu ceapă printre pomi. Privitor la grădina şcolară-model am
dat instrucţiunile şi îndrumările necesare şi modelul diagramei comparative. Se va
pune tot interesul pentru înfiinţarea grădinii şcolare model, achiziţionându-se un teren
mai apropiat de şcoală”485. (15 august 1943); „Lotul şcolar a fost expropriat ilegal din
neştiinţă de comitetele agrare locale şi acum locuitorii ce-l stăpânesc recunosc că
trebuie să-şi achite arenda”486. (21 iulie 1945).
În perioada Celui De-al Doilea Război Mondial, Şcoala Primară din Muntenii
de Sus a fost condusă cu un deosebit devotament de familia de învăţători Adela şi
Vasile Pârcălabu care au coordonat întreaga activitate didactică: “Astăzi, 9 octombrie
1940 am inspectat Şcoala Primară Mixtă pusă sub conducerea domnului Pârcălabu
Vasile. Cursurile se fac trei zile întregi, în două săli de clasă cu repartiţia claselor I şi
III d-nei Pârcălabu Adela şi II şi IV d-lui Pârcălabu Vasile (…) Soţii-colegi înţeleg să-
şi facă datoria în mod conştiincios, suplinind pe colegii concentraţi, d-l şi d-na
Pârcălabu fiind situaţi în rândul colegilor de frunte. Îi calific Foarte Bine. Inspector,
Ion Ţiplea”487.; „Astăzi 25 august 1941 am inspectat şcoala cu 5 posturi din satul şi
comuna Muntenii de Sus sub conducerea d-lui V. Pârcălabu, înv. gr. II, actualmente
concentrat, având înlocuitor pe d-na Adela Pârcălabu. Cursurile pot începe în acelaşi
local în două săli de clasă pe ½ de zi. Pentru munca depusă o calificăm cu F. Bine.
Subinspector şcolar C. Căpitanu”488; „D-na Pârcălabu pune suflet în predarea
cunoştinţelor, dovedeşte siguranţa întrebărilor, făcând o frumoasă figură de dăscăliţă.
Este un element muncitor şi conştiincios (…). Pentru activitatea didactică desfăşurată
a d-nei Pârcălabu Adela propun calificativul Foarte Bine. Inspector şcolar de
circumscripţie I. D. Lăudat.”489 (26 februarie 1942); „D-na director Adela Pârcălabu
depune interes şi pricepere în conducerea şcoalei în calitate de director girant.”490 (3
iunie 1942); „Astăzi 3 august 1942, am vizitat Şcoala Primară Mixtă cu 5 posturi din
satul şi comuna Muntenii de Sus, de sub direcţia d-lui Vasile Pârcălabu, concentrat,
direcţia fiind luată de d-na Adela Pârcălabu”491; „Direcţia şcolii o are girantă pe d-na
Pârcălabu Adela (…) Pentru cele constatate în activitatea dumneaei în calitate de
directoare de şcoală şi propunătoare o calific Foarte Bine. Subinspector şcolar
Ianculescu Ioan”492. (12 aprilie 1943); „Având în vedere mediul în care activează d-na
Adela Pârcălabu precum şi străduinţele dumisale pentru a ajunge la rezultate maxime
în buna administrare a acestei şcoli o notez cu calificativul Bine, subinspector şcolar
M. Ciubotaru”493 (15 august 1943).
485
Ibidem, 1943, f. 34.
486
Ibidem, 1945, f. 42.
487
Ibidem, 1940, f. 2.
488
Ibidem, 1941, f. 7.
489
Ibidem, 1942, f. 15.
490
Ibidem, f. 18.
491
Ibidem, f. 19.
492
Ibidem, 1943, f. 30.
493
Ibidem, f. 33.
Din inspecţiile efectuate, aflăm numărul de cadre didactice care au funcţionat

la Şcoala Primară Mixtă aflată sub conducerea d-lui Vasile Pârcălabu „concentrat”, a
soţiei sale Adela Pârcălabu- “girantă” şi a d-lui Mihai Hurdubae (concentrat până în
decembrie 1944): “Astăzi, 9 octombrie 1940 am inspectat Şcoala Primară Mixtă cu
cinci posturi, din satul şi comuna Muntenii de Sus, judeţul Vaslui, având următorul
personal didactic: postul I - d-l Pârcălabu Vasile; postul II - d-na Pârcălabu Adela,
învăţător gradul II; postul III - d-l Hurdubae Mihai, învăţător definitiv; postul IV - d-l
Dumitru zis Toader Adam cu titlul provizor; postul V - d-l Pruteanu Vasile, învăţător
definitiv. Prezenţi la post se găsesc numai d-l Pârcălabu Vasile şi d-na Pârcălabu
Adela, ceilalţi trei colegi fiind concentraţi. Cursurile se fac trei zile întregi, în două săli
de clasă cu repartiţia claselor I şi III d-nei Pârcălabu Adela şi II şi IV d-lui Pârcălabu
Vasile.”494; Astăzi 6 mai 1941 am inspectat şcoala cu 5 posturi din satul şi comuna
Muntenii de Sus postul I Vasile Pârcălabu- înv. Gr. II, postul II- d-na Adela
Pârcălabu- înv. Gr. II, postul III- d-l Mihai Hurdubae- înv. def., postul V- d-l Vasile
Pruteanu, detaşat de la Şcoala din Satu- Nou, comuna Muntenii de Sus”495; “Astăzi 12
septembrie 1941 am inspectat şcoala cu 5 posturi din satul şi comuna Muntenii de Sus
având în postul I pe d-l Vasile Pârcălabu- înv. Gr. II, actualmente mobilizat, postul II
d-na Adela Pârcălabu înv. Gr. II. Mai este prezent d-l Hurdubae Mihai- înv. def. D-l
Dumitru Adam, înv. provizor a fost utilizat la Şcoala din Moara Domnească, Vaslui.
La această şcoală va preda deocamdată şi preotul paroh, Panainte Alistar pe lângă cei
doi colegi prezenţi”496; „Astăzi, 10 noiembrie 1941 am inspectat şcoala cu 5 posturi
din satul şi comuna Muntenii de Sus. Am găsit prezenţi pe d-na Adela Pârcălabu şi pe
d-l D. Adam. Ceilalţi colegi sunt mobilizaţi”497; „Astăzi, 10 ianuarie 1942 am
inspectat şcoala cu 5 posturi din satul şi comuna Muntenii de Sus sub conducerea lui
V. Pârcălabu, mobilizat, în postul II pe d-na Adela Pârcălabu, în postul II d-l M.
Hurdubae, postul IV vacant prin moartea pentru Patrie a neuitatului coleg Vasile
Pruteanu iar postul V d-l D. Adam. Am găsit la datorie pe colegii M. Hurdubae şi A.
Pârcălabu.”498; Astăzi, 21 septembrie 1942 am vizitat Şcoala primară mixtă cu 5
posturi, din satul şi comuna Muntenii de Sus, jud. Vaslui sub conducerea d-lui V.
Pârcălabu, înv. gr. I care este mobilizat. În postul II este d-na Adela Pârcălabu- înv. gr.
I, în al III-lea este d-l M. Hurdubae, definitiv iar în postul IV este d-l D-tru Adam zis
Toader, provizoriu. Postul V este închis, titularul înv. Vasile Pruteanu fiind mort pe
front”499; “Astăzi, 11 martie 1944 am inspectat Şcoala Primară Mixtă cu 5 posturi din
satul şi comuna Muntenii de Sus, pusă sub direcţia d-lui Mihai Hurdubae, învăţător
definitiv. Mai funcţionează la acestă şcoală următorii D-tru Adam, învăţător provizor,
d-ra Emilia Dabija, învăţătoare definitiv (…) o vrednică învăţătoare care munceşte
conştiincios şi d-ra Georgeta Florea, învăţătoare suplinitoare”500; “Scarlat Bucată,
inspector şcolar al jud. Vaslui, am inspectat Şcoala Primară din satul şi comuna
494
Ibidem, 1940, f. 2.
495
Ibidem, 1941. f. 4.
496
Ibidem, f. 8.
497
Ibidem, f. 10.
498
Ibidem, 1942, f. 11.
499
Ibidem, f. 22.
500
Ibidem, 1944, f. 35.
Muntenii de Sus, sub conducerea d-lui Mihai Hurdubae, înv. gr. II. având titularii la
celelalte posturi evacuaţi, dispăruţi şi mobilizaţi. În prezent funcţionează două posturi:
în postul II d-l Eugen Diaconu, învăţător suplinitor normalist, în postul I vacat a fost
numită d-na Florea Georgeta, învăţător provizor care nu a funcţionat nici o zi la acestă
şcoală”501. (9 februarie 1945); “În acest an (n.a. 1944-1945) a funcţionat la început şi
deschis şcoala d-na Rotaru Aurica, absolventă a 8 clase de liceu şi Diaconu Eugen,
absolvent al Şcolii Normale. La 1 decembrie a venit din evacuare şi d-l Mihai
Hurdubae care a preluat conducerea şcolii”502. (21 iunie 1945); „Şcoala Primară, pusă
sub conducerea d-lui Mihai Hurdubae, învăţător gr. II, are 4 posturi: D-na Adela
Pârcălabu detaşată la Inspectoratul Şcolar, d-l Adam Theodor, d-na Emilia Oţel
transferată la această şcoală şi d-l Dumitru Frimu refugiat de la Şcoala Petriceni”503.
(27 noiembrie 1945); “Astăzi, 18 ianuarie 1946 am inspectat Şcoala Primară Mixtă cu
şase posturi din satul şi comuna Muntenii de Sus, condusă de d-l Mihai Hurdubae,
învăţător titular care funcţionează pe postul al II-lea. În postul I nu funcţionează nici
un coleg, deoarece acest post este închis de Minister, prin dispariţia pe front a
învăţătorului Vasile Pruteanu. D-na Adela Pârcălabu, titular postului al III-lea este
detaşată la cancelaria Inspectoratului Şcolar Vaslui. D-l D-tru Adam, titularul postului
IV, este întrebuinţat la Şcoala din Beneşti. În postul al V-lea funcţionează d-na Emilia
Oţel, învăţător titular gr. II, transferată anul acesta, în postul VI-lea prin fixare –
funcţionează d-l D-tru Frimu, învăţător titular gr. II. Pe toţi cei trei colegi care
funcţionează i-am găsit prezenţi la datorie”504.
În ceea ce priveşte igienizarea cădirii aflăm că „localul de şcoală este îngrijit
şi în perfectă stare de curăţenie”505. (9 octombrie 1940); „Localul era întreţinut curat
cu concursul elevilor din clasele superioare”506. (6 mai 1941); „În prezent este curat
atât în interior cât şi la exterior”507. (21 septembrie 1942); „Localul este reparat,
clasele întreţinute curat”508. (14 octombrie 1942); “Serviciul de curăţenie se va
organiza în aşa fel, ca în fiecare zi să se execute cu stricteţe sub controlul cadrelor
didactice de la şcoală”509 (27 noiembrie 1945).
Medicii circumscripţiei - Păunescu Lucia şi Nina Prutancă/ Prutonenca (?),
inspectând şcoala din Muntenii de Sus constatau: ”Elevii sunt sănătoşi şi majoritatea
curaţi”510. (2 februarie 1942); „Starea sanitară a elevilor este satisfăcătoare. Agentul
sanitar va veni şi va tunde pe câţiva băieţi rămaşi încă netunşi. Nu s-au găsit paraziţi la
nici un copil”511. (14 octombrie 1942); „Între elevi nu se constată nici un caz de
epidemie. Starea sanitară a elevilor este bună. Copiii sunt curaţi. Localul şcolii
501
Ibidem, 1945, f. 39.
502
Ibidem, f. 42.
503
Ibidem, f.44.
504
Ibidem, 1946, f.44.
505
Ibidem,1940, f. 7.
506
Ibidem,1941, f. 4.
507
Ibidem,1942, f. 21.
508
Ibidem, f. 23.
509
Ibidem,1945, f. 44.
510
Ibidem, 1942, f. 17.
511
Ibidem, f. 23.
întreţinut curat”512. (9 decembrie 1942); “Elevii sunt vioi, sănătoşi şi curaţi”513. (10
decembrie 1942); “Nu se constată nici un caz de epidemie printre elevi. Copiii să fie
căutaţi de părinţi cât mai des pentru a nu isca epidemia de tifos exantematic”514. (16
ianuarie 1943);“Printre elevi nu se constată nici un caz de boală molipsitoare. Starea
sanitară a copiilor- bună. Băieţii au fost tunşi de agentul sanitar”515 (22 martie 1943).
Cantina şcolară a funcţionat în perioada războiului cu unele întreruperi în casa
soţilor Pârcălabu, directorii şcolii: „D-l director Vasile Pârcălabu a condus cantina
şcolară din satul Muntenii de Sus fapt pentru care a primit diplomă de mulţumire de la
Consiliul Crucii Roşii”516 (25 februarie 1942); ”D-na Adela Pârcălabu a lucrat
personal pentru cantina şcolară pregătind masa elevilor timp de ani îndelungaţi pentru
care a primit mulţumiri de la Crucea Roşie”517. (26 februarie 1942); „Cantina
funcţionează cu 10 elevi dintre cei mai nevoiaşi, aceeaşi în fiecare zi. Li se serveşte un
ceai cu pâine sau o mâncare caldă”518. (2 februarie 1942); „Am inspectat cantina
şcolară unde iau masa 15 copiii. Mâncarea este bine pregătită şi gustoasă. Bucătăria
întreţinută foarte curat. D-na Pârcălabu ocupându-se singură de pregătirea
mâncării”519. (9 decembrie 1942); “Doamna Pârcălabu Adela se ocupă îndeaproape de
cantina şcolară, pregătind cu fetele mai mari o masă caldă pe zi la un număr de 18
elevi. Este foarte mult pentru o doamnă care are soţul mobilizat să se ocupe cu atâta
dragoste de buna funcţionare a cantinei”520. (22 ianuarie 1943); “Cantina şcolară nu
funcţionează de pe data de 1 martie 1943 din lipsă de fonduri”521. (22 martie 1943);
“Odată cu deschiderea cursurilor se vor lua măsuri din timp pentru funcţionarea
cantinei şcolare. Elevele de la cursul supraprimar vor fi puse cu rândul să pregătească
mâncarea la cantină sub supravegherea d-nei învăţătoare Pârcălabu, spre a nu fi lipsite
de practică în gospodărie şi menajul atât de necesar cerut de program” 522. (15 august
1943); „Cantina a funcţionat cu 10 elevi de la 15 septembrie 1943- 15 februarie 1944.
Pe urmă nu a mai funcţionat din lipsă de lemne şi alimente”523 (11 martie 1944).
Şcoala nu dispunea de dotările materiale adecvate procesului de învăţământ
(mobilier, materiale didactice etc.): „Mobilierul este de sistem vechi, în stare mediocră
şi insuficient”524. (10 decembrie 1942); „Mobilierul sistem vechi este insuficient şi
distrus, fiind absolut necesar de a fi înlocuit (…) Materialul didactic se afla insuficient
şi uzat. Pentru completarea acestui material deasemeni să se intervină la Casa
512
Ibidem, f.25.
513
Ibidem, f. 24.
514
Ibidem, 1943, f. 27.
515
Ibidem, f. 29.
516
Ibidem, 1942, f. 14.
517
Ibidem, f. 16.
518
Ibidem, f. 12.
519
Ibidem, f. 23.
520
Ibidem, 1943, f. 28.
521
Ibidem, f. 29.
522
Ibidem, f.33.
523
Ibidem, 1944, f.35.
524
Ibidem,1942, f. 25.
Şcoalelor de unde se poate ridica gratis”525. (15 august 1943); „Mobilierul în sistem
nou şi parte vechi, este insuficient şi uzat”526. (11 martie 1944); ”cărţile sunt în curs de
procurare”527. (9 octombrie 1940); “Şcolarii sunt înzestraţi numai în parte cu manuale
didactice din cauza lipsei de continuitate a elevilor cu şcoala“528. (10 noiembrie 1941);
„pentru cursul superior nu s-au tipărit manuale (…) se va face cu elevii materialul
necesar predării lecţiilor, care se va păstra formând un muzeu al şcolii”529 (21
septembrie 1942).
Documentele şcolare (cataloage, matricole, inventare ş.a.) erau bine păstrate şi
arhivate cum a constat subinspectorul şcolar, C. Căpitanu care nota: “Cercetând
arhivele şi scriptele şcolare constat că ordinele se execută conştiincios şi se răspunde
la timp de d-l director Pârcălabu. La inventar este înregistrată orice avere mobilă şi
imobilă. Matricola la curent. Cataloagele câtorva colegi cu lipsuri statistice”530. (6 mai
1941); „Scriptele şcoalei se păstrează de d-l director în locuinţa sa. Am văzut
cataloagele complectate cu excepţia catalogului d-lul D. Adam care are câteva lipsuri.
(...) Matricola complectată cu toate datele în perfectă ordine”531. (23 iunie 1941). Am
constat că lipsurile văzute de noi în scripte la inspecţia precedentă au fost puse la
punct”532. (25 august 1941); “Scriptele şcolare ţinute în perfectă ordine şi la timp
întocmite”533. (10 noiembrie 1941); “Situaţia elevilor este încheiată în condiţii bune în
registrele cataloage. Condica de prezenţă este ţinută la zi”534. (15 august 1943);
„Arhiva se păstrează foarte bine în dulapuri bine închise”535 (11 martie 1944).
Şcoala dispunea de o bibliotecă modestă pentru vremea respectivă şi
insuficient dotată cu materiale didactice de actualitate: „D-l director Vasile Pârcălabu
a înfiinţat o bibliotecă pe care o folosesc şcolarii”536. (25 februarie 1942); “Bibilioteca
şcoalei conţine un număr de 348 volume, cărţi vechi care nu sunt de actualitate pentru
a fi citite cu interes de elevii şcoalei şi restul locuitorilor din acestă localitate. Se simte
nevoia de a fi împrospătată cu volume care sunt pe placul elevilor şi spre folosul
lor”537. (15 august 1943); „Biblioteca şcolară cu 348 volume este cercetată de 260 de
cititori”538 (11 martie 1944).
În cadrul şcolii funcţiona şi un muzeu şcolar care “se găseşte în funcţie având
un număr de 36 de piese diferite. Se vor lua măsuri pentru îmbogăţirea acestui muzeu
525
Ibidem,1943, f. 33.
526
Ibidem,1944, f. 35.
527
Ibidem,1940, f. 2.
528
Ibidem,1941, f. 9.
529
Ibidem,1942, f. 21.
530
Ibidem,1941, f. 4.
531
Ibidem, f. 6.
532
Ibidem, f. 7.
533
Ibidem, f. 10.
534
Ibidem, 1943, f. 33.
535
Ibidem, 1944, f. 35.
536
Ibidem, 1942, f. 14.
537
Ibidem, 1943, f. 33.
538
Ibidem, 1944, f. 35.
şi repartizarea materialului în trei secţii (ştiinţifică, istorie şi agricolă)”539. (15 august

1943); “Muzeul cu 30 de piese. Domnii colegi vor insista pe orice cale de a înmulţi
numărul pieselor” 540 (11 martie 1944).
În acelaşi timp exista o farmacie şcolară cu medicamente şi plante medicinale
dar şi o cooperativă şcolară care “are scriptele necesare, afară de registrele cu
procesele verbale care se vor procura neapărat. Nu ni s-a prezentat Statutele nici
Procesul Verbal de înfiinţare a ei. Se vor procura Statutele şi se vor trimite spre
aprobare Casei Şcoalelor dând astfel forma legală de funcţionare a acestei cooperative.
Din totalul chitanţierului rezultă un capital social de 1459 lei, fiind trecuţi 48 de
membri, apoi încă 17 membri. Am dat instrucţiuni de felul cum să se opereze în
scripte, insistând în special asupra regimului formal şi cum se încheie bilanţul la finele
anului şcolar. Se vor legaliza scriptele Cooperativei, se vor tăia bonuri de plată pentru
toate mărfurile cumpărate, se vor procura facturi în locul notelor de plată. Bonurile cu
facturile respective se vor îndosaria pe ani”541. (15 august 1943); „Cât mai urgent d-l
director (n.a. Mihai Hurdubae) va lua măsuri ca să înfiinţeze Cooperativa şcolară şi o
Casa de economie care sunt de mare folos pentru educarea tineretului”542 (11 martie
1945).
Învăţătorii trebuiau să respecte planul de lucru pentru munca de război (ajutor
la lucru câmpului pentru cei mobilizaţi, văduve, strângerea plantelor medicinale,
colectarea deşeurilor etc): „Se execută munca de război. Ordinele primite şi copiii
după rapoartele primite sunt adunate într-o mapă, fiind înregistrate în ordinea
primirii”543 (15 august 1943).
În acelaşi timp este amenajat şi colţul eroilor, inspectorii şcolari subliniind
importanţa „aranjării colţului eroilor care nu trebuie să lipsească din nici o clasă şi
săptămânal să se facă ore de reculegere în legătură cu eroii satului”544. (10 dec 1942);
„Colţul Eroilor este amenajat cu mult gust şi pricepere”545 (11 martie 1944).
În perioada războiului frecvenţa elevilor a fost destul de scăzută întrucât copiii
erau folosiţi la muncile agricole datorită situaţiei economice grele, deşi cadrele
didactice au depus eforturi în vederea remedierii acestui aspect. Astfel, inspectorii
şcolari consemnau în Procesele Verbale că „fregvenţa” elevilor era „puţin
mulţumitoare şi se datoreşte stării materiale slabe a reprezentanţilor legali şi în parte a
concentrărilor din ultimul timp. Învăţătorii au uzat de toate mijloacele posibile şi chiar
de ultimul mijloc- obligativitatea- dar cu rezultate puţin mulţumitoare”546. (6 mai
1941); „Lista de înscriere (n.a. a elevilor în anul şcolar 1941-1942) cuprinde un număr
total de 263 de înscrişi din care am găsit prezenţi 44 de elevi. Recomand colegilor în
cazul când vor fi siliţi să aplice obligativitatea să fie foarte prudenţi mai ales cu
familiile mobilizaţilor şi după ce au uzat de toate mijloacele posibile şi după ce sunt
539
Ibidem, 1943, f. 33.
540
Ibidem, 1944, f. 35.
541
Ibidem, 1943, f. 34.
542
Ibidem, 1945, f. 35.
543
Ibidem, 1943, f. 33.
544
Ibidem, 1942, f. 26.
545
Ibidem, 1944, f. 35.
546
Ibidem, 1941, f. 4.
convinşi că nu-şi trimit copiii din rea voinţă”547. (12 septembrie 1941); „Încă de la
înfiinţarea şcoalei în acest sat de clăcaşi veniţi din părţile de munte ale ţării, fregvenţa
a fost slabă toamna şi primăvara, ocupaţiunea lor de căpetenie fiind creşterea oilor, pe
care pe care şi le adună în turmă pe care le păşunează fiecare individual, folosind
pentru aceasta copiii. O altă cauză a slabei fregvenţe este şi nepăsarea din cauza
agentului fiscal local la încasarea amenzilor”548. (10 noiembrie 1941); „Faptul că
numai o parte din elevi stăpânesc materia se datoreşte în cea mai mare parte însă lipsei
de fregvenţă regulată specifică acestui sat”549. (10 ianuarie 1942); “Constat cu mâhnire
că d-l D. Adam la cls. A V-a nu are nici un elev din cei 48 înscrişi”550. (3 iunie 1942);
„ D-l Hurdubae M. predă la cls. a II-a şi a IV-a. Am găsit la clasa a II-a 14 prezenţi din
31 înscrişi şi la clasa a IV-a 12 din 34 înscrişi” (…) La clasa I-a şi a III-a predă
doamna Pârcălabu. Am găsit prezenţi 31 din 79 înscrişi, la clasa I-a şi 18 din 29
înscrişi la clasa a III-a.(…) D-na Adela Pârcălabu se va îngriji de frecvenţa elevilor,
dând liste autorităţii comunale, de părinţi care nu-şi trimit copiii la şcoală din
bunăvoinţă, urmărindu-se executarea muncii în folos obştesc pentru aceasta.”551. (10
decembrie 1942); „Elevii înscrişi şi frecvenţi pe clase sunt: la clasa I-a 40 de înscrişi
din care 26 prezenţi, la clasa a II-a 30 înscrişi din care 14 prezenţi la clasa a III-a 29
înscrişi din care 22 prezenţi, la clasa IV-a 34 de înscrişi din care 16 prezenţi. La clasa
a V-a 54 elevi, la clasa a VI-a 18 înscrişi şi la clasa a VII-a 7 înscrişi din care nici
unul prezent”552. (22 ianuarie 1943);„Sunt fregvenţi: la clasa I-a 40 din 80 înscrişi, la
clasa a II-a 14 din 22 înscrişi, la clasa a III-a 22 din 29 înscrişi şi la clasa a IV-a 14 din
34 de elevii înscrişi. Se va stărui în îndreptarea fregvenţei care la şcoală este de 50%.
Subinspector şcolar Ianculescu Ioan”553. (12 aprilie 1943); „Fregvenţa este
mulţumitoare. (..) Am găsit la clasa I-a înscrişi 90, fregvenţi 58, la clasa a II-a înscrişi
34, fregvenţi 19. Un număr de 15 copiii din clasa a II-a nu fregventează şcoala din
cauză că mulţi părinţi sunt concentraţi şi a lipsei de îmbrăcăminte”554 (11 martie
1944).
Referitor la situaţia elevilor la învăţătură inspectorii şcolari constatau: „La
clasa I-a condusă de d-na Adela Pârcălabu (…) majoritatea elevilor au scăpat de
greutăţile citirii mecanice. La aritmetică au socotit cu multă uşurinţă (…). Au spus
poezii cu multă uşurinţă şi bine memorizate. După dictare au scris aproape corect (…).
Ştiu cântece pe care le execută bine şi cu deosebită plăcere. Şcolarii curaţi, tunşi şi
ordonaţi dau răspunsuri întregi”555. (6 mai 1941); „Am examinat elevii claselor I şi II,
sub conducerea d-nei Adela Pârcălabu, 18 elevi prezenţi din 112 înscrişi. Elevii sunt
curaţi, vioi şi dau răspunsuri clare şi precise (…) la clasele a III-a şi a IV-a conduse de
d-l D. Adam- 12 elevi din 65 de înscrişi, elevii citesc cu oarecare greutate şi doar unii
547
Ibidem, f. 8.
548
Ibidem, f. 10.
549
Ibidem, f. 11.
550
Ibidem, 1942, f. 18.
551
Ibidem, f. 26.
552
Ibidem, 1943, f. 28.
553
Ibidem, f. 30.
554
Ibidem, 1944, f. 35.
555
Ibidem, 1941, f. 4.
şi-au însuşit citirea curentă. Cauza este lipsa de contact permanent cu şcoala. La
celelalte obiecte de învăţământ răspunsuri mulţumitoare şi în parte bune. Subinspector
şcolar, C. Căpitanu”556. (10 noiembrie 1941); „Am participat la clasele I-a şi a III-a
unde predă d-na Adela Pârcălabu la principalele obiecte de învăţământ, obţinându-se
răspunsuri bune şi foarte bune. Cei din clasa I citesc literele şi scriu după dictare. La
aritmetică scriu exerciţii de adunare şi scădere şi răspund repede la întrebările puse, cu
rezultate exacte (…) Am ascultat la citire elevii ambelor clase, constatând citesc bine,
respectând punctuaţia şi intonaţia. La aritmetică am obţinut de la o parte din elevi
răspunsuri bune şi foarte bune, restul reacţionează greoi. Inspector şcolar V.
Vartolomei”557. (10 decembrie 1942); „Interogând elevii clasei a I-a şi a IV-a am
constat că elevii sunt bine îndrumaţi de d-na învăţătoare Adela Pârcălabu. Dau
răspunsuri întregi şi bine formulate. Socotesc bine şi citesc corespunzător. D-l
învăţător D. Adam dă atenţie cuvenită dexterităţilor. Elevii cântă frumos şi recită
poezii cu tonul corespunzător. Subinspector şcolar Ianculescu Ioan”558. (22 ianuarie
1943); „Clasele I-a şi a III-a a doamnei Adela Pârcălabu se găsesc cu metoda după
programă la curent. Clasa I-a cu lecţiile de scris-citit la abecedarul Părţii a II-a, la
primele lecţii (elevii n.a.) citesc corespunzător, la aritmetică socotesc uşor şi numără
curent din 2 în 2 şi 3 în 3. Majoritatea celor fregvenţi scrie corect după dictare. Cei din
clasa a III-a i-am găsit cu materia asimilată la istorie, geografie, aritmetică şi
gramatică din care obiecte am interogat. La clasa a II-a şi a IV-a a d-lui Hurdubae M.
am găsit rezultate bunişoare la clasa a II-a şi slabe la clasa a IV-a. Cei din clasa a II-a
cunosc propoziţiunea la gramatică, citesc corespunzător, exterioriză uşor dar citesc
greoi. Clasa a IV-a citesc fără intonaţie, nu cunosc întrebuinţarea semnelor de
punctuaţie şi se găsesc la aritmetică la noţiuni de geometrie, necunoscând bine nici
adunarea numerelor zecimale şi nici chiar citirea lor. Au prea puţini teme scrise. Se
cere o recapitulare a materiei predate cu opriri pentru asimilare (…) fără a se trece mai
departe, decât după asigurarea stăpânirii a ceea ce s-a predat până acum. Disciplina se
cultivă. Constat în activitatea care o desfăşoară d-l Hurdubae că munceşte cu stăruinţă.
Subinspector şcolar Ianculescu Ioan”559. (12 aprilie 1943); „Copiii citesc bine deşi,
fără manuale majoritatea. Socotesc cu uşurinţă şi scriu destul de bine, inspector şcolar
Scarlat Bucată”560. (9 februarie 1945); „Am trecut la clasa a III-a şi a IV-a conduse de
d-l învăţător Mihai Hurdubae pe care l-am cercetat la principalele materii de studii:
elevii citesc cu îndemânare şi intonaţie, judecă problemele în rezolvare. Lucrări scrise
se fac şi nu se neglijează desenul şi gimnastica. Am ascultat elevii de cls. I la citire şi
aritmetică primind răspunsuri foarte bune, inspector şcolar Scarlat Bucată”561 (13
februarie 1945).
Anul şcolar 1944-1945 s-a desfăşurat în condiţiile dificile desfăşurării
războiului datorită distrugerii localului şi a mobilierului consecinţe ale
bombardamentelor din aprilie- august 1944, retragerii efectivelor militare germane şi
556
Ibidem, f. 10.
557
Ibidem, 1942, f. 26.
558
Ibidem, 1943, f. 30.
559
Ibidem, f. 28.
560
Ibidem, 1945, f. 39.
561
Ibidem, f. 40.
înaintării trupelor sovietice din august 1944, consecinţe care au dus la întârzierea
începerii cursurilor (octombrie 1944), frecvenţa slabă a elevilor, evacuarea şi pierderea
documentelor şcolare, lipsa personalului didactic, fapte consemnate în “Procesele-
verbale” întocmite de inspectorii şcolari: „La această şcoală localul a căzut sub
teroarea războiului, deteriorat şi devastat. Şcoala a fost deschisă în octombrie de o
suplinitoare: d-na Rotaru Aurica”562 (9 februarie 1945); “Şcoala cu 5 posturi este pusă
sub conducerea d-nului Mihai Hurdubae (la 1 decembrie 1944 a venit din concentrare
şi a preluat conducerea şcoalei). În prezent funcţionează două posturi (în postul II d-l
Eugen Diaconu, învăţător suplinitor normalist. În postul I a fost numită d-na Florea
Georgeta care nu a funcţionat nici o zi la această şcoală. Titularii din celelalte 4
posturi sunt evacuaţi, dispăruţi, mobillizaţi”563. (9 februarie 1945); „Localul are nevoie
urgent de reparaţii serioase pentru care s-a întocmit deviz de 1.600.000 lei. Până în
prezent s-a obţinut suma de 500.000 lei cu care recomand a se începe imediat lucrările
la interior”564. (13 februarie 1945); „Elevii nu prea vin la şcoală din cauza că mulţi
părinţi sunt concentraţi şi a lipsei de îmbrăcăminte”565. (11 martie 1944); „Frecvenţa a
fost foarte slabă. Domnul director ne asigură că pe viitor această stare se va îndrepta
(…) Mobilierul în cea mai mare parte distrus din cauza evenimentelor (…) Matricolele
din trecut, după declaraţia domnului director (n.a. Mihai Hurdubae, învăţător gradul II)
se află în comuna Bujoreni, judeţul Vâlcea. Restul arhivei a fost pierdut”566 (21 iulie
1945).
În anii postbelici Şcoala Primară Mixtă din Muntenii de Sus s-a confruntat cu
dificultăţile inerente: „Localul numai în parte se află în stare de funcţiune”567. (14
noiembrie 1945); „Localul de şcoală, cu trei săli de clasă, antreu şi cancelarie sub
acelaşi acoperiş, care este din tablă, se află în stare mediocră (…) S-a primit un ajutor
de 500.000 lei de la Minister şi de la Prefectură. Din această sumă s-a cheltuit suma de
481.000 lei, realizându-se reparaţia a două săli de clasă, a cancelariei şi a antretului;
construirea din nou a trei sobe, completarea sticlei de la ferestre, precum şi procurarea
materialului necesar la construcţia gardului. (…) A treia sală de clasă nu este în stare
de funcţionare deoarece are un perete deplasat”568. (18 ianuarie 1946); „Şcoala are
nevoie de reparaţii radicale. Se va complecta cu împrejmuirea curţii şi grădina
şcoalei”569. (12 aprilie 1946); „Cursurile se ţin pe jumătăţi de zile într-o sală de clasă
şi în cealaltă sală pe zile întregi, prin rotaţie”570. (5 decembrie 1946) ; „Lecţiile se ţin
după manuale vechi. Conducerea să facă eforturi pentru procurarea manualelor noi
mai ales pentru cei are nu au nici vechi. Mobilierul este în parte distrus şi
insuficient”571. (14 noiembrie 1945). „Fregvenţa este de 49% din înscrişi iar cea a
562
Ibidem, f. 39.
563
Ibidem, f 42.
564
Ibidem, f. 40.
565
Ibidem, 1944, f. 35.
566
Ibidem, 1945, f. 42.
567
Ibidem, f. 43.
568
Ibidem, 1946, f. 46.
569
Ibidem, f. 48.
570
Ibidem, f. 50.
571
Ibidem,1945, f. 43.
regulaţilor de 42 % din înscrişi. În genere fregvenţa lasă de dorit datorită în cea mai
mare parte timpului liber căci majoritatea elevilor sunt cu paza vitelor pe câmpii.
Recomand atât directorului cât şi restului colegilor de a merge din casă în casă cu un
tabel (avize de chemare în care să semneze fiecare părinte de luare la cunoştinţă prin
care să se oblige de a trimite copiii la şcoală. Vor fi invitaţi la această vizită prin sat şi
domnul preceptor, şef de post jandarmi”572. (27 noiembrie 1945); “În general
fregvenţa la această şcoală lasă de dorit. D-l director (n.a. Mihai Hurdubae), împreună
cu ceilalţi colegi, ca ultimă măsură, însoţiţi de organele administrative comunale, vor
pune în vedere, sub semnătură, părinţilor, să-şi trimită copii la şcoală”573. (18 ianuarie
1946) ; „Nu s-a primit nici o sumă din partea Primăriei Muntenii de Sus deşi s-a făcut
adresă oficială în acest sens precum şi d-lui Prefect de judeţ căruia i s-a arătat situaţia
în care se află şcoalele din Satu-Nou şi Muntenii de Sus. Oblig pe această cale pe d-l
Hurdubae, director al Şcolii din Muntenii de Sus, de a găsi modalitatea aprovizionării
cu lemne de foc a şcolilor din comună, cunoscând că elevii sunt expuşi la frig şi nici
învăţământul nu poate progresa, dat fiind starea actuală a şcolilor din comună”574. (18
ianuarie 1946); „Remarc că elevii clasei I au caietele şi cunosc literele învăţate, citind
destul de bine, cu toate că s-au procurat cărţile mai târziu”575. (5 decembrie 1946);
„Am găsit în sala clasei I foarte frig şi murdar. Am examinat elevii, constatând că
majoritatea citesc binişor lecţiile învăţate. La aritmetică socotesc fără beţişoare şi ar
trebui să li se predea cât mai intuitiv şi mai atrăgător pentru copiii. La cls. a II-a elevii
citesc foarte slab, unii nu cunosc literele. La cls. a III-a nu respectă punctuaţia”576 (17
februarie 1947)
Şcoala Primară din Muntenii de Sus- 2016 (nefuncţională)
572
Ibidem, f. 44.
573
Ibidem, 1946, f. 46.
574
Ibidem, f. 47.
575
Ibidem, f. 50.
576
Ibidem, 1947, f. 51.
Şcoala Primară Mixtă din Muntenii de Sus nu a fost –de-a lungul unui secol-
doar o instituţie specializată în realizarea activităţilor de educaţie conform obiectivelor
pedagogice ale vremii, ci a avut menirea de a semăna lumina şi ştiinţa în sufletele
micilor învăţăcei!
BIBLIOGRAFIE
- Arhivele Naţionale Vaslui, Fond Şcoala Primară Muntenii de Sus, 1901-

1902, 1940-1945.
- Idem, Prefectura Judeţului Vaslui- Lucrări şi corespondenţă comuna
Muntenii de Sus, dos. nr. 27, 1940.
- Chirilă Gianina Cristina, Şcoala Primară Mixtă în anii Primului Război
Mondial, în “Acta Moldaviae Meridionalis”, Editura Pim, Iaşi, XXIV, 2015, p.
284-289.
- Ghinea Aurel N., Situaţia generală a judeţului Vaslui de la 1866-1905,
Bucureşti, 1906, p. 32.
- Ionescu Nicolae et alii, Învăţământul vasluian- file de istorie (secolul XVIII-
2014), Editura Pim, Iaşi, 2014, p. 29
- Lahovari George I., Marele dicţionar geografic al României, Bucureşti,
Editura Stab. Grafic J. V. Socecu, vol. IV, 1901, p. 420.
DIN PARCURSUL UNEI COMPANII DE INFANTERIE

ROMÂNE PE FRONTUL DE VEST
Marius RĂDULESCU*
Cuvinte-cheie: provizii, arme, aruncător de mine, antitanc

Keywords: supply, weapons, mortar, antitank
Abstract
Begining of the 24 August 1944, the Romanian Army fought alongside of the
Soviet Army against the German Wehrmacht and his allies in Hungary,
Cechoslovakia and Austria. This workpaper contains few informations about
how was seen this campaign by inside of a small Romanian unit, the heavy
weapon company of the 26th Infantry Regiment, part of the 2nd Infantry
Division, fighting in Hungary for the crossing over the Tisa river, on the
Budapest streets, and next until in the Fatra Mountains, in Cehoslovakia.
Together the writen sources – used mainly for tchnical background, some
veteran’s testimony were inserted, many of them quite differents from the
official triumphalist version. Despite of the organisation, equipment and
logistic shortcomings, our soldiers continuously increased their battle skils,
reaching a great capability and outpassing the campaign difficulties.
CONSTITUIREA ŞI ANGAJAREA DIVIZIEI
Printre marile unităţi prevăzute577 prin Protocolul de colaborare cu

puterile aliate, cu care Armata Română urma să participe la războiul antihitlerist,
alături de Armata Roşie, se număra şi Divizia 2 Infanterie (nume de cod Topliţa),
încadrată în Corpul 7 Armată din Armata 1 Română.
Ieşirea din Axǎ şi trecerea de partea Aliaţilor a însemnat implicit sacrificarea
unor unitǎţi proprii aflate în contact cu forţele sovietice, mulţi militari români căzând
prizonieri, mult material de război capturat sau abandonat şi distrus, majoritatea
marilor unitǎţi dezorganizate.
Luptele pentru eliberarea Ardealului au secătuit şi mai mult potenţialul ofensiv
al armatei. Divzia 2 Infanterie, cu garnizoana la Craiova nu făcea excepţie şi s-a
reorganizat utilizând resursele părţii sedentare, efectivele fiind compuse din puţinii
militari retraşi de pe frontul de Est, apoi militari care fǎcuserǎ serviciul pânǎ atunci în
spatele frontului, fără experienţă de luptă precum şi contingente noi, cu doar câteva
*
Inginer,S. C. Electromecanica Ploieşti S. A. – State Own Company
577
Centrul de studii şi cercetǎri de istorie şi teorie militarǎ, Documente privind istoria militarǎ a
poporului roman, 26 Octombrie 1944 – 15 Ianuarie 1945, Editura Militarǎ, Bucureşti, 1985, Doc. 5, p. 7-
8.
săptămâni de instrucţie. Corpul ofiţeresc era alcătuit majoritar din rezervişti, a căror
speranţă se lega firesc de sfârşitul cât mai rapid al rǎzboiului.
După eliberarea teritoriului naţional, campania împotriva Germaniei nu se
bucura de mare popularitate sau de interesul opiniei publice, în ţară fiind o perioadă cu
mari transformǎri economico-sociale.
În plus, inamicul german de pe direcţia noastră era format din unitǎţi
experimentate, cu mare rutinǎ de campanie, care lupta în apărare sprijinit pe un relief
avantajos şi numeroase localitǎţi.
Ca toate diviziile române de infanterie, Divizia 2 Infanterie a fost
reorganizată578 pe 3 regimente de infanterie a câte 2 batalioane, un regiment mixt de
artilerie cu 3 divizioane diferite şi subunitǎţi de sprijin şi asigurare de luptǎ. Aproape
toate unitǎţile se caracterizau prin efective sub norme, mijloace auto puţine, artilerie
cu putere de foc modestǎ, mijloace antitanc relativ ineficace, aprovizionare precarǎ,
servicii deficitare, comandament cu iniţiativă limitată.
Componenţa Diviziei 2 Infanterie579
Infanterie
578
***, România în anii celui de-al doilea Rǎzboi Mondial, vol. 3 – Eliberarea pǎrţii de Nord-Vest a
ţǎrii, Editura Militarǎ, Bucureşti, 1989, pp.50-51
579
http://www.geocities.ws/dangrecu/D2I.html
COMPANIA DE ARMAMENT GREU A RGT 26 INF
După participarea la capturarea şi dezarmarea unei coloane germane la 26

August 1944, Rgt 26 Inf Craiova a fost refăcut, reechipat şi a efectuat instrucţia de
bază cu noii recruţi, fiind trimis pe front cu trenul, până la gara Arad, iar de aici, prin
marşuri de câte 50 pânǎ la 80 km/zi580, pe itinerarul Orosháza – Kunszentmárton –
Tiszakécske, unde urma să preia unul dintre capetele de pod pe care forţele sovietice
tocmai le cuceriserǎ peste Tisa581. În componenţa regimentului se găsea şi compania
de armament greu, organizată iniţial astfel:
- Grupă Comandă
- Trei plutoane mitraliere cal.7,92mm (12 piese)
- Pluton aruncătoare de mine cal.81mm (6 piese)
- Pluton anticar cal.47mm (4 piese)
- Grupă servicii
În total 242 militari, din care 8 ofiţeri/elevi-ofiţeri şi subofiţeri.
Soldaţii erau înarmaţi cu carabine ZB cal.7,92mm, doar comandanţii de
plutoane având pistoale mitralierǎ Oriţa cal.9mm. Cu timpul, soldaţii au început sǎ
utilizeze, din proprie iniţiativǎ, arme provenite din capturi şi de la sovietici. Puştile-
mitralierǎ, mitralierele şi aruncǎtoarele de mine erau de bunǎ calitate.
În privinţa materialului antitanc (anticar) – 4 tunuri Schneider / Concordia
cal.47mm, acesta putea fi utilizat doar ca material de însoţire, rol în care s-a comportat
relativ bine (620 kg), dar fără o valoare antitanc reală.
Mijloace auto erau puţine şi nici atelaje nu erau multe. Trupele se deplasau pe
jos, cărând echipamentul personal, armele grele şi muniţia de primă necesitate. Câteva
atelaje mici asigurau deplasarea tunurilor de 47mm şi a unei părţi din echipament şi
muniţie.
Acţiunile pe cursul mijlociu al Tisei s-au desfǎşurat între 10 – 29 Oct. 1944582
şi au fost deosebit de grele; efectivele, şi aşa reduse, s-au împuţinat şi mai mult; o
mare parte din materialul adunat atât de greu s-a pierdut. Luptele de la Budapesta au
înjumătăţit încă odată efectivul, astfel încât, la retragerea unităţilor române din capitala
Ungariei, în Ianuarie 1945, cu toate completările venite din ţară, compania număra 60
de militari cu un elev-ofiţer (comandant ad interim) şi 3 subofiţeri.
REORGANIZAREA COMPANIEI
Sub incidenţa necesităţii operative şi în limitele restricţiilor impuse de lipsa

materialului, compania de armament greu s-a reorganizat ad-hoc conform schemei
următoare, subunităţile având structură şi echipare reduse:
580
*** Armata Românǎ în al doilea rǎzboi mondial, Editura Meridiane, Bucureşti, 1995, p. 271.
581
*** Armata Românǎ în rǎzboiul antihitlerist, culegere de artricole, Editura Politicǎ, Bucureşti, 1965,
p. 260.
582
*** Ibidem, pp. 46-48.
Cpn Arm Gr
Cda Cpn (10)
Plt AT Mx
Plt Mitr Plt Arc Gr Atk Tr Lpt
(2 Mitr) (2 x 60) Gr AT
Gr Pi As
14 14 14 8
Ca mitralieră a fost preferat modelul Scwartzlose transformat. Aceasta, răcită

cu apă şi având o cadenţă mai mică, putea să tragă 400 de cartuşe fără pauză, spre
deosebire de modelul ZB-53 răcit cu aer, care avea nevoie de pauză după 50 de focuri.
De asemenea, ca material de aruncătoare s-a ales piesa Brandt-Voina cal.60mm, mai
uşor de purtat, plutonul putând să transporte un număr mai mare de lovituri.
Armele companiei de armament greu regimentar
S-a păstrat un singur tun anticar, model Poczisk cal.37mm, cu o greutate de

380 kg, mobil şi mai util în sprijinul direct cu foc. Pentru a creşte capacitatea anticar,
compania s-a întărit cu 4 arme individuale Panzerfaust capturate de la un convoi
german şi lăsate până atunci la tren, precum şi cu mijloace de asalt (buchete de
grenade, sticle incendiare şi mine farfurie). Materialul s-a luat de la subunităţile de
marş ale diviziei. Ulterior, în pusta ungară s-a primit de la sovietici o puşca AT PTRD,
alături de mai multe pistoale mitralieră PPSh, ca mulţumire pentru protecţia apropiată
facută unei baterii de obuziere ruse. De altfel, echipa de sprijin de pe lângă comanda
companiei utiliza deja o armă cu lunetă Mosin-Nagant md.1930 modificat, adusă de pe
frontul de est. Comandanţii de grupă au primit pistoalele mitralieră PPSh-41.
Mijloace de mobilitate ale companiei
Mobilitatea era asigurată hipo, respectiv un atelaj al trenului de luptă, un atelaj

de artilerie uşoară pentru tunul anticar şi calul de şa al comandantului. O motocicletă
cu ataş BMW capturată în estul Ungariei şi un autocamion leand-lease Dodge primit
de la o unitate sovietică în schimbul unui loc de campare mai bun, au permis
transportul satisfăcător al echipamentelor, proviziilor şi muniţiei.
DRUMUL DE LUPTĂ
1. August 1944, lângă Craiova

Ambuscadă pe şosea, cu acoperiri în porumbişte; capturare coloană germană
aprox. 40 auto.
2. August 1944, gara Craiova
Capturare garnitură militară germană; echipare ad-hoc cu 4 arme Panzerfaust-
60.
3. Septembrie 1944, garnizoana Craiova
Subunităţi descompletate şi militari izolaţi din Div 2 Inf se întorc de pe frontul
din Moldova; un caporal repartizat la plutonul de comandă al companiei,
aduce cu el o puşcă cu lunetă Mosin cal. Rus, cu muniţia aferentă.
4. Septembrie 1944, Arad
Regimentele 26 şi 31 dorobanţi din Diviza 2 infanterie, cu efective diminuate,
debarcă în gara Arad şi se deplasează apoi în marş spre frontul din Ungaria.
5. Septembrie 1944, est Orosháza / sud Békés
Puternică reacţie ofensivă germană, sprijinită de blindate; trupele române în

marş sunt surprinse şi împrăştiate; unităţile se amestecă; pierderi grele în
material; 5 tanchete germane ţin la pământ o jumătate de zi toată infanteria
Rgt 26 Drb, dar nesprijinite trebuie să se retragă; armamentul anticar rămas cu
trenul de luptă, nu a putut fi utilizat.
6. Octombrie 1944, Kunszentmárton
Reorganizarea Rgt 26 Inf; compania de armament greu regimentar are Gr Cda,
2 x Plt Mitr – 8 piese ZB-37, Plt Arc81 – 4 piese 81mm Brandt şi Plt a.c. – 3
piese Schneider cal.47; efectiv 176 militari.
7. Octombrie 1944, lângă Tiszakécske
Staţionare în linia a 2-a, în pustă; logistică precară; subzistenţa asigurată de o
baterie sovietică de obuziere cal.122, căreia i se face siguranţa apropiată –
pâine, slănină, marmeladă, vodkă; la schimbarea dispozitivului, ruşii dăruiesc
companiei o armă a.c. PTRD şi 6 pistoale-mitralieră PPSh-41.
8. Octombrie 1944, lângă Tiszaug
Mare ofensivă germană peste Tisa – 2 Div Bld, 1 Div Mo; Div 4 Inf Română
distrusă; Div 2 Inf Română aruncată lateral şi parţial dispersată; unele unităţi
se regrupează la sud de zona pătrunderii germane; incursiune în NML până la
cursul fluviului Tisa; recuperarea unui caporal din Rgt 31 Calafat; Cpn Arm
Gr pierde aproape tot materialul greu din cauza lipsei mijloacelor de tractare şi
peste 60% din efective – majoritate dispăruţi.
9. Octombrie 1944, peste Tisa
Compania înaintează într-o zonă liberă. Se trimite o recunoaştere înainte,
pentru a detecta limita apărării inamice. Dintr-un bivuac se capturează un
subofiţer german. Acesta ignoră riscul de a fi împuşcat şi dă alarma. Retragere
dificilă a patrulei spre dispozitivul propriu, plantând grenade în calea
urmăritorilor. Pierderile subunităţii sunt catastrofale (mulţi bolnavi –
indisponibili, majoritatea cu răceală şi dezinterie).
10. Octombrie 1944, lângă Cegléd
Marş lent pentru ocuparea dispozitivului de atac asupra capitalei maghiare;
capturarea unei motociclete BMW R75 cu ataş abandonată de trupele germane
în retragere.
11. Noiembrie 1944, pe direcţia Budapesta
Ploi, noroi, înaintare grea, trupa udă, neîncălzită, fără provizii. Se campează în
câmp deschis. De la un conac părăsit se iau efecte (pături, plapume, perini) şi
se amenajează adăposturile. Nu se găseşte mâncare, dar se găseşte mult vin, cu
care se face troc cu o companie sovietică de infanterie vecină. Aceasta, bine
aprovizionată, oferă la schimb slănină, pâine proaspătă şi conserve americane.
Compania sovietică este completă, abia sosită pe front. Relaţii camaradereşti
cu ruşii. Vor înainta umăr la umăr spre Budapesta, ambele subunităţi fiind în
rezerva regimentelor lor.
12. Noiembrie 1944, în pustă, pe direcţia Budapesta
Reorganizarea companiei pe Gr Cda, Plt Mitr – 2 piese Schwartzlose mod., Plt
Arc60 – 2 piese Voina şi Plt a.c. mixt – 1 piesă Poczisk cal.37, 1 Pat PTRD, 4
piese PzF; efectiv 60 militari; toţi comandanţii de pluton şi de grupă, precum

şi câţiva soldaţi sunt dotaţi cu MP Oriţa sau PPSh-41.
13. Decembrie 1944, Budapesta
C 7 A Român – Div 2 Inf – Rgt 26 Drb – Cpn Arm Gr luptă pe centura
exterioară de apărare; Cpn campează într-o mică fabrică de spirt; soldaţii se
încălzesc arzând alcool; un batalion de infanterie moto sovietic revendică
locaţia, oferind la schimb un autocamion american Dodge nou-nouţ; schimbul
este acceptat.
14. Decembrie 1944, Budapesta pe centura exterioară
Nu există şoferi sau mecanici între militarii Cpn Arm Gr; se organizează o
incursiune la nemţi, capturându-se 3 prizonieri; unul dintre ei – Muller –
aceptă să fie utilizat de subunitatea română ca şofer; îmbrăcat în uniformă de
caporal român va însoţi compania până la sfârşitul războiului, când va fi
eliberat – conform cuvântului dat – în zona americană; în 1966, ca turist RFG,
l-a vizitat pe comandant, în România.
15. Ianuarie 1945, Budapesta
Lupte grele în interiorul capitalei maghiare; Cpn formează grupe de asalt
pentru lupta de stradă; se luptă în clădiri, cu pistoale-mitralieră, grenade,
pumnale şi încărcături explozive; grupele de asalt ale companiei ajung până la
rampa podului Margareta. Comandantul rănit uşor la călcâi, de o schijă de
aruncător.
16. Ianuarie 1945
Trupele române sunt retrase din Budapesta şi redirecţionate spre
Cehoslovacia, unde, încǎ odatǎ, ajung fǎrǎ coloanele de aprovizionare, rǎmase
în spate.
17. Februarie 1945, Valea Hronului
Lupte grele cu trupe germane foarte experimentate, retranşate pe versanţii
împăduriţi. Pierderi severe, în special în rândul efectivelor tinere, de
completare, cu instrucţie şi experienţă sumare. Comandantul rănit uşor, a
doua oară, la nas, de un glonţ izolat, cu energie rămasă mică.
18. Martie 1945, masivul Fatra Mare
Mari schimbări în comandamente. Ofiţerii comandanţi vechi sunt înlocuiţi sau
dublaţi cu ofiţeri ,,prelucraţi” politic din aparatul ECP, fără experienţă
operativă. Aceştia transmit mecanic cererile constante de înaintare ale
eşaloanelor sovietice, care nu ţin cont de forţa reală a unităţilor române.
19. Martie 1945, masivul Fatra Mare
Ordin de atac a unei poziţii întărite germane, pe o pantă pietroasă, apărată de o
subunitate foarte rutinată. Conform codului uzual în zonă, germanii deschid
un foc rar, cu lovituri anti-tanc, semnal că nu se pot retrage. Subunităţile
române sunt în imposibilitate de a înainta în terenul deschis. Comandamentul
presează, fără a ţine cont de condiţiile reale. Compania execută un ciocan de
foc cu 24 lovituri de aruncător asupra PC-ului propriu de regiment pentru a-i
linişti pe ,,zeloşi”. Se ordonă îngroparea pe poziţiile atinse.
20. Aprilie 1945, masivul Fatra Mare
Înaintare rapidă, numai cu armament uşor, după câteva elemente SS răzleţite,

semnalate de localnici; se fac prizonieri, care sunt predaţi apoi unei unităţi
sovietice vecine.
21. Aprilie 1945, Banska Bystrica
Compania trece în marş prin localitate; primul oraşului oferă comandantului
un ceas.
22. Aprilie 1945, Buchlovice
Scurt popas pentru refacere; pregătiri pentru instalarea PC-ului de divizie.
23. Mai 1945, lângă Brno
A căzut Berlinul; nici un semn de cedare pe direcţia noastră de înaintare.
24. Mai 1945, la sud-vest de Brno
Lupte neaşteptate cu elemente germane si ucrainiene în retragere; nimeni nu
vrea să moară acum; sunt totuşi câteva victime în luptele care încetează abia la
14 Mai; gruparea inamică reuşeşte să se scurgă spre Austria.
25. Iunie 1945, Mihálovce
Divizia campează retrasă la est de Kosice; ofiţerii sunt separaţi de trupă;
sosesc cadre noi, cu ,,pregătire politică” ce se vor ocupa de întoarcerea în ţara.
26. August 1945

Ofiţerii se întorc în ţară cu trenul, trupa pe jos. La graniţă se predau armele,
care se colectează şi se trimit la unităţi
CONCLUZII
România a pierdut pe frontul de vest (inclusiv eliberarea Ardealului) aproape

170.000 de militari (morţi, răniţi şi dispăruţi). Luptând în condiţii grele, împotriva
unui inamic experimentat şi tenace, alături de un aliat gigantic în efortul său uman şi
material, soldatul român a dovedit calităţi nebănuite, care i-au permis obţinerea unor
rezultate militare bune, în condiţii dezavantajoase din punct de vedere al echipării,
dotării, experienţei de luptă şi mai ales al suportului logistic.
Inteligenţa individualǎ, iniţiativa, capacitatea de improvizaţie, dorinţa de
supravieţuire şi o mare rezistenţǎ la greutăţile frontului sunt atuurile dovedite de
soldatul român supravieţuitor, întors din campanie pentru a începe o viaţă nouă într-o
lume nouă.
BIBLIOGRAFIE SUPLIMENTARĂ
- Adams, S., Crawford, A., Al doilea Război Mondial, Enciclopedii vizuale, Ed.
Dorling Kindersley, London, 2000
- Fiorani, F., Istoria ilustrată a celui de-al II-lea Război Mondial, Ed. Rao,
Bucureşti, 2007
- Hogg, I. Twentieth-century artillery, Amber Books Ltd Rochester-Kent, UK,
2000
- Ludeke, A., Weapons of WWII, Editura Parragon, Bath, United Kingdom, 2011
- Romanescu, G., Tudor,G., Cucu, M., I. Popescu, Istoria infanteriei române - vol.
II, Bucuresti, 1985
- Scafeş C., Şerbănescu H., Scafeş I., Andonie C., Dănilă I., Avram R., Armata
română 1941-1945, Editura R.A.I., 1996
- ***, Înzestrarea Armatei Române în perioada interbelică – Documente, vol. II,
Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti 2008
- ***, Buletinul Muzeului Militar Naţional, Nr.1/2003, Bucureşti
- ***, Infanteria Română – 180 ani, Editura Centrului Tehnic-Editorial al
Armatei, Bucureşti, 2010
Abrevieri:
C7A - Corpul 7 armatǎ

Div - Divizie
Rgt - Regiment
Cpn - Companie
Plt - Pluton
Gr Cda - Grupa de comandǎ
PC - Punct de comandǎ
Tr Lpt - tren de luptǎ
ECP - educaţie, culturǎ şi propagandǎ
Mitr - mitraliere
MP - pistol mitralierǎ
PzF - arma antitanc Panzerfaust
PTRD - puşcǎ anti-tanc soieticǎ
PPSh - pistol mitralierǎ sovietic
Arc - aruncǎtoare
AT Mx - antitanc mixt
Arm Gr - armament greu
SABOTAJE COMUNISTE ŞI MĂSURI DE COMBATERE

ÎN SPAŢIUL ROMÂNESC (IULIE - AUGUST 1944)
Alin SPÂNU*
Cuvinte cheie: sabotaj, contrasabotaj, comunişti, servicii de informaţii

Keywords: sabotage, counter sabotage, communists, intelligence services
Abstract
In the summer of 1944 the Red Army was offensive in Romania and the
Romanian communists were enhancing their sabotage actions against
infrastructure and war industry. The intelligence services had in turn
elaborated analysis measures against sabotage and had identified and
arrested the communist suspects and culprits.
La jumătatea anului 1944 realitatea frontului între trupele germano-române şi

Armata Roşie era una crudă. În urma ofensivei Uman – Botoşani (5 martie – 17 aprilie
1944) unităţile Frontului 2 Ucrainean au pătruns pe teritoriul României şi, după lupte
grele cu pierderi masive de ambele părţi, noul aliniament a devenit Iaşi – Chişinău. Pe
acest fond membrii şi simpatizanţii Partidului Comunist din România (PCdR) au
acţionat în favoarea intereselor Moscovei583. Au făcut propagandă defetistă pentru
ieşirea României din război, au sabotat producţia industrială şi infrastructura, totul prin
instrucţiuni bine elaborate şi eficient distribuite de la om la om sau în medii bine
ţintite. Pentru combaterea acţiunilor subversive comuniste/sovietice au acţionat toate
instituţiile de securitate naţională: Serviciul Special de Informaţii (SSI), Direcţia
Generală a Poliţiei (DGP), Inspectoratul General al Jandarmeriei (IGJ) şi Secţia a II-a
Informaţii din Marele Stat Major. Toate aceste structuri au avut în sarcină şi
organigramă elemente de combatere a mişcării comuniste şi a actelor subversive.
Fiecare şi-a creat reţele de informatori şi a încercat să pătrundă cât mai adânc în
miezul conducerii comuniste din România. Schimbul de date a eficientizat măsurile de
identificare a sabotorilor şi prevenire a pagubelor.
La finalul lunii iunie 1944 Secţia Contrainformaţii din SSI a trimis către
Ministerul Afacerilor Interne – Cabinetul Subsecretarului de Stat pentru Poliţie şi
Siguranţă un material privind identificarea unor comunişti cu misiuni de sabotaj şi
confiscarea unor echipamente de distrugere (Anexa 1). Toate aceste acţiuni erau
stabilite şi coordonate de conducerea PCdR, care „a fixat o serie de membri care să
pună în aplicare diferite acte de sabotaj”584. Ministrul subsecretar de stat, generalul
*
Centrul de Studii Euro-Atlantice, Bucureşti
583
Pentru mai multe detalii privind activitatea Partidului Comunist din România, a se consulta: Alina
Tudor-Pavelescu (coord.), Partidul Comunist din România în anii celui de-al Doilea Război Mondial
1939-1944, Bucureşti, 2003; Cristian Troncotă, Alin Spânu, Florin Pintilie, Documente SSI despre poziţia
şi activităţile politice din România 6 septembrie 1940-23 august 1944, vol. I-II, INST, Bucureşti, 2005-
2006.
584
Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare: ANIC), fond Colecţia 50, dosar 390, f. 414.
Constantin Z. Vasiliu585, a dispus ca organele din subordine să aibă în vedere „pe cei
menţionaţi pentru a preîntâmpina la vreme actele de sabotaj ce sunt însărcinaţi a
comite”586.
Biroul de Studii din Direcţia Poliţiei de Siguranţă, subordonată DGP, a
elaborat un material, la jumătatea lunii iulie 1944, intitulat „Mişcarea Comunistă”
(Anexa 2). Pe baza informaţiilor obţinute de la agenţii operativi şi analizate s-a
concluzionat că liderii comunişti români au dat instrucţiuni pentru desfăşurarea
propagandei în mediul urban şi rural cu teme specifice fiecărui grup-ţintă. La ţară
îndemnurile vizau exproprierea terenurilor şi sabotarea rechiziţiilor şi a muncilor
agricole. În oraşe micii proprietari „să fie îndemnaţi”587 să nu subscrie la Împrumutul
Apărării Naţionale şi Impozitul statistic, iar muncitorii să protesteze dacă li se va
reţine din salarii, indiferent sub ce motiv. Se încuraja dezertarea militarilor şi a celor
care erau mobilizaţi în întreprinderile militarizate. În opinia analiştilor din Direcţia
Poliţiei de Siguranţă mişcarea comunistă „urmăreşte să câştige pentru partid aceste
«elemente încercate» şi să creeze comitete, care urmează să fie pregătite spre a fi
utilizate în anumite momente politice”588. Măsurile de constrângere a acestor acţiuni
erau identificarea elementelor însărcinate cu propaganda, a dezertorilor şi sabotorilor,
„urmând a fi supravegheaţi discret spre a li se stabili întreaga activitate, precum şi
legăturile (complicii), iar după ce se vor aduna dovezi de culpabilitate vor fi arestaţi,
percheziţionaţi, anchetaţi şi deferiţi Justiţiei”589.
În ultima zi a lunii iulie 1944 Inspectoratul Regional de Poliţie Ploieşti a
informat DGP despre o acţiune împotriva unui grup de sabotori veniţi din URSS şi
„ascunşi în apropiere de cota 1420 de pe muntele Piatra, judeţul Braşov”590. Acţiunea
s-a desfăşurat cu participarea poliţiştilor şi jandarmilor din judeţele Braşov şi Prahova.
În dimineaţa zilei de 27 iulie 1944 s-au demarat căutările şi în jurul orei 10 a fost
realizat contactul cu cei căutaţi. Aceştia au deschis focul şi în schimbul care a urmat
gardianul public Ion Zechil de la Chestura Braşov a fost împuşcat mortal. Sabotorii
„sub protecţia focurilor de arme automate şi avantajaţi de teren”591 au reuşit să se
refugieze în munţi, însă şi-au abandonat adăposturile şi echipamentele. Între acestea se
aflau şi 15 mine magnetice, cu scopul de a arunca în aer calea ferată sau chiar garnituri
de tren.
Prefectura Poliţiei Capitalei se implică în obţinerea de date din rândul mişcării
comuniste, iar rezultatele sunt trimise la SSI şi IGJ. La 5 august 1944 conducerea
PCdR şi-a informat membrii că venirea Armatei Roşii la Bucureşti nu va însemna
automat şi preluarea puterii politice de către elementele de stânga. Preluarea puterii se
va face gradual şi în timp, pe baza unor etape bine stabilite:
585
Pentru mai multe detalii despre viaţa şi activitatea sa: Alin Spânu, Generalul Constantin (Pichi) Z.
Vasiliu (1882-1946) – în volumul Convergenţe istorice şi geopolitice. Omagiu Profesorului Horia
Dumitrescu (coord. Stela Cheptea, Gheorghe Buzatu), Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2009, p. 289-298.
586
ANIC, Colecţia 50, dosar 390, f. 413.
587
Ibidem, f. 519.
588
Ibidem, f. 520.
589
Ibidem.
590
Ibidem, dosar 282, f. 75.
591
Ibidem.
„a) După armistiţiu România va fi condusă de un guvern democrat emanat

din aşa-zisul Comitet Naţional, care va legaliza toate partidele, inclusiv cel comunist;
b) Din momentul legalizării sale Partidul Comunist va începe o acţiune de
câştigare a maselor proletare şi mici burgheze;
c) Vor urma alegeri generale în care se contează că Partidul Comunist român
va avea mare succes, însă nu va prelua singur puterea, întrucât în conformitate cu
acordurile URSS-ului cu Anglia şi America, nu se va putea forţa pe care revoluţionară
instalarea unui regim exclusiv comunist în România, iar ajungerea la putere va trebui
să conţină o revoluţie democrată şi parlamentară”592.
Un referat din 7 august 1944 elaborat de Biroul de Studii din Direcţia Poliţiei
de Siguranţă a analizat instrucţiunile difuzate de CC al PCdR către comitetele locale în
vederea aniversării zilei de 1 – 6 august 1944 (Anexa 3). Printre altele indicaţii s-a
menţionat că prizonierii sovietici „au primit ordine să evadeze şi să se alăture
echipelor însărcinate cu provocare actelor de sabotaj”593. Organele statului au
reacţionat şi au luat măsuri anticipative de identificare şi supraveghere a persoanelor
care transportau instrucţiunile, a prizonierilor şi a întreprinderilor presupuse a fi
sabotate.
Mici defazaje existau şi în interiorul structurilor de securitate, însă pe fondul
războiului şi al multiplelor probleme existente la acel moment acest lucru este de
înţeles. Şeful Secţiei Contrainformaţii din SSI, locotenent-colonel Traian Borcescu594,
a trimis la jumătatea lunii august 1944 o notă de nemulţumire către Centrul „P”
(Ploieşti), care avea în sarcina de a proteja regiunea petroliferă de sabotori şi sabotaje.
La data respectivă, conform lui Borcescu, îşi făcuseră simţită prezenţa mai mulţi
partizani-sabotori, dar „până în prezent nu am primit nici o relaţie de la Centrul
Ploieşti”595. Din acest motiv a cerut luarea de măsuri „severe şi intense”596 în întreaga
regiune, dar mai ales asupra ceferiştilor din Ploieşti, Băicoi, Câmpina, Moreni,
Comarnic, Breaza şi Sinaia. Liderul contrainformaţiilor a cerut cât se poate de ferm
întărirea măsurilor de contrasabotaj în regiune: „veţi extinde antenele informative în
mediul rural pentru a se descoperi actualele şi eventualele sedii ale bandelor de
sabotori”597. Din răspunsul şefului Centrului Ploieşti rezultă cel puţin o sincopă de
comunicare, dacă nu cumva erau alte poliţe de plătit. Acesta nu s-a sfiit să răspundă
şefului său pe un ton destul de critic: „S-a comunicat la timp cu rapoarte. Ultimul la
27 iulie 1944. E dureros că nu se cunoaşte fondul. S-au luat măsuri de control şi
pătrundere în toată regiunea muntoasă”598.
Pe măsură ce frontul intra mai adânc în teritoriul naţional şi Armata Roşie îşi
făcea simţită prezenţa, acţiunile subversive organizate de comunişti asupra
infrastructurii au căpătat amploare. Centrul Ploieşti a raportat Centralei de la
592
Ibidem, dosar 390, f. 676.
593
Ibidem, f. 697.
594
Traian Borcescu (n. 1899, Cireşanu-Buzău – d. 1997, Bucureşti) a fost şeful Secţiei Contrainformaţii
din SSI în perioada 1941-1944 şi subdirector general al SSI în perioada 1 ianuarie – 23 august 1944. În
1949 a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă şi a fost eliberat în 1964.
595
ANIC, Colecţia 50, dosar 282, f. 56.
596
Ibidem.
597
Ibidem.
598
Ibidem.
Bucureşti, la 21 august 1944, că în urmă cu câteva zile la cantonul 119 „pendinte”599

de staţia CFR Timişul de Sus s-au descoperit 10 tuburi cu astralită, dovedite a fi de
fabricaţie autohtonă (Fabrica de explozivi Făgăraş-Nobel). Acestea se aflau într-un
pachet lăsat pe linia ferată la cca. 30 metri de o curbă. În analiza Centrului „P” s-a
menţionat că linia ferată din zonă se află în imediata apropiere a şoselei, nu este păzită
de militari sau jandarmi, unul din motive fiind că este vizibilă de la cantonul 119, însă
a fost „revizuită în decurs de 12 ore de două ori”600. Cercetările asupra identificării
celor care au intenţionat perturbarea transportului feroviar au fost preluat de Legiunea
de Jandarmi Braşov, postul Timişul de Sus. Cel mai probabil cercetările nu au mai fost
continuate după 23 august 1944. Sabotorii au devenit persoane bine intenţionate,
antifascişti, antinazişti şi eroi, iar poliţiştii, jandarmii şi funcţionarii serviciilor de
informaţii s-au transformat în torţionari şi instrumente ale represiunii diferitelor
regimuri politice. Astfel, istoria şi-a schimbat cursul normal, pentru o perioadă ceva
mai lungă, însă documentele de arhivă aduc din când în când la iveală oameni, fapte şi
întâmplări care reconstruiesc cu migală adevărul ocultat timp de 50 de ani.
Anexa 1
Copie de pe adresa nr. 29.521/944 a Serviciului Special de Informaţii

către Ministerul Afacerilor Interne
La adresa nr. 8797 din 29 iulie 1944 avem onoare a raporta cele ce urmează:
Conducerea Centrală a Partidului Comunist, în cadrul acţiunii de sabotare a
maşinii de război germano-române a fixat o serie de membri care să pue în aplicare
diferite acte de sabotaj. Astfel, organele Legiunii de Jandarmi Piatra-Neamţ au
arestat pe comunistul N. Pancu. La percheziţia domiciliară s-a găsit asupra numitului
dinamită şi fitil Bikford cu care, după cum s-a stabilit în cursul cercetărilor, urma să
mineze diferite puncte de cale ferată.
Poliţia din Timişoara a arestat o serie de comunişti, printre care Putiu Jarca,
Putiu C., Petrov Liubomir, Popovici Boscu, N.B. Blogoev, Tihomir, Stanciev, Slavco şi
Stoeanovici Sava. Asupra numiţilor s-a găsit material explozibil cu care urmau să
execute diferite acte de sabotaj. Cu actele dresate au fost înaintaţi Curţii Marţiale
Timişoara.
Organele jandarmeriei din judeţul Caraş au descoperit o organizaţie
comunistă. La percheziţiile domiciliare s-a găsit o cantitate de ecrazită, care era
destinată pentru săvârşirea actelor de sabotaj. La cercetări s-a stabilit că urma să fie
întrebuinţată pentru distrugerea barajului Văliug, căutând să se paralizeze astfel
întreaga activitate a Uzinelor Reşiţa.
În afară de cazurile enumerate mai sus, organele acestui Serviciu au stabilit
pe cale informativă că organizaţia locală Bucureşti a Partidului Comunist din
România a fixat pentru a executa diferite acte de sabotaj la întreprinderile din
599
Ibidem, f. 54.
600
Ibidem.
Capitală după cum urmează: la fabrica Titan pe Tudor Romandic, şef mecanic; la
fabrica Rogifer pe inginer Jepceanu; la fabrica Vulcan pe Petrescu Anghel, şeful
organizaţiei comuniste din fabrică. Aceste din urmă misiuni întrucât au fost stabilite
numai informativ se află în curs de verificare şi urmărire cu concursul organelor de
poliţie, cărora le-au fost aduse la cunoştinţă spre a se proceda la luarea măsurilor
necesare.
p. şeful Serviciului Special de Informaţii

/ss/ lt. col. Traian Borcescu
(Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Colecţia 50, dosar 390, f. 414)
Anexa 2
16 iulie 1944
Direcţia Poliţiei de Siguranţă – Biroul de Studii
Eşalonul I – Bălteni
Strict confidenţial. Se va lua numai notă şi se va semna la vedere
Mişcarea comunistă. Ordin de serviciu
Conducerea centrală a Partidului Comunist a dat următoarele instrucţiuni:

1. Elementele care activează în mediul rural să facă propagandă printre
săteni agitând următoarele teme:
- exproprierea pământurilor;
- scutirea de impozite;
- Statul să le acorde maşini şi unelte agricole, seminţe etc.;
- sabotarea rechiziţiilor pentru armată;
- sabotarea împrumutului pentru Apărarea Naţională;
- să nu continue muncile agricole, deoarece întreaga recoltă va fi luată de
autorităţile germane.
2. Micii proprietari de imobile, meseriaşii şi chiriaşii să fie îndemnaţi să nu
subscrie la împrumutul Apărării Naţionale chiar dacă organele fiscale le-au fixat cota
respectivă. Întreaga populaţie urbană şi rurală să fie instigată să nu plătească
Impozitul Statistic, iar salariaţii din întreprinderile industriale şi comerciale să nu
admită să li se reţină din salarii. În cazul când s-ar încerca reţinerea din salarii,
elementele partidului să organizeze demonstraţii în faţa administraţiei
întreprinderilor. Spre a înlătura teama de represalii „Gărzile patriotice de stradă”,
formate din membri Frontului Patriotic, sunt pregătite să împiedice executările silite
întreprinse de organele fiscale.
3. Organizaţiile comuniste din subordine să se ocupe de ajutorarea
dezertorilor, precum şi a celor care se sustrag obligaţiunilor de a contribui la
sprijinirea „maşinii de război fasciste”. Instrucţiunile prevăd să se procure case
conspirative unde să locuiască spre a nu fi descoperiţi de autorităţi, ajutoare băneşti
etc. Prin această acţiune Partidul Comunist urmăreşte să câştige pentru mişcare
aceste „elemente încercate” şi să creeze comitete, care urmează să fie pregătite spre
a fi utilizate în anumite momente politice.
Măsuri:
Vor fi identificaţi agenţii comunişti, dezertorii şi sabotorii, urmând a fi
supravegheaţi discret spre a li se stabili întreaga activitate, precum şi legăturile
(complicii), iar după ce se vor aduna dovezi de culpabilitate vor fi arestaţi,
percheziţionaţi, anchetaţi şi deferiţi Justiţiei.
Director,
/ss/ col. Al. Băleanu
(Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Colecţia 50, dosar 390, f. 519-520)
Anexa 3
7 august 1944
Direcţia Poliţiei de Siguranţă – Biroul de Studii
Eşalonul I – Bălteni
Referat
În nota cu nr. 30.662 din Buletinul Serviciului Special de Informaţii din 27

iulie 1944 intitulată „Instrucţiunile date de Comitetul Central al Partidului Comunist
comitetelor locale în vederea aniversării zilelor de 1 – 6 august a.c.” găsim:
„a) toate organizaţiile comuniste vor depune rapoarte asupra stării armelor
în depozitele care le posedă şi vor da instrucţiuni ca acestea să fie complectate ;
b) se va raporta pe regiuni care sunt efectivele posturilor de jandarmi şi cu ce
armament sunt dotate;
c) să se ia contact cu prizonierii ruşi din fabrici care au urmat cursurile
revoluţionare şi pe care să-i ţină la curent cu mersul acţiunilor ce se desfăşoară.
Prizonierii ruşi au primit ordine să evadeze şi să se alăture echipelor însărcinate cu
provocarea actelor de sabotaj.
d) să se formeze echipe speciale care vor avea misiunea să încerce eliberarea
în masă a comuniştilor şi dezertorilor deţinuţi în închisori”.
Cum Comitetul Central al Partidului Comunist din România, care consideră
situaţia prielnică unei acţiuni pregătitoare pentru înlăturarea regimului şi instaurarea
unui guvern democrat, susceptibil să fie transformat în unul comunist, a mai dat
asemenea instrucţiuni, iar în preajma aniversării zilei de 1 August a.c. le repetă, cred
necesar să se ia următoarele măsuri:
a) Să se facă urgente şi serioase cercetări pentru identificarea elementelor
care se ocupă cu strângerea armamentului, precum şi pentru descoperirea
depozitelor. Elementele care adună armament şi muniţii, precum şi depozitarii, vor fi
arestaţi şi deferiţi Justiţiei, iar armamentul confiscat;
b) să se intensifice supravegherea prizonierilor ruşi plasaţi la muncă în

diverse întreprinderi, fabrici, exploatări etc., spre a li se stabili activitatea şi
legăturile. În acest scop, personalul Poliţiei de Siguranţă respectiv să ia contact cu
direcţiunea întreprinderilor, fabricilor etc., cerându-le ca paralel cu măsurile
poliţieneşti să dea instrucţiuni maiştrilor, supraveghetorilor şi persoanelor de
încredere ce au să urmărească acţiunea prizonierilor ruşi;
c) să se facă cunoscut comandanţilor lagărelor de prizonieri ordinele primite
de aceştia să evadeze şi să se alăture echipelor de sabotaj, cerându-le să intensifice
măsurile de pază şi supraveghere;
d) Direcţia Generală a Închisorilor, precum şi comandanţii închisorilor
militare, să fie informaţi de pregătirile făcute de comunişti spre a înlesni evadarea în
masă a comuniştilor şi dezertorilor deţinuţi, cu rugămintea de a intensifica măsurile
de pază şi supraveghere;
e) Inspectoratele Regionale de Poliţie să ia măsuri pentru identificarea
elementelor care au misiunea de a înlesni evadarea, urmând să fie supravegheate spre
a li se stabili activitatea şi legăturile, iar la momentul oportun să fie arestate,
percheziţionate, anchetate şi deferite Justiţiei;
f) Prefectura Poliţiei Capitalei şi Inspectoratul General al Jandarmeriei să fie
sesizate de cuprinsul instrucţiunilor date de Comitetul Central al Partidului Comunist
din România spre a lua măsuri în consecinţă.
Şeful Biroului de Studii

/ss/ subinsp. pens. (indescifrabil)
(Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Colecţia 50, dosar 390, f. 697-699)
GENERAL DE DIVIZIE IOAN IUCĂL
Constantin CHIPER*
Cuvinte cheie: general de divizie, Şcolala Militară Ofiţeri Infanterie,Vaslui

Mots clé: général de division, l’École Militaire d’Officiers, Vaslui
Résumé
Ioan Iucăl est né le 22 octobre 1895 dans la ville de Vaslui. Ses parents ont
fait tout le possible pour lui offrir une enfance heureuse.
Apres avoir terminé les études de lycée, en 1913, Ioan Iucăl s’est inscrit à
l’École Militaire d’Officiers Infanterie de Bucarest. Décidé de perfectionner
sa formation militaire, Ioan Iucăl a suivi, avec de bons résultats, les cours de
l’École Supérieure de Guerre de Bucarest, entre 1922-1924, et a réussi à se
situer entre les premiers élèves-officiers.
Au cours de sa carrière militaire Ioan Iucăl a évolué de sous-lieutenant
jusqu’à la position de général de division, ayant les fonctions de commandant
de peloton, campagne, bataillon, régiment, brigade et division.
En 1945 le général de division Ioan Iucăl est devenu le chef du Service
Historique de l’Armé et, après avoir pris sa retraite le 9 août 1947, il a activé
dans le cadre de l’Association Nationale des Vétéranes de Guerre jusqu’au 9
octobre 1983.
Ioan Iucăl s-a născut în Vaslui, oraş încărcat de istorie şi glorie militară, la 22
octombrie 1895. Părinţii săi, de profesie învăţători, s-au ocupat de educarea fiului lor
în spiritul dragostei de neam şi glia strămoşească.
După absolvirea liceului, Ioan Iucăl a ales drumul parcurs de vrednicii săi
înaintaşi, urmând cu rezultate foarte bune, în perioada 1913-1915, cursurile Şcolii
Militare Ofiţeri Infanterie din Bucureşti. Absolvind şcoala militară cu gradul de
sublocotenent, ofiţerul a fost încadrat în funcţia de comandant de pluton puşcaşi în
Regimentul 65 Infanterie din Vaslui (dublura Regimentului 25 Infanterie Vaslui).
Ca urmare a măririi efectivelor trupelor de grăniceri, ofiţerul a fost mutat, în
august 1915, la Regimentul 1 Grăniceri Bucureşti, în funcţia de comandant de pluton
şi a participat la războiul de întregire statală şi naţională (1916-1919) cu această
unitate, care a primit sarcini operative.
La data de 1 aprilie 1917, cu puţin timp înainte de declanşarea bătăliilor de la
Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, Ioan Iucăl a fost avansat la gradul de locotenent şi mutat
la Regimentul 4 Dorobanţi (Infanterie) Piteşti, iniţial în funcţia de comandant de
pluton şi apoi, atunci când a participat la luptele de la Mărăşti, în funcţia de comandant
de companie.
Distingându-se în mod deosebit pe câmpul de luptă, prin curaj şi spirit de
sacrificiu, tânărul locotenent, în vârstă de 22 de ani, a fost decorat cu Ordinele
„Coroana României”, clasa a IV-a, şi „Steaua României”, clasa a IV-a.
*
Asociaţia Naţională Cultul Eroilor „Regina Maria”, Filiala Prahova.
Ioan Iucăl a fost avansat, la data de 1 octombrie 1919, la gradul de căpitan şi

promovat în funcţia de comandant de companie în Batalionul 10 Vânători de Câmp,
din Tulcea. Dornic să-şi perfecţioneze pregătirea militară, căpitanul Ioan Iucăl a
frecventat, cu rezultate deosebite, cursurile Şcolii Superioare de Război din Bucureşti,
în perioada 1922-1924, clasându-se printre primii ofiţeri elevi. După absolvirea şcolii
s-a înapoiat la Batalionul 10 Vânători de Câmp, lucrând în Statul Major al unităţii
până la data de 1 aprilie 1927.
Avansat la gradul de maior, la data de 1 iulie 1927, ofiţerul a fost mutat, din
nou, în Regimentul 1 Grăniceri Bucureşti, în funcţia de comandant al Batalionului de
Instrucţie.
La data de 1 octombrie 1928 maiorul Ioan Iucăl a fost mutat în Divizia 12
Infanterie Bucureşti, în funcţia de Şef Birou Pregătire de luptă. Dovedind reale calităţi
de ofiţer de stat major, la data de 1 aprilie 1930 a fost încadrat în Statul Major al
Corpului 2 Armată Bucureşti, iar la data de 1 octombrie 1930, în Statul Major al
Corpului Vânătorilor de Munte Braşov.
Maiorul Ioan Iucăl a fost numit, la începutul anului 1932, în funcţia de
comandant al Batalionului 1, din Regimentul 1 Grăniceri Bucureşti şi a participat la
manevrele regale, fiind felicitat de către ministrul Apărării Naţionale al României şi de
şeful de Stat Major al Armatei Americane, generalul Douglas Mc Arthur, care au
asistat la manevrele regale.
Înfiinţându-se, experimental, Divizia 1 Grăniceri Bucureşti, la data de 1
decembrie 1933, ofiţerul a fost încadrat în statul major al acesteia şi a participat la
aplicaţiile militare desfăşurate de divizie în vara anului 1934.
Avansat la gradul de locotenent-colonel, la data de 8 iunie 1934, Ioan Iucăl a
fost mutat, la data de 1 octombrie 1936, în Marele Stat Major, Direcţia Operaţii, unde
a elaborat, împreună cu colaboratorii săi, diferite variante ale luptelor desfăşurate în
timpul războiului.
După declanşarea celui de al doilea război mondial, la data de 1 septembrie
1939, şi invadarea Poloniei de către armata germană, locotenentul-colonel Ioan Iucăl a
fost mutat, la data de 15 noiembrie 1939, la comanda Regimentului 1 Grăniceri
Bucureşti.
La data de 8 iunie 1940 Ioan Iucăl a fost avansat la gradul de colonel, el
comandând, în continuare, Regimentul 1 Grăniceri, subordonat Diviziei 1 Grăniceri, în
luptele desfăşurate pentru eliberarea sudului Basarabiei şi în timpul Operaţiunii
militare Odessa.
Revenit în ţară cu efectivele rămase valide, colonelul Ioan Iucăl a fost numit la
comanda Şcolii Militare Ofiţeri Infanterie Rezervă nr. 2 Bacău, pe care a condus-o
până în primăvara anului 1944, când a fost numit la comanda Brigăzii a 9-a Infanterie,
din Constanţa.
De la data de 23 august 1944, ofiţerul a condus Brigada a 9-a Infanterie
Constanţa în luptele de dezarmare a trupelor germane din Dobrogea şi din
împrejurimile capitalei, în perioada 26-29 august, remarcându-se în eliberarea gării
Scroviştea, judeţul Ilfov, şi în degajarea şoselei Bucureşti-Ploieşti.
Calităţile sale de bun organizator au ieşit în evidenţă în timp ce conducea
„Detaşamentul colonel Iucăl” în capul de pod de la Oarba de Mureş şi pe pantele
Dealului Sângeorgiu. În Registrul Istoric al marii unităţi s-a notat: „Cinci zile şi cinci
nopţi, stă nemişcat sub cel mai greu bombardament, la numai câteva sute de metri de
inamic, deplasându-se la posturile de comandă de regiment, batalioane şi companii,
încurajând şi oţelind cu exemplul său trupele ce le comandă.”601
Ofiţerul şi-a condus subordonaţii, cu multă energie, în timpul luptelor de la
Carei şi de la Szerencs, din Ungaria. Pe teritoriul Cehoslovaciei, colonelul Ioan Iucăl a
îndeplinit temporar, cu rezultate foarte bune, funcţia de comandant al Diviziei a 9-a
Infanterie din Constanţa, în perioada 5-31 decembrie 1944, contribuind la eliberarea
oraşelor Roznava şi Dobşina. Aici a fost distins cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa a
III-a, cu spade, pentru „… inteligenţa, dârzenia şi curajul dovedite în conducerea
subordonaţilor în luptele cu inamicul”602.
La data de 20 martie 1945 colonelul Ioan Iucăl a fost înaintat la gradul de
general de brigadă şi numit la comanda Diviziei a 9-a Infanterie Constanţa, pe care a
condus-o până la 9 aprilie 1945, când a fost chemat în ţară şi numit Şef al Garnizoanei
Militare Bucureşti.
La data de 15 aprilie 1945 generalul de brigadă Ioan Iucăl a fost promovat la
Secretariatul General al Ministerului de Război. După o jumătate de an, Ioan Iucăl a
fost numit Şef al Serviciului Istoric din Marele Stat Major, serviciu echivalent cu
Arhivele Militare de astăzi. Timp de doi ani a dat o nouă organizare serviciului pentru
inventarierea şi evidenţa pe mari unităţi a arhivei, s-a ocupat de depozitarea
documentelor de la unităţile desfiinţate şi, în mod deosebit, de eliberarea documentelor
privind stagiul pe front făcut de către cei mobilizaţi, locul şi data celor dispăruţi sau
aflaţi în prizonierat ş.a.
În ziua de 9 august 1947, după 32 de ani de serviciu în slujba patriei, generalul
de brigadă Ioan Iucăl a fost trecut în rezervă, cu drept de pensie, acordându-i-se gradul
de general de divizie.
Până la 9 octombrie 1983, dată la care a trecut în nefiinţă, Ioan Iucăl a activat
în Asociaţia Naţională a Veteranilor de Război din România (A.N.V.R.), perseverând
pe linia ajutării familiilor celor căzuţi în război şi a veteranilor de război care au luat
parte la luptele din campaniile militare din Est sau Vest.
În prodigioasa activitate desfăşurată în cadrul armatei, Ioan Iucăl a fost
decorat cu numeroase ordine şi medalii: Ordinul „Coroana României”, clasa a IV-a,
Ordinul „Steaua României”, clasa a III-a, Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa a III-a, cu
spade, Ordinul „23 August”, clasa a IV-a, Ordinul „Apărarea Patriei”, clasa a III-a,
Medalia „Serviciul Credincios” pentru 25 de ani de serviciu, Medalia „Crucea
Comemorativă de Război” Mărăşeşti 1918, cu barete, Medalia „Victoria”, Medalia
rusească„Sfânta Ana”, Medalia „Eliberarea de sub jugul fascist”.
601
Arhivele Militare Române Piteşti, Fond Memorii Bătrâni, litera I, locotenenţi-colonei, Curent 35.
602
. Colonel (r.) Constantin Chiper, Cronica militară a judeţului Vaslui, Editura PIM, Iaşi, 2012, pag.
160-161.
LAGĂRELE DE PRIZONIERI SOVIETICI DIN VASLUI

(1941 – 1944)
Neculai – Silviu MUŞTIUC *
Cuvinte cheie: lagăre, prizonieri, sovietici, război

Keywords: les camps, les prisonniers, soviétique, le guerre
Résumé
L'entrée de la Roumanie dans la deuxième guerre mondialea signifié la
capture d'un nombreimportant de risonniers, au moins dans la première étape
de la guerre. Une artie d'entre eux ont été emmenés à Vaslui où il y avait deux
camps de prisonniers qui après se sont réunis. Pendant la période de la
cativité les prisonniers ont été utilisés à de différents travaux.
Încheierea Pactului Molotov-Ribbentrop (23 august 1939) şi începutul celui

de-al doilea război mondial a găsit România într-o situaţie foarte dificilă, situaţie
agravată şi de căderea Franţei (22 iunie 1940). În perioada următoare, ţara noastră s-a
văzut nevoită să satisfacă pretenţiile teritoriale ale Uniunii Sovietice (28 iunie 1940),
Ungariei (30 august 1940) şi Bulgariei (7 septembrie 1940). România Mare înceta să
mai existe, iar în plan politic se confrunta cu o criză gravă. În acest context puterea
politică a fost preluată de generalul Ion Antonescu care, în contextul internaţional
existent, s-a declarat favorabil apropierii de Germania şi Italia, fapt concretizat la scurt
timp prin aderarea la Pactul Tripartit.
Informat oficial de Hitler pe 12 iunie 1941 despre iminenta atacare a Uniunii
Sovietice, generalul Ion Antonescu şi-a exprimat hotărârea de a participa la război
pentru eliberarea teritoriilor ocupate de sovietici în iunie 1940. Pe 22 iunie 1941,
Antonescu dă celebrul ordin „Ostaşi, vă ordon treceţi Prutul!” cu scopul eliberării
Basarabiei şi a Bucovinei de Nord.
În prima etapă a războiului (22 iunie – 2 iulie 1941), armata română a
desfăşurat mai ales misiuni de fixare a inamicului. Marele Cartier General aprecia că
datorită înaintării forţelor germane din Galiţia de Nord inamicul va fi forţat, peste o
perioadă de timp, să-şi retragă trupele din faţa graniţei româneşti603. În faţa „Grupului
de armate general Antonescu” între Kamenet - Podolsk şi Delta Dunării se găseau
Armatele 9 şi 18 sovietice precum şi Armata Independentă de Litoral. Această etapă
s-a caracterizat prin bombardamente de artilerie reciproce, dar şi prin incursiuni ale
armatei române la est de Prut în scopul ocupării unor capete de pod604.
În ziua de 2 iulie a început şi ofensiva „Grupului de armate general
Antonescu” în conformitate cu Ordinul Marelui Cartier General nr. 36 din 28 iunie
1941. Înaintarea rapidă a Germaniei şi înfrângerile suferite de Armata Roşie în prima
*
Profesor, Şcoala cu clasele I- VIII „ Constantin Motaş”-Vaslui
603
Comandor J. Rotaru, Lt. Col. O. Burcin, Maior V. Zodian, Mareşalul Ion Antonescu Am făcut războiul
sfânt împotriva bolşevismului, Editura Cogito,Oradea, 1994, p. 112.
604
Ibidem, p.114.
parte a războiului au condus, în mod inevitabil, la capturarea unui număr foarte mare
de prizonieri sovietici dintre care mulţi au ajuns în România fiind duşi în lagăre.
La Vaslui au funcţionat două lagăre de prizonieri, respectiv lagărele nr. 2 şi nr.
4605. Nu se cunoaşte cu exactitate data la care acestea au fost înfiinţate, însă adresa
10125 din 21.07.1941 înaintată de Poliţia oraşului Vaslui către Prefectură menţionează
că „în lagărul de prizonieri din acest oraş au mai sosit cu trenul din direcţia Huşi
următoarele transporturi de prizonieri: … în ziua de 18 Iulie 1941 ora 17 un număr de
108 prizonieri …”606. Din respectiva adresă reiese că în 18.07.1941 la Vaslui exista
deja un lagăr (documentul nu precizează numărul lagărului). Existenţa acestor lagăre
este însă anterioară acestei date întrucât prin adresa 4055/19.07.1941 emisă de
Garnizoana Vaslui şi înaintată prefectului judeţului, acesta era informat că a doua zi va
sosi „Domnul General Comandant al Comandamentului 3 Teritorial care va inspecta
spitalele militare şi civile, formaţiunile de Cruce Roşie, lagărele de prizonieri şi evrei
precum şi unităţile militare teritoriale din Garnizoana Vaslui”607. Mai mult, dintr-o altă
adresă608 a Marelui Cartier General, Eşalonul II, Secţia a II-a, Biroul 2 din 22.07.1941
reiese că lagărele din Vaslui, alături de cel din Dorneşti, au funcţionat, cel puţin la
început, ca lagăre de triere. Lagărelor respective li se solicita o situaţie care să
cuprindă: totalul prizonierilor aflaţi în lagăr (după registru), numărul prizonierilor
prezenţi în lagăr, numărul celor trimişi la munci şi numărul prizonierilor disponibili
pentru munci. Conform aceleiaşi adrese Comandamentul Forţelor de Apărare
Interioară va întocmi instrucţiuni pentru Comandamentele Teritoriale şi lagăre în
legătură cu hrana, igiena, măsuri de contrainformaţii.
În ceea ce priveşte localizarea geografică, lagărele au fost amplasate în partea
nordică a oraşului: „Conform relatărilor martorilor mai vârstnici pe care i-am găsit şi
intervievat, acest lagăr a funcţionat în localul Şcolii Normale (acum Sanatoriul TBC),
precum şi într-o tabără de bărăci ridicate în spatele acestei foste şcoli, pe locul unde se
află astăzi câteva blocuri din zona Textila, dar şi pe coasta dealului pe care acum este o
plantaţie de viţă-de-vie”609. Foarte probabil aceste barăci au fost realizate după reţeta
germană: fundaţie de cărămidă, pereţi din scânduri, între care erau îndesate paie
amestecate cu pământ, în contextul în care toate iernile celui de-al doilea război
mondial au fost foarte reci610, şi paturi făcute tot din paie. Ulterior cele două lagăre au
fost unificate611 (noul lagăr s-a numit Lagărul de prizonieri nr. 4 Vaslui612). Nu se
cunoaşte cu exactitate data când a avut loc unirea lor însă, cel mai probabil acest lucru
s-a întâmplat la sfârşitul lunii iulie 1941. În documentele păstrate, Lagărul nr. 2 este
605
Primele menţionări documentare ale celor două lagăre datează din 23.07.1941 pentru lagărul numărul
2, respectiv 27.07.1941 pentru lagărul numărul 4.
606
Direcţia Judeţeană a Arhivelor Statului Vaslui (în continuare DJANV), Fondul Prefecturii Vaslui,
dosar 173/1941, f. 35.
607
Ibidem, f. 33.
608
Idem, dosar 56/1941, f. 13.
609
P. Zahariuc, Întâmplări din vremea ciumei roşii, Editura Pim, Iaşi, 2009, p. 26.
610
Pe 25 ianuarie 1942, la Bod (judeţul Braşov), a fost înregistrată temperatura minimă absolută din
România: -38, 5° C.
611
P.Zahariuc, Vremuri de pace Vremuri de război, Editura Pim, Iaşi, 2012, p. 144.
612
DJANV, Fondul Prefecturii Vaslui, dosar 4/1943, f. 70.
amintit pentru ultima oară pe 30 iulie 1941613. Pe 28 iulie 1941 apare şi adresa
1694/28.07.1941 prin care Serviciul Silvic Judeţean Vaslui menţionează că a
intervenit pe lângă Comandamentul Lagărului prizonierilor de război din Vaslui
pentru obţinerea unui număr de 20-30 de prizonieri necesari la muncă în pepiniera
Buhăeşti614. În iulie 1942, cu ocazia vizitei Nunţiului Apostolic al Vaticanului,
Andrea Cassulo, este menţionat Lagărul din Vaslui615. Numărul mare de prizonieri
(aproximativ 75000 de prizonieri până pe 16 octombrie 1941616 a luat prin
surprindere autorităţile române acestea neputând asigura, în perioada de început,
condiţii de cazare conform articolului 13 din Convenţia de la Geneva din 27 iulie
1929. S-au păstrat informaţii cu privire la sosirea mai multor transporturi de prizonieri.
La doar două zile de la primul transport, menţionat anterior, soseşte un nou transport
de 107 prizonieri617. Pe 21 iulie ajung în Vaslui 53 de prizonieri sovietici din direcţia
Drăgoşeni, pe 22 iulie sosesc cu un automotor, din direcţia Bârlad, 20 de prizonieri
sovietici răniţi (în aceeaşi zi prin gara Vaslui trece un tren sanitar compus din zece
vagoane cu 345 de ostaşi români răniţi pe frontul de est şi aduşi din Chişinău), iar pe
24 iulie sosesc 103 de prizonieri sovietici basarabeni618. În perioada imediat
următoare, transporturile se succed cu repeziciune: pe 25 iulie sosesc 721 de prizonieri
din direcţia Iaşi, pe 26 iulie 62 de prizonieri de la Orhei, 120 de la Huşi şi 101 de la
Cetatea Albă619. Pe 27 iulie sosesc 168 de deţinuţi (din care o femeie) din direcţia
Huşi, pe 28 iulie 483 de deţinuţi (din care două femei) după cum urmează: 36 din
Murgeni, 143 din Fălciu, 117 din Laipţic, 66 din Huşi şi 101 din Cetatea Albă620. Tot
de la Cetatea Albă mai sosesc două transporturi de prizonieri pe 30 iulie: 38 la ora 5 şi
42 la ora 12.45621. Pe 1 august ajunge un alt transport de 176 de prizonieri, dar direcţia
din care vin nu este menţionată. Pe 3 august ajung în Vaslui, la ora 8, 1152 de
prizonieri (641 de la Bălţi şi 511 de la Frumoasa-Iaşi) pentru ca la ora 10.00 să mai
sosească 198 de prizonieri (148 de la Cetatea Albă şi 50 de la Hănoeşti)622. Ziua
următoare soseşte un transport de 42 de prizonieri de la Galaţi, pe 6 august alte două
transporturi (56 prizonieri din Cetatea Albă şi 16 prizonieri din Tighina) pentru ca pe 7
august să ajungă 76 de prizonieri de la Hânceşti (judeţul Lăpuşna)623. Pe 10 august vin
33 de prizonieri de la Cetatea Albă, iar pe 11 august încă două transporturi (148 de
prizonieri de la Tighina şi 25 de la Hănoeşti)624. Raporturile Poliţiei oraşului Vaslui
către Prefectură continuă şi în perioada următoare: pe 15 august sosesc 1500 de
prizonieri din direcţia Iaşi. Înaintarea armatei române pe teritoriul Uniunii Sovietice a
613
Idem, dosar 56/1941, f. 22, 70.
614
Ibidem, f. 41.
615
V.Popa,Prizonierii sovietici în România, pe www. once.ro /sesiuni/sesiune_ 2007/9% 20 prizonieri_
popa/pdf.
616
Comandor J. Rotaru, Lt. Col. O. Burcin, Maior V. Zodian, op. cit., p. 179.
617
618
Ibidem, f. 196.
619
Ibidem, f. 52.
620
Ibidem, f. 77.
621
Ibidem, f. 103.
622
Ibidem, f. 105.
623
Ibidem, f. 163.
624
Ibidem, f. 162.
lungit şi distanţa pe care trebuiau transportaţi prizonierii. Pe 14 august este menţionat

un transport de 73 de prizonieri aduşi din Ucraina625.
Pentru perioada următoare informaţiile sunt mai puţine întrucât Marele Stat
Major prin ordinul 6372 din 10 august 1941 a hotărât ca evidenţa nominală a
internaţilor de război să fie ţinută numai de Ministerul de Război şi regiunile sau
lagărele în care aceştia sunt internaţi, iar Direcţia Statistică să ţină numai evidenţa
numerică626. Mai există însă câteva adrese prin care Poliţia oraşului Vaslui informează
Prefectura despre transporturile de prizonieri şi după această dată. Astfel, pe 20 august
soseşte un transport de 308 prizonieri din direcţia Iaşi, pe 21 august 241 de prizonieri
de la Chişinău627, pe 27 august 1500 de prizonieri din direcţia Chişinău, pe 30 august
1167 din aceeaşi direcţie628, pe 13 septembrie 600 de prizonieri din direcţia Odesa629,
pe 27 septembrie 23 de prizonieri răniţi aduşi de la Odesa630, pe 8 octombrie 20 de
prizonieri de la Ismail631, iar pe 19 octombrie ajung la Vaslui 1200 de prizonieri din
direcţia Tiraspol632.
Fiind lagăre de triere era normal ca pe lângă sosiri de pe front şi din alte
localităţi să existe şi plecări în alte lagăre sau zone de muncă. Informaţiile despre
acestea sunt mai puţine. Pentru 27 iulie 1941 există prima menţiune când, din lagărul
de prizonieri din localitate au plecat 550 de prizonieri la Bârlad. Pe 28 iulie 165 de
prizonieri trupă şi 4 ofiţeri au plecat în garnizoana Bucureşti, iar pe 29 iulie alţi 1350
de prizonieri părăsesc lagărul 650 îndreptându-se spre Constanţa, iar 700 către
Slatina633. La scurt timp, pe 3 august alţi 2500 de prizonieri pleacă la Bârlad pentru
munca câmpului634. Pe 7 august 820 de prizonieri sunt trimişi în judeţul Ialomiţa635, pe
9 august sunt menţionaţi 220 de prizonieri care se îndreaptă cu trenul către Deva 636
pentru ca pe 27 august 1600 de prizonieri să fie trimişi din nou la Bârlad637.
În ceea ce priveşte originea acestor prizonieri documentele păstrate fac
distincţia între sovietic, rus şi ucrainian638. Într-un comunicat secret al
Comandamentului 3 Teritorial către Prefectura judeţului Vaslui, aceasta din urmă era
informată că în zilele de 10 şi 25 ale fiecărei luni trebuia să înainteze o situaţie
numerică din care să rezulte efectivul internaţilor pe naţionalităţi şi justificarea
variaţiilor produse în efectivul internaţilor639. Structura multietnică a prizonierilor
capturaţi poate fi observată şi din analiza onomasticii prizonierilor îngropaţi în
Cimitirul Eternitatea din Vaslui unde, alături de numele ruseşti, apar şi nume
625
Ibidem, f. 169.
626
Ibidem, f. 218.
627
Ibidem, f. 219.
628
Ibidem, f. 228.
629
Ibidem,f. 254.
630
Ibidem, f. 271.
631
Ibidem, f. 306.
632
Ibidem, f. 341.
633
Idem, dosar 56/1941, f. 47.
634
Idem, dosar 173/1941, f. 105.
635
Ibidem, f. 163.
636
Ibidem, f. 162.
637
Ibidem, f. 228.
638
Ibidem, f. 271.
639
Ibidem, f. 218.
ucrainiene, georgiene, armene şi azere. O problemă aparte a reprezentat-o prizonierii

sovietici basarabeni, aceştia fiind menţionaţi separat640. Ei au fost eliberaţi înaintea
semnării Convenţiei de armistiţiu printr-un ordin al mareşalului Ion Antonescu641.
După internarea lor în lagăre, în plin sezon agricol şi pe fondul lipsei forţei de
muncă în contextul în care bărbaţii erau pe front, prizonierii au fost folosiţi iniţial la
muncile agricole. În baza ordinului Marelui Cartier General [în continuare MCG],
eşalonul 2, Nr. 3664/C/1941 şi în conformitate cu art. 150 din Instrucţiunile Provizorii
asupra Prizonierilor, puse în vigoare prin I.D. Nr. 2435/1926, prizonierii ruşi vor fi
daţi la munci agricole: proprietarilor de moşii, Camerelor de Agricultură, Obştilor
săteşti, etc. Numărul minim de prizonieri ce se dau pentru munci agricole este de 50
oameni. Plata pentru munca depusă de prizonieri: 50 lei pe zi şi hrană. Din cei 50 lei
se vor da prizonierilor 10 lei pe zi pentru diferite nevoi prin state nominale, restul de
40 lei se vor vărsa de cei cărora li s-au dat prizonieri cu recipisă regulamentară
lagărelor respective. Hrana personalului necesar pazei prizonierilor pe timpul muncilor
agricole se dă tot de proprietar. Cazarea se face prin grija celor ce angajează
prizonierii, punând la dispoziţie localurile şi cazarmamentul /în lipsă aşternut de paie/.
Paza se va face prin grija lagărului de prizonieri care-i dă, destinând în acest scop
personalul necesar în raport cu numărul prizonierilor /art. 155 din Instrucţiunile
provizorii asupra prizonierilor/. Pentru efective mai mari se vor da comandanţi de
gardă, ofiţeri sau subofiţeri.
Proprietarul este obligat a destina o încăpere ca infirmerie cu o capacitate în
raport cu numărul
prizonierilor.
Baie pentru efective mici de prizonieri [se face] în baia din garnizoana cea mai
apropiată militară sau publică, plata băii făcându-se de către proprietar. Pentru efective
mai mari de prizonieri, proprietarul este obligat a instala duşuri de apă caldă, după
planuri aprobate de Serviciul Domeniilor Militare de la Comandamentul Teritorial
respectiv.
Comandantul gărzii lagărului este şi ofiţerul însărcinat cu informaţiile şi
cenzura şi îşi va organiza astfel serviciul ca să poată cunoaşte în orice moment:
atitudinea prizonierilor, starea de spirit, disciplina, acte de sabotaj şi rebeliune dacă se
produc eventual local tentative de evadări. Va lua măsuri pentru a împiedeca:
contactul cu populaţia civilă; contactul cu ostaşii români; introducerea în lagăr a
diferitelor broşuri, reviste şi ziare. Va cenzura toate scrisorile care vin şi pleacă din
lagăr, utilizând interpreţi verificaţi. În conformitate cu ordinul telegrafic al
Comandamentului 3 Teritorial, pe 20 iulie 1941 Garnizoana Vaslui a solicitat
Prefecturii (aceasta trebuia să se consulte cu Camera Agricolă) un tabel în care să fie
precizate următoarele date: numărul de prizonieri necesari pe comune, numărul de
prizonieri necesari marilor proprietari, numele proprietarilor şi comunele unde să fie
trimişi prizonierii, gara de debarcare de fiecare comună, instituţie şi proprietar642.
Ordinea în care trebuiau folosiţi prizonierii era următoarea:
640
Ibidem, f. 196.
641
V. Popa, op. cit., p.6.
642
1. Familiile ostaşilor morţi sau răniţi pe câmpul de onoare

2. Familiile nevoiaşe ale concentraţilor şi mobilizaţilor
3. Văduve sărace
4. Orfani săraci
5. Proprietăţi Stat
6. Proprietăţi fără stăpân
Din primul lot de prizonieri s-au repartizat pentru comune după cum urmează:
60 de prizonieri la Soleşti, 70 la Şteoborăni, 20 la Fereşti, 100 la Mânjeşti, 50 la
Lipovăţ, 100 la Deleni şi 122 la Brodoc643. Ulterior, prin ordinul telefonic nr. 11473
din 23 iulie 1941 s-au mai repartizat prizonieri şi la alte comune: 100 la Armăşoaia,
140 la Cozmeşti, 20 la Hârşova, 50 la Ivăneşti, 40 la Oşeşti, 20 la Buhăeşti, 200 la
Negreşti. Pe lângă comune şi marii proprietari au solicitat prizonieri şi micii
proprietari,informaţii în acest sens păstrându-se pentru oraşul Vaslui644. Prizonierii au
fost folosiţi la început la treierat, iar apoi şi la alte munci agricole precum cositul
fâneţelor645şi semănatul grâului646. S-au păstrat informaţii şi despre folosirea lor în alte
domenii. Astfel Serviciul Silvic Judeţean Vaslui a solicitat prin adresa 1694 din 28
iulie 1941 un număr de 20-30 de prizonieri necesari la lucrările din pepiniera
Buhăeşti647. Peste câteva zile Circumscripţia cultura tutunului C.A.M. prin adresa 950
din 4 august 1941 a solicitat 8 prizonieri care urmau să fie folosiţi la tăiatul
lemnelor648. Pe 11 aprilie 1943 doctorul şef al judeţului, dr. Pop Sigismund, a cerut 10
prizonieri pe timp de 7 zile pentru a lucra pământul spitalului649.
Dacă în ceea ce priveşte ordinele emise de conducerea armatei şi a lagărului
acestea s-au păstrat, cel puţin parţial, nu acelaşi lucru poate fi spus şi despre modul în
care au fost trataţi prizonierii mai ales în contextul în care au existat foarte mulţi
prizonieri decedaţi. Într-un raport al sublocotenentului(r) Negrescu D. Constantin,
comandant al unui detaşament de prizonieri, acesta prezintă, în mod indirect, condiţiile
de viaţă şi muncă cu care s-au confruntat unii prizonieri. Astfel, aceştia nu deţin
instrumente de lucru, hrana se procură cu greu în comune, negăsindu-se deloc zahăr
pentru a li se putea da un ceai dimineaţa, iar de multe ori lipseşte chiar şi făina de
porumb după cum s-a constatat la Armăşoaia650. Într-o altă situaţie, primarul comunei
Cozmeşti în loc să folosească prizonierii la muncile agricole i-a trimis brigadierului
silvic şi ajutorului de primar651.
Neregulile semnalate anterior datează din 1941, an în care există puţini
prizonieri decedaţi şi înmormântaţi în Cimitirul Eternitatea din Vaslui, majoritatea
victimelor din prizonierat decedând în 1942. Pentru anul 1943 s-au păstrat
instrucţiunile de referitoare la angajarea prizonierilor din Lagărul de prizonieri nr. 4
Vaslui la lucru. Astfel, ca urmare la „Instrucţiunile nr. 10757 din 10 noiembrie 1942 şi
643
Ibidem, f. 24.
644
Ibidem, filele 4, 33, 34, 37, 38, 43, 60, 61, 62.
645
Ibidem, filele 67, 68.
646
Ibidem, f. 79.
647
Ibidem, f. 41.
648
Ibidem, f. 75.
649
Idem, dosar 4/1943, f. 10.
650
Idem, dosar 56/1941, f. 58.
651
Ibidem, f. 48.
în conformitate cu Decizia Marelui Stat Major Secţia Prizonieri de Război Nr. 4307
din 16 Februarie 1943 privitoare la condiţiile în care vor fi daţi la muncă prizonierii de
Război pentru sezonul de primăvară”652 Lagărul de prizonieri nr. 4 Vaslui comunică
condiţiile în care pot fi folosiţi prizonierii după următoarea structură:
1. Cererile pentru angajări
2. Contractele
3. Echiparea prizonierilor
4. Plata prizonierilor
5. Higiena prizonierilor
6. Gărzi şi consemne
7. Controlul prizonierilor
8. Corespondenţa prizonierilor
9. Dispoziţii finale
Instrucţiunile sunt semnate de comandantul Lagărului, colonel Abd.
Constantinescu şi ajutorul acestuia, adjutant Filipiuc Ion.
În ceea ce priveşte serviciile medicale pentru prizonieri, acestea au fost
asigurate de Spitalul Drăghici din localitate după cum reiese din documentele
păstrate653.
Condiţiile improprii de cazare (cel puţin pentru perioada de început), iarna
grea dintre anii 1941-1942 au avut o finalitate tragică. În cimitirul Eternitatea,
secţiunea rezervată soldaţilor sovietici, se păstrează 426 de pietre tombale însă
numărul victimelor este mai mare întrucât au existat şi gropi comune654. Dintre acestea
364 (cca. 85%) datează din anul 1942. Din păcate, Lagărul de prizonieri din Vaslui
ocupă un sinistru loc 4 pe ţară în ceea ce priveşte numărul victimelor655 după lagărele
de la Crăciuneşti, Budeşti şi Vulcan.
Referitor la cheltuielile de înmormântare, conform adresei 10349 din 23 iulie
1941 a fost stabilită aceeaşi sumă ca şi pentru militarii români656.
Sosirea Armatei Roşii în august 1944 a însemnat şi sfârşitul acestor lagăre întrucât,
conform Convenţiei de armistiţiu, aceştia au fost eliberaţi. Barăcile în care au fost
cazaţi au mai rezistat până în 1949 când au fost dezafectate657.
652
Idem, dosar 4/1943, filele 16-18.
653
Idem, dosar 173/1941, filele 150,152, 160,180,181,184,185..
654
Cifra variază între 719 după afirmaţiile domnului P. Zahariuc şi 799 conform http://www.replicahd.ro/.
655
www.replicahd.ro/replica_db/index.php?pagerun=2&title=iadul_de_la_craciunesti&more=1&c=1&tb=
1&pb=1#feedbacks.
656
657
Mulţumesc pe această cale domnului P. Zahariuc pentru informaţiile oferite.
BIBLIOGRAFIE
Arhive
- Fondul Prefecturii judeţului Vaslui (1862-1950).
- Fondul Primăriei oraşului Vaslui (1909-1968).
Lucrări generale
- Armata română în al doilea război mondial (coord. comandor prof. univ. dr.
Rotaru, J., prof. König, C., lt. col. Duţu, A.), Editura Meridiane, Bucureşti,
1995.
- Gruchmann, L., Al doilea război mondial strategie şi politică, Editura Rao,
Bucureşti, 2011.
- Comandor Rotaru, J., Lt. Col. Burcin, O., Maior Zodian, V., Mareşalul Ion
Antonescu Am făcut războiul sfânt împotriva bolşevismului, Editura Cogito,
Oradea, 1994.
- Zahariuc, P., Întâmplări din vremea ciumei roşii, Editura Pim, Iaşi, 2009.
- Idem.Vremuri de pace Vremuri de război, Editura Pim, Iaşi, 2012.
Lucrări speciale
- Popa, V., Prizonierii sovietici din România (1941-1944) pe www.once.ro
/sesiuni/sesiune_ 2007/9%20prizonieri_popa.pdf.
- Grecu, D-S., Lagăre pentru prizonieri sovietici în judeţul Hunedoara (1941-
1944) în „Buletinul Cercului de Studii al Istoriei Poştale din Ardeal, Banat şi
Bucovina”, an XIII, nr. 3.
www.replicahd.ro/replica_db/index.php?pagerun=2&title=iadul_de_la_craciu
nesti&more=1&c=1&tb=1&pb=1#feedbacks/
www.icrc.org/applic/ihl/ihl.nsf/Article.xsp?action=openDocument&document
Id=759FDBD269535BB7C12563CD00519387.
VIAŢA POLITICĂ INTERBELIC ÎN JUDEŢUL TUTOVA
Oltea RĂŞCANU GRAMATICU*
Cuvinte cheie: partid politic, sistem electoral, doctrină politică, constituţie

Key words: political parties, Constitution, elections, extremist parties and
groups, monarchal authoritarian regime.
Abstract
The great union in 1918 and the reforms between 1918 and 1923 had an
important contribution to the revitalization of the political life in Romania.
The introduction of the universal vote for men and the agrarian reform opened
new perspectives for the Romanian society. Several parties asserted an
important position on the political scene: The National Liberal Party, The
NationalPeasants’ Party, The People’s Party, The Nationalist Democrat
Party, The National Christian Party. These parties ruled the country at
different times.
There were parties of the Hungarian, German and Jewish minorities, but also
extremist parties like the Communist Party (founded in 1921) and the Iron
Guard (which became illegal in 1933, 1938, 1941). In Bârlad, there were
local branches of the central political groups and parties, which designated
their candidates for the Senat and the Chamber of Deputies at the
parlamentary elections, and for the postions of county and local councilmen at
the communal elections respectively. The disintegration of the political forces,
directed by King Carol the 2nd,will lead to the failure of the parliamentary
elections on the 25thof November 1937, leading the way to the instauration of
the royal autoritarian regime (February 10th 1938- September 6th 1940).
1. PARTIDE şi GRUPĂRI POLITICE

Desăvârşirea unităţii naţionale şi reformele din anii 1918 - 1923 au determinat
importante mutaţii pe plan politic şi social, o seamă de categorii şi clase sociale
putându-şi manifesta liber opţiunile politice.
Înfăptuirea Unirii, introducerea votului universal pentru bărbaţi, reforma
agrară deschideau noi perspective pentru societatea românească. Majoritatea partidelor
politice se pronunţau programatic şi doctrinar pentru respectarea instituţiilor şi
practicilor democratice. Atât grupările politice tradiţionaliste, ce doreau evitarea
preluării integrale a democraţiei occidentale, cât şi cele europeniste şi liberale, ce
proiectau dezvoltarea ţării numai pe baza modelului occidental, s-au pronunţat pentru
o guvernare parlamentară.
Dezvoltarea practicilor democratice a fost încetinită de o serie de factori.
Mentalitatea elitelor politice româneşti, lipsa de experienţă politică a noilor
*
Profesor, preşedinte a filialei Bârlad a Societăţii de Ştiinţe Istorice din România
participanţi la viaţa politică, imperfecţiunile sistemului constituţional şi ale

mecanismului legislativ, condiţiile economice nefavorabile şi intoleranţa politică şi
naţională manifestată de unele grupări au contribuit cel mai mult la această evoluţie.
Majoritatea forţelor politice au respectat Constituţia şi legile statului român,
contribuind la păstrarea democraţiei şi legalităţii. Nu trebuie trecute cu vederea mai
multe legi şi decrete prin care s-a urmărit limitarea manifestărilor extremiste, atât de
stânga (P.C.R.), scos în afara legii în 1924), câr şi de dreapta (Garda de Fier,
ilegalizată în 1934, 1938, 1941).
Lupta pentru putere s-a desfăşurat fără menajamente. Partidele Conservatoare,
exponente ale moşierimii, au intrat într-un proces rapid de descompunere. Nici
adoptarea unor noi programe, nici schimbarea titulaturii (Partidul Conservator -
Progresist, Partidul Democrat) nu le-au putut menţine, ele dispărând de pe arena
politică după eşecul în alegerile parlamentare din martie 1922, când n-au obţinut nici
un mandat.
Partidul Naţional Liberal, exponentul marii burghezii industriale şi financiare,
a devenit cel mai puternic partid politic al perioadei interbelice, principalul beneficiar
al accelerării procesului de dezvoltare capitalistă a României. Dispunând de o bază
economică solidă, de cadre cu o temeinică pregătire politică, exercitând o influenţă
covârşitoare asupra monarhiei, dovedind o reală capacitate de adaptare la noile
realităţi, el a dominat cu autoritate scena politică a României, aflându-se la guvern
peste un deceniu , în perioada 1918-1938.
Guvernarea liberală, mai ales în „decada brătienistă”, a creat un climat
favorabil pentru punerea în aplicare a doctrinei liberale şi a lozincii „prin noi înşine”,
ceea ce a determinat consolidarea vieţii economice, administrative, spirituale, o
creştere a prestigiului României în relaţiile internaţionale658.
Partidul Naţional Ţărănesc, constituit în anul 1926, prin fuziunea Partidului
Naţional Român din Transilvania, condus de Iuliu Maniu, cu Partidul Ţărănesc,
înfiinţat de Ion Mihalache, în 1918, deşi avea o bază de masă mult mai largă, nu a
guvernat decât între anii 1928-1931 şi 1932-1933659.
Pentru scurt timp s-au mai aflat la conducerea ţării câteva grupări
politico-eterogene, cum au fost: Partidul Poporului, condus de generalul Alexandru
Averescu ( martie 1920- decembrie 1921; mai 1926 - iunie 1927), Partidul Naţional
658
A. Iordache, Ion I. C. Brătianu, Editura Albatros, Bucureşti, 1994; I.Scurtu, Istoria României în anii
1918-1940. Evoluţia regimului politic de la democraţie la dictatură, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1996; Al. Gh. Savu, Sistemul partidelor politice din România, 1919-1940, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1976; M. Muşat, I. Ardeleanu, Viaţa Politică în România 1918-1921, Editura
Politică, Bucureşti, 1976; M. Rusenescu şi I. Saizu, Viaţa Politică în România 1922-1928, Editura
Politică, Bucureşti, 1979; I. Mamina şi I. Scurtu, Guvernele şi guvernanţii, 1916-1938, Editura Silex,
Bucureşti, 1996.
659
I. Scurtu, Istoria Partidului Naţional Ţărănesc, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994; idem, Iuliu
Maniu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995; Istoria Partidului Naţional Ţărănesc. Documente
1926-1947, Bucureşti, Editura Arc-2000, 1994; St. Neagoe, Istoria guvernelor României de la
începuturi-1859 până în zilele noastre-1995, Editura Machiavelli, Bucureşti, 1995.
Democrat, al profesorului Nicolae Iorga (1931-1932), Partidul Naţional Creştin, al lui

Octavian Goga şi A. C. Cuza (decembrie 1937- februarie 1938)660
Spectrul politic s-a diversificat după război şi prin apariţia unor partide şi
fracţiuni politice de extrema stânga (Partidul Comunist, mai 1921) şi extrema dreapta
(Liga Arhanghelul Mihail, 1927, transformată în Garda de Fier, în 1930, sub
conducerea lui Corneliu Zelea Codreanu)661. Activau şi partide ale minorităţilor
naţionale: Evreiesc, German, Maghiar care aveau reprezentanţi în parlament, în
consiliile comunale şi judeţene, editau ziare proprii, participau efectiv în forurile de
deliberare şi decizie din cadrul statului român.
Fărâmiţarea forţelor politice, direcţionată din culise de camarila regală, a dus
la eşecul în alegerile parlamentare din 25 noiembrie 1937, la care nici unul dintre cele
13 partide politice şi 53 grupări politice, nu obţinuseră „prima guvernamentală” care
să-i asigure posibilitatea formării unui cabinet662. Carol al II-lea a încredinţat, pentru
scurt timp, conducerea guvernului Partidului Naţional Creştin pentru ca la 10 februarie
1938 să instaureze un regim autoritar monarhic663. Carol al II-lea a dizolvat toate
partidele şi grupările politice, interzicând orice activitate politică. Democraţia
românească, construită de generaţia Reîntregirii, înceta să mai existe. În acest context,
ne propunem să urmărim evoluţia diferitelor partide şi grupări politice în oraşul Bârlad
şi judeţul Tutova.
Până la primul război mondial şi-au desfăşurat activitatea, la Bârlad,
organizaţiile locale ale Partidului Conservator664 şi ale Partidului Liberal665. După
război, lărgirea eşichierului politic, în condiţiile introducerii votului universal, a
generat apariţia de noi partide şi grupări politice. După dispariţia Partidului
Conservator (1922), Partidul Naţional Liberal îşi consolidează poziţia în întreaga ţară,
la Bârlad, organizaţia locală, fiind condusă de avocatul Grigore Vasiliu, personalitate
marcantă a partidului, iar după moartea sa în 1923, de avocatul Nicolae Simionescu,
fost primar şi în mai multe rânduri, deputat. Dintre liberalii tutoveni se remarcă:
Dumitru Constandache, Teodor Ioan, Teodor Cerchez, Ioan Palade, Ioan Bontaş, Ioan
Guriţă, ş. a.
Liga Poporului, înfiinţată în aprilie 1918 la Iaşi (transformată în Partidul
Poporului, în aprilie 1920) s-a bucurat de prezenţa generalului Alexandru Averescu,
660
Vezi Al.Gh. Savu, op. cit.; M. Muşat, I.Ardeleanu, op. cit; M. Rusenescu, I. Saizu, op.cit.; St. Neagoe,
op.cit; Em. Sonea, G.Sonea, Viaţa economică şi politică a României, 1933-1938, Editura Ştiinţifică şi
661
Francisco Veiga, Istoria Gărzii de Fier, 1919-1941, Bucureşti, Editura Humanitas, 1993; Kurt
W.Treptow, Gh.Buzatu, „Procesul” lui Corneliu Zelea Codreanu (mai 1938), Iaşi, 1934; Gr. Tr. Pop,
Garda, căpitanul şi arhanghelul din cer, Editura Eucrosia, 1996; E. Theodorescu, Mişcarea legionară şi
Germania lui Hitler, Bucureşti, 1996.
662
Monitorul Oficial, nr. 301, din 30 decembrie 1037; Vlad Georgescu, Istoria Românilor, de la origini
până în zilele noastre, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 210; I. Scurtu, op. cit., p. 315-318.
663
Ibidem; Gr. T. Pop, Caracterul antinaţional şi antipopular al activităţii Partidului Naţional Creştin;
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1978; Fl. Nedelcu, Viaţa politică din România în preajma instaurării
dictaturii regale, Editura Dacia, Cluj, 1973; Carol al II-lea în zodia Satanei. Reflexiuni asupra politicii
internaţionale, Editura Universitaria, 1994.
664
Conducerea Organizaţiei judeţului Tutova a Partidului Conservator au avut-o Nicolae Giurgea şi
Gheorghe Emandi.
665
Dintre fruntaşii liberali, în judeţul Tutova s-au afirmat: dr. Constantin Codrescu, Grigore Vasiliu s. a.
personalitate de mare popularitate după război. Vizita generalului Averescu la Bârlad,

în februarie 1919, a grăbit constituirea organizaţiei acestui partid şi în judeţul Tutova,
două luni mai târziu, având ca preşedinte pe avocatul Vasile Georgescu-Bârlad666.
Iniţial, organizaţia număra doar 23 de membri: 13 din Bârlad şi 10 din localităţi rurale.
Structura era eterogenă: 5 avocaţi, 1 profesor, 7 meseriaşi şi comercianţi, 2 învăţători,
1 preot, 5 agricultori şi 2 viticultori din comunele Bogdăneşti, Puieşti, Bălăbăneşti şi
Murgeni667. Printre iniţiatorii acestui partid s-au remarcat profesorul Constantin T.
Moroşanu, de la Liceul „ Gheorghe Roşca Codreanu”, şi avocaţii Victor Artene,
Nicolae Neacşu, Teodor Sglimbea668. Organul de presă al organizaţiei amintite era
„Tribuna Tutovei”669 şi mai târziu „Steaua Tutovei”670. În anul 1924 preşedintele
organizaţiei în judeţul Tutova era Teodor Cudalbu şi secretar Vasile Stoica671.
Schimbările dintr-un partid în altul erau specifice acestei perioade de formare
şi amplificare a sistemului pluripartitist. Avocatul Vasile Georgescu-Bârlad activa, în
anul 1924, în cadrul Partidului Naţional Român.
Frământările care s-au desfăşurat, în acest timp, în vederea fuzionării
Partidului Naţional Român cu Partidul Ţărănesc au cuprins toate organizaţiile
teritoriale. O astfel de dezbatere a avut loc şi la Bârlad, la 28 mai 1925. Preşedinte
activ era menţionat Vasile Georgescu-Bârlad, iar preşedinţi de onoare Ioan Ionescu şi
Constantin Dornescu (foşti preşedinţi ai Partidului în judeţul Tutova)672. Organul de
presă a devenit „Tribuna Tutovei”.
Constituirea Partidului Naţional Ţărănesc (10 octombrie 1926) a grăbit unele
modificări în structura organizaţiilor din cuprinsul ţării. La 9 ianuarie 1927 a avut loc
conferinţa Partidului Naţional Ţărănesc din judeţul Tutova. Preşedintele organizaţiei
naţional ţărăniste din judeţ a fost ales Vasile Georgescu-Bârlad673. „Tribuna Tutovei”,
acum, era oficiosul Partidului Naţional Ţărănesc, în judeţ674. Sediul partidului se afla
la etaj, deasupra „Bursei” din Strada Regală nr.146. Platforma democratică a
Partidului Naţional Ţărănesc a făcut să crească numărul aderenţilor atât în oraşul
Bârlad, cât şi în judeţ din rândul intelectualilor, funcţionarilor, preoţilor, agricultorilor.
Se bucura de o anumită popularitate în judeţul Tutova şi dezidenţele desprinse din
acest partid: Partidul Ţărănesc Dr. N. Lupu şi Partidul Naţional Agrar, datorită ideilor
radicale propuse pentru revitalizarea micii proprietăţi ţărăneşti, ruinată în anii crizei
economice675.
Desprinderea în 1930 din Partidul Naţional Liberal a Partidului Liberal
Gheorghe Brătianu a contribuit la crearea unor dezidente şi pe plan regional. La
666
„Libertatea”, I, 18 mai 1919. Redacţia ziarului era pe str. Regală nr. 85 (astăzi Republicii).
667
Ibidem.
668
Ibidem.
669
„Tribuna Tutovei”, 1 decembrie 1918. Organ al Opoziţiei Unite de sub conducerea generalului Al.
Averescu şi Tache Ionescu. Redacţia ziarului se afla în Strada I. C. Brătianu (astăzi Strada Vasile Pârvan).
670
„Steaua Tutovei”, I, 1, 1 ianuarie 1924.
671
Ibidem.
672
„Tribuna Tutovei”, VII, 4, 15 iunie 1925.
673
Ibidem, IX, 1 ianuarie 1927.
674
Ibidem, VIII, 9, 1926.
675
Dr. Nicolae Lupu s-a născut la 4 noiembrie 1896 în comuna Arsura, fostul judeţ Fălciu.
Bârlad era reprezentată de un grup de intelectuali, în frunte cu profesorul Nicolae

Neştianu676.
Organizaţia judeţiană a Partidului Naţionalist Democrat, era compusă din
simpatizanţi ai marelui istoric şi om politic Nicolae Iorga, în frunte cu Constantin
Dornescu, preşedinte, Ioan Boian şi Ioan Mihăilescu, vicepreşedinţi, Sterian
Dumbravă, secretar. Noul preşedinte, C. Dornescu, se pronunţa pentru o mai bună
organizare a partidului la nivelul judeţului şi pentru o politică conform principiilor lui
N. Iorga. În organul său de presă „Brazdă Nouă” se explicau principiile ce stau la baza
acestui partid: moralitatea politică, iluminarea poporului prin cultură, înfiinţarea de
noi şcoli, creşterea numărului de învăţători, „ dreptatea clasei ţărăneşti şi a clasei
mijlocii”677. Se remarcau organizaţiile Partidului Naţionalist Democrat din judeţul
Tutova din comunele: Perieni, Vinderei, Simila, Murgeni, Cârja, Bogdana, Avrămeşti,
Puieşti, Popeni şi Mânzaţi. Ample dezbateri au avut loc la Bârlad cu ocazia
încercărilor de fuziune dintre organizaţia Partidului Naţionalist Democrat şi gruparea
desprinsă din Partidul Poporului condusă de Constantin Argetoianu.
Tratativele purtate între cei doi preşedinţi Constantin Dornescu şi Vasile
Georgescu-Bârlad vizau contopirea celor două organizaţii judeţene, atrăgând oameni
„credincioşi, harnici dar mai ales cinstiţi”, propagandă loială, desfiinţarea celor două
ziare de partid „Tribuna Tutovei” şi „Brazdă Nouă” şi editarea unei noi gazete ,
constituirea unui comitet executiv ca exponent al partidului fuzionat, conducerea
revenind celor doi preşedinţi pentru a sublinia egalitatea dintre cele două partide.
Conducerea bipolară nu convenea liderului V. Georgescu Bârlad care convoacă pentru
8 iunie „marele sfat de 401 membri” unde se ratifică fuziunea celor două partide şi
este ales preşedinte al Partidului Naţionalist al Poporului din judeţul Tutova.
Riposta a venit ferm din partea celuilalt lider, C. Dornescu care nu recunoaşte
fuziunea şi organizează Congresul Partidului Naţionalist al Poporului din judeţul
Tutova. Cu această ocazie C. Dornescu prezintă stadiul tratativelor cu gruparea
argetoienistă şi demersurile ce nu au putut fi rezolvate şi cere congresului să ia o
hotărâre. Se acceptă fuziunea, având ca preşedinte pe C. Dornescu iar „Brazdă
Nouă” ca organ de presă al Partidului Naţionalist al Poporului din judeţul Tutova.
Procesul verbal este semnat de membrii comitetului executiv şi preşedinţii
organizaţiilor locale: Constantin Dornescu, fost prefect, Gheorghe Taşcă, fost deputat,
Ion Mihăilescu, Constantin Hristea, Sterian Dumbravă, Dumitru Tănăsescu, avocaţi,
Teodor Oprişan, proprietar, Vasile Balmuş, institutor, Nicolae Negru, Alexandru
Balaban, profesori ş.a.
Răspândirea ideilor social-democraţiei după război a dus la revitalizarea
secţiilor Partidului Social -Democrat, transformat în 1918 în Partid Socialist.
Documentul programatic al mişcării socialiste, Declaraţia de Principii, publicat la 9
decembrie 1918, a fost dezbătut şi de secţiunea Partidului Socialist din Bârlad 678.
Socialiştii bârlădeni au protestat împotriva intervenţiei armatei în timpul grevei
tipografilor din 13 decembrie 1918 şi a arestării liderului, I.C.Frimu, care din cauza
676
Alexandru Crăciun, Istoria judeţului Tutova, 1943, p. 119.
677
„Brazda nouă”, IV,3, din 26 aprilie 1924.
678
„Socialismul”, 5 martie 1919; „Libertatea”, 9 decembrie 1918.
condiţiilor necorespunzătoare a murit în închisoare, câteva luni mai târziu679. Acţiuni

greviste s-au desfăşurat la Bârlad, între anii 1919-1920, coordonate de gruparea
socialistă, în fruntea căreia se remarcase Ion Iacomi, Ciucă Enache şi profesorul Petre
Constantinescu - Iaşi680.
Organizaţia socialiştilor bârlădeni era restrânsă şi cu posibilităţi materiale
reduse, de aceea nu a putut trimite nici un delegat la congresul de constituire a
Partidului Comunist din 8 mai 1921681. După scoaterea în afara legii a Partidului
Comunist (1924), acţiunile socialiştilor bârlădeni se vor împleti cu a unor organizaţii
democratice, printre care un rol important l-a jucat secţiunea Blocului Muncitoresc -
Ţărănesc. La 16 decembrie 1925 se constituia această secţiune la Bârlad, având în
frunte pe Petre Constantinescu - Iaşi682. Noua organizaţie îşi va coordona propaganda
în vederea realizării unităţii de acţiune muncitoreşti - ţărăneşti în alegerile
electorale683. Şi-au mai desfăşurat activitatea în perioada interbelică şi secţiunile altor
organizaţii democratice: Liga contra Terorii684, Comitetul de Amnistie, Liga contra
Prejudecăţilor, Ajutorul Muncitoresc Român, Comitetul Naţional Antifascist685, Liga
Muncii686 ş. a.
Populaţia evreiască, destul de numeroasă comparativ cu alte naţionalităţi, şi-a
organizat Partidul Evreiesc.
Mişcarea legionară, apărută la sfârşitul deceniului al 3-lea al secolului XX ca o
contrapondere a extremei stângi, comunismul, a avut o intensitate diferită de la o
regiune la alta. Garda de Fier a dobândit vremelnic ascendent asupra unor categorii ale
tineretului, mai ales în rândul studenţilor. Prin sistemul de organizare clandestină şi
paramilitară ea şi-a făcut prozeliţi în rândul funcţionarilor din aparatul de stat, al unor
ofiţeri în rezervă, avocaţi, preoţi, învăţători, ţărani687. La Bârlad, legionarii erau puţin
numeroşi688.
Alegerile din 17 iulie 1932 au situat mişcarea legionară pe locul al treilea,
după naţional-ţărănişti şi naţional-liberali, rezultat repetat şi în alegerile din noiembrie
1937. Ilegalizată de două ori de regele Carol al II-lea, în decembrie 1933 şi martie
679
Protestul Secţiunii Partidului Socialist din Bârlad, „Socialismul”, 28 februarie 1919
680
Direcţia Arhivelor Naţionale Bucureşti (DANB), fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri (PCM),
dosar 117/1920, f 197 -200.
681
„Socialismul”, 11 mai 1921. Petre Constantinescu - Iaşi a funcţionat ca profesor de istorie la Liceul
„Gh. Roşca Codreanu” din Bârlad, între anii 1919- 1926. A susţinut ideile socialiştilor de stânga,
manifestându-şi opinia favorabilă creării Partidului Comunist, prin transformarea Partidului Socialist. A
participat la greva generală din octombrie 1920, suferind unele privaţiuni din partea autorităţilor, ceea ce
l-a împiedicat să fie prezent la Congresul comuniştilor din 21 mai 1921, unde trebuia să prezinte raportul
Presa şi Propaganda („Veac Nou”, 7 mai 1971).
682
Progresele Frontului Unic Muncitoresc, „Facla”, 13 februarie 1926.
683
Relatarea despre semnificaţia participării Blocului Muncitoresc Ţărănesc în alegeri, „Adevărul”, 20
iulie 1932.
684
„Viaţa Muncitoare”, 18 iulie 1926.
685
P. Constantinescu - Iaşi, Lupta pentru formarea Frontului Popular Antifascist, Bucureşti, 1968, p. 9 -
14.
686
C. Hamangiu, op. cit., p. 293-297.
687
Francisco Veiga, op. cit.
688
Al. Crăciun, op. cit., p. 119.
1938, mişcarea va renaşte în vara anului 1940 când contextul intern şi internaţional era
favorabil, ajungând să participe la guvernare689.
Simpatizanţi ai „noii ordini”, propuse de legionari au fost şi unele cadre
didactice şi elevi ai Liceului „Gh. Roşca Codreanu”, funcţionari, avocaţi, preoţi. După
înfrângerea rebeliunii legionare (ianuarie 1941) mişcarea a slăbit din intensitate fiind
urmăriţi, mai întâi din ordinul guvernului Antonescu, şi apoi „vânaţi” de autorităţile
comuniste.
2. CONFRUNTĂRI ELECTORALE
Înaintea Primului Război Mondial menţinerea votului cenzitar făcea ca o mică

parte a populaţiei să participe la viaţa electorală.
Introducerea votului universal, prin decretul lege pentru reforma electorală din
16 noiembrie 1918 şi înscris ca un drept fundamental în Constituţia din 1923, a creat
una din pârghiile fundamentale ale regimului burghezo-democratic în România
interbelică. Conform acestui decret, alegerile parlamentare trebuiau să se desfăşoare
pe baza votului universal, egal, direct, secret şi obligatoriu al bărbaţilor având vârsta
de 21 de ani împliniţi, neputând însă participa la vot cei puşi sub interdicţie, cei aflaţi
în stare de faliment , posesorii caselor de prostituţie sau jocuri de noroc, cei
condamnaţi pentru trădare , cât şi femeile , magistraţii şi militarii. Art.33 din
Constituţie consacra principiul suveranităţii naţionale exercitată numai pe cale
reprezentativă. Legea electorală din 27 martie 1926 , a înlăturat criteriul stabilirii
numărului mandatelor în raport cu cifra populaţiei din fiecare circumscripţie
electorală, art.2 al ei prevăzând că numărul deputaţilor , în total şi pe judeţe, era cel
stabilit în tabelul anexat legii. Prin art.89 al Legii electorale se recunoştea comisiei
electorale centrale atribuţia de a repartiza mandatele pe ţară şi pe circumscripţii
electorale, ce reveneau partidelor politice în raport cu procentul de voturi obţinute.
Pe baza dispoziţiilor art.127, deputaţii şi senatorii erau aleşii partidelor ,
partidele erau deţinătoarele locurilor din parlament. În ceea ce priveşte desemnarea
senatorilor se prevedea două categorii de senatori: aleşi şi de drept. Din categoria
senatorilor aleşi făceau parte cei votaţi în circumscripţiile electorale, prin vot
obligatoriu, egal, direct şi secret, cei aleşi - câte unul din fiecare judeţ de membrii
consiliilor judeţene, urbane, rurale întruniţi într-un singur colegiu , cei aleşi de
membrii camerelor de comerţ, de industrie, de muncă şi de agricultură, câte un senator
de fiecare universitate, ales prin votul colegilor săi. În categoria senatorilor de drept
întrau: moştenitorul tronului de la vârsta de 18 ani, mitropoliţii şi episcopii eparhioţi,
capii confesiunilor recunoscute de stat, preşedintele Academiei Române, plus o serie
de foşti demnitari.
Rezultatul alegerilor era influenţat de guvernul în exerciţiu prin măsurile
administrative. Campaniile electorale şi alegerile propriu-zise erau influenţate de
guvern. Electoratul trecea uşor de la un partid la altul, putând fi sedus cu uşurinţă prin
lozinci demagogice. Multe dintre guvernele interbelice au suspendat exercitarea
689
F. Veiga, op. cit., p.131-138, 234-236, 255-262, 279-304; K.W. Treptow, Gh. Buzatu, op. cit., p.125-
136.
libertăţilor politice, instituind starea de asediu, pentru ca în deceniul al patrulea să se

permanetizeze, fără ca prin aceasta să fie afectate toate drepturile fundamentale.
Excluderea femeilor de la sufragiul universal a declanşat o adevărată mişcare
feministă în întreaga ţară. La 6 iulie 1919 s-a înfiinţat la Bârlad Liga Drepturilor şi
Datoriilor Femeii690, la care au aderat numeroase personalităţi. Preşedinţi de onoare au
fost declaraţi Eliza Palade, Vasile Bali, Dumitru Constandache şi istoricul Nicolae
Iorga; preşedinţi activi: Lucreţia Tocineanu, Aglaie Botez, Lucia Teodorescu, Theodor
Ioan; vicepreşedinţi: col. Soare, dr. Fridman, avocatul Nicolae Simionescu şi poetul
George Tutoveanu691. Presa bârlădeană aprecia favorabil comitetul de conducere
„pentru că a ştiut să dea caracterul democratic mişcării feministe la Bârlad, aşa cum
cer vremurile noi în care trăim şi în care spiritul de castă şi exclusivismul trebuie să
dispară”692.
La Bârlad era o singură circumscripţie electorală, împărţită în mai multe
secţiuni. Se vota de obicei în sediile unităţilor şcolare: Liceul „Codreanu”, Şcolile
primare nr. 1, 3, 4, 5, Şcoala de arte şi meserii etc. Dintre deputaţii trimişi din partea
oraşului Bârlad şi a judeţului Tutova pentru Cameră s-au remarcat Grigore Vasiliu,
avocat, vicepreşedinte al Camerei în 1922, Nicolae Simionescu, avocat, Ioan Guriţă,
avocat, fost primar şi prefect, Victor Stoenescu, avocat, Theodor Sglimbea, avocat,
Horaţiu Eremia, proprietar, Ioan Ionescu, avocat ş. a. Dintre senatori, amintim pe
Nicolae Neştian, profesor, Ioan Bontaş, avocat ş.a. Se observă că ponderea o aveau
avocaţii, care deţineau funcţiile principale în conducerea partidelor şi grupărilor
politice693.
Ziarul „Viitorul” reapare în judeţul Tutova la 23 noiembrie 1918, cu scopuri
propagandistice. În paginile sale se publică Manifestul Partidului Naţional Liberal,
se explică poziţia partidului faţă de principalele obiective naţionale: desăvârşirea
unităţii statale şi necesitatea introducerii marilor reforme694. Primele alegeri pe baza
sufragiului universal s-au desfăşurat în zilele de 2-5 noiembrie 1919, pentru Camera
Deputaţilor şi Senat695. În judeţul Tutova au fost înscrişi pe listele electorale 24.890
persoane696. Din partea candidaţilor independenţi erau propuşi pentru Cameră Theodor
V.Ioan, fost vicepreşedinte al Camerei, Mihai Bali-Cârlomăneşti, fost deputat,
Gheorghe N.Gheorghiu, avocat, Vasile Cheboc, ţăran din Cârja, iar pentru Senat Dr.
Theodor Cerchez, fost senator, Ioan Martinescu, profesor697. Rezultatul primelor
alegeri democratice” a demonstrat lipsa exerciţiului electoral pentru marea majoritate
a populaţiei cu drept de vot: nu au participat 8395 persoane, din cele 16495 buletine,
5998 au fost anulate şi doar 10497 au rămas valabile698.
690
„Libertatea”, I, 32, 30 iunie 1919; ibidem, I, 34, 3 august 1919.
691
Ibidem.
692
Ibidem.
693
Al. Crăciun, op. cit., p.119-120.
694
„Viitorul”, 23 noiembrie 1918.
695
Alegerile generale de la 2 - 4 noiembrie 1919. Prima aplicare a votului universal, „Calendarul Muncii
pe 1920”, Bucureşti, 1920, p.32-36; Matei Dogan, Analiza statistică a democraţiei parlamentare din
România, Bucureşti, 1946, p. 10.
696
„Socialismul”, 7 noiembrie 1919; ibidem, 11 noiembrie 1919.
697
„Libertatea”, I, 48, 30 octombrie 1919. Semnul electoral era secera.
698
„Socialismul”, 7 noiembrie 1919.
Instabilitatea guvernamentală din primii ani de după război, a avut drept

consecinţă şi organizarea de noi alegeri parlamentare. Campania electorală din lunile
mai-iunie 1920 se va desfăşura în condiţiile impuse de guvernul condus de generalul
Al.Averescu, preşedintele Partidului Poporului699. În preajma alegerilor, ţăranii din
judeţul Tutova, susţinuţi şi de Obştea Bârlad700, au început să treacă la împărţirea
moşiilor neexpropriate, întrucât autorităţile tergiversau punerea în aplicare a legii
rurale701.
Prefectul de Tutova era rugat să ancheteze situaţia şi să ia măsuri împotriva
celor care se făceau vinovaţi702. Cu ocazia conferinţei Ligii Poporului din judeţul
Tutova, în martie 1920, au fost înscrişi drept candidaţi pentru Cameră: Theodor
Cudalbu, ministru, Vasile Chirica, plugar, proprietar din Popeni, Gheorghe Spătaru,
sătean din Cârlomăneşti, Ion Lăzărescu, învăţător din Zorleni; pentru Senat:
Constantin Moroşanu, profesor, Constantin Lupaşcu, răzeş din Iveşti. Semnul electoral
era steaua în şase colţuri703. Pe listele Partidului Socialist figurau: profesorul Petre
Constantinescu Iaşi, Ion Iacomi, Petre Safta şi Gheorghe Candel704.
În judeţul Tutova, deşi erau înscrise pe lista de alegători 24763 de persoane,
s-au prezentat la vot 21273705. Au fost obţinute următoarele rezultate: Partidul
Poporului 5282 de voturi, Partidul Naţional Liberal 9319 voturi, Federaţia 2052 voturi,
Partidul Socialist 1793 voturi, Partidul Conservator Democrat 1187 voturi706. Din
datele comparative reiese că Partidul Liberal continua să se bucure de încrederea celei
mai mari părţi a electoratului tutovean, având tradiţii; Partidul Poporului obţinuse
majoritatea voturilor şi ca urmare a abilei propagande electorale în lumea satelor şi
faptului că deţinea guvernarea în acea perioadă; socialiştii dispuneau de un număr
restrâns de aderenţi707, iar conservatorii-democraţi erau în continuu declin, ca urmare a
scăderii potenţialului economic şi politic708.
Din partea Partidului Poporului au fost aleşi pentru Cameră ca deputaţi:
Theodor Cudalbu, Ion Lăzărescu, Gheorghe Spătaru, Vasile Chirica, iar pentru Senat:
Constantin Moroşanu, I. Constantin Lupaşcu, adică întreaga listă, supusă scrutinului
electoral709.
699
Guvernul Al. Averescu s-a aflat la conducerea executivului între 13 martie 1920 - 16 decembrie 1921
(cf. St. Neagoe, op. cit., p.84 - 85).
700
Obştea Bârlad s-a constituit în martie 1919 şi cuprindea 600 de cultivatori din oraş ( „Libertatea”, I,
17, 10 martie 1919).
701
„Nădejdea”, 9 şi 23 mai 1920.
702
Ibidem.
703
„Tribuna Tutovei”, II, 10, 25 martie 1920.
704
P. Constantinescu - Iaşi, Pagini de luptă din trecut, Editura Politică, 1972, Bucureşti, p. 288-289;
„Libertatea”, II, 6, 2 mai 1920, „Tribuna Tutovei”, II, 9, 18 iunie 1920.
705
„Socialismul”, 2 iunie 1920 şi 5 iunie 1920.
706
Ibidem, 5 iunie 1920.
707
Ibidem. Lista socialiştilor a întrunit următoarele rezultate: Petre Constantinescu Iaşi, 472 de voturi,
Gheorghe Candel, 448 de voturi, Ion C. Iacomi, 436 voturi, Petre Safta, 432 de voturi.
708
Politica filogermană din timpul războiului cât şi exproprierea marii proprietăţi funciare, prin legea
rurală din 1918, au constituit principalele cauze care au dus la scăderea influenţei Partidului Conservator
Democrat. În anul 1922, acest partid îşi încetează definitiv activitatea.
709
„Socialismul”, 5 iunie 1920.
În timpul guvernării averescane s-au adoptat unele măsuri care au contribuit la

consolidarea procesului de unificare administrativă, legislativă şi culturală. În martie
1920 s-a înfiinţat Ministerul Muncii şi Ocrotirii Sociale, la 20 martie 1920
reglementarea conflictelor colective de muncă, la 5 septembrie 1920 recunoaşterea
dreptului la grevă în întreprinderile particulare cu obligativitatea arbitrajului, la 26 mai
1921 legea asociaţiilor profesionale, reforma agrară. Atitudinea severă, faţă de
greviştii din octombrie 1920, dizolvarea congresului comuniştilor din mai 1921, urmat
de cunoscutul „proces din Dealul Spirii”, au servit drept arme pentru adversarii
politici care au încriminat executivul de abuzuri şi încălcări ale democraţiei.
Revenirea liberalilor la putere în frunte cu Ion I. C. Brătianu, în ianuarie 1922,
a dus la dizolvarea Parlamentului şi organizarea de noi alegeri electorale pentru luna
martie. Timpul relativ scurt pentru campania electorală a determinat încheierea unor
acorduri între membrii partidelor, aflate în opoziţie710.
Pe listele Partidului Ţărănesc au candidat în judeţul Tutova pentru Cameră:
Nicolae Iorga, fost preşedinte al Camerei Deputaţilor, Constantin Dornescu şi Ion
Ionescu, foşti prefecţi, cât şi Constantin Moroşanu, fost senator; pentru Senat: Ioan
Balmuş, institutor, şi Dumitru Ghimuş, profesor711. Simbolul electoral era secera,
încadrată pe un steag ce reprezenta icoana dragostei de ţară şi a muncii pentru
propăşirea neamului.
Liberalii candidau pe liste proprii712. Biroul regional socialist din Moldova,
întrunit la 22 februarie 1922 la Iaşi, la care participase şi Petre Constantinescu -Iaşi,
din partea secţiunii Bârlad, apreciat că nu dispune de forţele necesare pentru a susţine
în toate judeţele lupta electorală, a lansat manifeste şi către alegătorii din judeţul
Tutova „chemându-i ca în ziua alegerilor să anuleze buletinele de vot pentru Cameră
şi Senat”713.
Victoria categorică a liberalilor a provocat o vie nemulţumire în rândul
opoziţiei atât pe plan central, cât şi local. Grigore D.Vasiliu va fi ales vicepreşedinte al
Camerei iar pe plan local, profesorul Nicolae Neştianu devine prefect al judeţului
Tutova şi avocatul Ion Bontaş primar al Bârladului. Vasile Georgescu - Bârlad,
preşedintele Partidului Poporului în judeţul Tutova, califica în termeni duri alegerile
din martie 1922 ca o ruşine adusă ţării, condamnându-se măsurile autoritare prin care
liberalii şi-au asigurat succesul electoral714. Articole critice aduse guvernului liberal
fuseseră formulate în presa opoziţiei bârlădene în următorii ani, privind încălcarea
unor drepturi politice, chestiunea feminină, problema muncitorească şi altele,
pierzându-se din vedere realizarea marilor reforme, înscrise în programul Partidului
Naţional Liberal715.
În cadrul opoziţiei aveau loc noi regrupări de forţe. Pentru a-şi câştiga
popularitatea, Partidul Poporului a reluat şirul marilor întruniri în ţară, ca cele de la
710
St. Neagoe, op. cit., p. 88 - 90.
711
„Brazdă nouă”, II, 5,16 februarie 1922.
712
„Tribuna Tutovei”, IV, 10, 15 martie 1922,
713
„Iaşul socialist”, 6 martie 1922.
714
„Tribuna Tutovei”, IV, 10, 15 martie 1922.
715
„Idealul”, I, 1, 1 ianuarie 1923; ibidem, I, 3, martie 1923; ibidem, I, 4, aprilie 1923; ibidem, I, 6, iunie
1923.
Bârlad, Iaşi, Cernăuţi, Bălţi etc. La 22 martie 1924 s-a organizat în sala Teatrului
„Carol” din Bârlad o mare întrunire prezidată de Theodor Cudalbu, noul preşedinte al
Partidului Poporului din judeţul Tutova716. Campania opoziţiei s-a intensificat în
următorii ani717. Se critica proasta gospodărire a oraşului de către autorităţile comunale
liberale, deşi „s-au cheltuit milioane şi milioane”, se solicita luarea grabnică a unor
măsuri pentru ca Bârladul „să fie un oraş în adevăratul sens al cuvântului”718.
Alegerile comunale din februarie 1926, deşi în mod normal trebuiau să se
rezume la înlocuirea consiliilor interimare din fruntea comunelor cu organe
administrative alese, s-au transformat într-o luptă aprigă care a angajat toate forţele
politice din ţară. Pe de o parte se situau liberalii, iar de altă parte, întreaga opoziţie719.
La Bârlad a circulat un manifest tipărit local, care chema cetăţenii oraşului să
voteze, în ziua de 19 februarie 1926, lista nr. 2 a opoziţiei, din Frontul Unic, având ca
semn distinct două linii paralele în poziţie verticală şi care avea trecute numele a 18
consilieri comunali şi a 6 supleanţi720. Rezultatele alegerilor comunale desfăşurate în
februarie 1926 au constituit un real succes al opoziţiei. Guvernul liberal a trebuit să
demisioneze, misiunea organizării de noi alegeri parlamentare revenind guvernului Al.
Averescu721.
Comitetul de Front Unic de pe lângă Blocul Muncitoresc - Ţărănesc a reuşit să
trimită reprezentanţi în consiliul comunal, în urma alegerilor din februarie şi în oraşul
Bârlad722.
Corpul electoral era chemat la urne în zilele de 25 mai 1926, pentru alegerea
Camerei Deputaţilor şi la 28 mai a Senatului. Alegătorii votau pe baza noii legi
electorale, de astă dată unică pentru toate provinciile ţării. Candidau din partea
Partidului Poporului, în judeţul Tutova, pentru Cameră: Vasile Chirica, fost deputat,
Theodor Cudalbu, ministrul justiţiei, dr. A. Dobrovici, profesor universitar, Constantin
Lupaşcu, agricultor din Iveşti, fost senator, Mihai Mintuţă, institutor, fost revizor
şcolar723. Victoria Partidului Poporului în alegeri era considerată ca o adevărată zi de
doliu pentru celelalte partide politice, generalul Averescu fiind numit „cioclul de la
1907”724. Era reversul medaliei din 1922, când averescanii criticaseră alegerile
organizate de naţional-liberali. Jocul politic se complicase, o dată cu pluripartidismul.
Cel mai important eveniment politic l-a constituit însă formarea Partidului Naţional
Ţărănesc, la 10 octombrie 1926725. Pe plan local, Conferinţa de constituire a Partidului
Naţional Ţărănesc, în judeţul Tutova, s-a desfăşurat în ziua de 9 ianuarie 1927. În
716
„Steaua Tutovei”, I, 7 - 8, martie - aprilie 1924.
717
Cf. art. Dictatura liberală, „Tribuna Tutovei”, VII, 4, 15 iunie 1925, Tirania liberală, Apel către
alegătorii tutoveni, „Steaua Tutovei”, II, 9, 28 noiembrie 1925.
718
Art. Din nevoile Bârladului, „Steaua Tutovei”, II, 4, 11 aprilie 1925.
719
„Facla”, VIII, 244, 17 februarie 1926.
720
„Neamul românesc”, XXI, 42, 22 februarie 1926, p. 4.
721
Şt. Neagoe, op. cit., p. 90-92; Cf. şi art. Domnul general Averescu a fost chemat la cârma ţării,
„Steaua Tutovei”, III, 2, aprilie 1926.
722
Monitorul Oficial, 13 mai 1926.
723
„Steaua Tutovei”, II, 5, 23 mai 1926.
724
„Tribuna Tutovei”, VIII, 7, 25 iunie 1926.
725
Fuziunea Partidului Naţional Român - Iuliu Maniu cu Partidul Ţărănesc - I. Mihalache (cf. I. Scurtu,
Istoria Partidului Naţional Ţărănesc, p. 50).
fruntea organizaţiei judeţene a naţional-ţărăniştilor a fost ales avocatul Vasile

Georgescu-Bârlad726.
În vara anului 1927, guvernul averescan părăsea pentru totdeauna cârma
politică a ţării, puterea revenind naţional-liberalilor. Noile alegeri pentru Camera
Deputaţilor, din 7 iulie 1927, s-au caracterizat printr-un număr mare de absenteişti,
ceea ce demonstra o anumită derută a electoratului. La nivelul ţării, din 3586086
înscrişi, doar 2762799 cetăţeni şi-au exprimat dreptul de vot, ceea ce reprezintă 1/5 din
populaţia ţării, ceilalţi reprezentând femeilor, cu o jumătate din numărul locuitorilor ce
nu aveau dreptul la vot, plus 25 - 30% copii şi tineri. Rezulta că 75 - 80% nu votează
727
.
Moartea regelui Ferdinand, principalul sprijinitor al Partidului Naţional
Liberal (19 iulie 1927), urmată de dispariţia prematură a lui Ion I. C. Brătianu
(noiembrie 1927), a însemnat un moment de grea cumpănă pentru mişcarea liberală.
De toate disensiunile create vor profita naţional-ţărăniştii care după mai mulţi ani de
opoziţie, îşi vedeau visul împlinit în noiembrie 1928. Guvernul este încredinţat
Partidului Naţional Ţărănesc cu obligaţia organizării de noi alegeri parlamentare.
Campania electorală din noiembrie-decembrie 1928, a determinat noi carteluri
politice, favorabile, în vederea obţinerii victoriei în alegeri. În alegerile parlamentare
din noiembrie 1928 au luat parte: Partidul Naţional Ţărănesc, cartelat cu Partidul
Social - Democrat şi Partidul German; Blocul Muncitoresc Ţărănesc, Partidul Naţional
Liberal, Partidul Poporului, cartelat cu gruparea lui N. Iorga, Partidul Ţărănesc (dr. N.
Lupu), Liga Apărării Naţional Creştine, Partidul Maghiar şi alte câteva grupări politice
mai mici728. Semnul distinctiv al Partidului Naţional Ţărănesc era cercul729. Alegerile
din 12-15 decembrie 1928 s-au încheiat cu victoria categorică a Partidului Naţional
Ţărănesc. Partidul Naţional Ţărănesc a obţinut 77,76% din voturi la nivelul ţării, ceea
ce i-a adus 348 mandate în Parlament, inclusiv mandatele social-democraţilor şi
Partidului German cu care a fost cartelat. A fost recordul obţinut de un partid politic
de la introducerea votului universal730.
Pe baza noii legi administrative adoptate de Cameră şi Senat, în iulie 1929731,
alegerile judeţene au avut loc pe data de 6 februarie 1930. Din analiza datelor, rezultă
o scădere a popularităţii guvernului, în condiţiile crizei economice, cât şi creşterii
influenţei naţional-liberalilor în judeţele din vechiul Regat şi, în special, în judeţele de
la şes. Directoratul, IV, Iaşi comunica rezultatele alegerilor astfel: „Guvernul a luat
toate locurilor în judeţul Tecuci. Liberalii au luat cincimea în judeţul Botoşani, Iaşi,
Neamţ, Vaslui, Bacău, Tutova şi Roman în judeţul Fălciu au luat cincimea şi liberalii
şi lupiştii 732.
726
„Tribuna Tutovei”, IX, 1, ianuarie 1927.
727
„Buletinul statistic al României”, nr. 3, iulie-septembrie 1927.
728
Cf. Manifestul către ţară al Partidului Naţional Ţărănesc, „Dreptatea”, II, 342, 30 noiembrie 1920;
„Socialismul”, XXII, 42, 28 noiembrie 1928; „Înainte”, III, 15, 6 decembrie 1928.
729
„Tribuna Tutovei”, IX, 5, 18 noiembrie 1928.
730
MO, nr. 283, 19 decembrie 1928; I. Scurtu, op. cit., p 109.
731
Legea pentru organizarea administraţiei locale, MO, nr. 170, 3 august 1929.
732
„Neamul românesc”, XXV, 301, 8 februarie 1930.
La Bârlad, rezultatele au fost favorabile naţional - ţărăniştilor, în condiţiile

numărului cel mai ridicat de absenteişti (63.5%). Din 7324 de alegători înscrişi pe
listele electorale s-au prezentat la urne doar 2668 de persoane. Naţional-ţărăniştii au
obţinut 1913 voturi, adică 4/5 din voturile exprimate, ceea ce le-a conferit 24 de locuri
în consiliul judeţean; liberalii obţinând doar 6 locuri733.
Alegerile comunale din luna august 1930 au menţinut, în general, aceleaşi
proporţii. Lista guvernamentală, în frunte cu Vasile Georgescu-Bârlad, 1809 voturi;
lista liberalilor, cu avocatul Ioan Bontaş, 780 voturi şi lista averescană cu Lucian
Nechifor, 214 voturi. Pentru noul consiliu comunal repartiţia locurilor era următoarea:
naţional-ţărăniştii - 23; liberalii 9. Nicolae Dorin a devenit primarul oraşului Bârlad,
prefect fiind numit Emanoil Grigoraş734.
În 1931 s-a constituit la Bârlad o secţie a Asociaţiei Cercetaşii României care
îşi propunea organizarea tineretului, în special şcolar, în detaşamente paramilitare.
Intre membrii de conducere ai asociaţiei figurau: comandantul garnizoanei militare,
Emanoil Grigoraş, prefectul judeţului, Petre Todicescu, directorul Liceului „ Gh.Roşca
Codreanu”, Nicolae Dorin, primarul oraşului, şi alţii. La 27 ianuarie 1931 s-a
constituit cohorta de cercetaşi „Bogdan Vodă”735.
Continua degradare a condiţiilor de trai ale producătorilor agricoli, în situaţia
scăderii accentuate a preţului la cereale şi a creşterii cametei, a declanşat un val de
proteste care vor servi de propagandă şi partidelor din opoziţie. În primul număr al
ziarului „Moldova”, publicat la Bârlad, în 1931, în articolul program Hotărâri eroice,
poetul George Tutoveanu , cerea colaborarea tuturor partidelor politice pentru
rezolvarea problemei agrare736. Liga contra Cametei desfăşura o puternică acţiune
protestatară, solicitând intervenţia urgentă a statului. În sala Teatrului „Carol”, la
Bârlad, au fost organizate o serie de conferinţe pe această temă, cerându-se cămătăria,
să se recalculeze datoriile la ceea ce s-a împrumutat cu un procent”737.
Nemulţumirile generate de criza economică, au determinat o răcire a
electoratului faţă de naţional-ţărănişti aflaţi la putere, deoarece nu rezolvau
principalele probleme care măcinau societatea românească. Urmarea a fost pierderea
alegerilor din iunie 1931 în favoarea Uniunii Naţionale Iorga - Argetoianu738.
În judeţul Tutova Uniunea Naţională a obţinut un adevărat triumf, 14474 de
voturi, din cele 28108 înregistrate; celelalte partide situându-se la diferenţe foarte
mari: Partidul Poporului cu 1276 voturi, Partidul Liberal Gheorghe Brătianu cu 1179
voturi, naţional-ţărăniştii cu 838 de voturi, Liga contra Cametei cu 799 de voturi739.
Pentru prima dată au figurat formaţiuni politice mai noi: Partidul Ţărănesc - dr. N.
Lupu, gruparea legionară a lui Corneliu Zelea Codreanu şi Partidului Evreiesc, cu
rezultate modeste.
733
Ibidem, XXV, 62, 18 martie 1930.
734
Ibidem, I, 3, 2 februarie 1931.
735
Ibidem ; cf. „Straja Ţării”, Enciclopedia României, I, p. 482 -489.
736
„Moldova”, I, 1, 2 ianuarie 1931.
737
„Înainte”, I, 2-3, februarie 1931.
738
Buletinul statistic al României, nr. 8, aprilie - iunie 1931, p 3 - 27.
739
„Moldova”, I, 10, 1 iunie 1931.
Victoria în alegeri a Uniunii Naţionale se datora şi prestigiului de care se

bucura marele istoric N. Iorga în această zonă a ţării, scăderea interesului faţă de
guvernanţii naţional-ţărănişti pentru nerealizarea programului electoral, cât şi
neîncrederea în noile grupări care se lansaseră pe arena politică.
George Tutoveanu, poetul şi animatorul vieţii culturale bârlădene, a fost numit
prefect al judeţului Tutova740. Dintre măsurile adoptate de consiliul comunal s-a
numărat: acordarea sprijinului pentru construirea noului local al Liceului de fete
„Iorgu Radu”741, ajutorarea sinistraţilor, în urma inundaţiilor din vara anului 1932742,
organizarea unor acţiuni de divertisment în Grădina Publică743. Noul prefect al
judeţului Tutova şi-a exprimat încrederea în aprobarea de către parlament a Legii
conversiunii datoriilor agricole, menită să aducă o numită uşurare pentru populaţia
rurală, înglodată în numeroase datorii către stat744.
Adâncirea crizei economice, izbucnirea unor conflicte sociale, atacurile
partidelor din opoziţie au făcut ca în scurt timp şi această guvernare să-şi piardă
credibilitatea. Demisia cabinetului de „Uniune Naţională” a permis revenirea
Partidului Naţional Ţărănesc la conducere, regele Carol al II-lea încredinţând
guvernului Al. Vaida - Voievod misiunea organizării noilor alegeri parlamentare745.
Programul electoral al naţional-ţărăniştilor promitea restabilirea finanţelor,
realizarea controlului asupra averii funcţionarilor publici şi a parlamentarilor,
simplificarea aparatului administrativ, întărirea gospodăriilor ţărăneşti, dezvoltarea
cooperaţiei, scăderea dobânzilor, menţinerea conversiunii datoriilor agricole,
modernizarea transporturilor, dezvoltarea învăţământului, a asistenţei sanitare ş. a.746.
Deşi lupta politică a fost intensă, campania electorală s-a desfăşurat fără
incidente majore. Scrutinul din 17 iulie 1932 s-a încheiat cu victoria, la limită, a
Partidului Naţional Ţărănesc care a întrunit 40.3% din totalul voturilor, cea mai
scăzută cotă a acestei formaţiuni politice în alegerile electorale de până la acea dată.
Totuşi, naţional-ţărăniştii deţineau majoritatea în Parlament, ceea ce le permitea să
acţioneze pentru realizarea programului de guvernare747.
Analizând rezultatele alegerilor parlamentare se constata şi la Bârlad şi în
judeţul Tutova o redresare a popularităţii naţional-ţărăniştilor care s-au detaşat cu cele
8760 voturi, faţă de celelalte formaţiuni politice: naţional-liberalii cu 2991 de voturi,
gruparea legionară cu 2461 de voturi, creşterea spectaculoasă faţă de scrutinul din
1931. Partidul Naţional Liberal Gh. Brătianu îşi menţinea, cu o uşoară creştere
740
Ibidem, I, 12, 15 iulie 1931.
741
Ibidem, I, 19, 15 noiembrie 1931.
742
Ibidem, II, 3, 15 ianuarie 1932.
743
Ibidem, I, 11, 21 iunie 1931. Conducerea Regimentului 13 Cantemir se angaja ca muzica militară să
susţină concerte în aer liber de două ori pe săptămână în Grădina Publică.
744
Legea conversiunii datoriilor agricole, a fost sprijinită în parlament şi de naţional - ţărănişti, deşi noua
lege lovea în instituţiile de credit, întemeiate de guvernele naţional - ţărăniste, precum şi în băncile
populare, susţinute de Partidul Naţional Ţărănesc (Dezbateri Adunarea Deputaţilor, nr. 89, Şedinţa din 16
aprilie, 1932, p. 4505; ibidem, nr. 67, Şedinţa din 23 martie 1932, p.2610).
745
„Dreptatea”, V, 1403, 8 iunie 1932.
746
Manifestul - Program al Partidului Naţional Ţărănesc, „Dreptatea”, V, 1418, 27 iunie 1932; cf. I.
Scurtu, Evoluţia regimului politic de la democraţie la dictatură, p. 107 - 120.
747
Monitorul Oficial, nr. 173, 26 iulie 1932.
susţinătorii, obţinând 1251 voturi, Partidul Ţărănesc - dr. N. Lupu obţinuse 1032 de
voturi, adică 3.4 ori mai mult decât la alegerile anterioare, Naţional - Agrarienii
deţineau 914 voturi, Sfatul Negustoresc 665 de voturi, Partidul Poporului 316 voturi,
adică de 4 ori mai puţin decât în 1931. Pe ultimul loc se situa Partidul Evreiesc cu 160
de voturi748.
Alegerile comunale s-au desfăşurat pe 26 martie 1933 şi au fost dominate de
naţional-ţărănişti (2282 voturi) şi la o distanţă apreciabilă de naţional-liberali (936 de
voturi). Acest lucru a permis ca în consiliul comunal al oraşului Bârlad,
naţional-ţărăniştii să deţină 25 de locuri, iar naţional-liberalii doar 5749. Noul consiliu
comunal a încercat să facă faţă situaţiei deosebit de grele, impusă de efectele crizei
economice: deprecierea monedei, creşterea fiscalităţii, micşorarea salariilor, sporirea
procentului de şomeri, la care s-au adăugat şi inundaţiile din vara anului 1932.
Pe plan central, Partidul Naţional Ţărănesc se confrunta în afara grelelor
probleme economice şi sociale şi cu puternice disensiuni interne. Treptat, din partid
s-au desprins: după gruparea dr. N. Lupu, situată pe poziţii radicale, de stânga, alte
două grupări: ale lui Constantin Stere750 şi Grigore Iunian751. Iuliu Maniu renunţase
provizoriu la preşedinţia partidului, în favoarea lui Ion Mihalache. În lupta pentru
răsturnarea guvernului s-au angajat toate partidele din opoziţie, fiecare promiţând
măsuri urgente pentru redresarea şi consolidarea ţării.
Presa de stânga critica făţiş politica guvernului care nu-şi respectase
promisiunile electorale: „Cetăţeanul trage din greu jugul vieţii de toate zilele...
politicienii pe scena vieţii politice se agită, vorbesc de te aiuresc cu atâtea pro şi contra
argumente, iar între culise gândesc mereu la autoîndestulare. Comerţul tânjeşte...
industria produce... şomeri, finanţele produc... teama de raportul experţilor către
stăpânii noştri din afară... de care depinde... ce depinde? noul împrumut? noile
impozite? sau ce?”752.
În noiembrie 1933, Partidul Naţional Ţărănesc părăsea conducerea
executivului, dar dispunea de suficiente resurse pentru ca în timp să-şi refacă influenţa
în rândul electoratului.
Naţional Liberalii reveniţi la conducere după o lungă absenţă, vor conduce şi
alegerile parlamentare, fixate pentru 20 decembrie pentru Camera Deputaţilor şi la 22
decembrie pentru Senat. Programul Partidului Naţional -Liberal fusese aprobat încă
din luna octombrie 1933753 şi a Partidului Naţional - Ţărănesc pe 4 decembrie 1933754.
748
„Opinia Bârladului”, I, 1, 18 iulie 1932.
749
Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Vaslui (DJANV), fond Primăria Oraşului Bârlad (POB),
1832-1949 Cereri ale cetăţenilor pentru a fi înscrişi în listele electorale, dosar 16/1933, f. 1-6; ibidem,
dosar 20/1933, f. 1-15, „Neamul românesc”, XXVII, 68, 29 martie 1933.
750
La 6 martie 1931 a avut loc Congresul de constituire a Partidului Ţărănesc Democrat, condus de
Constantin Stere (cf. I .Scurtu, op. cit., p. 211-213).
751
„Dimineaţa” XXVIII, 9267, 14 octombrie 1932. La 13 octombrie, Grigore Iunian şi-a dat demisia din
Partidul Naţional Ţărănesc şi la 20 noiembrie 1932 a fost format Partidul Radical Ţărănesc.
752
Cf. Dezorientări, „Păreri”, II, 1, 25 septembrie 1932.
753
Cf. Programul de guvernare al Partidului Naţional Liberal, aprobat în şedinţa din 1 octombrie 1933,
Bucureşti, 1933.
754
„Dreptatea”, VIII, 1865, 4 decembrie 1933. Avea la baza Programului de la Câmpulung, 10
septembrie 1933, prezentat de I. Mihalache.
La 9 decembrie 1933 guvernul I. G. Duca a scos în afara legii Garda de Fier, deoarece
prin mijloacele sale violente „urmărea schimbarea ordinii publice în stat” şi „stabilirea
unui regim social şi politic contrar, celui statornicit prin Constituţie, cât şi prin
tratatele de pace”755.
Alegerile parlamentare s-au încheiat cu victoria Partidului Naţional Liberal
care a obţinut 50.99%, din totalul voturilor, asigurându-şi majoritatea locurilor în
parlament756. În aceeaşi zi, la 29 decembrie 1933, era asasinat în gara Sinaia de către
legionari, I.G. Duca, preşedintele Consiliului de Miniştri, act care a zguduit întreaga
opinie publică757.
Rezultatele scrutinului electoral în judeţul Tutova dădea câştig de cauză tot
naţional-liberalilor, cu un procent de 79.6% din totalul voturilor exprimate. Pe locul al
doilea se situa Partidul Naţional Ţărănesc cu 6.13% din voturi, urmat de Partidul
Ţărănesc - dr. N. Lupu, cu 5.4% voturi, Partidul Naţional Liberal - Gh. Brătianu, cu
3.25% din voturi. Pe ultimele locuri se situau Partidul Poporului, Uniunea Agrară,
Partidul Ţărănesc Radical, Blocul Cetăţenesc cu o pondere de sub 2% din voturi758.
Ca urmare a măsurilor adoptate de prefectul judeţului Tutova, Ioan Guriţă, şi
Nicolae Simionescu, preşedintele naţional-liberalilor din judeţ, alegerile au decurs
fără incidente grave.
Alegerile din Senat din 22 decembrie 1933, au dat rezultate apropiate cu cele
pentru Camera Deputaţilor şi în judeţul Tutova. Naţional-liberalii obţinând un avantaj
de 9 procente faţă de Cameră (87, 7%), în timp ce Partidul Naţional Ţărănesc, doar un
procent (7.24%). Fostul primar, Ioan Bontaş, era ales senator din partea
naţional-liberalilor759.
În locul vechiului consiliu comunal a fost constituită o comisie interimară
formată din Theodor Buzescu, preşedinte, Alexandru Chiriac, Ion Ursoi, Dr. Barbălată
şi Constantin Genete, membri care au depus jurământul în ziua de 23 decembrie 1933,
în prezenţa prefectului Ioan Guriţă, a preotului Gheorghe Ştefănescu şi a funcţionarilor
publici760.
Pentru luna mai au fost fixate alegerile comunale la sate761 în judeţul Tutova,
iar pentru luna iunie pentru consiliul comunal al oraşului Bârlad. Scrutinul a
reprezentat un nou succes al naţional-liberalilor, care deţineau 28 de locuri în consiliul
comunal Bârlad.
Dintre consilierii liberali se numărau: Theodor Buzescu, primar, Alexandru
Chiriac, Gheorghe Dimitriu, Eugen Bulbuc. Noul consiliu comunal a fost instalat în
ziua de 10 iulie 1934762. Guvernarea naţional-liberală Gh.Tătărăscu a permis
755
MO, nr. 286, 9 decembrie 1933.
756
Cf. I. Scurtu, op. cit., p. 221 - 232.
757
I. Mihalache, La moartea lui Duca, „Dreptatea”, VIII, 1888, 1 ianuarie 1934.
758
„Neamul românesc”, XXVIII, 280, 30 decembrie 1933.
759
Ibidem.
760
„Veacul nostru”, II, 1-2, 1 ianuarie 1934.
761
„Bârladul”, II, 9, 22 aprilie 1934.
762
„Veacul nostru”, II, 13, 15 iunie 1934; cf. DJANV, fond cit., pachet 82, dosar 16/1934, f. 1- 95
(Tabelele cetăţenilor amendaţi pentru participarea la alegeri); ibidem, pachet 84, dosar 29/1934, f.1-28
(Ordonanţele M.A.I. referitoare la alegerile comunale pe anul 1934); ibidem, dosar 30/1934, f. 1-24
(Listele electorale a noilor înscrieri precum şi cei şterşi din listele electorale pe anul 1934); ibidem, dosar
relansarea industriei naţionale763, în conformitate cu deviza „prin noi înşine”,

depăşirea efectelor crizei economice, pentru ca în anul 1938 să se obţină cea mai
ridicată producţie din perioada interbelică. Aceste măsuri protecţioniste au fost
benefice pentru întreaga economie românească. Legea pentru lichidarea datoriilor
agricole şi urbane, adoptată la 4 aprilie 1934, a contribuit „la ameliorarea tensiunii
create în lumea satelor, a scos ţărănimea de sub povara insuportabilă a datoriilor”764.
Judeţul Tutova a beneficiat în mai mică măsură de legislaţia protecţionistă. Investiţiile
reduse nu au permis schimbări esenţiale în economia judeţului şi a oraşului Bârlad.
Pe de altă parte, guvernul Gh.Tătărăscu a condus ţara prin decrete-legi, a
introdus starea de asediu, măsuri pentru apărarea ordinii în stat, cenzura, fapt care a
creat nemulţumirea opoziţiei care vedeau o degradare vizibilă a democraţiei
româneşti765.
Noua lege administrativă, votată la 10 martie 1936766, introduce „o tutelă
exagerată a organelor de stat asupra organelor administrative”. Deşi criticată de
opoziţie, ea a intrat în vigoare şi pe baza ei s-au organizat noile alegeri comunale şi
judeţene, în aprilie 1936. Alegerile din 29 aprilie 1936 nu au adus modificări
importante componenţei consiliului comunal la Bârlad767. Un an mai târziu, au avut
loc noi alegeri comunale pentru completarea consiliilor locale şi judeţene. Alegerile
judeţene s-au ţinut la 25 iulie 1937, excepţie făcând judeţul Tutova 768, unde au avut
loc mai devreme, pe 30 mai 1937769.
Forţele politice antrenate în campania electorală, din noiembrie-decembrie
1937, au încheiat carteluri, uneori surprinzătoare, care au neliniştit o parte a
alegătorilor. Situaţia s-a răsfrânt şi pe plan local. Pactul de neagresiune
Maniu-Codreanu era cel mai mult discutat. Cunoscându-se poziţia antilegionară şi
anticarlistă a conducerii naţional -ţărăniste, cetăţeanul de rând nu putea înţelege
subtilităţile politice, de alianţă temporală, determinate de lupta electorală a cărui
obiectiv era înlăturarea naţional-liberalilor şi revenirea Partidului Naţional Ţărănesc la
conducerea executivului.
Rezultatele alegerilor parlamentare au fost un eşec al forţelor politice: Partidul
Naţional Liberal, 35.92% din voturi, Partidul Naţional Ţărănesc, 20.4%, în schimb,
Garda de Fier cu 15.5% îşi atinge obiectivele de a fi o forţă politică, recunoscută, la un
32/1934, f.1-68 (Comunicări şi somaţii în legătură cu constituirea Consiliului Comunal, alegerea

primarului şi ajutorului de primar).
763
D.A.D., nr. 46, Şedinţa din 24 aprilie 1934, p. 2143.
764
I. Scurtu, op. cit., p.218.
765
D.A.D, nr. 49, Şedinţa din 4 martie 1935, p 1930; ibidem, nr. 55, şedinţa din 12 martie 1935, p.1576;
ibidem, nr. 56, Şedinţa din 13 martie 1935, p.1596 MO, nr. 83, din 7 aprilie1934; ibidem, nr. 155 din 9
iulie 1934.
766
D.A.D., nr. 95, Şedinţa din 16 decembrie 1935, p 280; ibidem, nr.31, Şedinţa din 28 februarie 1936,
p.1162. Proiectul lege prevedea: depunerea listelor se făcea de către candidaţii înscrişi fără limita unui
anumit număr de alegători, contestaţiile rezolvate pe loc de către judecătorul de ocol; durata consiliului
era nelimitată, alegerile având loc din trei în trei ani.
767
DJANV, fond cit., pachet 98, dosar 29/1936, f.1-21 (Corespondenţa M.A.I. şi referate privitoare la
întocmirea listelor electorale: Cameră, Senat, Judeţ); ibidem, dosar 32/1936, f.1-8 (Liste de alegători).
768
Ibidem, pachet 103, dosar 1/1037, f. 1-42.
769
Ibidem, dosar 3/1937, f.1-28.
pas de puterea totală770.Cu alegerile parlamentare din decembrie 1937 se încheia o

competiţie, mai mult sau mai puţin loială, mai mult sau mai puţin dură, a exerciţiului
guvernării democraţiei, bazată pe principiul pluripartidismului771.
Conform reformei administrative, decretate la 14 august 1938, primarii erau
desemnaţi de prefecţi pe timp de 6 ani şi se creau, alături de vechile structuri, ţinuturile
care grupau mai multe judeţe772. Judeţul Tutova se încadra în ţinutul Dunărea de Jos,
alături de judeţele: Fălciu, Tecuci, Covurlui, Brăila, Tulcea, Putna, Rm.Sărat, Ismail,
Cahul, în total 10 judeţe.
Alegerile pentru Cameră şi Senat, din zilele de 1-2 iunie 1939, câştigate de
Frontul Renaşterii Naţionale, singura organizaţie care a depus candidaţi, au fost un
adevărat simulacru al democraţiei, în condiţiile în care celelalte partide politice au fost
interzise din primăvara anului 1938773.
Există o corespondenţă bogată, privind listele electorale din judeţul Tutova şi
din oraşul Bârlad774, cu diferitele categorii de alegători (muncitori, agricultori,
intelectuali), corespondenţe referitoare la întrunirea Frontului Renaşterii Naţionale, în
ţinutul Dunărea de Jos775, cât şi necesitatea procurării uniformei acestuia pentru toţi
salariaţii publici776
- Analele Parlamentare ale României (A. P. R.)

- „Buletinul statistic al României”
- Dezbateri Adunarea Deputaţilor (D. A. D)
- Direcţia Arhivelor Naţionale Bucureşti (D. A. N. B.)
- Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale Bucureşti (D. A. N. I. C.)
Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Vaslui (D. J. A. N. V.)
„Monitorul Oficial”
- „Bârladul”, „Brazdă nouă”, „Dimineaţa”, „Dreptatea”, „Facla”, „Iaşul
socialist”, „Ideal”, „Libertatea”, „Moldova”, „Neamul românesc”, „Opinia
Bârladului”, „Păreri”, „Socialismul”, „Steaua Tutovei”, „Tribuna Tutovei”,
„Veacul nostru”, „Viitorul”.
- Carol al II-lea în zodia Satanei. Reflexiuni asupra politicii internaţionale,
Editura Universitaria, 1994.
- Alexandru Crăciun, Monografia judeţelui Tutova, 1943.
- Vlad Georgescu, Istoria Românilor de la origini până în zilele noastre,
Bucureşti, Editura Humanitas, 1992.
770
MO, nr. 301, 30 decembrie 1937; cf. I. Scurtu, Evoluţia regimului politic, p. 153-160.
771
Corespondenţa cu Judecătoria mixtă Bârlad, procese-verbale cu M.A.I., Tribunalul Judeţean Tutova,
referitoare la alegerile generale şi comunale din anul 1937 (DJANV, fond cit., pachet 105, dosar 18/1937,
f.1-51); Liste de alegători (ibidem, pachet 106, dosar 35/1937, f. 1-116).
772
„Dreptatea”, XX, 3159, 5 iunie 1938; cf. I. Scurtu, op.cit., p.161-175.
773
Monitorul Oficial, nr. 128 bis, 6 iunie 1939.
774
DJANV, fond cit., dosar 35/1939, f.1-2; ibidem, pachet 132, dosar 36/1939, f.1-20.
775
Ibidem, dosar 13/1939, f. 1-10.
776
Ibidem, pachet 136, dosar 14/1939, f.1-15.
- Oltea Răşcanu Gramaticu, Istoria Bârladului, ediţia a III-a revăzută şi

adăugită, Iaşi, Editura PIM, 2015, vol. I, p. 600-634.
- A.Iordache, Ion I.C.Brătianu, Bucureşti, Editura Albatros, 1994.
- Ion Mamina, Ioan Scurtu, Guvernele şi guvernanţii.1916-1938, Bucureşti,
Editura Silex, 1996.
- Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, Viaţa politică în România.1918-1921,
Bucureşti, Editura Politică, 1976.
- Stelian .Neagoe, Istoria guvernelor României de la începuturi – 1859 până
în zilele noastre – 1995, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1995.
- Florea Nedelcu, Viaţa politică din România în preajma instaurării dictaturii
regale, Cluj, Editura Dacia, 1973.
- Mihai Rusenescu, Ioan Saizu, Viaţa politică în România.1922-1928,
Bucureşti, Editura Politică, 1979.
- Alexandru Gh.Savu, Sistemul partidelor politice din România.1919-1940,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976.
- Ioan Scurtu, Istoria Partidului Naţional Ţărănesc, Bucureşti, Editura
Enciclopedică, 1994.
-Idem., Iuliu Maniu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1995.
Idem.,Istoria României în anii 1918-1940. Evoluţia regimului politic de la
democraţie la dictatură, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1996.
-Em.Sonea, G.Sonea, Viaţa economică şi politică a României.1933-1938,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978.
-Kurt W.Treptow, Gh.Buzatu, „Procesul” lui Corneliu Zelea Codreanu (mai
1938), Iaşi, 1994.
- Francisco Veiga, Istoria Gărzii de Fier.1919-1941, Bucureşti, Editura
Humanitas, 1993.
PROCESUL ŞI EXECUŢIA MAREŞALULUI 70 DE ANI
Oltea RĂŞCANU GRAMATICU*
Motto:
„Daţi Istoriei adevărul şi nu faceţi
faţă unei situaţii de moment”.
Ion Antonescu, mai 1946
Cuvinte cheie: Al Doilea Război Mondial, Mareşalul Ion Antonescu,

procesul, execuţia, criminal de război, regele Mihai.
Key words: World War Two, marshal Ion Antonescu, trial, execution, war
criminal, king Mihai
Abstract
The trial of marshal Ion Antonescu and his main collaborators took
place/occurred in front of the People’s Court in Bucharest between the 6th and
17th of May 1946. Several things stand out from the charges against them: the
economic and military vassalage of the country to Nazi Germany, the
adherence to the Axis (September 23rd 1940), the contribution to the
aggression against the Soviet Union (June 22nd 1941- August 23rd 1944) and
the extermination of the population from the occupied territories. Under these
accusations of war crimes, according to the Sentence no. 17 of the People’s
Court, marshal Ion Antonescu, the leader of the Romanian state, and his
collaborators- MihaiAntonescu, vice prime-minister, Professor Gheorghe
Alexianu, the governor of Transnistria and general C.Z. Vasiliu- were
sentenced to death and executed on June 1st 1946. The controversial
personality of marshal Ion Antonescu cannot be analyzed except in the context
of his day and age, with its lights and shadows. He can’t be taken out of the
Romanian history.
În contradicţie cu faptele, actele şi dezbaterile „procesului” din mai 1946 s-au

străduit să acrediteze caracterul „nedrept” şi „premeditat” al operaţiunii militare din
22 iunie 1941, denumită exclusiv „act criminal” ca şi continuarea războiului până în
regiunea Stalingradului şi Caucazului.
Urmând exemplul Marilor Aliaţi, care în procesele de la Nürnberg sau Tokio
i-au judecat şi condamnat exemplar pe marii criminali de război, autorităţile de la
Bucureşti, presate şi cabinetele de la Moscova, Washington sau Londra, au manifestat
predilecţie pentru Mareşalul Ion Antonescu şi unii dintre principalii săi colaboratori.
În consecinţă, în 1944-1946 s-a elaborat o legislaţie adecvată, impunându-se decretele-
regale nr.1626/1944 şi 1849/1944 ori legile nr.188/1944, 50/1945, 312/1945 şi
*
Profesor, preşedintele filialei Bârlad a Societăţii de Ştiinţe Istorice din România
61/1946, multe dintre ele contrazicându-se. Legea nr.61/1946 a prelungit competenţa

Tribunalului Poporului până la 1 iunie 1946.
Din lotul Mareşal Antonescu, arestaţi la Bucureşti, după lovitura de stat din 23
august 1944, unii au fost deţinuţi la Bucureşti, alţii, în frunte cu Ion Antonescu şi
câţiva colaboratori (Mihai Antonescu, generalii Constantin Pantazi şi Constantin Piky
Vasiliu, prof. Gheorghe Alexianu, col. Mihai Elefterescu ş.a.) au fost trimişi în
septembrie 1944 la Moscova777, de unde au fost readuşi în aprilie 1946.
Actul de acuzare definitivat la 29 aprilie 1946 inculpa 24 de foşti demnitari:
mareşalul Ion Antonescu, generalii Constantin Pantazi, C.Z.Vasiliu, Gheorghe Dobre,
Dumitru Popescu, şi Constantin Petrovicescu; Titus Dragoş, Ion Marinescu; profesorii
Mihai Antonescu, Gheorghe Alexianu şi Traian Brăileanu, Constantin Buşilă, Nicolae
Mareş; dr. Petre Tomescu; Radu Lecca; Eugen Cristescu, precum şi Horia Sima,
Constantin Dănulescu, Vasile Dumitriuc, Mihail Sturdza, Ion Protopopescu, Corneliu
Georgescu, Constantin Papanace şi Vasile Iaşinschi. Aceştia opt din urmă fiind daţi
„dispăruţi”, urmau să fie condamnaţi în contumacie. Procesul s-a deschis la 6 mai
1946 şi rezoluţia finală s-a dat 17 mai 1946, documentul fiind redactat la 20 mai 1946.
Prin sentinţa nr.17 au fost condamnaţi la moarte: mareşalul Ion Antonescu,
profesorii Mihai Antonescu şi Gheorghe Alexianu, generalii C.Z.Vasiliu şi Constantin
Pantazi, Eugen Cristescu, Radu Lecca, iar în contumacie, Horia Sima. Cererile de
graţiere adresate regelui Mihai I au fost respinse.
La recomandarea guvernului Petru Groza, la 31 mai 1946, făcută regelui au
fost menţinute pedeapsa capitală pentru Ion şi Mihai Antonescu, Gheorghe Alexianu şi
C.Z.Vasiliu, celorlalţi prin decret-regal, fiindu-le comutată pedeapsa la muncă silnică
pe viaţă: generalul Constantin Pantazi, Eugen Cristescu şi Radu Lecca778. La 1 iunie
1946, Mareşalul şi ceilalţi trei au fost executaţi.
Din actul de acuzare reţinem următoarele: că regimul antonescian şi-ar fi
propus în 1940 să subjuge România lui Adolf Hitler, ţara servind „drept bază militară
şi economică, bine organizată, pentru realizarea planurilor de agresiune (ale
Germaniei, n.n.) în Balcani contra U.R.S.S.”779; că trupele germane ar fi fost invitate
să „ocupe” România780; aderarea la Pactul Tripartit în 23 noiembrie 1940 a echivalat
cu recunoaşterea „spaţiului vital” şi a „ordinei noi” naziste în Europa, cu susţinerea
„politicii imperialiste a hitlerismului şi a fascismului”781; „echipa scelerată” a lui Ion
Antonescu, sprijinită de liderii reacţionari ai P.N.Ţ. şi P.N.L., a „deschis frontierele
777
Th. Mavrodin, Mareşalul Antonescu internat la Moscova, Piteşti, Editura Carminia, 1999.
778
Gh.Buzatu, Antonescu, Hitler, Stalin, Un raport nefinal, III, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2008, p.
254-257.
779
Cf. M. D. Ciucă, Procesul Mareşalului Antonescu. Documente, 1, Bucureşti, Editura Saeculum
I.O./Editura Europa Nova, 1998, p. 66; vezi şi Ion Dan, „Procesul” Mareşalului Ion Antonescu,
Bucureşti, 1993; Gh.Buzatu, Stela Cheptea, Marusia Cîrstea, ed., Jurnal de temniţă (aprilie –mai 1946)
al Grupului Mareşalului Antonescu, în Istorie şi Societate, II, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2005,
p.531-601; Gh.Buzatu, Ion Pătroiu, Lotul Mareşalului Antonescu al „criminalilor de război”(1946), în
„Orizont XXI”, nr.X/2008, p.3-5; Gh.Buzatu, Execuţia Mareşalului Ion Antonescu, Iaşi, Casa Editorială
Demiurg, 2009.
780
M.D.Ciucă, op.cit., p. 68-71.
781
Ibidem, p. 73.
ţării” trupelor germane pentru a înfăptui agresarea U.R.S.S.782; războiul din Răsărit ar
fi reprezentat culmea trădării şi a crimelor înfăptuite de regimul antonescian; războiul
a fost „nebunesc”, cu urmări incalculabile, dezastruoase783.
În continuarea rechizitoriului se sublinia: „Crima de agresiune contra U.R.S.S.
nu constă numai în realizarea planului banditesc imperialist de jaf şi cotropire. Ea se
angrenează prin modul cum războiul a fost premeditat şi condus. Aşadar, crima
clicilor fasciste-reacţionare, în frunte cu Ion Antonescu, îmbracă un dublu aspect:
jefuirea, cotropirea şi exterminarea populaţiei din teritoriile ocupate şi trimiterea cu
cruzime la moarte într-un război de jaf a sute de mii de tineri români”784. Verdictul:
„Dacă intrarea în război este o crimă, continuarea lui este o agravanţă şi mai
mare”785.
Întrebat stăruitor de completul de judecată, „Ce-a căutat la Stalingrad?”,
mareşalul a răspuns:
„...Când o ţară se angajează într-un război, armata acestei ţări trebuie să
meargă până în fundul pământului pentru ca să distrugă forţele inamice, să câştige
războiul. Este un principiu capital de conducere strategică a operaţiunilor militare, care
s-a aplicat de la romani până astăzi. Căutaţi în istoria secolelor şi veţi vedea că
nimenea nu s-a oprit la frontieră, ci a mers acolo unde a putut să distrugă armatele.
Când Hanibal a fost bătut în Italia, Scipione s-a dus după el în Africa, Spania, în
Africa l-a distrus la Zama şi a distrus Cartagina. Napoleon a fost până la Moscova.
Alexandru I al Rusiei a fost până la Paris, pe urmă. Ruşii au fost de atâtea ori până
la...”786. Solicitat de membrii completului de judecată de a aduce drept probe „raţiuni
militare”, Mareşalul Ion Antonescu a continuat:
„Da. Raţiune militară şi numai raţiune militară. Şi nu se poate opri. Şi
răspunsul cel mai bun care vi-l dau este că, atunci când s-a intrat în a doua fază a
războiului (României, n.n.), pentru cucerirea Transilvaniei de Nord, Ardealului de
Nord, armatele române nu s-au oprit la frontieră, au mers până în inima Europei,
până la Viena, mi se pare, şi până la Budapesta”787.
Ultimul cuvânt al mareşalului Antonescu în faţa „Tribunalului Poporului”
datează din 14 mai 1946. Antonescu îşi începea pledoaria plin de încrederea în
judecata istoriei de mai târziu:
„Un om care, fără nume, fără protecţie, fără bani şi partid, s-a urcat în stat la
cel mai înalt loc de conducere şi răspundere, acel om are datoria să se justifice, iar
poporul şi Istoria au dreptul să-l judece!...
Poporul, prin dv., îşi va da verdictul, iar, mâine, Istoria pe al său. Expun
toate actele şi faptele mele ca poporul să ajungă la înţelegerea lor.
Daţi Istoriei adevărul, şi nu faceţi faţă unei situaţii de moment!”788.
782
Ibidem, p.75.
783
Ibidem, p.76.
784
Ibidem.
785
Ibidem.
786
Ibidem, p. 205.
787
Ibidem.
788
Gh. Buzatu, ed., România cu şi fără Antonescu. Documente, studii, relatări şi comentarii, Iaşi, Editura
Moldova, 1991, p. 332-336; Gh.Buzatu, ed., Ion Antonescu, Un ABC al anticomunismului românesc,
ediţia a II-a anastatică, Iaşi, Tipo Moldova, 2010, doc. 103, p. 165-170.
Argumentele expuse de Ion Antonescu şi documentele aflate la dispoziţie789

nu au fost luate în calcul de „Tribunalul Poporului” din Bucureşti, care executa fidel
ordinele Moscovei. În Hotărârea nr.17, din 17 mai 1946, dată de „Tribunalul
Poporului” în cadrul procesului din mai 1946 se stipula:
„...Astfel, data de 22 iunie 1941, când Hitler a declarat război împotriva
U.R.S.S., găseşte România cu totul aservită politicii germane şi aceasta prin fapta
acuzatului Ion Antonescu şi a celor cale l-a secondat în politica sa, comiţând cea mai
mare crimă petrecută în istoria poporului român, alăturându-se Germaniei hitleriste, la
agresiunea contra popoarelor din Rusia Sovietică, care doreau o colaborare paşnică cu
poporul român. Această crimă a avut urmări dezastruoase şi prin aceea că nemţii au
folosit armata noastră, în cursul luptelor, în situaţiunile cele mai primejdioase şi
deasupra puterilor omeneşti; că, în acelaşi timp, acuzatul Ion Antonescu, în două
scrisori consecutive, îl asigură pe Hitler că va merge până la capăt cu acţiunea ce a
pornit în Răsărit, adăugând că nu pune nici o condiţiune şi nu discută cu nimic această
cooperare militară pe un nou teritoriu...790
Tribunalul, constatând declictul de „crimă de dezastrul ţării, prin săvârşirea
crimei de război”, l-a condamnat pe Ion Antonescu la zece ani degradare civică, la
detenţiune grea pe viaţă şi, prin şase capete de acuzare cuprinse în atâtea alineate, la
pedeapsa cu moartea. Potrivit articolului 101 din Codul Penal în vigoare în 1946,
condamnatul trebuia să execute „numai una dintre pedepse, şi anume cea mai grea,
adică pedeapsa cu moartea”791.
În aceeaşi zi s-au luat în discuţie cererile de graţiere. Lucreţiu Pătrăşcanu,
Ministrul Justiţiei, a supus Înaltei Hotărâri a Regelui cererile de graţiere. Printr-un alt
raport însă, în numele şi din însărcinarea guvernului Groza, a propus regelui Mihai I,
„pentru înalte raţiuni de stat”, respingerea cererilor de graţiere făcute de Ion
Antonescu, Mihai Antonescu, Constantin Vasiliu şi Gheorghe Alexianu şi comutarea
în muncă silnică pe viaţă a pedepsei cu moartea aplicată condamnaţilor Constantin
Pantazi, Radu Lecca şi Eugen Cristescu.
La data de 1 iunie 1946, prim-procurorul Tribunalului Ilfov, Jean Nicolau, a
fost înştiinţat că regele Mihai I a respins cererile de graţiere ale lui Ion Antonescu,
Mihai Antonescu, Constantin Vasiliu şi Gheorghe Alexianu şi a aprobat comutarea în
muncă silnică pe viaţă a pedepsei cu moartea aplicată condamnaţilor Constantin
Pantazi, Radu Lecca şi Eugen Cristescu.
Au fost executaţi prin împuşcare, în ziua de 1 iunie 1946, ora 18:03, în
apropierea penitenciarului Jilava, mareşalul Ion Antonescu, Mihai Antonescu,
profesorul Gheorghe Alexianu, generalul C.Z.Vasiliu. Plutonul de execuţie era format
din 30 de gardieni, comandaţi de Vasile Frugină, asistat de inspectorul de poliţie
Mihail Gavrilovici, procurorii Alfred V. Petrescu şi Gheorghe Săndulescu, grefierul
Tribunalului Poporului, Gheorghe Colac, comandantul închisorii Jilava, colonelul
789
Vezi Vasile Arimia, Ion Ardeleanu, ed., Mareşalul Ion Antonescu. Secretele guvernării. Rezoluţuu ale
conducătorului statului, septembrie 194+- august 1944, Bucureşti, Editura Română, 1992.
790
M. D.Ciucă, op. cit., II, p. 220
791
Ibidem, p.278-282.
Dumitru Pristavu, şi avocaţii Constantin Paraschivescu - Bălăceanu şi Constantin

Stroe792.
Ion Antonescu a cerut să fie executat de armată, dar a fost refuzat. În
momentul tragerii, Antonescu a salutat, după care a căzut. S-a ridicat pe mâna dreaptă
zicând că nu e mort şi să se tragă din nou. Şeful gardienilor l-a împuşcat în cap cu
revolverul, dar doctorul nu a confirmat decesul, aşa că a mai fost nevoie de încă un
glonţ în piept. În ciuda acestor măsuri, Antonescu şi generalul Vasiliu mai prezentau
semne de viaţă. Şeful gardienilor a luat o puşcă şi a tras trei patru focuri în corpul lui
Antonescu. Doctorul a constatat decesul mareşalului în jurul orei 8:15793.
În referatul privind execuţia din 1 iunie 1946, se consemnează ultimele
cuvinte ale lui Ion Antonescu: „Dacă mor, este pentru Bucovina şi Basarabia. De ar fi
să reîncep aş face la fel”794.
Dependent, aşadar, de victoria Axei în război, mareşalul Antonescu nu a reuşit
să-şi domine cunoscutele-i patimi şi orgoliul nemăsurat şi necontrolat. Din postura sa
de lider militar şi politic, el ajunsese să nu-i mai fie, pur şi simplu, indiferent modul în
care avea să fie prezentat posterităţii795.
La solicitarea mareşalului Ion Antonescu colaboratorii Cabinetului Militar şi
ai Serviciului Istoric al M.St.M au elaborat lucrarea privind Istoricul campaniei din
Est. S-a prevăzut ca „prima redactare” să se termine la sfârşitul anului 1942, textul
definitiv să fie predat în ianuarie 1943796. În ianuarie 1944 se raporta „redactarea
definitivă”, volumul intitulându-se România şi expansiunea rusească. Armata română
792
Consiliul Naţional pentru Studiul Arhivelor Securităţii (Arhiva), Bucureşti, fond 40 010/ „Tribunalul
Poporului”, 1946, 148 volume; Arhiva C.N.S.A.S., fond 40 010, vol. 44, f. 11-13; Arhiva S.R.I.,
Bucureşti, fond „DL”, dosar 4427, f. 142-149; M.D.Ciucă, ed., Procesul Mareşalului Antonescu.
Documente, vol. 1-3, Bucureşti, Editura Saeculum I.O/ Editura Europa Nova, 1998; Ioan Dan,
„Procesul” Mareşalului Ion Antonescu, Bucureşti, 1993; Gh.Buzatu, Stela Cheptea,Valeriu Dobrinescu,
Ion Saizu, Mareşalul Antonescu în faţa Istoriei, I-II, Iaşi, Editura BAI, 1990; vol.III, Craiova, 2002;
Gh.Buzatu, Românii cu şi fără Antonescu, Iaşi, Editura Moldova, 1991; Gh.Buzatu, coord., Mareşalul
Antonescu la judecata istoriei, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2003, p. 342- 353.; Gh. Buzatu, Stela
Cheptea, Marusia Cîrstea, eds., „Jurnalul de temniţă” (aprilie –mai 1946) al Grupului Mareşalului
Antonescu, în Istorie şi societate, II, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2005, p. 513 - 601; Gh Buzatu,
coord., Hitler, Stalin, Antonescu, Ploieşti, Editura Mileniul III, 2005; idem, ed., Trecutul la judecata
istoriei: Mareşalul Antonescu – Pro şi contra, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2006, p. 489 şi urm.;
idem, România sub Imperiul Haosului, vol. I, 1940-1941, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2008; idem,
Antonescu, Hitler, Stalin. Un raport nefinal, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2008; Gh. Buzatu, Ion
Pătroiu, Lotul Mareşal Antonescu al „criminalilor de război”(1946), în „Orizont XXI”, nr.X/2008,
Piteşti, p.3-5; Gh. Buzatu, Execuţia Mareşalului Ion Antonescu, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2009,
passim; Gh.Buzatu, coord., Bătălia pentru Basarabia 1941-1944, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2010,
p.179- 233.
793
Vezi Procesul .verbal întocmit de Comisia constituită de Parchetul Tribunalului Ilfov, precum şi
înregistrările de pe câteva camere de luat vederi. Filmele se află şa Ministerul Justiţiei ( cf. Gh.Buzatu,
Mareşalul Ion Antonescu, p. 14-15).
794
Arhiva S.R.I., Bucureşti, fond „DL”, dosar 4427, f. 142-149.
795
Cf. Gh. Buzatu, Antonescu, Hitler, Stalin, III, p. 185.
796
Vezi Gh. Buzatu, Horia Dumitrescu, N. Iorga şi I. Antonescu: Istoria războaielor României din 1914-
1918 şi 1941-1945, în N. Iorga. 1871-1940, Studii şi documente, III, coordonatori C. Buşe şi C. Găucan,
Bucureşti, Editura Universităţii, 2007, p. 73 şi urm.; Alexandru Oşca, Florin Şperlea, coord., În slujba
muzei Clio. O istorie a Serviciului Istoric al Marelui Stat Major.1920-1945, Bucureşti, Editura CTEA,
2006, p. 331 (Dare de seamă a Serviciului Istoric, ianuarie 1943).
în războiul contra bolşevismului797. Jurnalul activităţii lui Ion Antonescu.

Conducătorul Statului întocmit de colaboratorii acestuia în cadrul Cabinetului
Militar798 este o altă sursă interesantă pentru specialist sau pentru cititor, el
„găzduieşte relatări sobre şi obiective, demne de interesul, fie numai dacă avem în
vedere calitatea de unicat a sursei”799. După editarea acestui document „biografia
obiectivă şi completă a Mareşalului devine nu numai posibilă şi accesibilă, ci chiar
obligatorie”800.
Istoricul are la dispoziţie Evidenţele săptămânale ale şedinţelor Consiliului de
Miniştri801, Procesele – verbale ale şedinţelor Consiliului de Miniştri între 8
septembrie 1941 şi 21 iulie 1944802, Registrul istoric al Conducătorului Statului în
perioada 4 septembrie 1941 şi 21 iulie 1944803; Directivele de război(1941-1944) ale
lui Ion Antonescu804; Însemnări din celulă, redactate de Ion Antonescu805 etc.
După 70 de ani de la procesul Mareşalului Antonescu „profeţiile” făcute în
Testamentul său expus în ultima şedinţă a „Tribunalului” din mai 1946, ne îndeamnă
la reflecţie:
„Scump popor român,
...Am luptat în două războaie pentru gloria ta !...
Las Ţării ce a fost mai bun în guvernarea mea. Tot ce a fost rău iau asupra
mea, în afară de crimă!
Acest război, care s-a sfârşit cu înfrângerea Germaniei hitleriste, nu va pune
capăt conflictului mondial deschis în 1914.
Prevăd un al treilea război mondial, care va pune omenirea pe adevăratele ei
temelii sociale. Ca atare, dv. veţi face mâine ceea ce eu am încercat să fac astăzi, dar
am fost înfrânt!
Dacă aş fi fost învingător, aş fi avut statuii în fiecare oraş al României.
797
Ibidem, p.128 (Dare de seamă a Serviciului Istoric, ianuarie 1944). Întregul material arhivistic adunat
la nivelul Preşedinţiei Consiliului de Miniştri a fost sistematizat pe fonduri, dosare tematice, indexuri,
fiecare dosar dispunând de opisuri complete. Relevante sunt inventarele Cabinetului Civil M.Antonescu
(A.N.I.C., fond P.C.M. – Cabinetul Civil M. Antonescu, dosarele 362, 499-502) şi ale Cabinetului Militar
(idem, fond P.C.M. – C.M., dosarele 45/ FD-49/FD). Se păstrează jurnalele de operaţii ale marilor unităţi
române combatante pe Frontul de Est în perioada 22 iunie 1941-23 august 1944 (Gh.Buzatu, Românii în
arhivele Kremlinului, p. 174).
798
A.N.I.C., fond P.C.M. – C.M., dosar 148/1940, dosar 314/1940, dosar 462/1942, dosar 204/1944,
799
Gh.Buzatu, Antonesu, Hitler, Stalin, III, p. 187-188.
800
Gh.Buzatu, Stela Cheptea, Marusia Cîrstea, ed., Pace şi război (1940-1944). Jurnalul Mareşalului
Antonescu, I, p. 42; Gh.Buzatu, Mareşalul Ion Antonescu, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2010; Teşu
Solomovici, Mareşalul Antonescu – Erou, martir sau criminal de război. Un colocviu virtual, Bucureşti,
Editura Teşu, 2007.
801
A.N.I.C., fond P.C.M. - C.M., dosar 1311/1943-1944.
802
Idem, dosar 273/1944; idem, dosar 274/2944, vezi şi şedinţele pe probleme – despre situaţia
provinciilor dezrobite (idem, dosar 609/1941); despre evacuări şi apărare pasivă (idem, dosar 228/1944)
ş.a.
803
Idem, dosar 251/1940; dosar 607/1941; dosar 608/1941; dosar 602/1942, dosar 603/1942, dosar
465/1943.
804
Vezi Gh.Buzatu, Dana Beldiman, Efrimie Ardeleanu, ed., Mareşalul Antonescu în faţa istoriei,
Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2002.
805
Vezi Gh. Buzatu, ed., Trecutul la judecata istoriei: Mareşalul Antonescu – Pro şi contra, Bucureşti,
Editura Mica Valahie, 2006, p. 315 - 319.
Cer să fiu condamnat la moarte şi refuz dinainte orice graţiere.

... Am terminat!...806
În loc de concluzii
Dicţionarul enciclopedic (1993) consemnează cu obiectivitate faptele, cu

nuanţările absolut necesare despre cel de-al treilea Mareşal al României:
„Antonescu, Ion (1882-1946, n. Piteşti), mareşal şi om politic român. A
parcurs toate treptele ierarhiei militare, de la sublocotenent (1904) la general de
brigadă (1931) şi mareşal (1941). În timpul primului război mondial a fost
colaborator de bază al generalului Prezan, contribuind la elaborarea planurilor de
operaţiuni militare.
Comandant al Şcolii de la Sibiu şi al Şcolii Superioare de Război (1927-1929,
1931-1933). Ataşat militar al României la Paris (1922), Londra şi Bruxelles (1923).
Şef al Marelui Stat Major (1933-1934), ministru al Apărării Naţionale (1937-1938) şi
ministru ad-interim al Aerului şi Marinei (februarie-martie 1938).
A protestat energic împotriva acceptării notelor ultimative ale guvernului
sovietic din 26-27 iunie 1940, cerând apărarea teritoriului naţional: internat la
mănăstirea Bistriţa din dispoziţia regelui Carol al II-lea.
În urma Dictatului de la Viena, Antonescu a fost însărcinat, la 4 septembrie
1940, cu formarea guvernului, fiind învestit cu depline puteri. Antonescu a impus
regelui Carol al II-lea să abdice (6 septembrie 1940), succesiunea tronului revenind
lui Mihai I. În ianuarie 1941, Antonescu a înăbuşit rebeliunea legionară. A condus
ţara prin decrete –legi.
A promovat o politică externă alături de Germania şi Italia. În iunie 1941 a
decis intrarea României în război pentru recuperarea Basarabiei şi a nordului
Bucovinei şi a continuat operaţiunile militare şi dincolo de Nistru.
După înfrângerea de la Stalingrad a permis şi a iniţiat tratative secrete
privind scoaterea ţării din război. a fost înlăturat de la putere prin lovitura de stat de
la 23 august 1944; preluat de Armata Roşie (septembrie 1944), a fost ţinut pe
teritoriul sovietic până în aprilie 1946; adus în ţară, a fost judecat, în mai 1946, de
«tribunalul poporului» din Bucureşti; a fost condamnat la moarte şi executat la
închisoarea Jilava (1 iunie 1946)”807.
*
„Nu mă îndoiesc că Ion Antonescu a fost un bun român, un patriot care nu
gândea decât binele ţării sale, chiar dacă aceasta l-a condus la opţiuni greşite.
Încăpăţânarea sa în materie militară a fost cea care l-a împins, în mod sigur la
pierzanie. El a avut dreptate să le ia înapoi ruşilor Basarabia şi Bucovina, dar a
806
Gh. Buzatu, România cu şi fără Antonescu, Iaşi, Editura Moldova, p. 336; idem, România sub
Imperiul Haosului.1940-1941, I, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2008, p. 247.
807
Dicţionar enciclopedic, vol. I., Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1993, p. 85.
greşit când a hotărât să meargă înainte , la Stalingrad. Nu avea nimic de câştigat, ci

toate de pierdut într-o astfel de aventură” - constata Regele Mihai I al României808.
*
„Mareşalul a fost, de fapt, omul ţării sale. A luat conducerea într-un moment
când nici unul din liderii politici ai României n-a voit să preia guvernul. A condus
echipa necesară împrejurărilor anilor 1941-1944. Are meritul, în condiţiile limită a
celui de-al doilea război mondial, de a fi păstrat autonomia statului român cu
întocmirile şi instituţiile sale fundamentale.
Are meritul de a fi salvat de la « Soluţia finală» viaţa a peste 300.000 de evrei
din România.
Împarte răspunderea deportării evreilor basarabeni şi bucovineni în
Transnistria, din care, cel puţin 108.710 au pierit.
Poartă răspunderea războiului. A fost sprijinul covârşitoarei majorităţi a
opiniei publice pentru intrarea în război şi eliberarea Basarabiei şi nordului
Bucovinei, invadate de U.R.S.S. în iunie 1940.
Anevoie de spus dacă ar fi putut evita trimiterea trupelor române la răsărit de
Nistru. Răspunsul pare mai curând că nu mai avea de ales. Odată intraţi în acţiune
pentru eliberarea Basarabiei şi nordului Bucovinei, continuarea devenea inevitabilă
Până miercuri 23 august 1944, orele 16-17, gândul mareşalului Ion
Antonescu a rămas împărţit între imperativele situaţiei militare, prioritatea absolută a
unei soluţii politice şi cuvântul său de ostaş” – sublinia acad. Dinu C.Giurescu809.
*
„Personalitatea mareşalului Ion Antonescu, atât de controversată astăzi, nu
a fost perfectă. El însuşi a recunoscut-o nu o dată. S-a manifestat, de multe ori,
autoritar şi chiar dictatorial A fost omul unei epoci şi nu poate fi analizat decât în
acest context. Nu stă în putinţa noastră şi nici nu ne propunem să epuizăm cazul
«Antonescu», cu toate urcuşurile şi coborâşurile personalităţii, cu lumini şi umbre...
El nu poate fi scos din istoria românilor, oricât de mult s-ar strădui unii din ţară
sau străinătate” - aprecia cunoscutul istoric Gh.Buzatu 810.
808
Mihai I al României, Cuvinte către Români. Proclamaţii, interviuri, declaraţii, editat de Gh. Buzatu,
Iaşi, Glasul Bucovinei, 1992.
809
Dinu C. Giurescu, România în al doilea război mondial.1939-1945, Bucureşti, 1999, p. 91.
810
Gh.Buzatu, ed., Trecutul la judecata istoriei. Mareşalul Antonescu – Pro şi contra, p. 319.
- Agapie, M., Rotaru J., Ion Antonescu – Carieră militară (Scrisori inedite),
Bucureşti, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, 1993.
- Antonescu, I., Epistolarul infernului, ediţia Mihai Pelin, Bucureşti, Editura
Viitorul Românesc, 1993.
- Antonescu, I., Un ABC al anticomunismului românesc, ediţia Gh.Buzatu,
Iaşi,Editura Moldova, 1992; ediţia a II-a, anastatică, Iaşi, Tipo Moldova, 2010.
- Antonescu, I., Istoria mă va judeca. Scrieri inedite, Bucureşti, Editura
Academiei de Înalte Studii Militare, 1993.
- Antonescu, I., Pace şi război în Răsărit (1940-1944), I, Jurnalul
Mareşalului..., editori Gh.Buzatu, Stela Cheptea, Marusia Cîrstea, Iaşi, Casa
Editorială Demiurg, 2008.
- Arhivele Militare Române, Centrul de Studii şi Păstrare a Arhivelor Militare
Istorice, Relaţii militare româno-germane,1940-1944. Documente, vol.II,
editat de Fundaţia General Ştefan Guşă, Bucureşti, Editura Europa Nova,
2005.
- Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Casa Regală.
- Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Vaslui.
- Arimia,V., Ardeleanu, I., editori, Mareşalul Ion Antonescu. Secretele
guvernării. Rezoluţii ale Conducătorului statului, septembrie 1940-august
1944, Bucureşti, Editura Română, 1992.
- Buzatu, Gh., ed., România cu şi fără Antonescu. Documente, studii, relatări
şi comentarii, Iaşi, Editura Moldova, 1991
- Buzatu, Gh., coord., Mareşalul Antonescu la judecata istoriei, Bucureşti,
Editura Mica Valahie, 2002; ediţia a II-a, revăzută – Trecutul la judecata
istoriei: Mareşalul Antonescu – Pro şi Contra, Bucureşti, Editura Mica
Valahie, 2006.
- Buzatu, Gh., Hitler, Stalin, Antonescu, Editura Ploieşti- Mileniul III, 2005.
- Idem.,România sub imperiul Haosului (1939- 1945), Bucureşti, Editura
ROA, 2007.
- Idem.,Execuţia Mareşalului Antonescu, Iaşi, Casa Editorială Demiurg,
2009.
- Idem.., Mareşalul Ion Antonescu, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2010.
- Ciucă, M., Procesul Mareşalului Antonescu. Documente, 1, Bucureşti,
Editura Saeculum I.O./Editura Europa Nova, 1998
- Dan, I., „Procesul” Mareşalul Ion Antonescu, Bucureşti, Editura Tempus,
1993.
- Giurescu, C.D., România în al doilea război mondial (1939-1945),
Bucureşti,1999.
- Ioanid, R., Evreii sub regimul Antonescu, Bucureşti, Editura Hasefer, 1997.
- Martirul evreilor din România.1940-1944. Documente şi mărturii, Bucureşti,
Editura Hasefer, 1991.
- Mezincescu, Ed., Mareşalul Antonescu şi catastrofa României, Bucureşti,

Editura Artemis, 1993.
- Scurtu, I., Istoria României în anii 1918-1940.Evoluţia regimului politic de
la democraţie la dictatură, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1996.
- Simion, A., Regimul politic din România în perioada septembrie 1940-
ianuarie 1941, Cluj- Napoca, Editura Dacia, 1976.
- Solomonovici, T., Mareşalul Ion Antonescu, o bibliografie, Bucureşti,
Editura Teşu, 2011.
DIVIZIA 9 INFANTERIE DIN DOBROGEA

ÎN CEL DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL
(1944-1945)
Costin SCURTU*
Cuvinte cheie: Al Doilea Război Mondial; Divizia 9 infanterie; Constanţa;

Transilvania de nord-vest;
Key words: WWII; 9th Infantry Division; Constanţa; Northwest
Transylvania;
Abstract
Following the received orders, Rear Admiral Horia Macellariu decided to
save Constanţa, which was facing 40 German ships with more than 140 fire
holes on board which, through a gesture, could destroy the city of Constanta.
Long talks, but effective, with former ally, German Admiral Brinkman led to
an incredible solution: although in a tough situation, the Germans left the
Constanţa port without firing a single cartridge, conditioning imposed by the
Romanian Rear Admiral in the agreement document. In Dobrogea, German
land resistances were weaker and less organized. Another peculiarity of the
area was that Dobrogea had been declared by the Soviets after 23 August
1944, area of operations, then occupation zone. In early September 1944 the
Dobrogea Division began its glorious road on the Western Front. Fighting
continued in the territories of Hungary and Czechoslovakia.
Mareşalul Ion Antonescu a optat să continue războiul în tabăra germană. În

cursul întrevederilor cu Hitler din 26-28 februarie şi 5 august 1944, mareşalul l-a
convins pe Führer în privinţa capacităţii reale a României de a rămâne „prezentă” de
partea Axei. A fost şi motivul pentru care, în februarie 1944, Adolf Hitler a
contramandat urgent ordinul de pregătire a planului operaţiunii Margaretha II -
ocuparea României în caz de defecţiune811.
Contraamiralul Horia Macellariu, la 23 august 1944, a trebuit să înţeleagă
importanţa poziţiei sale decisive pentr apărarea Constanţei și Dobrogei că se află între
cleştii Sovietelor (până atunci inamici, brusc, aliaţi) şi cei ai germanilor (până atunci
aliaţi, dintr-o dată inamici), ideea de credinţă faţă de neam, a celei de trădare faţă de
un aliat, a celei de aliere cu un fost duşman, a celei de apărător al jurământului
depus…
În urma ordinelor primite, distinsul ofiţer a luat decizia de a salva Constanţa,
din faţa a 40 de nave germane cu peste 140 de guri de foc la bord, care, printr-un gest,
ar fi putut distruge oraşul Constanţa. Discuţii lungi, dar eficiente, cu fostul aliat,
*
Muzeul Militar Naţional „ Regele Ferdinand I”, Filiala Constanţa
811
Cezar Mâţă, Serviciile secrete ale României în Războiul Mondial (1939-1945), Iaşi, Casa Editorială
Demiurg, 2010, pp. 194-195.
amiralul german Brinkman, au condus la o incredibilă soluţie: deşi într-o situaţie grea,
germanii au părăsit portul Constanţa fără a trage un singur cartuş, condiţionare impusă
de contraamiralul român în actul de înţelegere. O mare victorie a lui Macellariu despre
care prea puţini ştiu. Acest act a fost folosit drept un mare cap de acuzare al
comuniștilor pentru încarcerarea contraamiralului pentru trădare şi pactizare cu
inamicul: „Germanii au fost lăsaţi să plece. Nu au fost atacaţi de Marina Română.
Macellariu a pactizat cu prietenul său Brinkman”812.
La 24 august 1944, oraşul era lovit de o dublă ameninţare: ruşii şi germanii
voiau să arunce oraşul în aer. La o zi după ce românii au întors armele împotriva
fasciştilor, germanii au început retragerea, pe uscat şi pe mare. Supravieţuitorii zilei
care a schimbat istoria mai sunt puţini813. Există totuşi nenumărate memorii scrise ale
lunii în care România a întors armele împotriva Germaniei şi a haosului care a urmat
imediat după această decizie. Constanţa era unul dintre punctele-cheie pentru germani:
aici se afla concentrată o mare parte a flotei şi a trupelor de uscat, şi tot aici funcţiona
Comandamentul Serviciului de Informaţii German pentru întreaga Peninsulă
Balcanică.
În Dobrogea, rezistenţele germane au fost mai slabe şi mai puţin organizate. În
sud, Corpul 2 armată român (diviziile 10 infanterie şi 9 infanterie-instrucţie),
comandat de generalul de corp de armată Nicolae Dăscălescu, sprijint de militari din
diviziile de Mare şi de Dunăre, au capturat în jur de 12.000 militari germani. În
sprijinul acţiunilor de luptă de pe cursul Dunării, au acţionat şi Grupul 7
bombardament uşor „IAR-37” şi Escadrila 78 bombardament Heinkel „He 111 H-6”
care au atacat în mai multe rânduri navele germane ce se retregeau în amonte. În
acţiunile din această zonă trupele române au pierdut 230 militari. În noaptea de 26/27
august, Cercului Teritorial Constanţa i-au fost incediate şi distruse magaziile dispuse
la Cernavodă de către flota germană, care se retrăgea pe Dunăre.
O alta particularitate a spaţiului a fost aceea ca Dobrogea fusese declarată,
după 23 august 1944, zonă de operaţii, apoi zonă de ocupaţie. De aceea, Constanţa a
găzduit cea mai mare garnizoană sovietică din ţară, unde au funcţionat
comandamentele superioare ale trupelor sovietice pentru întreg sectorul sud-estic.
Acest lucru nu a fost lipsit de importanţă: pe de o parte, a influenţat „excesul de zel” al
forţelor de represiune locale, dornice să câstige bunăvoinţa sovieticilor; pe de alta
parte, a alimentat duşmania locuitorilor faţă de stăpânitorii de la răsărit.
812
Contraamiralul Horia Macellariu a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă! Pedeapsa a fost redusă la
25 de ani de muncă silnică din ianuarie 1963, a fost eliberat după amnistierea din 1964. A stat în
închisoare 16 ani!Contraamiralul avea să comenteze: „Cândva, când pasiunile politice se vor atenua,
realitatea va apare în tot adevărul ei!”
813
În cel de-al Doilea Război Mondial în zona Constanței erau aerodormul militar Palas, desființat în anii
'60 din secolul trecut, comandamentul mai există și astăzi și în el sunt birourile oieriei, La Palazu Mare
erau doar hidroavioanele românești. Hangarele există și astăzi, iar comandamentul este actualul spital de
plămâni. Aerodromul Mamaia era lângă Năvodari. Hangarele din fundal există și astăzi însă sunt folosite
ca depozite de către o firmă de legume, aerodromul Tataia - clădirile mai există și astăzi, aeroportul
Constanta din zona CET, clădirile există și astăzi, hangarele sunt acum sală de sport, iar aerogara o
elegantă cladire art deco care adăpostea birouri, precum și aerodromul Kogalniceanu, care era doar o pista
inierbată cu 2-3 corturi. De asemenea, pe zona costieră funcționau trei radare FUMO 214, date de
germani, unul e la Lazu și două între Eforie Sud și Tuzla, azi mai sunt doar fundațiile acestora.
La 5 septembrie 1944, comandamentul Grupării de armate german „Ucraina

de Sud” a declanșat acţiuni ofensive de anvergură în centrul Transilvniei. Direcţiile de
atac ale inamicului erau: Târgu Mureș - Târnăveni (D 8 cavalerie SS germană, întărită
cu patru batalioane de inf ungare și 20 de tancuri); Luduș - Blaj (Divizia 2 blindate
ungară, întărită cu câteva batalioane de infanterie și tancuri) și Cluj-Alba Iulia
(diviziile 7 și 26 infanterie din C 2 armată ungar), acestea din urmă constituind
direcţia principală de ofensivă814.
Scopul ofensivei germano-ungare era „de a cuceri trecătorile din Carpaţii
Meridonali și de ale zăvorî”, înaintea de sosirea trupelor române și sovietice815.
Forţele inamic erau superioare trupelor care apărau fâșia ce aparţinea Corpului
6 teritorial816. Corpul Motomecanizat avea misiunea să sprojine Corpul 6 armată cu
focul celor două regimente de artilerie grea și cu R 34 inf din D 9 I, care sosise deja în
zonă și ocupa aliniamnetul Cucerdea - Sălcud.
Sovieticii au orchestrat controlul printr-o gamă de metode, mergându-se de la
cele specifice în domeniul serviciilor secrete până la intrevenţii brutale, aşa cum s-a
întâmplat la mijlocul lunii septembrie 1944, când, la ordin sovietic, toate staţiile radio
ale Serviciului Secret Special de Informaţii au fost sigilate şi au întrerupt, fără
excepţie, toate legăturile Centralei cu rezistenţele din teritoriu şi din exterior,
paralizându-se practic întreaga activitate informativă a României817.
Astfel, după eroicele misiuni îndeplinite pe frontul sovietic, transmisioniştii
dobrogeni, sub comanda căpitanului Ion Eremia, au îndeplinit ordinul la 24 august
1944, de a tăia firele telefonice care legau Comandamentul german de unităţile
subordonate din zona Constanţei, precum şi realizarea legăturilor pentru asigurarea
conducerii în luptă a Diviziei 9 infanterie în Dobrogea, pe trei mari grupe :
1. Gr. Ta Năvodari din B1/R.40 I + 2 Cp./B2 şi 4/R.40 I.
2. Gr. Ta Constanţa din B.2,3/R.34 I + B.2/R.36 I.
3. Gr. Ta Mangalia din B.1 + 3/R.36 I.
De asemenea, alte două poziţii au fost în zonele oraşelor Medgidia şi
Cernavodă, în zona Bărăgan (Gara Ciulniţa, Slobozia, Tunari, Otopeni, Prahova-Sud-
Ploieşti, Brazi), deşi era o arie vastă ca întindere, dar scurtă ca timp, doar până la 31
august 1944.
Colonelul Ioan Iucăl818 în primăvara anului 1944 a fost numit la comanda
Brigăzii 9 Infanterie din Constanţa. De la 23 august 1944 a condus brigada în luptele
de dezarmare a trupelor germane din Dobrogea şi din împrejurimile capitalei,
remarcându-se în eliberarea gării Scroviştea (judeţul Ilfov) şi în degajarea şoselei
Bucureşti - Ploieşti.
814
Grigore Ploieșteanu, Vasile T. Suciu, Lazăr Lădariu, Epopeea de pe Mureș, Târgu Mureș, Revista
Vatra, 1985, p. 24.
815
Ibidem, p. 25.
816
Ibidem, p. 26.
817
Cezar Mâţă, op. cit., p. 177.
818
Colonel (r) Constantin Chiper „Veterani în slujba patriei”, VOL.I, Editura Buratino, Ploieşti, 2005. pp.
29-31. General de divizie Ioan Iucăl.
Generalul Cotin Ionașcu, comandantul Diviziei 9 infanterie arăta, că: „Corpul

motomecanizat din care făcea parte și divizia noastră, a primit misiunea ca, la 9
septembrie 1944, să treacă la ofensivă. M-am instalat la punctul de comandă într-o
casă ţărănească (din Cetatea de Baltă - n.n.). Aici, la lumina unui opaiţ, am redactat
ordinul de operaţie pentru acţiunile din ziua de 9 septembrie. Am hotărât ca în
dimineaţa zilei de 9 septembrie, să atac pentru a elibera satele Cornești ţi Crăiești și să
restabilească situaţia frontului pe Târnave. Atacul urma să fie executat cu batalioanele
2, 3 și 4 din Regimentul 34 infanterie, și cu batalioanele 1 din Regimentul 40
infanterie și 4 din Regimentul 36 infanterie. Subunităţile aveau să fie sprijinite și
protejate de focul întregii artilerii din zonă. Efortul trebuia făcut pe direcţia Dealul
Viilor - podul de peste Târnava”819.
Comandantul Regimentului 34 infanterie, colonelul Ion Botea a constat că
inamicul era de tăria a două batalioane și dispuneau de câteva autotunuri. Inamicul era
organizat la marginea localităţii Cornești, cât și în interiorul acetei localităţi.
Informaţii preţioase despre inamic a furnizat de către copilul de trupă, vârsta lui era de
opt ani, Marin Lungu820.
La începutul lunii septembrie 1944 a început drumul glorios al diviziei
dobrogene pe Frontul de Vest. La începutul lunii octombrie 1944, conform ordinului
Grupului de armate general Trofimenko, misiunea Armatei 4 române era ca, în
cooperare cu unităţile sovietice, să respingă forţele germane şi ungare organizate în
sistem defensiv pe Mureş şi pe Arieş, să dezvolte ofensiva pe direcţia Carei,
Nyiregyhàza şi să iasă pe cursul superior al Tisei. La 8 octombrie 1944, începea cea
de-a doua fază a bătăliei Mureşului. Efortul de luptă se făcea de acestă dată în capul de
pod Turda. Inamicul aflat pe Mureşul mijlociu era în plină retragere.
Calităţile colonelului Ioan Iucăl de comandant şi de bun organizator au ieşit în
evidenţă în timp ce conducea „Detaşamentul colonel Iucăl” în capul de pod de la
Oarba de Mureş şi pe pantele Dealului Sângeorgiu. A înscris pagini de vitejie în cartea
neamului românesc: „Cinci zile şi cinci nopţi, stă nemişcat sub cel mai greu
bombardament, la numai câteva sute de metri de inamic, deplasându-se la posturile de
comandă de regiment, batalioane şi companii, încurajând şi oţelind cu exemplul său
trupele ce le comandă”.
La 9 octombrie, divizia dobrogeană, care realizase într-un timp foarte scurt
dispozitivul ofensiv, a trecut la atac cu Regimentul 34 infanterie în prima linie, pe
direcţia loviturii principale. Regimentele 34 şi 40 infanterie au atins până la lăsarea
serii obiectivul ordonat, anume cucerirea înăţimi Titaimaş, cu cota 412, aflată la circa
10 km nord de Arieş. Inamicul a contraatacat cu un batalion întărit cu 7 tancuri.
Acţiunea adversarului a fost respinsă. Cercetarea întreprinsă de grupele înaintate ale
regimentelor dobrogene trebuiau să urmărească mişcările inamicului pe timpul nopţii.
A fost interceptată o radiogramă în clar (necifrată) de la inamic. Era un ordin prin care
se cerea trupelor germane să se întărească la teren şi să execute în cursul nopţii
incursiuni în poziţiile româneşti. În realitate, radiograma interceptată acea de fapt
scopul să inducă în eroare trupele dobrogene.
819
Ibidem, p. 53.
820
Ibidem, p. 54
Pentru a deruta pe observatorii români, adversarul trimitea informaţii false şi

executa trageri de artilerie, pentru a arăta că se pregătesc diferite acţiuni ofensive pe
timp de noapte. De fapt, ei erau preocupaţi pentru a-şi schimba dispozitivul şi de a se
desprinde din luptă cu românii.
Trupele dobrogene au înţeles intenţile inamicului şi au trecut la urmărirea lui.
Constănţenii au constituit un detaşament de urmărire, compus din Batalionul 1, întărit
cu un pluton anticar şi cu o baterie de artilerie de câmp. În seara zilei de 10 octombrie
a fost atins Someşul şi regimentul a ajuns pe înălţimile de la sud-est de Apahida, aflată
la 15 km nord-est de Cluj. Aici a reluat contactul cu inamicul. Generalul Costin
Ionaşcu scria despre cele petrecute la 10 octombrie, că: „La orele 14 am intrat în
Cojocna, însoţit de şeful de stat major şi de şeful biroului de operaţii. Populaţia, în
număr impresionant, ne-a primit cu multă căldură, cu flori, cu pâine şi sare după datina
străbună”.
Localitatea Apahida îndeplinea un rol strategic în apărarea inamică.
Localitatea se afla pe înălţimile dominante aflate pe ambele maluri ale râului Someş,
care să bareze comunicaţia spre Cluj. Aici, inamicul a concentrat importante forţe şi
mijloace, precum şi subunităţi de tancuri.
Faptele trasmisioniştilor dobrogeni reies din ordinele de operaţii 4, 5, 6, 41,
42, precum O.Z. nr. 409/3 noiembrie 1944, prin care ei sunt evidenţiaţi.
La 22 octombrie 1944, direcţia generală a înaintării diviziei dobrogene era
sper oraşul Carei. După lupte grele, la 23 octombrie, P.C. al diviziei se instalează în
casa Mariei Macarei din satul Ghenci, la 5 km sud faţă de localitatea Carei. La ora
1.00, în noaptea de 23-24 octombrie, R. 36 I împreună cu elementele înaintate de
recunoaştere din R. 34 I cucereşte casele izolate ale fermei de la 3 km NV Sinmiclaus,
la stânga celălalt regiment al diviziei atacă cu un batalion calea de comunicaţie
Ghenci-Carei pe cota 128 m şi fermele Bergher-Zibec, cucerindu-le rând pe rând. Au
căzut la datorie sold. Ion Cercel şi cap. Andrei Zbârcea scriind o pagină de eroism în
istoria neamului românesc.
La 25 octombrie 1944, Regimentul 34 Infanterie a intrat în Careiul eliberat şi
a înălţat steagul românesc pe cea mai înaltă clădire din oraş, iar unităţile luptătoare ale
regimentelor 36 I şi 40 I au acupat localităţile Calem şi Urziceni pe graniţa româno-
maghiară.
Luptele au continuat pe teritoriile Ungariei şi Cehoslovaciei. Şi aici
trasmisioniştii au îndeplinit cu succes noile misiuni în ciuda condiţiilor extrem de
dificile, îmbogăţind experienţa de luptă a unităţilor. Compania 132 transmisiuni,
indiferent de teren, anotimp şi inamic a reuşit să asigure legăturile pentru realizarea
conducerii continue.
Prin O.Z. nr. 65 din 30 decembrie 1944, dar după luptele duse în regiunea Văii
Tornov, în perioada 21-24 decembrie 1944, Compania 132 trasmisiuni este citată
pentru eroism şi fapte de arme neobişnuite pentru o unitate tehnică. Pe întuneric şi pe
o ceaţă densă, militarii transmisionişti escaladau stâncile din zona muntoasă Vessem
Bur, Tegaru – cota 768 şi Felso-Hegjo, adesea devansând chiar infanteria.Compania
132 transmisiuni a întins legăturile sub focurile artileriei şi brandurilor inamice linii
către P.C. al regimentului de infanterie. Dar a luat parte în noaptea de 22-23 decembrie
la operaţiunile româneşti şi au capturat o grupă inamică ce se infiltrase în cursul nopţii

în dispozitivul nostru.
În O.Z.-ul amintit este evidenţiată fapta de arme a cap. St. Seinoiu, care
folosindu-se de un partizan ceh a adus în pd Luska circa 100 de prizonieri germani.
Este citat şi sg. maj. tr. Nicolae Constantinescu, care în seara zilei de 23 decembrie,
după un contraatac inaimic, cu care de fapt se pătrunsese în statele liniei inamice şi se
interceptase linia telefonică a unui P.C., a trecut prin liniile inamice raportând la timp
situaţia, permiţându-se a se lua hotărârile necesare ducerii luptei.
La 24 decembrie, în timp ce trupele alpine germane se infiltraseră şi
interceptase legătura telefonică a unui regiment de infanterie, care rezista eroic la Cota
798, slt. Nicolae Popescu a urcat cu 10 voluntari printre stâncile de dincolo de linia
frontului şi a stabilit legătura. Atacat din flanc şi de spate a reuşit, luptând cu eroism şi
fermitate să iasă din încercuire salvând materialul şi oamenii.
În luptele înverşunate pentru localitatea Zolna a căzut la datorie slt. Gheorghe
Ştefanovici din Compania 132 Transmisiuni lovit de un proiectil după ce reinstalase şi
pusese în funcţiune C. tf. din Zolna.
Sfârşitul luptelor a găsit divizia dobrogeană în raionul Radosin-Polonicks.
În carneţelul cu însemnări personale Toader Postolache a notat amintiri din
campaniile militare desfăşurate în Ungaria şi Cehoslovacia, la care a fost participant:
„Pe data de 10 septembrie 1944 compania noastră s-a deplasat cu o garnitură de tren,
din Bucureşti spre fontul de vest, ajungând seara la Szolnoc. La Mezatur o divizie
blindată inamică a capturat o parte din efectivele unei divizii ruseşti şi ale Diviziei 4
Infanterie române, care nu erau dotate cu suficient armament anticar. Intervenţia
noastră nu a avut efectul scontat, întrucât eram puţini, obosiţi şi nu cunoşteam locurile.
Am pierdut jumătate din efectiv, fiind încercuiţi şi capturaţi de ostaşii germani.
Împreună cu comandantul companiei, căpitanul Virgil Dumitrescu, care cunoştea
limba germană, am fost duşi la comandantul diviziei germane, care l-a întrebat pe
căpitanul Dumitrescu ce părere are despre rezultatul războiului. Acesta a răspuns că
germanii vor pierde războiul. Am fost închişi în lagărul Mischoltz. Pe la 10 decembrie,
15 inşi am evadat din lagăr. De la 1 ianuarie 1945 am fost mutat în Compania de
Poliţie din Divizia 9 Infanterie Constanţa. Am luptat în Cehoslovacia şi am fost rănit
uşor în luptele de la Banska Bistriţa”821.
Colonelul Ioan Iucăl a condus trupele, cu multă dăruire şi energie, în timpul
luptelor de la Carei şi de la Szerencs, din Ungaria. Pe teritoriul Cehoslovaciei
colonelul Iucăl a îndeplinit temporar funcţia de comandant al Diviziei 9 Infanterie din
Constanţa (5-31 decembrie 1944), contribuind la eliberarea oraşelor Roznava şi
Dobşina. Aici a fost distins cu ordinul „Mihai Viteazul”, clasa a III-a, cu spade. La 20
martie 1945, a fost înaintat la gradul de general de brigadă şi numit la comanda
Diviziei 9 Infanterie, pe care a condus-o până la 9 aprilie 1945, când a fost chemat în
ţară şi numit şef al Comenduirii Garnizoanei Militare Bucureşti.
821
Ibidem, p. 188. Sublocotenent Toader Postolache.
Printre maghiari, s-a constatat în general „o conduită binevoitoare”822 faţă de

trupele române, deoarece acestea au avut un comportament uman, nu violent şi brutal
faţă de localnici, aşa cum l-au demonstrat „aliaţii” sovietici.
În Slovacia, ostaşii români erau primiţi şi priviţi „cu multă prietenie”. Doar în
Cehia primirea a fost mult „mai puţin amicală”823 făcută armatelor române, spre
deosebire de Ungaria şi Slovacia. Agentura Subcentrului nr. 1 argumenta această
atitudine a cehilor prin faptul că „poporul ceh” era considerat „mai dur, mai egoist şi
deci mai puţin ospitalier”824 şi că populaţia spera „că după acest act trupele
eliberatoare vor pleca imediat în ţară”825.
Din interviul realizat cu generalul Mircea Tomescu, ce cuprinde mărturia sa
din cel de-al Doilea Război Mondial, menţionăm: „[...] După luptele din Ardeal, la
care am luat parte, când am ajuns la Carei, Satu Mare, am rămas impresionat de gestul
unor soldaţi. Imediat ce-am trecut frontiera au descălecat, au luat nişte pământ, l-au
pus în ştergare, l-au legat şi l-au pus în buzunar. I-am întrebat: „Ce faceţi mă? Dom.
maior, dac-o fi să mor, să ni se pună pământul ăsta din ţară. Şi, din păcate, la morţi, le-
am satisfăcut dorinţa. După aceea am luat luptele din Ardeal. Am luptat la satul
Răscruci, aicea la noi, lângă Cluj unde am avut o misiune mare. Satul Răscruci era
ocupat de nemţi şi ne-au ţinut pe front, iar eu cu două plutoane am descălecat şi am
venit în spatele nemţilor. Am trecut printr-un câmp de mine şi după trei ore de luptă
am reuşit să-i dăm înapoi. Pe urmă am luat parte la multe alte lupte”826. Soldaţii la care
făcea referire maiorul de atunci, Mirecea Tomescu, erau şi dobrogeni.
Militarii dobrogeni au dovedit eroismul și curajul de a-și apăra ţara, precum și
lupta pentru apărarea României Mari.
822
A.N.I.C., fond P.C.M.-Cabinet, dosar 198/1944, f. 157.
823
Ibidem, f. 173.
824
Ibidem, f. 173.
825
Cezar Mâţă, op. cit., p. 181.
826
Tomescu Mircea, Am fost prima unitate din regiment care a luat contactul în 41 cu inamicul, cu ruşii.
Fragment din interviul realizat de Roxana Onică cu Generalul Mircea Tomescu (n.1906), ce cuprinde
mărturia sa din cel de-al Doilea Război Mondial.
http://www.memoria.ro/?location=view_article&from_name=Cercetare%2C+arhive&from=bG9jYXRpb
249c3R1ZGlp&cid=212&id=1551
TRUPELE AEROPURTATE DIN ROMÂNIA

LA ÎNCEPUTUL RĂZBOIULUI RECE - 65 DE ANI
DE LA REÎNFIINŢAREA BATALIONULUI DE PARAŞUTIŞTI
Mircea TĂNASE*
Cuvinte cheie: Război Rece, operaţii militare, forţe armate, paraşutişti,
aviaţie.
Keywords: Cold War, military operations, armed forces, paratroopers,
aviation.
Abstract
Following the establishment of NATO, in April 1949, the role and political
status of Romania and its armed forces changed considerably, although
neither the country nor the armed forces recovered from the exhausting war
that resulted in heavy losses, reduced forces and precarious equipment.
Situated on the other side of the Iron Curtain, taken under the wing of
Moscow, at the beginning of the Cold War, Romania benefited from its
geographical position, considering that the border with rebellious Yugoslavia
became, in the view of the Soviet Military Command, the forward alignment of
probable military operations, and the Romanian armed forces came to be a
strategic element of prime importance.
I.V. Stalin directive in January 1951 on the establishment of modern, powerful
and combat ready armed forces within 2-3 years in popular democratic
countries accelerated the process of revitalisation of airborne troops in the
Romanian Armed Forces, which were disbanded in March 1945 following the
order of the Allied Control Commission – Soviet. On 1 November 1950, the 1st
Paratrooper Battalion, subordinate to the Military Air Force Command, was
established in Tecuci, within the Aviation Training Centre.
Încă înainte ca cel de-al Doilea Război Mondial să fi luat sfârşit, sovieticii au
impus desfiinţarea „incomodului” batalion de paraşutişti români, însă noile ameninţări
cu care se confruntau la începutul anilor ’50 i-au făcut să-şi reconsidere atitudinea
faţă de această categorie de forţe, mai ales că pe plan mondial trupele de paraşutişti îşi
confirmau, în acţiunile în care erau angajate, potenţialul consacrat în marea
conflagraţie care abia se încheiase. Concomitent cu dezvoltarea propriilor trupe de
aerodesant (denumirea sovietică a trupelor aeropurtate, n.a.), de a căror utilitate nu mai
aveau motive să se îndoiască, sovieticii au dat girul şi ţărilor satelite să-şi reclădească
anumite categorii de forţe, considerându-le necesare într-o iminentă confruntare cu
forţele imperialiste.
*
Colonel, Ministerul Apărării Naţionale.
Armata română la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial

şi începutul comunismului în România
Trecerea României de partea Naţiunilor Unite, la 23 august 1944, într-un

context politico-militar internaţional deosebit de complex, a generat şi încă mai
generează ample discuţii, dar trebuie remarcată părerea unanim acceptată că a
reprezentat un act de suveranitate şi demnitate naţională menit să salveze ţara de la
situaţia dificilă în care se afla, să creeze condiţiile necesare eliberării părţii de nord-
vest ocupate în 1940 de Ungaria şi să treacă la înfăptuirea unui regim democratic, cu
respectarea şi garantarea libertăţilor publice şi a drepturilor cetăţeneşti. Punând la
dispoziţia Aliaţilor întregul potenţial militar, economic şi financiar de care dispunea,
România a contribuit substanţial la obţinerea victoriei finale în Europa, în mai 1945.
După încheierea Convenţiei de Armistiţiu cu Naţiunile Unite, semnată la 12
septembrie 1944, România a participat la operaţiile militare desfăşurate pe teritoriile
Ungariei, Cehoslovaciei şi Austriei, fapt care i-a adus aprecierea unor înalte
personalităţi ale vieţii politice şi statale internaţionale, recunoscându-se aportul ei la
scurtarea războiului cu cel puţin şase luni, fiind al patrulea stat în ceea ce priveşte
numărul de soldaţi cu care a participat la distrugerea nazismului
827
.
Cu toată această contribuţie semnificativă la victoria împotriva Germaniei,
României nu i s-a recunoscut, la sfârşitul războiului, statutul de cobeligeranţă, fiind
considerată o ţară învinsă şi, ca atare, a suportat consecinţe dintre cele mai nefaste în
toate planurile vieţii sociale. Deşi prin Convenţia de Armistiţiu ţara noastră punea la
dispoziţia Naţiunilor Unite cu mult peste cele 12 divizii prevăzute şi nu se făceau
referiri la unităţile care nu participau nemijlocit la operaţiile militare, Comisia Aliată
de Control (partea sovietică) a trecut la o susţinută campanie de destructurare a
armatei române neoperative. Un comandament de armată, patru comandamente de
corp de armată, 14 divizii şi alte mari unităţi au fost desfiinţate până la 1 decembrie
1944. Au fost menţinute în ţară, cu efective de pace, doar două comandamente de corp
de armată şi trei divizii de infanterie sau de munte.
Deşi partea română făcuse demersuri susţinute la Conferinţa de Pace de la
Paris din 1946 de a se renunţa la unele clauze militare restrictive prevăzute în proiectul
Tratatului de Pace, căutând să justifice punerea de acord a prevederilor respective cu
specificul şi caracteristicile armatei române, care urma să acţioneze doar pentru
apărarea ţării în caz de primejdie, Comisia Aliată de Control nu a sprijinit aceste
demersuri, lăsând la latitudinea părţii sovietice să decidă asupra structurii şi mărimii
armatei române. Din păcate însă, partea sovietică a Comisiei Aliate de Control „a
desfăşurat o susţinută activitate de reducere a numărului marilor unităţi române, care
nu participau nemijlocit la operaţiile militare de pe front, de eliminare a cadrelor de
conducere superioară, care nu erau dispuse să facă concesii cu ocupantul sovietic.
Această politică nu a fost întâmplătoare. Ea a vizat lipsirea guvernelor române de
forţa armată necesară stăvilirii imixtiunilor în treburile interne şi externe ale statului
827
Alesandru Duţu, Florica Dobre, Leonida Loghin, Armata română în al doilea război mondial (1941-
1945), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999, p. 10.
şi impunerii la momentul potrivit – apreciat a fi 6 martie 1945 – a guvernului şi

regimului dorit de Moscova”828.
După încheierea şi ratificarea Tratatului de Pace, la 10 februarie 1947,
numărul diviziilor române a fost redus de la 50 (operative sau de instrucţie), câte
existau la 23 august 1944, la numai 7, iar din cei aproximativ 1100000 militari, trebuia
să mai rămână doar 138000 (120000 pentru Armata de Uscat, inclusiv grănicerii, 5000
pentru artilerie antiaeriană, 5000 pentru Marină şi 5000 pentru Aviaţie). În acelaşi
timp, au fost aduse în România trei divizii sovietice, cu efective de război, dislocate în
zonele economice importante ale ţării: Bucureşti, Sibiu, Petroşani şi Timişoara829.
Tratatul a impus, de asemenea, interdicţia instruirii personalului care nu făcea
parte din oştire, limitarea numărului de avioane la 150, din care cel mult 100 de luptă,
interzicerea deţinerii de submarine şi vedete torpiloare, interdicţia de a păstra şi fabrica
armament peste necesarul înzestrării efectivelor, acceptând însă prezenţa în România a
unor efective sovietice considerabile. Ministrul român de război, generalul Mihail
Lascăr, recunoştea în septembrie 1947: „Cu forţele îngăduite prin Tratatul de Pace,
nu vom putea interveni decât cel mult pe o singură direcţiune şi pe o singură
frontieră. Oricum, vom avea de apărat cel puţin două direcţiuni pe fiecare frontieră,
rezultă că volumul armatei noastre trebuie să fie dublu decât cel actual”830.
Deşi Tratatul de Pace prevedea ca forţele aliate să fie retrase de pe teritoriul
României în termen de 90 de zile de la intrarea în vigoare a acestuia, Uniunea
Sovietică şi-a rezervat dreptul de a păstra pe teritoriul ţării noastre forţe armate,
motivând, fără temei real, că acestea îi erau necesare pentru menţinerea liniilor de
comunicaţie ale armatei sovietice cu zona de ocupaţie din Austria. Delegaţiei
României la Conferinţa Păcii (1946-1947) i se poate imputa lipsa de prevedere şi
încrederea nejustificată în atitudinea Uniunii Sovietice, prin faptul că nu a trecut
chestiunea prezenţei trupelor sovietice pe lista clauzelor care confereau ţării noastre o
situaţie nedreaptă. Aceasta a condus la prelungirea prezenţei militare sovietice în
România până în anul 1958, şi „o ţară nu poate fi considerată independentă atâta
timp cât teritoriul ei este ocupat de trupele unei puteri străine.”831 Instituţia
„consilierilor militari”sovietici, care avea să fie introdusă în scurt timp în toate
structurile de comandă importante ale armatei române, „a lezat grav independenţa şi
suveranitatea naţională, influenţând negativ nu numai capacitatea de apărare a ţării,
dar şi evoluţia ei politică, economică şi socială”832.
Prezenţa trupelor sovietice în România a avut influenţe dintre cele mai nefaste
asupra societăţii româneşti în ansamblul său. Pentru instaurarea unui guvern aservit în
totalitate Moscovei, Stalin a folosit ca instrument Partidul Comunist din România,
având drept suport prezenţa Armatei Roşii, potrivit concepţiei „orice stat îşi impune
propriul său sistem social până acolo unde ajunge armata sa.”833. După instaurarea,
828
Ibidem.
829
Ibidem, p. 12.
830
Ibidem, p. 50.
831
Ibidem, p. 22.
832
Ibidem, p. 23.
833
Milovan Djilas, Întâlnirea cu Stalin, Editura Europa, Craiova, p.74-75, apud Dinu C. Giurescu,
România în al doilea război mondial, Editura All, Bucureşti, 1999, p. 238.
la 6 martie 1945, a guvernului dr. Petru Groza, modelul sovietic a fost impus şi în
viaţa politică românească. Eliminarea brutală a partidelor politice care s-au opus
sovietizării ţării, abolirea monarhiei la 30 decembrie 1947, naţionalizarea principalelor
mijloace de producţie, la 11 iunie 1948, trecerea la colectivizarea agriculturii,
începând cu 1949, au fost printre principalele măsuri prin care Partidul Comunist din
România, devenit din 1948 principala forţă politică a ţării, a instaurat regimul de
„democraţie populară” şi dictatura proletariatului.
Tratamentul nemeritat la care era supusă ţara s-a manifestat şi asupra armatei,
procesul de decapitare a acesteia, prin disponibilizarea unui mare număr de cadre,
îndeosebi ofiţeri superiori, având consecinţe dintre cele mai nefaste. Încă din
septembrie 1944 comuniştii prevăzuseră acţiunea de epurare a armatei. În baza unor
legi adoptate special în acest sens (Legea 312 privind urmărirea şi sancţionarea celor
vinovaţi de dezastrul ţării sau de crime de război, Legea 186 pentru trecerea în
rezervă, din oficiu, a personalului activ al armatei care prisoseşte peste nevoile de
încadrare, Legea 433 pentru crearea cadrului disponibil), a unor criterii politice şi a
atitudinii faţă de aparatul politic al armatei (Inspectoratul General pentru Educaţie,
Cultură şi Propagandă), un lot valoros de cadre, unele cu mari funcţii de răspundere, a
fost trecut în rezervă.834 Astfel au fost înlăturate din armată 7168 cadre militare – 1948
ofiţeri (70 generali, 229 colonei, 358 locotenent-colonei, 434 maiori, 578 căpitani, 191
locotenenţi, 88 sublocotenenţi), 4081 subofiţeri, 1139 maiştri militari.835 Mulţi dintre
ei, printre care mari comandanţi ai armatei române pe fronturile de răsărit şi de apus,
printr-o serie de măsuri ilegale, fără să li se comunice motivele, au fost arestaţi şi
privaţi de libertate. O mare parte au sfârşit în închisorile comuniste.
Chiar dacă pericolul demiterii sau privării de libertate ameninţa în mod real, la
începutul anului 1945 corpul de comandă era în mare măsură ostil acţiunilor de
sovietizare şi comunizare a oştirii române. Pentru vina de a fi luptat împotriva Uniunii
Sovietice, mulţi ofiţeri erau ameninţaţi cu judecarea şi condamnarea de către
Tribunalul Poporului, instanţă judecătorească înfiinţată din ordinul sovieticilor, fapt
pentru care o mare parte dintre ei au ales calea rezistenţei armate împotriva
comunismului şi Armatei Roşii, activând în organizaţiile de rezistenţă anticomunistă şi
antisovietică „Sumanele Negre”, „Haiducii lui Avram Iancu”, „Mişcarea Naţională
de Rezistenţă”, „Graiul Sângelui”, „Vlad Ţepeş”, „Organizaţia I”, „Detaşamentul
general Cucu”, „Dihorii” etc.836.
Generalul Constantin Sănătescu aprecia, la 10 iulie 1946, că operaţiunea de
reducere a a cadrului activ al oştirii este „delicată şi dureroasă. Consiliul Superior al
Oştirii nu are însă deplina latitudine de a face o selecţionare bazată pe merite, căci
Rusia impune plecarea celor care nu s-au încadrat în regimul politic actual, din care
cauză foarte mulţi ofiţeri, calificaţi drept foarte buni, vor trebui să plece. […] Pe
lângă aceasta, se dau afară ofiţeri activi şi pe altă parte se cheamă în activitate ofiţeri
834
Florin Şperlea, De la armata regală la armata populară. Sovietizarea armatei române (1948-1955),
Editura Ziua, Bucureşti, 2005, p. 37.
835
Alesandru D. Duţu, Armata română – pe butuci, în revista Dosarele Istoriei, Editura ProHistoria,
Bucureşti, nr.9(73) /2002, p. 41.
836
Constantin Hlihor, Armata Roşie în România,– aliat, adversar, ocupant – 1940-1948, Editura
Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1996; p. 171.
de rezervă din cei ce sunt bine văzuţi de ruşi şi de guvern. Actualul regim a reuşit să
aducă haosul şi în armată.”837.
Combativitatea ofiţerilor a scăzut însă treptat, pe măsură ce teama de a fi
eliminaţi din cadrul oştirii şi privaţiunile materiale şi-au spus din ce în ce mai pregnant
cuvântul. După câţiva ani, deşi nu au aderat decât în mică măsură la comunism,
atitudinea şi mentalitatea acestora a suferit schimbări semnificative. Vechea elită
militară românească a fost înlăturată şi, în mare parte, întemniţată, în acelaşi timp
mulţi militari au acceptat, din convinge, oportunism sau doar ca singură formă de
supravieţuire, regimul comunist. Nu toţi au mers însă până la capăt cu noua putere, pe
parcurs fiind înregistrate numeroase cazuri de „acţiuni ostile” sau de „atitudine
duşmănoasă la adresa noului regim”.
Deşi numărul cadrelor noi, provenite în cea mai mare parte din rândurile
muncitorilor şi ţăranilor săraci, cu instruire precară, era în creştere, la fel ca şi „elanul
şi dăruirea” acestora, insuficienţa efectivelor şi starea precară a înzestrării armatei au
dat de gândit liderilor politici şi militari ai ţării, care s-au văzut nevoiţi să constate că
„este o ruşine să ţinem în cazărmi oameni flămânzi, dezbrăcaţi şi în picioarele goale”
(Gheorghe Gheorghiu-Dej) şi că „o armată în care soldatul umblă cu picioarele
goale, o armată în care soldatul umblă în zdrenţe şi o armată în care regimentele
împrumută de la particulari sau de la bănci particulare sute de milioane pentru ca
să-şi poată hrăni de azi pe mâine oamenii, această armată nu se poate numi armată;
se poate numi orice afară de armată” (generalul Dumitru Dămăceanu) 838 şi să ia
măsuri pentru îndreptarea lucrurilor. În decembrie 1947, numit ministru al Forţelor
Armate, Emil Bodnăraş a introdus un set de măsuri care au ameliorat situaţia materială
a militarilor şi unităţilor, dar a accelerat şi procesul de ideologizare forţată, sub
conducerea partidului comunist, a armatei. Chiar dacă dr. Petru Groza declarase
oficial, la 24 august 1945, că armata nu face politică – declaraţia urmărind de fapt
interzicerea activităţii în armată a partidelor „reacţionare”, PNŢ şi PNL, – comuniştii
au început să se impună şi în armată, mai întâi prin introducerea, în mai 1945, a
Aparatului pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă (ECP), dominat de cadre din
Diviziile „Tudor Vladimirescu” şi „Horia, Cloşca şi Crişan” – cele două mari unităţi
formate din prizonieri români în URSS şi integrate în armata română în 1945 –, mai
apoi prin constituirea oficială, la începutul anului 1949, a organizaţiilor de partid, după
schema de organizare a aparatului politic al armatei sovietice. Sub lozinca „o armată
a poporului”, urmărind ca rolul conducător al partidului să fie primordial şi în armată,
trecând într-un plan secund pregătirea şi experienţa ofiţerilor vechi, de certă valoare,
ofiţerului secund politic al unităţii i s-a conferit şi funcţia de locţiitor al
comandantului839.
În ceea ce priveşte pregătirea noii armate populare, deşi în primii ani
postbelici s-a încercat o îmbinare a elementelor doctrinare româneşti cu cele
împrumutate din doctrina militară sovietică, s-a trecut din ce în ce mai hotărât la
837
Ibidem, p. 172.
838
Alesandru D. Duţu, Armata română – pe butuci, în revista Dosarele Istoriei, Editura ProHistoria,
Bucureşti, nr. 9(73)/2002, p. 5.
839
Idem., Armata în zodia comunizării, în revista Dosarele Istoriei, Editura ProHistoria, Bucureşti, nr.
5(69)/ 2002, p. 48.
adoptarea totală a modelului sovietic, reuşindu-se ca în câţiva ani bazele generale ale
organizării, mobilizării şi instruirii armatei, a lucrului de stat major şi a funcţionării
serviciilor să se facă în întregime după „ideologia militară şi doctrina tactică
sovietică, aplicată în întregime, fără retuşuri, adaptări şi rezerve”.840 În 1948,
Gheorghe Gheorghiu-Dej, secretarul general al PMR, într-o scrisoare trimisă lui
I.V.Stalin, îi cerea sprijinul pentru trimiterea de specialişti sovietici, precizând că „ne
dăm bine seama că fără ajutorul partidului bolşevic şi al specialiştilor săi militari,
fără a ne putea folosi de bogata experienţă şi ştiinţă militară a oamenilor sovietici ne
va fi greu să realizăm sarcina de a crea o armată de tip nou” 841.
Tratatul de Pace a legiferat încetarea regimului de armistiţiu şi a stabilit
României un potenţial militar pe măsura posibilităţilor şi necesităţilor sale, dar, mai
ales, a libertăţii de acţiune restrânse de care dispunea guvernul său, obedient până la
aservire Moscovei. Acest lucru a avut efecte negative asupra dezvoltării organismului
militar român, însă o serie de factori externi, printre care agravarea situaţiei la graniţa
cu Iugoslavia şi “creşterea temperaturii” Războiului Rece, au dus la alarmarea,
deopotrivă, atât a Bucureştiului, dar îndeosebi a Moscovei. Renunţând la restricţiile
impuse armatei române, sovieticii i-au acordat în perioada următoare tot sprijinul
solicitat, preocupându-se, în modul cel mai serios, de reînarmarea masivă a României,
mai ales după ce, în aprilie 1949, Statele Unite şi aliaţii săi occidentali creaseră deja
primul bloc militar după cel de-al doilea război mondial. Aflată de partea cealaltă a
„Cortinei de Fier”, sub aripa protectoare a Moscovei, România a beneficiat de
această dată de poziţionarea sa geografică, la graniţa cu Iugoslavia, acest lucru
resimţindu-se în special în atenţia acordată forţelor sale armate.
Reînfiinţarea batalionului de paraşutişti
Odată cu înrăutăţirea relaţiilor URSS cu foştii săi aliaţi din războiul

antihitlerist şi constituirea, în aprilie 1949, a blocului NATO, după ce, cu un an
înainte, la 28 iunie 1948, Iosip Broz Tito, conducătorul Iugoslaviei, îşi declarase
disidenţa în cadrul blocului comunist, rolul şi statutul politic al României şi al armatei
sale s-au schimbat radical. Încă nerefăcută după un război epuizant în care suferise
pierderi considerabile, cu efective micşorate şi cu o înzestrare precară, armata română
a intrat dintr-o dată în atenţia Comandamentului militar sovietic, ca element strategic
de primă importanţă, frontiera României cu Iugoslavia devenind aliniamentul înaintat
al operaţiilor militare probabile.
În 9-12 ianuarie 1951, la Moscova, la convocarea la care au participat prim-
secretarii partidelor muncitoreşti (comuniste) şi miniştrii apărării din ţările de
democraţie populară, I.V. Stalin le-a trasat directiva de a crea, în 2-3 ani, armate
moderne şi puternice, complet gata de luptă după 3 ani. Pentru armata română s-a
prevăzut ca până în 1953, efectivele la pace să ajungă la 250000 oameni (dublu faţă de
cât prevedea Tratatul de Pace de Paris), iar la război 600000 oameni.842
840
Ibidem, p. 49.
841
Ibidem.
842
Ion Şuţa, Cooperarea Comandamentului Militar român cu partenerii de alianţă, în revista Dosarele
Istoriei, nr.8/2001, p.32.
Deşi Comandamentul Aeronauticii era preocupat încă din vara anului 1948 de
constituirea şi pregătirea unui detaşament de paraşutişti care să se transforme la război
în batalion de paraşutişti şi să îndeplinească misiuni specifice de desant aerian, s-a
trecut concret la realizarea acestuia abia la sfârşitul anului 1950843.
Prin Ordinul ministrului Forţelor Armate ale Republicii Populare Române,
nr.123.249 din 18 octombrie 1950, 844 la 1 noiembrie 1950 s-a înfiinţat la Tecuci, în
cadrul Centrului de Instrucţie al Aviaţiei, Batalionul 1 Paraşutişti, subordonat
Comandamentului Forţelor Aeriene Militare (CFAM). Comandant de batalion a fost
numit căpitanul aviator Vasile Cosma, iar în funcţiile de locţiitor politic şi adjutant
superior (şef de stat major) au fost numiţi locotenenţii-majori Mihai Topală şi Grigore
Baştan.
Chiar dacă au fost mai multe variante de organizare a acestui batalion de
paraşutişti, existând păreri că batalionul ar putea fi operativ sau batalion-şcoală, că ar
putea fi destinat pentru acţiuni izolate de informaţii, partizani, sabotaj şi terorism sau
ar putea fi un batalion de puşcaşi paraşutişti care să ducă acţiuni în cadrul operaţiilor
de pe front, în final a avut în structura organizatorică subunităţi de cercetare,
transmisiuni (radio), pionieri şi aruncătoare de flăcări, pistolari, puşti antitanc,
mitraliere, aruncătoare şi de servicii (spate)845. Dotarea cu maşini a batalionului
prevedea 11 motociclete, 1 turism, 5 camioane de transport, 2 maşini speciale pentru
transportul paraşutelor.
Încadrarea cu personal s-a făcut, conform ordinului de înfiinţare, prin grija
Direcţiei Cadrelor Armatei, pentru cadre, şi a Comandamentului Forţelor Aeriene
Militare, pentru trupă, având la bază principiul voluntariatului. Condiţiile de
selecţionare a personalului (ofiţeri, sergenţi reangajaţi şi militari în termen) prevedeau,
pe lângă calităţile care se cereau luptătorilor paraşutişti (perfect sănătoşi, o bună
condiţie fizică, o bună pregătire de luptă, spirit hotărât şi întreprinzător etc.) şi unele
calităţi „ideologice”: să fie membri de partid sau UTM, să aibă un nivel politic şi
ideologic ridicat şi, foarte important, să aibă origine socială sănătoasă (fii de muncitori
sau de ţărani săraci)846.
În baza Ordinului nr. 001179 din 23 ianuarie 1951 emis de Ministerul Forţelor
Armate prin Marele Stat Major, în ziua de 6 februarie 1951 Batalionul de Paraşutişti
şi-a schimbat dislocarea de la Tecuci la Botoşani, trecând în subordinea Regiunii 1
Militare. După numai trei luni, batalionul a fost readus la Tecuci în cadrul Centrului de
Instrucţie al Aviaţiei, unde existau condiţii mai bune de instruire. Căpitanul Vasile
Cosma fiind numit comandant al Diviziei 13 Aviaţie Mixtă de la Ianca, la comanda
Batalionului de Paraşutişti a fost numit locotenentul-major Grigore Baştan.
În noiembrie 1951, Batalionul de Paraşutişti a fost dislocat în garnizoana Buzău,
la început provizoriu în cazarma unei unităţi de transmisiuni. Efectivele de ostaşi au
participat la construcţia propriei cazărmi în marginea de nord-vest a pădurii Crâng şi
astfel a început epopeea paraşutiştilor militari români la Buzău. Pe lângă problemele
843
Arhivele Militare Române( în continuare AMR), Fond 1737, Comandamentul Forţelor Aeriene
Militare (în continuare C.F.A.M.), dosar nr. 59/ 1950, f. 173.
844
Ibidem, f. 81.
845
Idem., Fond 242, Batalionul 1025 Desant-Paraşutare, dosar nr. 1/1950, f. 330.
846
Ibidem, f. 88-90.
dotării tehnice, s-a simţit nevoia asigurării batalionului cu cadre de specialitate, în mod
deosebit pentru funcţiile de instructori paraşutişti şi comandanţi de subunităţi. Şcolile
militare de ofiţeri nu puteau asigura o pregătire specifică absolvenţilor, de aceea
ministrul apărării naţionale a aprobat propunerea înfiinţării unui curs redus pe lângă
Şcoala de ofiţeri de aviaţie din garnizoana Bobocu. Candidaţii pentru acest curs au fost
selecţionaţi dintre gradaţii anului doi de instrucţie din batalion, în special cei care
îndeplineau funcţii de mici comandanţi (durata serviciului militar fiind din 1951 de
trei ani) şi, după o pregătire de 6 luni, au fost avansaţi la gradul de sublocotenent. Au
fost parcurse teme de cunoaştere a armelor şi armatelor străine (a armatei iugoslave şi
a celei americane în special), topografie militară, regulamente militare generale,
transporturi militare, administraţie, corespondenţă militară, iar la pregătirea de
specialitate s-a pus un accent deosebit pe cursul de paraşutaj, cunoştinţe generale de
aviaţie, transmisiuni, distrugeri. Instrucţia tactică a paraşutiştilor cuprindea teme de
instrucţia soldatului, grupei şi plutonului de paraşutişti, instrucţia focului (tragerilor),
instrucţia de front, pregătire fizică, instrucţie genistică, antichimică, sanitară, instrucţia
de paraşutare, cu executarea de salturi automate şi comandate. Un accent deosebit s-a
pus pe pregătirea politică (141ore), dar şi pe pregătirea pedagogică, unde se
urmărindu-se formarea deprinderilor de conducere a şedinţelor de specialitate, precum
şi a celor de pregătire politică.847 De altfel, aceasta a fost singura promoţie de cadre de
acest gen, care a rezolvat la momentul respectiv o problemă stringentă de încadrare cu
personal a unităţii. Pentru asigurarea rezervei de cadre, în 1958 în unitate s-a
desfăşurat un curs scurt de ofiţeri rezervişti, cu elevi selecţionaţi dintre sergenţii în
termen ai unităţii.
În 1953, Comandamentul Forţelor Aeriene Militare a ordonat ca baza de
recrutare a tinerilor pentru unităţile de aerodesant să se facă din şcolile de paraşutişti
ale aviaţiei sportive, pe bază de voluntariat, aceştia trebuind să fie brevetaţi în aviaţia
sportivă, cu un nivel intelectual de cel puţin 7 clase, cu o bună capacitate fizică, cu o
origine socială sănătoasă. Rezultatele însă nu au fost cele scontate, din cei 1248
absolvenţi ai acestor şcoli, doar 46 au fost repartizaţi în cadrul Comandamentului
Forţelor Aeriene Militare, restul fiind încorporaţi în armata de uscat848.
Problema recrutării cadrelor pentru unitatea de paraşutişti dădea mari bătăi de
cap factorilor răspunzători, în iulie 1953 Comandamentul Forţelor Aeriene Militare
fiind îngrijorat de faptul că 17 din cei 53 de ofiţeri din armata de uscat care
participaseră la cursul de ofiţeri paraşutişti, după o lună şi jumătate au fost respinşi
medical şi, foarte grav, „vor difuza în unităţile în care se vor întoarce problemele
specifice luptei paraşutiştilor care au un caracter strict secret”849.
Spre sfârşitul anului 1957, Direcţia Pregătirii pentru Luptă a Ministerului
Apărării Naţionale trimitea Batalionului Desant-Paraşutare, prin Adresa nr. B.OO4690
din 21 noiembrie 1957, propunerile privind înfiinţarea unui Centru de Instrucţie
Desant-Paraşutare, care să cuprindă un Curs Special Desant-Paraşutare, cu o companie
cursanţi ofiţeri şi o companie şcoală sergenţi, precum şi un Batalion tactic-operativ
847
Idem., Fond 1737, C.F.A.M., dosar nr. 2438/1952, f. 72-89.
848
Idem.,, Fond 1737, C.F.A.M., dosar nr. 3915/1953 , f. 126, 127.
849
Idem., Fond 1737, C.F.A.M., dosar nr. 4127/1953, f. 10.
Desant-Paraşutare cu stat–major propriu şi subunităţi luptătoare850. Pe lângă misiunile

tactic-operative specifice, acest batalion ar fi putut fi folosit şi pentru aplicaţiile şi
exerciţiile tactice organizate de Cursul Special Desant–Paraşutare. Deşi ar fi
reprezentat o realizare deosebită în evoluţia şi pregătirea paraşutiştilor militari, mai
ales în ceea ce priveşte pregătirea cadrelor, acest Centru de Instrucţie a rămas doar un
deziderat, care se va împlini abia peste aproape 30 de ani, când în cadrul regimentului
de paraşutişti va lua fiinţă Cursul de Pregătire şi Perfecţionare Cadre Paraşutişti,
nucleul viitorului Centru de Instrucţie al Paraşutiştilor şi apoi al Şcolii de Aplicaţie
pentru Paraşutişti.
Începând cu anul 1960, asigurarea cu cadre a unităţii de paraşutişti s-a făcut
din şcolile militare de ofiţeri sau subofiţeri de diferite arme, prin selecţionarea elevilor
din ultimul an de studii şi brevetarea lor ca paraşutişti chiar din timpul stagiului. Până
în 1986, când a luat fiinţă respectivul Curs de pregătire, ca prim nucleu al
învăţământului militar în trupele de paraşutişti, se poate spune că unitatea de
paraşutişti a constituit şi şcoală de paraşutişti militari, asigurând pregătirea în această
specialitate a ofiţerilor, maiştrilor militari şi subofiţerilor, a militarilor în termen, dar şi
a militarilor cu termen redus, pentru rezerva de cadre a armatei, în general, şi a
trupelor de paraşutişti, în special. Tot în cadrul unităţii de paraşutişti au fost pregătiţi,
pentru saltul cu paraşuta, cadre şi militari în termen ai altor structuri ale Sistemului
Naţional de Apărare, care executau diferite misiuni specifice prin paraşutare (Direcţia
de Informaţii a Armatei, Ministerul de Interne etc.)
850
Idem., Fond 3040, Direcţia Pregătirii de Luptă, dosar 379, f.80, 120.
REFLECTAREA MEDALISTICĂ A DOMNITORILOR

MOLDOVENI ŞI LEGĂTURA LOR CU HÂRLĂUL
ŞI CURTEA DOMNEASCĂ DE AICI
Ioan MUŞEI*
Cuvinte cheie: Ştefan cel Mare, medalie, Curtea Domnească Hârlău,

domnitori moldoveni.
Key words: Stephen the Great, medal, Royal Court Hârlău, moldavian rulers.
Abstract
Starting from this reality we must explain why the Court benefit from Hârlau
was taken over by the first princes who descended from the historical
Maramures at the beginning of the second half of the century XIV and why
our fair area, distinguishing far Cotnari and Deleni, enjoyed more than three
and a half centuries as gentlemen interest from Moldova, who have
established their residence secondary Hârlău.
Hârlăul, un oraş mic şi destul de cochet din judeşul Iaşi, aşezat între dealuri pe
cursul superior al Bahluiului, o apă leneşă ce a plecat din cartea de geografie găsindu-
şi loc şi în literatură, este locul unde azi nu se petrece mare lucru însă, în perioada
medievală, aici s-au scris pagini de adevărată istorie.
Urmele de locuire în zona Hârlăului se pierd în negura vremurilor iar
localitatea, prin aşezarea sa, a fost mereu în atenţia conducătorilor locali, ceea ce i-a
permis o dezvoltare mai puternică în raport cu celelalte localităţi din zonă. În acest fel,
la începuturile Statului Medieval Moldova, după părerea celor mai mulţi istorici,
printre care amintesc pe Nicolae Iorga, A.D. Xenopol, Dinu C. Giurescu, P.P.
Panaitescu, Mircea D. Matei şi, mai nou, Ştefan S. Gorovei, Constantin Cihodaru,
Laurenţiu Rădvan etc., Hârlăul atinsese deja statutul de „Târg Medieval” şi „Oraş”,
localitatea având statutul de reşedinţă administrativă a şefului unei formaţiuni
prestatale ce s-a format pe cursul superior al Bahluiului.
Acest statut s-a atins şi datorită faptului că localitatea avea o piaţă de schimb,
era aşezată pe unul din cele mai importante drumuri comerciale ale ţării, drumul
tătărăsc, mai apoi, drumul moldovenesc, avea o populaţie mai numeroasă după ce aici
s-au stabilit colonişti saşi şi maghiari, avea o viaţă economică articulată ce ţinea mai
ales de cultura viţei de vie dar şi de celelalte activităţi şi meşteşuguri tradiţionale
precum prelucrarea lemnului, dogăritul, olăritul, cioplitul pietrei, ţesutul etc. În plus,
localitatea avea biserică, fapt deosebit de important pentru acele timpuri când omul
trăia profund religios.
Pornind de la această realitate trebuie să ne explicăm de ce Curtea prestatală
de la Hârlău a fost preluată de primii voievozi care au descins din Maramureşul istoric
la începutul celei de a doua jumătăţi a secolului al XIV-lea şi de ce târgul nostru şi
zona sa, în care se disting de departe localităţile Cotnari şi Deleni, s-au bucurat mai
*
Membru Societatea Numismatică Română, Filiala Iaşi.
bine de trei secole şi jumătate de atâta interes din partea domnilor Moldovei, care şi-au
stabilit la Hârlău reşedinţa lor secundară. Ulterior, Hârlăul a devenit şi centrul
administrativ al ţinutului Hârlău, unul dintre cele mai mari ţinuturi ale Moldovei, care
se întindea de la Cotnari la Botoşani, până în apropierea Dorohoiului şi trecea chiar şi
peste Prut. Istoricul Ştefan S. Gorovei este de părere că întinderea acestui ţinut nu a
fost stabilită arbitrar ci ea „reflecta o realitate istorică existentă deja la constituirea
statului” (Ştefan S Gorovei, Istoria Moldovei/ Probleme controversate). Această
„realitate istorică” nu poate fi decât o formaţiune prestatală cu sediul la Hârlău.
Să enumerăm pe scurt domnii moldoveni care apar pe medalii şi să amintesc
cele mai importante momente ale lor la Hârlău:
Dragoş, trimis de regele maghiar să-i alunge pe tătari peste munţi, a pus la
răsărit de Carpaţi bazele unui stat medieval nou, Moldova, total aservit regatului
maghiar. Statul lui Dragoş includea şi formaţiunea prestatală cu sediul la Hârlău.
Acestui voievod i s-a închinat o medalie din setul de medalii „Mari Români” realizat
de firma „Muzeu Galerie” din Arad.
Bogdan I, (1359-1365),
voievodul din Maramureş, veşnic
răzvrătit faţă de regele maghiar
Ludovic cel Mare, a trecut munții în
anul 1359, l-a ucis pe Sas urmaşul lui
Dragoş de la conducerea Moldovei şi
a devenit domn, nerecunoscând
puterea regelui maghiar asupra Ţării.
Apare pe o medalie din anul 1989, ce
s-a realizat din iniţiativa Secţiei Iaşi a S.N.R.
Petru I al Muşatei, (1375-
1391), a urmărit consolidarea
tânărului stat Moldova. A iniţiat un
sistem fortificat de apărare a ţării. A
pus bazele unui sistem monetar
propriu prin baterea primei monede
moldoveneşti, ca semn al unei
economii înfloritoare. Din vremea sa
datează prima atestare documentară a
Hârlăului şi a Curţilor domneşti de aici, 1 mai 1384. Apare pe o medalie din anul
1988, ca rod al iniţiativei Secţiei Iaşi a S.N.R.
Roman I Muşat, (1391-
1394), a a fost urmaşul la domnie al
fratelui său, Petru. În vremea sa
Moldova ajunge să se întindă de la
munţi la ţărmul mării. Înfiinţează
Mitropolia Moldovei şi face, fără
succes, primii paşi spre recunoaşterea
acesteia. În plan medalistic, i s-a
dedicat o medalie în anul 1993, din iniţiativa Societăţii Culturale „Ecoul Siretului” din
Botoşani, pentru a marca 600 de ani de la prima atestare documentară a localităţii

Vârful Câmpului din acest judeţ.
Alexandru cel Bun, (1400-
1432), domn în vremea căruia
Moldova a cunoscut o înfloritoare
viaţă economică iar ţara a atins
întinderea sa maximă cunoscută în
istoria ei. A dezvoltat sistemul de
apărare. A avut legături puternice cu
Hârlăul, pentru că el a consolidat şi a
extins Curţile de aici, construind şi o
nouă casă domnească, a căror ruine se mai văd şi azi. A construit cea de a doua
biserică la Hârlău, cu o temelie mai largă ce închide temelia unei biserici ce exista
deja, fapt ce s-a constatat în urma săpăturilor arheologice făcute recent, (Stela
Cheptea, „Biserica Sfântul Gheorghe şi Curtea Domnească de la Hârlău”).
Domnitorului i s-a închinat o medalie abia în anul 1988, din iniţiativa Secţiei Iaşi a
S.N.R. şi o alta de către firma „Muzeu Galerie” din Arad.
Ştefan cel Mare şi Sfânt, (1457-1504). „Fost-au acest Ştefan Vodă”,
(Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei…), domnul în vremea căruia Moldova a
atins culmile cele mai înalte în toată istoria ei. Hârlăul şi zona sa trăiesc din plin gloria
în care se afla atunci ţara, mai ales după ce Ştefan reface, măreţe şi întăreşte cu zid de
piatră, contraforţi şi un turn bastion Curţile existente. A construit în incintă o a doua
casa domnească cu etaj, demisolul căreia este singura construcţie ce s-a putut salva
prin restaurare din vestitele Curţi de odinioară. A împodobit Curtea Domnească în
anul 1492 cu Biserica „Sf. Mare Mucenic Gheorghe”, o adevărată bijuterie
arhitectonică ce poate fi admirată şi azi, în toată splendoarea ei. Legătura lui Ştefan cu
Hârlăul este şi mai puternică prin fiul său Petru Rareş, ce va ajunge domn al ţării în
două rânduri. „După izbânda cu noroc” (Grigore Ureche, Letopiseţ), obţinută de
Ştefan asupra craiului polon Ioan Albert în bătălia de la Codrii Cosminului, „…au
datu cuvântu Ştefan Vodă a toată oastea să se strângă la Hârlău la zi de sfeti
Nicolae. Şi aşa s-au adunatu cu toţii la Hârlău într-a cea zi şi acolo Ştefan Vodă au
făcut ospăţ mare tuturor boiarilor şi tuturor vitejilor săi şi cu daruri scumpe i-au
dăruit pe ei”, (Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei). În ziua de 12 iulie 1499,
la Curtea de Hârlău, Ştefan semnează tratatul de pace cu Polonia, în urma acestei
victorii strălucite. Această alegere certifică faptul că atunci Hârlăul avea o mare
importanţă în istoria ţării.
Ştefan cel Mare şi Sfânt este
tematica istorică cea mai bine
dezvoltată în medalistica
românească, numărul medaliilor
depăşind pragul de o sută de piese,
(ilustrez cu medalia oficială din anul
1904 şi cu medaliile de la Hârlău).
A fost prima personalitate căreia i s-
au dedicat în anul 1904, medalii la
nivel naţional. Hârlăul i-a închinat prima medalie în anul 2004, din iniţiativa mea şi cu
sprijin din partea oficialităţilor locale şi a preotului paroh al bisericii ştefaniene, doctor
Dumitru Tincu, la 500 de ani de la trecerea sa în eternitate. A doua medalie s-a realizat
din iniţiativa particulară a preotului paroh, doctor Dumitru Tincu care, în anul 2006, la
520 de ani de la refacerea Curţii, a organizat ample manifestări care au marcat
momentul. Cu acest prilej, a realizat cu forţe proprii şi o foarte reuşită medalie.
Bogdan al III-lea, cel Orb, (1504-1517), a fost fiul lui Ştefan care i-a urmat
la domnie. Domnia lui a fost presărată cu un lung şir de lupte purtate cu polonii, mai
ales din cauza unor pricini matrimoniale. I s-a dedicat o medalie în anul 1905 din
iniţiativa S.N.R., medalie pe care eu nu o deţin în colecţie.
Ştefăniţă Vodă, (1517-1527), a ajuns domn la propunerea lui Luca Arbore,
căruia i s-a tăiat capul din porunca domnului în ziua de 23 aprilie 1523 la Curtea de la
Hârlău, pentru o bănuită trădare. Aceeaşi soartă au avut-o şi fii săi. Tot la Hârlău,
Ştefăniţă semnează cu regele polon în ziua de 4 mai 1518 un tratat de alianţă, iar la 9
august în acelaşi an, sărbătoreşte aici cu oastea sa, victoria asupra tătarilor. Literar,
moartea lui Ştefăniţă a scăpat ţara de urgia „Viforului”. Nu i s-au închinat medalii.
Petru Rareş, (1527-1538, 1541-1546), este singurul hârlăuan care a ajuns
domn al Moldovei. Printre altele, el a refăcut Curţile de la Hârlău pe care le-a folosit
aproape tot timpul anului şi nu numai în perioada verii, cum făcuseră predecesorii săi.
La Hârlău domnitorul a adunat oastea ţării pentru a porni campanii militare şi, tot aici,
s-a întors pentru a sărbători victoriile, (Ştefan S. Gorovei, Petru Rareş). A ctitorit la
Hârlău biserica „Sf. Dumitru”, (Grigore Ureche).
A intrat în literatură, în special prin pana dramaturgului Barbu Ştefănescu
Delavrancea, ca domn care a încheiat şirul voievozilor astrali din dinastia muşatină, el
fiind „Luceafărul”, astrul ceresc cel mai luminos care apare pe boltă în lumina zilei
pentru a sfida apariţia întunericului, dar este şi astrul care anunţă zorile… După
părerea mea, o simbolistică genială…
Prima medalie i s-a dedicat
domnitorului în anul 1990, din
iniţiativa regretatului profesor
numismat de la Hârlău, Aurel
Scarlat, care a făcut eforturi
deosebite pentru a reuşi.
A doua medalie dedicată lui

Petru Rareş s-a concretizat prin
iniţiativa Lojei Masonice de la Iaşi din
anul 1998. Ce legătură a avut Peru
Rareş cu Masoneria, eu nu am ştiinţă
şi nici nu mi-am propus să aflu în acest
moment.
Medalia care s-a realizat în

anul 2006 din iniţiativa privată a
preotului, doctor Dumitru Tincu, la
comemorarea a 460 de ani de la
moartea voievodului, are un tiraj
extrem de mic, medalia regăsindu-se
în puţine colecţii. Domnitorului i s-a
mai dedicat o medalie de către firma
„Muzeu Galerie” din Arad.
Ultima medalie Petru Rareş

s-a realizat la începutul anului 2015
la Bistriţa, când Batalionul 817
Artilerie Antitanc „Petru Rareş” de la
Prundul Bârgăului, a aniversat 20 de
ani de la înfiinţare. Se ştie că
voievodul a stăpânit cetatea Bistriţei,
deci numele acestui batalion de
artilerie nu a fost ales întâmplător.
Alexandru Lăpuşneanu,
(1552-1561, 1564-1568), domn
care iniţial a intenţionat să mute
capitala Ţării la Hârlău şi nu la Iaşi
(Gheorghe Pungă, Ţara Moldovei
în vremea lui Alexandru
Lăpuşneanu). A înfiinţat la Hârlău
o Şcoală domnească de grad mediu,
cu un puternic spirit ortodox, unde
au învăţat şi copii săi. Imaginea sa literară creată de cronicarii Grigore Ureche şi
Simion Dascălul, întărită mai apoi de binecunoscuta nuvelă a lui Negruzzi, îi este
domnului cu totul acuzatoare şi umbreşte pe nedrept prin multe neadevăruri imaginea
sa istorică dar, mai ales, pe cea culturală. Imaginea sa medalistică este săracă. Apare
pe o medalie din anul 1990, ce s-a realizat din iniţiativa Secţiei Iaşi a S.N.R.
Despot Vodă, (1561-1563), rămâne printre domnii Moldovei un personaj
extrem de interesant şi controversat, tipul aventurierului, cu o înaltă instrucţie şi o
cultură vastă. A fost legat de Hârlău, dar mai ales de Cotnari, unde a mutat colegiul
înfiinţat de Alexandru Lăpuşneanu la

Hârlău. Tot la Cotnari, a zidit în stil
occidental o impunătoare biserică
catolică a cărei ruine te
impresionează şi azi. Celebrul său
taler de argint din anul 1562, îi redă
chipul.
Ieremia Movilă, (25 mai

1595 - mai 1600, septembrie 1600 -
30 iunie 1606). Domn al Moldovei
aflat în scaunul ţării când Mihai
Viteazul l-a înfrânt, reuşind astfel ca
pentru prima dată să unească cele trei
ţări româneşti. A definitivat lucrările
la Mănăstirea Suceviţa, ctitorie a
familiei movileştilor. Legăturile sale
cu Hârlăul se deduc din actele emise de la Curtea de aici, acte dintre care se remarcă
acela prin care domnitorul întărea marelui logofăt Lupu Stroici mai multe sate, printre
care şi satul Flămânzi. Acest moment a fost imortalizat în anul 1995 prin baterea unei
medalii.
Radu Mihnea, (1616-1619, 1623-1626). Este domnul care a mutat în 1624
până la moartea sa capitala ţării la Hârlău, după ce Curtea de la Iaşi a fost mistuită
într-un puternic incendiu. Deşi a fost un domn cult şi educat, cu câte două domnii atât
în Moldova cât şi în Ţara Românească, după ştiinţa mea, lui Radu Mihnea nu i s-a
dedicat încă nici o medalie.
Vasile Lupu, (1634-
1653), domn al Moldovei, de
origine albaneză, cu o fire mândră
şi foarte ambiţioasă, foarte bogat,
iubitor de fast, strălucire şi lucruri
rafinate. A introdus limba română
în biserică şi în cancelaria
domnească, a introdus tiparul în
Moldova, a înfiinţat la Iaşi primul
Colegiu iar, în vremea sa, au apărut Cazania Mitropolitului Varlaam şi primul cod de
legi al ţării. A avut numeroase ctitorii, dintre care se remarcă de departe biserica Trei
Ierarhi din Iaşi. A fost legat de Hârlău prin faptul că prima sa soţie, doamna Tudosca,
era fiica marelui vornic Costea Bucioc, cel care avea în proprietate moşia Delenilor
din apropierea oraşului. Mai apoi, fiica sa Ruxandra, căsătorită împotriva dorinţei
voievodului cu Timuş, fiul hatmanul cazac Bogdan Hmielniţki, rămasă văduvă în scurt
timp pentru că Timuş a murit la porţile Sucevei, unde îl ajuta pe Vasile Lupu în luptele
purtate împotriva pretendentului la domnie Gheorghe Ştefan, revenită în ţară după
moartea socrilor ei, a locuit aproape douăzeci de ani în conacul de la Deleni, moştenit
de la mama sa.
Lui Vasile Lupu, S.N.R, i-a
dedicat, după înfiinţare, o medalie,
în anul 1904, medalie pe care eu nu
o deţin.
În anul 1989, din iniţiativa
Secţiei Iaşi a S.N.R., la împlinirea a
350 de ani de la zidirea bisericii Trei
Ierarhi din Iaşi, apare o a doua
medalie care i s-a dedicat
domnitorului.
A treia medalie s-a realizat ca rod al iniţiativei colecţionarilor de la Bârlad, în
anul 1991. Aceştia au marcat astfel împlinirea a 355 de ani de la zidirea bisericii
domneşti din localitatea lor, ctitoria voievodului.
Lui Vasile Lupu i s-a dedicat o medalie şi de către firma „Muzeu Galerie” din
Arad.
Dimitrie Cantemir, (1710-1711). Domn al Moldovei şi cărturar foarte erudit.
A creat o operă ştiinţifică vastă, fapt care a dus la alegerea sa ca membru al Academiei
de la Berlin la 11 iunie 1714.
Legătura sa cu Hârlăul este certă prin informaţiile despre târg dar şi despre
ţinutul Hârlăului, pe care le găsim în „Descrierea Moldovei”. O trecere a lui Dimitrie
Cantemir prin oraşul meu, nedovedită însă, se presupune să fi fost în anul 1711, când
domnitorul l-a avut ca oaspete în Moldova pe ţarul Rusiei Petru cel Mare, în vederea
pregătirii luptei de la Stănileşti. Cineva a consemnat într-o inscripţie ce se află
scrijelată pe peretele interior din dreapta uşii de la intrare în biserica ştefaniană, faptul
că cei doi au trecut atunci şi pe la Hârlău. Inscripţie a fost descifrată şi tradusă de
Nicolae Iorga, astfel: „Pe aici a trecut Ţarul Petru, 1711”. Acest fapt, dacă ar fi fost
real, ar fi trebuit să fi fost consemnat în Letopiseţul său de Ion Neculce, cronicarul,
care atunci era mare hatman al oastei moldovene, ori acest lucru nu s-a petrecut.
Curţile de la Hârlău erau la 1711 în paragină, fiind distruse de tătari în anul 1650 dar şi
de poloni la 1686 şi 1691. Şi totuşi, ce i-ar fi putut aduce pe cei doi la Hârlău?! Doar
vinul de aici şi de la Cotnari, pentru că, se ştie, ţarul era un mare băutor.
Domnitorul cărturar apare
pe o medalie din anul 1973 ca rod
al Academiei Române, cât şi pe
una din medaliile realizate de firma
„Muzeu Galerie” din Arad.
Ce se mai află astăzi din Curţile de
la Hârlău?! Palide urme de ziduri
pe mai bine de jumătate de hectar,
la sud de biserica lui Ştefan cel
Mare, ziduri ce au fost cândva un palat impunător, nişte sere dezafectate pe aproape un
hectar şi pe latura de est, mai multe coteţe ale unor gospodari, ce au primit autorizaţie
de construcţie, într-un total dispreţ şi batjocură faţă de istoria naţională.
CAMPANII ÎMPOTRIVA LUI ŞTEFAN CEL MARE

REPERE NUMISMATICE
Sorin LANGU *
Cuvinte cheie: Ştefan cel Mare, monedă, gros, descoperiri monetare,

campanii militare
Key words: Stephen the Great, coin, grossus, monetary finds, military
campaigns
Abstract
The author tries to prove that most of Moldavian coins of Stephen the Great
found in historical Moldavia are related to the military campaigns against
him. The coins are on the path of the enemies armies starting from 1467
(campaign of Matthias Corvinus, king of Hungary) to 1497 (campaign of John
I Albert, king of Poland).
Domnia lui Ştefan cel Mare este una din cele mai prodigioase din întreaga
istorie românească. Personalitate excepţională, care transcede epoca, Ştefan cel Mare,
considerat unul din stâlpii civilizaţiei româneşti medievale, a fost studiat din toate
punctele de vedere, inclusiv cel numismatic.851
Activitatea numismatică a Moldovei începe imediat după constituirea statului,
pe fondul intensificării circulaţiei monetare; stabilitatea internă şi externă determină o
creştere a schimburilor comerciale, creştere observabilă până la emiterea monedei
interne, prin marele tezaur de la Siret (compus din groşi praghezi, ducaţi munteni,
groşi polonezi şi dinari maghiari).852 Apariţia monedei locale modifică peisajul
numismatic substanţial: moneda lui Petru Muşat,853 emisă în mari cantităţi apare
alături de alte monede străine (Buruieneşti, peste 1700 exemplare,854 Scobinţi, 21
exemplare, dar tezaurul pierdut cuprindea peste 200855), sau cu ale urmaşilor săi
(Corlăteni,856 peste 2300 exemplare, Mărmureni,857 cca. 300 exemplare). Foarte bună
calitativ, moneda lui Petru Muşat, rămâne în circulaţie mult timp dovadă tezaurele de
*
Colegiul Naţional „Vasile Alecsandri” Galaţi.
851
Ernest Oberländer-Târnoveanu, Emisiunile monetare bătute pe teritoriul moldovei în vremea lui Ştefan
cel Mare (1457-1504) - o analiză critică -, “CN”, IX-XI, 2003-2005, p.293-297
852
Adina Berciu-Drăghicescu, Repertoriul descoperirilor monetare de pe teritoriul Moldovei (secolele
XIV-XVI), în „CSSŞA”, II, 1990, p.84, nr.123 (b); o discuţie referitoare la semnificaţia lui, în Ştefan
S.Gorovei, Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, Iaşi, 1997, p.196-200
853
K.Pârvan, Aspecte ale monetăriei Moldovei la sfârşitul seolului al XIV-lea, în 130 de ani de la crearea
sistemului monetar românesc modern, Bucureşti, 1997, p.208-225
854
Ibidem, p.230, Adina Berciu-Drăghicescu, op.cit, p.61, nr.23
855
T.Biţă, Monede medievale moldoveneşti din secolul al XIV-lea descoperite la Scobinţi (jud.Iaşi), în
„BSNR”, 1976-1980, nr.124-128, p.305-315, K.Pârvan, op.cit, p.231
856
C.Ştirbu, P.Stancu, Monede din tezaurul de la Rachelu aflate în colecţia Muzeului de Istorie a
R.S.România şi importanţa lor istorică, în „BSNR”, 1973-1975, nr.121-123, p.160, nr.6, K.Pârvan, op.cit,
p.211 şi 230
857
Ibidem, p.161, nr.12, Ibidem, p.231
la Bacău, Baia, în care se găseşte alături de monede de la Alexandru cel Bun,858 sau
cel de la Mamorniţa (Ucraina) alături de monede de la Vladislav Jagello,859 de la
Schineni jud.Vaslui, alături de monede de la Ştefan II.860 Domnia lui Alexandru cel
Bun, stabilă şi prosperă, determină o sporire a fluxurilor monetare ce traversau
Moldova, vizibile mai ales prin tezaurele care se închid în prima parte (asociate cu
monede de la Petru Muşat sau Mircea cel Bătrân la Iaşi861), sau în cele care se închid
după moartea lui (cum sunt Cuhureşti,862 alături de groşi boemieni, polonezi, dirhemi
mongoli etc., Suceava - două tezaure863 în care sunt alături de monede de la Iliaş, sau
Roman864 alături de monede de la Iliaş, Ştefan II, Petru II, Roman II). După domnia lui
lui Alexandru, pe fondul luptelor pentru putere între urmaşii săi, moneda locală pierde
teren în favoarea monedelor străine. Primul care încearcă recâştigarea statului monedei
moldoveneşti este Petru Aron, care în a treia domnie (1455-1457) introduce o reformă
monetară. Groşii au, în medie, 0,60g şi 14-16 mm, jumătăţile de groş au 0,30g şi 12-
13 mm, dar sunt dintr-un argint mai bun.865
Ştefan cel Mare nu opreşte reforma monetară, ci o continuă. Emisiunile
monetare atribuite domniei lui Ştefan cel Mare sunt groşi şi jumătăţi de groş în
sistemul asprilor otomani, sistem monetar ce continua reforma monetară a lui Petru
Aron. Monedele sunt de două tipuri, din argint de titlu superior.866 Ştefan va încerca să
impună moneda moldoveanească, documentele oficiale se referă la ea, dar pe teren
situaţia este diferită. Ea este foarte puţin prezentă din cauza calităţii slabe, comparativ
cu celelalte monede concurente. S-au inventariat aproximativ 250 de monede
provenind de la Ştefan cel Mare, majoritatea din descoperiri izolate ceea ce atestă că
moneda moldovenească era puţin folosită comparative cu celelalte monede.
Descoperirile izolate relative puţine se datorează, credem noi, campaniilor
antimoldoveneşti, şi mai puţin legăturilor comerciale. Aceste legături comerciale au
fost foarte însemnate, dar nu au inclus şi moneda moldavă.
Tezaurele cu monede de la Ştefan cel Mare sunt doar în număr de 4: Suliţa
Nouă, r. Cernăuţi,867 Orhei,868 Leuşeni, r. Kotovsk,869 şi Stijoh, r. Ternopil, Ucraina.870
858
Adina Berciu-Drăghicescu, op.cit, p.55, nr.5, p.56,nr.6
859
Ibidem, p.73, nr.75
860
Ibidem, p.82, nr.117
861
C.Ştirbu, P.Stancu, Date noi privind emisiunile monetare ale lui Mircea cel Bătrân, în volumul
Marele Mircea Voievod, coord.I.Pătroiu, Bucureşti, 1987, p.112
862
Adina Berciu-Drăghicescu, op.cit, p.72, nr.67
863
O.Iliescu, Gr.Foit, Un tezaur de monede modoveneşti din prima jumătate a secolului al XV-lea
descoperit la Suceava, în “AM”, V, 1962, p.145-167, Gr.Foit, Al. Artimon, Noi descoperiri monetare la
Suceava, în “Suceava”, III, 1973, p.297-307
864
Domniţa Hordilă, Tezaurul de monede medievale descoperit în 1975 la Roman, în “ Memoria
Antiquitatis”, XIX, 1994, p.401-422
865
O.Iliescu, Moneda în România, Bucureşti, 1970, p.32
866
Ernest Oberländer-Târnoveanu, Emisiunile monetare bătute pe teritoriul moldovei în vremea lui Ştefan
cel Mare (1457-1504) - o analiză critică -, “CN”, IX-XI, 2003-2005, p.306-307
867
O.Iliescu, Gr.Foit, op.cit., p.165, nr,20; O.Iliescu, Emisiunile monetare ale Moldovei în timpul domniei
lui Ştefan cel Mare, în Cultura moldovenească în timpul lui Ştefan cel Mare, culegere de studii îngrijită
de M.Berza, Bucureşti, 1964, p.187, nr.10, Katiuşa Pârvan, Contribuţii la cunoaşterea monedelor lui
Ştefan cel Mare (Tezaurul de la Suliţa Nouă), în “RM”, 40, 2004, 3, pp. 53-62
868
Ernest Oberländer-Târnoveanu, Emisiunile monetare, p.346
Primele două sunt doar cu monede de la Ştefan cel Mare şi au în componenţă 200 de
monede, respectiv 7.
Nr.crt. Locul descoperirii Tip I Tip II Neid Total

1 Baia, jud.Suceava871 8 4 4 16
2 Iaşi,872 Mânăstirea 1 1
Barnovschi873
3 Iaşi, biserica Sf. Sava874 1 1 1
4 Iaşi, Str. Stefan cel Mare875 2 1 3
5 Iasi, Str. A. Panu876 1 1
6 Balomireşti-Bâra, 1 1
jud.Neamţ877
7 Pogăneşti – jud.Vaslui878 1 1
8 Nigoteşti, jud.Suceava879 1 1
9 Suceava880 2 11 13
10 M-rea Zamca, jud.Suceava881 1 1
11 Tg Trotus882 1 1
12 Zagavia, jud. Iaşi883 1 1
13 Cotnari, jud.Iaşi884 1 1
14 Bârlad885 2 2
15 Siret, jud.Suceava886 1 1
16 Bucecea, jud. Botoşani 887 1 1
869
Katiuşa Pârvan, Contribuţii la cunoaşterea monedelor lui Ştefan cel Mare (Tezaurul de la Suliţa
Nouă), în “RM”, 40, 2004, 3, pp. 53
870
Alexander Petrov, Lilia Dergaciova, The Hoard Of Medieval Coins From Stizhok Village.New Data To
The Wallachian Coins Typology, în Pieniadz i systemy monetarne wspolne dziedzictwo Europy,
Augustow – Warszawa, 2012, p.126-131, Idem, Клад средневековых монет из села Стижок на
западе Украины и некоторые вопросы
денежного обращения XV в., “Stratum Plus”, 2012, 6, p.183-198
871
Ibidem, p.349
872
Tot la Iaşi într-o colecţie particulară, astăzi dispersată, a fost văzut un gros de la Ştefan cel Mare,
descoperit, cel mai probabil, în jurul Iaşului, informaţie Ion Muşei
873
V. M. Butnariu, Monnaies et parures du Musée d’histoire de Iaşi, Iaşi, 2001, p.147, nr. 653
874
Ibidem, p.129, nr. 344-345
875
Ibidem, p.137, nr.504-506
876
Ibidem, p.143, nr.599
877
878
V. M. Butnariu, Monnaies et parures du Musée departamental “Ştefan cel Mare” de Vaslui, Iaşi,
2007, p.97, nr.1
879
880
Ibidem, p.348
881
Ibidem
882
Ibidem, p.349
883
Ibidem
884
http://monederomanesti.cimec.ro/st3.htm (accesat pe 03.08.2016)
885
886
Ibidem, p.349
887
Ibidem
17 Căzăneşti, r. Orhei888 1 1
18 Orhei889 15 10 1 26
19 Lukasevka, r.Orhei890 1 1
20 Cetatea Albă 891 1 3 4
21 Cetatea Alba892 1 1
22 Cetatea Alba893 3 1 4
23 Orhei 894 1 1
24 Orhei895 1 2 3
25 Tarasova, Rezina896 1 1
26 Orlovka, r.Ismail897 2 2
27 Soldaia, reg. Crimeea898 1 1
28 Basarabia899 2 2
29 Basarabia900 3 7 10
30 Basarabia901 7 3 10
31 Mrea Bradu, jud.Buzău902 1 1
32 regiunea Crimeea903 1 1
33 regiunea Odessa904 1 1 2
888
Ibidem, p.350
889
Ibidem
890
Ibidem
891
Ibidem
892
Ana Boldureanu, Cronica descoperirilor numismatice (V), „Tyragetia”, sn, V, 1, 2011, p.328
893
Ibidem
894
Ana Boldureanu, Cronica descoperirilor numismatice (VII), „Tyragetia”, sn, VII, 1, 2013, p.401
895
Lilia Dergaciova, Monede medievale moldoveneşti din colecţii particulare din Republica Moldova
(VI), “RA”, VIII, 1-2, 2012, p.264
896
Idem, Monede medievale moldoveneşti din colecţii particulare din Republica Moldova (V), “RA”, VI,
I, 2010, p.180
897
http://monederomanesti.cimec.ro/st3.htm (accesat pe 03.08.2016)
898
899
Lilia Dergaciova, Monede medievale moldoveneşti din colecţii particulare din Republica Moldova (V),
“RA”, VI, I, 2010, p.180
900
901
Lilia Dergaciova, Monede medievale moldoveneşti din colecţii particulare din Republica Moldova (I),
“RA”, IV, 2, 2008, p.208 şi 215-216
902
V. Drâmboceanu şi I. Rusu, Contribuţii la repertoriul descoperirilor monetare de pe teritoriul
judeţului Buzău, în
“BSNR”, 70-74, 1976-1980, 124-128, p. 611, nr. 13
903
Lilia Dergaciova şi Andrei Bojko-Gagarin, Noi descoperiri de monede moldoveneşti în regiunea de
nord-est a Mării Negre, “CN”, XXVI, 2010, p.238
904
Ibidem, p.237
Monedele lui Ştefan apar doar în două cazuri în tezaure post 1504: tezaurul de
la Leuşeni cu o monedă de la Ştefan cel Mare şi tezaurul de la Stijoh: 2500 monede
din care 1245 au fost examinate, monede tătărăşti, poloneze (peste 830), pragheze
(peste 30), 50 de ducaţi munteni de la Vladislav II şi 4 groşi de la Ştefan cel Mare.
Prima mare campanie anti moldovenească este din 1467 condusă de Matei
Corvin. Trupele maghiare intră în ţară prin pasul Oituz apoi înaintează spre nord
arzând Trotuşul, Bacăul, Romanul şi Neamţul. Apoi armata ungară ajunge la Baia,
unde va fi atacată de trupele lui Ştefan.905 De această campanie sunt legate moneda de
la Balomireşti-Neamţ şi o parte din cele de la Baia.
Campania lui Matei Corvin din anul 1467
905
C.C.Giurescu, Istoria românilor, Bucureşti, 1943, II, 1, p.57
Campaniile tătare din anii 1469 - 1471

Campaniile tătăreşti din 1469-1471 pot fi sursa descoperirirlor monetare din
jumătatea de nord a interfluviului Prut-Nistru: Tarasova, Lukasevka, Căzăneşti şi o
parte din din monedele de la Orhei. De asemenea, o parte greu de cuantificat din
monedele fără loc sigur de provenienţă din stânga Prutului pot fi puse în legătură tot
cu raidurile tătare.
Campaniile otomane din anii 1475 - 1476
De campaniile otomane din 1475-1476 pot fi legate mai multe descoperiri:

cea de la Balomireşti-Neamţ, o parte a monedelor din zona Iaşi, o parte din cele de la
Baia şi Suceava. O parte din monedele descoperite în Basarabia fără loc sigur, ca şi o
parte din cele de la Orhei pot fi puse în legătura cu atacul tătărăsc din 1476.
Campania antimoldavă din 1484-1485 pare a fi responsabilă pentru o parte din
descoperirile din sudul Basarabiei, îndeosebi cele de la Cetatea Albă.
Ultima mare campanie antimoldavă este cea polonă din 1497 şi care este
legată de tezaurul de la Suluţa Nouă, reg.Cernăuţi şi de descoperirile izolate de la
Bucecea-Botoşani, Siret-Suceava, Nigoteşti-Suceava, Mrea Zamca-Suceava şi,
probabil, o parte din cele de la Suceava.
Noi credem că majoritatea descoperirile monetare emise de Ştefan cel Mare se

datorează acestor campanii militare şi nu tranzacţiilor monetare realizate cu monedă
locală. Monedele descoperite şi care se pot atribui activităţilor comerciale sunt relativ
puţine, acest lucru fiind un alt indicator al rolului purtat de moneda moldovenească.
Moneda lui Ştefan era folosită doar în tranzacţiile extrem de mici, cumpărături
zilnice, şi acestea reduse, grosul moldovenesc având doar o poziţie periferică pe piaţa
Moldovei. Deşi apare în numeroase documente, noi credem că acestea (toate emise de
cancelaria domnească) nu reprezintă altceva decât încercarea domniei de a-şi impune
moneda, cel puţin în tranzacţiile în care era implicată. Datorită schimburilor
comerciale tot mai mari, folosirea unei monede atât de mici devenise incomodă.
Pătrunderea masivă a dinarilor maghiari şi a asprilor turceşti, face ca domnia
moldoveană să încerce unele măsuri de a mări cota de piaţă a monedei locale, măsuri
soldate cu un insucces. Cantitatea de monede emise de Ştefan cel Mare este redusă, şi
mai mult emisia de monede încetează în deceniul 9 al sec.XV,906 domnia
concentrându-se mai mult pe imitaţii ale asprului turcesc.907
906
Ernest Oberländer-Târnoveanu, Emisiunile monetare, p.336-337
907
Ibidem, p.341-342
INSIGNELE DE ACADEMIE MILITARĂ ROMÂNEŞTI

FOLOSITE ÎN PERIOADA COMUNISTĂ
Radu TABĂRĂ
Cuvinte cheie: Academie Militară, insignă, Republica Populară Română,

Republica Socialistă Română
Keywords: Military Academy, insignia, Romanian Popular Republic,
Romanian Socialist Republic
Abstract
This paper deals with the insignias awarded to the graduates of the Romanian
Military Academy during communist times (1948-1989) and the documents that
accompanied them. During this period a total of six models were used (four
during the Romanian Popular Republic, and two during the Romanian Socialist
Republic), two of them coming with other two variants. The awarding
documents accompanied them were issued in only two models. Also, we tackle
the issue of an insignia that often mistaken for a military academy insignia,
although it has no connection with them, except for size and shape.
Consideraţii generale
Comparativ cu sistemul militar sovietic, care a acordat o importanţă foarte mare
insignelor, în cel român ele au avut o importanţă periferică, sistemul românesc de
insigne militare fiind relativ slab dezvoltat. În consecinţă şi portul lor era destul de
limitat, militarii români (spre deosebire de cei sovietici), neavând „un cult” pentru
insigne. Astfel, deşi Armata română a copiat numeroase aspecte de la cea sovietică
(uniforme, organizare, instrucţie, regulamente – existând cazuri când acestea erau
direct traduse din rusă, fără a fi adaptate, mai ales în perioada de început a regimului
comunist), partea română nu a preluat şi sistemul de insigne ca mijloc de evidenţiere,
stimulare şi recompensare a militarilor. Acest aspect poate fi uşor identificat prin
compararea unor fotografii în care apar militari români şi sovietici.
Armata română a adoptat şi destul de târziu insignele pentru absolvenţii
academiilor militare, acestea fiind instituite abia în 1956, la 8 ani după preluarea
puterii de către comunişti.
Pentru a înţelege mai bine succesiunea insignelor de academie militară, redăm
mai jos un scurt istoric al acestei structuri pentru perioada care face obiectul studiului.
În anul 1949 au fost înfiinţate patru academii militare distincte: Academia
Militară, Academia Militară Politică, Academia Militară Tehnică şi Academia Spatelui
Armatei (aceasta din urmă contopită în septembrie 1953 cu Academia Militară, motiv
pentru care nu are insignă, acestea apărând abia în 1956).

Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu.
În anul 1953, Academia Militară primeşte numele „I.V. Stalin”908, iar la 19

august 1957 Academia Militară Politică „Gheorghe Gheorghiu Dej” este înglobată în
Academia Militară, formând împreună Academia Militară Generală. Data exactă la
care Academia Militară Politică a primit titulatura de „Gheorghe Gheorghiu Dej” nu a
fost încă identificată, dar pe baza legitimaţiilor studiate a reieşit că în 1956 (la
instituirea insignelor de absolvire a academiilor militare) avea acest nume.
În iunie 1959 Academia Militară Tehnică este încorporată în Academia Militară
Generală. După acest moment rămâne în uz doar insigna de Academie Militară
Generală, schimbată în 1966 cu modelul RSR (odată cu proclamare acestei noi forme
de organizare a statului român).
Nu deţinem date exacte referitoare la momentul în care titulatura de Academie
Militară Generală a fost schimbată cu cea de Academia Militară, dar considerăm
posibil ca modificarea să fi survenit în 1969, când instituţia a fost complet
reorganizată909. În prezent, continuatoarea acestei instituţii este Universitatea
Naţională de Apărare „Carol I” din Bucureşti.
Mai precizăm că pentru perioada comunistă termenul „academie militară” nu
are accepţiunea din zilele noastre care include instituţiile de învăţământ superior care
şcolarizează ofiţeri (ex. Academia Forţelor Terestre „Nicolae Bălcescu”). În perioada
comunistă acestea erau cunoscute sub denumirea de „şcoli de ofiţeri”, termenul
„academie” fiind folosit pentru instituţia care completa/specializa pregătirea
persoanelor care erau deja ofiţeri (excepţie face Academia Militară Tehnică, care a
pregătit persoanele care urmau să devină ofiţeri).
Descrierea insignelor
Insigna are forma unui oval cu axa lungă orientată vertical (forma unui scut
pentru doamne) de culoare albă, fiind străbătut longitudinal de nouă raze. În partea
inferioară pe exterior este flancată pe aproape jumătate din circumferinţă cu frunze de
stejar în partea dreaptă şi frunze de laur în stânga, unite cu o eşarfă la mijloc. În partea
inferioară, pe o eşarfă albastru închis este scrisă denumirea academiei militare.
Toate insignele, indiferent de variantă, au dimensiunea de 4,2 x 2,9 cm şi sunt
realizate din alamă cu email cald. Acestea au fost produse la Monetăria Statului din
Bucureşti şi posibil, Întreprinderea „Arădeanca” din Arad.
La variantele emise în perioada Republicii Populare Române (RPR) în partea
centrală este aplicată o stea roşie în cinci colţuri, care are în centru stema RPR. Steaua
poate fi lipită pe corpul insignei (fig. 7), sau prinsă cu ajutorul a două picioare care
trec prin insignă şi sunt îndoite pe revers (fig. 6 – cele două picioare sunt vizibile
deasupra şi sub şurubul pe care era înfiletată piuliţa de prindere).
La insignele emise în perioada Republicii Socialiste România (RSR) în partea
centrală este lipită doar stema ţării, steaua în cinci colţuri fiind eliminată. Stema apare
în două variante de mărime (fig. 8-9). În perioada de tranziţie de la insignele RPR la
cele RSR sunt întâlnite insigne de „Academia Militară Generală” de pe care a fost
908
Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 757/1953 cu privire la eternizarea memoriei tovarăşului I.V.
Stalin, publicată în Colecţia de Hotărâri Legi şi Decrete nr. 20 din 30 martie 1953, art. 2.
909
Informaţiile referitoare la istoricul Academiei Militare au fost preluate de pe situl instituţiei
(http://www.unap.ro/index.php/ro/istoric-unap?start=1, accesat la 30 ianuarie 2016), cu excepţia cazurilor
în care se specifică altfel prin note de subsol.
îndepărtă steaua cu cinci colţuri şi înlocuită cu stema RSR, artificiu vizibil prin faptul
că stema a fost prinsă de insignă cu două picioruşe, practică la care ulterior s-a
renunţat în favoarea lipirii directe. În fig. 5 şi 10 sunt prezentate în detaliu stemele de
pe cele două tipuri de insigne (RPR, respectiv RSR), cu menţiunea că între insignele
realizate în aceeaşi perioadă pot exista diferenţe din punct de vedere al modului în care
este redată stema.
Pe revers, la variantele RPR este înscrisă o serie unică aferentă fiecărei insigne,
aceasta fiind notată şi în legitimaţia care dădea dreptul posesorului să poarte insigna
respectivă (fig. 6-7). Variantele RSR nu au serie pe verso (fig. 11). În toate cazurile
sistemul de prindere este cu şurub şi piuliţă.
Insignele pentru academii militare emise în perioada comunistă sunt:
1. Academia Militară / „I.V. [Iosiv Visarionovici] Stalin” (fig. 1). Insigna a fost
în uz în perioada 1956910-1957, după care a fost înlocuită cu insigna „Academia
militară generală” (fig. 3), odată cu reorganizarea instituţiei (unirea Academiei
Militare cu Academia Militară Politică „Gheorghe Gheorghiu Dej).
2. Academia Militară / Tehnică (fig. 2). Insigna a fost în uz între 1956-1959,
(dată la care Academia Militară Tehnică s-a unit cu Academia Militară Generală).
3. Academia Militară / Generală – varianta RPR (fig. 3). S-a aflat în uz în
intervalul 1957-1966, când a fost înlocuită cu varianta RSR. Supoziţia că insigna RPR
a fost purtată până în 1966 porneşte de la faptul că schimbarea însemnelor vechii
forme de organizare statală cu cele ale RSR pe articolele de uniformă militară a
survenit în acest an911.
4. A.M.P. [Academia Militară Politică] / Gh[eorghe]. Gheorghiu Dej (fig. 4). S-
a aflat în uz în perioada 1956-1957 (înlocuită cu insigna din fig. 3).
5.Academia Militară Generală – varianta RSR, care apare în două variante
diferenţiate prin mărimea stemei prezentă pe ele: 2 x 1,75 cm (varianta mare) sau 1,45
x 1,25 cm (varianta mică) - (fig. 8 a şi b). În uz 1957-1969 (?).
6. Academia Militară, care apare la rândul său în două variante diferenţiate prin
mărimea stemei prezentă pe ele: 2 x 1,75 cm (varianta mare) sau 1,45 x 1,25 cm
(varianta mică) - (fig. 9 a şi b). În uz 1969 (?)-1989912. Data la care presupunem că
această insignă a intrat în uz este estimată pornind de la premisa că în anul 1969
Academia Militară a suferit un proces de reorganizare mai profund pe durata căruia
este posibil să-i fi fost schimbat şi numele.
În toate cazurile denumirea academiilor este scrisă cu majuscule, iar dacă sunt
mai mult de trei cuvinte textul este scris pe două rânduri.
Atenţie! Insigna din fig. 12.a, deşi asemănătoare din punct de vedere al formei
şi dimensiunilor cu insignele de academii militare nu face parte din această categorie.
Totuşi, din cauza asemănării multă lume o confundă, fiind greşit prezentată drept
insignă de academie militară pentru pompieri. În realitate piesa este una aniversară,
910
Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 75/1956 privind instituirea insignei pentru absolvenţii
academiilor militare din Republica Populară Română (Arhiva Guvernului României).
911
Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. nr. 770 din 3.05.1966 privind aprobarea Regulamentului pentru
stabilirea, descrierea şi portul uniformelor militarilor şi personalului militarizat din Ministerul Afacerilor
Interne, Anexă, art. 42, (Arhiva Guvernului României).
912
Posibil să fi fost purtată o perioadă şi după acest an.
emisă pentru a marca 140 ani de la luptele din Dealul Spirii din 13 septembrie 1948, în
care pompierii din Bucureşti s-au opus intrării în oraş a trupelor otomane pentru a
reprima Revoluţia din 1948 din Ţara Românească. Aspectul este evident prin faptul că
în partea superioară sunt înscrişi anii 1948-1988 (fig. 12.b), iar în partea inferioară, în
locul în care ar fi trebuit să scrie denumirea academiei este scrisă pe fond vişiniu
(culoarea trupelor de pompieri) data la care a avut loc evenimentul (13 septembrie).
Criterii de acordare
Insignele erau acordate cadrelor militare care absolveau academiile militare
înscrise pe fiecare insignă. Toate insignele din această categorie erau acordate şi
ofiţerilor Ministerului de Interne913 care absolveau academiile respective (sau în cazul
celor care se transferau de la Ministerul Apărării la cel de Interne aveau dreptul să
poarte insigna în continuare).
La momentul instituirii, în 1956, insignele au fost acordate şi retroactiv celor
care absolviseră anterior instituţiile respective, aspect care reiese din studiul
documentelor care însoţeau insignele în cauză, un astfel de exemplu fiind prezentat şi
mai jos (a doua legitimaţie – absolvit în 1953, eliberată în 1956 – fig. 13.b).
Insignele erau însoţite de o legitimaţie (fig. 13.a) care are pe prima pagină
desenată insigna folosită în perioada RPR (fără titlul academiei pe eşarfa albastră) sub
care este scris cu majuscule pe trei rânduri „insigna de absolvent / al / academiei
militare”. Pe pagina a doua este precizat gradul şi numele persoanei care a finalizat
studiile urmat de textul „absolvent al Academiei Militare ……. (generale, în cazul de
faţă), posedând diploma nr. … din ….. are dreptul de a purta insigna de absolvent al
acestei academii, seria nr. …... conform Hotărârii Consiliului de Miniştri al R.P.R. nr.
75 din 20 ianuarie 1956”. Urmează gradul, numele şi semnătura şefului academiei,
ştampila instituţiei şi data emiterii.
Modelul şi textul legitimaţiei era identic pentru toate academiile existente în
perioada RPR, inclusiv pentru Academia Militară Politică „Gheorghe Gheorgiu-Dej”
(fig. 13.b).
În perioada RSR legitimaţia era asemănătoare ca structură şi aspect, diferenţa
constând în faptul că erau realizate alb-negru. Textul era „…..absolvent al Academiei
militare are dreptul de a purta insigna de absolvent al acestei academii, conform
Hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 75 din 20. 01. 1956” (fig. 14).
Modalitate de purtare914. Pe partea dreaptă a pieptului, centrat deasupra
buzunarului, astfel încât partea de jos a insignei să atingă marginea clapei buzunarului.
Ofiţerii de marină, (care nu aveau buzunar pe partea dreaptă a uniformei), purtau
insigna la mijlocul pieptului drept, la nivelul clapei buzunarului de pe pieptul stâng.
913
Regulament pentru stabilirea, descrierea şi portul uniformelor militare, editat de Ministerul Afacerilor
Interne, 1969, art. 42.
914
Norme metodologice privind aplicarea unitară a Regulamentului pentru descrierea şi portul
uniformelor militarilor din Ministerul Apărării Naţionale, Tipografia Militară a Ministrului Apărării
Naţionale, Bucureşti, 1983, p. 47.
Fig. 1 Fig. 2 Fig. 3 Fig. 4
Fig. 5 Fig. 6 Fig. 7 Fig. 8.a
Fig. 8.b Fig. 9.a Fig. 9.b Fig. 10
Fig. 11 Fig. 12.a Fig. 12.b
Fig. 13.a
Fig. 13.b
Fig. 14
BIBLIOGRAFIE
- Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 757/1953 cu privire la eternizarea

memoriei tovarăşului I.V. Stalin, publicată în Colecţia de Hotărâri Legi şi
Decrete nr. 20 din 30 martie 1953.
- Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 75/1956 privind instituirea insignei
pentru absolvenţii academiilor militare din Republica Populară Română
(Arhiva Guvernului României).
- Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. nr. 770 din 3.05.1966 privind aprobarea
Regulamentului pentru stabilirea, descrierea şi portul uniformelor militarilor şi
personalului militarizat din Ministerul Afacerilor Interne (Arhiva Guvernului
României).
- Regulament pentru stabilirea, descrierea şi portul uniformelor militare,
editat de Ministerul Afacerilor Interne, 1969.
- Norme metodologice privind aplicarea unitară a Regulamentului pentru
descrierea şi portul uniformelor militarilor din Ministerul Apărării Naţionale,
Tipografia Militară a Ministrului Apărării Naţionale, Bucureşti, 1983.
- http://www.unap.ro.
NAŞTEREA UNEI MEDALII ÎN CONCEPŢIA

SPECIALIŞTILOR DE LA MONETĂRIA STATULUI
Gheorghe VASILIU*
Cuvinte cheie: Monetăria Statului, medalie, matriţă, meşter gravor,

pantrograf, lingouri.
Keywords: Mint State, medal, template, master engraver, pantograph,
bullion.
Abstract
State Mint functioned after Romania's Monetary Law promulgated on April
22, 1867. Inaugurated on 24 February 1870 Mint State had engaged in
minting currency of Romania named LEU and its subdivision named BAN.
Since 1937, in collaboration with the Ministry of National Defense of
Romania, the State Mint and diversified production running medals and
military decorations. This tradition continues today.
Monetăria Statului continuă tradiţia de batere a monedelor şi medaliilor care a

fost concepută încă din anul 1870 de către Monelăria Naţională a României.
În trecut toate matriţele se fabricau în străinătate sub concepţia unor creatori din
ţările respective.
începând cu anul 1935 atunci când s-a reînfiinţat instituţia, monetăria şi-a
format proprii artişti gravori cum ar fi: Haralambie lonescu şi Ştefan Grudinschi.
De remarcat că cei mai cunoscuţi medalişli ai zilelor noastre sunt şi elevi ai
marelui artist sculptor Haralambie lonescu.
Remarcăm sculptori medalişti ce au activat la Monetăria Statului pe: Gheorghe
Adoc, Ştefan Grudinschi, Vasile Gabor, Constantin Dumitrescu, Maximi Han Fetiţa şi
alţii care şi-au prezentat machetele spre realizare prin această instituţie.
Încă din anul 1999, monetăria a luai iniţiativa de a emite medalii de artă
proprii şî a debutat cu:
- Eclipsa Totală de soare din 11 iunie 1999
Omagiul artiştilor monetăriei adus lui Mihai Eminescu din Anul Internaţional
Eminescu – 2000, medalie dedicată morţii Papei loan Paul al II-lea – 2005, medalie
dedicată anului internaţional Mozart din 2006, precum şi orice comandă venită din
partea solicitanţilor cu diverse activităţi comemorative.
Naşterea unei medalii impune o serie de paşi de urmat, astfel:
La început apare doar o idee care apoi prinde o formă, pe care sculptorul
medalist o desăvârşeşte într-o bucată de ipsos. Pentru a realiza o medalie este nevoie
de simţ artistic, cunoştinţe istorice dar şi noţiuni de heraldice.
*
Colonel în rezervă, membru Societatea Numismatică Română, Filiala Bârlad, membru în Comitetul
director al Federaţiei Filatelice Române.
După ce artistul creatorul realizează o schiţă a medaliei, acesta se

documentează prin anumite desene sau poze după care se realizează desenul final al
medaliei.
Sculptorul medalist hotărăşte în funcţie de desen ce părţi se vor modela şi ce
părţi se vor lucra direct în ipsos.
Macheta din ipsos se va realiza la o scară care să permită obţinerea unor
detalii cu acurateţe, inclusiv legenda se va realiza manual de către sculptor. Dar există
şi medalii la care legenda se va executa la maşina de gravat, dar acestea nu sunt creaţii
proprii ale sculptorului medalist.
După macheta de ipsos se toarnă un model de răşină sau de bronz în funcţie de
detaliile acesteia. Acest model va fi redus cu ajutorul pantografului la dimensiunea
dorită, realizându-se pozitivul original după care se vor bate restul de pozitive şi
negative de lucru. De remarcat că pozitivul original se retuşează de către gravor manual
pentru a putea evidenţia detaliile care nu au reuşit a fi realizate prin pantograf.
Pozitivul retuşat se căleşte şi după aceea se presează. De asemeni se căleşte şi
un negativ după care urmează şlefuirea negativului piesei de către gravor şi retuşarea lui
dacă este cazul.
Aceleaşi operaţiuni se fac şi pentru reversul medaliei.
Fabricarea rondelelor începe cu elaborarea aliajului care poate fi din aur, argint,
bronz, aluminiu sau tombac (un amestec de metale bine structurat). Aliajul respectiv se
toarnă în lingouri care se aduc la grosimea dorită prin laminări repetate.
Din structurile de tablă realizate se obţin rondelele prin ştanlare. Acestea se
decupează şi se supun unui tratament termic de recoacere pentru a li se înmuia structura
cristalină. Executarea propriu-zisă se face prin presarea rondelelor în funcţie de
înălţimea reliefului medaliei, presare care se face de mai multe ori. De remarcat că
după fiecare presare, medalia se recoace pentru a deveni din nou moale.
După operaţia de presare, medaliile se strunjesc pentru a se îndepărta
materialul în exces de pe margini.
După strunjre medaliile se supun unui procedeu chimic prin care se obţine aşa
zisa patină şi se lăcuiesc (proof).
Medaliile clasice se realizează la dimensiunile de 50 mm; 60 mm şi 70 mm.
Aşa se naşte o medalie, o mică operă de artă care în decursul timpului devine o parte a
istoriei României şi nu numai.
PIGMENTUL ROŞU ÎN REPREZENTĂRILE SUVERANILOR DIN

ŢARA ROMÂNEASCĂ ŞI MOLDOVA – SEMNIFICAŢII SIMBOLICE
Raluca MINEA
Cuvinte cheie: simbol, culoarea roşie, putere, suveran, veşminte

Keywords: symbol, red colour, power, sovereign, ornaments
Abstract
Of all the colours, those that represent par excellence the symbol of power are
red and gold. Red expresses at the highest degree the idea of majesty, power
and this colour is frequently present on the arms of sovereigns in medieval
Europe, but as well on ceremonial robes. The red accents on some significant
details also appear in many votive paintings on the sovereigns’ shoes, on
clothing, on collars and in the representation of angels or different pieces of
cloth used in ceremonial. The imperial idea in the Romanian Principalities
arose in the Middle Ages among some Romanian rulers (Stefan cel Mare,
Neagoe Basarab, Vasile Lupu, Serban Cantacuzino) who, in a noticeable or
hidden way, tried to claim their Byzantine ascendancy. It can be seen from
this study that the dominant chromatic, red, appears in the votive portraits of
therulers who had dynastic aspirations, claiming their Byzantine ascendancy,
or of those who pretended to be the followers of the Byzantine emperors.
Simbolul este rezultatul fuziunii mai multor sisteme de valori, a mai multor
culturi şi mentalităţi. Simbolul în Evul Mediu beneficiază de moştenirea Bibliei, a
culturii greco-romane şi a lumilor ”barbare”, germanică, celtică, scandinavă, având
însă rădăcini foarte vechi, multe dintre ele coborând până în preistorie.
Simbolul a ajuns la omul modern ca fapt cultural, prin intermediul operelor de
artă şi al documentelor literare, însă în descifrarea sa nu e de ajuns o încadrare într-un
anumit areal cultural particular căruia aparţine, ci trebuie luat în calcul şi modul de
gândire din societatea respectivă, de care este strâns legat.
Semnificaţia simbolică a culorilor are trăsături diferenţiatoare, conotaţii de
ordin cultural-religios. Culoarea, în afară de faptul ca este un fenomen fizic şi
perceptiv, are şi implicaţii culturale complexe. O culoare îşi capătă sensul atunci când
este asociată sau contrapusă altor culori915.
Culoarea roşie are multiple semnificaţii, în funcţie de aria culturală. Purpura, o
varietate de roşu, roşu închis, era la Roma culoarea rezervată generalilor, nobilimii 916.
În Exodul Cap. 39, Facerea veşmintelor preoţeşti, sunt menţionate culorile pe care
trebuie să le aibă veşmintele preoţeşti: “Cu materiile vopsite în albastru, în purpuriu şi
în cărămiziu, au făcut veşmintele preoţilor pentru slujba Sfântului Locaş şi au făcut

Universitatea de Arte „George Enescu” Iaşi, Facultatea de Arte Vizuale şi Design
915
M. Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, Editura I., Bucureşti, 2004, p. 133.
916
J. Chevalier, A. Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, vol.III, Bucureşti, 1994, p. 173.
veşminte sfinte lui Aaron, cum poruncise lui Moise, Domnul”917. În Bizanţ, purpura
era, după cum bine se ştie, culoarea imperială prin excelenţă. Cele mai solemne
documente diplomatice ale împăratului erau îmbrăcate în purpură; proprietăţile
confiscate erau însemnate cu panglici purpurii. Împăraţii legitimi, începând cu dinastia
Macedonenilor (întronată în 867), se năşteau în Porfira, sala roşie a palatului.
Începând din 491, încoronarea, devenită act principal al întronării, a adus schimbări şi
în vestimentaţie, veşmintele militare fiind înlocuite cu hlamida de purpură918. Au
existat legi care interziceau folosirea culorii roşii pe blazoane; codul lui Iustinian îi
condamna la moarte pe cei care ar fi vândut sau ar fi cumpărat stofă de purpură919.
Heraldica a jucat un rol foarte important în evoluţia percepţiei sensibilităţii
cromatice, începând cu secolul al XIII-lea, însă suportul cromatic cel mai prezent în
viaţa cotidiană medievală îl constituie îmbrăcămintea. Michel Pastoureau susţine că în
Evul Mediu occidental toate veşmintele erau colorate, inclusiv cele ale claselor sărace,
însă exista o deosebire între clasele sociale la nivelul aspectului cromatic, şi anume în
privinţa densităţii şi strălucirii culorii. Cei săraci purtau tonuri mai şterse, mai stinse
ale aceloraşi culori pe care le foloseau şi cei bogaţi, însă pentru omul din secolul al
XIII-lea, nu era vorba de aceleaşi culori920.
În Evul Mediu, imaginarul asocia în mod spontan purpura cu puterea. În acest
sens, există multe exemple în arta medievală. În secolul al XIV-lea suveranul sârb
Stefan Dušan, ca şi cel bulgar, Ioan Alexandru, îşi extind teritoriile, aspirând la titlul
împăraţilor de la Constantinopol. Ei sunt adesea reprezentaţi în veşminte roşii.
Omul medieval nu percepea contrastele asemeni omului de azi. Juxtapunerea
roşului cu verdele (combinaţia cea mai frecventă în vestimentaţia aristocratică în
vremea lui Charlemagne şi în secolul al XII-lea, purtată şi de doamnele din ţările
române pe marame921) reprezintă un contrast slab pentru omul medieval, nu şi pentru
omul de azi, pentru care este percepută, dimpotrivă, ca un contrast puternic.
Un exemplu în acest sens îl oferă acoperământul de mormânt al doamnei
Maria de Mangop, soţia lui Ştefan cel Mare, îngropată în biserica mănăstirii Putna
(Fig. 1). Broderia, lucrată cu fir de aur, argint şi mătase de diverse culori, pe un fond
de mătase roşie. Ea e îmbrăcată într-un veşmânt somptuos şi purtând o coroană cu
cinci fleuroni. Într-un chenar, pe marginile acoperământului, există o inscripţie,
întreruptă în cele patru colţuri de medalioane conţinând, în stânga sus şi în dreapta jos
– câte o acvilă bicefală, “reprezentând emblema imperială a Bizanţului”922. În celelalte
două colţuri apar două monograme greceşti, de asemenea, simboluri ale originii sale
bizantine.
Ştefan Gorovei şi Maria Magdalena Székely susţin că reprezentarea doamnei
Moldovei sub o arcadă nu s-a făcut din raţiuni artistice sau estetice, ci cu scopul vădit
917
Exodul, Cap. 39, Facerea veşmintelor preoţeşti, apud
http://biblia.resursecrestine.ro/external/exodul/39.
918
Guglielmo Cavallo, Omul bizantin, Iaşi, 2000, p. 264.
919
J. Chevalier, A. Gheerbrant, op. cit., p. 173-174.
920
M. Pastoureau, op. cit., p. 145-147.
921
N. Iorga, Istoria românilor în chipuri şi icoane, Bucureşti, 1905, p.111.
922
Claudiu Paradais, Comori alespiritualităţii româneşti la Putna, Iaşi, 1988, p. 269.
de a exprima ideea de maiestate”923. Broderia de la Putna prezintă atât caracteristici

ale artei occidentale, cât şi ale celei bizantine, fiind “o expresie a concepţiei medievale
despre eternitatea instituţiei monarhice”924.
A c
Fig. 1. A. Acoperământul de mormânt al doamnei Maria de Mangop apud
http://www.putna.ro/Acoperamant-mormant-s3-ss1-c4-cc1.php.
Detalii: a. Medalion cu acvila bicefală; b. Medalion cu monograma Paleologilor;
c. medalion cu monograma Asanilor.
La sfârşitul secolului al XIII-lea, a avut loc o reformă în vestimentaţie, peste

tot în Occidentul medieval promulgându-se legi care au fost valabile până în secolul al
XVIII-lea. Pe lângă funcţia economică şi morală, această reformă avea şi un caracter
social şi ideologic, fiecare persoană fiind obligată să poarte hainele potrivite sexului,
stării sociale şi rangului său. Totul era reglementat în funcţie de clase şi categorii
sociale.
Ţările Române au moştenit o tradiţie bizantină în politică, artă şi cultură.
Dintre toate culorile, cele care reprezintă prin excelenţă apanajul puterii sunt roşu şi
auriu. Ca şi în cazul celorlalte simboluri analizate pănă acum, prezenţa izolată a
acestor culori nu înseamnă neapărat o legătură cu puterea. Când, însă, domină în mod
evident într-un tablou, pe anumite piese vestimentare sau în încălţăminte şi se
923
Şt. Gorovei, Maria Magdalena Székely, Însemnele imperiale ale doamnei Maria Asanina
Paleologhina, în Ştefan cel Mare şi Sfânt, atlet al credinţei creştine, Sfânta Mănăstire Putna, 2004, p. 95.
924
Ibidem.
caracterizează printr-o anumită simetrie şi ritmicitate, atunci se poate vorbi despre o

funcţie simbolică a culorii, roşul fiind cel mai frecvent puterii.
În pictura din biserica Domnească de la Curtea de Argeş voievodul Nicolae
Alexandru este redat îngenuncheat şi orant, într-un costum roşu, cavaleresc, de
inspiraţie apuseană (Fig. 2 A).
A B C
Fig. 2. A. Voievodul Nicolae Alexandru, frescă din Biserica Domnească de la Curtea de
Argeş apud http://www.bisericadomneasca.ro/domnitori.html.; B. Portretul lui Mircea cel
Bătrân din Biserica Episcopală de la Curtea de Argeş, frescă păstrată la Muzeul Naţional de
Arta al României. C. Mircea cel Bătrân şi fiul său, Mihail în tabloul votiv al bisericii
mănăstirii Cozia apud N.Iorga, Domnii români. După portrete şi fresce contemporane,
Sibiu, 1930, p. IV.
Urmaş al său, Mircea cel Bătrân este figurat în pictura murală de la Mănăstirea
Cozia, într-un costum occidental, având acvila bicefală pe genunchi (Fig 2 B). În
bolniţa Coziei, Mircea apare cu părul netăiat şi o coroană similară celei a străbunicului
său, Basarab I (Fig. 2 C). În ambele portrete domnul poartă la brâu o sabie scurtă,
legată cu o cingătoare scumpă închisă cu paftale. Costumul său, de inspiraţie apuseană
este bine detaliat, acvila bicefală bizantină fiind prezentă o dată pe genunchi, o dată pe
pieptar, în număr de patru semnificând rangul de despot al domnului. Un alt portret al
domnului se află în Biserica Episcopală de la Argeş, realizat în prima jumătate a
secolului al XVI-lea după modelele mai vechi925, însă de pe costumul său, tot de
cavaler apusean, lipseşte acvila bicefală. Răzvan Theodorescu scrie că acvila bicefală
era un simbol al puterii pentru un conducător „conştient de importanţa sa politică
pentru cauza creştină şi moştenirea Bizanţului”926. În plus, domnul este reprezentat
mereu purtând hlamida roşie.
925
Nicolae Iorga, Domnii români. După portrete şi fresce contemporane, Sibiu, 1930, p. IV.
926
Răzvan Theodorescu, Autour de la “despoteia” de Mircea l’Ancien, în volumul „Roumains et
balkaniques dans la civilisation sud-est européenne”, Editura Enciclopedică, 1999, p. 253-254 (descriere),
Roşul exprima în cel mai inalt grad ideea de majestate, de putere, această
culoare regăsindu-se frecvent şi pe stemele suveranilor din Europa medievală.
În miniatura Tetraevanghelului de la Manastirea Humor, pe dvera Răstignirii,
în fresca de la Rădăuţi, şi pe epitrahilul de la Biserica Dobrovăţ se mai distinge şi
astăzi culoarea roşie la încălţămintea lui Stefan.
Pictura murală, atestată în Moldova încă din timpul lui Alexandru cel Bun
(1400-1432) a cunoscut maxima afirmare în timpul lui Ştefan cel Mare (1457-1504),
păstrând totodată numeroase moşteniri din stilul bizantin-paleolog.
Roşul este adesea asociat cu auriul în tablourile votive. În Evul Mediu, mai alb
decât albul este aurul, spunea Michel Pastoureau927. Aurul este căldură, densitate,
greutate, făcând parte din simbolica metalelor; pe scara medievală a materiilor, doar
pietrele preţioase îi sunt superioare. “Pe de o parte, aurul conferă strălucire culorii, pe
de altă parte, o controlează, o stabilizează, închizând-o între margini”, scria
M.Pastoureau928.
Tabloul votiv de la mănăstirea Suceviţa este construit din punct de vedere
cromatic în roşu şi auriu, poate nu întâmplător, având în vedere ambiţiile familiei
Movileştilor, ctitorii bisericii, de a se situa în succesiunea domnilor care îşi asumau
ascendenţa bizantină.
Relevante pentru studiul de faţă sunt şi acoperămintele de mormânt ale lui
Ieremia şi Simion Movilă, lucrate în fir de aur, argint şi mătase pe fond de catifea
roşie, datate la sfârşitul secolului al XVI-lea, care prezintă numeroase simboluri (Fig.
3 A, B).
Acoperământul lui Ieremia Movilă îl reprezintă pe voievod în viaţă, purtând
pe cap o cuşmă cu egretă. îmbrăcat cu „caftan oriental, deosebit de luxos, ţinându-şi
mâna dreaptă pe hanger cu un gest de autoritate şi putere“929. Piesa cuprinde mai multe
simboluri: la stânga – stema Moldovei în scut, iar deasupra o coroană închisă, iar la
dreapta – macheta bisericii Mănăstirii Suceviţa. Originea familiei Movileştilor coboară
până la Ştefan cel Mare. Mama celor trei fraţi, Irimia, Simion şi Gheorghe - care vor
întemeia o nouă dinastie domnească - era Maria, fiica lui Petru Rareş dintr-o primă
căsătorie930. În acest context genealogic, era ridicată biserica Mănăstirii Suceviţa,
ultimul lăcaş cu pictură exterioară (după o lungă pauză de la epoca lui Petru Rareş) se
dorea o legătură cu trecutul şi un act ctitoricesc menit să prefigureze pretenţiile
politice ale familiei Movileştilor. Această operă de artă oglindeşte ambiţiile unui domn
ce dorea să reînvie prestigiul instituţiei domneşti931.
Acoperământul de mormânt al lui Simion se înscrie însă în tradiţia
reprezentărilor medievale care îl înfăţişează pe defunct culcat, cu mâinile pe piept.
Simion este încoronat şi poartă un veşmânt bogat decorat cu flori mari aurii. De o
parte şi de cealaltă a capului sunt brodate cele două scene patronale ale mănăstirii
256 (bibliografia cu privire la acvila bicefală, ca aluzie la stăpânirea lui Mircea asupra Dobrogei,
pământul despotului Dobrotici), 265 (concluzii).
927
M. Pastoureau, op. cit.,, p. 165.
928
Ibidem.
929
Corina Nicolescu, Ion Miclea, Suceviţa, Bucureşti, 1977, p. 23.
930
Răzvan Theodorescu, Itinerarii medievale, Editura Meridiane, Bucureşti, 1979, p.156.
931
Ibidem.
Suceviţa: Sfânta Treime şi Învierea Domnului.
A B
Fig. 3. Acoperămintele de mormânt ale lui Ieremia Movilă (A) şi Simion Movilă (B),
Muzeul Mănăstirii Suceviţa, apud
https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Ieremiamovila.jpg.
O altă reprezentare interesantă sub aspectul simbolisticii este cea a domnului

Alexandru Lăpuşneanu şi a soţiei sale în Dvera de la Slatina şi pe un văl de tâmplă în
veşminte roşii (Fig. 4).
În plus ceea ce accentuează ideea de suveranitate şi legitimare divină a puterii
este prezenţa îngerilor încoronatori. În locul îngerului poate apărea un serafim, ca în
cazul dverei de la Slatina, care o reprezintă pe Ruxandra, sora vitregă a doamnei
Chiajna, devenită doamna Moldovei prin căsătoria cu Alexandru Lăpuşneanu (1552-
1561, 1564-1568). Ea şi soţul ei, voievodul, apar încoronaţi de câte un serafim.
Înlocuirea îngerului cu mai înaltul serafim de foc, poate reprezenta un simbol al puterii
domniei, sau poate accentua dimensiunea sacră a acesteia. Despre ierarhiile îngereşti a
scris Pseudo-Dionisie Areopagitul932, grupând cele nouă cete îngereşti în trei trepte în
funcţie de starea de desăvârşire la care au ajuns cu ajutorul harului divin, împărtaşit lor
de Creator. Treapta cea mai apropiată de Dumnezeu cuprinde Tronurile, Heruvimii şi
Serafimii.
Accente roşii pe anumite detalii semnificative apar, de altfel în multe tablouri
votive, în încălţări, cum am arătat mai sus în cazul reprezentărilor lui Ştefan cel Mare,
932
Sfântul Dionisie Areopagitul, Opere complete şi Şcolile Sfântului Maxim Mărturisitorul, PAIDEA,
în vestimentaţie, pe gulere, în reprezentare îngerilor sau pe diferite piese de ţesătură

utilizate în ceremonial.
A B
Fig. 4. A. Dvera de la Slatina, dăruită de domnul Alexandru Lăpuşneanu în 1561 (detaliu); B.
Văl de tâmplă - Schimbarea la faţă, donat de voievodul Alexandru Lăpuşneanu m-rii Slatina,
broderie cu fir din argint aurit şi mătase colorată, atelier Moldova cca 1561, aparţine în prezent
Muzeului Naţional de Arta al României.
Ideea imperială în Ţările Române a apărut în rândul unora dintre domnii

români precum Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Neagoe Basarab, Ieremia Movilă,
Vasile Lupu, Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu, Dimitrie Cantemir, Şerban
Cantacuzino, care într-o formă mai vădită sau mai ascunsă au încercat să-şi revendice
ascendenţa bizantină.
Se poaste observa din studiul de faţă că dominanta cromatică, roşie sau aurie
apare în portretele votive ale acestor domni care au aspiraţii dinastice, care îşi
revendică ascendenţa bizantină, sau se erijează în urmaşi ai împăraţilor bizantini.
Între Orient şi Occident, suveranul român, deşi nutrind aspiraţii imperiale, şi-a
menţinut ţara în limitele unei ideologii dinastice de anvergură locală.
Arta medievală este încărcată de sensuri care oglindesc dubla origine pe care
o are simbolul în psihicul uman: “nevoia de a vizualiza abstractul şi nevoia de a
transcede vizibilul”933.
933
Gabriel Liiceanu, Om şi simbol — Interpretări ale simbolului în teoria artei şi filozofiaculturii,
Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 7.
BIBLIOGRAFIE
- Cavallo, Guglielmo, Omul bizantin, Iaşi, 2000.

- Chevalier, Jean ; Gheerbrant, Alain, Dicţionar de simboluri, vol.III,
Bucureşti, 1994.
- Gorovei, Ştefan ; Székely, Maria Magdalena, Însemnele imperiale ale
doamnei Maria Asanina Paleologhina, în volumul „Ştefan cel Mare şi Sfânt,
atlet al credinţei creştine”, Sfânta Mănăstire Putna, 2004.
- Iorga, Nicolae, Istoria românilor în chipuri şi icoane, Bucureşti, 1905.
- Iorga, Nicolae, Domnii români. După portrete şi fresce contemporane, Sibiu,
1930.
- Liiceanu, Gabriel Om şi simbol — Interpretări ale simbolului în teoria artei
şi filozofiaculturii , Humanitas, Bucureşti, 2005.
- Nicolescu, Corina; Miclea, Ion, Suceviţa, Bucureşti, 1977.
- Paradais, Claudiu, Comori ale spiritualităţii româneşti la Putna, Iaşi, 1988.
- Pastoureau, Michel, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, Editura
I., Bucureşti, 2004.
- Sfântul Dionisie Areopagitul, Opere complete şi Şcolile Sfântului Maxim
Mărturisitorul, PAIDEA, Bucureşti, 1996.
- Theodorescu, Răzvan, Autour de la “despoteia” de Mircea l’Ancien, în
volumul „Roumains et balkaniques dans la civilisation sud-est européenne”,
Editura Enciclopedică, 1999.
- Theodorescu, Răzvan Itinerarii medievale, Editura Meridiane, Bucureşti,
1979.
- http://biblia.resursecrestine.ro/external/exodul/39
MOTIVELE CREAŢIEI LUI BRÂNCUŞI
Constantin MĂNESCU
Cuvinte cheie: Brâncuşi, sculptor, Rugăciunea, Cuminţenia pământului,

Sărutul, Montparnasse, Coloana recunoştinţei fără de sfârşit, Târgu-Jiu,
mituri.
Keywords: Brâncuşi, sculptor, the Prayer, the Obedience of the Earth, the
Kiss, Montparnasse, the Column of the infinite gratitude, Târgu-Jiu, myths.
Abstract
Constantin Brâncuşi is a great Romanian sculptor of the XX-th century. He
was born at Hobiţa village, in Gorj, in 1876. He was educated at Bucharest
and after that he walked to Paris. Here he created many sculptures, between
1907-1910: the Prayer, the Obedience of the Earth and the Kiss. He died in
1957 at Paris.
O analiză atentă a celor mai mari realizări şi investiţii din istoria lumii ne
permite să afirmăm că noi, românii, putem sta foarte bine alături de alte personalităţi
de pe mapamond reprezentând diverse domenii ale activităţii umane, începând de la
creaţiile populare anonime şi continuând cu oamenii de geniu al căror nume,
reprezentativ pentru cultura şi civilizaţia românească, a intrat deja în circuitul valorilor
universale. Este de ajuns să amintim pe marele nostru poet Mihai Eminescu, care
spunea: „Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor, cum soarele soarbe un nour de aur
din marea de amar”.
Un purtător al darurilor şi al harurilor cu care a fost înzestrat poporul nostru,
aduse ca un prinos culturii universale, a fost şi este marele sculptor Constantin
Brâncuşi care, prin opera şi prin viaţa lui, nu mai aparţine doar ţării noastre, ci lumii
întregi. Plămădit din aluatul spaţiului mioritic al Gorjului şi având rădăcinile adânc
înfipte în spiritualitatea geto-dacică de la poalele munţilor Vâlcanului, Brâncuşi a
văzut lumina zilei în anul 1876, în satul Hobiţa din comuna Peştişani, fiind ulterior
numit, după satul natal, „titanul de la Hobiţa”.
Ca toţi copiii din satul său, Brâncuşi n-a mers la şcoala primară. El a muncit
de la vârsta de 7 ani, mai întâi păzind vitele părinţilor lui, apoi angajându-se cioban
într-o stână din munţii Carpaţi. A fost o ucenicie grea, care i-a permis să cunoască
viaţa de taină a naturii, secretele plantelor, semnificaţia norilor, mersul stelelor care
vestesc zorii. A învăţat să se orienteze după scoarţa copacilor, să înţeleagă zgomotul
pădurii, să iubească ierburile, stâncile, pietrele şi animalele. A cunoscut vechile
cântece ale ciobanilor şi arta de a ciopli în lemn ornamentele uneltelor lor. A urmat
astfel o şcoală mai aspră şi mai folositoare decât cea oficială: şcoala naturii şi a vieţii.
În timpul iernilor grele îi plăcea să modeleze în zăpada abundentă cu cristale
strălucitoare, forme închipuite de bogata sa fantezie de copil. Acestea produceau
bucuria puştimii din sat şi admiraţia ţăranilor, căci ele aduceau un întreg univers de

Preot, parohia Urşani, Horezu, Vâlcea. Doctorand la Universitatea „Valahia” din Târgovişte.
prezenţe invizibile. Brâncuşi avea să mărturisească mai târziu că imaginea acestor

sculpturi în zăpada îngheţată, ale copilăriei lui, l-a urmărit toată viaţa. Pentru prima
oară el reuşise să aducă bucurie prin munca lui şi el ştia că în asta consta adevăratul ţel
al artei sale1.
Având de mic gustul peregrinărilor, la vârsta de 9 ani el a părăsit gospodăria
părintească şi timp de şapte ani a lucrat ca muncitor cu ziua. Dulgher? Tâmplar? Nu se
ştie mare lucru. Legenda spune că tânărul om ar fi descoperit în el vocaţia sculpturii în
timp ce fasona o vioară. Cert este că, la 22 de ani, Brâncuşi a obţinut o bursă pentru
Academia de belle-arte din Bucureşti, unde avea să rămână timp de patru ani2. În
această primă perioadă a creaţiei sale, sculptează în atelierul său din Bucureşti
îndeosebi portrete, cum ar fi: bustul împăratului roman Aulus Vitellius (aprilie –
decembrie 69 d. Hr.), realizat în 1898, grupul statuar Laocoon, care reprezintă, în
mitologia greacă, pe acel preot al zeului Apollo din cetatea Troia, care s-a opus
introducerii calului troian în cetate. Drept pedeapsă, zeiţa Atena a trimis şerpii
veninoşi, astfel că Laocoon a murit sugrumat, împreună cu fiii săi. În 1903, realizează
bustul generalului Davila, medic român de origine franceză, născut în Parma (1832-
1882), care a organizat serviciul sanitar militar şi ocrotirea sănătăţii publice, precum şi
alte portrete, mai ales capete de copii, de o mare fineţe a expresiei şi plasticitate a
formei, executare în spiritul artei sculptorului francez Auguste Rodin (1840-1917).
Dar marele artist avea o altă chemare, o altă menire, şi anume aceea de a face
cunoscut Europei spiritul ancestral geto-dac şi de a ridica arta sa la rangul de mesager
al românilor, în Franţa mai întâi, apoi în America şi în întreaga lume. Dând curs
acestui imbold lăuntric, Brâncuşi va pleca la Paris în 1903, într-o lungă călătorie pe
jos, care va dura o jumătate de an, până în 1904. A fost un act de îndrăzneală, dar şi o
experienţă extraordinară, incredibilă, unică, ce a creat în jurul său o aură de legendă 3.
Această călătorie, semn al declanşării interioare a spiritului său, va avea o dublă
semnificaţie în viaţa lui Brâncuşi. Pe de o parte, el va reprezenta o cotitură radicală în
creaţia sa, o revoluţie plastică introdusă de Brâncuşi în Europa, artistul manifestându-
şi crezul „într-o eternă întoarcere a fenomenelor tip care transcend derularea istoriei şi
leagă constant prezentul cu cel mai îndepărtat trecut mitic”4. Pe de altă parte, acel
drum a reprezentat, din punct de vedere filosofic, lunga călătorie care era viaţa sa
însăşi pe acest pământ. Acea călătorie pe jos, cu un rucsac în spate, cu un baston într-o
mână şi cu un instrument muzical în cealaltă, adevărat peregrin internaţional, trecând
peste câmpii şi prin păduri, urmând calea cea dreaptă (spre Austria, Elveţia, Germania,
Franţa), pe parcursul a mii de kilometri, spre sanctuarul absolut al artelor, riscând să
moară de foame sau de tifos, dar niciodată de oboseală sau de preget, nu era altceva
decât o transhumanţă spirituală săvârşită în folosul artei de cel care avea în sângele şi
caracterul său trăsăturile rezistentului păstor din vremea tracilor, acel păstor ancestral
plecat din Carpaţi sau din Câmpia Română şi ajuns, dintr-o câmpie într-alta şi de pe o
1
Ionel Jianu, Ucenicie grea, în volumul „Carte de inimă pentru Brâncuşi”, Ediţie îngrijită de Nina
Stănculescu, Editura Albatros, Bucureşti, 1976, pp. 48-49.
2
Michel Ragon, critic de artă francez, „În 1904 sosea la Paris, pe jos, un fel de ţăran român…”, în vol.
citat, p. 49.
3
Constantin Zărnescu, Aforismele lui Brâncuşi, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2009, pp. 17-18.
4
Carola Giedion - Welcker, Constantin Brâncuşi, Griffon, Suisse, 1959, p. 39.
colină pe alta, până în Tesalia, Panonia sau Caucaz5. Brâncuşi era probabil singurul
om din vremea lui care mai intuia semnificaţia spirituală pe care o deţinuseră în
vechime cuvintele cale sau drum. În 1937-1938, la Târgu-Jiu, el va realiza o epopee
spaţială care îi va desăvârşi întreaga carieră artistică şi se va putea observa că toată
acea experienţă de om „antic” – călătoria – se fixează spiritualiceşte, în mod
desăvârşit, în cele trei monumente. Brâncuşi redescoperă că drumul era, în
semnificaţie pur spirituală străveche, un concept al desfăşurării spaţiale a destinului
omenesc, lucru pe care lumea modernă poate îl ignorase. Simbolul drumului a fost
astfel redescoperit şi repus în valoare într-o artă care nu îl mai folosise niciodată până
atunci, în sculptură. Strada perfect dreaptă, axul spiritual, pe care a construit-o
Constantin Brâncuşi, în 1937-1938, la Târgu-Jiu, pe linia căreia se găsesc cele trei
monumente: Coloana fără sfârşit, Poarta Sărutului şi Masa Tăcerii, a fost numită de
artist Via sacra, adică drumul sfânt al vieţii. Când Brâncuşi utiliza expresia „drumul
meu s-a croit”, el dădea acestui vechi simbol, folosit în general, în literaturile antice,
semnificaţia de declanşare şi de desfăşurare a destinului omului. Odată deschisă sau
croită această cale, destinului omenesc i se va oferi o curgere care nu se va mai opri
decât în desăvârşire, în moarte6.
Revenind la momentul anului 1904, când Brâncuşi sosea la Paris, oraşul
tuturor artelor, acest personaj bizar, un fel de ţăran român, dar cu veleităţi de mare
artist, se înscria la şcoala de belle-arte. Trei ani mai târziu, expunea la Salonul
Societăţii Naţionale de Belle Arte, care era atunci prezidată de Auguste Rodin, marele
artist francez care se afla în culmea gloriei. Iată ce scria Brâncuşi despre Rodin în
1952: „Pe când era încă în viaţă şi expuneam la Naţionala de Belle-Arte, nişte prieteni
şi protectori, printre care şi regina Elisabeta, „Carmen - Sylva” a României, au
încercat, fără să mă consulte, să obţină admiterea mea în atelierul său. Dar eu am
refuzat, căci e ştiut că nimic nu creşte sub copacii înalţi. Prietenii mei se simţeau foarte
jenaţi, neştiind cum va fi reacţia lui Rodin. Când acesta a ştiut de hotărârea mea, a
răspuns simplu: „În fond, are dreptate. Este tot atât de încăpăţânat ca şi mine”7. Prin
aceste cuvinte care reflectă o înţelepciune populară străveche, legată de mitologia
arborilor şi de profunda cunoaştere a naturii de către români, Brâncuşi îşi arăta
independenţa sa în creaţie, fapt care îi va aduce faima prin cele trei capodopere ale
tinereţii sale, realizate între anii 1907 şi 1910: Rugăciunea (1907), Cuminţenia
pământului (1908) şi Sărutul (1907-1908), temă reluată prin „Sărutul” din 1910,
sculptură aflată în cimitirul Monparnasse din Paris.
Să nu uităm faptul că Brâncuşi, ajuns la Paris, se trezea în focul unui mare
interes şi îndemn pentru artele primitive, ale etniilor din Africa şi din Orient, al căror
spirit artiştii francezi nu-l cunoşteau în profunzime. Atmosfera aceasta îi sporeşte
încrederea faţă de tradiţia plastică străveche a artei ţăranilor din România, al cărei fiu
era. El s-a îndreptat atunci, cu un profund respect, spre arhaicul fond plastic anonim,
conservat de ţăranii români, de unde şi-a luat motivele sau temele creaţiei sale,
5
Constantin Zărnescu, op. cit., p. 18.
6
Ibidem, p. 19.
7
V.G. Paleolog, Brâncuşi – Brâncuşi, vol. I, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2004, pp. 32-33.
cristalizate în creuzetul ancestral geto-dacic şi puse în valoare pentru prima dată pe

plan mondial. Aceste teme sunt:
1) Femeia stând la rugăciune, stilizată de sute de ani, mai întâi în pictura de
obârşie bizantină, pe icoane, concretizată în sculptura „Rugăciunea” din 1907;
2) Maica sau muma bătrână, un idol al înţelepciunii vechi ţărăneşti, dar şi cu
trimitere la mitologie, la putere şi veşnicie, ştiut fiind faptul că „ţăranii de altădată,
agricultorii şi păstorii, considerau pământul ca o divinitate, sursă de fecunditate,
element primordial de abundenţă şi viaţă”8.
Această temă este concretizată în lucrarea intitulată „Cuminţenia pământului”,
realizată în 1907-1908, moment crucial, atât pentru destinul artistic al sculptorului, cât
şi pentru istoria artei plastice universale. Această statuie, cioplită dintr-un bloc de
calcar crinoidal luat din catacombele Parisului, de dimensiuni modeste, reprezintă o
figură feminină nudă, cu aspect primitiv, aşezată într-o poziţie ghemuită. Deşi formele
sunt acelea ale unei femei tinere, purtând însemnele fecundităţii, capul şi faţa trimit la
copilărie, la mirarea, sfioşenia, candoarea şi puritatea ei virginală. Fruntea înaltă, uşor
bombată, exprimă înţelepciune. Ochii au o privire „goală”, aţintită înainte. Întreaga
postură pare să sugereze că se păstrează tăcere asupra unui secret personal preţios,
care nu trebuie revelat nimănui. „Cuminţenia” pe care o degajă întregul aspect al
figurinei trimite la un arhetip, la un model prim, originar, vechi de când lumea,
amintind de începutul acesteia. Originile sunt sugerate şi de poziţia „embrionară”, la
care face trimitere aspectul ghemuit al personajului. Ceea ce este specific acestei opere
este faptul că termenul „cuminţenie” este intraductibil în sensul lui autentic, fiind
echivalat în alte limbi cu cuvântul „înţelepciune”, deşi cuminţenia pare să fie în
tradiţia românească o calitate ce include înţelepciunea şi îi adaugă acesteia o latură
morală9. Ionel Jianu consideră că sursa de inspiraţie a lui Brâncuşi pentru această
lucrare „putea fi regăsită în viaţa de ţăran. Poziţia şezândă, braţele încrucişate ale
femeii – muma pământului – este caracteristică ţărăncilor din România. În această
„cuminţenie a pământului”, rod al unei îndelungi experienţe de viaţă, este cuprinsă atât
conştiinţa zădărniciei frământărilor şi pasiunilor, cât şi perspectiva eternităţii”10.
3) Legenda arborilor îmbrăţişaţi, simbolizând doi îndrăgostiţi, uniţi dincolo
de mormânt, legendă de origine indo-europeană, conservată şi astăzi la români, în
riturile de înmormântare, folosită şi ca monument funerar, apare în lucrarea „Sărutul”
(1907), reluată tema din „Sărutul din Montparnasse” (1910). Prin reprezentarea
monolitică în piatră, a îndrăgostiţilor arbori îmbrăţişaţi din cimitirul Montparnasse,
Brâncuşi impunea imaginea plastică a arborilor îmbrăţişaţi din patria sa, cu care făcuse
cunoştinţă încă din copilărie, de când păştea oile.
4) Motivul păgân al arborelui celest, al coloanei cerului, printre cele mai
importante elemente ale mitologiei, vechi de peste 6000 de ani, în spaţiul sud-estic
european, complet uitat la alte popoare, a fost valorificat de Brâncuşi şi folosit ca sursă
de inspiraţie pentru „Coloana infinitului”, al cărei titlu corect este „Coloana
8
Petru Comarnescu, Confluenţe la creaţia lui Brâncuşi, în „Mărturii despre Brâncuşi”, Editura Fundaţiei
„Constantin Brâncuşi”, Târgu-Jiu, 2001, pp. 33-34.
9
Sorin Lory - Buliga, Simbolistică sacră în opera lui Constantin Brâncuşi, Editura Scrisul Românesc,
Craiova, 2009, pp. 29-30.
10
Ionel Jianu, Brâncuşi, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001, p. 42.
recunoştinţei fără sfârşit”, ridicată în cinstea eroilor căzuţi în primul război mondial.
Acest arbore ritualic, cel mai preţios totem din întreg sud-estul european, rămas încă
viu şi azi la români, nu a fost altul decât bradul-arbore sfânt încă de la traci şi de la
greci. Şi, dacă femeia a fost întotdeauna asociată cu pământul (şi invers), în Orient, şi
s-a văzut în ţărână o mumă a totului, ocrotitoare şi salvatoare a naturii şi vieţii, trebuie
să relevăm faptul că bărbatul a fost întotdeauna asociat în genul vegetal, în mod
desăvârşit, la poporul român, cu cel mai măreţ şi falnic dintre arborii din păduri, adică
cu un brad.
5) Motivul rombului şi al romboedrului, pe care l-a văzut Brâncuşi încă din
copilărie la stâlpii de lemn de la pridvorul casei, făcând legătura între bărbat şi bradul
din care erau făcuţi aceşti stâlpi, reflectată în proverbul popular: „Bărbatul este stâlpul
sau coloana casei”. În baza acestei legături vom înţelege reprezentarea în cadrul
Coloanei fără sfârşit a unui şir de bărbaţi sub forma unor romburi nesfârşite, bine
ştiind că fiecare dintre romboedre are înălţimea desăvârşită a unui om, adică 1,80 m.
Multe din sensurile pe care şi le revendica până acum ansamblul brâncuşian de la
Târgu-Jiu se clarifică, pornind de la interpretarea romburilor şi romboedrelor ca
simboluri ale naşterii, zvâcnirii şi exploziei vieţii dintr-o sămânţă, ale creşterii şi
împlinirii, expansiunii, pulsaţiei şi ascensiunii pe verticală a lucrurilor.
6) Mitul păsării – suflet şi al Măiastrei, al păsării călăuzitoare şi înţelepte, din
folclorul poetic românesc, este muma Măiastrelor şi a Păsărilor de aur de mai târziu,
din cariera artistului.
În concluzie, Brâncuşi revitalizează în opera sa elemente şi motive aproape
dispărute sau uitate, care este posibil să fi fost cunoscute încă din timpurile antichităţii
trace şi care mai apăreau, ici şi colo, sub formă de rămăşiţe-relicve, prin ornamentica
populară sau prin arta anonimă a cioplitului, însă nu li se mai ştia nimic din
semnificaţie. Vreo tradiţie cultă a lor nu s-a cunoscut niciodată. Singura clasă care le-a
depozitat şi le-a dus mai departe a fost şi a rămas ţărănimea română, din rândul căreia
s-a ridicat şi artistul Constantin Brâncuşi. Plecând la Paris, el nu s-a îndepărtat de
sursa originară, ci a reuşit, prin talentul său, să găsească rădăcina primară şi unică a
„tuturor tradiţiilor” şi a „tuturor expresiilor”: egiptene, elene, româneşti sau indice,
privind în vechime şi având norocul să se nască în sânul unui popor care conservase
totuşi atât de multe rituri, de o bătrâneţe tragică.
În capitala Franţei, Brâncuşi va crea, timp de 53 de ani, opere de mare valoare,
prezente azi în marile muzee ale lumii. Şi-a dat obştescul sfârşit la Paris, unde a fost
înmormântat în ziua de 18 martie 1957, lăsându-ne ca mesaj crezul său artistic după
care şi-a călăuzit întreaga viaţă: „Să creezi ca un Demiurg, să porunceşti ca un Rege,
să munceşti ca un sclav”.
BIBLIOGRAFIE
- Buliga, Sorin Lory, Simbolistică sacră în opera lui Constantin Brâncuşi,

Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2009.
- Comarnescu, Petru, Confluenţe la creaţia lui Brâncuşi, în „Mărturii despre
Brâncuşi”, Editura Fundaţiei „Constantin Brâncuşi”, Târgu-Jiu, 2001, pp. 33-
34.
- Giedion – Welcker, Carola, Constantin Brâncuşi, Giffon, Suisse, 1959.
- Jianu, Ionel, Ucenicie grea, în volumul „Carte de inimă pentru Brâncuşi”,
Ediţie îngrijită de Nina Stănculescu, Editura Albatros, Bucureşti, 1976.
- Idem, Brâncuşi, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001.
- Paleolog, V. G., Brâncuşi - Brâncuşi, Editura Scrisul Românesc, Craiova,
2004.
- Ragon, Michel, „În 1904 sosea la Paris, pe jos, un fel de ţăran român…”, în
volumul critic de artă francez „Carte de inimă pentru Brâncuşi”, Bucureşti,
1976.
- Zărnescu, Constantin, Aforismele lui Brâncuşi, Editura Scrisul Românesc,
Craiova, 2009.
GEORGE ENESCU, O REPREZENTARE SCULPTURALĂ

APARŢINÂND LUI ION VLAD
Alina BUTNARU
Cuvinte cheie: George Enescu, Ion Vlad, sculptură, muzică, Elena Bibescu
Key words: George Enescu, Ion Vlad, sculpture, music, Elena Bibescu.
Abstract
The present work refers to the two genius of Romanian culture: Ion Vlad
(1920 – 1992) and George Enescu (1881 – 1955). A wonderful joining
between music and sculpture. Two innovative personalities who died in Paris,
far away from native places, under the sign of misunderstanding and
ignorancing from their contemporaries. These two personalities passed away
this world, after a hard fight with the preconceptions, meannesses and
ignorance of the political people for art.
After a short presentation of Ion Vlad’s work, our attention is focused on a
sculpture placed in Bârlad (The Public Garden): George Enescu, the greatest
Romanian composer. This statue was cast in bronze, in the studios of Fine Art
from Bucharest (1958) and has been brought in Bârlad. This statue was
inaugurated on 21th of June 1959. It was a great event for Bârlad and for the
people from this town. The participation of symphonic orchestra from Iaşi and
the recital of Mihai Constantinescu (violonist) and Viorica Cortez
(mezzosoprano) rallied un impressive number of people from Bârlad city.
As creative artist, Ion Vlad succeeded to find in Enescu’s sculpture the most
expressive conjuring of his personality. An Enescu impressed by harmony and
lighting of music, flowing modesty... With the violin to his heart and standing
in a endless bow in front of audience.
George Enescu şi Ion Vlad, doi coloşi ai culturii româneşti. Muzică şi

sculptură... Vibraţia sunetelor care naşte forme fascinante... Enescu – creatorul „de o
absolută originalitate” (Arthur Honegger) a unei muzici cu un pronunţat caracter
popular, Vlad – un „bun regizor al volumului gigantic şi al suprafeţei impresioniste”
(Pavel Şuşară), amândoi declarând prin artă preocuparea pentru identitatea spiritului
românesc. Două personalităţi inovatoare care s-au stins la Paris, departe de locurile
natale, sub semnul neînţelegerii şi ignoranţei din partea contemporanilor. Au părăsit
această lume după o luptă continuă cu prejudecăţile, meschinăriile şi indiferenţa faţă
de artă a oamenilor politici aflaţi în funcţii înalte, pentru care primau doar interesele
pecuniare. După decenii ce s-au scurs de atunci, perioade în care s-au schimbat
guverne, iar la „vremuri noi, au fost oameni noi”, totul a rămas aproape la fel... Mai
are rost să ne întrebăm de ce a fost atât de sinuos drumul pentru repatrierea operei
sculptorului Ion Vlad, pentru a fi redată spaţiului cultural românesc? După zeci de ani

Muzeograf, Muzeul „Vasile Pârvan”, Bârlad.
de absenţă din sălile de expoziţie din ţară, presa scrisă consemnează că lucrările lui Ion
Vlad au fost expuse în luna ianuarie a anului 2008, în cadrul expoziţiei internaţionale
de sculptură „Ion Vlad se întorce acasă”, vernisată în incinta „Primăriei vechi” din
Călăraşi. Susţinerea financiară venită din partea omului de afaceri Marian Petre Miluţ
a făcut posibilă aducerea operelor lui Ion Vlad acolo unde le era locul: acasa. După doi
ani de la acest important eveniment – timp în care au fost organizate expoziţii cu
lucrările sculptorului (peste 30 de lucrări expuse la Galeria „Dialog” din Bucureşti,
iulie – august 2008) având sprijinul reputaţilor critici de artă Ruxandra Garofeanu şi
Pavel Şuşară, precum şi a colecţionarilor particulari şi Muzeul Naţional de Artă din
Bucureşti, şi mai apoi la Muzeul Naţional Cotroceni (martie – aprilie 2009), cu
implicarea artistului şi muzeografului Felix Lupu – s-a înfăptuit visul de a se înfiinţa la
Călăraşi un Muzeu de artă „Ion Vlad”, reuşindu-se astfel statornicirea imaginii
artistului în arta contemporană românească.
Scriu potopită fiind de bucuria că în oraşul Bârlad există o lucrare ce poartă
semnătura sculptorului Ion Vlad (n. 24 mai 1920, Feteşti, Ialomiţa - d. 28 ianuarie
1992, Paris), colegul şi prietenul sculptorului bârlădean, Marcel Guguianu, amândoi
avându-l ca mentor pe Cornel Medrea. Poate nu am fi avut-o, dacă nu ar fi fost
intervenţia maestrului Marcel Guguianu care - în perioada în care s-a realizat şi apoi s-
a inaugurat statuia (1959) - era responsabil de monumentele de artă, de arhitectură şi
de proiectele de urbanizare a oraşelor Iaşi şi Bârlad. «Cam în aceeaşi perioadă,
latinistul Gheorghe Neştian, unul dintre mentorii mei, mi-a făcut cadou două volume
cu Iliada şi Odiseea. Răsfoindu-le, am dat peste o vedere trimisă profesorului, de la
Paris, de către George Enescu. Acesta îi scria lui Neştianu următoarele: „Dragă
coane Ghiţă, abia aştept să mă întorc în grădina aceea în care trilul păsărilor
amorţea bubuitul tunului şi să mai mângâiem ca odinioară viorile”, iar mai jos erau
două partituri, cu o melodie. „Repetaţi şi când mă voi întoarce, o vom cânta cu
lăutarii târgului...” Am citit-o de câteva ori şi, deodată, mi-a venit ideea. M-am dus la
un fost elev al meu, Neculai Trocan, care acum era şeful Culturii pe oraş. Trocan
fusese mecanic de locomotivă, dar era un om dotat cu o inteligenţă nativă sclipitoare
şi cu mult respect pentru actul artistic. Am intrat la el în birou (avusesem grijă să
scriu un memoriu şi să aduc şi vederea de la Paris) şi i-am propus ca pe un soclu gol
din parcul Bârladului (celebra grădină-pădure) să fie amplasată statuia lui George
Enescu. Memoriul a fost supus discuţiei în Comitetul executiv. Am aflat ulterior că
cineva s-a ridicat în picioare şi-a intrebat cu maliţiozitate ce să caute Enescu la
Bârlad, dar Trocan i-a răspuns: „Enescu ar trebui să se afle în fiecare oraş din
România”. Şi astfel am reuşit să amplasez această statuie, realizată de extraordinarul
sculptor Ion Vlad, o capodoperă de nivel european.», istoriseşte maestrul Marcel
Guguianu (Ziarul „Financiar”, din data de 8 iulie 2005). Acel cineva, ca mulţii alţii de
atunci şi de acum, nu ştia că George Enescu poposise de multe ori în Bârlad în
perioada 1917 – 1936, pentru a susţine numeroase concerte în scopuri caritabile. Şi,
mai pierdea din vedere un aspect, acela că George Enescu fusese lansat la Paris, în
1887, de către Principesa Elena Bibescu (n. 1855 – d. 18 octombrie 1902, Iaşi), în
cadrul seratelor muzicale organizate de pianista bârlădeancă, de notorietate europeană.
Fiica unionistului Manolache Costache Epureanu - a cărei existenţă este cunoscută
astăzi datorită volumului intitulat „Principesa Elena Bibescu, marea pianistă” (Ed.
Vitruviu, Bucureşti, 2008), rodul a unui sfert de veac de cercetare a reputatului

medic şi traducător Constantin Dimoftache Zeletin – a întreţinut la Paris unul dintre
cele mai însemnate saloane frecventat de Anatole France, Robert de Montesquiou,
Saint-Saens, Jules Massenet, Claude Debussy, Franz Liszt, Richard Wagner, Vasile
Alecsandri, Ion Ghica şi George Enescu, şi multe alte personalităţi din lumea literară
şi a muzicii. Vreme de 15 ani, din 1887 şi până în momentul în care principesa a
închis ochii pentru totdeauna, George Enescu a fost protejat, sprijinit şi încurajat să
creeze, de către această femeie înzestrată cu o mare sensibilitate artistică. Viaţa prea
scurtă a principesei (la 47 de ani a murit răpusă de cancer la stomac) i-a răpit bucuria
de a fi martora apogeului creaţiei muzicale a lui Enescu, momentul de exaltare
sufletească rămânând, credem noi, cel al prezenţei ei la concertul de debut a lui
Enescu, cu opera Poema română, pe scena teatrului parizian Chatelet. Ajuns la
bătrâneţe şi încheindu-şi cartea „Amintirile lui George Enescu”, consemnate de criticul
muzical Bernard Gavoty, marele Enescu realizează că nu pomenise numele
înflăcăratei sale susţinătoare. În acel moment, a venit gestul reparator de a dedica
memoriei principesei toate creaţiile sale muzicale până la „Oedip”.
Pe acorduri enesciene, părăsim Parisul şi revenim în Bârlad... unde paşii
localnicilor se îndreaptă adesea spre Grădina publică, această oază de destindere
pentru cei osteniţi sau pentru cei care vor să-şi consume excesul de energie, dar şi loc
de refugiu pentru îndrăgostiţi...
În rondoul din dreptul căruia pornesc alei ce duc spre Teatrul de vară, Grădina
zoo, spre zonele împădurite ale grădinii sau spre ieşirea din ea, de şase decenii se
înalţă opera sculptorului Ion Vlad: statuia celebrului compozitor George Enescu. Pe
acelaşi loc, unde înainte era amplasat bustul în bronz a omului politic George D.
Palade (20 ian. 1857, Bârlad - 27 mai 1903, Bârlad) şi care, după anul 1948, a fost
distrus din cauza apartenenţei lui George D. Palade la partidul liberal (Mirela Proca,
Marcel Proca, Viaţa cotidiană în Bârladul secolului al XIX-lea şi prima jumătate a
secoului al XX-lea, Ed. Sfera, Bârlad, 2012).
Interzis de regimul comunist din ţara natală, apreciat de francezii care l-au
adoptat fără echivoc în anul 1972, Ion Vlad, unul din cei mai mari sculptori români,
autor a peste 120 de lucrări de sculptură aflate în ţară şi zeci de sculpturi răspândite în
lume a fost preocupat de evocarea multor personalităţi, dar mai ales a pictorului
Nicolae Grigorescu, poetului Mihai Eminescu şi muzicianului George Enescu.
Monumentalistul Ion Vlad având mai multe variante de abordări pentru ultimele două
personalităţi menţionate. Capodopera creaţiei sale, afirmă critica de artă, o constituie
statuia lui Mihai Eminescu (2,5 metri înălţime), realizată în bronz, amplasată în inima
Parisului, lângă Universitatea Sorbona, şi inaugurată în luna iunie 1989. Tot într-o zi
de iunie, dar cu 30 de ani mai devreme – în 1959 – Bârladul era în sărbătoare. Pe data
de 21 iunie 1959, statuia lui George Enescu „turnată în bronz în atelierele Fondului
Plastic din Bucureşti” în anul 1958 (Ionel Selbinschi, Statuia lui George Enescu la
Bârlad în „Bârladul odinioară şi astăzi”, vol. III, 1984), a fost inaugurată cu mare fast.
Participarea orchestrei simfonice a Filarmonicii din Iaşi şi recitalul susţinut de
violonistul Mihai Constantinescu şi mezzosoprana Viorica Cortez au strâns un număr
impresionant de bârlădeni, părtaşi la acest moment omagial adus marelui muzician.
Acestui explorator cutezător în ale muzicii, avid de cunoaştere, acestui suflet înzestrat
cu o mare sensibilitate artistică i-au fost hărăzite aproape şapte decenii în care, prins în
mrejele muzei Calliope, avea să cunoască, după cum mărturisea, „bucuria efortului şi
plăcerea de a crea”. O sintagmă valabilă, îndrăznim să spunem, şi în privinţa marelui
sculptor Ion Vlad, a cărui creaţie izvorăşte dintr-o muzică a sufletului, plină de forţă
dar totodată încărcată de graţie şi sensibilitate. Ca artist de profunzime, Ion Vlad a
reuşit şi în cazul realizării statuii lui Enescu să găsească evocarea cea mai expresivă a
personalităţii muzicianului. Un Enescu pătruns de armonia şi luminozitatea muzicii,
emanând modestia atât de caracteristică lui, cu vioara în dreptul inimii şi rămas într-o
veşnică plecăciune în faţa publicului. Un creator a cărui muzică a impregnat fiecare
celulă născând focul pasiunii în alt creator pentru care „… sculptura nu este nici o
aventură, nici un joc, pentru o estetică destinată a gâdila sensibilitatea unora, este
raţiunea mea de a fi! Şi-n căutările intime şi profunde, care vin de departe şi din
profunzime, nu m-am îndepărtat nici o dată de realitate, de OM, de legendele şi de
miturile sale. Eu sculptez FIINŢE, nu LUCRURI, OBIECTE sau NIMICURI.” (Ion
Vlad)
Dând citire acestor rânduri, sperăm să vă fi deschis acea supapă a sufletului şi
a minţii, pentru a vă lăsa pătrunşi de creaţia artistică a celor două mari personalităţi
declanşatoare de efuziuni spirituale.
Anexa
Bustul lui George D. Palade, 1936 Statuia lui George Enescu din Grădina
(fotografie din colecţia particulară publică, Bârlad. Autor ION VLAD
a Lt. col. (r) Gheorghe Vasiliu)
SURGHIUNUL FRUMUSEŢII ŞI ADEVĂRULUI
Liviu-Adrian SANDU 
Cuvinte cheie: Frumuseţe, adevăr, talent, măiestrie

Key words: Beauty, truth, talent, mastery
Abstract
For over a hundred years, the institutions designated to discover, support and
promote the beauty, the real talent and mastery, are also those who
undoubtedly contributed to overthrow the very principles which formed the
basis of training and establishing the true value of art during the entire
history of mankind.
There are over a hundred years since the abstract art is artificially sustained
and dominating the art world pushing in obscurity the realistic art that has
been established by the grand masters in thousands of years of work.
Commercialism, superficiality, deception and mockery seem to be today the
main "ingredients" that determine the value of mainstream art. I believe it's
time to STOP this artificial trend and reinstate the truth, genuine talent,
beauty and mastery in art.
„Frumuseţea este o valoare, aşa cum sunt bunătatea şi adevărul” afirma

filosoful şi scriitorul englez Roger Scruton într-un film documentar realizat în 2009 şi
pe care îl începe afirmând că dacă până prin anii 1930 am fi întrebat un om educat
cum poate defini poezia, arta ori muzica, acesta ar fi răspuns invariabil
FRUMUSEŢE1.
Este de notorietate conflictul dintre adepţii artei abstracte şi cei care preţuiesc
şi vor să valorizeze acumularea a mii de ani de creaţie artistică înglobate în arta,
numită generic, realistă iar istoria a consemnat deja multiplele dispute care au
fragmentat şi enclavizat tărâmul artelor frumoase. Un tărâm care a suferit, mai cu
seamă în prima jumătate a secolului trecut, destul de multe transformări în plan
ideologic, stilistic, tematic, în care generaţii întregi de artişti au fost încurajaţi şi
sprijiniţi în căutarea şi explorarea unor noi forme de manifestare artistică, ceea ce până
într-un anumit punct chiar a fost de bun augur. La început a fost considerată, pe bună
dreptate, revoluţie culturală, dar acum, la o sută de ani distanţă, se poate vedea
limpede atitudinea subiectivată doar de dorinţa de a fi şi de a face altfel decât s-a mai
făcut. Dorinţa de căutare a unicităţii în artă nu este de condamnat ci modul disperat în
care o parte însemnată dintre artişti, cei care au activat începând cu a doua jumătate a
secolului 20 şi până astăzi, au înţeles că aceasta poate fi obţinută. Consecinţele acestei
atitudini au scos la iveală, pe lângă abordări de calitate, bizarerii experimentale care au
rămas în conştiinţa colectivă doar prin şocul vizual pe care l-au produs şi nicidecum

Muzeograf, Muzeul de Artă Vizuală Galaţi
1
Roger Scruton, Film - Why Beauty Matters, realizat de BBC Two, în 2009, minutul 00:32
prin calităţi estetice deosebite. Una este să obţii o stilizare încărcată de estetism
datorită simplificărilor inteligent făcute, care sigur va produce o surpriză plăcută
privitorului şi alta este să recurgi la gesturi şocante, tangente cu zona patologiei mai
mult decât cu cea a esteticii, de parcă frumuseţea şi bunul gust nu şi-ar mai găsi locul
în viaţa noastră… Din nefericire, aceste atitudini au dus la distrugerea frumosului şi la
pervertirea artei. Ce s-a întâmplat de fapt şi cum de a fost posibil ca marea majoritate a
celor branşaţi la viaţa artistică să nu mai fi dorit să recunoască frumuseţea ca fiind o
valoare definitorie a artei? Cum de a fost posibilă apariţia halucinantei afirmaţii „aşa a
văzut artistul” ori derivata sa „aşa a vrut artistul”? Sunt întrebări legitime izvorâte din
tulburătoarea ridiculizare a frumosului de câtre acţiunile ironice, postmoderniste, ale
unor nefericiţi adepţi ai conceptualismului care chiar trăiesc cu impresia vie că orice
zboară şi bâzâie face şi miere. Pentru că frumuseţea şi adevărul nu şi-au mai găsit
locul în noile creaţii artistice, au fost înlocuite, în mod cu totul paradoxal, cu urâtul,
grotescul, hidosul, înspăimântătorul, cu orice este degradant, artificial, fals şi periculos
de mincinos… DA! Iată! Opusul adevărului este neadevărul care poate fi produs în
doar două moduri, minţind sau falsificând. Pe când minciuna este spusă pentru a scăpa
de consecinţa propriilor acţiuni, falsul a devenit un fenomen cultural foarte pregnant în
zilele noastre. E plină lumea de falsificatori care se luptă din răsputeri să ocupe poziţii
sociale înalte chiar dacă bagajul lor de cunoştinţe ori cel al pregătirii practice nu-i
recomandă pentru aceasta. Odată cu disiparea, cu diminuarea puterii şi rolului pe care
l-a avut Morala în societate au apărut răbufnirile egocentrice ale salvării şi transcederii
sufletului prin intermediul artei. S-a ajuns în situaţia când distincţia dintre adevărata
sau falsa artă s-a putut face numai prin intermediul “originalităţii”. Dar este destul de
greu de afirmat, în termenii cei mai fermi, în ce constă originalitatea. Din istorie am
aflat că preţul originalităţii marilor maeştri a putut fi plătit prin existenţa talentului, a
unei sensibilităţi rafinate, incontestabil secondate de o voinţă de fier în a persevera şi
de enorm de multă muncă până la dobândirea măiestriei. Grea misie…
Filozofii existenţialişti Kirkegaard şi Heidegger s-au străduit să ne convingă,
prin teoriile lor, că baza emoţiilor noastre este alcătuită dintr-un profund melanj al
sentimentelor de groază şi vinovăţie. De la socialistul Karl Marx am înţeles că în noi
este, sau trebuie să existe, un profund sentiment de furie, dezvoltat pe victimizare şi
alienare. De la Nietzsche am aflat că omul, generic spus, are, sau trebuie să aibă, o
profundă dorinţă de a dobândi putere socială, MĂREŢIE iar Freud ne-a dezvăluit
latura întunecată a agresivităţii sexuale, îndemnându-ne chiar la experimentarea ei.
Constatăm astfel că: furia, setea de putere, sentimentul de vinovăţie, groaza, pofta
trupească în absenţa moralei, sunt elementele care stau la baza formării universului
emoţional al artistului postmodern. Altfel spus, ceea ce odinioară nu încăpea în caseta
de valori a Umanităţii, ci alcătuia periferia ei, a devenit astăzi, în mod ironic, norma
zilelor noastre. Marea majoritate a artiştilor secolului XX au transformat urâţenia într-
un cult, dorind să anuleze frumuseţea şi morala pentru a obţine cu orice preţ acel inedit
care le-ar putea aduce laurii originalităţii. Totul s-a produs într-un ritm destul de alert
dacă ne gândim că timp de mii de ani preocuparea esenţială a artistului a fost aceea de
a scoate la lumină valenţele frumuseţii, sub toate aspectele ei, iar artiştii secolului
trecut, în mai puţin de cincizeci de ani, au dat uitării frumuseţea fiind acaparaţi de
mirajul originalităţii. Un miraj nesăţios care a dus într-un final la apariţia unor noi
justificări elitiste, oferite cu generozitate candidă oricărei năstruşnicii venită din partea
artiştilor. Când vedeţi că rechinul lui Damien Hirst2, expus într-un vas cu
formaldehidă, se vinde cu sute de milioane de dolari, apoi că următoarea lucrare, o
vacă tranşată longitudinal şi expusă în aceleaşi condiţii, se vinde cu o sumă şi mai
mare, ori, când lucrarea cu titlul enigmatic al lui Martin Creed3 „Lucrarea nr. 227”, ale
cărei „valenţe artistice” sunt relevate de o încăpere complet goală, în care iluminatul
electric se stinge şi se aprinde la intervale regulate de timp, primeşte premiul „Turner”
pentru „creaţie artistică”, fiind cel mai mare premiu oferit de muzeul londonez TATE,
ori când în anul 1961 prin gestul parodiant al artistului autodidact Piero Manzoni4 de a
prezenta publicului un număr de 90 de cutii de conservă, a căror etichetă făcea referire
la materia fecală a artistului, i se atribuie acestuia eticheta de artist valoros, ne mai
putem întreba de ce marea majoritate a tinerilor artişti doresc să ajungă cât mai repede
şi prin orice mijloace la faimă, sub luminile reflectoarelor şi în faţa camerelor de
filmat?
Din nefericire, astăzi, analizele lucrărilor de artă, expuse prin saloanele anuale
ori bienale, mai ales acolo unde se dau diplome ori chiar premii în bani, se fac cu
părtinire, dând câştig de cauză în mod nejustificat şi exclusiv influenţelor curentelor
secolului XX. Cum este posibil să se facă o comparaţie de valoare între metru şi litru?
Cum e posibil ca lucrările prezente în faţa unui juriu să nu fie mai întâi sortate în
funcţie de stil, genuri şi tematici, ci analizate de-a valma? Răspunsul, în viziunea mea,
este unul singur şi acela se numeşte NEVREDNICIE. Cum este posibil să se uite sau
să se neglijeze, cu atâta uşurinţă, importanţa covârşitoare pe care a avut-o educaţia
tradiţională? Mă refer la acea educaţie academică de care au beneficiat acei artişti care
ulterior au fost fondatorii altor mişcări sau curente artistice, aflate în mare vogă astăzi.
Asta-i o dovadă de neglijenţă şi lipsă de respect faţă de cei care ne-au lăsat o
moştenire foarte mare şi ale căror experienţe avem acum ocazia să le parcurgem, atât
în plan teoretic cât şi practic, într-un timp accelerat. Refuzul de a se studia cu
temeinicie, în toate instituţiile vocaţionale, la nivel practic şi programat, acele
învăţături transmise de înaintaşi a făcut posibilă apariţia unor lucrări care au rezolvări
tehnice proaste şi calitate estetică îndoielnică. Ceea ce s-a dorit a fi simplu dar încărcat
de valenţe a devenit simplist iar subiectele abordate s-au banalizat, fiind lipsite de
orice urmă a frumuseţii entuziasmului creator. Adevărata stare de fapt, ilariantă de-a
dreptul, este transformarea a ceea ce s-a dorit iniţial a fi „mişcare eliberatoare” de
„încorsetările” artei realiste, mişcare devenită foarte repede o formă confortabilă şi
eficientă de pervertire prin dominaţie, insuflându-i omului dorinţa de a se detaşa de
firesc, de natural şi de adevăr. Sub pretextul „ironiei”, infatuarea „artistului”, dorinţa
sa exacerbată de a fi original cu orice preţ, l-a împins pe acesta la producerea unor
adevărate fraude intelectuale care au provocat repetate şi profunde dezamăgiri în
rândul celor care alcătuiau publicul vizitator în sălile de expoziţii. DA! Sunt
nenumărate exemplele în care expoziţiile contemporane sunt văduvite de prezenţa
unui public numeros, ale căror vernisaje au loc în prezenţa exclusivă a rudelor
2
Damien Hirst (1965-) artist, antreprenor şi colecţionar de artă englez, devenit faimos prin prezentarea
animalelor moarte, conservate integral ori secţionate în bazine cu formaldehidă.
3
Martin Creed (1968-) - un „maximinimalist” artist britanic şi muzician.
4
Piero Manzoni (1933-1963) - artist italian, unul dintre iniţiatorii conceputalismului.
expozanţilor şi a câtorva colegi de breaslă. Nu publicul este vinovat pentru ceea ce

alege artistul să expună şi nici obligat nu poate fi să accepte ori să aprobe orice i se
prezintă ca fiind lucrare de artă.
Un fapt de necontestat astăzi este acela că marea majoritate a liceelor şi
facultăţilor de artă, a galeriilor şi muzeelor care au spaţii de expunere temporară, au
devenit adevărate bastioane ale artei abstracte în detrimentul artei realiste care a căzut
într-o profundă dizgraţie, totul fiind posibil cu ajutorul de netăgăduit al criticilor,
profesorilor şi artiştilor contemporani. Cu nonşalanţă ieftină şi superioritate de
mucava, dar, cu autoritatea înfiorătoare a semidocţilor, talentul pentru desen, pentru
pictură sau sculptură, a fost trecut în plan secund până la dispariţia lui din cerinţele
care condiţionau aspiraţiile la statutul de artist. Sunt facultăţi care au coborât atât de
mult ştacheta examenelor de admitere încât doar cel care nu se înscrie nu devine
student la arte. S-a dat liber la neobrăzare. Astfel au dispărut, rând pe rând, măiestria,
frumosul şi adevărul, ca valori universale ale artei. Are arta abstractă MAEŞTRI?
Poate fi considerat Mark Rothko5 un maestru al dreptunghiurilor colorate? Întrebarea
aceasta mi-a amintit de filmul „Art School Confidential”, apărut în 2006 şi a cărei
acţiune se petrece chiar în vremurile noastre şi în care rolul profesorului artist este
interpretat magistral de actorul John Malcowich6. Scena de care-mi amintesc este
aceea când profesorul îi răspunde elevului curios, aflat în vizită în casa profesorului, la
întrebarea: De cât timp pictaţi triunghiuri? Acesta îi răspunde: „De multă vreme… De
fapt, sunt unul dintre primii…” Extraordinară realizare! Mare ispravă! Filmul trebuie
văzut şi foarte bine analizat pentru că scoate în evidenţă drama trăită de un student
talentat, dornic să înveţe, ajuns într-o clasă de „paraşutaţi”, lipsiţi de talent dar cu ifose
de artişti neînţeleşi… Este Jeff Koon7 un maestru al reproducerii la scară
monumentală al animalelor făcute cu mult haz de clovni pentru copilaşi ori chiar de
copii în jocurile lor? Dar Jackson Polock8, ar putea fi considerat un maestru al
scurgerilor de vopsea? Nici vorbă de măestrie la nici unul dintre aceştia ori la
discipolii sau susţinătorii lor, care s-au înmulţit mai ceva ca ciupercile după ploaie şi s-
au autointitulat artişti conceptuali. Stranie găselniţă! Mai ales de când, prin anii ’70, a
fost enunţată, preluată şi grabnic răspândită, ideea că oricine poate fi artist şi absolut
orice obiect poate căpăta statut de obiect de artă dacă „autorul” declară asta. Totuşi, nu
vi se pare bizar că aceia care emit pretenţia că sunt urmaşii direcţi ai celebrului
Napoleon, ori că sunt reîncarnarea lui, sau chiar el în persoană, sunt strânşi în ospicii,
iar cei care emit pretenţia că absolut orice obiect gata făcut şi adus într-o sală de
expoziţie devine obiect de artă, sunt încurajaţi, plătiţi din bani publici să facă asta iar
publicul nu dă năvală să le „admire” isprava? E drept că deja s-a format ideea că
artistul prezentului este un hipersensibil dar mai ales un geniu neînţeles, perpetuu
scuzabil pentru atitudinile sale nebuneşti, mai degrabă ilariante decât elevate. Stranie
răsturnare de situaţie… Până pe la mijlocul secolului 20, numărul celor care se ocupau
5
Mark Rothko (1903-1970) - pictor american, adept al expresionismului abstract
6
John Malcowich (1953-) - actor american care joacă rolul profesorului Sandiford în filmul „Art School
Confidential”
7
Jeff Koon (1955-) - artist american recunoscut pentru reproducerea obiectelor banale, la scară
monumentală şi din materiale inoxidabile.
8
Jackson Pollok (1912-1956) - pictor american reprezentant de marcă al expresionismului abstract.
cu pictura ori sculptura era foarte mic, iar cei care reuşeau, prin talentul lor, să-i
impresioneze pe cei din conducerile comunităţilor se bucurau, mai apoi, de toată
consideraţia întregii cetăţi. Talentul şi mai ales măiestria erau ingredientele care-i
asigurau artistului un loc important pe scara de valori a societăţii, iar produsul creaţiei
era înţeles, admirat şi ovaţionat, de mai toată suflarea omenească. Total pe dos poate fi
astăzi descrisă situaţia artistului, a celui format începând cu a doua jumătate a
secolului 20 care, prin voinţa proprie, a reuşit să impresioneze pozând într-un ins greu
adaptabil, mult prea dispus ca prin lucrările sale să-şi evidenţieze cu o nonşalanţă
paralizantă lipsa de talent, ori, cu predilecţie, să scoată în evidenţă ceea ce este mai
abject în societate. Paradoxal este faptul că deşi numărul „artiştilor contemporani”,
şcoliţi prin instituţii galonate de profil, este covârşitor mai mare decât cel atins în toate
timpurile, creaţiile acestora nu se bucură de prea mare atenţie din partea marelui
public. Dar nici publicul nu a rămas neschimbat, fiind astăzi unul foarte bine instruit,
prin comparaţie cu cel de acum trei sau patru sute de ani în urmă. Dovedeşte asta
numărul absolvenţilor învăţământului liceal, universitar ori post universitar, al celor
care au titluri de master şi doctor în toate domeniile şi specializările existente. Totuşi,
aceştia nu par a se îngrămădi să ia calea către expoziţiile de artă modernă
contemporană, cu aceeaşi apetenţă ca pe cea a sălilor de concerte, de teatru, balet sau
cinema. De ce oare? De ce acest public preferă să se alcătuiască în perpetue furnicare
numai în muzeele ori galeriile unde este prezentă arta reprezentaţională, acea artă
clasică ori generic numită realistă? Orice om cu o minimă educaţie, în spiritul bunului
simţ, înţelege repede importanţa măiestriei şi face instantaneu aprecierile de valoare pe
criterii care se află adânc gravate în sufletul său şi care se numesc Frumuseţe şi
Adevăr. Goliciunea sufletească, lipsa talentului şi mai ales infatuarea, se simt şi se văd
cu lejeritate şi doar bunul simţ al celui a cărui privire este violentată de inconsistenţa
estetică a „creaţiilor” poate ţine în frâu orice recul, ca reacţie firească, al sentimentului
de „timp irosit”. Raţionamentul simplu ne spune că cel ce simte că a pierdut timpul
într-un loc va evita în viitor să mai treacă printr-o experienţă similară.
De peste 10 ani lucrez ca muzeograf într-un muzeu de artă contemporană
românească ale cărui lucrări din expunerea permanentă, ori a celor temporare, le-am
prezentat de multe ori publicului vizitator şi nu o dată mi s-a întâmplat ca unul sau mai
mulţi vizitatori să-mi adreseze diverse întrebări sau să facă remarci la una sau alta
dintre lucrările expuse. E limpede că oamenii sunt curioşi şi vor să vadă, să înţeleagă
şi să simtă, fie şi o fărâmă din ceea ce a trăit artistul în momentul realizării lucrărilor
sale. Cea mai des auzită remarcă, formulată divers, sună cam aşa: „Domnule, nu te
supăra, dar aşa ceva pot face şi eu!” sau una mai dureroasă „Domnule, ai vorbit
frumos despre lucrările prezente, mulţumim, dar… să fim serioşi… aşa ceva poate
face şi fie-mea!” O afirmaţie ca asta este devastatoare şi anulează efectiv demersul
„artistic” al autorului, din moment ce foarte mulţi dintre privitori pot afirma cu
nonşalanţă că pot face şi ei lucrarea x sau z. Tragic e faptul că dacă ar fi puşi în
situaţia de a „produce” ceva similar chiar ar reuşi şi fără prea mare efort. Dacă mai au
şi un pic de simţ estetic, s-ar încadra perfect în grupul conceptualiştilor… Recunosc, la
început m-am simţit descumpănit, stânjenit, chiar fâstâcit, în faţa unei asemenea
situaţii şi din care ieşeam evocând subiectivitatea care guvernează gustul estetic al
privitorului în raport cu unicitatea expresiei artistice. Întâmplări ca aceasta nu au loc în
dreptul lucrărilor de artă clasică, în faţa cărora privitorii rămân ori muţi de uimire ori
pică într-o admiraţie veselă. Cu certitudine putem afirma că marea majoritate se
declară a fi cel puţin încântaţi şi impresionaţi de prezenţa măiestriei în lucrarea de artă.
În urmă cu câţiva ani, în calitate de muzeograf dar şi dintr-o curiozitate de
artist, am pornit o investigaţie care viza tema nudului în creaţia contemporană. Mi-am
pornit investigaţia de jos, de la nivelul de bază în care, cel puţin teoretic, ar fi trebuit
să găsesc o preocupare incipientă în prezentarea acestei teme. Am chestionat diverşi
elevi din clasele a 11-a şi a 12-a de la liceele de artă, o parte dintre profesorii care
predau la acest nivel, apoi am avut discuţii cu o serie de studenţi, masteranzi şi
profesori de la facultăţile de arte din ţară. Concluzia acestei investigaţii a fost
devastatoare, halucinantă şi descurajant de dezamăgitoare. Per ansamblu, nudul, studiu
obligatoriu în alte timpuri, astăzi este o „rara avis”. Prin aceste instituţii de învăţământ
nu se mai vorbeşte de frumuseţea corpului omenesc, în ciuda faptului că toată lumea
acordă o preocupare destul de însemnată sănătăţii, a îngrijirii corporale, în ideea
obţinerii frumuseţii şi tinereţii veşnice. Vedem asta prin ziare, reviste ori pagini web,
prin diverse spoturi ori emisiuni de televiziune sau auzim la radio. Toate acestea fiind
pregătite pentru masa mare de oameni, pentru a satisface o nevoie la zi a societăţii.
Dar, în mod paradoxal, pictorul, sculptorul, artistul plastic, generic spus, ori artistul
vizual, după noile standarde, se arată a fi foarte distant de această vădită preocupare a
oamenilor. Am auzit de foarte multe ori afirmaţii de tipul; „arta a evoluat”, „gustul
publicului s-a schimbat”, „arta clasică nu mai e de bon ton, trendy sau cool”, „acum
avem aparate de fotografiat şi nu mai e nevoie să ştii să desenezi ori să pictezi realist,
dacă vrem să imortalizăm un portret sau un peisaj”, „ideea contează, nu şi realizarea
tehnică” şi multe altele asemănătoare. Serios? Oare chiar aceasta este starea de fapt?
Este drept că arta a evoluat, dar liniar până în cel de al treilea deceniu al secolului 20,
perioadă în care învăţăturile trecutului erau considerate baza obligatorie a formării şi
naşterii viitoarelor creaţii artistice. Dar, revoluţiile social-culturale din prima jumătate
a secolului 20, au stopat firescul evoluţiei, divizând-o, fragmentându-i elanul şi
deturnându-i menirea. Dacă timp de mii de ani menirea artei a fost aceea de a oferi
plăcere estetică, bucurie ochilor, minţii şi sufletului, a ajuns astăzi să intrige şi să
instige, ridică semne de întrebare, oferă un mănunchi contradictoriu de sensuri şi
semnificaţii, ambiguizează halucinant mizând pe ignoranţa şi făţărnicia snobilor. Dar,
oare, gustul publicului chiar s-a schimbat? Îndrăznesc să spun răspicat că este o falsă
părere. NU s-a schimbat! Cum se explică faptul că sălile de concerte sunt arhipline
acolo unde se produc mari orchestre, ori unde pot fi ascultaţi interpreţi şi interprete de
mare calibru ai Operei şi Operetei? Mi s-ar putea spune că sunt doar reinterpretări ale
partiturilor şi scrierilor vechi… Serios? Ghinion! Nu e chiar aşa şi spre o bună
informare îi invit pe sceptici să asculte creaţiile compozitorilor Eugen Doga şi
Vladimir Cosma, apreciaţi şi recunoscuţi pe plan mondial. Cum se explică faptul că
sălile teatrelor sunt arhipline acolo unde sunt puse în scenă piese consacrate ale artei
scenice, piese scrise în perioade de dinainte de apariţia conceptului de artă modernă?
Dar cum se explică succesul colosal al unor filme produse în baza unor scenarii al
căror izvor de inspiraţie se regăseşte în poveştile scriitorilor din secolul 18? Oare cât
de mare poate fi ipocrizia celor care doresc, cu tot dinadinsul, să arunce la lada de
gunoi creaţiile noi care au ca izvor de inspiraţie arta produsă în timpul marilor curente
artistice precum Renaşterea, Barocul sau Impresionismul, dar admit că ascultă cu

plăcere piesele unor compozitori contemporani ale căror compuneri sunt efectiv făcute
în cheia clasică a curentelor enumerate mai sus, ori citesc încă cu interes cărţi de
aventuri scrise pe o structură deja consacrată de autori precum Mark Twain, Charles
Dickens, Victor Hugo ori Honore du Balzac? Iată că muzicienii, balerinii, actorii şi
scriitorii, în ciuda tulburărilor de direcţie prin care au trecut şi ei, au fost un pic mai
înţelepţi decât confraţii lor „plasticieni” pentru că au făcut în aşa fel încât să nu se
piardă nimic din ceea ce s-a câştigat în trecut. Muzica clasică este considerată o regină
a muzicilor şi se predă cu rigurozitate prin conservatoarele lumii, înlesnind astfel
apariţia noilor promoţii de compozitori ale căror minunate lucrări sunt de factură
clasică, teatrul clasic este predat cu pioşenie pe oricare dintre scenele institutelor de
teatru şi apar actori de o certă valoare profesională, baletul clasic şi-a câştigat titlul de
nobleţe şi recunoaşterea tuturor celor care aspiră fie şi la simplul statut de dansator al
unuia dintre toate celelalte stiluri ulterior apărute. Mereu a existat o interferenţă a
artelor şi nimeni nu are nesăbuita îndrăzneală de a afirma că situaţia ar sta altfel, dar,
cu toate astea, dihonia se pare că odată întrată în rândul pictorilor şi sculptorilor nu a
mai putut fi scoasă de acolo. De mai bine de 100 de ani tot umblă brambura, nu chiar
de capul ei ci sprijinită şi bine hrănită, făcând ravagii în ideile, stilurile şi genurile artei
clasice fundamentată şi predată pe principii academice. Rezultatele acestei „revoluţii
culturale” au fost devastatoare şi au condus către desfiinţarea Academiilor de artă din
Europa, iar principiile educaţiei academice, formate în mii de ani de acumulări şi
perfecţionări perpetue, au fost aruncate în derizoriu, ironizate şi într-un final date
uitării. Nimeni nu poate contesta subiectivitatea imensă care există în aprecierea
actului sau produsului artistic dar cu toţii acceptăm existenţa adevărurilor universale.
Cred că încă mai este valabilă vorba „Nu e frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place
mie!” Cum, de altfel, valabilă este şi vorba „Nimeni nu este perfect!” Dar să nu uităm
că există şi frumosul sau adevărul unanim acceptat!
Cred cu tărie în democratizarea artelor pentru a-i oferi fiecărui artist libertatea
de a alege să lucreze în maniera care-i place, iar publicul, la rândul său, îl va alege pe
acel artist care se apropie mai mult de nevoia sa. Artişti cu tematici şi abordări diverse
în faţa unui public divers. Astfel se va atenua dihotomia indusă artificial şi abuziv,
exclusiv pe criterii comerciale, între vechi şi nou, între ce-i bun sau dăunător, ori dacă
trebuie să fii musai în pas cu vremurile ori îţi poţi lua libertatea de a fi anacronic sau
atemporal. În ţările occidentale situaţia asta e mult mai relaxată decât la noi. Acolo
există de multă vreme această democratizare, foarte timidă la început, dar roadele ei se
văd deja astăzi când, iată, au început să fie reînfiinţate academiile de arte. În anii când
la noi se desfiinţau, în Italia şi America acestea erau reînfiinţate. Interesant, nu? La
momentul actual sunt active patru mari academii, în accepţiunea curată a termenului,
pe întregul cuprins al Europei şi mult mai multe în America. În Florenţa funcţionează
chiar două academii, „The Florance Academy of Art” înfiinţată în 1991 care astăzi se
bucură de recunoaştere instituţională în mai multe ţări europene, dar şi în Statele unite
ale Americii. Această şcoală s-a constituit repede într-un model de urmat şi la şase ani
distanţă, în 1997, a fost înfiinţată cea de a doua academie ce are numele de „Angel
Academy of Art”. Modelul a fost preluat şi de un număr de artişti suedezi care au
format în 2006, la Stokholm, sub numele de „The Swedish Academy of Realist Art”,
mutată în 2015 în sudul ţării în oraşul Simrishamn. Acum doi ani în urmă, în
septembrie 2013, s-au deschis porţile Academiei de Artă din Barcelona care se bucură
an de an de un aflux considerabil de cursanţi. Nici statul Rus nu a abandonat
învăţământul academic, repunând-ul în drepturile iniţiale înfiinţării primei academii de
arte în anul 1757, la Moscova, printr-un decret semnat în anul 1991 de Preşedintele
Federaţiei Ruse de la acea dată. Astfel, Academia de Arte a URSS-ului este
transformată în Academia de Artă a Rusiei, în care sunt predate şi promovate valorile
artei occidentale şi, implicit, sunt cinstite numele artiştilor ruşi care, prin lucrările lor,
au contribuit la dezvoltarea învăţământului academic. Oamenii de artă din Rusia, nu
s-au rezumat doar la reactivarea învăţământului academic pe teritoriul patriei lor ci au
deschis o nouă academie peste graniţele Rusiei, nu oriunde ci chiar în Florenţa.
Academie care se bucură de un flux impresionant de studenţi veniţi din întreaga lume.
Iată un exemplu de urmat care poate restabili statutul artistului, dintr-unul de neînţeles
şi întreţinut al statului, într-unul firesc de creator de frumos, apărător al adevărului şi
susţinător al măiestriei artistice. Vă invit să vedeţi lucrările studenţilor care
frecventează cursurile acestor academii şi să faceţi o comparaţie cu ceea ce fac astăzi
studenţii noştri… Diferenţa de calitate este evidentă şi în viitor reprezintă un mare
handicap pentru cursanţii facultăţilor noastre de profil pentru că aceştia nefiind învăţaţi
să deseneze, să picteze ori să modeleze pe principiile de bază ale învăţământului
academic, le va veni extraordinar de greu să trăiască efectiv din produsul muncii lor şi
cei mai mulţi vor fi nevoiţi să caute o reprofilare. Viaţa este valorizată prin faptă şi nu
doar prin intenţie iar ceea ce contează în viaţa reală este ceea ce ştii cu adevărat să
faci, în acord deplin şi conformitate cu statutul la care aspiri. Cu toţii am auzit de
existenţa companiilor de jocuri pentru computere şi dispozitivele mobile, companii cu
nume răsunătoare precum: Activision, Naughty Dog, Epic Games, Blizzard
Entertainment, etc, sau studiourile producătoare de filme ca Disney, Pixar, Marvel ori
Lucas Film, care sunt într-o permanentă căutare de foarte buni desenatori, buni
cunoscători ai anatomiei artistice, foarte buni pictori ori sculptori care prin portofoliul
lor ar putea deveni membri ai echipelor de dezvoltare al viitoarelor proiecte. Ei, iată
câteva dintre cele mai atrăgătoare posibilităţi pentru dezvoltarea unei cariere în care
poate fi valorificat talentul prin intermediul deprinderilor tehnice dobândite în zeci de
ani de studiu intens. Ce poate fi mai frumos în viaţa unui artist decât să facă exact ceea
ce-şi doreşti cel mai mult şi anume să petreacă timpul în atelier realizând lucrări care
oferă plăcere estetică celor din jur… Fie că o face solitar ori ca membru al unei echipe
de profesionişti unde fiecare are rezervată partea lui de strălucire.
Apariţia noilor academii de arte, pe lângă formarea unor noi promoţii şi
generaţii de artişti care apreciază şi vor să reamintească lumii, prin lucrările lor, de
frumosul existent în creaţia artistică contemporană, a înlesnit şi formarea unui nou
curent artistic, al cărui manifest a fost redactat chiar la începutul anului 2012 de către
o serie de pictori stabiliţi la Los Angeles şi care este numit NOVOREALISM.
Mişcarea aceasta a avut ecou şi iată că în toamna aceluiaşi an, mai precis în luna
octombrie, Universitatea Luterană din California a organizat o conferinţă pe tema
generică a artei reprezentaţionale şi consistenţa ei în arta contemporană sub denumirea
„The Representational Art Conference”. Conferinţa s-a bucurat de un foarte mare
succes şi iată că anul acesta va fi deschisă a treia ediţie. Timp de patru sau cinci zile
sunt organizate prelegeri susţinute de către artişti consacraţi veniţi din toate colţurile
lumii, de curatori din muzee care vorbesc despre experienţele lor în relaţia cu publicul
vizitator şi preferinţele acestuia, sunt prezenţi reprezentanţi ai caselor de licitaţie,
producători de materiale dedicate artiştilor iar partea cea mai dinamică şi atractivă a
acestor zile este asigurată de demonstraţiile practice ale unor artişti invitaţi special,
care arată publicului prezent ce înseamnă pictura „alla prima” fie că-i vorba despre
portret, figură întreagă, natură statică sau chiar peisaj. Lumea se mişcă, nu poate
rămâne multă vreme captiva minciuni şi a falsului speculat, de minţile pervertite, pe
seama ignoranţei induse.
Care ar putea fi sensul vieţii dacă frumuseţea nu ar exista? Care-i noima
renunţării la ceva ce a fost căutat, dorit şi promovat de la începuturile omenirii?
Primordiala menire a Artei a fost aceea de a se preocupa de tot ceea ce este armonios,
plăcut şi trezeşte admiraţie, care oferă starea de bine a unei păci şi seninătăţi lăuntrice,
totul în măsura remarcabilă a moralei.
Sunt convins că lucrarea de artă, din momentul finalizării ei, nu mai aparţine
autorului, dar nici colecţionarului, curatorului, galeriei ori muzeului care o deţine sau o
găzduieşte. În viziunea mea, lucrarea de artă aparţine zecilor şi sutelor de mii de
perechi de ochi care au văzut-o, o văd şi o vor vedea. Am convingerea că privitorul
este destinatarul demersului artistic, că privirea lui trebuie răsfăţată numai cu lucrări
de calitate în care, măiestria, tenacitatea, ambiţia artistului de a studia şi respectul de
sine, sunt valori care îl vor face să se simtă respectat şi să se poată bucura de travaliul
îmbogăţit al artistului. Cred cu tărie că artistul veritabil nu se formează doar în
atelierele şcolilor de artă, iar aspirantul la statutul de artist trebuie să aibă adânc
plasată în interiorul fiinţei sale plămada dintre dorinţă, vis şi viziune. Plămadă care
poate fi fructificată numai de acela care are voinţa unui sfânt şi stăpâneşte tehnica
marilor maeştri.
PERSONAJE
Mihail VOICU
Cuvinte cheie: expoziţia „Personaje”, grafică, gravură

Mots-clés: L’exposition “Personnages", graphiques, gravure
Résumé
L’exposition Personnages fait partie et se dessine comme dernière étape d’un
ample projet de recherche de la Collection des estampes du musée d’Iasi –
Tirage d’artiste 8/10 – déroulé sur une période de quatre ans.
Le printemps dernier, l’exposition rassemblait sur les cimaises du Musée
Unirii de rue Lăpuşneanu une série d’œuvres d’une grande diversité
d’expression, à la fois du point de vue du langage plastique mais surtout en ce
qui concerne la complexité des techniques employées, de la taille d’épargne et
des techniques classiques en métal ou en plan, jusqu’aux techniques
modernes, « du moment ». Les artistes présentés par l’exposition Personnages
ont réussi, par le choix de leur sujet et par l’atmosphère surprise dans leurs
œuvres, à créer une scénographie évolutive de la société roumaine au fil de
son histoire, principalement de la période moderne et contemporaine.
En réunissant certains artistes représentatifs du XIXe siècle, véritables
pionniers dans le domaine de la gravure roumaine – Theodor Aman, C.D.
Stahi - ou de la période d’entre-guerres, mais surtout des artistes du XXème
siècle qui, par des innovations et expérimentations, ont ouvert des nouveaux
horizons dans le domaine appliqué des techniques, l’exposition Personnages,
ainsi que tout le projet thématique, propose une radiographie à ce jour de
notre collection. A travers ces manifestations d’exposition, des acquisitions et
des donations, cette collection se renouvelle chaque année, à la suite des
nouvelles tendances média.
În primăvara anului trecut, Muzeul de Artă din Iaşi organiza, în spaţiul

generos al Muzeului Unirii din strada Lăpuşneanu, expoziţia Personaje, expoziţie ce
se constituia totodată ca ultimă etapă a uni ciclu tematic şi denumit generic Tiraj de
artist 8/10. De altfel, proiectul debuta în 2010, într-un alt spaţiu al unui alt muzeu
satelit din cadrul Complexului Naţional Muzeal „Moldova” Iaşi, Muzeul Viei şi
Vinului din Hîrlău, cu expoziţia În sat. Ipostaze ale satului românesc modern şi
contemporan şi îşi propunea, la acel moment, o valorificare cât mai reală a unei vaste
colecţii muzeale şi anume cea de stampe.
Gen specific al graficii, gravura, prin intermediul diverselor tehnici utilizate şi
încercând o sensibilă detaşare de alte genuri, cum ar fi de exemplu grafica de şevalet
sau chiar pictura, foloseşte iniţial desenul ca o primă etapă de elaborare a proiectului
vizual. Indiferent că vorbim despre tiparul înalt (xilogravura, linogravura,

Muzeograf, Muzeul de Artă din cadrul Complexul Muzeal Naţional „Moldova” Iaşi
gipsogravura şi metalografia), adânc (cu dăltiţa, aquaforte, aquatinta, mezzotinta, acul

rece, verni moale) sau tiparul în plan (litografie şi derivatele acesteia – foto-offsetul şi
serigrafia), precum şi unele tehnici mai noi ce ţin de inovaţie şi unicitate – colografia,
respectiv monotipul, gravura presupune un întreg proces de elaborare – de la schiţa
de idée, transpunerea desenului pe suportul-matriţă, intervenţia fizică sau chimică
asupra acestuia, cerneluirea şi imprimarea produsului final, stampa. Diferenţele
specifice pentru fiecare tehnică în parte accentuează, în mod frecvent, expresivitatea
imaginii rezultate, fiecare artist gravor ajungând să aibă o anumită predilecţie,
afinitate, pentru una dintre tehnicile mai sus amintite sau, după caz, pentru un anumit
tip de suport. Tocmai această diversitate stilistică, de alegere asumată şi de exprimare
tehnică dau valoare, în general, unei expoziţii sau a unei colecţii, fie ea muzeală, de
galerie sau colecţie particulară.
Foarte divers şi totodată complex, suprasaturat poate prin tematica tributară
segmentului proletcultist, specific perioadei anilor ’50 –’60, patrimoniul de grafică al
Muzeului de Artă din Iaşi, ca de altfel a fiecărei instituţii de profil din România, a
asimilat de-a lungul timpului, dar mai ales după 1955, prin achiziţii şi donaţii, multe
lucrări executate şi în tehnicile specifice ale gravurii - de la Theodor Aman şi C. D.
Stahi, nume de referinţă ale academismului, dar mai ales nume de care leagă şi
perioada de pionierat a gravurii româneşti, apoi Gabriel Popescu, Simion Iuca, Vasile
Dobrian şi continuând cu generaţiile din perioada anilor ’70 – ’80, ani în care s-au
consacrat nume precum Ion State, Mircia Dumitrescu, Dan Erceanu, Adrian
Dumitrache, Marcel Chirnoagă, Ileana Micodin, Geta Brătescu ş.a. De altfel toate
aceste nume s-au regăsit mereu în selecţia fiecărei expoziţii organizate de specialiştii
noştri, fie că era vorba de saloane anuale, proiecte tematice, expoziţii de grup sau
individuale.
Proiectul Tiraj de artist 8/10, derulat pe parcursul a patru ani şi-a propus, încă
de la debut, încercând şi un parcurs cronologic firesc, să adune pe simeze tocmai
aceste tipuri de reprezentare şi manifestare artistică derulată în special în perioada
modernă, cu puternice influenţe asupra artei contemporane româneşti. În acest sens, nu
am eliminat cu bună ştiinţă acele aspecte ale artei de masă, de factură proletcultistă
specifică perioadei postbelice – încă de la începutul anilor ’60 se accentuează acel
caracter profund social, protestatar faţă de ceea ce atunci era considerat perimat, poate
în aceeaşi formă plastică de reprezentare ca şi în cazul graficii militante a lui Steriadi,
Iser sau Tonitza, dar cu un alt tip de mesaj social (re)adaptat, cel al timpului respectiv,
mesaj impus, uneori brutal, de rigiditatea unui sistem politic totalitar ce încerca şi
chiar a reuşit în final să centralizeze, timp de câteva decenii, cultura acestui popor.
Deformarea realităţii concrete cu titlul halucinant uneori de idealism şi realism socialist, îl
vom regăsi şi în atmosfera unor lucrări expuse - Membru fondator, Portret de muncitor, La
spectacol sau Visuri de viitor. Expresia chipurilor, a căror privire aparent sugestiv
direcţionată sau regizată, scrutează viitorul de aur al unei epoci în care marile mase nu-şi
vedeau în realitate decât propria lipsă de orizont.
Încercarea de formatare estetică a acestor mase reuşea, din păcate şi cu sprijinul şi
concursul unor lideri de opinie a respectivei generaţii de artişti. Crearea unei noi identităţi,
a omului de tip nou, era marele deziderat al epocii – individul era redus în realitate la
statutul tacit de prizonier al unei mitologii socialiste în care mai ales exprimările din
zona culturii de masă trebuiau să aibă un rol mobilizator – fâlfâiala sufocantă a

drapelelor roşii, omniprezente în orice episod cotidian, masca în fapt nemulţumirea şi
revolta mocnită a celor care se vedeau nevoiţi să mimeze un trai decent, rod al unei
democraţii originale. Pe plan artistic, fie că era vorba de artă, literatură, teatru sau
cinematografie, tematica abordată trebuia să fie accesibilă, uşor lecturabilă atât pentru
cei din mediul urban cât mai ales pentru cei din zona rurală – se credea cu tărie în
efectele primare ale acestor forme expresive de manipulare. Din păcate aceste efecte
primare au generat la rândul lor noi cauze şi, în timp, au dezvoltat un întreg lanţ
ermetic al slăbiciunilor din care cu greu se putea evada. Efectul de reverberaţie cu
adevărat spirituală îşi făcea loc doar acolo unde tradiţia artistică al unui ev mediu
preponderant religios conservase un patrimoniu valoros. Din fericire, unii artişti din
acea perioadă au reuşit să (re)descopere astfel de urme şi, prin mijloace estetice
adaptate propriilor talente şi disponibilităţi conceptuale, să evadeze din acest cerc
ideologic – unii au ştiut să folosească, fie şi formal, anumite episoade din istoria
naţională, care şi ea, din păcate, suferea la rându-i de acea deformare impusă de
spiritul centralizator. Astfel au apărut compoziţiile istorice ca gen, sau pur şi simplu
portrete compoziţionale a căror latură expresivă însă, producea o anumită detaşare de
moment faţă de caracterul tematic – Aurel Bulacu, ciclul Album eroi 1877, Simona
Runcan, Portretul lui C-tin Brâncoveanu, Hortensia Masichievici-Mişu, Elena
Doamna; o altă sursă era constituită de universal literar, ca izvor de inspiraţie şi
totodată de eliberare faţă de sensul unidireţionat impus de canonul rigid al acelor
timpuri – personajele din operele literare, fie româneşti sau inspirate din lirica şi proza
universală, deveneau ele însele personaje ale unor veritabile compoziţii sau cicluri
compoziţionale.
Paradoxal uneori, tocmai astfel de lucrări cu fundal agro-industrial (fabrici şi
uzine, şantiere, ogoare, I.A.S.- uri, C.A.P-uri, S.M.A-uri etc) deveneau cadre, scene,
prin intermediul cărora artiştii reuşeau să îşi exprime mascat revolta sau chiar să
ironizeze discret o stare de fapt, fie şi cu riscul unei dedublări la fel de meschină în
contextul social al unei colectivităţi, implicit faţă de colegii de breaslă. Evadarea, din
acest perimetru tematic, se făcea de obicei sub forma unei exprimări artistice bine
susţinută calitativ, artiştii respectivi fiind, de cele mai multe ori, buni profesionişti, fie
ca desenatori sau ca buni tehnicieni în teritoriul gravurii - Anatol Cudinoff, O zi cu
soare, Ana Iliuţ, Fată din Drăguş, Clarette Wachtel, Artişti amatori la sate. O altă
categorie, dar aparţinând aceleiaşi generaţii, era cea a artiştilor care începuseră să
folosească tehnicile mixte şi experimentul, mijloacele lor de limbaj plastic,
îmbrăcând, de obicei, o formă abstractă sau minimalistă; aceste moduri de exprimare
plastică le facilita maniera de a obstrucţiona sau mima tematica cu acele subiecte deloc
pe placul acestora (Geta Brătescu, Ion Stendl şi Theodora Moisescu-Stendl, Ion
Bitzan, Radu Stoica, Ladislau Feszt, chiar Vasile Dobrian, pe care îl întâlneam încă
din perioada interbelică, fiind în tinereţe un adept al unei abstracţiuni de tip
constructivist. Prin intermediul acestor tipuri de reprezentare, gravura atingea, în
paralel, deşi paradoxal, noi valenţe din punctul de vedere al expresivităţii imaginii.
Rând pe rând, în toate cele patru etape ale proiectului iniţial – În sat, În oraş,
Munca şi Note despre peisaj, dar mai ales în expoziţia finală Personaje, am încercat să
redau, pe lângă discursul tematic şi varietatea exprimărilor la nivelul tehnicilor
abordate, tocmai aceste elemente socio-istorice, prefigurând, poate în viitor, un proiect

tematic legat strict de acest segment bine delimitat dar cu influenţe şi ecouri largi în
stilul artei de dinainte de 1990 şi anume segmentul proletcultist.
Încercând totuşi o detaşare puţin mai obiectivă faţă de aceste reprezentări, în
galeria de portrete din cadrul expoziţiei noastre, se regăsesc şi adevărate chipuri
expresive, fie exprimate în tehnica tiparului înalt - Înapoi, in somn la părinţi,
xilogravură semnată Suzana Fantanariu-Baia, Pescar, semnat Ion Petrovici, Joc, Ion
State, Oglinda lui Mircia Dumitrescu sau Pescarii realizaţi magistral, în aceeaşi
tehnică, de Anton Perussi, fie cele gravate în metal – ac rece, aquaforte şi aquatinta -
Cap de expresie, Vanda Sachelarie-Vladimirescu, Stadiul I, Dimitrie–Trixi Checais
sau Maică la Agapia, semnată Edith Mayer, un veritabil crochiu în aquaforte. Dincolo
de această tendinţă clasică de exprimare a portretului, ce urmăreşte o descriere cât mai
clară a fizionomiei personajelor, descoperim şi un alt tip de reprezentare, impus uneori
şi de maniera tehnicii utilizate, fie ca se alunecă în expresionism sau cubism - Ala
Jalea-Popa, Interior, Dan Erceanu, Antropometrie, Marcel Chirnoagă, Porunca a III-
a, Vasile Celmare - Femei la plajă, Privitori - Corina Beiu-Angheluţă, Ion Pacea
Jucătoarte de tenis sau Compoziţia semnată de Nicolae Krasovski. Ca şi în cazul
personajelor abordate puţin mai sus, aici regăsim însă aceeaşi înţepenire a expresiei,
aceeaşi absenţă a trăirii – putem surprinde o anumită detaşare, izolare, atmosferă
resimţită şi în următorul segment; aici artiştii se folosesc uneori de imaginea şi colajul
foto, redând, deşi în manieră realistă, un alt tip de mesaj ce frizează ludicul - Szilaghi
Zoltan, Dialog, Adrian Dumitrache, Compoziţie cu figură şezând, Ladislau Feszt,
Minijupe şi Marius Gândac, Povestea porcului.
Alternând între figurativ şi abstract, utilizând fie tehnicile tradiţionale, cele
combinate sau unele mai moderne, „ale momentului”- offset şi serigrafie, artiştii
prezenţi în expoziţia Personaje reuşesc, prin intermediul subiectelor şi a atmosferei
surprinse în lucrările lor, să alcătuiască în final o scenografie evolutivă a societăţii
româneşti de-a lungul întregii sale istorii, preponderente fiind perioadele modernă şi
contemporană. Am raportat, cum de altfel am încercat la fiecare expoziţie tematică de
stampă, toate aceste nume reprezentative ale graficii şi ale artei contemporane
româneşti în general, perioadei de început, cea de pionierat a gravurii noastre artistice
– Theodor Aman, C.D.Stahi, Iosif Iser sau Gabriel Popescu. Abordând divers şi
exprimându-se uneori surprinzător de modern pentru perioada în care au trăit şi au
creat, aceşti artişti, practic deschizători de drum, devin prin mesajul şi limbajul plastic
folosit, contemporani nouă sau mai exact celor de lângă noi sau atelierul nostru, în
timp ce alţi artişti contemporani se exprimă ca nişte veritabili mari „clasici în viaţă”.
Gravura, prin metodele şi felul în care se exprimă la final prin intermediul
stampei, are avantajul de a micşora distanţele şi perioadele istorice – prin expoziţii
tematice, prin colaborări între muzeele din ţară şi străinătate, între artişti aparţinând
diferitelor medii socio-politico-spirituale se poate dezvolta un întreg proces de
socializare valorică la nivel de comunicare vizuală. În acest sens, prima ediţie a
Bienalei internaţionale de gravură N-E, pe care Muzeul de Artă Iaşi, în parteneriat cu
Universitatea de Arte „George Enescu” Iaşi şi Muzeul de Artă din Chişinău, o
organizează în toamna acestui an, este şi se va dovedi cu siguranţă un bun exemplu în
contextul unei mediatizări şi promovări optime a acestui gen specific – totodată,
caracterul informaţional, didactic şi inter-activ uneori, va facilita dialogul între

specialişti şi artişti pe de o parte şi publicul mereu dornic de deschidere către un
spectacol vizual de foarte bună calitate. O bienală internaţională de artă contemporană,
gravură în cazul nostru, are şi un mare beneficiu la nivel patrimonial, colecţia noastră
de stampe îmbogăţindu-se şi revigorându-se, în pas cu noile tendinţe media.
Vanda Sachelarie-Vladimirescu, Studiu, gravura cu acul
Simona Runcan, Portretul lui D. Cantemir, aquaforte, aquatinta
Mircia Dumitrescu, Oglinda, xilogravura
ELEMENTE DE SCENOGRAFIE ÎN CREAŢIA ARTISTULUI

PLASTIC POST-MODERN
Felix AFTENE
Cuvinte cheie: intermedia, scenografie, postmodernism, instalaţie

Key words: intermedia, scenography, postmodernism, installation
Abstract
Most often when speaking about „scenography”, the references are made
mainly about theater, film or television. Also, the specialized literature from
both the West and the country mentioned too briefly the role of the artist, limited
to the painting of scenery in theater, giving visual shape to songs and texts
played on stages. If by the middle of the last century to be a scenographer meant
in fact that to be a painter who has the responsibility to design /paint the
scenery mostly in a theater , we can see that in present times being a
scenographer can be seen from the perspective of the visual arts as a synonym
for the visual artist who surpassed the state of creation itself, who supports
interdisciplinary and integrates elements related to visual arts, performances,
installations, site-specific works, text and new media in his work.
Scenograful – artist plastic contemporan a depăşit stadiul de „pictor de

decoruri”, devenit ȋn prezent un creator al unor scenografii complexe, ce cuprind şi
antrenează toate ramurile majore ale artei vizuale (şi nu numai). Expunerea de faţă nu
caută să urmeze căile trasate şi bătătorite ȋn principal de teoreticienii occidentali, ce
urmează cu puţine diferenţe la nivelul exemplelor date (Pamela Howard, Renato Lori,
Joslin McKinney, Arnold Arnoldson ş.a.) acelaşi schelet teoretic, fără a puncta aportul
artelor vizuale contemporane ȋn redefinirea identităţii scenografului, limitându-se la
descrierea dinamicii dintre scenograf, regizor şi public. Artistul plastic, indiferent de
curentul ȋn care a fost inclus (ȋn principal de către critica de artă), a adus importante
schimbări ȋntr-un prim caz la nivelul reprezentării (articularea unor scenografii ȋn
spaţii neconvenţionale pentru respectiva perioadă- galeria de artă, muzeul) dar şi la
nivelul dinamicii, percepţiei de către spectatori a ce devenise arta vizuală, a
caracterului său pluridisciplinar.
În timpurile actuale se observă o îndepărtare a artei de funcţiile sale
tradiţionale, o apropiere din ce în ce mai mare de public, o diversitate a stilurilor şi o
extindere a culturii de consum asupra tuturor palierelor artistice. În acest sens, primul
obiectiv stabilit este identificarea interferenţelor dintre formele de exprimare artistică
postmodernă, performance, artă video, artă new media, cu accent pe spaţiul în care
acestea sunt create. Un alt obiectiv relevant al tezei de faţă ar fi acela al stabilirii

Parte din lucrarea de doctorat „ARTELE VIZUALE CONTEMPORANE ÎNTRE SPAŢIUL PLASTIC
ŞI SPAŢIUL INTERMEDIA”, Facultatea de Arte Vizuale şi Design, Universitatea „G. Enescu” Iaşi

artist plastic, Iaşi
punţilor de legătură stilistice şi conceptuale a formelor de artă non-convenţionale, din

perioadele importante ale artei contemporane, cu cele ale artelor tradiţionale (pictură,
sculptură), dar şi cu artele intermedia (scenografia).
În ceea ce priveşte scenografia inauntrul artelor vizuale, este de remarcat
instalaţia „Column” din 1961 a lui Robert Morris. Artistul a creat o lucrare de doi
metri pătraţi, opt metri ȋnălţime, vopsită ȋn gri, pe care expus-o ȋn Living Theatre, ȋntr-
o poziţie verticală, pe o scenă golită de obiecte, timp de 3 minute şi jumătate când prin
intermediul unei corzi a fost extrasă de pe scenă. Coloana a revenit pentru acelaşi
interval de timp pe scenă, ȋntr-o poziţie orizontală, până când s-au stins luminile şi
performance-ul se ȋncheiase. Se consideră că această lucrare conceptută de Morris
este ȋn fapt un surogat al artistului ȋnsuşi, ori a unui alt actor, aflat ori ȋn picioare, ori
aşezat pe podea. Obiectul a fost supus unei coregrafii unice, pentru o perioadă precisă
de timp, reacţionând la impulsuri externe precum spaţiul, gravitaţia, forţa, propria
greutate9, neputându-se puncta o diferenţă ȋntre scenografia propusă de artist şi un
obiect expus ȋntr-o galerie sau muzeu. Mai mult decât atât, abilitatea lui Morris de a
utiliza o serie de lucrări minimaliste pe o scenă, dar nu ȋn sensul de decor ci de
participante la piesă s-a observat ȋn piesele (mai mult coregrafii) intitulate „Arizona”
1963 şi „Site” 1964 ori ȋn „Box for Standing” 1961.
Trecând de la spaţiul scenei la spaţiul galeriei de artă, Robert Morris a conceput
ȋn 1971 (reluând ȋn cadrul Tate, Turbine Hall ȋn 2008) instalaţia interactivă (descrisă
astfel de curator) intitulată „Bodyspacemotionthings”. Obiectele plantate de artist ȋn
interiorul galeriei: grinzi, role, tuneluri, placaje, pietre, greutăţi, platforme, plăci de
oţel, sfori, au invitat prin natura lor şi a aranjamentului spaţial executat de către artist
la o interacţiune directă cu obiectul de artă. Ȋn acest caz, comportamentul vizitatorilor
a fost cel care a ȋnsufleţit scenografia, atingând scopul enunţat de către Morris, de a
„deveni conştienţi de propriile corpuri, gravitaţie, oboseală, de corpurile lor ȋn diferite
condiţii.. Vreau să ofer o situaţia ȋn care oamenii să devină conştienţi de ei ȋnşişi şi
experienţele lor decât de versiunea experienţei mele”10. Propunerea scenografică a lui
Morris a ȋnglobat dimensiunea performativă cu dimensiunea plastică (sculpturile) ȋntr-
o scenografie unică până ȋn acel moment.
Ȋn spaţiul românesc, influenţa Minimalismului de tip american s-a manifestat
mai târziu, ȋnsă se observă existenţa unor scenografii compuse respectând crezul de
descompunere până la esenţă precum cea creată de Mihai Mădescu pentru „Uşile
ȋnchise”, după Jean Paul Sartre, (1982 – Teatrul “Bulandra”, Premiul Revistei Tribuna
pentru Cel Mai Bun Spectacol). Trebuie să precizăm că ȋn spaţiul autohton, documente
privitoare la articularea unor scenografii ca o practică artistică independentă de spaţiul
teatral (chiar cinematografic sau televiziune)– urmând exemplul oferit mai sus – sunt
puţine spre deloc, putând intui o viziune scenografică ȋn experimentele unor artişti
plastici neconvenţionali de tipul artei conceptuale sau land art. Mai mult decât atât,
este destul de dificil a cataloga si insera o scenografie produsă pentru teatru, ca ȋn
exemplul ce urmează a-l dezvolta, ȋntr-o mişcare a artelor vizuale occidentale
9
Rosalind Krauss, Passages in Modern Sculpture, ed. MIT Press, 1981, pp. 145-146
10
Seminal Robert Morris, http://www.tate.org.uk/about/press-office/press-releases/seminal-robert-morris-
exhibition-re-created-ubs-openings-long
deoarece influenţele vestice au fuzionat, artiştii scenografi români preluând şi

adaptându-le ȋn funcţie de specificul reprezentării. Cunoscut pentru predilecţia de a
folosi materiale precum lemnul sau metalul ȋn starea brută, naturală pentru a conferi o
rigoare şi echilibru scenografiilor gândite, Mihai Mădescu a ales să conceapă pentru
„Uşile ȋnchise” un spaţiu aparent aseptic, ȋn care „lipsa de coordonate concrete
proiectează textul din cadrul burghez, chinuit al indicaţiilor de autor, ȋntr-o confruntare
aproape cosmică, de teatru antic...”Greaţa” se află ȋn acest loc moale şi dur, sufocant şi
nelimitat, fără precizia perpendicularităţii pereţilor pe duşumele doar cu certitudinea
unei valve ce nu permite ieşirea”11. Luminile au jucat un rol foarte important ȋn
această scenografie, ca şi ȋn cazul lui Robert Morris unde lumina cădea ȋn mod egal pe
personaje (Morris ȋnsuşi şi „Olimpia”), şi aici lumina a jucat ca şi partener, intervenind
ȋn momentele cheie. Impunând o austeritate prin minimalismul decorului, scenograful
român a reuşit să aducă o notă de severitate, de austeritate de tip occidental, care chiar
prin acest caracter redus la esenţă a făcut din scenografie nu numai un partener al
piesei ci o lucrare de artă ȋn sine, capabilă să fie percepută independent. De remarcat
că această scenografie este ȋn sine o lucrare de artă, neavând nevoie a fi animată prin
intermediul actorilor (drept dovadă refolosirea aceluiaşi concept pentru o perioadă de
peste 20 de ani).
Olafur Eliasson este un artist danez cunoscut de către public în principal pentru
sculpturile şi instalaţiile de mari dimensiuni în care se foloseşte de natură şi
« materiale primare » precum lumina, apa, temperatura aerului pentru a crea o
experienţă inedită spectatorului. In instalaţia „The Weather Project” Proiectul vremea”
din 2003 artistul a reconfigurat un spaţiu extins din interiorul muzeului Tate, Londra,
anume spaţiul Turbine Hall fiind atât scenograf cât şi performer. Spaţiul „Turbine
Hall” (mai exact „încăperea turbinelor”) măsoară 27x23x156 metri iar Eliasson a ales
să acopere tavanul cu oglinzi pentru a dubla percepţia spaţiul prin efectul oglinzii. O
formă semicirculară compusă dintr-o multitudine de becuri, iluminată cu o lumină
portocalie a devenit un cerc întreg prin efectul oglinzii de pe tavan ceea ce a creat
impresia unui soare imens şi a exins spaţiul pe verticală. Acestei iluzii vizuale i s-a
adăugat şi iluzia creată prin intermediul unei maşini de produs ceaţă care la intervale
regulate emitea un abur în încăpere.
Despre scenografia propusă de Eliasson se poate spune că este o „scenografie
reflexivă” deoarece atât artistul cât şi spectatorii care au pătruns în acel spaţiu au
devenit parte a „piesei” (instalaţiei). Spectatorii deveniţi în acest context actori activi
s-au văzut în oglinda imensă de pe tavan ca nişte mici umbre negre în faţa unei lumini
portocalii atotcuprinzătoare. Această dublă percepere de către spectator a sa ca şi
spectator dar şi ca subiect într-o scenografie elaborată l-au eliberat de pasivitatea
specifică publicului, acesta devenind „actor”, adoptând diferite poziţii (întins pe spate
pe jos, fluturarea braţelor). De asemenea, spaţiul astfel configurat a dus şi la crearea
de grupuri umane, spectatorul care se observa pe sine în oglindă observa şi că este
parte a unui grup mai mare de oameni, astfel producându-se o observare din interior
spre exterior.
11
Călin Dan, “Mihai Mădescu”, Arta, nr. 7, 1985 p.26
După cum afirmam anterior, o scenografie nu poate exista prin sine ca o lucrare
de artă, ea există doar atunci când este animată, când există mişcare12. Publicul nu este
separat de artist, poate interveni și poate contribui astfel la desfășurarea acţiunii.
Astfel se poate vorbi de un spaţiu comun capabil să genereze o comuniune, nu bazată
pe apropierea corporală ci, în egală măsură, o relaţie bazată pe emoţie și spiritualitate
împărtășite. În lucrarea lui Olafur Eliasson, oamenii au devenit obiecte scenice la
scară reală (este interesant de remarcat că în scenografie, fie de teatru, televiziune,
film, unul dintre instrumentele principale este proporţia şi raportarea ansamblului la
scară umană de 1,83, astfel încât fiecare decor este proporţionat după scara umană şi
este dimensionat după structuri modulare ce stabilesc cotele maxime şi minime ale
fiecărui element component), scena fiind interiorul reconfigurat al unui muzeu iar
scenograful - artist vizual ce depăşeşte chiar cadrul artelor frumoase, deplasându-se
dinspre tehnologie înspre sociologie.
În ceea ce priveşte creaţia personală, interesul pentru pictură a fost dublat de
cel pentru ambientarea spaţiilor instituţionale şi publice, dar şi de cel pentru
performance şi video art. În acest sens, creaţia personală în domeniul artelor vizuale
cuprinde mai multe etape, care adesea s-au suprapus, influenţat, întrepătruns, ducând
la conturarea unei viziuni şi stil propriu.
Întreaga creaţie personală stă sub semnul descoperirii, a îmbinării diferitelor
medii de exprimare artistică pentru descoperirea a ceea ce este cu adevărat esenţial
pentru mine ca artist postmodern. Aceste căutări s-au materializat sub forma
performance-urilor, conjugate cu pictura, în sensul picturii postperformative. Nici în
prezent nu putem vorbi despre stabilirea unei tendinţe a picturii postmoderne, însă
există artişti, precum Anselm Kiefer, care prin pictura ce a urmat actului performativ
au căutat nu atât o redare plastică veridică, ci o redescoperire, autopoziţionare prin
pictură.
Ciclul Taxidermia a fost început în 2012 şi a pornitul de interesul meu pentru
arta performativă. In 1996 am desenat cu ajutorul corpului cateva dintre cele mai
reprezentative lucrari de artă ale umanităţii în cadrul unui performance (devenit, mai
tarziu, videoart) intitulat “Art Museum”. Ipostazele de atunci devin, în această serie,
lucrari postperformance.
Pictura a urmat performance-ului concretizat sub forma unui video art în
cadrul Muzeului de Stiinte Naturale din Iaşi. Pânzele rezultate sunt atât o reflecţie cât
şi o cercetare din perspectiva istoriei personale materializată ȋntr-o suită ascendentă de
construcţii identitare disparate. Investigaţia continuă chestionarea performativă a
situaţiei artei contemporane, chestionare posibilă doar prin raportările la istoria
acesteia şi la cadrele instituţionale menite să o conserve şi propage. Am căutat să
examinez şi surprind pe pânză relaţiile ierharhizate şi stratificate istoric dintre mine şi
sistem, fie acesta politic, social, antropologic, dintre mine şi proiecţia mea post-
modernă, dintre mine şi ȋncărcătura spaţiului ȋn care activeaz.
12
Aspect întărit şi de afirmaţia lui Peter Brook care spunea că pentru ca o piesă să semene vieţii, trebuie
să fie într-o continuă mişcare, mişcare de la general la particular/intim, de la viziunea societăţii la cea
perrsonală.
Felix Aftene, „Darwin against God”, acril pe pânză, 2014, seria „Taxidermia”
„Taxidermic Game”, acril pe pânză, 2014, seria „Taxidermia”
Scenografia spaţiului bidimensional reprezentată pe pânză şi cea

tridimensională reprezentată de spaţiul expoziţional sunt poate preocupări specifice
regizorului de film dar care în cadrul acestui demers consider că dau prospeţime
discursului meu.
Felix Aftene, „The Trophy of Evolution”, acril pe pânză, 2014,

seria „Taxidermia”
În lucrările video-art am dorit să surprind climatul românesc în care eu ca

artist îmi derulez activitatea. Astfel, o lucrare timpurie, din 1994, Esteticomunica
(6m04s) am căutat să surprind acea parte a Estului post-comunist, anacronic şi
uniformizat, cu cartiere de blocuri scufundate ȋntr-o dezolantă abandonare care par a
comunica atât cu exteriorul cât şi ȋntre ele exclusiv prin intermediul cablurilor ce ies
din stârvurile unor antene de televiziune cu dimensiuni monstruoase, toate conectate

ca ȋntr-o reţea ubicuă.
Felix Aftene, „Esteticomunica”, 1995-1995, video art
Artistul contemporan se foloseşte de toate mediile de exprimare artistică

pentru a da o formă şi un sens frământărilor sale dar şi ale societăţii actuale.
Spectatorul devenit perfomer nu mai contemplă pasiv (pentru o durată precisă în timp,
raportată la durata evenimentului: o oră, două) ci este elementul decisiv (ca în cazul
actorilor de teatru) care articulează scenografia propusă de către artist. Ambientarea
postmodernă înseamnă atât o nouă concepere a spaţiului de acţiune, introducerea de
materiale care permit o folosire extinsă şi care permit construirea unui ambient versatil
care să „stimuleze” percepţia cât şi angajarea spectatorilor în acţiune prin facilitarea
interacţiunii dintre ei prin diferite medii de comunicare.
BIBLIOGRAFIE
- ***Seminal Robert Morris, http://www.tate.org.uk/about/press-office/press-

releases/seminal-robert-morris-exhibition-re-created-ubs-openings-long
- Dan, Călin ,“Mihai Mădescu”, Arta, nr. 7, 1985
- Krauss, Rosalind, Passages in Modern Sculpture, ed. MIT Press, 1981
- www.felixaftene.ro
MULTIPLELE FAŢETE ALE ARTEI CONCEPTUALE ROMÂNEŞTI
Maria BILAŞEVSCHI
Cuvinte cheie: artă conceptuală, comunism, subversiv, experiment,

performance
Key words: Conceptual Art, communism, subversive, experiment,
performance
Abstract
Conceptual art was and still is a subject of great interest for art criticism and
contemporary artists. The attention paid to this art has emerged both from the
internationalization of the practices associated with conceptual art that
continues up to the present day, but also because of the challenge and even
rejection of this art as visual art. In recent years, researches about conceptual
art created under communism have increased in number and quality,
comprising studies on more East European conceptual artists.Given the
perception of the Western conceptual art, the form taken by this art in
Romania reflects the peculiarities of the environment and the political context
in which it arose.. But more than that, unofficial, unconventional art was a
way through which an artist has created a world of his own, regardless the
style, with full autonomy of thought, breaking the redundancy of the Orwellian
present.
Tony Godfrey susţine că “arta conceptuală nu este despre forme sau material
ci despre idei şi sensuri”1. Paul Wood consideră că arta conceptuală “a ridicat întrebări
cu privire la produsele activităţii artistice şi cu privire la scopul artei în relaţie cu o
mai generală istorie a modernităţii”.2 Conform Alexandrei Titu, conceptualismul este
„acea conştientizare a actului artistic ca act lingivistic. Nu ne mai aflăm în faţa unor
demersuri de purificare a limbajului, ci de propunere ca temă a discursului, a modului
însuşi de relaţionare dintre concept (termeni, definiţie) şi obiect, dintre concept şi
concret”, oferind drept exemplu ce susţine această definiţie experimentele lui Joseph
Kosuth3.
Ceea ce au în comun toate încercările de a explica arta conceptuală este că
pornesc de la acelaşi cuvânt cheie: întrebare, fie sub forma interogării de către arta
conceptuală a mediului în care ea s-a dezvoltat (sub aspectul dimensiunii politice şi
instituţionale) fie a interogării de către spectator a ceea ce este artă.
Faţă de restul Europei de Vest şi Statele Unite ale Americii, arta conceptuală în
Europa de Est a pus accent mai mult pe ironie, subversivitate, individualism şi umor,
aspect strâns legat de situaţia politică în această parte a Europei. Nu se poate spune că

critic de artă Iaşi
1
Tony Godfrey, Conceptual Art (Art and Ideas) , Ed. Phaidon, Marea Britanie,1998., p. 4.
2
Paul Wood, Conceptual Art (Movements in Modern Art), Tate Gallery Publishing, Marea Britanie, 2002,
p. 29.
3
Alexandra Titu, Experimentul în arta românească după 1960, Ed. Meridiane, Bucureşti, 2003, p.35.
arta conceptuală din Estul Europei s-a constituit sau a reprezentat un protest politic
explicit. Aceasta era considerată suspectă de către autorităţile statelor totalitare
deoarece refuza să urmărească liniile doctrinare ale realismului socialist şi fiindcă era
considerată a fi afiliată modelelor Occidentale. Dacă în America Latină artiştii refuzau
acele stiluri ale artei ce păreau a fi reprezentative artei americane, asociate
imperialismului, artiştii din Uniunea Sovietică au preferat “individualismul” artei
Occidentale.
Ţinând cont că arta conceptuală în Europa de Est a avut o serie de
particularităţi, chiar unicităţi faţă de curentul internaţional, considerăm că definiţia
oferită de Tony Godfrey cu privire la ce este artă conceptuală poate fi extinsă înspre
acceptarea în această parte a lumii a acelor acţiuni de tip „underground” care au inclus
şi forme de land art şi body art sub pălăria conceptualului. Arta conceptuală din
această zonă nu a apărut ca o reacţie la suprasaturarea de consumism, ca în cazul
Statelor Unite, ci ca o formă de protest sau de lucru artistic alternativ. Mai mult decât
atât, este dificil de catalogat un artist ca fiind conceptual, existând perioade mai scurte
sau mai lungi de timp în care o serie de artişti români au cochetat cu arta conceptuală,
după care s-a observat fie o întoarcere spre pictură, sculptură, sau o separare totală de
această perioadă de timp.
Ion Grigorescu este un caz particular în arta românească din anii ‘70 prin
experimentele şi acţiunile în care obiectul şi subiectul principal a fost corpul său
îmbinate cu lucrări sau acţiuni cu un vădit caracter contestatar a politicii comuniste. În
întreaga sa opera se observă o eludare a politicului iniţial, continuată de opunere sub o
formă ironică a acestuia dublată de o autoconservare la nivel ideatic. Modul de
exprimare al acestui artist complex nu s-a limitat la fotografie şi pictură de şevalet, ci a
inclus instalaţiile, desenul, fotocolajul, pictura murală, film şi chiar obiectele
readymade. Spunând despre stilul său că este de un realism care nu impune realului un
stil4, lucrările şi acţiunile lui Ion Grigorescu din anii ‘70 au respins „realismul” impus
oficial, optând pentru propriul realism, cel al realităţii cotidiene sociale şi politice sub
aspectul brutal şi auster nedeformat. Şi pentru că stilului său îi trebuia o etichetă
oficială, el a fost inclus în categoria „realismului neo-documentar” pe baza lucrărilor
expuse în expoziţii, ce constau în fotografii ce surprindeau viaţa cotidiană a oamenilor
obişnuiţi, a muncitorilor din fabrici, a membrilor familiei ş.a.
O frescă a societăţii în care se „scufunda” artistul a fost surprinsă în cadrul
unei călătorii prin Bucureşti cu tramvaiul 265 în filmul intitulat „Bucureşti iubit” din
1977, transferat pe 16mm. Linia tramvaiului l-a purtat pe artist prin cartierele
muncitoreşti, sărăcăcioase, dar în care se puteau citi înscripţii ce conţineau mesaje
propagandiste comuniste precum „Trăiască comunismul, viitorul omului!” sau „Am
făcut sacrificiul suprem pentru generaţiile următoare!”, prin zonele în care se construia
linia de metrou surprinzând maşinările folosite în acest proces şi inscripţia „M”,
înaintând spre zonele centrale artistul surprinde o altă clasă socială, elegantă şi
rafinată, dar şi fascinaţia unor oameni faţă de monumentele trecutului. Alte fotografii
4
Ion Grigorescu, “Artistul Realist”, Arta, Bucureşti, 1973, nr. 12, p. 22.
5
Lucian Popa, „Arta subversivă a lui Ion Grigorescu în expoziţie la New York”, 4 septembrie 2009 la
www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=13150
ale cotidianului comunist transmit aceiaşi stare, dualismul „realitate”- „utopie,

propagandă”: „Coada la carne”, Iaşi 1975, „Aşteptând butelii”, 1982 Craiova,
deconstruiesc mitul societăţii socialiste prospere, arătând-o aşa cum era văzută de toţi
participanţii ei. Oamenii surprinşi de artist nu exprimă nemulţumire ci faptul că s-au
adaptat stării de fapt, existând loc de „o şi mai adâncă acomodare la decădere”6 ceea
ce face o notă discordantă şi subliniază caracterul individual şi original al acestui
demers.
Perioada de relativă libertate de creaţie şi de circulaţie în afara ţării la diferite
expoziţii şi manifestări artistice de la jumătatea anilor ‘60 a însemnat o adevărată
rampă de lansare pentru Paul Neagu. „Cutiile lui Neagu” s-au dezvoltat, făcând apel la
simţul vizual dar şi tactil fiind în opoziţie cu arta oficială: „etalându-şi
tridimensionalitatea lor simplă şi propunând compuneri şi descompuneri ale formei,
realizate adesea din materiale derizorii”7, dar care implicau activ publicul, prin aceea
că acesta trebuia să le manipuleze şi să experimenteze o senzaţie. Aceste „Obiecte
tactile” au început să fie realizate în Bucureşti, după care au fost expuse în cadrul
festivalului de la Edinburgh din 1969. Calitatea estetică sau aspectul vizual al
lucrărilor era un aspect neimportant, accentul fiind pe modul în care forma şi textura
conlucreau la crearea unui efect.
În Londra, Paul Neagu a legat o relaţie de prietenie cu proprietarul Galeriei
Sigi Krauss şi cu nevasta acestuia care chiar i-a copt vafele pentru performance-ul care
a avut loc în acel spaţiu, “Muşcătura oarbă”8 în 1971. După ce deja îşi obişnuise
publicul cu provocarea tactilă, artistul a propus o nouă abordare a lucrării de artă, a
unei sculpturi perisabile din vafe, prin intermediul mirosului şi gustului. După
aranjarea „Omului prăjitură” (Cake Man), care era o figură umană „antropocosmică”
umplută cu prăjituri, dispuse pe straturi suprapuse şi cu diferite mesaje ataşate de ea
care explicau evenimentul, participanţilor li s-a oferit programul performance-ului, cu
o hartă a părţilor sculpturii ce puteau fi cumpărate. Spectatorii puteau cumpăra o
porţiune din siluetă, să o consume sau să o ia acasă pentru a o păstra. „Muşcătura
oarbă” a fost un performance cu aspect social, cu mai multe niveluri de percepţie,
primul este legătura dintre diferitele vafe dispuse sub forma unui sistem complex,
format dintr-o multitudine de celule care comunică între ele, iar un al doilea
comunicarea dintre lucrare şi public care se servise din aceste celule şi care devenise
în acest fel parte a sistemului. Despre acest performance, artistul spunea că nu aducea
ceva nou pe scena artelor neconvenţionale, recunoscând că existau artişti care
experimentau cu diferite alimente precum brânza pentru a obţine o reacţie, pentru a nu
fi confundat cu un artist naiv din Europa de Est9.
6
Erwin Kessler, editor), catalogul expoziţiei Cel ce se pedepseşte singur. Ştefan Bertalan, Florin Mitroi,
Ion Grigorescu. Arta şi România în anii ‘80-’90. Centrul Cultural Palatele Brâncoveneşti Mogoşoaia, 5
aprilie -15 mai 2009., p. 82.
7
Ileana Pintilie, Acţionismul în România în timpul comunismului, Ed. Idea Design&Print, Cluj, 2000, p.
15.
8
Mel Goodman, interviu cu Paul Neagu pentru emisiunea „National life stories. Artists’ lives”, 1994-
1995 transcript British Library http://sounds.bl.uk/, pp. 148-149.
9
Ibidem, p. 112.
Arta românească a anilor ‘70 nu a fost lipsită de prezenţa unor artiste care nu
s-au conformat rigorilor plastice, care au redefinit noţiunea de feminism prin şi din
perspectiva artei conceptuale. Geta Brătescu s-a exprimat artistic şi prin intermediul
instalaţiilor, performance-urilor, cu un puternic limbaj conceptual axat pe serialism,
repetiţie a aceloraşi tipare. Preocuparea şi cercetarea identităţii feminine prin auto-
analiză vine din realitatea istorică a unei lungi perioade de timp, continuată parţial şi
după revoluţie, în care exista un dezechilibru major între sexe şi astfel se ridicau o
serie de limite izvorâte din stereotipii, unde femeia artist, fie pictor sau sculptor era
tolerată, însă prea puţin încurajată, cu şanse reduse de afirmare. Corpul a fost folosit în
spaţiul intim al atelierului, nu cu scopul de protest (ca în cazul Ewei Partum şi
defilarea nud pe străzile oraşului) ci de auto-descoperire prin fragmentare, sau mai
exact prin dematerializarea propriei reprezentări, a formei fizice reale substituită de
ceea ce va deveni un fel de marcă a artistei, masca. Nu este o substituire propriu-zisă,
ci o reducţie a „ego-ului” aşa cum se poate observa în „Către alb”10 din 1975, o
acţiune (9 secvenţe fotografiate) ce surprinde transformarea treptată a spaţiului
atelierului prin lipirea pe pereţi, tavan, podea a unor coli albe de hârtie. După
finalizarea tapetării în alb a încăperii, artista îşi lipea şi pe sine coli albe, faţa şi
mâinile pictându-le în aceiaşi culoare. În acest fel, artista devenea una şi aceiaşi cu
mediul, se contopea „albului”, intrepretarea acţiunii putând fi făcută din punct de
vedere al asocierii cromatice: alb (puritate, inocenţă, adevăr), dar acest nivel este mult
prea simplist şi nu include dimensiunea feministă a acţiunii. Prin raportare la mediu şi
prin raportare la sine şi mai ales prin serialism, odată cu această acţiune ia naştere
noua identificare a artistei prin intermediul măştii albe, întâlnită şi într-o serie de
performance-uri ulterioare.
Andrei Cădere a fost un artist nomad. Născut în Polonia în 1934, copilărind şi
începându-şi preocupările artistice în România, a rămas cunoscut publicului şi criticii
de artă mai ales pentru acţiunile desfăşurate după emigrarea din 1967 în Franţa. În
tinereţe, artistul a intrat în contact cu mai marii artişti ai vremurilor (Corneliu Baba de
exemplu), fiindu-le model. În paralel se observă interesul pentru desen, artistul dând
dovadă de un talent nonconformist, observându-se însă izolarea sa, marginalitatea care
va deveni un semn distinct al existenţei sale artistice. Prezenţa pe scena neoficială a
artei plastice din România a fost consemnată de Sanda Agalidi care scria că Andrei
Cădere a participat la experimentele unui grup de artişti (Octav Grigorescu, Caius
Ovidiu Pascu) iar lucrările sale erau improvizaţii libere, între abstract şi figurativ, fiind
încă din acea perioadă apreciate şi achiziţionate de doritorii de o un suflu nou în artă11.
Andrei Cădere a refuzat să se alinieze vreunui curent artistic din acele timpuri,
preferând să fie un individualist marginal, care să-şi croiască singur drumul, etapele
creaţiei, forma finală, reacţia publicului. Neidentificarea cu originile româneşti dar nici
cu spaţiul occidental în care a activat poate explica, pe de o parte, atitudinea marginală
pe care acesta şi-a asumat-o, dar nu în sensul de artist retras în atelier, ci de artist care
10
Ileana Pintilie, „Ipostaze ale Medeei - sau despre feminitatea ignorată. Note asupra unor reprezentări în
arta contemporană românească”, Corpul ca proiect cultural contemporan. Provocări teoretice, replici
artistice, Ed. UNArte, Bucureşti, 2008, pp. 35-37.
11
Sanda Agalidi, “Din mers: despre Andrei Cădere”, Observatorul Cultural, nr. 144, 12-19 decembrie
2007.
prin atitudinea opusă normelor existente în lumea instituţională a artelor vizuale a

reuşit să intrige şi să animeze publicul şi în acelaşi timp să îşi contureze un stil, pentru
care a şi rămas cunoscut. În lucrările sale, vom observa acelaşi interes pe care artiştii
conceptuali occidentali l-au manifestat faţă de critica instituţională dar şi faţă de
serialism, prin „pictura fără sfârşit”, ca în cazul lui Roman Opalka sau Niele Toroni.
Barele colorate nu se supun unei ierarhii sau istorii. Cu privire la denumirea
dată de artist acestor obiecte, de „picturi fără sfârşit” (“peinture sans fin”), gândul ne
trimite la un alt artist român, Constantin Brâncuşi, şi legenda privitoare la drumul
făcut de acesta, pe jos, spre Paris dar şi la “Coloana fără sfârşit”. Probabil şi datorită
acestei inevitabile asocieri, una dintre cele mai controversate prezenţe ale lui Cădere,
la Documenta 5 Kassel, 1972, este pusă în legătură ironică cu legenda brâncuşiană.
Invitat să recreeze, la o altă scară, un traseu pe jos, dinspre Paris spre Kassel, Andrei
Cădere acceptă, lăsând impresia ca va ajunge la destinaţie cu bara sa, în fapt creând
chiar o iluzie curatorului Harald Szeemann (care în acelaşi an devenise directorul
artistic al evenimentului şi care a inclus şi acţiuni de performance şi happening în
cadrul acestuia) că acest lucru se va întâmpla, trimiţând diferite vederi presupus de pe
drum. În final, artistul a mers cu trenul, lucru care a dus la excluderea sa din cadrul
acestui eveniment.
Astăzi, portretul lui Andrei Cădere este mult mai uşor de schiţat şi de înţeles
raportându-ne la contemporaneitatea postmodernă. Atitudinea sa jucăuşă, lipsită de
greutatea unei biografii încărcate de istorie, mituri, caracterul exclusiv urban al
acţiunilor sale, activismul politic sub forma criticii instituţiilor şi a intruziunilor
subversivului (fără însă a-şi limita critica doar la un sistem, doar la un stat), libertatea
de manifestare, toate, într-o oaarecare măsură, sunt susţinute dar şi contrastate chiar de
creaţia sa emblematică, bara colorată. Atitudinii dezinvolte i se opune un obiect
artistic, pentru a cărui creare artistul şi-a propuse o serie de norme stricte tocmai cu
scopul de a răsturna normele culturale, sociale şi politice existente. Astfel, se poate
vorbi de o auto-identificare cu obiectul artistic a artistului, el însuşi devenit o nouă
„normă” (sau mai bine spus o „marcă” distinctă) care alege să folosească logicul,
raţionalul dând însă impresia de aleatoriu. În susţinerea acestei afirmaţii stau traseele
elaborate de artist, invitaţiile trimise cunoscătorilor pentru a-l urmări şi observa
finalitatea intervenţiei.
În ceea ce priveşte România, arta conceptuală a luat o formă care nu
întotdeauna şi nu explicit a fost o critică a realismului socialist din perspectiva
nerealistă a redării realităţii, ci mai mult o încercare de redefinire şi reînsuşire a
„individualităţii”. Mulţi artişti conceptuali s-au folosit chiar de materialele specifice
propagandei sovietice pentru a o deturna iar lucrările lor nu ilustrează o nostalgie a
Vestului, ci se îndreaptă cu aceiaşi forţă faţă de ambele sisteme politice şi a ceea ce
reprezintau ele. Fiecare artist prezentat a căutat un mod personal, fie subversiv sau
dimpotrivă, care nu putea fi perceput în mod vizibil ca fiind „politizat”, pentru a
ajunge la „sinele interior”, la acea parte a sa inaccesibil de exteriorizat datorită
rigorilor politice, pentru ca prin eliberarea de „politic” (fie chiar şi doar sub forma
expoziţiilor de grup care căutau uniformizarea stilului conform canoanelor) să-şi
găsească individualitatea. Din punct de vedere istoric, arta conceptuală a însemnat o
rupere de oficial, crearea unui drum nou, bazat pe introspecţie, pentru practicile ce au
urmat.
BIBLIOGRAFIE
- Agalidi, Sanda, “Din mers: despre Andrei Cădere”, Observatorul Cultural,

nr. 144, 12-19 decembrie 2007.
- Godfrey, Tony, Conceptual Art (Art and Ideas) , Ed. Phaidon, Marea
Britanie,1998.
- Goodman, Mel, interviu cu Paul Neagu pentru emisiunea „National life
stories. Artists’ lives”, 1994-1995 transcript British Library -
http://sounds.bl.uk.
- Grigorescu, Ion “Artistul Realist”, Arta, Bucureşti, 1973, nr. 12.
- Kessler, Erwin (editor), catalogul expoziţiei Cel ce se pedepseşte singur.
Ştefan Bertalan, Florin Mitroi, Ion Grigorescu. Arta şi România în anii ‘80-
’90. Centrul Cultural Palatele Brâncoveneşti Mogoşoaia, 5 aprilie -15 mai
2009.
- Pintilie, Ileana, Acţionismul în România în timpul comunismului, Ed. Idea
Design&Print, Cluj, 2000.
- Pintilie, Ileana, „Ipostaze ale Medeei - sau despre feminitatea ignorată. Note
asupra unor reprezentări în arta contemporană românească”, Corpul ca proiect
cultural contemporan. Provocări teoretice, replici artistice, Ed. UNArte,
Bucureşti, 2008.
- Popa, Lucian, „Arta subversivă a lui Ion Grigorescu în expoziţie la New
York”, 4 septembrie 2009 la www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=13150
Titu, Alexandra, Experimentul în arta românească după 1960, Ed. Meridiane,
Bucureşti, 2003.
- Wood, Paul, Conceptual Art (Movements in Modern Art), Tate Gallery
Publishing, Marea Britanie, 2002.
ROLUL EMOŢIILOR ŞI AL TRĂIRILOR PERSONALE

ÎN ARTA ABSTRACTĂ
Carmen MOCANU
Cuvinte cheie: arta abstractă, pictură, limbaj vizual

Mots-clés: L’art abstrait, peinture, langage visuel
Résumé
L’art abstrait s’est affirmé dans la peinture et la sculpture comme une des
tendances principales du 20e siècle en tant que langage visuel qui n’utilise
pas des sujets et des objets du monde réel ou naturel mais des formes et des
couleurs pour ce qu’elles peuvent représenter et transmettre. Pour Vassily
Kandinsky, les formes et les couleurs peuvent communiquer des vérités
spirituelles, cachées derrière les apparences quotidiennes. La problématique
initiale partait de la prémisse selon laquelle la peinture abstraite
contemporaine respecte les idées et les principes des artistes qui ont initié le
mouvement il y a cent ans. Cette étude présente, brièvement, quatre artistes
français contemporains : Michelle Durix, Chambaud Anthony, Jadis et
Elisabeth Weonea avec leurs arguments personnels qui les motivent et les
inspirent dans leurs créations. Leurs témoignages et leurs œuvres nous
amènent à la conclusion que l’art abstrait d’aujourd’hui signifie créativité,
intuition, émotion et sentiment. C’est l’art de la liberté artistique assumée, du
non-conformisme. Peindre c’est une recherche permanente, la découverte du
soi, la construction de l’équilibre personnel par l’harmonie des formes et des
couleurs.
În 1832 deja, în lucrarea sa Estetica: Texte alese, Hegel afirma „Arta trebuie
să-şi propună un alt scop decât imitaţia pur formală a naturii; (…) imitaţia nu poate
produce decât capodopere din punct de vedere tehnic, niciodată opere de artă”1.
Arta abstractă s-a afirmat în pictură şi sculptură ca una din tendinţele principale ale
secolului 20. Michel Ragon definea arta abstractă ca fiind „arta care nu conţine nici o
evocare a realităţii observate, indiferent dacă această realitate a fost sau nu, punctul de
plecare al artistului”2.
Arta abstractă este un limbaj vizual care se lipseşte de model şi care nu
foloseşte subiecte şi obiecte din lumea reală sau naturală. Ea se foloseşte de forme şi
culori pentru ceea ce ele pot reprezenta şi transmite. După opinia lui Jean-Louis
Ferrier (critic şi autorul cărţii Aventura artei în secolul 20) trei artişti ar avea
contribuţii de egală importanţă în iniţierea acestei arte:

Profesor, Colegiul Economic „Anghel Rugină” Vaslui
1
Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Esthétique: Textes choisis, Ed. PUF, Paris, 1998, p. 16.
2
Michel Ragon, L'Aventure de l'art abstrait, Ed. Robert Laffont, Paris, 1956, p. 240.
- Vassili Kandinsky (Moscova, 1866 - Neuilly-sur-Seine, 1944) ar putea fi

adevăratul precursor al acestei arte. Operele sale de la începutul anilor 1910 foloseau
deja o gamă impresionantă de culori şi tehnici picturale. Artistul anunţă în lucrările
sale „Despre Spiritual în artă” şi în „Pictură în particular” că ideea inutilităţii
reprezentării figurative în artă i-a venit de la un tablou aşezat din greşeală invers.
Tot el consideră că formele şi culorile puteau comunica adevăruri spirituale,
ascunse în spatele aparenţelor cotidiene, dificil de descris în cuvinte. De asemenea,
artistul vede o similitudine între muzică şi pictură. Pentru el: „culoarea reprezintă
clapele. Ochiul este ciocanul. Sufletul este pianul cu numeroasele lui corzi. Artistul
este mâna care face sufletul să vibreze prin intermediul unei clape sau a alteia”3.
Vassili Kandinsky, Fara titlu, Prima acuarela abstracta (1910-1913)
Vassili Kandinsky, În gri (1919), ulei/pânză 129 x 176 cm
3
Michel Seuphor, L'Art abstrait : période 1910-1918, vol. 1, Maeght, Paris, 1971, p. 227
- Piet Mondrian (1872, Amersfoort, Olanda - 1944, New York, Statele Unite)
obţine structuri geometrice abstracte pornind de la una din picturile sale reprezentând
o crescătorie de stridii în contre-jour la mare.
Piet Mondrian, Compoziţie în roşu, galben şi negru, 1926
Victory Boogie Woogie, ultimul tablou al lui Mondrian, realizat în 1944
- Kasimir Malevich (Kiev, 1878 - 1935, Léningrad), pictor, desenator, sculptor

şi teoretician, iniţiator al curentului pe care-l numeşte «suprematism».
În 1915, Malevitch pictează trei elemente pe care le va include mai târziu
printre elementele fondatoare ale suprematismului: Pătratul negru, Crucea neagră şi
Cercul negru. Folosind forme simple cu caracter geometric şi unicolore dispuse pe
pânză sau construite în realitate (arhitectone), suprematismul arată caracterul infinit al
spaţiului şi relaţia de atracţie şi respingere a formelor. Malevitch caută simplificarea
extremă şi ajunge astfel la faimosul Pătrat negru pe fond alb.
Kasimir Malevitch, Pătrat negru pe un Kasimir Malevitch, Supremus N° 58 -

fond alb (1915) Galben şi negru (1916)
Pentru aceşti trei artişti, trecerea de la figurat la abstract s-a făcut destul de
lent între 1910 şi 1917. Dar aceasta tendinţă în artă va fi pregătită de evoluţia generală
a epocii care va fonda de asemeni cubismul, raionismul, futurismul. Abstracţia n-a fost
o revelaţie izolată, ea face parte dintr-un context global extrem de creativ în toate
manifestările artistice. Cu toate acestea, abstracţia rămâne arta cea mai dificil
acceptată de public deoarece un asemenea tablou n-ar reprezenta «nimic», lucru ce
şochează uneori gusturile şi obiceiurile în aprecierea artei. O pictură abstractă trebuie
abordată într-un spirit diferit de operele figurative.
În anii 30 asistăm la naşterea mai multor grupuri în care numeroşi artişti
doresc să fondeze un sistem pictural pornind de la numeroasele scrieri, dovezi şi
mărturii lăsate de Kandinsky, Mondrian şi Malevitch referitoare la modul în care
«fabricăm» arta abstractă.
Sfârşitul războiului de la 1945 antrenează arta abstractă într-un fenomen care
devine mondial şi permite apariţia numeroaselor mişcări artistice cum ar fi: pictura
gestuală, arta informală, arta cinetică, arta optică sau arta minimală. În America, între
1942 şi 1957, Expresionismul Abstract îl impune pe Ashile Gorky, iar în «pictura
gestuală», Polock, Kline şi Kooning sunt artiştii americani în a căror artă se resimte
influenta lui Mondrian sau a lui Masson1.
Jackson Pollock 1912-1956, Blue Moby Dick (1943)
Constatăm totuşi că rămâne dificil de interpretat ce se întâmplă între artist şi

opera sa. Artiştii poseda cu toţii capacitate imaginativă, transpunând în operele lor
direct sentimente, exerciţiu încă şi mai complex decât însăşi descifrarea unei opere
abstracte.
Întrebări multiple nu au întotdeauna răspuns: emoţiile privitorului în fata unei
lucrări sunt oare acelea ale artistului din momentul creaţiei? Oare artistul transmite
propriile sentimente?
Nu întotdeauna. Sunt artişti care afirmă că într-un tablou abstract putem vedea
ceea ce dorim, sentimentele fiind prea personale pentru a fi impuse. Un tablou abstract
trebuie sa rămână un spaţiu de libertate în care să ne plimbăm fără a fi dirijaţi undeva
anume.
Problematica iniţială pornea de la premisa că dacă pictura abstractă contemporana şi-a
îmbogăţit paleta cu multitudini de forme, culori, suporturi şi e mai inventivă ca
niciodată, ea respecta cu conştiinciozitate ideile artiştilor care au iniţiat mişcarea acum
o suta de ani.
Pentru a verifica această ipoteză, după o privire de ansamblu asupra artiştilor
recunoscuţi astăzi în lumea artei abstracte franceze, m-am oprit la prezentarea, pe
scurt, a patru dintre ei : Michelle Durix, Chambaud Anthony, Jadis şi Elisabeth
Weonea. Abstracţia lirică pare să fie punctul comun al artiştilor contemporani,
1
Ingo F. Walther (dir.), L'Art au XXe siècle, Première partie: Peinture, Taschen, 2002, Chap. 6
mărturiile lor converg toate spre o idee care pare să le anime actul creaţiei: exprimarea
sentimentelor, a emoţiilor, a trăirilor personale2.
Michelle Durix
Mărturia artistei: «După mulţi ani de figurativ în care cântam frumuseţea
lumii şi după ce am pictat Africa timp de 15 ani punând în scena o multitudine de
personaje, simt nevoia să pictez altfel. Simplificând, rămânând în inima culorii şi a
creaţiei, a ritmului, ajung la abstracţie. Culoarea explodează, pânzele mele poartă
amprente, semne, urme ale timpului. Pictura mea se vrea veselă, fericită. Este cântecul
vieţii. Ea vrea să genereze bucurie şi energie».
Chambaud Anthony
Argumentul artistului: «Sunt specializat în Arta Abstractă. Comunic în mod
esenţial prin forme, culori, fără trimitere la referinţele clasice existente. Utilizez
numeroase tehnici cum ar fi l'Action painting, le Dripping, Le pouring et le All-over
însa înainte de toate avansez fără să fi învăţat, ca autodidact ca să-mi las creativitatea
liberă să se exprime.
2
Christian Schmitt, L’art abstrait ou faire une œuvre sur rien, Le Nouveau Cénacle, 28 janvier 2014
În modestul meu atelier realizez creaţii originale lăsându-mă ghidat de ideile

mele, culori, forme. Pe un fond muzical adecvat, îmi las sentimentele să se exprime
prin culorile pe care le aplic pe pânza cu mijloacele care mă inspiră».
Jadis
Jadis, pictor contemporan autodidact se numără printre artiştii francezi cei mai
cunoscuţi din generaţia sa. Pictează şi organizează stagii de pictură acrilică în Franţa şi
Canada. Creaţia sa porneşte de la tuşe de culoare puse la întâmplare pe pânză pentru a
se termina într-o căutare minuţioasă a armoniei în compoziţie. Artista creează o operă
abstractă jucându-se cu formele şi culorile. În căutarea continuă a echilibrului, pânzele
sale evoluează odată cu exerciţiul şi cu stăpânirea tehnicii. Jadis utilizează diverse
metode de lucru, îşi fabrică propriile culori, trece de la pensulă la cuţit, de la straturi
de culoare transparente la unele dense. Este o pictură de o mare forţă care descrie o
emoţie blândă şi calmă. Talentul acestei artiste a fost recunoscut şi premiat în diverse
saloane. Ea a expus în mai multe oraşe mari din Franţa, Elveţia, Germania şi Belgia.
Elisabeth Weonea
Mărturie artistică: «Încă din copilărie am fost mereu atrasă de creaţia artistică
şi în special de desen. Am explorat o parte a creativităţii mele încercând diferite
tehnici într-un stil figurativ. În 2012 am hotărât să mă lansez în pictura pe pânză. Într-
un stil abstract, acest univers, până atunci necunoscut, mi-a oferit o mare libertate de
expresie şi de mişcare.
Pictez în special în culori acrilice. Pânzele mele sunt spontane, nu fac
niciodată schiţe în prealabil. Mă las ghidată de emoţii şi de imaginaţie. Realizez
picturi pe care încerc să le fac puternice şi fragile în acelaşi timp, îmbinând folosirea
pensulei cu a sprayului acrilic sau a altor instrumente. Îmi încep lucrul prin a
suprapune straturi groase de culoare mai apoi selecţionez o paletă de culori pe care le
lucrez în diferite moduri. Încerc sa compun o armonie vizuală între culori, forme şi
efectele create de materie.
În ultimii trei ani, a picta a devenit pentru mine o adevărată nevoie. Pictez
modul în care simt momentul prezent. Sunt ca într-o meditaţie, pe o altă frecvenţă în
care timpul nu există. O pictură intuitivă care reflectă identitatea mea profundă».
Mărturiile şi arta pictorilor prezentaţi ne conduc spre concluzia că arta

abstractă astăzi înseamnă creativitate, intuiţie, emoţie, sentiment. Ea îşi permite să fie
liberă, să nu ţină cont de reguli şi chiar dacă îşi creează propriile reguli, mai apoi tot ea
le încalcă, sfidându-le. A plăcea, a se încadra în norme nu a fost şi nu este prioritatea
niciunuia dintre aceşti artişti. A picta pentru a căuta permanent, pentru a se descoperi
pe sine şi a-şi construi propriul echilibru căutând armonia în culori şi forme pare să fie
singura lumină ce le călăuzeşte drumul artistic.
BIBLIOGRAFIE
- Walther, F. Ingo (dir.), L'Art au XXe siècle, Première partie: Peinture,

Taschen, 2002.
- Schmitt, Christian, L’art abstrait ou faire une œuvre sur rien, Le Nouveau
Cénacle, 28 janvier 2014.
- Seuphor, Michel, L'Art abstrait: période 1910-1918, vol. 1, Maeght, Paris,
1971.
- Ragon, Michel, L'Aventure de l'art abstrait, Ed. Robert Laffont, Paris, 1956.
- Hegel, Georg Wilhelm Friedrich, Esthétique: Textes choisis, Ed. PUF, Paris,
1998.
ASPECTE MODERNE PRIVIND ŞTIINŢA CONSERVĂRII

CA DOMENIU INTERDISCIPLINAR
Ion SANDU1, Viorica VASILACHE1, Irina Crina Anca SANDU2,

Petronela SPIRIDON1, Marius MUNTEANU1, Vasile PELIN1,
Cosmin Tudor IURCOVSCHI1, Daniel POTOLINCA1,
Marius PADURARU1, Ovidiu Petru TANASA1
Cuvinte cheie: știința conservării, nomenclatura, profesiile liberale,

elemente și funcții patrimoniale, nivelurile de conservare și priorități
Keywords: conservation science, nomenclature, liberal professions, elements
and patrimonial functions, conservation levels and priorities
Abstract
The paper presents a series of modern aspects regarding the
interdisciplinarity of the science for conservation of the cultural heritage, as
personal contribution to the field. Thus are presented in the light of a new
vision on the definitions, concepts and specific terms, lucrative subdomains
with their objectives and activities, liberal professions in the field of the
cultural heritage, the elements and patrimonial functions, conservation levels
and their priorities and the artifacts in specific contexts, discovery in the
valuing of archaeological artifacts, types of expertise and their role, and the
importance of scientific investigation of newly discovered artifacts and finaly
archaeometric studies by identifying compounds of three patinas.
1. Introducere
În prezent se vorbeşte tot mai mult de Ştiinţa Conservării, o nou domeniu

interdisciplinar dezvoltat din necesităţi practice privind păstrărea nealterată a
moştenirii culturale şi a bunurilor naturii/biodiversitate.
Acest domeniu, numit impropriu conservarea ştiinţifică, foloseşte termenul
generic pentru păstrarea moştenirii culturale, comensurată prin starea, gradul de
conservare sau rata conservabilităţii (exprimată în procente, %)
Ca orice domeniu, are o serie de subdomenii lucrative, în care se regăsesc
diverse discipline:
- Descoperirea (Arheologie, Geomorfologie, Geotehnică, Geofizică etc.),
achiziţie/transfer/itinerat (Muzeologie, Marketing, Comerţ, Turism etc.);
- Clasarea, clasificarea şi evaluarea patrimonială (Istoria şi Teoria Artei,
Ştiinţa şi Ingineria Materialelor, Teoria Generală a Conservarii, Estetica etc.);
1
Laboratorul de Investigare Ştiinţifică şi Conservare a Bunurilor de Patrimoniu Cultural, Platforma
Interdisciplinară ARHEOINVEST, Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, ion.sandu@uaic.ro
2
Universidade de Évora, Laboratório HERCULES, Palácio do Vimioso, Largo Marques de Marialva, 8,
7000-809, Évora, Portugal, irinasandu@uevora.pt
- Investigarea ştiinţifică (autentificarea, stabilirea cotei valorice prin grile de

evaluare, determinarea stării de conservare, studii de compatibilizare a intervenţiilor
de prezervare şi restaurare, monitorizarea pentru o perioadă dată a comportării
intervenţiilor şi monitorizarea permanentă a evoluţiei stării de conservare – Chimie,
Fizică, Biologie, Geologie, Istoria Artei, Muzeografie etc.);
- Prezervarea pasivă sau preventivă (climatizarea – acţiunea asupra mediului
– Climatologie, Ecologie etc.);
- Prezervarea activă sau profilactică (tratamentele de stopare a efectelor
evolutive de deteriorare şi degradare - Ştiinţa şi Ingineria Materialelor);
- Restaurarea/consolidările, reintegrarea structurală (completări/adăugiri -
Stiinta si Ingineria Materialelor), reintegrarea cromatică (mimetica, trategio,
puntilisimo... - Teoria Artei, Colorimetria, Profilometria etc.), reintegrarea
ambientală (peisagistică, arhitectonică... – Arhitectura, Peisagistica, Climatologia)
sau reintegrarea culturală (diplomatică - Building Economic Bridges: Integrating
Cultural Diplomacy into Nation Branding, Corporate Social Responsibility and
Global Governance),
- Etalarea, valorificarea şi tezaurizarea (Muzeologie, Design etc.);
- Protecţia/întreţinerea/prezentarea (Norme de Pază şi Protecţie, Muzeologie
etc.).
2. Armonizarea unei nomenclaturi adecvate domeniului interdisciplinar
Ca orice disciplină şi Ştiinţa Conservării operează cu o serie de termeni

generali şi specifici, definiţii şi reguli, cuprinşi în nomenclatorul domeniului,
majoritatea dintre aceştia sunt preluaţi din domeniile conexe cu care se operează.
Multe noţiuni sau termeni utilizaţi în practica curentă ca sinonime, au totuşi
atribuiri diferite, de exemplu: conservare/prezervare, restaurare/reabilitare/reparare,
deteriorare/degradare etc.
Astfel, conservarea işi pierde sensul lucrativ, păstrând doar pe cel de atribuire
ca ştiină sau disciplină (evoluţia formei originare şi a semnificaţiilor acesteia pe
parcursul contextelor istorice, termen generic pentru ştiinţa conservării), în schimb
prezervarea este activitatea prin care un bun de patrimoniu i-se permite să fie
valorificat muzeal (demers lucrativ cu două scopuri: preventiv prin climatizare şi
profilactic prin stoparea efectelor evolutive de deteriorare şi de degradare).
Ştiinţa Conservării cuprinde un ansamblu de măsuri şi norme care urmăresc
păstrarea nealterată a aspectului obiectului de patrimoniu şi a mesajelor pe care le
transmite acesta, cât mai aproape de cel iniţial, în procesul de valorificare continuă,
integrat social şi cu păstrarea stratificării istorice (urmele lăsate de anumite
evenimente semnificative), având în subsidiar demersurile lucrative de investigare,
prezervare, restaurare şi etalare.
Activitatea de restaurare înseamnă refacerea prin reintegrare structurală,
cromatică şi ambientală a unei opere, pe când reabilitarea urmăreşte refacerea unui
sistem funcţional sau tehnologic – ex. realbilitarea instalaţiei de încălzire sau de
climatizare.
Un alt grup de termeni, introduşi din necesitatea de a diferenţia modificările

stării fizico-structurale de cele de natură chimică, microbiologică şi termică/radiativă.
Astfel, deteriorarea este efectul suferit de un bun de patrimoniu cultural,
comensurat ca întreg sau pe elemente componente, prin modificarea stării structurale
sau funcţionale prin acţiuni mecanice, dinamice/asistate sau nu de factorii climatici.
Acest efect are la bază procese de destrucţie micro sau macroscopică. El este de obicei
un efect fizic singular, cu un singur rezultat şi cu una sau mai multe cauze. În schimb
termenul de degradare, până nu demult sinonim al deteriorării, reprezintă efectul
modificării naturii materiale sub acţiunea factorilor chimici, electrochimici,
biochimici, microbiologici, radiativi/termici etc. Acesta are la bază procesele de
alterare a componenţilor chimici. Din acest considerent, efectele de degradare sunt
cumulative (rezultate şi cauze diferite), find grupate în efecte chimice, termice şi
biologice simple sau complexe (electrochimice, termochimice, biochimice,
fotochimice, radiochimice etc.).
De asemenea, se explicitează diferit termenul de monument, de cel de opera
(monument istoric/monument de artă/monument al naturii sau o operă mobilă).
Termenii de metodă şi tehnică sunt folosiţi adesea corect în demersul de
investigare ştiinţifică, experizare, analiză, testare etc., dar impropriu pentru
procedeu/metodologie şi tehnologie, ex. metoda de analiză (OK!), iar în loc de metodă
de amestecare ar trebui folosită expresia procedeu de amestecare.
După cum termenii tehnici şi tehnologii artistice, folosiţi adesea şi în activităţi
didactice, nu sunt corect redaţi deoarece doar tehnica este artistică, pe când tehnologia
este demersul de punere în operă, care implică procese, utilaje, dispozitive, operaţii.
O altă mare greşeală de exprimare în activitatea ştiinţifică este legată de
utilizarea expresiei umiditatea relativă în loc de umiditatea mediului gazos, primul
fiind mod de exprimare/comensurare/unitate de măsură, pe când al doilea este un
parametru de lucru. Cum, de fapt şi utilizarea incorectă a expresiei „în funcţie de
molaritate, molalitate sau titru”, când corect ar fi „în funcţie de concentraţie”.
Apoi este o mare diferenţă între originar (primordial) şi original (aprenta
timpului), între componenţii (chimici) şi componente (structurale), între viabilitate
(pentru sisteme vii) şi fiabilitate (pentru sisteme materiale şi tehnologice sau in vitro),
între adsorbţie (proces fizic de suprafaţă realizat prin legături fizice) şi absorbţie
(proces fizico-mecanic de dispersare până la nivel nanostructural de coloid, urmat de
procese chimice de dizolvare/solubilizare la nivel molecular în faza de volum a unui
sistem/material) etc. Referitor la ultimii termeni sunt acceptate expresiile absorbţie
spectrală, absorbţia vibraţiilor sau a sunetului într-un material/corp, absorbţie
biologică (trecerea unei substante printr-o barieră biologică/membrană sau celula.
Un alt exemplu de termeni, folosiţi necorespunzător şi care nu sunt sinonimi,
sunt legaţi de definirea diferenţiată a unor grupe de efecte de deteriorare şi de
degradare, prin calamitate/cataclism cauzate de factori naturali şi catastrofă/dezastru
cauzate de factori antropici.
Legat de termenul urmă, care poate fi urmă formă – amprentă sau impresiune,
urme de efracţie şi urmă materială, trebuie folosit neapărat impreună cu termenul de
definire tipologică.
Mai ales în practica judiciară cu opere de artă se foloseşte incorect teremnul

de fals (replică sau copie cu scop ilicit) şi cel de contrafacere (fals parţial prin
modificarea sau introducerea unui grafism, aplicarea unei mărci/stampile etc.).
De curand, prin preluare din engleză, se foloseşte greştit termenul de expertiză
(demers de investigare/analiză/studiu/examen/test/finalizat printr-un document -
Raportul de experiză sau de constatare) în loc de experienţă, capabilitate sau putere
de cuprindere/de analiză (comensurarea cunoştinţelor, a capacităţii intelectuale).
Există foarte mulţi termeni şi definiţii preluate din alte ştiinţe, care fie s-au
adoptat prin agreere ca atare, fie s-au armonizat în funcţie de necesităţi legate de
specificul atribuirii.
De exemplu, există diferenţe între investigare ştiinţifică, care poate cuprinde
pe lângă metode de analiză si un studiu istorigrafic, de o expertiză diferenţiată pe cele
5 scopuri principale, prezentate în introducere, apoi de analize, teste, examene etc.,
care rezolvă o expertiză.
De asemenea, trebuie să se diferenţieze studiul (analiză de caz sau analiza şi
sinteza documentară, analiza istoriografică) de cercetare (diferenţiat pe domenii, ex.
cercetarea criminalistică, cercetarea ştiinţifică, cercetarea tehnologică, cercetarea la
faţa locului etc.). Se admite formularea „studii şi cercetări privind...” şi noţiunea de
evaluare (comensurare), de cel de atribuire.
Un alt aspect foarte important este legat de modul de notare unanim acceptat
în limba română şi engleză a contextelor istorice prin perioadele de timp, legate de
menţionarea prin expresia „înainte sau după Hristos, Domnul sau Mântuitorul” şi
„înainte sau era noastră“, prin prescurtările „î.H”/„d.H”, respectiv „BC”(Before
Christ)/„AC”(After Christ) sau „AD”(Anno Domini) şi „î.e.n.”/„e.n.”.
3. Elemente şi funcţii patrimoniale
În evaluarea patrimonială, respectiv la stabilirea cotei de bursă sau de catalog

prin investigare ştiinţifică şi istoriografică sunt evidenţiate elementele sau
carateristicile patrimonale, respectiv funcţiile patrimoniale.
Primele provin în majoritate de la punerea în operă, doar cateva sunt
dobândite in timp, fiind legate de:
- concepţie, material, tehnica artistică, tehnologia de punere în
operă/mărime/gabarit/complexitate structurala si tehnologica;
- vechime/stare de conservare/patina timpului;
- datare/an, perioadă, areal geografic la punerea in opera si de utilizare;
- autor, şcoală, atelier, discipol,
- unicat, copie/replică, serie;
- originar-original
În schimb, funcţiile patrimoniale sunt grupe pe cele cinci grile de evaluare:
- estetico-artistică;
- tehnico-ştiinţifică;
- istorico-documentară;
- socio-economică şi edilitară;
- spirituală.
Dintre acestea primele două sunt preluate de la punerea in opera, restul fiind
dobândite în timp.
Adesea în practica de valorificare şi tezaurizare a unui bun de patrimoniu
cultural, utilizarea acestora se face sub denumirea de atribute, majoritatea determinate
prin expertizele de autentificare.
4. Trasee parcurse de artefacte şi contexte
Artefactele etalate în prezent sau folosite în diverse activitaţi culturale pot

provenii din varia contexte istorice, unde au parcurs o serie de trasee, printre care
amintim:
- traseul normal al unei opere de artă sau monument;
- traseul prin abandon, la pierderea funcţiilor de utilizare;
- traseul prin furt şi descoperire;
- traseul prin ascundere şi uitare (tezaure, bijuterii, bani etc.);
- traseul prin pierdere (bijuterii sau artefacte mărunte);
- traseul prin intemperii sau calamităţi naturale (inundaţii, alunecări de teren,
cutremure cu dărămături, erupţii vulcanice – Pompei, explozii etc.);
- traseul prin catastrofe sau dezastre antropice (explozii, războie, revoluţii,
prăbuşiri, scufundări etc.-);
- traseul prin molime – oraşe şi monumente de mult abandonate (piramidele
şi templele din civilizaţia Mezoamericană (nu există nici o teorie universal acceptată
pentru a explica acest colaps: suprapopularea, invazii străine, revoltă ţărănească,
precum şi prăbuşirea rute comerciale cheie. ipotezele ecologice care includ dezastru de
mediu/seceta, epidemii şi schimbările climatice)
Legat de descrierea contextelor istorice, se are în atenţie tipologia lor şi
anume contextul creaţiei sau concepţiei, cel al fabricării sau punerii în operă, apoi
contextul utilizării sau etalării, contextul abandonului, contextul descoperirii,
contextul prezervării-restaurării şi reintroducerii în circuitul de valori. În cadrul
contextului sau în fazele de trenziţie vorbim de forma şi aspectul obiectului.
Pentru artefactele arheologice o atenţie aparte se acordă contextului
descoperirii, care cuprinde:
- modul de descoperire (prin săpături arheologice sistematice, întâmplător
după operaţii agricole, excavaţii în construcţii, surpări sau alunecări de teren, în
aluviuni sau după inundaţii, în galerii vechi sau în cele efectuate de animale sălbatice
etc. şi în urma braconajului fără epuizarea sitului);
- fotofixarea şi releveul stratigrafic pe nivele de călcare (poziţionarea
stratigrafică şi în releveu);
- determinarea încărcării fizico-chimice şi microbiologice a solului de zacere
şi respectiv determinarea compoziţiei chimice şi a unor caracteristici arheometrice a
crustei/depunerilor şi a materialului de bază (morfologia, textura, porozitatea,
structura microstratigrafică, componente structurale din contaminare etc.);
- evaluarea unor transformări/procese/efecte de structură/compoziţie/etc. cu
determinarea evoluţiei între abandon şi descoperire (efecte pedologice), sau de ce nu
stabilirea unor elemente şi funcţii patrimoniale înainte de abandon.
Când se discută traseul parcurs de un artefact, prin includerea tuturor

contextelor sale, se au în atenţie, pe lângă acestea şi a principalelor etape (faze) şi
modificări de formă şi conţinut (Fig. 1).
Fig. 1. Drumul parcurs de obiectul metalic arheologic, după Mourey

(de la punerea în operă sa până la stadiul de obiect de muzeu)
5. Rolul investigării ştiinţifice în valorificarea prin conservare integrată
Când se are în vedere un anumit artefact nou descoperit sau achizitionat,

investigarea lui ştiinţifică prin diversele expertize de autentificare, de determinare a
stării de conservare (cu elucidarea proceselor care stau la baza efectelor de deteriorare
şi degradare şi a contextelor) şi respectiv de stabilire a cotei valorice permite, din
punct de vedere al conservării ştiinţifice, trei grupe principale de valorificare:
a. obţinerea de noi date istoriografice, arheometrice şi respectiv pentru

domeniul tehnologic şi ştiinţific aferent artefactului (gemologia, ceramologia,
arheometalurgia, arheodendrologia etc.);
b. etalare muzeală, introducerea în circuitul muzeal, prezentarea,
valorificarea şi tezaurizarea arftefactului;
c. comerţul cu antichităţi, cu cele două forme ale sale, comerţul licit şi
respectiv comerţul ilicit.
Pentru valorificarea prin etalarea muzeală şi pentru tezaurizare sunt foarte
importante atât investigările ştiinţifice legate de expertizele de autentificare, de
stabilire a cotei de bursă sau de catalog şi de determinare a stării de conservare, cât şi
studiile istoriografice.
Punerea în valoare prin etalare şi tezaurizare a unui bun de patrimoniu
cultural înseamnă utilizarea la maxim a elementelor şi funcţiilor patrimoniale.
De exemplu, dacă se ia în discuţie ultimul demers, cel de tezaurizare, acesta
pune în valoare un artefact în oricare etapă s-ar afla: site arheologice, laborator de
investigare sau atelier de prezervare-restaurare, etalat sau depozitat în muzeu, aflat în
colecţie particulară, în transfer sau itinerariu etc. Punerea în valoare se face prin
implicarea la maxim a celor cinci elemente patrimoniale (autenticitatea; paternitatea;
cota valorică de catalog, de bursă sau de piaţă; nivelul/grupa de clasificare şi clasare,
vechimea/patina timpului) şi respectiv a celor cinci funcţii patrimoniale (estetico-
artistice, istorico-documentare, tehnico-ştiinţifice, administrativ-edilitare şi spirituale).
Prin tezaurizare se are în vedere ridicarea valorii patrimoniale a unui bun sau artefact.
Aceasta are în atenţie pe de o parte noi descoperiri (informaţii, modificări structural-
funcţionale, donaţii sau transferuri necunoscute etc., documente, fotografii, hărţi şi alte
lucruri/date inedite, nepublicate), iar pe de altă parte editare de pagini web, albume,
organizarea de mese rotunde, conferinţe, simpozioane, realizarea de itinerarii didactice
(lecţii deschise, interactive etc.), implicarea de noi sisteme moderne de etalare
(diorame statice sau dinamice, halograme etc.) şi organizare/aranjare în muzeu,
expoziţii etc.
Valorificarea şi tezaurizarea constituie împreună valorizarea acelui bun de
patrimoniu cultural, mobil sau imobil.
O latură foarte importantă a valorificării este cea a implicării bunurilor în
activităţi didactice, la toate nivelele educaţionale şi în sisteme de protocol, prin
prezentarea elementelor de autenticitate, de reprezentare naţională etc.
Pentru o tezaurizare şi valorificare optimă este necesară o bună cunoaştere,
alături de funcţiile patrimoniale dobândite în timp, a cotei valorice, a nivelului/grupei
de clasificare/clasare şi a stării de conservare. Ultima permite încadrarea într-un
anumit nivel de clasificare, cu priorităţi legate de intervenţiile de prezervare activă şi
restaurare, şi de condiţiile de etalare, iar prin cota valorică se realizează clasarea,
utilizând grile de impact şi credite. De asemenea, pentru o bună punere în valoare,
trebuie studiate condiţiile de etalare, ce vor corespunde standardelor impuse din
necesităţi de protecţie şi de prezentare optimă, cu evidenţierea unor elemente
patrimoniale.
6. Nivele de conservare şi priorităţi
În vederea realizării unei conservări integrate, diferenţiate, pe baza unor

studii recente s-au introdus, pentru bunurile de patrimoniu cultural mobil, aflate în
colecţii, cinci nivele sau grupe de conservare, care pot fi extrapolate şi la patrimoniu
imobil, cu unele adnotări. În stabilirea lor se are în vedere atât rolul şi valoarea
bunului, evaluate prin elementele şi funcţiile patrimoniale, cât şi vechimea şi starea de
conservare. În acest sens, bunurile culturale pot fi clasate în cinci grupe de
conservare.
Pentru exemplificare, vom prezenta, alături de piesele numismatice a căror
diversitate sub aspectul compoziţiei materialului de bază, al vechimii, al elementelor şi
funcţiilor patrimoniale şi al cazuisticilor stării de conservare, reprezintă bunuri foarte
interesante, frecvent abordate în cercetare şi alte valori de patrimoniu reprezentative.
Nivelul I. Acesta cuprinde bunuri cu valoare patrimonială deosebită ce
prezintă o stare de conservare devenită precară în urma etalării ori păstrării în depozit
sau care provin din situri arheologice cu acţiuni pedologice dure şi care necesită
intervenţii urgente de prezervare activă (păstrare în medii similare sau în sisteme de
consolidanţi), pentru a nu trece în stări de colaps ireversibil. O altă situaţie, total
diferită, este cea a unicatelor sau a bunurilor foarte valoroase ce nu permit etalarea
din anumite considerente istorice (politice), ideologice, religioase etc.
Fig. 2. Icoană cu valoare

mare (sec XVII în tehnica Fig. 3. Tezaure monetare
tempera pe suport de lemn, scoase din apa mărilor sau din
colecţia Mănăstirii Cetăţuia situri mlăştinoase cu acţiuni
Iaşi) cu stare precară de pedologice dure
conservare (lacune extinse)
Nivelul cuprinde două subgrupe: I.A sau nivelul închis (Figurile 2, 3 şi 4), la
care au acces numai conservatorii (opere ce necesită intervenţii urgente de conservare
activă şi restaurare), şi I.B sau nivelul deschis (Figurile 5, 5 şi 7), la care au acces,
alături de conservatori, experţii în artă, istoricii sau documentariştii, cu aviz special.
Fig. 4. Grup statuar de

mare valoare
patrimonială, din
marmură policromă,
distrus prin vandalism şi
pedologic
Fig. 5. Epitaf pe pânză de in, sec. XVIII,

colecţie particulară, cu fragilizări chimice şi mecanice extinse
Fig. 5. Epitaf pe pânză de in, sec. XVIII, colecţie

particulară, cu fragilizări chimice şi mecanice extinse
Fig. 6. Tezaure monetare

scoase din situri uscate,
în care acţiunea
pedologică a fost
minimă
Fig. 7. Statuie din bronz

distrusă prin coroziune
Nivelul II. Acest nivel cuprinde bunuri de patrimoniu cu valoare deosebită, dar
cu o stare de conservare relativ mai bună, la care au acces, alături de conservatori,
diverşi specialişti pentru documentare. Bunurile pot fi incluse în circuitul muzeistic
prin replici ştiinţifice sau sub o protecţie specială şi după o prealabilă consolidare
preventivă sau profilactică şi o prezervare activă (Figurile 8, 9 şi 10).
Fig. 8. Icoană pe lemn, în

tempera, sec. XIX, colecţia
Mănăstirii Probota, jud.
Suceava, cu forme de
degradare uşoare şi
fisurarea suportului
Fig. 9. Monede cu stare

de conservare relativ
bună, care pot fi etalate
după intervenţii de
prezervare curativă şi
restaurare, colecţie
particulară
Fig. 10. Grup statuar din marmură, din Cambodgia,

cu deteriorări care permit etalarea
Nivelul III. Acest nivel cuprinde bunuri de patrimoniu bine conservate, ce pot
fi etalate în muzee şi care pot participa la expoziţii itinerante. Bunurile pot fi
manipulate, ambalate şi transportate, mai mult, la ele pot avea acces direct vizitatorii
(Figurile 11, 12 şi 13).
Fig. 11. Icoană pe

lemn, în tempera, sec.
XVII, colecţia
Mănăstirii Cetăţuia
Iaşi, stare de
conservare
satisfăcătoare, cracluri
şi lacune restrânse
Fig. 12. Tezaur

monetar şi bijuterii din
argint, datat 1600-
1620,
descoperit la Smolensk,
in Federaţia Rusă
restrânse
Fig. 13. Teracotă de

Donatello cu stare de
conservare bună,
care poate participa la
expoziţii itinerante
restrânse
Nivelul IV. Acesta se referă la bunuri de patrimoniu existente în mai multe

variante sau replici, sub forma unui stoc excedentar, care poate participa la schimbul
de valori între colecţii (Figurile 14, 15 şi 16).
Fig. 15. Monede din

aur, de colecţie, în stare
excepţională de
conservare,
aflate în stoc
excedentar, dintr-un
tezaur recent descoperit
Fig. 14. Icoană pe

lemn, în tempera, sec.
XIX, cu stare de
conservare impecabilă
(colecţie particulară)
Fig. 16. Statuia lui David

sculptată de Michelangelo
Buonarotti, a cărei replică
ştiinţifică se găseşte în
Piazza della Signoria, şi în
original la Galleria della
Accademia din Florenţa.
Nivelul V. Reprezintă fondul gri sau cenuşiu, care cuprinde bunurile de

patrimoniu cu deteriorări şi degradări ireversibile, aflate în colaps, cu o stare de
conservare cuprinsă între 0,5 şi 10% (în funcţie de tipul bunului), din care cauză nu
mai pot fi expuse/etalate (Figurile 17, 18 şi 19). Aceste bunuri sunt păstrate în vederea
folosirii ca material didactic şi în experimentări. Este indicat să fie ţinute în depozite
speciale, în condiţii de climatizare, pentru a nu fi deteriorate sau degradate în

continuare. În nici într-un caz nu vor fi distruse sau eliminate.
Fig. 17. Icoane pe lemn, în tempera, cu starea

de conservare precară,
aflate în colaps, cu degradări mai mari de 85%
Fig. 18. Tezaur

monetare din bronz
aflate în colaps (fără
sâmbure metalic)
a b
Fig. 19. Fragment din grup statuar din bronz distrus prin vandalism:
a – înainte de restaurare şi b – după restaurare
7. Profesii in domeniul patrimoniului cultural
(Nomenclatorul National al Profesiilor în domeniu)
Din considerentele legate de comerţul cu artefacte şi privind protecţia şi

valorificarea lor, printr-un ordin al Ministerului Culturii, toate casele de licitatii,
galeriile, anticariatele şi consignaţiile care vând artă (numai în Bucureşti sunt peste
200), au fost obligate să-şi angajeze un expert atestat de minister. În ţară sunt atestaţi
cca 600 de experti. Dintre aceştia, numai cca 160 sunt atestaţi pentru pictură, fiecare
cu specializarea lui, fie pe un anumit tip de pictură de şevalet, fie pe grupe de artişti
sau perioade. Din această cauză, de exemplu, experti calificaţi pentru pictura secolului
al XIX-lea, sunt solicitaţi să aprecieze alături de pictura contemporană şi alte artefacte
tapiţerii, mobilier, cristaluri, ceramică etc. Ei sunt plătiţi bine tocmai de cei care au
interesul să vândă marfa. În Occident, cumpărătorul vine cu expertul propriu.
În aceste condiţii la noi se manifestă un fenomen, care pe lângă faptul că
experţii angajaţi de galerii sau anticarii sunt puţini şi nu tocmai bine formaţi, ei devin
coruptibili, mai mult nu dau cu lunile pe la galerii. O data cu intrarea României în UE,
ne-am trezit cu norme şi legi nearmonizate, cu un fond patrimonial neprecizat sau
indexat, pentru care era nevoie de specialişti atestaţi. La noi nu exista institutia
„experţilor în arta”. Din Nomeclatorul Naţional de Meserii nu se regăsesc multe din
domeniul Conservării ştiinţifice a bunurilor de Patrimoniu Cultural. În prezent, la
nivel european se vorbeşte de necesitatea celor două nivele de specializare: prin
Master, în baza căreia se obţine atestatul de specialist cu liberă practică pentru toate
ţările UE şi respectiv prin Doctorat, când alături de titlul de doctor într-un domeniu
de ramură al Stiinţei şi Ingineriei Mediului, al Ştiinţei şi Ingineriei Materialelor, al

Dreptului (Proprietatea Culturală şi cea Intelectuală) sau al Istoriei/Arheologiei,
implicând bunuri patrimoniale şi artefacte arheologice se obţine şi atestatul de expert
cu liberă practică. În urma acestor specializări se structurează următoarele meserii:
- conservatorul ştiinţific, care profesional are titlul de doctor în ştiinţe şi
poate acoperii oricare dintre activităţile Conservării ştiinţifice (clasare, investigare,
prezervare, restaurare, etalare, tezaurizare etc.), având nivelul cel mai ridicat de
expert, poate ocupa poziţii de manager cultural, consilier sau administratorul unor
instituţii de cultură,
- investigatorul ştiinţific, care are în atenţie cele cinci grupe de expertize
(autentificarea, evaluarea patrimonială, determinarea stării de conservare,
compatibilizarea intervenţiilor, monitorizarea comportării acestora pentru o perioadă
determinată şi monitoprizarea stării de conservare pentru întreaga perioadă de etalarte
şi păstare), cu două nivele de specializare, cel de bază ca specialist promovat prin
Master şi cel superior de expert, obţinut prin atestare după doctorat;
- istoricul de artă este meseria ocupată de absolvenţii facultăţilor de Istoria şi
Teoria Artei şi de Istorie, care poate ocupa funcţiile de muzeograf sau ghid, iar după o
specilizare postuniversitară de profil şi pe cea de curator sau mai sus de expert în artă;
- arheologul este absolvent de Istorie, cu cele două nivele profesionale de
specialist sau expert, care are în atenţie identificarea, investigarea/cercetarea şi
descărcarea de sarcină arheologică a siturilor, precum şi valorificarea şi tezaurizarea
artefactelor descoperite.
- curatorul, care are în atenţie activităţile de protecţie şi prezervare (pasivă
sau climatizarea preventivă şi activă sau tratamentele profilactice de stopare a
efectelor de deteriorare sau de degradare evolutive), de asemenea, cu două nivele de
specializare, cel de bază ca specialist promovat prin Master şi cel superior de expert,
obţinut prin atestare după doctorat;
- restauratorul, care are în atenţie activităţile de restaurare prin consolidare,
stabilizare şi reintegrare structurală (completările/adăugiri), cromatică (mimetica,
trategio, puntilisimo...), ambientală (peisageră, arhitectonică...) sau culturală
(diplomatică-Building Economic Bridges: Integrating Cultural Diplomacy into Nation
Branding, Corporate Social Responsibility and Global Governance), de asemenea, cu
două nivele de specializare, cel de bază ca specialist, promovat prin Master şi cel
superior de expert, obţinut prin atestare după doctorat;
- muzeograful este meseria complementară a curatorului, care pe lângă
activitatea lui de bază -etalarea, acesta poate acoperi şi domeniile de activitate ale
curatorului şi chiar ale ghidului, putând avea cele două nivele de specializare, cel de
bază ca specialist, promovat prin Master şi cel superior de expert, obţinut prin atestare
după doctorat;
- ghidul este meseria ocupată de absolvenţii facultăţilor de Istoria şi Teoria
Artei şi de Istorie, având rolul în a conduce şi explica publicului/turiştilor date despre
bunurile patrimoniale etalate muzeal, de obicei, având doar nivelul de specialist;
Investigatorul ştiinţific alături de expertul tradiţional – istoricul de artă şi
arheolog pot ocupa funcţii de expert în artă, care pot deservi evaluări în galerii,
anticariate şi consignaţii care comercializează sau organizează licitaţii cu opere de

artă sau pot ocupa funcţii de consilieri superiori în instituţii de cultură.
REFERENCES
[1] Sandu, I.C.A., Sandu, I., (2013), New Interdisciplinary Aspects on

Science for Conservation of Cultural Heritage (I), Egyptean Journal of
Archaeologycal and Restoration Studies, 3, 1, pp. 1-12;
[2] Sandu, I., Sandu, I.C.A., (2013), New Interdisciplinary Aspects on
Science for Conservation of Cultural Heritage (II), Egyptean Journal of
Archaeologycal and Restoration Studies, 3, 2, pp. 73-83; Sandu, I., (2004).
Nomenclature of the Science for Conservation of Cultural Heritage Cultural
Heritage (Original title: Nomenclatura patrimoniului cultural), Publishing
House Performantica, Iaşi.
[3] Sandu, I., Sandu I.G., (2005). Modern Aspects on Cultural Heritage
Conservation (Original title: Aspecte moderne privind conservarea bunurilor
culturale), vol. I, Publishing House Performantica, Iaşi.
[4] Mazzeo, R. Sandu, I.  Sandu, I.C.A., (2006), European PhD in Science
for Conservation, the First Inter-University School, Analele Stiintifice ale
Universitatii “Al. I. Cuza” Iaşi, Seria Teologie, Vol. 11, p. 533-541.
[5] Sandu I.C.A., Sandu, I., Popoiu, P., van Saanen, A., (2001).
Methodological Aspects of Scientific Conservation of Cultural Heritage
(Original title: Aspecte metodologice privind conservarea ştiinţifică a
patrimoniului cultural), Publishing House Corson, Iaşi.
[7] Sandu, I., Groll, L., Sandu, I.C.A., (2001). Principles and terminology
used in protection, prerservation and restoration of monuments, Buletinul
Institutului Politehnic „Gh. Asachi” Iaşi, Seria Construcţii şi Arhitectură,
Tom XLVII (IL), Fasc. 5, p. 11-22.
[8] Baldini, U., (1997). Teoria del Restauro e Unità di Metodologia, vol. I and
II, Publishing House Nardini, Firenze.
[9] Brandi, C., (1996), Restoration Theory (original title: Teoria restaurării),
Publishing House Meridiane, Bucureşti, p. 33.
[10] Anom., (1981), Per una nuova edizione della Carta di Venezia, ICOMOS
VI, Assamblea Generale, Roma,
[11] Condemi, S., (1997). La salvaguardia dei beni culturali. Lineamenti di
storia della tutela, Publishing House Istituto per L’Arte e il Restauro “Palazzo
Spineli”, Firenze.
[12] Dancu, I., (1966). Restoration of icons on wood and glass (Orginal title:
Restaurarea Icoanelor pe lemn şi pe sticlă, Publishing House Meridiane,
Bucureşti.
[13] Jedrzejewska, H., (1976). Ethics in Conservation, Publishing House
Institutet for Materialkunskap, Stokholm.
[14] Manea, C., (1981), Pentru o teorie unitară de conservare-restaurare.
Principii şi terminologie, Cercetări de conservare şi restaurare a
patrimoniului muzeal, Publishing House Muzeul de Istorie al României,

Bucureşti.
[15] Anon., (1976). Code of Ethics and Guidelines for Practice in
Conservation, American Institute for Conservation of the Art and Istoric Work
(AIC), Washington.
[16] Thompson J.M.A.(editor), (1984). Manual of Curatorship. A Guide to
Museum Practice, Butterworths, The Museum Association, Great Britain.
[17] Plenderleith, H.J., Werner, A.E.A., (1988), The Conservation of
Antiquities and Works of Art. Treatment, Repair and Restauration, Oxford
University Press, London.
[18] Anon., (1991). The NZPCG Code of Ethics in New Zeeland Directory of
Conservators of Cultural Property, The New Zeeland Professional
Conservators Group Inc., Auckland.
[19] Anon., (1995). Code of Ethics and Guidlines for Practice in Directory,
American Institute for Conservation, Washington.
[20] Sandu, I.C.A. (2000). Fundamental Principles for Theory of
Conservation and Restoration, (Original title: Principii fundamentale de teoria
conservarii si restaurarii), Publishing House Corson, Iasi.
[21] Sandu, I., Prodan, E., Sandu, I.C.A., Cudelcu, D., (1999). Aspecte
privind terminologia utilizată în expertizarea operelor de artă. I. Noţiuni
privind identificarea elementelor patrimoniale şi determinarea stării de
conservare, Revista Muzeelor (Bucharest), No. 3-4, p. 11-18.
[22] Matteini, M., Sandu, I.C.A., Sandu, I., (2004). Peculiar aspects related
to the european program LabSTECH, on materials and methods for
conservation of cultural heritage, The Scientific Annals of “Al. I.Cuza”
University of Iasi, Theology Serie, Vol. 9, p. 553-572.
[23] Sandu, I., Sandu, I.C.A., Cojocea, B., (2004). European modern policy
concerning the conservation of hystorical monuments, The Scientific Annals of
“Al.I.Cuza” University of Iasi, Theology Serie, Vol. 9, p. 573-586.
[24] Sandu, I., Dima, A., Sandu, I.G., (2003). Tendinţe actuale în investigarea
şi conservarea artefactelor metalice, Buletinul Muzeului Naţional Militar
(Bucharest), Serie nouă, Vol. 1, No. 1, p. 421-432;
[25] Sandu, I., Vasilache, M., Sandu, I.G., (2003). Politici actuale privind
conservarea monumentelor, Constructions Interactions of the Environment,
Pablishing House „Gh. Asachi”, Iaşi, p.216-221.
[26] Sandu, I., (2007). Modern Aspects Regarding the Conservation of
Cultural Heritage, (Original title: Aspecte moderne privind conservarea
bunurilor culturale), vol. V, Publishing House Performantica, Iaşi.
[27] Sandu, I., (2008). Degradation and Deterioration of Cultural Heritage
(Original title: Degradarea şi deteriorarea bunurilor de patrimoniu cultural),
Vol. I and II, Publishing House „Al.I.Cuza” University of Iaşi.
[28] Anon., (1981). Guidance for Conservation Practice, United Kingdom
Institute for Conservation of Historic and Artistic Works, London.
[29] Anon., (1992). Problemi di restauro. Riflessioni e ricerche, Edizioni
Firenze, a cura di Marco Ciatti.
[30] Anon., (2002). Petit Robert, French Dictionary, Publishing House

Poche, Paris.
[31] Anon., (1991). Larousse Dictionaire, Publishing House Larousse, Paris.
[32] Răduleţ, E., (1964). Romanian Technical Lexicon (Original title:
Lexiconul Tehnic Român), vol. I – XIX, Ed. Tehnică, Bucureşti.
[33] Şuşală, I., Bărbulescu, O., (1993). Dictionary of Art. Terms of workshop
(Original title: Dicţionar de artă. Termeni de atelier), Publishing House Sigma,
Bucureşti.
[34] Anon., (1975). Romanian Explanatory Dictionary (Original title:
Dicţionarul Explicativ Român - DEX), Ed. Tehnică, Bucureşti.
[35] Sandu, I., Sandu, I.C.A., (2002). Chemistry for Conservation, (Original
title: Chimia Conservării), vol. I şi II, Publishing House Corson, Iaşi.
[36] Sandu, I.C.A., Sandu, I., Luca, C., (2005). Modern Aspects Concerning
Cultural Heritage Conservation (Original title: Aspecte moderne privind
conservarea bunurilor culturale), Vol. II, Publishing House Performantica,
Iaşi.
[37] Sandu, I., Sandu I.C.A., Vasilache, V., Geaman, M.L., (2006). Modern
Aspects Concerning Cultural Heritage Conservation (Original title: Aspecte
moderne privind conservarea bunurilor culturale), Vol. IV, Publishing House
Performantica, Iaşi.
[38] Sandu, I.G., Sandu, I., Dima, A., (2006). Modern Aspects Concerning
Cultural Heritage Conservation (Original title: Aspecte moderne privind
conservarea bunurilor culturale), Vol. III, Publishing House Performantica,
Iaşi.
[39] Pearson, C., (1972). The preservation of iron cannon after 200 years
under the sea, Studies in Conservation, Vol.17, p. 91.
[40] Mourey, W., (1979). Les objects metalliques, leurs rapports avec
l’environnement, leur traitement sur le chantier, memoire de Maitrrise,
Polycop., Aix-en-Provence, p.86.
[41] Spasskii, I.G., (1970). Russkaja monetnaja sistema, Publishing House
Avrora, Leningrad, p. 56.
[42] Sandu, I., Vasilache, V., Tencariu, F.A., Cotiugă, V., (2010). Scientific
Conservation of Ceramic Artifacts (Original title: Conservarea stiintifica a
artefactelor ceramice), „Al.I.Cuza” University Publishing House, Iaşi.
[43] Sandu, I., Vasilache, V., Sandu, I.C.A., Branzilă, M., Mircea, O., (2011).
Archaeometric Characteristics of Ancient Bronzes, Colloque Archeometrie
2011, Liege 11-16.Apr. 2011, p. 303.
[44] Brunetti, B.G., Massi, M., Matteini, M., Porcinai, S., Sandu, I.C.A.,
Sgamelotti, A., (2002).Il Network LabSTECH, e il Survey su Metodi e
Materiali per la Conservazione in Europa, OPD Restauro, Vol. 14, Firenze,
p.121-131.
[45] Casadio, R., (1992). Il restauro della ceramica. L'esperienza delta scuola
di Faenza, Bollettino del Museo Internazionale delle Ceramiche in Faenza,
LXXVIII, 3-4, pp. 31-34.
[46] Fabbri, B.  Ravenelli-Guidotti, C., (2004). Il Restauro della ceramica,

Ed. Nardini, Firenze. pp. 73-78.
[47] Ravaglioli, A., Krajewski, A., (1981). Impiego di metodologie tecnico
scientifiche nel campo dei reperti antichi ceramici, Museo Internazionale
delle Ceramiche, Faenza.
[48] Ravaglioli, A., Krajewski, A., (1989). Chimica fisica tecnica e scienza
dei materiali antichi eramici e vetrosi, Ed. Museo Internazionale delle
Ceramiche, Faenza.
[49] Sandu, I., Dima., A., Sandu, I.G., (2002). Restauration and Conservation
of Metallic Artefacts (Original title: Restaurarea si conservarea artefactelor
metalice), Publishing House Corson, Iaşi.
[50] Sandu, I., Ursulescu, N., Sandu, I.G., Bounegru, O., Sandu, I.C.A.,
Alexandru, A., (2008). The pedological stratification effect of corrosion and
contamination products on byzantine bronze artefacts, Corrosion Engineering
Science and Technology, Vol. 43, 3, pp. 256-266.
[51[Sandu, I.G., Stoleriu, S., Sandu, I., Brebu, M., Sandu, A.V., (2005).
Authentication of ancient bronze coins by the study of the archaeological
patina. I. Composition and structure, Revista de Chimie (Bucharest), Vol. 56,
(10), pp. 981-994.
[52] Brachert, T., (1990). La Patina, Publishing House Nardini, Firenze.
[53] Robbiola, L., Blengino, J.M., Fiaud, C., (1998). Corrosion Science, Vol.
40, (12), pp. 2083-2111.
[54] Sandu, I., Mircea, O., Sandu, A.V., Sarghie, I., Sandu, I.G.,Vasilache, V..
(2010). Non-invasive Techniques in the Analysis of Corrosion Crusts formed
on Archaeological Metal Objects, Revista de Chimie (Bucharest), Vol. 61,
(11), pp. 1054 -1058.
[55] Sandu I., Mircea, O., Sarghie, I., Sandu, A.V., (2009). Study of Some
Atypical Formations from the Bulk of the Iron Artefacts by Means of the
Complementary Analytical Techniques, Revista de Chimie (Bucharest), Vol.
60, (10), pp. 1016-1024.
[56] Quaranta, M., Sandu, I., (2008). Microstratigraphy of copper-based
archaeological objects: description of degradation mechanisms by means of an
integrated approach, Proceedings of the ART 2008-9, Ed. ISAS, Jerusalem,
Israel, Paper. no. 147, www.ndt.net/article/art2008/papers/147Quaranta.pdf.
[57] Quaranta, M., Sandu, I., (2008). Copper – based archaeological artefacts:
A stratigraphical study of the patina, 37th International Symposium on
ARCHAEOMETRY, Fondazione Monte dei Paschi di Siena, Italy, pp. 421 –
422.
[58] Quaranta, M., Ciocan, A.C., Sandu, I., (2009). Non-destructive
characterization of bronze corrosion products by means of diffused and
specular micro-FTIR spectroscopy, 5th International Conference on the
application of Raman Spectroscopy in Art and Archaeology, Bilbao, Spain, p.
182.
[59] Sandu, I.G., Mircea, O., Vasilache, V., Sandu, I., (2012). Influence of
archaeological environment factors in alteration processes of copper alloy
artifacts, Microscopy Research And Technique, Vol. 75, (12), pp.1646-1652.
[60] Mircea, O., Sandu, I., Vasilache, V., Sandu, A.V., (2012). Study of the
Atypical Formations in the Corrosion Bulks of an Ancient Bronze Shield, by
Optical and Electron Microscopy, Microscopy Research and Technique, Vol.
75, (11), pp. 1467-1474.
[61] Vasilache, V., Boghian, D., Chirculescu, A.I., Enea, S.-C., Sandu, I.,
(2013). Conservation state assessment and the determination of certain
archaeometric characteristics for two bronze items from the early hallstatt
period, Revista de Chimie (Bucharest), Vol. 64, (2), pp.152-157.
[62] Mircea, O., Sandu, I., Vasilache, V., Sandu, A.V., (2012). Research on
Atypical Formations from Corrosion Bulks of an Ancient Bronze, Revista de
Chimie (Bucharest), Vol. 63, (9), pp. 893-899.
[63] Sandu, I., Aparaschivei, D., Vasilache, V., Sandu, I.G., Mircea, O.,
(2012). The Archaeometric Characteristics of some Ancient Medical
Instruments from the Moesia Inferior Roman Province, Revealed by
SEM/EDX and μ-FTIR, Revista de Chimie (Bucharest), Vol. 63, (5), pp. 495-
500.
[64] Sandu, I. , Mircea, O., Sandu, A.V., Sarghie, I., Sandu, I.G., Vasilache,
V., (2010). Non-invasive Techniques in the Analysis of Corrosion Crusts
formed on Archaeological Metal Objects, Revista de Chimie (Bucharest), Vol.
61, (11), pp. 1054 -1058.
[65] Sandu, I., Mircea, O., Sarghie, I., Sandu, A.V., (2009). Study of Some
Atypical Formations from the Bulk of the Iron Artefacts by Means of the
Complementary Analytical Techniques, Revista de Chimie (Bucharest), Vol.
60, (10), pp. 1012-1020.
[66] Mircea, O., Sarghie, I., Sandu, I., Ursachi, V, Quaranta, M., Sandu, A.V.,
(2009). The study of some atypical degradation processes of an iron
archaeological piece, Revista de Chimie (Bucharest), Vol. 60, (4), pp. 332-
336.
[67] Mircea, O., Sarghie, I., Sandu, I., Quaranta, M., Sandu, A.V., (2009). The
study of some textile impressions from the bulk of the iron artefacts by means
of the complementary analytical techiques, Revista de Chimie (Bucharest),
Vol. 60, (2), pp. 201-207.
[68] Vasilache, V., Aparashivei, D., Sandu, I., (2011) A Scientific
Investigation of the Ancient Jewels Found in the Ibida Site, Romania,
International Journal of Conservation Science, Vol. 2, (2), pp. 117-126.
[69] Aparaschivei, D., Vasilache, V., Sandu, I., (2012). A Study on Specific
Archaeometric Characteristics of Garment Accessories Found in the Ibida
Site, Romania, International Journal of Conservation Science, Vol. 3, (1), pp.
23-32.
[70] Mircea, O., Sandu, I., Sarghie, I., Sandu, A.V., (2010). The Identified
Effects of Degradation in Archaeological Artifacts with Overlapped Metals
Used in Authentication, International Journal of Conservation Science, Vol.

1, (1), pp. 27-40.
[71] Sandu, I., Vasilache, V., Sandu, I.G., Brânzilă, M., Sandu, A.V., (2011).
Modern Aspects of Integrated Conservation Science for Bronze Artifacts,
International Journal of Conservation Science, Vol. 1, (2), pp. 67-74.
PROCEDEE DE CURĂŢARE ŞI PREZERVARE

A PICTURILOR VECHI
Dumitru-Eugen COLBU1, Silvea PRUTEANU2,

Cosmin Tudor IURCOVSCHI2, Ion SANDU2,3,
Viorica VASILACHE2,3, Irina Crina Anca SANDU4
Cuvinte cheie: curăţare, depuneri, picturi vechi, consolidare preventivă,

repictări, revernisări, restaurare, prezervare, curăţare-eco, testul de spălare,
evaluare risc, monitorizare intervenţii.
Key words: cleaning, coating, old paintings, prevention consolidation, re-
painting, re-varnish, restoration, preservation, eco-cleaning, washing test,
risk assessment, observation of interventions.
Abstract: With the passing of time, very old monuments belonging to the
cultural and artistic heritage deteriorate because of both the aggressiveness
of the environment and improper manipulation, exhibition, and storage
conditions. Preservation, restoration and exhibition practice has known an
important historical evolution in time and it became an interdisciplinary
science at the end of the previous century. The deterioration of objects, as an
evolving effect, are either due to environment factors or to previous
unauthorized interventions made by people after the work had been done so
there is the need of employing a series of measures of preliminary
consolidation followed by cleaning and restoration. These very complex
operations have to be related to the fact that some paintings are in a
precarious conservation status. That is why cleaning operations have to be
adequate, without affecting the vintage patina, the non-degraded varnish or
other superficial layers. Our work presents modern procedures and methods
of cleaning and preservation of old paintings which do not affect the patina,
tint drawings, and the polychrome layers unaffected by time.
1. Introducere
Odată cu trecerea timpului efectele de deteriorare şi degradare a artefactelor

vechi care aparţin patrimoniului cultural şi artistic, devin tot mai puternice datorită
agresivităţii mediului, a activităţii umane, cât şi a modului de implicare a instituţiilor
1
Liceul Tehnologic „Oltea Doamna” Dolhasca, Suceava, eugen.dcolbu@gmail.com
2
Alexandru Ioan Cuza University of Iaşi, ARHEOINVEST - Interdisciplinary Research and Education
Platform, Blvd Carol I no. 22, 700506, Iasi, Romania
3
Romanian Inventors Forum, 3 Sf P Movila Str,L11,3-3, Iasi 700089, Romania
4
University of Evora, Laboratory HERCULES, 8 Largo Marques de Marialva, P-7000809 Evora,
Portugal
abilitate în protejarea, prezervarea şi restaurarea acestora. Activitatea complexă de

prezervare și restaurare are drept scop conservarea în timp a patrimoniului cultural şi
artistic, punerea în valoare a părţilor componente în cadrul ansamblului din care fac
parte pentru realizarea unităţii de imagine mai aproape de aspectul pe care l-a avut
iniţial.
În cadrul procesului de restaurare, curăţarea depunerilor de pe picturile vechi
de patrimoniu este considerată operaţia cea mai dificilă deoarece necesită mult timp,
cunoştinţe temeinice în domeniu din partea restauratorilor, multă atenţie, precizie şi
costuri ridicate. Echipa de specialişti se confruntă cu dificultăţi în stabilirea tipului de
murdărie şi a modalităţilor de curăţare din cauza ireversibilităţii acestei intervenţii.
Din aceste motive se operează pe suprafeţe foarte mici [1]. Trebuie acordată o atenţie
deosebită intervenţiilor preliminare de consolidare a suportului în funcţie de caz, acolo
unde se impune. Această operaţiune este urmată de cea definitivă, de punere în valoare
a picturii curăţate şi restaurate.
2. Etape privind curăţarea picturilor vechi
Materialele şi procedeele ecologice sunt supuse testării pentru a putea fi

utilizate în siguranţă în domeniul restaurării patrimoniului cultural. Înaintea
intervenţiei propriu zise de curăţare a picturii vechi, specialistul sau echipa sa studiază
starea de conservare, natura şi gradul de aderenţă a depunerilor, natura materialelor
componente [2, 3].
Consolidarea preventivă este prima operaţiune ce se efectuează în cazul
depistării unor elemente mobile, a lacunelor sau a craclurilor dinamice. Acestea pot
genera mişcări, deplasări, îngreunând prin deteriorări succesive procesul de curăţare.
În cazul suprafeţelor pictate deteriorate se recomandă utilizarea adezivilor reversibili.
Din această categorie fac parte cleiul de peşte, un adeziv pe bază de apă şi foiţa
japoneză sau voalul, un material polimeric sau celulozic neţesut. După consolidarea
definitivă, cleiul de peşte se îndepărtează prin dizolvare cu ajutorul apei distilate, ușor
încălzite. Pentru foiţa japoneză se folosesc tampoane înmuiate în apă fierbinte.
Trebuie menţionat faptul că această acţiune se execută foarte repede apoi, cu ajutorul
tampoanelor uscate se îndepărtează surplusul de apă, împiedicând pătrunderea ei în
straturile picturale şi apariţia fenomenelor de fragilizare sau exfoliere.
Următoarea etapă care se realizează este testul de spălare. Eficienţa lui este
permanent analizată, monitorizată şi verificată. Acesta se aplică diferenţiat, pe o
suprafaţă mică, dar reprezentativă ca policromie, iar zona aleasă pentru testare
trebuie să fie mai puţin importantă din punct de vedere estetic. Pentru realizarea lui se
aleg amestecuri de solvenţi sau aditivi cu capacitate bună de umezire, emoliere şi
spălare.
Curăţarea efectivă a stratului pictural în condiţi optime se poate obţine
folosind soluţii, emulsii, paste, dispersii lichide sau geluri. Nu se aleg zonele care
prezintă degradări profunde: fragilizări, vezicaţii sau cracluri desprinse. Perioada de
uscare variază în funcţie de gradul de penetrare în pelicula de culoare sau vernis a
murdăriei.
2.1. Instrumente folosite în consolidare şi curăţare
În procesul de restaurare a pictorilor vechi de patrimoniu se folosesc o serie de

dispozitive și instrumente speciale pentru curăţare, prezervare și restaurare. Adesea,
se folosesc instrumentele specifice şi aparatele din practica stomatologică, care în
marea lor majoritate le regăsim şi în laboratoarele sau atelierele de restaurare.
Putem enumera doar câteva dintre ele: bisturie, pense, foarfeci, discuri
abrazive, pensoane și perii, batișoane erc. [2]. Ele diferă ca formă şi mod de acţiune,
sunt rezistente şi permit intervenţii corecte şi de mare precizie. Prin folosirea acestor
instrumente se urmăreşte diminuarea sau chiar eliminarea impactului distructiv asupra
operelor de artă ce urmează a fi restaurate.
Pentru fiecare etapă de lucru se folosesc de obicei instrumente specifice dar
uneori poate fi utilizat acelaşi instrument pentru rezolvarea unor probleme total
diferite.
Folosirea corectă şi eficientă a instrumenterului specific unei
intervenții presupune cunoaşterea de către restaurator a modului în care trebuie
intervenit şi respectarea indicaţiilor de utilizare pentru fiecare instrument în parte [4,
5]. În cazul picturilor pe suport textil, hârtie sau pe blat de lemn sunt obligatorii
unelte scule şi dispozitive specifice utilizate în aceste tehnici, pentru o serie de operații
deosebite, ca: dublarea, cașerarea, coaserea, chituirea etc.
2.2. Solvenţi folosiţi la curăţare
Picturile sunt formate din suporturi de diverse tipuri, preparația (materiale de

umplutura si lianti), policromia (pigmenti și lianţi), laviuri și pelicule de protecţie. În
funcție de acestea și de natura diverselor depuneri sau a murdărei care se formează
odată cu trecerea timpului, se alege sistemul de curatare, iar în cazul procedeelor pe
cale umedă se aleg solvenţii pentru spălare. Aplicarea amestecurilor de solvenţi pot
genera solvolize și reacţii sau interacţii nedorite, greu de controlat. Din acest motiv se
recurge la abordarea lor pe sisteme operante, în funcţie de specificul lor. Aceste
produse sunt şi în prezent utilizate de restauratori, chiar dacă este binecunoscută
toxicitatea lor. Această alegere este justificată de costurile mai accesibile ale
diverselor tipuri de solvenţi, dar şi de faptul că pot apărea reacţii chimice în timpul
procesului de curăţare a picturilor care sunt binecunoscute de către restauratori [6, 7].
Pentru evitarea folosirii solvenţilor toxici, în procesul de îndepărtare a murdăriilor
vechi şi degradate s-au propus produse şi metodologii alternative.
În procesele de curăţare umedă se folosesc soluţii lichide ce conţin doi sau mai
mulţi solvenţi, cu rol de dizolvare a murdăriei sau a repictărilor. Soluţiile lichide pot
să conţină şi aditivi de umectare sau udare. Prin spălarea suprafeţei se elimină
substanţele exudate (surfactanţi sau agenţi tensioactivi) [8].
În operaţiile de curăţare umedă, pe lângă apa distilată se utilizează un număr
mare de solvenţi alături de diverşi aditivi. În funcţie de grosimea stratului de murdărie
dar şi de natura lui, de gradul de aderenţă a acestuia la substratul pictural, se folosesc
solvenţii ca atare sau în diverse combinaţii [9].
Proteinele denaturate, vernisurile cornifiate termic şi vernisurile ancrasate

oxidative pot fi îndepărtate cu ajutorul amestecurilor de solvenţi cu înaltă specificitate
(alcalini, acizi sau neutri) şi cu ajutorul agenţilor activi de suprafaţă din grupul
detergenţilor, a săpunurilor sau a emulgatorilor.
Printre cei mai utilizaţi solvenţi se numără: alcoolii, cetonele, esterii, eterii,
aminoderivaţii, nitroderivaţii, hidrocarburile aromatice etc. [2].
2.3. Curăţarea mecanică a picturilor
În funcţie de natura depunerilor dar şi de grosimea stratului de murdărie, de

aderenţa acesteia la suprafaţa picturii, se alege modul de curăţare: fizico-mecanică,
umedă sau termică (piroliza).
În general, pentru unele depuneri sau interventii de repoleire, revernisare sau
repictare se apelează la procedeele mecanice.
Pentru înlăturarea depunerilor neaderente se apelează la aspirare uşoară,
suflare sau ştergere cu materiale moi. Praful depus prin sedimentare sau pânzele de
paianjen se înlătură cu grijă prin periere cu pensoane confecţionate din fibre moi [10].
În cazul depunerilor aderente sau semiaderente se utilizează perii abrazive din
fibră de sticlă sau pensoane din păr gros de cal sau de porc, fire metalice. În unele
cazuri (repictări, revernisări) se apelează la bisturiu sau freze dentare. Bisturiul
înlătură picăturile de ceară sau alte materiale insolubile foarte aderente.
Este imperios necesar să se acorde o mare atenţie acestor modalităti de
curăţare pentru evitarea, agresiunii asupra policromiei sau a vernisului. Trebuie să
menţionăm că sunt şi situaţii când nu poate fi evitată decaparea parţială a vernisului
sau a stratului de culoare [11].
Suprafaţa eliminată se chituieşte şi se armonizează cromatic, nu înainte de a
îndepărta cu multă grijă elementele care pot afecta stratul de culoare. În cazul
picturilor protejate cu sticlă, murdăria întărită din apropierea ramei se răzuieşte cu un
bisturiu sau cu o lamă apoi se degresează cu o soluţie alcoolică.
Tablourile se curăţă de praf prin ştergere, afară la aer, cu o cârpă moale fără
scame sau cu ajutorul unui pămătuf de pene [12].
Îndepărtarea prafului sau a depunerilor neaderente se poate face şi cu ajutorul
aspiratorului. Această metodă impune mare atenţie din partea utilizatorului cu
precizarea că nu se va folosi la suprafeţele care prezintă cracluri mobile sau solziri.
Pentru îndepărtarea unei murdării, pe lângă sistemului de curăţare principal, ales prin
testare, se pot folosi mai multe modalităţi ajutătoare, aplicate consecutiv sau
concomitent. Astfel de proceduri se aplică şi în cazul petelor de mucegai. Ele se
îndepărtează prin ştergere sau frecare uşoară, mai întâi cu o cârpă moale care să nu
lase scame sau cu perii cu părul foarte fin. Următoarea operaţie constă în ştergerea
zonei afectate cu miez de pâine neagră, proaspătă. Ultima etapă o reprezintă spălarea,
clătirea şi uscarea perimetrului curăţat.
2.4. Curăţarea umedă a picturilor vechi
Curătarea umedă este un procedeu care foloseşte solvenţi organici ca atare:

apa pură distilată, apa de ploaie, dar şi în amestec cu alţi solvenţi organici [9].
Cele mai utilizate amestecuri în activitatea de restaurare, sunt:
• alcool, acetona şi apă pentru fum sau murdărie aderentă;
• apă, amoniac, acetonă şi alcool pentru cleiuri, ceară, murdărie grasă
aderentă şi ancrasată;
• apă şi dimetilbutilamina pentru uleiuri învechite, bine conservate;
• nitroderivaţi pentru vernisuri pe bază de răşini naturale, puternic alterate
sau învechite;
• acetatul de amil şi dimetilformamida pentru vernisuri pe bază de răşini
naturale, învechite;
• apă, o picatură de acid formic şi dimetilbutilamina pentru repictări în
culori tempera alterate;
• apa distilată, amoniacul şi alcoolul etilic curăţă murdăria aderentă grasă;
• stearat de amoniu, dimetilbutilamina şi nitroderivaţi pentru grăsimi
superficiale alterate;
• alcool şi acetonă pentru curăţarea vernisurilor îmbătrânite, ce conţin
răşini naturale;
• piridina, dimetilbutilamina şi apă pentru uleiuri învechite, cornifiate
termic sau ancrasate oxidativ;
• etilentrialina şi alcool etilic pentru răşini proaspete.
Fiecare component în parte utilizat pentru obţinerea amestecurilor se comportă
diferit în cadrul sistemului. Din acest motiv este necesară cunoaşterea reacţiilor şi a
interacţilor, totalitatea avantajelor dar şi a dezavantajelor în momentul stabilirii
soluţiei optime [9].
În practica actuală, din cauza costului ridicat a unor solvenţi eficienţi, se
preferă solventul mai puţin eficient, dar mai ieftin. De exemplu, etanolul şi
izopropanolul sunt doi solvenţi diferiţi ca eficienţă şi preţ de cost. Primul este mai
puţin eficient în dizolvarea răşinilor ancrasate, dar des folosit datorită costului scăzut,
iar cel de-al doilea este recunoscut în domeniul restaurării ca cel mai eficient solvent
penrtu curăţarea picturilor vechi vernisate, dar care are dezavantajul preţului de cost
ridicat.
Dacă analizăm alcoolul etilic putem sublinia următoarele aspecte: are
toxicitate redusă, acţionează rapid şi eficient împotriva bacteriilor, are o mare putere
de curăţare a murdăriei ancrasate şi a grăsimilor fiind folosit în curăţarea suprafeţelor
policrome încă de la începuturile practicii restaurării, nu lasă reziduri pe suprafeţele
curăţate. Pentu a fi eficiente împotriva sporilor, dar şi pentru neutralizarea viruşilor se
folosesc soluţii concentrate de pâna la 90%. Pentru răşinile sintetice este indicat
ciclohexanolul, un solvent ce intră şi în compoziţia unor amestecuri pentru curăţarea
picturilor în tempera sau în ulei [2].
Acetona se numără printre solvenţii foarte eficienţi. Ea se foloseşte pentru
îndepărtarea peliculei de lac oxidat format la suprafaţa picturii. Soluţiile disperse ce au
în compoziţia lor cetone şi alcooli micşorează cantitatea de reziduri polimerice într-o
măsură mai mare decât gelurile. Diluţiile cu apă în combinaţie cu glicerolul sau
etilenglicolul permit eliminarea uşoară a aditivilor de curăţare cu retenţie, prin ştergere
energică [13].
Analizând dezavantajele prin comparaţie cu alţi solvenţi, trebuie precizat că
acetona este foarte volatilă şi are rata de evaporare mai ridicată, fiind utilizată doar la
prepararea sistemelor apoase pe bază de borax şi polivinilalcool-(PVA) cu rol de
cosolvent. Curăţarea vopselelor, de pe picturile vechi necesită mare atenţie deoarece
capacitatea mare de penetrare a acestui solvent pentru culorile în tempera sau în ulei
pot dizolva pigmenţii cât şi lianţii de suprafaţă [14].
Pentru îndepărtarea acestora, adesea se foloseşte terebentina, care se extrage
din răşina de conifere prin distilare. Aceasta are un miros puternic, fiind un lichid
incolor, insolubil în apă şi uşor inflamabil. Pentru că este un bun solvent ca atare dar şi
în combinaţie cu majoritatea solvenţilor organici, se foloseşte la curăţarea pensulei în
cazul vopselelor pe bază de ulei şi ca dizolvant pentru lacuri, ceruri sau sacâz. Este
folosită deasemeni ca aditiv pentru obţinerea uleiului de camfor, pin sau a uleiurilor
sicativante. În calitate de solvent pentru dispersii de curăţare se acordă o grijă
deosebită.
Dispersiile de curăţare ce au în compoziţia lor terebentină se vor aplica pe
suprafeţe cât mai uniform şi cu multă atenţie, deoarece pentru picturile vernisate este
un emolient foarte puternic. În momentul în care pe laveta de bumbac se adună
murdăria de pe suprafaţa tabloului, se va înlocui cu alta curată, eliminând în acest mod
introducerea în soluţia de spălare a impurităților colectate, pătrunderea şi impregnarea
lor prin penetrare, în interiorul craclurilor.
Agenţii de curăţare neutri (metil, etil cetona) facilitează curăţarea manuală a
materialelor ce sunt deteriorate de agenţi acizi sau alcalini sau pentru curăţarea
diverselor suprafeţe policrome cu pete de ulei nesicativ.
În operaţiunile de restaurare, pe lîngă solvenţii clasici se apelează tot mai des
la agenţii noi de curăţare. Înregistrat ca noutate, produsul industrial denumit comercial
Contrad 2000, se utilizează tot mai des în ultimii ani la curăţarea picturilor vechi de
şevalet, în stare pură sau diluat cu apă în diferite concentraţii, în funcţie de necesităţi
[15].
Cetonele curăţă depunerile sau urmele de răşini şi vernisuri; alcoolii dizolvă
fumul gras şi petele de grăsime; diluanţii nitro îndepărtează petele, repictările aderente
la vernis; amestecurile de esteri dizolvă petele de uleiuri ancrasate sau sicativate.
Soluţia cu apă distilată alcalinizată cu amoniac îndepărtează petele de grăsime şi
cleiurile animale.
De regulă, sistemele de curăţare au în componenţa lor două mecanisme ce
acţionează: unul fizic şi altul chimic. Primul, cel fizic redispersează murdăria în
solvent, iar cel de-al doilea, chimic - reactiv solubilizează, utilizând sisteme acido-
bazice [16].
Curăţarea chimic-reactivă cu solvenţi este o acţiune dificilă ce presupune
îndepărtarea selectivă a straturilor de murdărie de pe suprafaţa picturii cu soluţii
apoase sau alcoolice alcalinizate; această metodă se utilizează la curăţarea picturilor
murale [17].
Există anumiţi solvenţi organici nepolari, cu acţiune de degradare a

proteinelor, mai mult, anumiţi solvenţi organici pot fi chimic reactivi [18].
Din cauza penetrării solvenţilor în straturile policrome, curăţarea poate fi
dificilă sau compromisă.
Este bine cunoscut faptul că utilizarea în exces a solvenţilor poate afecta
pictura în curs de restaurare, alterând iremediabil pigmenţii, prin pătrunderea lor în
straturile profunde [19].
2.5. Teste de curăţare aplicate picturilor vechi
Importanţa testului de curăţare pentru sistemele umede este determinată de

efectele nedorite ce pot să apară pe suprafaţa picturii pe parcursul operaţiunilor
curăţare.
Prin alegerea soluţiilor neadecvate, agresive sau incompatibile se poate ajunge
în situaţia micşorării cotei valorice sau chiar la scoaterea din circuit a picturii,
reprezentând obiect, lucrare de patrimoniu naţional sau universal.
La efectuarea testului de spălare şi la stabilirea compatibilităţii operaţiilor de
curăţare se urmăreşte [8]:
- prezenţa scorojirilor sau cornifierilor vernisului şi a stratului pictural;
- fragilizarea policromiei, prezenţa craclurilor şi a lacunelor mobile;
- uniformitatea, dispunerea, natura şi aderenţa murdăriei;
- degradarea, vernisurilor, decolorarea sau înnegrirea picturilor;
- revernisări sau repictări necorespunzătoare.
În protocolul experimental de curăţare se utilizează diferite amestecuri de
solvenţi, ca atare sau împreună cu o serie de aditivi de suprafaţă. Solvenţii şi aditivii
ce trebuie testaţi se stabilesc în funcţie de starea de conservare a suprafeţei de curăţat
dar şi de natura materialelor ce compun stratul pictural.
Pentru testare se alege o suprafaţă de aproximativ 1cm2, cu nuanţe
reprezentative pentru întrega suprafaţă a picturii. Fiecare zonă se delimitează cu un
dreptunghi sau pătrat, apoi se notează numărul sistemului de spălare ce urmează să se
aplice. Curăţarea zonei se face gradual conform protocolului experimental. Dacă se
observă că reţeta încercată este agresivă, dizolvă nu numai murdaria ci şi stratul de
culoare, operaţiunea de spălare se întrerupe, se modifică concentraţia la una sau mai
multe substanţe componente ale soluţiei de spălare, sau se înlocuiesc cu altele, mai
blânde. La finalul fiecarui test, capacitatea de spălare este atent verificată, mai întâi cu
ochiul liber, cu lupa de mărit, prin analize fizico-chimice dar şi prin comparaţie cu
zonele apropiate.
Îndepărtarea murdăriei se face cu ajutorul tampoanelor mici de vată invelite în
tifon pentru a evita depunerea scamelor pe asperităţi. Acestea se umezesc cu soluţia de
testat, se aplică cu precauţie pe o singură direcţie, apoi se începe ştergerea cu un
batişon semiumectat, în aceeaşi direcţie. Se continuă ştergerea pe direcţia în cruce, dar
cu altul tampon curat, până la îndepărtarea totală a murdărie.
Trebuie să menţionăm că înaintea efectuării testelor de spălare este necesar să
se realizeze fotografii sub diferite unghiuri a suprafeţei supusă restaurării pentru
evidenţierea desprinderilor uşoare de suport, mai puțin vizibile, cu risc de desprindere

la ştergere.
Testele de curăţare trebuie făcute de fiecare dată, pentru toate tipurile de
policromii deoarece în multe cazuri acestea nu reacţionează la fel. Tamponul de
bumbac curat se aplică pe suprafaţa picturii prin mişcări uşoare dus-întors şi circulare,
nu se freacă niciodată energic şi nu se lăsă lichid în exces pe suprafaţa lucrării.
Pulberile fine organice sau anorganice se elimină folosind iniţial procedee
mecanice apoi prin soluţii umede prin spălare cu apă curată la temperatura camerei şi
substanţe tensioactive.
Apa de ploaie este des utilizată în prepararea soluţiilor; are o putere de spălare
superioară apei potabile datorită proprietăţilor sale: duritate mică, capacitate mai
ridicată de emulsionare şi dizolvare. În practica restaurării este bine cunoscut faptul că
se preferă curăţarea în mai multe rânduri cu cantităţi mici de lichid, pentru a putea
observa şi controla reacţiile şi efectele spălării asupra picturii.
2.6. Metode vechi de curăţare
Prezentăm în continuare câteva dintre aceste tehnici vechi de curăţare

umede care sunt folosite în mod curent sau prin procesele mecanice de ştergere.
Fumul şi murdăria de suprafaţă, fixată pe o pictură de ulei sau tempera grasă vernisată
se poate înlătura cu un burete înmuiat în apă de ploaie şi stors frecând uşor în toate
sensurile, până când depunerile dispar. Dacă soluţia apoasă conţine carbonat de
potasiu, mediul devine prietenos alcalin, inofensive faţă de culorile cu ulei, înlăturând
eficient toată funingenea depusă în timp.
Depunerile de fum provenit de la cadele şi lumânări, se curăţă de pe
picturile vechi înnegrite cu miez de pâine neagră, cu ajutorul căreia se şterge uşor
suprafaţa prin presare şi roluire, acelaşi efect îl obţinem şi folosind guma moale,
obişnuită, cu care se şterge suprafaţa prin apăsări uşoare.
Dacă depunerile de fum rezistă şi murdăria nu se curăţă, se încearcă prin
frecarea cu un burete trecut pe un săpun obişnuit sau leşie călduţă (apă caldă trecută
prin cenuşa rezultată prin arderea esenţelor de lemn moale) poi se şterge cu un alt
burete umed şi curat sau cârpă uscată nescămoşabilă.
Pentru curăţarea suprafeţelor se vor folosi tampoane de vată învelite în tifon,
pentru a evita depunerile de filamente greu de curăţat după uscare. Petele lăsate de
salivă, de muşte şi de degete murdare, se scot cu apă caldă sau cu apă oxigenată 3%,
în amestec cu alcool, folosită numai local cu mare grijă, pentru a proteja vernisul.
Pentru îndepărtarea petelor de rugină se foloseşte în mod frecvent acid oxalic sau cu
sare de lămâie (5%) şi apă. Petele de cerneală se îndepărtează cu soluţie apoasă de
acid oxalic 5% sau sare de lămâie 10%, după care se spală cu tampoane de vată şi
multă apă.
Ceara de la lumânări, se scoate punând deasupra o bucată de sugativă încălzită
cu o lamă fierbinte de metal sau fier de călcat, apoi se şterge cu o cârpă curată umezită
cu benzină.
Vernisul obţinut din albuş de ou, aplicat în mai multe straturi pe tablou,
formează o crustă dură îngălbenită şi rezistentă, greu de înlăturat cu apă. În astfel de
cazuri pictura trebuie umezită cu ulei de in după care se lăsa 2 ore până se înmoaie
straturile de albuş, apoi crusta formată după tratament se îndepărtează cu alcool pur,
iar pe masură ce ele dispar încep să apară culorile picturii originale.
2.7. Curăţarea enzimatică, cu hidrogeluri şi cu cristale lichide
În prezent se cunosc şi aplicaţii moderne de curăţare durabile şi

ecologice a picturilor ce constă în utilizarea de microemulsii, hidrogeluri, lichide
ionice precum şi ablaţia laser. Enzimele acţionează ca nişte catalizatori în toate
reacţiile chimice ce au loc în organismele vii la un pH neutru şi temperatura apropiată
de temperatura camerei.
Enzimele utilizate trebuie să fie compatibile cu natura pigmenţilor sau a
substratului aderent de curăţat, folosind o concentraţie de 0,1% greutate/volum, timpul
de reacţie depinde în mare măsură de viteza de penetrare a soluţiei în substrat, variind
de la 10 minute, în cazuil unui depozit semiaderent până la o oră pentru tratat de
murdărie foarte aderentă. După fiecare etapă de curăţare se spală de 2-3 ori cu apă
distilată excesul de enzimă şi se clăteşte bine cu apă distilată caldă.
În ultimul timp sunt folosite în mod frecvent gelurile decapante, care au o
acţiune strict pe murdăria de pe suprafaţa policromă şi nu penetrează în substratul
pictural. Cu toate acestea înainte de utilizarea gelurilor se fac numeroase teste pentru
luarea deciziilor eficiente şi corecte de curăţare. Microemulsiile transparente sunt uşor
de controlat şi se folosesc ca agenţi de curăţare în special pentru picturile murale [20].
Prin cantitatea mică de solvent utilizată, gelurile sunt considerate ecologice, reducând
astfel toxicitatea şi impactul nociv asupra mediului. Principalul dezavantaj al
microemulsiilor moderne este faptul că acestea nu se găsesc la dispoziţia
restauratorilor.
Unele specii de microorganisme pot fi utilizate ca agenţi de curăţare a
picturilor murale, care prezintă: săruri solubile, polimeri naturali, repictări sau alte
depuneri.
Pentru curăţarea frescelor se folosesc cu succes hidrogelurile. S-a constatat că
vâscozitatea mare a gelului încetineşte evaporarea solventului, şi limitează penetrarea
acestuia în substratul iniţial [21], principalul dezavantaj constă în rata scăzută de
evaporare a reziduului remanent.
Selectarea hidrogelurilor pentru curăţare trebuie să fie, eficiente, stabile, dar
care asigură o spălare uşoară şi completă după utilizare. Evaporarea solvenţilor
organici volatili are loc mult mai lent din cauza efectului de confinare constatat în
structura hidrogelului.
Metoda modernă de curăţare propusă de Bonini şi alţii [22], este folosirea unui
hidrogel de tip nanosistem magnetic dispersiv, care poate fi refolosit după uscare,
reducând astfel reziduurile toxice.
O altă metodă propusă pentru curăţarea ecologică sunt lichidele ionice (LI),
compuse din cationi şi anioni organici cu structuri complexe, neinflamabili şi cu o
bună stabilitate termică [23].
Prin modificarea raportului între cationi şi anioni, unele proprietăţi, precum:
vâscozitate, aciditate sau temperatura de fierbere, pot fi reglate pentru a satisface
cerinţele de curăţare specifice picturii. Ele devin foarte atractive în curăţarea şi

conservarea operelor de artă, deoarece sunt mai puţin periculoase faţă de metodele
clasice folosite.
Principalele avantaje ale utilizării lichidelor ionice sunt legate în mod cert de
versatilitatea şi selectivitatea lor. Remanenţa acestora în straturile de culoare,
constituie un dezavantaj, care poate fi înlăturat prin respectarea cu stricteţe a
procedurilor specifice de curăţare, spălare şi clătire a suprafeţelor supuse restaurării.
BIBLIOGRAFIE
[1] R. Giorgi, M. Baglioni, D. Berti, P. Baglioni, New Methodologies for the

conservation of cultural heritage: Micellar solutions,microemulsions, and
hydroxide nanoparticles, Accounts of Chemical Research, 43(6), 2010, pp.
695-704.
[2] I. Sandu, I.C.A. Sandu, V. Vasilache, M.L. Geaman, Aspecte moderne
privind conservarea bunurilor culturale, Vol. IV. Determinarea stării de
conservare și restaurarea picturilor de șevalet,, Ed. Performantica, Iaşi,
2006.
[3] V. Vasilache, I.C.A. Sandu, S. Pruteanu, A.T. Caldeira, A.E. Simionescu,
I. Sandu, Testing the cleaning effectiveness of newecological aqueous
dispersions applied on old icons, Applied Surface Science, 367, 2016, pp.
70-79.
[4] I.C.A. Sandu, I. Sandu, C. Luca, C., Aspecte moderne privind
conservarea bunurilor cultural, vol. II. Autentificarea si determinarea
starii de conservare a picturilor de sevalet, Ed. Performantica, Iaşi, 2005.
[5] I. Sandu, M. Hayashi, I.C.A. Sandu, Evaluation of some Physical-
Structural and Chemical Characteristics with Chronological Evolution for
Old Wood for Authentication, Proceedings of the IInd, International
Conference of the Chemical Society of the Republic of Moldova,
„Achievements and Perspectives of Modern Chemistry”, Chişinău, 2007,
p. 145.
[6] P. Cremonesi, L’uso dei solventi organici nella pulitura di opere
policrome (second edition), Il Prato, Padova, 2000.
[7] P. Sanmartín, F. Cappitelli, R. Mitchell, Current methods of graffiti
removal: A review, Construction and Building Materials, 71, 2014, pp. 363-
374.
[8] R. White, A. Roy, GC-MS and SEM Studies on the Effects of Solvent
Cleaning on Old Master Paintings from the National-Gallery, London (Gas-
Chromatography Mass-Spectrometry, Scanning Electron-Microscopy),
Studies in Conservation, 43(3), 1998, pp. 159 – 176.
[9] L. Masschelein-Kleiner, Les Solvants, Cours de Conservation, Ed.
Institut Royal du Patrimoine Artistique (IRPA), Bruxelles, 1994.
[10] S. Pruteanu, Sisteme moderne de curățare a picturilor vechi, PhD. Teză
de doctorat, Universitatea ”A.I. Cuza”, Iași, 2015.
[11] I.C.A. Sandu, S. Bracci, I. Sandu, Instrumental Analyses Used in the

Authentication of Old Paintings I. Comparison Between Two Icons of XIXth
Century, Revista de Chimie, 57, 2006, pp. 796–803.
[12] G. Koklova, The Restoration Of The Icons In Russia. The Image of
the Spirit, Ed. Electa, Milano, 1996.
[13] V. Vasilache, I. Sandu, C. Luca, I.C.A. Sandu, News concerning
Scientific Conservation of the Old Polychrome Wood, Ed. Universității
”A.I. Cuza”, Iaşi, 2009.
[14] S. Pruteanu, V. Vasilache, I.C.A. Sandu, A.M. Budu, I. Sandu,
Assessment of Cleaning Effectiveness for New Ecological Systems on Ancient
Tempera Icon by Complementary Microscopy Techniques, Microscopy
Research and Techniques, 77(12), pp. 1060-1070.
[15] S. Pruteanu, I. Sandu, M.C. Timar, M. Munteanu, V. Vasilache, I.C.A.
Sandu, Ecological Systems Applied for Cleaning Gilding in Old Icons,
Revista de Chimie (Bucharest), 65(12), 2014, pp. 1467-1472
[16] A. Phenix, A. Burnstock, The Removal of Surface Dirt on Paintings with
Chelating Agents. The Conservator, 16, 1992, pp. 28-38.
[17] N. Khandekar, A. Phenix, J. Sharp, Pilot Study Into the Effects of
Solvents on Artificially Aged Egg Tempera Films, The Conservator, 18,
1994, pp. 62-72.
[18] S. Michalski, A Physical Model of the Cleaning of Oil Paint, Cleaning,
Retouching and Coatings: Technology and Practice for Easel Paintings
and Polychrome Sculpture, IIC London, (Editors: Mills J.S.; Smith, P.),
International Institute for Conservation of Historic and Artistic Works,
Brussels, 1990, pp. 85–92.
[19] R.E. Feeney, Chimical Changes in Food Proteins, Evaluation of
Proteins for Humans (Editor: Bodwell, C.E.), Avi Publishing C.O.,
Westport, CT., 1977, pp. 233-254.
[20] P. Baglioni, D. Chelazzi, R. Giorgi, G. Poggi, Colloid and materials
science for the conservation of cultural heritage: Cleaning, consolidation, and
deacidification, Langmuir, 29(17), 2013, pp. 5110- 5122.
[21] G. Ranalli, M. Matteini, I. Tosini, E. Zanardini, C. Sorlini,
Bioremediation of Cultural Heritage: Removal of Sulphates, Nitrates and
Organic Substances, Of Microbes and Art, 3, 2000, pp. 231-245.
[22] M. Bonini, S. Lenz, R. Giorgi, P. Baglioni, Nanomagnetic Sponges for
the Cleaning of Works of Art, Langmuir, 23(17), 2007, pp. 8681-8685.
[23] M. Lancaster, Green Chemistry (second edition), RSC Publishing,
Cambridge, 2010, pp. 163-164.
CONSOLIDARE, RESTAURARE ŞI AMENAJARE

PALATUL CULTURII IAŞI (ETAPA I-A)
Adrian PUIŞORU
Cuvinte cheie: Palatul Culturii Iaşi, amenajare, restaurare, conservare

Keywords: Palace of Culture Iasi, building, restoration, conservation
Abstract
The analysis of the actual state of the building has identified several aspects
which caused appearance of deteriorations. One of them is represented by the
faulty disposal of rooms at the upper floors such as:
- Storage rooms with loads on very large floors, wood storage rooms,
ethnographic installations, ferrous materials;
- Big concentrated forces: statuary groups, marble monuments, massive
exhibits.
Consolidating the load-bearing walls of the building, according to the
decision and the intervention strategy, consists of remaking the continuity of
the masonry by interweaving and/or injecting the cracks, simultaneously with
the execution of a network made of ferro-concrete beams partially or totally
included in the mass of brick masonry and lamellar cores from armored
coatings connected to the frame.
Istoric
Palatul Culturii recunoscut ca efigie a oraşului Iaşi, este considerat, prin stilul
său neogotic ca fiind una dintre ultimele expresii ale romantismului în arhitectura
oficială, un adevărat cântec de lebădă al spiritului veacului trecut. Palatul se înalţă, în
parte, peste ruinele curţilor domneşti medievale, menţionate documentar în 1434.
Palatul de Justiţie şi Administrativ a fost construit pe locul unei clădiri de dimensiuni
similare, destinate aceluiaşi scop, adică actului dreptăţii. Semeţul Palat al Culturii avea
să-şi facă loc în peisajul molcom al Iaşilor în anul 1925, după 19 ani în care s-a
construit şi reconstruit neîntrerupt.
Discuţiile în vederea începerii uriaşei construcţii au început în 1904. Totul a
fost legat de pierderea statutului de capitală a Iaşiului, prin renunţarea din vremea
„Unirii mici“, de la 1859, când „trebile ţării“ se mută la Bucureşti. În prima sa vizită
în oraşul de pe Bahlui, după ce acesta n-a mai fost capitală, regele Carol I a fost plăcut
surprins de tot ceea ce cultura lăsase în oraşul moldav. De aceea, la plecare, a promis
că va sprijini Iaşiul să se menţină măcar ca o capitală culturală şi spirituală a ţării.
„Pentru că nu mai exista vechiul Palat Administrativ, ars în 1878, Carol I le-a promis
ieşenilor sprijin pentru realizarea unui Palat Administrativ şi de Justiţie. Construcţia a
început în 1906, dar a fost întreruptă în timpul Primului Război Mondial, când acolo
au fost încartiruite trupele, iar imobilul neterminat a devenit spital de campanie. După

Cercetător dr.ing., Complexul Muzeal Naţional „Moldova” Iaşi
război, distrugerile au fost masive, de aceea constructorii au trebuit s-o ia de la capăt.

Fondurile destinate construcţiei au fost alocate de Fundaţiunea „Carol I“.
Faţada principală Vedere de sus Faţada principală (dreapta)
Discuţiile în vederea începerii uriaşei construcţii au început în 1904. Totul a

fost legat de pierderea statutului de capitală a Iaşiului, prin renunţarea din vremea
„Unirii mici“, de la 1859, când „trebile ţării“ se mută la Bucureşti. În prima sa vizită
în oraşul de pe Bahlui, după ce acesta n-a mai fost capitală, regele Carol I a fost plăcut
surprins de tot ceea ce cultura lăsase în oraşul moldav. De aceea, la plecare, a promis
că va sprijini Iaşiul să se menţină măcar ca o capitală culturală şi spirituală a ţării.
„Pentru că nu mai exista vechiul Palat Administrativ, ars în 1878, Carol I le-a promis
ieşenilor sprijin pentru realizarea unui Palat Administrativ şi de Justiţie. Construcţia a
început în 1906, dar a fost întreruptă în timpul Primului Război Mondial, când acolo
au fost încartiruite trupele, iar imobilul neterminat a devenit spital de campanie. După
război, distrugerile au fost masive, de aceea constructorii au trebuit s-o ia de la capăt.
Fondurile destinate construcţiei au fost alocate de Fundaţiunea „Carol I“.
Din anul 1955, edificiul îşi încetează funcţia de Palat de Justiţie, fiind destinat
unor instituţii de cultură ale oraşului Iaşi. Astăzi, Palatul găzduieşte patru mari muzee
(Istorie, Ştiinţei şi tehnicii, Artă şi Etnografie) reunite în cadrul Complexului Muzeal
Naţional „Moldova”. În cadrul Complexului mai funcţionează Centrul de Cercetare,
Conservare şi Restaurare a Patrimoniului Cultural.
Muzeul de Istorie a Moldovei este continuatorul Muzeului de Antichităţi,
înfiinţat de Orest Tafrali, în 1916, pe lângă universitatea ieşeană. În secţia de Istorie
veche sunt ilustrate paleoliticul şi neoliticul – cu celebrele vase pictate, aparţinând
culturii Cucuteni – epoca bronzului, perioada daco-romană şi cea prefeudală,
corespunzătoare formării poporului român. De asemenea există epocile medievală,
modernă şi contemporană.
Muzeul Ştiinţei şi Tehnicii „Ştefan Procopiu” are următoarele secţii:
- Energetica, o însemnată colecţie de motoare şi exponate legate de istoria
electricităţii la Iaşi;
- Secţia Înregistrarea şi redarea sunetului oferă ocazia unei adevărate
călătorii în istoria muzicii mecanice, printre casete muzicale, orchestroane,
gramofoane şi patefoane, majoritatea în bună stare de funcţionare. Este o
colecţie unică în ţară;
Muzeul Etnografic al Moldovei, mărturie a civilizaţiei tradiţionale româneşti,
a fost întemeiat în 1943 de către Ion Chelcea. Este unul dintre cele mai bogate şi mai
bine organizate muzee de acest fel din România. Majoritatea exponatelor sunt foarte
vechi, vârsta lor depăşind adesea, 100 de ani. Colecţia de instalaţii populare din lemn
(pive şi vâltori pentru prelucrat sumane, prese de ulei etc.) este cea mai veche din ţară,
având acest profil. De asemenea în expoziţie există săli rezervate prelucrării lemnului,
ceramicii populare şi meşteşugul ţesutului). De un interes deosebit sunt cele două
interioare de locuinţe ţărăneşti, din zonele Bucovina şi Iaşi, precum şi sala datinilor şi
măştilor de Anul Nou, purtând numele etnologului Petru Caraman. Circuitul muzeului
conţine şi colecţiile de scoarţe şi costume populare din diverse zone ale Moldovei;
Muzeul de Artă din Iaşi este cea mai veche pinacotecă din ţară, ea fiinţând de
la 1860, pe lângă prima Universitate modernă românească. În galeria de artă
universală, picturile sunt grupate pe şcoli naţionale: italiană şi spaniolă, flamandă şi
olandeză, franceză, germană, austriacă şi rusă. În Galeria de artă românească, operele
„şcolii naţionale” sunt expuse cronologic, începând de la sfârşitul secolului al XVIII-
lea, până astăzi.
În cadrul Palatului Culturii mai funcţionează Sala H. Coandă, Sala
Voievozilor şi Sala Tafrali.
Descrierea degradărilor şi a intervenţiilor anterioare
Din analiza stării actuale a edificiului se pot sistematiza următoarele defecte

care au condus la apariţia degradărilor:
Dispunerea defectuoasă a unor încăperi la etajele superioare, cum ar fi:
- depozite cu încărcări foarte mari pe planşee: depozite de materiale lemnoase,
instalaţii etnografice, materiale feroase etc.;
- forţe concentrate mari: grupuri statuare, monumente de marmură, exponate
masive.
Tencuieli deteriorate la faţada principală
În unele zone s-au înregistrat tasări şi deplasări ale pardoselilor.

S-au constatat infiltraţii puternice de apă meteorică la nivelul superior şi o
degradare a elementelor structurale.
Elemente ca balcoane, frize, alte elemente arhitectonice erau puternic afectate
de degradări, fiind în pericol de prăbuşire.
Planşeele având mai multe soluţii constructive cum sunt planşeele pe grinzi de
lemn, planşeele pe grinzi din profile metalice şi bolţişoare de zidărie prezentau o serie
mare de degradări: fisuri transversale, longitudinale şi la 45º, desprinderi de pereţii
portanţi, coşcoviri ale tencuielii.
Podestele intermediare ale scărilor de acces prezentau fisuri. Scările de acces

secundare cât şi cele principale aveau fisuri în pardoseala nivelului inferior cât şi în
podestul intermediar.
Ca degradări ale pereţilor s-au constatat fisuri verticale şi orizontale la 45º,
fisuri de tip pânză de păianjen, fisuri verticale pe toată înălţimea pereţilor, degradări
datorită infiltraţiilor de apă, executarea de goluri de uşi, fără a se lua măsuri de
bordare specifice, închiderea cu zidărie a unor goluri de uşi fără ţeserea zidăriei etc.
La nivelul subsolului au fost constatate străpungeri ale elementelor structurale
pereţi, grinzi, grinzi metalice de către traseele conductelor de agent termic.
Intervenţiile asupra monumentului s-au desfăşurat în decursul existenţei sale
datorită apariţiei unor degradări cauzate de fundaţiile neomogene, de adâncimi
diferite, a lungimii mari a construcţiei fără rost de tasare şi sistemelor constructive
diferite. Fundaţiile s-au consolidat în anul 1935 în partea de sud-vest şi sud-est a
construcţiei prin subzidiri. Procesul de degradare a continuat iar după cutremurul din
1940 degradările s-au amplificat şi au apărut şi altele noi. Între anii 1953 – 1977 s-au
efectuat lucrări de intervenţie şi reparaţii capitale.
Deteriorări la Turnul cu ceas
În urma cutremurului din 1977 s-au constatat următoarele avarii: ruperea

zidului longitudinal al aripei de est de structură până la nivelul planşeului, fisuri şi
crăpături în arce, bolţi şi zidărie, evidenţierea prin fisuri a golurilor modificate,
fisurarea ornamentaţiei de ipsos, deformări şi deplasări la şarpantă. Din aceste motive
s-a intervenit prin executarea unor centuri şi buiandrugi din beton armat, cămăşuirea
unor arce, montarea de tiranţi, practicarea de noi goluri pentru amenajări în cadrul
muzeului, desfaceri şi refaceri de ziduri puternic avariate, cămăşuirea pilaştrilor de la
turnuri şi intrări. O serie de lucrări au rămas nefinalizate, cum ar fi: consolidarea
turnurilor de colţ posterior, înlocuirea învelitorii, reparaţia unor ziduri transversale în
zona de sud. Degradările s-au accentuat după cutremurul din 31 august 1986. Astfel au
apărut fisuri şi crăpături, chiar degradări importante în pereţi, tavane, elemente
ornamentale. După cutremurul din 1990 au fost luate o serie de alte măsuri de
consolidare, în special în zona aripei de sud a clădirii, la turnurile de colţ. Astfel în
anul 1996 s-au cămăşuit la interior aceste turnuri de colţ de pe faţada posterioară şi în
anii 1997-1998 s-au făcut subzidiri la fundaţiile adiacente acestor turnuri, pe o

lungime de circa 40 de metri.
Deteriorări la etajul I
Lucrări de consolidare
Consolidarea pereţilor portanţi ai clădirii, au constat în refacerea continuităţii

zidăriei prin ţeserea şi/sau injectarea fisurilor, concomitent cu realizarea unei reţele
alcătuită din centuri de beton armat înglobate parţial sau total în masa zidăriei de
cărămidă şi sâmburi-lamelă din tencuieli armate conectate la suport. Centurile din
beton armat plasate sub planşeele suprastructurii şi elementele verticale de legătură,
tip lamelă, s-au realizat astfel:
- numai la interior – în cazul pereţilor exteriori de faţadă;
- pe ambele feţe – în cazul pereţilor interiori.
Centurile plasate sub planşeele suprastructurii s-au executat în alveolă înecate
în zidărie. Centurile s-au conectat de zidărie cu conectori metalici. Eclisele pereţilor
interiori, înecate în grosimea peretelui, s-au conectat între ele prin conectori pătrunşi.
Tencuiala din eclisele propuse este de clasa M 200 şi s-a aplicat pe perete cu presiune
din mistrie, în straturi succesive, după care s-a nivelat
Continuizarea barelor din elementele verticale în dreptul planşeelor s-a
realizat prin însăşi centura de la baza acestora cu prevederea lungimilor de ancorare,
astfel:
- în cazul planşeelor pe grinzi metalice şi lemn, ocolind grinzile de lemn prin
graifuirea armăturilor;
- în cazul planşeelor pe grinzi metalice şi bolţişoare de cărămidă sau beton
simplu, armăturile îşi păstrează traseul vertical, cele care pică în dreptul grinzilor
metalice fiind conectate de profil prin intermediul unor platbande de fixare. Pentru
realizarea conectării dintre peretele din zidărie de cărămidă şi elementele de
ductilizare, rosturile zidăriei s-au deschis pe 2-3 cm, s-a curăţat suprafaţa cu jet de aer
comprimat pentru înlăturarea prafului, s-a umectat cu 24 de ore înainte de aplicarea
soluţiilor de intervenţie. Mortarul M 200 s-a aplicat cu presiune pe suprafaţă în straturi
consecutive, până la obţinerea grosimii de 4-5 cm.
Deteriorări în Sala Voievozilor
În cadrul lucrărilor de consolidare s-au injectat în prealabil fisurile existente.

Stâlpii realizaţi din profile metalice şi umplutură din zidărie de cărămidă s-au
consolidat înlăturându-se umplutura de cărămidă, montându-se frete şi armături
longitudinale conectate prin conectori chimici în planşeul de la cota 0,00, iar în pod s-
au conectat la sistemul de grinzi metalice existente, dispuse la partea superioară.
Lucrările de consolidare s-au executat în perioada 2008 – 2011.
MUCEGAIURILE. ATACUL BIOLOGIC ŞI COMBATEREA SA.
Ioana Maria BĂITANU*
Cuvinte-cheie: conservare preventivă, blocarea proceselor chimice

ireversibile, substanţe chimice şi substanţe provenite din plante naturale.
Key words: preventive presentation, blocking the irreversible chemical
processes, chemicals - substrances derived from natural planrs.
Abstract
Biodegradation as a science, its effects on the heritage objects, blocking the
destructive processes by chemical treatments or substances derived from
plants.
Biodegradarea este ştiinţa care studiază factorii biologici ce duc la degradarea

diferitelor materiale, în corelaţie cu factorii fizico-chimici şi care se ocupă cu găsirea
celor mai bune metode de limitare şi stopare.
Degradarea bunurilor cultural-artistice poate fi determinată în muzeu de trei
categorii de factori:
a. factorii naturali din mediul ambiant şi anume microclimatul, din care fac
parte temperatura (T), umiditatea relativă (U.R.), compoziţia chimică a aerului şi
lumina.
b. factorii biologici - ciupercile, fungii, insectele rozătoarele.
c. factorul uman - care prin ignoranţă, neştiinţă, indiferenţă, manevrare bruscă,
poate produce efecte ireversibile.
Combaterea atacurilor biologice, asigurarea condiţiilor de microclimat,
expunerea, organizarea de expoziţii, circulaţia şi itinerarea obiectelor, mânuirea,
ambalarea, transportul, se face aplicând normele de conservare preventivă. Ea este
condusă de conservatorul general şi conservatorii de colecţie. Nu poate fi coordonată
şi realizată această activitate, decât de specialiştii atestaţi în domeniul conservării şi o
muncă de colaborare formată din echipa de conservatori biologi, chimişti, fizicieni,
muzeografi, şi restauratori. Nici un conservator, chiar foarte bine pregătit nu poate
face tratamente complexe contra dăunătorilor biologici pentru că sunt metode
alternative, toxice şi de durată. Regula numărul unu valabilă pentru conservatorii de
colecţie, de care trebuie să ţină seama, este asigurarea zilnică a condiţiilor generale de
conservare: salubritate, stabilitate microclimatică, absenţa poluării. Asigurarea unui
spaţiu curat, fără praf, bine aerisit, cu ferestre protejate împotriva insectelor şi a
infraroşiilor, asigură un microclimat stabil. Modulii de expunere sau de depozitare,
trebuie să fie confecţionaţi, dezinfectanţi, să existe sisteme antiincendiu cu hidranţi,
extinctoare, senzori de fum, etc., toate intră în atribuţia conservatorului general şi a
*
Expert consultant conservare
conservatorului de colecţii. Dar obligatoriu este pentru fiecare muzeu să aibă camera
de carantină. Aici obiectele ţinute sub observaţie pot fi depistate de atacuri biologice
active: insecte, ciuperci xilofage, mucegaiuri. Aceste operaţii pe obiecte de patrimoniu
se fac, fie după achiziţionare, fie după strângerea obiectelor din expoziţie şi
întoarcerea lor în depozit. Din păcate această practică nu este aplicată aproape deloc
de conservatorul de colecţie. Pur şi simplu sunt introduse din nou în depozite, fără a
mai fi conservate, dezinfectate şi ţinute sub observaţie. Acest lucru poate în final să
afecteze întreaga colecţie, în cazul unui posibil atac biologic nedepistat la timp.
Ordinea ideală de conservare ar fi:
- achiziţie;
- carantină;
- conservare, restaurare;
- depozit.
Apoi din depozit: - expoziţie - temporară
- permanentă
- itinerantă
- carantină
- depozit
În ce condiţii se degradează obiectele de natură organică?
În condiţii de microclimat necontrolate şi anume temperatură şi umiditate
relativă cu variaţii mari, fenomen de care nu ducem lipsă în ultimii 5-6 ani. Zilnic
temperatura este diferită de la o zi la alta. Fluctuaţiile dintre zi şi noapte sunt de
aproape 10-15 °C, iar temperatura de zi are foarte multe grade, ce depăşesc în mai
toate zonele 30 - 33 - 38 - 40 °C (uneori chiar la umbră). Acest ciclu de temperaturi
ridicate ce durează 7-10 zile, este urmat de averse şi ploi torenţiale, ce aduc un grad
ridicat de umiditate de 80-90-100% - peste limita admisă. Microclimatul necontrolat -
temperatură şi umiditate, aerul poluat, sălile neaerisite - cu un aer greu, lumina de la
geamuri ce generează radiaţii infraroşii mai ales în lipsa parasolarelor, dezvoltă un
mediu prielnic ce poate duce la degradarea obiectelor de natură organică. Sunt expuse
atacului biologic activ lemnul, obiectele din lemn, de la secţiile de etnologie (mai ales
cele netratate), ramele tablourilor, suportul icoanelor de lemn, hârtia, grafica,
documentele, hărţiile, toate cu un conţinut bogat de celuloză. În condiţii de umiditate
relativă crescută, pot fi atacate atât colecţiile de icoane cât şi cele de textile. Textilele
care au în structură lâna, pot suferi atacul moliilor, sau în cazul iilor, împăturite
necorespunzător, fibra se tensionează şi poate suferi degradări grave, sau mucegaiul
imprimat în fibră. Colecţiile trebuie aerisite periodic, desprăfuite covoarele dublate cu
pânză şi prevăzute cu manşon pentru expunere.
Conservatorul trebuie să recunoască un atac biologic, să ştie să preleveze
analizele cu trusa de prelevare, să izoleze obiectul sau colecţia şi să intervină cu un
tratament limitat chimic sau nechimic, în caz contrar se apelează la colegul biolog din
muzeu. Să nu ne fie ruşine de anumite lucruri pe care nu le cunoaştem sau nu le
stăpânim şi să ne adresăm colegilor specialişti, chimişti sau biologi.
În această lucrare încerc să le dau câteva sfaturi practice tinerilor colegi, să le
sugerez rezolvarea unor probleme de conservare, mai ales pe linia organizării şi
menţinerii microclimatului în depozite. Recomand ca transportul dintr-o sală în
depozit sau dintr-un muzeu în altul, să se facă în lunile august şi septembrie, când
temperaturile sunt aproape egale. Pentru atacurile biologice sunt vinovate bacteriile,
fungii şi insectele. Trebuie stabilită măcar o dată la 6 luni încărcătura microbiană.
Germenii bacterieni sunt: - streptococi
- bacili - gram pozitiv
- gram negativ
- stafilococi - albi
- aurii
- levurile
Stafilococii aurii sunt cei mai frecvent prezenţi în sălile de muzeu, produc liză,
atacă pielea, etc.
Fungii: Trichocerma viride, Aspergillus fumigatus, Aspergillus flaus (este
cancerigen), Penicilium, Gheratonium, Mucor (mucegaiul negru).
Recunoaşterea încărcăturii microbiene se face prin determinări speciale, se
aduc cutii sterile de mediu Petri, la prima ora, înainte de a intra cineva, se pun pe un
scaun înalt în mijlocul depozitului şi se lasă la însămânţat timp de 2-3 ore. Se intră
după acest timp, se sigilează cutiile şi se duc la D.S.P. pentru a fi lucrate şi citite.
Curăţenia în sălile de expoziţie şi depozite se face prin combaterea cu substanţe
chimice, care omoară germeni bacterieni şi fungii. Produsele cele mai folosite sunt:
formolul în concentraţia de 8%; 1000 ml formol/m3 aer, spray Aerosept şi Clorhesidin,
se foloseşte în funcţie de volumul încăperii. De exemplu pentru un volum de 36-40 m3
utilizăm două flacoane. Cu cele două spray-uri în mână, cu mască la gură şi mănuşi se
parcurge tot spaţiul, repede, pulverizând ambele laturi. Se închide şi se sigilează sala
sau depozitul 24 - 48 ore, se acoperă cu o cârpă foarte groasă (moton) udă.
- Cationiuml - detergent, pentru spălarea duşumelelor, coridoarelor. La o
găleată se pun 2-3 linguri, iar prin colţurile unde au apărut pete de mucegai, se face o
soluţie de 8-10-12% şi se pensulează; după 2-3 zile se spală.
- Yrgasan - spray fungicid, la fel şi Lindanul (concentraţie 5-15%);
- Piretroizi contra insectelor - Neapynamin, Neopybutin;
- Baygonul (lichid) spray fungicid, de import sau universal - produs la Cluj;
- De la spitalele judeţene se poate cere soluţie de dezinfectare a sălilor de
operaţii sau se pot comanda la Hexi-Pharma dezinfectanţi: Suptrasept, Clorhexidina
(produs de MC. Neil), formol concentrat 36%;
- plachete insectofungicide de pus între geamuri.
Toate aceste efecte se produc numai atunci când depozitul sau sala de
expoziţie este insalubră, aerul nu se ventilează (din economie nu se dă drumul la
instalaţia de aer condiţionat) şi avem o umiditate mare, necontrolată.
- hârtia de filtru, care de obicei se umectează în diferite soluţii şi se introduce
într-un sac de nylon cu obiectul respectiv.
Substanţele chimice recomandate mai sus sunt scumpe, nu se găsesc tot timpul
şi sunt mai ales toxice pentru om.
Alternativa cu plantele, ca remediu natural este mult mai blândă şi cu efecte
pe un timp îndelungat, pentru că orice atac biologic activ constituie o urgenţă. Sunt
firme care la ora actuală cu plantaţii de plante medicinale care produc uleiuri, obiecte
de diferite dimensiuni pline de plante - valabile atât pentru om cât şi pentru mediu
ambiant din muzeu. De exemplu S.C. Dacia Plant S.R.L., jud. Braşov, S.C. Hofigal
Export Import S.A., Bucureşti, sect. IV; zonal în Bacău - dr. ing. Iuliana Barbu -
Farmacia Naturii, care cultivă hectare întregi de plante şi le prepară pentru farmacii.
Noua tendinţă de înlocuirea substanţelor chimice cu cele provenite din plante

se face experimental, se înlocuieşte substanţa toxică cu cea din plante şi se fac
următoarele combinaţii: floarea de sunătoare în combinaţie cu cea de salcâm uscate şi
apoi măcinate se introduc în săculeţi de pânză albă compactă şi se introduce în
depozitele de textile atât la covoarele din lână, la ii, la cămăşi, cât şi la costumele
militare. O altă compoziţie făcută din floare de salcâm şi frunză de salvie este benefică
obiectelor din piele. Soluţiile - tinctură cu alcool şi plantă de mentă, nalbă şi frunză de
stejar se foloseşte pentru a scoate mirosul greu din obiectele de lemn (dulapuri, cufere,
depozit de etnografie).
Pentru sterilizarea sălilor de expoziţii se pune lampa de ultraviolete alături de
câteva legături de sal vie care înlocuieşte Clorhesidina. Omul şi personalul ce lucrează
în muzeu în zilele de curăţenie poate consuma un ceai concentrat de salvie care
dezinfectează căile respiratori. Lucerna culeasă proaspăt de dimineaţă poate fi
introdusă în buchete legate bine în vasele de ceramică şi lăsate timp de 48 de ore
pentru a capta mirosul greu de mucegai şi umezeală.
BIBLIOGRAFIE
- Prof. Dr. Radu Florescu, Bazele Muzeologiei, Universitatea Creştină

“Dimitrie Cantemir”, Facultatea de Istorie, Bucureşti, 1993.
- Ioan Godea, Muzeotehnică, Editura Muzeului Ţării Crişurilor, Oradea, 2007.
- Aurel Moldoveanu, Conservarea preventivă a bunurilor culturale, Ministerul
Culturii, Centrul de Pregătire şi Formare a Personalului din Instituţiile de
Cultură, Bucureşti, 1999.
- Corina Nicolescu, Muzeologie generală, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1979.
RESTAURAREA BUSTULUI ŞI SOCLULUI STATUII

LUI MIHAI EMINESCU DE LA MĂNĂSTIREA PUTNA
Dan FĂRTĂIŞ
Cuvinte cheie: Mănăstirea Putna, restaurare, conservare

Keywords: Putna Monastery, restoration, conservation
Abstract
In 1870 it fulfilled four hundred years of building up the resting place of
Stephen the Great - Putna Monastery. In honor of this moment and the
national poet Mihai Eminescu initiative with student circle "Arboroasa" it was
decided a monument in memory of the first student congress . Finalizing this
monument was completed in 1926 by contributing artist Oscar Han.
Over time, the monument was affected due to weather and raised numerous
issues related to the restoration and preservation.
I. Istoric
În anul 1870 se împlineau patru sute de ani de la zidirea lăcaşului de veci a lui
Ştefan cel Mare. Din iniţiativa unui comitet studenţesc condus de Ion Slavici şi Mihai
Eminescu s-a redactat Apelul Comitetului pentru organizarea serbării de la Putna
trimis la 4 martie studenţilor Facultăţii de Teologie din Blaj. Purtând frumoasa grafie a
lui Eminescu, apelul se remarcă prin conţinutul lui din care se degajă în primul rând
ideile de libertate, unitate şi independenţă. Semnificativ este finalul apelului: „În trecut
ni s-a impus o istorie, în viitor să ne-o facem noi.”
Din anumite motive serbarea a avut loc un an mai târziu, în 1871.
Pictorul Epaminonda Bucevschi a făcut planul de ornare, iar pentru realizarea
lui au sosit tineri de pretutindeni.
În dimineaţa zilei de 27 august 1871s-a deschis festivitatea comemorării cu
discursul lui Slavici, urmat de cel al maiorului Boteanu, de studentul A.D. Xenopol.
Taraful celor treizeci de lăutari a cântat marşul lui Mihai Viteazul.
A doua zi, în împrejurimile Putnei, s-a încins o horă mare la care a cântat şi
elevul din clasa a VIII-a de liceu, Ciprian Porumbescu. Vădit emoţionat, tânărul a
exclamat în braţele tatălui său: „Tată, am cântat astăzi, Daciei întregi”. A fost singura
dată când cei doi s-au întâlnit în viaţa lor.
Tot din iniţiativa lui Mihai Eminescu şi a cercului studenţesc „Arboroasa” s-a
hotărât ridicarea unui monument în amintirea primului congres studenţesc.
Din păcate, realizarea lui s-a făcut abia în 1926 când „Asociaţia Arta
Română”, turnătoria Bucureşti şi cu contribuţia artistului plastic Oscar Han au realizat
acest monument. El este compus dintr-un bust al poetului, turnat în bronz, şi care
poartă semnătura autorului, anul în care a fost turnat, un soclu din piatră realizat de
meşterul Carol Moscaliuc din Cernăuţi şi scări realizate din acelaşi material.

Expert restaurator, Complexul Muzeal „Bucovina”, Suceava
II. Stare de conservare
Bustul este turnat din bronz de exterior şi are o patină ce se păstrează în bune
condiţii. În interior este gol şi are o înălţime de 107 cm. şi o lăţime de 70 cm. În partea
dreaptă, la baza bustului este inscripţionat numele Asociaţiei „Arta Română” şi al
Turnătoriei Bucureşti şi anul 1926.
În momentul investigării bustului am constatat că în zona umărului drept are o
fisură de aproximativ 50 cm. Acest lucru s-a produs în timpul mutării statuii de pe
vechiul amplasament, când bronzul a cedat. De asemenea, partea din faţă are o fisură
de aproximativ 10 cm. datorată unor tensionări în timpul mutării. În partea stângă, tot
la bază, se află semnătura autorului şi aurul în care a fost turnat.
Starea de conservare a soclului ridică cele mai mari probleme. Din cauza apei
pluviale ce a pătruns prin fisuri în interiorul bustului, pe toată partea superioară a
soclului au apărut pete mari, verzi, de produşi secundari. Tot din cauza apei pluviale şi
a fenomenului de îngheţ-dezgheţ, a apărut fenomenul de clivare (măcinare) ce poate fi
observat pe trei din cele patru feţe ale soclului. Acestea au dimensiuni de 125 cm. x 75
cm. şi o suprafaţă plană în care sunt încastrate plăci din marmură cu înscris.
La baza soclului, în partea stângă, poate fi citit numele autorului, un meşter
din Cernăuţi, pe nume Carol Moscaliuc. Partea din faţă a soclului, mai precis, la bază
se află o carte realizată din marmură pe care sunt gravate versuri din poezia „La
steaua” şi din „Bucovina mea”.
„Icoana stelei ce-a murit Astfel totdeauna când
Încet pe cer se suie gândesc la tine
Era pe când nu s-a zărit, Sufletul mi-apasă nouri de
Azi o vedem şi nu e” suspine
„La steaua”, strofa a III-a Bucovina mea!
Marmura din care a fost confecţionată cartea este de o calitate medie, a fost
lovită în timp şi lichenii au lăsat caverne pe suprafaţa ei.
Pe spatele soclului se află o placă de 80x72cm. pe care sunt înscrise
următoarele:
„ În amintirea primului congres studenţesc şi a primei serbări a românilor de
pretutindeni ce a avut loc în anul 1871 la mormântul marelui „Ştefan Vodă”, prin
îndemnul lui Mihai Eminescu, ridicatu-sa acest monument din iniţiativa şi stăruinţa
cercului studenţesc „Arboroasa”.
Din cauza apei pluviale şi a fenomenului de îngheţ-dezgheţ culoarea literelor
s-a şters. Placa din marmură s-a pătat cu verde provenit din bronz.
Am lăsat la urmă placa centrală cu versurile:
„Ce-ţi doresc eu ţie
dulce Românie
La trecutu-ţi mare
mare viitor!”
Şi aici înscrisul s-a deteriorat din cauza apei pluviale. Căutând poze mai vechi
şi alte documente, am găsit în unul din depozitele mănăstirii o placă de aceleaşi
dimensiuni, dar cu alte versuri care a stat pe soclu până în anul 1947. Versurile fac
parte din poezia „Doina” care a fost interzisă mulţi ani în România.
„Cine-a ndrăgit străinii
Mânca-i-ar inima câinii
Mânca-i-ar casa pustia
Şi neamul nemernicia”
Am încercat să-i conving pe proprietari să repunem placa pe soclu, nu au fost

de acord, dar nici nu vor să fie publicată.
Scările cu depuneri de fum din cauza lumânărilor depuse, atac de muşchi.
licheni şi verdeaţa zidurilor.
III. Restaurare
Pentru a opri pătrunderea apei pluviale în interiorul bustului, fisurile au fost

curăţate pe toată lungimea lor şi au fost plombate cu răşină UHUT 300 endfest-24 ore
în care a fost inclusă culoare pentru estomparea luciului caracteristic.
O altă operaţie a fost aceea de spălare cu detergent neionic Super 100 pentru
înlăturarea depunerilor de praf, dar şi a excrementelor de pasăre.
Patina a fost menajată deoarece se prezintă bine.
Aşa cum am mai afirmat, problemele cele mai mari au fost la soclu. Materialul
litic ales a fost o gresie calcaroasă, nu prea rezistentă, care a cedat la fenomenul de
îngheţ-dezgheţ.
O primă măsură pe care am luat-o a fost aceea de înlăturare a zonelor
măcinate cu ajutorul şpaclurilor, după care am trecut la finisarea ei cu pensoane din
fibră de sticlă pentru închiderea porilor pietrei. În timpul acestei operaţii o parte din
petele verzi au fost înlăturate, îmbunătăţind vizibil aspectul cromatic al pietrei.
În zonele mai profund afectate am folosit o soluţie de 12% acid citric aplicat
cu comprese, după ce în prealabil piatra a fost îmbibată cu apă distilată. Pe unele
porţiuni petele s-au estompat, dar au mai rămas zone cu produşi secundari.
După ce piatra s-a uscat, zonele cu lipsuri au fost pensulate cu amorsă pentru a
se putea aplica un chit din praf de piatră, ciment alb şi nisip. Finisarea s-a făcut cu
hârtie abrazivă fină şi întreg soclul a fost spălat pentru a se înlătura depunerile de praf
provenite de la finisare.
O altă operaţie a fost aceea de impregnare prin pulverizare cu Estel 1000
pentru întărirea legăturilor fizico mecanice ale pietrei din soclu.
După ce răşina s-a uscat, întreg soclul a fost şlefuit cu un abraziv fin (400)
pentru ca porii pietrei să se închidă mai mult şi să nu mai permită pătrunderea apei în
soclu. Menţionez că această răşină nu face luciu prin pulverizare şi nu schimbă
culoarea pietrei.
Refacerea înscrisului s-a făcut cu penson fin şi culoare neagră, aşa cum a fost
iniţial, după care a fost protejat tot prin pulverizare cu Estel 1000.
Atacul biologic a fost stopat cu biocid de tipul Biotin-R în concentraţie de 4%
dizolvat în white spirt.
Scările au fost curăţate la final prin operaţiunea de bugiardare, evitându-se

astfel şi alunecările din perioada toamnă-iarnă. Întreaga lucrare a durat 23 de zile şi a
fost necesară amplasarea unei schele.
Aspecte ale deteriorărilor întâlnite la

lucrare şi la soclul monumentului
Fisură în zona centrală a lucrarii

remediată şi monumentul după restaurare
STAREA DE CONSERVARE A ICONOSTASULUI BISERICII

,,SFINŢII ARHANGHELI MIHAIL ŞI GAVRIIL” DIN
SATUL MOARA, JUDEŢUL SUCEAVA
Alexandrina CUŢUI
Cuvinte cheie: icoane, catapeteasmă, stare de conservare, atac fungic,

insecte xilofage
Keywords: icons, iconostasis, conservation status, fungal attack, xylophagous
insects
Abstract
Iconostasis of “Saints Archangels Mihail and Gavriil” Church in the Moara
village of Suceava County, is made of linden wood. The painting is done in
tempera colors, the peasant manner. The conservation status of the
iconostasis is one precarious. Fungal and insect attack the wood decay, wood
structure changed.
Istoricul bisericii
Biserica cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil este situată în partea

de sud a satului Moara Mică, din comuna Moara, la 8 km sud-vest de oraşul Suceava.
Biserica a fost construită iniţial în satul Bosanci, judeţul Suceava.. Este o
construcţie din lemn de stejar. După inscripţia care se află situată dăltuită în bârna de
deasupra uşii de la intrare, construcţia s-a finalizat în anul ,,al cincilea de la venirea
Muscalilor în Moldova, adică leat 7282, iulie 8”3. Aşadar, lăcaşul de cult a fost
construit în anul 1784, înainte ca Bucovina să fie alipită Austriei.
Biserica a fost construită de către săteni, neavând un ctitor anume, deoarece în
inscripţie nu este menţionat unul. Lemnul folosit la construcţie este din stejarii care au
fost defrişaţi chiar de pe locul unde construcţia a fost amplasată. Lucrările au fost
făcute de către enoriaşii parohiei, sub îndrumarea meşterilor Kiril Ungureanu şi
Crăciun Cazac din satul Udeşti. Sfinţirea a fost făcută de către ,,dichiul Macarie de la
Voroneţ”4. La sfinţire biserica a primit hramul ,,Sf. Gheorghe”, hram păstrat până în
anul 1920, când întreaga construcţie a fost mutată la Moara. La resfinţire, biserica a
primit noul hram al ,,Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil”.
Catapeteasma bisericii este cea originală. Pictorul care a realizat catapeteasma
nu este cunoscut. Atât icoanele cât şi frizele decorative şi ancadramentele sunt
realizate din lemn de tei, debitat manual. Icoanele sunt pictate în stil ţărănesc, cu
culori tempera şi emulsie din gălbenuş de ou.
După mutarea în satul Moara, asupra catapetesmei s-au făcut lucrări de
restaurare de către pictorul Andriescu din Fălticeni.

PhD., expert restaurator lemn policrom, Complexul Muzeal „Bucovina”, Suceava
3
*** Pisania dăltuită în bârna de deasupra uşii de la intrarea în biserică.
4
Ibidem.
Starea de conservare a catapetesmei
Ansamblul iconostasului are o stare de conservare precară datorată în primul

rând atacului fungic. Ciupercile prezintă o multitudine de micelii şi de corpuri de
fructificaţie, ceea ce duce la o extindere accelerată. Atacul ei este rapid, se
generalizează într-un interval scurt de timp şi îmbolnăveşte structura lemnoasă a
întregii construcţii5.
Pe lângă faptul că participă la producerea distrugerii propriu-zisă a lemnului,
ciupercile dau o coloraţie anormală a materialelor pe care le afectează. . În cazul
coloraţiilor anormale, acţiunea lor se limitează la consumarea substanţelor nutritive
din celulele de parenchim, pereţii celulari rămânând intacţi sau fiind afectaţi într-o
foarte mică măsură. În cel de al doilea caz, ele descompun materiile lignocelulozice
din alcătuirea pereţilor celulari, lemnul suferind modificări din ce în ce mai adânci ale
compoziţiei chimice şi în final, prin putrezire, pierzându-şi complet integritatea. O
formă uşoară de modificarea compoziţiei chimice a lemnului, înregistrată la unele
specii, este răscoacerea. În cazul putrezirii, lemnul suferă o modificare profundă a
compoziţiei chimice. Cea mai mare parte a putregaiurilor încep printr-o ,,răscoacere” a
lemnului. Între putregai şi răscoacere, la speciile la care aceasta din urmă se poate
instala, există o multitudine de stadii intermediare.
Pe lângă atacul masiv al fungilor, peretele iconostasului prezintă numeroase
urme ale atacului insectelor xilofage (orificii de eclozare). Acestea se observă la toate
elementele din structura iconostasului şi a icoanelor care împodobesc naosul şi
pronaosul bisericii.
Fragilizarea lemnului din iconostas este notabilă, lemnul suferind modificări
în aspect şi rezistenţa mecanică, având aspect buretos în secţiunea elementelor rupte
(profilurile ample sculptate in formă de ,,S” sau de viţe de acant).
Datorită atacului xilofag şi fungic, precum şi a unor şocuri mecanice, unele
elemente sculptate s-au desprins în timp şi au fost ,,fixate” abuziv în cuie şi cu sârmă,
acestea rămânând inestetic în iconostas, creând lacune profunde sau superficiale.
Pentru a masca uzura policromiei şi unele lacune superficiale sau profunde ale
stratului de preparaţie, câteva elementele sculptate din ornamentica iconostasului s-au
peliculizat cu bronz. De asemenea, intervenţia cu alte culori este în exces pe frizele
decorative. Chiar dacă intervenţiile au fost cu caracter intenţionat de înfrumuseţare a
iconostasului, acestea au agravat procesul de degradare deja existent. De asemenea,
cuiele şi sârmele care au fost folosite pentru prinderea elementelor fracturate şi
desprinse au reprezentat agresivităţi mecanice pentru lemnul deja fragilizat.
Praful, murdăria aderentă şi ancrasată se datorează faptului că, suprafeţele
sunt mai greu accesibile, (în special cele din zonele superioare). Pe suprafeţele
inferioare, unde uzura funcţională este mai pronunţată, precum şi din cauza folosirii în
5
Aurel Moldoveanu, Conservarea preventivă a bunurilor de patrimoniu, Centrul de Pregătire şi Formare
a Personalului din Instituţiile de cultură, Bucureşti, 1999, p.130.
mod repetat a unor mijloace mai abrazive de desprăfuire, s-au produs abraziuni şi
zgârieturi.
Starea de conservare a versoului iconostasului: atacul fungilor şi cel al
insectelor xilofage este vizibil şi aici, iar murdăria aderentă şi ancrasată, praful s-au
acumulat în timp, în exces.
Influenţa microclimatului în care factorii fizico-chimici şi biologici au
conlucrat cu factorul uman prin intervenţii necorespunzătoare, au determinat în special
degradarea suportului, antrenând uneori şi preparaţia policromiei.
Icoanele de ,,poală” şi cele de închinare din pronaosul şi naosul bisericii
prezintă urme masive ale atacului fungic şi a celui xilofag pe verso, în timp ce pe
suprafaţa pictată deteriorările sunt mai mult la nivelul superficial al verniului.
Deteriorarea şi brunificarea verniului este mai pronunţată la icoanele din registrele
superioare şi la cele care împodobesc bolta pronaosului şi pereţii bisericii. Acesta s-a
brunificat odată cu trecerea timpului. Pe suprafaţa pictată sunt prezente urme de praf,
fum, ceară de la lumânări şi urme de răşini topite (tămâie sărită din cădelniţe).
Datorită fluctuaţiilor de umiditate din atmosferă, pe suprafaţa pictată sunt
prezente desprinderi ale stratului pictural. Uzura funcţională este şi ea prezentă în
special pe icoanele împărăteşti, de la sărutările de închinare ale credincioşilor (saliva
are pH acid)6. Repictările neglijente făcute pe ramele icoanelor de mai multe ori, au
produs pete de vopsea care s-au scurs pe suprafeţele pictate ale icoanelor.
De asemenea mai sunt prezente atât pe suprafeţele pictate ale icoanelor cât şi
la policromie arsuri provocate de lumânări aprinse şi nesupravegheate7.
Pentru stoparea atacului biologic activ, au fost făcute în mod repetat
tratamente cu biocizi. Catapeteasma a fost demontată şi s-au făcut injectări şi pensulări
cu biocizi. După aplicarea soluţiei, componentele catapetesmei au fost introduse în
saci din material plastic, care au fost lipiţi la capete cu bandă adezivă. Astfel a fost
eliminat aerul, iar evaporarea substanţei s-a produs într-un timp mai îndelungat.
Tratamentul s-a repetat de trei ori la un interval de timp de 21 de zile8.
Toate formele de degradare prezente pe întreaga suprafaţa catapetesmei sunt
evolutive9, ceea ce necesită restaurarea întregului ansamblul în regim de urgenţă.
6
Ion Sandu, Deteriorarea şi degradarea bunurilor de patrimoniu cultural, Ed. Univ. Al. I. Cuza Iaşi,
2008, vol. I. pp. 46-54.
7
Stavrofora Mihaela Cozmei; Arhid. Anastasie Robu, Conservarea şi restaurarea Iconostasului Bisericii
Mari a Mănăstirii Suceviţa, în Movileştii Istorie şi spiritualitate românească, Artă şi restaurare, vol III,
Suceava, Editura Muşatinii, 2007, p. 212.
8
Alexandrina Cuţui, Metodologia restaurării icoanei ,,Sf. Haralambie şi Sf. Nicolae”, în ,,Sargeţia” III
(XXXIX), Deva, Editura Altip, 2012, p. 528.
9
Cornelia Bordaşiu, Estetică şi restaurare, Iaşi, Editura StudIS, 2010, p. 69.
Foto 1. Ansamblu catapeteasmă.
Foto 2. Atac fungic. Foto 3. Atac al insectelor

xilofage.
Foto 4. Depuneri de Foto 5. Desprinderi ale

praf, fum şi murdărie stratului pictural.
aderentă.
FRAGMENTE TEXTILE ARHEOLOGICE GĂSITE PE

DOUĂ PAFTALE DIN SECOLUL AL XVIII-LEA
- studiu de caz -
Aurora – Florentina ILIE*
Cuvinte cheie: pafta, textile, arheologie, degradare, metale.

Keywords: buckles, textile, archeology, degradation, metal.
Abstract
Archaeological environment in which there were two buckles along with the
textile leftover behind them, secured a microclimate characterized by
moisture, leading to the formation of corrosion products, printed on the textile
fragments, partially mineralizing fibers.
Alteration and degradation of textile added the effect of aging, resulting in
physical and chemical properties change, which eventually led to the total
destruction of the belt on which there were two buckles.
In archaeological environment, when textiles get in contact with a metallic
object, between the metal and textile fibers a microsystem is determined by
processes of degradation and corrosion of metal fibers interact physically and
chemically.
Working methods applied in the restoration of these archaeological textile
fragments are reversible and their solutions are used to treat biodegradable,
not affecting in time the chemical structure of the fibers.
Textilele arheologice reprezintă o categorie restrânsă în cadrul descoperirilor

arheologice, deoarece, fiind piese cu suport de natură organică, suportă dificil acest
mediu, însăşi extragerea din săpătură reprezentând un traumatism.
Fragmentele descoperite pe şantierul arheologic de la Nufăru, judeţul Tulcea,
de care ne ocupăm în această lucrare, sunt din material textil şi se aflau prinse în
interiorul a două paftale din alamă (aliaj de cupru-zinc), ce datează din secolul al
XVIII-lea. Acestea au fost aduse pentru restaurare în Laboratorul de restaurare textile
al Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand I”, de la Institutul de Arheologie
„Vasile Pârvan” din Bucureşti.
Paftalele metalice au fost restaurate de către expert restaurator metale Ana-
Maria Georgiana Mureşan, de la Laboratorul de restaurare metale din cadrul
Institutului de Arheologie.
Pentru determinarea elementelor din care sunt constituite firele de ţesătură
analizate, dar şi pentru compararea acestora cu alte fragmente textile găsite pe
şantierul arheologic de la Nufăru, au fost efectuate analize vizuale şi de ardere pentru
firele textile, folosind resturi desprinse, precum şi fotografii macro la stereomicroscop,
în cadrul Secţiei de Investigaţii Fizico-Chimice şi Biologice din Muzeul Naţional de
Istorie a României.
*
Expert restaurator textile, Muzeul Militar Național „Regele Ferdinand I” București.
Înainte de începerea restaurării, fragmentele textile prezentau numeroase

deteriorări şi degradări fizico-mecanice, chimice şi biologice: depuneri de pământ;
suprapunerea şi presarea fragmentelor textile, unele peste altele, fiind unite între ele
datorită resturilor humice întărite; destrămări şi deşirări pe margini; deshidratarea şi
fragilizarea firelor textile; compromiterea structurii fibrilare cauzată de păstrarea
îndelungată în condiţii de umezeală; mineralizarea firelor textile în zonele de contact
cu metalul paftalelor; pete de mucegai pe întreaga suprafaţă.
Fiind piese vulnerabile, predispuse prin natura lor organică la degradare
excesivă în mediul arheologic, fragmentele textile sunt foarte greu de recuperat şi de
stabilizat din punct de vedere chimic. Aciditatea microclimatului împreună cu
umiditatea din sol, au creat condiţii pentru ca bacteriile, ciupercile şi fungii să distrugă
fibrele textile dar, în acelaşi timp, sărurile metalice de cupru şi zinc, de pe cele două
paftale, au inhibat parţial degradarea microbiologică, conservând fragmentele de
ţesătură aflate în interiorul paftalelor.
Fragmentele textile la care ne referim, au fost aduse în Laboratorul de
restaurare fără a fi curăţate de pământ, fiind prinse în interiorul celor două paftale din
alamă. Ele s-au mineralizat în
contact cu produşii de coroziune
rezultaţi din aliajul de cupru şi
zinc, cloruri şi carbonaţi.
Procesele chimice care au avut
loc în mediul arheologic au dus
la modificări în structura şi
compoziţia materialelor
componente ale acestor
fragmente textile arheologice.
Absorbţia şi desorbţia au avut şi
ele o acţiune importantă asupra
stabilităţii dimensionale şi
asupra proprietăţilor fizice ale
fibrelor textile (Foto 1).
Produşii chimici din
sol, precum şi cei rezultaţi în
urma reacţiilor dintre aceştia şi
elementele din structura chimică Foto 1: Imagini de ansamblu, avers şi revers,
a textilelor, atacă ţesăturile, însă înainte de restaurare
degradarea acestora apare
datorită acelor agenţi biologici specifici numai mediului arheologic, cum sunt
bacteriile şi ciupercile, care se dezvoltă şi acţionează atât în condiţii aerobe, cât şi
anaerobe.
După extragerea din săpătură, piesele textile pot dezvolta fungii, care apar
numai în mediul aerobic.
Aşadar, chiar şi numai prin simpla enumerare a proceselor care se produc şi
care duc la dezvoltarea microorganismelor ce atacă materia organică, în mediul
arheologic limitat, închis, în condiţii specifice, se poate aprecia gradul de

periculozitate şi dificultate pe care o are restaurarea unor asemenea piese arheologice.
Limita dintre barierele de periculozitate, dificultate şi fragilitate în restaurarea
unor obiecte arheologice, în speţă, a pieselor textile, este foarte greu de trasat. Numai
o descriere, pe înţelesul tuturor, poate duce la aprecierea corectă a amplorii proceselor
chimice, fizice şi biologice care au loc în stratul arheologic, direct pe materia organică
şi care duc, în final, la degradarea şi distrugerea elementelor prezente într-un
asemenea mediu.
Prin chemosinteză unele bacterii îşi sintetizează substanţele organice cu
ajutorul energiei chimice, care se eliberează din oxidarea diferiţilor compuşi
anorganici, cum ar fi: H2, H2S, S, Fe, NH3, HNO2 etc. Ele se dezvoltă şi acţionează
atât în condiţii aerobe, cât şi anaerobe. Într-un mediu arheologic, unde există substanţe
organice în descompunere se întâlnesc bacterii nitrificatoare. Acestea se găsesc atât în
apă, cât şi în sol, ele putând fi împărţite în nitritbacterii şi nitratbacterii.
Nitritbacteriile oxidează acidul azotic (NH3) până la acid azotos (HNO2),
pentru obţinerea energiei necesare reducerii bioxidului de carbon (CO2) şi sintetizării
compuşilor organici proprii, conform reacţiei:
2NH3 + 3O2 → 2HNO2 + 2H2O + energie
Nitratbacteriile produc ulterior oxidarea acidului azotos (HNO2) până la acid
azotic (NH3), conform reacţiei:
2HNO2 + O2 → 2HNO3 + energie
Respiraţia anaerobă este caracteristică anumitor bacterii şi ciuperci, care s-au
adaptat să trăiască în condiţiile lipsei de oxigen molecular din atmosferă. Acestea se
găsesc în sol şi pot fi bacterii fermentative, ale putrificaţiilor şi cromogene.
Bacteriile fermentative se dezvoltă saprofitic pe diverse substanţe, pe care le
transformă, fie prin procese de oxidare (fermentaţia acetică), fie prin procese de
reducere (fermentaţia butirică) sau prin dedublare (fermentaţia lactică). În procesele de
fermentaţie se eliberează energie şi rezultă diverşi produşi chimici.
Fermentaţia alcoolică poate fi produsă de diferite specii de ciuperci şi bacterii.
Degradarea glucozei în cursul fermentaţiei se realizează în două faze: în prima fază,
numită şi glicolitică, hexozele sunt descompuse în acid piruvic, iar în faza a doua,
acidul piruvic este decarboxilat în acetaldehidă, iar aceasta este redusă până la alcool
etilic.
Fermentaţia lactică este determinată de activitatea enzimatică a bacteriilor
lactice sau a unor ciuperci. Mecanismul de desfăşurare a fermentaţiei lactice se
aseamănă în prima fază cu cea alcoolică, deosebirea apărând în faza a doua, când
acidul piruvic este descompus în acid lactic. Reacţia globală se desfăşoară conform
reacţiei generale de mai jos:
C6H12O6 → 2CH3 – CHCH – COOH + 15 Kcal.
glucoză acid lactic energie
Fermentaţia acetică este provocată de o serie de bacterii care transformă
zaharurile sau alcoolul etilic în acid acetic. Aceasta poate avea loc pe cale anaerobă
sau parţial aerobă, conform următoarelor reacţii chimice generale:
- fermentaţia anaerobă:
C6H12O6 → 3CH3COOH + 15 cal.
- fermentaţia acetică oxidativă (parţial aerobă):

C6H12O6 → CH3CH2OH + O3 → CH3COOH + H2O + 117 cal.
Bacteriile putrificaţiilor se dezvoltă saprofitic pe substanţele organice, pe care
le descompun în bioxid de carbon, amoniac, hidrogen sulfurat, apă etc., pe care le
mineralizează.
Bacteriile se înmulţesc prin diviziune directă, după unu, două sau trei planuri
perpendiculare între ele, după care, fie se separă, fie rămân unite într-un înveliş
gelatinos: câte două (diplococi, gonococi, pneumococi), câte patru (tetradă), sub formă
de lanţuri sau şiraguri (streptococi), ori sub formă de ciorchine (stafilococi).
După extracţia din sol, materialele arheologice pot dezvolta spori, care sunt
forme de rezistenţă ale bacteriilor, putându-se menţine sub formă latentă intemperiilor
de mediu. Sporii iau naştere în interiorul celulei bacteriei, în partea centrală sau la
extremităţi şi sunt acoperiţi de o membrană mult mai groasă.
Ciupercile sunt talofite lipsite de clorofilă, cu nutriţie heterotrofă (saprofită
sau parazită). Ele se înmulţesc asexuat prin spori şi sexuat prin izogamie sau
heterogamie. Membrana celulelor este formată din glucide apropiate de celuloză şi o
serie de substanţe asemănătoare cu chitina din membrana insectelor. Produsul de
rezervă este glicogenul, un izomer al amidonului.
Pe lângă substanţele organice pe care le iau gata preparate din natură, fiind
heterotrofe, ciupercile folosesc în nutriţia lor şi unele elemente pe care le iau, pe cale
osmotică din mediul în care se dezvoltă (fosforul din fosfaţii din sol sau din alte
substanţe organice care conţin fosfor, azotul din azotiţii sau azotaţii din sol sau din alte
substanţe proteice pe care se dezvoltă).
Virusurile sunt agenţi patogeni extrem de mici, invizibili la microscopul optic,
cu organizare foarte simplă. Ei sunt lipsiţi total de echipament enzimatic, în consecinţă
sunt obligatoriu paraziţi în celulele vii ale bacteriilor, plantelor, animalelor şi ale
omului, producând boli grave. Virusurile parazite în celulele bacteriilor se numesc
bacteriofagi, cele parazite la plante se numesc virusuri fitopatogene, iar cele parazite la
animale şi om se numesc virusuri zoopatogene. La om, virusurile provoacă diferite
boli grave, cum ar fi: rujeola, gripa epidemică, poliomielita, turbarea, vărsatul etc.
Dezvoltarea bacteriilor poate fi oprită de diverse substanţe chimice, cum sunt
bacteriostaticele (opresc dezvoltarea) şi bactericidele (omoară bacteriile).
Cum aminteam anterior, caracteristicile stratului arheologic au avut influenţă
asupra fragmentelor textile, iar produşii de reacţie rezultaţi în mediul respectiv, au dus
la mineralizarea parţială a firelor textile şi la păstrarea ţesăturilor numai în interiorul
paftalelor metalice, acolo unde sărurile metalice de cupru şi zinc au inhibat parţial
degradarea microbiologică.
În urma analizelor efectuate s-a constatat că firele folosite la execuţia acestor
fragmente textile sunt din fibre de natură celulozică: bumbac, in, cânepă.
În zona localităţii Nufăru din judeţul Tulcea, pe braţul Sf. Gheorghe, al
Dunării, solul este salin, tocmai acest mediu bazic ajutând la conservarea fibrelor
celulozice din ţesătură şi la rezistenţa lor în stratul arheologic (Foto 2).
Foto 2: Fotografii macro, realizate cu stereomicroscop cu cameră foto digitală

Bumbacul cu un conţinut de umiditate de peste 9% este degradat de
microorganisme. Astfel, la umidităţi cuprinse între 10-20% se dezvoltă ciupercile, iar
la peste 20% bacteriile. Degradarea bumbacului de către microorganisme este însoţită
de apariţia unor pete colorate în galben, verde, cafeniu sau negru, în funcţie de natura
ciupercilor şi a bacteriilor. Acestea provoacă, în prima etapă, o hidroliză de tip
enzimatic, declanşată de enzimele celulază şi celobiază, secretate de ciuperci. În
următoarea etapă are loc o fermentaţie rezultând acizi: acetic, butiric şi lactic. Unele
bacterii anaerobe fermentează celuloza până la metan (CH4) şi bioxid de carbon (CO2).
Celuloza, prezentă în fibra de bumbac, este o substanţă macromoleculară din
clasa hidraţilor de carbon având în moleculă C, O, H. Distrugerea parţială sau totală a
celulozei are loc sub influenţa factorilor de mediu, respectiv din stratul arheologic cu
caracteristicile ambientale specifice, sub acţiunea microorganismelor din sol şi a
produşilor chimici rezultaţi în urma descompunerii compuşilor organici, şi a acţiunii
acizilor, bazelor şi a oxigenului. Toate acestea duc la scindarea lanţurilor
macromoleculare în zonele slabe, acolo unde se concentrează tensiuni interne sau sunt
defecte în structura fibrei.
Îmbătrânirea materialelor celulozice se manifestă prin micşorarea în timp, a
gradului de polimerizare şi, în consecinţă, prin înrăutăţirea proprietăţilor fizico-
mecanice. În acest proces, celuloza suferă modificări ale structurii macromoleculare,
devine mai rigidă şi în final friabilă, micşorându-şi rapid proprietăţile mecanice.
Îmbătrânirea este în acelaşi timp însoţită şi de scăderea gradului de alb, urmele de ioni
metalici catalizând îngălbenirea şi degradarea celulozei.
Din punct de vedere chimic, cânepa este compusă din 77,07% celuloză,
lignină şi corpuri pectice, apă, corpuri extractive şi cenuşă. Faţă de bumbac, gradul de
orientare şi rezistenţa mecanică a celulozei sunt mai mari.
Inul se deosebeşte de bumbac printr-un conţinut mai redus de celuloză (65-

87%) şi mai mare de însoţitori ai celulozei (lignină, substanţe pectice, ceruri, substanţe
albuminoide). Inul absoarbe umiditatea până la 12% din greutatea lui, are rezistenţă
mare la mediul alcalin şi o rezistenţă mică la mediul acid. Acţiunea diferitelor
substanţe chimice (alcaline, oxidante) trebuie să fie mai blândă, pentru a evita
dizolvarea substanţei de legătură şi desfacerea fibrei în celule elementare, ducând la
modificarea aspectului şi a rezistenţei mecanice. De acest lucru trebuie să se ţină cont
şi în operaţiile de curăţire şi detaşare. Fiind o fibră celulozică, proba de ardere este
asemănătoare cu a celorlalte fibre celulozice, arde cu flacără şi miros de hârtie arsă şi
se transformă în cenuşă albă.
Cunoscând aceste date despre materialele textile, care urmau a fi restaurate,
structura, compoziţia şi proprietăţile fizico-chimice ale acestora, s-a putut trece la
restaurarea propriu-zisă a fragmentelor textile.
Astfel, pentru început, s-a efectuat o curăţire mecanică, cu scopul de a
îndepărta resturile humice, de pe suprafaţa fragmentelor, dar nu s-a insistat în
îndepărtarea acestora, de pe paftale. Gradul de deshidratare, foarte mare, nu a permis
desprinderea de pe pereţii interiori şi de pe gaica de prindere a centurii în paftale.
A fost efectuată o emoliere a fragmentelor textile, astfel prinse de paftale,
imersându-le în apă distilată. Etapa aceasta de lucru a fost foarte atent monitorizată,
deoarece s-a efectuat prin
imersia în vasul de curăţire,
aşezat uşor înclinat, în care apa
distilată a fost lăsată să se
prelingă, lent, îndepărtând
nămolul creat ca urmare a
înmuierii resturilor humice. Cu
ajutorul unei pensule cu firul
foarte moale şi subţire s-au
efectuat mişcări uşoare pe
fragmentele textile, pensulând
pe suprafaţa lor. Resturile de
pământ au putut fi îndepărtate,
fragmentele textile
desprinzându-se uşor de pe
paftale (Foto 3).
Permanent, s-a efectuat
o clătire cu apă distilată, lăsând
să se prelingă uşor pe marginea
vasului, apa distilată
schimbându-se treptat, până la Foto 3: Imagini de ansamblu revers, după emolierea
îndepărtarea resturilor humice. fragmentelor textile
Această curăţire a
continuat şi după scoaterea fragmentelor textile din apa distilată, cu ajutorul pensetei,
bisturiului şi acului.
A mai fost executată o emoliere a

ţesăturii, de această dată, cu soluţie de
înmuiere din glicerină 3 ml, alcool etilic 10
ml şi apă distilată 987 ml.
Procesul de îndepărtare a
impurităţilor şi a resturilor humice de pe
fragmentele textile, a continuat, urmat de o
nouă clătire cu apă distilată.
Fragmentele textile au fost aşezate
pe hârtie de filtru, presându-le uşor, pentru
absorbirea surplusului de apă. S-a reluat
îndepărtarea resturilor de pământ de pe
acestea. În urma emolierii, multe dintre
fragmentele textile au putut fi întinse, fibra
textilă fiind suficient de elastică pentru a
permite îndreptarea lor.
În următoarea fază de lucru,
curăţirea umedă, s-a efectuat utilizând o
soluţie din decoct de Radix Saponariae 3
ml şi apă distilată 500 ml, pentru
Foto 4: Imagini de ansamblu după continuarea curăţirii, dar şi a dezinfectării.
desprinderea fragmentelor textile, de pe A urmat clătirea cu apă distilată, până la
metalul paftalelor îndepărtarea impurităţilor desprinse de pe
fragmentele textile, uscarea cu ajutorul
hârtiei de filtru, apoi uscare liberă pe masa de sticlă (Foto 4).
După efectuarea operaţiunilor de curăţire, de emoliere, de clătire şi de uscare a

fibrelor textile din ţesături, fragmentele au fost impregnate cu soluţie de C.M.C. 2% în
apă distilată, în vederea îndreptării, a apretării şi a protejării fibrelor textile (Foto 5).
Consolidarea
s-a efectuat pe suport
textil din pânză din
bumbac, vopsit într-o
culoare neutră, având
ca întăritură netex, iar
în interior, carton
mucava. Aceste
plachete au fost
cusute sub formă de
buzunare, fiind
acoperite cu tul, în
vederea protejării
fragmentelor, prinse Foto 5: Imagini de ansamblu şi detalii după terminarea
pe pânza din bumbac. tratamentului de curăţire şi de depliere a fragmentelor
suprapuse
Metoda de consolidare pe plachete cu suport din bumbac, întărite cu netex şi

carton mucava, a fost aleasă, întrucât, dă o mai mare rezistenţă şi protecţie la
manevrarea şi expunerea acestora.
Pentru protecţia de suprafaţă s-a folosit tul vopsit într-o culoare neutră, nuanţă
obţinută din ceai negru, efectuând pentru aceasta mai multe probe de vopsire, până la
obţinerea nuanţei dorite. Integrarea cromatică a urmărit respectarea a două principii
fundamentale ale restaurării şi anume lizibilitatea intervenţiei, ca imagine estetică şi
reversibilitatea, ca tehnică de lucru.
Consolidarea fragmentelor textile s-a realizat folosind fire din borangic,
cusând numai pe marginile ţesăturilor, petrecând firele peste colţuri sau chiar pe
diagonalele fragmentelor textile.
Pe marginile plachetelor a fost realizat un finisaj elegant, cusând manual
borduri din serje de culoare albastră, această culoare reprezentând o distincţie între
celelalte fragmente textile descoperite pe alte şantiere arheologice din ţară (Foto 6).
Foto 6: Imagini de ansamblu şi detalii după restaurarea fragmentelor textile şi ale

paftalelor metalice
BIBLIOGRAFIE
- Moldoveanu, Aurel „Conservarea preventivă a bunurilor culturale”,

Ministerul Culturii, Editura Museion, Bucuresti, 1993.
- Opriş, Ioan „Ocrotirea Patrimoniului Cultural. Tradiţii, Destin, Valoare”,
Editura Meridiane, Bucureşti, 1986.
- Asandei, Nicolae; Grigoriu, Aurelia „Chimia şi structura fibrelor”, Editura
Academiei R.S.R., Bucureşti, 1983.
- Marian, Carmen „Cercetări preliminare privind mecanismul formării
textilelor pseudomorfe”, Simpozion Archaeomet, MNIR, Bucureşti, 2010.
- Mazăre, Paula „Metodologia de investigare a textilelor arheologice
preistorice”, Terra Sebvs. Acta Mvsei Sabesiensis, Anuarul ştiinţific al
Muzeului Municipal „Ioan Raica” Nr. 2, Sebeş, 2010.
- Damian, Oana; Andonie, Corneliu; Damian, Paul; Vasile, Mihai „Elemente
de fortificaţie din epocile romano-bizantină descoperite la Nufăru, Judeţul
Tulcea”, Buletinul Muzeului Militar Naţional “Regele Ferdinand I”,
Bucureşti, 2003.
- Lupu, Mihai; Creţu, Ileana „Restaurarea textilelor arheologice în Muzeul
Naţional de Artă al României (1960-2005)”, Buletin de conservare –
restaurare, nr.2 „Restitutio”, Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”,
Bucureşti, 2009.
- Zaharia, Florica „Textile tradiţionale din Transilvania. Tehnologie şi
estetică”, p. 29, 148.
- Macri, Spiridonia „Studiu asupra unor coloranţi textili folosiţi în procesul de
restaurare”.
- Macri, Spiridonia; Ştefănescu, Doina; Stoica, Florica „Contribuţii privind
noi metode folosite în procesul de restaurare a unor steaguri, în Cercetări de
conservare şi restaurare a patrimoniului muzeal”, coordonatori Coleşică,
Gheorghe, şi Stănescu, Ariana, Muzeul Naţional de Istorie a României,
Bucureşti, 1984.
- Sandu, I.C.A.; Popoiu, P.; Sandu I.; Daonze von Soonen A. „Aspecte
metodologice privind conservarea ştiinţifică a patrimoniului cultural”,
Editura Corson, Iaşi, 2001.
- Chimie – manual clasa a XII-a, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti,
1991.
COORDONARE ŞTIINŢIFICĂ
- Corneliu Andonie, profesor, muzeograf, specialist în arheologie medievală

(bizantină), expert în bunuri arheologice şi istorico – documentare al
Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional, specialist în domeniul
drapelelor şi decoraţiilor militare, armament defensiv (armuri), harnaşamente
şi mijloace de transport hipo, din Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand
I”.
- Dr. Oana Damian, cercetător, Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan din

Bucureşti.
INVESTIGAŢII FIZICO – CHIMICE
- Dr. Gheorghe Niculescu, expert investigaţii fizico – chimice, Centrul de

Cercetări şi Investigaţii Fizico – Chimice şi Biologice din Muzeul Naţional de
Istorie a României.
- Dr. Migdonia Georgescu, expert investigaţii fizico – chimice, analist,
coordonator Centrul de Cercetări şi Investigaţii Fizico – Chimice şi Biologice
din Muzeul Naţional de Istorie a României.
- Dr. Irina Petroviciu, expert investigaţii fizico – chimice, cercetător III
(chimist) în cadrul Centrului de Cercetări şi Investigaţii Fizico – Chimice şi
Biologice din Muzeul Naţional de Istorie a României.
- Dr. Olimpia Hinamatsuri Barbu, expert investigaţii fizico – chimice,
cercetător III (chimist) în cadrul Centrului de Cercetări şi Investigaţii Fizico –
Chimice şi Biologice din Muzeul Naţional de Istorie a României.
- Ing.chim. Doina Cîrnu, expert în restaurare – conservare metale,
investigaţii fizico – chimice în cadrul Laboratorului de Conservare –
Restaurare din Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I”.
CONSERVARE
- Aurelia Pardos, expert conservator în Arheologie şi Echipament militar, în
cadrul Laboratorului de Conservare – Restaurare din Muzeul Militar Naţional
„Regele Ferdinand I”.
RESTAURARE METALE
- Ana-Maria Georgiana Mureşan, expert restaurator metale, Institutul de
Arheologie „Vasile Pârvan” din Bucureşti.
TEHNOREDACTARE
- Adrian Ilie
- Adrian Simionescu, expert tehnoredactare şi foto, Secţia Documentare din
Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I”.
CONSERVAREA OBIECTELOR DIN COLECŢIILE DE PICTURI, DRAPELE

ŞI OBIECTE PROBATORII ALE MUZEULUI MILITAR NAŢIONAL
Gabriela TUAS*
Cuvinte cheie: conservarea preventivă, tipodimensionarea obiectelor de

muzeu, tipuri morfologice.
Keywords: preventive conservation, type-dimension of museum objects,
morphological types.
Abstract
The collection of Paintings, Flags and Probative objects hold a special place
inside the numerous patrimony of our museum. The preventive conservation of
the objects from these collections has always been a priority and a necessity
for the our experts during the last 20 years.
First we reorganize the storage rooms, then we are monitored the values of
temperature and relative humidity for some important parts of the collection
and in the end we are taking the adequate measures to keep and save the
physical integrity of the museum patrimony, for as long as it can be possible.
Patrimoniul Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand I” este foarte mare,

variat şi deosebit de valoros fiind structurat pe 23 de colecţii cu obiecte
tridimensionale: uniforme româneşti, drapele, arme albe şi de foc, ordine şi medalii,
uniforme străine, picturi, sculpturi, arheologie, artilerie, geniu militar, transmisiuni,
obiecte probatorii şi altele. Numărul obiectelor de muzeu este foarte mare (peste
60.000) pentru faptul că de peste 90 de ani (muzeul a fost înfiinţat prin decretul
regelui Ferdinand I la 18 decembrie 1923) colecţiile muzeului au devenit tot mai
bogate şi mai importante, prin numeroasele achiziţii sau donaţii.
La Congresul ICOM din anul 2014, desfăşurat la Melbourne, lucrările
prezentate s-au reunit sub titlul „Prin conservare construim o cultură puternică”, deci
şi pe plan internaţional există o tendinţă majoră pentru conservarea preventivă a
patrimoniului muzeal. Dacă acum câţiva ani se punea accentul pe procesele de
restaurare ale obiectului şi apoi se făcea conservarea lui, astăzi în practică se aplică
principiul minimei intervenţii asupra obiectelor.
Acest fapt rezultă din numeroase studii care au demonstrat că restaurarea unui
obiect cu materiale noi, incompatibile cu structura morfologică a obiectului, dar şi
condiţiile inadecvate pentru depozitare pot duce în timp la degradarea integrităţii
fizice a acestuia.
Astfel, timp de peste 20 de ani, cu dăruire profesională şi prin activităţi
specifice, echipa Laboratorului de conservare-restaurare al M.M.N., formată din 4
conservatori şi 8 restauratori, au avut ca prioritate conservarea preventivă a acestui
*
Expert conservator în echipament militar, artă plastică, textile, obiecte pe suport papetar, Muzeul Militar
Naţional „Regele Ferdinand I” Bucureşti.
patrimoniu important. Activităţile de conservare-restaurare s-au desfăşurat pe mai

multe direcţii şi proiecte, astfel că am parcurs mai multe etape şi anume:
- conservarea obiectelor din secţiile de expoziţii permanente deja existente;
- restaurarea unor obiecte pentru expoziţii temporare;
- reamenajarea depozitelor cu obiecte de muzeu pe criteriile tipodimensionării;
- monitorizarea principalilor factori de microclimat (temperatură, umiditate
relativă, intensitate luminoasă).
În acest articol voi prezenta, pe scurt, activităţile specifice conservării
obiectelor de muzeu, din cele 3 colecţii: picturi, drapele şi obiecte probatorii, pentru
care am ţinut cont de câteva principii:
 cunoaşterea detaliată a colecţiei;
 starea de conservare a obiectelor din colecţie;
 identificarea cauzelor degradării;
 monitorizarea factorilor de microclimat;
 identificarea priorităţilor de intervenţie pe termen scurt, mediu şi lung;
 stabilirea urgenţelor pentru restaurare;
 reducerea numărului de obiecte originale, etalate în expoziţii permanente.
1. COLECŢIA DE PICTURI
Dintre numeroasele colecţii ale muzeului, un rol remarcabil îl ocupă Colecţia

de picturi, care este o colecţie mică, cu doar 870 de tablouri. Această colecţie cuprinde
picturi cu portrete de personalităţi politice şi militare, scene de luptă şi peisaje. Dintre
lucrările mai importante pot menţiona Scenele de luptă ale lui Dimitrie Stoica, Ştefan
Popescu-Ghimpaţi, Emilian Lăzărescu, Camil Ressu, Tadeusz Ajdukiewicz, dar şi
câteva portrete realizate de Tătărescu, Catargi, Stoenescu şi alţii.
Colecţia de picturi cuprinde picturi realizate în diferite tehnici (ulei şi culori,
tempera, creion), dar şi pe suporturi variate (pânză, carton, panel, lemn, sticlă). Unele
tablouri erau cu rame simple sau cu ornamente florale din ipsos patinat, iar altele sunt
pânze simple sau pânze vechi, puse doar pe şasiu. Deci, conservarea obiectelor din
această colecţie a necesitat abordarea şi găsirea unor soluţii adecvate tipurilor
morfologice diferite ca suport, dar şi ca dimensiuni mari ale picturilor cu lungimi de la
15 cm până la 450 cm.
Pe parcursul anilor, datorită faptului că sediul muzeului a fost schimbat de 4
ori, unele obiecte din patrimoniul nostru au suferit modificării ale stării de conservare.
La obiectele din colecţia de picturi am întocmit fişe de conservare, în care am
menţionat tipurile de degradări fizico-mecanice: cracluri şi fisuri ale stratului de
pictură, exfolieri, rupturi şi ondulări ale pânzei; la rame: ornamente din ipsos sparte la
colţuri, sau pe mici zone cu lipsuri; deteriorări fizico-chimice: decolorări ale straturilor
de culori, fragilizarea suportului de pânză.
După evaluarea stării de conservare a tablourilor din colecţie, am stabilit liste
cu obiecte care necesitau restaurare, pentru pânză sau la ramele din ipsos. Dar o
problemă serioasă pe care trebuia să o rezolvăm urgent, era depozitarea unor tablouri
fără rame, doar rulate, cu lungimi de la 200 cm până la 450 cm.
Astfel, în perioada 1998-2000, sub îndrumarea şefului Laboratorului de

conservare-restaurare, domnul col. Neacşu Ion şi cu ajutorul unei echipe de tehnicieni,
am realizat un proiect de reamenajare a Depozitului de picturi, pe criteriile
tipodimensionării ştiinţifice.
Obiectele din această colecţie au fost depozitate în două săli: Sala „A” şi Sala
„B”. După măsurarea dimensiunilor tablourilor am
stabilit 4 formate:
F1: h=30-60cm; l=15-80 cm;
F2: h=61-100cm; l=51-100 cm;
F3: h=101-150cm; l=120-150 cm;
F4: h=151-300cm; l=151-450 cm.
Picturile cu ramă, de format F1 au fost
aranjate în Sala „A”, pe panouri fixe (foto 1), sau în
Sala „B”, în modulii M2 şi M3, cu rafturi fixe şi
distanţiere. Pentru picturile fără ramă, am ales
depozitarea lor în cutii sau mape, fiecare pânză
fiind protejată cu hârtie cu Ph neutru, între ele.
Deoarece în colecţie există şi 65 de tablouri
cu rame ornamentale, de dimensiuni foarte mari, cu
format F3, a fost necesară confecţionarea unui
modul M1, special tipodimensionat pentru fiecare
tablou măsurat. Altă situaţie cu care ne-am
confruntat, a fost depozitarea tablourilor fără şasiu,
Foto 1: Sala „A” de format F4, respectiv cu lungimi de până la 450
cm (foto 2). Astfel, pentru cele 28 de picturi pe
pânză s-a confecţionat un modul S, tipodimensionat cu umeri de susţinere, pentru
fiecare tambur pe care erau pânzele rulate, iar fiecare pictură a fost protejată cu hârtie
şi huse din netex.
În Sala „A” am depozitat tablourile mai mari şi cu rame mai groase, la baza
panourilor fixe, dar agăţate pe nişte „bride”, suporţi de susţinere a greutăţii obiectului,
iar în partea de sus am pus tablourile mai mici. Pentru protejarea obiectelor mai
valoroase din punct de vedere
muzeografic sau artistic, am
confecţionat huse din netex, de
dimensiuni corespunzătoare.
Picturile de format F1 sau
F2, care nu aveau rame, le-am
depozitat în cutii din carton sau în
mape, fiecare obiect fiind separat
cu hârtie sau netex. Obiectele mai
fragile, respectiv picturi pe suport
de porţelan, au fost depozitate şi
transportate la expoziţii
temporare, în cutii special
confecţionate pentru ele. Foto 2: Sala „B”
Monitorizarea principalilor factori de microclimat (temperatura T°C,

umiditatea relativă U.R.% şi intensitatea luminoasă I lx) în Depozitul de picturi, a fost
o activitate continuă, în ultimii 20 de ani. La început, în 1996, înregistram aceste
valori de T şi U.R. cu ajutorul termohigrografelor mecanice, apoi din 2000 cu
termohigrometre digitale, iar din 2011 cu o staţie totală, de tipul KLIMA LOGG.
Această staţie digitală poate să înregistreze valorile de temperatură şi umiditate
relativă timp de 24 de ore. Ea poate fi cuplată la mai mulţi senzori, care înregistrează
valorile şi pentru alte depozite, cum ar fi depozitele de drapele, uniforme româneşti,
uniforme străine, obiecte cu caracter probatoriu, carte veche, hărţi.
După înregistrarea digitală a valorilor parametrilor de microclimat, am
transferat toate datele pe un hard disk şi apoi am întocmit, pentru fiecare depozit, câte
12 grafice lunare, precum şi un grafic anual, cu valorile medii lunare înregistrate.
Astfel, pentru Depozitul de picturi, în 2014 am avut valorile:
Ianuarie-Februarie-Martie:
Tmax=22,6°C; Tmin=18,3°C; U.R.max=41%; U.R.min=39%;
Aprilie-Mai-Iunie:
Iulie-August-Septembrie:
Octombrie-Noiembrie-Decembrie:
Tmax=21,5°C; Tmin=18,2°C; U.R.max=42%; U.R.min=39%.
Pe parcursul unei luni am constatat că aceste variaţii ale valorilor de T şi U.R.
sunt în limitele admise de normele de conservare, fără variaţii bruşte şi mari. Din
graficele întocmite, putem observa că, la toate depozitele, nu am avut variaţii de
temperatură mai mari de +3-5°C, iar pentru variaţiile de umiditate relativă 5-11%,
datorită faptului că în sezonul rece, clădirea cu depozite are un sistem de încălzire
termoficat.
În cadrul organizării unor expoziţii temporare, care aveau în tematică şi
obiecte din Colecţia de picturi, am întocmit fişele de conservare şi apoi, dacă a fost
necesar, s-au restaurat unele rame cu stucaturi din ipsos sau au fost înlocuite cu altele
dar, ţinând cont de starea de conservare a pânzei pictate. După etalarea tablourilor în
expoziţiile temporare şi întoarcerea lor în depozit, am confecţionat huse din netex
pentru conservarea lor.
Pentru expoziţiile de bază, de exemplu, din cadrul Colecţiei de uniforme
româneşti, avem expuse câteva tablouri cu tematică militară, iar la acestea am luat
măsuri de etalare speciale şi de iluminat adecvat.
Printre activităţile de conservare desfăşurate permanent, mai menţionez şi
operaţiile de dezinsecţie, efectuatete în depozitele şi spaţiile expoziţionale, de două ori
pe an.
2. COLECŢIA DE DRAPELE
Această colecţie cuprinde un număr foarte mare de obiecte (peste 2.700

obiecte cu număr de inventar), deoarece un drapel are în compunere, mai multe
elemente: pânza de drapel, hampa, acvila, port-drapelul, cravata şi panglicile cu

decoraţii.
Depozitul de drapele a fost amenajat iniţial, în perioada 1987-1989, când a
fost adus tot patrimoniul muzeului în sediul actual. Mobilierul iniţial care a fost
proiectat, cuprindea dulapuri de melamină pentru pânzele de drapel (foto 3), moduli
metalici pentru hampe, lăzi de lemn pentru acvile şi port-drapele, dulapuri pentru huse
sau învelitori de drapele, sertare pentru cravate şi decoraţii.
Tipodimensionarea acestei colecţii,
mobilierul adecvat pentru depozitarea
drapelelor şi conservarea preventivă a
drapelelor, a necesitat un efort deosebit,
lucru în echipă (muzeograf, gestionar,
conservator colecţie, tâmplar) şi s-a realizat
cu un proiect tehnic bine structurat, ţinând
cont de alegerea unor materiale adecvate
pentru fiecare tip morfologic al obiectelor.
Astfel, după inventarierea colecţiei şi
amenajarea adecvată a spaţiului
Depozitului pentru drapele, am identificat
Foto 3: Moduli pentru pânze următoarele categorii de obiecte:
 pânze de drapel: 1.100 buc;
 hampe: 1.400 buc;
 acvile: 650 buc;
 ogive: 450 buc;
 port-drapele: 500 buc;
 port-stindarde: 100 buc;
 cravate şi panglici cu decoraţii: 600 buc.
În Depozitul de drapele avem drapele originale, care sunt în stare bună de
conservare, pornind de la drapelul din Moldova, model 1834, până la drapelul
Batalionului 25 Geniu, model 1994.
Fiecare drapel care are un număr de inventar, de exemplu, Drapelul
Regimentului 14 Infanterie, model 1922,
este compus din (foto 4):
 pânza de drapel este din mătase
tricoloră, în centru având stema ţării,
brodată mecanic cu fire din mătase şi fire
metalice, cu dimensiunile de 75/110 cm;
 hampa este din lemn, vopsită în
negru sau maron, iar la mijloc are un inel
cu inscripţia regimentului, de lungime 297
cm;
 acvila este din metal (bronz), cu
dimensiunile de 36/18 cm; Foto 4: Pânză de drapel
 cravata drapelului este ţesută
mecanic din fire metalice cu fire din mătase, cu lungimea de 165 cm;
 port-drapelul este din piele vopsită la exterior, în negru, cu dimensiunile de

175 cm.
După inventarierea colecţiei şi după stabilirea numărului de obiecte, pentru
fiecare tip morfologic, am făcut împreună cu domnul plt.adj. Dosoftei Vasile,
operaţiunile de conservare ale pânzelor de drapel (periere mecanică, aspirări uşoare,
coasere de galoane metalice sau ciucuri) şi apoi depozitarea lor în sertare, cu protecţie
din pânză albă din bumbac, între ele (foto 5).
Pentru conservarea sau restaurarea
unor drapele originale (aproximativ 50 de
obiecte), care erau expuse în mod
necorespunzător pe hampe, în Secţia de
istorie modernă, în perioada 1996-1997,
conservatorul de colecţie, împreună cu
responsabilul ştiinţific, muzeograful
Camelia Cristea, au hotărât retragerea lor,
din expoziţia permanentă. După ce au fost
aduse în depozit, drapelele au fost
desfăcute de pe hampă, iar apoi am făcut
operaţiunile de curăţire mecanică prin
periere, aspirare şi apoi le-am aranjat în Foto 5: Conservarea drapelelor
sertare, cu protecţie din pânză albă, în
poziţie de repaos. Între anii 1996-2006 s-au făcut modificări şi completări la mobilier
şi anume, au fost aduse în depozit dulapuri modulate, pentru acvile şi ogive şi s-au
confecţionat rafturi din lemn, pentru port-drapele (foto 6).
În perioada 2002-2010, la atelierul de restaurare textile, au fost conservate şi
restaurate aproximativ 500 de panglici cu decoraţii şi cravate, de la diferite drapele,
modelul 1872, până la modelul 1948-1965. Aceste obiecte prezentau deteriorări
fizico-mecanice: rupturi, destrămări ale firelor metalice şi din mătase, răriri, cutări;
deteriorări fizico-chimice: decolorări, rigidizări şi oxidări ale firelor metalice.
Prin efortul şi priceperea celor 3 restauratori specializaţi pe suport textil,
respectiv, Ilie Aurora, Florea Elena şi
Gabor Zaharina, aceste panglici cu
decoraţii şi cravatele de drapel au fost
restaurate, iar apoi depozitate în cutii noi
din carton, cu dimensiuni de L=100 cm,
l=15cm, h=15cm, care au fost căptuşite la
interior cu hârtie de filtru.
Pentru înregistrarea valorilor de T.
şi U.R. am avut un senzor amplasat pe un
raft din depozit, care transmitea datele unei
staţii totale KLIMA LOGG, programată
din 6 în 6 ore, zilnic. Astfel, am întocmit
Foto 6: Moduli pentru hampe
graficele lunare şi apoi pe cele anuale, din
care am putut constata că variaţiile între Tmin şi Tmax, sau între U.R.min şi U.R.max,
pentru o lună, sunt în limite normale şi fără variaţii bruşte şi mari, de exemplu:
Martie 2014: Tmin=20,0°C;

Tmax=23,3°C; U.R.min=38%; U.R.max=41%,
iar diferenţele de T şi U.R. constatate între luni,
nu sunt foarte mari: ∆T=+2,2-5,3°C şi
∆U.R.=+3-10%, fapt care ne indică un
microclimat destul de stabil şi corespunzător
tipurilor de obiecte din depozit (pânza din
mătase tricoloră, acvile din metal, decoraţii,
hampe din lemn).
Drapelul este simbolul naţional pentru
Foto 7: Iie Ecaterina
armata şi poporul român, iar prin activităţile de Teodoroiu
conservare întreprinse, noi avem datoria de a
păstra integritatea fizică a pânzei de drapel şi a
elementelor sale componente, pentru a le lăsa
moştenire generaţiilor viitoare.
3. COLECŢIA DE OBIECTE PROBATORII
Pe parcursul timpului, în patrimoniul

muzeului nostru au intrat şi importante obiecte
personale, care au aparţinut diferitelor
personalităţi istorice sau militare şi astfel s-a
format Colecţia de obiecte probatorii. În
componenţa ei putem descoperi obiecte
personale ale generalului Constantin Cristescu,
mareşalul Alexandru Averescu, domnitorul
Alexandru Ioan Cuza, I.C. Brătianu , Ecaterina
Teodoroiu (foto 7), dar şi ale unor eroi din cele
două războaie mondiale, obiecte de la Familia
regală (foto 8), obiecte şi cadouri ale tovarăşului
Nicolae Ceauşescu, obiecte ale primului
cosmonaut român Dumitru Prunariu (foto 9), Foto 8: Mantia Reginei
dar şi obiectele unor eroi militari din forţele Elisabeta
NATO.
Această colecţie cuprinde peste 1.500 de
obiecte deosebite ca valoare muzeografică, dar şi
importante pentru istoria noastră, de aceea după
ce am evaluat starea de conservare a obiectelor,
am întocmit o listă cu obiectele care necesitau
restaurare, fie pe suport textil, din metal sau
ceramică.
În perioada 1993-1995 la atelierul de
restaurare metal au fost restaurate peste 500 de
obiecte personale ale ostaşilor căzuţi pe câmpul
de luptă de la Mărăşeşti: inele, verighete, semne Foto 9: Ghete Dumitru Prunariu
personale sau matricole româneşti, ceasuri, decoraţii, iconiţe, cartuşe. După ce

obiectele au fost restaurate, ele au fost puse în plicuri şi apoi în cutii tipodimensionate,
pentru a fi păstrată bine integritatea lor fizică, cât mai mult timp.
Depozitul a fost reamenajat şi tipodimensionat, pe criteriile conservării
ştiinţifice, în perioada 1996-2000, când gestionarul de colecţie a făcut şi inventarierea
obiectelor. După stabilirea tipurilor morfologice ale obiectelor şi măsurarea
dimensiunilor acestora, s-au confecţionat cutii şi moduli, pentru depozitarea în
condiţiile respectării normelor de conservare (foto 10).
Complexitatea activităţii de conservare presupune atât monitorizarea
parametrilor de microclimat: temperatură, umiditate relativă, dar şi luarea unor măsuri
practice pentru fiecare tip de obiect. Pentru a vedea mai bine diversitatea structurii
morfologice a colecţiei de obiecte probatorii, am întocmit un tabel care cuprinde
majoritatea tipurilor de obiecte:
Denumirea obiectului Materiale constituente Observaţii
1Costume naţionale, rochii, in, bumbac, borangic, suport textil
. cămăşi şi pantaloni postav, lână, fire metalice fragil
şi mătase
2Tapiserii, covoare, pături, bumbac, mătase, lână suport textil
. broderii fragil
3Brâuri medievale, curele, piele, metal, pietre suport din piele
. portofele, pantofi semipreţioase
4Casete, cupe omagiale, lemn, metal, porţelan suport
. farfurii decorative anorganic
5Jilţuri regale, mese, birouri, lemn, sticlă, metal suport
. bibliotecă anorganic
6Ceasuri, iconiţe, cruciuliţe, metal, sticlă suport
. semne de identitate anorganic
7Costume de cosmonaut, metal , pânză cauciucată, suport
. obiecte personale fibră de sticlă, plastice anorganic
speciale
8Seturi de ceai, cafea, metal, argint, sidef, suport
. tacâmuri, cuţite porţelan anorganic
9Rochii şi costume care au catifea, mătase, fir metalic suport textil
. aparţinut familiei regale fragil
1Piese de lenjerie pentru bumbac, postav, mătase suport textil
0. pat, sau feţe de mese fragil
1Bastoane şi cravaşe lemn, metal suport
1. anorganic
1Piese de mobilier lemn, metal, cristal suport
2. anorganic
1Obiecte de cult metal, lemn, mătase, suport mixt
3. bumbac
1Alte obiecte porţelan, argint, sidef, suport
4. sticlă anorganic
Pentru regăsirea mai uşoară a

obiectelor am reactualizat datele din
Catalogul topografic al depozitului de
obiecte probatorii, am scris poziţia
obiectelor pe lista de inventariere şi am
întocmit fişe de conservare pentru
obiectele cu priorităţi de conservare-
restaurare.
Monitorizarea parametrilor de
microclimat în acest depozit am făcut-o cu
ajutorul unui senzor, cuplat la staţia totală
KLIMA LOGG. Valorile de T şi U.R. au Foto 10: Moduli pentru obiecte
fost înregistrate timp de 24 de ore, zilnic şi
în fiecare lună. Din interpretarea datelor, am întocmit graficele lunare şi anuale şi pot
remarca faptul că nu au fost valori mari sau bruşte, ci s-au situat în limite normale
pentru Depozitul de obiecte probatorii, de exemplu:
Septembrie 2014: Tmin=21,7°C; Tmax=23,5°C; U.R.min=46%;
U.R.max=41%.
Aşadar, variaţiile de T şi U.R., pe parcursul unei luni, au fost: ∆T=+3-5°C şi
∆U.R.=+5-10 %.
Pavilionul în care se află depozitele cu obiecte de muzeu, dar şi în expoziţiile
permanente, sunt prevăzute cu sistem de încălzire prin termoficare, cu o centrală
proprie, care ne ajută în sezonul rece. Atunci când temperatura este prea mare, o
putem regla din robinetele montate la calorifere, iar pentru umiditate, avem în dotare
umidificatoare, de tipul B 200. Asigurarea iluminatului natural se face prin ferestre
etanşe, protejate cu draperii şi pentru iluminatul intern avem lămpi cu neon amplasate
pe tavane.
Prin prezentarea pe scurt a operaţiunilor de conservare din cele 3 colecţii
deosebite, am vrut să scot în evidenţă grija şi efortul permanent pe care echipa
Laboratorului de conservare-restaurare îl face de peste 20 de ani de muncă, pentru ca
obiectele din patrimoniul muzeului nostru să poată fi admirate şi de generaţiile
viitoare.
BIBLIOGRAFIE
- Moldoveanu, Aurel „Conservarea preventivă a bunurilor culturale”,

Ministerul Culturii, Editura Museion, Bucuresti, 1993.
- Guttman, Maria „Tendinţe în conservarea preventivă”, Editura Astra
Museum, Sibiu, 2009.
-„Buletinul de conservare-restaurare bilingv (română-engleză) RESTITUTIO
vol. 8”, Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”, Bucureşti, 2014.
COORDONARE ŞTIINŢIFICĂ
- Corneliu Andonie, profesor, muzeograf, specialist în arheologie medievală

(bizantină), expert în bunuri arheologice şi istorico – documentare al
Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional, specialist în domeniul
drapelelor şi decoraţiilor militare, armament defensiv (armuri), harnaşamente
şi mijloace de transport hipo, Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I”.
LOGISTICĂ
- Plt. Adj. Vasile Dosoftei, gestionar Colecţia Drapele, Muzeul Militar

Naţional „Regele Ferdinand I”.
TEHNOREDACTARE
- Adrian Simionescu, expert tehnoredactare şi foto, Secţia Documentare,
Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I”.
- Adrian Ilie, redactare grafică.
STAREA DE CONSERVARE ŞI TIPURI DE DEGRADARE

ALE ICOANEI PE LEMN DEISIS
Daniela BURNETE
Cuvinte cheie: icoană pe lemn, stare de conservare, degradare

Keywords: wooden icon, conservation status, degradation
Abstract
Icon on wood of the nineteenth century triptych category Deisis presented
herein, belongs to the parish of Moara, Suceava County, respectively “Saints
Michael and Gabriel” church part of a group known as mass health. Over
time the condition was affected conservation icon.
Icoana pe lemn de tip triptic Deisis

prezentată în lucrarea de faţă, aparţine parohiei
din comuna Moara, judeţul Suceava, respectiv
bisericii Sfinţii Mihail şi Gavril făcând parte
dintr-un ansamblu cunoscut sub numele de masa
de sănătate.
Din punctul de vedere al realizării
picturii în tempera, piesa poate fi încadrată ca
aparţinând secolului al XIX lea. Stilul icoanei
este unul academic influenţat de maniera
rusească. Inscripţiile prezente sunt în limba rusă.
Piesa centrală de la care provine şi numele
icoanei, este realizată dintr-un singur panou de
lemn de tei care prezintă două traverse semi-
îngropate, orientate într-un singur sens.
Chenarul este ornamentat motive florale
cu viu colorate. Icoana reprezintă o temă
fundamentală în iconografia bizantină, respectiv reprezentarea lui Iisus ca judecător,
tronând între Maria şi Sf. Ioan Botezătorul. Părţile laterale ale icoanei tăiate in plăci
subţiri de lemn de 1 cm au reprezentări figurative, respectiv Grigore Teologul şi
Sfântul Nicolae pe suprafaţa exterioară iar pe interior sunt reprezentaţi arhanghelii
Mihail şi Gavril. Din punct de vedere cromatic, predomină culorile calde, iar bogăţia
coloristică şi a detaliilor este accentuata de foita de aur abundent folosită cât şi de tipul
de compoziţie folosit. Personajele sunt poziţionate pe toate suprafaţa picturală astfel
încât impactul vizual să fie centrat pe acestea. Trebuie menţionat că informaţia

Restaurator Muzeul naţional al Unirii Alba Iulia
cromatică a fost alterată de intervenţiile ulterioare. Întreg ansamblul este cuprins de un

cadru de lemn care a fost si el ulterior vopsit.
Tripticul este un ansamblu de trei panouri pictate sau sculptate, unite prin
conţinut comun, care se completează reciproc, reprezentând de obicei scene sacre.
Cele trei panouri sunt prinse între ele prin balamale astfel încât părţile laterale să se
poată închide peste cel din mijloc formând, de regulă, un diptic atunci când sunt
închise
Dimensiuni panou central lungime 65,5 cm: lăţime 47 cm - înălţime 6,5 cm

Dimensiuni uşă stânga: lungime 65,5 cm - lăţime 22 cm - înălţime 1 cm
Dimensiuni uşă dreapta lungime 65,5 cm: lăţime 25 cm - înaltime 1 cm
Dimensiuni cadru: lungime 67,5 cm - lăţime 49cm – înălţime 6,5cm
- grosime 1 cm
Păstrată in condiţii improprii de conservare, icoana Deisis a suferit de-a lungul

timpului o serie de procese de degradare. Acestea se datorează în mare parte factorilor
de mediu (temperatură, umiditate, agenţi de poluare, microorganisme etc.), dar şi
intervenţiilor asupra piesei care au provocat daune acesteia în mod direct sau indirect,
prin: întreţinere, manevrări, intervenţii reparatorii ulterioare necorespunzătoare.
Suprafaţa din lemn are o stare de conservare precară cu degradări multiple,
produse în timp de acţiunea conjugată a factorilor de degradare mai sus enumeraţi,
fapt ce impune declanşarea intervenţiilor de consolidare, conservare-restaurare10.

Suprafaţa lemnoasă prezintă urme de atac al insectelor xilofage şi fragilizări ale
materiei lemnoase cauzate de manipulări improprii. În urma unui examen vizual se
poate face o clasificare a factorilor care au acţionat în timp asupra piesei şi au dus la
deteriorarea acesteia.
TIPURI DE DEGRADĂRI
Depunerile groase de fum, praf, uleiuri, ceara au degradat stratul pictural si

verniul aplicat de iconar astfel că pelicula de culoare prezintă modificări sub formă de
granulaţii pe fondul îmbătrânirii liantului original.
Balamalele originale au fost înlocuite cu altele contemporane, impropriu

prinse în cuie care au agresat suportul lemnos iar fluctuaţiile de temperatură şi
umiditate au determinat curbări ale uşilor laterale, proces înlesnit de grosimea
suportului de un centimetru.11
Factorii de degradare fizici se manifestă prin uzură funcţională, lacune cu
pierderi parţiale sau integrale de strat de pictură, cu marginile desprinse, ce lasă la
vedere suportul.
Factorii de degradare biologici sunt dovediţi prin atacul insectelor xilofage.
În condiţii de microclimat favorabil, insecta adultă perforează suportul,
pătrunde în interior, îşi depune ouăle, apoi, în stare larvară, consumă lignina şi
celuloza de constituţie creând reţele de canale ce slăbesc rezistenţa mecanică a
suportului.
10
Cornelia Bordaşiu, Estetică şi restaurare, Iaşi, Editura StudIS, 2010, p.69
11
Aurel Moldoveanu, Conservarea preventivă a bunurilor de patrimoniu, Centrul de Pregătire şi
Formarea Personalului din Instituţiile de cultură, Bucureşti, 1999, p.130
Microparticulele din atmosferă s-au depus pe suport şi au aderat la acesta în

strânsă legătură cu factorii de microclimat rezultând un aspect inestetic, suprafaţă
îmbâcsită, încărcată cu: microparticule de praf, fum, pete de grund, pete de vopsea,
substanţe grase, ceară...
O altă intervenţie nefastă pentru piesă sunt repictările în culori pe bază de ulei,
dovedind astfel una dintre principalele maladii care caracterizează conservarea
patrimoniului, astăzi cu consecinţe sunt dintre cele mai grave: pierderea autenticităţii.
Toţi aceşti factori au provocat o serie de degradări, astfel că piesa trebuie să

fie supusă unui proces de restaurare care să o aducă într-o formă apropiată de cea
originală.
BIBLIOGRAFIE
- Aurel Moldoveanu, Conservarea preventivă a bunurilor de patrimoniu,

Centrul de Pregătire şi Formare a Personalului din Instituţiile de cultură,
Bucureşti, 1999
- Alexandrina Cuţui, Metodologia restaurării icoanei ,,Sf. Haralambie şi Sf.
Nicolae”, în ,,Sargeţia” III (XXXIX), Deva, Editura Altip, 2012
CONSERVAREA PREVENTIVĂ A MATERIALULUI LITIC DIN

AŞEZĂRILE PALEOLITICE ALE JUDEŢULUI BRAŞOV
Felicia ZÂRNOVAN
Cuvinte cheie: Muzeul Judeţean de Istorie Braşov, colecţia de arheologie,

conservarea preventivă.
Keywords: Brasov County Museum of History, Archaeology Collection ,
preventive conservation.
Abstract
The book presents a few elements of a research in the field of conservation –
Management muzeistice parts, which involves multiple activities carried out
and secured continuously (perpetual conservation), Both in the warehouse
and in the permanent exhibition adapted conditions shall be laid down in
accordance with certain requirements and possibilities in order to ensure the
application of the protective measures against all the factors which induces
the processes of degradation, The purpose of the work is to present the
organization of the materials: grouping them in modules which are according
to certain rules and the existence of a regasire easy objects, facilitated to the
drawing up of the topography cataloagului for goods from the warehouse of
the collection of Archeology in which the function makes me directly
responsible.
Muzeul Judeţean de Istorie Braşov funcţionează în Casa Sfatului.
Piaţa Sfatului Casa Sfatului Expunerea materialului litic
Casa Sfatului, clădirea vechiului Sfat al oraşului, monument istoric şi de

arhitectură atestat documentar încă din secolul al XV-lea, din Piaţa Sfatului nr. 30;
adresa de corespondenţă: Str. N. Bălcescu nr. 67. Muzeul conservă şi valorifică bogate
colecţii de arheologie şi istorie. Biblioteca are peste 15.000 de volume. .12
Colecţia de Arheologie a Muzeului Judeţean de Istorie Braşov, este

constituită pe baza transferării pieselor din colecţiile „Muzeului Săsesc al Ţării
Bârsei” şi „Muzeului Astra”, rezultatelor cercetărilor efectuate în cadrul Şantierelor
arheologice (Peştera Gura Cheii-Raşnov, Peştera Mare, Cremenea, Bod, Cristian,

Conservator Muzeul Judeţean de Istorie Braşov
12
***, Album monografic, Judeţul Braşov, Ed. Foton.
Hărman, Feldioara, Hălmeag, Hălchiu, Braşov, Rotbav, Prejmer, Şercaia, Copăcel,

Raşnov, Şinca Veche, Comana de jos, Racoş, etc.), 13 din descoperiri întâmplătoare, şi
achiziţii, donaţii. Cuprinde cca. 112123 de piese întregi şi fragmentare, care sunt
reprezentative pentru Epoca pietrei, Epoca bronzului, Epoca fierului, Epoca romană,
Perioada prefeudală şi medievală.
Între piesele care compun colecţia de arheologie remarcăm:
- unelte din silex, piatră cioplite şi slefuite, din os, cupru, bronz şi fier;
- plastică zoomorfă si antropomorfă;
- ceramică pictată de tip Cucuteni;
- arme (topoare, varfuri de lance şi suliţe, săbii etc.);
- vase şi ustensile casnice;
- obiecte de port şi podoabă (piepteni, pandantive, fibule, coliere, inele etc.);
- piese de harnaşament şi de echipament militar
Fondul de piese arheologice a cunoscut o creştere în ultimii doi ani şi prin
piesele predate de către pasionaţi de arheologie, persoane certificate legal pentru a
face detectări de piese istorice.
Depozitul Colecţiei de arheologie
Depozitul se găseşte la subsolul clădirii de pe str. Nicolae Bălcescu nr.67

lângă depozitele şi laboratoarele de restaurare ale muzeului. Clădirea a fost ridicată în
anul 1909 ca închisoare pe lângă Tribunalul Braşov. Funcţionează în acest scop până
în anul 1957 când devine cămin studenţesc. Din anul 1986 este transformată în sediul
administrativ al Muzeului Judeţean de Istorie şi sediul Oficiului Judeţean pentru
Patrimoniul Cultural Naţional.
Clădirea este formată din două aripi perpendiculare una pe cealaltă:
- una paralelă cu strada N. Bălcescu – cu demisol, parter şi două nivele;
- una perpendiculară pe axul străzii – cu subsol, parter şi trei nivele.
Aceaste aripi adăpostesc, la toate nivelele, depozite cu obiecte din patrimoniul
muzeelor de artă, istorie şi etnografie. Aici se aflau celulele pentru deţinuţi; de
dimensiuni mici- în general 2/4, dispuse de o parte şi de alta a unui hol longitudinal,
cu ferestre la cele două capete.
Intrarea se află la 3m sub nivelul actual de călcare al trotuarului limitrof
clădirii.
Suprafaţa subsolului este despărţit în două încăperi mari împărţite parţial de
ziduri de rezistenţă care sprijină celulele clădirii propiu-zise.
Accesul în depozit se face pe la extremitatea atelierului de restaurare metal -
ceramică.
Zidăria este executată cu mortar de ciment. Pardosela este din şapă de
ciment14.
Instalaţii:
13
***, Bericht des Burzenländer Sächsischen Museum, uber die Jahre 1914 – 1924.
14
Lucica Szasz, „Propunere de reorganizare a depozitului de arheologie” , în Cumidava XXII – XXIV,
Braşov, 1998 – 2000
- sistem de ventilaţie cu recuperare de căldură şi grilă echipată cu protecţie

anti-insecte, care, totodată,previne şi pătrunderea diverselor corpuri străine din
exterior
- sistem de iluminat incandescent;
- antifurt – grile şi uşi de acces metalice;
- apă canal – în partea în care se află laboratorul de restaurare metal –
ceramică;
- senzori antifurt şi de semnalizare a incendiilor;
Mobilier:
- rafturi din schelet metalic;
Picioarele rafturilor au puncte de inserţie a poliţelor la distanţă de 15 cm.
Poliţele din pal putând fi montate la distanţe variabile, în funcţie de mărimea cutiilor
în care se află piesele din colecţie (fragmente) şi a pieselor întregi şi întregite.
Material litic din aşezările paleolitice ale judeţului Braşov
Materii prime exclusiv

locale sunt cuarţitul si gresia
silicioasă, preponderentă este
materia primă constituită din
cuarţit, în general cenuşiu sau
albicios, cu granulaţie medie şi
doar în puţine cazuri fină cuarţul
albicios poate să fie cuarţul
comun, sau aşa numitul ,,cuarţ
lăptos”. Într-o proporţie destul
de mică, mai era folosită gresia
silicioasă, silexul şi jaspul. 15
Mediului ambiant al spaţiului destinat depozitării:
Controlul umidităţii şi temperaturii, le efectueaz prin înregistrările făcute cu

ajutorul termohigrografului digital (Data Logger) care îmi permite să cunosc cu
destulă precizie valorile acestora. El indică eficienţa măsurilor de prezervare
anterioare, iar într-un timp îndelungat, tiparul pote fi semnificative pentru deciziile de
viitor ﴾corectarea anomaliilor constatate).
Umiditatea relativă: cuprinsă între 40% şi 60%
Temperatură: între 18-20 C.
Aparatul de înregistrat este amplasat în interiorul unui modul. De remarcat
15
Marin Cârciumaru, Elena-Cristina Niţu, Roxana Dobrescu, Radu Ştefănescu, Paleoliticul din Judeţul
Braşov, Valahia University Press 2010
este faptul că nu s-a amplasat în dreptul uşilor. Citirea se face la sfârşitul intervalului
de timp, după descărcarea datelor în calculator cu softul specializat. Pentru
exemplificare voi prezenta un grafic rezultat în urma măsurătorilor de microclimat
efectuat în sala 1 a depozitului de arheologie. Sală destinată depozitării bunurilor
culturale, constituite din materiale de natură anorganică – lumea mineralelor.
Umiditatea relativă (U.R.) insuficientă nu creează probleme materialelor de

natură anorganică – piatră, deoarece acestea nu sunt higroscopice.
Fişa de conservare: - fişă „deschisă” care însoţeşte fişa de evidenţă
în care – în afară de datele de identificare a obiectului, periodic se
consemnează (în urma verificării obiectelor) starea de sănătate a acestora. 16
Controlul repetat al stării de sănătate a obiectelor se face cu ajutorul Fişei de
conservare. Acesta constă în examinarea atentă a obiectului, care se compară cu starea
pe care acesta o avea în perioada în care a fost înscrisă în Fişa de conservare.
16
Aurel Moldoveanu, Conservarea preventivă a bunurilor culturale, Ediţia a IV- a revizuită şi adăugită,
ed. Dan Mărgărit.- Tărgovişte: Cetatea de Scaun,2010.
8. Nr. fişei analitice 9. Nr. inventar II 3136 AR
FIŞA DE CONSERVARE Nr. ____ lungime lăţime greutate 11. Cod de culoare
10. Dimensiuni
L=4.4 cm l=2.1 cm
1. Denumirea obiectului 2. Autorul 3. Posesorul diametru nr. carate
Vârf de mână Necunoscut Muzeul Judeţean de
Istorie Braşov Fotografie
4. Perioada în care 5. Şcoală, stil, epocă 6. Valoare în trecut

a fost făcută model, marcă - armă
7. Funcţia
Epoca paleolitică 1 RON actuală
musterian final - muzeală
12. Descriere sumară
Vârf de mână - cuarţit alb-cenuşiu.
13. Consemnarea detaliată a stării de conservare

- stare bună de conservare
14. Propuneri pentru conservare - stabilirea coeficientului de prioritate la restaurare
16. Materiale şi tehnologii ( structură, compoziţie ) 23. Anamneza obiectului

- cuarţit alb-cenuşiu.
- aşchiere retuşare Provenienţa piesei:
- Cercetări arheologice sistematice
- Peştera Gura Cheii Râşnov, jud. Braşov - 1959
17. Analize fizice 18. Analize chimice 19. Analize biologice
20. Condiţiile păstrării obiectului

Muzeul Judeţean de Istorie Braşov, str. Nicolae Bălcescu nr. 67
- Expoziţia permanentă A20 - istorie, cultură, civilizaţie”, Casa Sfatului,
str. Piaţa Sfatului nr. 30
- Vitrina nr. - 1 24. Menţiuni speciale
- T = 18 - 20°C; UR = 50 - 60%, fără variaţii bruşte
- grilaj căi de acces şi ferestre
- iluminat fluorescent
21.Apreciere sintetică privind condiţiile păstrării
Condiţii bune de păstrare.
25. Nr. Clişee A-N 26. Color 27. Dia 28. Data întocmirii fişei
22. Restaurări: data şi numărul dosarului(relor) 16.06.2015
29. Fişă întocmită de:
Nume le şi pre nume le Funcţia Instituţia Semnătura

Muzeul Jud.
Zârnovan Felicia Conservator de Istorie
Braşov
Ambalarea obiectelor Compartimentarea şi codificarea cutiei
Fiecare obiect este introdus într-un plic din hârtie neutra a cărui pH este egal
cu 7. Întotdeauna doar pe faţa plicului s-a înscris numărul unic de inventar (codul de
identificare) al obiectului depozitat.
Cutie din polipropilen, recomandate pentru depozitarea pe termen lung
(interzise fiind cele din cauciucul vulcanizat, nitratul de celuloză, poliacetatul de
vinilin, policloropen, policlorura de vinilin, ureea formaldehidă) cu posibilitate
încuiere şi stivuire, dimensiunile cutiilor sunt adaptate la poliţe. Pentru împiedicarea
manipulărilor inutile a obiectelor şi evitarea apariţiei uzurii funcţionale în funcţie de
context cutiile de ambalare au fost compartimentate cu ajutorul separatoarelor , astfel
încât atunci când trebuie să identificăm obiectul să nu mai fim nevoiţi să-l căutăm în
toată cutia.
Regăsirea obiectelor se face relativ

uşor: numărul de inventar al
fiecărei piese se scrie pe o foaie de
hârtie (introdusă in plicul port-
document lipit pe partea exterioară
a cutiei) în poziţia pe care o are
obiectul în cutie.
Într-o sală s-a depozitat
compact un număr mare de obiecte.
Aceasta face necesară codificarea
începând cu numărul de sală, apoi
cu şirul de rafturi, a treia unitate
modulară de bază (poliţa fixă)
numerotată de sus în jos şi unităţile modulare pe care le conţine fiecare (cutia).
a. Sălile sunt codificate cu literă romană I, II,
III...................................................n;
b. Rafturile cu literă mare
A;B;C..........................................................................n;
c. Poliţele cu a, b,
c...............................................................................................n;
d. Cutiile cu 1, 2,
3.................................................................................................n.
Astfel un obiect ar putea fi trecut în Codul de regăsire la SI/ A/g/1, asta

însemnând că obiectul se află în sala I, pe raftul A, poliţa g, cutia 1. 17
Catalog topografic - Colecţia Arheologie
Registru de mişcare - Colecţia Arheologie
În registrul de mişcare a obiectelor din colectie, mişcarea s-a consemnat,

pentru fiecare obiect în parte.
17
*** Bazele Muzeologiei şi Conservării Preventive a Patrimoniului Naţional Cultural Religios, Ed.
Trinitas,
Iaşi, 2005
Concluzii:
Conservarea preventivă a bunurilor culturale este axată pe diminuarea

intervenţiilor pe obiectele colecţiei. Condiţiile de microclimat au un efect decisiv
asupra conservării colecţiilor. În scopul asigurării unor bune condiţii de conservare se
impune organizarea unui control regulat al condiţiilor de mediu şi de depozitare şi
acordarea unei atenţii particulare metodelor de manipulare a obiectelor de patrimoniu.
Urmăreşte depistarea din timp a eventualelor „leziuni”, „îmbolnăviri” a obiectelor,
pentru ca acestea să fie din timp izolate şi apoi, predate specialiştilor pentru restaurare
sau pentru tratamente specifice.
BIBLIOGRAFIE
- ***, Album monografic, Judeţul Braşov, Ed. Foton.

- Moldoveanu Aurel, Conservarea preventivă a bunurilor culturale,
Bucureşti, 1999.
- ***, Bericht des Burzenländer Sächsischen Museum, uber die Jahre 1914 –
1924.
- ***, Bazele Muzeologiei şi Conservării Preventive a Patrimoniului
Naţional Cultural Religios, Ed. Trinitas, Iaşi, 2005.
- Szasz Lucica , Propunere de reorganizare a depozitului de arheologie, în
„Cumidava”XXII – XXIV, Braşov, 1998 – 2000.
- Cârciumaru Marin, Niţu Elena-Cristina, Dobrescu Roxana, Ştefănescu
Radu , Paleoliticul din Judeţul Braşov, Valahia University Press 2010.
- Moldoveanu Aurel, Cercetări asupra unor factori de microclimat la
Muzeul Militar Central, în „Revista Muzeelor” nr. 5,1970.
- Legea nr. 311 / 2003 a muzeelor şi colecţiilor publice (cu modificările
ulterioare).
- Legea nr. 182 / 2000 (cu modificările ulterioare: Legea 105 /2004.
- Legea nr. 312 /2004, Legea nr. 12 din 11.01.2006.
- Ordinul Ministerului Culturii şi Cultelor nr. 2035 / 2000, apărut în M.O. nr.
470 din 27.09.2000 privind evidenţa, gestiunea şi inventarierea bunurilor
culturale (cu modificarea apărută în M.O. nr. 2258 / 19.06.2 006).
RESTAURAREA ICOANEI “MAICA DOMNULUI CU PRUNCUL”
Irina CHEBAC*
Cuvinte-cheie: icoana, restaurare, conservare, pictura, integrare cromatica,

curatare
Key words: icon, restoration, conservation, painting retouching, cleaning
Abstract
Restoration of the icon "Maica Domnului cu Pruncul" was done in several
steps, including: cleaning the paint layer using solvent mixtures, filling the
gaps, retouching and varnishing the surface.
Starea de conservare
Suportul
Calitatea suportului de lemn este foarte importantă în realizarea unei icoane.
Adăugător la acestea, suportul este acela care răspunde într-o măsură mare de
buna conservare a stratului de pictură în timp.
Suportul icoanei studiate prezintă degradările specifice datorate îmbătrânirii
lemnului, murdărie aderentă, lipsă de material datorată manipulării neadecvate a
obiectului, atac xilofag inactiv.În urma observaţiilor versoului s-a putut semnala
existenţa mai multor orificii de zbor de Anobium punctatum.Suportul este uşor curbat
spre faţa.
Stratul de culoare
Este în general bine conservat. Prezintă mici lacune în partea de jos.
Verniul
Este brunificat, aproximativ egal pe toată suprafaţa. Întunecarea verniului a
fost cauzată şi de depunerile de murdărie superficială şi aderentă.
Investigaţii ştiinţifice
Investigaţii biologice
Investigaţiile biologice au ca scop identificarea esenţelor lemnoase din care a
fost confecţionată piesa şi identificarea agenţilor de biodegradare, dacă aceştia există
şi a descrierii efectelor lor.
În urma observaţiilor versoului s-a putut semnala orificiilor de zbor, de
Anobium punctatum.
Investigaţii fizice
Radiografierea icoanei. „Razele Roentgen fac parte din categoria de raze
electromagnetice, având lungimea de undă de aproximativ 1000 de ori mai scurtă
*
Restaurator, Muzeul Judeţean „Ştefan cel Mare” Vaslui
decât lungimea de undă a razelor de lumină” şi astfel fac vizibile defectele ascunse ale
panoului.
Propuneri de restaurare
Operaţii pe suport
- Curăţirea murdăriei superficiale (praf) şi aderente cu amestec de solvenţi
- Chituirea orificilor produse în urma atacului insectelor xilofage
- Şlefuirea uscată a chitului cu dop de plută
Operaţii pe stratural pictural

- Curăţirea stratului de murdărie aderentă
- Curăţirea straturilor picturale prin înmuierea stratului de murdărie şi vernis
- Integrarea cromatică în tehnici diverse, în funcţie de zonă
- Vernisarea cu vernis pe bază de răşină naturală - dammar în esenţă de
terebentină 8%
Intervenţii realizate
Curăţire superficială
S-a efectuat cu pensule moi pe toată suprafaţa icoanei.
Teste de curăţare
Curăţirea este operaţia ireversibilă şi de accea trebuie să fie făcută cu grijă şi
precizie. Testele de curăţire trebuie făcute de fiecare dată, pentru toate tipurile de
culori pentru că în multe cazuri acestea nu reacţionează la fel. Prin curăţire se
îndepărtează murdăria superficială şi aderentă, se subţiază şi se egalizează stratul de
verni. Atât versoul cât şi partea pictată a iconei trebuie curăţate cu la fel de multă
precizie.
În ceea ce priveşte versoul icoanei analizate, curăţirea s-a făcut cu o soluţie
compusă din apă amoniacală.
Cu amestecul de alcool etilic şi amoniac s-a mai efectuat o probă de curăţire în

zona superioară pe o arie mai întinsă care şi pe aproape întreaga paletă cromatică
Curăţirea
Curăţirea chimică a fost combinată cu cea mecanică unde a fost cazul, petele
de murdărie fiind emoliate şi îndepărtate cu ajutorul tampoanelor de vată. Curăţirea s-
a realizat cu alcool etilic şi ammoniac (câteva picaturi)
Aspect în timpul curăţirii
Imagine de ansamblu. Curăţire parţială

Chituirea
Chituirea orificilor produse în urma atacului insectelor xilofage s-a realizat în
etape, mai întâi cu un amestec compus din rumeguş şi soluţie de clei iar la sfârşit un
chit pe bază de clei de peşte şi cretă de munte purificată (FigII.5 ). Chituirile s-au
finisat la nivelul straturilor picturale prin şlefuire cu emulsie din gălbenuş de ou cu un
dop de plută.
Detaliu după chituirea găurilor de zbor

În aceeaşi manieră au fost completate şi zonele lacunare aşa cum se poate
observa din figura
Integrarea cromatică
Integrarea cromatică este penultima etapă în finalizare a icoanei. Retuşul s-a
realizat în culori tempera
Lacunele mai mici au fost integrate utilizănd tehnica rittocco, care constă în
acoperirea unei lacune cu puncte mici în aşa fel încât această reţea este vizibilă doar
de la distanţă mică. Ca şi instrumente s-au utilizat pensule subţiri cu păr lung şi
natural, acuarele.
S-au folosit culori pe bază de apă, pentru ca intervenţia să fie reversibilă iar
materialele folosite cât mai apropiate de cele originale. Intervenţia a fost limitată la
suprafaţa lacunei.
Vernisarea
Verniurile sunt soluţii de substanţe organice, transparente sau slab gălbui,
solubile în solvenţi organici sau uleiuri sicative şi care, prin uscare, formează o
peliculă protectoare (Istudor, 2007)
Pentru a proteja pictura s-a aplicat un strat de vernis pe bază de răşină naturală
(damar) în esenţă de terebentină (soluţie de concentraţie 8%), prin pensulare. Răşina
damar este produsă de arborii foioaselor din Malaiezia (Leahu, 2006, p. 109).
Icoana a fost vernisată în poziţie orizontală, cu mişcări rapide cu ajutorul unei
pensule cu păr moale.
Recomandări
Restaurarea are scop curativ, încercând să înlăture bolile sau să prelungească
viaţa unor obiecte îmbătrânite de vreme, iar în unele cazuri să combată deteriorările
accidentale. Spre deosebire de restaurare, care este o intervenţie directă asupra piesei,
conservarea este continuă şi presupune asigurarea condiţiilor optime pentru
prelungirea sănătăţii acesteia. De aceea, pentru a asigura continuitatea vieţii operei de
artă, trebuie să-i oferim cele mai bune condiţii de păstrare. Icoana să fie păstrată în
condiţii optime de microclimat, adică o umiditate relativă a aerului cuprinsă între 50-
65% şi o temperatură cuprinsă între 18-20ºC, fără fluctuaţii ample sau bruşte ale
valorilor acestora;
- Să fie expusă pe pereţii interiori ai casei;
- Trebuie să fie expusă departe de sursele de lumină şi căldură;
- Spaţiul în care va fi depozitată icoana ş fie foarte bine aerisit
- Să se evite curăţirea cu substanţe chimice fiind suficientă desprăfuirea cu o
cârpă uscată şi moale;
Nerespectarea recomandărilor de conservare poate duce la reluarea procesului
de degradare şi implicit la re-restaurarea ei.
BIBLIOGRAFIE
- Moldoveanu Aurel, Conservarea preventivă a bunurilor de patrimoniu,

Centrul de Pregătire şi Formare a Personalului din Instituţiile de cultură,
Bucureşti, 1999
- Brandi Cesare, Teoria restaurării, Bucureşti, Meridiane, 1996

- Cavaros Constantine, Ghid de iconografie bizantină, Sofia, Bucureşti, 2005
- Coman – Sipeanu Olimpia, Restaurarea picturii tempera pe lemn, note de
curs, 2010
- Darida Ioan, Metodologia conservarii si restaurarii operelor de arta, note de
curs, 2008
- Sendler Egon, Icoana, imaginea nevăzutului, elemente de teologie, estetică
şi tehnică, Sofia, Bucureşti, 2005
- Istudor Ioan, Noţiuni de chimia picturii, Daim, Bucureşti, 2006
- Dancu Juliana, Restaurarea icoanelor pe lemn şi pe sticlă, Bucureşti, 1966
- Monahia Iuliana, Truda iconarului, Sofia, Bucureşti
- Leahu Mirela, Substantele chimice si materialele utilizate in restaurarea
bunurilor culturale suport de curs, Centru de pregătire profesională în cultură,
2006
- Mâle Gilberte Emile, Restauration des Peintures de Chevalet, Office du
Livre, Paris, 1976
- Mora Paolo, Mora Laura, Philippot Paul, Conservarea picturilor murale,
Meridiane, Bucureşti, 1986
- Puhalo Lazar, Icoana - ca scriptură, traducere şi prefaţă de Marian
Radulescu, Ed. Theosis, Oradea, 2009
- Slanski Buhoslav, Tehnica picturii - materiale folosite în pictură, Editura
Academiei de Arte Frumoase, Moscova, 1962
- Thomson Daniel, Materiale şi tehnici de pictura in Evul Mediu, Sophia,
Bucureşti, 2006
RESTAURAREA BASORELIEFURILOR DIN BRONZ

DE LA MAUSOLEUL PENEŞ CURCANUL DIN VASLUI
Corneliu HOBINCU
Cuvinte cheie: restaurare, bronz

Keywords: restoration, bronze
Abstract
This communications presents the steps to restore the bronze reliefs that make
up the decorations in the cemetery mausoleum Penes Curcanul Eternity in
Vaslui, the materials used and how conservation undergone treatments
subsequent soprafetelor stream restoration
.
În memoria eroilor vasluieni care au luptat în Războiul de Independeţă (1877-
1878) şi Primul Război Mondial (1916-1918) a fost construit în anul 1934 Mausoleul
Peneş Curcanul situat în Vaslui în cimitirul Eternitatea. Este realizat din marmură,
piatră şi ciment, şi este opera sculptorului I. Scutari şi a meşterilor italieni Luise
Severiano şi Victor Bibuitto. În partea lui centrală se află crucea memorială şi
osemintele eroului Peneş Curcanul, şi a celorlalţi dorobanţi din Regimentul 13
Dorobanţi.

Restaurator, Muzeul Judeţean „Ştefan cel Mare” Vaslui
Peneş Curcanul, pe numele său real Constantin Ţurcanul, a fost un erou al

Războiului de Independenţă din 1877 care s-a născut în Vaslui, la 1 martie 1854 şi a
murit în 15 noiembrie 1932. Ţurcanul a participat ulterior ca voluntar în Al Doilea
Război Balcanic şi în Primul Război Mondial, deşi avea o vârstă înaintată.
Cimitirul eroilor vasluieni din Războiul de Independenţă şi Primul Război
Mondial este înscris în lista monumentelor istorice. Mausoleul lui Peneş Curcanul a
fost ridicat în 1934 pentru cinstirea eroilor de la Plevna şi a celor din Războiul de
Independenţă (1877-1878) cât şi a celor pentru întregirea neamului din Primul Război
Mondial.
Monumentul este ridicat la iniţiativa Generalului Ion Răşcanu, cu ajutorului

unui comitet format din: Gheorghe Răşcanu, prefectul judeţului Vaslui, Dimitrie
Taicu, primarul oraşului, D. Cotoranu, doctor A. Teodoru şi mulţi alţii.
În acest lăcaş, şi-au găsit odihna de veci sute de soldaţi şi ofiţeri, unii dintre ei
cunoscuţi alţii necunoscuţi, străjuiţi de un zid semi-circular ca al unei cetăţi având
drept fundal monumentul vitejiei cu vulturul de bronz şi crucea creştină.
În mijlocul mausoleului se afla mormântul sergentului vasluian Constantin

Ţurcanu, imortalizat de Vasile Alecsandri sub numele de Peneş Curcanul, nume cu
rezonanţă în istoria şi literatura română, a fost zeci de ani simbolul oraşului Vaslui, iar
din 1932 îşi doarme somnul de veci, alături de 9 dorobanţi în Cimitirul Eternitatea. A
cunoscut şi a dat mâna cu bardul de la Mirceşti (la Turnu Măgurele şi Soleşti), cu
Mareşalul Constantin Prezan şi Mareşalul Averescu în Gara Vaslui, deschidea toate

paradele militare, se fotografia la toate evenimentele alături de notabilităţile oraşului:
primarii Gheorghe Scarlat, Cocorăscu Gheorghiade, cu prefectul Marcel Bastaki, şi
Gheorghe Răşcanu. Timp de mai bine de 50 de ani, pe străzile oraşului se putea vedea
un sergent, mergând drept ca la paradă, cu o uniformă bine croită, pe vestonul căreia
străluceau multe decoraţii militare româneşti şi străine.
Construit din piatră, marmură, bronz şi beton, acum mai bine de 80 de ani,
mausoleul a mai beneficiat de câteva lucrări de reabilitare şi restaurare, acestea
impunându-se de la sine având în vedere intervalul mare de timp ce s-a scurs de la
inaugurare. Edificiul avea în construcţie mai multe plăci din marmură prinse într-un
ancadrament de piatră şi beton cu bolţuri din bronz.
Basoreliefurile din bronz reprezintă partea principală decorativă a

mausoleului. 10 basoreliefuri de dimensiunea 25x35 cm, turnate din bronz masiv,
cântărind aproximativ 2kg fiecare, şi un basorelief mai mare de diametrul de 100cm
ataşat pe o colonadă înaltă de 5m, terminată cu o cruce creştină din alamă. Acest
ultim ornament fiind ulterior vopsit în culoare neagră.
Tot în cadrul ansamblului mausoleului mai sunt şi 2 stâlpi de tip felinar care
susţineau 2 cruci ca cele de pe decoraţiuni şi ordine militare, în care ardea lumina
creând o atmosfera aparte.
Crucile eroilor cunoscuţi cât şi necunoscuţi au fost turnate în ciment cu
numele gravat în culoarea neagră.
Plăcile din bronz, care la inaugurarea din 1934 erau în număr de 12, la
momentul restaurării erau 10, prezentau pete de oxid, diferenţe cromatice ale
suprafeţelor, exfolieri ale straturilor de lac, cu care s-au acoperit în restaurările

intervenite de–a lungul anilor. La analiza suprafeţelor s-a ajuns la concluzia că
suprafeţele bronzurilor au fost „reînsprospătate” cu un lac auriu de tipul Aurolac, fapt
care a dus la o deteriorare cromatică creându-se contrast între suprafeţe cu efect
nedorit.
Oxizii cuprului sunt şi ei prezenţi în anumite zone, plăcile expuse spre zona de
nord a edificiului reţinând mai multă umezeală, au creat un decalaj faţă de cele cu
expunere sudică. Pe spatele plăcilor am găsit depuneri de oxizi ai fierului (de la
piuliţele de prindere) cât şi depuneri organice (insecte, praf, polen, scame, frunze).
Principala problemă a suprafeţelor din bronz a fost îndepărtarea stratului vechi

şi pe alocuri foarte aderent de Aurolac (şi el oxidat în pete opace matizate de culoare
închisă), şi refacerea patinei şi conservarea ei cât mai mult timp. Îndepărtarea stratului
de lac, cât şi a depunerilor organice s-a realizat cu perii rotative din sârmă de alamă şi
bronz, suprafeţele cu unghiuri închise au fost curăţate cu bisturiul. Aceste curăţări
mecanice au fost urmate de spălări repetate cu apă distilată şi observarea suprafeţelor
de contact, bronzul fiind solid turnat şi plăcile având grosimea de aproape 1 cm au
permis îndepărtarea mecanică a stratului de lac, nefiind necesară imersarea lor în băi
de solvenţi organici (foto 17-24). Pentru placa mai mare singura dificultate a fost
montarea unei schele de lucru la peste 5 m. Refacerea patinei s-a realizat în etape
succesive cu oxidant de tipul permanganatului de potasiu până la rezultatul dorit.
Cele 2 basoreliefuri dispărute îl ultimii ani, au fost turnate din nou într-un
atelier specializat al fondului plastic de la Iaşi după original. Problema principală fiind
patinarea bronzului nou turnat şi integrarea culorilor cu celelalte patinate de vechimea
timpului. S-a procedat la oxidarea controlată a suprafeţei în etape succesive în final
plăcile noi turnate să nu iasă în evidenţa faţă de cele originale fiind astfel integrate în
cromatica unitară a complexului. Conservarea suprafeţelor din bronz s-a realizat cu
ceară microcristalină în final plăcile au fost montate în noul cadru completând unitatea
de ansamblu a mausoleului.
BIBLIOGRAFIE
- Moldoveanu Aurel, „Conservarea preventiva a bunurilor culturale”,

Bucureşti,1999.
- Stambolov T., „The Corrosion and Conservation of Metallic Antiquities and
Works of Art”, Central Research Laboratory for Objects and Science,
Amsterdam, 1985
METODE PRACTICE ÎN DIGITIZAREA PELICULEI CINEMATOGRAFICE
Liviu PREUTU-GRIGORE
Cuvinte cheie: conservare, digitizare, peliculă cinematografică, telecine

Key words: conservation, digitization, cinematographic film, telecine
Abstract
The issue raised by the appearance of irreversible damage to the
cinematographic film as proven repeatedly, is a statement of reason that
requires a solution without delay by saving existing materials. Today, with
technological developments, digitization of collections film is the way in which
information can be stored electronically and then easily manipulated.
Aşa cum a fost dovedită în repetate rânduri, problematica ridicată de aspectul

deteriorării ireversibile a filmelor realizate pe celuloid reprezintă o motivaţie
temeinică care conduce către o rezolvare fără întârziere, prin salvarea materialelor
cinematografice existente.
Operaţiunile specifice întâlnite în conservarea filmului cinematografic sunt
limitate practic la câteva operaţii de mentenanţă asupra suportului peliculei sau a
straturilor componente părţii emulsionate, datorită structurii constructive. Mai mult de
atât, aceste operaţiuni se pot realiza numai în centre specializate care dispun de un
echipament dedicat operaţiunilor de refacerea flexibilităţii peliculei şi de tratare a
stratului de emulsie18.
Ca măsură de conservare a filmelor cinematografice în format analog este
utilizată copierea acestora – duplicarea, pe un suport nou în vederea arhivării clasice.
Datorită modului de operare, procedeul
prezintă o scădere a rezoluţiei
materialului obţinut prin copieri
repetate.
În prezent, datorită evoluţiei
tehnologice, digitizarea colecţiilor
cinematografice reprezintă modalitatea
prin care informaţia poate fi
înmagazinată în format electronic şi
manipulată ulterior foarte uşor.
În acest fel, salvarea
materialelor cinematografice a devenit
Dispozitiv industrial de copiat filme în
relativ facilă şi s-au evidenţiat mai
format analogic - Oxberry 1600
multe metode frecvent uzitate în
practica curentă de conservare a patrimoniului cinematografic. În afara faptului că

Conservator, Muzeul Judeţean „Ştefan cel Mare” Vaslui.
18
Liviu Preutu-Grigore, Arhiva de film documentar a Muzeului Judeţean “Ştefan cel Mare” Vaslui, Acta
Moldaviae Meridionalis, XXXIV, Vaslui, Editura PIM, 2013, p. 340
permit recuperarea şi păstrarea informaţiei în format electronic, aceste metode

moderne oferă prin utilizarea de
programe software specifice,
posibilitatea unei recondiţionări
(restaurări) virtuale a conţinutului
materialului salvat19.
Modalităţile practice întâlnite la
digitizarea peliculei cinematografice se
rezumă în principiu, la câteva tehnici
cum ar fi: refilmarea prin reflexie sau
prin transparenţă, fotografiere sau
scanare cadru cu cadru precum şi
scanarea de fragmente de peliculă cu Montajul proiectorului şi al camerei video în
cadre multiple. cazul refilmării prin reflexie
Pentru refilmarea prin reflexie
sau prin transparenţă sunt utilizate proiectoare cinematografice adaptate pentru
pelicule cinematografice care trebuie digitizate de 8mm, 16mm sau 36mm.
Una dintre metodele frecvent utilizate este refilmarea prin reflexie, unde
transpunerea filmului se realizează relativ uşor prin utilizarea unei camere de filmat
digitală ca şi dispozitiv de captură a materialului în format digital. În acest caz, camera
de filmat se poziţionează în apropierea proiectorului şi este aliniată cu acesta.
Proiecţia filmului se face într-o cameră obscură şi pe un ecran special care permite un
factor de transfer luminos calitativ precum şi o bună definiţie a imaginii. În cazul
filmului cu sonor, acesta este preluat separat şi apoi editat împreună cu filmul captat
într-un program de editare video.
Altă metoda uzuală este refilmare prin transparenţă. La fel ca şi în cazul
refilmării prin reflexie se utilizează o cameră de filmat digitală ca şi dispozitiv de
captură, iar în locul ecranului este utilizat
un dispozitiv de transfer format dintr-o
cutie în interiorul căreia se află o oglindă
argintată pe suprafaţa exterioară şi o
sticlă mată cu o granulaţie foarte fină
pentru a permite o acurateţe cât mai mare
a proiecţiei. La fel ca şi la refilmarea prin
reflexie în cazul filmului cu sonor, acesta
este preluat separat şi apoi mixat
împreună cu materialul video într-un
video editor.
Cu toate neajunsurile acestor

procedee de refilmare prin proiecţie sau Montajul proiectorului şi al camerei video în
cazul refilmării prin transparenţă
transparenţă cum ar fi acurateţea redusă
19
Liviu Preutu-Grigore, Prezervarea imaginii cinematografice, Acta Moldaviae Meridionalis, XXXV,
Vaslui, Editura PIM, 2014, p. 380
Dispozitive utilizate în digitizarea peliculei

cinematografice prin fotografiere sau cu scaner
prin defocalizarea frecventă a proiectorului cinematografic precum şi expunerea

peliculei cinematografice la solicitări mecanice, termice şi luminoase, aceste
modalităţi au fost şi sunt utilizate frecvent în practica digitizării de film
cinematografic de către cei care dispun de un buget redus precum şi de cineamatori.
O altă metodă practică în digitizarea peliculei cinematografice constă în
fotografierea sau scanarea fiecărui cadru de film. Prima modalitate consta în a
fotografia cadrele cu ajutorul unui echipament compus dintr-un proiector
cinematografic modificat mecanic şi controlat electronic ce asigură o viteză constantă
redusă de aproximativ 1-2 cadre pe secundă. Această viteză redusă este necesară
pentru a da posibilitate echipamentului de captare a imaginii de regulă un aparat
digital de fotografiat să poată salva imaginea surprinsă pe un card de memorie.
Ulterior, imaginile salvate sunt procesate într-un video editor şi transformate în film.
Versiunile constructive ale acestui tip de montaj sunt diverse şi includ atât
dispozitive optice, mecanice cât şi controlere electronice care se ocupă de fluenţa
deplasării filmului prin faţa dispozitivului de captare precum şi de iniţierea fazelor de
fotografiere şi salvare pe o memorie a materialului captat.
Similară cu metoda de fotografiere este şi metoda scanării singulare a cadrelor
de film. În acest caz, nu mai este folosit proiectorul cinematografic, ci este utilizat un
scanner de tipul flatbed montat într-un dispozitiv care asigură deplasarea filmului prin
faţa senzorului şi salvare fiecărui cadru captat. La fel ca şi în cazul montajului cu
aparat foto, cadrele salvate sunt mai apoi transformate în film prin editare video.
Un caz particular al digitizării prin scanare este reprezentat de un dispozitiv
similar care la o singura trecere a senzorului scanerului are posibilitatea captării mai
multor cadre simultan. Ulterior aceste scurte fragmente de film sunt separate cu
ajutorul unui program software specializat, ce formează cadrele separate care apoi sunt
editate video.
Un alt dispozitiv întâlnit în practica digitizării materialului cinematografic este
aşa-numitul Kinograph, un echipament proiectat şi creat special de către cercetătorul
american Mattew Epler, pentru instituţiile de profil cultural cu posibilităţi bugetare
modeste. În principiu dispozitivul este constituit din două platane controlate electronic
care pun filmul în mişcare prin faţa unei incinte iluminate cu led-uri si a unui
dispozitiv captor. De regulă pentru asigurarea unei acurateţe ridicată este utilizat în
principiu un aparat foto digital din categoria DSLR cu senzor mare. Simultan, fiecare
cadru este fotografiat şi stocat în memoria unui computer.
Particularitatea acestui dispozitiv constă în faptul că are posibilitatea

recuperării pistei sonore a filmului chiar din cadrele fotografiate, prin utilizarea unor
programe software dedicate.
Din multitudinea de programe software utilizate în recuperarea şi prelucrarea
materialelor video putem menţiona Adobe Premiere Pro sau Final Cut Pro –
procesoare video profesionale, Cine to Vid Pro – captura cadrelor de pe pelicula
scanată, Cine Film Frame Extractor – extragerea cadrelor individuale din scanări cu
cadre multiple, Tiffcine - captura cadrelor individuale de pe pelicula scanată, AEO
Sound – recuperare pistei audio din imagini individuale (Kinograph), Diamant – Film
Restoration – software pentru restaurarea imaginii cinematografice.
Ferestre software ale programelor Adobe Premiere Pro şi AEO Sound
Fiecare dintre metodele prezentate au avantaje şi dezavantaje specifice. Astfel,

în cazul utilizării proiectoarelor cinematografice uzuale se constată o tensionare
suplimentară a peliculei cinematografice în cazul unei proiecţii standard precum şi
expunerea peliculei prin proiecţie la un flux intens de lumină şi căldură.
În cazul utilizării refilmării prin transparenţă la unele dispozitive este
observată o distribuire inegală a luminii în cadru, centrul imaginii fiind mai luminos
decât restul.
Atât la digitizarea prin reflexie cât şi la cea prin transparenţă, datorită
vibraţiilor mecanice produse în funcţionarea proiectoarelor cinematografice uzuale, se
constată în unele cazuri o acurateţe scăzută a imaginii pe suprafaţa de proiecţie prin

defocalizare faţă de maşinile telecine profesionale.
Tot la utilizarea proiectoarelor cinematografice, în unele cazuri se face simţită
apariţia fenomenului de „flickering” (pâlpâire) care reprezintă neconcordanţa
frecvenţei cadrelor aparatului de proiecţie cu cele ale dispozitivului de captură.
Această nepotrivire rezultă din construcţia echipamentelor utilizate. Proiectoarele
cinematografice analogice au o rată de redare a cadrelor standard de 24 de frame-uri
pe secundă, iar frecvenţa de ieşire a semnalului senzorului dispozitivelor de captură –
camere video, în standardul PAL este de/25 frame-uri pe secundă.
În cazul utilizării scanerelor sau a aparatelor de fotografiat digitale la captarea
imaginilor de pe pelicula cinematografică în afară de durata mare în timp a procesului
de captare, uneori este constatată şi o lipsă de stabilitate a imagini - vibraţie, în special
în cazul fragmentelor de peliculă scanate.
Comparativ cu modalităţile profesionale de digitizare a peliculelor
cinematografice care ating costuri uriaşe, modalităţile practice prezentate reprezintă
posibilităţi tangibile şi la îndemână în demersul conservării peliculelor
cinematografice aflate în colecţiile muzeale la momentul actual.
BIBLIOGRAFIE
- Klijn Edwin, Yola de Lusenet, Tracking the reel world – A survey of

audiovisual collections in Europe, European Commission on Preservation and
Access, 2008
- Poole Nick, The Cost of Digitising Europe’s Cultural Heritage, A Report for
the Comité des Sages of the European Commission, 2010
- Edmondson Ray, Audiovisual Archiving: Philosophy and Principles,
Commemorating the 25th anniversary of the UNESCO Recommendation for
the Safeguarding and Preservation of Moving Images, Paris, 2004
- Karen F. Gracy, The Preservation of Moving Images, Department of Library
and Information Science University of Pittsburgh, 2002
- Hazen Dan; Horrell Jeffrey; Merrill-Oldham, Selecting Research Collections
for Digitization, Council on Library and Information Resources, Jan, 1998
- Wilhelm Henry, Brower Carol, The Permanence and Care of Color
Photographs: Traditional and Digital Color Prints, Color Negatives, Slides,
and Motion Pictures, Preservation Publishing Company, Kingsport,
Tennessee, 1993
- Wright Richard, Preserving Moving Pictures and Sound, DPC Technology
Watch Report 12-01 March 2012
- Slide Anthony, Nitrate Won't Wait: A History of Film Preservation in the
United States, McFarland Classics, 1992
IN MEMORIAM AUREL MOLDOVEANU
Născut în 16 noiembrie 1926 comuna Rugineşti, Putna, jud. Vrancea - decedat

2016. Avem obligaţia morală de a aduce un omagiu, în clipa când a plecat dintre noi
profesorilor şi mentorilor noştri. Ei s-au aplecat cu dragoste şi căldură, cu o răbdare
imensă asupra noastră, ne-au călăuzit şi ne-au format ca profesionişti. Noi am plecat în
toate muzeele din ţară indiferent de profil şi am aplicat normele de conservare şi
tainele învăţate de la profesorii noştri. Am avut curajul sa luptăm cu dificultăţile şi
lipsurile din sistem pentru că aşa ne-au învăţat ei şi să susţinem prin experienţa
preluată de la ei activitatea de conservare preventivă a patrimoniului cultural naţional.
Personalitatea ce reprezintă contribuţia eminentă, „rodul unei perioade de
studiu de peste 30 de ani, o lungă experienţă de teren şi activitate didactică” este cea a
d-lui profesor Aurel Moldoveanu1. Autodidact la Centrul de perfecţionare al
Ministerului Culturii a conturat şi a scris lucrări de mare valoare pentru toţi
conservatorii, restauratorii şi muzeografii din această ţară, care au avut formarea
profesională ghidată de persoana lui. Dumnezeu să-l ierte, a dispărut dintre noi lăsând
un mare gol dar o mare contribuţie la conservarea patrimoniului cultural românesc.
1
Conservarea preventivă a bunurilor culturale, Bucureşti 1999, pag. 1
CONDIŢII DE PREZENTARE A MANUSCRISELOR
PENTRU PUBLICARE
OBSERVAŢII PRELIMINARE:
 Sunt publicate materiale bine documentate ştiinţific şi care nu au mai fost publicate.
 Lucrările vor fi trimise în vederea publicării până la data de 1 mai 2016.
 Se acceptă doar lucrări originale, aflate la prima publicare şi care cuprind maximum
25 de pagini (textul lucrării, note bibliografice, bibliografie, figuri, desene, schiţe,
tabele, etc.).
 Responsabilitatea asupra conţinutului materialelor revine în exclusivitate autorilor.
 Textele/lucrările vor fi redactate în limba română cu diacritice şi vor fi însoţite
obligatoriu de un rezumat redactat în limba română şi într-o limbă de circulaţie
internaţională (engleză, franceză – după preferinţa autorului) precum şi de cuvintele
cheie redactate atât în limba română cât şi în limba de circulaţie uzitată la realizarea
rezumatului (maxim 5 cuvinte cheie).
 Lucrările vor fi trimise colegiului de redacţie pe hârtie şi suport electronic la adresa:
Hagi Chiriac, Nr.3, Vaslui, judeţul Vaslui, cod poştal – 730138, România; sau pe e-
mail la: muzeu_vaslui@yahoo.ro; museumvs@gmail.com cu precizarea pentru
Anuarul muzeului „Acta Moldaviae Meridionalis”.
 Textele care nu respectă cerinţele colectivului de redacţie vor fi retrimise spre
modificare.
 Lucrările care nu se încadrează în normele de redactare cerute de colegiul de
redacţie vor fi respinse de la publicare.
REDACTAREA LUCRĂRII:
 Aşezarea în pagină se face în următoarea ordine: (1) titlul, (2) numele autorului
(autorilor), (3) cuvintele cheie, (4) rezumatul lucrării, (5) textul lucrării, (6) note
bibliografice, (7) bibliografie, (8) lista figurilor, tabelelor, fotografiilor, etc.
 FORMATUL LUCRĂRII: este particularizat la dimensiunile 17 cm lăţime şi 24
cm înălţime, având următoarele margini – 2,2 cm sus şi 1,5 cm jos, 1,75 cm stânga -
dreapta; şi cu orientare tip portret sau orientarea tip vedere pentru hărţi, tabele, figuri
şi alte elemente cuprinse în anexe.
 TITLUL: să fie scurt şi sugestiv, redactat cu Times New Roman, caractere de 11,
Bold, Centrat şi cu majuscule.
 AUTORUL/AUTORII: redactat cu Times New Roman, 11, Normal, aliniere
Dreapta (Right), se poziţionează la un rând faţă de titlu.
 CUVINTE CHEIE: se poziţionează la un rând faţă de autor (autori), redactat cu
Times New Roman, 11, Stânga-Dreapta (Justify), spaţiere la 1 rând; se aleg cuvinte
sugestive, întâlnite frecvent în textul lucrării.
 REZUMATUL: se poziţionează la două rânduri faţă de cuvintele cheie, redactat cu
Times New Roman, 11, italic, aliniere Stânga-Dreapta (Justifiy), şi să conţină o
prezentare succintă a lucrării originale, fără citări, prescurtări şi în limba de circulaţie
internaţională, aceeaşi ca şi în cazul cuvintelor cheie.
 REDACTAREA TEXTULUI LUCRĂRII: textul se poziţionează la două rânduri
faţă de rezumatul lucrării, cu spaţiere la 1 rând şi se redactează cu Times New Roman,
font 11, aliniere Stânga-Dreapta (Justified); orice aliniat al unui început de text se
realizează cu Ctrl + Tab.
 CITAREA AUTORILOR: se va face numai sub forma notelor de subsol, şi se
redactează cu Times New Roman, font 9, după următorul model: autor, lucrare,
editură, localitate, an, pagină (Ioan Opriş, Istoricii şi Securitatea, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 2004, p. 710.). Pentru doi autori: Virgil Mihălescu-Bîrliba,
Ioan Mitrea, Tezaurul de vase romane de la Muncelul de sus, în „Carpica”, X, 1978,
p.163-177. Pentru trei sau mai mulţi autori: Dumitru Preda et alii, În apărarea
României Mari – Campania armatei române din 1918-1919, Editura Enciclopedica,
- Caracterul Italic va fi uzitat pentru abrevieri de genul: et alii, apud, cf, Ibidem, op.
cit.; Idem va avea caracter normal.
 BIBLIOGRAFIA: titlul BIBLIOGRAFIE va fi redactat cu font 11 în Times New
Roman, centrat şi cu majuscule şi va cuprinde autorii citaţi în lucrare (autorii figurilor,
planşelor, fotografiilor, etc.) în ordine alfabetică, iar în cazul unui autor cu mai multe
lucrări, acestea vor fi redactate în ordine cronologică. Nu se admite prescurtarea
titlurilor lucrărilor, revistelor, cărţilor, enciclopediilor şi a editurilor citate.
 FIGURILE, FOTOGRAFIILE ŞI TABELELE: se trimit inserate în cuprinsul
articolului în format JPG iar fiecare să conţină indicaţii clare, precise asupra a ceea ce
reprezintă. Figurile şi tabelele se vor indica pe o listă separată, iar citarea lor în texte
se va face după modelul Fig. 1, Tab.1. Hărţile să indice scara şi Nordul geografic.
COPERTA I – Soldaţi, în tranşee la Mărăşti, citind jurnale.(15.05.1917), imagine

din albumul Muzeului Militar Naţional „Fotografii din Războiul pentru Întregirea
Neamului 1916-1919”

36 Acta Moldaviae Meridionalis XXXVI 2015

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

36 Acta Moldaviae Meridionalis XXXVI 2015

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

http://www.cimec.ro / http://www.muzeuvaslui.

ALBERT GRECU, CIPRIAN LAZANU,

Orice corespondenţă se va adresa Muzeului „Ştefan cel Mare” Vaslui, Piaţa

Toute corespondance sera envoyée à l’adresse: Muzeul „Ştefan cel Mare”

Muzeul Judeţean „Ştefan cel Mare” Vaslui nu îşi asumă răspunderea

ISSN : 0257 - 7372

ABREVIERI – ABREVIATIONS – ABBREVIATIONS – ABKÜRZUNGEN

AARMSI = Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice, Bucureşti.

Bibl Acad Rom. = Biblioteca Academiei Române, Bucureşti.

D.G.P. = Direcţia Generală a Poliţiei

MIA = Monumente Istorice şi de Artă, Bucureşti.

Nicolae URSULESCU: Contribuţia arheologului Ghenuţă Coman la cunoaşterea

Nicolae URSULESCU: Ghenuţă Coman archaeologist contribution to the

CONTRIBUŢIA ARHEOLOGULUI GHENUŢĂ COMAN

Cuvinte cheie: arheologie, Ghenuţă Coman, neolitic, calcolitic, Podişul

Ghenuţă Coman (1914-1981), urmaş al răzeşilor de pe meleagurile bârlado-

(cel puţin, la început) ca o sursă de atestare a vechimii locuirilor şi tradiţiilor din

din faza Cucuteni A de la Bârlăleşti-„Sturza”42 – piesă votivă cu clare valenţe

- Coman G. 1980, Statoricie, continuitate. Repertoriul arheologic al

- Mareş I. 2012, Metalurgia aramei în civilizaţiile Precucuteni şi Cucuteni,

CONSIDERAŢII ASUPRA UNOR ASPECTE CULTURALE

Dan Gh. TEODOR*

Cuvinte cheie: ceramică manuală, obiecte religioase de cult, secolele VI - IX

Investigaţiile arheologice şi cercetările de suprafaţă întreprinse în regiunile de

În raport direct cu situaţia înregistrată, mulţi arheologi consideră încă, fără

obiective medievale timpurii din Spania54, Anglia55, Germania de Sud-Vest56 sau

definitiv la concluzia potrivit căreia ceramica lucrată cu mâna de la est de Carpaţi, ca

 M. Andronic, Teritoriul nord-est capatic în a doua jumătate a primului

 Darina Bialekova, Źltá keramika z pohrebisk obdobia avarskej riše, în

 V. V. Sedov, Keramika V-VII vekov Krivičskogo areala, în Zbornik na

Fig. 1. Ceramică lucrată cu mâna de la Bârlad-Valea Seacă.

Fig. 2. Ceramică lucrată cu mâna, ornamentată de la Bârlad-Valea Seacă.

Fig. 7. Vase lucrate cu mâna din secolele VIII-X d. Hr. 1, 4, 7. Lozna-Botoşani; 2.

Fig. 9. Figurine din lut din secolele VIII-IX d. Hr. de la Durleşti-Chişinău.

Fig. 10. Figurine din lut de la Durleşi-Chişinău.

Fig. 10. Figurine din lut de la Durleşi-Chişinău.

Fig. 11. Figurine din lut din secolele VII-VIII de la Lozna-Botoşani.

Fig. 12. Fragmente ceramice din secolele VII-IX cu ornamente zoomorfe, 1.

TIMPUL ŞI VALENŢELE LUI ÎN IMPERIUL BIZANTIN

Cuvinte cheie: timp, cronologie, Bizanţ, Constantinopol, an bisericesc,

Timpul a fost şi rămâne o permanentă şi majoră preocupare umană. De la

că anul grecesc (bizantin) începe la 1 septembrie 716 şi se termină la 31 august 717.

două clepsidre sincronizate, una la Constantinopol şi alta într-o fortăreaţă situată

- Branişte, Ene, Liturghia generală cu noţiuni de artă bisericească, Editura

ELEMENTE DE IDEOLOGIE POLITICĂ LA CRONICARII

Cuvinte cheie: cronicari umanişti, Bizanţ, geografie politică.

Succesiunea împăraţilor în istoriografia în limba slavonă (sec. al XVI-lea)

La cronicarii secolelor XV-XVI este greu de depistat o anumită viziune

În ciuda canonizării stilistice, a comparaţiilor nepotrivite şi a inspiraţiei din

Elemente de ideologie politică la cronicarii umanişti moldoveni (sec. XVII)

Textele cronicilor din secolele al XVII-lea şi începutului de secol XVIII care

O astfel de concepţie devine „normă ştiinţifică” pe larg acreditată la Grigore

Alexandru Elian sublinia că, de fapt cu participarea românilor la Sinodul de la

moscovite, ca şi acţiunile turcilor sunt ataşate într-o dezvoltare organică cu

legate de „împărăţia grecească” şi împărtăşeşte concepţia erudită, clasică,

La Neculce, apelativul de „ţara grecească” acoperă teritoriul locuit de greci

În istoriografia secolului al XVII-lea, Bizanţul depăşeşte imaginea de stat

NICOLAE MILESCU SPĂTARUL - MARELE CĂRTURAR

Cuvinte-cheie: Nicolae Milescu; cărturar umanist; diplomat; călător;

Personalitate de prim rang în cultura românească şi rusă din a doua jumătate a

importanţă rămân "Jurnal de călătorie în China“133 şi "Descrierea Chinei“ (în trei

NICOLAE MILESCU SPĂTARUL (1636-1708)

BISERICA DE PIATRĂ „SF. NICOLAE” DIN

Cuvinte cheie: imobiliare, proprietari, monument istoric, biserica, fondator,