Poezia Cu Forma Fixa

POEZIA ROMÂNEASCĂ CU FORMĂ FIXĂ
colecţia
antologia
Poeziei româneşti
cu formă fixă
Ediţie îngrijită, notă asupra ediţiei, concepte
şi bibliografie de Nicolae Leahu şi Raisa Leahu.
Prefaţă de Nicolae Leahu
•
Întreprinderea Editorial-Poligrafică Ştiinţa Ştiinţa

CZU [821.135.1+821.135.1(478)]–82
A 62
CUPRINS
Editat cu sprijinul Ministerului Culturii

Aprobat de Comisia de selecţie pentru editarea cărţii naţionale
Redactor: Mihai Papuc 19 Spumele haosului şi savantele ritmuri

Corector: Maria Cornesco 22 Notă asupra ediţiei
Redactor tehnic: Nina Duduciuc
Concepţie grafică a colecţiei: Vitalie Ichim
Machetare computerizată şi copertă: Vitalie Ichim
Acrostih
Coperta I: Gustav Klimt, Sărutul (1907–1908) Dimitrie Eustatievici Braşoveanul
23 Ahrosticon
Alecu Văcărescu
Întreprinderea Editorial-Poligrafică Ştiinţa, 24 Lucsandra
str. Academiei, nr. 3; MD-2028, Chişinău, Republica Moldova;
tel.: (+373 22) 73-96-16; fax: (+373 22) 73-96-27;
e-mail: prini@stiinta.asm.md; prini_stiinta@yahoo.com: www.stiinta.asm.md
Costache Conachi
25 Nume [Mă duc, stăpână, de-acum şi nu ştiu de-oi mai veni]
Difuzare: 25 Nume [La obrazul ce fireşte...]
Republica Moldova: ÎM Societatea de Distribuţie a Cărţii PRO-NOI 26 Nume [Acest foc ce dinadins...]
str. Alba-Iulia, nr. 75; MD-2051, Chişinău; 26 Nume [Cu a feţăi tale rază...]
tel.: (+373 22) 51–68–17, 71–96–74; fax: (+373 22) 58–02–68;
e-mail: info@pronoi.md; www.pronoi.md Bogdan Petriceicu Hasdeu
Toate drepturile asupra colecţiei „Câmpul de lectură” şi a acestei ediţii aparţin 27 La noi...
Întreprinderii Editorial-Poligrafice Ştiinţa.
Gheorghe Cutasevici
Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii 28 Asta-i Patria, etern cuvânt
Antologia poeziei românești cu formă fixă/ed. îngrijită, notă asupra
ed., concepte şi bibliogr. de Nicolae Leahu, Raisa Leahu. – Ch.: Î.E.P. Ştiinţa,
2015 (Combinatul Poligrafic) – 224 p. – (Colecţia „Câmpul de lectură”,
Baladă
ISBN 978-9975-67-968-8)
Şerban Foarţă
ISBN 978-9975-67-971-8 29 Balada baionetei din Bayonne
[821.135.1+821.135.1(478)]–82
Emil Brumaru
© Ediție îngrijită, notă asupra ediției,
31 Baladă
concepte și bibliografie de Nicolae
Leahu și Raisa Leahu, 2015 Catren
© Prefaţă: Nicolae Leahu, 2015
© Întreprinderea Editorial-Poligrafică Anonim
ISBN 978-9975-67-971-8 Ştiinţa, 2015 32 [Doamne, Doamne, mult zic Doamne...]
32 [Bate, Doamne, şi mai lasă...] Gazel
32 [Duce-m-aş cu norii-n vânt...]
Mihai Eminescu
George Topârceanu 46 Ghazel
33 Catrene 47 Gazel
Nicolae Labiş George Coşbuc
34 Portret 48 Gazel
34 Poezia cititorului 48 Lupta vieţii (Gazel)
Distih Glosă
Dosoftei Mihai Eminescu
35 Stih [Pentru Sfântul Onisifor] 50 Glossă
35 Stih [Pentru Sfântul Ioan cel Scund]
Mircea Cărtărescu
Dimitrie Anghel 53 [Glosă]
36 Cum cântă marea
Haiku
Ion Pillat
37 Aci sosi pe vremuri Florin Vasiliu
56 [În explozia...]
Lucian Blaga 56 [În octombrie...]
39 Cerească atingere 56 [Umbra unui ram...]
39 Asfinţit marin 56 [Vrăjită, apă...]
40 Noiemvrie
Şerban Codrin
B. Fundoianu 57 [Cad flori de cireş...]
41 E ziua cea din urmă 57 [O dată pe an...]
Nichita Stănescu 57 [Cariul în grindă...]
42 [Ai văzut...] 57 [În ridurile...]
57 [Căzând frunzele...]
Mihai Ursachi
43 Non dolet Mircea PETEAN
58 [casă la munte...]
Vasile Romanciuc 58 [da – o poezie...]
44 Trece un om... 58 [pe ducă-i anul...]
Arcadie Suceveanu Emilian Galaicu-Păun
45 Catharsis (II) 59 Nunta de la Cana Galileea
59 Mica răstignire 74 Rondelul chinezilor din Paris
59 Gravitație
B. Fundoianu
Pantum 75 Rondel de toamnă
75 Rondel de primăvară
Cincinat Pavelescu
60 Pantum Leonid Dimov
76 Rondelul ochiului de geam
Mircea C. Demetriade 76 Rondelul semnului ceresc
62 Pantum 77 Rondelul gutuilor
77 Rondelul rondelurilor
Ioanid Romanescu
63 Pantum Pavel Boţu
78 Rondelul însetării
Ion Roşioru
64 Pantum [Plonjez definitiv în tine...] Mihai Ursachi
64 Pantum [Din când în când ne-ntoarcem...] 79 Cântecul lui Iacint în rozariu
Renku Şerban Foarţă

80 Rondelul rozei vânturilor
Constantin Severin, Şerban Codrin
66 Stâncă în spaţiu Ronset
Ritornelă Horia Bădescu
81 Ronset [Amiezi, amurguri, dimineţi, amiezi...]
George Coşbuc 82 Ronset [A fost? Va mai veni? Mai este încă?...]
68 Ritornele 82 Ronset [Macină moara, uruie valţul...]
Ilie I. Deleanu
Sextină
70 Ritornele
Bonifaciu Florescu
Rondel 83 Sestina. Seara pe câmpie
Alexandru Macedonski
Sonet
71
Rondelul lucrurilor
72
Rondelul crinilor Gheorghe Asachi
72
Rondelul cupei de Murano 85 Cătră Tibru
73
Rondelul rozelor ce mor 86 La introducerea limbei naţionale în publica învăţătură în Moldavia,
73
Rondelul marilor roze la 1828
74
Rondelul apei din ograda japonezului
Ion Heliade-Rădulescu 102 Vedenii
87 Sonet I. La anul 1830 102 Poem feeric
103 Simbolism de toamnă
Vasile Alecsandri 103 Sonata lunii
88 Lacul de Como
Ştefan Petică
Mihai Eminescu 104 Moartea visurilor. VII
89 Iambul 104 IX
89 Vorbeşte-ncet
90 Iubind în taină Dimitrie Anghel
90 Oricare cap îngust 105 Spre Cythera
91 Oricâte stele
91 Afară-i toamnă Octavian Goga
92 Sunt ani la mijloc 106 Sonet [Cuprinde-mă din nou, singurătate...]
92 Când însuşi glasul 106 Gândeşte-te...
93 Trecut-au anii 107 Sonet [Acum din nou îmi treci pe sub fereastră...]
93 Veneţia 107 Apus
94 Răsai asupra mea
94 Ai noştri tineri Alexandru Gherghel
108 Sonet (Strada)
Mircea C. Demetriade
95 Spleen Panait Cerna
95 Păianjenul de aur 109 Sonet
96 Sonuri şi culori Alfred Moşoiu
Traian Demetrescu 110 Moartea florilor
97 Clavirul George Bacovia
Alexandru Obedenaru 111 Sonet
98 Naiadele Nichifor Crainic
Şt.O. Iosif 112 Caliacra
99 Poezia 112 Sălcii elegiace
99 Toamnă 113 Marea
100 Sonet modern 113 Floarea-soarelui
100 Înserare
Ion Pillat
Mihai Codreanu 114 Drum de noapte
101 Cântăreţul meu 114 Vânătoare
101 Spre Venus
George Topârceanu Mateiu I. Caragiale
115 Broasca-ţestoasă 130 Grădinile amăgirii
115 Sonet estival 130 Noapte roşie
116 Sonete pluvioase 131 Cronicarul
131 Domniţa
Lucian Blaga
117 Răsărit magic Vintilă Horia
117 Cariatide 132 Teleologie
118 Don Quijote
118 Lângă vatră G. Călinescu
119 Cerbul 133 Lete
119 Măgăruşul 133 Păpădia
Victor EFTIMIU Virgil Teodorescu

120 Sonetul 134 Ecou mineral
120 Sonetul este-un leu
Ştefan Aug. Doinaş
121 Sonetul este-o dramă
135 Sonetul amintirii fără glas
121 Când s-a lăsat și ultima cortină...
135 Sărutul
Tudor Arghezi 136 Durată
122 Cucuveaua 136 Doar tu
137 Dansul
Ion Barbu 137 Sonete către Euridice. I
123 Munţii 138 Metamorfozele. I
123 Copacul 138 II
124 Banchizele 139 VI
124 Gest 139 IX
125 Răsărit 140 XIII
125 Text
Aureliu Busuioc
B. Fundoianu 141 Basm
126 Dorm florile 141 Înţelegere
126 Moise
127 Scara lui Iacob Gheorghe Tomozei
127 Eglogă marină 142 Sonetul psalm
128 Spleen 142 Sonetul sonetului
128 Reverie 143 Sonetul bibliotecii
129 Mănăstire. XVI 143 Caii
129 Poezia. Sonet
Tudor George Ioanid Romanescu
144 Sonet 160 Sonet
144 În stilul binecunoscut
Mircea Ivănescu
Constanţa Buzea 161 Înnoptând într-o cameră plină cu cărţi
146 [cu ochii la cerul de ieri] 161 Făcându-se dimineaţa într-o cameră plină cu cărţi
146 [aş vrea să facem oameni de zăpadă] 162 Manierisme
147 [septembrie fără asprimea verii]
147 [aştept un deal tihnit păscut de vite] Emil Brumaru
148 [acelaşi magic joc rotund cu plute] 163 Sonetul de pe insulă
148 [cu flori şi cu boboci de sticlă rece] 163 Sonet [Ţi-am pus piper pisat în aşternuturi...]
164 Sonet [Azi vom pleca spre fericire...]
Radu Cârneci 164 Sonet [Mi-am cheltuit pitacii de-a valma pe sonete...]
149 I. ...Şi, rătăcind pe apa neantului de dor 165 Transcrierea sonetului nr. 19, et. V, ap. 14
149 VI. Edenul meu de mugure şi soare
Mihai Ursachi
Ion Vinea
166 Sonet ridicol
151 Sonet
151 Fantezie Mircea Dinescu
Romulus Vulpescu 167 Doamne-fereşte
152 Testament Şerban Foarţă
152 Monarh de moarte 168 Sonet în contrarimă
153 Sonet de toamnă 168 Ferestre în aprilie
Anatol Ciocanu
Leo Butnaru
154 Verona
169 Solilocul aproape vesel al lui Omar Khayyam
Leonid Dimov 169 De Socrates
155 Sonetul ultimei iubiri 170 Nemăsurare
155 Pe malul Stixului. I
156 II Arcadie Suceveanu
156 VII 171 Peşte de mare
171 Imperiul nisipului, Sahara
Gheorghe Pituţ 172 Nufărul magic
157 Ovidiu 172 Albatrosul lui Baudelaire
157 Fiinţa 173 Fluture de noapte
158 Ca prima oară 173 Echilibru imperfect
158 Rame de toamnă
1. Frunza Mircea Cărtărescu
159 4. Nobleţe 174 [Pentru artist, femeia nu-i femeie...]
Alexandru Muşina Păstorel (Al.O. Theodoreanu)
175 Către cititor 195 Replică la replică
175 W.C.
176 Diva (The Ultimate Modern Toy) Ciob de sonet
176 Armăsarul şi păpuşa
Nichita Stănescu
Emilian Galaicu-Păun 196 Ciob de sonet
177 Sonetul sonetelor
Sonet ludic 
Dumitru Crudu
178 sonet 4 Ion Hadârcă
178 sonet 8 197 Sonetul numai sunet
Coroană de sonete Sonet neterminat

Paul Mihnea Emil Brumaru
179 Coroana coroanelor (fragment) 198 Sonet neterminat
Derivate sonetice Emilian Galaicu-Păun

199 [sonetul inocenţei pierdute odată cu ultimul vers]
Sonet inversat
Mihai Codreanu „Ultimul” sonet
188 Cioclul (sonet invers. În ritm liber) Dumitru Crudu
200 sonet de liubov, trist 12
Sonet dublu
Mircea Demetriade Tanka
189 Pianistul (Dublu sonet) Şerban Codrin
Panait Cerna 201 [Iată cum devii...]
191 Tristeţea Lenorei (Sonet dublu) 201 [Nu-i magia mea...]
201 [La prima noastră...]
Mircea Cărtărescu 202 [A fi singură...]
193 (Sonet dublu) [găsesc tot mai puţine lucruri care merită să fie 202 [Primul ciripit...]
scrise...] 202 [Tocmai spulberă...]
202 [Un fluture alb...]
Sonete în dialog 202 [O răspundere...]
Mihai Codreanu 202 [Vântul scuturând...]
194 Afurisenie
Terţina

Mihai Eminescu
203 Care-i amorul meu în astă lume
Şt.O. Iosif
205 Terţine
Dimitrie Anghel
206 Ex-voto
Spumele haosului
Triolet şi savantele ritmuri
B. Fundoianu
207 Triolet
207 Triolete Modernitatea şi postmodernitatea au dinamizat de o asemenea manieră în-
făţişarea literaturii încât a repune astăzi în discuţie statutul formelor fixe în poezie
209 Concepte va părea unor spirite sceptice, ca să nu spun pripite sau intolerante, dacă nu un
222 Bibliografie generală anacronism, atunci, cel puţin, o ciudăţenie. Nu e nici una şi nici cealaltă. Pe de o
parte, pentru că se mai scrie poezie cu formă fixă (de exemplu, cele mai recente vo-
lume de sonete – e adevărat, nonconformiste – ne parvin dintr-o direcţie oarecum
neaşteptată, de la doi poeţi optzecişti, Mircea Cărtărescu – cincizeci de sonete şi
Alexandru Muşina – hinterland), iar, pe de cealaltă parte, pentru că în fiinţa – pro-
fundă! – a poeziei, ca şi în natură de altfel, nimic nu se pierde, ci totul se transformă,
cu radicalism sau cu graţie, cu seninătate sau crispare, cu gravitate sau ironie.
Neavând un trecut organic (evaluabil adecvat exclusiv în interiorul unei limbi/
literaturi naţionale), aşa cum reuneşte, ca proiect imaginar, pasaje temporale asin-
crone şi spaţii geografice îndepărtate/izolate (Sicilia medievală şi Japonia epoci-
lor Heian şi Kamakura, Florenţa lui Petrarca, epoca poeţilor Pleiadei franceze sau
Londra shakespeare-iană, lumea iraniano-arabă, arhipelagul malaysian şi iar Ţara
Soarelui-Răsare etc.), poezia cu formă fixă ar fi îndreptăţită să-şi revendice o istorie
universală, relativ coerentă, doar odată cu secolele XVIII–XIX, adică abia atunci când
însăşi ideea de poezie ajunge în pragul unor mutaţii ce vor atrage după sine erup-
ţiile în lanţ ale discursului poetic de tip experimental.
Mult mai lesne ar fi să schiţăm, pornind de la prefigurarea spiritului poeziei
şi înaintând spre configuraţia conceptelor, premisele acelor tensiuni ontologice
şi artistice care au îndrumat elanurile poeticului înspre jinduita luminiscenţă de
cleştar a formelor fixe.
Istoria formelor (a structurilor interne, în accepţia lui Edgar Papu din Evoluţia şi
formele genului liric, dar şi cea a structurilor exterioare, a tiparelor – ritm, rimă, strofă
etc.) poeziei se identifică, în mare, cu istoria poeziei însăşi. Efort de punere în ordine
a eului/sinelui şi de acordare a impulsurilor acestora cu lumea (şi reprezentările
ei), poezia se naşte din spumele haosului, imitând, în dezvoltarea sa ulterioară, sa-
vantele ritmuri (pentru nunţile necesare, sugera Ion Barbu) ale Naturii şi extaticul,
19
fecundul echilibru al Universului. Utopie disimulând cristalizarea formei în/din „Toţi ne naştem poeţi – spunea Al. Macedonski, în 1882, îngânându-l ironic,

însăşi substanţa metamorfozelor, poezia rescrie scenariul destinului uman de la pare-se, pe Vasile Alecsandri, dar nu devin poeţi decât aceia care se formează prin
anamnezicul ecou al inocenţei paradisiace la tragicul plonjeu (al izgoniţilor din... studiu.” Artă a cuvântului, poezia îşi inventează o boltă de hârtie, pe care anină
increat?) în cronotopul constrângerilor existenţei. „stelele” formelor sale. Toate au aceeaşi funcţie, simbolică, a comunicării, iar de cli-
Marcată de o imanentă lege a cuvântului, deci a unei convenţii („fără margini”, pit clipesc („arar din gene”) cu irizaţii mereu echidistante, dacă poetul/privitorul
dar „profund limitate”, cum o interpretează Nichita Stănescu în Elegia întâia), sau, nu-şi aruncă el însuşi pe grumaji jugul unei sclavii benevole. Cu excepţia câtorva
deliberat, de propria-i nevoie de a elimina amatorismul, poezia când respinge, sonetişti industrioşi, poezia noastră nu pare să fi stimulat vreun fel de fanatism,
când îşi asumă libertatea genetică, inventând restricţii sau abolindu-le, întronând cu atât mai mult unul generalizat, al formelor fixe. Dimpotrivă, având o vârstă de
clişeul sau spărgându-i, capricioasă, „armura de sudoare”. Lupta dintre normă şi numai două secole, ea amendează, tacit, excesele, recucerindu-şi, zi de zi, liberta-
anormalitate (cel de-al doilea termen uneltind, după Hugo Friedrich, să ia locul tea. Legenda spune că Ezra Pound ar fi scris un an de zile sonete numai pentru a
antonimului său) strămută dialectica în spaţiul limbajului poetic. A nu da seama le distruge. Nu numai pentru aceasta! Mitul ascunde o învăţătură mult mai înaltă:
de această beligeranţă productivă, de confruntarea şi... modelarea reciprocă a con- trecerea cantităţii în calitate este posibilă doar atunci când se implică virtuozitatea
trariilor înseamnă a afişa o conştiinţă culturală de-o naivitate frizând caligrafia pe şi simţul unităţii fondului cu forma. Aşa cum mărturisea şi Paul Valéry, de exemplu,
nimic a unei priviri moleşite de plictis. susţinând că sonetul te somează „să consideri fondul şi forma drept clauze egale
Pregătită de întreaga evoluţie culturală, pătrunderea poeziei cu formă fixă, ca şi între ele”. De la spiritul ludic al celebrului acrostih hasdeian la perfecţiunea sone-
a celorlalte forme, de altfel, în literatura română certifică atât vigoarea acestor activi telor, a gazelurilor sau a glosei lui Mihai Eminescu şi de la ronsardiana fermitate a
fermenţi ai poeticităţii, cât şi flexibilitatea, permeabilitatea sistemului la impulsuri sonetelor lui Mihail Codreanu la impunătoarele proiecte ale lui Vasile Voiculescu şi
exterioare oricât de „exotice”. Fie că adoptă catrenul sau acrostihul, gazelul sau sone- Paul Mihnea arta formei se obişnuieşte să fie, nu mai puţin, şi o artă a fondului, a
tul, haikuul sau balada, poezia românească îşi demonstrează neostoit capacitatea unui fond care îşi gândeşte forma. Un Emil Brumaru sau un Şerban Foarţă, un Mihai
de asimilare a alterităţii întru crearea unei identităţi polifonice. Deşi insuficient con- Ursachi sau un Alexandru Muşina fac din virtuozitate un modus vivendi al textului.
ştientizată teoretic, această experienţă pare să fi fost decisivă pentru impunerea Este o superfină replică la proliferarea unui verslibrism tot mai trăncănitor, dar şi un
rapidă – într-o literatură scrisă foarte tânără! – a unui cult al exigenţei literare. Mihai răspuns inteligent la provocările hedoniste ale postmodernităţii. Urmând drumul
Eminescu este, în acest sens, exemplul major, poetul încredinţând revistei Convor- istoriei poeziei şi, nu mai puţin, propria lor istorie, formele fixe nu se pot sustrage
biri literare doar 3 din cele 31 de sonete pe care le-a elaborat, în timp ce Alexandru tensiunilor generale din spaţiul artei. În Sonet de liubov, trist 12, Dumitru Crudu, de
Macedonski, un alt artist cuprins de „adânca sete a formelor perfecte”, cizelează exemplu, duce, la modul ludic, sonetul la staţia... Malevici a poeziei, reducându-l
Poema rondelurilor până în ultimele clipe ale vieţii sale. la pura funcţionare a semnelor de punctuaţie. E un fel de a arăta că forma în sine,
Excesiv elogiate, de unii (sonetul fiind văzut, de exemplu, ca „eveniment sacru”, eminescian vorbind, nu e bună decât să... sune din coadă. Iată de ce, adaptându-se
„împărtăşanie revelatoare”, „rython de aur”, „agheasmatar sacramental” etc.), negli- nu atât timpului cât spiritului poeziei, azi formele fixe parodiază şi se autoparodia-
jate sau la fel de nedrept şi violent contestate, de alţii, formele fixe sunt, în realitate, ză, „citează” şi „recitesc”, evocă sau îşi pun masca uitării.
unelte şi tehnici, nicidecum semne de nobleţe sau substitute ale poeziei. Acesta-i, cu alte două cuvinte, artificiul, focul... Arză-l-ar jocul!
Generate de un instinct al structurării, al înălţării informului din lutul primordial Nicolae Leahu
într-un fel de rang superior al condiţiei bipede, dar şi de orgoliul, firesc, al poeţilor
de a-şi afirma originalitatea (singure textele rămase de la trubaduri, atrăgea atenţia
un bun cunoscător al domeniului, conservă un număr uluitor de forme prozodice)
în spaţiul lor de reflecţie şi manifestare, formele fixe nu garantează „inefabilul”, ci
doar tatonează, sondează, aproximează himerica fiinţă a poeziei. Strict pragmatic,
modul de acţiune al formelor fixe a avut însă o eficienţă remarcabilă: obligând ca-
tindaţii la gloria de poeţi să-şi rafineze mijloacele de expresie, sau, pe de altă parte,
descurajând impostura, veleitarismul, de un ridicol penibil când apar pe fundalul
unei flagrante inabilităţi în utilizarea tehnicilor discursului poetic. Proliferarea di-
letanţilor şi chiar capitularea criticii sub presiunea puhoaielor de „verslibrişti” sunt
consecinţe ale îndepărtării „noii ştiinţe” a versului de elanul originar către ordine,
în tot cazul, de o intenţie creatoare comprehensibilă. Altfel zis, deşi canoanele nu
sanctifică, vizibilitatea lor disciplinează, impunând un minim respect faţă de mese-
rie, faţă de regulile cele mai generale ale breslei.
20
Notă asupra ediţiei
În lipsa unui număr suficient de studii aplicate asupra evoluţiilor fiecărei forme fixe,
a sintezelor şi antologiilor de gen etc., lucrarea noastră este fatalmente„incompletă”. Cu
toată dorinţa autorilor de a-i asigura o cât mai strânsă perspectivă istorică şi valorică,
am renunţat la utopia „exhaustivităţii” în folosul... punctualităţii, construind antologia în
jurul sonetului, forma fixă privilegiată în literatura română de la Eminescu încoace. Am
cules, pentru a nu arăta că „dogmele” ar interesa mai mult decât poezia însăşi, şi câteva
insolite „abateri” de la canon, pe care le-am inserat în subcapitolul Derivate sonetice,
A cros t i h
un mod de a celebra curajul poeţilor de a nu se lăsa încolonaţi în umbra „modelelor”,
ca şi voinţa lor de a experimenta chiar pe un teren programat să tempereze inovaţia.
Spre deosebire de întâia lucrare de acest fel la noi, semnată de Gh. Cardaş (Vezi
Poezii cu formă fixă, Bucureşti, Editura Albatros, 1973), care ne-a fost de un real Dimitrie Eustatievici Braşoveanul
ajutor, inclusiv ca parteneră într-un dialog discret polemic, şi care cuprindea şi un
număr considerabil de texte din lirica universală (în original şi/sau în traducere), (cca 1730–1796)
ne-am limitat demersul la practica literară românească, antologând însă, cum este
şi firesc, şi textele reprezentative aparţinând unor poeţi din Basarabia, Bucovina de
Nord sau din diaspora. La cele 11 specii (catren, distih, gazel, glosă, pantum, ritor-
nelă, rondel, sextină, sonet şi dublu sonet, terţină, triolet) inventariate de Gh. Cardaş
Ahrosticon
în spaţiul literaturii române, ediţia de faţă adaugă altele 7 (acrostih, baladă, haiku, „Hristos a tot puternic îndurat Înpărat,
renku, ronset, coroană de sonete, tanka), deşi, să recunoaştem, nu întotdeauna avem Ridicând pre tot omul călcat şi înDurat,
de-a face cu un număr semnificativ de practicanţi ai cutărei sau cutărei specii. Cul- Israilul cel nou de Hristos e priImit
tivând grădinile trecutului, o antologie de acest fel lucrează totuşi pentru viitor, de
unde sunt de aşteptat alte încercări de a îmblânzi rigorile poeziei cu formă fixă.
Să fie numai curat, drept şi pRea umilit.
Pentru a nu aglomera antologia cu prea multe piese „marcate” istorico-literar Tot pomul lui roade prea să îndrePtează,
sau, alteori, teoretico...-sentimental, am optat pentru poeme care, dincolo de ca- Să arată şi de toţi să mărTuriseşte,
racterul lor ilustrativ, să placă cititorului actual inclusiv ca varietate tematică şi sti- Este ştiut precum că curat să slAveşte,
listică. Am inclus, deliberat, în antologie, şi texte (sontele lui Mircea Ivănescu sau Starea direptăţii cei bine înTocmite,
Dumitru Crudu, de exemplu) ce se înscriu într-o mai vastă şi neîncetată acţiune Toate faptele fiind prea împOdobite,
de decanonizare, apreciind atitudinea în cauză ca fiind una motivată estetic, de
subminare a rigidităţii (adeseori emfatice sau gratuite) a formelor fixe, dar şi de
Ertare, slobozie în veci dăRuieşte
consolidare a instituţiei poeziei, pentru că reacţiilor destructurante li se răspunde, Tot omul celuia ce să pocăieşte!”
la celălalt pol, cu reacţii structurante. 1755–1757
Organizând alfabetic speciile, cu excepţia coroanei de sonete şi a subcapitolului
Derivate sontetice, asimilate de noi familiei aceluiaşi canon, am prezentat autorii
în ordine cronologică, în funcţie de anul debutului editorial, mai potrivit pentru a
urmări aventura formelor fixe în timpul şi spaţiul literaturii.
La transcrierea textelor, am păstrat, în general, scrierea/rostirea autorilor sau
spiritul unor ediţii de autoritate, modificarea majoră ţinând de adoptarea, la cere-
rea expresă a editurii, a prevederilor ortografice conforme DOOM 2.
Autorii
22 23
Alecu Văcărescu Costache Conachi

Lucsandra Nume
La doi ochi ce sunt din fire, Mă duc, stăpână, de-acum şi nu ştiu de-oi mai veni.
plini de nur şi de simţire, Ah, ascultă, să-ţi grăiesc, până n-apuc a muri.
Urmează ca sî-nchine Răbdare îţi zic să faci şi răbdând să nu urăşti
vrând şi nevrând fiecine; Inima care ţi-am dat numai tu s-o stăpâneşti.
Căci într-o căutătură Ori în ce stare voi fi, să ştii că m-or îngropa
viaţa dau şi viaţă fură: Amanet cu viaţa mea numai la dragostea ta.
Sunt deprinşi tot a supune Rob desăvârşit al tău fiind dat prin giurământ,
şi-a robi fără minune. A mă preface nu-i chip până ce-oi întra-n pământ.
Aceşti ochi plini de putere,
căutând cu mângâiere
N-au zăbovit să găsească
Nume
lesnire să mă robească ; La obrazul ce fireşte
Dar şi eu fără sfială Cer cu stele-nchipuieşte
le didei făgăduială : Urmează să să robască
Rob să le fiu în vecie ; Orice fire omenească,
cu mare statornicie ; Căci ochii ce săgetează,
Acest dulce de rob nume Ca luceferii cu rază,
să-l port şi în ceea lume. Supt două arce-nghinate
Inimile ţân legate.
Aerul ce abureşte
Dintr-un sân ce izvorăşte
Nuri, blândeţă şi dulceaţă,
Morţilor încă dă viaţă.
Dar evghenia ce are
Ca un ifos de-ndurare,
Robind placul şi sâmţârea
Pleacă toată omenirea
A primi cu bucurie
Jertfă în veci la ea să fie.
24 25
Nume Bogdan Petriceicu Hasdeu

Acest foc ce dinadins

În suflet tu mi-ai aprins
La noi...
Nu să vă mai potoli „La noi e putred mărul” a zis de mult poetul
De-acum până ce-oi muri. A zis cu desperare şi a murit nebun
Inima mea s-au primit Căci îl zdrobi durerea când s-a convins cu-ncetul,
Din ceasul ce te-au iubit, Oftând după scăpare, că nu mai este bun
Ca să rabde orice rău Nici sâmburele însuşi, speranţa viitoare,
I-a fi scris pe pieptul tău, Fecioara sfiicioasă ascunsă de priviri.
Având lucru hotărât
A-ţi robi până-n sfârşât. O, da! un vierme sarbăd cu otrăvită boare
Rozând fără-ncetare nu lasă nicăiri
Nume Bucată nemânjită, şi în zadar să crează
Iluzia din urmă ar vrea, că tot mai poţi
Cu a feţăi tale rază Redobândi scânteia din dispăruta rază!
Soarele s-asămenează,
Atunci când să pogoară I-am cântărit, piticii! i-am măsurat pe toţi!
La sfinţitul de vară Lucesc prin neştiinţă, prin penele străine,
Seninând cu mângâiere Insecte cu o umbră mai mare decât ei,
La a tuturor vedere. Te-nşală-n perspectivă, dar când te uiţi mai bine
A ochilor tăi ivală, E trist şi-ţi vine milă de falnicii pigmei!
Cu blândeţa ce ne-nşală,
Năvălind cuprinşi de gene, Rivali cu cine ştie ce geniuri sublime,
Săgetează din spâncene. Aruncă vorbe-n aer ce curg ca un şiroi,
Duhul tău ce legiuieşte Repetă, dar de unde, din ei nu spune nime...
Pravili ce lumea primeşte E putred, putred mărul din sâmbure la noi!
Robeşte cu biruinţă
A sâmţârilor fiinţă,
Adunând într-o unire
A tuturor proslăvire.
26 27
Gheorghe Cutasevici

Asta-i Patria, etern cuvânt

Ram vânjos cu frunza verde-n cânt,
Om cu dorul sevă din pământ,
Muncă, fericire şi avânt,
Înfrăţire-n faptă şi în gând,
Naştere din tot ce e mai sfânt,
Imn de mângâiere răsunând! –
Asta-i Patria, etern cuvânt. Baladă
Şerban Foarţă
Balada baionetei din Bayonne

Venea olanda din Olanda,
venea caşmirul din Caşmir;
că ni s-a ofilit ghirlanda
cuvinte nù am, să mă mir;
am mai dansat o arleziană,
a mai căzut un batalion;
sclipea,-n Artois, o arteziană
şi-o baionetă, la Bayonne.
De la Berlin venea berlina

şi indigoul, de la Ind;
iubea Marcel pe Albertina
şi era tare suferind;
şi ne-a cuprins indiferenţa,
şi-a mai pocnit câte-un balon;
sclipeau faianţele,-n Faenza
şi baionetele,-n Bayonne.
Sardinele, din marea sardă,

din Persia, piersica venea;
28 29
Mansart murise-ntr-o mansardă, Emil Brumaru

ofiţerimea lenevea;
se prelingea o vară laxă
ca îngheţata, din baton;
sclipeau sacsii în ţara saxă
Baladă
şi baionete, la Bayonne. Vechi piftier de ţâţe clocitoare,
Prin pâlnii scurs în bălţi de somn ca lapţii,
Havana-ţi oferea havane Nemăturat cu geana de fecioare,
din care-albastru fum adii Cel mai becisnic dintre toţi inapţii,
dinspre divane spre tavane
ca la Bagdad, sub bagdadii; Ou putrezindu-şi gălbenuşu-alene
Colonia ne dădea colonie Pe poliţe, din nou mi se arată
iar Bostonul, un vals-boston; VEDENIA! Parfumul face pene
s-a statuat Finis Poloniae Şi-năbuşă nări, căni, odăi şi, iată,
şi am dat fuga la Bayonne.
Prin iadul cald din jur mişc-o femeie
Din Caesar, Kaiserul şi Ţarul, Piciorul ei, greu minutar de carne.
din vespasiană, Vespasian; Ce fante ca din bumbi pieptu-şi descheie,
hazardul bate veşnic zarul Preauleios sufletu-n ceşti să-şi toarne?
pe care-l tot arunci în van;
se răsfrângea-n oglinzi de damă
blazarea noastră cu blazon,
iar nu în sclipitoare lamă
Închinare
de baionetă de Bayonne. O, ACEL VERS, subţire maţ de flutur,
Chioşc de cocon, desmăţ al smirnei moale,
Voltaire dormea într-o volteră Crud pârţ de înger chiflicind cristale,
şi, între timp, filosofa; Rouă regească-n turn ce-arar o scutur!
a mai trecut de-atunci o eră,
a mai căzut câte-o sofa;
de ce se clatină iatacul
şi cad ghiulele pe balcon?
Opriţi, opriţi, opriţi atacul
la baionetă, la Bayonne!
Închinare
A mai trecut o belepòcă;
Adio, domnule baron!
Sclipeşte-n soare, echivocă,
o baionetă, la Bayonne.
30 31
George Topârceanu

Catrene
Cum pierzi noaptea cu cetitul!
Am trecut din întâmplare
Şi-mi venea, aşa, să intru
Şi să suflu-n lumânare...
*
C a t ren Draga mea, fără cuvinte,
Doar din ochi pricepe toate.
Numai cât mă uit la dânsa
Şi-mi răspunde: „Nu se poate!”
Anonim *
Supărările iubirii
Doamne, Doamne, mult zic Doamne,
Sunt ca ploile cu soare:
Dumnezeu pare că doarme
Repezi, dar cu cât mai repezi
Cu capul pe-o mănăstire
Cu atât mai trecătoare.
Şi de nimeni n-are ştire.
*
Bate, Doamne, şi mai lasă
Câte-o fetiţă frumoasă.
Bate, Doamne, şi mai ţine
Câte-un bădişor ca mine.
*
Duce-m-aş cu norii-n vânt,
Nu mă pot de-al mândrei gând,
M-aş duce cu stelele,
Nu mă lasă mândrele.
32 33
Nicolae Labiş

Portret
Primejdiosul zâmbet sombrat în castitate,
Mişcările prudente şi umerii păgâni,
Ameţitoare noapte a şoaptei depărtate
Şi şarpele virtuţii curbându-se-ntre sâni.
Poezia Cititorului Dis t i h

Deşi-i din implicaţii şi rămurişuri pure
Ori din cristale limpezi ce scânteind se rup,
Intrând în ea, să tremuri ca-n iarnă-ntr-o pădure,
Căci te ţintesc fierbinte, prin gheţuri, ochi de lup.
Dosoftei
Stih [Pentru Sfântul Onisifor]

Ai, Onisifóre, cai la bună fugă
Cătră Dumnezău, şi ai şi bună slugă.
Stih [Pentru Sfântul Ioan cel Scund]

Micşor Ioan de pre stat să are,
Ce la Dumnezău are cinste mare.
(1682–1686)
34 35
Dimitrie Anghel Ion Pillat

Cum cântă marea Aci sosi pe vremuri

În fiecare seară, de-un timp, stau cu mirare La casa amintirii cu-obloane şi pridvor,
Şi-ascult ce straniu cântă tumultuoasa mare. Păienjeni zăbreliră şi poartă şi zăvor.
Atent îmi plec urechea, şi-ascult notele-i grele, Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc
Ascult, cătând pe-ncetul să mă deprind cu ele, De când luptară-n codru şi poteri şi haiduc.
Să-mi lămuresc ce-o doare când spumegă de ură, În drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii.
Ce vrea să spuie marea cu-nfricoşata-i gură. Aci sosi pe vremuri bunica-mi Calyopi.
Dar apele-i ţin taina, schimbând a ei cântare, Nerăbdător bunicul pândise de la scară
Acum, parcă se joacă zvârlind mărgăritare,
Berlina legănată prin lanuri de secară.
Şi-acum, ca supt imperiul unei porunci secrete,
Pe-atunci nu erau trenuri ca azi, şi din berlină
Îşi părăseşte jocul, şi-n larma de trompete
Îşi trâmbiţă mânia, iar miile-i de creste Sări, subţire-o fată în largă crinolină.
Le umflă în talazuri, în larguri dând de veste. Privind cu ea sub lună câmpia ca un lac,
Bunicul meu desigur i-a recitat „Le Lac”.
Că cineva ascultă, şi-nseamnă cu mirare
Ce poate să surprindă din larga ei cântare. Iar când deasupra casei ca umbre berze cad,
Îi spuse „Sburătorul” d-un tânăr Eliad.
Ea-l ascultă tăcută, cu ochi de peruzea...

Şi totul ce romantic ca-n basme se urzea.
Şi cum şedeau... departe, un clopot a sunat,

De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.
Dar ei, în clipa asta simţeau că-o să rămână...

Demult e mort bunicul, bunica e bătrână...
Ce straniu lucru: vremea! – Deodată pe perete

Te vezi aievea numai în ştersele portrete.
Te recunoşti în ele, dar nu şi-n faţa ta,

Căci trupul tău te uită, dar tu nu-l poţi uita...
36 37
Ca ieri sosi bunica... şi vii acuma tu: Lucian Blaga

Pe urmele berlinei trăsura ta stătu.
Acelaşi drum te-aduse prin lanul de secară.

Ca dânsa tragi, în dreptul pridvorului, la scară.
Cerească atingere
Ce arătare! Ah, ce lumină!
Subţire, calci nisipul pe care ea sări. Stea alb-a căzut în grădină,
Cu berzele într-însul amurgul se opri...
necăutată, neaşteptată: noroc,
Şi m-ai găsit, zâmbindu-mi, că prea naiv eram săgeată, floare şi foc.
Când ţi-am şoptit poeme de bunul Francis Jammes.
În iarbă înaltă, în mare mătasă
Iar când în noapte câmpul fu lac întins sub lună căzu din a veacului casă.
Şi-am spus „Balada lunei” de Horia Furtună,
S-a-ntors, ah, în lume o stea.
M-ai ascultat pe gânduri, cu ochi de ametist, Mi-s mânile arse de ea.
Şi ţi-am părut romantic şi poate simbolist.
Şi cum şedeam... departe, un clopot a sunat

Asfinţit marin
– Acelaşi clopot poate – în turnul vechi din sat... Piere în jocul luminilor
saltul de-amurg al delfinilor.
De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat. Valul acopere numele
scrise-n nisipuri, şi urmele.
Soarele, lacrima Domnului,

cade în mările somnului.
Ziua se curmă, şi veştile.

Umbra măreşte poveştile.
Steaua te-atinge cu genele.

Mult tălmăceşti toate semnele.
Ah, pentru cine sunt largile

vremi? Pentru cine catargele?
O, aventura, şi apele!
Inimă, strânge pleoapele!
39
Noiemvrie B. Fundoianu

Foaie udă, mătrăgună –

picurii prin fagi răsună.
E ziua cea din urmă
E ziua cea din urmă de calm, pe muşuroaie,
Văgăuni şi scorburi cască, şi cerul cade, moale, cum ar cădea o foaie.
umbre doar mai vin să pască.
E câmpul lins, şi-i pace arată pe moşie,
Fauni vechi şi roşcovani şi iepuri trag pământul cu ei în vizunie,
scâncet dau sub bolovani şi s-a pitit în ţărnă cârtiţăria cârnă,
pe undeva, în ţară, turmele trec, de lână.
şi pe căile amiezii
se pătrund de neguri iezii. De-acuma cheia zilei se rupe din lumină,
de-acum te rupi din orzul cu pete de rugină,
Se aştern prin adăposturi
zile moarte, stinse rosturi. de-acum te pierzi în orzuri, în ziuă şi în toamnă,
şi toamna-i cu fâneţe, cu vin şi poamă coarnă.
Rod al inimii, de apă,
creşte lacrima-n pleoapă. În zi nu cere nimeni să cadă oblic ploaia –
şoseaua duce numai din Herţa la Fundoaia;
Am pierdut, vai, ce-am pierdut? şi toamna-n chip de bivol pe jos se culcă, până
Vatră caldă, drum bătut. s-apropie mai bine cu somnul de ţărână.
Am pierdut soare şi lună. Vezi, cer şi câmp stau gata şi azi să se sărute
Golul cine mi-l răzbună? când toamna e culoare de cai morţi şi de fructe.
E provizoriu câmpul şi timpu-i provizoriu –

bolnavii albi se uită în şes, din sanatoriu,
cum vite murdărite de aşteptare cască.
Va trebui să moară natura ca să nască,
vor trebui să moară iepurii-n vizunie

şi să acrească mustul, ca soarele să vie
şi ca pământul iară să-nceapă din iubire;

dar cei ce-s storşi din fire or să reintre-n fire,
şi cei ce-s storşi din toamnă or să reintre-n toamnă –

în toamna cu fâneţe, cu vin şi poamă coarnă.
1917
41
Nichita Stănescu Mihai Ursachi

[ Ai văzut...] Non dolet

Ai văzut, frate Iisus? Aş vrea să mă duc sub salcâmii în spume,
Cade iar o stea, de sus... duhul lor alb sufletul meu să’l sugrume
Gura-ntinsului de tină Ca una din florile lor să mă duc tot la vale,

muşcă sfârcul de lumină. ochii din cer să se facă ulcele şi oale
Gându-n noaptea asta, lungă, Şi întâlnindu-te iar sub salcâmul în floare

pân’ la tine să-mi ajungă: să’ţi plâng lângă sân, să te’ntreb de te doare
Mâna ce-nchinase lutul Şi poate’mi vei spune din nou „oh Pete, non dolet”,
strânsă, caldă ca sărutul; delirul comiţial, ce vârtej, ce răscolet...
Coasta suptă, sângerată,

împlinită-n sân de fată;
Şoldul ce-l mânjiră bunii

alb şi pur ca şoldul lunii;
Pulpele, la subţioară
umede ca de fecioară.
Lămâiţă de mireasă
frunţii tale, ne-nţeleasă.
Vin de nuntă, clipei clare

urma crucii pe spinare
......................................
Ai văzut, mireasa mea?
Iar a mai căzut o stea.
42 43
Vasile Romanciuc Arcadie Suceveanu

Trece un om... Catharsis (II)

Printr-un oraş aglomerat Lăsaţi făptura Mielului să treacă
Trece un om însingurat. Cu paşi de aur dinspre lumea greacă.
El trece singur-singurel, Să-mi pască iambii ca pe-o iarbă rară

Cu toată lumea lângă el. Sălbătăcind pe gura mea amară.
Rostim în gând: „Ce om ciudat, Flămând de reveriile-mi naive,

Cu sufletul capitonat!” Să vină dinspre Memphis şi Ninive,
El da de-ar fi să strige-acu,
Ecoul i-ar răspunde nu! Să-mi pască ochii de visări şi forme
Şi palmele de scrieri cuneiforme.
El ne-a uitat? Noi l-am uitat? Să lase-apoi pe limba mea, complice,
Pe cine-l facem vinovat, Sigilii mici de frăgezimi atice.
Că-un om e singur-singurel, Să mor îmbătrânit de fericire,

Cu tot oraşul lângă el? Păscut până-n câmpiile asire...
Dar nu-l oprim. El are trebi. Căci, uite, mă cuprinde-un fel de boală,
Ce să-i încurci? Ce să-l întrebi? Domnule Iamb, doamnă Vocală!
Îl mai vedem. Mai dovedim.

Dar astăzi – nu. Azi – ne grăbim.
Unde mai pui, că azi, oricum,

Am constatat ceva de-acum:
„Cu tot oraşul lângă el,

Un om e singur-singurel.
Ce om ciudat, ce om ciudat,
Cu sufletul capitonat!”
44 45
De bunăvoie, lâncezind, te laşi de şold răpită,

Dar retrezită din amor tu te desfaci cu silă
Şi de turbare s-a-ncleştat, s-a strâns guriţa-ţi creaţă:
Tu de pe frunte păru-ţi dai, plângi tremurând, copilă,
În şolduri boiul ţi-l îndoi ş-ai vrea să-mi scapi din mână,
Precum se-ndoaie, vrând s-o rupi, în degete-o zambilă.
Dar sângele tău dulce-acum ca mursa cea de struguri
În vine-ţi fierbe nebunit, şi mintea e exilă.
Atunci căzuşi pe pieptul meu o sarcină în friguri,
Un fruct răscopt de-amorului căldură fără milă,
Gaze l Ai mai gemut o dată clar ca omul care moare,
Apoi te lăsaşi patimei ce te ardea, Sibyllă,
Şi-n lupta noastră te-am adus sub greul vieţii mele,
Pecetea-am rupt, ce pân-acum juneţea ţi-o sigilă –
Mihai Eminescu Un corp am fost îngemănat trăind o viaţ-obscură,
Demonic-dulce, amoros, spasmotică, febrilă,
Ghazel Şi sufletele noastre-atunci pe buze atârnate

S-au contopit în sărutări, în desmierdări, în milă,
Parc-am trecut noi amândoi în noaptea nefiinţei,
Tu, cu cruzime m-ai respins, când am voit, copilă, Ne-am zugrumat în sărutări, ne-am omorât, copilă!
Să devastez frumseţea ta cea dulce, făr’ de milă –
Şi totuşi corpul tău e plin de-o coaptă tinereţă,
Tu, al amorului duios demonică prăsilă!
Eu am plecat purtând în piept durerea-mi toată scrisă,
Gazel
Precum al primăverii vânt duce-n văzduh o filă; Toamna frunzele colindă,
Dar noaptea când am adormit, atunci durerea-mi toată Sun-un greier sub o grindă,
Se ghemuieşte-n inima-mi, o arde ş-o împilă, Vântul jalnic bate-n geamuri
Părea din somn că m-am trezit şi te-am văzut pe patu-mi, Cu o mână tremurândă,
Boţind cerşaful meu cel alb cu mâna ta gentilă; Iară tu la gura sobei
Abia al hainei tale gaz de umăru-ţi se ţine Stai ca somnul să te prindă.
Şi sânii tău s-au liberat de-a hainei crudă silă Ce tresari din vis deodată?
Şi proaspeţi, albi, rotunzi şi tari ei se ridic, se lasă Tu auzi păşind în tindă –
Şi ochii tăi în lacrimi ard, în lacrimi dulci de milă. E iubitul care vine
La răsuflarea cald-a ta se coace-uscata gură, De mijloc să te cuprindă
Se văd frumoşi mărgăritari ce-ntredeschişi defilă. Şi în faţa ta frumoasă
Cu braţul meu eu şelele ţi le-ncleştai sălbatec O să ţie o oglindă,
Şi-am vrut să-ţi muşc guriţa ta de tremurai febrilă Să te vezi pe tine însăţi
Şi tu te aperi surâzând, c-o mân-acoperi sânii, Visătoare, surâzândă.
Privirea ta înoată ud, când blândă, când ostilă,
46 47
George Coşbuc O luptă-i viaţa, deci te luptă

Cu dragoste de ea, cu dor.
Gazel Pe seama cui? Eşti un nemernic

Când n-ai un ţel hotărâtor.
Picurii cu strop de strop
Fac al mărilor potop – Tu ai pe-ai tăi! De n-ai pe nimeni,
Te lupţi pe seama tuturor.
Zilnic câte-un spic adună
Şi-n curând tu ai un snop.
E tragedie-nălţătoare
Mergi încet şi las’ s-alerge
Când, biruiţi, oştenii mor,
Alţii cât or vrea-n galop.
Fii stejar, să creşti în laturi, Dar sunt eroi de epopee

Nu înalt şi slab, un plop. Când braţul li-e biruitor.
Nu uita, trăind, de corbul
Şi de vulpea lui Esop. Comediant e cel ce plânge
Şi-i un neom, că-i dezertor.
Dacă eşti cinstit, n-ai teamă
De duşman, de-ar fi ciclop. Oricare-ar fi sfârşitul luptei,
Să stai luptând, căci eşti dator.
Fă cât poţi, şi las’ să râdă
Cei ce sar viaţa-n hop. Trăiesc acei ce vreau să lupte,
Iar cei fricoşi se plâng şi mor.
Iar de n-are scop viaţa,
Fă să aibă clipa scop. De-i vezi murind, să-i laşi să moară,
[1893] Căci moartea e menirea lor.
[1894]
Lupta vieţii
(Gazel)
Copiii nu-nţeleg ce vor:
A plânge-i cuminţia lor.
Dar lucrul cel mai laş în lume

E un bărbat tânguitor.
Nimic nu-i mai de râs ca plânsul

În ochii unui luptător.
48
Pentru masca fericirii,

Ce din moartea ei se naşte
Şi o clipă ţine poate;
Pentru cine o cunoaşte
Toate-s vechi şi nouă toate.
Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul şi pe patru
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plânge, de se ceartă,
G l osă Tu în colţ petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine.
Mihai Eminescu Viitorul şi trecutul

Sunt a filei două feţe,
Glossă Vede-n capăt începutul

Cine ştie să le-nveţe;
Tot ce-a fost ori o să fie
Vreme trece, vreme vine, În prezent le-avem pe toate,
Toate-s vechi şi nouă toate; Dar de-a lor zădărnicie
Ce e rău şi ce e bine Te întreabă şi socoate.
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă, Căci aceloraşi mijloace
Ce e val ca valul trece; Se supun câte există,
De te-ndeamnă, de te cheamă, Şi de mii de ani încoace
Tu rămâi la toate rece. Lumea-i veselă şi tristă;
Alte măşti, aceeaşi piesă,
Multe trec pe dinainte, Alte guri, aceeaşi gamă,
În auz ne sună multe, Amăgit atât de-adese
Cine ţine toate minte Nu spera şi nu ai teamă.
Şi ar sta să le asculte?...
Tu aşează-te deoparte, Nu spera când vezi mişeii
Regăsindu-te pe tine, La izbândă făcând punte,
Când cu zgomote deşarte Te-or întrece nătărăii,
Vreme trece, vreme vine. De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăşi
Nici încline a ei limbă Între dânşii să se plece,
Recea cumpăn-a gândirii Nu te prinde lor tovarăş:
Înspre clipa ce se schimbă Ce e val, ca valul trece.
50 51
Ca un cântec de sirenă, Mircea CĂRTĂRescu

Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momeşte în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
[ Glosă]
Nu băga nici chiar de seamă, Totul este scriitură,
Din cărarea ta afară Totul este doar holon,
De te-ndeamnă, de te cheamă. Lumi turtite-ntreţesură
Ca să facă lumi balon.
De te-ating, să feri în laturi, În Geneză lumea crapă
De hulesc, să taci din gură; Cu troznit de-Apocalips.
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi, Lumi zidite-n lumi se-adapă
Dacă ştii a lor măsură; Din iluzie, eclips.
Zică toţi ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece; Doar poet şi poezie,
Ca să nu-ndrăgeşti nimică, Conştiinţă şi destin,
Existenţa o învie
Tu rămâi la toate rece.
Şi-o fixează pe deplin.
Tragi realu-n nări, şi vis
Tu rămâi la toate rece,
Tu expiri, altă natură.
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Totul este manuscris,
Ce e val, ca valul trece,
Totul este scriitură.
Nu spera şi nu ai teamă;
Te întreabă şi socoate
Lumea-n infinite trepte
Ce e rău şi ce e bine;
Se afundă-n sus şi-n jos.
Toate-s vechi şi nouă toate.
E compact în cer, perfect e
Vreme trece, vreme vine.
Ce-n prăpastie-i poros.
1883 Mii de turnuri Babel şuie
Se-mpletesc în Babilon.
De coboară sau se suie,
Totul este doar holon.
Lumi create, lumi creează:

Scriitoru-i personaj
Ce la rându-i se-ntrupează
În prinţese şi în paji.
Pajii-apucă şi ei pana,
Moaie-n dragoste şi-n ură
Şi pe fila lor, bălană,
Lumi turtite-ntreţesură.
53
Fantezia este zeul Hupertext şi hiperlume

Asimptotic ce-a gândit Ce nu-ncape-n minţi de ghips,
Leul ce înghite leul El doar s-a salvat din spume,
Ce pe leu l-a înghiţit. Din iluzie, eclips.
Ce vertij când mintea-ţi cade
În al lumilor plonjon! Din iluzie, eclips
Foi în teanc sunt adunate Lumi zidite-n lumi se-adapă
Ca să facă lumi balon. Cu troznit de-Apocalips
În Geneză lumea crapă.
Între lumi – doar intervale Ca să facă lumi balon
Infinit de mari şi mici, Lumi turtite-ntreţesură.
Interstiţii şi canale Totul este doar holon,
De cristal sau de chirpici. Totul este scriitură.
Toate scârţâie, vibrează
Ca un toc sau ca o clapă
Când, ca oul ce-nviază,
Lumea în Geneză crapă.
Cocârjat pe semne care

Stele sunt în altă lume,
Scriitorul ţi se pare
Rege-n ţările de spume.
Dar şi el e o stafie
Doar de câlţi şi doar de rips
Şi-auzi pana care-l scrie
Cu troznit de-Apocalips.
Sus, în vârful largei spire

Nu-i Vreunul ce s-a scris
Singur cu un scris subţire,
Contopind real şi vis?
Sau o literă e doară
Infinită spiră, apă
D-unde seară după seară
Lumi zidite-n lumi se-adapă.
Şi atunci nici fantezia

Nu mai este decât praf.
N-ai pricepe măreţia
Scrisei, de ai fi seraf.
54
Şerban Codrin

Cad flori de cireş –

în parc bătrâne doamne
deschid umbrela
*
O dată pe an –
un munte împrejurul
străchinii cu fragi
Hai k u
*
Cariul în grindă –
caligrafia în lemn
Florin Vasiliu a maestrului
* *
În explozia În ridurile
fiecărui mugure bătrânului marinar –
un mini Big Bang furtuni de toamnă
* *
În octombrie, Căzând frunzele –
pădurea dă examen în salcie numărul
la Belle-Arte stelelor creşte
*
Umbra unui ram
mângâind literele
unei marmure
*
Vrăjită, apa
se logodeşte-n ulcior
cu golul din lut
56 57
Mircea PETEAN Emilian Galaicu-Păun

casă la munte
între cărămizi ploaia Nunta de la Cana Galileea
în chip de mortar
Vinul domnului
dansând pe cioburile
*
cănilor de lut
da – o poezie
Mica răstignire
ferită de zgomot
și de-ngâmfare
* Hristos v-a scris:

pe ducă-i anul pe cruce
merindea pribeagului ieroglifa trupului său cald
s-a dus pe copcă
Gravitaţie
În zorii zilei
Dumnezeu cădea
ca roua, pretutindeni
58 59
Crângu plânge-al său noroc,

Plânge crângu-a pustiire...
Ochii ei păreau de foc
Când citeau a mea iubire!
Plânge crângu-a pustiire,

Vânturi aprige-l străpung...
Când citea a mea iubire
Mă strângea în braţe lung.
P an t um Vânturi aprige-l străpung,

Simte crângul c-o să moară,
Mă strângea în braţe lung
Nestatornica fecioară.
Cincinat Pavelescu
Simte crângul c-o să moară,
Pantum Pe când frunza-i plânge-n vânt...

Nestatornica fecioară
Mi-a făcut un jurământ; –
Vântul smulge frunza moartă
Pe pustiile cărări, Pe când frunza-i plânge-n vânt
Raza gândului mă poartă Se-ntristează văi şi lunci,
În albastre depărtări... Mi-a făcut un jurământ...
Unde-i vremea de atunci?
Pe pustiile cărări
Toamna svântură nisipul, Se-ntristează văi şi lunci
În albastre depărtări Suferind aceeaşi soartă...
Parcă-i văd şi astăzi chipul. Unde-i vremea de atunci?
– Vântul smulge frunza moartă.
Toamna svântură nisipul
Presărat cu frunze d-aur,
Parcă-i văd şi astăzi chipul
Sub al buclelor tezaur...
Presărat cu frunze d-aur

Crângu plânge-al său noroc,
Sub al buclelor tezaur
Ochii ei păreu de foc.
60
Mircea C. Demetriade Ioanid Romanescu

Pantum Pantum
Din alte vremi perite, a mea închipuire, Sufletul greu nu avu timp a mai vedea
Uşor de pe vedere zăbranicul mi-l ia; cade în vis cade în cer – dus de neant –
Când sufletul tresare vrăjmaş ne-nvins de fire, îngerul meu demonul meu pierderea mea
Zărindu-se în ţara ce-odată-l încălzia. poate auzi doar un ecou stins delirant
Uşor de pe vedere zăbranicul mi-l ia cade în vis cade în cer – dus de neant –
Plăcută, Amintirea de nopţi cu lună plină; moartea iubind spulberă sori totu-i în van
Zărindu-se în ţara ce eri îl încălzia. poate auzi doar un ecou stins delirant
Te strigă al meu suflet sub ulmii din grădină. au mai rămas fluviu de foc negru ocean
moartea iubind spulberă sori totu-i în van

Plăcută, Amintirea de nopţi cu lună plină, dulce mi-ai fost un paradis într-un infern
Mi-arată peisagiuri prin care am trecut; au mai rămas fluviu de foc negru ocean
Te strigă al meu suflet sub ulmii din grădină: câte acum altui miraj i se aştern?
Tu, coastă din făptură-mi şi lut din al meu lut.
dulce mi-ai fost un paradis într-un infern
Mi-arată peisagiuri prin care am trecut azi îmi apari îndepărtat şi ireal
Munţi, văi, prăpăstii, ape de raze mii scăldate: câte acum altui miraj i se aştern?
Tu, coastă din făptură-mi şi lut din al meu lut; strig înecat – saltă-n reflux ultimul val –
În raiuri să reintru spălat d-orice păcate.
azi îmi apari îndepărtat şi ireal
sufletul greu nu avu timp a mai vedea
Munţi, văi, prăpăstii, ape de raze mii scăldate strig înecat – saltă-n reflux ultimul val –
Îmi fură Purgatoriul nemernicului gând, îngerul meu demonul meu pierderea mea
În raiuri să reintru spălat d-orice păcate
Îmi duci d-acuma paşii spre culme, surâzând...
62 63
Ion Roşioru La schit răsună toaca din ce în ce mai tare;

Pe banca de mesteacăn stau două amintiri;
Pantum Copiii-şi duc sicriul de aer în spinare;

Zăpezile uitării se-aştern peste martiri!
Plonjez definitiv în tine, poemule cu suflet mov. Pe banca de mesteacăn stau două amintiri;
Aud distinct în toiul verii cum vine toamna pe coline. Moartea-mi reclamă, tandră, o ultimă favoare;
Testat mă simt întru credinţă precum odinioară Iov. Zăpezile uitării se-aştern peste martiri;
În plenitudinea fiinţei se iscă fuga mea de mine. Brâncuşi învaţă piatra spre sinea ei să zboare!
Aud distinct în toiul verii cum vine toamna pe coline. Moartea-mi reclamă, tandră, o ultimă favoare;
La rădăcina amintirii coboară satul de istov. M-aventurez prin somnul bătrânilor fachiri;
În plenitudinea fiinţei începe fuga mea de mine. Brâncuşi învaţă piatra spre sinea ei să zboare;
Nesomnul sevelor pădurii rodeşte-n file de ceaslov. La a-ţi urca destinul în steaua mea aspiri!
În rădăcina amintirii coboară satul de istov. M-aventurez prin somnul bătrânilor fachiri;
Destinul florii nenăscute în calea dorului se-aţine. Umbre de lupi albaştri îmi sar de sub picioare;
Nesomnul sevelor pădurii rodeşte-n file de ceaslov. La a-ţi urca destinul în steaua mea aspiri;
Amurgul amprentează-n taină lumina clipei levantine. C-o raită prin nirvana te socotesc datoare!
Destinul florii nenăscute în calea dorului se-aţine. Umbre de lupi albaştri îmi sar de sub picioare;
Celest sub pragul casei mele pământul creşte din hrisov. Mă oboseşte basmul eternei răstigniri;
Amurgul amprentează-n taină lumina clipei levantine. C-o raită prin nirvana te socotesc datoare;
Plonjez definitiv în tine, poemule cu suflet mov! Din când în când ne-ntoarcem la vechile iubiri!
Pantum
Din când în când ne-ntoarcem la vechile iubiri;
Toamna-n grădină moare cu fiecare floare;
Te înspăimântă timpul când uiţi să te mai miri;
Privirea ta din gara ce ceas stricat mă doare!
Toamna-n grădină moare cu fiecare floare;

Doar în tabloul galben bunicii-s încă miri;
Privirea ta din gara cu ceas stricat mă doare;
Am tâmplele brumate, ai gleznele subţiri!
Doar în tabloul galben bunicii-s încă miri;

La schit răsună toaca din ce în ce mai tare;
Am tâmplele brumate, ai gleznele subţiri;
Copiii-şi duc sicriul de aer în spinare!
64
Din frunze fierbinţi –

chipul tău se formează
în golul porţii. C.S.
A ţârâit întreaga
noapte într-un pantof spart. Ş.C.
Seară de vară –
umbra ciuturei peste
alte flori de câmp. C.S.
În cercuri concentrice
arunc haina la zvântat. C.S.
R en k u Repetiţie –
maestrul dirijează
fără cravată. Ş.C.
Stau Pleiadele într-un
Constantin Severin, Şerban Codrin portativ invizibil. C.S.
Vine cu trenul –
Stâncă în spaţiu o recunoaşte după

ochii albaştri. Ş.C.
Topind fulgii uriaşi
ryogin nijuin renku
20 de poeme-legate, doi autori privirile se-ntâlnesc. C.S.
Lună deasupra
După o stâncă – cascadei îngheţate –
tăul încreţit de vânt cadou de Crăciun. Ş.C.
conţine spaţiul. C.S. Ceara unei lumânări
Pentru-a clătina munţii dă versului relief. C.S.
arunc măceşe-n apă. Ş.C.
Printr-o scorbură ***
curg luna şi oraşul – Din titlul cărţii
melcul lui Pascal. C.S. lipseşte autorul –
Scrisori din capitala amiază rece. Ş.C.
tot mai provincială. Ş.C. O crenguţă cu muguri
găseşti la fila şapte. C.S.
*** Nici n-au înflorit –
Fulgere albind o ninsoare târzie
şirurile de cifre – frânge mălinii. Ş.C.
până spre ziuă. C.S. Spre piscuri urcă-n spirale
Dragostea lor la prima pâlcurile de smirdari. C.S.
vedere prin oglindă. Ş.C.
66 67
De vesel, că te-am prins, drăguţo, ieri pe punte,

Am mers să bem în cinstea ta; şi-unui prietin,
Nevrând să bea, i-am dat cu sticla drept în frunte.
Ea stă cu sânul plin de pere la fântână –

Şi ea mi-a dat s-aleg pe plac din sân o pară,
Şi m-am trezit că-mi dă d-odată peste mână.
Pentru drăguţe ne-am certat vr-o trei la coasă,

Eu m-am ales cu capul spart şi-o mână ruptă,
R i t orne l ă Da’ncaltea a rămas că-a mea e mai frumoasă.
E galben soarele sub nor, şi-i galben lanul

Prin care treci, tu cea cu galbine cosiţe –
George Coşbuc De ce te miri, că-ngălbinesc şi eu, sărmanul.
Ritornele Viaţa mea s-a stins de mult şi-am îngropat-o;

Sunt beat de cad în gropi, – cine-i de vină?
Să nu alergi prea mult râzând pe câmpuri, dragă, Gropiţele din obrăjorii tăi, şireato!
Te bate vântul cald şi soarele te arde –
Şi-obrajii tăi cei albi sunt zestrea ta întreagă.
Pe punte-am prins mai-ieri şi-am sărutat o fată

Şi-acum pe la prefect au dat sătenii jalbă
Că fetele stau cârd pe punte ziua toată.
Psaltirea popii o sărut, dar aş lăsa-o,

Sărut şi mâna preotesei, şi-aş lăsa-o –
Pe fata popii n-o sărut şi-aş săruta-o.
Noi din Psaltire-am învăţat despre iubire.

Auzi, ce-nveţi prin şcoli! Şi-am pus psaltirea-n ladă
Că eu iubesc de merge foc, fără psaltire.
Un trandafir s-a lăudat că-i alb ca tine,

Şi-atunci i-a dat o palmă vântul, încât floarea
Din albă, vezi, s-a făcut roşie de ruşine.
68 69
Ilie I. Deleanu

Ritornele
Ca floarea-soarelui, femeie,
Eu rob supus te urmăream,
Făcusem foc dintr-o scânteie.
Te adoram cu pasiune
Uitând că adorez femeie,
Te socoteam drept o minune.
R on d e l
Azi stau plângând pe-o groapă-adâncă –
Mormânt ce singură-ai săpat – Alexandru Macedonski
Amoru-n ea trăieşte încă.
Foile de trandafiri
Pe obraji mereu le-nşiri
Rondelul lucrurilor
Lumea-ntreagă de o miri. Oh! lucrurile cum vorbesc,
Şi-n pace nu vor să te lase:
Două stele au picat, Bronz, catifea, lemn sau mătase,
Te-am văzut cum le-ai luat Prin grai aproape omenesc.
Şi drept ochi le-ai aşezat.
Tu le crezi moarte, şi trăiesc
.......................................... Împrăştiate-n orice case. –
Oh! lucrurile cum vorbesc,
Trandafiri pe obrăjori, Şi-n pace nu vor să te lase.
Ochi cu stele lucitori,
Să săruţi pân-oi să mori!... Şi câte nu-ţi mai povestesc
În pustnicia lor retrase:
Cu tot ce sufletu-ţi uitase
Te-mbie sau te chinuiesc. –
Oh! lucrurile cum vorbesc.
70 71
Rondelul crinilor Rondelul rozelor ce mor

În crini e beţia cea rară: E vremea rozelor ce mor,
Sunt albi, delicaţi, subţiratici. – Mor în grădini, şi mor şi-n mine –
Potirele lor au fanatici – Ş-au fost atât de viaţă pline,
Argint din a soarelui pară. Şi azi se sting aşa uşor.
Deşi, când atinşi sunt de vară, În tot, se simte un fior.

Mor, pâlcuri, sau mor singuratici, O jale e în orişicine.
În crini e beţia cea rară: E vremea rozelor ce mor –
Sunt albi, delicaţi, subţiratici. Mor în grădini, şi mor şi-n mine.
În moartele vremi, mă-mbătară, Pe sub amurgu-ntristător,

Când fragezi, şi primăvărateci, Curg vălmăşaguri de suspine,
În ei mă sorbiră, extatici, Şi-n marea noapte care vine
Şi pe aripi de rai mă purtară. Duioase-şi pleacă fruntea lor... –
În crini e beţia cea rară. E vremea rozelor ce mor.
Rondelul cupei de Murano Rondelul marilor roze

Nu e de aur: e de raze. Mari roze bogate şi grele
O-ntind grifonii ce-o susţin. Abia mai pot capul să-şi ţină
E dătătoare de extaze, De luxul ce poartă pe ele,
Cu ea-n onoarea ta închin. Scăldate-n albastra lumină.
În schânteierea-i de topaze Miresme plutesc prin grădină,

Coprinde-al nemuririi vin. – Iar roua deşiră mărgele
Nu e de aur: e de raze. Pe roze bogate şi grele,
O-ntind grifonii ce-o susţin. Ce-abia mai pot capul să-şi ţină.
E artă pură, fără fraze, Avântul simţirilor mele

E cerul tot de soare plin. Mă duce-ntr-o sferă senină
Talaze largi, după talaze, De ceaţa lumeştilor rele,
E sufletescu-avânt deplin, În care, pe frunte-mi se-nclină
Nu e de aur: e de raze. Mari roze bogate şi grele.
72 73
Rondelul apei B. Fundoianu

din ograda japonezului

Apei lui de prin ogradă,
Rondel de toamnă
Prea domol curgând la vale, Îţi plânge toamna în priviri
Bolovani, dintr-o grămadă, Şi-ţi moare leneş la fereastră,
Japonezu-i pune-n cale. În odăiţa ta albastră
Priveşti bolnavii trandafiri.
Spumegată, vrea să vadă, Tu stai pe gânduri şi te miri,
Împrejurul casei sale, Frumoasă pasăre sihastră.
Apa lui, ce prin ogradă Îţi plânge toamna în priviri
Prea domol o ia la vale. Şi-ţi moare leneş la fereastră.
Şi schimbând-o-ntr-o cascadă În cripta sfintelor iubiri

De consoane şi vocale, Te poartă lin iubirea noastră.
Uită-a vieţei grea corvadă, Şi te-ofileşti precum în glastră
Dând răsunet de cristale, Se sting bolnavii trandafiri.
Apei lui de prin ogradă. Îţi plânge toamna în priviri...
Rondelul chinezilor din Paris Rondel de primăvară

Ei nu vorbeau, ci ciripeau, O floare grea şi roşie de mac
Căzuţi din lună în Paris, S-a strecurat deodată pe fereastră...
Şi cum naintea mea mergeau, Părea că zarea limpede şi vastă
Păreau ieşiţi ca dintr-un vis. A poposit vremelnic în iatac.
Să-i vadă mulţi se întorceau: Şi inima – în cunjurul opac –

Aveau un chip de nedescris... Ca un copil zbucneşte şi adastă –
Ei nu vorbeau, ci ciripeau, O floare grea şi roşie de mac
Căzuţi din lună în Paris. S-a strecurat deodată pe fereastră.
Deşteaptă-te, o, suflete sărac!

Din ţară singuri s-au proscris... E poposită primăvara-n coastă,
Însă de câte ori priveau Ne vom plimba din nou în pacea castă
Albastrul hainelor deschis, Şi tu-mi vei sta alăture pe lac,
De ea aminte-şi aduceau,
Şi nu vorbeau, ci ciripeau. O floare grea şi roşie de mac.
[1915]
74 75
Leonid Dimov
Rondelul gutuilor

Rondelul ochiului de geam Şiraguri de gutui

De pe dulap se clătinară.
Razant cu lumea de granit Căţele moapse, nimănui,
Un moale ochi de geam există. În semn de bun venit, lătrară.
Locuitorii îl omit,
Dar el rămâne şi insistă. Şi totuşi, cavaler haihui
Privea din pragul nins, de-afară,
Să nu mai fie ocolit, Şiraguri de gutui
Să ştie urbea egoistă Cum pe dulap se clătinară.
Că-n buza lumii de granit
Un moale ochi de geam există. Pluteau în iarbă fulgi verzui
Ca-n somnul sfintei cu ghitară,
E plin de mâluri, umilit Lăsată să-i păstreze lui,
De Antihrist, de ginta tristă, Cert cavaler de-odinioară,
Dar luminează alb, mulcit, Şiragurile de gutui.
Ca dintr-o noapte elenistă,
Razant cu lumea de granit.
Rondelul rondelurilor
Rondelul semnului ceresc O! marele delir în rond, alene,
Delfini rotind într-un amor relict,
Mi-ai îndreptat şuviţa de pe frunte Când dorm corundele-n eoliene
Şi gulerul cămăşii, auster, Delicii îndulcite de-un delict
Eram elev într-un liceu de frunte
Iar tu croitoreasă în cartier. Comis în vis de crocodili cu pene
Încremeniţi, aşa, într-un constrict,
Venisem să te duc la noi, la munte, Sub marele delir în rond, alene,
Unde domnea un împărat de fier. Delfini rotind într-un amor relict.
Mi-ai îndreptat şuviţa de pe frunte
Şi gulerul cămăşii, auster. Din ronde litere, din cantilene
De rune, lin, s-a şlefuit verdict:
Ţi-am spus să-ţi pui ilicul prins în frunte, Rotundul tot să piară în gheene,
Pantofii galbeni, mantia de jder... Blagoslovit de sfântul Benedict
Când am trecut apoi de burg, de punte, În marele delir în rond, alene.
Iar semnul l-am văzut mergând pe cer,
Mi-ai îndreptat şuviţa de pe frunte.
76 77
Pavel Boţu Mihai Ursachi

Rondelul însetării Cântecul lui Iacint în rozariu

Îmblam prin toamnă, pelerin, Frumoasă creangă de iacint,
Un ins netot, băiat de treabă. Înmlădie-te-voi cunună,
Am străbătut păduri s-alin să fii odor curat şi sfânt
Setea de verde crud, de iarbă. pentru mireasa cea nebună.
Amurguri beam, setos de roş, Ori schiptru gingaş de argint

Din ciutură de cer senin în mâna-i albă de copilă
Şi, vechi, vinaţul unui moş în cea mai albă dintre zile,
Trecut prin toamnă, pelerin. frumoasă creangă de iacint...
Setos de-albastru neînceput, Monah cernit, am să te ţin

Adâncul zilelor preaplin în chip de albă lumânare
Din ochii tăi l-am fost băut. şi am să plâng şi-am să mă-nchin
Umblam prin toamnă, pelerin. la nunta ca o-nmormântare,
frumoasă floare de iacint.
78 79
Şerban Foarţă

Rondelul rozei vânturilor

„Cu roza vânturilor la butonieră,
plutesc pe mare – amiral.”
(Andrei Tudor, Yacht)
La butonieră, câte-o roză

a vânturilor să ne punem,
iar ce avem de spus, să spunem
în poezie, nu în proză.
R onse t
În părul vostru nu depunem
nici rozmarin, nici tuberoză;
la butonieră doar, o roză
Horia Bădescu
Ronset
a vânturilor vă propunem.
Dacă,-ntr-aceasta, e o doză
de andreitudor, presupunem Amiezi, amurguri, dimineţi, amiezi...
că nu vă foarte indispunem, O vreme cenuşie care trece.
ba chiar că face-vom o poză, – Pe lume oare ce se mai petrece?
Februarie se surpă sub zăpezi.
la butonieră, cu o roză Nu mai auzi nimic, nimic nu vezi,
în cochilia zilelor e rece;
pustiul de ninsori stă să te-nece,
februarie se surpă sub zăpezi.
Nu ştii pe unde ai să înnoptezi,
ştii doar că ai trăit un fel de viaţă;
pe lucruri cresc cămăşile de gheaţă.
Februarie se surpă sub zăpezi.
Cu paşi înceţi prin tine-înaintezi,
amiezi, amurguri, dimineţi, amiezi...
1987
80 81
Ronset

A fost? Va mai veni? Mai este încă?
Unde să-ntrebi şi cine să-ţi răspundă?
În jurul nostru totul se scufundă;
Ce iarnă, Doamne, s-a pornit, adâncă!
Pe brânci în lumea prăbuşită-n brâncă;
cu botu-n zoaia zilelor, imundă,
ne destrămăm secundă cu secundă;
ce iarnă, Doamne, s-a pornit, adâncă!
Ce-ai mai putea s-aştepţi de-acum şi în că- S ex t ină
uşul palmelor să duci la buze?
De scârbă sufletele sunt lehuze;
ce iarnă, Doamne, s-a pornit, adâncă!
Şi-aici, la noi, pustia ne mănâncă. Bonifaciu Florescu
A fost? Va mai veni? Mai este încă...
1989 Sestina
Ronset Seara pe câmpie
Îmi place să văd seara a câmpului verdeaţă,

Macină moara, uruie valţul,
Când aerul e dulce şi cerul e senin,
cade făina fără repaos.
Şi sufletu-mi se umple d-o tainică dulceaţă:
Veacu-şi deşartă sacii cu haos,
Un râuleţ se pierde în vale; – uşor şi lin,
pe gâtul zilei dansează laţul.
Se-mprăştie în mine a gândurilor ceaţă,
Nimeni nu ştie care e saţul,
Când stau culcat a lene subt umbră de anin.
îngerii burţii dorm în pronaos;
doar în scădere mai e adaos!
Pe gâtul zilei dansează laţul. Un vântuleţ adie prin frunze de anin,
Unde-şi aruncă vieţile zaţul? Ş-abia uşor apleacă a câmpului verdeaţă:
Cine de grijă să ne mai poarte? Se pierd la orizonte, se risipesc în ceaţa
Doar moartea-i vie până la moarte. De dealuri dese culme sub cerul cel senin:
Pe gâtul zilei dansează laţul. Mi-e sufletul în pace, ca cerul e de lin,
Ochiul spre unde, la cine-înalţu-l? Şi inima-mi se scaldă în farmec şi dulceaţă.
Macină moara, uruie valţul.
1989 A dragii mele faţă, duioasa ei dulceaţă
Mi-o amintesc acuma: ascuns d-acest anin
Aş vrea să fiu cu dânsa: ea cată-aşa de lin
La cel ce rob îi este: acuma prin verdeaţă,
82 83
De ce n-apare dânsa sub cerul cel senin,

Ca, înger, să alunge din mine trista ceaţă?
Departe, vai! de dânsa, în mine-i numai ceaţă,

Căci graiu-i plin de farmec, ş-a feţii ei dulceaţă
În minte-mi readuce lumină şi senin.
E roabă prin saloane; subt umbră de anin
Aş vrea să fie-acuma; prin câmpuri şi verdeaţă
Mai liber este omul şi traiul e mai lin.
Nu pot gusta plăcere, nici cugetu-mi nu-i lin

De este ea departe: a îndoielii ceaţă
S one t
Se-ntinde, copleşeşte şi farmec şi verdeaţă...
Nu pot gusta plăcere, şi fără de dulceaţă
E viaţa-mi vai! zadarnic, la umbra de anin,
Eu stau culcat alene, sub cerul cel senin. Gheorghe Asachi
Căci trist îmi este gândul, da! trist, iar nu senin.

Mi-aduc prea mult aminte: căta aşa de lin
Cătră Tibru
La mine, şi ca vântul ce foile d-anin O, tu, râule măreţe, ce întinzi a tale unde
Abia le mişcă-alene, a gândului meu ceaţă Între şepte colnici, faima al Ausoniei vechite,
O alina vorbirea-i cea plină de dulceaţă! De la tine rechem astăzi, în durerile profunde,
Dar singur sunt acuma! ce-mi pasă de verdeaţă! Adăpost şi lin repaos lângă râpele-nverzite.
Verdeaţă e pe câmpuri, şi cerul e senin: Mai plăcut şi senin aer nu-l aflai încă oriunde,
Dulceaţă e în toate, – când spiritul ţi-e lin! Văi, preluci, stânci, râurele ce atât să mă învite
– Dar ceaţă e în mine: blestem pe cel anin! Ca cea patimă-ncruzită care inima-mi pătrunde
S-o rezic în dulcea limbă al Italiei mărite.
Nici sunând pe fluier doine încă-n Dacia umbroasă

N-auzit-am în junie dulce viersuri aşa line
Precum sun-a lui Petrarca lira cea armonioasă.
Nici aiure mai duioase nu văzui, nici mai senine

Două stele-ncântătoare între graţii mai frumoase
Decât care lucesc astăzi preste ţările latine.
1810
85
la introducerea limbei naţionale în Ion Heliade-Rădulescu

publica învăţătură în Moldavia, la 1828

Cele neguri ce-s în râpa Aheronului născute,
Sonet I
A lor aripi întinsăse prest-a Daciei câmpie, La anul 1830
Iar fantomi a nopţei oarbe, prin un somn de trândăvie,
Ţineau mult timp îngânată a românilor virtute. Să ne deschiză Ian se găteşte
O viitoare unde intrăm,
Muzele-n nemernicie spăimântate umblau şi mute, Şi pace, drepturi să-ntâmpinăm
Neputând a patriei limbă din uitare să învie, Mai dinainte el ne vesteşte.
Şi păstorul numai, singur, cu-ntristată armonie,
Românesc cântec sunat-au pre cimpoi şi alăute. În faţa porţii und-aşteptăm
Nădejdea dulce la toţi zâmbeşte;
Însă Pronia îndurată a sfărmat fatale fere, Epohă nouă ni se zăreşte,
Ş-a doritului Luceafăr ni răsare-acum scânteia, De aci vremea să numărăm.
Ce pre soarele mineşte de la depărtate sfere.
An rău din urmă trecutul fie,
Aşteptând românii ziua, când văzură raza-ntăia, Relele toate cu dânsul ţie;
Înălţând spre ceriul ochii, c-un suspin de mângâiere, Răstriştea treacă, s-o numim vis:
„A-nvierei mele, zis-au, ziua-ntăi va fi aceea!”:
Unirea, cinstea în Rumâni crească,
Dreapta reformă în veci trăiască...
Cheile sună... tot s-a deschis.
86 87
Vasile Alecsandri Mihai Eminescu

Lacul de Como Iambul

Sonet De mult mă lupt cătând măsura
Ce plină e ca toamna mierea-n faguri,
Pe albumul princesii Ca s-o aştern frumos în lungi şiraguri
C. Conachi-Vogoridi Ce fără piedici trec, sunând cezura;
În lacul de Como e unda senină Ce aspru mişcă pânza de la steaguri,
Ca cerul albastru ivit printre nori, Trezind în suflet patima şi ura,
În giuru-i se-ntinde un rai de grădină Dar iar cu dulce glas îţi împle gura
Ce varsă pe maluri bucheturi de flori. Atunci când Amor timid trece praguri!
Frumoasele villa, zâmbind în lumină, De l-am aflat la noi a spune n-o pot,
De poţi s-auzi în el al undei şopot,
Se-nşiră sub dealuri ca scumpe comori,
De e al lui cu drept acest preambul,
Şi-n umbra de arbori ce-n apă se-nclină
Trec barce uşoare cu juni călători. Aceste toate singur nu le judic,
Dar versul cel mai plin, mai blând, mai pudic,
Pe mal o copilă se primblă-n răcoare. Puternic iar – de-o vrea – e pururi iambul.
Un flutur de aur s-alintă la soare
Şi cată-a să pune pe albul ei sân.
O! lac! o! minune! Ferice, ferice

Vorbeşte-ncet
De cine-şi închide aripele-aice, Vorbeşte-ncet, urmează înainte
Cu glasul tău, izvor de mângâiere,
Ca fluturul vesel pe floarea de crin!
Căci vorba ta-i ca lamura de miere
Şi înţelesul ei e prea cuminte.
Să pot să te privesc încet – n-aş cere.
Nimica alta, scumpe înger sfinte,
Când ochii tăi îmi spun fără cuvinte
Ş-arată milă, dragoste, durere.
Tu, idol scump şi dulcea mea lumină,
Rămâi în braţul meu întotdeauna
Căci numai ţie al meu suflet se închină.
Vorbeşte-ncet, priveşte-mă într-una...
De chipul tău viaţa mea e plină:
Pot fi minuni, ca tine nu-i niciuna.
88 89
Iubind în taină Oricâte stele

Iubind în taină, am păstrat tăcere Oricâte stele ard în înălţime,
Gândind că astfel o să-ţi placă ţie, Oricâte unde-aruncă-n faţă-i marea,
Căci în priviri citeam o vecinicie Cu-a lor lumină şi cu scânteiarea
De-ucigătoare visuri de plăcere. Ce-or fi-nsemnând, ce vor, nu ştie nime:
Dar nu mai pot. A dorului tărie Deci cum voieşti tu poţi urma cărarea,
Cuvinte dă duioaselor mistere; Fii bun şi mare, ori pătat de crime,
Vreau să mă-nec de dulcea-nvăpăiere Acelaşi praf, aceeaşi adâncime.
A celui suflet ce pe al meu ştie. Iar moştenirea ta şi-a tot: uitarea.
Nu vezi că gura-mi arsă e de sete Parcă mă văd murind... în umbra porţii

Şi-n ochii mei se vede-n friguri chinu-mi, Aşteaptă cei ce vor să mă îngroape...
Copila mea cu lungi şi blonde plete? Aud cântări şi văd lumini de torţii.
Cu o suflare răcoreşti suspinu-mi, O, umbră dulce, vino mai aproape,

C-un zâmbet faci gândirea-mi să se-mbete. Să simt plutind deasupra-mi geniul morţii
Fă un sfârşit durerii... vin la sânu-mi. Cu aripi negre, umede pleoape.
Oricare cap îngust Afară-i toamnă

Oricare cap îngust un geniu pară-şi, Afară-i toamnă, frunză-mprăştiată,
Cu versuri, goale de cuprins, să placă Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri,
Şi cum doreşte zgomot mare facă, Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri
Cununi de lauri de la plebe ceară-şi. Şi într-un ceas gândeşti la viaţa toată.
Ci muza mea cu sine se împacă. Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri,

Eu am un singur, dar iubit tovarăş N-ai vrea ca nime-n uşa ta să bată,
Şi lui închin a mele şiruri iarăşi, Dar şi mai bine-i, când afară-i sloată,
Cântarea mea, de glorie săracă. Să stai visând la foc, de somn să picuri.
Când dulcii-i ochi pe linii or s-alerge Şi eu astfel mă uit din jeţ pe gânduri,
Va cumpăni în iambi turnata limbă: Visez la basmul vechi al zânei Dochii,
Ici va mai spune, dincolo va şterge. În juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri.
Atuncea ea în lumea mea se plimbă, Deodat-aud foşnirea unei rochii,

Cu-a gândurilor mele navă merge Un moale pas abia atins de scânduri...
Şi al ei suflet pe al meu şi-l schimbă. Iar mâni subţiri şi reci mi-acopăr ochii.
90 91
Sunt ani la mijloc Trecut-au ani

Sunt ani la mijloc şi-ncă mulţi vor trece Trecut-au ani ca nouri lungi pe şesuri
Din ceasul sfânt în care ne-ntâlnirăm, Şi niciodată n-or să vie iară,
Dar tot mereu gândesc cum ne iubirăm, Căci nu mă-ncântă azi cum mă mişcară
Minune cu ochi mari şi mână rece. Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri.
O, vino iar! Cuvinte dulci inspiră-mi, Ce fruntea-mi de copil o-nseninară,

Privirea ta asupra mea se plece, Abia-nţelese, pline de-nţelesuri...
Sub raza ei mă lasă a petrece Cu-a tale umbre azi în van mă-mpresuri,
Şi cânturi nouă smulge tu din liră-mi. O, ceas al tainei, asfinţit de sară.
Tu nici nu ştii a ta apropiere Să smulg un sunet din trecutul vieţii,

Cum inima-mi de-adânc o linişteşte Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri
Ca răsărirea stelei în tăcere; Cu mâna mea în van pe liră lunec:
Iar când te văd zâmbind copilăreşte, Pierdut e totu-n zarea tinereţii

Se stinge-atunci o viaţă de durere, Şi mută-i gura dulce-a altor vremuri,
Privirea-mi arde, sufletul îmi creşte. Iar timpul creşte-n urma mea... mă-ntunec.
Când însuşi glasul Veneţia

Când însuşi glasul gândurilor tace S-a stins viaţa falnicei Veneţii,
Mă-ngână cântul unei dulci evlavii... N-auzi cântări, nu vezi lumini de baluri,
Atunci te chem: chemarea-mi asculta-vei? Pe scări de marmură, prin vechi portaluri,
Din neguri reci plutind te vei desface? Pătrunde luna, înălbind pereţii.
Puterea nopţii blând însenina-vei Okeanos se plânge pe canaluri...

Cu ochii mari şi purtători de pace? El numa-n veci e-n floarea tinereţii,
Răsai din umbra vremilor încoace Miresei dulci i-ar da suflarea vieţii,
Ca să te văd venind – ca-n vis, aşa vii. Izbeşte-în ziduri vechi, sunând din valuri.
Cobori încet... aproape, mai aproape, Ca-n ţintirim tăcerea e-n cetate,
Te pleacă iar zâmbind peste-a mea faţă, Preot rămas din a vechimii zile
A ta iubire c-un suspin arat-o. San Marc sinistru miezul nopţii bate.
Cu geana ta m-atinge pe pleoape, Cu glas adânc ca graiul de Sibile

Să simt fiorii strângerii în braţă, Rosteşte lin în clipe cadenţate:
Pe veci pierduto, vecinic adorato! „Nu-nvie morţii – e-n zadar, copile!”
92 93
Răsai asupra mea Mircea Demetriade

Răsai asupra mea lumină lină

Ca-n visul meu ceresc d-odinioară;
Spleen
O, maică sfântă, pururea fecioară, Ale mele zile sunt pustiuri cari
În noaptea gândurilor mele vină. Rătăcesc în ele roze caravane;
Câte visuri blonde, albe, suverane,
Speranţa mea tu n-o lăsa să moară Câţi emiri fatidici dar cu muşchii tari,
Deşi al meu e un noian de vină:
Privirea ta de milă caldă, plină, Călărind pe negri, nobili armăsari,
Şi cămile câte au trecut duşmane
Îndurătoare-asupra mea coboară.
Prin nisipu-n flăcări şi cu doruri vane,
Străin de toţi, pierdut în suferinţa Eldorado,-n fine ca să le răsari?
Adâncă a nimicniciei mele, Şi câţi lei de-orgoliu au răcnit sub soare?
Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie. Ocean de sânge, aur şi vâltoare;
Însă după zile, zile au urmat,
Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa
Şi reapari din cerul tău de stele: Iar pustiul creşte şi pustiu-i unul,
Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie! Pe când caravane câte-a spulberat
Sau le-a prins în munţii de nisip Simunul!
Ai noştri tineri Păianjenul de aur
Ai noştri tineri la Paris învaţă
La gât cravatei cum se leagă nodul Din braţele iubitei ieşii cu trupul scurs,
Şi-apoi ne vin de fericesc norodul Cu ochii prinşi de cercuri de-un vânăt antimoniu,
Cu chipul lor isteţ de oaie creaţă. Că blonda ei făptură e negrul Pandemoniu,
Că-n sângele ei filtruri satanice au curs.
La el îşi cască ochii săi nerodul,
Că-i vede-n birje răsucind mustaţă; Sub noaptea străvezie, albastru oranisc,
Ducând în dinţi ţigara lungăreaţă Mă clatin de beţia luxuriei nebune;
Ei toată ziua bat de-a lungul Podul. Orchestra de senzaţii în mine nu apune
Şi drumul cel mai neted îl urc ca pe un pisc.
Vorbesc pe nas, ca saltimbanci se strâmbă:
Din ceţi mi-apari, Astarte, cu ochii tăi de iad;
Stâlpi de bordel, de crâşme, cafenele, Tresar, din roşii buze când şoapte-n sânge-ţi cad,
Şi viaţa lor nu şi-o muncesc – şi-o plimbă. Pe când cu tentacule înfipte-n craniu-mi toarce
Ş-aceste mărfuri fade, uşurele, Un tort de raze scumpe, din ceru-ntins tezaur,
Ce au uitat pân’ şi a noastră limbă, Un tort ce mi-l cuprinde şi creierul mi-l stoarce
Pretind a fi pe cerul ţării stele. Cu pofta-i selenară Păianjenul de Aur.
94 95
Sonuri şi culori Traian Demetrescu

Alb, A; E, gri; I, roşu, un cer de asfinţire

Albastru, O, imensul în lacuri oglindit,
Clavirul
U, mugetul furtunii şi-al crimei colţ vădit, Cânta încet din Weber: „gândirile din urmă”,
Alcovul criptei negre, lugubră prohodire. Poema unui geniu ce-apune maiestos,
Adio-al unui suflet artistic, ce se curmă
A, rază săgetată de astru-n rătăcire Pe-o tristă armonie cu sunet dureros!
Când zorile în boabe de rouă s-au topit
Căzând pe flori, pe iarbă, pe lanu-ngălbenit; Şi degetele-i albe pe clapele sonore
A, verbul peste ape născând eterne fire. Se-nmlădiau alene, în ochii mei privind;
Erau în miez de noapte târzii şi tainici ore...
E, gândul meu de sceptic, simbol saturnian, Parcă simţeam pe Weber lângă clavir murind!...
I, sânge şi incendii, fâşii învăpăiate,
Din trâmbiţe vestind-o virila libertate. Tăcuse deodată, şi fruntea ei curată
Alăturea de mine se rezemă uşor,
O, freamătul de coarde, un mit din Ossian, De gura-i voluptoasă, c-o patimă-nfocată,
Ciocniri de pietre scumpe, murmur eolian
Pe harpele albastre de îngeri înstrunate. M-apropiai atuncea sfios, tremurător!
Şi ne-am robit iubirei, în fericire-adâncă...
Dar nu ştiu cum... clavirul părea că plânge încă!
97
Alexandru Obedenaru Şt.O. Iosif

Naiadele Poezia
Naiadele fascinatoare, Te văd trecând... Dar nu mai porţi brăţară,
Cu sân de crin, dogoritor, Nici diadem, nici straie orbitoare...
Plutiră-n magicul decor, Ci tristă-n şalul vechi de cerşetoare,
Albind vibrantele izvoare. Averea ta întreagă e-o ghitară.
Războinici mari pe vremuri te-nălţară,
În zvârcoliri îmbătătoare, Tu le-mpleteai cununi nepieritoare;
Prin bahic danţ legănător, În veacul nostru cine-ţi smulge-o floare?
În mistic şi himeric zbor Gonită rătăceşti din ţară-n ţară...
S-a stins a ţărmului splendoare
Pe drumuri, în surghiun, te-apucă sara;
Între-agitaţii şi mâhnire, Dormi prin ruini, drept căpătâi – ghitara,
Iar ziua cânţi în uşi de cafenele...
După vegheri şi rătăcire,
După-ndoială şi păcat, Aprinzi în muritori simţiri rebele,
Tu, care-i desfătai cu ambrozie,
Păgânul vis grabnic apune; Sărmană, urgisită Poezie!...
Distruge-te incendiat,
Suflet vrăjit lângă minune.
Toamnă
Te uită, frunza pică irosită,
Şi vântul geme prohodind departe!
Puţină vreme încă ne desparte
De iarna tristă, prea curând sosită!...
Ca un palat pustiu, cu geamuri sparte,
Pădurea noastră tace părăsită:
Eu singur cânt cu vocea obosită
Şi trec prin încăperile-i deşarte...
S-au dus privighetorile măiestre;
Pustiu e cuibul blândei turturele...
Ah, unde-i şuierul mierliţei sure?
Pierdut din stolul mândrei lor orchestre,
Ce trist răsună cânturile mele
În liniştea adâncă din pădure...
98 99
Sonet modern Mihai Codreanu

Se-ntinde fără de hotar câmpia

În visul liniştei de-amiaz furată...
Cântăreţul meu
Doar, ca o liră-n aer spânzurată, În mine doarme-un visător haotic,
Sus, cântă, nevăzută, ciocârlia. Un cântăreţ de mistice cuplete,
Care-mi vorbeşte-n limbă de sonete,
Dar ce nor alb departe-n drum s-arată? Când îl trezesc din somnul său hipnotic.
Tot vine, creşte, parcă vijelia
I-ar da avânt şi i-ar spori tăria Pe sufletu-mi e suveran despotic
Şi glasul său e strigăt de trompete,
Cum trece vâjâind ca o săgeată!
Când regele-mi, trezit, ca să mă-mbete,
Săltând în fuga roţilor pripite, Îmi dă să beau puternicu-i narcotic...
Ca şi un monstru cu-aripi înmiite, El pune-n vers o muzică mai lină
Căruţa Modei piere la răspânte... Ca de zefir când printre flori s-alină,
Smulgând petale una după alta:
A izbutit doar câteva clipite
Măreaţa pace-a firii s-o-nspăimânte... Statui aş vrea sonetele-i să fie,
Sus, ciocârlia n-a-ncetat să cânte. Că nu le-a scris cu pana pe hârtie,
Ci le-a sculptat în marmoră cu dalta.
Înserare Spre Venus
S-a înserat. Uşor se-nalţă fumul
De prin ogeaguri către bolta vastă, În clipa ceea valurile mării
Domol coboară turma de pe coastă, Erau de cristalină limpezime;
Umplând cu larma de talange drumul. Din faţa apei până-n adâncime
Se reflectau misterele-nserării.
Blând, florile, în liniştea lor castă,
Îşi dăruiesc văzduhului parfumul, Un vânt porni din libertatea zării
Şi noaptea-şi cerne peste toate scrumul... Şi, răzvrătind a undelor mulţime,
Ici-colo numai licăre-o fereastră... Din frământarea spumelor sublime
Trezi pe dumnezeea desfătării.
Un clopot plânge-o clipă, şi-apoi tace...
De-atunci în fiece senin de sară,
Luceafărul în alba-i strălucire O stea, trecând pe cer mai solitară,
Răsare sus... şi-atâta sfântă pace Cu raza-i stăpâneşte Veşnicia,
Domneşte-acuma peste-ntreaga fire, Silind pe zei şi oameni să-şi prosterne
Că sufletul aripele-şi desface – Eterni fugari spre Venere eterne –
Ca să se piardă în nemărginire... Genunchii lor spre Venus – Urania.
100 101
Vedenii Simbolism de toamnă

Castelul vechi cu turnuri feudale Ascultă glasul frunzelor bronzate,
E părăsit acum de generaţii: Când asprul vânt de toamnă le frământă;
Baroni şi conţi şi duci şi toţi magnaţii E un suspin metalic ce-nspăimântă,
S-au strâns din fastul încăperii sale. Pornit din mii de strune descordate.
E-un gol imens cu bolţi monumentale Foşnesc prin goluri game variate
Ce dau fantastice halucinaţii, Şi-n nesfârşire şuierări s-avântă:
Pe ziduri: arme, cadre, decoraţii, Vioare, flaute şi harfe cântă
Uitate de pe vremi medievale. Stridente psalmodii destrăbălate...
În nopţile când luna nu s-arată, Ascultă glasul frunzelor pălite,

Pustietatea asta-ntunecată Când gem de vântul toamnei biciuite
Îşi pierde cu desăvârşire lustrul; Şi cad... şi mor îngălbenind cărarea...
Iar către parcul unde mor castanii, E comedie plânsul lor şi-i spaimă:
Se furişează umbre: Castelanii Iar dacă vrai să-ţi înţelegi chemarea,
Ascultă frământându-se austrul... Ascultă glasul frunzelor de-aramă...
Poem feeric Sonata lunii

Ştiţi voi simţi culoarea şi parfumul Ridică-ncet lăsatele perdele
Şi melodia nopţilor de vară? Cu mâna ta uşor înfiorată
E-atâta calm în liniştea de-afară, Şi de misterul umbrei încadrată,
De parcă Timpul îşi opreşte drumul. Răsari în spumă albă de dantele.
În pulbere de foc îşi sting volumul E-un cer albastru ca de peruzele

Luceferi cu sclipiri de piatră rară... Şi-n noaptea de luceferi presurată,
Şi-n clipa care-ţi pare seculară, Mireasma fânului cosit îmbată
Trec veacurile-n mintea ta ca fumul. Ca un narcotic visurile mele.
Te vezi fugind prin golul dintre stele De-ai şti ce tristă-i fără tine Luna,
Pe-un strop de lut rătăcitor ca ele, Tu ai veni la geam întotdeauna
Mânat de vântul sterp al întâmplării... Să-ţi scalde păru-n blondele ei raze...
Şi-i ceasul îndoielilor de sine, Şi-n ochii tăi, haotica pribeagă,

Când te frământă tainele-ntrebării: Cu străluciri de tainice topaze,
În Lume eşti, sau Lumea e în tine?... Ar îngropa comoara ei întreagă...
102 103
Ştefan Petică Dimitrie Anghel

Moartea visurilor Spre Cythera

VII Păunii verzi plecară în noaptea solitară O, ascultaţi chemarea primăverii
Cu strigăte de jale ca nota care trece Şi dacă mai puteţi veni cu mine
Plângând sub ceruri triste; iar sus, în turnul rece, Luaţi-vă ghirlănzi şi mandoline
Trei lacrimi umeziră pe coarde de chitară. Să ne-mbarcăm spre insula Cytherii.
Şi palidele trupuri de roze s-adunară Veniţi acolo unde palmierii

Pe marginea-n ruină încet să se aplece, Împresură un templu în ruine.
Murind ca nişte albe columbe-n noaptea rece. Spre care-atraşi de farmece divine
O, visele, poema de vise-n noaptea clară! Plecau şi nu mai reveneau năierii...
Şi noaptea cea muiată în aurul de lună
Părea apoteoza fantastică şi vagă Profiluri fine, dulci iubite moarte,
Căzând pe frunţi de ceară în taina lor nebună. Treziţi-vă prin farmecul cântării,
Veniţi, o! jertfe a tristei mele arte
Poeme dulci de vise, poeme de petale,
Ce mor în tremurarea din mintea-ne pribeagă! Ca să plutim în voia întâmplării,
Departe trec păunii cu strigăte de jale. Până ce templul va luci departe
Ca un mărgăritar deasupra mării.
IX Se stinse alba lampă căzând pe piatra tare
Cu geamăt lung şi jalnic de suflet chinuit,
Şi umbra fu ca plumbul în turnul urgisit,
Iar corbii s-adunară strigând în depărtare.
Ha, corbii s-adunară strigând în depărtare,

Căci pradă lor gătirăm din trupul prihănit
Ce sta întins şi rece în turnul părăsit:
Şi moartea era visul suprem de aşteptare.
Şi noi, omorâtorii, stam palizi şi tăcuţi,

Privind cu ochii turburi în noapte aiuriţi.
Ah, nopţile din suflet ce triste şi amare-s!
Simţirăm plini de groază o mână nevăzută

Stând gata ca să scrie, în noaptea grea şi mută,
Cu slove arzătoare, sinistrul: Teckel, Phares.
104 105
Octavian Goga
Sonet

Sonet Acum din nou îmi treci pe sub fereastră,

Tu, toamnă, tu, frumoasă cerşitoare,
Cuprinde-mă din nou, singurătate, Pe urma ta cântări tânguitoare
Căci ţara ta de-atâtea ori mă cere; Lin flutură-n întinderea albastră.
La sânul tău vor prinde-n veci putere
Avânturile inimii curate. Durerea ta în zare călătoare
Atinge-n drum căsuţa mea sihastră
Nemilostiva lumilor durere Şi-nfrigurate florile din glastră
Departe-şi strigă multele păcate: Suspină-n zvonul frunzei care moare.
Ca-ntr-o vrăjită, tainică cetate,
Eu mă închid în sfânta ta tăcere. Rămân, aşa, pierdut în reverie,
Şi, dus încet de luntrea amintirii,
Grădina ta atât de mult mi-e dragă, Ascult duioasa morţii psalmodie.
Sunt flori acolo visurile mele,
Şi sufletului dat e să culeagă. Ascult şi simt că genele mi-s grele:
Pare că-n vasta îngropare-a firii
Rătăcitor el florile-şi adună Aud şi plânsu-ngropăciunii mele...
Şi, în odihna nopţilor cu stele,
Îşi împleteşte trainică cunună.
Apus
Gândeşte-te... Duminecă. Nu-i nimeni pe alee,
Şi-n împietrita pace vesperală,
Lin picură azi milostivă pace, Străvechiul parc îmi pare-o catedrală,
Şi prin văzduh o şoaptă nu colindă, Altarul ei, un strat de orhidee.
Peste întinsa lacului oglindă
Amurgul umed umbre moi desface. Muiat în blânda florilor sfială,
Jos, soarele s-a mai oprit să steie,
Pe cer pornesc făclii să se aprindă, Cele din urmă roşii curcubeie
Începe bolta-n aur să se-mbrace, Se frâng pe-o albă cruce sepulcrală.
Stejarul mut deasupra noastră tace,
Abia arare cade câte-o ghindă... Apune-apoi... Lin, una câte una,
Vin umbrele peste copaci să cadă,
Cum stăm aşa, cu ochii duşi în stele, Pân’ ce, târziu, din lac răsare luna.
În inimă simţindu-ne veninul,
Părem doi tainici făcători de rele. Lumina-i rece scaldă palmierii,
Mă înfioară zările albastre: Când noi, ca doi eroi dintr-o baladă,
Gândeşte-te, ce clar le-ar fi seninul, Sorbim imensul cântec al tăcerii...
De n-am fi noi, cu sufletele noastre... Palermo, 1921
106 107
Alexandru Gherghel Panait Cerna

Sonet Sonet
(Strada) De cum mă simt sub ochii tăi, măreţii,
Şi patimi, şi dureri adorm deodată:
...Şi strada care doarme liniştită, Ca cel dintâi surâs al dimineţii,
Înfăşurată-n şalul de zăpadă, Aşa îmi simt fiinţa de curată...
De când începe-ntâiul fulg să cadă,
Ca o bătrână veşnic plictisită, Şi-aud ca-n vis, ca-n leagănul vieţii
O muzică ce umple lumea toată:
În anii tineri vrea să se revadă. E cântecul ce-l auzeau odată
Se scutură de somn, şi-n flori gătită Pitagora seninul şi poeţii.
Apare, ca-n poveste, o ispită
În faţa tuturor ce vor s-o vadă. Deodată-mi spui ceva în stinse şoapte –
Se umplu ochii mei şi-ai tăi de noapte...
Şi-şi pune toţi oleandrii pe trotuare, Cu noi aleargă, vâjâie pământul.
Şi-orchestrele cu cântece la modă, Şi-aş vrea să mă destrame-atunci furtuna,
Şi dansuri noi de trupuri arse-n soare... Să ne cufunde-n tot – să fim totuna
Cu flacăra, cu sunetul, cu vântul...
Dar pe când teii din a lor pagodă 1922
Îi dau parfum şi-o binecuvântează,
Un dric de-a lungul ei înaintează!
108 109
Alfred Moşoiu George Bacovia

Moartea florilor Sonet

Din vasul cizelat cu măiestrie, E-o noapte udă, grea, te-neci afară,
Încins cu flori şi ramuri argintate, Prin ceaţă – obosite, roşii, fără zare –
Petale roşii cad, înfrigurate, Ard, afumate, triste felinare
În ritmuri lente de melancolie... Ca într-o crâşmă umedă, murdară.
Sfărămături de viaţă, scuturate, Prin măhălăli mai neagră noaptea pare...

Păstrând adânc suprema lor tărie, Şuvoaie-n case triste inundară –
Împrăştie parfum în agonie Şi-auzi tuşind o tusă-n sec, amară –
Şi mor aşa, încet, cu voluptate... Prin ziduri vechi ce stau în dărâmare.
Un lung fior a străbătut în casă... Ca Edgar Poe mă reîntorc spre casă,

Pe ziduri albe, umbre noi se lasă, Ori ca Verlaine, topit de băutură –
Şi vin apoi pe ele să se culce, Şi-n noaptea asta de nimic nu-mi pasă.
...Şi nu ştiu, lampa nu mai luminează, Apoi, cu paşi de-o nostimă măsură,
Sau ochii mei, închişi, subtilitează, Prin întunerec bâjbâiesc prin casă,
Clipita asta nesfârşit de dulce... Şi cad, recad, şi nu mai tac din gură.
110 111
Nichifor Crainic
Marea

Caliacra Ca brazdele de fân cosit în floare

Vin spumele troian după troian,
Matrozii spun că-n toiul turceştilor masacre Zbârlite cadenţat de uragan
O ceată de fecioare cum azi nu mai vedem, Pe vinetele valuri vuitoare.
Smulgându-se din cruntul batjocurei blestem,
S-au înecat din vârful stâncoasei Caliacre. Şi se izbesc, ajunse la liman,
De graniţa de piatră zdrobitoare,
Nu s-a ivit poetul în vers să le consacre Pulverizând dramatica splendoare
Virtutea ucigaşă din groaza de harem,
În mugetele zbuciumului van.
Odoare cordiale păstrându-le-n poem
Ca trupurile-n valuri, ca zestrea lor în lacre. Dar în adâncul neghicit, o mare,
Dar noaptea, când pe ape se clatină talazuri, Eşti un repaos fără de soroc,
Volane de mătăsuri şi falduri de atlazuri Străin de suprafaţa-n zbuciumare.
Cu dantelări de spume pe faţa mării trec.
Acolo, neclintită ca un bloc,
Sunt rochii de fecioare, eroic nenuntite, Te culci cu milenară-ncredinţare
Şi fulgeră călcâie de marmuri nălucite, Pe inima pământului, de foc.
Zbătându-se ca-n clipa multiplului înec.
Sălcii elegiace Floarea-soarelui

Iconografice aureole
Pe cine plângeţi voi în verzi cascade Ce ardeţi una-n toate celelalte,
Lângă singurătăţi de heleştee Comori din lut sorbite în corole
Ca nevăzute chipuri de femee Pe vârfurile lujerelor nalte;
Sub vălurile pletelor de mlade?
Imense revărsări de aurore
Iar lacrimile plânse-n care cade În verzile câmpiilor velinţe
Un colb de-argint din căile lactee Şi aurite hohote sonore
Par limpezimi, de dale marmoree Din râsul înmiitelor seminţe;
Pe-afunde oseminte de naiade.
În dorul ei de-a năvăli în spaţii
O, sălcii plângătoare, nimeni nu-i
Să ia tristeţea voastră-n mila lui Magmatica străfundului ardoare
Pe ţărmul lăcrămatului noian. Vă-nalţă vâlvătăi peste plantaţii.
Doar vântul, înclinat să mai desmierde, Ca o procesiune de fecioare

Vă netezeşte despletirea verde Cântaţi-i dragostea în aclamaţii
Cu pieptenele său eolian. Cu faţa către soare, către soare.
112 113
Ion Pillat George Topârceanu

Drum de noapte Broasca-ţestoasă

Caleaşcă, drum de noapte, păduri adânci de fag Nu-i vezi nici cap, nici coadă, nici picioare,
Şi prin frunzişe lună cernută-n ceaţă fină, Un bolovan... Dar dac-o laşi în pace,
Poiene necosite de mult şi miros vag Ea scoate botul de subt carapace
De flori de fân în floare, de fragi şi de sulfină... Şi-ncet-încet se pune în mişcare...
În pace sufletească topindu-se, te-alină În câte milioane de tipare,
Realitatea vremii pe al naturii prag. Cu haine transparente sau opace,
Prin ce metempsicoză revăd obrazul drag A trebuit Viaţa să se-mbrace
Al fetei de-altădată în albă crinolină! În drumu-i de prefaceri milenare!
Aceeaşi ochi sălbatici, acelaşi zâmbet trist, Căci dibuind o formă mai perfectă,
Din care făurisem a dorului povară, De la amibă până la insectă
Şi eu acelaşi tânăr şi palid bonjurist... S-a rătăcit în mii de ipoteze
Când ea înfăşurată în vălul de percal Şi ce drum lung şi evoluţii grele,
Îmbălsămat de vântul pădurilor, în vară, Pân-a ajuns Natura să creeze
Visa la iarnă baluri la consulul muscal. Gingaşa formă a iubitei mele!
Vânătoare Sonet estival

Ogarii Tăi, o Doamne,-mi dau de urmă, Din cerul mat, încovoiat pe zare
I-aud chefnind ne-nduplecat prin zări. Ca un imens cuptor de porţelan,
Zadarnic fug în mine şi-n uitări Un soare imobil şi diafan
Adânc m-ascund de apriga lor turmă. Trimite raze perpendiculare.
Bătaia lor cumplită nu se curmă. Oraşul „adâncit ca-ntr-o visare”,
Îngenunchează – ciută-n tremurări – Cu tot aspectul lui cotidian,
Tu, inimă,-ncolţită de-ntrebări E bântuit în fiecare an
La ape vii când colţii buni te scurmă. De felurite boli imaginare.
Pe apele curate îţi apleacă Prin atmosfera plină de insecte,
Şi setea pătimaşe şi fiorul Vin de departe adieri suspecte:
Iubirii care-n veci de veci nu seacă. Se furişează molima perfidă...
Ogarii Tăi, o Doamne, mi-au rupt lutul – Trag storul la fereastră şi, de frică,
Acuma poţi, Părinte, să-mi fii scutul Simt inima cum mi se face mică
Şi, pradă, îmi prind singur Vânătorul. Cât un microb de febră tifoidă.
114 115
Sonete pluvioase Lucian Blaga

De-o săptămână ţine-ntruna ploaia, –

Şi-mi pică-n pat, de sus, din bagdadie...
Răsărit magic
O noapte încă de-ar mai fi să ţie Aşa a fost, aşa e totdeauna.
Nu m-aş mira să-mi cază-n cap odaia! Aştept cu floarea mea de foc în mâni.
Întrerupându-mi preamărite săptămâni,
Avea simptome vagi de nebunie puternică-mi răsare luna.
Peninsula Balcanică... şi d-aia, În miez de noapte un cutreier sferic.
De când s-aprinse-n Orient văpaia, În spaţiu – râuri, umbre, turnuri, clăi.
Pământul face hidroterapie! Liturgic astrul mă-ntâlneşte-n văi,
dezbracă patria de întuneric.
Sau poate că divinul Mizantrop
A hotărât al doilea potop?... Sus în lumină ce fragil
Oricum ar fi, eu nu mă tem de moarte. apare muntele!
Cetatea zeilor din ochii de copil
Dar când o-ncepe altă veşnicie,
uşor se sfarmă ca mătasea veche.
Fac cerere să mă permute-n Marte,
Materia ce sfântă e,
C-aici avem prea multă igrasie! dar numai sunet în ureche.
*
Sunt izolat ca Robinson Crusoe,
Nu vine nime-n uşa mea să bată,
Cariatide
Cariatide lângă mare
Şi dacă stau cu uşa încuiată
şi-arată prin veşmânt juneţea.
E că nici eu de nime n-am nevoie.
Ca de ivoriu bătrâneţea
prin luciul marmorei apare.
Mai fericit ca legendarul Noe,
Din toată omenirea inundată, Cariatide din vechime,
În arca mea nu am decât o fată... în adăstare înţeleaptă,
Deasupra lumii noi plutim în voie... privirea, mersul îşi îndreaptă
spre chiparoşi şi ţintirime.
Degeaba vă-ndesaţi ca la pomană,
Reprezentanţi ai faunei terestre, – Spre răsărit, spre soare-apune
Nu iau cu mine nicio lighioană! chemate sunt să dea exemplul.
Şi truda lor e rugăciune.
Căci e destul o singură păreche: E legea lor să fie treze,
Un trubadur şi-o fată fără zestre, să poarte-n veci pe creştet templul,
Ca să refacă toată lumea veche! dar niciodat’ să-ngenuncheze.
116 117
Don Quijote Cerbul

Sancho, vezi tu cum ne duce De săptămâni un roşu cerb prigoana
un noroc prin ţări de piatră? şi-o înteţeşte. Ciuta-i printre ruguri
Caldă-i noaptea ca o vatră. de corni zdrobeşte în copite struguri
Şi-am trecut de rea răscruce. şi piere în făget. S-aude goana.
Sancho, vezi în zare semne, Prin brume, cerul de imbold şi visuri

stelele prin ţar-albastră c-un răget cearcă să se mântuie.
cum se ţin pe urma noastră, Dar ciuta dispărută-l bântuie.
stăruind să ne îndemne? Sublimul foc îl mână spre abisuri.
Ce zăreşti pe creste-nalte? De sete ars, cum tremură în totul

Mori de vânt cu àripi albe? ajuns la iezer – cerbul! Dar abia
Ori sunt zmeii, năzdrăvanii? atinge apa mulcomă cu botul.
Ne aşteaptă – ce înfrângeri?
Din luciul albăstrui, precum e fierul,
Sau sunt morile doar îngeri
sorbind, cu grije-alege, parc-ar vrea
ce-au căzut din cer prin Spanii?
să bea uşor, din apă, numai cerul.
Lângă vatră Măgăruşul

În străinătate-mi, pământean în lacrimi,
Văzui cândva prin munţi iberici, ca de lună,
stau de veghe lângă vatra mea de patimi.
aridă curte, stânci şi-o dogorâtă vatră,
Suflet prăbuşit în humă ca în perne –
o aşezare unde om şi floare, piatră
nicio veste – de odihnă nu-mi aşterne.
îşi potriveau frumseţea aprigă-mpreună.
Nu cu ochii mai privesc – hotar – poiană. În cerc îngust, din care visul nu mai scapă,
Cat în preajmă, pretutindeni, printr-o rană. un măgăruş se învârtea-nhămat, subt soare,
Iscodesc prin văi, prin larga-mpărăţie, găleţi să urce în fântână, să coboare,
vreo făptură de mai este – să mai ştie. cu truda lui scotea un firicel de apă.
Chem spre miazăzi şi noapte, n-am răspuns. Şi jgheabul picura, la capăt să se-aleagă
Să ard singur, orice zare să mă-nfrângă verdeaţa firavă a unui strat de humă.
ursitoarele-nceputului m-au uns Aci pământul n-a fost niciodată mumă.
şi, tânjind, să-mi scape clipa când o stea Măgarul orb, în învârtire, rar curmată,
sare, ca spre-o altă lume, să se stingă subt arşiţi adăpa, cu sete, vara-ntreagă,
şi să-nvie-n picurul din geana mea. agave, nalbă, oleandri şi muşcată.
118 119
Victor Eftimiu
Sonetul este-o dramă...

Sonetul Sonetul este-o dramă-n patru acte,

Un vas de bronz, o grea arhitectură...
Invenţie absurdă şi sublimă, Deasupra lui atâţi aleşi stătură
Inexorabil pat al lui Procuste, În căutări de rime noi, compacte!...
L-au şlefuit atâtea mâini auguste...
Magia lui şi azi ne mai animă. E un colos într-o miniatură...
Un zid care ascunde cataracte,
Imensităţi în strofele-i înguste E maiestatea muntelui Socrate
Un infinit cu orice rimă, Ce-a dat şi inspirări, dar şi factură.
Ecou prelung, mai mult decât exprimă
O Himalaie-n orizont de puste. O, strănepot al inimii lui Dante,
Cărbune stins în diamant ce arde, Făuritor de clasice terţete,
Catifelează-ţi ritmurile, barde! Cât poţi, să-ţi faci sonetele savante.
Îmbogăţeşte verbului festinul!
Dar nu exagera prea mult, poete,
Geometrie strictă laolaltă Şi mai ales să nu le faci pedante
Cu poezia pură şi înaltă, Ca aste două tehnice sonete!...
Sonetul e-mpăcarea cu destinul.
Sonetul este-un leu Când s-a lăsat şi ultima cortină...

O dramă după alta. Pastorale
Sonetul este-un leu culcat pe labe, Şi tragedii, şi comedii culese
E uraganul ce pândeşte valul, Din repertoriile vechi alese,
Nu-i flutur graţios ca madrigalul, Turnate-n forme noi şi geniale.
Ci forţă-ncătuşată în silabe...
Cu greutăţi de nimeni înţelese,
Îmi ceri un sfat? Evită teatralul Îşi duce veacul pe spinoasa cale;
În ritmul lui: să nu pui rime slabe – Actorii sunt fiinţe infernale
Cizelator, alege-le nababe, Dar fără ei spectacol nu se ţese.
Catrenelor să le-ntăreşti finalul.
Să fie cald sonetul, dar veşmântu-i Când s-a lăsat şi ultima cortină,
Să-l făureşti din cea mai rece formă; Când au murit erou şi eroină
Să-l reîncepi de câte ori îl mântui... În bubuit de tun şi clarinete,
Şi-oricât ar fi de grea această normă În liniştea odăii lui sărace,

Şi-oricât ar fi de greu deznodământu-i, În reculegere şi vis, şi pace,
Să nu se vadă munca ta enormă! Shakespeare scria divinele-i sonete.
120 121
Tudor Arghezi Ion Barbu

Cucuveaua Munţii
E noapte, şoapte trec pe baltă, Posomorâta lor înlănţuire
Tuşeşte clopotul în turn, Nu e decât un spasm încremenit,
Vibrează lung... Saturn... Saturn... Supremă încordare de granit
O cucuvea pe bolta-naltă. Rămasă dintr-o altă întocmire.
Demult, când dorul lor nebiruit
Saturn, Saturn, răsună-n vânt. Îi logodi cu vasta strălucire,
Dantele negre deşirate Un braţ semeţ au repezit spre fire...
Se-ntind pe pietrele curate Dar gheaţa înălţimii l-a-mpietrit.
Pe turnul alb cu vârful frânt.
Şi-n vreme ce, cu-un gest de renunţare
Niciun cuvânt, e vânt, e vânt. Atâtea stânci expiră-n vijelie,
Şuvoiul apei neîncăpătoare,
Din gang ies plete de-ntuneric.
E râs, e plânsul ei himeric. Şerpuitoare formă veşnic vie,
Prin necuprinsa zărilor câmpie,
E noapte, şoapte trec pe baltă, Se-ndreaptă către mări odihnitoare...
Saturn, Saturn, vibrează-n vânt,
Niciun cuvânt, e vânt, e vânt.
Copacul
Hipnotizat de-adânca şi limpedea lumină
A bolţilor destinse deasupra lui, ar vrea
Să sfarăme zenitul şi-nnebunit să bea,
Prin mii de crengi crispate, licoarea opalină.
Nici valurile nopţii, nici umeda perdea
De nouri, nu-i goneşte imaginea senină:
De-un strălucit albastru, viziunea lui e plină
Oricât de multe neguri în juru-i vor cădea...
Dar, când augusta toamnă din nou îl înfăşoară
În tonuri de crepuscul, când toamna prinde iară,
Sub casca lui de frunze, un rod îmbelşugat,
Atunci, intrând în simpla, obşteasca armonie,
Cu tot ce-l limitează şi-l leagă, împăcat,
În toamna lui, copacul se-nclină către glie.
122 123
Banchizele Răsărit

Din aspra contopire a gerului polar, Când Cumpăna ridica-n zenit pironul clar,
Cu verzi şi stătătoare pustietăţi lichide, Pe chipul nopţii trece un gând pieziş de ură...
Sinteze transparente de străluciri avide Se scutură întreaga ei grea pieptănătură:
Zbucnesc din somnorosul noian originar. O urnă sub risipa vârtejului fugar.
Mereu rătăcitoare, substratul lor închide Şi dintr-al lunii rece, fierăstruit pătrar,
Tot darul unui soare roşiatic şi avar, Belşug de fire scapă, în iederă obscură,
Apoi, de-a lungul nopţii, tot aurul stelar Pe dâmbul zării, unde tânjeşte, în armură
Şi toată înflorirea reflexelor fluide. Scăpărător de raze, războinicul solar.
Iar când, târziu, prin trude-ndelungi şi fir cu fir, Dar podidit de valul de păr şi flori lactee,
Au strâns în năvi de gheaţă un fabulos Ofir, Cu lung fior truditul din vrajă se deschee.
Iluminate, pline de spornica lor muncă, Greoi, zvâcnind în salturi metalicul său trup,
Pornesc să-şi întrunească ascunsele comori De pletele surpate şi dinţi şi mâini anină:
Şi, peste mări de umbră şi linişte, aruncă Şi-adânc, la rădăcina fibrosului şurup,
Efluviile unor neprihănite zori. Împlântă-n ţeasta nopţii pumnale de lumină.
Gest Text
Toiagul vechi, pe care l-a ciuruit, l-a ros Întipăriţi în coama acelui val de cridă,
Şi cariul şi custurea, ţi-l trec de-acum. Ca mine Am ascultat o noapte şi o zi, pe vânt adus,
Vei ispiti, la rându-ţi, temutele destine, Roitul săgetării cu zbârnâiri de fus
Urcând şi tu sub cerul de fier şi chinoros. Din Caspica de feţe, mişcată şi aridă.
Te-aşteaptă mohorârea pustiului pietros! Un soare fără spiţe de raze, pe apus,

Nu şovăi, străbate-o; iar când – diamantine – Părea un ochi sub fiere plecat şi prin obidă,
Pădurile de gheţuri se vor ivi pe cline, La huma înnoptării o arsă arahnidă.
Încrezător, azvârle ciomagul de prisos: Apoi, a stelei milă opal a plâns, de sus.
Din povârniş, în steiuri; din stânci, în văgăune, În trânta cumpănită ori toarcerea virilă,
Izbit de lespezi, ciotul va face să răsune S-au descheiat oţeluri ca aşchii de şindrilă
Cu lung şi mare vuiet tot hăul de granit. Şi lupta suflă încă prin aburii lăsaţi.
Dar sus, sub îngânata lumină-abia născândă, Dar sacri, albi şi maldăr de iasme-ncălecate,
Lăsând să scape râsul din pieptul tău sporit, Morţi goi ce-n sfori de sânge cresc cobză – înnodaţi,
Acoperă căderea cu hohot de izbândă. Se-ntorc, la orbul lunii, căscând din beregate.
124 125
B. Fundoianu
Scara lui Iacob

Dorm florile Iacob visa; din rumene potire

O scară parfumată se-mpletise,
Dorm florile uşor în pluşul moale Şi se-nălţa – pe lespezi de irise –
Al nopţii ce se mistuie şi moare, Spre-a cerului lăuntrică boltire.
Iar licurici de rouă-n cupe clare
Au scânteieri fugare de opale. Şi pe covorul florilor, subţire,
A îngerilor cete – cu narcise –
Şi risipit în straturi şi în oale
În dantelări d-eşarfe-ntredischise
Norodu-ntreg de flori mirositoare
Trezeau cântări melodice din lire.
Îşi profilează-n noaptea visătoare
Conturul zvelt al trupurilor goale.
Şi spuse-atunce Domnu-n capul scării:
Un crin suspină-n somn; apoi se-nclină „Ca şi nisipul fin ş-incert al mării
Extatic, în cascade de lumină Veţi fi pe-ntinsul solului risipă”.
Ce se scoboară blândă dinspre astre.
Nevolnici fii ai stinselor mirajii –
Şi dintr-atâtea cupe-nlăcrimate, Cum curg pe-ocean parcelele de-o clipă
Aromele se-nalţă val, furate Pe urma unor tragice naufragii.
Dintr-un buchet suav de flori albastre.
Moise Eglogă marină

În van îţi zbuciumi valurile, Mare!
Sta sus pe culmi; în marea de lumină În van te zvârli spre sorii de mărgean,
Privirea-i săgeta imensitatea, Din baltă grea nu creşte ocean.
Şi-n juru-i, tot mai grea, singurătatea Nici cer senin din bori tumultuare.
Se pogora cu liniştea-i deplină.
E clopot surd şi-i amplă fremătare,
Din visul lui măreţ, doar o ruină! Ca-n vila d’Is, cântată de Renan.
Şi tot mai mult acum realitatea, Îţi zbuciumi, Mare, valurile-n van!
Vroind să-i pedepsească vanitatea,
În van invoci istorica chemare.
I-o îmbrăca în haină de rugină.
Departe-un nou norod şi-o nouă soartă Şi-a înecat Neptun, în val, tridentul.
Şi soarele pierdut în Marea Moartă Tritonii-s morţi; în ape, firmamentul
Murea ca-n fastul prim al aurorii. Şi-a mărginit verzuiul orizon.
Şi-n ochii lui, subt bolţile de palme, Sirena nu-şi mai vaieră balada –
Incendiul Sodomii şi-al Gomorii Praxiteles e mort; e viu Mamon;
Se reflecta în murmure de psalme. Şi-n Casinò se zbuciumă Helada.
126 127
Spleen Mănăstire

Şi sufletul, în gheara beznei, ţipă: XVI
Zădarnic baţi în mine ca-ntr-o poartă, Clopotniţa pe cer şi-nfige fierul
strigoi cu ochii roşi ai vremei; spartă şi cu mireasmă-şi tăinuie altarul.
tăcerea bate-n clopote o clipă. Văzduhul, încă luciu ca păharul,
pătat cu roz şi sânge, bea eterul.
O, dac-un vis ciudat, ca o aripă
ar rătăci ca-ntr-o vioară moartă Pe-aice, Domnul singur e străjerul –
în mine cel afurisit de soartă, găinile-l visează-nalt cât parul,
bătut de lepră şi lovit de gripă. cum plin de galbeni scoate buzunarul,
şi-n aer, pe-nserate, varsă cerul.
Atunci, amic cu ploaia şi cu vântul,
pleşuv de bucurie şi de viaţă, Prin buruieni, fac vitele sieste.
voi integra, ca-n Început, Cuvântul. Păunii-n parc pun straiul din poveste
cu lună albă-n piept şi-n spete, sorii.
Şi-apoi, ca orice veselă paiaţă – Alături, vaci cu petice păşună
vreau să-mi destram şi sufletul, şi cântul, şi scutur întunericul cocorii
şi oasele – ghem, animal de aţă. în ochii lor sticloşi, boiţi cu lună.
Reverie Poezia
O, cât aş vrea, în calm, să mor pe dună, În ochii mei şi-a pus azurul slava.
Spre largul leneş al Mediteranii, Pe gură-mi s-a topit o crizantemă.
Când asfinţitu-ntunecă platanii Eu sunt o prea fantastică poemă
Şi noaptea creşte albă pe lagună. Ce-şi plimbă, printre stânci şi valuri, nava.
S-ascult vuind din volburi de genună Orchestra-i de cântări mi-a pus dumbrava
Cetăţi în clopot, clopote, litanii; În glasul meu; şi aştrii au pus stemă
Când Atlantide mucede şi stranii În ochii mei; cum vezi, sunt o problemă
Îşi profilează stârvurile-n lună. Ce vă îmbie, veşnică, otrava.
S-ascult, agonic, vuiet de gondole În trupul meu am mlădieri de trestii

Şi brusc – în ritmul lent de barcarole, Şi mersu-mi ca şi valul legănatu-i.
Şi când vă văd târându-vă ca bestii,
Sirenele să-şi fluture năframa.
Cerşindu-mi un surâs, atunce gura
În vraja caldă-a notelor rebele, Dispreţul şi-l aruncă, şi făptura
Ca un copil naiv – să nu-mi dau seama! Înmărmureşte-n bronzul unei statui.
Şi să m-arunc în mare după ele.
128 129
Mateiu I. Caragiale
Cronicarul

Grădinile amăgirii Cu uşa zăvorâtă, în dosnica chilie

În care raza zilei se cerne tainic, lin,
Grădinile-Amăgirii te-aşteaptă-acolo unde Departe de orice zgomot, ferit de ochi străin,
Apusa tinereţe s-a ofilit de dor, Bătrânul amintirea îşi deapănă şi-o scrie.
Şi apa ce-aţipeşte, în luciu-i rânjitor,
Visările-ţi oglindă şi-ncheagă-ale ei unde. An după an înşiră, domnie cu domnie,
Rănit de soartă însă, de părtinire plin,
Şi când ursuză luna în tulburi nori s-ascunde El pana-nverşunată îşi moaie în venin,
Şi mut, văzduhul veşted tresaltă-n lung fior, Ca-n viitor izvodu-i mai mohorât să-nvie
Va răsări iar umbra cu chip înşelător
Cu ochi a căror taină tu n-ai ştiut pătrunde. Acel veac de restrişte cu sângerânde zări.
Iar pe asupritorii batjocoritei ţări,
Dar, în zadar vei cere viclenei năluciri Amarnic îi huleşte în măiestrite rânduri
Să-ţi mai învie-o clipă a stinsei fericiri,
Că va pieri, zâmbindu-ţi, cu degetul la gură, Şi-i tremură-atunci mâna de patimă, dar când
Răsare printre umbre domniţa cu chip blând,
Şi singur iar vei plânge în searbedele zori, Mişcat închide cartea şi cade trist pe gânduri.
Amara soartă care te-a prigonit cu ură, 1910
Încununându-ţi fruntea cu mohorâte flori.
Noapte roşie Domniţa

Verzi-tulburi ochii-i galeş revarsă pe sub gene
Trecând ca o nălucă, prin vifor, prin noroi Ispita pătimaşă şi doru-nveninat.
El fuge-nvins şi bezna pădurilor l-înghite; E-înaltă, cu păr galben, cu mersul legănat,
Nu simte cum în valuri, din rănile cumplite, În grelele-i veşminte păşind măreţ şi-alene.
Îi curge mândrul sânge pe platoşa şiroi.
Mişcările-i sunt line, molatece, viclene
Dar gându-i vajnic zboară sălbatic înapoi, Şi dulcele-i grai curge duios şi răsfăţat,
Şi când îşi aminteşte cum de păgâni răpite Dar cine-i cată-n faţă se pierde săgetat
Plăpândele domniţe în lanţuri zac robite, De negrul arc ce-mbină trufaşele-i sprincene.
Şi cum tăiaţi pieriră coconii amândoi,
Muiată-n nestimate şi-n horbote de fir,
Pe-un mal de râpă calul şi-opreşte deodată, În mână-i – spelbă floare de ceară străvezie –
Priveşte plin de turbă spre zarea-nflăcărată, Ea poartă pe subţirea năframă nerămzie
Şi alba barbă-şi smulge şi blestemă hain,
Ca un potir de sânge un roşu trandafir –
Şi-ameninţând văzduhul, cu pala-n mâna dreaptă, Şi, tot ca el, rănită în plină tinereţe,
Se-ntoarce Voevodul mânat de-un aprig chin Tânjeşte, se-nfioară şi moare de tristeţe.
În valea unde lupta şi moartea îl aşteaptă.
1910
130 1904 131
Vintilă Horia G. Călinescu

Teleologie Lete
Cu nume adâncit în iniţiale, Sunt zile când a soarelui figură
Ondulatoriu v, din Planck cetire, Se-aruncă jos în grele, negre roate,
Corpuscularul b în devenire Când inima-i înfierbântată scoate
Pulsând în spaţiu ruperi în semnale, Scântei funinginoase, flori de zgură.
Atunci e ceasul când se varsă lavă,
Aş întruni, complementar din fire, Şi-n geam se-adună demoni, iar la uşă
Blesteme reci şi calde osanale, Se grămădesc troiene de cenuşă
Ca-ntr-un mioritic ritm de deal şi vale. Şi eu îmbrac a jalei laticlavă.
Ci un suiş mai greu îmi leagă fire
Licorni de foc sorb ceaţa pe-ndelete,
Păienjeneşti cu noimă osebită: Devin brumos ca-n ţara lui Swinburne,
Gigante sălcii desfăşoară plete.
Mă leg să intru în vârtejul criptic
Şi deci, fidel ieşirii din ispită, Pe orice deal îmi creşte câte-un turn,
Orice pârâu e pentru mine un Lete
Nici devenind, nici îngheţat în quantic, Din care beau setos şi taciturn.
Împreunat cunoaşterii, rodită
Idee-mi fac de crez apocaliptic.
Păpădia
Visez că soarele-i o păpădie
A cărei floare-ascunsă neîntrerupt
Aruncă peste-acoperişul rupt
Al cerului, în aerul ce-adie,
Imense fulguraţiuni de fire
C-o-ncetineală leneşă, spectrală,
C-o linişte de pauză corală
De-o insonoritate peste fire.
Ninsoare e, învazie de fluturi?
După incalculabile gestaţii
Impetuoase flori răsar din luturi,
Păduri de spume, albe vegetaţii
Sau, Moarte, tu, cortina-ţi albă fluturi?
În somnul meu sunt multe generaţii.
132 133
Virgil Teodorescu Ştefan Aug. Doinaş

Ecou mineral Sonetul amintirii fără glas

Visam că rătăcisem pe undeva în munţi De câte ori întreb, mi se răspunde.
unde ecoul vine târziu cu-ncetineală Din funduri de oceane, solitar,
răsfrânt şi sfărâmat de piatra goală s-aude-un sunet de mărgăritar
în stropi vocali prolifici şi mărunţi. prin palide cutremure de unde.
De ce, atunci, nu regăsesc niciunde
Pentru-a intra în lumea minerală
cuvântul fraged, clopotul de har?
n-aveam nevoie de cărări sau punţi
Prin ce stihii cutreieră hoinar?
şi nu-nfruntam pe nimeni cum înfrunţi În ce abisuri tainice s-ascunde?
în gări aglomerările din sală.
Ce sunt aceste umbre şi morminte?
Eram un amonit pierdut demult Ce plai închide marmora cea rece
într-un ungher al mării de sargase pe care-ngenunchez şi mă prostern?
inel de var pe care îl uitase
O, praguri ale-aducerii aminte!
logodnica scăpată din tumult Azi ştiu că numai dragostea vă trece,
eram un murmur neolitic smult asemenea intrării în Infern...
din inima enormelor carcase.
Sărutul
Ca frunza ce se lasă pe izvor
îţi tulbur sufletul cu-o sărutare,
şi gura ta, sorbindu-mă, tresare
cu valuri care nu mai ştiu ce vor.
Nici focul nu cutremură mai tare,
nici vântul nu îmbată mai uşor.
Primeşti pe umeri un frunziş sonor
care se scutură dintr-o cântare.
De ce suspini? Ce nour te pătrunde?
Pe frumuseţea ta ca peste unde
se lasă leneş un umbros vestmânt.
Ah! frunza mea se face scrum pe gură...
Dar, putrezind, sălbatica nervură
îşi sgârie profilul în pământ.
134 135
Durată Dansul

Amurgu-n care peşti de aur suie Pierdut, incoruptibilul obraz
prin reci oglinzi, ca săbii în eter; şi mâinile-nmulţite prin rotire
sau zorile când beată de mister nu sunt decât o pală travestire
se-mpurpurează leneşa gutuie; a unui sacru, negrăit extaz.
amiaza cu miraje care pier; Mişcarea, ce stă gata să conspire

sau noaptea cu mireasma amăruie cu tot ce se fereşte de răgaz,
când sărutarea otrăvită nu e preschimbă brusc în flacără şi gaz
decât o floare-ntre pământ şi cer; pojghiţa dulce-a formelor, subţire.
Ah! toate-acestea – ce cuvânt e-n stare O, muzică! O, marmură! Pe-o scară

să le surprindă curgerea sub care de sunete picioarele iscară
alaiul numerelor, ordonat.
un prund de diamante stă pe loc?
Acuma stau. Aplauzele-n ropot
Sonetul le-ar închide-ntr-o terţină.
restaurează amplu – sub un clopot
Dar tu te stingi când vrea să te reţină, de inimi arse – timpul detronat.
eternă viaţă, clipa mea de foc.
Doar tu Sonete către Euridice

I
Când omul, prăbuşit, la început, Sunt cel ce-ntoarce brusc din rostul lor
în iarba duşmănoasă şi-n ţărână văzutele. Firescul ah, ce boală!
adulmeca-n târâşul greu pe-o rână Flămândă de minuni e preajma: goală
miresmele ce se-nălţau din lut; ca văzul într-un iris incolor.
şi, nemaivrând, ostatic, să rămână Deci, vino, Liră! Stâncile se scoală,
sub zarea strivitoare ca un scut, furtunile s-alină-n foişor,
se răsucea s-o urce, renăscut, iar fiarele frecându-şi de uşor
şi s-agăţa de fulgere c-o mână; – spinările adorm la tine-n poală.
acea cumplită smulgere din smoală Dar tu, Euridice, eşti minune
cu palma-ntoarsă ca o cupă goală a celor care niciodată nu ne
fu primul dans în care se zbătu: cedează-n întregime-acest tărâm.
elan de floare palidă, involtă, Un cântec – ce e? Paşii lor iscară

vibrat pe scări de sunete spre boltă – aceste numere cu àripi – scară
pe care-n mers îl aminteşti doar tu. pe care noi, mereu, o coborâm.
136 137
Metamorfozele VI

O salcie-ntre sălcii îşi achită
cu lacrimi şi amenţi învecinarea.
I
Mă despletesc solemn şi-mi plec spinarea
Sunt cel ce nu sunt. Ne-ncetat un altul până la umbra tufei de răchită.
şi-n veci acelaşi. Vietăţi diforme
se bulucesc în mine să-şi transforme
târâşul, zborul, umbletul şi saltul. Prin tuburi strâmte dulcele şi sarea
mă-nfrăgezesc. O arie-nvechită
Cunosc oceanul cu vâltori enorme mă-mprejmuie şi-ncearcă să-mi înghită
şi vipia ce bântuie înaltul. delirul frunzelor şi nepăsarea.
Argintul, zgura, sângele, cobaltul
le-mbrac în tot mai felurite forme. Îmi place-această stare ce mă pierde
în foşnet tandru şi lumină verde.
Plăcerea mea-i de-a-mi da eu însumi mie Să fii copac, şi iarna să te scuturi
nu numai o figură, ci o mie –
diverse-n grai, în gest, în răsuflare.
de tine însuţi, – ce vârtej de ore
încete, iuţi, tăcute şi sonore!
Sunt cel ce-şi mută limita fiinţei
în cercul schimbător al preferinţei: Adorm sub fulgi şi mă trezesc sub fluturi.
azi om sau peşte, mâine zeu sau floare.
IX
II Cel care-şi află alibi sub volta
Ce-i mai lipseşte broaştei mele ca să sonetului pătrunde-n templu. Iată:
susţină-n spate universul? Stele înalţ cu răsuflarea-ntretăiată
şi rituri vechi, hieroglife grele şarpantele ce ţin în braţe bolta
de tâlc ornează aspra mea carcasă.
de sunete. O normă-nvăpăiată
Ca-n zodiace, un savant tabel e în aur strânge din văzduh recolta
sculptat în osul meu cu daltă groasă, de ritmuri ample, ordonând involta
şi-o vârstă fără primăveri se lasă corolă de-nţelesuri, zvăpăiată.
pe gât ghicită-n ridurile mele.
Prisosu-ndepărtat e aici avere.
Mereu mă-ntrec cu-Ahile, şi mă-nvinge.
Dar ce folos că zboară ca o minge Cu lanuri moi de libertăţi severe
şi iese-n orice-ntrecere întâiul? rigoarea, când s-a-ndrăgostit, permite.
Eu ştiu prea bine: nici măcar divinul Ce limite-mi şoptesc mereu cuprinsul?
nu poate fi mai iute ca destinul, Sunt saturat de muzici, şi-mi simt insul
când îşi dezvăluie-alergând călcâiul! muşcat pe dinlăuntru de termite.
138 139
XIII Aureliu Busuioc

Cum îşi desprind la vestiar actorii
celebri-mprumutatele costume,
şi eu, acum, abandonez cutume Basm
de ipostaze-obscure sau notorii, Se deapănă crâmpeie de poveste
În liniştea poienii înserate.
de-ntruchipări în viaţă sau postume, Nu-s galbenii comorii fermecate
care m-au exaltat, până ce zorii Bănuţii păpădiilor aceste?
gonind aplauzele iluzorii
îmi dau, izbăvitor, un singur nume. Şi oare-n străluciri nenumărate
S-aprind înalţi luceferi peste creste?
Crăiţa pune sfeşnice-n ferestre
Adio, măşti de-o clipă, învelişuri S-o vadă Făt-Frumos de s-a abate.
de oameni, plante, monştri reci – haşişuri
pe care v-am fumat, pe rând, pe toate. Ascultă, a trecut asupra noastră
Vâslind alene Pasărea măiastră
Voi fiţi ce-am fost şi ce-am să fiu: fidele Şi n-am ştiut că-i ea, să-i rup o pană.
esenţei voastre şi-ncercării mele
Şi n-o să treacă iară niciodată,
de-a fi cu mult mai mult decât se poate. Şi iar ai să te duci nesărutată
Cu basm cu tot, crăiţă din poiană.
Înţelegere
Sonet sucit, prea rar mă-ntorc la tine
Să-nvăţ la disciplina şcolii tale,
Cum logica cercam s-o pun la cale
În era declinărilor latine.
Modern şi snob, prea des te iau la vale
În versul meu obez de-atâta bine,
De nu-l mai ştiu: l-am zis ori tot mai vine
Cu avalanşa lui de vorbe goale...
Sonet sonor! În clasica minune
A strofelor de crudă simetrie
E loc puţin când n-ai nimic a spune,
Îi prea destul când ştii ce ai a scrie.
Să nu te miri dacă te las în pace
„Când însuşi glasul gândurilor tace...”
141
Gheorghe Tomozei
Sonetul bibliotecii

Sonetul psalm Dorm în biblioteci ca în ospicii

cărţi adorate, cărţile sublime
Mâna ta cea mică, oaspete în psalm e pe-ascuns desfoliate, cu delicii
ca în icoanele de tinichea. de degete şi pleoape anonime.
Genunchilor rotunzi, cu os de stea
Sonetul li-l deschid, cu linii calme. Li se atârnă lacăte-n tartaje
cu-ncuietori subtile şi cu cheie –
Iau degetele lungi, sticlind de nea pândite de slugoaie ucigaşe
şi le adun în podul unei palme,
cu-adulmecări de carne de femeie.
dar psalmul fulgerându-l cu sudalme
glezne de aur intră-n carnea mea. Ofeliile cărţilor, nebune
Între cirilice de psalm, confuze, cernelurile otrăvite-şi schimbă
şi-adulmecatul trup de scorţişoară şi literele-şi piaptănă-n lungi spasme,
îmi risipesc culorile cu-ncetul.
iar cariile, mori de-nţelepciune,
Un fruct amar s-a despicat pe buze, i-aşează Timpului ne-ndurător, sub limbă
se trece-n aer psalmul, ca de ceară făina osului tău sfânt, Erasme.
şi degete subţiri închid sonetul...
Sonetul sonetului Caii

Caii bătrâni spre abatoare,
Sunt versurile, sâmburi, paisprezece indii, mărgeanuri şiroind şi asii,
vibrând în mărul unei clipe ninse, ei, blânzii ce, ca nişte şerpi ai casii
ori pietre de colan, la gâtul, prinse ne-au privegheat pereţii-n clătinare.
al unei străvezimi din ţărmuri grece?
Nici capetele nu-şi vor mai întoarce
Fluide zaruri sunt, poate prelinse cu coamele tot falnice, vibrând,
pe masa unui han cu pragul rece,
ei, galopând pe nouri şi pe vânt,
sau stropi de vin ori lacrime pribege
pe lung de săbii şi săgeţi de arce.
brumând armura oştilor învinse?
Sau dinţii Beatricei sunt, complice, Ei mişcă-n mers biblioteci de oase,
surâzători, ori sunt, de sub gorgan cu biblii îngropate-n palimpseste,
dinţii sălbatici al lui Ghinghis Han foi de papirus, pergamente roase,
mişcând cu plumbul sfârcului de bice caligrafii de sânge, pe mătase;

din noapte ca dintr-un gigant hartan? ei ni-s speranţa dacă, peste creste
Ghinghis ori totuşi, totuşi, Beatrice? mai e vreun ţărm necunoscut. Şi este!
142 143
Tudor George te-aştept, te-aştept,

Surpându-mă ca ţărmul antic
Sonet Sub valu-ţi prăbuşit la piept...
Ce umbră sumbră!
Sonet dedic întru această Carte
Ce ruină
Sonet întru Sonet şi cât cuprinzi
Aş fi, de n-ai veni!
Aprofundat în dublele oglinzi,
Reverber din reverber, mai departe
Dar vină!
Ca ochi în ochi privind hipnotici inzi
Perpetuaţi în Sine şi-n Nemoarte,
Plutind deasupra lumilor deşarte
Cu lacrimi de luceferi suferinzi
Pătrunşi dintr-unu-ntr-altul, ochi în ochi, –

Multiplicări incluse-n Unic-Număr,
Ca-n dansul mării-nforfoiate rochi,
Din care ţărmul saltă ca un umăr!
Intimitatea unui dublu duct

Cuprins în sine:
Sor simetric – Fruct!
În stilul binecunoscut
Nu aş mai vrea să mai se-ntoarcă
Acele triste bucurii
Nu aş mai vrea şi, totuşi, parcă,
Aş vrea ca, totuşi, tu să vii!
Aceleaşi aşteptări mă-ncearcă

De câte ori e-o iarnă gri
Şi-n geamul meu, vâslind, o ţarcă
Despică iarna inimii...
Metafore!
Ci-n veci romantic
Şi veşnic tâmp,
144
Constanţa Buzea [3]

septembrie fără asprimea verii
Ultima Thule el este tot un fel de vară însă
mai dulce-ntunecat vrăjită pânză
[1] pictată noaptea-n murmurele cerii
cu ochii la cerul de ieri
cu gândul sorbit în seninu-i septembrie cu greieri în mătăsuri
mă chinui mă-ntunec mă-nvinui formele norilor suind din mare
lovită de câte păreri corabie de frunze muritoare
în care vâslele sunt păsări păsuri
la unicul lumii intrând
noptatici sori – nuferi sori – nouri se pregătesc cu lină hărnicie
cortegii de stranii ecouri să treacă toate dincolo seninul
sori nordici narcişi navigând sub care a-nflorit şi s-a copt vinul
lipit între tâmplele luntrei
tu intransmisibil curând septembrie timid visând în vie
la capătul umed al tundrei ci nu se va lăsa el dus rai simplu
va sta deasupra ta şi-a mea tot timpul
sori negri uscând cărăuşii
splendori în incinte negând
în spulber sunt gemeni cenuşii [5]
aştept un deal tihnit păscut de vite
[2] din cornul lor să cadă flori pălite
aş vrea să facem oameni de zăpadă un praf încet şi urme de copite
dar nu mai ninge suie norii sterpi grânele dulci aproape pârguite
e cald şi sub gheţari se mişcă şerpi
lichizi mlădii cu diamante-n coadă aştept cu ochii-nchişi căruţe goale
să treacă-n zdruncin de la deal la vale
n-o să le vină ochilor să creadă copil în vara nemuriri sale
că iarna lasă locul iarăşi ierbii în gârla verde cai să se ţesale
aceiaşi arbori confundaţi cu cerbii
şi-aceleaşi valuri drepte în cascadă
fântâni zăcute negre de bătrâne
venin de primăvară nervi acerbi salcâmi săraţi ca setea unui spâne
tulburător e ceasul lor de pradă privirea mea vă-ngroapă laolaltă
în care te-nfiori în care fierbi
e înflorită lintiţa pe baltă
împodobite vor ieşi grămadă
mai sunt copil de-aş mai rămâne
amare flori şi muguri dulci imberbi
aştept şi-mi pun pe piept ţărână caldă
visând în viaţa lumii să se vadă
146 147
[6] Radu Cârneci

acelaşi magic joc rotund cu plute
pe lacul alb de nori care acum e I
din nou oglinda umedelor nume
frunzelor spuse frunzelor tăcute ...Şi, rătăcind pe apa neantului de dor
de nerecuperat pe când temute ...Şi, rătăcind pe apa neantului de dor,

vâslesc din fag din tei şi din mesteacăn – chiar de-am să trec dincolo – mereu o să te caut,
lumini şi umbre într-un straniu leagăn cu chipul de-ntrebare, cu pas răscolitor,
lungi ale toamnei galbene minute mânat de nemplinire precum un argonàut.
ce pierdere-n adaosul de cute Atunci, sporindu-mi chinul de domn risipitor,

şi câtă margine şi vină-n cearcăn printre frumoşii demoni care durere n-àud,
şi-un sentiment ca de sfârşit de lume eu voi aprinde-n bezna tăcerilor izvor,
spre-a ta înfiripare adâncul am să laud.
şi neputinţa care ne încearcă-n
acest popas de spaime şi derute Rodind culori şi muzici din trupul meu pierit
cu niciun semn ce-ar şti să ne îndrume voi re-crea edenul pe-o-nchipuită zare
cu arbori lungi de şoapte, cu păsări de iubit
şi heruvimi la poartă cu săbii de-ntrebare.
[7]
cu flori şi cu boboci de sticlă rece Apoi, cu mâini de aer, te voi zidi-n dezmierd,
iarna-i întinsă ca un mărăcine altar al meu şi veşnic liman, să nu te pierd...
fără de umbră ca fără de sine
singur şi trist în viscol stând să plece
VI
şi aerul e plin de umezeală Edenul meu de mugure şi soare
şi apele se-nchid în carapace
şi fiarele de frig fugind încoace Edenul meu de mugure şi soare,
se-adăpostesc într-o capcană goală de lună şi izvoare jinduit,
şi undă dulce lung-legănătoare
stea vegetală iarnă-ncremenită şi proaspăt duh, mereu neprihănit,
muţenie şi izolare suntem
în timp ce ochii ard în vis ca focul tu limpede de ochi şi-nnoitoare
durere-a lui Orfeu neistovit,
dar ce mai spune vulturul de munte pe fruntea-dulce aură-sudoare:
dar ce-i mai spune soarelui norocul Euridice, fructul meu oprit,
din care nasc la care vin albită
148 149
nu poate Hades cerul să-mi doboare Ion Vinea

din ochiul stâng în ochiul drept ivit
şi te adun – odor între odoare –
din mitul vechi în proaspătul meu mit: Sonet
Supremă floare-a toamnei-ntârziate,
urmează-mă! – durerea mea aşteaptă,
Răsare-n nesfârşiri pălitul soare.
frumoasă, dârză şi neînţeleaptă... Şi tainic, ca-n chilii de închisoare,
Pătrunde-ncet prin neguri sfâşiate.
S-aşterne-n larguri palida-i ninsoare
Şi-n calmul blond de raze-mprăştiate
Miresme de corole re-nviate
Plutesc, şi iară vin să ne-mpresoare.
Ca un surâs pe buzele de moartă
Seninătăţi de zile ce dispar,
Apuse veri, azuru-n unda-i poartă.
Şi ochii trişti ce urmăresc himera
Privesc spre cer, la norii cari par
Galere roze-n drum către Cythera.
Fantezie
Eu sunt un rege artist şi cavaler
Ce-ascultă-n gând cum trece-n escaladă
A ritmului sonoră cavalcadă
Pe-obstacolele rimelor de fier.
...Războiu-i lung. Şi-n gloata de pe stradă
Pătruns-a frica morţii ca un ger:
Curtenii mei în lupte poate pier
Pe când visez plecat pe balustradă...
Şi iată: zornăind pe zale solzii
Pe-un colnic urcă gornitori herolzii
Străini; prin umbre pâlcurile-mi fug...
Se surpă meterezele izbite...
Şi-i hohot, râs, când, torţă de ispite,
Ioana d’Arc se mistuie pe rug.
151
Romulus Vulpescu
Sonet de toamnă

Testament Tu ai pătruns în mine cu toamne, cu tristeţi,

Şi mi-ai topit pe buze poeme decadente:
Ştiind că studiat voi fi în şcoală Mi se abat pe umeri, cu gesturi somnolente,
Şi clasic voi ajunge (abia mort), Lungi, degetele toamnei din pomii desueţi.
La port şi-n vorbă-s grav, grav mă comport,
Svârl mici biografii pe-un colţ de coală Tu ai pătruns în mine cu toamne, cu nevroze:
Şi-s vesel când prevăd cu cât efort Amurgul ofilit verlainiza-n decor
M-o comenta un critic-din-greşală În tonuri violete de simbolism minor;
Găsind că-n orice strofă e-o scofală: Îmbălsămau odaia murinde tuberoze.
Nu dau pe glosa lui măcar un ort!
Tu ai pătruns în mine cu toamne, cu imagini;
Las operele-mi – toate – în ediţii Nelinişti primitive şi ceţi ai distilat
Cu textul integral ne variétur: Foiletând în cartea poetului Pillat
N-am chef ca peste ani neisprăviţi Antologii de frunze la pluvioase pagini:
Pe barba mea să-şi cumpere-acareturi Şi veşteda mea mână întârzie să-nsamne
Şi să petreacă-n Franţa o vacanţă Că ai pătruns în mine cu literare toamne.
Cu-o scórie-n doi peri din nu ş’ce stanţă.
Monarh de moarte
Stăpân în palatul cu ziduri de gresii,
Gustam vin de sânge din cupe de plumb.
Vestise heraldul sosirea miresii
La domnul de plumb, la poarta de plumb.
− „Deschideţi, să intre dorita caleaşcă
La nunta de plumb, la poarta de plumb.
Vărsaţi vin albastru în cupă şi-n ceaşcă,
Aşterneţi în raclă-n odaia de plumb...”.
Călugăr slujea în odăjdii de zguri
(Străjerul din turn are oase de plumb):
− „Cu grele cătuşe de plumb vă leg, uri!
Şi carnea prefacă-se-n stană de plumb!
De plumb – viul dor vibrând între guri,
La pragul de plumb, la poarta de plumb!”.
152
Anatol Ciocanu Leonid Dimov

Verona Sonetul ultimei iubiri

Ea se stingea nebună la Văratic, Întinde palmele un turn s-aşez
Trecând în lumea celor mulţi şi drepţi, În ele, colorat, din sticlă clară
Chemând din somn cu ochii înţelepţi Şi numai eu, suit pe meterez
Pe-acel pierdut, atât de singuratic. Ocheanul să-l îndrept spre ce-i afară,
Timpul buimac şi ne-nţeles va trece, Voi spune câte văd, de-aici din miez
Halucinând cu stelele pe cer... Să n-ai a mai pătrunde-n nicio ţară,
Verona, Veronica, Vanover – Ba dacă-ţi ţii răsufletul cutez
„Minune cu ochi mari şi mână rece...” Cocori să-nmărmuresc în cer de seară,
În visul lung şi făr’de nicio rază Intra-vom în chilii adânci apoi

A fost chemat şi îngerul de pază Întregul turn să-l trecem amândoi
Cu-aureola părului bălai; Cu creier rostogol pe parapete,
Deasupra ceţuri mari se luminase, Şi sus, deasupra junglelor: balast

Luceafărul porni din casă-n casă, De chinovar în somnul chiliast
Simţind-o dreaptă-alături de Mihai! Lăsa-vom: firave şi de sidef egrete.
Pe malul Stixului
I
Barcaz rotit la confluenţe sure,
Cu strâmb bordei pe punte, locuiesc,
Simt doar un dans ciuntit de geamandure
Şi surd aud şoptitul trestiesc,
Am rufe-ntinse, roşii, cu ajure,

Din crapi albaştri saramuri gătesc,
Am amintiri ce vor să mi le fure
Gândaci apteri cu cifru arăbesc,
Dorm sub nivel ciorchini de scoici impure

Şi ape nămoloase clipocesc,
Îndur tăceri cât nu gândesc să-ndure
154 155
Închişii de la capătul lumesc. Gheorghe Pituţ

Acum mă-mproaşcă broaştele anure
Şi-n lintiţi reci la raci orăcăiesc.
Ovidiu
II Acolo în Hiperboreea,
E-un ou adânc odaia-n care mor
Cu trandafiri albaştri la perete. unde s-a exilat poetul
Nici geamuri, nici lucarne, nici pridvor, nevrând, ci renunţând cu-ncetul,
Ci doar, la depărtări egale, pete, nu mai străbate nici scânteia
Elipse descrescând urmez în zbor vreunui simţ, necum regretul
Încet, spre centru, desfăcut în cete: plăcerilor; el are cheia
Stau zile grămădite-n coridor
înţelepciunii în ideea
De vizitiul dus ca să se-mbete.
singurătăţii ca ascetul.
Aşteaptă-n radă veselul vapor
Feeric, sub presiune, mugitor, În frig şi în nefericire
Cu ochi de căpitan ţintind lunetă. se va petrece el şi stinge;
de mila timpului din sânge
Ci eu aici elipse noi încerc
Tot mai rotit, mai iute, mai în cerc poetul nu-i decât iubire
Şi simt un miez de suflet cum regretă. şi cum iubirea-i nemurire,
cu frigul ei el va învinge.
VII
Lumină fără sursă care-nveleşti obiecte,
Fragilă densitate cu vârf zodiacal,
Fiinţa
Acum urneşti din spate cu moliciuni perfecte Fiinţa care-şi spune EU
O luntre sub albastrul frunziş, de peste mal se recunoaşte dintre toate
căci are-un fel de libertate
Şi dorm residefate pe limb oval insecte,
ce seamănă cu Dumnezeu.
Şi trec grădini de nuferi, tenace, în aval,
Şi totul lent converge spre vechi clădiri suspecte
Domnind peste abrupturi cu nume tropical. S-a pregătit, de-i va fi greu
să-şi ţină viaţa în cetate
Vâsleşte doar cu stânga să ne oprim la moară, când toţi, în ei, pe jumătate,
Coboară pleoapa lumea de dinapoi să moară! duc amintirea unui zeu.
Urca-vom: saci de umbră râzând pe estacadă.
L-aţi ferici să vi se pară
Adună-ţi dup-amiază într-o basma uşoară un om la fel cu cei de rând,
Şi-atârn-o de donjonul cel mai de sus c-o sfoară un pom grăbit pe străzi de seară
Să penduleze-n golul mai alb ca de zăpadă.
156 157
ori fulger blând alunecând şi-i sug încet, încet verdeaţa

ca prima roată legendară până-i devine chipul pal
pe-un drum întins cât primul gând. şi inefabil ca măreaţa
Ca prima oară cădere-a stelei de cristal

când luminează-n cer egal
De nu m-aş mai trezi în zori şi-adoarme blând cu toată viaţa.
de nu m-aş mai trezi nicicând, Köln, 1972
să dorm ca piatra apăsând
petala unei moarte flori. 4. Nobleţe
Ce nemişcaţi, virgini fiori Culoarea morţii-i frumuseţea

vor fi-n materia ei stând frunzelor galbene ce cad
eoni întregi fără de gând; de mii de ani pe-acelaşi vad
eu m-am trezit de-atâtea ori dar fără ură, cu tandreţea
aproape fericit, ningea timpului – gâdele nomad

ca prima oară într-un an care ne-nvaţă ce-i nobleţea
şi toată fericirea mea – de a te pierde cu supleţea
şi pacea unui trunchi de brad.
albă de fulgii suverani
care cădeau de mii de ani,
era să mă trezească ea. La fel de anonimi sunt sorii
ca fiecare frunză-n parte,
Sinaia, 1973 noi singuri însă – vestitorii,
Rame de toamnă prin care spiritu-şi desparte

vasele vii de cele moarte,
1. Frunza cântăm luminile erorii.
Köln, 1972
De ce i-aş cere-acestei frunze
să nu mai tremure când vin
luminile ca un suspin
să i se-aşeze peste buze;
nici n-ar putea să mă acuze

că nu cunosc acel destin
când o înşfacă din senin
culori ca tinere lehuze
158 159
Ioanid Romanescu Mircea Ivănescu

Sonet îplină
nnoptând într-o cameră
cu cărţi
Oricum fiind corabia ce vine
ca însuşi timpul care ne măsoară, înnoptând primăvara într-o cameră plină
chiar dacă neiertând – a câta oară – cu cărţi – becul de la capătul patului iscând
a morţii rază ar ţinti spre mine, doar un glob spart de lumină – şi curând
privesc spre fereastră, acolo pot să-mi închipui o fină
de neclintit rămân, ca Arhimede,
cu numai ale logosului cercuri – ninsoare a mieilor. să nu fie decât un blând
întuneric. însă aici în cameră, printre cărţi, o nedeplină
deci viaţa mea o lungă zi de miercuri
tăcere, cu foşnet mărunt, care se anină
se pare că finalul nu-l prevede
de gesturile încetinite ale mâinilor, când
... pe când la ţărm corabia se-nclină întorc încet câte o filă. singurătatea acuma umplând
gemând ca sub cadavrul unei stele înţelesul unui portret în linii stângace, strâmb sprijinit
desprinse brusc de propria lumină, de unul din rafturile încărcate, înfăţişând
din locu-n care sunt îmi dau eu seama o fiinţă – stăpâna încăperii acesteia – cu gest uimit
că absorbit în cercurile mele al mâinii înălţate, surâzâtoare pândindu-mă
mă apăraţi – Si vis amari, ama! cum mă mişc printre cărţi, furişându-mă.
f ăcându-se dimineaţa într-o cameră

plină cu cărţi
ţăndările tăcerii, aşchii sticloase,
când te trezeşti dimineaţa şi te dai jos din pat
calci peste ele – şi ţipă uscat –
auzi tăcerea sunându-şi din oase
ca un schelet pe care-l păstrează copiii

după uşa salonului, să-i sperie pe nepoftiţi
care vin să stea noaptea. oricum e vremea când în ochii cârpiţi
îţi intră greu înţelegerea – argintiii
ochi, ca ai pisicilor, ai unei zile ce începe

te pândesc, şi nelămurit ştii
că trebuie s-o iei de la capăt. ţii
160 161
minte doar că nu trebuie să-ţi aduci aminte – pe Emil Brumaru

urmă vin tot felul de lucruri şi se aşază
la locul lor, într-o cameră necunoscută – şi fiecare din ele stă,
te fixează. Sonetul de pe insulă
manierisme
(Boceşte fratele lui Robinson Crusoe)
Ţi-am dat iubirea – flutur – şi ţi-am spus:

câte feluri de a vedea lucrurile – nişte lucruri, în fond, De-l strângi se sfarmă, dacă-l laşi dispare
simple, şi care sunt unul singur – mai bine spus, În aer, înălţat precum Isus
o amiază cu umbre însorite, şi cu un ceas adus Hristos după ce-a mers lin pe izvoare.
din spate – ca o pisică speriată – pe fond Ci tu ţi-ai prefăcut trupul supus
Şi sfaturile mele cu răbdare,
albastru întunecat – de noapte sufletească, adică – un rond Muind creionu-n gură ca-ntr-o floare,
în care nu mai ştiu ce chipuri au fost – în sus Le-ai scris făcând de litere abuz.
privind, plictisite, adică, în jurul acelui intrus Dar n-a trecut o clipă şi-n uşoare
ele, personajele, care fac adevărul acestor blond Veşminte largi de in topit te-ai dus.
Iar eu, rămas, privesc acum arare
înluminate miniaturi, unde se povesteşte Cum i se zbat aripile-n apus
despre cum ţipă ascuţit – disonant – Şi nu pot plânge, deşi dânsul moare.
decăderea sufletească – aşa spune poetul – Sunt tot mai pustiit, tot mai ursuz...
în faţa omenească – şi creşte, fireşte,
în urma, înaintea acelui mereu divagant
povestitor, timpul cu noaptea lui, încetul cu încetul.
Sonet
Ţi-am pus piper pisat în aşternuturi
Ca să tresari uimită când te culci
Din pat şi pijamalele să-ţi scuturi
Cu patimă, dorind doar lucruri dulci!
Atunci o să-ţi aduc din vechi ţinuturi

Mari cozonaci pe care-o să te urci
Gălăgioasă, nuci de zece puduri,
Aluaturi franţuzeşti, faimoase bulci.
Compoturi limpezi o să-ţi torn în ceaşcă,

Creme de zahăr ars o să despic
Subtil, lângă caise-aproape fleaşcă,
163
Pân’ ce sătui de liricul picnic
T

O s-alungăm motanii din verandă ranscrierea sonetului nr. 19,
Ca să dansăm cea mai naivă allemandă... et. V, ap. 14
Sonet Cântam muzici religioase sau profane.

Suptul bomboanei, linsul acadelei:
Răsplata-ntârziată-a vieţii mele-i!
Azi vom pleca spre fericire Domnii scorţoşi, Doamnele ţopârlane,
Cu diligenţa de Lyon! S-or bălăci, voioşi, în bălţi cu lintiţi.
Vom lua cu noi cinci elixire Ci tu ia-ţi melcu-n raft, bea untdelemnuri,
De-amor, motanul din blazon Păstrează-n rouă, pur, crierul minţii,
Şi un prosop ca să ne ştergem Nepăsător la putrede îndemnuri.
De-amurguri faţa când ne-oprim. Ai rosturi: sufli-n puf de păpădie,
Oh, şi-o să mergem, şi-o să mergem Crinul îl baţi în zid, cureţi lin praful
Pe drumuri vechi cu praf intim, De pe dulap. O clipă-ţi mai adie-n
Rupţi de-amintiri, spuziţi de rouă, Suflet Yvonne, susúră telegraful.
Roţile-n spume, caii-n unt, Nu părăsi loboda-n şanţul lat.
La bor c-o pană de struţ nouă Timpu-i de sosuri dalbe îmbibat!
Şi-n suflet nimiciţi mărunt,
Purtând iubirii roz esenţa,
Pân’ la Lyon cu diligenţa.
Sonet
Mi-am cheltuit pitacii de-a valma pe sonete
Cum fluturii-şi dau praful aripilor pe mâini
Nevrednice. Ajunge! Sufletul meu, ţi-e sete
Din nou roua-n tăpşane de lobodă să-ngâni?
Îţi place iarăşi bruma topită-ncet pe case
Loaiale-n care sânul femeilor e sfânt?
Hai să luăm o lungă vacanţă de mătase
Cu păpădii suflate de-obraji rotunzi în vânt,
Să ne încânte raza căzută-n magazie
Pe-un vraf de ziare rupte ca pe un tron de crai
Şi să-mbrăcăm poteca-n lăptuci căci o să vie,
Sunând din ceşti, spre seară, dulapul cel bălai
Să-şi povestească viaţa cu falnice urcuşuri
În IDEAL şi aspre căderi de sare-n pluşuri.
164
Mihai Ursachi Mircea Dinescu

Sonet ridicol Doamne-fereşte

Rigorile prudenţei, credinţei, curtoaziei Istoria parcă ne duce-n burtă
noi niciodată nu le vom cunoaşte şi parcă a uitat să ne mai nască,
decât cel mult în sfera poeziei preafericiţii cu privirea scurtă
uitându-ne la ele ca la moaşte. sorb borşul dogmei ce le plouă-n bască,
făcând spre lucruri zilnic reverenţe
Numai aşa se mai explică faptul căci cine ştie ce episcop doarme
că în acest secol de duzină în polonic, în coşul pentru zdrenţe,
n-a mai rămas decât grosolănia, raptul în ţevile acestor triste arme
şi rata la apartament sau la maşină. unde Nebunul îşi cloceşte crima
şi ne omoară fiindcă ne iubeşte,
când ne e foame desenează peşte,
Destul acum; scârbit de toate cele
când vine frigul arestează clima,
(chiar şi de moarte-mi este numai silă)
opriţi Istoria – cobor la prima
eu împletesc cununi de imortele
opriţi la staţia Doamne-fereşte
pentru o ipotetică copilă.
Dar vai, ce catastrofice belele
adastă omenirea imbecilă!
166 167
Şerban Foarţă Leo Butnaru

Sonet în contrarimă Salolilocul aproape vesel

lui Omar Khayyam
„Gertrude Dorothea Mary Alberta Clara
Ruth Catherina Emma...” Nu sunt doar prin cuvinte duşmanul minciunii –
Va fi avut maestrul ce-şi începea poema Când îngrijesc o floare,-l ajut pe Dumnezeu;
într-astfel nu prea clara Mi-i dat astfel să ştiu de legile minunii –
De n-ar fi-aievea floarea, real n-aş fi nici eu.
dar via intuiţie că urmărindu-şi tema
suavă până seara
se va muia cu totul topindu-se în ceara Şi-acum când ţin în mână cupa rubinie
sigiliilor stema Simt cum îmi dă în muguri sângele din deşte
Şi mă întreb de-s eu, Omar, ici, în chilie
epistolelor sale din încuiatul cufăr Sau poate-n locul meu un trandafir gândeşte.
ce clocotind la unu
din noapte va da peste în bolbor ca săpunul Ah, cum mă încălzeşte roua asta tare!
Şi chiar dacă-i puţină, are puteri de val;
iar foile de nufăr Mă clatină-ameţeala ce-i abstractă mare –
dintr-însul se vor face sfoiag şi mâzgă? – Sufăr
şi plâng (cleios) ca prunul.
Vezi bine, nu există nici apă şi nici mal,
Iar dacă e aşa, zic ca odinioară:
Ferestre în aprilie Rămân duşman minciunii, şi treaz, şi ireal.
Spălai ferestre: geamul dintre noi

părea să se subţie, să se toace,
răsşters cu verde spirt şi ghemotoace
De Socrates
de ziare vechi (de miercuri sau de joi: Potirul – plin, lichidul – vineţiu
Şi-o dimineaţă răsărind divină.
era-ntr-o vineri?) – Apa dintr-o vadră Pe suflet i se face arămiu
neajungând, porniseşi spre cişmea... Dar mintea... mintea i se însenină.
Ai fost apoi, din nou, madona mea
înscrisă-n rama geamului: o cadră Ce-aşteaptă ei? Ce să le spună el?
E-o logică aice, e vreo lege?
sub sticla tot mai limpede şi mai De toate-a fost, dar n-a fost într-un fel:
oglindă (vană) mie,-a cărui plată
Un măscărici ce mască îşi alege.
imagine, cu cea din urmă pată
a geamului, încet o destrămai...
Să le repete gând ce nu convine
Duh al ferestrelor, o zi consacră-mi: Ori să brodeze-n childuri, ocolit?
a sticlelor topindu-se în lacrămi! ...S-a zis cu limpezimile eline...
168 169
Îşi bea potirul. Îl cuprinde ceaţa Arcadie Suceveanu

De noapte grea, şi glăsuie icnit:
−E totul clar ca bună dimineaţa...
Peşte de mare
Nemăsurare ...Căci dezbrăcat de solzi, umilul peşte
Nu mai distinge mlaştina – de mare...
Nemăsurarea lumii nu se schimbă – De-aceea poate, c-un satâr de sare
În sine-i doar egală măsurare: M-au ras de viu, de la urechi spre deşte.
Fără noimă, parcă, dar nu-i strâmbă
(Perfecţiunea nu-nseamnă hotare). În ape tulburi şi leşii amare,
De sine descojit – aveau nădejde
Din bob primordial e înflorire Că-ntr-un târziu, va fi să strig orbeşte
Sau umbra înfloririi doar e zarea Că văd şi eu, în mâl, numai altare.
Mereu extinsă spre nemărginire
Prin care aştrii îşi croiesc cărarea Dar, viu, eu am ţipat neomeneşte
Că-n acest smârc nici nu adie-a mare,
Şi ea nemăsurată ca întregul Ci mai curând a dogmă stătătoare,
De spaţiu nesfârşit şi de vecie Că nu-s reptilă flască, ci doar peşte,
Ce n-o va şti nici blegul, nici strategul Şi cărui – prin credinţă şi visare –
Noi solzi, de-argint, au şi pornit a-i creşte...
Deprinşi cu drămuita simetrie
Croită cu echerul sau stiletul –
Căci forma-i poate fi sau să nu fie. Imperiul nisipului, Sahara
Sahara ne-a-nghiţit definitiv,
Noi mirosim parcă-a Pompei şi-a lavă.
Nisip, nisip e-n tâmpla mea bolnavă,
Nisip, nisip secret, conspirativ.
Nisip de-apocalips, nisip, nisip
Se-ntinde ca o plantă carnivoră
Ce ne sugrumă lent şi ne devoră,
Vâscoasă, uriaşă, fără chip.
Nisip curgând mecanic, monoton,
Şi peste tot miraje-nşelătoare
Minţind viziunea tragicei Sahare,
Pe zarea căreia, ca un blazon,
Se vede încă Turnul Babilon:
Un cap de monstru mort, dospind la soare.
171
Nufărul magic Fluture de noapte

De ce nu am destinul unui nufăr, Hei, fluture-nfiat de felinare,
Un ornic vegetal să fiu pe ape, Mai urci la cer polenuri dulci de mai,
Şi clipa lacului din arc să-mi scape, Cu-o aripă-n infern şi alta-n rai,
Şi-n albe înfloriri să-nvăţ să sufăr. Spre rugul întrebărilor primare?
Şi să strecor prin orfice supape Ţi-e zborul tot mai greu, mai singur, mai
Impurităţi, noroaie fără număr, Nehotărât, prin vămile stelare...
Pe apa rea să nu pot să mă supăr, Herald terestru, astru de candoare –
Să scot din mlaştini perle-ntre pleoape. Pe ţărmii universului erai.
Un turn să fiu, cărunt de insomnie, Dar ţi-au pictat aripile cu fier –

Pe care luna l-a pictat cu var. Cu ceara veacului acesta, care
Înnămolit în vis şi armonie, Ţi-a pus până şi zborul pe cântare...
Să luminez adâncuri reci de plaur Acum, între hipnoză şi mister,

Şi să transform, sub magic ochi de far, Visezi să urci noroaiele la cer –
Întreg noroiul – într-un prund de aur! Şi-apoi să-ţi faci azil în lumânare...
Albatrosul lui Baudelaire Echilibru imperfect

În nopţi adânci de vis el mi se-arată – Fuga mea din carne, Doamne-i tot mai grea,
Înger căzut în lumile de jos. M-ai închis în mine ca-ntr-un fel de cifru,
Subţire, fantomatic şi umbros, M-ai zidit în oase – spre a mă avea
Îmi stă pe braţ şi mi se uită-n soartă. Viaţa şi cu moartea-n dulce echilibru.
Îmi stă pe umeri şi m-apasă greu, Dar cum viaţa ştie – moartea numai vrea,
Ca o fantomă-a stinselor mistere, Şi se învecheşte pielea mea de zimbru,
Şi mă subţii, şi-mi ies din carne sfere, Şi învăţ să nu fiu, şi-i atât de simplu,
Şi ţip, şi curg, prin răni, spre Dumnezeu. Şi e-o vină mare, şi nu-i vina mea.
El tace-adânc, surâde-amar şi dulce, M-ai împins în coate, mi-ai lovit genunchii

Eu strig şi plâng şi-mi pare c-am murit. Cu fiori de rază şi aripi de har,
În zori, când carnea îmi miroase-a schit, Dar un rest de noapte mi-ai lăsat sub unghii
Sare în geam şi zboară şi se duce – Ca să-mi fie trupul, Doamne, în zadar,

Pe aripile-i desfăcute-a cruce Umbra şi lumina-mi sângeră pe muchii
Lăsând să-mi văd destinul răstignit. Şi învăţ să nu fiu, şi nici nu sunt chiar!
172 173
Mircea Cărtărescu Alexandru Muşina

Pentru artist, femeia nu-i femeie

ci mai curând ea seamănă-a bărbat Către cititor
căci harul lui abia atunci scânteie Cu bucurie lasă-mă acest sonet
când de-un surâs se lasă fecundat. Să-l termin, nu cu ură sau plictis.
Abia atunci gândirea sa adâncă Să nu mă enerveze proştii care-au zis,
rămâne grea şi plină e de rod De când îi ştiu: „Ce-i aia, azi, poet?”
când luntrea i se sparge ca de-o stâncă
în ţăndări, de al rochiei izvod. Ce să le spun? Că viaţa ar fi Vis
Artistul e-a domniţei lui mireasă Tot mai confuz fără acei care – încet, încet –
şi-n grele chinuri naşte mintea sa; Lipesc pe zidul muced un Tapet
deşi din carnea lui a fost să iasă, Căruia-i zicem Viaţă. Proştii mi-s
poemul e asemeni şi cu ea.
Pătrunde, deci, din nou în al meu gând Mai răi decât sălbaticii ce cred că ştiu
Unde a dispărut puiul din film: după ecran?
să-ţi nasc copii, ce n-or muri curând.
Puiul a fost filmat acum o zi, acum un an,
Acum un secol, un mileniu... Este viu
Fiindcă-n vorbe un Maestru l-a fixat.
Noi? Doar ecranul magic pe care-i proiectat.
W.C.
Cine a inventat această casă?
Şi zgomotul vecinilor, prin zid.
Sunt singur oare? Sau un Ochi veghează,
Orb, bulbucat, de-Acolo. Când deschid
Cu grijă uşa: nimeni. Doar calupul rece
Al aerului dimineţii. Doar covorul ros
Din faţa uşii, peste care trece,
Zilnic, un trup tot mai puhav şi mai băţos.
Visez doar când, uitat de toată lumea pe closet,
Privesc dreptunghiurile gresiei din faţă:
O lume calmă, netedă, înconjurată
De-o ramă roşie. Ştiu, nimeni nu te-nvaţă
Cu-adevărat cum să trăieşti. Şi nu regret
Decât că n-am s-o aflu singur niciodată.
174 175
Diva Emilian Galaicu-Păun

(The Ultimate Modern Toy) Sonetul sonetelor Lui Paul Mihnea

Parfumul: Amarige de Givency.
Fondul de ten: Yves-Saint Laurent. Nivea:
Sonetul – mythe de l’ éternel retour,
Crema de zi. Fardul: Castel. După aceea:
Pe pleoape şi obraji, steluţe Clara, argintii. Corabie reconstruită-n larg.
Legat în sine însuşi de catarg,
Pe buze: rujul mov Madame Rochas. Şi cheia Poetul face lumii înconjur.
Misterului: lentile de contact albastre Lady Di.
Sub ele: – un mecanism ţinut în formă zi de zi Dar ce se vede e un simplu arc
Prin fitness, saună, masaje. O a treia Din cvadratura cercului. Obscur
Joc de răsfrângeri: alt stâlp, alt contur –
Serie de implanturi. Lifting. Ligatură de ovare. În sine însăşi mistuită, d’Arc.
Şi iar: cremă de epilat Am Way. Lac violet Tentant
Pe unghiile de la mâini şi la picioare. Pe mări, odată mitice, de-acu
Dar sufletul? La locul lui: în poşetuţa aurie. ’Nainte ce se vede-i déjà vu:
Alături de oglindă, gumă, şerveţele de hârtie, În sine însăşi nava mai pluteşte
Prezervativ, ţigări, brichetă, spray paralizant.
Pe căile parcurse altădată.
Armăsarul şi păpuşa Şi marea se retrage-n vâsle, toată...

...Vâslele-o scapă, marea, printre deşte. –
Sus, pe dulap, un armăsar de porţelan
S-a înălţat, sălbatic, pe-albastrele-i picioare
De dinapoi. Şi, într-o nesfârşită încordare,
Nechează, în tăcere, zadarnic, spre tavan.
Alături, cu ochi negri, gură roşie, visătoare:
Păpuşa. Care-aşteaptă, uitându-se pe geam,
Să vină în vacanţă, ca-n fiecare an,
Fetiţele. S-o ia în patul lor, să-i spună la culcare
Secrete mici. S-o pieptene, să o rujeze, s-o îmbrace
În haine noi, din petice. Nu ştie? Sau nu-i pasă
Că ele au crescut, s-au măritat, au şi copii?
Sufletul ei curat, de plastic şi mătasă,
Nu poate să priceapă, la fel ca noi – şi pace! –,
Că timpul trece şi nimic din ce a fost nu va mai fi.
176 177
Dumitru Crudu

sonet 4
O, limba fiartă o tai felii
dar tu Maria nu mai vii
ea costă doar câţiva lei
eu o-năbuş în ulei
apoi Maria o scurg de zeamă
lamă cu lamă
o acopăr cu-n strat de făină velin
C oroană d e sone t e
şi-o sting Maria la urmă cu vin
Iau o ceapă de coajă curăţată
cum eşti şi tu Maria câteodată Paul Mihnea
şi o arunc şi pe ea felii felii
dar tu Maria aşa şi nu mai vii
Deja a bătut ora zece
Coroana coroanelor
Adevărat că limba se mănâncă rece (fragment)
sonet 8 1
PRISOS DE VIAŢĂ PÂNĂ LA MORMÂNT.
o cum mă mai strâng acum pantofii LA GURĂ DE GENUNE TU – MAI DRAGĂ.
eu sunt atât de concret DOR CA ÎNTÂIUL DOR O VIAŢĂ-NTREAGĂ.
odată mergeam cu personalul la tine FOC SACRU – VIAŢA SUFLETULUI – CÂNT!
şi nu aveam bilet
O, PAISPREZECE VERBE – DULCE PLAGĂ,
trenurile merg chiar şi dacă eu nu merg cu ele ŞI REZONANŢĂ – TOT CE-I NECUVÂNT,
şi troleibuzele la fel OSMOZĂ – OMUL: SOARE ŞI PĂMÂNT,
mă uitam tâmp prin geam PĂMÂNTUL – ORGA STOGULUI PRIBEAGĂ.
şi stăteam pe un scaun de fier
te căutam cu troleibuzul prin oraş SUNT HAMLET ŞI SUNT YORICK SIMULTAN,
prin aer te căutam COSTICĂ ŞI ORFEU ŞI EURIDICE,
vreo câţiva dinţi îmi căzuseră UN „DE PROFUNDIS” APRIG DE UMAN.
şi părul tot mi l-am ras
SUNT PRAG ATUNCI CÂND CERUL VA SĂ PICE,
dar cât de reale şi de concrete UN PIETON ÎN CER, TERESTRU VIS,
mai sunt găurile alea tot mai mari ASCENSIUNE-N MINE, ÎN ABIS.
din bilete
178 179
2 4

Ascensiune-n mine, în abis, Sunt prag atunci când cerul va să pice,
în cerurile-adâncurilor mele – când, tremuriş de stele, altui cer,
nadir cu alte ceruri şi-alte stele surpat aiurea-n haos, efemer,
şi-alt infinit în mine larg deschis. ecou răspunde parcă şi complice.
Ascensiune dincolo de ele, Sunt prag amândurora şi ungher,

spre sâmburul esenţei interzis şi-oricărei stele – cuib de pitulice,
ca mărul cel fatal din paradis, iar celei care moare-s, neferice,
fatal şi el (şi nu în ghilimele). prag funerar şi doliu auster.
Ce mare însă, doamne, infinit Prag cerurilor tainice din mine,

în sâmburul esenţei mele zace, şi celor ce se surpă-n mine, vai,
de-mi vine să-l mai cred şi-nveşnicit. acelora din haos, nestrăine.
Un tot cu cel de-afară, l-aş desface, Şi dublu durăt mut ce prinde grai,
dar cum să mă desfac de mine? Şi-s nu-s numai prag – sunt gură de elan:
un pieton în cer, terestru vis. un „de profundis” aprig de uman.
3 5
Un pieton în cer, terestru vis, Un „de profundis” aprig de uman,
bat siderale căi nemaibătute – în mine-ngemănatu-s-au „Infernul”
şi tălpile metaforelor, mute, dantesc şi „Pasiunile” – eternul
mă dor de-atâta drum şi-s ţipăt scris. triumfător supliciu bachian.
Şi drumurile cele mai pierdute Şi ca să dau cândva de sempiternul

în hăurile haosului mi-s şi-exhaustivul Sensului liman,
la fel de accesibile cum i-s întregul universului noian
cărările de codru unei ciute. de-nou menite lumi prin mine cernu-l.
Şi cine altul încă ar putea, Şi lumea fiecărui suflet bun

ca verbul, popula nemărginirea prin mine durăt cosmic, doamne, trece –
şi-a fi acasă-n fiecare stea? şi univers de suflete mă spun.
Şi pieton în cer, sfidându-i firea, Şi cum aş fi putut rămâne rece

ce nici că va de sine-a se dezice, la soarta-vă, ce n-a fost să înspice,
sunt prag atunci când cerul va să pice. Costică şi Orfeu şi Euridice?
180 181
6 8

Costică şi Orfeu şi Euridice Pământul – orga stogului pribeagă
eu însumi, mor mult prea de timpuriu în miez de cer, luceafăr cântător,
(m-aş prefera pe mine în sicriu ce muzicalizează cerul, dor
în locul inocentei mele fiice). din care alte ceruri se încheagă.
Oi fi arzând de dor, arzând de viu Din care prind fiinţă şi fior

şi-n moarte, că tot tare de cerbice, în miez de haos fraged ca o fragă
eu capul nu-l întorc spre Euridice, alţi sori, ce alt izvod celest se leagă
infernului răpită, grijuliu? şi alt instantaneu zguduitor.
Şi-ajunsă pe pământ de astă dată, Şi orgă-n cer, şi orgă călătoare,

Ofelia de-acuma, moartă iar, cu rezonanţe-n haos omeneşti,
de două ori de-acuma-i răzbunată. mă duce, glas al ei, din soare-n soare.
Şi eu – doar răzbunare şi amar, Şi fiecare soare-mi spune: eşti!

doar quasinebunie şi alean, Şi fiecare „eşti” îmi spune: cânt!
sunt Hamlet şi sunt Yorick simultan. Osmoză – omul: soare şi pământ.
7 9
Sunt Hamlet şi sunt Yorick simultan, Osmoză – omul: soare şi pământ.
şi dublu adevăr, şi dublă mască, Ci-ntrece gândul raza vârfuită
şi dublu Eu cu umbra părintească, de-un soare-adus de dânsa ca o pită
şi dublu jurământ cesarian. cu gust ce n-are noimă de cuvânt.
Şi dacă mor de-o moarte nefirească, Şi-aduce raza gândului subită

loveşte-l bumerang şi pe duşman, în vârful ei Pământul în avânt
pe fratricidul quasisuveran, în cel mai tainic, poate, zăcământ
înveninată spadă mişelească! al haosului, taină şi ispită.
Vorbesc cu tidva ta, ori cu a mea Şi sunt adus în vârf de gând şi eu

vorbesc de-acuma, Yorick? Cine ştie, încolo, şi acasă şi acolo,
când nu-mi răspunde, mută ca o stea? la fel de lesne-mi vine şi de greu.
Ca din departe-aiurea în tărie, Şi-n tainiţă de haos un tremolo

aidoma un stog ce, mut, se neagă, e undeva Pământul în frământ,
pământul – orga stogului pribeagă. şi rezonanţă – tot ce-i necuvânt.
182 183
10 12

Şi rezonanţă – tot ce-i necuvânt, Foc sacru – viaţa sufletului – cânt,
azurul e în mine rezonanţă, sau doar răsuflul sufletului, poate,
în mine închegându-se substanţă, ce singur sieşi sufletul şi-l scoate
din mine revărsându-se descânt. de-atât prisos de suflet, ca un vânt.
Descânt a cărui fiece nuanţă Foc sacru – viaţa sufletului, poate

se face iar azur, şi legământ răsuflu-n tine-a toate câte sunt.
cu nesfârşirea-n care îmi împlânt Foc ce se-neacă-n sine de încânt
întreaga poeziei cutezanţă. şi se dezvaţă barem să înoate...
Şi dublu necuvânt în univers, A-l supravieţui? O, ce blestem!

şi dublă rezonanţă reciprocă, Mai bine tu, mântuitoare moarte,
o singură sunt voce de neşters. decât cenuşă el în mine ghem.
O voce cu alură de epocă O, sacru foc al sacrei mele soarte,

şi un noian de verbe în desagă... tot încă apt de cântec şi de şagă –
O, paisprezece verbe – dulce plagă! dor ca întâiul dor o viaţă-ntreagă.
11 13
O, paisprezece verbe – dulce plagă, Dor ca întâiul dor o viaţă-ntreagă,
suav supliciu, doamne, de sonet, dor de un veşnic dor copilăresc,
în care mori născându-te încet, când aripi invincibile îţi cresc,
din vers în vers, cât prinde să se dreagă. ce de pământ de-acuma te dezleagă.
De paisprezece ori apologet Dor de un dor firesc de nefiresc,

al verbului ce va să se aleagă de o himeră pseudodulceagă,
din viaţă şi din moarte ca o sagă, când nume-n lume nu-i să te-nţeleagă
prinzi vrând-nevrând alură de ascet. şi nici te dumireşti că-ţi zici: iubesc!
Ce însă imposibilă asceză, Dor de un dor de durăt şi ispasă,

de nu mai conteneşte de un veac, de-un sacrificiu tainic şi tot nou,
tu însuţi – încontinuă geneză. de-o veche-namorare ucigaşă.
O, paisprezece verbe fără leac, Dor de-un răspuns în fine, de-un ecou,
atotînfrângător şi neînfrânt de-un semn, aici şi-acum, de-o vorbă vagă.
foc sacru – viaţa sufletului – cânt! La gură de genune tu – mai dragă.
184 185
14 16

La gură de genune tu – mai dragă, ASCENSIUNE-N MINE, ÎN ABIS,
mai dragă tu, pândită de neant, UN PIETON ÎN CER, TERESTRU VIS.
mai viu întâiul pas halucinant SUNT PRAG ATUNCI CÂND CERUL VA SĂ PICE.
când ochiul meu a fost să te culeagă.
UN „DE PROFUNDIS” APRIG DE UMAN,
Şi anii se încheagă diamant, COSTICĂ ŞI ORFEU ŞI EURIDICE,
şi greul se înmoaie, stors de vlagă, SUNT HAMLET ŞI SUNT YORICK SIMULTAN.
şi însăşi moartea face-se beteagă,
iar înduratul durăt – fascinant. PĂMÂNTUL – ORGA STOGULUI PRIBEAGĂ.
OSMOZĂ – OMUL: SOARE ŞI PÂMÂNT.
ŞI REZONANŢÂ – TOT CE-I NECUVÂNT.
La gură de genune – începutul,
O, PAISPREZECE VERBE – DULCE PLAGĂ!
cu viaţa-n faţă, care a trecut
şi viitor îşi deapănă trecutul.
FOC SACRU – VIAŢA SUFLETULUI – CÂNT!
DOR CA ÎNTÂIUL DOR O VIAŢÂ-NTREAGĂ.
Şi e tot primul ultimul sărut, LA GURĂ DE GENUNE TU – MAI DRAGĂ.
şi, fără de sfârşit, e, tot mai sfânt, PRISOS DE VIAŢÂ PÂNĂ LA MORMÂNT.
prisos de viaţă până la mormânt.
15
Prisos de viaţă până la mormânt,
prisos de viaţă-n clipa cea din urmă,
şi după ce şi ultima se curmă
bilanţ ce însăşi moartea o a-nfrânt.
Prisos de viaţă – cântecul ce, pur, mă

conţine respiraţie răsfrânt
nu numai până la deznodământ,
ci cât cuiva simţirea i-o mai scurmă.
Prisos de viaţă – timpul fără timp,

perpetuat în care fără capăt,
se-nfipse pulsul cântecului ghimp.
Şi, timp orfan de timp, nici că mai scapăt,

ci tot răsar alt cântec din cel zis,
ascensiune-n mine, în abis.
186
Sonet dublu

Mircea Demetriade
Pianistul
(Dublu sonet)
Vibrări adânci, sonore, şi pline de mâhnire

Deri v a t e sone t ice Sub degete nervoase pe clape-alunecau...
Se răspândeau în juru-i în lungă hohotire
De plânsete ce-n suflet adânc îl pătrundeau.
Sonet inversat De plânsete ce-n suflet adânc îl pătrundeau,

Accente disperate de-apusă fericire, –
Pianul, – sub amare gândiri care-l munceau
Mihai Codreanu Scotea ca bun tovarăş l-a lui nenorocire.
Cioclul Scotea, ca bun tovarăş l-a lui nenorocire,

Suspinuri prelungite, ce pieptu-i năbuşeau;
Sonet invers. În ritm liber Mustrări acelei care uită a lui iubire...
Reamintiri de-acele ce-odată îi zâmbeau.
Trec visurile-albe ca lebede pe lac –
Şi mor... şi-n clipa morţii ca lebedele cântă.
Iar cântecele-n limpezi poeme se prefac... Vibrări adânci, sonore şi pline de mâhnire,
De plânsete ce-n suflet adânc îl pătrundeau...
Şi-aşa, pe altarul Muzei, jertfitul vis s-avântă, Scotea ca bun tovarăş l-a lui nenorocire...
Prin fum de poezie către senin zburând, Reamintiri de-acele ce-odată îi zâmbeau.
Fiind sortit să moară ca lebăda cântând.
Reamintiri de-acele ce-odată îi zâmbeau,
De-aceea tot poetul e-un cioclu care-şi strânge Fermecător pianul şi-n dulce suvenire
În ritmice sicrie cadavrele de dor;
Scotea ca bun tovarăş l-a lui nenorocire.
Iar când le-a-nchis pe toate în versul lui sonor,
Cu resemnare multă durerea-şi-o înfrânge.
Scotea ca bun tovarăş l-a lui nenorocire,
El ştie că viaţa de râde-n el ori plânge Şoptirile ce-odată cu drag îl mângâiau
Cu-acelaşi rost se toarce în fir nepieritor, De plânsete ce-n suflet adânc îl pătrundeau.
Sfidând Eternitatea cu clipe care mor
Şi-amestecând silabe cu lacrime de sânge.
188 189
De plânsete ce-n suflet adânc îl pătrundeau, Panait Cerna

Aproape-n neştiinţă porni în aiurire
Vibrări adânci, sonore, şi pline de mâhnire.
Aproape-n neştiinţă porni în aiurire,

Tristeţea Lenorei
(Sonet dublu)
Şoptirile ce-odată cu drag îl mângâiau,
Fermecător pianul şi-n dulce suvenire. Pe sub portale-ţi stau în pază
Cavaşi cu bărbile-argentine –
Răsar bătrânii să te vază
Trecând ca visul pe ruine...
Supuşi sau suflete haine

Sub ochii tăi îngenunchează –
Ah, ochii tăi ce smulg suspine
Şi ard ca soarele-n amiază!...
Tu ai palate ce sfidează
Splendoarea calmă-a lunei pline –
O, cea mai albă din regine,
Ce jale grea le populează?
„În nopţile de mai senine

E-atât de blândă-a lunei rază,
Şi totuşi firea plânge-n sine
Şi trandafirii lăcrămează...
Cu mine-a fost destinul darnic:

Un cer de-a pururea senin –
Hebè, scânteietor paharnic,
Mi-a-ntins o cupă de rubin;

Dar cupa spumegă zadarnic
Când n-am în cinstea cui să-nchin!”
............................................
............................................
191
Cu lacrămi sufletu-mi s-adapă Mircea Cărtărescu

Privindu-i lespedea-n bujor...
Vezi tu o cruce lângă apă?
Acolo zace Leonor,

( Sonet dublu)
Şi florile-au venit la groapă
Să plângă pe o soră-a lor... găsesc tot mai puţine lucruri care merită să fie scrise
aseară pe ploaie cu ea după mine, agasată, purtându-şi
masca aia nesuferită de vampă dezinvoltă
pe care i-o cunosc atât de bine, am colindat baruri ticsite
am aşteptat jumătate de oră la continental
ca să ni se spună că nu se mai serveşte nimic fără mâncare
(ea răsturnând solniţa şi făcând mutre
eu reproşându-i destule) apoi la muntenia bere neagră
spumoasă, dulce, eu trăncănind despre orice
din ce în ce mai degajat, ea umblându-i ochii
peste mutrele alea cocoşate peste măsuţe umplute de pahare
sticle brichete mâini cu ţigări şi apoi iarăşi prin ploaie
ea îmblânzită sub umbrelă, ţinându-se
cu amândouă mâinile de braţul meu,
alintându-se, apoi în hol never change your love
şi apoi stând alături, discutând exquisite de serios
despre dragoste culcat şi toate celelalte
ea făcând botic şi uitându-se serios ca o pisică
şi jucând din nou femeia fatală, fiara
apoi iarăşi copilul, în fine întorcându-mă
cu umbrela ei roz privind ploaia deasă în lumina
semafoarelor şi vitrinelor în care becurile ard toată noaptea
şi acasă apăsând întrerupătorul scoţând husa de pe maşina
de scris începând găsesc tot mai puţine lucruri
care merită să fie scrise
aseară pe ploaie... apoi stingând luminile apoi coborând
pe jupiter cu toate farurile aprinse
cu sângele o bilă de metal topit, emanând aburi verzi.
193
Sonete în dialog Păstorel (Al.O. Theodoreanu)

Mihai Codreanu Replică la replică

Afurisenie
[Lui M. Codreanu]
Auzi, mă rog? E nemaipomenit!

Lui Păstorel Poţi să-l afuriseşti că nici nu-i pasă!
Ce-i de făcut? Să-l pedepsim c-o masă,
Mă jur pe toate muzele din lume De leac să-i fie craiului vestit!
Că bardul Păstorel, amicul meu,
S-a înfrăţit cu Bachus şi mereu De pildă: fie-i vinul oţetit!
Se ţine numai de beţii şi glume. Să-i fie berea caldă şi cleioasă
Şi să-i deschidă baba fată-n casă,
Când va intra în sferele postume, Când noaptea va intra beţivănit!
Cu plosca ridicată-n apogeu,
Să fie preschimbat în curcubeu Cu alte parodii de m-ameninţă,
Ca numai aqua pura să consume! Doar de s-ar umili cu pocăinţă
M-aş îmbuna să merg cu el la chef.
Câte sonete mi-a parodiat
Atâţia ani să fie blestemat De Sântul Petru atunci nu s-ar mai teme
Să n-aibă parte de aghiasma şpriţului! Şi, bând Cotnar din cupe de sidef,
L-aş dezlega de grelele blesteme.
Nimic! Nici bere, nici rachiu, nici vin!
În numele Tatălui, şi-al Fiului
Şi-al Sfântului Duh. Amin!
194 195
Ciob de sonet Sonet ludic

Nichita Stănescu Ion Hadârcă
Ciob de sonet Sonetul numai sunet

Dar n-au murit ştiutele tertipuri Sonetul sonetul sonetul sonet –
şi nici ştiutele, de mult, ciolane ul sone tul – sony tul sonului somn
şi nici minutele aliotmane omu-i dur somnu-i dul-ce suomi sub om –
ca nişte reci, decapitate chipuri. nul e sunetul e ozenet
Dar nu erau sandalele romane eeeeeeeeeeeeeeee

care-şi scrâşneau în mine reci nisipuri eul Eus tuul Tuus ele-ssss
de sânge fost; de foarte vechi nimicuri; ssssoooonnnneeeetttteeee–
toate, vopseli de mult prea vechi icoane. lllleeeeeeeeeeeeee
ssssssssssssssssss
ooooooooooooooo
nnnnnnnnnnnnnnn
eeeeeeeeeeeeeeeeeeeee
tttttttttttttttttttttttttttttttttttt
eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee
196 197
Sonet neterminat Emilian Galaicu-Păun

sonetul inocenţei pierdute
Emil Brumaru odată cu ultimul vers
Sonet neterminat grădină-nchisă, soro, mireaso, puţ oprit...

nu-i nimenea de faţă când grădinarul pune
în trupul de fetiţă un grăuncior de puni-
Mi-ai spus: „Aici degeaba îţi pierzi timpul. cum granatum odată cu primul sânge – chit
Te du şi te sfieşte pe hârtie!” că fetele în floare sunt visul lui –, veghează
Şi-am început tristeţea a-mi descrie, cum prinde rod, răsare... dezlănţuită-n danţ
Când cu Septembre-ncepe anotimpul irodiada ca o explozie în lanţ
Toamnei adânci. Ce va urma de-acuma? a cărei undă este roşeaţa din obraz – să
O, de-aş putea pe ceilalţi fericiţi dea peste margini! – umple tot timpul/spaţiul hic
Să-i fac şi-n jurul meu, deloc grăbiţi, et nunc. când iese-n lume, pe buze neatinse
Să steie buni, privind cum creşte bruma; îşi pune (sus) cârmâz/(jos), de sable, neant. i se
Să li se pară că povestea-i mare ghiceşte pe sub rochia de seară – dessous chic –
Şi că sfârşitul ei va fi frumos. centura de shakhid. şi smuls, inel pe deget
Mi-e sufletul parcă din carne scos. ...................................................................
Şi locu-n care-a fost încă mă doare.
Ch-ău
.............................................................. 12 august, 2004
..............................................................
198 199
„Ultimul” sonet

Dumitru Crudu
Sonet de liubov, trist 12

....., ...... ... ... –
.... ...... ...........
........ ................. .... –
.. . ... ......... ! Tan k a
...., ........ . . .... –
.... ... ..., ...... , ..
........ ... ... ..? – Şerban Codrin
.... . , .... ... ... .
*
.... ... ... .. ... – Iată cum devii
.., ......, .......... maestrul unei arte
. ... ...... .. . .. – desăvârşite –
culegi câteva frunze
... . . ... ... .. într-o seară de toamnă
... .. ... ... .. –
..?
*
Nu-i magia mea
să-mpodobesc pârloaga
cu albăstrele –
totuşi cu nelinişte
le-aduni gândind la mine
*
La prima noastră
întâlnire a plouat
fără cruţare –
aceeaşi pelerină
strâmtă ne-a fost de ajuns
200 201
*

A fi singură
între pianul şi golul
în rezonanţă –
neaşteptate tăceri
cutremură muzica
*
Primul ciripit
înaintea zorilor
sub acoperiş –
liniştea dintr-odată Ter ţ ina
luând forma unui geam
*
Tocmai spulberă Mihai Eminescu
vântul păpădiile
peste coclauri –
precum scrie în cartea
fiecărei seminţe
Care-i amorul meu în astă lume
Care-i amorul meu în astă lume:
* Este-al bravurei coiful de aramă,
Un fluture alb Sau al mărirei aspru rece nume?
cercetează tabloul
cu margarete – Sau este claustrul cernit, ce cheamă
soarele tocmai trece Cu-a lui icoane sânte-ngălbenite,
prin fereastra deschisă
Cu clopotu-i vestind a morţii dramă?
*
O răspundere Sau este chipul blând unei iubite,
cu totul şi cu totul Ce, dulce, pură, sfântă şi frumoasă,
copleşitoare – Să-mi facă zile albe, ore-aurite?
picătura coboară
pe un fir de păianjen O văd adesea steaua radioasă
’N-oglinda sufletului meu – o zeie –
* Ş-a ei privire-asupra mea se lasă:
Vântul scuturând
câte o nucă peste
De înger suflet, chipul de femeie;
claviatură –
fără fulger se-aude În visul vieţii ei ea sfânt surâde
încă o notă gravă Şi mă-namor de-oricare-a ei idee,
202 203
Când lumea-amar de visu-acesta râde: Şt.O. Iosif

Nu e femeia ce crezi tu, nebune,
Şi chipul care inima-ţi l-închide
Nu este-n lume. Cine-atunci mi-a spune

Terţine
Unde e îngerul cu-aripi senine, Aş vrea să cânt – să-mbrac în mândre rime
A sufletului meu scumpă minune? Norocul rar ce-n cântec nu încape,
Că nu e vers pe lume să-l esprime.
Ea n-a fost niciodată... doar în tine
De-a fost vrodată ea, de mult e moartă, Ci ca-ntr-un murmur nesfârşit de ape
Astfel, de chip o dată-n lume vine. Ce se revarsă-n valuri de-armonie,
Din mii de glasuri ce-l vrăjesc de-aproape,
Dar de nu e, mângâie-ţi a ta soartă –
Crede: că ea dodată cu-a ta fire Sărmanul suflet cearcă, şi nu ştie
Trecut-a-n lume-a ceriurilor poartă, Ce ton să prindă, ce cuvânt s-aleagă,
Căci toate-l cheamă,-l strigă şi-l îmbie...
Dar înainte de-a-i-ntâlni privirea,
Ea a murit şi-a ei fiinţă bună Iar eu stau mut, – şi-aş sta vecia-ntreagă
E colo în lume, umbră în gândire! S-ascult uimit la glasurile-acele,
Privind în ochii tăi albaştri, dragă, –
De-aceea-n înstelate nopţi cu lună,
Pasu-ţi îndreaptă, cată cimitirul Vis întrupat al visurilor mele!
Şi un mormânt ţi-alege, ţi-ncunună, 1904
Încoardă-ţi lira scumpă, iară mirul

Al vorbelor iubirei tu îl varsă
Pe-acel mormânt ce-l înverzeşte pirul
Şi zi: Dormi dusă, inima mea arsă.

1873
204 205
Dimitrie Anghel

Ex-voto
Păşeşte-ncet, să nu deştepţi tăcerea,
Coboară-ncet ca-ntr-un cavou pustiu
Şi-ascunde-ţi bucuria ori durerea,
Să te presimt abia, să nu te ştiu,

Abia să te presimt ca pe-un parfum
De floare scuturată timpuriu... Trio l e t
Căci pe-al tău suflet mândru, orişicum,
O clipă-am fost stăpân... Păşeşte-ncet...
Nu turbura nici praful de pe drum... B. Fundoianu
Un clopot e un suflet de poet...

Nici rochia-ţi foşnind să nu-l atingă, Triolet
Să nu se redeştepte un regret... În viaţa mea – secat izvor,
Scandând în mersu-ţi menuetul,
Acum când izbutise să se-nvingă
Ţi-ai oglindit întâiul dor
Şi gândurile vechi să şi le-adune,
În viaţa mea – secat izvor.
O, lasă-l în tăcere să se stingă:
Păşeşte-ncet... niciun cuvânt nu spune. Şi valul – pururi vibrător,

Căci de-ai vorbi, ca de subt bolţi profunde, Ţi-a reflectat, pios, portretul,
De pretutindeni, ca să mă răzbune În viaţa mea – secat izvor –
Scandând în mersu-ţi menuetul.
Ecouri mustrătoare ţi-ar răspunde. [1914]
Triolete
I
Când toamnele vin plumburii
Stropi grei ca alicele plouă;
Şi pleacă cucoarele târzii,
Când toamnele vin plumburii.
206 207
Şi visele pleacă pustii...

Ah, lumea de dincolo, nouă!
Când toamnele vin plumburii
Stropi grei ca alicele plouă. Concepte
II Compartimentul de mai jos reflectă exigenţele canonice şi evoluţia

Când crinii mor palizi şi-nvolţi speciilor poeziei cu formă fixă cuprinse în prezenta antologie.
Se-nalţă beţivi trandafirii...
Nu plânge amar într-un colţ,
Când crinii mor palizi şi-nvolţi. Acrostih
Acrostih (fr. acrostiche, gr. acrostichis (akros „extremitate” şi stichos „vers”))
Iubeşte, cât luna-i pe bolţi! Ca poezie cu formă fixă, acrostihul este un poem, în general liric, primele litere,
Căci viaţa-i sezonul iubirii, silabe sau cuvinte de la începutul fiecărui vers al căruia (uneori şi al fiecărei strofe)
Când crinii mor palizi şi-nvolţi structurează/codifică o referinţă, reductibilă, cel mai ades, la un nume de persoană,
Se-nalţă beţivi trandafirii. instituţie etc. Foarte rar textul implicit, montat pe verticala creată de primele litere
ale fiecărui vers al acrostihului, poate fi de mărimea unui enunţ.
Întâlnit, iniţial, în textele profetice greceşti, unde i se atribuia o funcţie mne-
III motehnică sau ezoterică, principiul acrostihului va fi împrumutat de poeţi, care îi
Ce-ţi pasă că rozele nasc, vor asigura o largă răspândire în special în epoca alexandrină. Cultivat şi în literatu-
Când crinii se sting de ftizie! ra latină, acrostihul este redescoperit în Renaştere, impunându-se ulterior, pentru
O, plânge-le albul Damasc – scurte perioade de timp, ca formă privilegiată de poezie în majoritatea literaturilor
europene. Sonetul acrostih este doar una din multiplele soluţii la care a ajuns poezia
Ce-ţi pasă că rozele nasc! în căutarea unor modalităţi cât mai ingenioase de organizare a mesajului „paralel”
al acestui tip de text oarecum înrudit cu ghicitoarea. Unul dintre vestitorii moder-
Pier unii, vin alţii, fantasc, nităţii, poetul american Edgar Allan Poe (1809–1849) creează un tip de acrostih, în
Dar morţii nicicând nu învie. care numele destinatarei se compune din prima literă a versului liminar, a doua
Ce-ţi pasă că rozele nasc, literă a celui de-al doilea vers, a treia literă a celui de-al treilea vers etc.
Când crinii se sting de ftizie! Cultivat şi de poeţii Văcăreşti, acrostihul îşi află consacrarea, în poezia româ-
nească, în ciclul Nume (Casandra, Lucsandra, Mărioara etc.) de Costache Conachi.
1873 Cel mai cunoscut acrostih în literatura română este cel intitulat La noi e putred mă-
rul, pe care Bogdan Petriceicu Hasdeu (sub ironicul pseudonim P. A. Calescu) îl pla-
sează revistei Convorbiri literare, al cărei nume, citit pe verticală, este ţinta păcălelii
subtil regizate de marele oponent al Societăţii „Junimea”.
Un acrostih cu un destin de excepţie este cel creat de poetul basarabean
Gheorghe Cutasevici. Fiind unul dintre cele mai curajoase gesturi literare asumate
de sfidare a cenzurii sovietice, acrostihul multiplu (sau triplu!) Patria în freamăt
verde este o mostră exemplară de creativitate subversivă. Alcătuit din 7 texte, po-
emul codifică (pe orizontală) în primele litere ale fiecărui titlu al ciclului de versuri
cuvântul ROMÎNIA (Â nu putea să apară în poem nici ca literă liminară, dar nici
într-un text cules/imprimat cu... grafie chirilică). Acrostihul multiplu continuă cu
poezia Asta-i patria, etern cuvânt, cuvântul ROMÎNIA reapărând, pe verticală, în
primele litere ale celor 7 versuri, ultimul dintre care accentuează: Asta-i Patria –
209
etern cuvânt. Acelaşi mesaj îl regăsim la Cuprins, unde cele 7 titluri ale poemului Catren

Patria în freamăt verde îl rescriu – ROMÎNIA! – reconstruindu-l, în primele litere, Catrenul (din fr. quatrain; rub’ a (patru) – arabă; четверостишие – rusă; Vierze-
pentru a treia oară. iler – germ.) este o poezie din 4 versuri, acelaşi nume avându-l însă şi strofa com-
Inserat în volumul de versuri „Hora luminii” (Chişinău, Ed. Literatura artistică,
pusă din 4 versuri, ceea ce îi determină, adeseori, chiar şi pe specialişti să neglijeze
1980) şi descoperit de cenzură abia după apariţie, acrostihul a fost dat la topit îm-
acest tip de poezie cu formă fixa. Deşi suficient de flexibil în modul său de manifes-
preună cu întreg tirajul de 3 000 de exemplare al cărţii, Gheorghe Cutasevici fiind
tare ca poezie cu formă fixă, catrenul este mai mult decât o strofă (= fragment, sec-
concediat (de la Literatura şi arta) şi lipsit de dreptul la semnătură practic până în
venţă) a unei opere poetice, dacă are o distinctă autonomie semantică, acreditând
momentul destrămării Imperiului sovietic.
impresia că se constituie din, cel puţin, un enunţ poetic finit.
Regulile exterioare ale catrenului ţin, după Gh. Cardaş, de 1) „gruparea sau al-
Baladă ternanţa rimelor masculine şi feminine” şi 2) de „evitarea succesiunii a două versuri
plate (fără rimă)”, chiar dacă acelaşi comentator precizează că există „şi catrene care
Evoluând din latină (ballare „a dansa”) şi stabilizându-se în provensală (ballada
nu respectă legile clasice”. Pentru a elimina confuziile ce decurg din ultima obser-
„cântec de joc, dans”) şi franceză (ballade), termenul de baladă desemnează o po-
vaţie (de ex., asimilarea catrenului cu structurile din 4 versuri scrise în vers liber sau
ezie lirică cu formă fixă, cultivată preponderent în literaturile neolatine. Diferenţiin-
alb), este firesc să localizăm definiţia catrenului în spaţiul conceptual al primelor
du-se, prin lipsa subiectului sau printr-un subiect abia punctat, de balada populară
două reguli.
şi balada cultă (a căror miză majoră este anume cea narativă), balada de formă fixă
se afirmă ca gen, în Franţa secolelor XIV–XVI, graţie contribuţiei unor poeţi ca Gui- Cu originile în poezia arabă şi cu dezvoltări remarcabile în cea persană, catrenul
laume de Machault şi Jean Froissart, Eustache Deschamps (care înregistrează cifra- îşi dobândeşte consacrarea universală în opera lui Omar Khayyam (≈ 1050–1123),
record de titluri: 1175), François Villon sau Pierre de Ronsard. O descoperim, mai rar, care este şi unul dintre cei mai prolifici cultivatori ai speciei, opera sa înregistrând
şi anterior, în secolul al XIII-lea, dar şi mai târziu, inclusiv la intersecţia romantismului câteva mii de rubayyate (catrene). Poezia persană utilizează frecvent schema aaba
cu parnasianismul, de exemplu, la un Théodore de Banville (Treizeci şi şase balade sau, mai rar, aaaa.
vesele în maniera lui François Villon, 1873). Interesându-i vreme îndelungată doar pe Întâiul autor român al unui catren este mitropolitul Dosoftei (1681), termenul
traducători, balada de formă fixă pătrunde în poezia românească abia spre sfârşitul propriu-zis fiind pus în circulaţie, la 1868, de I. Heliade-Rădulescu, după ce tot el îl
secolului al XX-lea, unde pare să-şi afle – ca şi în cazul atâtor altor specii – punctul numise când pătran, când tetrastih.
de sosire. În poezia românească au fost utilizate toate posibilităţile de combinare a rime-
Supranumită şi villonescă, pentru a putea fi lesne recunoscută, dar şi pentru lor în catren, de la cele cu rime împerecheate (aabb), încrucişate (abab) sau îmbrăţi-
marele ecou pe care l-au avut creaţiile lui François Villon, cel dintâi poet modern şate (abba) la cele cu rime întrerupte (primul şi al treilea vers sunt fără rimă, în timp
francez, în conştiinţa literară europeană, balada este alcătuită din patru strofe, pri- ce al doilea şi al patrulea rimează).
mele trei având acelaşi număr de versuri (8, 10 sau, foarte rar, 12), în timp ce ultima Întâlnită „ocazional” (în epigrame, epitafuri, sentinţe, inscripţii etc.), dar şi ca pie-
se constituie, în general, dintr-un catren, o închinare adresată persoanei căreia îi să lirică, specia nu şi-a aflat, în poezia românească, un practicant care să i se dedice
este dedicată această scriere. cu devoţiune, chiar dacă poezia populară pare să fi cunoscut catrenul mult înainte
În balada clasică franceză de 28 de versuri, rimele celor trei strofe se ordonează de 1681.
identic, după schema ababbcbc (în închinare – bcbc), ultimul vers, reluat, al fiecărei
strofe şi dedicaţia având funcţia de refren. Acest refren accentuează ideea principa-
lă a fiecărei strofe, închinarea încununând, semantic, întreaga compoziţie.
Distih
Emil Brumaru, în Baladă, subminând premeditat regulile genului, cu excepţia Distihul (din greacă: dis „doi” şi stihos „rând, şir”; distique – fr.; Distichon – germ.;
ideii de închinare (singura marcă a rudeniei cu balada franceză), încerca recupe- двустишие – rusă) desemnează unitatea poematică primară (G. Călinescu: „versi-
rarea, pe un fel de uşă ludică, a speciei, la noi, cu un text ce ironizează rigoarea ficaţia începe de la distih, de la prima simetrie”), compusă din două versuri sudate,
formală a modelului clasic, villonesc. Abia Şerban Foarţă, în Balada baionetei din prin rimă, într-un înţeles.
Bayonne, autohtonizează, în poezia română, specia, într-un poem-prestidigitaţie, Cunoscut deja în antichitatea greco-romană drept o combinaţie dintre hexa-
disimulând oglindirea numelor proprii în nume comune şi invers, amalgamarea metru şi pentametru (v. Tristele lui Ovidiu), distihul elegiac furnizează matricea care
unei geografii familiare cu exoticul, livrescul, intertextualitatea şi ludicul. Practic, în va modela întreaga tradiţie a acestei forme fixe de la Marţial la Schiller, Goethe şi
clipa naşterii, balada românească reuşeşte un spectaculos plonjeu parodic în în- Hölderlin şi de la aceştia la moderni ca Baudelaire, Verlaine sau Esenin.
săşi glorioasa istorie a genului. Un început demn de încă un (recuperator?) „sfârşit” Introdus, în literatura română, de mitropolitul Dosoftei (în Psaltirea în versuri,
postmodern. 1673), distihul este practicat pe larg, cu rezultate notabile pentru poezia laică, abia
210 211
odată cu afirmarea lui Bolintineanu şi Alecsandri. Considerat, iniţial, un excelent Formă fixă a poeziei spaniole vechi, exploatând tema anunţată de un moto

tipar pentru versuri aforistice, proverbe, epitafe, „creioane” şi epigrame, distihul evo- versificat, fiecare vers al căruia finaliza strofa ordinară a textului forjat din „tezele”
luează, în timp, spre structuri poematice complexe, uneori de zeci de versuri, iar, pe epigrafului respectiv (v. poemul Glosă din partea a II-a, cap. XVIII al romanului Don
de altă parte, îşi asumă liricul, mai cu seamă prin contribuţia lui G. Coşbuc, O. Goga, Quijote de la Mancha, Chişinău, Ed. Hyperion, 1993, p. 115–116), glosa este con-
T. Arghezi, I. Pillat, I. Barbu. Utilizat, cu parcimonie, de neomodernişti ( N. Stănescu, siderată de unii comentatori drept o parodie „a unei poezii, în care fiecare vers al
M. Sorescu ş.a.), distihul devine o formă fixă rarisimă în poezia postmodernistă. poeziei date era comentat ironic într-o strofă” (v. articolul semnat de Marcel Duţă în
Dicţionar de termeni literari, Buc., Editura Academiei R.S.R., 1976, p. 193).
În Glossă, Mihai Eminescu dă adevărata măsură a disponibilităţilor speciei, cre-
Gazel ând un text de un desăvârşit echilibru stilistic şi semantic.
Gazelul (în arabă ghazal înseamnă „poezie erotică, lirică”) este o poezie cu formă
fixă, înregistrând un număr variabil de distihuri (de obicei, 12-15). Regula esenţială
a gazelului cere ca rima distihului liminar să dea tonul melodic întregului poem, ea Haiku
„rezonând” în fiecare al doilea vers (schema aa, ba, ca, da...). De asemenea, gazelul Haikuul este o poezie de formă fixă, de trei versuri, cu un total de 17 silabe,
oriental clasic încorporează obligatoriu pseudonimul (tahallus) autorului. versul median al căreia are 7, iar celelalte două – câte 5 silabe (5+7+5=17).
Marcat de laconismul excesiv al distihurilor, ca şi de rigoarea rimei şi a piciorului Dată fiind absenţa în japoneză a accentului tonic (ceea ce suspendă ideea de
de vers, gazelul nu are, în general, unitate tematică, poemul caracterizându-se prin- metrică), dar şi imposibilitatea rimei (toate cuvintele terminându-se în una din cele
tr-un fragmentarism neostentativ, axându-se totuşi pe câteva motive dominante: cinci vocale ale acestei limbi sau în sunetul n), haikuul este un poem miniatural,
evocarea plăcerilor vieţii, ale iubirii şi ale vinului. esenţialmente liric, valorificând potenţialităţile sugestiei.
Marii maeştri ai gazelului au fost poeţii persani şi tagici Rudaki (914–940), Saadi Desprinsă din forma fixă tanka, încă în secolul al XVII-lea, poezia haiku ilus-
(m. 1291), Hafez (1320–1389), poeţii azeri Nizami (≈ 1141–1209) şi Fizuli (1494– trează, ca şi cea dintâi, orientarea dăntossi („tradiţii poetice”), mizând pe caracte-
1556), poeţii uzbeci Lutfi (1366–1465) şi Navoi (1441–1501). rul unical al trăirii întrupate într-o imagine expresivă simplă şi rafinată în acelaşi
Cel care popularizează gazelul în Europa pare să fie diplomatul orientalist Jo- timp.
seph Hammer, traducătorul lui Hafez în germană, pe urmele căruia vor adopta Având ca temă definitorie natura, în deplina ei fenomenalitate, haikuul conţine
sau vor scrie texte originale F. Rückert (1818), Goethe (1819) sau Aug. von Platen- o referinţă obligatorie la un anotimp (kigo), ilustrând triada timp–spaţiu–obiect,
Hallermünde ş.a. Interesându-se, ca şi alţi romantici, de formele poetice orientale, ceea ce înseamnă că validitatea sa semantică este verificabilă cu ajutorul întrebă-
stimulat însă şi de mediul literar german, M. Eminescu este poetul care scrie întâiul rilor ce?, când?, unde?. Între exigenţele ce fac specificul haikuului este şi obligativi-
gazel (datat 20.12. 1873) în română, al doilea gazel al său apărând ca motto la poe- tatea unei cezuri (kireji), marcată prin linie de pauză, două puncte, punct şi virgulă
mul Călin – file de poveste. Deşi se apropie, din punct de vedere formal, de modelul sau punct.
persan, în realitate, cele trei gazele pe care le datorăm lui G. Coşbuc sunt, în esenţă, Nutrindu-se din folclorul japonez, shintoism, buddhism, confucianism, daoism,
nişte exerciţii „tehnice”, care ignoră miza erotico-hedonistă a canonului speciei. din poezia clasică sau din artele şi practicile tradiţionale (ikebana – arta aranajamen-
tului floral; bansai – tradiţia cultivării copacilor pitici; chanoyu – arta ceaiului etc.),
haikuul este o formă poetică fixă ce îmbină reflecţia de mare intensitate filosofică
Glosă cu sugestia, concreteţea cu evanescenţa, naturaleţea cu dezinvoltura, sinceritatea
Glosa (fr. glose, it. glossa, germ. Glosse, lat. glossa „cuvânt care necesită expli- cu paradoxul, tradiţia cu nonconformismul. Matsuo Munefusa Bashô (1644–1694),
caţii”) este o poezie cu formă fixă, elaborată în general în manieră sentenţioasă poetul naţional al Japoniei, înalţă haikuul la demnitatea unei specii literare uni-
(„Ce e val ca valul trece...”, „Viitorul şi trecutul/Sunt a filei două feţe”, M. Eminescu, versale, capabilă să exprime, în fulguraţii lirice, complexitatea corespondenţelor
Glossa). Glosa poate avea un număr de strofe variabile, proporţiile poeziei fiind dintre dramatismul condiţiei umane şi seninătatea naturii, dintre fragilitatea vieţii
determinate de numărul de versuri ale primei strofe. Fiecare strofă a glosei, înce- şi imperturbabila curgere a timpului.
pând cu a doua, dezvoltă un vers din strofa întâia, pe care îl citează, integrându-l Inauguratorul haikuului în literatura română este poetul Al. T. Stamatiad (v. Pe-
strofei corespunzătoare ca vers final. Structurând un poem ce amplifică succesiv isagii sentimentale, 1936, întâiul volum românesc de haikuuri). Tradus şi cultivat,
„ecoul” fiecărui vers din strofa liminară, glosa se încheie cu o strofă ce rescrie in- ulterior, de Traian Chelariu, Aurel Rău, Nichita Stănescu, Dan Constantinescu, Ion
vers, într-o tonalitate similară, ordinea versurilor din prima strofă. Anume necesi- Acsan, Ştefan Baciu, poezia haiku îşi descoperă un protector constant, în spaţiul ro-
tatea acestei răsturnări sintactice dictează, în esenţă, natura gnomică şi filosofică a mânesc, în persoana poetului şi omului de cultură Florin Vasiliu, autor şi prefaţator
enunţurilor poetice (care urmează să dovedească şi o coerenţă inversă) din acest al volumului „Umbra libelulei” (1993), o excelentă antologie a haikuului românesc,
tip de poezie. tot el fiind şi fondatorul revistei şi al editurii cu acelaşi nume: Haiku.
212 213
Pantum poemele renku exploatează stările de afinitate sau de tensiune ale partenerilor de

Catren cu rimă încrucişată, la origine, în poezia populară malaeză şi indone- „dialog” într-un efort susţinut de ordonare larg orchestrată, simfonică, uneori din
ziană, pantumul pătrunde în literatura română prin filiera franceză (pantoum sau zeci de poeme, a materiei verbale. Renku obliga miniaturalul să se înscrie într-o
pantoun). Citat, pentru întâia dată, de Victor Hugo, într-o notă la volumul de poe- construcţie complexă de dialog funcţionând caleidoscopic. Simbolul şi elipsa, pa-
me „Orientalele” („Les orientales”, 1829) şi cultivat mai cu seamă de poeţii parnasieni radoxul şi sinecdoca, oximoronul şi metonimia (ca figuri esenţiale ale poemului
(Leconte de Lisle, Charles Baudelaire, Th. de Banville, Charles Asselineau ş.a.), pan- tanka) ajung astfel elemente active ale unor ample fluxuri de imagini. Observa-
tumul este o poezie cu formă fixă, aparţinând genului liric, formată dintr-un număr ţia şi reflecţia asupra naturii, a timpului şi a dragostei par să dobândească însă, în
variabil de catrene cu rimă încrucişată. Regula majoră a speciei îi cere autorului ca noul spaţiu poematic, o mai pregnantă notă ludică. Ciclul de poeme renku „Vedere
al doilea vers al fiecărui catren să fie reluat ca vers liminar al strofei următoare, iar prin oglindă”, realizat de Şerban Codrin în colaborare cu Laura Văceanu, Mioara
ultimul vers al fiecărei strofe să fie reluat pe poziţia celui de-al treilea vers al strofei Gheorghe, David Alexandru, Radu Patrichi, Manuela Miga, Constantin Severin ş.a.
următoare. Primul vers al pantumului reapare ca vers final al poeziei. (v. vol. „Marea tăcere” de Ş. Codrin), exprimă bucuria întâlnirii simetriei cu asimetria
Deşi e conceput ca un „sistem” de alternanţe, de ordin plastic (la nivelul ima- şi a intelectului cu sensibilitatea.
ginilor) şi semantic (la nivelul temelor), între versurile 1-2 şi 3-4, pantumul obligă
antitezele (descripţia şi reflecţia) la complementaritate, la proliferarea unei reţele
de semnificaţii dinamice inclusiv sub aspect formal.
Ritornelă
Având, cu excepţia strofei întâia, doar două versuri noi în strofă (pentru că preia Disputată de poezia provensală şi de cântecul popular italian (toscan, înainte
două versuri din strofa anterioară), pantumul funcţionează intensiv, mai mult ac- de toate), ritornela (în franceză ritournelle); în italiană ritornello însemnând „întoar-
centuând decât desfăşurând cascade de imagini. Rezultatul e o bijuterie lirică, cu cere, refren”) este o formă poetică având un număr variabil de strofe a câte trei
înaintări prudente şi reveniri la fel de temperate. versuri, cel mai ades neregulate, din care rimează, de obicei, primul şi al treilea. Cu
Ilustrat, iniţial, în poezia românească de Bonifaciu Florescu (Aluniţa, 1892) şi un vers în general scurt (primul), conţinând o exclamare sau o întrebare, cărora
de Mircea C. Demetriade (Pantum, 1898), pantumul va avea, în Cincinat Pavelescu îi rezonează sau îi răspund celelalte două, ritornela mizează pe un ritm vioi şi pe
(Pantum, 1908), practic pe întreg parcursul secolului al XX-lea, pe cel mai eloc- spiritul de improvizaţie, originar, al poeziei populare. Cuprinzând şi o referinţă,
vent practicant al său. Ioanid Romanescu pare să inaugureze, odată cu Pantum (în frecventă, în versul liminar, la numele unei flori, ritornela încearcă să valorifice rela-
vol. „Şcoala de poezie”, Iaşi, Ed. Junimea, 1989), o nouă etapă în destinul acestei ţia dintre vegetal şi carnal/spiritual, dintre natură şi fiinţa umană, fără complicaţii
specii literare în poezia românească. De o modernitate calculată, amintind solem- filosofice însă.
nitatea eminescienei Ode (în metru antic), Pantumul lui I. Romanescu introduce o Cei care redescoperă ritornela sunt romanticii germani şi francezi, întâia ritorne-
modificare de luat în seamă şi pentru alte cazuri similare ale poeziei cu formă fixă. lă românească fiind publicată în 1882 şi aparţinând lui Simion Desseanu-Popovici.
Iată şi explicaţia autorului: „À propos de poemele în formă fixă, ni s-ar putea aduce Peste alţi zece ani (1892) apar Ritornele-le şi Fresco-ritornele-le lui G. Coşbuc, cele
unele reproşuri. De ce, să zicem, în pantum, întâiul vers nu e reluat în final? Pen- mai izbutite în poezia noastră. Un exerciţiu reţinut de istoria literară este şi Ritornele
tru că nu suntem de acord cu „transplantarea” pantumului (din Malaysia) la modul (1940) de Ilie I. Deleanu. Insuccesul evident al speciei pare să se datoreze incom-
acesta, chiar dacă primii „grădinari” europeni se numesc Victor Hugo, Théodore de patibilităţii dintre substanţa sa, „uşoară”, şi complexitatea evoluţiilor modernităţii
Banville, Leconte de Lisle. Considerăm că ultimul vers trebuie să fie de fapt reluarea poetice. Doar spiritul ludic al postmodernismului ar putea favoriza astăzi recupe-
celui mai frumos, mai sugestiv şi mai puternic dintre precedentele” (v. vol. citat, rarea ritornelei.
eseul introductiv Apărarea poeziei, p. 12).
Cel mai recent virtuoz al pantumului este poetul Ion Roşioru, care publica în
numerele 2 şi 4 pentru 2005 ale revistei ieşene Poezia cinci texte de acest fel. Îm- Rondel
binând viziunea poetică neomodernistă şi clasicitatea formei, poetul constănţean Cu o descendenţă ambiguă (cea mai probabilă, dintr-un cântec popular
obţine rafinate efecte atât în unda muzicală a textelor, cât şi în dimensiunea se- francez, numit virelai, în vechea franceză vireli însemnând „refren”), rondelul (de la
mantică.. fr. rond = cerc) este o formă fixă de poezie de 12-13 sau14 versuri a câte opt-zece
picioare.
Structurându-se din trei strofe şi utilizând numai două rime, rondelul reia, cu
Renku funcţie de refren, versurile 1 şi 2 (uneori, parţial modificându-le) pe poziţia versu-
Expresie a căutărilor de înnoire a poeziei japoneze tradiţionale, renku reprezintă rilor 7 şi 8, versul al 13-lea, „ataşat” sau izolat, repetând versul liminar. Prin urmare,
un poem-în-lanţ reunind un număr variabil de minipoeme tanka scrise de unul rondelul clasic are 13 versuri, distribuindu-şi rimele după schema ABba + abAB +
singur (dokujin renku) sau de doi şi mai mulţi autori. Fixe sau libere în aranjament, abbaA.
214 215
La începuturile sale, în secolul al XIV-lea, rondelul se compunea din opt (Guila- Rückert (în spaţiul germanofon), de Algernon Charles Swinburne (Anglia) sau Valeri

ume de Machault) sau zece (Jean Froissart) versuri, abia poeţii francezi din secolul Briusov, Mihail Kuzmin, Igor Severeanin (Rusia) ş.a.
următor (Charles d’ Orléans, François Villon, Clément Marot) stabilizând ritmul şi Definită iniţial de Timotei Cipariu (1860), sextina pare să fi fost cunoscută la noi
organizarea strofică a poemului. Cultivat ulterior mai degrabă ocazional, în diferite încă din 1856, când Theodor Lupul, după mărturisirile lui Gh. Cardaş, compunea
stilizări, tot de poeţii francezi, rondelul revine ca formă poetică foarte solicitată în una în germană. Întâiele probe de sextină în română ţin de anul 1888, în acelaşi nu-
contextul dezvoltării poeziei parnasiene, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, măr de revistă (neobişnuit intitulată... Revista, publicaţiune literară ilustrată) apărând
când va câştiga o audienţă europeană. două sextine semnate de Bonifaciu Florescu (Apus de soare la bătrâneţe. Sextină) şi
Primul autor român de rondel este considerat Trandafir George Djuvara, care, Mircea C. Demetriade (Pe drum de poştă (Sextină)). Cel mai apreciat exerciţiu în in-
mult înainte de apariţia plachetei sale de versuri „Coarde sparte” (1884), exersa deja, teriorul speciei îi aparţine lui Bonifaciu Florescu, în Sestina. Seara pe câmpie (1892).
fără consecinţe estetice deosebite, ce-i drept, în această specie. Îl urmează, pare-se, În acest poem, cuvintele-rimă din strofa întâia (1. verdeaţă, 2. semn, 3. dulceaţă,
Simion Desseanu-Popovici (1882), Cincinat Pavelescu (1892–’93) şi Al. Obedenaru 4. lin, 5. ceaţă, 6. anin) sunt reintroduse în celelalte cinci strofe, după modelul suc-
(1892–1896), ultimul fiind şi autorul întâiului volum românesc de Rondele (1892). cesiv 6, 1, 5, 2, 4, 3. Piesă de prestidigitaţie, sextina nu scapă de o monotonie care,
Poetul ce consacră specia, la noi, este Al. Macedonski, care se stingea lucrând desigur, nu mai putea să placă sensibilităţii moderniste.
la Poema rondelurilor (cartea apărea postum, în 1927).
Dintre formele fixe medievale, alături de sonet doar rondelul mai captează cu o Sonet
asemenea intensitate atenţia poeţilor români contemporani. Neomoderniştii Leo-
nid Dimov, Mihai Ursachi, Şerban Foarţă sunt cei care îi imprimă speciei o virtuozi- Sonetul (lat. sonare „a suna”; prov. sonnet „cântecel”; it. sonetto „ton mic, sonet”;
tate superioară în aliaj cu o fermecătoare tentă ludico-ironică. fr. sonnet) este o poezie cu formă fixă, cuprinzând două catrene scrise pe două
rime şi două terţete pe două sau trei rime. Sonetul utilizează, în general, endecasi-
labul (vers de 11 silabe) în italiană, spaniolă şi română; alexandrinul (12 silabe) – în
Ronset franceză şi decasilabul (10 silabe) – în engleză. Schemele de rime curente sunt
abba abba ccd ede sau ccd eed, pentru terţete (în franceză), abab abab cdc dcd
Expresie a eforturilor de înnoire a tiparelor consacrate de tradiţia poetică, ron-
sau cde cde, în italiană. Cea mai radicală deviere de la canonul italian, originar, în
setul (termen rezultat din fuziunea melodică a cuvintelor rondel şi sonet) este o
materie de rimă şi de strofică o înregistrează sonetul englez, numit şi shakespeare-
formă fixă inventată şi practicată (exclusiv, după datele noastre) de Horia Bădescu.
ian, care a adoptat modelul de rime abab cdcd efef gg, structurând cele 14 versuri
Cu o organizare asemănătoare sonetului englez, shakespeare-ian, ronsetul
în trei catrene şi un distih şi, adeseori, într-o succesiune neîntreruptă din punct de
cuprinde 14 versuri rulate pe trei rime după schema Abba + abba + acca + aA.
vedere grafic, doar ultimele două versuri fiind uşor deplasate spre dreapta.
Operând cu rime îmbrăţişate în catrene, ronsetul insistă pe refren, trei versuri fiind Dincolo de modelul exterior (14 versuri, 2 catrene + 2 terţete, picior de vers,
reluări perfect simetrice ale unor versuri anterioare. Astfel, versurile 8 şi 12 repetă rime), sonetul a avut şi alte exigenţe canonice, care nu s-au generalizat în mod
versul 4, cel final „citându-l” exact pe cel liminar. concludent: să nu se reia acelaşi cuvânt, exceptând conjuncţiile, pronumele, pre-
Abordând, în general, tema timpului, cele 13 ronsete, scrise în anii 1984–’89 şi poziţia etc.; fiecare strofă, reprezentând o unitate sintactică finită, să se încheie cu
inserate în volumul „Furcile caudine” (Bucureşti, Ed. Eminescu, 1991) de Horia Bă- punct; ultimul cuvânt să fie un cuvânt-cheie; cele patru strofe să se structureze
descu, reprezintă întâia încercare notabilă a unui poet român de a „breveta” o formă ca teză dezvoltareantitezăsinteză sau ca incipit dezvoltare culminaţie
fixă riguros concepută şi exemplar practicată. deznodământ, de unde şi cerinţa de a obţine efecte intonaţionale distincte între
catrene şi terţine.
Confruntându-se cu constrângerile canonului, sonetiştii nu numai că au aban-
Sextină donat parte din exigenţele originare ale speciei, dar au exersat şi producerea unor
Sextina (în lat. sex „şase”, sextus „al şaselea”; it. sestina; fr. sextine, sixtine) este o variaţii pe tema sonetului: sonetul „cu coadă” (având în plus un vers sau chiar câte-
specie de poezie cu formă fixă, inventată, cel mai probabil, de trubadurul Arnaud va terţete), sonetul inversat, răsturnat (începe cu terţetele şi sfârşeşte cu catrenele),
Daniel (≈ sec. XII). sonetul „decapitat”, „fără cap” (conţinând un catren şi două terţete); sonetul şchiop
Compusă din 6 strofe a câte 6 versuri şi un terţet în monorimă, sextina are 39 de (ultimele versuri ale catrenelor fiind mai scurte) etc.
versuri ce rulează doar 6 cuvinte pe post de rimă, toate cuvintele-rimă reapărând, Apărut în Italia, în secolul al XIII-lea, ca ecou al evoluţiilor poeziei populare (can-
obligatoriu, în strofa finală, 3 la început şi 3 la sfârşitul versurilor. zzona, strambotto etc.) şi al căutărilor prozodice ale trubadurilor provensali, sone-
Repusă în circuitul literar de Dante Alighieri, sextina a fost cultivată ulterior tul se impune în atmosfera cultivată de la Curtea lui Frederic al II-lea Hohenstaufen,
de Franceso Petrarca şi Giacomo Leopardi (în Italia), de Martin Opitz şi Friedrich regele Siciliei, el însuşi poet şi protector al poeţilor şi muzicienilor. Inventatorul
216 217
sonetului (≈ 1230) este Giacomo da Lentini (22 de sonete definitivate), notar al şi cel mai devotat cercetător român al speciei (Vezi Cartea sonetului, Bucureşti,

regelui Frederic al II-lea, căruia îi urmează Pier delle Vigne (1180–1249), Guido Gu- Ed. Cartea Românească, vol. I, 1987, vol. II, 1990).
inzelli (1230–1276), Guido Cavalcanti (1255–1300), Cecco Angiolieri (1260–1312),
Dante Alighieri (1265–1321), Cinno de Pistoia (1270–1337) şi Francesco Petrarca
(1304–1374), autorul care, transformându-i organizarea strofica originară (o octavă Coroană de sonete
+ o sextină), îi impune sonetului forma canonică modernă, asigurându-i şi presti- Coroana (sau cununa) de sonete este un poem cu formă fixă, care, exploatând
giul continental. Alte câteva contribuţii italiene notabile la dezvoltarea sonetului canonul sonetului, îl dilată la proporţiile unei construcţii asamblate din 15 piese.
renascentist aparţin lui Leonardo da Vinci, Michelangelo Buonarotti, Giambatista Apărută în Italia, în acelaşi atât de fast secol, al XIII-lea, pentru generarea formelor
Marino. Nepretenţios poem de iubire, la început, sonetul dovedeşte, în timp, o re- fixe ale poeziei, cununa de sonete începe cu... sfârşitul, cu aşa-numitul sonet-maes-
marcabilă deschidere tematică, de la lirica propriu-zisă la cea filosofică sau civică şi tru, care, reprezentând o culminaţie, devine o... inversată temelie a ciclului.
la reflecţia asupra poeticului şi a condiţiei speciei însăşi. Elaborat înaintea celorlalte (1-14), sonetul al 15-lea (sonetul-maestru) concen-
Fără a avea o răspândire explozivă, sonetul îşi lărgeşte secol de secol geografia, trează versurile („tezele”) liminare ale pieselor precedente: primul sonet începe cu
instituind câteva „şcoli” naţionale ale genului: Spania (începând cu sec. XV – Juan întâiul vers al sonetului-maestru, încheindu-se cu cel de-al doilea vers al aceluiaşi.
Almogáver Boscan, Garcilaso de la Vega, Lope Félix de Vega Carpio, poate cel mai La rândul său, primul vers al celui de-al doilea sonet repetă versul final al primului
fecund sonetist din toate timpurile, cu peste 1500 de titluri, Luis de Góngora y sonet şi încheie acest sonet (al 2-lea) cu versul al treilea al sonetului-maestru, care
Argote ş.a.); Portugalia (sec. XV – Francisco Sá de Miranda, Diego Bernardez, An- va fi reluat ca vers inaugural al strofei a treia etc. Enunţarea şi reluarea succesivă, în
tonio Ferreyra, Luis Vaz de Camões); Franţa (sec. XVI – Clément Marot, Mellin de aceeaşi manieră, a celorlalte versuri ale sonetului-cheie continuă inclusiv în sonetul
Saint-Gelais, Joachim du Bellay, Pierre Ronsard, Théofile Gautier, Leconte de Lisle, al 14-lea, care, debutând cu ultimul vers al sonetului-maestru sfârşeşte cu versul
Charles Baudelaire, Théodore de Banville, Stéphane Mallarmeé, Paul Valéry); Anglia liminar al aceluiaşi sonet. Sugerând „regenerarea” comprimată a întregului ciclu,
(sec. XVI – Thomas Wyatt, Henry Howard conte de Surrey – autorul schemei abab sonetul al 15-lea se constituie, corespunzător, din versurile liminare şi finale rulate
cdcd efef gg, Philip Sidney, William Shakespeare, John Milton, John Donne, John în sonetele anterioare.
Keats etc.); Germania (sec. XVII – Georg Rudolf Weckherlin, Martin Opitz, Paul Fle- Piatră de încercare pentru orice sonetist, coroana/cununa de sonete descura-
ming, Andreas Gryphius, Johan Wolfgang Goethe, August von Platen, Rainer-Maria jează improvizaţia facilă, foarte puţini autori aventurându-se să-i excaladeze culmi-
Rilke); Rusia (sec. XVIII – Vasili Trediakovski, Aleksandr Sumarokov, Aleksandr Puşkin, le. Simbolismul rus (Veaceslav Ivanov, Cor ardens, Maximilian Voloşin, Lunaria etc.)
Mihail Lermontov, Afanasi Fet, Konstantin Balmont, Aleksandr Blok, Veaceslav Iva- a dat poate cele mai inspirate cununi de sonete moderne din poezia universală.
nov, Valeri Briusov, Maksimilian Voloşin, Nikolai Gumiliov, Ana Ahmatova ş.a.). În Între puţinii practicanţi români ai genului sunt Mihai Codreanu, Tudor George şi
secolul al XIX-lea, mai ales odată cu momentul expansiunii est-europene a „spiritu- poetul basarabean Paul Mihnea, autorul poemului Coroana de coroane (Chişinău,
lui veacului”, adică a spiritului romantic, sonetul devine forma fixă cea mai activă în Ed. Hyperion, 1992), întâia tentativă, în literatura română, după datele noastre, de
majoritatea literaturilor naţionale de pe continent, păstrându-şi această suprema- a elabora o structură din 15 coroane/cununi de sonete, angajând o migală ce înlă-
ţie până în zilele noastre. tură cu superbie orice scepticism faţă de posibilitatea atingerii unei compatibilităţi
În literatura română specia este introdusă de Gheorghe Asachi, în 1821 poetul perfecte între Formă şi Fond. Fragmentul final din Coroana de coroane (intitulat
intercalând un sonet în prefaţa la un roman francez tradus de Leon Asachi, dar una Coroana coroanelor) pe care îl reproducem, în antologie conţine şi un sonet ma-
dintre întâiele sale „sonetări”, în manieră petrarchizantă, publicată abia în 1936, este trice (sonetul 1), care reprezintă forma inversată a sonetului-maestru, în acest caz
Cătră Tibru şi datează cu anii 1809–1810. sonetul al 16-lea.
Deşi nu fără dificultăţi de producere, „noua” formă place şi ademeneşte, aproa-
pe fiecare poet român cu personalitate încercând să se confrunte cu „dogma” spe-
ciei. Marile performanţe ale genului vin de la Mihai Eminescu (autor a 31 de texte, Tanka
după ediţia de Sonete a poetului, îngrijită de Petru Creţia), Mihai Codreanu, un Formă fixă a poeziei japoneze, tanka (în japoneză tan „scurt, ka „poezie”; lite-
poet care sonetează practic întreaga sa viaţă literară matură (201 titluri), Ion Pillat ral, poem scurt) este un poem miniatural, de cinci versuri, reunind un număr de
(peste 100 de sonete), Vasile Voiculescu (autorul unui ciclu de 90 de piese, publica- 31 de silabe (5, 7, 5/7, 7). Avându-şi momentul de ecloziune în secolul al VIII-lea,
te sub titlul Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară tanka atinge deplina sa înflorire şi recunoaştere publică în secolele X–XIII, când
de V.V.), Ştefan Aug. Doinaş, George Tomozei, Mihai Ursachi, Şerban Foarţă, Emil beneficiază de protecţia unui departament imperial al poeziei. Cultivată la curte,
Brumaru, Arcadie Suceveanu ş.a. în casele marilor seniori medievali, în mănăstiri, tanka animă şi focalizează energiile
Cel mai fecund sonetist român (cu 742 de titluri) este Victor Eftimiu, în timp ce creatoare ale epocii Heian (794–1192), prilejuind concursuri de poezie (utaawa-
Tudor George, un alt prolific sonetist contemporan (trei volume de sonete), este se) sau elaborarea de antologii, modalitatea consacrată de promovare a celor mai
218 219
valoroase poeme. Remarcabilă este, în cadrul acestei ample mişcări artistice, impli- Al. Macedonski, G. Coşbuc, D. Anghel, C. Pavelescu, Mateiu I. Caragiale, V. Voicules-
carea poetelor, semn al unor dispoziţii anticipând vizibil lansarea femeii pe scena cu, G. Topârceanu. În perioada postbelică, terţina apare mai degrabă accidental,
europeană a culturii. fiind aproape abandonată sub presiunea versului liber.
Cedând odată cu secolul al XVII-lea în faţa expansiunii haikuului, formă fixă de-
rivată din propria-i „coastă”, tanka se încarcă spre sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul
sec. al XX-lea de un conţinut social, revenind pregnant în atenţia publicului abia în Triolet
anul 1986, când debutul poetei Tawara Machi, cu volumul „Ziua comemorativă a Trioletul (fr. triolet; de la it. trio „trei”) este o poezie cu formă fixă din opt versuri,
salatei”, se transformă şi într-un spectaculos reviriment al acestei specii tradiţionale amintind parţial de rondel. Specificul trioletului rezidă în repetarea versului liminar
a poeziei japoneze. pe poziţiile versurilor 4 şi 7, iar al celui de-al 2-lea în finalul textului. Trioletul uzează
Dedicate naturii, dragostei, spiritului de petrecere sau unor evenimente omagi- de modelul de rime ABcAdeAB.
ale, poemele tanka mizează pe suavitate, sensibilitate, evanescenţă, sobrietate şi de- Aşa cum versul liminar apare de trei ori (de unde şi denumirea de triolet), iar al
licateţe. Tanka îşi concentrează ideea principală în primele trei versuri (anume aces- doilea – de două ori, trioletul este una din formele fixe cele mai repetitive, el con-
tea şi vor genera schema haiku: 5+7+5), distihul final constituind partea conclusivă. tând preponderent pe o „tehnicitate” ludico-distractivă.
Capodopera general apreciată a poeziei tanka o constituie antologia Kokinshū Rulat pe două rime, în opt versuri octosilabice, trioletul parcurge, din evul me-
(Culegere din trecut şi de azi), elaborată din ordinul împăratului Daigo de către poeţii diu francez (Adenet-Le-Roi, Eustache, Deschamps, Froissart) şi până la romantismul
Ki no Tsurayuki (883–946), Ki no Tomonori (? -905?), Ōshikōchi no Mitsune (859– german (Rückert, von Platen, Chamisso) sau simbolismul rus (K. Balmont, F. Solo-
907) şi Mibu no Tadamine (≈ 910). Definitivată în anul 905, antologia cuprinde 20 gub, V. Briusov, I. Severeanin ş.a.) calea unei specii marginale, cultivată mai degrabă
de volume cu un total de 1111 poeme realizate de peste 530 de autori. din nostalgie decât cu intenţii grave. Istoria speciei reţine, cu titlu de curiozitate, şi
După David Alexandru, „actul de naştere al poeziei tanka româneşti” îl reprezin- un poem (Celor douăzeci şi şase comisari) cu temă revoluţionară, constituit din...
tă volumul „O sărbătoare a felinarelor stinse” (1997) de Şerban Codrin. triolete. Autorul său este Nairi Zarian, un poet din Armenia. În poezia românească,
cele mai izbutite încercări de îmblânzire a trioletului le datorăm lui B. Fundoianu.
Terţină
Terţina (în it. terzina; de la it. terza „a treia” şi latinescul tertius „al treilea”) este o
specie de poezie cu formă fixă, constituindu-se din strofe a câte trei versuri (numite
terţete sau terţine), în care versul median din strofa inaugurală/anterioară rimează
cu versurile 1 şi 3 din strofa secundă (vezi modelul: aba, bcb, cdc etc.). Introducând
o nouă rimă, versul al doilea al fiecărei strofe funcţionează ca un principiu dinamic,
stimulând iniţierea, extinderea şi închiderea modelului generativ. El se poate repro-
duce oricât, o altă regulă strictă fiind aceea ca versul final, dispus izolat, să rimeze
cu versul median din ultima strofă.
Scrisă, în general, în versuri iambice de unsprezece silabe, sextina are un ritm
solemn, reflexiv sau evocator. Anume aceste calităţi îl fac pe Dante să aleagă strofa
terţină pentru a elabora Divina Comedie.
Avându-şi originile în poezia provensală şi fiind consacrată de Dante, terţina
e cultivată de Francesco Petrarca, Michelangelo Buonarotii, Vicenzo Monti (1754–
1828), de poeţii francezi ai Pleiadei (Étienne Jodelle, Philippe Desportes ş.a.), dar şi
de romanticul Victor Hugo, parnasienii Leconte de Lisle, Théophile Gautier, José-
Maria de Hérédia (1842–1906), „decadentul” Paul Verlaine sau modernul Paul Valéry.
August Wilhelm Schlegel (ca traducător al lui Dante), Adalbert von Chamisso,
Friedrich Rückert, August von Platen (Germania) şi John Milton, George Gordon By-
ron, John Keats, Robert Browning (Anglia), Aleksandr Sergheevici Puşkin, Aleksandr
Blok, Valeri Briusov (Rusia) sunt cei mai recunoscuţi practicanţi ai terţinei.
În literatura română, Şt.O. Iosif este autorul primei terţine care respectă re-
gulile consacrate ale speciei, terţina fiind prezentă şi în poezia lui M. Eminescu,
220
Bibliografie generală
1. Dicţionar de termeni literari, coordonat de Al. Săndulescu. Bucureşti, Editura Acade-

miei, 1976.
2. Dicţionar general de ştiinţe. Ştiinţe ale limbii. Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1997.
3. Gáldi, Ladislau. Introducere în stilistica literară a limbii române. Bucureşti, Editura
Minerva, 1976.
4. Ghiţă, Gh., Fierăscu, C. Dicţionar de terminologie poetică. Bucureşti, Editura Ion Crean-
gă, 1973.
5. Hrabák, Josef. Introducere în teoria versificaţiei, prefaţă de Mihai Pop, traducere şi
note de Anca Irina Ionescu. Bucureşti, Editura Univers, 1983.
6. Mâsli voorujennaia rifmami. Poăticeskaia antologhia po istorii ruskogo stiha, sostavi-
teli, avtor statei i primeceanii V.E. Holoşevnikov. Leningrad, Izdatelstvo Leningradskogo
universiteta, 1984.
7. Papu, Edgar. Evoluţia şi formele genului liric, ed. a II-a. Bucureşti, Editura Albatros,
1972.
8. Petraş, Irina. Teoria literaturii. Dicţionar-antologie. Bucureşti, Editura Didactică şi Pe-
dagogică, 1996.
9. Poezii cu formă fixă, ediţie îngrijită, prefaţă, note şi bibliografie de Gh. Cardaş. Bucu-
reşti, Editura Albatros, 1973.
10. Sonetul italian în Evul Mediu şi Renaştere (prefaţă de C.D. Zeletin). Bucureşti, Editura
Minerva, 1970.
11. Streinu, Vladimir. Versificaţia modernă. Bucureşti, Editura Eminescu, 1991.
12. Taşcu, Valentin. Ritm vertical. Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2001.
13. Zapadno-evropeiski sonet XIII–XVII vekov. Poăticeskaia antologhia, obşcee sostavle-
nie A.A. Ceameev. Leningrad, Izdatelstvo Leningradskogo universiteta, 1988.
Imprimare la Combinatul Poligrafic,
str. Petru Movilă, 35;
MD-2004, Chişinău, Republica Moldova
Comanda nr.

Poezia Cu Forma Fixa

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Poezia Cu Forma Fixa

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

POEZIA ROMÂNEASCĂ CU FORMĂ FIXĂ

Întreprinderea Editorial-Poligrafică Ştiinţa Ştiinţa

Editat cu sprijinul Ministerului Culturii

Redactor: Mihai Papuc 19 Spumele haosului şi savantele ritmuri

Renku Şerban Foarţă

Victor EFTIMIU Virgil Teodorescu

Coroană de sonete Sonet neterminat

Derivate sonetice Emilian Galaicu-Păun

POEZIA ROMÂNEASCĂ CU FORMĂ FIXĂ

POEZIA ROMÂNEASCĂ CU FORMĂ FIXĂ

POEZIA ROMÂNEASCĂ CU FORMĂ FIXĂ

POEZIA ROMÂNEASCĂ CU FORMĂ FIXĂ

Acest foc ce dinadins

POEZIA ROMÂNEASCĂ CU FORMĂ FIXĂ

Asta-i Patria, etern cuvânt

Balada baionetei din Bayonne

De la Berlin venea berlina

Sardinele, din marea sardă,

POEZIA ROMÂNEASCĂ CU FORMĂ FIXĂ

POEZIA ROMÂNEASCĂ CU FORMĂ FIXĂ

POEZIA ROMÂNEASCĂ CU FORMĂ FIXĂ

Poezia Cititorului Dis t i h

Stih [Pentru Sfântul Onisifor]

Stih [Pentru Sfântul Ioan cel Scund]

POEZIA ROMÂNEASCĂ CU FORMĂ FIXĂ

Cum cântă marea Aci sosi pe vremuri

Ea-l ascultă tăcută, cu ochi de peruzea...

Şi cum şedeau... departe, un clopot a sunat,

Dar ei, în clipa asta simţeau că-o să rămână...

Ce straniu lucru: vremea! – Deodată pe perete

Te recunoşti în ele, dar nu şi-n faţa ta,

POEZIA ROMÂNEASCĂ CU FORMĂ FIXĂ

Acelaşi drum te-aduse prin lanul de secară.

Şi cum şedeam... departe, un clopot a sunat

Soarele, lacrima Domnului,

Ziua se curmă, şi veştile.

Steaua te-atinge cu genele.

Ah, pentru cine sunt largile

POEZIA ROMÂNEASCĂ CU FORMĂ FIXĂ

Foaie udă, mătrăgună –

E provizoriu câmpul şi timpu-i provizoriu –

vor trebui să moară iepurii-n vizunie

şi ca pământul iară să-nceapă din iubire;

şi cei ce-s storşi din toamnă or să reintre-n toamnă –

POEZIA ROMÂNEASCĂ CU FORMĂ FIXĂ

[ Ai văzut...] Non dolet

Gura-ntinsului de tină Ca una din florile lor să mă duc tot la vale,

Gându-n noaptea asta, lungă, Şi întâlnindu-te iar sub salcâmul în floare

Coasta suptă, sângerată,

Şoldul ce-l mânjiră bunii

Vin de nuntă, clipei clare

POEZIA ROMÂNEASCĂ CU FORMĂ FIXĂ

Trece un om... Catharsis (II)

El trece singur-singurel, Să-mi pască iambii ca pe-o iarbă rară

Rostim în gând: „Ce om ciudat, Flămând de reveriile-mi naive,

Că-un om e singur-singurel, Să mor îmbătrânit de fericire,

Îl mai vedem. Mai dovedim.

Unde mai pui, că azi, oricum,

„Cu tot oraşul lângă el,

POEZIA ROMÂNEASCĂ CU FORMĂ FIXĂ

Ghazel Şi sufletele noastre-atunci pe buze atârnate

POEZIA ROMÂNEASCĂ CU FORMĂ FIXĂ

Gazel Pe seama cui? Eşti un nemernic