Geanina Drută POETI

STEAUA
revistă lunară editată de
PERFORMERI l a CLUJ 76

Uniunea Scriitorilor din România

Apare cu sprijinul Ministerului Culturii
anul LXVI * nr. 7-8 (801-802) * iulie-august 2015 Laura T. Ilea FRANTA LUI
HOUELLEBECQ ’ 79
Adrian Popescu FAMILIA - 150 3
Centenar Gellu Naum
Florin Balotescu SUPRAREALISM ŞI
TRANSLUCIDIDATE 4
Gellu Naum ZENOBIA (1985) / ÎN DIALOG CU Mihail Vakulovski „SECTANTII“ 83
SANDA ROŞESCU (2003) / EFTIHIA (fragment) 8
Adrian Tion PATRICK MODIANO, INTRE
Ion Vlad BĂTĂILE DE INIMĂ POLICIER ŞI MEMORIALISTICĂ (II) 84
ALE UNUI MARE CREATOR:
ILEANA MĂLĂNCIOIU 15 Ion Buzaşi UN ESEU CONFESIV 88
Virgil Stanciu A CĂZUT O STEA 90
Monica Rohan SINOPSIS. NOPTI DE MAI 91
Ştefan Manasia VERSURI 18 Alexandra-Maria Cristea
Ion Pop VERSURI POSTUME DE MARIN MINCU 19 ORHAN PAMUK DESPRE
ARTA ROMANULUI
Marius Jucan FACEBOOK SAU
ALTFEL DESPRE VIRTUTE 21
ETNOLOGIA CONTEMPORANĂ
ÎN ROMÂNIA Raluca Ioana Râmbu, Valeriu Marius Ciungan
Semnează: Ion Pop-Curşeu,
VERSURI___________________________________ 95
Bogdan Neagota, loana-
Ruxandra Fruntelată, Tudor Gonzalo Aguilar AUGUSTO DE CAMPOS:
Sălăgean, Cosmina-Maria TRADUCEREA NUMELUI (În româneşte de
Berindei, Mircea Păduraru, Călina Părău) 96
Camelia Burghele, Ileana
Benga. 2 3 -4 0 Titu Popescu POLEMICA ÎNTRE VOCAŢIE ŞI
DILETANTISM______________________ ’ 1 02
Călina Părău INTRADUCTIBILUL ÎMPĂRTĂŞIT 41
Cărţi
Ruxandra Cesereanu O ANTROPOLOGIE A Vasile Vidican ODĂ IUBIRII APROAPELUI 104
EVADĂRII 42 Gheorghe Secheşan RESCRIEREA POEZIEI 104
Călina Bora MANUSCRISUL FANARIOT 44 Ilinca Mare POETUL TRANSLUCID 105
Eliza Pop O VARĂ CE NU MAI APUNE 105
Valentina Vodnar AUTOBIOGRAFIE Elena Rusu ARHITECTURI INTERIOARE 106
FICŢIONALIZATĂ 45 Maria Fărâmă POEZIA CELOR 360 DE GRADE 1 06
Anca Chiorean EVADAREA IMPOSIBILĂ DIN loan F. Pop SCĂRI DE CUVINTE 107
DESTIN 46
Viorica Guy Marica
Alistair lan Blyth BJBLIOTAPHIA SAU DÜRER GRAFICIANUL 1 08
ÎNGROPĂCIUNEA ÎN CĂRŢI (in româneşte de Călina Părău) 50
AdrianPopesu NEPOTUL LUI DUMITRU RADU
POPESCU 52
Nicolae Corlat VERSURI 53
Florin Mihăilescu INTELECTUALII ŞI POLITICA 54
Cronica literară
Ovidiu Pecican DICŢIONAR AL COPILĂRIEI 56 loan Pop-Curşeu TIFF 2015: FILME BUNE,
Victor Cubleşan O MIERLĂ NEAGRĂ ŞI UN FILME SLABE ŞI SUPRADOZĂ DE REALISM 111
PONGO 57
Angelo Mitchievici ION STANOMIR ŞI BANDA
DESENATĂ 58 CRONICI TIFF
Simona Ilieş, Vasile Vidican,
Irin a P e tra ş OGLINZI MIŞCATE 60 Ioana Alexandra Magda,
FESTIVALUL DISCUŢIA SECRETA Răzvan Cîmpean, Călina
Semnează: Vlad Moldovan, Anselm Berrigan, Bogdan Părău, Geanina Druţă, Ioana
Coşa, Cosmina Moroşan, Bogdan Alexandru Stănescu, Crăciun 114
Cristina Ispas, Dan Sociu, Gabi Eftimie, Hose Pablo,
Dmitri Miticov, loan Buzu, Cornelia Cristea, lonuţ Chiva, Cosmina Tomi CINEMATOGRAFUL
Irina Bruma, Rareş Moldovan. ’6 1 -7 5 POSTFILMIC 1 19
 Alexandra Dima DESPRE FESTINUL CU Virgil Mihaiu LUNA
MÂNCARE DE CÂINI 121 APRECIERII JAZZULUI
ÎN MUNTENEGRU 1 23
Cristina Pascu CONSTANTA VALORIĂ A UNUI
TANDEM MUICAL ’ 1 22

Coperta şi ilustraţia num ărului: stam pe ale lu i A lb re cht Durer,

im prim ate de A m a nd D urand după plăcile originale în cupru, din
expoziţia organizată de M uzeul E tnografic al Transilvaniei Cluj

R edactor şef: A d ria n P o p e s c u R edactor şef adjunct: R u xa n d ra C e se re a n u

S ecretar general de redacţie: O c ta v ia n B o u r
R edactori: Victor Cubleşan, loan Pop-Curşeu, Vlad Moldovan, R e d acto r asociat: Virgil Mihaiu
Consiliul consultativ: A u re l Rău, Ion P op, T itu P o p e s c u , N ic o la e P re lip c e a n u , C a m il M u re şa n u , Ion
V lad
s te a u a c j@ g m a il.c o m ; w w w .re v is te a u a .ro
R evista se găseşte de vânzare la sediul redacţiei din Cluj, str. Universităţii nr.1
şi la Librăria M uzeului Literaturii Române din Bucureşti.
A bonam ente se pot face la Uniunea Scriitorilor din România, Calea Victoriei nr.133, Bucureşti
(contact: steluta.pahontu@ gm ail.ro şi Dl. Eugen Crişan tel. 0212127988 sau 0727872276)
Revista Steaua încurajează dezbaterile de idei, polemicile principiale, dar nu se identifică
neapărat cu opiniile exprimate de acestea.
Potrivit art. 206 C.P, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolelor aparţine autorilor.

2 ISSN 0039 - 0852

 R e v is ta n o a s tr ă a a d r e s a t m a i m u lt o r e tn o lo g i o in v it a ţie d e a p a r t ic ip a la o
d e z b a te r e d e s p r e s ta r e a s ta r e a e t n o lo g ie i ş i a f o l c lo r is t ic ii r o m â n e ş ti, p r o p u n â n d
c â te v a a x e d e r e f le c ţie (la a le g e re ):
- n o u l r a p o r t î n t r e te r e n / s t u d iu l t e o r e t ic ;
-te m e ş i s u b ie c t e la m o d ă în d o m e n iu ;
- n o ile m e t o d o lo g ii;
- r a p o r t u r ile d e p u te r e în c â m p u l d is c ip lin e i ( d is c ip lin e lo r ) în p e r io a d a p o s t ­
r e v o lu ţ io n a r ă ;
- s fe r e in s t it u ţ io n a le a le e t n o lo g ie i c o n t e m p o r a n e : m u z e e , u n iv e r s it ă ţ i, c e n tr e
ju d e ţ e n e d e c o n s e r v a r e ş i p r o m o v a r e a p a t r im o n iu lu i;
- e t n o lo g ie ş i f o l c l o r în n o ile m e d ia (r e c te , p e In te r n e t) ;
-a lte d ir e c ţ ii d e r e fle c ţie ... (I. P.-C .)

Etnologia contemporană în
România, o
privire
distanţată
dinlăuntru
Este oarecum ciudat să scriu nişte rânduri despre
starea prezentă a etnologiei în România, deoarece -
deşi am cochetat şi încă mai flirtez cu această zonă a
ştiinţelor socio-umane - nu fac în nici un fel parte din
sistemul ei insituţionalizat, iar activitatea mea într-un
departam ent universitar de cinematografie şi media
nu e obligatoriu să mă predispună la o asemenea
deschidere. Şi, totuşi... Fac cercetări de teren în Munţii
Apuseni (la Roşia Montană), în Oltenia şi Maramureş,
colecţionez cărţi de etnologie, am legături cu oamenii
din breaslă şi scriu destul de mult despre cimitirul de
la S ăp â nţa , d esp re m agie şi v ră jito rie , d espre
reprezentările sociale în cultura rurală etc. Mă simt în
acelaşi timp înăuntrul şi în afara câmpului disciplinei,
ceea ce îmi permite să am o privire în acelaşi timp
îndepărtată şi clară, însă şi profund implicată, pe de
altă parte: o privire „distanţată dinlăuntru”.
T re b uie să spun d in tru în c e p u t că sta re a
etnologiei româneşti nu este nici bună, nici proastă,
deşi există multe licăriri de speranţă. Instituţional,
lucrurile nu stau foarte bine. Muzeele de etnografie,
cu câteva excepţii notabile, cum ar fi MŢR sau Muzeul
clujean, Muzeul ASTR A şi încă vreo câteva, au mari
dificultăţi în a elabora programe şi expoziţii atractive
şi, mai ales, în a coordona din punct de vedere ştiinţific,
prin delegarea de personal calificat, imensul num ăr
de mici muzee săteşti care au apărut după Revoluţie.
loan Pop-Curşeu
Multe Centre Judeţene pentru Promovarea Culturii
Tradiţionale au înţepenit într-o logică de tip Cântarea
României. Pe de altă parte, autorităţile locale din toată
ţara privesc cu indulgenţă distrugerea patrimoniului
cu valoare etnografică şi dau autorizaţii de construcţie
fără a respecta specificul regiunilor individualizate din
punctul de vedere al tehnicilor constructive. Cazul
satelor oşene Certeze şi Huţa-Certeze este ilustrativ
prin modul în care îmbogăţirea rapidă a localnicilor în
străinătate, combinată cu atracţia pentru kitsch şi cu
dezinteresul autorităţilor, au transformat regiunea într-
un panteon al prostului gust. Să nu fiu înţeles greşit:
nu condamn, doar observ, şi consider că - oricum -
acest gen de transformarea a satului românesc poate
fi atractiv pentru etno-antropologi.
Din punctul de vedere al cercetării concrete, lucrurile
stau - din fericire - mai bine. Anii de după Revoluţie au
produs apariţia unor noi generaţii de cercetători şi
diversificarea fără precedent a metodologiilor. Această
mutaţie s-a produs în bună parte în universităţi, însă
nu a fost legată exclusiv de ele, deoarece şi aici s-a făcut
simţită prezenţa unei anumite osificări. Aş enumera,
fără pretenţia de a fi exhaustiv, câţiva cercetători foarte
receptivi la noile tendinţe occidentale din etnologie şi
antropologia culturală, anume Otilia Hedeşan, Marin
Marian-Bălaşa sau Andrei Oişteanu, care au integrat
mereu noi paradigme în cercetarea culturii tradiţionale. 23
 În paralel, se afirmă cercetători în plină ascensiune,
ÎN R O M Â N IA
Bogdan Neagota (cel mai bun şi mai harnic terenist
contemporan), Camelia Burghele (una dintre cele mai
fine cunoscătoare ale magiei tradiţionale), Mircea
Păduraru (demonolog reputat), Ileana Benga (versată
în mitologia manei), Eleonora Sava (descoperitoare şi
analistă a ritualului de divinaţie „datul cu ciubărul”),
Cosm ina Berindei (axată pe percepţia riscului şi
CONTEMPORANĂ
incidenţa comunitară a acesteia), Ioana Fruntelată
(specialistă în naraţiunile orale şi în narativitatea
populară), A m alia Pavelescu (specialistă în arta
populară şi interesată de turismul cultural). Enumerarea
ar putea continua, însă mă opresc aici, iar colegii pe
care nu i-am menţionat mă vor ierta. Intrarea în joc a
antropologiei culturale, deşi fragilă ca aşezare în mediul
academic românesc şi marcată de o neasimilare în
profunzime, a permis diversificarea m anifestărilor
ETNOLOGIA
ştiinţifice, a problem elor ridicate şi a direcţiilor de
cercetare.
O altă direcţie post-1989, pe care o marchez ca
pozitivă, deşi are mari lipsuri, este inflaţia de monografii.
După apariţia monografiilor rurale în primi ani ai secolului
XX (V. Păcală, Monografia satului Răşinariu, 1915) şi
după excelentele rezultate obţinute sub egida Institutului
de Ş tiin ţe S ocia le al R om âniei al lui D. G usti,
preocupările monografice au decăzut, ca să renască
foarte viguroase după Revoluţie, având ca rezultat o
sumedenie de volume. Oricum, mie acele cărţi îmi plac,
deşi unele sunt mai bune, iar altele - poate majoritatea
- mai slabe, din punct de vedere metodologic sau al
scriiturii. Sunt chiar colecţionar de monografii rurale (e
o pasiune bibliofilă) şi am strâns zeci de titluri numai
despre Transilvania, cu accent pe Munţii Apuseni, plus
câteva despre Moldova şi Oltenia. Cărţile reuşite sunt
cele în realizarea cărora iniţiatorii proiectelor au apelat
la specialişti, cum ar fi Tudor Sălăgean (Berindu), Ioana
Fruntelată (Aref, Râmniceni), la scriitori ca Teodor Tanco
(Monor) şi Adrian Ţion (Finişel, Luna de Sus), sau care
au apărut în colecţii supervizate de reputaţi oameni de
cultură, cum ar fi regretatul Petru Poantă, pe vremea
când era director al DJC Cluj. Cărţile slabe sunt cele
scrise de amatori, în special de intelectuali rurali, dar şi
de aici mai răsar lucrări bine făcute, sem nate de
profesori sau preoţi de la sate.
În această ordine de idei, trebuie să spun că lucrez,
în colaborare cu Ştefana Pop-Curşeu, la o monografie
a comunei Ocoliş, din Munţii Apuseni, de unde îmi vin
aproape toţi strămoşii, cel puţin începând cu primele
consemnări urbariale din anul 1714. Satele comunei
sunt însă mult mai vechi, Ocolişul fiind atestat în 1408,
Vidolmul în 1473, iar Runcul în primii ani ai secolului
XVI 11. Deja am lucrat destul de serios la partea de istorie,
am scris despre transformarea gândirii magice la sf.
sec. XIX şi de-a lungul sec. XX, însă mai sunt multe
cercetări de arhivă şi teren care trebuie făcute. Lucrarea
va fi precedată de un ghid turistic redactat şi realizat tot
de noi, cu apariţie plănuită în cursul acestui an. În
scrierea de ghiduri turistice competente s-ar găsi un
domeniu în care etnologii ar avea multe de spus, pentru
că ar contribui astfel la o mai bună promovare a zonelor
rurale, sensibilizând atât turistul, cât şi localnicii la
24 elementele de patrimoniu material şi imaterial.
Tot la Ocoliş, ca o paranteză fie spus, Ştefana şî
cu mine am salvat - cu ajutorul a doi meşteri din sat,
Radu Brata şi Simion Cocean - o casă centenară,
moştenită parţial de bunicul meu matern şi care stătea
să se dărâme. Am m utat-o pe alt am plasam ent,
dem ontând-o bucată cu bucată, însă am păstrat
m ajoritatea elem entelor aflate în bună stare, cu
excepţia peretelui de nord, complet putred, înlocuit
cu bârnele provenite din şura bunicului patern. Această
putrezire a peretelui de nord a determinat micirea casei
la remontare, deoarece grinzile transversale, aparente
în interior, erau compromise la capăt şi nu mai puteau
susţine acoperişul. Le-am scurtat aşadar cu 50 de
cm, ceea ce ne-a permis să folosim toţi cornii, doar
mai adăugând un contrafort ici şi colo. Am adus o
modificare peretelui de răsărit, în sensul că îi vom
mai adăuga un geam , al treilea, de dim ensiuni
apropiate de cele două originale, însă cu feronerie
identică, provenit de la o casă din aceeaşi epocă,
dem olată de curând şi păstrată doar în fotografiile
noastre de arhivă. Am vrut să recuperăm această
piesă, ca să nu se piardă total amintirea casei locuită
de Simioana. Partea cea mai fascinantă a fost când
am desprins cu totul târnaţul lung de 8 metri, cu ar­
cade semi-circulare, transportându-l cu mare grijă şi
remontându-l tot la fel. A fost nevoie de şase oameni
pentru această operaţiune delicată, însă rezultatul este
pe măsură. Casa lui Cevea stă astăzi în picioare
pentru încă 100 de ani, deşi mai avem de podit târnaţul,
podul (scândura originală ajunge deasupra unei
singure încăperi din două, din cauză că a putrezit sub
acţiunea ploilor, scurse prin spărturile acoperişului),
deşi mai trebuie nivelat interiorul şi pregătit cu pământ
bătut, sau deşi pereţii interiori mai trebuie lipiţi cu lut şi
văcăluiţi. Uşile casei sunt minunate, cu îmbinările lor
din cuie de lemn, doar cu puţine şi splendide elemente
de feronerie, cum ar fi broaştele cu deschidere inversă,
prin ridicarea clanţei, nu prin apăsarea ei. Am recuperat
mobilierul vechi în întregime şi-l vom replasa în casă,
îm preună cu alte obiecte colecţionate de-a lungul
timpului, pentru un soi de muzeu... Vom scrie şi
povestea casei, de la glumeţul Cevea, cel mai mare
farsor din istoria recentă a satului Ocoliş, la anii de
părăsire şi la locuirea ei intermitentă de nebuna Măria,
care-şi desfăşura acolo orgiile sexuale. De altfel, la
mutarea casei, am găsit chiloţi tanga, combinezoane,
un prezervativ şi mulţi pantofi cu toc în mormanul de
haine care ocupa în dezordine una dintre încăperi...
Mai în glumă, mai în serios, fratele meu mi-a propus
să numim casa lui Cevea... The Luv House. Museum!!!
O, şi dacă mă gândesc, ar mai fi şuri şi coteţe cu
paie care ar merita mutate şi păstrate...
Dar să revenim la etnologia românească. O altă
problemă ar fi că publicaţiile de specialitate nu circulă,
ci se învârt într-un cerc închis, nefăcând joncţiunea
între specialişti şi marele public, între emiţătorii de
mesaje şi destinatari. Operatorii culturali nu ajung,
astfel, să integreze decât foarte puţin cercetările
fundam entale în elaborarea de politici culturale.
Anuarele se găsesc doar în magazinele muzeelor care
le publică, monografiile trebuie să ţi le procuri prin
adevărate aventuri ş. a. Cât despre edituri, cele care
au distribuţie bună ignoră etnologia, cu excepţia
caselor Polirom şi Paideia, care şi-au dezvoltat
adevărate branduri din cartea de etno-antropologie.
La fe l s ta u lu c ru rile şi cu d o c u m e n ta ru l
etnografic, care nu are statutul şi publicul pe care le­
a r merita. Nu s-au pus în circulaţie, pe piaţă, clasicii
documentarului românesc, fie şi vânduţi cu ziare, cum
s-a în tâ m p la t cu a lte film e din c in e m a to g ra fia
naţională. D ifuzarea a ce sto r docu m e n ta re a r fi
contribuit, şi ea, la sensibilizarea marelui public cu
privire la problemele de etno-antropologie. Şi, Slavă
Domnului, avem un corpus bogat de docum entare,
din care s-ar putea difuza: Paul Călinescu, Ţara
M oţilor (1939), O am eni şi m ăşti de Florica Holban
(1963), P aula P op e scu -D o re a n u , O vâ nă toa re
neobişnuită (1965), Tradiţii de Vasile Mânăstireanu
şi Jean Petrovici, Prin Vrancea de Sergiu Huzum
(1969), B iserici din lem n de Pavel Constantinescu
(1968), Tămăduire (1967) şi De A nul Nou. Datini din
M o ld ova de D avid Reu (1972), S co a rţe v e ch i
rom âneşti de Mirel Ilieşiu (1974), Târguri ţărăneşti
de Titus M esaroş (1984) ş. a.
Interesant este faptul că în Facultatea de Teatru
şi Televiziune a UBB s-a dem arat o linie de M aster
în film documentar, cu rezultate destul de bune după
primii doi ani de funcţionare. Cazul e însă ciudat,
pentru că, pe lângă specialişi practicieni recunoscuţi,
cum a r fi X a n tu s G ă b o r, F lo rin Ţ o la ş , L ig ia
Smarandache, Dan Curean, ar fi nevoie de cooptarea
u n u i c u n o s c ă to r în tr - a le e tn o lo g ie i, p e n tru
dezvoltarea acestui segm ent al filmului documentar.
Nu spun că eu aş fi cel mai potrivit, însă - dat fiind
faptul că predau la respectiva Facultate... Dar ăsta
nu e decât încă unul din misterele insondabile ale
funcţionării instituţiilor noastre!
Etnologia
româna, la
răscrucea
dintre
episteme
Bogdan Neagota
1. „C h e s tiu n e a ţă ră n e a s c ă ” şi n a ş te reAa u to re fe n ţia lita te a critică şi criticism u l fa ţă de
e tn o lo g ie i n a ţio n a le
Într-o ţară dom inată dem ografic de o majoritare
ru ra lă z d ro b ito a re , p e rce p ţia a ce ste i p o p u la ţii
ţărăneşti la nivelul nivelul e lite lor era disonantă.
Pentru clasa politică, era vorba despre „chestiunea
ţărănească” (asumată ca o povară până în prezent),
ÎN R O M Â N IA
în vrem e ce, pentru intelectualitatea de form aţie
um anistă, atitudinea partizană avea m otivaţii di­
verse: era fie o solidaritate de tip genetic (dată fiind
o rig in e a ru ra lă a u n e i p ă rţi în s e m n a te din
intelighenţia ardeleană şi bănăţeană), fie un argu­
m ent în construcţiile ideologice identitare (ideea
la tin ă în p ro v in c iile ro m â n e ş ti d in Im p e riu l
CONTEMPORANĂ
H a b s b u rg ic / A u s tro -U n g a r şi în P rin c ip a te le
R o m â n e / R o m â n ia M ică şi id e e a d a c ic ă în
P rincipate R om âne / R om ânia Mică), fie expresia
ideologiei naţionale ilum iniste (în Transilvania şi
B a n a t) şi ro m a n tic e (în T ra n s ilv a n ia , B a n a t,
Bucovina, M oldova şi Ţara Românească).
În toate aceste situaţii, geneza şi dezvoltarea
folkloristicii româneşti trebuie abordată ca fenom en
p ro fu n d c o n te xtu a l, in d ife re n t de m e to d o lo g ia
ETNOLOGIA
urm ată (istoria ideilor, istoria culturii, antropologie
is to ric ă ) şi, p e câ t p o s ib il, de pe p o ziţii non-
id e o lo g ic e . În a c e s t u ltim p u n ct, mă re fe r la
deconstrucţiile şi criticile antropologice postm o­
derne aplicate folcloristicii clasice, considerate ca
sim p lă anexă a n a ţio n a lis m e lo r e u ro p e n e , ro­
mantice sau postromantice (cu prelungiri ideologice
în totalitarism ele novecenteşti). A tâta vrem e cât
a c e la ş i c r itic is m nu e şi a u to r e fe r e n ţia l şi
m etadiscursul antropologic nu se aplică şi la istoria
p ro p rie (is to ria a n tro p o lo g ie i ca e x p re s ie a
ideologiilor coloniale, postcoloniale şi neocoloniale),
criticii antropologi rămân captivi în propria epistemă,
marcaţi de o duplicitate incurabilă. Premiza oricărei
lecturi critice şi deconstructive ar trebui să fie, cred,
asum area background-ului ideologic su i generis,
propriu fiecăreia dintre aceste discipline. Să nu
uităm, nu există ştiinţă socio-um ană inocentă ideo­
logic şi, prin extensie, chiar ştiinţele naturii / vieţii
su nt departe de a fi imune la ideologizare. O rice
abordare retroactivă, a stadiilor anterioare ale unei
d iscip lin e , tre b u ie să a ibă în ve d e re stru c tu ra
profund epistem ică a tu tu ro r pro du se lor culturale
(în sens antropologic) dintr-o anume perioadă istoric
delimitată.
D iscursul a n tro p o lo g ic a sup ra d im e n siu n ii
ideologice ottocenteşti a studiilor de folklore, dincolo
de justificarea poziţionării într-o altă epistemă, cred
că este nu num ai oportunist, d a r şi uşor ipocrit.
Spiritul critic trebuie să fie deopotrivă referenţial şi
autoreferenţial, cu atât mai m ult cu cât background­
ul id eologic din spatele am belor discipline, etno-
folkloristica şi etno-antropologia, este deopotrivă de
neinocent. Or, din acest punct de vedere, nu sunt
mai vinovate naţionalismele romantice de secol XIX,
cu prelungirile lor novecenteşti, decât reflexele post­
/n e o - c o lo n ia le a le ş c o lilo r a n tr o p o lo g ic e
h e g e m o nice , o ccid e n ta le sau n ord-am ericane.
pretenţiile m im etiste ale unor m aeştri occidentali /
tra n sa tla n tici (care co ntro le a ză şi resursele de
fin a n ţa re & b u rs e le ) nu e ste p u n c tu l fo rte al
antropologiilor tranzitologice / postsocialiste est/sud-
est/central europene.
În tru c â t, tre b u ie sp us şi fa p tu l că gen e za 25
 a cestor antropologii postsocialiste prin im portarea
ÎN R O M Â N IA
fără discernăm ânt a m etodologiilor şi întrebărilor la
modă într-o şcoală antropologică occidentală (care
astăzi nu poate fi decât britanică), nu face posibilă
dezvoltarea acestei discipline, blocând-o în statutul
perpe tuu de p re lu n g ire e p ig o n ică a a ltce va şi
aruncând-o în sfera rizibilului. Teoria m aioresciană
a fo rm e lo r fără fo n d răm âne, se pare, perenă în
CONTEMPORANĂ
culturile a n tro p o lo g ice est-europene. E piste m ic
vorbind, ceea ce s-a în tâ m p la t cu e conom iile est-
şi ce ntra l-e u ro p e n e se p etrece şi cu cultura şi
c e rce ta re a a c e s to r so cie tă ţi, co n d a m n a te la a
deveni sim ple furnizoare de m aterie primă um ană
şi piaţă de d e sfa cere pentru pro du că to rii vestici
(a c a d e m ic i/u n iv e rs ita ri, în c a z u l n o s tru ). Or,
p e r p e tu a r e a m o d e lu lu i d ih o to m ic c u lt u r i
hegem onice vs. culturi subalterne, în contextul unei
ETNOLOGIA
construcţii politice su bîn tinse de principiul F erm ei
a n im a le lo r orw elliene („All a nim als are equal, but
som e anim als are m ore equal than o th e rs” ), nu
face decât să blocheze antropologiile postcoloniale
în tr-o p a ra d ig m ă n e o c o lo n ia lă p e rp e tu ă , ia r
a n tr o p o lo g iile tr a n z ito lo g ic e în p o s tu ra de
colonizaţi/colonii socio-culturale.
C red că sin g uru l lucru pe care îl avem este
spiritul critic. Or, dacă ju d ecă m cu o m ăsură etno-
folklo ristica şi cu alta a ntro p olog ia postsocialistă,
devenim duplicitari. A sum area criticism ului trebuie
să fie in te g ra lă şi a p lic a tă sin e ira e t stu d io ,
indiferent de consecinţe. Criticismul nu e niciodată
com od şi nici a va n ta jo s pentru carieră şi pentru
a c c e s a re a de fo n d u ri pentru ce rce ta re . D a r e
condiţia m inim ală a onestităţii intelectuale fără de
care riscăm să ne lichelizăm gradual.
În ceea ce priveşte d im e nsiun ile id eologică
şi politică s u b în tin se d em ersului e tn o -fo lklo ristic,
cred că ar trebui, de asem enea, să fim critici nu
d o a r cu tre cutu l m ediu (e tno lo g ia de O tto ce nto şi
etn o lo gia post-U nire) şi recent (epoca socialistă),
ci şi cu ce a c o n te m p o ra n ă , c h ia r d a c ă a sta
în s e a m n ă să ne a sum ăm riscul m a rg in a liză rii
in s titu ţio n a l-a c a d e m ic e , al o s tr a c iz ă r ii şi al
p e n a liz ă rii fin a n c ia re (la g ra n tu ri). E m u lt mai
comod să ne răfuim cu folkloriştii veacurilor trecute,
să îi acuzăm de toa te p ăca tele şi de oportunism
ideologic, uitând că orice ju d e ca tă de valoare, cu
a tâ t mai m ult cea a ntro p o lo g ică , tre b u ie să îşi
a s u m e o b lig a to riu re c o n s titu ire a c o n te x tu lu i
m icroistoric. E co nve n ab il, pentru că toţi aceşti
folklorişti, fie ei patrioţi, fie oportunişti, su n t trecuţi
pe tărâm ul celălalt, nu pot da replici şi, mai presus
de toate, nem aifiind în stru ctu rile a cad e m ice de
putere, su n t inofensivi. În vrem e ce dem ascarea,
desigur, nu în sens stalinist, a sistem ului baronial-
a c a d e m ic c a re s u fo c ă o s e rie de d is c ip lin e
um aniste în institutele de cercetare, im plică riscuri
m ajore. P uterea e tn o -fo lklo riştilo r academ ici este
m are şi, în cazul lor, fu n c ţio n e a z ă ire p ro şa b il
solidaritatea de generaţie, bazată pe com plicitatea
la c o m p ro m is u ri şi la ră u l fă c u t s e m e n ilo r
26 neconvenabili / indezirabili, şi, desigur, pe nevoia
viscerală de putere. Lor le am intesc cuvintele papei
Paul al VI-lea, care a rostit într-o predică un îndem n
la firesc: „S p un e ţi-le tin e rilo r că lum ea nu în ce p e
cu ei şi b ă trâ n ilo r că lum ea nu sfâ rşe şte cu e i!”
P entru că, în ultim ă in stan ţă, a ce st p ro vizo ra t
definitiv caracterizează deopotrivă roadele muncii
noastre de o via ţă şi în să şi co nd iţia um ană.
2. M o d a lită ţi de im o rta liz a re a fo lk -lo re -u lu i
ca U rk u ltu r e u ro p e a n : a rh iv e le e tn o -fo lk lo ric e
E tn o lo g ia ro m â n ă s -a c o n s titu it în p lin
O ttocento şi poartă mărcile epistemice ale acestuia.
Dar, să nu uităm, dincolo de orice intenţionalitate,
ş tiin ţific ă sau id e o lo g ic ă , ea a c re s c u t şi s-a
maturizat ca disciplină empirică, în raport cu terenul
viu şi în tovă ră şie cu d isciplinele afine (istoria,
lingvistica, etn o psiho lo g ia). R e zu ltate le au fo s t
te za u riza te în arhive de folk-lore, care au fo s t
în ve stite cu rosturi m ultiple, m enite a prom ova
identitatea României profunde, dar fără vreo intenţie
fetişizatoare.
A cţiun e a a co n tin u a t şi în N ovecento, ch ia r
d a c ă e tn o lo g ia ş i-a r e s tr â n s a lia n ţ e le
e p is te m o lo g ic e , a c c e p tâ n d , în m are m ă s u ră ,
se rvitu te a faţă de dom eniile filologiei. În perioada
socialistă, creşterea cantitativă a arhivelor de folk­
lore se producea pe fondul unei restrângeri a lumii
rurale, decim ate de so vie tiza re a a gricultu rii, de
in d u s tria liz a re , n a v e tis m şi m ig ra ţie u rb a n ă .
A rh ive le îşi trăiau acum o a doua viaţă: a tinse de
trufia exhaustivităţii, începeau să im pună societăţii
c rite riile a u te n tic ită ţii fo lk lo ric e şi, g ra ţie noii
se rvitu ţi id e ologice, îşi acceptau rolul de in g re d i­
ent în co nstru cţia identităţii n a ţio n al-com un iste şi
în im o r ta liz a r e a c u ltu r ii f o lk lo r ic e ca lu m e
paradigm atică (Urkultur), irem ediabil perenă.
D acă p e rio a d a s o c ia lis tă e g ro p a ru l lum ii
ţărăneşti, postsocialism ul a construit m onum entul
fu n e ra r al aceste ia , se m n â n d u -i c e rtifica tu l de
deces. E tno lo gia p ostso cia listă , răm asă blocată
în tip a re le e p is te m ic e ale e p o cii p re c e d e n te ,
ignorând o ste n ta tiv ru ra lita tea în că respirândă, a
d e c re ta t p rim a tu l a b s o lu t al a rh iv e lo r a s u p ra
teren u lu i şi s-a restrâns la o a u to re fe re n ţia lita te
h ag io g rafică . Mai m ult, s-a a juns la în v e s tire a
a rh ive lo r cu un sta tu t la care ctitorii a cesto ra nici
nu visau şi nici nu şi-l doreau: acela de vers funebru
(verş), care m archează întregul ritual de trecere,
c o n s fin ţin d m o a rte a te re n u lu i viu în fa v o a re a
e xclu sivă a te re n u lu i a rh iv iz a t prin m um ifiere.
Arhivizarea a ajuns un ritual etnologic de imortalizare
a culturii folklorice, de convertire a acesteia într-o
re a lita te a te m p o ra lă , o u -c ro n ic ă şi o u -to p ic ă .
A rh iviştii/te hn icie n ii a rh ive lo r s-au sp ecializat în
adm inistrarea proaspetelor cimitire patrim oniale şi
s-au autoînvestit cu funcţia de tehnicieni funerari cu
drepturi exclusive asupra m em oriei rurale şi de
sacerdoţi ai noului cult, coagulaţi în congregaţii
pseudo-ştiinţifice, fortificate prin relaţii de rudenie,
alianţe de gen şi complicităţi variate.
 * e tn o lo g ic u n iv e rs a l ş .a .m .d .) sau d e ra n ja n te
În momentul în care apar neconcordanţele între
docum entele etnologice arhivizate şi societatea
rurală contem porană arhivei, arhiviştii, în loc să îşi
a s u m e c a ra c te ru l p ro fu n d m o rfo d in a m ic al
sistem ului arhivistic, se închid înăuntrul sistem ului
şi încep să decreteze normele autenticităţii folklorice
în n um ele u n o r ta xo n o m ii m o rfo lo g ice proprii.
A s is tă m a stfe l la o în c h id e re în m o rfo lo g ie şi
m etafizică şi la refuzul istoricităţii / caracterului
m orfodinam ic al docum entului etnologic, atitudine
care are drept consecinţă dez-istoricizarea acestuia
şi falsificarea lui. A rhivele de Folklore ajung astfel
să în tre ţin ă un discurs e tn ologic ucronic şi utopic
asupra culturii rurale, văzută ca un sistem peren şi
netransform abil, sursă inepuizabilă de autenticitate
şi identitate ancestrală.
De aici şi oroarea acestora de interdisciplinaritatea
profundă, de orice ispită epistem ologică sm intitoare
care i-ar obliga să gândească altfel patrimonialitatea
rurală şi să îşi accepte statutul de adm inistratori
trecători ai unor arhive folklorice definitiv provizorii
şi fra g m e n ta re . F id e lita te a a rh iv iş tilo r fa ţă de
specialităţile filologiei şi cele ale etnom uzicologiei
şi oroarea sacră în faţa tentaţiilor venite din domeniul
ştiin ţelor istorice, al ştiin ţe lo r sociale şi al ştiin ţelor
vieţii e o garanţie sine qua non a menţinerii acestui
prim at al te xtu a lităţii arhivistice şi al infaibilităţii
herm eneutice a arhivistului folkloric. A cceptarea
d ia c ro n ie i, a a n a liz e lo r c o n te x tu a le a s u p ra
circum stanţelor de constituire a docum entului folk­
loric c la s ific a t în A rh ivă , a d e te rm in a ţiilo r sale
epistem ice, ar arunca în plin relativism întrea g a
hagiografie arhivistică, detonând prem izele sale
profund mitologice.
Toate aceste fap te pledează pentru nevoia
acută şi urgentă a coabitării dintre etnologie şi
ştiinţele istorice (istoria orală, antropologia istorică,
istoria mentalităţilor, istoria religiilor), nu doar la nivel
in stituţional (de m ezalianţă m atrim onială de tip
poligamic), ci şi în structurile de profunzime ale unei
c o p r e z e n ţe p ro fu n d e p is te m ic e , în s e n s u l
foucaultian al termenului. Ceea ce nu înseam nă nici
asum area unei aventuri epistem ologice trecătoare
şi nici o relaţie de putere de tip suveran ~ vasal.
Desigur, ieşirea etnologiei din se rvitu te a faţă
de filologie nu se poate face prin contactarea unor
noi se rvitu ţi (e thn o lo gia ancilla h isto ria e /a n cilla
a n th ro p o lo g ia e e t c a e te ra ), ci prin a su m a re a
p o ro z ită ţii fro n tie re lo r e p is te m ic e a le tu tu ro r
a cestor discipline şi ale altora, deopotrivă de afine
şi de utile re co nstru cţie i e tn o lo giei (sociologia,
psihologia, genetica, filo so fia ş.a.).
* O ricum şi orice am întreba, nu putem eluda o
R e lu â n d o fo rm u lă d e ja c la s ic ă , p u te m
reform ula interogaţia noastră iniţială: „Arhivele, ce
facem cu ele”? Întrebarea e retorică şi răspunsurile
pot fi de două feluri: corecte politic (edificăm m e­
m o ria p a trim o n ia lă , ne a d u ce m c o n trib u ţia la
c o n s tru c ţia id e n tita ră c o le c tiv ă /la p a trim o n iu l
ÎN R O M Â N IA
(transform ăm arhivele în prelungiri ale intereselor
person a le/d e clan, co nve rtin d u -le în capital de
putere sim bolică şi efectivă, şi construim carierele
unora prin aservirea altora).
O altă întrebare nu mai puţin retorică ne vine în
minte în urma participării la un sem inar din cadrul
C o lo c v iilo r B ră ilo iu , în c a re p ro f. N ic o la e
CONTEMPORANĂ
C o n s ta n tin e s c u la n s a in te ro g a ţia „q u o v a d is
ethnologia?” (m asă rotundă, IEF, Bucureşti, oct.
2004). Dacă reform ulăm întrebarea în stilul „Q uo
va dis a rhivistica fo lklo ristică ” , răspunsul e unul
singur. Pe actualul drum, nu se poate ajunge decât
într-o fundătură epistemologică şi etică, deci e nevoie
de un drum nou, adică de reformă. Ceea ce nu vrea
nimeni care e bine înfipt în sistemul arhivistic, pentru
că a s ta l-a r o b lig a la e fo rt şi la în to a rc e re a
ETNOLOGIA
cercetătorului la „terenul viu” . Or, asta înseam nă
deblocarea unui personal parazitar din m oţăiala
arhivistică, din siguranţa unei Arhive riguros clasificate
şi uşor stăpânibile şi relocarea acestuia în realitatea
dinamică şi fragilă a societăţii rurale/urbane actuale,
n e a rh iv iz a te şi n e a rh iv iz a b ile . T re ce re a de la
Sitzenethnlogie la etnologia de teren presupune
renunţarea la com oditate şi eficienţă cantitativă şi
a sum area p ro vizoratu lu i n iciodată d e fin itiv a t al
oricărei cercetări de teren. Pentru că orice cercetare
de teren nu e niciodată term inată, ci doar oprită de
cercetător într-un anum e punct, atunci când decide
el sau când, din varii şi binecuvântate motive, nu
mai poate continua. În planul discursului etnologic,
lucrurile stau aidoma: trecerea de la metadiscursurile
tipologistice sau eseistice pe seam a docum entelor
arhivistice la discursurile ana litico -inte rp re ta tive
construite pe bazele cercetării de teren proprii e
receptată de paraziţii arhivelor drept o aruncare
suicidală în abis. Acolo e de făcut totul, e de construit
o cercetare pe care se construieşte apoi un întreg
sistem explicativ şi interpretativ. Cu alte cuvinte, în
orice clipă poţi rata totul, dacă nu te adaptezi realităţii
de facto din teren şi nu îţi generezi un aparat con­
ceptual adecvat înţelegerii acesteia. Nimic nu e dat,
ci totul e de făcut. Căderea arhivistului în „terenul
viu” e o cădere din paradisul certitudinilor şcolăreşti
şi cvasi-academ ice, pe care i le dă cuibarul Arhivei,
în fluxul viu al com unicării cu omul de lângă şi al
cunoaşterii acestuia. E o cădere din certitudinea
carierelor pseudo-ştiinţifice com ode şi călduţe în
incertitudinea lumii vii.
3. A rh iv e le e tn o lo g ic e , de la ş tiin ţă la
id e o lo g ia a c a d e m ic ă b a ro n ia lă
evidenţă care ţine deopotrivă de istoria etnologiei
postsocialiste şi de antropologia politică. A rhivele
folkloristice, construite in illo tem pore prin truda
a lto ra , au fo s t a p ro p ria te de N o m e n k la tu ra
academ ică a noului sistem baronial post-socialist,
pandantul cva si-ştiinţific al burgheziei com uniste
instalate la putere în R om ânia după 1989. A stfel, 27
 Arhivele au făcut posibilă creşterea şi înflorirea unei
ÎN R O M Â N IA
clase ştiinţifico-sociale / socio-ştiinţifice parazitare,
m a s c a tă e u fe m is tic de titu la tu ra a c a d e m ic ă
(cercetător ştiinţific III, II sau I), d ar acoperind în
fo n d un s in g u r tip de a c tiv ita te : a rh iv iz a re a
materialului etno-folkloric de către nom enklaturiştii
aspiranţi, pentru uzul n om enklaturiştilor şefi (i.e.
Baronii), în vederea construcţiei puterii & prestigiului
CONTEMPORANĂ
ştiinţific al acestora.
A rhivele au fo st privatizate de fam iliile sau de
c la n u r ile e tn o - f o lc lo r is tic e , a s tfe l î n c â t
informatizarea şi digitalizarea lor, realizate în ultimul
d e c e n iu cu a ju to ru l u n o r fo n d u ri fin a n c ia re
substanţiale, au fost făcute doa r pentru susţinerea
şi ju s tific a re a c a rie re lo r a ca d e m ic o -b a ro n ia le .
D e sch id e re a lo r online, în ve d e re a va lo rifică rii
p u b lic e şi a fo rm ă rii u ne i c o n ş tiin ţe p u b lic e
ETNOLOGIA
patrim oniale, nu su n t decâ t pretexte pentru naivi
(vezi Liviu Pop, Schiţe pen tru o posibilă strategie a
Institutului “Arhiva de Folclor a Academ iei Rom âne ”,
2012). Arhiva rămâne închisă, fiind deschisă în mod
se lectiv exclusiv pentru clientela N om enklaturii,
pentru că ea constituie în primul rând un capital de
putere.
În acest context, se profilează inevitabilul con­
f lic t d e g e n e r a ţii în tr e d ife r it e le c la s e
n o m e n k la tu ris te de v â rs tă şi d e z n o d ă m â n tu l
previzibil: înnoirea generaţiilor nu aduce nim ic bun,
în tru c â t nom enklaturiştii etno-folkloristici tineri nu
su nt mai buni decâ t cei scoşi în fundal de propria
biologie, ba din contra.
Tocmai de aceea, nu putem să nu ne referim
la cele două categorii de personaje care populează
A rh iva de Folklor. P rim ul este om ul regim ului,
a r h iv is tu l f o lk lo r is t ic , eroul kafkian, slu jb aşu l
Castelului baronial, com plice şi autor al jocurilor de
putere care constituie întreaga reţea de catacom be
cu iz patrim onial. El nu iese din sistem , ci doar
prim eşte m aterialele aduse de „oam enii din teren” ,
le c a ta lo g h e a z ă şi a rh iv e a z ă . C e lă la lt e s te
e t n o lo g u l, c a re , a r u n c a t în m a r g in a lita te
instituţională şi redus la statutul de lucrător pe un
dom eniu feudal, nu mai are drepturi, fără num ai
îndatoriri. Care e rostul lui? Să culeagă cât mai mult,
să aducă m ateriale etnologice / folklorice pe care
să le încred in ţeze A rhivei, unde va pierde orice
prio rita te in te le ctu a lă şi orice form ă de control
asupra propriei munci, în tru câ t Directorul A rhivei
dispune sponte sua de aceste documente. S-a ajuns
astfel la situaţia absurdă ca cercetători prestigioşi,
foşti angajaţi ai Institutelor de Folclor ale Academ iei
Rom âne, căzuţi în dizgraţia co nd u cerilo r actuale,
să nu m ai a ib ă a c c e s la p ro p ria m u n c ă , la
materialele etnologice generate în cursul cercetărilor
d e te re n î n tr e p r in s e d e ei în ş iş i în c a d ru l
p ro g ra m e lo r In s titu tu lu i. E v o rb a a tâ t d e sp re
cercetători care au ales calea exilului în perioada
com unistă (Anca G iurchescu, S anda G olopenţia,
C onstantin E retescu), cât şi despre cercetători
rămaşi în ţară (Lucia Iştoc). În cazul Elenei Hlinca-
Drăgan, custode al A FA R decenii de-a rândul,
28 întrea g a ei trudă arhivistică a fo s t însu şită de alţii
(ca ta lo g a re a fo n d u lu i n a ra ţiu n ilo r o ra le ) sau a
d is p ă ru t fă ră urm e (tip o lo g ia c o m p u te riz a tă a
fondului m uzical al arhivei, realizată în ultimii ani
înainte de pensionare).
Avem de-a face cu un a devărat sistem de tip
unial (de genul Unio Trium Nationum), care îm parte
lu c ră to rii din A rh iv e le E tn o lo g ic e în o a m e n ii
sistem ului baronial (zapcii) şi ceilalţi (rumânii), care
au statutul de iobagi (legaţi de dom eniul baronial
prin contractul de muncă) sau de muncitori sezonieri
(doctoranzi plătiţi pentru m unca lor în cercetare cu
o b ursă sau s tip e n d ia ţi prin g ra n tu ri). B aron ii
e tn o lo gici, în a ce st sistem , au în să dreptul de
u zufru ct al m uncii tu tu ro r lucrătorilor, în scopul
legitim ării poziţiei lor profesionale şi sociale şi a
menţinerii în structurile de putere.
Dacă plăteşti dijm a faţă de stăpânire, adică îi
încred in ţezi întrea g a ta m uncă pentru a fi utilizată
de oam enii Nom enklaturii, eşti lăsat să exişti. Dacă
nu păcătuieşti prin crim a iniţiativei şi a hărniciei,
atunci în mod sig u r nu vei deranja pe nim eni şi vei
fi tolerat în sistem. Dacă îţi susţii dreptul la demnitate
şi la roadele propriei munci, devii un outla w şi v e ifi
pedepsit în consecinţă de tribunalele baroniale. În
sistemul baronial, orice părere diferită şi critică este
e x c lu s ă , ia r in s u b o rd o n a re a e c o n s id e ra tă
infracţiune, fiind penalizată de tribunalele baroniale
prin pedepse graduale (m arginalizare, m azilire şi,
în fin a l, exilul). P o ve ste a n o a stră are la bază
experienţa im ediată şi m ediată la Arhiva de Folclor
a A cadem iei Rom âne din C luj-N apoca, începând
cu 1 m artie 1997. O rice asem ănare cu situaţia
c e lo rla lte a rh iv e de fo lc lo r, a c a d e m ic e sau
universitare, din România, (nu) este întâm plătoare.
4. S itu s - u l e p is te m ic al d o c u m e n tu lu i
e tn o lo g ic
Documentele de arhivă au un caracter profund
heterogen datorită diversităţii tehnice, metodologice
şi epistemologice care le-a constituit. În primul rând,
e o diferenţă între m aterialele etno-folclorice m edi­
ate (răspunsurile la chestionarele poştale) şi cele
im e d ia te (p ro d u s e d e c e rc e tă to ri în c u rs u l
„ca m p a niilo r de teren ” ). A poi, survin diferenţele
datorate teh n icilo r de „cu le ge re ” , de la notaţiile în
carnetele de teren la utilizarea m ijloacelor aud io ­
vizuale: magnetofoanele din deceniile 5-8 necesitau
un personal sp ecializat în m unca de teren, după
cum filmarea clasică (pe film de 8 mm) aveau nevoie
de doi tehnicieni (operatorul video şi sunetistul).
S ituaţia se m odifică odată cu utilizarea cam erelor
video VH S (în care e su ficie nt un cam eram an cu
e ducaţie e tnologică) şi, ulterior, cu generalizarea
te h n o lo g ie i m in iD V . La fe l, tr e c e r e a d e la
m agnetofon la casetofon şi, ulterior, la reportofon,
îl dispensează pe ce rce tă to r de tehnicianul de la
Institut, redându-i autonomie şi libertate de mişcare.
În to a te a c e s te s itu a ţii, v id e o , fo to şi a u d io ,
cercetarea nu mai e atât de lim itată la o durată de
filmare / înregistrare scurtă şi fragm entară, datorată
suportului de stocare utilizat. Trecerea la tehnologia
d ig ita lă (re p o rto fo a n e d ig ita le , a p a ra te fo to şi
cam ere video pe carduri de m em orie) produce o
adevărată revoluţie. A cum se poate înreg istra tot
ceea ce cercetătorul consideră a fi util şi relevant
pentru înţelegerea etno: antropologică a terenului,
fără limită şi cenzură. Înreg istra re a nu mai este
redusă la criteriile textualiste clasice, ea extinzându-
se şi la povestirile de viaţă şi la istoriile locale,
esenţiale pentru înţelegerea contextuală a textelor
etno-folclorice clasice, condiţie sine qua non în
procesul trecerii de la etno-folkloristică la etno-
antropologie.
În ultim ă instanţă, ca ra cte ru l heterogen al
docum entelor etnologice se datorează diferenţelor
de am plitudine, m etodologie şi seriozitate dintre
c e rc e tă to rii în ş iş i, in d e p e n d e n t de te h n o lo g ia
utilizată pe teren. În condiţiile unei atare diversităţi
docum entare, e firesc ca şi m etodologia analitică-
interpretativă să varieze, cu a tâ t mai mai m ult cu
cât natura m aterialului etn o lo gic condiţionează în
mod decisiv derm ersul ulterior, cel al prelucrării
datelor de teren.
T ra ta m e n tu l te x tu a lis t la c a re e s u p u s
docum entul e tn o lo g ic e o co nse cin ţă directă a
m odalităţii în care generaţii întregi de folklorişti au
conceput actul propriu-zis al cercetării, blocat pentru
aproape un secol în sintagm a „culegere de fo lc lo r’.
Or, această expresie nu descrie câtuşi de puţin actul
g e n e ră rii d o c u m e n tu lu i e tn o lo g ic, în co n te xtu l
c o m u n ic ă rii d ire c te , p e rs o n a le şi im e d ia te a
cercetătorului şi a interlocutorului din faţa lui, fiind
mai degrabă marca epistemică a unui blocaj cognitiv
şi ştiinţific, care circum scrie a utoînchiderea unei
în tre g i d is c ip lin e c o n c e p u te a s tfe l în p ro p ria
preistorie, în faza cu le gă torilo r. Folkloristul plecat
în cercetare apare în postura unui cu le g ă to r de
produse culturale genuine, coapte şi pârguite, care
doa r aşteaptă mâna culegătorului şi prelucrarea
p ost-cu le g e re , m e ta b o liza re a / in d u stria liza re a
arhivistică, construită exclusiv pe axa tipologistică
şi taxonomizantă. Documentul etnologic, sustras din
realitatea terenului viu prin procedee textualiste şi
s u p u s u n u i tr a ta m e n t s t r ic t m o r fo lo g ic , e
îm b ă ls ă m a t şi in tro d u s cu g rijă în n e c ro p o la
arhivistică.
R e n u n ţa r e a la m ito lo g ia n e u tr a lită ţii
docum entului e tn ologic şi la vechea term inologie
de cercetare specifică fazei culegătoare a etno-
folkloristicii (culegător, inform ator, inform aţie teren)
are im plicaţii m ultiple. Înseam nă, în prim ul rând,
d epăşirea unei paradigm e în care term enii actului
d e c e r c e ta r e au iz o m o rfis m e e v id e n te cu
term inologia specifică poliţiei politice com uniste:
e tn o lo gu l-se cu rist şi ţăranul-inform ator, ancheta
etnologică - subspecie a anchetei securiste (în care
in terlocu to ru l devine un c o la b o ra to r fo lc lo ric şi
delatorul societăţii din care face parte), A rhivele de
F o lclo r şi A rh iv e le S ecu rită ţii (care răm ân, din
păcate, culm ea profesionalism ului în m aterie de
antropologie socialistă), cam paniile etnologice de
te re n (ca p a n d a n te c u ltu ra le a le c a m p a n iilo r
a g r ic o le d in e p o c a s o c ia lis tă ) ş .a .m .d .
ÎN R O M Â N IA
Com portam entul directorilor de arhive, indiferent de
natura acestora, este, din a cest punct de vedere,
izomorf: ei su nt proprietarii arhivelor, stăpânii lor
necontestabili, nu adm inistratori vrem elnici. Ei sunt
reprezentanţii nom enklaturii academice, adevărate
stru ţocă m ile în care se a g lu tin e a ză m e n ta lită ţi
socialiste (de secretari PCR) & post-socialiste (de
CONTEMPORANĂ
reprezentanţi ai noii burghezii com uniste) şi, nu
a ra re o ri, o v o c a ţie a u te n tic ă pen tru d e la ţiu n e
(exersată, îna in te de 1989, în cadrul instituţiilor
abilitate).
C a le a de la e tn o - f o lk lo r is t ic ă la e tn o -
antropologie este, în fapt, drum ul de la etnologul-
cu le g ă to r de fo lclo r la etnologul-constructor, care
îşi edifică docum entul e tn o -a ntro p olog ic în inter-
relaţie cu interlocutorul său folklo ric / poporan. Cu
ETNOLOGIA
alte cuvinte, este vo rb a d espre tre cerea de la
folclorism la o etn o -a ntro p olog ie personalistă, al
cărei scop este, în ultimă instanţă, recuperarea unui
umanism sine qua non oricărei ştiinţe socio-umane.
Criza folklo risticii/e tno lo g iei/a n tro po lo giei este, în
fa p t, criza u n o r d is c ip lin e ca re şi-a u a m p u ta t
subiectul, transform ându-l într-un sim plu obiect de
cercetare (inform atori folkloristici, subiecţi sociali
etc.). Or, prioritatea acestor discipline, indiferent de
titu la tu ră , e ste to cm a i re c u p e ra re a u m a n ită ţii
subiectului de studiu, id e st a interlocutorilor din
te re n , şi u tiliz a re a u n o r m e to d o lo g ii c a lita tiv e
a d e c v a te . P e d e a ltă p a rte , c o n s tr u c ţia
docum entului dem o-etno-antropologic presupune
trecerea de la terenul etno-folkloristic (terenul pişcat/
a n c h e ta t) la te re n u l e tn o -a n tro p o lo g ic (terenul
investigat, interogat, asum at). El nu reprezintă o
valoare statică, de tip fosil, ci un proces stopat într-
un anum it m om ent al creşterii lui in situ (pe teren),
după care urm ează a doua lui viaţă, când e supus
tratam entelor analitico-interpretative.
5. C â te v a m o d a lită ţ i d e r e s u s c it a r e a
d o c u m e n tu lu i a rh iv is tic
(a) R ecuperarea diacroniei recente: etnologie
şi istorie orală/antropologie istorică. Reistoricizarea
docum entului arhivistic (nu în sens dem artinian,
desigur).
(b) R econstrucţia contextului în care au fost
g e n e ra te d o c u m e n te le e tn o lo g ic e a rh iv iz a te :
etnologie şi sociologie rurală/antropologie socială.
D e a ic i şi n e v o ia u rg e n tă a s c h im b ă rii
paradigm ei epistem ice, de la etno-folkloristică la
etno-antropologie, recontextualizarea documentului
folkloristic şi recuperarea um anităţii interlocutorilor
etnologici (pledoaria pentru un umanism etnografic).
(c) R ecuperarea diacroniei lungi: etnologie şi
isto ria religiilor. M e toda re g re sivă , u tiliza tă de
m e d ie v iş tii din Ş c o a la A n n a le s , în c e p â n d cu
precursorii acesteia.
(d) Tratarea istorico-religioasă a docum entului 29
 e tn o g ra fic / fo lk lo ris tic (în lin ia te s ta m e n ta ră
ÎN R O M Â N IA
eliadiană)
Dacă etnologii români ar fi citit cu atenţie unele
te xte in te rb e lice ale lui M ircea E liade, precum
F o lklo ru l ca in stru m e n t de cunoaştere, nu a r fi
sucom bat în moda deja depăşită a m arilor tipologii
şi corpusuri tipologice. Desigur, aici trebuie să facem
o distincţie cum grano salis: sunt tipologii şi tipologii.
CONTEMPORANĂ
Pentru a ne referi doa r la cazul clujean din ultimul
deceniu, alături de exerciţiile şcolăreşti cu pretenţii
tipologizante (tipologia oraţiilor de nuntă, tipologia
descântecelor, tipologia jo cu rilo r de copii ş.a.m .d.)
prom ovate în vo lum ele AFAR, su n t contribuţiile
extrem de consistente ale lui Ion Taloş, autorul unor
corpus-uri tipologice referenţiale (M eşterul Manole,
C ununia fra ţilo r - S oarele şi Luna, O m ul şi Leul),
surse sine qua non pentru orice cercetare asupra
ETNOLOGIA
religiozităţii populare şi prefaţate ele însele de studii
co n s is te n te , p ro fu n d in te rd iscip lin a re (isto rico -
religioase şi etno-antropologice).
(e) Cum edităm docum entul arhivistic
Volum ele publicate sub egida IAFAR Cluj sunt
un exem plu e lo cve n t pentru rubrica re d ucţie la
textualism . Ca să nu mai vorbim d espre fa p tu l că
e d ito r ii se tr e c pe c o p e rtă d r e p t a u to ri ai
m aterialelor arhivistice editate (sic!). A rhiva CF de
la Litere, alcă tu ită în p ro po rţie co vârşitoa re de
stud e nţii m aestrului N icolae Bot, beneficiază, din
fe ricire , de o altă m e tod o lo gie de editare, graţie
Elenorei Sava.
M odalităţi posibile de editare a d ocum entelor
arhivistice (Caiete manuscrise, transcrierile benzilor
d e m a g n e to fo n e tc .): r e c o n te x tu a liz a r e a
d o c u m e n tu lu i f o lk lo r is t ic / e t n o g r a f ic p rin
reconstituirea m icroistorică a contextului local (prin
re c u rs u l la a rh iv e le is to ric e şi în d e o s e b i prin
cercetări de istorie orală şi etn o -a ntro p olog ie în
satele de unde provin răspunsurile consem nate în
Caietele ms.); interviuri cu urmaşii corespondenţilor
AFC; interviuri cu bătrânii din acele sate.
(f) Înto a rce rea la terenul viu şi resuscitarea
multiplă a docum entului îm bălsăm at
Întoarcerea la terenul viu nu presupune numai
radiografierea etno-antropologică a prezentului, ci
şi re co nstitu ire a istoriei recente, prin interm ediul
u n o r in te r v iu r i in t e r d ic ip lin a r e , d e o p o tr iv ă
e tn o lo g ice /a n tro p o lo g ice şi istorico-orale. O falsă
dihotom ie: ra d iog ra fie a rh ivistică vs. ra d iog ra fie
terenistică.
6. De la e tn o - fo lk lo r is tic ă la
e tn o -a n tro p o lo g ie
Daţi-le A rhivelor ceea ce este al lor şi terenului
viu ce este al lui. Problem a nu este de a desfiinţa
Arhivele de Folclor, ci de a le redimensiona ca obiect
al cercetării etno-antropologice. Altfel spus, de a le
d e m ito lo g iz a din s ta tu tu l lo r de T e z a u re ale
30 memoriei colective, în vederea recuperării terenului
viu, care e prea ade se a ig n o ra t şi su b e v a lu a t
d a to rită s u p r a lic ită r ii p a s e is te a a rh iv is tic ii.
Deblocarea etnologilor din arhive, din acest paradis
al com odităţii şi aruncarea lor în lum ea im ediată,
rurală şi urbană, ar trebui să fie o prioritate. A rhiva
de Folclor ar trebui pusă la locul ei, cel de sistem
de referinţă, de punct de reper care trebuie asum at
cum grano salis, cu rigoare, spirit critic şi cu metodă.
D ar atunci când A rhiva invadează întregul câm p al
disciplinei, sufocând-o, se cade să o trântim înapoi,
acolo unde îşi are noima. Oricum, şi ceea ce facem
noi în prezent, propriile noastre cercetări vo r deveni
inevitabil obiecte de arhivă, care vo r trebui arhivate.
Dar, sperăm , va fi un a lt fel de arhivă, cu alte
sistem e taxonom ice şi alte reguli de funcţionare.
Va fi o arhivă a m em oriei vii, nu o arhiva pentru
construit carierele ce rce tă to rilo r com ozi, care să
tindă să sufoce realitatea prezentă, substituindu-
se teren u lu i în to td e a u n a peren. M aterialele de
arhivă poartă inevitabil pecetea personalităţii şi a
v iz iu n ii c e lo r c a re le -a u p ro d u s , r e s p e c tiv
întrebătorul etnologic şi interlocutorul lui.
În m e to d a c h e s tio n a ru lu i p o ş ta l lip s e ş te
contactul personal, ve derea faţă la faţă şi privirea
isco d itoa re a om ului din fa ţa ta. O rice interviu
a n g re n e a z ă to a te re s u rs e le u n u i c e rc e tă to r,
a n g a jâ n d u -l p le n a r în a c tu l de c o m u n ic a re .
N iciodată nu ai certitudinea reuşitei unui interviu.
În orice clipă poţi primi sau poţi rata încrederea celui
din faţa ta şi, implicit, m ărturisirea lui. R ăspunsul
interlocutorului este cel care provoacă urm ătoarea
întrebare. Nu există o structură fixă a chestionarului,
ci d o a r una orientativă, care tre bu ie siste m a tic
încă lca tă pentru a-ţi atinge scopul: cunoaşterea
a n tro p o lo g ică a om ului d in a in te şi în ţe le g e re a
herm eneutică a resorturilor adânci care întem eiază
practicile şi reprezentările sale culturale.
Problema constă nu în arhivistica propriu-zisă,
ci în m odul în care arhivele su nt tratate, ca şi când
e le a r c o n s titu i te z a u re id e n tita re im u a b ile ,
adevărate peşteri ale lui A li-B aba, în care su nt
ascunse comorile neamului. Documentele de arhivă
nu sunt altceva decât radiografii socio-culturale, mai
bune sau mai sum are, realizate în tim pi istorici
diferiţi. De aici şi necesitatea depăşirii acestei faze
a valorificării esenţialiste a a rhivelor de folklore &
culturii populare şi recuperarea diacroniei fap tu lui
e tn ologic (nu în sens istoricist, ci din perspectiva
unei istoricităţi redefinite). În fond, deprovincia-
lizarea epistem ică şi ideologică a etno-folcloristicii
rom âneşti nu se poate face d ecâ t printr-o reform ă
onestă a d isciplinei, i.e. re a ctivarea m u ltip lă a
etnologiei prin angrenarea acesteia în riturile de
trecere necesare: eliberarea de întreb ă rile în a in ­
taşilo r noştri şi form ularea în tre b ă rilo r noastre, a
g e n e ra ţiilo r actu a le şi, im plict, fo rm u la re a a ltor
priorităţi, ale generaţiilor noastre (ceea ce ar duce
la m a tu riz a re a c e rc e tă rii e tn o -fo lk lo ris tic e );
asum area m orfodinam ică a provizoratului oricărei
metodologii şi a pluralismului acestora şi adecvarea
oricărei m etode la natura terenului; trecerea de la
stadiul arhivistic (etnologia de birou sau, adesea,
de a lcov) la cel te re n is tic (după o sin tag m ă uşor
tautologică, utilizată de o colegă clujeană).
Tocmai din cauza acestui blocaj m etodologic
în textualism (până la textualită) şi datorită dictaturii
g ru p u r ilo r d e in te re s e s -a a ju n s la s itu a ţia
parad o xală a e m igraţiei e p iste m o lo g ice a uno r
cercetători consistenţi însp re alte discipline: Mihai
C o m a n (a n tr o p o lo g ia m e d ia ), E le n a P la to n
(filologie rom ână), E ugenia B ârlea (istoriografie,
a rh ivistică şi p a le o g ra fie ) ş.a. De a ce st blocaj
e p iste m ic e re sp on sa bil nu d o a r com unism ul şi
tra n sfo rm a re a o biectu lu i de studiu al etn o lo giei
(co m u ta t de la cu ltura p o p u la ră / p o p o ra n ă la
lite ra tu ra p o p u la ră ), ci şi in su ficie n ta în ţă rca re a
e tn o lo giei in terbe lice şi a stu d iilo r de fo lklo re din
a p e le a m n io tic e al d iscip lin e i m am ă, filo lo g ia .
S c u rtu l in te rlu d iu al Ş c o lii S o c io lo g ic e de la
Bucureşti, cu bunele şi insuficienţele lui şi proiectul
Ş colii S ociologice clujene ctitorite de G eorge Em.
M arica, nu au p u tu t genera o tra diţie e pistem ică
a lte rn a tiv ă s u fic ie n t de ta re p e n tru a g e n e ra
a n tic o rp i la n o u l s p irit filo lo g ic al e tn o lo g ie i
sovietice, im pus după 1948.
În d eceniul nouă, m ult a şte p tatu l re virim ent
al e tn o lo giei rom âneşti nu s-a produs din varii
m otive, mai m ult sau mai puţin ştiin ţifice (spirit de
gaşcă, orgolii, a u to su ficie n ţă , im postură şi ch ia r
lene). Să nu uităm că ştiinţa e făcu tă de oam eni şi
ca lita te a d em ersului ş tiin ţific e dată de ca lita te a
o a m e n ilo r care îl produc. Iar reform a etn o lo giei
nu e o problem ă care ţine în mod n ecesar de
tinerele generaţii, ci ţine de ca lita te a ştiin ţifică şi
etică a m em brilor fie cărei generaţii în parte.
Pe de altă parte, n aşterea peste n oapte a
antropologiei sociale, prin convertirea subită a unor
so cio log i, m eritorii în câm pul a cestei discipline în
antropologi sociali, oricât de bune ar fi fost intenţiile,
e m arcată de fragilitate şi de destulă inconsistenţă.
A şa cum un etn o -a ntro p olog se form e ază în mulţi
ani de cercetare, o disciplină are nevoie de câteva
generaţii pentru a dobândi consistenţa m aturităţii.
Nu tem ele şi su b ie cte le su n t a ntro p olog ice ,
ci m e tod o lo gia de ce rce ta re şi analiză. S im pla
re fu ta re a u n o r s u b ie c te e tn o lo g ic e de că tre
reprezentanţii noii antropologii autohtone datorită
im pregnării a cestora de prea m ultă folclo ristică şi
fo lc lo ris m e un sim p to m al a ce ste i co p ilă rii a
d isciplinei şi, im plicit, al crizei id e ntita re a ce lo r
care o construiesc. Rebotezarea studiilor de folclor
şi de e tn o lo gie cu sin tag m e p om poase de tipul
„a n tro p o lo g ia c u ltu rii tra d iţio n a le ” ş .a .m .d ., în
c o n d iţ iile în c a re m e to d o lo g ia d e lu c ru şi
intenţionalitatea privirii rămân blocate în paradigme
o tto ce nte şti, s u n t şi mai hilare şi in co nsiste n te ,
co nstitu in d, în peisajul d e rive lo r p ostsocialiste,
c o re sp o n d e n tu l e p iste m ic al tra seism u lui politic:
ne m utăm a colo unde câştigăm mai bine, pentru
că, în fon d , nu avem nici-un crez, fă ră num ai
interese.
Desigur, soluţia nu este m utarea iobagului de
pe o m oşie pe alte, fără sch im barea statu tului so ­
cial-econom ic şi epistem ic, ci eliberarea cognitivă
a e tn o lo g ie i din orice se rvitu te şi asum area de
ÎN R O M Â N IA
c ă tre lu c ră to rii şi a p o s to lii ei a n o u lu i s itu s
epistem ic. Pentru p roducerea unui atare m iracol,
este nevoie, desigur, de e tn o lo gi de vo caţie , nu
de se rva nţi şi de m ercenari. Or, sistem ul e xiste n t
prom o vea ză d o a r fu n cţio n a ri e tn o lo gici conform i
ce rin ţelo r sistem ice. C eea ce trebuie d estru ctu rat
este acest sistem pseudo-ştiinţific şi baronial, care
CONTEMPORANĂ
a s fâ rş it prin a o m o rî a p ro a p e de to t a cea stă
d is c ip lin ă . C um e p o s ib il a c e s t lu c ru ? P rin
reform ă? Ba. S -a r în tâ m p la e xa ct ca în R om ânia
a n ilo r 90, su b re g im u l Illie scu . P rin re v o lu ţie
internă? Ba. Cei dispuşi să îşi rişte scaunul pentru
a declara că baronii e tn o -fo lclo ristici sunt, totuşi,
în fu n d u l gol, su n t reduşi în mod siste m a tic la
tă c e re prin e xe c u ţii p u b lice şi p ro ce se de tip
s ta lin is t. A tu n c i cu m ? R ă s p u n s u l ră m â n e în
ETNOLOGIA
su spe n sie ... Im p orta n t e ca în tre b a re a să nu fie
uitată şi ea să rodească în m inţile tuturor, rebeli şi
slujbaşi etnologici, şi să şubrezească acest sistem
de im p ostură şi sp oială acad e m ică , până la a-l
ruina.
7. M ă rtu ris ire a u n u i în v in s . De ce nu (m a i)
s u n t e tn o lo g
Istoria etnologiei rom âneşti din ultim ele două
se cole nu a fo s t scrisă num ai de re p re zen tan ţii
e tn o lo giei in stituţio n alizate . Cred că rolul ce lo r
rejectaţi de un sistem , în care, vo rb a lui C ulianu,
cel mai adesea se consum ă, sub aparenţa jo cu rilo r
de idei, d o a r jo c u ri de p u te re sau lu p te de m ană
(cum a r sp u n e Ile a n a B e n g a ), e ste m u lt mai
im p o rta n t d e c â t se c o n s e m n e a z ă în is to riile
disciplinei. Sim. Fl. M arian, M oses Gaster, L azăr
Şăineanu, Traian Gherm an, Ovidiu Bârlea, Nicolae
B ot ş .a .s u n t d o a r câţiva dintre haiducii care au
ja lo n a t c o n s tr u c ţia e tn o - a n tr o p o lo g ie i şi a
fo lc lo ris tic ii în R om ânia. D upă cum , e tn o lo g ia
franceză, fără contribuţia fundam entală a lui Arnold
Van G ennep, m arele sin g u ra tic re fu za t în mod
sistem atic de grupul etnologilor post-durkheim ieni,
a r fi de neconceput. E xistă oam eni care nu pot
fu n cţio n a d e câ t în haită, după cum există mari
sin g ura tici. O m agierea, de către grup, a lid e rilo r
acestuia, ţine de buna fun cţionare a grupului şi de
prom ovarea epistem ică a acestuia, sub am balajul
unei paradigm e ştiin ţifice şi al unui curent.
M arii sin g u ra te c i s u n t o m a g ia ţi în d e o b ş te
postum , atunci când nu mai deranjează pe nimeni
prin modul lor dizident de a fi. În cazul unora dintre
aceşti mari d izid en ţi, greu de a sim ila t de către
oam enii sistem ului, se poate spune că au m arcat
co nstru cţia disciplinei din o poziţie, aşa cum s-a
întâ m p la t cu viaţa politică din R om ânia interbelică,
m a rc a tă ire m e d ia b il de Iu liu M a n iu , s a u , în
p erioada p ostso cia listă , de d iscipolul acestuia,
Corneliu Coposu. Ovidiu Bârlea a fost m arginalizat
şi s-a a u to m a rg in a liza t, pentru că nu a cce p ta
sistem ul e xiste n t şi pentru că, d a to rită firii lui, nu
putea a ccepta siste m u l aşa cum era. D ar el a 31
 răm as un lid e r inform al al e tn o lo g ie i rom âneşti
ÎN R O M Â N IA
postbelice. După cum , m u ta tis m utandis, G abriel
M anolescu şi, ulterior, co n fra te le lui mai tânăr,
Vasile Tudor Creţu, au construit Şcoala Etnologică
de la Tim işoara şi o arhivă antropologico-vizivă
unică în Rom ânia, cel puţin pentru deceniile 6-8
(a rh iv ă ră m a s ă , din p ă c a te , în c h is ă p e n tru
consultare).
CONTEMPORANĂ
E nu m e ră m , în co n tin u a re , câ te va rate-uri
m onum entale ale etnologiei române, în m aterie de
selecţie a cadrelor, care au tra nsfo rm a t statutul
ancilar al etnologiei faţă de filologie într-o iobăgie
nevindecabilă, blocând disciplina în textualism e.
Desigur, lista noastră e departe de a fi exhaustivă:
m a sa cra rea Ş colii H asdeu, prin e xp u lza re a lui
M oses G aster & fau ltarea lui Lazăr Şăineanu şi
e lim inarea unui com paratism e tn o lo gic/isto rico -
ETNOLOGIA
lin g v is tic /is to ric o -c u ltu ra l de re s p ira ţie la rg ă ;
neangajarea, la U niversitatea din Bucureşti, a lui
Arnold Van Gennep, în favoarea unui anonim valah,
a om orât din faşă orice contam inare a etnologiei
d â m b o v iţe n e de e re su rile e tn o lo g ie i fra n ce ze ;
neasumarea creativă (nu hagiografică) a etnologilor
din Şcoala Sociologică de la Bucureşti şi a moştenirii
germ enilor de sociologie rurală de la Cluj (Gh. Em.
M a ric a ); m a rg in a liz a re a lui O v id iu B îrle a şi
m itologizarea Şcolii Mihai Pop (sic!); sufocarea
sistem atică a oricărei tendinţe de renaştere a Şcolii
Clujene de E tonologie, prin politica de cadre a
generaţiei interm ediare, interpusă parazitar între
generaţia m aeştrilor (Dumitru Pop, Nicolae Bot, Ion
Taloş) şi generaţia nouăzecistă.
P o s t-s c r ip tu m . În ch e ie m p rovizoriu a cest
excursus în istoria m edie şi recentă a etnologiei şi
a folkloristicii, cu m ărturisirea unui etno-antropolog
optzecist, străm utat ulterior, din (ne)binecuvântate
pricini, în altă disciplină. E vorba despre Mihai
C om an, care, în C uvântul înainte la volum ul său
re tro s p e c tiv de S tu d ii d e m ito lo g ie (2 0 0 9 ),
circumscrie perioada lui etnologică/antropologică şi
structuralistă. El vo rbeşte despre concom itenţa a
d o u ă fe n o m e n e , a c ă ro r d is ju n c ţie , p ro fu n d
păguboasă, a dus la blocajul actual al disciplinelor
e tn o -a n tro p o lo g ice : „a ) ciu d a ta în c re m e n ire în
proiect a folcloristicii române, care pare a repro­
duce cu îndârjire (altfel spus: a relua fără a termina)
obiectivele fixate la sfârşitul secolului al XlX-lea:
salvarea fondului folcloric, realizarea de tipologii şi
recuperarea originilor; b) a bsenţa antropologiei
culturale din peisajul cercetării, al formării universitare
şi al recunoaşterii sociale. [...] Constatăm astfel că
ne c o n fru n tă m cu d ou ă fe n o m e n e p arale le : o
fo lc lo r is tic ă a c tiv ă , c a re b e n e fic ia z ă de
instituţionalizare şi prestigiu, care m obilizează un
număr mare de cadre didactice, cercetători şi activişti
culturali, care este prezentă în m ass-m edia şi în
conştiinţa publică, dar care a rămas încrem enită în
proiectul fixat de naşterea ei în secolul al XIX-lea, şi
o a n tro p o lo g ie cu lturală fra gilă, cu o id e ntita te
instituţională neclară, cu dezvoltări inegale, cu eforturi
modeste de sincronizare la dezbaterile occidentale
32 actuale.” (pp. 6-7)
Profesiune şi
ficţiune
I
loana-Ruxandra
Fru n te la tă
Pentru ca o ştiinţă bătrână cu nume tânăr, cum
e etnologia - studiul culturii m oştenite inform al, al
m odurilor com unitare - să poată fi considerată o
profesiune, ea trebuie să fie legitim ată academ ic şi
recunoscută social.
În spaţiul rom ânesc, e tn o lo g ia are o triplă
tradiţie academ ică: filologică (B.P. Hasdeu, Ovid
D ensusianu, D. C aracostea), geografică (Simion
Mehedinţi, G. Vâlsan, Romulus Vuia) şi sociologică
(Şcoala sociologică de la Bucureşti, condusă de D.
Gusti). Prin activitatea lui Mihai Pop, filolog, d a r şi
participant la câteva campanii gustiene, două dintre
aceste tradiţii au fuzionat, reflectându-se în etnologia
ca re se fa c e azi la F a c u lta te a de L ite re din
U niversitatea bucureşteană, d ar şi în cea care se
gândeşte şi scrie de către num eroşii membri, din
generaţii diferite, a ceea ce Gh. Deaconu şi Ioan
St. Lazăr au num it „Ş coala Mihai P op” .
În p e rio a d a re g im u lu i co m u n ist, e tn o lo g ia
academ ică a supravieţuit prin folcloristică, în teorie
filologică, în practică instrum entalizată politic, ca
o ric e d is c ip lin ă s o c ia lă . De a ltfe l, u tiliz a re a
etnologiei (şi a etnologilor) în proiectul construcţiei
naţiunii sau în alte proiecte politice este un loc
com un în istoria etnologiei europene şi nu numai.
În s e n s u l a c e s ta , să fa c e m a s tă z i p ro c e s u l
etnologiei „comuniste” implică o problematizare mult
mai am plă şi o încadrare tem porală ce nu se poate
reduce la perioada 1948-1989 şi im pune să luăm
în discuţie şi proiectul politic al etnologiei europene/
regionaliste din vrem ea noastră.
După decem brie 1989, etnologia românească
a re în n o d a t tra d iţia filo lo g ic ă h a s d e ia n ă , prin
facultăţile cu profil filologic, moştenirea gustiană fiind
asum ată cu precădere de um brela antropologică
deschisă de redeşteptata S ociologie (în legătură
cu e c h iv a le n ţa de fo n d d in tre E tn o lo g ie şi
A n tro p o lo g ia s o c ia lă / A n tro p o lo g ia c u ltu ra lă ,
Dicţionarul de etnologie şi antropologie al lui Bonte
şi Izard este suficient de e dificator pentru folosirea
celor doi term eni din titlu în variaţie liberă). Ca şi în
alte spaţii a cadem ice, ştiin ţa este ceea ce fa c
savanţii cu ea, astfel în c â t nu este în niciun fel de
mirare să avem universitari gustieni la Filologie sau
hasdeieni la Sociologie. Şi cu atât mai mult să avem
universitari ce practică etnologii eliadeşti-culianeşti,
pentru că există şi un astfel de filon tradiţional în
um anioarele de la noi.
Statutul academ ic al etnologiei este consolidat
şi de existenţa unor serioase instrum ente de lucru
deja publicate. Să am intim d oar A tla su l E tnografic
Rom ân (co o rd on a t de Ion G hinoiu), D icţio n arul
e tn o lo g ilo r ro m â n i (autor: Iordan Datcu) şi tratatul
de Etnologie rom ânească (4 volum e publicate până
în prezent, coordonate de Sabina Ispas şi Nicoleta
C oatu). A ce sto ra li se a da u gă num eroa se le şi
v a lo ro a s e le b ib lio g ra fii, tip o lo g ii, c o rp u s u ri şi
m onografii binecunoscute etnologilor (m ulte dintre
ele restituiri ale unor lucrări interzise politic înainte
de 1989 şi accesibile astăzi datorită u nor mirabili
e d ito r i) , p re c u m şi a r h iv e le a c a d e m ic e şi
universitare, unele deja accesibile publicului, altele,
deocam dată, greu sau imposibil de consultat.
În c e e a ce p r iv e ş te te o r ia e tn o lo g ic ă
rom ânească actu a lă , asistăm , fire sc, la efortul
liderilor de opinie academică de a prelua constructiv
tra d iţia a n te b e lic ă , pe de o p a rte , şi de a-şi
sincroniza term inologia şi interpretarea cu „-ism ele”
cele mai recente din antropologia culturală m a in ­
stream , destul de nebuloasă şi divizată, de altfel,
în condiţiile deconstruirii postm oderne a discursului
um anist şi ale valului su fo ca nt de inform aţii aflate
în circulaţie în mediul virtual. Dincolo de interogaţii,
totuşi, certitudinea etnologiei răm âne terenul, cei
mai buni autori arg um en tân d , prin lucrările lor,
n e c e s ita te a d e a în c e p e în to td e a u n a d e la
d e lim ita re a , o b s e rv a re a şi d e s c rie re a de tip
etnografic.
Toţi cei care se ocupă astăzi de etnologie la
m odul serios îşi dau seam a că se apropie de un
dom eniu extrem de dificil, în care su biectu l se
c o n fu n d ă cu o b ie c tu l v iu , a fla t în c o n tin u ă
transform are: culturile oam en ilo r în m işcare sau,
mai bine zis, interculturile. În com unitatea ştiinţifică
este acceptat că, până la un punct, orice etnologie
este o ficţiune/ un dem ers artistic, pentru că implică
o intervenţie artificială în faptul de viaţă. A stfel, un
e tn o lo g p ro fe s io n is t nu ca d e în p ă c a tu l unei
teritorializări absolutiste a „terenului” lui/ ei, pentru
că ştie că acelaşi teren poate provoca o serie practic
in fin ită de in te rp re tă ri. D a r c e e a ce d is tin g e
etnologia ca ştiinţă este tocmai explicitarea (uneori,
p â n ă la s u p ra s a ţie ta te ) a tu tu ro r re s o rtu rilo r
artificialităţii discursului construit.
S p re d e o s e b ire de a c e la al le g itim ă r ii
academice, tabloul recunoaşterii sociale a etnologiei
la noi apare destul de precar. Există o asociaţie
profesională, A sociaţia de Ş tiinţe E tnologice din
România, care întinde punţi între mediul universitar
şi practicieni, în special m uzeografi sau referenţi
c u ltu ra li în in stituţii cu p re o cu p ă ri în dom en iu l
p a trim o n iu lu i c u ltu ra l. Totuşi, d e stu l de p uţini
absolvenţi de E tnologie (în cadrul U niversităţii din
Bucureşti, la Facultatea de Litere, există un pro­
gram universitar de licenţă şi unul de m asterat,
a c re d ita te în d o m e n iu l S tu d ii c u ltu r a le , cu
posibilitatea continuării cu un d octorat în Filologie
la aceeaşi facu lta te) îşi g ăsesc de lucru conform
co m p ete nţe lo r acum ulate în anii de specializare.
O pţiunile lor sunt, până acum, limitate la cercetare,
m uzeografie, gestionarea patrim oniului cultural,
în vă ţă m â n t su pe rio r sau m ass m edia tan gente cu
profilul academ ic etnologic. Unii, mai curajoşi, îşi
înfiinţează fundaţii şi O NG -uri şi lansează proiecte
prin care încearcă să-şi impună calificarea în sistem.
ÎN R O M Â N IA
Rămân destui care nu au unde să perform eze, deşi
au p ote nţia l major, p ro ba t prin p a rticip a re a cu
succes la activităţile practice propuse în tim pul
facultăţii. Pentru mulţi angajatori, etnologia este o
altfel de „ficţiune” , pentru că nu ştiu nim ic despre
ea. A cest fa p t nu înse a m n ă că trebuie să tragem
co n clu zia s im p listă că s o c ie ta te a rom â n ea scă
CONTEMPORANĂ
actuală nu are nevoie de etnologi, că nu are nevoie
de autori de proiecte în dom eniul patrim oniului, de
m ediatori ai relaţiei dintre identitate şi alteritate, de
„translatori culturali” pregătiţi să-şi asume un discurs
in t e r d is c ip lin a r p o rn in d d e la o o b s e rv a re
profesionistă şi profundă a „diferenţei omeneşti” din
lum ea de aproape sau de departe. A plicabilitatea
m eseriei este dincolo de orice îndoială, în varii
d o m e n ii, de la c e rc e ta re şi e d u c a ţie p â n ă la
ETNOLOGIA
c o n s tru c ţia d e im a g in e sa u d ia g n o s tic a re a
conflictelor sociale şi politice. În acelaşi timp, ieşirea
din nişa academ ică şi intrarea pe piaţă a etnologilor
implică, inevitabil, asum area unor com prom isuri şi
poate, reactivarea uno r com plexe rezultate din
etichetele succesive ce s-au a plicat etnologiei de­
a lungul tim pului, la noi sau aiurea.
Pasul de la ficţiune la profesiune poate începe
de la dialogul inform at între savanţi şi cetate, ca să
regăsim îm p re un ă solidaritatea inevitabilă pentru
supravieţuirea oricărei comunităţi.
Muzeele si
patrimoniul
cultural
imaterial
Tudor Sălăgean
S tare a e tn o lo g ie i şi fo lc lo ris tic ii rom âneşti
este, în sine, una paradoxală. Într-un fel nu foarte
u şor de e xplicat, d isciplinele care au ca o biect
stud iu l tra d iţiilo r se află în tr-o e vid en tă su fe rinţă
la nivelul învăţăm ântului universitar şi al sistem ului
de cerce ta re academ ic, în tr-o ţară în care, totuşi,
va lo rile tra diţiei su n t re d esco p erite, a precia te şi
prom ovate cu entuziasm .
Cum să ne explicăm faptul că, în universităţile
n o a stre , d is c ip lin e le d e m o -e tn o -a n tro p o lo g ic e
pierd tot mai m ult teren - nejustificat de mult, dacă
le com parăm cu nenum ărate alte specializări cu o
u tilita te nu în to td e a u n a su ficie n t de clară, care
co ntin u ă, totuşi, să producă a b so lve n ţi? Cum să
ne explicăm fa p tu l că in stitute le de ce rce ta re nu
p ar să îşi g ăse a scă nici ele cu u şurinţă locul în
n o u a c o n fig u ra ţie a fin a n ţă r ilo r pe b a z ă de 33
 proiecte, la care alte discipline socio-um ane s-au
ÎN R O M Â N IA
a d a p ta t cu ceva mai m u lt su cce s? C a re su n t
v e rig ile care lip se sc din la nţul de unire d in tre
aceste in stituţii şi m arele public, care, în pofida
tu tu ro r c riz e lo r şi tra nziţiilo r, sau poate tocm ai
d a to rită lor, se a p ro p ie cu că ld u ră , in te re s şi
pasiune de sfera gen e ro asă a patrim o niu lu i cu l­
tural im aterial?
CONTEMPORANĂ
S -a r putea aduce în discuţie, în a cest cadru,
absenţa o re lor de patrim oniu cultural im aterial din
în vă ţă m â n tu l preuniversitar, iar a cea stă discuţie
a r fi, probabil, cel puţin la fel de im p o rta ntă ca şi
d ezb a te re a legată de orele de religie. O discuţie,
totuşi, inutilă în absenţa unei voinţe clare şi ferm e,
a u n e i in iţ ia t iv e c a re s ă p o r n e a s c ă d e la
adm inistratorii sistem ului educaţiei naţionale.
C ea mai im portantă dintre aceste verigi este
ETNOLOGIA
în să , fă ră în d o ia lă , a cee a a m uzeelor. M uzee
e tn o g ra fic e care, de m ultă vre m e , se num ără
prin tre ce le mai viz ita te , mai a ctive şi m ai vii din
în tre a g a re ţe a m u ze ală ro m â n ea scă , a tră g â n d ,
a n u a l, s u te de mii de v iz ita to ri. M u z e e ca re
d ezvo ltă p roiecte de cerce ta re prin care, d atorită
a ce stu i s p e c ific al lo r - cel le g a t de p erm a n e n ta
co m u n ica re cu o am en ii - re u şe sc să se m enţină
în a te n ţia unui p u b lic ca re are te n d in ţa , m ereu
mai p ro n u n ţa tă , de a se tra n s fo rm a din v iz ita to r
în p a rtic ip a n t. In o v a to a re şi c re a tiv e , m a rile
m uzee de profil se re m a rcă , fă ră e xce p ţie , prin
a m b iţia de a se tra n s fo rm a în sp a ţii c u ltu ra le cu
o deschidere mereu mai largă, care acoperă zone
largi de in te re s p entru m a re le p ublic. A ici au
a p ă ru t, b u n ă o a ră , s p a ţiile m u ze a le d e s tin a te
d e s f ă ş u r ă r ii e v e n im e n t e lo r şi p r o m o v ă r ii
p ro d u s e lo r cu lin a re tra d iţio n a le , critica te de unii
la d ata a p a riţie i, în urm ă cu d ou ă d e ce n ii, d a r
a tâ t de a p re c ia te a stă zi. A c e s te m uzee au fost,
de asem enea, in iţia toa re le unui fenom en cultural
şi e c o n o m ic am plu şi fo a rte bine re p re z e n ta t
a s tă z i, a c e la al re v irim e n tu lu i m e ş te ş u g u rilo r
tra d iţio n a le . D acă ne a m in tim de p rim e le tâ rg u ri
de olari şi m e şte şu g a ri o rg a n iz a te de M uzeul
A s tra din S ib iu , sau de M u ze ul E tn o g ra fic al
Transilvaniei, aproape sin g ula re în peisajul anilor
198 5 -1 99 0 , co m p a râ n d u -le cu d e z v o lta re a - pe
alocuri excesivă - a acestui fenom en în R om ânia
de a stă zi, avem im a g in ea cla ră a unui fe n o m e n
în care m u ze ele de s p e c ia lita te au a v u t un rol
esen ţia l, fă ră a fi fo s t în s o ţite în a cest dem ers, la
nivel in stituţional, de zona acad e m ic-u n ive rsita ră
(ia r e x c e p ţiile in d ivid u a le , o ric â t de m are a r fi
a n v e rg u ra lo r ş tiin ţific ă , nu au cum să infirm e
regula).
Mai m u lt d e c â t atât, şi to t în le g ă tu ră cu
m uzeele se profil, asistăm astăzi la un alt fenom en
de o am ploare care nu poate fi m inim alizată: acela
al proliferării c o le cţiilo r m uzeale locale, su sţinu te
de consilii judeţene, de prim ării sau, p ur şi sim plu,
în fiin ţa te în p ropriile lo r g osp o dă rii de localnici
păstrători ai tradiţiilor. Numărul acestor colecţii este
34 destul de greu de evaluat. O ce rce ta re realizată
de M uzeul Ţ ă ra nu lu i R om ân în p erioada 2 0 0 8 ­
2011 a identificat 85 de asem enea colecţii, ai căror
custozi sui generis au p articipa t la program ele de
pregătire propuse de specialiştii bucureşteni. Evi­
dent, num ărul a cesto r colecţii este m ult mai mare.
În urm ă cu doi ani, reprezentanţi ai unui num ăr de
31 de m uzee com unale dintr-un singur judeţ, Alba,
au p articipat, la so licita re a lor, la un program de
p re g ă tire o rg a n iz a t de s p e c ia liş tii M u z e u lu i
E tnografic al Transilvaniei, iar exem plele ar putea
continua.
A c e s t s e c to r m u ze al a fla t în le g ă tu ră cu
tra d iţiile este unul viu şi dinam ic, de un dinam ism
care este fo a rte dificil de m onitorizat. M uzeele
atrag public, dezvoltă proiecte, generează activităţi
d e a n v e r g u r ă , a flâ n d u - s e î n t r - o c o n tin u ă
expansiune. M uzeele su n t vii. Ele p ăstre a ză nu
d o a r obiecte sau m onum ente, ci şi e le m en te de
patrim oniu cultural im aterial, în p e rfe ct acord cu
definiţia acordată acestora de A dunarea G enerală
a O rg an iza ţie i Inte rn a ţio n a le a M u ze elo r de la
Viena, din anul 2007. Potrivit acesteia, muzeul este
„o instituţie perm anentă, fără scop lucrativ, aflată
în serviciul societăţii şi al dezvoltării sale, deschisă
p u b lic u lu i, c a re a c h iz iţio n e a z ă , c o n s e rv ă ,
ce rce te a ză, co m u nică şi expune p atrim oniul m a­
terial şi im aterial al um anităţii şi al m ediului său
am biant în scopul educaţiei, cercetării şi delectării” .
A cea stă definiţie, care subliniază în mod cla r rolul
pe care m uzeele în dom eniul patrim oniului cultural
im aterial (pe lângă a trib uţiile lor deja co nsa cra te
din sfera patrim o niu lu i m aterial), nu a fo s t în că
p reluată de legea rom ânească a m uzeelor, care
p re fe ră să u tiliz e z e o fo rm u la re în v e c h ită şi
im precisă, re ferin du -se la „m ărturii m a teriale şi
sp iritu ale ale existen ţei şi evoluţie i co m u n ită ţilo r
um ane” . O în tâ rz ie re de conectare la e voluţiile
m ondiale care are, ca înto tde a un a , consecinţe, şi
care însoţeşte, de asem enea, o rezistenţă tenace
a instituţiilor academ ice faţă de asum area de către
m u z e e a ro lu lu i c a re le re v in e în d o m e n iu l
patrim o niu lu i cultural im aterial. E xistă re zultate
c o n cre te şi p a lp a b ile ale a c e s to r re ziste n ţe şi
întârzieri? Este suficient să amintim aici doar faptul
că R om ânia, o ţară care se m ândreşte, pe bună
dreptate, cu tradiţiile sale, apreciate de specialişti
de pe to a te m e rid ia n e le p la n e te i, are d o a r 4
elem ente înscrise în lista reprezentativă UNESCO
a patrim o niu lu i cu ltural im aterial. A sta în tim p ce,
doar dintre ţările europene, Croaţia se poate lăuda
cu 13 e le m en te înscrise , Franţa cu 12, Turcia şi
Belgia cu câte 11, Italia cu 6, şi exem plele ar putea
continua.
Este, cu siguranţă, m om entul ca m uzeelor să
le fie re cu n o scu t rolul în dom en iu l p atrim oniului
cultural im aterial, pentru a face posibilă afirm area
extraordinarului potenţial pe care îl are îm b in area
a trib u ţiilo r a cesto ra pentru toa te ca te g o riile de
patrim oniu. A ceasta pentru că, spre deosebire de
to a te ce le la lte in stitu ţii din R o m â nia, m u ze ele
în se a m n ă patrim oniu. Iar p atrim oniul în se a m n ă
viitor.
Mainstreamul
ştiinţelor
etnologice şi
etnologia
românească
Cosmina-Maria Berindei
Răspund cu mare bucurie invitaţiei lansate de
revista Steaua de a participa la dezbaterea privind
starea etnologiei şi a folcloristicii româneşti. Am ales
să scriu d e sp re s u b ie c te a ctu a le în e tn o lo g ia
românească, făcând precizarea, încă de la început,
că, în contextul co nte m p oran e ităţii, cercetătorii
e tnologi trebuie să observe continuu care este
m ainstream ul ştiinţelor etnologice la nivel in te r­
n aţio n al şi să se co n e cte ze la a ce ste te n d in ţe .
Num ai în acest fel vom avea şansa de a participa
la dezbateri la nivel internaţional şi de a ne implica
activ în construcţia, în contem poraneitate, a sis­
tem ului teo re tico -m e tod o lo gic cu care operează
etnologia. Este foarte adevărat că există încă multe
lucruri de recuperat în sfera ştiin ţelor etnologice
rom âneşti, dacă e să ne raportăm la rezultatele
c e rc e tă rilo r în a ce st dom eniu în ţările E uropei
Occidentale. Nu discutăm aici despre motivele care
au d ete rm ina t un avans considerabil al etnologiei
europene în raport cu cea rom ânească, însă este
cât se poate de lim pede că, în ceea ce priveşte
instrum entele (baze de date, dicţionare) sau marile
lucrări de sinteză privind cultura rom ână, mai este
încă m ult de lucru. S istem atizarea m aterialului şi
publicarea unei enciclopedii a culturii tradiţionale
rom âneşti ar putea înch e ia o etapă esenţială a
e tn o lo g ie i ro m â n e ş ti. D e m e rs u rile în s e n s u l
perfecţionării instrum entelor de lucru şi al publicării
unor mari lucrări de sinteză trebuie continuate cu
determ inare şi aceasta este linia pe care se merge,
la nivel in s titu ţio n a l, în c e rc e ta re a e tn o lo g ică
românească. Însă etnologia rom ânească astăzi nu
trebuie şi nu poate să răm ână captivă doar acestor
m ari lu c ră ri ca re nu m ai c o n fig u re a z ă a stă zi
m ainstream ul etnologiei, ci este imperios necesar
să se angajeze în dezbaterile actuale şi să contribuie
la găsirea unor soluţii de îmbunătăţire a vieţii sociale,
soluţii care ţin de necesităţile prezentului. Subiectele
actuale în etn o lo gia rom ânească tre bu ie să fie
conectate, aşadar, la m ainstream ul dom eniului la
nivel internaţional.
Între tem ele actuale dezbătute în etnologia
rom â n ea scă aş enu m e ra două, a m b ele fo a rte
ÎN R O M Â N IA
generoase şi cu m ultiple deschideri. Una se referă
la experienţa com unism ului cu toate aspectele pe
care le-a im plicat această perioadă. O altă tem ă
actuală este m igraţia, privită din diverse perspec­
tive: perspectiva e xpe rie n ţelo r personale ale unor
rom âni plecaţi tem po ra r la m uncă în străinătate,
problem a copiilor rămaşi în ţară în grija unor rude
şi, nu în ultim ul rând, chestiunea e m igranţilor care
CONTEMPORANĂ
ajung în R om ânia cu speranţa găsirii unui trai mai
bun decât cel pe care îl au în ţările lor de origine.
A ceastă ultimă perspectivă e mai puţin frecventată,
dar nu e, totuşi, neglijată.
S u n t a p o i c â te v a s u b d o m e n ii a c tu a le în
dezbaterea etnologică internaţională şi care au
înre g istra t contribuţii din partea unor cercetători
rom âni, precum şi abordări în conferinţe, studii şi
articole publicate în ţară şi în străinătate. Un astfel
ETNOLOGIA
de subdom eniu este antropologia m edicală. S-au
scris, în ultimii ani, câteva teze de d octorat foarte
reuşite de antropologie m edicală. Două dintre ele
au fo st susţinute la Universitatea Babeş-Bolyai din
Cluj-Napoca: una de către Ionela lacob, iar cea de­
a doua de către N icoleta C olopelnic. A lte două
s u b d o m e n ii a c tu a le în c e rc e ta re a e tn o lo g ic ă
europeană, şi legate între ele, su nt antropologia
d e z a s tr e lo r şi a n tr o p o lo g ia ris c u lu i. De
im p le m e n ta re a în R om ânia a ce rc e tă rilo r care
vize a ză aceste două su bdom enii m-am ocup a t
începând din 2007, când am prezentat la conferinţa
A s o c ia ţie i de Ş tiin ţe E tn o lo g ic e din R o m â n ia
(A S E R ) o lu cra re p rivin d a rg u m e n te le pen tru
c e rc e ta re a a n tro p o lo g ic ă a riscu lu i în s p a ţiu l
rom ânesc. Până în prezent, când am d e fin itiva t o
lu c ra re p riv in d im p o rta n ţa c o la b o ră rii în tr e
antropologie şi ştiinţe precum chim ia, biologia sau
ştiinţele m ediului în definirea unei situaţii ca fiind
dezastru, prezentată în luna aprilie la conferinţa
anuală a A ssociation o f Social A nth ro po lo g ists of
UK and C om m onw ealth (ASA), am realizat peste
25 de s tu d ii, a rtic o le şi c o m u n ic ă ri pe te m a
antropologiei riscului şi a dezastrului.
A r tre b u i să p re c iz e z că d e z b a te re a în
dom eniul antropologiei dezastrului şi a riscului este
destul de nouă şi foa rte dinam ică între specialiştii
antropologi la nivel european. În vara anului 2014,
la conferinţa anuală organizată de European A s­
s o c ia tio n o f S o c ia l A n th ro p o lo g is ts (E A S A ),
desfăşurată la Tallin, s-a constituit un grup de lucru
care poartă num ele de D isaster and Crisis A nth ro ­
p o lo g y N e tw o rk (D IC A N ). S ig u r că a c e a s tă
preocupare ştiinţifică răspunde, în primul rând, unei
îngrijorări înregistrate la nivelul societăţii şi care este
din ce în ce mai evidentă. Fie că ne referim la
îngrijorările privind puterea nucleară sau implicaţiile
poluării, la cele privind folosirea unor tehnologii şi
substanţe, fie că ne referim la preocupările pe care
le generează am eninţarea teroristă, este evident
că aceste îngrijorări individuale sau colective iau
proporţii la nivel mondial. Sunt consecinţele faptului
de a trăi în so cie ta tea riscului, aşa cum a fo st
aceasta definită de Ulrich Beck. S igur că ar fi de
dorit ca rezultatele cercetărilor în care etnologii se 35
 angajează, răspunzând unei nevoi de cunoaştere g ru p a re de e n tu z ia ş ti s e n tim e n ta li, a c tiv i şi
ÎN R O M Â N IA

a u n o r a s p e c te im p o rta n te ca re c o n fig u re a z ă omniprezenţi, care încă produc lucrări despre „dor”,

societatea contem porană, să fie folosite în sprijinul
dezvoltării socio-economice. Ştiinţele etnologice pot
avea un aport considerabil în societate, oferind axe
de orientare în vede re a creşterii calităţii vieţii, în
general, dacă rezultatele cercetărilor întreprinse în
acest domeniu, vizând tem e de maximă actualitate,
CONTEMPORANĂ
„liniştea dorului” , „plai şi liniştea dorului” ş.a.m .d. În
ra p ort cu grupul „co n se rva to r” (care reprezintă
p a ra d ig m a de lu cru în c ă p rin c ip a lă ), g ru p u l
„progresist” şi-a definit discret viziunea în raport cu
valori precum prezentul, elogiul periferiei şi un
sănătos ecum enism (tematic şi metodologic). Ei par

v o r fi folosite de către actorii politici în luarea unor
decizii. E un d eziderat al sp ecialiştilor etnologi din
întrea g a lume, atins mai m ult sau mai puţin în di­
verse ţări, d ar care trebuie să ţină, în continuare,
vie speranţa noastră.
Înch e i această scurtă intervenţie a m ea la
dezbaterea privind starea etnologiei şi a folcloristicii
rom âneşti conchizând că cercetările etnologice
ro m âneşti pe tem e a ctu a le s u n t co n e cta te cu
ETNOLOGIA
a fi luat mai în serios invitaţia lui Densusianu de a
privi fo lc lo ru l ca d iscip lin ă a p re z e n tu lu i, căci,
„c o n s e rv a to rii” p a r a fi tra şi în jo s de a n c o ra
istoricizantă, arhaicizantă şi păgânizantă pe care o
poartă ca pe o grea povară, iar nu ca pe un ele­
m ent care să-i ofere stabilitate şi perspectivă.
Inevitabil, mai devrem e sau mai târziu , şi
etnologia rom ână va adera la valorile confraţilor din
Occident. Oricum, nu e lucru uşor: inerţiile şi vechile

tendinţele de cercetare la nivel european. poveţe încă su nt puternice. Unele cercetări par
m oderne şi dezinvolte prin îndrăzneala titlului, dar

Gânduri la o găsim în paginile lor lim bajul, reflexele, orizontul

d efinit de vechile obsesii şi esenţiala orientare-
înapoi. Altfel, afacerea e departe de a fi profitabilă.

anchetă
A ignora prezentul şi sem nificaţia care se constituie
acum , aici, în datele de faţă, de dragul fantom ei
trecutului, nesigură, construct intelectual inevitabil
speculativ (care oferă unora iluzia situării într-o
Mircea Păduraru tra d iţie se rio a să şi a a ng a jă rii în tr-o pro ble m ă
im portantă), trădează o minte orgolios-anacronică
A. La prima vedere s-ar părea că raportulşidintrepăgubos-nostalgică; superioritatea absolută a
nou şi vechi, în privinţa tem elor abordate de studiile vechiului în raport cu noul - o iluzie rom antică,
de etnologie recente, se prezintă echilibrat. S unt fireşte.
deja ani buni de când au în ce p u t să apară şi să fie Nu vreau să fiu greşit înţeles. Câmpul disciplinei
vizibile o serie de lucrări care parcă anunţă o nouă e ste la noi un B abel fericit. P arad ig m a v e ch e
generaţie de etnologi, o altă şcoală şi, în fine, o mai coexista nestingherită alături de cea nouă, d a r şi
v iz ib ilă s in c ro n iz a re a e tn o lo g ie i ro m âneşti cu de altele mai vechi decât cea veche. De lucrările
m etodele şi cu provocările occidentale. Când spun riguroase în stil vechi este încă nevoie; fireşte că
tem e noi, am în vedere abordarea acelor subiecte încă se pot descoperi multe despre nuntă şi m area
care au fost considerate multă vrem e fie „nedemne” trecere. D esigur că avem nevoie de m onografii în
de studiul sistem atic, fie periferice, irelevante în stilul şcolii lui H. H. S tahl şi H erseni, căci, din
ra p o rt cu „m a rile v a lo ri” a le c u ltu rii p o p u la re păcate, nu e deloc rar la noi obiceiul de a face
româneşti. Aceste prejudecăţi tematice, păguboase curajoase ju decăţi de sinteză privitor la fap te şi
şi profund incorecte în raport cu ţinta disciplinei, au fenom ene care încă nu au beneficiat de o explorare
fo st cu succes depăşite de un grup destul de con­ m onografică. Însă acordarea a cestor proiecte la
s is te n t de e tn o lo gi. F olclorul d e te n ţie i (M arian î n t r e b ă r ile n o i, iz v o râ te d in fr ă m â n tă r ile
M unteanu), fen om enul m anelelor (Marin M arian- contem porane înce p e să nu mai fie facultativă. A
Bălaşa), rituri aparent nesemnificative, precum datul te întreb a cu privire la relaţia fem inin-m asculin în
cu ciubărul (Eleonora Sava), studiul heteropraxiilor contextul etnologiei naşterii, cum face M. M. Bălaşa,
cărţii în religia populară (Alexandru Ofrim ), studiul sau a citi în spatele perform ării unui d e scâ n te c un
vrăjitoriei (Ioan P op-C urşeu), fenom enul strigoilor fel discret de a concura autoritatea eclesiastică
sau caracterul difuz al m itologiei autohtone (Otilia (p rin c ip a la fu rn iz o a re de s e rv ic ii re lig io a s e /
H edeşan) plus reflecţia nepătim aşă asupra unor su pran a tu ra le din spaţiul auto hto n ) şi, deci, de
concepte sacrosancte precum „ţăranul rom ân” ori d in a m iz a re a c â m p u lu i re lig io s , re p re z in tă o
„dim ensiunea rom ânească a existen ţei” ş.a. sunt m o d a lita te re le v a n tă şi fo lo s ito a re de a e vita
dovada unui suflu nou. Totuşi, această atitudine pleonasmul, tautologia supărătoare şi parafrazarea
inovatoare este concurată de o foarte viguroasă şi în care, inevitabil, cu toată bunacuviinţă, studiul
sufletistă grupare de etnologi care duc îna in te cu tem elor mari, bătătorite, sfârşeşte.
m ândrie studiul tem elor „fu nd a m e nta le ” precum
naşterea în M oldova, nunta în Transilvania, într-un B. În privinţa metodologiilor, am două gânduri.
respect idolatru şi, totodată, eretic faţă de îna in te- 1. Mai întâi e îm bucurător de constatat opţiunea
m ergătorii de la înce p utu l secolului. Tot aici, în tot mai multor cercetători pentru categoriile folclorice
interiorul grupului „conservator1, se manifestă - spre evitate sau desconsiderate. De pildă, accentul pe
36 disperarea p rofesioniştilor din am bele tabere - o m e m o ra tă / n ara ţiu n e a p e rso n a lă (L. Honko, P.
Müllen, cu o frum oasă contribuţie locală dinspre B.
N eagota şi I. Benga), categorie pe care O. Bârlea
nici nu o consideră dem nă de a intra în câm pul
folclorului, capătă acum un plus de atenţie. De
asem enea, din fo ca liza re a pe religie, abstract,
sistem ic, se sim te o deplasare a accentului pe
aspectul ve rn acu la r al religiei (L.N. Prim iano), pe
investigaţia religiei actualizate, trăite, personale.
Unele din’ noile titluri conţin vocabula „religiozitate”
iar nu „religie” . A poi, la drept vorbind, vechiul con­
flict, exprim at ca antiteză între religia oficială şi
religia populară, este întrucâ tva fals, pentru că al
doilea term en al ecuaţiei nu există, nici teoretic,
nici în fa p t (L. N. Prim iano). Există în să o tensiune
între aspectul instituţional al religiei şi cel ve rn acu ­
lar. A ceste opţiuni m etodologice, care oferă un alt
tip de acces la o b ie ct sau, dacă se preferă, îl
constituie altfel, reprezintă semnul unei atitudini tem ­
perate şi lucide în ra p ort cu ideea că folclo rul
rom ânesc este unitar, perfect coerent, are caracter
s is te m ic etc. F o ca liza re a pe v e rn a c u la r şi pe
naraţiunea personală trădează o repoziţionare a
specialistului în raport cu obiectul de studiu şi o
altfel de conştientizare a caracterului „co n struit” , înseam nă a spune şi bune, şi rele, a observa şi din
„făcut” al etnologiei.
2. Dacă în etnologia rom ână avem astăzi mdo­e se o ri, e c le c tic la nivel de m e to d o lo g ie sau
tive de bucurie şi de optim ism , faptul se datorează
şi unei bune asimilări a metodologiilor şi conceptelor
ce le b re din sp a ţiu l o ccid e n ta l a p lica te in sp ira t europene şi am ericane, o ştiinţă care să studieze
re alităţilor de aici. A ce st proces de adaptare la
datele locului nu este lipsit de originalitate. Ea vine
deopotrivă din caracteristicile contextului românesc,
spaţiu de graniţă dintre e st şi vest, loc în care se
ciocnesc culturi, experienţa com unism ului etc., dar
şi din m odul adaptării care, în şcoala rom ânească,
mereu a g ăsit bune resurse de expresivitate şi de
inteligenţă speculativă. Spun, deci, că buna lectură
a confraţilor din vest, com binată cu conştientizarea
c o n te x tu lu i de fa ţă p ot fi su rse de cre a tivita te
conceptuală. Puse la lucru cu ingeniozitate cred că
am putea avea mai m ulte lucruri „de expo rta t” , a stfe l de cadru a r e xista până la un p u n c t în
apropo de provocarea recentă lansată criticii literare
de A n d re i T e ria n . M ă g â n d e s c , de p ild ă , la
conceptele şi perspectivele m aterialreligion (David
M organ, B irgit Meyer), la m odă astăzi în spaţiul
anglo-saxon. Studiul modului în care materialitatea
nu d o a r participă la, ci ch ia r constituie experienţa
sacră, materializează credinţa şi, totodată, constituie
cadrul sine qua non pentru percepţia num inosului,
întâlneşte în contextul nostru un spaţiu privilegiat.
Pe lângă faptul că O rtodoxia are o dim ensiune
profund sensibilă, legitimată de o interesantă teologie
a m a te ria lită ţii (D io n is ie A re o p a g itu l, M a xim
Mărturisitorul ş.a.), ataşam entul locuitorilor acestui
teritoriu de m aterialitate şi sensibil, în contextul
e x p e rie n ţe i s a c re , e ste im p re s io n a n t - şi în
m anifestările ve rn acu la re ale religiei, şi în cele
instituţionale. Or, pe această linie, de pildă, pot fi
făcute m ulte adaptări şi co nte xtua liză ri care să
p ro vo a ce , cu fo lo s, c re a tiv ita te a co n ce p tu a lă .
G abriel H anganu a oferit deja un foarte instructiv
studiu explorând această zonă.
"la mijloc de
ÎN R O M Â N IA
rău si bun",
ca şi
CONTEMPORANĂ
legendara
Isarlâk a lui
Ion Barbu
ETNOLOGIA
Camelia Burghele
A v o rb i, a s tă z i, d e s p re s ta re a e tn o lo g ie i
ro m â n eşti (la fel ca şi d e sp re s ta re a n a ţiu n ii)
interior şi din exte rior un fenom en prolific dar şi,
re fe re n ţia l. În c iu d a u n o r v iz ib ile e fo rtu ri de
m o d ernizare şi alin ie re la a ju stă rile e pistem ice
sincronic şi diacronic cultura tradiţională pe teritoriul
cultural românesc ar avea mare nevoie de clarificări
şi p re c iz ă ri, p o rn in d de la c h ia r p ro p rie ta te a
term enilor care să o descrie: etnografie, etnologie,
antropologie (într-un sens mai larg decât cel dat de
C laude Lévi-S trauss). A ltfel spus, raporturile de
putere în interiorul ştiinţei, in diferent cum s-o fi
numind aceasta, înclină balanţa în favoarea studiilor
aplicate (direct în teren, pe m em oria culturală sau
pe culegeri gata făcute) şi în defavoarea unui cadru
teoretic riguros şi bine articulat. Dacă, să zicem, un
cercetarea satului rom ânesc de sfârşit de secol X X
(M ihai Pop, Ion Ş euleanu, G heorghe P avelescu),
acum se sim te nevoia unei localizări pe cultura de
tip urban sau pe cea rurală, urbanizată între timp.
Studiul oraşului şi al satului-oraş a deve n it tot mai
necesar în interiorul antropologiei culturale actuale,
or în spaţiul rom ânesc abordările su n t doa r de
pionierat (N icolae Panea, V intilă M ihăilescu). Şi
provocările multidiscilplinare sunt încă palide: odată
lărgit referenţialul cultural (nu doa r com unitatea
rurală, ci şi cea urbană, nu doar cultura tradiţională,
ci şi cea populară, mai recentă), instrum entele şi
m etodele ar trebui să fie reconsiderate şi refrişate,
în sensul acordării de credit m ărit şi unor indicatori
sociologici, m edicali, psihologici sau istorici, de
exem plu, care m ânuiţi cum se cuvine, să poată
descrie mai cursiv evoluţia com unităţii rom âneşti
din ultimul secol.
A poi, observăm disoluţia in stituţiilor dar şi o
(prea) mare disipare a re sp on sa bilităţilor în ceea
ce priveşte cercetarea etnologică: absolvenţii de 37
 Etnologie / Filologie lucrează în dom enii conexe,
ÎN R O M Â N IA
mai bine plătite decât în muzee sau universităţi sau,
invers, fac cercetare etnografică ziariştii, sociologii,
istoricii; fo n d u rile fin a n c ia re pentru ce rce ta re a
satului rom ânesc se găsesc unde te-ai astepta mai
puţin (la m inisterele A griculturii, Transporturilor,
Tehnologiei etc.); proiectele de finanţare în domeniu
su nt scrise de tot felul de aplicanţi: SRL-uri, PFA-
CONTEMPORANĂ
uri, O NG -uri care nu beneficiază de specialişti, ci
d o a r vânează banii puşi în circulaţie; birocraţia
accesării fondurilor de finanţare din orice surse este
în continuare m axim ă; secţiile de specialitate din
facultăţi se desfiinţează; deci, totul pare cam...
kafkian.
Pe de altă parte, este uşor idealist sau, poate,
deplasat? să ne gândim la o punere de acord a
„factorilor de decizie” care să dem areze o cercetare
ETNOLOGIA
am plă şi generală de tipul celei iniţiate în perioada
interbelică de Ş coala sociologică gustiană. Nu ne
putem refuza plăcerea unui vis în care o echipă de
s p e c ia liş ti, d o ta ţi a cum cu te h n ic i e x tre m de
m oderne şi de rapide de înm ag a zin are a d atelor
audio şi video (interviuri, fotografii, filme, înregistrări)
să treacă la conturarea u nor hărţi etnografice noi
ale ţării, la fon d area unui mare atlas etn o grafic la
z i, la p u n e re a te m e lie i p e n tru d e s c r ie r e a
multidisciplinară şi plurifaţetară a peisajelor culturale
ro m â n e ş ti, în tr-u n e fo rt co m u n de d e s c rie re
m onografică a satului rom ânesc şi a evoluţiei sale
către satul m odern sau oraşul proaspăt devenit.
Desigur, pentru acest lucru ar trebui uitate orgolii şi
d iz o lv a te m u lte a n im o z ită ţi in s titu ţio n a le şi
personale şi bănuim cu toţii că mai degrabă ar trece
căm ila prin urechile acului...
Din contră, presiunile Uniunii E uropene şi ale
norm elor sale nu o dată stupide sau dezideratele
UNESCO pentru salvgardarea patrimoniului cultural
m aterial şi im aterial au fo st prea zelos asum ate.
Trendul interesului maxim pentru subiecte ce ţin
de prezervarea folclorului conduc, din păcate, la
g lisări a b e ra n te uneori, care, prin e xp lo a ta re a
exagerată a unor subiecte la modă (divinaţia de
o ric e fe l, „ş u ra d a n ţu lu i” , ş e z ă to rile re fă c u te ,
instrum ente m uzicale pe cale de dispariţie, eco-
m edicina) obţin inversul rezultatului vizat, adică
diluarea caracterului de specificitate locală.
La fel ca în toate dom eniile de cercetare, noile
m edia au adus beneficii şi deservicii deopotrivă
dom eniului: docum entarea bibliografică a fost mult
facilitată, dar şi expediată în superficial, deseori,
articolele de aşa-zisă specialitate putându-se face
din compilaţii elaborate; informaţiile de profil circulă
fo a rte uşor, d a r s u n t d e se o ri c o n ta m in a te de
superficialitatea m ediului de com unicare; anum ite
sectoare de interes, cum a r fi divinaţia, vrăjitoria
sau m e d ic in a m a g ică fa c ca rie ră pe interne t:
perform erele îşi fa c publicitate on line, postează
tehnici sau reţete m agico-rituale pe bloguri, au site­
uri specializate sau editează reviste electronice de
profil; un m are se cto r al sincretism ului cultural,
sărbătoarea, a cu noscut sub influenţa internetului
38 m etam orfoze spectaculoase, m utându-se, practic,
în m ediul virtual: aici se fa c invitaţiile, pe site-urile
primăriilor, pentru cele com unitare sau pe blog,
pentru cele personale, aici se întâlnesc prietenii să
se felicite, de aici se cum pără cadourile, aici se
postează fotografiile.... sărbătorile tradiţionale pe
fa ce b oo k au devenit un loc com un, nem aivorbind
despre sărbătorile importate.
D esigur, a r fi de-a d re ptu l neserios şi, cu
siguranţă, neproductiv, să criticăm toate aceste
form ule de derapaje sau exagerări în abordarea
faptul etnografic; societatea evoluează firesc şi nu
v o r fi etnologii cei care să se opună globalizării,
progresului sau cibernetizării; ceea ce putem noi
face este să înţelegem direcţiile şi tendinţele impuse
dinspre teren către specialişti şi să ne asum ăm
proiectele etnologiei de urgenţă (demarată mai ales
pe p o te n ţia le le tra se e ale a u to s tră z ilo r sau în
şantierele de la m arginea oraşelor, dar şi în orice
sat aflat în plină transformare) ca pe mari şi grabnice
proiecte şi să ne com portăm ca nişte specialişti
adevăraţi, dornici să facă ştiinţă.
Un punct de
vedere în
luna iunie
2015______
Ileana Benga
S unt cerce tă to r ştiin ţific gradul II la Institutul
„A rh iva de F o lclo r a A c a d e m ie i R o m â ne ” . Am
term inat o facu lta te şi jum ătate, Istorie-Filosofie
s e c ţia Is to rie , s p e c ia liz a re a Is to rie V e c h e şi
A rheologie, şi Litere secţia Etnologie, aceasta fiind
sp ecialitatea B înfiinţa tă în 1990 de Prof. Nicolae
Bot. Am lucrat cu el, cu Prof. Dumitru Pop, cu Prof.
Virgiliu Florea şi cu Prof. Ion Şeulean până când i-
am avut. Şi acum lucrez cu m oştenirea lor.
C o n side r că am nu doa r un drept ci ch ia r o
datorie să îmi aplec atenţia discursivă înspre starea
actuală a etnologiei româneşti: căci lucrez într-una
din puţinele instituţii de profil de la noi şi mi-am
d ub la t anii de viaţă adăstând în ea; sau mi i-am
înjum ătăţit, depinde cum privesc această realitate.
Trebuia să fie o profesie, o viţă cu rod, o anum e
satisfacţie dacă nu chiar o bucurie; a fo st toate
acestea şi în acelaşi tim p nim ic din toate acestea:
căci bucuriile etcaetera au fo st doa r ale mele şi ale
m icului grup de cercetare în care am activat, în
schim b de toată această m uncă nim eni nu a avut
nevoie, în afara grupului nostru de cercetare şi
înăuntrul instituţiei de la care mă revendic, în ultimul
timp, degeaba. Cercetările noastre de teren au fost
bune num ai furate, adică luate de sub num ele
noastre şi puse sub num ele stu d e n ţilo r noştri pe
care îi cărasem după noi, sperând în Fata-Morgana-
a -F o rm ă rii e tn o lo g u lu i la co n ta ctu l cu te re n u l;
cartografierile noastre de teren au fo st bune numai
copiate, de alţi nebuni ai terenurilor, via furii noştri
(bunăoară, până recent, nu realizam ce fac punând
pe d e le g a ţia de te re n lo c a lita te a în s ă ş i unde
m ergeam noi: le-am creat fu rilo r noştri o bază de
date ilicită com parabilă cu cea a noastră, albinele
lu c ră to a re ); ia r d is c u rs u l ş tiin ţific e la b o ra t şi
va lo rifica t la standardele m om entului - cu toate
greutăţile inerente, de care practicanţii acestei dis­
cipline, şi doar ei, sunt conştienţi - a fost cu uşurinţă
num ărat, atunci când era vorba de capitalizarea în
fo lo s u l in s titu ţie i, şi cu s tâ n je n ito a re ip o crizie
înlăturat, atunci când era vorba de capitalizarea în
folosul angajatului IAFAR i. e. în bifarea parametrilor
de perform anţă aferenţi tem elor de plan aprobate
„la B u c u re ş ti” , în ră s tim p u rile p ro c e d u rilo r de
evaluare. Poate ar trebui să iniţiem şi un glosar de
term eni etnologici instituţionali, ca să putem defini
corect repere ca „ni s-a spus de Jos” (i.e. de la
aparatul funcţional al Filialei Cluj a Academ iei, citiţi
corect: „sp u s” de către nu ştim cine şi nu legiferat
prin hârtii scrise) şi „ni s-a com unicat de S us” (i.e.
de la “S ecţie” i.e. S ecţia XIII a A cadem iei Române
de care aparţinem ierarhic), repere ce joacă adesea
un rol terifiant, e drept, d o a r dacă eşti etnolog
înăuntrul sistemului.
Bineînţeles, nu apartenenţa juridică la ierarhia
a c a d e m ic ă te fa c e şi te d e s fa c e ca e tn o lo g ,
dim potrivă: câţi dintre cei mai buni cunoscători şi
ra p o rto ri ai te re n u lu i c o n te m p o ra n şi is to ric
rom ânesc (dar nu doar) au avut loc în instituţiile-
patroane ale etnologiei româneşti?! Ba, lucrurile au
luat chiar o asem enea întorsătură, în c â t dacă le
aparţii, relativ tânăr fiind, eşti pe bună dreptate trecut
pe lista cenuşie a im posturii profesionale, văzute
dinspre aceşti outsider-i atât de viguroşi ştiinţific.
Dar sarcina mea aici este de a da seam ă de
etnologia aşa cum am practicat-o şi am trăit-o eu,
ori eu nu le aparţin nici unora, nici altora.
Pentru cei din sistem su nt un dum icat greu de
înghiţit, prin urm are, îşi zic ei, optim de înlăturat;
pentru cei din afara sistem ului su n t un inutil erou
sacrificat pe un inutil altar al rezistenţei intelectuale,
care şi-a consum at cei mai buni ani şi cele mai bune
resurse spirituale nu pentru a îm bogăţi etnologia
cu contribuţii necesare, ci tocm ai pentru a rezista.
În viziunea mea, au dreptate, fireşte, amândouă
aceste instanţe care mă condam nă; înainte, însă,
de a accepta această condam nare, sau de a mă
răzvrăti în contra viitorului căruia mă sorteşte, socot
de datoria mea să vorbesc cu glas tare despre cele
ce am cu noscut în propriii mei ani de „m arto r tăcut
şi atent părtaş la istorie”, cu vorba lui Dumitru Pop.
Mai bine de două treimi din istoria nouă a instituţiei
în care lucrez, IAFAR, îm i aparţin şi mie.
Teme, program e de cercetare, m etodologii:
toate aceste lucruri ar trebui să fie d oar ele pe
buzele şi în m inţile noastre de etnologi, din zori şi
până-n seară; rezultatele cercetărilor, teren plus
ÎN R O M Â N IA
d ocum ent fosil: nim ic nu ar trebui să conteze mai
tare, nim ic nu ar trebui să stea mai apăsat scris pe
cărţile noastre de vizită, decâ t această habilitare
continuă, neîntreruptă şi de neînlocuit în istoriile
noastre de viaţă profesională. Ale tuturor: dinăuntrul
şi dinafara sistemului.
D upă p ărerea mea, nu aşa stau lucrurile:
CONTEMPORANĂ
fiecare din m otive endogene lucrează la câte un
su biect - care se întin d e apoi organic către alte
hăţişuri - după cum i-a fo s t sorocul întâm plării din
carieră. A legerea subiectului de cercetat a coincis
cu străluminarea unui unghi de cunoaştere datorată
creşterii întru m aturitate a persoanei cercetătorului
şi nu accederii, ca discipol al unei şcoli de etnologie,
la o clară axă de cercetare, delineată ca prioritară
d in co lo de is to ric ita te a c o rife ilo r săi: id e s t şi
ETNOLOGIA
d in co a ce şi d in co lo de n o u -ve n itu l e tn o lo g ce
suntem noi. Pentru epoca istorică parcursă şi de
mine, pentru spaţiul meu cultural, asem enea şcoli
nu există. Şcoala profesorului N icolae Bot este în
arhiva sa şi aşa stăteau lucrurile deja în anul meu
II, dincolo de primul meu teren etnologic îm preună
cu dom nia sa şi de ultim ul său teren îm p re un ă cu
studenţii. Şcoala profesorului Dumitru Pop este în
generaţia acum la putere în instituţiile de profil, ori
ea era deja considerată de bunul m agistru drept
„m arele său e ş e c ”, care nu istoveşte să eşueze
ştiinţific iar şi iar, chiar dacă sub haina de paradă a
îm p ă ra tu lu i. Ş coa la co le g u lu i şi tâ n ă ru lu i meu
m agistru Bogdan N eagotă e şcoala O rm a, şi ea a
înce p u t şi trece prin mine, ori nu se ştie ce soartă o
aşteaptă dincolo de noi, creatorii săi. Ca rodul să
se chem e rod al şcolii, şi nu calc după B.N. şi I.B.,
tre b u ie să nu ne se m e ne a id om a , c h ia r dacă
m ă rtu ris e ş te o c o n tin u ita te a c e rc e tă rilo r prin
tem atică şi eventual metode. Să aibă viaţă proprie.
Am citat şcolile de etnologie locale de mai sus
pentru buna lor credinţă întru cercetarea etnologică
şi pentru eforturile generoase întru form area altora,
precum şi pentru efectul de şcoală pe care inevitabil
îl poartă cu ele prin istoria disciplinei. Nu în ultimul
rând pentru că, stând pe diferite trepte în aceste
demersuri şcolare, eu personal am avut de generat,
rând pe rând, atitudini pro-active şi responsabile;
prea adesea însă defensive, obligată la nesfârşit
fiind în ju stifica rea opţiunii de loialitate personală
în interiorul lor, ca şi când aceasta ar atrage autom at
lipsa de loialitate generală în exteriorul lor. Fals.
D ar acest fa p t în sine, mai pregnant decât orice
co nţinut ştiinţific, descrie în fa p t soarta cercetării
autentice, cu bună calitate a rezultatelor, de la noi:
conţinutul ei nu interesează pe nimeni, afară doar
de cei care se întâ ln esc cu el din propriile lor nevoi
epistem ice în lungul creşterii lor întru m aturitatea
profesională. În schim b sim plul fa p t că o cercetare
de calitate îşi perm ite să survină în afara etnologiei
aulice, ierarhizată la un mod incredibil de represiv
(mod ce duce cu sine în su bte xt nuca tare a mizei
etnologiei aulice de la noi - doar de la noi! - anume,
m iza p a trim o n ia lă : de u nd e , to a tă in c re d ib ila
confuzie de valoare între cercetarea fundam entală 3 9
 în etno-antropologie ca ştiinţe ale vieţii, şi mişcarea
ÎN R O M Â N IA
care proclam ă drept sp ecialist cu d re pt de veto
instituţional pe organizatorul de festivaluri de folclor
literar, cu lin ar şi coregrafic), aduce după sine o
incredibilă concentrare de forţe de coerciţie cu mare
putere instituţională, în care individul-cercetător în
disciplinele fun d am entale ale etno-antropologiei
e ste n im icit, ia r d o m e n iu l său de a c tiv ita te şi
CONTEMPORANĂ
cunoaştere este aruncat peste bord, mai rău decât
copilul cu apa de la scaldă (unde faptul este un
accident). Ei bine, în prezentul nostru el e departe
de a fi un accident: e regula prin care ne lipsim, în
fapt, ca societate şi ca breaslă, de cei care ne aduc
aminte - că tac că vorbesc, prin sim pla lor prezenţă
- de p ro pria n o a stră lim ititu d in e e p iste m ică şi
fra gm en taritate profesională. Iar faptul nu revoltă
îndestul pe nimeni.
ETNOLOGIA
Teme, m etodologii, rezultate: mai greu decât
să ţi le reform ezi este să ţi le fracturezi, să tot dai
colţul câte unui su biect de cercetare până când te
înfăşori prea strâns în jurul propriului par; fractura
40
este posibilă, ieşirea din labirint nu.
Răm ânem înăuntru toţi şi soarta noastră e să
ne s u p o rtă m . G reu de fă c u t pe m ai d e p a rte
p aralela în tre ce rce ta re a fu n d a m e n ta lă de azi,
fă c u tă im p o s ib ilă (din im p ro b a b ilă cu m e ra )
în ă u n tru l siste m u lui, şi cea bun ă oa ră de calibrul
unui A rn old Van G ennep, alt o u tsid e r care n-a
încă p ut în niciuna din instituţiile de profil ale vremii,
d a r ca re u m p le s in g u r un se c o l, o e tn o lo g ie
naţională şi un dom eniu întreg, care circulă de sine
stătător. Mă întreb, însă, câţi vo r fi fo s t aceia care,
în vrem ea lui, din interiorul sistem ului vo r fi încercat
să îl reform eze. Cu ce date, cu ce m ijloace; cu ce
rezultate. Cu ce sacrificii.
Dacă fractura este posibilă şi d oar ieşirea din
labirintul cunoaşterii nu, viitorul se aşterne larg în
faţa ochilor noştri; ştim la ce vom munci, ştim ce
vom căuta drept solid(ar)ităţi profesionale, ştim cât
din viaţă ne va lua asta. Mai e ceva ce nu ştim? Îmi
poate spune cineva un cu vânt bun, unul pe care
nu-l cunosc? Că eu le pot spune.