CLĂDIREA PALATULUI PARLAMENTULUI

Printează articol

Pornind de la o idee mai veche, clădirea Palatului Parlamentului a fost construită în vremea lui
Nicolae Ceauşescu într-o perioadă cu mari privaţiuni economice. Tendinţa dictatorului era, pe de o
parte, de a concentra într-o singură clădire toate organele centrale ale statului, iar pe de alta,
Ceauşescu îşi dorea o locuinţă sigură din punct de vedere seismic, care să reziste şi unui eventual
atac nuclear.

Din punct de vedere arhitectural, Palatul Parlamentului este una dintre cele mai controversate
clădiri din România: Anca Petrescu1 o identifica cu Palatul Buckingham din Londra şi Palatul Versailles
din Franţa, iar arhitecţii vremii cu „micul Phenian”, având un stil eclectic, încărcat de elemente
contradictorii2.

Clădirea, în viziunea Ancăi Petrescu3, se împarte în 3 registre principale: primul registru - zona
sălilor principale, a galeriilor şi a cabinetelor; al doilea registru - zona de birouri; al treilea registru -
belvedere, cu câte trei săli pe fiecare etaj.

Clădirea are o suprafaţă desfăşurată de 365.000 mp şi ocupă în Cartea Recordurilor locul 1 în

lume la capitolul clădiri administrative (pentru uz civil), respectiv locul 3 în lume din punct de vedere
al volumului; este cea mai grea şi cea mai scumpă din lume4.

Alte dimensiuni ale clădirii: lungime – 270 m, lăţime – 245 m, înălţime – 84 m (peste cota 0),
adâncime 16 m (sub nivelul solului), suprafaţa construită la sol – 73.615 mp.

Clădirea a fost construită cu materiale aproape în întregime româneşti, printre care : 1.000.000
mc de marmură, 550.000 tone de ciment, 700.000 de tone de oţel, 2.000.000 de tone de nisip, 1.000
tone de bazalt, 900.000 mc esenţe de lemn, 3.500 tone de cristal, 200.000 de mc de sticlă, 2.800 de
candelabre, 220.000 mp de covoare, 3.500 mp de piele.

Întreaga construcţie este rezultatul efortului a peste 100.000 de oameni, cu aproape 20.000 de
muncitori ce lucrau în trei ture 24 de ore pe zi, în perioadele de apogeu. De asemenea, între anii 1984
– 1990, 12.000 de soldaţi au participat la construcţie.

În urma campaniei de urbanizare, la scurt timp după cutremurul din 19775, şi a prieteniei cu Kim
Ir Sen, conducătorul Nord Corean, Ceauşescu a iniţiat planul de a construi un nou centru politico-
administrativ, pe zona dealului Uranus, partea înaltă a cornişei Dâmboviţei confirmată de specialişti
ca fiind sigură pentru construcţia unor clădiri monumentale.

Începând cu 1980 s-a demolat o suprafaţă reprezentând a cincea parte din Bucureşti (4,5 km
lungime şi 2 km lăţime), suprafaţă echivalentă cu câteva arondismente ale Parisului sau cu suprafaţa
Veneţiei6.

Deşi proiectul iniţial avea 80.000 mp, Casa Poporului a avut o arie desfăşurată de 5 ori mai mare.

Au fost distruse 20 de biserici, 8 au fost translatate, 10.000 de locuinţe au fost demolate, iar
peste 57.000 de familii au fost evacuate. Au fost demolate: Mănăstirea Văcăreşti, Dealul sacru pentru
istoria Bucureştiului de la Mihai Vodă, Spitalul Brâncovenesc, primul institut medico-legal din lume,
Hala Unirii, Opereta din Piaţa Senatului, Arsenalul Armatei şi Muzeul Militar Central.

Deoarece soţii Ceauşescu nu pricepeau planurile de arhitectură, erau construite din polistiren
machete la scara de 1/1000 a întregului Bucureşti, cu străzi, pieţe, blocuri, case şi monumente,
redate în relief şi cu anumite detalii. Peste această machetă, era un pod rulant, pe care soţii
Ceauşescu se plimbau şi dădeau indicaţii. Macheta era modificată după fiecare vizită a celor doi
(aproape săptămânal)7.

În momentul Revoluţiei din 1989, clădirea era terminată în proporţie de 60%. Lucrările au
continuat între 1992 – 1996, dar într-un ritm mai lent.

În anul 1993, printr-o Hotărâre a Camerei Deputaţilor8 s-a stabilit mutarea activităţii Camerei de
la Palatul Patriarhiei la Casa Republicii. Un an mai târziu, în 6 mai 1994, printr-o altă Hotărâre a
Camerei Deputaţilor în acest edificiu a fost înfiinţat Centrul Internaţional de Conferinţe.

În anul 2004, cu prilejul aniversării a 140 de ani de la înfiinţarea Primului Senat al României şi de
la instituirea sistemului bicameral în ţara noastră, a fost inaugurată noua sală de Plen.

La 27 de ani de la Revoluţie, clădirea care se dorea o construcţie care să preamărească

socialismul, comunismul şi totalitarismul este astăzi simbol al democraţiei prin intermediul
instituţiilor pe care le găzduieşte (Camera Deputaţilor, Senatul, Consiliul Legislativ, Curtea
Constituţională).