A N T O L O G I A B A L A D E I C U LT E

colecţia

ANTOLOGIA
BALADEI CULTE
Studiu introductiv, selecţie a textelor și note biobibliografice
de Mircea V. Ciobanu
•

Întreprinderea Editorial-Poligrafică Ştiinţa Ştiinţa

CZU 821.135.1–82
A 62
CUPRINS

Editat cu sprijinul Ministerului Culturii
Aprobat de Comisia de selecţie pentru editarea Cărţii naţionale

8 Balada: istoria genului şi a conceptului

Redactor: Valeria Iamandii
Corectori: Maria Cornesco, Angela Golban Gheorghe Asachi
Redactor tehnic: Nina Duduciuc 20 Dochia şi Traian (Sub muntele Pion, în Moldova)
Concepţia grafică a colecţiei: Vitalie Ichim
Machetare computerizată şi copertă: Vitalie Ichim Ion Heliade-Rădulescu
Coperta I: Hieronymus Bosch, Grădina plăcerilor (fragment triptic, 1503–1504) 22 Zburătorul
Vasile Alecsandri
26 Baba Cloanţa

Întreprinderea Editorial-Poligrafică Ştiinţa, Dimitrie Bolintineanu

str. Academiei, nr. 3; MD-2028, Chişinău, Republica Moldova; 29 Mihnea şi baba (După o tradiţie)
tel.: (+373 22) 73-96-16; fax: (+373 22) 73-96-27; 34 Muma lui Ştefan cel Mare
e-mail: prini@stiinta.asm.md; prini_stiinta@yahoo.com; www.stiinta.asm.md
35 Daniel Sihastru
Difuzare: 36 Mircea cel Mare şi solii
Republica Moldova: ÎM Societatea de Distribuţie a Cărţii PRO-NOI
str. Alba-Iulia, nr. 75; MD-2051, Chişinău; Mihai Eminescu
tel.: (+373 22) 51–68–17, 71–96–74; fax: (+373 22) 58–02–68; 39 Diamantul Nordului (Capriccio)
e-mail: info@pronoi.md; www.pronoi.md 46 Umbra lui Istrate Dabija-voievod
Toate drepturile asupra colecţiei „Câmpul de lectură”, inclusiv asupra acestei
ediţii, aparţin Întreprinderii Editorial-Poligrafice Ştiinţa.
George Coşbuc
51 Moartea lui Fulger
Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii 58 Nunta Zamfirei
Antologia baladei culte/st. introd., sel. a text. şi note biobibl. de Mircea V. 63 El-Zorab
Ciobanu – Ch.: Î.E.P. Ştiinţa, 2015 (Combinatul Poligrafic) – 144 p. – (Colecţia
„Câmpul de lectură”, ISBN 978-9975-67-968-8) 67 Paşa Hassan
ISBN 978-9975-67-969-5 Ştefan Octavian Iosif
821.135.1–82 70 Frumoasa Irină
71 Novăceştii
© Studiu introductiv, selecţie a textelor
şi note biobibliografice: 73 Pintea
Mircea V. Ciobanu, 2015 75 Gruia (Baladă din popor)
© Întreprinderea Editorial-Poligrafică
ISBN 978-9975-67-969-5 Ştiinţa, 2015
 George Topârceanu Şerban Foarţă
77 Balada munţilor 127 Balada baionetei din Bayonne
81 Balada morţii 128 Balada vechiului taxi
82 Balada popii din Rudeni
83 Balada unui greier mic Aureliu Busuioc
84 Balada chiriaşului grăbit 130 Balada unei seri de iarnă

Ion Barbu Mircea Cărtărescu

87 Nastratin Hogea la Isarlâk 132 Balada medievală
89 Riga Crypto şi lapona Enigel 139 Note biobibliografice
Emil Isac
94 Baladă ardeleană
Adrian Maniu
97 Balada spânzuratului
Alexandru Philippide
100 Balada vechii spelunci
Radu Gyr
103 Baladă pentru miez de noapte
Radu Stanca
105 Buffalo Bill
107 Baladă studenţească
Ştefan Augustin Doinaş
110 Mistreţul cu colţi de argint
111 Alexandru refuzând apa
113 Regele, fiul copacului
114 Balada prinţului nesărutat
Leonid Dimov
116 Istoria lui Claus şi a giganticei spălătorese
121 Vedeniile regelui Pepin
124 Balada zâmbetelor
Emil Brumaru
126 Balada crinilor care şi-au scris frumos
 În ipostaza de poezie (cu formă fixă) cântată (lirică, meditativă ori moralizatoa-

A N T O L O G I A B A L A D E I C U LT E
re), balada a devenit foarte populară (alături de rondel) în interpretarea trubaduri-
lor, a menestrelilor. Această artă, foarte populară în acele timpuri, s-a răspândit re-
lativ uşor în toată Europa Occidentală, fenomenul fiind favorizat atât de contactele
culturale susţinute de artiştii ambulanţi, cât şi de permanentele războaie feudale
sau marile mişcări de mase, prilejuite de cruciade.
Numele care se reţine cel mai des atunci când ne referim la balada medievală
şi renascentistă este, indiscutabil, François Villon (1431–1463), autor a două Testa-
mente (Testamentul Mic şi Testamentul Mare) şi al unor cicluri de Cântece şi Balade.
Tematica largă a baladelor villoniene se desprinde (şi) din titlurile textelor sale po-
etice: Balada doamnelor din alte vremuri; Balada frumoasei Coifăriţe; Balada limbilor
Balada: istoria genului pizmaşe; Balada muierilor parizience; Balada dreptei învăţături – celor ce duc o viaţă
şi a conceptului strâmbă; Baladă dăruită de Villon unui gentilom abia însurat, ca s-o trimită soţiei sale
de el cucerită cu sabia ş.a.
În cea mai celebră scriere villoniană, Balada doamnelor din alte vremuri (sau: Ba-
lada doamnelor de altădată), poetul invocă o pleiadă de femei distinse, personaje
istorice sau mitologice, remarcabile mai cu seamă (dar nu exclusiv) prin aventurile
Balada este o specie literară (populară sau cultă) cunoscută la mai multe popoa- lor erotice. Refrenul „Dar unde sunt zăpezile de altădată?” („Mais où sont les neiges
re. Pe parcursul evoluţiei sale, specia a luat contururi şi forme diferite, implicând ele- d’antan?”) a devenit proverbial.
mente lirice, epice şi/sau dramatice. Baladele sunt citite, recitate, cântate, fiind o spe-
cie predilectă în anumite perioade istorice, la anumite popoare şi la anumiţi autori. Balada doamnelor din alte vremuri
Cuvântul baladă provine – prin filieră franceză – din latina târzie, de la verbul
ballo, ballare „a dansa”*. Derivatele substantivului baladă sunt adjectivele baladesc Pe ce meleaguri, unde mi-s
şi (rar) baladier. Aceeaşi origine latină o au termenii similari din alte limbi: ballade romana Flora, cald încânt,
(franceză); ballata (italiană, aici denumind şi un gen liric muzical din sec. al XIII-lea); Archipiada şi Thaïs
ce-s vere bune prin orând?
ballad (engleză); ballade (germană); баллада (rusă).
Echò ducând orice cuvânt
În literatura franceză din secolele XIV–XV, balada denumea o poezie cu formă spre larg, în zvoană murmurată,
fixă, reprezentînd un text nenarativ (fără subiect propriu-zis), alcătuit din trei strofe a frumoasă coz?... Dar unde sunt
câte 8 sau 10 versuri şi un catren-„închinare” (o adresare către ascultător). Rima, fixă, zăpezile de altădată?
se alcătuia după formula ab ab bc bc (pentru strofa de 8 versuri) sau ab ab bc cd cd
(pentru strofa de 10 versuri), iar ultimul vers din prima strofă era reluat în finalul Unde-i mintoasa Heloïs
celorlalte două şi în finalul închinării, ca un refren. de dragul cui, scornit şi-nfrânt,
Această formă de baladă s-a dezvoltat prin fuziunea unui gen literar-muzical Pierre Esbaillart, la Sainct-Denys,
dansant, cunoscut în nordul Franţei, şi a unui gen de cântec (semicanţonă) din nordul purtă monahicesc veştmânt?
Şi unde-i Doamna ce mormânt
Italiei şi din Provance. Poeţii Evului Mediu şi ai Renaşterii, în primul rând cei francezi
făcu din Sena-nvolburată
şi italieni, iar apoi întreaga Europă Occidentală, au cultivat, în general, această poezie lui Buridan?... Dar unde sunt
acompaniată de muzică** şi interpretată în timpul dansului ori în timpul ospăţului. zăpezile de altădată?
Şi Doamna Blanche – un crin deschis,
* Cuvântul are, aşadar, o etimologie similară cu alte cuvinte din acelaşi câmp lexical:
neîntrecută-n caldu-i cânt,
bal „petrecere cu dansuri”; balet „dans artistic figurativ după o compoziţie muzicală”;
balerină „dansatoare într-un spectacol de balet” ş.a. Lungana Berthe, Bietris, Allys,
** În vocabularul actual, de altfel, pe lângă sensul pe care-l are în registrul speciilor lite- sau Harembourges în Mayne tronând?
rare, cuvântul baladă denumeşte şi o bucată muzicală cu caracter narativ (de exem- Şi Jehanne ce-n Rouen s-a frânt
plu, Balada pentru vioară şi pian de Ciprian Porumbescu sau celebrele balade pentru pe-un rug în flăcări? Prea Curată,
pian compuse de F. Liszt, J. Brahms, E. Grieg, Fr. Chopin, precum şi baladele pentru unde-s acum?... Dar unde sunt
voce şi pian de F. Schubert, R. Schumann, M. Glinka, A. Borodin, M. Musorgski). zăpezile de altădată?

8 9
 Închinare: Regele dă semn cu mâna, sare-o poartă din ţâţâne

A N T O L O G I A B A L A D E I C U LT E
Pe unde-s, Doamne, şi de când, Şi un leu iese în faţă, cumpătat, cu pasuri line,
nu căuta! Cheia-i păstrată Mut se uită împrejuru-i, cască lung, şi a lui coamă
în versul meu: ...Dar unde sunt Scuturând-o, îşi întinde muşchii şi s-aşează jos.
zăpezile de altădată?
(trad. Neculai Chirică) Regele un semn mai face, se deschide-o altă poartă
Şi dintr-însa se repede
Pătrunzând în Anglia pe valurile cuceririlor normande, balada a început să de- C-un sălbatec salt un tigru, care când pe leu îl vede
numească, din secolul al XVI-lea, cântecele cu caracter narativ-nuvelistic, care fie că Muge tare,
relatau episoade ale luptelor dintre englezi şi scoţieni, fie că povesteau istorii din Coada roată o-nvârteşte,
ciclul celor despre Robin Hood. Ulterior, aproximativ în secolul al XVIII-lea, cuvântul Scoate limba,
baladă începe să denumească o specie, a cărei definiţie rămâne valabilă, în bună Sperios însă pe leu într-un cerc îl ocoleşte,
parte, până azi, adică o poezie epică (ori un cântec epic) cu caracter narativ. Unii Sforăie înverşunat,
teoreticieni accentuează, în mod special, caracterul nuvelistic al lucrării, astfel deli- Apoi mormăind se-ntinde
mitând specia de cântecul eroic. În cadrul genului epic sau al poeziei epice, balada Lângă el.
este de proporţii mai reduse decât epopeea şi poemul eroic.
Un interes deosebit au manifestat pentru această specie poeţii preroman- Regele mai face-un semn,
tici şi cei romantici. Dacă perioada Evului Mediu şi cea a Renaşterii reţin un sin- Şi pe două porţi deschise
Se azvârl doi leoparzi,
gur nume important, pe cel al lui François Villon, atunci secolele următoare vor
Ce cu poftă inimoasă de-a lupta se şi aruncă
reuni o întreagă pleiadă de autori care au cultivat, între altele, şi această specie:
Peste tigru.
Th. Moore (1779–1852), W. Wordsworth (1770–1850), S. Coleridge (1772–1834), Dar acesta îl apucă în cumplitele lui gheare –
R. Burns (1759–1796), W. Blake (1757–1827), G. Byron (1788–1824), în Anglia; Leul muge,
J. W. Goethe (1749–1832), Fr. Schiller (1759–1805), H. Heine (1797–1856), G. Bürger Se ridică în picioare,
(1747–1794), în Germania; V. Hugo (1802–1885), A. de Musset (1810–1857), în Franţa, Fiarele se-nfiorează,
la care se vor adăuga polonezul A. Mickiewicz, rusul V. Jukovski ş.a. Şi-mprejur, arzând de dorul de-a se sfâşia-ntre ele,
În Germania, în cercurile literare care formau gruparea „Sturm und Drang” (şi Se aşează.
din care făceau parte Goethe şi Schiller) devine cunoscut un volum de balade
scoţiene editat în 1765 de către Thomas Persy. Volumul este acceptat cu entu- O frumoasă mână scapă de pe margine de-altan
ziasm, servind drept imbold, mai întâi pentru Gottfried August Bürger, cel care O mănuşa, drept la mijloc, între tigru şi-ntre leu;
publică, în 1789, o culegere de producţii ale genului respectiv, incluzând şi vestita Iară dama, Cunigunda, zise-atunci, bătându-şi joc,
baladă Lenore. Cavalerului Delorges:
Începând cu 1797, se consacră baladelor Schiller şi Goethe, iniţiind un adevărat „Dac-amorul ţi-e fierbinte cum te juri în orice oară,
„turnir” poetic. Printre baladele scrise de Goethe se reţin, în primul rând, Regele ie- Să te văz,
lelor, Pescarul, Trandafirul sălbatic, iar Schiller scrie un serial memorabil de producţii Mergi, mănuşa de-mi ridică!”
baladeşti, mai complexe şi mai dramatice decât ale lui Goethe: Mănuşa, Cocorii Cavaleru-aleargă, iute se coboară
lui Ibicuş, Cassandra, Cavalerul Togenburg, Inelul lui Policrat, Triumful învingătorilor. În grozava prejmuire, calcă sigur, fără frică,
Eminescu a tradus una din baladele de referinţă (cu subiect nuvelistic) scrise de Din mijlocu-acelor monştri
Fr. Schiller, Mănuşa. Este o relatare a unei istorii adevărate întâmplate la curtea re- Cu-a lui degete-ndrăzneţe el mănuşa i-o ridică.
gelui Francisc I.
Cu mirare şi cu groază
Damele şi cavalerii l-au privit,
Mănuşa
Însă foarte liniştit
Lâng-a leilor grădină regele Francisc aşteaptă, El mănuşa o aduce înapoi.
Ca să vază cum s-o-ncinge între fiare lupta dreaptă. De-a lui laudă răsună orice gură,
Împrejur cei mari ai ţării şi ai sfatului s-adună. Cunigunda îl priveşte cu o gingaşă căldură,
Pe balconul nalt se-nşiră dame-n veselă cunună. Ce-i promite că norocu-i e aproape. –

10 11
 Dar mănuşa el în faţă i-o aruncă: Pătrunde pasul toamnei lin Că tot mai suflă Bob-de-orz,

A N T O L O G I A B A L A D E I C U LT E
„Doamna mea, o mulţămire ca aceasta n-o mai voi!” Pe urma mândrei veri. L-au pus la alte munci.
Şi-o lăsă numaidecât. Se uscă John şi nu-l mai ţin
Grumajii sub poveri. Au pârjolit apoi pe jar
Printre cele mai cunoscute balade romantice scrise de Heine este Loreley. Osmintele lui Bob
Poetul, de fapt, repovesteşte un subiect cunoscut din baladele populare germane, Bătrân acum şi scofâlcit, Şi-n două pietre un morar
numele Loreley devenind în literatura germană (şi în toată literatura romantică) Slăbit-a din ţâţâni. Făcutu-mi-le-a zob.
un nume comun. Una din versiunile româneşti ale textului lui Heine aparţine lui Duşmanii iar – cum l-au simţit –
Şt.O. Iosif. Au tăbărât hapsâni. Au prins cu toţi a închina
Din vlaga-i iar şi iar,
Şi John, cosit de-un paloş lat, Şi voia bună s-aduna
Loreley
A dat în brânci oftând, Cu fiece pahar.
Eu nu ştiu ce poate să fie Ea-şi pieptenă părul şi cântă Iar ei l-au dus în car, legat
Că-mi sună mereu în urechi Un cântec de vrajă al ei: Ca un tâlhar de rând. Voinic de felul lui şi drept
Cu veşnica-i melancolie Te farmecă şi te-nspăimântă Fu John, precum vă spui,
Un basmu din zilele vechi. Cântarea frumoasei femei! S-au pus cu bâtele pe el, Şi-ţi creşte inima în piept
L-au dat de-a tăvăluc, Când sorbi din vlaga lui.
Se-ntunecă fără de veste, Pescarul, nebun, se repede L-au vânturat în chip şi fel,
Lin apele Rinului curg, Cu luntrea lui mică şi, dus, Pân’ l-au lăsat năuc. Îţi piere orice negru gând
Şi cresc ale munţilor creste Nici valuri, nici stâncă nu vede, Şi râzi, de bine ce-i,
Măreţ strălucind în amurg. El caută numai în sus. Apoi în apă cu alai Şi cântă văduva, uitând
Mi l-au scăldat atât, De lacrimile ei.
Pe stâncă un chip de femeie Vâltoarea-l izbeşte de coasta Că bietul John în groapă mai
S-arată din negură blând, Stâncoasă, şi moare-necat: Să moară de urât! Trăiască John cel năzdrăvan!
Brăţara-i de aur schinteie, Loreley a făcut-o aceasta Să bem în cinstea-i deci!
Ea-şi pieptenă părul cântând. Cu viersul ei fermecat. L-au scos din groapă şi l-au stors Şi ţine-i plaiul scoţian
Şi iar văzând atunci, Slăvitul neam în veci!

Robert Burns, cel mai mare poet al Scoţiei, evocă, în celebra poezie John Bob-
de-orz, chipul unui erou, personificând spiritul nemuritor al poporului, care nu Specia va cunoaşte o înflorire şi în cadrul romantismului românesc, mai ales în
poate fi distrus nici îngropat (pentru că încolţeşte şi dă rod), nici tăiat, dospit, fiert contextul interesului acestuia pentru istorie şi pentru creaţia populară.
(pentru că, transformat în băutură, continuă să trăiască în oamenii care i-au băut Trebuie să remarcăm şi faptul că, în această formulă narativă, cu subiect nuve-
esenţa). listic (acceptată pe larg de sentimentalişti şi romantici), balada a început să defi-
nească, la diverse popoare, şi o specie a folclorului (a poeziei populare), ca echiva-
John Bob-de-orz lent al „cântecului bătrânesc” (la noi), al „romance”-lor spaniole, al „bâlinelor” ruseşti,
(trad. de Igor Creţu) al poeziei epice, al poemului epic popular (nuvelistic ori, mai rar, al eposului eroic
de mici proporţii), cu teme variate, dar din cicluri tematice comune: soţia necredin-
Trei crai temuţi din răsărit, Zăcut-a el o iarnă. Dar,
cioasă, fratele pierdut, logodnicii nefericiţi, haiducia ş.a.
Din trei cetăţi de tron, În mart de sub nămeţi,
Să mi-l răpună s-au vorbit Răsare John din brazdă iar Paleta baladieră a preromantismului şi a romantismului românesc e cât se
Pe Bob-de-orz, pe John. Şi-i vâră-n sperieţi. poate de bogată. Printre primele balade culte în literatura română sunt Ştefan cel
Mare înaintea cetăţii Neamţului (după o legendă inserată de D. Cantemir în Istoria
Trei crai în glie i-au săpat În toiul verii Bob-de-orz Imperiului Otoman, temă care îl va inspira şi pe Bolintineanu), Dochia şi Traian de
Cu plugul un mormânt, S-a înălţat buiac, Gh. Asachi (un poem ce reflectă, în literatura noastră, unul din „miturile fundamen-
Să zacă John neînturnat Războinic foarte şi ţepos, tale”, după G. Călinescu), urmate de alte câteva balade ale aceluiaşi autor, cum sunt
De-a pururi în pământ. Să nu-i mai vii de hac. Turnul lui But pe muntele Pion, Jijia, Sirena lacului ş.a., inspirate sau traduse din Adam
Mickiewicz, Burger, Jukovski ş.a.

12 13
 O incursiune în universul baladesc (printre alte preocupări literare, vaste şi va-
riate) o face şi Ion Heliade-Rădulescu, autorul celebrei poezii Zburătorul, care nu e
altceva decât o baladă, fragmentată de o mare conştiinţă lirică. Zburătorul este o
baladă care valorifică mitologia populară (încă un mit „fundamental”, în ierarhia lui
G. Călinescu), pe o temă amintită şi de Cantemir în Descrierea Moldovei, dezvoltată
(recreată) de Eminescu în Călin (file din poveste) şi în Luceafărul. De fapt, este un mit
cu afinităţi în folclorul balcanic şi în mitologia antică.
Urmează Alecsandri, autorul unei întregi suite de balade (Baba Cloanţa, Po-
hod na Sibir, Andrii Popa, Peneş Curcanul, Groza, Sora şi hoţul ş.a.). „Cu Baba Cloanţa,
spune Şerban Cioculescu, se întemeiază balada noastră cultă.” Este important să
adăugăm aici amănuntul că Vasile Alecsandri este şi un excepţional valorificator
al baladelor populare. Mioriţa, Păunaşul codrilor, Soarele şi luna, Dolca, Mihu copilul,
Toma Alimoş, Român Gruie Grozovanul, Codreanul, Vidra, Doncilă, Chira, Novac şi cor-
bul, Bujor, Jianul, Monastirea Argeşului şi alte balade („legende”, „cântece bătrâneşti”)
au fost îngrijite şi publicate de poet. Mai mult decât atât. Unii critici şi istorici literari
(Nicolae Manolescu e doar unul dintre ei) consideră că unele texte – şi în primul
rând Mioriţa – sunt, în forma editată de poet şi cunoscută de noi, autentice creaţii
culte, „de autor”, aparţinând, de fapt, lui V. Alecsandri.
Un masiv lot de balade – în fapt, legende versificate – istorice şi fantastice ne
propune, la mijlocul secolului al XIX-lea, Dimitrie Bolintineanu: Muma lui Ştefan cel
Mare, Daniel Sihastru, Mihnea şi baba ş.a. Principalele aspecte ale personalităţii sale
lirice, în opinia lui Paul Cornea, sunt „...baladescul simplificat şi hieratic al legende-
lor istorice, care-i învesteşte pe eroii vechimii cu o funcţie simbolică, transgresând
istoria spre mit; [...] versul lunecător, melodios, cu măsura bine bătută şi prosodia
impecabilă, vocabularul de mică întindere şi aparatul imagistic sărac...”.
În baladele sale cu subiect istoric, Bolintineanu este „moral-patriotic”, subiectul
este simplu şi clar, tonul este uşor patetic, formulările sunt deseori aforistice. Sim-
plismul şi eroismul etalat (alături de „exprimarea simţirii curate şi oneste”) al bala-
delor le-a asigurat o frecvenţă în manualele şcolare, dar şi în textele unor parodişti
(ca Topârceanu, de exemplu).
„Legendele istorice [ale lui Bolintineanu, n.n.], constată Ioana Em. Petrescu, [...] di-
zolvă, după o schemă compoziţională rudimentară, epicul în discurs şi traduc idea-
lul naţional în termenii idealului cavaleresc al onoarei. Amestec de discurs patriotic,
gest eroic nesusţinut epic şi atmosferă molatec voluptuoasă, Legendele... transformă
istoria românilor într-un fel de paradis mahomedan, în care vitejii elocvenţi primesc
anticipat premiul sacrificiului de la «ghirlandele» de suave, tinere şi rumene domniţe.”
Mihnea şi baba, în schimb, este un text mai complex (şi mai complicat), im-
plicând universurile imaginare ale fantasticului, spaţiul tenebrosului şi mitologicul
(implicit, folclorul blestemelor şi al descântecelor). Este, indiscutabil, poezia de re-
zistenţă a lui Bolintineanu.
Pe lângă traducerea cunoscutei balade „Mănuşa” de Fr. Schiller, Mihai Eminescu
are, în postumele sale, câteva texte care se înscriu în rigorile genului (deşi, în desfă-
şurarea creaţiei pur lirice, specia „de proporţii” preferată de poet este poemul, care,
dincolo de epicul implicit, are mai largi deschideri lirice).
Registrul baladier coşbucian este şi el amplu şi variat. Unele, precum El-Zorab,
14
sunt în deplină concordanţă cu modelul narativ nuvelistic „englez”, altele, cum e
A N T O L O G I A B A L A D E I C U LT E
Paşa Hassan, se apropie (ca subiect, formă şi mod de abordare) de poemul eroic,
iar un întreg ciclu implică mitologia populară (văzută în cheie etnografică) şi istoria
(Moartea lui Fulger, Nunta Zamfirei etc.).
Ştefan Octavian Iosif creează balade cu subiect nuvelistic (Frumoasa Irină) sau
dă interpretări proprii unor motive baladeşti populare (Novăceştii, Pintea). Frumu-
seţea textelor populare, redactate artistic, l-au fascinat întotdeauna pe Şt.O. Iosif.
„Înnoind temele baladelor populare şi adăugând dimensiunii eroice o notă de
sănătos umor, poetul şi-a revelat familiaritatea de veche durată cu folclorul şi a
dovedit încă o dată, după V. Alecsandri, cât de frumoase sunt textele populare, în
prelucrarea unui artist” (Ş. Cioculescu).
Secolul al XIX-lea în poezia română a fost unul în care au convieţuit textele
lirice şi cele narative (baladele, poemele eroice). Producţia baladieră a fost impresi-
onantă. Fenomenul se datorează, în primul rând, romantismului care, într-un sens,
a perpetuat interesul pentru această specie şi care curent, în literatura română, s-a
extins, în forme diferite, pe tot secolul.
În secolul al XX-lea, balada este reluată sau asimilată de cele mai diverse forme
de poezie, recitată sau cântată. Ea este, pe de o parte, una din ipostazele poeziei
narative, dar cuprinde şi modalităţi relativ libere de revenire la formulele anterioare,
fie narative (neoromantice), fie „clasice”, nenarative, după modelul villonian.
„Reinterpretările”, de regulă libere, ale formei baladiere, implică, firesc, o serie
de „adaosuri” şi/sau „omisiuni” (fie că esenţializează/prescurtează discursul „narativ”,
fie că elementele baladeşti sunt reluate parţial ori convenţional, fie că abordarea
este parodică, fie că titlul de „baladă” este de sorginte nostalgică, evocatoare (dar
impropriu), fie că este unul pur formal sau convenţional, arbitrar). Astfel, literaţii
români apelează în câteva rânduri la această specie, regândindu-i fiinţa, în forme
variate şi în texte memorabile.
Merită amintite, în contextul literaturii dintre cele două războaie, baladele lui
G. Topârceanu. Modernist în esenţă, detabuizând simboluri şi mituri, parodiind su-
perficialul, artificialul şi locul comun, Topârceanu îmbină în textele sale (inclusiv în
balade) – dincolo de o ingeniozitate şi virtuozitate lingvistică – solemnul şi ironi-
cul, grandiosul şi derizoriul, dramaticul şi comicul. „Criticul nepărtinitor al viitorului,
scria Al. Philippide, va desluşi desigur în Balade vesele şi triste mai multă mâhnire
decât veselie, mai multă amărăciune decât voie bună şi mai mult sarcasm decât
râs vesel. Va vedea apoi că tristeţea nu se ia prea mult în serios pe ea însăşi şi ştie cu
nesfârşită modestie să părăsească la timp tonul duios al elegiei şi să restabilească
echilibrul cu autoironie şi humor.”
Topârceanu este şi un demistificator al eroismului lejer, paradisiac, lipsit de dra-
matism din baladele lui Bolintineanu, creând subtile parodii „la temă”:
Mihai Viteazul şi turcii
Oştile păgâne pasă la hotare.
Mihai-vodă şade la o masă mare.
Căpitanii-n juru-i beau, se veselesc,
Când deodată-n sală intră-un sol turcesc:
15
 – Padişahul nostru m-a trimis la tine
Să-i plăteşti tributul ce i se cuvine!...
Mihai-vodă tace. Oaspeţi, mare-mic,
Cu onor din teacă spedele-şi ridic.
Luna varsă raze dulci şi auroase,
Căpitanii-şi scutur coamele pletoase.
Iat-acum se scoală doamna-i tinerică
Rumenă, suavă ca o zambilică.
Sub hlamidă-i saltă rotungioru-i sân,
Crini şi garofiţe pe-al ei chip se-ngân,
Părul pe-a ei frunte joacă graţios,
Ochii cu tristeţe cat-acum în jos:
– Unde este timpul cel de altădată
Când Mihai Viteazul ştia să se bată?
Cela ce-n primejdii stă şi se gândeşte
Inamicii ţării jugu-i pregăteşte.
Pentru tron, mărire, dulcea-i soţioară
Gata-i să se ducă şi-n locu-i să moară!
Doamne, tu ai dreptul s-o abandonezi,
Dar nu ai pe-acela plângând ca s-o vezi,
Du-te, mori în luptă, dulcele meu mire,
Că de nu eşti vrednic, plec la mănăstire!
Atunci Mihai-vodă se scoală deodată
Şi spre sol întoarce faţa-i gândurată:
– Mergi şi spune celui care te-a trimis
Că Mihai Viteazul ochii n-a închis.
Au voieşti pe ţară biruri noi a pune?
Au vrei să iau pielea de pe Naţiune?...
Padişahul vostru, fără de-ncongior,
Vrea să nimicească p-acest brav popor.
Dar mai bine piară dacă i-a fost dat,
Decât cu ruşine, mic şi atârnat!
Şi zicând acestea, ia o bardă-n mână,
Iute strânge-n juru-i armia română
Şi cu ea de-a valma, făr’să zăbovească,
Sfarmă şi respinge armia turcească.
Chiar şi Sinan-Paşa, plin de umilinţi,
A căzut în apă şi-a pierdut doi dinţi.
Iar Mihai Viteazul, după două ceasuri,
Nalţă-o mânăstire şi trei parastasuri!
16
Există o etapă „baladească şi orientală” în opera lui Ion Barbu. De factură (neo)
A N T O L O G I A B A L A D E I C U LT E
romantică, dar şi expresionistă, mai multe creaţii ale poetului tatonează disponibi-
lităţile baladescului: Nastratin Hogea la Isarlâk („argonaut slinos pe un caic putred în
mijlocul unui Orient mirific şi duhnitor”, – G. Călinescu), Riga Crypto şi lapona Enigel,
Ritmuri pentru nunţile necesare, Domnişoara Hus, După melci, Uvendenrode ş.a. Sunt
texte cu o articulare suficient de originală pentru a remarca pe autorul reprezenta-
tiv al speciei în poezia română interbelică.
„În viziunea lui Barbu, Isarlâk este o nouă cetate a Soarelui (albă, dreaptă), o
utopie precum cetăţile lui Campanella sau Morus. O cetate ideală aşezată într-o
lume care fuge de timp, adăstând într-o «slavă stătătoare». Noul argonaut al acestei
utopii care îşi apropie cerul (Grădină îmi stă cerul, iar munţii parmalâk), care reduce
(sau înalţă) totul la dimensiunile sale, este Nastratin Hogea, Nastratin dedus din cel
antonpannesc, nou Lohengrin balcanic care nu fuge lăsând în urmă iubirea, ci vine
să aducă, prin propriul exemplu, semnificaţia ei cea mai pură: iubirea pentru tot,
transformată în ceea ce ar putea părea opusul ei – iubirea pentru sine, autosufici-
enţa. Nastratinul mitologiei poetice barbiene este un «iscusit bărbat», un suprem
Narcis: ideea iubirii de sine, care era a gândirii poetice greceşti, este apropiată prin
grotesc. [...] Isarlâk, realitate ideală, este postulată necesară, ca posibilitate de împli-
nire a acordului cu înaltul, ea există prin contopire cu unicul, cu principiul suprem,
din care derivă, de altfel («ruptă de soare»): o cetate a echilibrului cucerit prin de-
păşirea oricărei dualităţi, a acordului cu Înalta Cumpănă, «la mijloc de Rău şi Bun»,
stăpânită de un spirit înalt, ca al geometriei (Vis al dreptei simple). Isarlâk aduce ast-
fel, pe ruinele vechii Troie, ideea de «Noua Grecie», de încorporare a filosoficului în
omenesc” (M. Papahagi).
Câteva texte remarcabile le datorăm lui Al. Philippide, E. Isac, A. Maniu, R. Gyr,
T. Arghezi. Originalitatea, elementul modern, expresiv, surprinzător, sunt calităţile
evidente ale acestor balade. „Candidatul la sinucidere în Balada spânzuratului [a lui
A. Maniu, n.n.] nu-i nicidecum un deprimat, ci un pictor şi el, care în momentul de
a se spânzura imaginează o pânză” (G. Călinescu).
Balada românească (de la cele populare, cum sunt „Mioriţa” şi „Meşterul Ma-
nole”, până la multe din cele culte) a intercalat adesea în substanţa ei elemente
lirice şi dramatice. Totuşi, aceste elemente (în special dramaticul) trec în prim-plan
odată cu poezia Cercului literar de la Sibiu. „Resurecţia baladei” este un fapt care
se produce spectaculos, consemnat şi argumentat în articolul cu acest titlu al lui
Radu Stanca, publicat în „Revista Cercului literar de la Sibiu” în mai 1945. „E greu de
spus, îşi va aminti Ştefan Augustin Doinaş, ce anume a determinat ca întreg grupul
nostru să fie atras de genul baladesc. Poate formaţia germană a unora dintre noi
(...), nu ştiu precis. Ştiu însă că ni s-a impus cu necesitate, ca o reacţie faţă de poezia
păşunistă, nevertebrată şi lacrimogenă a anilor de război. Simţeam nevoia să scri-
em un gen de poezie care să fie în acelaşi timp o evadare din atmosfera culturală a
vremii. Balada era aşa ceva: ea ne deschidea orizonturile legendei şi ale istoriei, ne
permitea vehicularea unor idei dragi, desigur sub forma simbolurilor (...). Mai era,
apoi, desigur, şi romantismul inerent vârstei noastre.”
Arătând că în „balade liricul recurge la forma indirectă a unei travestiri” şi că ba-
ladesc înseamnă prezenţa dramaticului în interiorul poeziei lirice, R. Stanca identifica
17
trei tipuri de baladă: lamentaţia baladescă („modelul” François Villon), în esenţă re- Astăzi, balada este percepută, în general, ca o operă epică în versuri. Repre-

A N T O L O G I A B A L A D E I C U LT E
flectând o stare lirică, faptul anecdotic servind doar ca pretext; legenda sau eposul zentând un gen narativ, specia îmbină în sine şi elemente lirice şi/sau dramatice.
(forme narative în care starea şi mesajul liric se disimulează în arta povestitului); balada Balada povesteşte evenimente neobişnuite (uneori fantastice), legendare, dra-
propriu-zisă, în care dramaticul trece în prim-plan, specia devenind, din perspectiva matice. Numărul de personaje este limitat, iar acţiunea este integră, liniară, desfă-
autorului, una de atitudine obiectivă. şurată, de regulă, pe un singur plan.
Evident, odată cu Cercul literar, balada devine o construcţie elaborată, cere- Ţinând cont de îmbinarea particularităţilor de gen, modurile de expunere în
brală, intelectuală. baladă pot fi diverse: naraţiunea, dialogul, monologul, descrierea (mai rar, dar cu
Preferinţa pentru baladă şi baladesca „cerchiştilor” se divulgă şi din „Manifes- excepţia portretului literar, mai frecvent întâlnit). Formula desfăşurată, interpreta-
tul Cercului literar”, conceput ca o scrisoare adresată criticului Eugen Lovinescu rea poetică şi tensiunea dramatică permit (şi solicită) utilizarea unei game variate
în 1943. de figuri stilistice: repetiţia, gradaţia, hiperbola, comparaţia, epitetul, onomatope-
Printre producţiile baladiere ale acestora se remarcă Buffalo Bill, Liliacul, Osta- ea, aliteraţia...
tecul, Balada lacrimei de aur („o capodoperă”, zicea I. Negoiţescu), Baladă studen- Paralel cu această formă, narativă, intermitent se scriu baladele lirice, preluând
ţească, Corydon, Trubadurul mincinos, Regele visător, Trenul fantomă, Pisica, Lamen- modelul poeziei cu formă fixă din Evul Mediu.
taţia Ioanei d’Arc pe rug ş.a. de Radu Stanca; Mistreţul cu colţi de argint, Regele, fiul Mircea V. Ciobanu
copacului, Trandafirul negru, Alexandru refuzând apa, Balada schimbului în natură,
Balada celor trei puncte de vedere, Oedip şi Sfinxul, Balada întrebării lui Parsifal ş.a. de
Şt. Aug. Doinaş; Balada soţului înşelat, Păţania teologului cu arborele ş.a. de Ioanichie
Olteanu.
Apariţii sporadice ale titlului de baladă le vom observa, în formele cele mai
diverse (şi mai libere) la poeţii de după 1960: N. Stănescu, M. Sorescu, L. Dimov,
Ş. Foarţă, E. Brumaru (aceştia doi preferând „varianta lirică”, de „poezie cu formă fixă”),
G. Vieru, N. Labiş, A. Busuioc, D. Matcovschi, M. I. Ciubotaru, A. Suceveanu, M. Căr-
tărescu. Este aproape imposibil să mai găsim „numitori comuni” în aceste fabricaţii
poetice. În schimb, se conturează din plin individualităţile artistice ale autorilor.
În poemele sale (inclusiv în producţiile „epice”, de factură baladescă) de o virtu-
ozitate, lexicală şi tehnică, debordantă, năucitoare, Leonid Dimov pune în joc toate
ariile limbii şi toată diversitatea posibilă a vocabularului.
Autodefiniţia „eu sunt un poet de duminică” este emblematică pentru lirica lui
Emil Brumaru: o poezie de sărbătoare, liberă de orice constrângere în inovaţiile
lingvistice, poetice, imaginare, într-o stare edenică, ingenuă, inocentă. Totul este
imaculat, aerian, un spectacol al visului şi al imaginaţiei nelimitate, fie că e vorba
de limbaj, de combinaţiile lexicale ori gramaticale, fie că e vorba de combinarea
surprinzătoare a obiectelor în acest univers fascinant. Balada crinilor care şi-au scris
frumos reprezintă un model al acestei plăceri a libertăţii ori libertăţi a plăcerii. Tex-
tul, păstrând aparenţa unei naraţiuni elaborate, de fapt demonstrează nu cum se
povesteşte o întâmplare... întâmplată ori (cum) se descrie o lume pre-existentă scriitu-
rii, ci cum se construieşte o lume (cu toate obiectele sale) şi se povesteşte o istorie...
născute din şi în procesul povestirii...
În textele poetice ale lui Mircea Cărtărescu concretul, cotidianul se sublimează
într-un soi de lirism cu faţete nebănuite şi într-o sensibilitate înnoitoare, deopotrivă
intimă şi livrescă, gama poetică fiind variată atât tehnic, cât şi tematic. Dincolo de
mitologizarea cotidianului, poetul face incursiuni în lumile imaginare (inclusiv în
universul cărţilor recitite), în descendenţa lui Dimov şi în re-scrierea ludică şi ironică
a literaturii şi a istoriei ei (Levantul fiind o a doua epopee în literatura română, după
cea a lui Ioan Budai-Deleanu).

18
Gheorghe Asachi
Dochia şi Traian
Sub muntele Pion, în Moldova
I A ei haină aurită
Între Piatra Detunată
Ş-al Sahastrului Picior,
Vezi o stâncă ce-au fost fată
De un mare domnitor.
IV
Acolo de rea furtună
E lacaşul cel cumplit,
Unde vulturul răsună
Al său cântec amorţit.
Acea doamnă e Dochie,
Zece oi, a ei popor,
Ea domnează-n vizunie
Preste turme şi păstori.
II
La frumŭseţe şi la minte
Nicio giună-i samana,
Vrednică de-a ei părinte,
De Deceval, ea era.
V
Dar când Dacia-au împilat-o
Fiul Romei cel mărit,
Pre cel care-ar fi scapat-o,
De-a iubi a giuruit.
Traian vede astă zână;
Deşi e învingător,
Frumuseţei ei se-nchină,
Se subgiugă de amor.
III
Împăratu-n van cată
Pe Dochia a-mblânzi;
20
Văzând patria ferecată,
A N T O L O G I A B A L A D E I C U LT E
Ea se-ndeamnă a fugi.
Prin a codrului potică
Ea ascunde al ei trai,
Acea doamnă tinerică
Turma paşte peste plai.
O preface în şăiag,
Tronu-i iarba înverzită,
Schiptru-i este un toiag.
Traian vine-n astă ţară,
Şi de-a birui deprins
Spre Dochia cea fugară
Acum mâna a întins.
Atunci ea, cu grai ferbinte,
„Zamolxis, o, zeu, striga,
Te giur pe al meu părinte,
Astăzi rog nu mă lăsa!”
Când întinde a sa mână
Ca s-o strângă-n braţ Traian,
De-al ei zeu scutita zână
Se preface-n bolovan.
El petroasa ei icoană
Nu-ncetează a iubi;
Pre ea pune-a sa coroană,
Nici se poate despărţi.
Acea piatră chiar vioaie
De-aburi copere-a ei sin,
Din a ei plâns naşte ploaie,
Tunet din al ei suspin.
O ursită-o priveghează,
Şi Dochia deseori
Preste nouri luminează
Ca o stea pentru păstori.
21
Ion Heliade-Rădulescu
Zburătorul
La doamna A*** M***
„Vezi, mamă, ce mă doare! şi pieptul mi se bate,
Mulţimi de vineţele pe sân mi se ivesc;
Un foc s-aprinde-n mine, răcori mă iau la spate,
Îmi ard buzele, mamă, obrajii-mi se pălesc!
Ah! inima-mi zvâcneşte!... şi zboară de la mine!
Îmi cere... nu-ş’ ce-mi cere! şi nu ştiu ce i-aş da;
Şi cald, şi rece, uite, că-mi furnică prin vine,
În braţe n-am nimica şi parcă am ceva;
Că uite, mă vezi, mamă? aşa se-ncrucişează,
Şi nici nu prinz de veste când singură mă strâng,
Şi tremur de nesaţiu, şi ochii-mi văpăiază,
Pornesc dintr-înşii lacrămi, şi plâng, măicuţă, plâng.
Ia pune mâna, mamă, – pe frunte, ce sudoare!
Obrajii... unul arde şi altul mi-a răcit!
Un nod colea m-apucă, ici coasta rău mă doare;
În trup o piroteală de tot m-a stăpânit.
Oar’ ce să fie asta? Întreabă pe bunica:
O şti vrun leac ea doară... o fi vrun zburător!
Or aide l-alde baba Comana, or Sorica,
Or du-te la moş popa, or mergi la vrăjitor.
Şi unul să se roage, că poate mă dezleagă;
Mătuşele cu bobii fac multe şi desfac;
Şi vrăjitorul ăla şi apele încheagă;
Aleargă la ei, mamă, că doar mi-or da de leac.
De cum se face ziuă şi scot mânzat-afară
S-o mâi pe potecuţă la iarbă colea-n crâng,
22
Vezi, câtu-i ziuliţa, şi zi acum de vară,
A N T O L O G I A B A L A D E I C U LT E
Un dor nespus m-apucă, şi plâng, măicuţă, plâng.
Brânduşa paşte iarbă la umbră lângă mine,
La râuleţ s-adapă, pe maluri pribegind;
Zău, nu ştiu când se duce, că mă trezesc când vine,
Şi simţ că mişcă tufa, auz crângul trosnind.
Atunci inima-mi bate şi sai ca din visare,
Şi parc-aştept... pe cine? şi pare c-a sosit.
Acest fel toată viaţa-mi e lungă aşteptare,
Şi nu soseşte nimeni!... Ce chin nesuferit!
În arşiţa căldurei, când vântuleţ adie,
Când plopul a sa frunză o tremură uşor
Şi-n tot crângul o şoptă s-ardică şi-l învie,
Eu parcă-mi auz scrisul pe sus cu vântu-n zbor;
Şi când îmi mişcă ţopul, cosiţa se ridică,
Mă sperii, dar îmi place – prin vine un fior
Îmi fulgeră şi-mi zice: «Deşteaptă-te, Florică,
Sunt eu, viu să te mângâi...» Dar e un vânt uşor!
Oar’ ce să fie asta? Întreabă pe bunica:
O şti vrun leac ea doară... o fi vrun zburător!
Or aide l-alde baba Comana, or Sorica
Or du-te la moş popa, ori mergi la vrăjitor.”
Aşa plângea Florica şi, biet, îşi spunea dorul
Pe prispă lângă mă-sa, ş-obida o neca;
Junicea-n bătătură mugea, căta oborul,
Şi mă-sa sta pe gânduri, şi fata suspina.
.......................................................................
Era în murgul serei şi soarele sfinţise;
A puţurilor cumpeni ţipând parcă chema
A satului cireadă, ce greu, mereu sosise,
Şi vitele muginde la zgheab întins păşea.
23
 Dar altele-adăpate trăgea în bătătură, Şi drept pe coş, leicuţă! ce n-ai gândi, spurcatu!

În gemete de mumă viţeii lor striga;
Vibra al serei aer de tauri grea murmură;
Zglobii sărind viţeii la uger alerga.
S-astâmpără ast zgomot, ş-a laptelui fântână
Începe să s-auză ca şoptă în susur,
Când ugerul se lasă subt fecioreasca mână
Şi prunca viţeluşă tot tremură-mpregiur.
Încep a luci stele rând una câte una
Şi focuri în tot satul încep a se vedea;
Târzie astă-seară răsare-acum şi luna,
Şi, cobe, câteodată tot cade câte-o stea.
Dar câmpul şi argeaua câmpeanul osteneşte
Şi dup-o cină scurtă şi somnul a sosit.
Tăcere pretutindeni acuma stăpâneşte,
Şi lătrătorii numai s-aud necontenit.
E noapte naltă, naltă; din mijlocul tăriei
Veşmântul său cel negru, de stele semănat,
Destins coprinde lumea, ce-n braţele somniei
Visează câte-aievea deşteaptă n-a visat.
A N T O L O G I A B A L A D E I C U LT E
Închină-te, surato! – Văzutu-l-ai şi tu?
Balaur de lumină cu coada-nflăcărată,
Şi pietre nestimate lucea pe el ca foc.
Spun, soro, c-ar fi june cu dragoste curată;
Dar lipsă d-a lui dragosti! departe de ast loc!
Pândeşte, bată-l crucea! şi-n somn colea mi-ţi vine
Ca brad un flăcăiandru, şi tras ca prin inel,
Bălai, cu părul d-aur! dar slabele lui vine
N-au niciun pic de sânge, ş-un nas – ca vai de el!
O! biata fetişoară! mi-e milă de Florica
Cum o fi chinuind-o! vezi, d-aia a slăbit
Şi s-a pălit copila! ce bine-a zis bunica:
Să fugă fata mare de focul de iubit!
Că-ncepe de visează, şi visu-n lipitură
Începe-a se preface, şi lipitura-n zmeu,
Şi ce-i mai faci pe urmă? că nici descântătură,
Nici rugi nu te mai scapă. Ferească Dumnezeu!”

Tăcere este totul şi nemişcare plină:

Încântec sau descântec pe lume s-a lăsat;
Nici frunza nu se mişcă, nici vântul nu suspină,
Şi apele dorm duse, şi morele au stat.

........................................................................

„Dar ce lumină iute ca fulger trecătoare

Din miazănoapte scapă cu urme de schintei?
Vro stea mai cade iară? vrun împărat mai moare?
Or e – să nu mai fie! – vro pacoste de zmei?

Tot zmeu a fost, surato. Văzuşi, împeliţatu!

Că ţintă l-alde Floarea în clipă străbătu!
24
Vasile Alecsandri
Baba Cloanţa
Baba-i calul dracului.
Şede baba pe călcaie
În tufarul cel uscat,
Şi tot cată ne-ncetat
Când la luna cea balaie,
Când la focul cel din sat.
Şi tot toarce cloanţa, toarce,
Din măsele clănţănind
Şi din degite plesnind.
Fusu-i răpide se-ntoarce,
Iute-n aer sfârâind.
„Fugi, Urâte”! baba zice,
Peste codrul cel frunzos,
În pustiu întunecos!
Fugi, s-alerge-acum aice
Dragul mândrei, Făt-Frumos.
De-a veni el după mine
Să-l iubesc eu, numai eu,
Dare-ar Domnul Dumnezeu
Să-i se-ntoarcă tot în bine
Cum se-ntoarce fusul meu!
Iar de n-a vrea ca să vie,
Dare-ar Duhul necurat
Să fie-n veci fărmecat
Şi de-a Iadului urgie
Vecinic să fie-alungat!
În cap ochii să-i se-ntoarcă
Şi să-i fie graiul prins,
26
(Vorbă veche)
Iar Satan, cu-n fer aprins,
Din pept inima să-i stoarcă
Şi s-o ardă-n foc nestins!
Feară-Verde să-l gonească
Cât va fi câmp de gonit
Şi lumină de zărit.
Noaptea încă să-l muncească
Sânge-Roş şi Hraconit!”
Toarce baba mai turbată!
Fusu-i zboară nevăzut,
Căci o stea lungă-au căzut,
Pe lună s-au pus o pată
Ş-în sat focul au scăzut:
„Dragă puiule, băiete,
Trage-ţi mâna din cel joc
Ce se-ntoarce lângă foc,
Ş-ochii de la cele fete
Cu ochi mari, făr’ de noroc.
Vin’ la mine, voinicele,
Că eu noaptea ţi-oi cânta,
Ca pe-o floare te-oi căta,
De diochi, de soarte rele
Şi de şerpi te-oi descânta.
Vai! din ziua cea de vară
Când, prin luncă rătăcit,
Cântai Doina de iubit,
Cu-a mea inimă amară
Sufletu-mi s-au învrăjbit!
Adă-mi faţa ta voioasă
Ş-ai tăi ochi de dismierdat,
Că mă jur în ceas curat
Să-ţi torc haine de matasă,
Haine mândre de-mpărat.
Vârcolaciul se lăţeşte
Sus, pe lună, ca un nor.
Vin’ ca paserea-ntr-un zbor
Păn’ ce viaţa-mi se sfârşeşte
Ca şi lâna din fuior.”
Baba Cloanţa geme, plânge,
Căci fuiorul s-au sfârşit
Iar voinicul n-au venit!
Mânele cumplit îşi frânge,
Crunt strigând spre răsărit:
„Sai din hău făr’ de lumină
Tu, al cerului duşman!
Tu ce-n veacuri schimbi un an
Pentru-un suflet ce suspină,
Duhul răului, Satan!
Tu, ce stingi cu-a ta aripă
Candela de pe mormânt,
Unde zac moaşte de sfânt,
Când încungiuri într-o clipă
De trei ori acest pământ!
Vin’ ca-n ceasul de urgie
Când zbori noaptea blăstemând,
Ca să-mi faci tu pe-al meu gând,
Că de-acum pe vecinicie
Ţie sufletul îmi vând!”
Abie zice şi deodată
Valea, muntele vuiesc,
În nori corbii croncăiesc,
A N T O L O G I A B A L A D E I C U LT E
Şi pe-o creangă ridicată
Doi ochi duşmani strălucesc!
„Eu pe mândru-ţi l-oi aduce,
(Zbeară-un glas ce dă fiori)
Pintre şerpi şi pintre flori
La cea baltă de mă-i duce
Şi-mpregiuru-i de trei ori!”
Baba Cloanţa se porneşte
Fără grijă de păcat,
Cu Satan încălecat
Ce din dinţi grozav scrâşneşte
Şi tot blastemă turbat.
Saltă baba, fuge, zboară
Cu sufletul după dor,
Ca o buhnă la izvor,
Şi-n urmă-i se desfăşoară
Toată lâna din fuior.
Fuge baba despletită
Ca vârtejul fioros,
Sus, pe malul lunecos,
Şi-n tăcerea adâncită
Satan urlă furios.
Mii de duhuri ies la lună
Pintre papură zburând,
Şi urmează şuierând,
Baba Cloanţa cea nebună
Care-aleargă descântând.
Codrul sună, clocoteşte
De-un lung hohot păn’ în fund.
Valea, dealul îi răspund
Prin alt hohot ce-ngrozeşte,
Dar pe dânsa n-o pătrund!
27
Ea n-aude, nici nu vede,
Ci tot fuge ne-ncetat
Ca un duh înspăimântat,
Căci Satana o răpede
Cătră ţelul departat.
Zece pasuri încă grele...
Mândrul că şi-a dismierda,
Ca pe-o floare l-a căta,
De diochi, de soarte rele
Şi de şerpi l-a descânta.
Doi paşi încă... Vai! în luncă
Ţipă cucoşul trezit;
Iar Satan afurisit
Cu-a sa jertfă se aruncă
În băltoiul mucezit!
Zbucnind apa-n nalte valuri,
Mult în urmă clocoti,
În mari cercuri se-nvârti,
Şi de trestii, şi de maluri
Mult cu vuet se izbi.
Iară-n urmă liniştită
Dulce unda-şi alina,
Şi în taină legăna
Faţa lunei înălbită
Ce cu ziua se-ngâna...
Când pe malu-i trece noaptea
Călătorul şuierând,
Pintre papuri când şi când
El aude triste şoapte
Ş-un glas jalnic suspinând:
„Vin’ la mine, voinicele,
Că eu noaptea ţi-oi cânta,
Ca pe-o floare te-oi căta,
De diochi, de soarte rele
Şi de şerpi te-oi descânta!”
Dimitrie Bolintineanu
A N T O L O G I A B A L A D E I C U LT E
Mihnea şi baba
(După o tradiţie)
I
Când lampa se stinge la negrul mormânt
Atinsă de aripi, suflată de vânt;
Când buha se plânge prin triste suspine;
Când răii fac planuri cum au a reţine
În barbare lanţuri popolul gemând;
Când demoni şi spaime pe munţi se adună
De urlă la stele, la nori şi la lună,
Într-una din peşteri, în munte râpos,
Un om oarecare intră curagios.
II
În peştera Carpaţilor
O oară şi mai bine,
Vezi templul pacinaţilor
Ce cade în ruine.
Aci se fac misterele
De babe blestemate,
Ce scot la morţi arterele
Şi hârcele uscate.
Aci se fierb şi oasele
În vase aurite,
Aci s-adun frumoasele
Când nu mai sunt dorite.
O flacără misterică
Dă palidă lumină;
Iar stâlpii în biserică
Păreau că se înclină.
29
 Şi liliecii nopţilor
Ce au aicea locul –
Ascunşi în hârca morţilor –
Umblau să stingă focul.
O babă, ce oroarele
Uscaseră în lume,
Tot răscolea vulvoarele,
Şoptind încet un nume.
III
S-aude un zgomot de paşi pe aproape,
Cum calcă strigoiul când va să dezgroape
O tânără fată... Colo... ascultaţi!
Să fie satana cu ochii de focuri?
– „Hei! cine să calce în negrele-mi locuri,
Se-ntreabă bătrâna... aici nechemaţi!...”
Ea zice, şi-n umbră un om se arată
Cu ochii de sânge, cu fruntea uscată,
Teribil ca locul în care intra.
– „Bătrână, el zise, îţi fă datoria!”
Şi vorba-i, cum geme în zid vijelia,
Din colţuri în colţuri grozav răsuna.
Bătrâna
Ascultă-mă, doamne, aveam în oştime
Un fiu oarecare vestit în mulţime
Prin luptele sale; era fiul meu;
Plăcut ca seninul, frumos ca o floare
Şi pentru aceasta mai stam eu subt soare:
Era pentru mine al meu Dumnezeu,
Şi pentru aceasta m-am dat în pierzare,
Să-l fac între oameni ferice şi mare,
Am dat al meu suflet la negrul tartar,
Tu ştii mai departe. Ce? gemi de turbare!
Vei sângele mumei, tu vei răzbunare,
Loveşte! na sânul, tirane barbar!
30
Căci viaţa îmi este acum blestemată,
A N T O L O G I A B A L A D E I C U LT E
O! cum nu pot oare să sorb astă dată
Şi zilele tale, şi sângele tău!
Dar nu pot, căci fiu-meu în ultima-i stare
Opri orice mână a da răzbunare,
Tirane! vezi prada-ţi, vezi cugetul tău.
Pe urmă, c-o mână uscată şi arsă,
Într-una din hârce un sânge ea varsă,
Şi, dându-l lui Mihnea, îi zise: – „Să bei!
E sângele fiu-meu, na! soarbe-l mai tare,
E cald şi e tânăr, cum vei tu barbare;
Na. soarbe, sau eu sorb p-al tău, de nu vei.”
IV
Toţi morţii din mormânturi,
Cu ghearăle-ncleştate,
Ca frunzele uscate,
Ce zbor când suflă vânturi,
Spre Mihnea alerga;
Iar vârcolacii serii,
Ce chiar din lună pişcă,
Când frunzele se mişcă
În timpul primăverii,
Ţipând, acum zbura.
Şoimanele ce umblă
Cu vijelii turbate,
Coloase deşirate
Cu forma ca o turlă,
Din munţi în văi călca.
V
Un glas în mulţime teribil gemu
Şi ceata infernă îndată tăcu.
31
 VI Cu care de pe stâncă

A N T O L O G I A B A L A D E I C U LT E
Blestemul Râm marea cea adâncă
Şi lumea nu le-ncap;
Orinde vei merge să calci, o, tirane,
Să calci p-un cadaver şi-n visu-ţi să-l vezi,
Să strângi tu în mână-ţi tot mâini diafane, Şi şase legioane
Şi orice ţi-o spune tu toate să crezi. De diavoli blestemaţi
Să-ţi arză plămânii d-o sete adâncă Treceau ca turbilioane
Şi apă, tirane, să nu poţi să bei, De flăcări infernale,
Să simţi totdauna asupra-ţi o stâncă, Călări toţi pe cavale
Să-nclini a ta frunte la cine nu vrei. Cu perii vulvoiaţi.
Să nu se cunoască ce bine vei face!
Să plângi! însă lacrimi să nu poţi vărsa, Şi mii de mii de spaime
Şi orice dorinţă, şi orice-ţi va place Veneau din iad râzând
Să nu poţi, tirane, să nu poţi gusta! Pe Mihnea să defaime,
Să crezi că eşti geniu, să ai zile multe Căci astfel baba are
Şi toţi ai tăi să moară; iar tu să trăieşti! Mijloc de răzbunare
Şi vorba ta nimeni să nu o asculte, Pe mort nesupărând.
Nimic să-ţi mai placă, nimic să doreşti!
VIII
VII Mihnea încalecă, calul său tropotă,
Aşa vorbi bătrâna Fuge ca vântul;
Şi Mihnea tremură; Sună pădurile, fâşie frunzele,
Iar naiba, ce fântâna Geme pământul;
O soarbe într-o clipă Fug legioanele, zbor cu cavalele,
Şi tot de sete ţipă, Luna dispare;
La dreapta lui zboră. Cerul se-ntunecă, munţii se cleatină –
Mihnea tresare.
Fulgerul scânteie, tunetul bubuie,
El are cap de taur
Calul său cade;
Şi gheară de strigoi,
Şi coada-i de balaur, Demonii râseră; o, ce de hohote!
Şi geme cu turbare Mihnea jos sare.
Când baba tristă pare; Însă el repede iară încalecă,
Iar coada-i stă vulvoi. Fuge mai tare;
Fuge ca crivăţul; sabia-i sfârâie
În apărare.
Iar nagodele-urâte
Aripi fantastice simte pe umere,
Ca un mistreţ la cap,
Însă el fuge;
Cu lungi şi strâmbe râte,

32 33
 Pare că-l sfâşie guri însetabile,
Hainele-i suge;
Baba p-o cavală iute ca fulgerul
Trece-nainte,
Slabă şi palidă, pletele-i fâlfâie
Pe osăminte;
Barba îi tremură, dinţii se cleatină,
Muge ca taur;
Geme ca tunetul, bate cavalele
Ca un balaur.
IX
O, ce de hohote! râseră demonii,
Iadul tot râse!
Însă pe creşterul munţilor, zorile
Zilei venise.
Muma lui Ştefan cel Mare
I
Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel,
Unde cură-n poale un râu mititel,
Plânge şi suspină tânăra domniţă
Dulce şi suavă ca o garofiţă;
Căci în bătălie, soţul ei dorit
A plecat cu oastea şi n-a mai venit.
Ochii săi albaştri ard în lacrimele
Cum lucesc în rouă două viorele;
Buclele-i de aur cad pe albu-i sân;
Rozele şi crinii pe faţă-i se-ngân.
Însă doamna soacră lângă ea veghează
Şi cu dulci cuvinte o îmbărbătează.
II
Un orologiu sună noaptea jumătate,
În castel în poartă oare cine bate?
– Eu sunt, bună maică, fiul tău dorit.
Eu, şi de la oaste mă întorc rănit.
34
Soarta noastră fuse crudă de astă dată,
A N T O L O G I A B A L A D E I C U LT E
Mica mea oştire fuge sfărămată.
Dar deschideţi poarta... Turcii mă-ncongior...
Vântul suflă rece... ranele mă dor!
Tânăra domniţă la fereastră sare.
– Ce faci, tu, copilă? zice doamna mare.
Apoi ea la poartă atunci a ieşit
Şi-n tăcerea nopţii astfel i-a vorbit:
– Ce spui tu, streine? Ştefan e departe;
Braţul său prin taberi mii de morţi împarte;
Eu sunt a sa mumă; el e fiul meu;
De eşti tu acela, nu-ţi sunt mumă eu!
Însă dacă cerul, vrând să-îngreuieze
Anii vieţei mele şi să mă-ntristeze,
Nobilul său suflet astfel l-a schimbat;
Dacă tu eşti Ştefan cu adevărat,
Apoi tu aice fără biruinţă
Nu poţi ca să intri cu a mea voinţă.
Du-te la oştire! pentru ţară mori!
Şi-ţi va fi mormântul coronat cu flori!
III
Ştefan se întoarce şi din cornu-i sună,
Oastea lui zdrobită de prin văi adună.
Lupta iar începe... duşmanii zdrobiţi
Cad ca nişte spice, de securi loviţi.
Daniel Sihastru
Sub o râpă stearpă, pe un râu în spume,
Unde un sihastru a fugit de lume,
Cu vărsarea serii un strein sosi.
– Ştefan al Moldovei vine a-ţi vorbi!
– Ştefan al Moldovei, Daniel îi spune,
Să aştepte-afară! sunt în rugăciune.
– Bunule părinte! sunt rănit şi-nvins;
Însuşi a mea mumă astăzi m-a respins!
Viu să-ţi cer povaţă: dacă nu-i mai bine
Turcilor Moldova d-astăzi să se-nchine?
35
 Daniel Sihastru domnului a zis:
– Mă înşeală-auzul, ori eu am un vis?
Capul ce se pleacă paloşul nu-l taie,
Dar cu umilinţă lanţu-l încovoaie!
Ce e oare traiul dacă e robit?
Sărbătoare-n care nimeni n-a zâmbit.
Viaţa şi robia nu pot sta-mpreună,
Nu e tot d-odată pace şi furtună.
Doamne! tu ai dreptul a schimba-n mormânturi,
Pentru neatârnare, oameni şi pământuri;
Dar nu ai p-acela ca să-i umileşti!
Poţi ca să îi sfarămi, dar nu să-i robeşti!
Dacă mâna-ţi slabă sceptrul ţi-o apasă,
Altuia mai harnic locul tău îl lasă!
Căci mai bine este supus lăudat,
Decât cu ruşine domn şi atârnat!
După-aceste vorbe, Ştefan strânge-oştire
Şi-nvingând păgânii, nalţă-o mănăstire.
Mircea cel Mare şi solii
Într-o sală-ntinsă, printre căpitani,
Stă pe tronu-i Mircea încărcat de ani.
Astfel printre trestii tinere-înverzite
Un stejar întinde braţe vestejite.
Astfel dupe dealuri verzi şi numai flori
Stă bătrânul munte albit de ninsori.
Curtea este plină, ţara în mişcare:
Soli trimişi de Poartă vin la adunare.
Toţi stau jos, mic, mare, tânăr şi bătrân...
Era nobil omul când era român.
Solii dau firmanul. Mircea îl citeşte,
Apoi, cu mărire, astfel le vorbeşte:
36
– Padişahul vostru, nu mă îndoiesc,
A N T O L O G I A B A L A D E I C U LT E
Va să facă ţara un pământ turcesc.
Pacea ce-mi propune este o sclavie
Până ce românul să se bată ştie!
La aceste vorbe sala-a răsunat;
Dar un sol îndată vorba a luat:
– Tu, ce într-această naţie creştină
Străluceşti ca ziua într-a ta lumină,
Tu, o, doamne, cărui patru ţări se-nchin,
Alah să te ţie, dar eşti un hain!
În murmură surdă vorbele-i se-neacă,
Cavalerii trage spadele din teacă.
Mircea se-ndreptează iute către ei:
– Respectaţi solia, căpitanii mei!
Apoi către solii Porţii el vorbeşte:
– Voi, prin cari şahul astăzi mă cinsteşte!
Mircea se închină de ani obosit,
Însă al său suflet nu e-mbătrânit;
Ochii săi sub gene albe şi stufoase
Cu greu mai îndreaptă săgeţi veninoase;
Dar cu toate astea fieru-i va lovi,
Ş-albele lui gene încă n-or clipi.
Cela ce se bate pentru a lui ţară,
Sufletu-i e focul soarelui de vară.
Mergeţi la sultanul care v-a trimis,
Ş-orice drum de pace spuneţi că e-nchis!
37
Apoi către curte domnul se îndreaptă: Mihai Eminescu

A N T O L O G I A B A L A D E I C U LT E

– Fericirea ţării de la noi s-aşteaptă.

De deşarte vise să nu ne-nşelăm;

Moarte şi sclavie la străini aflăm.
Diamantul Nordului
(Capriccio)
Viitor de aur ţara noastră are În lac se oglindă castelul. A ierbii
Şi prevăz prin secoli a ei înălţare. Molatece valuri le treieră cerbii.
În vechea zidire tăcere-i şi numa
Însă mai-nainte trebuie să ştim Perdelele-n geamuri scânteie ca bruma.
Pentru ea cu toţii martiri să murim!
Străfulgeră-n umbra-i de valuri bătaie
Căci fără aceasta lanţul ne va strânge Ajunse în fugă de-a lunei văpaie,
Şi nu vom şti încă nici chiar a ne plânge! Ce-n vârfuri de dealuri acum se iveşte
Ş-a stâncilor muche pe cer zugrăveşte.

Păreau urieşi ce în cuib de balaur

Păzea o măreaţă comoară de aur,
Căci luna, ce roşă prin ele răsare,
Comoară aprinsă în noapte se pare.

Iar lebede albe din negrele trestii

Apar domnitorii ai apei acestei,
Cu aripi întinse o scutur şi-o taie
În cercuri murinde şi brazde bălaie.

Uimit, Cavaleriul cu pasuri pripite

Îmbla prin umbroase cărări nisipite;
Dumbrava şopteşte, izvoarăle sună,
Aşteaptă-n amestec vibrare de strună.

Văratecul aer te-adoarme cu zvonul...

Cu dor Cavaleriul priveşte balconul.
Cu frunze-ncărcatu-i şi trec prin ostreţe
Liane-înflorite în feluri de feţe.

Iar papura mişcă de-al apei cutreier.

În iarba înaltă suspină un greier –
Prin vânăta umbră, prin rumăna sară,
În farmecul firei răsună ghitară:

39
 – Arată-te-n haină de albă mătasă,
Ce pare-ncărcată c-o brum-argintoasă.
Să văd a ta umbră-n lumina-nmuietă,
În părul cel galbăn înalt-mlădietă.
Îndură-te, scumpo, în mine aruncă
Viole albastre şi roze de luncă,
Pe coardele-ntinse-a ghitarei să cadă
În noaptea cea ninsă de-a lunei zăpadă.
Iar ochii albaştri, mari lacrimi a mării,
Să-ngăduie-n taină suspinul cântării;
Cobori, adorato, pe inimă cazi-mi,
Bălaia ta frunte de umăr să-mi razimi.
E demn-a ta frunte să poarte corona,
Robit universul să-i fie – Madonna!
Îngăduie celui din urm-al tău sclav
Plângând să-ţi sărute al urmelor prav.
Şi lasă-mă-n umbra cămării-ţi să vin,
Frumos îmbrăcate cu alb muselin,
Iar Cupido pagiul cu palma s-ascundă
A lampei de noapte lucire de nuntă.
Deasupră-şi aude uscata foşnire
A poalelor lungi de mătasă subţire;
Prin flori îi apare, se-nclină pe gratii
Duioas-arătare a mult-adoratei.
Ghitara lui tace; cu şopot ea spune:
–Zadarnică este iubirea ta, june!
De-un farmec legată-i întreaga-mi simţire,
Iubirea-mi asemeni de-a lui împlinire.
Oricât mi-ai fi drag, şi-o jur că-mi eşti drag,
Un farmec te-opreşte, te leagă de prag...
De-aceea de mine să fugi, Cavalere,
Şi uită că gându-mi şi doru-mi te cere.
40
A Nordului mare o piatră ascunde,
A N T O L O G I A B A L A D E I C U LT E
Luceşte ca ziua prin negrele-i unde
Şi cui o va scoate viaţa mi-o dărui;
Dar vai! Nici s-o vadă nu-i soarta oricărui.
– O, înger! el zice şi glasu-i se-neacă
Şi dreapta îi scapă pe-a săbiei teacă:
Sigur de iubire-ţi – m-aştepte pierzare –
Tot scoate-voi piatra luminei din mare!
................................................................
Din Spania pleacă, cu paşii pribegi,
Prin ţări şi oraşe, castele de regi;
Abia vede-o ţară şi iarăşi o lasă,
Căci piatra luminei gîndirea i-apasă.
De ani e pe cale... Se vede în fine
Cuprins de pustiuri de negură pline,
Încet poticneşte al calului pas,
Şi-n noapte departe se pierde-al său glas.
El vede munţi mândri, asupra căròra
Pădurile negre nu ştiu aurora
Şi toate formează clădire înaltă
De stânci ce grămadă stau una pe altă.
Un munte e poartă şi streşini păduri
Şi scările-s dealuri... În falnicii muri,
Prin aspru arcate boltiri de fereastră,
Priveai o lumină ca cerul albastră.
Cum marea de valuri nu ştie repaos,
Astfel se frământă al norilor chaos,
O stea nu luceşte pe bolta cea largă –
Pornit ca de vânturi sirepul aleargă.
Un tunet cutremură lumea-n temei.
Venea parc-o oaste călare de zei...
41
 Cu-a lui erghelie-nspumată de cai,
Vuind vine mândrul al mărilor crai.
Cu gîturi întinse sirepi de omăt
Prin norii cei negri zburau spăriet,
Mânaţi de gigantul cu barb-argintoasă,
Ce vântul în două despică frumoasă.
Văzându-l pe tânăr înalţă toiagul.
O aspră privire i-aruncă moşneagul,
Cumplit ameninţă, în arc se coboară
Şi piere în doma-i înalt solitară.
Se-ntunecă iarăşi, în fulger năzare
Vedenii uimite palatul cel mare;
Năzare bătrânul în bolta ferestii,
În pletele-i albe cunună de trestii.
Fugea Cavaleriul. – Dar codrii-n urdie
În urmă-i s-adună şi iar se-mprăştie;
Câmpiile şese alunecă iute,
Deasupră-i s-alungă de fulgere sute.
Şi luna s-azvârle pe-a norilor vatră,
Pâraiele scapăr, bulboanele latră,
Deasupra lui cerul i-aleargă în urmă
Şi stelele-n râuri gonite, o turmă.
Şi munţii bătrâni îl urmau în galop
Cu stâncele negre, gigantici ciclopi,
Greoaie hurducă pământu-n picior,
Prăval de pe umeri pădurile lor.
Se-ntreabă: Fug eu? Sau că lumea întreagă
A rupt-o de fugă nebună, pribeagă?
Sau mări subterane duc munţii cu sine,
Purtându-m-o frunză pierdută pe mine?
42
O dată-ncă pintenu-nfige – aleargă!...
A N T O L O G I A B A L A D E I C U LT E
Deodată... se schimbă în noaptea cea largă
Privirea... Nainte-i o lume-i deschisă
Cu aer văratec pe lunce de visă...
Pe maluri de râuri ce scapără line,
El vede castele cu arcuri senine
De marmură albă ascunse-n dumbrave.
În cer mişcă norii-auritele nave...
O muzică tristă, adânc-voluptoasă,
Pătrunde-acea lume de flori şi miroasă;
Şi verzile lanuri se leagănă-n lună
Şi lacuri cadenţa cântărilor sună.
Subţirile neguri păreau pânzărie
De drum-argintoasă, lucind viorie;
Şi florile toate sub ea-ncremenite
Respiră bogate miroase-adormite.
Pe-al codrilor verde, prin bolţile dese,
Prin mreje de frunze seninul se ţese;
Şi apele mişcă în păture plane –
În funduri visează a lumei icoane.
Şi unde-n dumbravă-i săpată cărare,
O mândră femeie s-arată călare,
Pe calul ei graur se-nmlădie-n laturi,
De dulcea-i privire nu poţi să te saturi.
În părul ei negru lucesc amorţite
Flori roşi de jeratic frumos încâlcite,
Rubine, smaranduri, astfel presărate,
Sălbatec-o face la faţă s-arate...
Şi ochi de-un albastru, bogat întuneric,
Ca basme păgâne, de-iubire, chimeric
Lucesc sub o frunte curată ca ceara –
Zâmbirea-i îmbată ca nopţile, vara.
43
 Pe codri-nfioară a ei frumuseţe Cetăţi hrentuite pe ţări plutitoare,

A N T O L O G I A B A L A D E I C U LT E
Şi apele fulger cu undele creţe; Cu şiruri de dome, steclind de ninsoare,
Se pare că-nvie a basmelor vremuri, Schelete-uriaşe purtând cremenite
Căci lumea-i cuprinsă de-un dulce cutremur. Coroane în colţuri pe capuri hâite.

Din nori curge-o bură, un colb de diamante, Vin regii de Nord cu oştiri să se plimbe,
Pe văi se aşează, pe dealuri înante; Cu chipuri ciuntite şi umere strâmbe,
În faţă li-i luna, prin şuiet de şoapte Şi toată strigarea, vuirea, sunarea
S-ardică pe cer curcubeie de noapte... E surdă ca ceriul, e moartă ca marea.

Ea calu-şi alătură, mâna întinde, În domele largi, prin palate deşarte

Iar părul ei negru încet se desprinde Răsună doar vântul... ca glasuri – departe.
Şi-n valuri de moale mătasă el cade Şi spiritul morţii eterne-n ruine
Pe umere albe... Frumos i se şade! Îşi mişcă imperiul fără de fine.

Şi plâns este glasu-i: – Iubit cavalere, Oraşul pe ape-i al zeilor nordici,

Nu merge la mare, că mor de durere; Cu strade de temple, cu dome şi portici;
Împarte cu mine pământul şi raiul – Dar astăzi sunt frânte boltitele porţi,
De dor şi de grijă îi tremură graiul. Pustiu e în dome – şi zeii sunt morţi.

– Iubite dorite, în braţele-mi vino El suie un turn ce se nalţă sub lună,

Şi cruda durere din pieptu-mi alin-o! Cu ziduri crăpate de ger şi furtună,
Să fii al meu mire menitu-i de zodii Se uită la ceruri, se uită în mare...
Şi ţie păstrat-am a sânului rodii. Ca capul în jos se aruncă... Dispare.

– În van e, crăiaso! zâmbirea-ţi din treacăt, Şi cum amorţeşte şi-ngheaţă.. suspină:

Căci mintea mea pus-au simţirilor lacăt – O piatr-a luminei, revarsă-mi lumină!
Şi chipu-ţi nu poate pătrunde-n visare-mi. Prin genele-nchise s-arată, o vede
Cu ochii albaştri amoru-mi nu-l sfaremi. Şi strigă... şi mâna pe dânsa repede...

Păstrează, crăiaso, viclenele sfaturi. O prinde... prin farmec în jur se-nsenină,

În laturi, frumoasă ispită, în laturi! El vede lungi râuri, câmpii în lumină,
Ea piere... cu dânsa castele, dumbravă... Grădina din ţara-i, cu lacu-i, castelu-i
Şi marea-ngheaţă vuieşte grozavă. Ca-n vis, ca aievea i se arăta lui.

Mişcate de mare-n strigare măreaţă Ce stai cu sfială, ce nu te apropii,

A Nordului vin caravane de gheaţă... N-auzi cum pe frunte alunecă stropii,
Pe ceruri în neguri o stea nu s-arată. Ş-aleele scutur de rouă o ploaie
Departe doar luna – o galbenă pată. Iar soarele nalţă în disc de văpaie?
44 45
 El scările urcă cu piatra în mână Din vechi icoane numai pete,

A N T O L O G I A B A L A D E I C U LT E
În prag îl aşteaptă frumoasa stăpână. Sub mine-aud un glas ce sună,
De gâtu-i s-atârnă, zâmbind ea îi spune: Un glas adânc, zicând: „Mi-e sete!”.
– Adânca-ţi durere pieri prin minune.
Şi văd ieşind o umbră albă.
Dar piatră mai scumpă şi cea-adevărată Moşneag bătrân, purtând coroană,
Iubirea mea este nestinsă, curată; Pe pieptul lui o sfântă salbă,
Păstrează-mi-o bine... aceasta ţi-o dărui... Pe umeri largi o scumpă blană,
El ochii şi-i freacă să vadă-adevăru-i? Ea mâna-ntinde blând: – N-ai grijă,
Ce zic nu trece la izvod.
............................................................ Eu sunt vestitul domn Dabijă,
Sunt moş Istrate-voievod.
Şi drept că-n mişcarea molaticei ierbi
Păşea înainte-i o turmă de cerbi. – Măria Voastră va să-ndemne
Dar tot nu-i în ceru-i... Din genele-i bruma Pe neamul nostru în trecut?
Cu visul deodată ş-o scutur-acuma. Ci el cu mâna face semne
Că nu-nţeleg ce el a vrut.
Îşi scutură haina cea umedă, plină. – Măria Voastră-nsetoşează
Balconu-l priveşte şi tare suspină. De sânge negru şi hain?
Zădarnic făcut-au ghitara-i paradă: El capu-şi clatină, oftează:
Iñez nici visase să vie să-l vadă. – De vin, copilul meu, de vin.
Şi ce-i mai rămâne să facă săracul? Când eram vodă la Moldova
În lac să privească cum joacă malacul? Hălăduiam pe la Cotnari.
Mai bine prin tufe se fură cu pază... Vierii toţi îmi ştiau slova
Ca nimeni s-auză şi nimeni să vază. Şi-aveam şi grivne-n buzunar.
Pe vinul greu ca untdelemnul
În urmă-i o uşă-n balcon se deschide... Am dat mulţi galbeni venetici;
Prin flori se arată o gură ce râde... Aici lipseşte tot îndemnul.
Cu faţa ascunsă în păru-i, şirată, În lume mult, nimic aici.
De-amoru-i prostatec aşa se disfată.
La voi, în lumea ceealaltă,
Umbra lui Istrate Dabija-voievod Fiind cu milă şi dirept,
M-a pus cu sfinţii laolaltă
Cum trece-n lume toată slava Şi-n rai mă duseră de-a drept.
Ca şi un vis, ca spuma undei! Dar cum mai pune Sfântul Petre
Sus, în cetate la Suceava, La rău canon pe-un biet creştin!
Eu zic: Sic transit gloria mundi! Când cer să beau, zice: „Cumetre,
Pe ziduri negre bate lună. Noi n-avem cimpoieri şi vin”.
46 47
 Şi totuşi domn fusesem darnic
Şi bun de inimă cu toţi.
De câte ori l-al meu păharnic
Umplut-am cupa numai zloţi!
Că ce sunt recile mademuri,
Ce, aur, pietre şi sidef
Pe lângă vinul copt de vremuri,
Pe lângă-un haz, pe lâng-un chef?
Împresurat-am eu şi Beciul
Cu oaste bună şi strânsuri;
Soroca, Vrancea şi Tigheciul
Trimis-au mii viteze guri
Să certe craii cu mânie...
Ce-mi pasă? mie deie-mi pace
Să-mi duc Moldova-n bătălie
Cu mii de mii de poloboace.
Atunci când turcii, agarenii
Mureau în iuruş cu halai,
Oştirea noastră, moldovenii
Se prăpădeau într-un gulai.
Şi zimbrul cel cu trei luceferi
Lucea voios pe orice cort.
Precum ne-am dus, venirăm teferi
Şi toţi cu chef şi nime mort.
Nici vin cu apă n-am să mestec,
Nici dau un ban pe toată fala.
De-aceea n-am niciun amestec
Oriunde nu îmi fierbe oala.
Când calcă ţara hantatarii,
Eu bucuros în lupte merg,
Când între ei se bat măgarii,
În fundul pivniţei alerg.
Se certe ungurii şi leşii...
Ce-mi pasă mie? La Cotnari
Eu chefuiam cu cimpoieşii,
48
Cu măscărici şi lăutari;
A N T O L O G I A B A L A D E I C U LT E
Şi sub umbrarele de cetini
Norodu-ntreg juca şi bea,
Iar eu ziceam: să bem, prietini,
Să bem pân’ nu vom mai putea.
Dacă venea să rătăcească
Vun învăţat archeolog,
Vorbind în limba păsărească,
Nu m-arătam ca să mă rog.
Dar ţie-ţi place doina, hora,
Îţi place-al viţei dulce rod,
Tu povesteşte tuturora
De moş Istrate-voievod.
Le spune sfatul meu s-asculte,
S-urmeze vechiul obicei,
Să verse dintre cupe multe
Şi la pământ vo două-trei.
Căci are-n sân Moldova noastră
Viteze inimi de creştin;
Tineri, în veselia voastră,
Stropiţi-le duios cu vin!
Şi în Moldova mea cea dulce
Orânduit-am cu prisos:
Ca butea plină să o culce,
Cea goală iar cu gura-n jos.
Şi astfel sta-n Moldova toată
Cu susu-n jos ce era treaz.
Odihna multă-i lăudată
La cel chefliu, la cel viteaz.
Când de mănuşa lungii săbii
Mă rezimam să nu mă clatin,
Cântau cu toţi pe Basarabii,
Pe domnii neamului Muşatin,
Pân’ ce-ncheiau în gura mare
Cu Ştefan, Ştefan domnul sfânt,
49
Ce nici în ceriuri samăn n-are,
Cum n-are samăn pe pământ!
Moldova cu stejari şi cetini
Ascunde inimi mari de domn,
Să bem cu toţi, să bem, prietini,
Să le vărsăm şi lor în somn.
Pân’ la al zilei blând luceafăr
Să bem ca buni şi vechi tovarăşi;
Şi toţi cu chef, niciunul teafăr,
Şi cum sfârşim să-ncepem iarăşi.
Răpiţi paharele cu palma,
Iar pe pahar să strângă pumn
Şi să cântăm cu toţi de-a valma,
Diac tomnatic şi alumn;
Cântăm adânc un: De profundis.
Perennis humus erit rex.
Frumoase vremi! Dar unde-s? unde-s?
S-au dus pe veci! Bibamus Ex.
George Coşbuc
A N T O L O G I A B A L A D E I C U LT E
Moartea lui Fulger
În goana roibului un sol,
Cu frâu-n dinţi şi-n capul gol,
Răsare, creşte-n zări venind,
Şi zările de-abia-l cuprind
Şi-n urmă-i corbii croncănind
Aleargă stol.
El duce regelui răspuns
Din tabără. Şi ţine-ascuns
Sub straiul picurând de ploi
Pe cel mai bun dintre eroi –
Atâta semn de la război,
Şi-a fost de-ajuns!
Pe Fulger mort! Pe-un mal străin
L-a fulgerat un braţ hain!
De-argint e alb frumosu-i port,
Dar roş de sânge-i albul tort,
Şi pieptul gol al celui mort
De lănci e plin.
Sărmanul crai! Când l-a văzut
Şi când de-abia l-a cunoscut,
Cu vuiet s-a izbit un pas
De spaimă-n lături şi-a rămas
Cu pumnii strânşi, fără de glas,
Ca un pierdut.
Să-i moară Fulger? Poţi sfărma
Şi pe-un voinic ce cuteza
Să-nalţe dreapta lui de fier
Să prindă fulgerul din cer?
Cum pier mişeii dacă pier
Cei buni aşa?
51
 Dar mâne va mai fi pământ?
Mai fi-vor toate câte sânt?
Când n-ai de-acum să mai priveşti
Pe cel frumos, cum însuţi eşti,
De dragul cui să mai trăieşti,
Tu soare sfânt?
Dar doamna! Suflet pustiit!
Cu părul alb şi despletit
Prin largi iatacuri alerga,
Cu hohot lung ea blăstema,
Şi tot palatul plin era
De plâns cumplit.
La stat şi umblet slabă ce-i!
Topiţi sunt ochii viorei
De-atâta vaiet nentrerupt,
Şi graiul stins şi-obrazul supt
Şi tot vestmântul doamnei rupt
De mâna ei!
– „De dorul cui şi de-al cui drag,
Să-mi plângă sufletul pribeag,
Întreagă noaptea nedormind,
Ca s-aud roibii tropotind,
Să sar din pat, s-alerg în prag,
Să te cuprind!
Nu-l dau din braţe nimănui!
Închideţi-mă-n groapa lui –
Mă laşi tu, Fulgere, să mor?
Îţi laşi părinţii-n plâns şi dor?
O, du-i cu tine, drag odor,
O, du-i, o, du-i!”
Ah, mamă, tu! Ce slabă eşti!
N-ai glas de vifor, să jeleşti;
N-ai mâni de fier, ca fier să frângi;
N-ai mări de lacrămi, mări să plângi,
Nu eşti de foc, la piept să-l strângi,
Să-l încălzeşti!
52
Şi tu, cel spre bătăi aprins,
A N T O L O G I A B A L A D E I C U LT E
Acum eşti potolit şi stins!
N-auzi nici trâmbiţile-n văi,
Nu vezi cum sar grăbiţi ai tăi –
Râdeai de moarte prin bătăi,
Dar ea te-a-nvins.
Pe piept colac de grâu de-un an
Şi-n loc de galben buzdugan,
Făclii de ceară ţi-au făcut
În dreapta cea fără temut,
Şi-n mâna care poartă scut
Ţi-au pus un ban.
Cu făclioara pe-unde treci,
Dai zare negrilor poteci
În noaptea negrului pustiu,
Iar banu-i vamă peste râu.
Merinde ai colac de grâu
Pe-un drum de veci.
Şi-ntr-un coşciug de-argint te-au pus
Deplin armat, ca-n ceruri sus
Să fii întreg ce-ai fost mereu,
Să tremure sub pasu-ţi greu
Albastrul cer, la Dumnezeu
Când vei fi dus.
Miraţi şi de răsuflet goi,
Văzându-ţi chipul de război,
Să steie îngerii-nlemnit;
Şi orb de-al armelor sclipit,
S-alerge soarele-napoi
Spre răsărit!...
Iar când a fost la-nmormântat
Toţi morţii parcă s-au sculat
Să-şi plângă pe ortacul lor,
Aşa era de mult popor
Venit să plângă pe-un fecior
De împărat!
53
 Şi popi, şirag, cădelniţând
Ceteau ectenii de comând –
Şi clopote, şi plâns, şi vai,
Ş-oştenii-n şir, şi pas de cai,
Şi sfetnici, şi feciori de crai,
Şi nat de rând.
Şi mă-sa biata! Cum gemea
Şi blăstema, şi se izbea
Să sară-n groapă: – „L-au închis
Pe veci! Mi-a fost şi mie scris
Să mă deştept plângând din vis,
Din lumea mea!
Ce urmă lasă şoimii-n zbor?
Ce urmă peştii-n apa lor?
Să fii cât munţii de voinic,
Ori cât un pumn să fii de mic,
Cărarea mea şi-a tuturor
E tot nimic!
Că tot ce eşti şi tot ce poţi,
Părere-i tot, dacă socoţi –
De mori târziu, ori mori curând,
De mori sătul, ori mori flămând,
Totuna e! Şi rând pe rând
Ne ducem toţi!
Eu vreau cu Fulger să rămân!
Ah, Dumnezeu, nedrept stăpân
M-a duşmănit trăind mereu
Şi-a pizmuit norocul meu!
E un păgân şi Dumnezeu,
E un păgân.
De ce să cred în el de-acum?
În faţa lui au toţi un drum,
Ori buni, ori răi, tot un mormânt!
Nu-i nimeni drac şi nimeni sfânt!
Credinţa-i val, iubirea vânt
Şi viaţa fum!”
54
Şi-a fost minune ce spunea!
A N T O L O G I A B A L A D E I C U LT E
Grăbit poporul cruci făcea
De mila ei, şi sta-ngrozit.
Şi-atunci un sfetnic a venit
Şi-n faţa doamnei s-a oprit,
Privind la ea.
Un sfânt de-al cărui chip te temi,
Abia te-aude când îl chemi:
Bătrân ca vremea, stâlp rămas,
Născut cu lumea într-un ceas,
El parcă-i viul parastas
Al altor vremi.
Şi sprijin pe toiag cătând
Şi-ncet cu mâna ridicând
Sprâncenele, din rostu-i rar,
Duios cuvintele răsar:
– „Nepoată dragă! De-n zadar
Te văd plângând.
De cum te zbuciumi, tu te stingi
Şi inima din noi o frângi –
Ne doare c-a fost scris aşa,
Ne dori mai rău cu jalea ta:
De-aceea, doamnă, te-am ruga
Să nu mai plângi.
Pe cer când soarele-i apus,
De ce să plângi privind în sus?
Mai bine ochii-n jos să-i pleci,
Să vezi pământul pe-unde treci!
El nu e mort! Trăieşte-n veci,
E numai dus.
N-am cap şi chip pe toţi să-i spui,
Şi-aş spune tot ce ştiu, dar cui?
Că de copil eu m-am luptat
În rând cu Volbură-mpărat
Şi ştiu pe Crivăţ cel turbat
Ca ţara lui.
55
 Ce oameni! Ce sunt cei de-acum!
Şi toţi s-au dus pe-acelaşi drum.
Ei şi-au plinit chemarea lor,
Şi i-am văzut murind uşor;
N-a fost niciunul plângător
Că viaţa-i fum.
Zici fum? O, nu-i adevărat.
Război e, de viteji purtat!
Viaţa-i datorie grea
Şi laşii se-ngrozesc de ea –
Să aibă tot cei laşi ar vrea
Pe neluptat.
De ce să-ntrebi viaţa ce-i?
Aşa se-ntreabă cei mişei.
Cei buni n-au vreme de gândit
La moarte şi la tânguit,
Căci plânsu-i de nebuni scornit
Şi de femei!
Trăieşte-ţi, doamnă, viaţa ta!
Şi-a morţii lege n-o căta!
Sunt crai ce schimb-a lumii sorţi,
Dar dacă mor, ce grijă porţi?
Mai simte-n urmă cineva
Că ei sunt morţi?
Dar ştiu un lucru mai pe sus
De toate câte ţi le-am spus:
Credinţa-n zilele de-apoi
E singura tărie-n noi,
Că multe-s tari cum credem noi
Şi mâne nu-s!
Şi-oricât de amărâţi să fim
Nu-i bine să ne dezlipim
De cel ce vieţile le-a dat! –
O fi viaţa chin răbdat,
Dar una ştiu: ea ni s-a dat
Ca s-o trăim!”
56
Ea n-a mai plâns, pierdut privea
A N T O L O G I A B A L A D E I C U LT E
La sfetnic, lung, dar nu-l vedea
Şi n-a mai înţeles ce-a zis
Şi nu vedea cum au închis
Sicriul alb – era un vis
Şi ea-l trăia.
Senini de plânset ochii ei.
Vedea bărbaţi, vedea femei,
Cu spaimă multă-n jur privea.
Din mult nimic nu-nţelegea;
Şi să muncea să ştie, ce-i?
Şi nu putea.
I-a fulgerat deodată-n gând
Să râdă, căci vedea plângând
O lume-ntreagă-n rugăciuni –
„În faţa unei gropi s-aduni
Atâta lume de nebuni!
Să mori râzând...”
Şi clopotele-n limba lor
Plângeau cu glas tânguitor;
Şi-adânc, din bubuitul frânt
Al bulgărilor de pământ,
Vorbea un glas, un cântec sfânt
Şi nălţător:
„Nu cerceta aceste legi,
Că eşti nebun când le-nţelegi!
Din codru rupi o rămurea,
Ce-i pasă codrului de ea:
Ce-i pasă unei lumi întregi
De moartea mea!”
57
 Nunta Zamfirei
E lung pământul, ba e lat,
Dar ca Săgeată de bogat
Nici astăzi domn pe lume nu-i,
Şi-avea o fată, – fata lui –
Icoană-ntr-un altar s-o pui
La închinat.
Şi dac-a fost peţită des,
E lucru tare cu-nţeles,
Dar dintr-al prinţilor şirag,
Câţi au trecut al casei prag
De bună seamă cel mai drag
A fost ales.
El, cel mai drag! El a venit
Dintr-un afund de Răsărit,
Un prinţ frumos şi tinerel,
Şi fata s-a-ndrăgit de el.
Că doară tocmai Viorel
I-a fost menit.
Şi s-a pornit apoi cuvânt!
Şi patru margini de pământ
Ce strimte-au fost în largul lor,
Când a pornit s-alerge-n zbor
Acest cuvânt mai călător
Decât un vânt!
Ca ieri, cuvântul din vecini
S-a dus ca astăzi prin străini,
Lăsând pe toţi, din cât afund
O mie de crăimi ascund,
Toţi craii multului rotund
De veste plini.
Şi-atunci din tron s-a ridicat
Un împărat după-mpărat
58
Şi regii-n purpur s-au încins,
A N T O L O G I A B A L A D E I C U LT E
Şi doamnele grăbit au prins
Să se gătească dinadins,
Ca niciodat’.
Iar când a fost de s-a-mplinit
Ajunul zilei de nuntit,
Din munţi şi văi, de peste mări,
Din larg cuprins de multe zări,
Nuntaşi din nouăzeci de ţări
S-au răscolit.
De cum a dat în fapt de zori
Veneau cu fete şi feciori
Trăsnind rădvanele de crai,
Pe netede poteci de plai:
La tot rădvanul patru cai,
Ba patru sori.
Din fundul lumii, mai din sus,
Şi din Zorit, şi din Apus,
Din cât loc poţi gândind să baţi
Venit-au roiuri de-mpăraţi
Cu stemă-n frunte şi-mbrăcaţi
Cum astăzi nu-s.
Sosit era bătrânul Grui
Cu Sanda şi Rusanda lui,
Şi Ţinteş, cel cu trainic rost,
Cu Lia lui sosit a fost,
Şi Bardeş cel cu adăpost
Prin munţi sâlhui.
Şi alţii, Doamne! Drag alint
De trupuri prinse-n mărgărint!
Ce fete dragi! Dar ce comori
Pe rochii lungi ţesute-n flori!
Iar hainele de pe feciori
Sclipeau de-argint.
59
 Voinicii cai spumau în salt;
Şi-n creasta coifului înalt
Prin vulturi vântul viu vuia,
Vrun prinţ mai tânăr când trecea
C-un braţ în şold şi pe prăsea
Cu celălalt.
Iar mai spre-amiazi, din depărtări
Văzutu-s-a crescând în zări
Rădvan cu mire, cu nănaşi,
Cu socri mari şi cu nuntaşi,
Şi nouăzeci de fecioraşi
Veneau călări.
Şi ca la mândre nunţi de crai
Ieşit-a-n cale-ales alai
De sfetnici mulţi şi mult popor
Cu muzici multe-n fruntea lor;
Şi drumul tot era covor
De flori de mai.
Iar când alaiul s-a oprit
Şi Paltin-crai a stărostit
A prins să sune sunet viu
De treasc şi trâmbiţi şi de chiu –
Dar ce scriu eu? Oricum să scriu
E nemplinit!
Şi-atunci de peste larg pridvor,
Din dalb iatac de foişor
Ieşi Zamfira-n mers isteţ,
Frumoasă ca un gând răzleţ,
Cu trupul nalt, cu părul creţ,
Cu pas uşor.
Un trandafir în văi părea;
Mlădiul trup i-l încingea
Un brâu de-argint, dar toată-n tot
Frumoasă cât eu nici nu pot
O mai frumoasă să-mi socot
Cu mintea mea.
60
Şi ea mergând spre Viorel,
A N T O L O G I A B A L A D E I C U LT E
De mână când a prins-o el,
Roşind s-a zăpăcit de drag, –
Vătavul a dat semn din steag
Şi-atunci porniră toţi, şireag
Încetinel.
Şi-n vremea cât s-au cununat
S-a-ntins poporul adunat
Să joace-n drum după tilinci:
Feciori, la zece fete, cinci,
Cu zdrângăneii la opinci
Ca-n port de sat.
Trei paşi la stânga linişor
Şi alţi trei paşi la dreapta lor;
Se prind de mâini şi se desprind,
S-adună cerc şi iar se-ntind,
Şi bat pământul tropotind
În tact uşor.
Iar la ospăţ! Un râu de vin!
Mai un hotar tot a fost plin
De mese, şi tot oaspeţi rari,
Tot crai şi tot crăiese mari,
Alăturea cu ghinărari
De neam străin.
A fost atâta chiu şi cânt
Cum nu s-a pomenit cuvânt!
Şi soarele mirat sta-n loc,
Că l-a ajuns şi-acest noroc,
Să vadă el atâta joc
P-acest pământ!
De-ai fi văzut cum au jucat
Copilele de împărat,
Frumoase toate şi întrulpi,
Cu ochi şireţi ca cei de vulpi,
Cu rochii scurte până-n pulpi,
Cu păr buclat.
61
 Şi principi falnici şi-ndrăzneţi,
El-Zorab
De-al căror buzdugan isteţ
Perit-au zmei din iaduri scoşi!
De-ai fi văzut jucând voioşi
Şi feţi-voinici, şi feţi-frumoşi,
Şi logofeţi.
Ba Peneş-împărat, văzând
Pe Barbă-Cot, piticul, stând
Pe-un gard de-alături privitor,
L-a pus la joc! Şi-ntre popor
Sărea piticu-ntr-un picior
De nu-şi da rând!
Sunt grei bătrânii de pornit,
Dar de-i porneşti, sunt grei de-oprit!
Şi s-au pornit bărboşii regi
Cu sfetnicii-nvechiţi în legi
Şi patruzeci de zile-ntregi
Au tot nuntit.
Şi vesel Mugur-împărat
Ca cel dintâi s-a ridicat
Şi, cu păharul plin în mâni,
Precum e felul din bătrâni
La orice chef între români,
El a-nchinat.
Şi-a zis: – „Cât mac e prin livezi,
Atâţi ani la miri urez!
Şi-un prinţ la anul! blând şi mic,
Să crească mare şi voinic, –
Iar noi să mai jucăm un pic
Şi la botez!”
62
A N T O L O G I A B A L A D E I C U LT E
La paşa vine un arab,
Cu ochii stinşi, cu graiul slab.
– „Sunt, paşă, neam de beduin,
Şi de la Bad-el-Manteb vin
Să vând pe El-Zorab.
Arabii toţi răsar din cort,
Să-mi vadă roibul, când îl port
Şi-l joc în frâu şi-l las în trap!
Mi-e drag ca ochii mei din cap
Şi nu l-aş da nici mort.
Dar trei copii de foame-mi mor!
Uscat e cerul gurii lor;
Şi de amar îndelungat,
Nevestei mele i-a secat
Al laptelui izvor!
Ai mei pierduţi sunt, paşă, toţi:
O, mântuie-i, de vrei, că poţi!
Dă-mi bani pe cal! Că sunt sărac!
Dă-mi bani! Dacă-l găseşti pe plac,
Dă-mi numai cât socoţi!”
El poartă calul, dând ocol,
În trap grăbit, în pas domol,
Şi ochii paşei mari s-aprind;
Cărunta-i barbă netezind
Stă mut, de suflet gol.
– „O mie de ţechini primeşti?”
– „O, paşă, cât de darnic eşti!
Mai mult decât în visul meu!
Să-ţi răsplătească Dumnezeu,
Aşa cum îmi plăteşti!”
63
 Arabul ia, cu ochii plini
De zâmbet, miia de ţechini –
De-acum, de-acum ei sunt scăpaţi,
De-acum vor fi şi ei bogaţi,
N-or cere la străini!
Nu vor trăi sub cort în fum,
Nu-i vor cerşi copiii-n drum,
Nevasta lui se va-ntrăma;
Şi vor avea şi ei ce da
Săracilor de-acum! –
El strânge banii mai cu foc,
Şi pleacă, beat de mult noroc,
Şi-aleargă dus d-un singur gând,
Deodată însă, tremurând,
Se-ntoarce, stă pe loc.
Se uită lung la bani, şi pal
Se clatină, ca dus de-un val,
Apoi la cal priveşte drept;
Cu paşii rari, cu fruntea-n piept,
S-apropie de cal.
Cuprinde gâtul lui plângând
Şi-n aspra-i coamă îngropând
Obrajii palizi: – „Pui de leu,
Suspină trist. Odorul meu,
Tu ştii că eu te vând!
Copiii mei nu s-or juca
Mai mult cu frunze-n coama ta,
Nu te-or petrece la izvor;
De-acum smochini, din mâna lor,
Ei n-or avea cui da!
Ei nu vor mai ieşi cu drag
Să-ntindă mâinile din prag,
Să-i iau cu mine-n şea pe rând!
Ei nu vor mai ieşi râzând
În calea mea şirag!
64
Copiii mei cum să-i îmbun?
A N T O L O G I A B A L A D E I C U LT E
Nevestei mele ce să-i spun,
Când va-ntreba de El-Zorab?
Va râde-ntregul neam arab
De bietul Ben-Ardun!
Raira, tu, nevasta mea,
Pe El-Zorab nu-l vei vedea
De-acum, urmându-te la pas,
Nici în genunchi la al tău glas
El nu va mai cădea!
Pe-Ardun al tău, pe Ben-Ardun,
N-ai să-l mai vezi în zbor nebun
Pe urma unui şoim uşor
Ca să-ţi împuşte şoimu-n zbor;
Nu-i vei pofti: Drum bun!
Nu vei zâmbi, cum saltă-n vânt
Ardun al tău în alb vestmânt;
Şi ca să simţi sosirea lui
Mai mult de-acum tu n-o să pui
Urechea la pamânt!
O, calul meu! Tu, fala mea,
De-acum eu nu te voi vedea
Cum ţii tu nările-n pământ
Şi coada ta fuior în vânt,
În zbor de rândunea!
Cum mesteci spuma albă-n frâu,
Cum joci al coamei galben râu,
Cum iei pământul în galop
Şi cum te-aşterni ca un potop
De trăsnete-n pustiu!
Ştia pustiul de noi doi
Şi zarea se-ngrozea de noi –
Şi tu de-acum al cui vei fi?
Şi cine te va mai scuti
De vânturi şi de ploi?
65
 Nu vor grăi cu tine blând,
Te-or înjura cu toţi pe rând
Şi te vor bate,-odorul meu,
Şi te-or purta şi mult, şi greu;
Lăsa-te-vor flămând!
Şi te vor duce la război,
Să mori tu, cel crescut de noi!
Ia-ţi banii, paşă! Sunt sărac,
Dar fără cal eu ce să fac?
Dă-mi calul înapoi!”
Se-ncruntă paşa: – „Eşti nebun?
Voieşti pe ianiceri să-i pun
Să te dea câinilor? Aşa!
E calul meu, şi n-aştepta
De două ori să-ţi spun!”
– „Al tău? Acel care-l crescu
Iubindu-l, cine-i: eu ori tu?
De dreapta cui ascultă el,
Din leu turbat făcându-l miel?
Al tău? O, paşă, nu!
Al meu e! Pentru calul meu
Mă prind de piept cu Dumnezeu –
Ai inimă! Tu poţi să ai
Mai vrednici şi mai mândri cai,
Paşa Hassan
Dar eu, stăpâne, eu?
Întreagă mila ta o cer!
Alah e drept şi-Alah din cer
Va judeca ce-i între noi,
Că mă răpeşti şi mă despoi,
M-arunci pe drum să pier.
Şi lumea te va blăstema,
Că-i blăstem făptuirea ta!
Voi merge, paşă, să cerşesc,
Dar mila voastră n-o primesc –
Ce bine-mi poţi tu da?”
66
Dă paşa semn – „Să-l dezbrăcaţi
A N T O L O G I A B A L A D E I C U LT E
Şi binele în vergi i-l daţi!”
Sar eunucii, vin, îl prind –
Să-ntoarce-arabul răsărind
Cu ochii îngheţaţi.
El scoate grabnic un pumnal,
Şi-un val de sânge, roşu val
De sânge cald a izvorât
Din nobil încomatul gât,
Şi cade mortul cal!
Stă paşa beat, cu ochi topiţi,
Se trag spahiii-ncremeniţi
Şi-arabul, în genunchi plecat,
Sărută sângele-nchegat
Pe ochii-nţepeniţi!
Să-ntoarce apoi cu ochi păgâni,
Şi-aruncă ferul crunt din mâini
– „Te-or răzbuna copiii mei!
Şi-acum mă taie, dacă vrei,
Şi-aruncă-mă la câini!”
Pe vodă-l zăreşte trecând
Prin şiruri, cu fulgeru-n mână.
În lături s-azvârle mulţimea păgână,
Căci vodă o-mparte, cărare făcând,
Şi-n urmă-i se-ndească, cu vuiet curgând,
Oştirea română.
Cu tropote roibii de spaimă pe mal
Rup frânele-n zbucium şi saltă;
Turcimea-nvrăjbită se rupe deolaltă
Şi cade-n mocirlă, un val după val,
Iar fulgerul Sinan, izbit de pe cal,
Se-nchină prin baltă.
67
 Hassan de sub poala pădurii acum – „Stai, paşă! Să piară azi unul din noi.”

Lui Mihnea-i trimite-o poruncă:
În spatele-oştirii muntene s-aruncă
Urlând ianicerii, prin flinte şi fum, –
Dar paşa rămâne alături de drum
Departe de luncă.
Mihai îl zăreşte şi-alege vro doi,
Se-ntoarce şi pleacă spre gloată,
Ca volbura toamnei se-nvârte el roată
Şi intră-n urdie ca lupu-ntre oi,
Şi-o frânge degrabă şi-o bate-napoi
Şi-o vântură toată.
Hassan, de mirare, e negru-pământ;
Nu ştie de-i vis, ori aieve-i.
El vede cum zboară flăcăii Sucevei.
El vede că Bogdan e suflet de vânt
Şi-n faţă-i puterile turcilor sunt
Tăriile plevei.
Dar iată-l! E vodă, ghiaurul Mihai;
Aleargă năvală nebună.
Împrăştie singur pe câţi îi adună,
Cutreieră câmpul, tăind de pe cai –
El vine spre paşă: e groază şi vai,
Că vine furtună.
– „Stai, paşă, o vorbă de-aproape să-ţi spun
Că nu te-am găsit nicăirea” –
Dar paşa-şi pierduse şi capul şi firea!
Cu frâul pe coamă el fuge nebun,
Că-n gheară de fiară şi-n gură de tun
Mai dulce-i pierirea.
A N T O L O G I A B A L A D E I C U LT E
Dar paşa mai tare zoreşte;
Cu scările-n coapse fugaru-şi loveşte
Şi gâtul i-l bate cu pumnii-amândoi;
Cu ochii de sânge, cu barba vâlvoi
El zboară şoimeşte.
Turbanul îi cade şi-l lasă căzut;
Îşi rupe cu mâna vestmântul
Că-n largile-i haine se-mpiedică vântul
Şi lui i se pare că-n loc e ţinut;
Aleargă de groaza pieririi bătut,
Mănâncă pământul.
Şi-i dârdâie dinţii şi-i galben-perit!
Dar Alah din ceruri e mare!
Şi-Alah îi scurtează grozava-i cărare
Căci paşa-i de taberi aproape sosit!
Spahiii din corturi se-ndeasă grăbit,
Să-i deie scăpare.
Şi-n ceasul acela Hassan a jurat
Să zacă de spaimă o lună,
Văzut-au şi beii că fuga e bună
Şi bietului paşă dreptate i-au dat,
Căci vodă ghiaurul în toţi a băgat
O groază nebună.

Sălbaticul vodă e-n zale şi-n fier

Şi zalele-i zuruie crunte,
Gigantică poart-o cupolă pe frunte,
Şi vorba-i e tunet, răsufletul ger,
Iar barda din stânga-i ajunge la cer,
Şi vodă-i un munte.
68
Ştefan Octavian Iosif ...Spumegând se bate Dunărea de maluri,
Frumoasa Irină
La Curţile Nouă, din capăt de ţară,
Tremură din vârfuri plopi cu frunza rară...
Nu ştiu: mândrul soare străluci deodată,
Ori în prag frumoasa Irină s-arată?
În cosiţă-şi prinde garoafa-nflorită...
Pleacă la fântână şi vine zorită.
Şuieră mierliţa, strigă cucu-n leasă:
„Cucule, azi-noapte m-am visat mireasă...”
Pune jos oleacă albele cofiţe,
Scutură de rouă negrele-i cosiţe;
Cată peste umăr, inima-i îngheaţă:
Soarele pe dealuri s-a-nvălit în ceaţă...
Galbenă de spaimă vine-n fuga mare:
– Mamă! grea furtună ameninţă-n zare...
Negri ca păcatul nouri se ridică...
Inimioara toată mi-a-ngheţat de frică!
– Draga mamii, dragă! Vestea ta nu-i bună!
Nu-s nici nouri negri, nu-i nici grea furtună...
Novăceştii
Ci păgânătatea într-acoace vine
Ca să mi te ceară, Irino, pe tine...
Creşte-n zare goana pulberii stârnite,
Zguduie pământul ropot de copite...
Aleargă prin casă bătrâna şi plânge,
Frumoasa Irină mânuţile-şi frânge:
– De-acu, mamă dulce, rămâi sănătoasă,
De te-a-mpins păcatul să mă faci frumoasă...
Fost-ar fi mai bine să mă-nghiţă iadul
Decât să mă vadă roabă Ţarigradul!...
70
A N T O L O G I A B A L A D E I C U LT E
Caicul porneşte clătinat pe valuri,
Soarele preschimbă apele-i în sânge,
Frumoasa Irină se roagă şi plânge:
– Turcule, dă-mi drumul să mă-ntorc la mama,
Mi-am uitat pe masă salba şi năframa;
Mi-am lăsat acolo lada mea de zestre,
Şi-au rămas orfane florile-n ferestre...
Dunărea bătrână curge tulburată,
Frumoasa Irină stă îngândurată,
Şopotind se-ngână valurile-n spume,
Parc-ar tot striga-o cineva pe nume...
„Nu-i seraiul vrednic tu să-i fii podoabă!
Nu-i vrednic sultanul să te facă roabă!...”
Soarele se stinge scăpătat pe dealuri,
Şi-a pierit frumoasa Irină sub valuri...
...Iar de-atunci bătrânii spun că-n locul unde
Şi-a găsit copila mântuire-n unde,
Dunărea mi-aduce apă vecinic lină,
Ca să doarmă-n pace frumoasa Irină...
La orânda-mpărătească
De la marginea pieţii,
Vezi lumina printre loduri
Până-n faptul dimineţii;
Venetici din lumea toată
Fac popas acolo sara...
Dairaua se mărită
Cu cimpoiul şi ghitara...
Trei voinici ficiori de lele
Tăbărât-au pe-nserate;
Dairaua cu cimpoiul
Şi ghitara tac speriate...
71
 Ţarigradul mi s-ascunde
Pintea
Îngrozit, iar împăratul
Dă poruncă să-ntărească
Straja peste tot palatul...
Forfotesc iscoade multe
Ca să afle, să scornească:
Cine-s preaciudaţii oaspeţi
De la crâşma-mpărătească?
Pasămite să-i întrebe
Nu cutează niciun crainic.
Gâfăind se-ntoarce-n goană
La palat trimisul tainic:
– Înălţate împărate!
La Agniţa crâşmăreasa,
Trei străini descălicară
Şi de-abia-i încape casa,
Ca-ntr-un fund dogit de clopot
Tună-n gura lor cuvântul,
Şi pe unde calcă dânşii
Se cutremură pământul!
După mese s-aşezară
Câteşitrei şi, largi în spete,
Între umeri fiecare
A cuprins câte-un părete.
Nouă buţi de vin goliră,
Şi-ncă tot mai cer să beie,
Iar Agniţa crâşmăriţa
N-are vin să le mai deie!
– Duce-vă-ţi pe loc de-i spuneţi
Să le-aducă băutură
Şi-i plătesc eu cât o face
Cu asupra de măsură.
Doar aceia-s chiar Novacii,
Căpitani vestiţi în ţară:
Oastea mea fără de număr
N-ar putea să-i scoat-afară!...
72
A N T O L O G I A B A L A D E I C U LT E
I
Spun poveşti minuni destule
Despre Pintea Năzdrăvanul,
Spaima-ntunecatei cetini
Ce-mpresoară Caraimanul.
Mari isprăvi de vitejie,
Cunoscute poate vouă. –
Ascultaţi acu la mine,
Să vă spun şi eu vreo două...
Pintea, fraged copilandru,
La ciobani intrase slugă
Şi-l muncea într-una gândul
Cum ar face el să fugă:
Bacii lacomi nu o dată
Mi-l lipseau de prânz ori cină
Şi-l certau apoi în pilde,
Ca să-i caute pricină...
Într-o zi, umblând cu turma,
Întâlneşte-n cale-o zână:
– Bună vremea, măi voinice!
– Bună inima, stăpână!
– Spune-mi mie ce te doare
Şi de ce eşti trist la faţă?
Poate eu voi fi în stare
Să-ţi ajut cu vreo povaţă...
Pintea stă prostit şi râde...
Ce să-i zică?... Ce să-i ceară?
Mai nu crede, mai se-ndeamnă
Şi răspunde-aşa,-ntr-o doară:
– Dă-mi putere, sfântă zână,
Ca să-i bat pe toţi ciobanii!
I-aş snopi numai o dată,
De m-ar pomeni cu anii!...
73
 – Dacă vrei să prinzi putere,
Du-te, Pinteo, de te scaldă
Colo-n iezer unde apa
E ca laptele de caldă...
Crişu lui! Nici mai aşteaptă
Altă vorbă de la zână,
Face cum i-a fost porunca
Şi se-ntoarce glonţ la stână...
Însă când ajunge-acolo,
Stă la gânduri şi se miră:
Ori crescuse el pe cale,
Ori ciobanii se chirciră!
Cu pitici aşa nevolnici
Tocmai el să-şi puie mintea?
Milă-i fu ca să-i mai bată,
Şi-a plecat în lume Pintea!...
II
Rătăcea acu prin codri,
Uluit de bucurie,
Şi, copil fără de grijă,
Dă să-şi facă jucărie.
Patru doage îşi alege,
Le-ntocmeşte, le-ncleiază:
Fluier cu răsunet mândru
Astfel îşi întruchipează.
Cu picioarele-atârnate
În văzduh, cum s-aşezase
Tocmai sus de tot, pe culmea
Unei stânci prăpăstioase,
Doamne, când la gură duce
Tulnicul întâia oară!...
Munţii clatenă din vârfuri,
Codrii negri se-nfioară...
Ca purtaţi de vijelie,
Valvârtej aleargă norii,
74
Şi din bolţile tăriei
A N T O L O G I A B A L A D E I C U LT E
Cad străfulgeraţi prigorii;
Apele se-ndeasă-n ropot,
Tulburate preste prunduri,
Neguri tresărind se-nalţă
Din prăpăstii fără funduri!
Însă Pintea cântă, cântă!...
Tot mai mult cântarea-i place,
Până ce din ceaţă zarea
Prinde-ncet a se desface,
Iar când soarele deodată
Lumină tăria-ntreagă,
Colo-n plaiuri depărtate
Ce să vezi, măi frate dragă!
Nouă sate risipite
Peste-ntinderile zării
Se-nvârteau voios în horă
După sunetul cântării.
Ţupăiau bătrâni şi tineri...
Poate c-ar juca ş-acuma,
Dacă Pintea Năzdrăvanul
S-ar fi întrecut cu gluma!
Gruia
Baladă din popor
Jos, sub nucul uriaş, „Scoală, Gruio, drag copil,
Gruia adormise – Scoală, Gruio dragă!
Doarme ca un copilaş Au nu vezi cum vin tiptil
Legănat de vise. Turcii şi te leagă?
Paloşu-i atârnă-n cui, Turcii vin ş-aduc cu ei
Aninat de-o cracă; Funii de mătase,
Murgul paşte-n voia lui, Funii răsucite-n trei
De urât să-i treacă. Şi-mpletite-n şase.”
75
Bate vântul cătinel,
Pletele-i mângâie –
Turcii se-ngrozesc de el,
Strâng de căpătâie.
Bate vântul mai avan,
Pletele-i zburleşte;
Turcii plâng: „Aman! Aman!”
Gruia se trezeşte.
– Măi, dar greu ce-am
fost dormit.
Zice şi se miră.
Ori paiangeni au venit
Şi mă înveliră?
Ia să mişc puţin din mâni,
Poate m-oi desface –
Alelei, pui de păgâni,
Nu veniţi încoace?...
Sar frânghiile în trei
Şi plesnesc în şase,
Turcii fug ca vai de ei,
Fug cu moartea-n oase.
Saltă Gruia şi – hai-hui! –
Sus pe cal s-aruncă,
Clocotă pe urma lui
Şapte văi şi-o luncă.
Tropotă copitele,
Pulberea o scurmă –
Turcii-şi pierd săritele
Alungaţi din urmă.
Surpă Gruia schelele
Coborând la vale –
Turcii-şi pierd giubelele
Şi papucii-n cale.
Dunării fac turcii vad,
Trăsnet este Gruia.
Şapte popi la Ţarigrad
Cântă: „Aleluia!”
George Topârceanu
A N T O L O G I A B A L A D E I C U LT E
Balada munţilor
I
S-au ivit pe rând în soare,
Jos, la capătul potecii,
Turma albă de mioare,
Noatinele şi berbecii.
Sunet de tălăngi se-ngână.
Sub poiana din Fruntarii,
Zăboveşte-n deal la stână
Baciul Toma cu măgarii.
El se pleacă din cărare
Şi tot leagă şi dezleagă,
Cumpăneşte pe samare
O gospodărie-ntreagă:
Maldăr de tărhaturi grele
Cu dăsagi, căldări şi pături,
Că de-abia pot sta subt ele
Doi măgari voinici alături.
Gata!... Baciul stă pe gânduri,
Peste frunte mâna-şi duce.
Se ridică-n două rânduri
Şi domol îşi face cruce.
Apoi cată lung spre creste
Şi spre ţarcurile goale...
Şi convoiul, fără veste,
A pornit încet la vale.
*
Cerul şi-a schimbat veşmântul.
Ploaia parcă stă să-nceapă.
Printre brazi coboară vântul
Ca un foşnet lung de apă.
77
 Adâncit în gânduri multe
Baciul stă şi nu-şi dă seamă
C-a rămas în loc s-asculte...
După el, călcând cu teamă,
Merg tăcuţii lui prieteni
Prin sălbatice pripoare,
Pe subt poale verzi de cetini,
Pe potecă fără soare,
Ori străbat în pas alene
Luminişuri fără flori,
Singuratice poiene
Cu mesteceni visători...
Rar trezesc în a lor cale
Câte-o piatră subt copită.
Iar când drumul se prăvale
Jos, la coastă povârnită,
Calcă baciul ca pe gratii
Şi-i struneşte blând cu gura:
– Cătinel, feciorii tatii,
Ca să n-o pornim de-a dura!...
II
Astfel, turmă după turmă
Pleacă toamna de la stâni,
De rămân pustii în urmă
Munţii singuri şi bătrâni.
Astăzi ca şi-odinioară,
Cât s-afundă-n vreme anii,
Ei văzură cum coboară
Pe cărări de plai ciobanii,
Când pe soare, când pe ploaie,
Vreme multă, fără număr,
Cu căciula lor de oaie
Şi cu sarica pe umăr,
A’ trecutului vii moaşte
Peste care vremea creşte, –
Culmea verde mi-i cunoaşte
Stânca sură mi-i iubeşte...
78
Iar în urma lor, pe sară,
A N T O L O G I A B A L A D E I C U LT E
Astăzi ca şi alte dăţi,
Lungă linişte coboară
Peste mari singurătăţi.
Toamna cu-a ei albă frunte
Şi cu galbenii-i conduri,
A lăsat argint pe munte
Şi rugină pe păduri.
La răspântii creşte stogul
De foi moarte de curând.
Strigă-n vale Topologul
Şi-a lui larmă, când şi când,
Ca o voce omenească
Până sus pe culmi tresare,
Preajma mută s-o trezească
Din senina ei visare.
Tot mai jos apoi se lasă
Poala norilor pe munte.
Vin din iarna-ntunecoasă
Zile lungi cu ploi mărunte.
Neguri dese-ncep să cadă,
Se târăsc în jos pe plai.
Pe păduri se strâng grămadă
Falduri albe de buhai.
Brazii stau în nemişcare,
Printre ramuri ploaia pică, –
Nicio creangă nu tresare,
Niciun zbor de păsărică.
Numai ferigele ude,
Putregaiul şi bureţii
Îşi trimet mirezme crude
În desimea groasă-a ceţii.
Trunchiuri strâmbe, răsturnate,
Scorburile şi buştenii
Cu-a lor cioturi, pe-nserate
Umplu codrii de vedenii.
79
 Sihla neagră se-nfioară.
Speriat, dintr-un hăţiş,
Pui sfios de căprioară
A ieşit la luminiş...
Cu blăniţa zgriburită,
Stă şi-ascultă nemişcat...
Vremea pare-ncremenită...
Brazii fruntea şi-au plecat,
Spăimântaţi, ca pentru rugă:
Colo-n fundul curmăturii,
Dormitând pe-o buturugă
S-a ivit Muma-Pădurii...
Dar nu-i nimeni să-i zărească
Trupul hâd şi deşirat,
Faţa galbenă de iască,
Nasul – ciot de brad uscat.
Nici nu vede, nici n-aude,
Doar îşi scutură pe-o mână
Părul ei de vreascuri ude,
Fruntea plină de ţărână.
Şi cum stă cu ceaţa-n spate
Istovită lângă trunchi,
Rădăcini şi crengi uscate
Îi atârnă pe genunchi.
Negurile-i sug puterea.
Ochii-i nemişcaţi şi suri
Cheamă noaptea şi tăcerea
Din adâncuri de păduri...
III
Şi se duc pe nesimţite
Nopţi pustii şi zile reci,
Cum s-adună, putrezite,
Frunze moarte pe poteci.
Colo sus, culcat pe-o rână,
Stă Negoiul mohorât
Cu-a lui negură bătrână
Care-i ţine de urât.
Fulgii-ncep apoi să cadă.
80
Firea-şi doarme somnul ei
A N T O L O G I A B A L A D E I C U LT E
Amorţită sub zăpadă...
Iar târziu, la Sfântu-Andrei,
Când cobori de la povarnă
Printre plopi subţiri şi rari,
În senină zi de iarnă
Vezi departe munţii mari
Cum îşi zugrăvesc în soare
Piscuri vinete spre cer,
Povârnişuri sclipitoare,
Brazi împodobiţi de ger,
Atârnând ca nişte salbe
Pe grumajii lor de stânci,
Peste plaiurile albe
Şi prăpăstiile-adânci.
Balada morţii
Cobora pe Topolog Soarele spre asfinţit
Dintre munţi, la vale... Şi-a urmat cărarea.
Şi la umbra unui stog Zi cu zi l-au troienit
A căzut din cale. Vremea şi uitarea.
În ce vară? În ce an? Dimineaţa ca un fum
Anii trec ca apa... Urcă pe coline.
El era drumeţ sărman Zvon de glasuri dinspre drum
Muncitor cu sapa. Până-n preajmă-i vine.
Oamenii l-au îngropat Peste vârfuri lunecând
Într-un loc aiurea, În argint, condurii
Unde drumul către sat Înfioară când şi când
Taie-n lung pădurea. Liniştea pădurii...
Şi de-atunci, lângă mormânt, Numai colo-ntr-un frunzar
Plopi cu frunză rară Galben în lumină,
S-au zbătut uşor în vânt, Stă pe-o creangă de arţar
Zile lungi de vară. Pasăre străină.
81
 Stă şi-aşteaptă fără glas
Parcă – să măsoare
Cum se mută, ceas cu ceas,
Umbra după soare...
*
Astfel, tot mai neştiut
Spre adânc îl fură
Şi-l îngroapă-n sânu-i mut
Veşnica Natură.
Balada popii din Rudeni
De la târg la Vadul-Mare
Taie drumul prin poieni,
Legănându-se călare,
Popa Florea din Rudeni.
Şi-n priveliştea bogată
Sus pe culme, jos pe drum,
Iarna palidă-şi arată
Plăzmuirile de fum.
Somnul revărsat în fire,
Gerul sfânt al Bobotezii,
A-nchegat argint subţire
Peste faldurii zăpezii
Şi legând în gheaţă stropii,
Bura care-n aer joacă,
A ţesut pe barba popii
Fire lungi de promoroacă.
Bolta sură ca cenuşa,
Codrii vineţi – dorm adânc.
Sună numai căldăruşa
Atârnată de oblânc.
Bate Surul din potcoavă
Drum de iarnă, fără spor,
82
Vara trece; pe cărări
Frunza-n codru sună.
Trec cernite înserări,
Nopţi adânci cu lună.
Iar când norii-nvăluiesc
Alba nopţii Doamnă,
Peste groapa lui pornesc
Vânturi lungi de toamnă...
Calcă rar şi cu zăbavă
Lunecuşuri de pripor.
Şi-n tăcerea care creşte,
Adâncit ca-ntr-o visare,
Popa când şi când şopteşte
Legănându-se călare...
Scutură din treacăt salbe.
Reci podoabe care mint,
Surpă bolţi de ramuri albe
Cu portaluri de argint.
Lângă drum bătut de sănii
Unde malul stă să cadă,
Vede urme de dihănii
Înstelate pe zăpadă.
Iar pe culmea unei creste,
Ameţit de zare multă
Strânge frâul fără veste
Şi-mpietrit pe cal ascultă.
Nicio şoaptă... niciun ropot...
Numai din adâncuri sure,
Vine vuiet lung de clopot
Peste-ntinderi de pădure...
Lung îi sună în ureche,
Pe când el cu grijă scoate
Pântecoasă ploscă veche Hanului din Vadul-Mare.
A N T O L O G I A B A L A D E I C U LT E
Din dăsaga de la spate.
Calul, vesel, simte locul
Şi cu plosca ridicată, Şi s-abate scurt din cale, –
Zugrăvit pe cerul gol, C-a-nvăţat şi dobitocul
Popa capătă deodată Patima Sfinţiei Sale...
Măreţie de simbol.
Iar hangiţa iese-n uşă,
*
Bucuroasă de câştig.
Colo-n vale, unde drumul
Ochii-i râd spre căldăruşă:
Taie luminişuri rare,
– „Frig, părinte?”
Printre plopi se vede fumul
– „Straşnic frig!”
Balada unui greier mic
Peste dealuri zgriburite,
Peste ţarini zdrenţuite,
A venit aşa, deodată,
Toamna cea întunecată.
Lungă, slabă şi zăludă,
Botezând natura udă
C-un mănunchi de ciumafai, –
Când se scutură de ciudă,
Împrejurul ei departe
Risipeşte-n evantai
Ploi mărunte,
Frunze moarte,
Stropi de tină,
Guturai...
Şi cum vine de la munte,
Blestemând
Şi lăcrămând,
Toţi ciulinii de pe vale
Se pitesc prin văgăuni,
Iar măceşii de pe câmpuri
O întâmpină în cale
Cu grăbite plecăciuni...
83
 Doar pe coastă, la urcuş,
Din căsuţa lui de humă
A ieşit un greieruş,
Negru, mic, muiat în tuş
Şi pe-aripi pudrat cu brumă:
Cri-cri-cri,
Toamnă gri,
Nu credeam c-o să mai vii
Înainte de Crăciun,
Că puteam şi eu s-adun
O grăunţă cât de mică,
Ca să nu cer împrumut
La vecina mea furnică,
Fi’ndcă nu-mi dă niciodată,
Şi-apoi umple lumea toată
Că m-am dus şi i-am cerut...
Dar de-acuş,
Zise el cu glas sfârşit
Ridicând un picioruş,
Dar de-acuş s-a isprăvit...
Cri-cri-cri,
Toamnă gri,
Tare-s mic şi necăjit!
Balada chiriaşului grăbit
Trec anii, trec lunile-n goană
Şi-n zbor săptămânile trec.
Rămâi sănătoasă, cucoană,
Că-mi iau geamantanul şi plec!
Eu nu ştiu limanul spre care
Pornesc cu bagajul acum,
Ce demon mă pune-n mişcare,
Ce taină mă-ndeamnă la drum.
Dar simt că m-apasă păreţii, –
84
Eu sunt chiriaş trecător:
A N T O L O G I A B A L A D E I C U LT E
În scurtul popas al vieţii
Vreau multe schimbări de decor.
Am stat la mansardă o lună.
De-acolo, de sus, de la geam,
Şi ziua şi noaptea pe lună
Priveam ca la teatru, madam!
Când luna-mi venea la fereastră,
Oraşul părea că mă cheamă
Să-i văd în lumină albastră
Fantastica lui panoramă...
Mai sus, într-o cameră mică,
Făceau împreună menaj
Un moş, un actor şi-o pisică.
Iar dincolo, jos, la etaj –
O damă cu vizite multe
Şi-alături de ea un burlac,
Un domn serios de la Culte
Cu cioc şi cu ghete de lac.
De-acolo, pe-o vreme ploioasă,
Mi-am pus geamantanu-n tramvai
Şi-abia am ajuns pân-acasă:
Pe Berzei, la conu Mihai.
Ţin minte şi-acuma grădina,
Ferestrele unse cu var...
În faţă sta coana Irina
Şi-n curte, un fost arhivar.
Vedeai răsărind laolaltă,
Un colţ luminos de ietac,
Pridvorul cu iederă naltă
Şi flori zâmbitoare-n cerdac...
Pe-atunci înflorea liliacul
Şi noaptea cădea parfumată
Umplând de miresme cerdacul, –
Şi-avea arhivarul o fată...
Stam ceasuri întregi subt umbrarul
85
De flori, aşteptând neclintit
(C-avea obicei arhivarul
Să sforăie noaptea cumplit).
Târziu, când se da la o parte
Perdeaua, părea că visez...
Şi iar am plecat mai departe,
De teamă să nu mă fixez.
Străine privelişti fugare!
Voi nu ştiţi că-n inimă port
O dulce mireasmă de floare,
Parfumul trecutului mort...
Şi-am stat la un unchi, pe Romană,
Ţiu minte... dar unde n-am stat?
La domnul Manuc, o persoană
Cu nasul puţin coroiat;
La doamna Mary, pe Regală
(O, cum mă ruga să nu plec!
Mi-a scris chiar o carte poştală);
Pe strada Unirii la Şbeck;
Pe Grant, lângă birtul lui Sbierea;
Pe Witing, pe Tei la Confort, –
M-a dus pretutindeni puterea
Aceluiaşi tainic resort.
C-aşa mi-e viaţa – o goană,
Şi astfel durerile trec...
Rămâi sănătoasă, cucoană,
Că-mi iau geamantanul şi plec!
Ion Barbu
A N T O L O G I A B A L A D E I C U LT E
Nastratin Hogea la Isarlâk
Lui Al. R.
Ţara veghea turcită. Pierea o dup-amiază,
Schimbată-n apa multă a ierbii ce-nviază,
Când, greu şi drept, pe sceptrul de pai mărunt la fir,
Gândacul serii urcă ghiocul de porfir.
Cer plin de rodul toamnei îmi flutura – tartane –
Tot vioriul umed al prunelor gâltane:
Grădină îmi sta cerul; iar munţii, parmalâk.
Un drum băteam, aproape de alba Isarlâk,
Cu ziduri forfecate, sucite minarete
Şi slujitori cu ochii rotunzi ca de erete
Şi, azmuţit câmpiei, un fluviu leşios;
În gânduri încărcate, când căutam pe jos
Argintul unei scule de preţ atunci picată:
Cuţit lucrat, vreo piatră în scump metal legată,
Greu cearcăn de cadână topit la un bairam;
Nici eu nu mai ştiu astăzi ce lucruri căutam.
Încolăcite ceasuri! Cu voi, nu luai aminte
Cum, pe răsfrânta buză a mătcii, dinainte,
O spornică mulţime se tencuia-n pereţi.
Veneau de toată mâna: prostime, târgoveţi,
Dervişi cu faţa suptă de veghi, aduşi de şale,
Pierduţi între pufoase şi falnice paşale;
Iar ochii tuturora călătoreau afund....
Căci, răsărind prin ceaţă şi călărind pe fund,
La dunga unde cerul cu apele îngână,
Aci săltat din cornuri, aci lăsând pe-o rână,
Se războia cu valul un preaciudat caic:
Nici vâsle şi nici pânze; catargul, mult prea mic;
Dar jos, pe lunga sfoară, cusute între ele,
Uscau la vânt şi soare tot felul de obiele,
87
 Pulpane de caftane ori tururi de nădragi;
Şi, prin cârpeli pestriţe şi printre cute vagi,
Un vânt umfla bulboane dănţuitoare încă.
Ce ruginiri de ape trezite şi ce brâncă
Lăsară fierul rânced şi lemnul buretos?
În loc de aur, pieptul acelui trist Argos
Ducea o lână verde, de alge năclăite,
Pe când la pupă, trase – edec ca nişte vite
Cu ţeastă nămoloasă şi cornuleţe mii,
Treceau în brazda undei şirag de răgălii.
Sub vântul drept, caiacul juca tot mai aproape.
Atunci, cu ochi de seară şi-abia deschise pleoape
(Căci, grei de-ngândurare, nămeţi mă năpădeau)
Cu ochi ce cheamă somnul din goluri şi îl beau,
Îmi desluşii deasupra, înghemuit pe-o bârnă,
Un turc smolit de foame şi chin, cu faţa cârnă,
Cu mâinile şi gura aduse la genunchi.
– Trei petece răzleţe i se ţineau de trunchi.
Când vasul fără nume trecu prin dreptul nostru
Un fund de vad îi prinse şi pântecul, şi rostru.
Cutreierată, apa jur-împrejur undi...
Şi glăsui un paşe într-astfel:
– Efendi,
Corăbier şi oaspe în porturile mele,
Primeşte-aceste daruri şi-aceste temenele:
La nava ta se cade pe brânci ca să mă-nchin,
Că bănuiam caicul lui Hogea Nastratin.
Un zvon ne turburase. Ziceau: e închis supt ape
Răsfăţul ce nici marea turcească nu-l încape,
Şi uşuratul Hoge, mereu soitariu,
Încheie-acum Bosforul cel limpede-n sicriu
Cu mâlul giulgiu. – Eu, unul, n-am vrut să cred. Şi iată,
Luceşti în bucuria cetăţii înviată!
Dar ne mâhneşti c-o faţă prea tristă; hai, curând!
Nu sta pe punte, coabe cu pântecul flămând!
88
Noi ţi-am adus năutul dorit, şi sumedenii
A N T O L O G I A B A L A D E I C U LT E
De roşcove uscate şi tăvi cu mirodenii.
– Coboară, iscusite bărbat, şi ia din plin.
Dulceagul glas al paşii muri prin seară lin.
Cum niciun stâlp ori sfoară nu tremura pe punte,
În gândurile toate, soseau ninsori mărunte
Şi unsuroase linişti se tescuiau sub cer.
Şi desluşit, cu plânsul unui tăiş de fier
În împletiri de sârmă intrat să le deşire,
O frângere de gheţuri, prin creştete, prin şire,
Prin toată roata gloatei ciulite, răscoli.
Pic lângă pic, smalţ negru, pe barba Lui slei
Un sânge scurt, ca două mustăţi adăugite.
Vii, vecinici, din gingia prăselelor cumplite
Albiră dinţii-n pulpă intraţi ca un inel.
Sfânt trup şi hrană sieşi, Hagi rupea din el.
La Isarlâk, cea albă de lespezi, gloata suie,
Dar greii paşi prin ierburi şi stuh se împletecesc.
În ochi, din lâncezi ape, cum pâlpâie gălbuie
Şi uleioasă, dâra caicului turcesc!
Riga Crypto şi lapona Enigel
Menestrel trist, mai aburit
Ca vinul vechi ciocnit la nuntă,
De cuscrul mare dăruit
Cu pungi, panglici, beteli cu funtă,
Mult îndărătnic menestrel,
Un cântec larg tot mai încearcă,
Zi-mi de lapona Enigel
Şi Crypto, regele-ciupearcă!
89
 – Nuntaş fruntaş!
Ospăţul tău limba mi-a fript-o,
Dar, cântecul, tot zice-l-aş,
Cu Enigel şi riga Crypto.
– Zi-l menestrel!
Cu foc l-ai zis acum o vară;
Azi zi-mi-l stins, încetinel,
La spartul nunţii, în cămară.
* Mulţumesc Dumitale.
Des cercetat de pădureţi
În pat de râu şi-n humă unsă,
Împărăţea peste bureţi
Crai Crypto, inimă ascunsă,
La vecinic tron, de rouă parcă!
Dar printre ei bârfeau bureţii
De-o vrăjitoare minătarcă,
De la fântâna tinereţii.
Şi răi ghioci şi toporaşi
Din gropi ieşeau să-l ocărască,
Sterp îl făceau şi nărăvaş,
Că nu voia să înflorească.
În ţări de gheaţă urgisită,
Pe acelaşi timp trăia cu el,
Laponă mică, liniştită,
Cu piei, pre nume Enigel.
De la iernat, la păşunat,
În noul an, să-şi ducă renii,
Prin aer ud, tot mai la sud,
Ea poposi pe muşchiul crud
La Crypto, mirele poienii.
Pe trei covoare de răcoare
Lin adormi, torcând verdeaţă;
Când lângă sân, un rigă spân,
90
Cu eunucul lui bătrân,
A N T O L O G I A B A L A D E I C U LT E
Veni s-o-mbie, cu dulceaţă:
– Enigel, Enigel,
Ţi-am adus dulceaţă, iacă.
Uite fragi, ţie dragi,
Ia-i şi toarnă-i în puiacă.
– Rigă spân, de la sân,
Eu mă duc să culeg
Fragii fragezi, mai la vale.
– Enigel, Enigel,
Scade noaptea, ies lumine,
Dacă pleci să culegi,
Începi, rogu-te, cu mine.
– Te-aş culege, rigă blând...
Zorile încep să joace
Şi eşti umed şi plăpând:
Teamă mi-e, te frângi curând,
Lasă. Aşteaptă de te coace.
– Să mă coc, Enigel,
Mult aş vrea, dar vezi, de soare,
Visuri sute, de măcel,
Mă despart. E roşu, mare,
Pete are fel de fel;
Lasă-l, uită-l, Enigel,
În somn fraged şi răcoare.
– Rigă Crypto, rigă Crypto,
Ca o lamă de blestem
Vorba-n inimă-ai înfipt-o!
Eu de umbră mult mă tem,
Că dacă-n iarnă sunt făcută,
Şi ursul alb mi-e vărul drept,
Din umbra deasă, desfăcută,
91
 Mă-nchin la soarele-nţelept. Mustesc din funduri de blestem;

La lămpi de gheaţă, supt zăpezi,
Tot polul meu un vis visează.
Greu taler scump cu margini verzi,
De aur, visu-i cercetează.
Mă-nchin la soarele-nţelept,
Că sufletu-i fântână-n piept,
Şi roata albă mi-e stăpână,
Ce zace-n sufletul-fântână.
La soare, roata se măreşte;
La umbră, numai carnea creşte
Şi somn e carnea, se dezumflă,
Dar vânt şi umbră iar o umflă...
Frumos vorbi şi subţirel
Lapona dreaptă, Enigel,
Dar timpul, vezi, nu adăsta,
Iar soarele acuma sta
Svârlit în sus, ca un inel.
– Plângi, prea-cuminte Enigel!
Lui Crypto, regele-ciupearcă,
Lumina iute cum să-i placă?
El se desface uşurel
De Enigel,
De partea umbrei moi, să treacă...
A N T O L O G I A B A L A D E I C U LT E
Că-i greu mult soare să îndure
Ciupearcă crudă de pădure,
Că sufletul nu e fântână
Decât la om, fiară bătrână,
Iar la făptură mai firavă
Pahar e gândul, cu otravă.
Ca la nebunul rigă Crypto,
Ce focul inima i-a fript-o,
De a rămas să rătăcească
Cu altă faţă, mai crăiască:
Cu Laurul-Balaurul,
Să toarne-n lume aurul,
Să-l toace, gol la drum să iasă,
Cu măsălariţa-mireasă,
Să-i ţie de împărăteasă.
Şi Măicuţa te-a trimis,
Pe un timp de soare-nchis,
Să-i aduci câte niţică
Smântioară-ntr-o ulcică.

Dar soarele, aprins inel,

Se oglindi adânc în el;
De zece ori, fără sfială,
Se oglindi în pielea-i cheală.

Şi sucul dulce înăcreşte!

Ascunsa-i inimă plesneşte,
Spre zece vii peceţi de semn,
Venin şi roşu untdelemn
92
Emil Isac Şi poate la noapte ni se va răsturna teoria

A N T O L O G I A B A L A D E I C U LT E

De-a fi elevi ai lui Rousseau: retour aux forêts!

Baladă ardeleană


Browningul? Nu ne apără împotriva
Furtunii şi împotriva uriaşelor măsele de urs,
Ce se vor străpezi de oasele noastre...”
„La noapte ne vor ataca urşii”. Cu groaza în ochi
Ne spunea Mitru. Şi Mitru îşi făcu necontenit cruce,
În vârful Muntelui, aproape de Dumnezeu, Numără norii, ori poate numără clipele,
Simţind mirosul parcă al stelelor,
În ochii lui apăru zâmbetul fricii, ca pe buzele
Închişi într-o colibă, am venit din Cluj,
Mamei ce naşte un monstru:
Ca să ne vindecăm plămânii ciuruiţi de război,
Să ne mirăm în calicea florilor albastre de munte,
„Ne vor ataca urşii! O, domnişori,
Să ne adâncim privirea fierbinte în apa de izvor rece
Ne vor ataca urşii”.
(În care nu şi-au spălat niciodată femeile piciorul).
Şi în căsuţa de lemn, nu eram
Decât noi trei: eu, prietenul şi Mitru. O, ce chin îmbrăţoşarea lor.
Noi, seladoni, cari ne-am uitat geamantanul în Paris, (Nu a Laurei lui Petrarca,
Ori poate tinereţele noastre... Şoptea prietenul.)
El, Mitru, prost şi bun, frumos ca un cireş,
Zdravăn ca un atlet de piatră, ce ne torturează Şi i se întunecau viorelele din ochi,
Conştiinţa anilor noştri de studenţi, Pe buze i se albi spuma.
Adânciţi în fundul coridoarelor umede... Prost şi puternic, Mitru
Şi Mitru îşi făcea cruce. Se înmuia de plânsul ascuns.
Simţi mirosul de vifor, trăznetul începu să scrie Trăznetul culca la pământ fagi şi brazi,
Cu litere de foc povestea nemuririi. Tunul ceresc durduia (Sfântul Petru este tunar...),
Păsările mari se ascundeau sub ramurile fagilor moşnegi, Biciul vântului începu să are dâre de plâns.
Fugea lumea furnicilor, a fluturilor, a şoarecilor şi a tuturor Şi în vârful muntelui,
celor mici, Noi, doi, botezaţi de Rousseau şi de Eau de Cologne –
Cerul era sur, murdar de nori, doamnei de Stael,
Şi coliba tremura ca o femeie bătrână, Strângem mâinile bunului şi prostului Mitru.
La fereşti se adunau stropii de ploaie... Am fost şi noi treimea îngrozirii:
„Evoe Bacchus... Rue de Grenelle. „Ne vor ataca la noapte urşii,
Armand Colin... Rachilde... Teatrul din Louvain. Şi cu trupul nostru îşi vor toci ghearele,
Frumoasa Jeanette... Vor suge din craniul nostru creierul,
Parisul! Parisul!!!” Ne vor bea ochii şi părul nostru
Şi prietenul meu îmi strângea mâinile şi declama neliniştit: (Pe care l-a mângâiat Madame la Comtesse de Ségur)
„Am venit în munţi, căci ne-a blestemat războiul, Se va ciufuli în botul urşilor”.
Cerşim aurul dimineţii, seva fragilor, dulceaţa apei.
Glontele războiului ne-a ridicat la munte,
Am cerşit ani mulţi, sănătoşi şi buni, Şi ne va coborî falca ursului în pământ.
94 95
 – Mitrule, Mitrule, Adrian Maniu

A N T O L O G I A B A L A D E I C U LT E

Cu săcuri, ori cu rugăciuni să ne apărăm.
Să nu ne dăm viaţa scumpă!
Să nu ne dăm viaţa!
.................................................................
Balada spânzuratului
Cu siguranţă,
În zorii zilei ne-am trezit n-am fost decât un clovn farsor,
Viforul de astă-noapte a dispărut ca un vis. iubind – fiindcă aşa e moda –
Mitru a început să doinească, în sinucideri de amor.
Era frumos şi tare şi bun şi prost,
Ca un om de prăsilă. Şi îmi cânt oda:
un vals major de nesperanţă –
Eu am început să citesc o carte de Voltaire, – într-un picior.
Iar prietenul meu îşi scoase din buzunări oglinda Încet şi rar,
Şi se privi lung. grav şi bizar,
Cu batista îşi şterse gura, pe care străluceau, roşii, stropi de subt felinar.
sânge,
mărgăritare E-aşa frumos să râdă galeria.
T.B.C. Durerea mea a-nveselit întotdeauna.
– Războiul... Daţi-ne tinereţele! Râde şi luna
– Urşii... Urşii... Urşii!... şi frânghia.
Clipeşte felinarul bucuria.

Eu – firmă care-n vânt se balansează –

îmi legăn dansul scârţâit,
înnebunit
de infinit.

Tu, fată de pension, visează

că te-am iubit.
E vânt şi ploaie.
Atâtea frunze înroşite mor.
Acum eşti poate singură-n odaie,
privind spre parcul roşu ca un abator.
Şi-n plictiseală reciteşti
scrisorile în care-am plâns, ca să zâmbeşti
şi n-ai surâs. Ce haz!
Se stinge spiritul din mine,
şi felinaru-i fără gaz.

97
 O! mult frumoasă, Aproape cred că ţi-am băut parfumurile rare,

A N T O L O G I A B A L A D E I C U LT E
e frig şi seară, şi cele de la sân şi cele de pe masă
grădina e pustie-ntâia oară. şi am topit împărăteşti mărgăritare
Toţi spânzuraţii caraghioşi în stropul ca un vers, ce-n urmă picurase.
cu ochii scoşi, Când au zvârlit
cu limba scoasă, spre muşte şi spre stele. şi versul şi cleştarul
Eşti singură în casă, reciteşti în felinarul – din întâmplare – pregătit.
scrisori în care-am plâns, Că tu ai fost de m-ai uitat
hârtii în care-am strâns, sau eu te-am părăsit – în îndoială
versuri de foc, să faci focul din ele. e inutil de discutat.
Când te-ai înfiorat – nelogic
privind căderea frunzelor – culoarea buzelor – Sunt aşezat „mai sus”,
din arborele – ştiu eu? – genealogic. ocup în fine „poziţiunea socială”
ş-am isprăvit.
Acelaşi joc, Au scârţâit, o discordanţă,
încet şi rar să râdă galeria, şi mormântul, ş-aşteptarea.
grav şi bizar Când vântul, foarte cumsecade,
subt felinar. îţi cântă-n serenade resemnarea,
şi funiei îi dă avântul
Paiaţă – încet şi rar,
cu clopoţei, cântam prin viaţă. grav şi bizar,
Minţind îi spuneam Ei: subt felinar.
„De vrei ai putea face
din inima-mi perniţă pentru ace”.
Azi, tot ce n-ai vrut, vrei.

Te-am invitat să ne plimbăm prin cer

în zbor, cu iluziunea de spaţiu, din eter
şi din parfumurile toate,
de nufăr şi de chiparos.
Ţi-am zis: „Ia-ţi bluza ta albastră şi ia-ţi bluza roz”...
Şi-n rochiile împiedecate
să sui măreţ înspre calvar
– ochi negri în obraz de var.
Eu sufăr.

Subt felinar,
în negură pierdut
mă zbat, ca să măresc un mic trecut.
98
Alexandru Philippide De unde răsărise printre noi?
Balada vechii spelunci
Stăteam la mese-ngrămădiţi,
Lipite trupuri, suflete stinghere,
Ca nişte emigranţi trudiţi
În pântecele unei vechi galere
Spre vreo Americă de vis porniţi.
Fata cu ochi de diamante negre
Turna-n pahare băutura tare
Şi lungi priviri scormonitoare
În piept ca nişte suliţi negre
Ne pătrundeau pe fiecare.
Ce sculptor scăpătat şi neguros
Lăsase cârciumarului drept plată
Statuia-aceea bàrbară, lucrată
Parcă din smoală, Vèneră ciudată
Cu creştetu-n tavanul unsuros?
Fata cu şolduri dolofane
Pe care o iubisem rând pe rând
Cânta romanţe suburbane
Cu glasul răguşit şi blând
Al unei vechi toxicomane.
Urlau în viforul de-afară
Toţi musafirii la sabat
Şi ne chemau neîncetat
Să ne-avântăm cu ei afară
Pe coama vântului turbat.
Dar noi priveam cu gândul ostenit
Printre banalele refrene
Pe-un nou tovarăş chiar atunci venit
(Şi presimţiri subpământene
Ne-nvăluiau domoale şi viclene).
100
A N T O L O G I A B A L A D E I C U LT E
Niciunul nu-l văzuse la intrare.
Ce adunare de strigoi!
Statuia ne turna-n pahare
Şi sta la masă lângă noi.
Să te mai miri de noul musafir,
De-mbrăcămintea-i demodată?
Purta un frac verziu cusut cu fir,
Pantofi cu copci de-argint, cravată lată,
Cât un ştergar manşeta fin brodată.
Cu ochi sticloşi în fundul feţei slabe
Ne măsura tot învârtind încet
În degetele lungi ca nişte scoabe
Un ascuţit şi fin stilet
Cu teaca plină de-ncrustări arabe.
L-am ascultat vorbind apoi
În glas cu mlădieri feline;
La vorba lui dorinţe noi
Şi crâncene-aprindeau rubine
În întunericul din noi.
Vorbea despre-o oştire mare,
De-ntunecatul Împărat,
Şi despre-o stranie-njghebare,
Cu suflete de cumpărat:
Răsplata nu e viitoare.
La braţe ne-au crestat pe rând
Şi-am iscălit apoi cu sânge.
Statuia ne turna cântând
Cu glasul răguşit şi blând.
Rachiul avea gust de sânge.
Ha! Ce duhoare de pucioasă!
Unde-i tovarăşul ciudat?
Nu l-ai văzut jucând pe masă
101
Cu fracu-n coadă verde ridicat?
Copita din pantof ieşea lucioasă...
Câţi au plecat, câţi au rămas
Din ceata noastră de atunci?
Trecut-a timp – un veac? un ceas? –
Blestemu-acelei vechi spelunci
Ne urmăreşte pas cu pas.
Radu Gyr
A N T O L O G I A B A L A D E I C U LT E
Baladă pentru miez de noapte
Trei inşi beau, noaptea, într-un han.
Fumegă, lampă, în tavan.
Vânt nordic, urlă-n bărăgan!
Şi unu-a zis cu glas sticlos:
Mi-e visul viermuit în os...
Cazi, mână putredă, în jos!
Altul gemu scrâşnit din dinţi:
Iubito, azi pe cine-alinţi?
Iubito, azi pe cine minţi?
Şi cel de-al treilea tăcea.
Obraji de lut, frunte de stea...
Zguduie vânt în gergevea!
Cu ochii vineţi de venin,
privea-n paharul încă plin.
Ce-arăţi în fund, pahar cu vin?...
Gemu întâiul: Mâine chiar
să-ţi colcăi viermii, leş murdar.
Fii muşuroi şi furnicar!
Iar celălalt: Chiar mâine-n zori
voi fi un scrânciob pentru ciori.
Să ţipe corbi croncănitori...
Dar cel de-al treilea tăcea...
Obraji de lut, frunte de stea.
Privea paharul şi nu bea.
Şi ei i-au zis: Tu nu blestemi,
nu bei şi moartea nu ţi-o chemi.
Tu, ochi, nu plângi, tu, piept, nu gemi.
103
Când noi vom coace stârvuri grele,
vei trece troienit de stele,
iubind, cântând, visând sub ele!...
Şi ei au plâns şi au gemut,
dar el a râs şi a tăcut,
a râs de ei şi n-a băut...
În zori s-au împărţit apoi
pe trei poteci, spre zarişti noi.
Să sune vânt, să bată ploi!...
Şi dimineaţa prinse-n drum
pe-ntâiul călăreţ de fum
spre zări de vis, pe murg de scrum.
Dormea al doilea dintre ei
pe sâni şi braţe de femei.
De-acum să uite ochii ei!
Ci luna a spoit cu var,
în ştreang, pe-al treilea drumar...
Leagănă-l, creangă de arţar!
Cu fruntea mută de pământ,
cu ochi adânci ca un mormânt...
Întoarce-l, lună, bate-l, vânt!
Radu Stanca
A N T O L O G I A B A L A D E I C U LT E
Buffalo Bill
Diseară poştalionul va trece prin strâmtoare
Iar noi îl vom surprinde la locul cunoscut,
Întocmai ca pe vremea când mânuiam topoare
Şi flinte ghintuite. Întocmai ca-n trecut.
Azi însă nu de lada cu bani ne vom atinge,
Nu de mătăsuri fine, podoabe sau găteli,
Nu vom umbla prin punga rotundă ca o minge
Şi nici prin buzunare cusute-n căptuşeli.
Azi nu ca să ne-nfigem în saci cu aur braţul
Ne vom lupta cu ceata de călători calici
Şi nici ca să mai râdem puţin, zvârlind cu laţul,
Ne vom ascunde ochii sub măşti, iubiţi amici.
Nu ca să punem mâna pe călătoarea blondă
Ce tremură şi-şi vâră colierul între sâni,
Nu ca să scoatem fetei inelul de logodnă
Vom răsuci cu vervă pistoalele în mâini.
Azi nu vrem punga groasă a jidovului roşu
Ce clănţăne alături din dinţi, înfricoşat,
Nici corfele cu păsări de curte, nici cocoşul
Ce dă din aripi lângă docarul răsturnat.
Un lucru mult mai nobil, prieteni, astă-seară
Aduce poştalionul şi mai de preţ decât
O călătoare sveltă, subţire şi sprinţară
Sau saci cu bani de aur, umpluţi până la gât.
Diseară poştalionul aduce-un domn de seamă,
Un călător de vază şi-un hoţoman de soi,
Aduce timpul – domnul pe care nicio vamă
Nu l-a putut vreodată întoarce înapoi.
105
 Boierul cu palate şi herghelii în care
Baladă studenţească
Trag cai de rasă anii albaştri după ei,
Un negustor de vinuri, când dulci şi când amare
Şi-un hrăpăreţ pe care nu-l pot momi femei.
Bogat din cale-afară şi gras de nu-şi încape,
Prin haină i se vede umflată punga grea,
În degetele-i scurte inelele fac ape
Şi pe reverul bluzei poartă fălos o stea.
Pe pântec îi străbate un lanţ de aur vesta
Şi-un ceas rotund în care din când în când, zelos,
Priveşte pe sub gene, ca nu cumva-n acesta
Să fi rămas o clipă – din veacuri – de prisos.
Când aţipeşte-n jocul căruţei şi în saltul
Legănător pe care catârii suri îl fac,
El sforăie şi doarme ca orişicare altul,
El moţăie cuminte ca orice prostănac.
N-are nimica straniu şi nici la chip nu-i groaznic,
Atâta doar că n-are pereche de sgârcit,
Nu e vegheat de nimeni, păzit de niciun paznic,
Călătoreşte singur şi-i veşnic obosit.
Aşa că nu vă temeţi de el, va fi o luptă
Din cele mai uşoare, iar de-l vom prinde-n laţ
În pânza veşniciei de astă dată ruptă,
Noi, dintre toţi tâlharii, vom fi cei mai bogaţi.
Căci, dacă punem mâna pe el şi pe comoară,
Ne-am pricopsit, prieteni, cum nu ne-am aşteptat,
Şi, dacă punem mâna pe el, în astă-seară
Am dat o lovitură cum încă nu s-a dat...
106
A N T O L O G I A B A L A D E I C U LT E
De două nopţi, de când prin văl de fum
Nu-l mai zăresc urcând încet spre casă
Pe tânărul ciudat de peste drum,
O presimţire stranie m-apasă.
Şi mă întreb mereu: ce-o fi cu el?
De ce nu-l mai disting printre perdele
Furat de gânduri, singur-singurel
Cotind pe străzi, pe sub crenele?
Obişnuit cu el, cu mersu-i grav,
Pândeam sosirea lui din geam, departe,
Căci m-atrăgea în chipul lui suav
Nu ştiu ce ochi străin, demonic foarte.
De cum sosea acasă pe-nnoptat,
Întocmai ca o pasăre de pradă,
Se încuia-năuntru, agitat,
Şi-şi arunca pe el halatu-n grabă.
Apoi cu râvnă, până-n zori de zi,
Plecat pe tomuri grele, ud de ceaţă,
Căuta prin fel de fel de alchimii
Un ser din care visul să ia viaţă.
Şi noapte după noapte, luni la rând,
Mereu cu visu-n ochi, căuta-nainte
Ca un păianjen negru şi flămând,
Ca un sobol statornic, fără minte.
Şi iată că-ntr-o noapte izbuti!
Căci distilat prin zeci de eprubete
Lichidul cu reflexe albăstrii
Iscă un fum cu forma unei fete.
O fată cu păr lung, de aur pur,
Cu sânii goi, săltând ca nişte valuri,
107
 O negură dansând jur-împrejur Rostogoli fiolele pe jos

A N T O L O G I A B A L A D E I C U LT E
Într-o profuzie stranie de voaluri. Şi le zdrobi cu sete în picioare.

De-atunci, apoi, din ce în ce mai dens, Apoi ieşi pe geam satisfăcut

Din ce în ce mai mult, la ora şapte, Lăsându-l pe student mut de durere,
Această experienţă fără sens, Pe când pe sub pervazul desfăcut
El o făcu în fiecare noapte. Albastrul fum cu vis pierea-n tăcere.

În fiecare noapte, aşadar, ...................................

Din serul nou creştea încet în aer Din noapte-aceea neagră nu mai ştiu
Un trup înalt, albastru, sublunar, Nimic despre vecinul meu ca scrumul
Un sul de-argint, subţire ca un vaer. Poate-a plecat în zori, de timpuriu,
Poate-a murit cătând zadarnic fumul
De-acum vă spun, de două nopţi ating –
Zadarnic însă – geamurile toate,
Sau poate totul n-a fost decât vis
Nu-l mai zăresc pe strada Fingerling
Ori vreo halucinaţie pe care
Urcând tăcut cu mâinile la spate.
Am încercat-o lâng-un manuscris
Într-un amurg cu vânt şi febră mare.
Nu-l mai pândesc prin pâclă urmărind
Ca în extaz, nebun de bucurie,
Spirala ei în dansul de absint,
Fluidul scurs prin sticla străvezie.

Şi sunt de-atunci mereu îngrijorat,

Mereu cu presimţiri care m-apasă,
Căci cea din urmă oară, pe-nnoptat,
Când l-am văzut urcând tăcut spre casă,

Un domn solemn, în frac, necunoscut,

Ivit – dar nu ştiu cum – în încăpere
Pe lângă geamul tocmai desfăcut
Îl aştepta pândindu-l prin unghere.

Ce-or fi vorbit nu ştiu, ştiu doar atât

Că timp de ore-ntregi, ca nişte pete,
Umbrele lor ciocnindu-se urât
Creşteau imens la mine pe perete.

Într-un târziu străinul maliţios

Cuprins de-o furie fără-asemănare,
108
Ştefan Augustin Doinaş mistreţul cu colţi de argint din poveste:
Mistreţul cu colţi de argint
Un prinţ din Levant îndrăgind vânătoarea
prin inimă neagră de codru trecea.
Croindu-şi cu greu prin hăţişuri cărarea,
cânta dintr-un flaut de os şi zicea:
– Veniţi să vânăm în păduri nepătrunse
mistreţul cu colţi de argint, fioros,
ce zilnic îşi schimbă în scorburi ascunse
copita şi blana şi ochiul sticlos...
– Stăpâne, ziceau servitorii cu goarne,
mistreţul acela nu vine pe-aici.
Mai bine s-abatem vânatul cu coarne,
ori vulpile roşii, ori iepurii mici...
Dar prinţul trecând zâmbitor înainte
privea printre arbori atent la culori,
lăsând în culcuş căprioara cuminte
şi linxul ce râde cu ochi sclipitori.
Sub fagi, el dădea buruiana-ntr-o parte:
– Priviţi, cum se-nvârte făcându-ne semn
mistreţul cu colţi de argint, nu departe:
veniţi să-l lovim cu săgeata de lemn!...
– Stăpâne, e apa jucând sub copaci,
zicea servitorul privindu-l isteţ.
Dar el răspundea întorcându-se: – Taci...
Şi apa sclipea ca un colţ de mistreţ.
Sub ulmi, el zorea risipite alaiuri:
– Priviţi cum pufneşte şi scurmă stingher,
mistreţul cu colţi de argint, peste plaiuri:
veniţi să-l lovim cu săgeata de fier!...
– Stăpâne, e iarba foşnind sub copaci,
zicea servitorul zâmbind îndrăzneţ.
Dar el răspundea întorcându-se: – Taci...
Şi iarba sclipea ca un colţ de mistreţ.
Sub brazi el striga îndemnându-i spre creste:
– Priviţi unde-şi află odihnă şi loc
110
A N T O L O G I A B A L A D E I C U LT E
veniţi să-l lovim cu săgeata de foc!...
– Stăpâne, e luna lucind prin copaci,
zicea servitorul râzând cu dispreţ.
Dar el răspundea întorcându-se: – Taci...
Şi luna sclipea ca un colţ de mistreţ.
Dar vai! sub luceferii palizi ai bolţii
cum sta în amurg, la izvor aplecat
veni un mistreţ uriaş, şi cu colţii
îl trase sălbatic prin colbul roşcat.
– Ce fiară ciudată mă umple de sânge,
oprind vânătoarea mistreţului meu?
Ce pasăre neagră stă-n lună şi plânge:
Ce veştedă frunză mă bate mereu?...
– Stăpâne, mistreţul cu colţi ca argintul,
chiar el te-a cuprins grohăind sub copaci.
Ascultă cum latră copoii gonindu-l...
Dar prinţul răspunse-ntorcându-se: – Taci.
Mai bine ia cornul şi sună într-una.
Să suni până mor, către cerul senin...
Atunci asfinţi după creştete luna
şi cornul sună, însă foarte puţin.
Alexandru refuzând apa
Sub cerul persan, Alexandru cel Mare
umbla prin pustiu, pe sub streşini de stânci.
Când iată: soldaţi aduceau de-a călare
burdufuri cu apă din văile-adânci.
Şi unul, ghicindu-i privirile-aprinse,
umplu cu licoare un coif şi-l întinse.
Dar el întrebându-l: – Cui duceţi această?...
şi coiful dorit atingându-l abia,
soldaţii răspunseră-n liniştea vastă:
– Copiilor noştri o ducem, dar bea!...
Şi toţi îl priveau cu tristeţe şi plini
de-un chin uriaş, bântuit de lumini.
Atunci, obosit şi setos, Alexandru
Întoarse privirea în jur prin deşert.
111
 Un soare imens, fioros policandru,
Regele, fiul copacului
rănea alburiul zenitului fiert,
cu câteva sute de lămpi arămii,
urcate pe scuturi la câteva mii.
Văzduhul topit clocotea ca o lavă,
sorbit de vântoase cu suflu de jar.
Sub coifuri fluide, respinse de slavă,
soldaţii boleau de-un amarnic pojar,
ţinând, cu cercei şi cu bumbi, în alai
superbele hamuri de flăcări pe cai.
Văpaia ţâşnea din căldări şi din zale,
din stânci şi vulcani cu bogat zăcământ,
al căror cuptor cu comori minerale
o umbră de foc arunca pe pământ.
Nisipul mărunt al acestui pustiu
în ultimul fir era roşu şi viu.
prin gropi luminoase ca-n mistice racle
soldaţii muriseră linşi de văpăi,
alături de suliţe roşii ca facle
ce până târziu privegheau peste văi;
iar alţii, muşcaţi de cumplite arsuri,
căzuseră-n corturi subţiri, în trăsuri.
Cu coiful în mână, cu apa visată,
el sta neguratic privindu-i abia.
Soldaţii strigau în tăcerea lăsată:
– Copiilor noştri o ducem, dar bea.
Şi dacă-i vom pierde prin locuri pustii,
vom face acasă mai mândri copii...
Aşa, ridicat de pe şea, în văzduhuri,
părea în văpaie un zeu torturat
scăpând dintr-o turmă informă de duhuri
în mâna cu apa şi coiful furat.
Dar el se întoarse deodată, şi-apoi
comoara din coif le-o dădu înapoi.
Atunci, călăreţii strigară în cete,
şi stânci licărind repetară: – De-acum
noi nu mai cunoaştem nici foame, nici sete
şi nici oboseala de luptă sau drum.
Şi du-ne, Stăpâne, de-acum unde vrei:
cu tine noi nu suntem oameni, ci zei!
112
A N T O L O G I A B A L A D E I C U LT E
Călătorind, regina văzu un ulm enorm
la margine de codri străbuni cu poală sumbră.
– Acesta e copacul sub care-aş vrea să dorm...
Şi-un an întreg regina dormi sub el, la umbră.
Apoi născu, din aur, un pui de ulm sfios
cu trunchiul de lumină, nemaivăzut în ţară,
acoperit cu muguri care cântau frumos.
Curtenii se priviră zâmbind şi se-nchinară.
Iar timpul, care-adesea e vânt dogorâtor,
dădea fiori reginei, dar alintând coconul
în fiecare seară îl scutura uşor
de frunzele sfielii, mai gingaşe ca zvonul.
Şi astfel, într-o noapte înfricoşată, când
regina sta-ntre duhuri foşnindu-şi părul veşted,
frumosul ulm pătrunse în sală fremătând,
urcă pe tron şi-şi puse coroanele pe creştet.
Cine-a văzut vreodată un arbore stăpân
să ţină cârma ţării şi să nu ceară biruri?
Sporind cu frunze moarte tezaurul bătrân,
el îmbrăca pe sfetnici în lutre şi porfiruri.
Cine-a văzut un rege mai bun, mai înţelept?
Sau cine-având puterea şi patima furtunii
a cârmuit regatul vântoaselor mai drept
sub îndoita climă a soarelui şi-a lunii?
Mai fu pe lume-o ţară la fel de norocoasă?
Stăpânul, clătinându-şi frunzişul prin hotar,
ţinea căldura-n ramuri ca-ntr-un tăiş de coasă
şi preţuia zăpada-n văzduhuri, pe cântar.
nici vânt nu da din àripi decât în foi regeşti,
nici foc nu da văpaie decât sub bolţi auguste.
Extatic, pe deasupra pădurilor fireşti,
el sta ca o pădure lipsită de lăcuste.
Ştiind că-i miruieşte vânându-i după rang,
nici vulturii, nici urşii nu-l ocoleau pe rege.
Iar hoţii-n crengi regale-şi puneau grumazu-n ştreang,
în ţara unde frunza, din vârfuri era lege.
113
 Iar vântul, care adesea e timp dogorâtor, de ce stârneşti mereu cu vin în straturile frunţii?...

A N T O L O G I A B A L A D E I C U LT E
dădea ocol coroanei, dar nu-i rodea tulpina. cenuşa gurii mele?... Femei, călugări şi flăcăi
Sub păsările negre surpându-se din zbor Apoi, pe ochii somnoroşi, umpleau de lacrimi zarea.
monarhul părea tânăr şi veşnic ca lumina. flăcăi cu frunţi ursuze, Dar Prinţul, cedru în văpăi,
Când, iată: împăratul vecin veni viclean, războinici mari şi credincioşi nu cunoştea prin servii săi
cântând, cu ochiul urii acoperit, călare, ca nişte mândri chiparoşi ce-nseamnă sărutarea.
şi-n timp ce sfatul ţării, chemat, era-n divan l-au sărutat pe buze. Ci într-o zi un trandafir
şi numai orizontul sta paznic la hotare, Dar el ţintind mai sus, pe cer veghind ciudata-i boală
ajunse lângă rege şi-l mângâie pe trunchi o stemă suverană, se scutură şi din potir
rănind frunzişu-i ager cu sabie şi pară. zicea: – Străine cavaler, căzu pe gura lui, cu mir,
Curtenii se-ndoiră, bărboşi, într-un genunchi, de ce împlânţi acest hanger o veştedă petală.
iar oştile străine se năpustiră-n ţară. în frageda mea rană?... Atunci, înviorat la grai,
Atunci, lăsând căldura ţinută zeci de ani Târziu, pe tâmplele fierbinţi, el zise cu uimire:
în crengi, şi dintr-o dată rostogolind-o-n spaţii, pe fruntea de zăpadă, – Iubita mea, unde erai?
monarhul se întoarse, de sus, către duşmani, călugării cu ochi de sfinţi Primeşte-acum, aici în rai,
cu frunzele mâniei izbind în constelaţii, lăsară, negri şi cuminţi, inelul meu de mire...
şi-ntocmai ca un clopot de aur în văpăi sărutul lor să cadă. Şi ca un foc, pe gura lui
a cărui limbă clară stă-n dangăt nemişcată, Dar el cu ochii mustrători sfinţită de plăcere,
simţind cum ard sub ramuri de jar supuşii săi privind în zare munţii, plutea sărutul nimănui
în purpura regală ce flutura prădată, zicea: – Străini rătăcitori, – acela care dă oricui
se prăbuşi pe codri, pe şesuri şi pe văi de ce-mi sădiţi aceste flori odihnă şi tăcere.
ca o cenuşă caldă, uşoară şi perlată.

Balada prinţului nesărutat

Pe-un ţărm de mare unde bat
talazuri verzi în spume,
un tânăr prinţ nesărutat
căzu ca din senin la pat
de-o boală fără nume.
La mohorâtul căpătâi
curtenii întrebară:
– Măria Ta, doreşti tămâi?
Vrei vinul viţelor dintâi?
Ori sabie de pară?
Dar el tăcea. Din când în când
ca-n somn părea că geme.
Parada orelor trecând
cu fum şi raze, rând pe rând,
114
călca faimoase steme.
Şi după ani, un mag viclean,
cu barbă lungă tare,
vesti întâiului curtean
că Prinţul e bolnav de-alean,
iar leacul – sărutare.
Atunci, pe chipul ars de dor,
pe gura lui ca lutul,
femeile cu pas uşor
ca lebedele care mor
cântând i-au dat sărutul.
Dar el cu zâmbetul virgin,
fără-a privi la ele,
zicea: – Paharnice străin,
Leonid Dimov Vechi elefant, de fildeş tot, m-apucă
Işistoria lui Claus
a giganticei spălătorese
Bătrânul Claus (vecinii nu prea cred),
Stă cocoţat de veacuri pe-un trepied:
Costum de sport, sandale noi, tunică,
Roteşte-n deget o sfârlează mică
Şi-n barba-i verde, prinsă de podele,
Stau în cârlige globuri şi mărgele.
El le ciocneşte măiestrit, în unghii
Şi, fericit, îşi pipăie genunchii
Zicând: „Te du, o altă jucărie
Mai altfel, să-mi aduci, mai străvezie”.
Gigantică, cioplită-n volte pline,
Spălătoreasa bună care-l ţine
Îl unge cu clăbuc, într-o mânie,
Şi rufe roşii suie pe frânghie:
Căci în boltita cameră de jos
Cu geam rotund şi gratie de os,
Cu perii, cu lighean, cu pămătufe,
De când s-a pomenit, se spală rufe.
În iarna geruită de afară
Se-aud doar trenuri fluierând în gară
Şi plânsete de fete cucuiete
În glumă, îngropate sub nămete;
Afară-s viscole şi eschimoşi
Şi câini imenşi cu ochii somnoroşi,
Iar dincoace, din aburul mulcit
În jurul rufelor, la răsucit,
Nasc umbre umede şi-o nepăsare
De fluturi morţi în albii rotitoare.
Atunci bătrânul Claus, de-atâta frică
Şopteşte rugi, cu vocea lui peltică:
„Spălătoreasă mare, eunucă,
116
A N T O L O G I A B A L A D E I C U LT E
Şi-aşază-mă cu spatele la tine,
E-un dans în abur şi nu-mi face bine,
Spălătoreasa mea catifelată,
Ai sfârc albastru, ţâţa de agată,
În ochii tăi se oglindeşte-o mare,
Nu zoile vopsite din căldare.
Ce purpurie buză, ce aleasă
Formulă-ncerci în gând, spălătoreasă,
Mă mută, dar cu degetu-ţi, încet,
Să nu se-ncurce barba în trepied...
Ce stai aşa, de ce nu-mi împlineşti
Odată ruga, viperă ce eşti!
Rechin cu solzi din mări adânci adus,
Cotarlă pângărită de-un tungus,
Nu vezi, ţi s-a clocit de scârnăvie
Răscoapta ţâţă spartă-n carne vie,
Ai ochii ştirbi, urdorile crestate
De viermi nătângi rostogoliţi pe spate
Şi-n pântecu-ţi de ceară ruginie
Jivine oarbe latră a pustie.
Copil sunt eu cu barba pieptănată
De tine, la iubire, câteodată,
Hai, şterge-ţi zoile din sân şi clisa,
Îţi aminteşti ce monştri dragi ucis-am?
Ce fum nemărginit ne da târcoale
Şi cum zvârleam oraşe din pocale,
Cu pumnul dam în pajerile grele,
Iar ele ne zâmbeau printre oţele,
Albastru gând, de purpură sudalma,
Dar nu striveam niciun gândac cu palma.
În bunătatea noastră ne-ncăpută
Sta tigrul adormit pe lângă ciută...
Şi-acum mai stăruieşte un contur
Din câte-au fost, în văile din jur,
Că-n firul lui cotit se mai încurcă
Perechi care coboară, care urcă
Şi, nimeni când nu e ca să ne vadă,
Măscări rostim şi hohotim grămadă!”
117
 La Claus privi atunci spălătoreasa
Şi-n ochiul mort i se aprinse casa:
Incendiu roşu cu infernuri mate,
Mânia ei ieşise din lăcate
Şi năpustită surd până-n ulube
Scurt răsuci trepiedul din şurube
Şi-n hârb împiedicată, peste gioarse,
La rufa-i răsucită se întoarse.
Zâmbind uşor, copilul Claus ştergea
Cu mâneca un ochi de catifea
Bătută chiar de el în centrul uşii,
Prin ea să intre, vara, cărăbuşii.
Acum e iarnă şi rotundul por
E înfundat cu geam multicolor
Prin care Claus, bătrânul cu clistire,
Priveşte amuzat în amintire.
Spălătoreasa nu mai pridideşte
Să treacă mii cearşafuri printre deşte
Şi, vârtejite ca din tobogan,
Să bubuie cu ele de tavan.
Streine doamne dulci cu ţâţa goală
Cu Claus se joacă-n pajişti, şi-l înşală,
Temute ginte dănţuind în soare
Îi fac primiri cu pâine şi cu sare,
Iar el, cuprins de râset, prin cenuşe
Culege brebenei şi umbreluşe
Şi-n salturi suie, inima-şi încearcă
Pocnind-o cu baghete de litarcă.
Ce joc cu globuri de argint inventă,
Cum umblă-n cot pe-o catapultă lentă
Şi galben pântec de şopârle tâmpe
Atinge printre lacrimi şi scălâmbe.
E-atât de bine-n câmp. Atât de prost
Se ştie astăzi: chiomb şi fără rost,
Că n-a văzut cum umeda gigantă
Foind sub o mantilă elegantă
118
A părăsit, cam pe furiş, odaia
A N T O L O G I A B A L A D E I C U LT E
Când tocmai se juca de-a puia-gaia...
Ce rânjet gol în rufele întinse
De pară-ntruna mor în ele inse,
Ce alb răspuns ligheanul cât o roată
Roteşte calm peste odaia toată,
Ce ţurţuri galbeni strălucesc în geam:
Sunt viscole strânse la bairam,
Ce umed duh cu acrobaţii bufe
Încremeneşte leneş printre rufe!
„Ce singur sunt şi ce lumină veche
Vrea să-mi şoptească spaime la ureche,
Ce dense pietre mă privesc de jos...
Cine de-a surda ivărul l-a scos?
Afară-s doar igluuri de ninsoare
Cu vânători în uşe, fiecare,
Aş vrea să-i chem şi să le dau mărgele,
Ah! barbă pironită de podele,
Cumplită barbă cu brelocuri sparte
(Etaje tot mai iuţi, tot mai departe)
Mă tragi mereu mai jos, mai ascuţită
Spre pivniţa cu morţi de bachelită,
Din mine creşti, împodobită toată
Cu saltimbanci pe măgăruşi de vată.
Ce lumi subţiri ţi s-au plimbat pe crengi
Cu marţipan, cu fluturi, cu harengi!...
Mă ţii aici, copil printre baloane
Eterne, monotone, diafane,
Să-mi şterg singurătăţile-n tăcere
Cu mâneca scrobită de-o muiere
Ce m-a lăsat aici, neghiob şi umed,
Din loja mea de jad să nu mă-ncumet
Nici a clinti măcar, pe cataramă
Când colţurile sparg atâta teamă.
Simt nopţile cum ţi-au înfipt cuţite
Şi cum alergi pe uliţi troienite
Furtunile cu lame de beteală
Croiesc din tine dungi de piele goală.
119
 Ai rătăcit, desigur, şi se lasă
Pe capitale dricuri de mătasă,
Atât de mare, trenurile sure
Vor trage-n tine pârtie de zgure;
Un ger antarctic, cu rărunchi de gheaţă,
Văd cum de-nchipuirea ta se-agaţă
Şi te zdreleşte cu cristale drepte
Rostogolind durerile-ţi pe trepte.
Ce goală eşti, ce întristată geana
Când viscolul îţi flutură pulpana!
Pe care străzi apuci? Spre ce etaje
Te poartă povârnişele de glaje?
Tu nu cunoşti acele minţi viclene,
Cohortele de principi ori duene
Care-ţi surâd prin igliţe şi ace
Păstrând grămezi de rufe prin iatace.”
Strâng pânzele painguri care taie
Bucăţi de întuneric în odaie,
Iar lada de beton de lângă uşe
Urneşte surd tărhaturi cu cenuşe,
De spaimă cloanţă Claus priveşte singur
La cratiţele sparte printre linguri
Şi caută să vadă vis subţire
Vopsit în roz pe fiece sticlire,
Dar carnea tremură şi se preschimbă
În crunte roţi, în ceasuri fără limbă,
În scripete, în negre manivele
Vedeniile regelui Pepin
Încremenite pe cazane grele...
Cum plâng nămeţii povârniţi în tindă
Şi parcă vin strămoşii dârji să-l prindă
Când, lunecând în unt peste şarniere,
Deznoadă uşa uncii de tăcere
Şi toarnă din nimicul din afară
Un zid profund în Claus, şi-l înfioară:
O clipă şi-ntunericul va sparge
Corăbii cu catran peste catarge...
Dar, proiectat ca dintr-o mână oarbă,
Un cub albastru vine lângă barbă,
120
Apoi un alt, albastru, cub se-aşază
A N T O L O G I A B A L A D E I C U LT E
Lui Claus în palmă, lin, şi scânteiază.
Zvârlite iar, cu gesturi ne-ntrecute,
Răzleţe cuburi se-ntretaie iute,
Iar Claus le cântăreşte, le răstoarnă,
Le şterge de-ntuneric şi de iarnă
Şi fum înalţă cu istorii clare
Închise chiar de el în fiecare.
Răsună-n jur clintite campanile
Şi zac în flori răgace juvenile
Cu sâmburi de lumină sub elitre
Cu doamne sidefii suind în vitre
Şi-n toate Claus se plimbă, meditează
La ce va oglindi străvechea rază
Din nori alunecată pe-o tipsie
Mocnind amiezi într-o sufragerie
Acum, azurul turnului desparte
Odaia-n părţi cu diferite soarte.
E Claus aici, iar dincolo, egală,
Spălătoreasa rufe limpezi spală;
Ei semne desfăşoară-n străvezime
Şi îşi zâmbesc prin vesela mulţime
Cu mantie, cu pavăză, cu cucă,
Cu bile reci rostogolind, năucă.
În memoria lui Ion Barbu
Învineţea, la nuntă cu alai,
Pe frunzele de viţă, mucigai,
Iar bobul vin împurpura prin vine
De strugure. Cădeau rubine.
Stricată, bocănea la vânt, palancă
Sub merii povârniţi în umbră francă.
Era o toamnă cu pomelnic surd
Pe vremea regelui Pepin cel scurt.
Şi-n toamnă, cerul, ca la spart de chef,
Un petic îngroşat cu dens sidef
121
 Bătea ca luni, o prispă de răcoare
În ochi zgâiţi şi-n funduri de cleştare.
Agile palme se roteau căuşe
Pe pulpe de mirese jucăuşe,
Vergine ceţuri odihneau turtite
În jurul băligarelor de vite,
Când, într-o seară, la răspântii nude
S-a divizat amurgul pe feude:
Prima, lividă ca o piele anglă,
A doua, stracojie şi rectanglă,
A treia, verde cu chenare negre,
Sunând gavote din cutii alegre,
Iar ultima albastră, cum era
Privirea fetelor de catifea.
Şi-n cerul împărţit au prins să joace
Din darabane, ştirbe dobitoace
Ce lacrime vărsau de duioşie
Pe-o tavă cu bureţi, trandafirie.
Iar Filibert, străinul şarlatan,
Zicea că le cunoaşte din Liban
Şi dănţuia pe uliţi de plăcere
Imagini risipind la cine cere.
Erau în ele fildeşii infante
Cu silfi de purpură jucând în poante
Şi la poruncă, moile mantale
Cădeau la poale de infante goale.
Iar demoni cântători cu feţe moapse
Pofteau în mugete la calde coapse
Vâslind din palpi, din limbă, din flagele
Să suie din adânc, până la ele.
Erau şi ţâţe de regine caste
Muşcate de năpârci reginoclaste,
Cuprinşi, când, de-o simţire mai neroadă
Visau la ele regi, în cavalcadă.
Şi-n lumi de pântece pe-o lunecare
122
Cu meşteri ţapi şi chipuri din Tartare
A N T O L O G I A B A L A D E I C U LT E
Rotea buric rotund şi serpentin
Până şi soaţa regelui Pepin.
Iar el, rămas în ţară să vâneze
Mistreţi isteţi cu lăncii genoveze
Privea dintr-o lucarnă cum se-arată
Pe pajişti crude, Franţa repetată
Şi cizela prin craniu gând ciudat
Să vâre-n sfetnici praf de scărpinat
Când vor sui-n arome de vanilii
Liliachii, albaştri, la consilii.
Iar la castel, în unghiuri vesperale
Vibra o sarabandă din cimbale
Atât de lent, pe corzile înguste
Că-n mintea regelui căzură cruste
Şi pipăi ameţitor şi cert
Tot ce spunea că vede Filibert.
Ba chiar, de sus, zări printre pervaze
Cum regele Pepin ciocnea turcoaze
Şi bucurii îl fulgerau, pe dată,
Când răscolea-n sipeturi de agată
Cu mii fiinţe ca şi el de gale,
De albe, de mirate, de regale,
Cu pergamente iscălite-n grabă,
Cu astronomi turtiţi sub astrolabă,
Cu mici regine dăruindu-şi nurii
Delfinilor, pe mări cu holoturii.
Dormea-n hamac sultanul sarazin
Şi-n jeţ de preţ, dormea chiar el, Pepin.
Visa c-a mai zburat peste-o livadă
Cu piersici scuturate în zăpadă
Şi trei dulăi cât un dulap cioplit
Cu strugure de lemn şi scârţâit
Lătrau la el şi se căzneau să salte
Să-i sfâşie mătăsurile balte.
123
 Riga Pepin, în zbor prea lin, se duce,
De mâneci dogii n-au să-l mai apuce
Şi va pluti peste livezi, departe,
Şi va pieri între livezi şi moarte
Tot mai oval în vale, mai prelung,
Când acefal, când pasăre, când ciung,
Iar noi, într-o boccea de saltimbancă,
La toamnă colinda-vom ţară francă.
Balada zâmbetelor
E-un alb, după catarge, port,
Într-un fiord profund, în nord,
Şi peşti uscaţi, din Groenlande
În jurul lui urzesc ghirlande.
Nu-i de fiinţe locuit
Ci de răsfrângeri, la zenit,
Prin curţi, doar iederi treze cresc
Şi aşteptări care zâmbesc,
În casele cu foc aprins
Nu se-ncălzeşte niciun ins
Ci numai zâmbete – peceţi
Culori încearcă pe pereţi,
Iar râsete portocalii
Se toacă prin bucătării.
......................
În rada cu ponton regal
Şi clipocit de val egal
Nu-i zi nici noapte, doar un mic
Surâs se-ncheagă din nimic,
Un trist surâs de ametist
Închis în sine ca-ntr-un chist,
Urnit de vânt pe cheiul gol
În zbor domol ori rostogol,
Împins de-a dura el răsună
Şi zâmbetele le adună:
124
Întâi un gong, apoi un clopot,
A N T O L O G I A B A L A D E I C U LT E
Întâi un zvon, apoi un hohot,
Iar portul alb, după catarge
În râs de sticlă grea, se sparge...
Pe şesul cu pelin amar
A început să se reverse
Un edificiu de stejar
Cu fum coclit peste traverse
Înalt c-abia dacă zăreşti
Cocoşii verzi de pe ţuguie
Poartă danteluri bătrâneşti
La streaşina de şiţă şuie
Nu ştii, să-l ocoleşti de ţii
Când a-nnoptat şi când se lasă
Din marile fereşti pustii
O luminare negricioasă.
De lemnul lui cioplit în trei
Trecute secole, cu arte
S-au spart ghiulele de stei
Şi-ntregi păduri de halebarde.
Aici au răposat în prag
Legiuni de huni, cohorte gale
Asalt pornind în crunt şirag
Din patru puncte cardinale
În jur mor vaete şi spârci
De tigve despicate-n două
Şi cum mai scormonesc năpârci
Prin măruntaiele cu rouă
Deasupra paseri albe plâng
Plutind pieziş, într-o aripă,
Şi-un tânăr cocostârc nătâng
Străpuns de curbe ciocuri ţipă.
125
Emil Brumaru Şerban Foarţă

A N T O L O G I A B A L A D E I C U LT E

B alada crinilor
care şi-au scris frumos
Balada baionetei din Bayonne
Venea olanda din Olanda,
Trăia într-un oraş din miazăzi venea caşmirul din Caşmir;
Un crin înzăpezit în datorii că ni s-a ofilit ghirlanda
cuvinte nù am, să mă mir;
Care primea, scrise pe pluş cu lapte, am mai dansat o arleziană,
Scrisori de la alt crin, din miazănoapte; a mai căzut un batalion;
sclipea,-n Artois, o arteziană
Oh, pentru cruda lor corespondenţă şi-o baionetă, la Bayonne.
Aveau cea mai naivă diligenţă!
De la Berlin venea berlina
şi indigoul, de la Ind;
Ei îşi tăiau cu zimţii de la timbre iubea Marcel pe Albertina
Miresmele-ntre dânşii să le schimbe, şi era tare suferind;
şi ne-a cuprins indiferenţa,
Poştaşi înflăcăraţi puneau ştampile, şi-a mai pocnit câte-un balon;
Cântând din corn, pe sacii cu pistile, sclipeau faianţele,-n Faenza
şi baionetele,-n Bayonne.
Plicuri adânci pudra, sculat din zori
Însuşi directorul caleştilor!! Sardinele, din marea sardă,
din Persia, piersica venea;
Dar crinul ce trăia în miazăzi, Mansart murise-ntr-o mansardă,
Fiind înzăpezit în datorii, ofiţerimea lenevea;
se prelingea o vară laxă
Îi răspundea din ce în ce mai rar ca îngheţata, din baton;
Celuilalt crin ce bea pe-ascuns mărar. sclipeau sacsii în ţara saxă
şi baionete, la Bayonne.
Apoi tăcu de tot. O rouă grea Havana-ţi oferea havane
Strivi parfumul amândurora. din care-albastru fum adii
dinspre divane spre tavane
Şi astfel cei doi crini nu şi-au mai scris, ca la Bagdad, sub bagdadii;
Poştaşii au murit, poşta s-a-nchis, Colonia ne dădea colonie
iar Bostonul, un vals-boston;
Doar uneori mai trece monoton s-a statuat Finis Poloniae
Prin bulion un vechi poştalion... şi am dat fuga la Bayonne.

126 127
 Din Caesar, Kaiserul şi Ţarul, Şi motorul duduia,

A N T O L O G I A B A L A D E I C U LT E
din vespasiană, Vespasian; şi el nu le tutuia. (bis)
hazardul bate veşnic zarul
pe care-l tot arunci în van; Ah, taxiul cu, pe ambe-
se răsfrângea-n oglinzi de damă le lui părţi, lungi lumânări!
blazarea noastră cu blazon, Domnişoarele (în strâmbe-
iar nu în sclipitoare lamă le pocnindu-le pe gambe)
de baionetă de Bayonne. au, acum, iluminări;
cum aprinde-s-ar brusc lambe,
Voltaire dormea într-o volteră ele au iluminări.
şi, între timp, filosofa;
a mai trecut de-atunci o eră, „Nu vreţi, domnu, din taxiu’
a mai căzut câte-o sofa; care-i sunteţi şi şofer,
de ce se clatină iatacul să descindeţi, – şi v-asi’ur
şi cad ghiulele pe balcon? că am ce să vă ofer...”
Opriţi, opriţi, opriţi atacul
la baionetă, la Bayonne! Domnul însă cu mănuşă
albă, iese din taxi
Închinare
ca să bată la o uşă
A mai trecut o belepòcă; cu, în pragul ei, sacsii;
Adio, domnule baron! şi cum ciocăne la uşă,
Sclipeşte-n soare, echivocă, aşa ciocăne la uşă,
o baionetă, la Bayonne. tot mai plin de fandacsii.
Doar că ea,-n, greu, somnu-i,
Balada vechiului taxi nu ştia că domnu-i. (bis)

„Il ne s’ arrêtait jamais Domnişoarelor, ce bombă

L’ fiacre qu’ un mort conduisait.”
(Robert Desnos,
care domnul, în maşină,
Complainte de Fantômas) demarează şi sucombă
Dincotro, sub geam, taxiul în fotoliul de meşină;
ce trotoarul se ticsi care,-acum, maşina făr’
de capoade lungi, taxiul de şofer, prin ma’ala
să-l măsoare: „Fain taxi!”; (domnişoarele-mi leşină)
şi ce hram să poarte domnul mai umbla, cât mai umbla...
ce-a client, necum a văr,
nu aduce; care domnul Ah, tu fată cu, în păr,
„Aici stă”, întreabă domnul, floarea sorcovei, lila!
„fata cu o floare-n păr?”
128 129
Aureliu Busuioc O, bonetă albă, Inimă haină,

A N T O L O G I A B A L A D E I C U LT E

veşnică poveste!... dragoste pustie!

Balada unei seri de iarnă Nu mai vine... Ninge...

Biata lui ursită...
Mâine o să vină?
Unde eşti, mândrie?!

Fulguie agale, Să se-ascundă, poate. Patimă, te stinge Hotărârea creşte,

azi lipseşte luna. Dar dacă se teme? nemărturisită!.. vise pier deşarte,
Pe omătul moale Şapte jumătate – dorule, fereşte!
trec perechi întruna. a sosit la vreme. Nu! Se-nşeală! Fie-i! Mâine... face moarte!
Ce idei obtuze!
Cresc buluc pe stradă S-a sfârşit şi pace, Mâine o să vie, Tu asculţi, grădină,
vesele redute. azi îi spune totul, o să-şi ceară scuze, ultimul ei vaer?...
Bulgări de zăpadă că de-o lună-ncoace
zboară pe-ntrecute. a slăbit cu totul, cum s-o ia în pripă, Mâna asasină
prea-i peste măsură! a rămas în aer:
Sună-n van tramvaiul, c-a secat izvorul Poate are gripă
nimeni nu se-ntoarnă... lacrimilor toate, cu temperatură?... Cum stă rod să deie
Şi-a pornit alaiul că-l omoară dorul un boboc de nalbă,
domnişoara iarnă. şi... Cum? Bolnavă? Oare! a-nflorit pe-alee
că nu mai poate! Biata lui iubire... o bonetă albă...
Numai el în zboru-i
gâfâie, zoreşte. Ce peisaj feeric! Dar... dar dacă are
Lunecă piciorul? Rime – rânduri, rânduri, altă întâlnire?!
Asta nu-l priveşte. într-un dans eteric
să înşire-n gânduri.
C-o fi iarnă-n lume?
N-are-nsemnătate. Fulg topit pe-o geană,
Uite-acum, acum e vine? N-o să vie?
şapte jumătate. Cum te naşti vicleană,
soră poezie!
Fete râd şi saltă,
tinereţe dalbă! Glasul tău – surdina
El nu ştie altă gamelor minore...
boneţică albă...
...Au umplut grădina
Iată parcul. Banca. opt bătăi sonore.
O să vină oare?
Uite acolo creanga, Veninoasă salbă
creanga cea... maree. dragostei aceste.
130
Mircea Cărtărescu De felceri mari, cu letinii,
Balada medievală
(Fragment din epopeea Levantul)
Mai daţi-mi vin şi-mi mai zâmbiţi,
Ochi dragi, iar voi de prisosiţi,
Naramze, n-faţa-mi poposiţi,
Şi-oi spune de Madelaine.
E mult de când s-a petrecut
Povestea, într-un vechi ţinut
Cu ordalíe şi cu scut,
Ţinutul Evergren.
Un crai bătrân, beţiv şi mic
Cu pe obraz un roş petíc
Ce lupus doftorii îi zic
O fată-avea, Madelaine,
Ce peste câmpuri se plimba
Şi-n codri goi se înfunda
Şi-o mai frumoasă nu era
În ţara Evergren.
În ochi adânc de îi priveai
Doar cai şi cavaleri zăreai,
Turnire-n pajişti verzi de rai
Visa mereu Madelaine.
„Ah, niciodată nu voi fi
Decât a celui ce-ntr-o zi
Într-un turnir m-o cuceri,
Aici, în Evergren.”
Dar riga altă vorbă-avea:
„Cine de lupus m-o scăpa
Răsplată fata mea voi da,
Cumintea mea Madelaine.”
Se-nfăţişară mii şi mii
132
A N T O L O G I A B A L A D E I C U LT E
Dar niciun fel de doftorii
În tristul Evergren
Nu ştergeau pata din obraz
A beţivanului de cneaz
Şi nimeni nu primea ucaz
Şi mâna lui Madelaine,
Pân-un neguţător sosi
Pe ape reci, printre scrumbii,
Şi marinarii pe frânghii
Strigară: „Evergren!”
La curte el intră semeţ,
Pe rigă îl privi isteţ
Şi grăi chipeşul drumeţ
Zâmbind către Madelaine:
„Eu, rigă, ştiu a vindeca
Într-o clipită pata ta
Căci nu-i ce spui Domnia Ta
Şi toţi din Evergren.
Nu lupus, ci-a ruşinii pată
Îţi e pe faţă înfierată
După o bătălie dată
(Oh, iartă-mă, Madelaine)
Când încolţit de crudul Kron
Tu ai fugit ca un poltron
Şi te-ai ascuns aici, sub tron,
În plânsul Evergren.
Deci, dacă vrei a vindeca
De pe obraz ruşinea ta,
Ai să-mi dai mie fata ta,
Pe dulcea mea Madelaine,
Şi eu îndată voi porni
Şi-ale lui Kron ţinuturi mii
Cu spada le voi cuceri
Doar pentru Evergren”.
133
 Riga sări ca un pardós:
„Neruşinat şi ticălos!
Să nu-l asculţi, i-un mincinos,
Frumoasa mea Madelaine!
În temniţă îl aruncaţi
Şi mi-l munciţi, şi-l ferecaţi!
Vă dau poruncă să uitaţi,
Supuşi din Evergren,
Tot ce grăi ăst fanfaron.
Dau ordin: Nu există Kron
Şi nu am stat nicicând sub tron!”
Dar apriga Madelaine
Strigă din jilţ de purpur: „Tată!
Tu ştii că e adevărată
Povestea asta, ştie toată
Suflarea-n Evergren!
Ah, scrie-i tu lui Kron în nord
Ca să îşi lase-al său fiord
Că sunt cu totul de acord
Să îi dau eu, Madelaine,
Şi inima şi mâna mea
Dacă-n turnir va triumfa
Sub cerurile de lalea
De-aici, din Evergren.
Şi junele de negustor
Îl va-nfrunta dacă-i e dor
De chipul meu surâzător”.
„Aşa va fi, Madelaine!”
Răspunse craiul aplecând
Obrazul roşu spre pământ
„Căci nu pot să-mi înec tot bând
Ruşinea-n Evergren.”
Trecură zilele de mai
Şi în grădinile de rai
Sunt mână-n mână jun bălai
134
Şi tulburea Madelaine.
A N T O L O G I A B A L A D E I C U LT E
El îi citeşte de Arthur,
De palida Badroulbadour...
Sub perii-n floare, sub azur
Ei cântă-n Evergren.
Ăst timp, pe drum de caşaloţi,
Cu ţurţuri grei prinşi în mustăţi,
Vin mişcătoarele cetăţi
(Uitase şi Madelaine),
Ale lui Kron corăbii lungi.
Pe ale mării repezi dungi
Sălbaticii de Nibelungi
Ajung în Evergren.
Kron, ochi de piatră, barbă creaţă
Miroase a oţel şi ceaţă.
Proptit în cizmele de ghiaţă,
Cu ochii la Madelaine,
Rânji spre rege: „Rege şui,
Pentru ai mei nimica nu-i
De preţ în bietul tău, sâlhui,
Regat, în Evergren.
Nici fata ta n-o preţuiesc,
Dar provocarea o primesc.
Vreau în turnir să biruiesc
Sub ochii lui Madelaine.
Orice rival voi căsăpi
În lâncedul de miazăzi.
Cine mă poate birui
În blândul Evergren?”
Plecă, apoi, râzând în hohot,
Se depărtă pe cal în tropot.
Rămase inima în clocot
A palidei Madelaine.
„De ce gândind la el mă dor
Gândirile? De ce mi-e dor?
135
 Doar îl iubesc pe negustor,
Strein în Evergren.”
Pe seară ea intră-n iatac,
Se pieptănă prelung, buimac,
Când pe fereşti un vârcolac
Pătrunse la Madelaine.
Avea aripe mari de piei
Bătute-n pietre cu scântei.
Fiara, nimic de felul ei
Nu e în Evergren,
Căci are solzi sticloşi de aur
Şi nări cu foc, boaşe de taur,
Labe cu ghiare de balaur.
Păşi înspre Madelaine
Şi o înfăşură-n aripe,
Zbură cu ea în două clipe,
Pieri palatul ca nisipe,
Pieri şi Evergren.
Iar dimineaţa o aduse,
Încercănată-n pat o puse,
Unde fusese nu ştiuse
(Sau ai ştiut, Madelaine?)
În gândul ei, o roşă pată
Venea mereu, văzută-odată,
Dar unde? Unde? Spune-odată,
Ah, unde-n Evergren?
Nopţi după nopţi la ea venea
Balaurul care ardea
Cu ochii reci de peruzea.
Pleca atunci Madelaine
Cu el. Se întorcea în zori
Şi nu-i ardea de negustori,
De peri, de fluturi şi de flori,
De regi, de Evergren.
136
Veni şi ziua de turnir,
A N T O L O G I A B A L A D E I C U LT E
Se ridicară corturi şir,
Juni scutieri leiţi în fir
Veneau după Madelaine.
Crainici din trâmbiţe sunau,
Flamuri în lănci se agitau,
Covoare pe balcon erau
În ţara Evergren.
Şi iată-i: îmbrăcaţi bogat,
Pe cai cu pieptu-mplătoşat
Rivalii cu panaş rotat
Salută pe Madelaine.
Pierită ea le face semn.
Vibrează lăncile de lemn
Şi caii zguduie solemn
Pământu-n Evergren.
Prin crăpătura vizierii
Crunt se scrutează cavalerii
Şi se reped, se fac puzderii
Sub ochii lui Madelaine.
Caii se surpă, ei se scol
Şi fac cu spada rotocol.
Nu s-a văzut aşa pârjol
În blândul Evergren.
Căci spadele lucesc în soare
Ca nişte flame arzătoare
Şi se izbesc în scutul tare.
Şi-acoperă Madelaine
Cu mâna cea subţire ochii
Şi mâna s-a crispat pe rochii
Nimic mai crunt, din Capadochii
Şi până-n Evergren.
Neguţătorul se feri
De-un fulger, şi apoi izbi,
Capul lui Kron îi despărţi
137
Şi vesel spre Madelaine
Se îndreptă, când deodată
Căzu prinţesa leşinată
Şi se opri suflarea toată
’N regatul Evergren.
Nunta ţinu o săptămână
Apoi străinu-o luă de mână
Şi se-ncuiară împreună
El şi a lui Madelaine.
Sub stelele ca mii de focuri
Mai continuau cânturi şi jocuri,
Mii se rupseseră de tocuri
În vesel Evergren.
Dar dimineaţă, înjunghiată
Zăcea, într-o de sânge pată,
În singura de sânge pată,
Nevrednica Madelaine.
Neguţătorul se porni
Spre Indii cu-a lui bogăţii
Şi au rămas de-atunci pustii
Grădini în Evergren.
Balaurul, să ştie-oricine,
Din visul de fecioară vine
Şi pe ea însăşi o răpune...
Aşa păţi Madelaine,
Ce răvăşită-n orice noapte
La a lui Kron ureche şoapte
Fierbinţi suflase. Pieri în noapte,
În noapte, Evergren!
A N T O L O G I A B A L A D E I C U LT E
NOTE BIOBIBLIOGRAFICE
Gheorghe Asachi
(1788–1869)
Poet, prozator, dramaturg, fondator al Albinei româneşti (prima publicaţie din
Moldova, 1829), a unor instituţii culturale şi educaţionale. Autorul unor creaţii bala-
deşti, de fapt nişte prime încercări, memorabile, de acest gen în literatura română:
Ştefan cel Mare înaintea Cetăţii Neamţ, Turnul Butului, Jijia.
Dochia şi Traian a fost publicată în cartea „Dochia şi Traian dupre zisurile popu-
lare a românilor, cu itinerarul muntelui Pionul” (1840).
Ion Heliade-Rădulescu
(1802–1872)
Poet, prozator, lingvist. Fondatorul primului ziar în Ţara Românească, Curierul
românesc (1829). Autor al unor poeme de proporţii (Anatoliada), elegii, meditaţii,
satire, fabule, proză satirică.
Balada Zburătorul este publicată pentru prima dată în 1844 în Curierul româ-
nesc.
Vasile Alecsandri
(1821–1890)
Poet, prozator, dramaturg, unul din numele de referinţă ale paşoptismului ro-
mânesc. Celebritatea în epocă şi în timp i-au adus-o nuvele romantice, poemele
eroice (ciclul „Legende”, ciclul „Ostaşii noştri”), „Pastelurile”, comediile şi dramele.
Baba Cloanţa a fost publicată pentru prima dată în revista Propăşirea (1844),
apoi inclusă în volumul „Doine şi lăcrimioare” (1842–1952).
Dimitrie Bolintineanu
(1825–1872)
Poet, unul din reprezentanţii remarcabili ai paşoptismului românesc (elegii, ba-
lade, epistole, poeme).
Mihnea şi baba este publicată în volumul de debut Colecţie din poeziile dom-
nului D. Bolintineanu (1847), iar baladele Daniel Sihastru şi Muma lui Ştefan cel Mare
sunt publicate în volumul „Legende sau Basme naţionale în versuri” (1858).
Mihai Eminescu
(1850–1889)
Mare poet, prozator şi publicist român din sec. al XIX-lea. Cunoscut şi recu-
noscut mai ales pentru opera poetică, în primul rând pentru poeziile lirice şi pen-
tru poemele Luceafărul, Memento mori, Epigonii, Scrisorile (un ciclu din cinci opere
139
satirice). Autor al romanului neterminat Geniu pustu şi al nuvelelor Sărmanul Dionis,
Cezara ş.a. A studiat şi a valorificat folclorul şi mitologia.
Diamantul Nordului a fost publicată pentru întâia dată în anul 1902 în revista
Sămănătorul cu titlul Visiunea lui Don Quixotte. A fost scrisă într-o primă versiune în
„epoca berlineză” (1873–1874), revizuită în 1876–1877.
Umbra lui Istrate Dabija-Voievod. Scrisă în 1878, a fost publicată fragmentar în
Sămănătorul (1902), iar integral în „Opere comple(c)te” (1914).
George Coşbuc Poet, dramaturg, publicist, autor al unor texte în viziune expresionistă.
(1866–1918)
Poet român. Cântăreţ al satului românesc, cu reminiscenţele sale mitologice,
istorice, tradiţionale (volumele „Balade şi idile”, „Fire de tort”) şi al istoriei tradiţionale
(volumul „Cântece de vitejie”). Este autorul unor studii de folcloristică, întemeietor (co-
fondator) al unor importante reviste literare (Vatra, Semănătorul, Viaţa literară) şi unul
din cei mai importanţi traducători din literatura universală (Dante, Homer, Vergiliu).
Moartea lui Fulger este publicată în volumul „Balade şi idile” (1893). Alături de
Nunta Zamfirei, reflectă concepţie de viaţă tradiţională şi reprezintă fragmente din-
tr-un proiect epic de proporţii inspirate de mitologia şi literatura populară.
El-Zorab este publicată, de asemenea, în volumul „Balade şi idile” (1893) şi se
înscrie printre producţiile epice din serialul de balade pe motive străine, alături de
Balada albaneză, Regina ostrogoţilor, Fatima, Lordul John.
Paşa Hassan este publicat iniţial în 1894 în revista Vatra, apoi inclus în volumul
„Cântece de vitejie”. Reflectă un episod din bătălia de la Călugăreni şi este inspirat
din Nicolae Bălcescu (Românii supt Mihai-voievod Viteazul).
Ştefan Octavian Iosif (1905–1975)
(1875–1913)
Poet de factură neoromantică, nostalgică. Creaţii poetice (minore) intimiste,
delicate, melodice.
Frumoasa Irină a fost publicată în volumul „Poezii” (1902).
Novăceştii a fost publicată în volumul „Poezii” (1902).
Pintea a fost publicată în volumul „Poezii” (1902).
Gruia a fost publicată în volumul „Credinţe” (1906).
George Topârceanu (1920–1962)
(1886–1937)
Poet român, autor al unor texte de un rafinament şi eleganţă deosebită, îm-
binînd sensibilitatea elegiacă cu ironia (veselă sau tristă).
Cele 5 balade incluse în antologie au apărut în volumul „Strofe alese. Balade
vesele şi triste” (1920).
Ion Barbu Ştefan Augustin Doinaş
(1895–1961)
Poet, matematician (numele adevărat: Dan Barbilian), unul din numele de re-
ferinţă ale poeziei române interbelice. Cunoscut în literatură mai ales pentru poe-
140
mele esenţializate, ermetice, poetul a avut, înainte de acestea, alte două „etape ale
A N T O L O G I A B A L A D E I C U LT E
creaţiei”: parnasiană (apolinică, de o perfecţiune „rece”) şi baladesc-orientală.
Nastratin Hogea la Isarlâk a fost publicată în revista Viaţa românească în 1922.
Riga Crypto şi lapona Enigel a fost publicată în Revista română în 1924.
Emil Isac
(1886–1954)
Balada ardeleană a apărut în „Lumea – bazar săptămânal” în 1925.
Adrian Maniu
(1891–1968)
Poet şi dramaturg, ataşat mai multor direcţii literare: dadaism şi suprarealism,
simbolism, manierism, tradiţionalism, expresionism.
Balada spânzuratului, datată „Paris, 1914”, este publicată în revista Flacăra în 1916.
Alexandru Philippide
(1900–1979)
Poet, prozator, eseist, cercetător şi teoretician (studii de literatură universală şi
comparată). Poezie romantică şi expresionistă, evoluînd spre clasicism.
Balada vechii spelunci a apărut în volumul „Visuri în vuietul vremii” (1939).
Radu Gyr
Poet, eseist, dramaturg de factură tradiţională, folclorică (remarcabilă înde-
osebi pentru fiorul baladesc) şi de orientare patriotică. Arestat şi condamnat în
câteva rânduri la ani grei de puşcărie (pentru participare la mişcarea legionară), în
1958 este condamnat la moarte (sentinţa este apoi înlocuită cu detenţie pe viaţă)
pentru poezia Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane.
Baladă pentru miez de noapte a apărut în volumul „Balade” (1943).
Radu Stanca
Poet, dramaturg, eseist. Unul dintre cei mai activi membri ai „Cercului literar
de la Sibiu”, promovează spiritul cerchist în primul rând prin potenţarea valenţelor
estetice ale baladescului.
Buffalo Bill a apărut în revista Vremea în 1943.
Balada studenţească a fost tipărită în volumul „Versuri” (1966).
(1922–2002)
Poet, eseist, unul dintre cei mai remarcabili poeţi ai cercului literar de la Sibiu, ai
„generaţiei războiului” şi ai deceniilor ulterioare.
141
 Liric rafinat, într-o poezie abstractă, polemist în versurile satirice (şi sarcastice), stilistic. Liric prin excelenţă, a cultivat ocazional balada, fără însă a miza prea mult

baladin celebral în texte de sorginte mitologică în seriile de balade din anii ’50–’60.
Mistreţul cu colţi de argint (datată: 1945) a apărut în volumul „Omul cu compa-
sul” (1966).
Alexandru refuzând apa (datată: 1948) a apărut în volumul „Alfabet poetic” (1978).
Regele, fiul copacului (datată: 1945, 1957) a apărut în volumul „Alfabet poetic”
(1978).
Balada prinţului nesărutat a apărut în volumul „Hesperia” (1979).
Leonid Dimov vrescă, gama poetică fiind variată, atât tehnic, cât şi tematic. Dincolo de mitologi-
(1926–1987)
Poet, fondator şi unul din numele de referinţă ale curentului oniric (alături de
D. Ţepeneag) şi precursor al postmodernismului. În poemele sale de o virtuozitate
(lexicală şi tehnică) debordantă, năucitoare, sunt puse în joc toate ariile limbii şi
toată diversitatea posibilă a vocabularului.
Istoria lui Claus şi a giganticei spălătorese şi Vedeniile regelui Pepin au apărut în
volumul „7 poeme” (1968).
Balada zâmbetelor a apărut în acelaşi volum. Face parte din poemul amplu
Mistreţul şi pacea eternă, alcătuit din: Prolog; Balada zâmbetelor; Cântecul misterelor
jucate; Sonetul ultimei iubiri; Cuvântul mistreţului înserat de spirit; Epilog.
A N T O L O G I A B A L A D E I C U LT E
pe firul narativ ori pe tensiunea dramatică (decât una interioară, lirică şi ea).
Balada unei seri de iarnă este reprodusă după ediţia „În alb şi negru” (1977).
Mircea Cărtărescu
(n. 1956)
Poet, prozator, eseist, unul din vârfurile de lance ale optzecismului (respectiv,
postmodernismului) românesc. Concretul, cotidianul se sublimează într-un soi de
lirism cu faţete nebănuite şi într-o sensibilitate înnoitoare, deopotrivă intimă şi li-
zarea cotidianului, poetul face incursiuni în lumile imaginare (inclusiv în universul
cărţilor re-citite), în descendenţa lui Dimov şi în re-scrierea ludică şi ironică a lite-
raturii şi a istoriei ei („Levantul”, o a doua epopee în literatura română, după cea a
lui Budai-Deleanu).
Balada medievală este un fragment din epopeea Levantul (din Cântul al patru-
lea), editată în 1990. În cheie postmodernistă, „balada” reia motive şi formule ale
literaturii anterioare, de la cea a trubadurilor (menestrelilor), până la cea a lui Barbu,
Doinaş sau Dimov, cu monorime în terţină, cu rime permanente „Madelaine –
Evergren” în mijlocul şi sfârşitul strofei, cu rol de refren.

Emil Brumaru
(n. 1939)
Poet, autorul unor volume de poezie ironică şi fantezistă, în descendenţa lui To-
pârceanu şi Minulescu, într-o relativă afinitate cu poemele lui L. Dimov, M. Sorescu,
Ş. Foarţă, dar şi de o factură originală, inconfundabilă.
Balada crinilor care şi-au scris frumos a apărut în volumul „Cântece naive” (1976).

Şerban Foarţă
(n. 1942)
Poet, eseist, critic literar, unul dintre cei mai originali autori de texte poetice. Po-
ezie ludică şi livrescă, alegorică, ingenioasă, surprinzătoare, cu construcţii grafice,
lexicale şi gramaticale impievizibile, într-o imitare şi sublimare a stadiului primar,
inocent al limbajului.
Balada Baionetei din Bayon a apărut în volumul „Simpleroze” (1978). Este – din-
colo de jocul unor referinţe lexical-etimologice, o ilustrare perfectă a modelului
„clasic”, villonian, a baladei ca poezie cu formă fixă.
Balada vechiului taxi, o construcţie produsă de jocul accidental al cuvintelor şi
sonorităţilor, a fost publicată în acelaşi volum, „Simpleroze”.

Aureliu Busuioc
(n. 1928)
Poet, prozator, dramaturg, traducător. Ca poet, a îmbinat tonalităţile melanco-
lic-meditative cu cele ironice şi satirice, modelându-şi textele cu fineţe şi rafinament

142
 Imprimare la Combinatul Poligrafic,
str. Petru Movilă, 35;
MD-2004, Chişinău, Republica Moldova
Comanda nr.