P o e z i A M a n i e r i s t Ă RO M Â NE A S C Ă

colecţia

POEZIA MANIERISTĂ
ROMÂNEASCĂ
Selecție a textelor, studiu introductiv și note biobibliografice,
concepte operaţionale şi repere bibliografice
de Lucia Țurcanu
•

Întreprinderea Editorial-Poligrafică Ştiinţa Ştiinţa

CZU 821.135.1–82
P 74
CUPRINS

Editat cu sprijinul Ministerului Culturii

Aprobat de Comisia de selecţie pentru editarea cărţii naţionale. 10 Introducere în poezia manieristă (Lucia Ţurcanu)
Redactor: Valeria Iamandii
26 Notă asupra ediţiei
Corectori: Maria Cornesco
Redactor tehnic: Nina Duduciuc Iancu Văcărescu
Concepţie grafică a colecţiei: Vitalie Ichim 27 O zi şi o noapte de primăvară la Văcăreşti
Machetare computerizată şi copertă: Vitalie Ichim sau Primăvara amorului (fragment)
Coperta I: Paul Klee, Aventura domnișoarei (1922) Costache Conachi
28 Carpina
Iordache Golescu
Întreprinderea Editorial-Poligrafică Ştiinţa,
str. Academiei, nr. 3; MD-2028, Chişinău, Republica Moldova; 30 Pentru cei ce să mândresc peste fire
tel.: (+373 22) 73-96-16; fax: (+373 22) 73-96-27; 30 Porunca toporului
e-mail: prini@stiinta.asm.md; prini_stiinta@yahoo.com; www.stiinta.asm.md 31 Nestatornicia lumii
Difuzare:
31 Rugăciună către oul ce(l) roşu dă Paşti
32 Sluga către stăpânul său
Republica Moldova: ÎM Societatea de Distribuţie a Cărţii PRO-NOI
str. Alba-Iulia, nr. 75; MD-2051, Chişinău;
32 Piramidă
tel.: (+373 22) 51–68–17, 71–96–74; fax: (+373 22) 58–02–68;
e-mail: info@pronoi.md; www.pronoi.md Alexandru Macedonski
33 Înmormântarea şi toate sunetele clopotului
Toate drepturile asupra colecţiei „Câmpul de lectură”, inclusiv asupra acestei 33 Niponul
ediţii, aparţin Întreprinderii Editorial-Poligrafice Ştiinţa.
34 Rondelul pagodei
Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii
Ion Pillat
Poezia manieristă românească/sel. a text., st. introd. şi note biobibl.,
concepte operaţionale şi repere bibliog. de Lucia Țurcanu. – Ch.: Î.E.P.
35 Imagini, toamna
Ştiinţa, 2015 (Combinatul Poligrafic). – 112 p. – (Colecţia „Câmpul de 35 Miniatură persană
lectură”, ISBN 978-9975-67-968-8) 36 Faunul
ISBN 978-9975-67-970-1
Adrian Maniu
821.135.1–82
37 Seară de îngheţ
© Selecţie a textelor, studiu introductiv 37 Ialomicioara
și note biobibliografice, concepte ope- 37 Castelul
raţionale şi repere bibliografice: Lucia
Țurcanu, 2015 Vasile Voiculescu
© Întreprinderea Editorial-Poligrafică 38 Cântec pentru dezbrăcare
ISBN 978-9975-67-970-1 Ştiinţa, 2015 38 Daedal
39 Ariadna 55 Poem
39 Hermes 56 Privelişte
40 Icar
Simion Stolnicu
Ilarie Voronca 57 Pod nou de ritmuri
41 Păuni culorile năvălesc în priviri 57 Grunji ardeau pe iezere
42 Un semn până unde 58 Tamburina valahă
42 Acvarium acvarium 58 Incest
42 Păsări împart somnul în înălţime
Paul Mihnea
Tudor Arghezi 59 Copacii-s duşi în cerul plin de maci
43 Frageda 59 Un mac celest, albastru, e pământul
44 În perdea
44 Luna s-a Nina Cassian
60 Regie
Eugen Jebeleanu 60 Solie
45 Senior de ceaşcă 60 Cântec descântec
46 Sfârşit princiar
Valentin Roşca
Ion Barbu 61 Prinos
47 Text 61 Umilinţă
47 Poartă 62 Bilanţ de toamnă

Dan Botta Romulus Vulpescu

48 Proemiu 63 Dramă-n gamă
48 Luna cu lauri albaştri 63 Pomelnicul regilor
48 Mătasa depărtărilor
Gheorghe Tomozei
49 Oglindă
66 Douăsprezece poeme într-un vers
George Călinescu 66 Adolescenţă
50 Călimara 67 Caii
50 Smochina
Horia Zilieru
51 Pepenele verde 68 În timpul războiului din Troia
52 Păpădia
53 Rochia de moar (fragment) Nichita Stănescu
72 Stampă
Alexandru Robot 72 Haiku
54 Basorelief 72 Descrierea realului
54 Aezi 72 Cântec
55 Acorduri pentru prinţesa trupului
 Anatol Codru 86 Benedictus
73 Onomatopee
73 Ci numai coamele Adrian Popescu
74 Dragoste 87 Moneda
87 Cadran al desfrunzirii
Leonid Dimov 88 Poemul memoriei
75 Hartă veche
75 Turnul Babel (fragment) Ion Mircea
76 Rondelul lumânărilor 89 Cu vremea şi ochii tăi
89 Contrabas II
Dan Laurenţiu 90 Aeramen
77 Albastru câmp cu aripi
Nicolae Dabija
Nora Iuga 91 Pasăre oarbă
78 În cetăţile andive 91 Omagiu lui Brâncuşi
78 Variaţii 92 Clepsidră
Virgil Mazilescu Şerban Foarţă
79 Cântecul cavaleristului 93 Holorimă
79 Te rog Beatrice să ne întâlnim 93 Clepsidră
94 Cvasi-palindrom
Cezar Ivănescu 94 Sonet
80 Jeu d’amour 95 Placă (puţin) defectă
95 A/@
Daniel Turcea
95 Allemandă
81 Calea lactee
96 Dactilogramă
81 Izbăvire 96 Gramofon
81 Tăcerea
Arcadie Suceveanu
Emil Brumaru 97 Nufărul magic
82 Cîntec de adolescent 97 Balada unei scoici visătoare
82 Balada poetului de duminică 98 Catedrală medievală
83 Numărătoare pentru puştoaice şi babalâci 99 Lacrima lui Ovidiu
83 Cântec
84 Apocrifa I Virgil Bulat
84 Jurnal 100 Tanka versus tempus
101 Note biobibliografice
Mihai Ursachi
85 Inel cu enigmă 107 Concepte operaţionale
85 A treia scrisoare 109 Repere bibliografice

INTRODUCERE ÎN POEZIA MANIERISTĂ
Este cunoscută şi acceptată opinia că literatura română este o literatură mar-
cată de sincope şi de un mereu actualizat elan al arderii etapelor. De exemplu,
evoluţia de până la 1800 nu poate fi raportată decât forţând nota la dezvoltarea
literaturilor occidentale, literaturii române fiindu-i aproape străine curente ca ma-
nierismul, barocul sau clasicismul. Cel mai ades, se vorbeşte doar de perpetuarea
unor motive şi procedee în opera autorilor ce se vor arăta adepţi ai altor atitudini
estetice. Astfel, elemente ale barocului se vor atesta în poemul lui Miron Costin
Viaţa lumii, în Psaltirea în versuri a lui Dosoftei. Divanul sau gălceava înţeleptului cu
lumea şi Istoria ieroglifică de Dimitrie Cantemir se apropie de baroc prin tematica
abordată, prin interpretările simbolistico-alegorice, prin grandilocvenţa stilului şi
prin retorismul frazei. Şi Ţiganiada lui Ioan Budai-Deleanu conţine elemente de
baroc, precum unele texte ale lui Dimitrie Bolintineanu, Alexandru Macedonski,
Tudor Arghezi, Mateiu Caragiale, Fănuş Neagu au afinităţi cu acelaşi curent artis-
tic. Lucrurile nu stau astfel nici în cazul clasicismului. Ideea revenirii la normele
poetice ale Antichităţii a apărut la noi foarte târziu, abia în secolul al XIX-lea, şi
atunci sporadic, neprogramat. Există totuşi elemente clasiciste, datorate educa-
ţiei şi lecturilor semnalabile încă în legătură cu secolul al XVII-lea (la Miron Cos-
tin, Dimitrie Cantemir, Constantin Cantacuzino, apoi la Nicolae Costin, Antim
Ivireanu, la începutul secolului următor), care se întâlnesc cu tendinţele unui
clasicism folcloric, tipologic, tinzând spre constituirea unui ideal moral şi utilitar
al artei. În secolul al XIX-lea unii autori, aparţinând de fapt romantismului sau
realismului, au preluat şi valorificat unele atitudini ale clasicismului: Gheorghe
Asachi, Ion Heliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu, Vasile Alecsandri, Costache
Negruzzi, dar şi Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale, Alexandru Mace-
donski etc. Acelaşi destin l-a avut, în spaţiul românesc, şi manierismul. Impunîndu-
se în Europa, într-o perioadă în care literatura şi cultura occidentală parcurseseră
măreţia şi grandilocvenţa Antichităţii, suportaseră denivelările Evului Mediu şi se
bucuraseră de strălucirile Renaşterii, manierismul nu putea să aibă succes şi în spa-
ţiul cultural românesc, dominat de un model de civilizaţie suficient de conservator,
unde, în secolele XVII–XVIII, abia începea procesul de laicizare a literaturii şi unde
lipsea un gust literar format. În aceste circumstanţe, manierismul a devenit, la noi,
asemenea barocului sau clasicismului, un concept transistoric, tipologic, resuscitat
în general în epocile de criză estetică sau socială.
1. Din istoria conceptului de manierism
Manierismul s-a acreditat ca termen, în studiul artelor plastice, la începutul
secolului al XVI-lea. Din punct de vedere etimologic, el se leagă de italienescul
10
maniera, substantiv ce avea încă din vremea Renaşterii o dublă semnificaţie, fiind
P o e z i A M a n i e r i s t Ă RO M Â NE A S C Ă
folosit atât pentru a sublinia artificialitatea, afectarea, lipsa de naturaleţe în com-
portamentul uman, cât şi pentru a caracteriza tendinţa de folosire mecanică a unor
procedee şi motive din operele maeştrilor sau de repetare a propriilor procedee şi
modalităţi artistice. Conceptul de manierism se impune în artele plastice, apoi şi
în critica literară, de-a lungul secolului al XVI-lea şi în prima jumătate a secolului al
XVII-lea, datorită apariţiei tratatelor lui Vasari, Pellegrini, Zuccari, Peregrini, Gracían,
Tesauro, Kircher, termenul fiind utilizat pentru a defini opere bazate mai mult pe
idei preconcepute decât pe percepţii vizuale directe.
Arta manieristă se impune în perioada Reformei şi a Contrareformei, ca efect al
crizei în care intrase societatea şi, implicit, cultura europeană. La începutul secolului
al XVI-lea, Europa este bântuită de războaie: invadată mai întâi de francezi, apoi de
spanioli, Italia intră în derivă; la mijlocul secolului, Franţa cunoaşte o perioadă bul-
versantă. Aceste circumstanţe favorizează sentimentul de insecuritate intelectuală şi
metafizică. Condamnând dezastrul social-politic, dar nedorind să reflecte, în operele
lor, marile masacre, artiştii vor căuta refugiu în cultivarea straniului şi neverosimilului.
Astfel, se impune o mişcare artistică şi literară rezultând dintr-o criză socială şi cultura-
lă colectivă, opusă idealului clasic de claritate şi echilibru. Această mişcare face parte
din sfera asianismului şi cultivă interesul pentru disciplinele ezoterice, alchimia ver-
bală, simbolismul literelor. Artiştii manierişti promovează neverosimilul, ambiguul,
metafora obscură, aluzia, agerimea, sofismul; recomandă căutarea straniului, a sur-
prinzătorului; organizează adevărate „concerte” ale disonanţelor; laudă „neadevărul
verosimil” şi unificările artificiale ce produc efecte; fac uz de figurile pararetoricii, so-
licitându-le pe cele care facilitează crearea de stupore. Astfel, manierismul se impune
ca o modalitate de expresie anticlasică şi antinaturalistă. Această accepţie a terme-
nului va fi însă însoţită de o nuanţă critic-peiorativă, manierismul desemnând vre-
me îndelungată orice tendinţă de epigonism sau de folosire mecanică şi repetată a
aceloraşi procedee. Acesta este, în fapt, destinul tuturor denumirilor date curentelor
sau şcolilor cu intenţii polemice: „baroc”, de exemplu, a fost iniţial un termen de de-
făimare, desemnând mult mai târziu o categorie stilistică recunoscută; „decadent” –
un adjectiv aplicat (în secolul al XIX-lea, dar şi în epoca triajului iniţiat de critica mar-
xistă) descrierii unor perioade sau direcţii „inferioare” comparativ cu strălucitele tim-
puri anterioare (sau cu prezentul angajat). Abia după 1920, în Occident, iar la noi
peste cam o jumătate de secol, termenul „manierism” este legitimat şi scos de sub
inerţia prejudecăţii. Fiind o reacţie anticlasică, o manifestare vie a subiectivităţii, o ars
combinatoria, şi un interes special pentru meraviglia, manierismul reprezintă, după
o concluzie la care ajunge esteticianul Erwin Panofsky, în Ideea (1924), „o revoltă
aproape pătimaşă împotriva tuturor regulilor rigide” ale artei, într-o epocă în care
„spiritul artistic începe să se simtă în acelaşi timp stăpân şi nesigur în faţa realităţii”.
Mai târziu, Ernst Robert Curtius (Literatura europeană şi Evul Mediu latin, 1948) şi
discipolul său Gustav René Hocke (Lumea ca labirint. Manieră şi manie în arta euro-
peană. De la 1520 până la 1650 şi în prezent, 1957; Manierismul în literatură. Alchimie
a limbii şi artă combinatorie esoterică. Contribuţie la literatura comparată europeană,
1959), vor utiliza cuvântul „manierism” nu numai ca pe un simplu termen tehnic,
retoric sau stilistic, un termen ce defineşte doar un curent, ci ca pe o noţiune ce
11
se referă la un continuum, la o permanenţă umană care presupune „numitorul
comun al tuturor tendinţelor literare opuse clasicismului, fie ele preclasice, post-
clasice sau contemporane unui clasicism oarecare” (Curtius, 1970, p. 314). Conform
acestor doi exegeţi, perioada „conştient manieristă” cuprinde anii 1520–1650, având
variantele gongorismo sau conceptismo în Spania, marinismo sau concettismo în
Italia, euphuism sau conceit în Anglia, préciosité în Franţa, Sinnspiel sau Witz în Ger-
mania; este epoca în care îşi scriu opera manieriştii Luis de Góngora, Giambattista
Marino, Giuseppe Artale, Amadis Jamyn, Agrippa D’Aubigné, Théophile de Viau, John
Donne, Daniel Casper von Lohenstein, Christian Hofmann von Hofmannswaldau,
Daniel von Czepko ş.a. Totodată, tendinţele manieriste sunt reanimate de fiecare
dată când omul asistă la primejduirea unor sisteme de valori în cadrul cărora a trăit,
în epocile de criză, când caută noi zone spirituale ale lumii.
Potrivit teoreticienilor, manieristul, spre deosebire de clasic, care spune ceea ce
are de spus într-o formă firească, „nu vrea să spună lucrurilor normal, ci anormal. El
preferă artificialul şi alambicatul firescului”, vrând „să surprindă, să uimească, să or-
bească” (ibidem, p. 325). Pentru a epata, manieristul va apela la diferite „trucuri” para-
retorice: jocul lipogramatic; artificiul pangramatic; poemul figurat; logodaedalia;
asyndeton etc. Trăsăturile manierismului, aşa cum au fost ele surprinse de Ernst Ro-
bert Curtius şi Gustav René Hocke, sunt următoarele: artificialitatea opusă naturaleţei,
îndepărtarea de tot ce e natură sau natural, cu alte cuvinte, tendinţa antinaturalistă;
subiectivismul, pentru artistul manierist eul fiind singura realitate certă; exagerarea,
curbarea formelor şi distrugerea echilibrelor, pentru a obţine imagini insolite; inge-
niozitatea calculată, premeditată; mijloacele de expresie sunt stăpânite perfect în
vederea obţinerii unui efect neaşteptat, a unei „poante”; utilizarea analogiei, a artei
combinatorii, prin care orice se transformă în orice; cultivarea tehnicilor echivocului,
prolixităţii, alogismelor şi antilogismelor. Efectul utilizării acestor procedee este stu-
poarea, delectarea prin miracol, straniul, ciudăţenia, surpriza legată de neprevăzutul
combinaţiilor, uimirea în faţa performanţelor de dexteritate structurală. Manierismul
presupune, aşadar, abhorarea realului şi preţuirea artificiului, fiind actualizat în epoci
de descompunere estetică. El apare, altfel-zis, la limită, între agonia şi aurora formelor,
a stilurilor, a epocilor, desemnând etapa căutărilor, a acumulărilor pentru coagularea
unui nou program poetic, capabil să configureze reperele unei noi afirmări stilistice;
este deci o replică dată tradiţiei atunci când aceasta devine irelevantă şi neproductivă
din punct de vedere estetic.
În secolul al XX-lea, manierismul s-a bucurat de atenţia mai multor cercetători
europeni, printre care Georg Weise, Helmut Hatzfeld, B.L. Spahr, Marcel Raymond.
Toţi interpretează manierismul drept o constantă a spiritului creator, constituind
un indiciu al tranziţiei, al apusului unei epoci şi al impunerii unei epoci noi.
2. Cercetătorii români şi manierismul
Analiza evoluţiei noţiunii de manierism permite să observăm că bibliografia
internaţională a conceptului este destul de vastă; „fişierul” manierismului este înce-
put încă în secolul al XVI-lea şi continuă să fie completat de critici aparţinând dife-
ritor culturi europene până în anii ’80 ai secolului al XX-lea. Pătrunderea în spaţiul
12
românesc a conceptului este însă un fenomen tardiv. De fapt, cultura românească
P o e z i A M a n i e r i s t Ă RO M Â NE A S C Ă
nu se află încă în posesia unui concept propriu de manierism. Cercetătorii români
au întreprins studii referitoare la arta şi literatura manieristă, dar au examinat pro-
blemele conceptelor generale, fără aplicaţie la cultura română.
Primele studii româneşti consacrate manierismului par să ţină de începutul
deceniului al şaptelea al secolului al XX-lea. Este vorba, în primul rând, de un arti-
col al lui Tudor Vianu, Manierism şi asianism (1960), în care se afirmă că manieris-
mul este o artă pornită din asianismul Antichităţii şi axată pe fantezie, spre deose-
bire de clasicism, care este o artă dezvoltată din aticism şi întemeiată pe mimesis.
Atitudinea lui Tudor Vianu faţă de acest concept este însă una critic-peiorativă; or,
esteticianul interpretează manierismul – într-un context ideologic încă accentuat
marxizant – drept aspect al degenerării şi corupţiei expresiei: „Cât despre înţelege-
rea «manierismului» ca un stil autonom, deopotrivă de îndreptăţit cu toate marile
stiluri ale artei, trebuie să spunem că acest mod al preţuirii n-a fost adus decât de
nevoia de a impune formele actuale ale decadenţei artistice, justificate, după unele
păreri, adică i se găsesc strămoşi şi o continuitate aproape neîntreruptă de-a lun-
gul secolelor. În realitate, «manierismul» modern, ca şi strămoşul lui îndepărtat,
«asianismul» antic, au fost fenomene resimţite, încă din epocile respective, ca niş-
te aspecte ale degenerării şi corupţiei expresiei” (1982, p. 284). În aceeaşi perioadă,
G. Călinescu examinează, în articolul Marino şi Góngora, sensurile conceptuale gene-
rale ale „marinismului” şi „concettismului”, făcând distincţie între „barochism”, clasicism
şi romantism, nu şi între baroc şi manierism. Se conturează imaginea artistului „ba-
rochist”/„marinist”, creator „de atelier”, care face „artă pentru artă”: „În general, poetul
barochist se distinge prin aceea că urmăreşte o problemă de plastică, făcând uz de
«ingenio» şi urmărind plăcerea, «gustul». Poezia n-are drept scop «l’ammaestrare ma
il dilettare», nu depinde «dalla politica, ma dalla sofistica e dalla retorica». Marinistul
e un speculativ al formei, un poet pur, proclamând autotelismul artei. Experienţele
sale nu sunt de viaţă, ci de artă. Dacă ar ţine un jurnal, ar fi unul de atelier. Clasicul se
preocupă de legile morale, romanticul explorează fizica şi metafizica, întâiul are îna-
inte un canon, al doilea un ideal, barochistul are gustul şi ingeniul cu care verifică şi
multiplică formele. Poezia se confundă integral cu arta. În înţelesul acesta, marinistul
e în căutare de senzaţii noi estetice, care vor duce totuşi la o îmbogăţire a conştiinţei”
(1967, p. 237). Din punctul de vedere al lui G. Călinescu manierismul este o varietate
a decadenţei.
Lucrurile nu se schimbă prea mult nici în anii ’80 ai secolului al XX-lea. Matei
Călinescu va reveni la problema manierismului, în studiul Clasic – romantic – baroc –
manierism, definind conceptul şi detaşându-l, totodată, de baroc: „Inclus într-o ex-
plicaţie a dinamicii istorice a stilurilor, manierismul va apare ca o „revanşă” subiec-
tivă (şi în bună măsură iraţionalistă) asupra obiectivismului raţionalist al idealurilor
Renaşterii. /…/ Barocul stă sub categoria exagerării şi a multiplicării, manierismul
sub aceea a distorsiunii pur subiective a imaginilor realului” (1971, p. 42). Deşi este
un spirit analitic de tip modern, Matei Călinescu nu renunţă la interpretarea tradiţi-
onală a manierismului ca „facilitate” şi „artificiu”. Pentru a-şi valida atitudinea, el ape-
lează la concepţia lui Goethe referitoare la manierism: „Manierismul nu urmăreşte
decât rezultatul final, fără să te facă să guşti plăcerea lucrului în sine” (ibidem, p. 52).
13
Edgar Papu vede în mişcarea artistică manieristă o propulsie către invenţia activă,
o tendinţă de înlocuire a clişeelor estetice existente printr-o serie de intuiţii vii şi
bogate. Excelarea în inventivitate însă poate contribui la sporirea irelevanţei poe-
tice: „Decurge de aici o poezie doar în aparenţă bogată sau, mai precis, propulsată
numai de voinţă către bogăţia imagistică, dar în fond lipsită de combustibilul in-
tuiţiilor prime care să poată alimenta o adevărată ardere lirică. Această «bogăţie»
întreţinută artificial determină un fel de inflaţie a imaginii, fără acoperirea în aur, pe
care ar garanta-o un real substrat intuitiv” (1972, p. 266). Referindu-se la manierism,
Tudor Vianu, G. Călinescu şi Edgar Papu au în vedere un spaţiu determinat, cuprins
între Renaştere şi baroc şi marcat de gustul pentru stil, pentru rafinament şi artifi-
ciu, dar şi de expresia îndoielii, a jertfei de sine şi a tendinţei către exces în interiorul
unor graniţe rigide. Alături de aceşti cercetători, Adrian Marino şi Alexandru Cioră-
nescu consideră manierismul drept prima fază a barocului.
Odată cu traducerea în limba română a cărţilor lui Gustav René Hocke, în 1973
şi 1977 manierismul începe să fie interpretat şi în spaţiul cultural românesc ca un
concept transistoric. În 1973, Nicolae Balotă publică studiul Introducere în universul
manierist (care va deveni prefaţa primei cărţi a lui Hocke), unde întreprinde o ana-
liză filosofico-estetică a fenomenului. Manierismul este considerat drept constantă
a spiritului creator, virtuală, latentă în epocile de echilibru, actualizată, virulentă în
cele de criză, de descompunere. Din definiţia pe care o formulează Nicolae Balotă
rezultă că manierismul presupune o descompunere organizată a lumii, reprezintă
o subversiune a artisticului ca atare, implică o demonizare a esteticului. Exegetul
enumeră câteva motive ale artei manieriste, toate fiind însemne ale descompune-
rii ordinii, ale deformării, ale artificiului: labirintul, oglinda, serpentinata, monstruosul.
Ideea descompunerii manieriste a armoniei şi a decadenţei esteticului este
dezvoltată şi de Victor Ieronim Stoichiţă, în cartea Pontormo şi manierismul, care
vorbeşte despre o reacţie de respingere a ordinii formei clasice: „Într-o lume tulbu-
rată se impune angajarea mentală care să săvârşească strădania căutării de sensuri.
Raportul de analogie cu lumea este privit în virtutea unui raport de semnificare. Are
loc o precipitare a imaginii în semn, care, fără să izbândească întotdeauna, pune în
criză statutul imaginii. «Sigla manierismului» apare astfel ca rod al unui subtil morb
al imaginii care atacă însăşi rădăcina sa.” (1978, p. 12). Originalitatea manierismului
rezidă în faptul că această artă, fiind expresie a conştiinţei, include pentru prima
oară meditaţia asupra formei şi a semnificaţiilor ei în actul imaginativ. Imaginea-
care-îşi-caută-sensul este, după Victor Ieronim Stoichiţă, o „reacţie de respingere a
ordinii formei clasice”. Fără a omogeniza, cercetătorul vorbeşte şi despre riscurile
manierismului (neluând atitudine critic-peiorativă faţă de fenomen în general):
„Jocul semnelor şi al imaginilor antrenează artistul manierist într-un spaţiu men-
tal al riscului, din care nu întotdeauna poate ieşi învingător. Căutând semnificaţia
imaginii, activitatea artistică se intelectualizează, uneori până la exces” (ibidem,
p. 15). Imaginea ca neant, forma ca deformare vor defini criza istorică a manieris-
mului postrenascentist.
În 1987, Nicolae Manolescu dedică un capitol din cartea sa Despre poezie pro-
blemei în discuţie. Deşi îşi intitulează capitolul Manierism, baroc, exegetul identifică
aceste două fenomene, vorbind despre o sensibilitate barocă, ce se caracterizează
14
prin artificioasa combinaţie de metafore şi metonimii, uniformizate sub raport
P o e z i A M a n i e r i s t Ă RO M Â NE A S C Ă
funcţional, ca şi cum nu li s-ar mai distinge diferenţa esenţială. Barocul, după
Nicolae Manolescu, „reprezintă un triumf al jocului asupra lirismului. El determină o
manieră de a scrie, nu o poezie profundă”, iar scriitura barocă „redevine transparen-
tă prin însuşi principiul ei ludic” (1987, p. 127).
Distincţia certă între manierism şi baroc o face, în spaţiul cultural românesc,
Ion Istrate, într-o cercetare bazată pe o ingenioasă rediscutare pe etape a imen-
sei bibliografii internaţionale a problemei. Într-un discurs coerent, autorul lucrării
Baroc şi manierism urmăreşte sensul întreg al aventurii terminologice a cuvântului
„manierism”, pentru a ajunge la concluzia că manierismul, considerat la început o
alternativă categorială a clasicului, a trebuit să se retragă, încet-încet, într-un spaţiu
determinat, cuprins între Renaştere şi baroc, pentru a caracteriza ceea ce în varii
domenii ale artisticului părea să se bazeze nu atât pe aspiraţia către stil, cât pe un
gust al stilului: „Jocul ostentativ, iluzia, inconstanţa, zborul, aparenţa au trebuit să
se conjuge şi pe plan literar cu mijloacele caracteristice unui anume moment din
evoluţia acestei arte, pentru a formula o «expresie a îndoielii, a jertfei de sine şi a
tendinţei către exces în interiorul unor graniţe rigide» (M. Tetel). Motiv pentru care
incantaţiile orfice, antiteza, contrastele, paralelismele, ingambamentul, aliteraţia,
anaforele, asonanţa, omofonia au fost silite să stea doar în slujba unor anumite
«temperamente şi caractere saturniene şi melancolice», trăind însă, e adevărat,
într-un «univers de substituţie, într-o lume artificială care ţinea locul celei reale»
(G. Bazin)” (2000, p. 83).
Exegeza din Basarabia – un segment al culturii române lipsit într-un mod mai
accentuat de şansele unei evoluţii fireşti a esteticului – a utilizat arbitrar şi spora-
dic noţiunea de manierism. Nu există vreun studiu mai amplu dedicat problemei.
Doar Sergiu Pavlicencu, preocupat de fenomenul tranziţiei în literatură, va interpre-
ta manierismul şi barocul drept curente de tranziţie, „de periferie”, făcând, totodată,
distincţia între aceste două mişcări adiacente: „Barocul reacţionează din exteriorul
sistemului renascentist, pe când manierismul o face din interior. Barocul are un ca-
racter militant, eroic, luptă pentru a se afirma, dispune de o mare varietate de posi-
bilităţi şi cuprinde mai multe ţări. Autorul baroc e conştient de drama sa în lume, el
scrie pentru că gândeşte această dramă, face propagandă prin operele sale, creează
noi genuri, creează un nou sistem artistic, opus Renaşterii. Manierismul se apropie
de baroc, însă autorul manierist are încă o gândire renascentistă, crede în forţele sale
creatoare, inventează liber şi mult. Este diferită în baroc şi în manierism şi atitudinea
faţă de tradiţie. Manierismul încearcă să păstreze şi să continue alte elemente ale
tradiţiei renascentiste decât barocul, pe care le foloseşte în scopuri noi. Manieris-
mul nu-şi pierde legătura cu idealurile umaniste. În baroc există o tendinţă, o linie
hedonistă, conform căreia arta trebuie să uimească, să distreze. Tocmai această linie
în baroc se apropie mai mult de manierismul aristocratic în Renaştere” (2002, p. 50).
Exegetul de la Chişinău constată că manierismul, deşi este diferit atât de Renaştere,
cât şi de baroc, nu constituie o perioadă autonomă, deoarece nu are trăsături comu-
ne pentru toate domeniile activităţii sociale şi spirituale, aşa cum se întâmpla în Re-
naştere. Manierismul nu este, astfel, un sistem artistic autonom, deoarece, existând
în cadrul Renaşterii, întruneşte doar unele elemente ale noului sistem artistic baroc.
15
Vom completa această idee, afirmând că manierismul se transformă, de-a lungul
evoluţiei culturii, într-un concept transistoric, insinuându-se în diferite alte sisteme
artistice şi impunându-se ca dominant de fiecare dată când acestea intră în criză,
vădindu-şi improductivitatea sau starea de declin.
Începând cu deceniul al şaselea al secolului al XX-lea şi până în anii ‘80, în literatu-
ra română au apărut o serie de studii şi articole de istorie literară în care autorii exami-
nează varii aspecte ale conceptului de manierism, fără a realiza însă o aplicaţie la cul-
tura română. Exegeţii noştri nu teoretizează formele literare româneşti, ci ilustrează
sensuri conceptuale generale, citând competent unele lucrări fundamentale dedi-
cate manierismului postrenascentist sau barocului, înrudit cu manierismul. Discuţia
despre manierismul literar românesc este, uneori, expediată într-o frază constatativă,
fără intenţii polemice sau cel puţin demonstrative. Abia în 1978, Elvira Sorohan anali-
zează, din perspectiva retoricii manieriste, Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir, enu-
merând punctual motivele manieriste prezente în lucrarea autorului român: „Istoria
ieroglifică este în literatura manieristă o «perspectivă curioasă», o operă similară ana-
morfozei picturale a «Vexierbild»-ului (tablou cu secret), practicat încă din Renaştere.
Portretul transformat, supradilatat şi ascuns sub mască este o recunoscută pasiune a
scriitorului Cantemir” (1978, p. 124). Mai nou este studiul Martei Petreu, Jocurile mani-
erismului logic, în care autoarea comentează prezenţa sofismelor de limbaj (ca proce-
deu manierist) în opera lui Ion Luca Caragiale şi Eugen Ionescu, ajungând la concluzia
că la Caragiale, prin utilizarea sofismului, omul este redus „la o maşinărie producătoa-
re de limbaj” (1995, p. 134), iar la Ionescu „paralogismele, jocurile de cuvinte, parado-
xele, dilemele falacioase produc – pe lângă euforia intelectuală, tipic manieristă –
sentimentul persistent al neliniştii, al zădărniciei sfârşitului de lume” (ibidem, p. 154).
Printre puţinii exegeţi care intuiesc sau chiar comentează apariţia unei genera-
ţii manieriste în literatura română este Marin Mincu. (1989, p. 170). Criticul dedică
un studiu, în 1975, „ultimului contingent liric”, care stă sub semnul manierismului
structural. Autorul constată, întâi, că termenul de manierism nu are un sens pe-
iorativ întru totul, el transcriind o coordonată creatoare certificată istoriceşte, şi
accentuează că manierismul „urmează marilor desţeleniri creatoare şi trebuie acu-
mulări îndelungi pentru coagularea unui nou program poetic, capabil să configu-
reze reperele unei noi afirmări artistice” (1975, p. 223). Cu toate că le recomandă
autorilor tineri să încerce a găsi o ieşire din punctul-limită în care a ajuns poezia,
deschizând noi căi lirismului, Marin Mincu anunţă, de fapt, debutul unei promoţii
de poeţi ce îşi va face program din estetica manieristă: „Autorii foarte tineri, nereu-
şind să descopere noi structuri, au devenit nişte stilişti ai poeziei. Ei au o conştiinţă
artistică suficient de rafinată, ştiu să-şi explice bine mecanismele propriilor creaţii,
teoretizându-le prin reflecţii subtile. Le lipsesc însă suflul amplu şi capacitatea de
a imagina abstractul în universuri posibile. Înaintarea lor poetică merge pe orizon-
tală, neîncumetându-se spre salturi temerare. Condiţia acestui lirism este meşte-
şugul. Această tendinţă a lirismului este chiar normală până la un punct. Atunci
când traseele tradiţionale au fost «călcate» şi toate modalităţile moderne încercate,
poeziei nu-i rămâne altă posibilitate de înnoire decât să se transforme în metapo-
ezie. Stadiul despre care vorbim vine în continuarea unei mişcări lirice tumultoase,
fiind poate o încheiere firească cerută de dialectica evoluţiei lirismului însuşi. Poeţii
16
foarte tineri fac metapoezie întrucât înaintea lor se află erupţia generaţiei lui Ion
P o e z i A M a n i e r i s t Ă RO M Â NE A S C Ă
Alexandru şi Adrian Păunescu, deci ei urmează după o manifestare substanţială a
poeticului pe care nu pot s-o repete” (ibidem, p. 223). Marin Mincu include în cate-
goria manieriştilor pe Adrian Popescu, Ion Mircea, Mircea Dinescu, Vasile Poenaru,
Dan Verona, Paul Emanuel, Mihai Ursachi, Emil Brumaru şi George Virgil Stoenescu.
În timp, se va observa că unii dintre aceşti poeţi vor adera la o altă estetică, aşa cum
le recomanda analistul; mare parte dintre ei însă vor forma o promoţie propriu-zis
manieristă. Astfel, studiul lui Marin Mincu are un caracter anticipator şi este singura
lucrare dedicată în exclusivitate manierismului românesc.
La mijlocul anilor ’80, în literatura de specialitate din Basarabia, pot fi atesta-
te idei similare. În 1974, într-un studiu consacrat metaforei poetice, Mihail Dolgan
semnalează apariţia unei generaţii de scriitori (Anatol Codru, Gheorghe Vodă, Ion
Bolduma ş.a.) care absolutizează „virtuţile reale ale metaforei”. Comentatorul critică
interesul exagerat al acestor poeţi pentru plasticizarea discursului liric, pentru com-
plicarea limbajului poeziei, atenţionând că plasticizarea metaforică cu orice preţ
duce, în cele din urmă, la gratuitate. El priveşte cu suspiciune „manierismul metafo-
ric”, considerând că el devine cauza diminuării conţinutului profund al poeziei, a su-
perficializării demersului poetic. Raportat la contextul cultural şi social-politic, acest
fenomen are, credem, efecte constructive totuşi, căci metaforizarea (chiar exagerată
uneori) face posibilă evitarea retoricii lozincarde impuse de proletcult. Mai târziu, în
1995, în O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, Mihai Cimpoi remarcă
prezenţa elementelor manieriste (concetti, comprimatul metaforic) în opera unor au-
tori basarabeni, apreciind intenţia acestora de a readuce poeticul în albia-i firească.
În concluzie, putem afirma că, în ceea ce priveşte conceptul general de ma-
nierism, în spaţiul cultural autohton a pătruns un număr suficient de versiuni ro-
mâneşti ale unor lucrări de importanţă capitală. În afară de aceasta, comentatorii
noştri nu au întârziat să ia atitudine faţă de fenomenul manierismului european,
(re)conceptualizându-l şi interpretându-i operele. Începuturile literaturii române
culte coincid cu perioada de înflorire a manierismului postrenascentist din Euro-
pa, iar inocularea bizantinismului în cultura noastră nu duce la scindarea aticism-
asianism, ca însemn al oboselii şi al derivei. Literatura română nu are experienţa/
tradiţia Antichităţii la care ar vrea să renunţe; nu se cunosc rigorile clasicismului
cărora să li se opună noutatea rebelă. De aceea nu putem vorbi de apariţia unei
epoci manieriste în imediata apropiere a postrenascentismului. Căutând enclave
ale atitudinii manieriste în literatura română, observăm că manierismul funcţionea-
ză doar ca un concept transistoric. În momentele în care filoanele lirice par secătu-
ite, scriitorii apelează la pararetorica manieristă, ca formă de subversiune estetică,
pentru a deschide noi căi lirismului. Nu viziunea existenţială a artistului se modifică,
ci formele pe care le modelează.
3. Scriitorii români şi manierismul
Căutând corespondenţe ale atitudinii manieriste în literatura (şi arta) română,
constatăm că exodul învăţaţilor bizantini de după căderea Constantinopolului
în Moldova Muşatinilor nu a dat acelaşi rezultat ca în Italia, prin formarea şcolii
17
neoplatonice de la Florenţa, datorată lui Marsilio Ficino. Nu se poate vorbi de o sin-
cronizare a tendinţelor pararetorice decât târziu, în opera lui Dimitrie Cantemir.
Potrivit concluziilor Elvirei Sorohan, „rolul «hierofantului» apusean, jucat de Kircher,
l-a avut pentru cultura românească iniţiatorul întru ştiinţă şi artă, Cantemir” (1978,
p. 48). Istoria ieroglifică marchează momentul de început al orientării scriitorului
către propriul text, către propria-i retorică, iar Dimitrie Cantemir poate fi considerat
primul scriitor român ce valorifică recuzita manierismului postrenascentist. Aceste
tendinţe ale autorului sunt ilustrate cu strălucire de Visul Hameleonului şi de descri-
erea Capiştei Boadzei Pleonaxis.
În perioada de tranziţie premodernă, se experimentează toate modurile lirice,
elegia, oda, canţoneta, imnul, idila, epigrama, proverbul, epigraful, limba fiind su-
pusă la diverse subtilităţi ale exprimării poetice. Neoanacreonticii români – Văcă-
reştii, Costache Conachi – caută imagini elevate, surprinzătoare, rafinate, „oftaturile”
întâlnindu-se cu momentele de spiritualizare sau ornare chiar. Preţiozitatea este
obişnuită în această poezie. Poeţii care realizează tranziţia de la lirica religioasă
la poezia laică reiau tematica anacreontică şi, apelând la numeroase concetti (de
exemplu, concettoul „blazonului”, care cuprinde o enumerare a farmecelor iubitei),
încearcă să slăvească, petrarchizant, femeia. Manierismul premodernilor presupu-
ne preocuparea pentru eleganţa stilistică şi crearea preţiozităţilor de limbaj pentru
a opune moravurile rafinate unor interese banale, vulgare, ordinare. Această carac-
teristică a poeziei premoderne nu poate fi privită însă drept concept, căci nu este
vorba de un manierism conştientizat, cu funcţii pragmatice.
În epoca modernă a literaturii române, încercările de sincronizare a ten-
dinţelor para-retorice încep odată cu Alexandru Macedonski. În Poema ron-
delurilor poetul valorifică pe larg recuzita manieristă. Alegând între bine şi rău,
între paradis şi infern, Alexandu Macedonski reţine esenţele, cântă parfumuri-
le şi florile (În crini e beţia cea rară), lucrurile neînsufleţite care vorbesc prin grai
aproape omenesc, vestigiile vechilor aşezări (porfirurile vechilor palate), cupa
de Murano stimulatoare de extaze, podul de onix, pagoda de porţelan. Ronde-
lurile sunt poezia unui estetism produs de simţuri rafinate şi euforii muzicale. În
câteva poeme experimentale – Hinov, Înmormântarea şi toate sunetele clopo-
tului, Lupta şi toate sunetele ei – Alexandru Macedonski îmbină insolit sunetele/
cuvintele, inventând „armonii imitative”. Verbul se transformă într-o materie ce se
pretează oricăror modelări, iar finalitatea textelor rezidă în crearea eufoniilor.
În perioada interbelică, atunci când, în vederea impunerii unei noi ere esteti-
ce, cea a modernismului, se experimentează toate stilurile, atât cele generale vechi
(clasicism, romantism, baroc), cât şi cele particulare noi (simbolism, expresionism,
realism, suprarealism, futurism etc.), o serie de poeţi resuscită aleatoriu retorica
manieristă. Alexandru Piru se referă la o categorie de poeţi în ale căror texte se
întrevăd „manierismul, alchimia limbii şi arta combinatorie ezoterică”: Ion Barbu,
Eugen Jebeleanu şi barbienii Gheorghe Magheru, Barbu Brezianu, Ion Pogan, Mihai
Moşandrei (1994, p. 262–267). Ion Barbu creează „alchimic” un limbaj pitoresc, este-
tizează, disimulând, tragicul. Eugen Jebeleanu va prefera, în volumul Inimi sub săbii,
expresia manieristă, orgolios preţioasă stilului sentimental, imaginând un „sur” ev
cavaleresc după smalţul unei ceşti.
18
În Istoria literaturii române de la origini până în prezent, G. Călinescu îl include, la
P o e z i A M a n i e r i s t Ă RO M Â NE A S C Ă
capitolul Dadaişti, suprarealişti, ermetici, alături de Eugen Jebeleanu, pe Alexandru
Robot, afirmând că ermetismul acestuia este „galopant, lipsit de orice ciment inte-
lectual” şi aducând drept exemplu versurile: „Aedul bea din coardă şi spintecă herubul/
Ofranda cântăreşte într-un călcâi hisop/ Tiranul îşi străpunge pe o coloană trupul/ Şi ur-
bea din egidă dezleagă pe Esop” (1993, p. 902–903). Poetul Apocalipsului terestru în-
cearcă să realizeze ruptura cu tradiţia artistică şi acţionează ca un adevărat manierist.
Barbianul Mihai Moşandrei adoptă stilul manierist ermetic, preferând tonul es-
tompat şi sunetul în surdină, fără efecte profunde. Imaginea manieristă ar fi la el
mai degrabă un eşec al îmbinării parnasianismului cu ermetismul, decât o rată a
artizanatului, bazată pe căutare şi invenţie. Asemeni tuturor ermeticilor acestei ge-
neraţii, Dan Botta, poet ce se plasează cel mai aproape de Ion Barbu prin structura
operei, înţelege prin „absolut” absolutul perfecţiunii formale. Adorând „liniştea per-
fectelor armonii”, conturul „plastic definitiv”, opera cu „profil divin”, autorul Eulalii-lor
îşi face din meşteşug aproape un scop în sine.
Tudor Arghezi se complace, de multe ori, în ipostaza de artizan, inves-
tind cuvintele „cu funcţie imprevizibilă”, împreunând substantivele şi verbele
„cu adjective şi adverbe care, judecând logic, nu le pot determina, şi, în genere,
transportând termenii, în virtutea «logicii poeziei», care este absurdul, din sfe-
ra noţională proprie într-o alta, incompatibilă cu sensul lor obişnuit” (Dumi-
tru Micu, 1995, p. 53). Autorul Cuvintelor potrivite alătură insolit lexemele, pro-
ducând oximoroane: copac pribeag, dulce amărăciune, linişte sonoră, lumină
sumbră, văpăile livide, perlele lichide, întuneric alb, înserata dimineaţă, fulger negru,
plasă caldă de răcoare, izbăveşte-ncet pedepsitor, golgotă şeasă. Cultivarea oxi-
moronului şi în general a expresiei şi imaginii şocante impun un stil „manierist”,
situându-l tipologic (însă nu integral) pe Tudor Arghezi în apropierea concettiş-
tilor şi cultiştilor din secolele XVI–XVII. Anticlasică, estetica lui substituie frecvent,
inclusiv la nivelul cuvântului, naturalului artificialul, normalului şi tipicului –
bizarul şi monstruosul. În Hore şi Mărţişoare, Tudor Arghezi va pune în funcţiune
tehnicile manierismului structural, inventând rime sau realizând „trucuri” verbale
de dragul efectului eufonic.
O adevărată surpriză de a fi pătruns în spaţiul germinal al labirintului dedalic,
care stă la baza artei manieriste, ne-o prilejuieşte Vasile Voiculescu. Începând cu
volumul Veghe (1944), în special cu grupajul de sonete din Oracole – Hermes, Dedal,
Ariadna, Icar –, Vasile Voiculescu îşi pregăteşte „ultima manieră” a Ultimelor sone-
te…, câmp de investigaţie la fel de generos ca şi „hieroglifismul” lui Dimitrie Cante-
mir. Referindu-se la modalitatea poetică practicată de Vasile Voiculescu în această
perioadă, G. Călinescu observa, cu oarecare indignare: „Lăsând la o parte înrâurirea
lui Arghezi în nostalgia de cer şi într-un fel şi-n încărcarea pânzei cu prea multă
pastă, poezia lui Vasile Voiculescu suferă de-un manierism din ce în ce mai accen-
tuat. Traducerea juxtalineară a fiecărei abstracţiuni cu o imagine şi construirea pe
aceste cifruri a unei fraze curente devine de nesuferit. Ni se vorbeşte de «pădurile
de gânduri», de «albinele simţirii», de «fagurii vieţii» şi de «stupii amintirii». Pămân-
tul negru arat e un om zăcând rănit. Cerul îl spală cu ploaie şi fratele vânt îl oblo-
jeşte cu soare. Poetul întârzie «pe clinele gândirii», închide umbra iubitei în «zid
19
de versuri» şi speră că cineva va bate lumea «cu varga nemuririi» ca să treacă la ea
pe «nisip de vis». «Păsările amintirii» sună din «ghimpi de dor» şi «boabe de ură».
Prin acest metaforism fals, prin vocabularul chinuit şi chiar straniu, Vasile Voicu-
lescu cade într-un petrarchism strident care sfărâmă aproape orice bună intenţie
din culegerea Urcuş. Astfel, rochiile femeii dezbrăcându-se sunt îngeri, iar trupul –
o visterie de sâni şi braţe, care la rândul lor sunt raze: «Câţi îngeri de mătase ai de
pază?/ Când zboară-n lături fragedul lor stol/ Ies sâni şi braţe rază după rază/ Din
visteria trupului domol»” (1993, p. 884). Dincolo de artificiile menţionate de G. Căli-
nescu, credem totuşi că se ascunde un liric profund, care încearcă să metaforizeze
trăiri. Mitul dedalic, bunăoară, devine metaforă a omului problematic şi a dizar-
moniei exemplare.
Deşi amendează tendinţa lui Vasile Voiculescu de a „meşteşugi” imaginea,
G. Călinescu practică, în Rochia de moar, aceeaşi tehnică. El pune în funcţiune lim-
bajul preţios, caută imagini insolite, îmbinând rafinat elemente ce fac parte din arii
semantice contrastive şi ornând, astfel, nostalgii şi regrete.
În Basarabia, deşi mai puţini, există totuşi autori care practică o poezie cu ele-
mente manieriste. La mijlocul anilor ’70 ai secolului al XX-lea, atunci când poe-
zia îşi recapătă conştiinţa de sine, unii poeţi se refugiază tot mai insistent în metafo-
ră, pentru a evita „schema”. Se impune tendinţa de a învălui sensurile în „mătăsurile”
decorativismului şi de a practica orfevrăria imagistică, în vederea evitării contac-
tului cu social-politicul. Un interes aparte pentru metafora căutată îl manifestă
Paul Mihnea şi Valentin Roşca, autori calificaţi de Mihai Cimpoi drept poeta faber,
abili constructori de forme fixe jonglând cu întreaga recuzită prozodică a sonetu-
lui. Tehnician experimentat, Paul Mihnea caută insolitul în îmbinarea sonetului cu
glosa, practicând cununa de sonete. Rezultă un manierism structural, formele mi-
nuţios elaborate fiind totuşi purtătoare de poezie metafizică. Uneori, Paul Mihnea
apelează la lexicul barbian şi, asemenea manieriştilor postrenascentişti, ermetizea-
ză discursul, preferând alambicatul firescului.
În unele versuri ale lui Valentin Roşca, manierismul formal alternează cu me-
taforismul de factură gongorică. Spre deosebire de Paul Mihnea însă, autorul Des-
cântece-lor de dragoste nu-şi lasă cititorul să rătăcească prin labirintul bijuteriilor
poetice. Sonetele se structurează pe un binom comparativ, catrenele inventând
metafora, iar terţetele decodând-o. Turnul de fildeş al metaforei îl tentează tot mai
mult pe poet, iar eticul îşi face loc în poezie tot mai dificil. Sugestivitatea primează
în dicţiunea poetică, iar metafora este elaborată nu doar pentru a delecta, ci şi
pentru a-i lăsa sugestiei mai multe posibilităţi de integrare în text.
O analiză diacronică a manierismului românesc ne-ar permite să observăm că
până în anii ’70 ai secolului al XX-lea literatura română nu a cunoscut o „epocă”
propriu-zis manieristă. Nu există scriitori care să asume programat retorica ma-
nieristă şi să transforme maniera în stil. Toţi autorii menţionaţi mai sus fac uz de
tehnicile manieriste în ultima etapă a activităţii lor literare, neimpunând o poe-
zie de viziune manieristă. Manierismul devine astfel o modalitate de a căuta in-
solitul. De fapt, aproape orice autor cunoaşte o „epocă” manieristă în creaţia sa,
căci, atunci când „modelele” nu mai convin, textul se orientează către propria-i
formă, căutând noi structuri. Elocventă, în acest sens, este creaţia lui Nichita
20
Stănescu. Poetul Necuvintelor epuizează experienţa facerii şi cunoaşterii prin po-
P o e z i A M a n i e r i s t Ă RO M Â NE A S C Ă
ezie şi caută perfecţiunea, pentru a se salva de acest „sfârşit” (Operele imperfecte,
Noduri şi semne). Căutarea unei noi maniere declanşează actul creator şi naşte ima-
gini concettiste ce desemnează imposibilitatea de a rămâne acelaşi şi dorinţa de
a impresiona prin noutate: „Săgetarea unui leu în cuşcă,/ iată/ vânătoarea regală”.
Ultimele două volume stănesciene sugerează tragedia neputinţei şi asumarea lu-
cidă a eşecului. Nichita Stănescu are conştiinţa manieristului ce reuşeşte să cree-
ze imagini elevate, dar trăieşte la modul tragic incapacitatea de a umple aceste
preţiozităţi cu un conţinut. Acest tip de tristeţe caracterizează artistul ajuns într-o
epocă estetică a destrămării. Inflaţia imaginii făcându-se simţită, poetul va folosi
maniera pentru a-şi reînnoi discursul. Căderea în manierism ar însemna intrarea
într-o perioadă de tranziţie, o perioadă a căutării. Ar fi abuziv să-i numim manierişti
pe toţi autorii care se „delectează” cu imaginile doar în momentele de „plictis” sau
neputinţă poetică.
În a doua jumătate a secolului al XX-lea, artiştii români, prinşi la intersecţia
dintre epoci estetice şi nereuşind, totodată, să-şi exteriorizeze talentul şi inteli-
genţa din cauza interdicţiilor impuse de regim, îşi cultivă puterea catalizatoare
şi încearcă să învingă antagonismele şi contradicţiile interioare elaborând ima-
gini/forme şocante; „problemele existenţei şi ale fiinţei cad în spaţiul speculaţiei
logice, îşi pierd întemeierea ontologică” (Gheorghe Crăciun, 2002, p. 407). Arta/
textul renunţă astfel la căutarea/invocarea transcendenţei şi se întoarce spre
sine, pentru a găsi noi moduri (maniere) de comunicare a lumii. Omul îşi pune
în funcţiune spiritul inventiv, evadează în limbaj, crezând că numai buna valori-
ficare a potenţialităţilor limbajului conduce la buna cunoaştere a eului. Accentul
se mută, astfel, de pe problema omului pe problema limbajului. Este inventat
un nou material poetic, aflat dincolo de materialul verbal obişnuit. Invenţiile şi
experimentele tehniciste întreprinse de poeţii acestei perioade constituie mo-
duri ingenioase de pulverizare a constrângerilor convenţiei şi de pluralizare a
opţiunilor structurale.
Poeţii care se ocupă de repunerea esteticului în „matca rezonabilă a eteronomi-
ei” constituie promoţia ’70, afirmată pe intervalul 1967–1977 (Laurenţiu Ulici dedi-
că volumul I al lucrării Literatura română contemporană „promoţiei ‘70”, dezvoltând,
în capitolul introductiv, teoria decenală a generaţiilor literare. „Promoţia ‘70” este pro-
moţia implozivă a generaţiei postbelice, iar acest caracter al ei o condamnă, după
Laurenţiu Ulici, la anonimat, la irelevanţă artistică). Inadaptată la respiraţia oportu-
nistă, această promoţie evadează în cuvânt, testându-i „maleabilitatea” şi valorificân-
du-i valenţele magice, şi se impune „sub un arc manierist”.
În evoluţia poeziei române, anii ’70 ai secolului al XX-lea constituie etapa de
încheiere a unui ciclu istoric, modernismul, întrerupt odată cu impunerea „cezurii
proletcultiste” (Ion Bogdan Lefter). La acest moment, scena poeziei române este
ocupată de neomodernism, fiind marcată de fenomenul secătuirii filoanelor lirice,
al epuizării schemelor productive altădată. Este etapa la care esteticul pare să intre
în derivă, iar autorii, dorindu-i resurecţia, se implică în multiple experimente/cău-
tări poetice, lăsând să se contureze o nouă estetică şi o nouă eră. Ion Bogdan Lefter
dezvoltă această idee, constatând că generaţiile ’60, ’70, ’80 alcătuiesc etapele unei
21
evoluţii coerente. După ce şaizeciştii pun în libertate „îndelung reţinutele energii
ale confesiunii, dar şi ale limbajului însuşi”, şaptezeciştii „încep operaţii metodice
de exploatare a zăcămintelor, trecându-se astfel de la frusteţe la rafinament, de la
exuberanţă la calcul, de la emfaza persoanei întâi la discreţia tuturor nuanţelor, de
la jubilaţie la contemplaţia calmă, de la frenezia instinctuală a imaginilor la imagis-
tica strâns controlată, de la experienţă la experiment” (2003, p. 15); va veni, apoi,
generaţia optzeciştilor, care se va întoarce la o poezie mai directă, reimplantată în
realitate.
Poeţii anilor ’70 alcătuiesc o promoţie ce îşi asumă teoretic şi practic manieris-
mul, recuperând astfel o „epocă” lipsă în istoria literaturii române. Resurecţia esteticii
manieriste anume în această perioadă atestă o dublă legitimare. Una dintre premise
o constituie considerentele de ordin etic. Până la mijlocul deceniului al şaselea, toa-
te modalităţile expresive evoluate au fost interzise de către reprezentanţii regimului.
„Diversitatea stilistică”, recomandată cu numeroase condiţionări, nu avea cum să de-
vină o realitate. Orice tendinţă de pluralizare a formelor artistice era reprimată, prin-
cipalul criteriu al poeticităţii fiind accesibilitatea. Estetica normativă a „realismului
socialist” respingea ca „decadente” orice practici poetice nonconformiste. Abia după
1960 începe să se instaureze un nou climat cultural. În această perioadă devine
posibilă expansiunea celor mai îndrăzneţe iniţiative creative. Nedorind să se con-
formeze dogmelor propagandistice şi să creeze o literatură schematizată, patetic-
proletcultistă, uniformă şi irelevantă din punct de vedere estetic, scriitorii vor evada
în metaforă sau, de cele mai multe ori, în cuvânt ca semnificant, ca formă, „tatonând
căile estetismului” (Ion Simuţ, 1994, p. 14). Manierismul devine astfel o componentă
a literaturii evazioniste. Manevrele poetice sunt dinamizate nu cu scopul de a cla-
rifica o temă, ci pentru a ieşi în afara ei, ocultând-o. Formele de expresie căutate,
meşteşugite, şocante provin, aşadar, din relaţia problematică a omului cu realitatea.
Monica Spiridon observă că această evadare în experimentul tehnicist înseamnă şi
un gest de frondă faţă de presiunea ordinii totalitare: „Dincolo de camuflajul tehni-
cist, toate tentativele de înnoire programatică a literaturii postbelice au un caracter
subversiv. Poeticile experimentale postbelice inventează deci moduri ingenioase
de neutralizare, de blocare a canalelor artistice potenţial deschise vocaţiilor totali-
tare şi formelor dictatoriale de reprezentare, având ţel mistificator. Pulverizând con-
strângerile convenţionale (cum ar fi fetişul de gen), poeticile experimentale încura-
jează pluralismul opţiunilor formale, concretizat în formule aparent deconcertante”
(1998, p. 15). În această ordine de idei, putem afirma că evoluţia estetică, în literatura
română, depinde de şi poate fi înţeleasă adecvat raportată la contextul politic.
Celălalt factor al impunerii manierismului în literatura română a anilor ’70 este
de natură estetică. Deceniile şase-şapte ale secolului al XX-lea înseamnă, pentru
literatura română, revenirea la modernism, sau la neomodernism, care este resusci-
tat pentru a completa ciclul istoric întrerupt. Procesul literar al timpului atestă feno-
menul epuizării unei estetici/tradiţii, cea a modernismului. Se schimbă atitudinea
faţă de actul poetic, ludicul, parodicul, ironicul luând locul tonului solemn şi grav ce
caracteriza „epoca” estetică anterioară. Neomodernismul, ca formă de decadenţă a
modernismului, se apropie foarte mult de manierism, iar practicarea tehnicilor ma-
nieriste coincide cu procesul de căutare a formulelor poetice noi, insolite şi eficien-
22
te. Apusul modernismului face posibilă apariţia, în literatura română, a categoriei
P o e z i A M a n i e r i s t Ă RO M Â NE A S C Ă
de poeţi manierişti, care, asemeni moderniştilor, se detaşează de obiectul produs,
fiind impersonali. Deosebirea apare în punctul în care, pentru manierişti, există o
totală libertate combinatorie, la nivelul limbii, în timp ce pentru poeţii moderni
această „libertate” nu există. Alexandru Muşina face o distincţie relevantă între po-
etul manierist şi poetul modernist: „Poetul manierist vrea să uimească, să farmece,
poetul modern vrea să exploreze, să experimenteze, să cunoască”; primul „se joacă
cu limba”, al doilea „o studiază”; manieristul „jonglează cu cuvintele”, modernistul,
„atunci când vorbeşte de dispariţia elocutorie a poetului, o explică prin aceea că
el, poetul, «cedează iniţiativa cuvintelor, mobilizate prin şocul datorat inegalităţii între
ele… ele (cuvintele) se aprind singure unele de la altele, ca o flacără deasupra unor co-
mori ascunse» (Mallarmé)” (1997, p. 82). Filonul modernismului fiind „istovit”, „căde-
rea” în manierism înseamnă, pentru poezia română, intrarea într-o altă epocă, cea
a postmodernismului. Manieriştii anilor ’70 au o funcţie anticipatoare: ei pregătesc
apariţia în scenă a postmoderniştilor, care, beneficiind de „cuceririle de tehnică şi
de conştiinţa poetică ale înainte-mergătorilor”, „trăgând foloasele rafinărilor” (Lefter,
2003, p. 15) practicate de aceştia, vor sonda alte surse ale lirismului. Prin urmare,
manierismul românesc al anilor ’70 ai secolului al XX-lea, ca şi manierismul postre-
nascentist, nu constituie un sistem artistic aparte, deoarece întruneşte atât trăsă-
turi ale modernismului (pe care îl încheie), cât şi elemente ale noului sistem artistic
postmodernist. Nu putem vorbi de o modificare a concepţiei existenţiale sau a
relaţiei dintre artist şi transcendenţă. Ceea ce se schimbă este relaţia dintre creator
şi text/formă, de aceea manierismul anilor ’70 nu este metafizic, ci structural doar.
Această buclă manieristă din istoria literaturii române nu întruneşte toate domeni-
ile activităţii sociale şi spirituale, incluzând doar un grup de poeţi care valorifică şi
promovează conceptul: câţiva reprezentanţi ai promoţiei ’60, care, începând prin a
fi tradiţionalişti, evoluează, în volumele editate după 1970, spre o poetică a trucului
lingvistic – Gheorghe Tomozei, Horia Zilieru, Romulus Vulpescu, Nina Cassian, Nora
Iuga; „neomoderniştii experimentalişti” (Marin Mincu), care nu pot concepe poezia
în afara retoricii şi asociază simţirea cu plăcerea de a elabora imagini preţioase –
Leonid Dimov, Virgil Mazilescu, Dan Laurenţiu, Cezar Ivănescu, dar şi Anatol Codru;
manieriştii propriu-zişi, ce se complac în ipostaza de jongleri cu cuvintele, de „poeţi
de duminică” ce delectează ochiul cititorului şi uimesc prin dibăcii artizanale – Emil
Brumaru, Şerban Foarţă, Daniel Turcea, Adrian Popescu, Dinu Flămând, Ion Mircea,
Mihai Ursachi, Arcadie Suceveanu.
Gheorghe Tomozei, Horia Zilieru, Virgil Bulat, Romulus Vulpescu, Şerban Foarţă,
uneori Nina Cassian şi Nora Iuga practică experimentele lingvistice ca formă de
suspendare a ontologicului, o formă de discreţie, de camuflare a trăirilor autentice.
Reflexivitatea şi confesiunea se topesc în caligrafie; reveria tragică este învăluită de
muzicalitate. Manierismul structural practicat de aceşti poeţii este unul de supra-
faţă; autorii nu practică alchimia verbală pentru a-şi obscuriza/oculta discursul şi a
transmite mesaje ezoterice. Finalitatea jocurilor este doar efectul şocului şi obţine-
rea eufoniei.
Prin opera lui Adrian Popescu, Ion Mircea, Dinu Flămând, autori ce promovea-
ză un neoexpresionism de descendenţă blagiană, se produce intelectualizarea
23
structurilor lirice şi sporeşte interesul pentru preţiozitate, manierism, decorativism. contrariere duce însă la o mecanică a efectului, care, în cele din urmă, plictiseşte.

P o e z i A M a n i e r i s t Ă RO M Â NE A S C Ă
Viziunea poetică de ordin estetic, împlinită prin bijuteriile lexicale, migălos şlefuite Impresia lăsată de orice artă manieristă oscilează între şoc şi plictis. Când dorinţa
şi potrivite, comunică, la poeţii respectivi, cu viziunea de ordin existenţial. Printre de a uluí revine prea des, între senzaţional şi plictiseală nu mai este decât un pas.
imaginile compuse cu grijă se insinuează un sentiment ontologic, o idee sensibi- Dincolo de acest risc însă, există în istoria spirituală a Europei culmi ale manie-
lă, ceva semnificativ în ordinea viului, a naturalului, transformând un întreg poem rismului, creaţii ale unor personalităţi zdruncinate de profunzimea existenţei lor
delicat, frumos, impecabil ca o bijuterie într-un tulburător ecou liric al unei tensiuni (Góngora, Marino), ce stau mărturie înaltei frumuseţi şi forţei expresive la care pot
lăuntrice. Elaborând preţiozităţi poetice, aceşti autori caută iluzia debarasării de ajunge opere de artă „anticlasice” de autentică valoare. Artistul manierist îşi asumă
sentiment şi evită angajarea în pseudomesianismul epocii. riscul glisării între graţiozitate şi gratuitate. Artizanul, îmbătat de învelişul formal al
Leonid Dimov, Virgil Mazilescu, Daniel Turcea, Emil Brumaru transformă bana- versului şi de dorinţa de a şoca, devine captivul meşteşugirii şi uită să spună ceea
lul cotidian în insolit, creează suprarealităţi metaforice şi îşi mediază contactul cu ce intenţiona să spună frumos. Poetul autentic, chiar dacă valorifică programat ma-
realul prin imagini preţioase. Aceşti poeţi reinventează lumea poeziei, poetizând nierismul, stăpâneşte deopotrivă atât forma, cât şi conţinutul textelor elaborate,
bazaruri, bucătării sau străzi la modul manierist. Rigoarea formală şi muzicalitatea reuşind să creeze adevărate perle poetice.
versurilor devin coordonate ale creaţiei, ele ajungând uneori categorii ale rafina- Lucia Ţurcanu
mentului poetic. Adevăraţi adepţi ai Witz-ului imagistic, ei apropie cele disparate şi
despart cele similare, acordă imaginaţiei ingenioase libertatea metamorfozei uni-
versale în ficţiune. Oniricii persiflează sentimentalismul şi îl ascund sub o mască
bufă, alcătuită din adevărate orfevrării verbale. Meşteşugul şi arta combinatorie
sunt practicate pentru a sugera o viziune carnavalescă asupra lumii.
Pentru Mihai Ursachi, Dan Laurenţiu sau Cezar Ivănescu, poetul modern are
altă funcţie decât „strămoşul” său Orfeu. El trebuie să ridice viaţa la rangul sublim
al artei, drapându-şi retoric discursul şi insolitând imaginea poetică prin invenţii
şocante. „Cântecul” său transformă naturalul în artificiu, confesiunea în disimulare.
Imaginile rafinate, jocurile de cuvinte şi de idei, rima şi ritmul exuberant, tentele de
parodie şi de pamflet, oralităţile sunt mijloacele alese de poet pentru a se detaşa
de tot ce presupune frusteţe sau sinceritate. Cântecul orfic pare să se consoleze cu
ascensiunea imaginară în puritatea desăvârşită a cuvintelor.
În anii ’70, pe segmentul basarabean al literaturii române se produce aceeaşi
evadare în metaforă, din motive etice, în primul rând. Pentru a evita „dialogul” cu
cenzura, dar şi pentru a nu se angaja social-politic, unii poeţi din Basarabia (Anatol
Codru, Arcadie Suceveanu) devin meşteşugari ai expresiei poetice. Pentru basara-
beni, manierismul a însemnat şansa „întoarcerii la unelte” (Mihai Cimpoi) şi a readu-
cerii esteticului în albia poeziei. Metaforismul, deşi excesiv şi artificializant uneori,
oferă poetului prins în schema realismului socialist libertatea exprimării.
Actul resuscitării pararetoricii manieriste are, în literatura română, efecte cata-
lizatoare. „Aventura” manieristă îşi are totuşi şi capcanele ei, căci excelând în inven-
ţia retorică, textul riscă să se închisteze într-un formalism abstract, într-o manieră
artificioasă. Manierismul, fastuos şi insolit, este mereu ameninţat de propriile forţe
interioare care l-au constituit. Unii manierişti români nu reuşesc, cu tot efortul, să
creeze altceva decât artificii uluitoare, dar anemice. De exemplu, luxuriantele jocuri
paronimice practicate de Romulus Vulpescu reprezintă ingenioase frământări de
limbă, care nu au altă finalitate decât jocul însuşi. Când virtuozitatea nu e susţinută
de un conţinut revelator, ea devine gratuitate pură, iar manierismul este plictisitor
sau chiar insuportabil.
Manierismul se distinge mai cu seamă prin particularităţile lui formale, bogate
şi diverse. Ele vrăjesc sau şochează, tulbură ori contrariază. Tendinţa repetată de

24
 Iancu VĂCĂRESCU

P o e z i A M a n i e r i s t Ă RO M Â NE A S C Ă

Notă asupra ediţiei O ZI ŞI O NOAPTE DE PRIMĂVARĂ

LA VĂCĂREŞTI
sau PRIMĂVARA AMORULUI
Antologia Poezia manieristă îşi propune să reflecte modul în care funcţionea-
ză retorica manieristă în literatura română, cu atât mai mult cu cât nu mai există (fragment)
antologii de acest fel, cu excepţia miniantologiei elaborate de D.P. Fuhrmann şi
incluse în volumul Manierismul în literatură. Alchimie a limbii şi artă combinatorie Aurora se coboară
esoterică. Contribuţie la literatura comparată europeană de Gustav René Hocke. Vo- Din braţele lui Titon
lumul include poezii începând cu epoca premodernă şi până în anii ’70 ai secolului
Veselă şi rumeoară,
al XX-lea.
În ceea ce priveşte succesiunea textelor, am respectat principiul cronologic, în Fără teamă de vrun zvon.
funcţie de anul debutului editorial al autorului, fapt care permite, credem, urmări-
rea impunerii şi evoluţiei tehnicilor manieriste în spaţiul poeziei româneşti. P-a ei cale semănată
De trandafiri vii la feţi
Vine, porţi deschide-ndată
Zâmbitoarei dimineţi.

Focurile-şi răspândeşte
Noaptea lor se supuind,
Norii toţi îi aureşte
Viaţa firei înnoind.

Băşicuţile de rouă,
Ce pe iarbă strălucesc,
Câmpului dau smalturi nouă,
Florile-l înveselesc.

De miroase înmulţite
Balsam viu, din ele dând,
Zefir dulce suflări trimite,
Ici şi colo se jucând.

27
Costache CONACHI Se coboară drept

P o e z i A M a n i e r i s t Ă RO M Â NE A S C Ă

Pre cel mai alb piept

CARPINA Ce lumii s-au dat;

Ş-acei ochişori
Prin păr ca prin nori
Înalţi dumnezei! Clipesc ne-ncetat.
Ce văd ochii mei,
De clipesc ş-apun? Dar un rai de sân
Sub chip omenesc Unde se închin
Un înger ceresc Ochii omeneşti,
Văd şi se supun; Mic şi grăsuliu,
Prea alb şi nurliu,
Doi ochişori verzi, Să-l săruţi doreşti, –
Ce privind nu-i pierzi
Printre ceialalţi, Lăcaş de amori
Genele-i umbresc Şi cam arzători
Şi ei strălucesc Şi răcoritori,
Ca nişte brilanţi. Căci într-acel loc
Izvorăşte-un foc
Sprâncenele corb, Prea vieţuitor;
Slobod, mă ţin rob,
Ca pe alţi robi prinşi; Acolo robesc
Şi obraz rătund, Toţi cei ce slăvesc
Unde se ascund Dragoste şi nuri,
Trandafiri aprinşi. El fiind lăsat
Liman de scăpat
Guriţa rubin, La săgetături.
Zâmbindu-se lin,
Tainei îi oltar,
Ivind nişte dinţi,
Albi şi potriviţi,
Chiar mărgăritar.

Dar nişte păr smad, –

Unde ca-n laţ cad
Toţi cei ce-l privesc,
Drept zulufi lăsat
Peste-un gât curat,
Îngerii râvnesc, –

28
Iordache GOLESCU
Nestatornicia lumii

P o e z i A M a n i e r i s t Ă RO M Â NE A S C Ă

Pentru cei ce se mândresc peste fire e a de su

s dreap
tă
a c
m e a e roa ş i n
ăripi voi zburătoare, ce v-aţi înzestrat 12 iţ lu tă,
nu -
e
s p aşa a s ă vezi
ş
să zburaţi sus în cer la cel prea înalt 11 c -
şî te bi- ne la a ta

să nu vă mândriţi, a vă înălţa 10 ită - c

c l la un i -
v e - dea în e -

stă t a t o r
in
nici să îndrăzniţi a vă urca 9 u i
ve su

ne tă ro
şi

tit
mai presus d-a voastră fire 8 -
iar a ta fe

as
s
h

ă pe
c -

unde nu să cuvine 7

ţi p
r
râvnind la o mare 6

l
icir

-
rea

o
n
ată
slavă-nşălătoare 6

c
e
ca nu cumva să greşiţi 7

bine c î n -
cum s nu
tine,

şin o v
c i e , c e dă
e.
ie,

ş -a

nici c z i j o
nici cumva să vă poticniţi 8

tă,
loc,

cir
ve ă - ţ i v
voi din toate virtutea voastră 9

ă,

toa
pă
ta

um
ne- noro-

ă
e
c-o amăgire dă … proastă 10

ălit

pă

el
e
-
ale

şi jos să cădeţi ca îngerii din cer 11 ar- gă şi du ,

s
i
v
z
to

ată

ă
ce milă şi dar, dă la Domnul acum cer 12 tâ a

t
r z rce d-o d i e,

s

su i e

ţ
s , u p o a - t e ş i nu l
cu n ic s,
c a i ce- le dă j o a t ă

Porunca toporului
pul to
în tină

, ce a m
ună
i b ă s p r e l u c ai
t cest to r Rugăciună către oul ce(l) roşu dă Paşti
U n e ma

p
ta e 7

a
E s te a l

ar r 6
re
Cea

ou 1
o

roşu 2
CU care şi verzi, şi uscate, la pământ dobor şî frumos 3
Dă eşti tare-n mână 6 bună nooă 4
nu-l lăsa din mână 7 în veselie 5
nici într-o zi dă săptămână 9 dă Paşti ne aduce 6
c-o dragoste dulce 6
cu bucurie 5
dă-ne nooă 4
cel frumos 3
roşu 2
ou 1
30 31
 Sluga către stăpânul său Alexandru MACEDONSKI

P o e z i A M a n i e r i s t Ă RO M Â NE A S C Ă

Dă ş-ar aduce
cu voie dulce
5
5
ÎCLOPOTULUI
NMORMÂNTAREA ŞI TOATE SUNETELE
aminte dă mine 6
măcar cât d-un câine 6 (Armonie imitativă)
al mieu prea milostiv domn 7
ş-al meu prea îndurat om 7 Un an, – dând d-ani, leag-an d-an, – d-ani vani
nu puţin lui har 5 D-atunci, un lanţ întreg s-a format,
pentru acest dar 5 D-atunci de când în groapă-a intrat!
îi va aduce 5 Un an, – dând d-ani, leag-an d-an, – d-ani vani
această cruce 5 D-atunci un lanţ întreg s-a format!
ce-i râdic spre pomenire 8
până l-a dooălea venire 9 Din turn prelung şi vibrător svon,
Prin limbi de clopot sunete da;

Piramidă Undà-n ochi lacrămi, pe feţi undà!

Din turn prelung şi vibrător svon
Făcea mişcat om d-om a să da!
O, tu, 2 Undà-n ochi lacrămi, la tristul ton,
prea naltă 3 Undà, – undà, – undà, – undà!
piramidă 4



dă piatră albă
şî-n vârf ascuţită
ce stai tu pă această
5
6
7
NIPONUL
vatră bine-ntemeiată 8 Fantasmagoric de colori,
dreaptă, netedă şî frumoasă 9 Cu coperişuri lucitoare,
şî dă dăparte şî la toţi te vezi, 10 Sub largă purpură de flori
arată curat şî la cei din urmă 11 Niponul magic râde-n soare.
voinicia, bărbăţia, vitejia 12
şî a lor îndrăzneală, cu mare năvală 13 Idolatrat de călători
la cel mai grozav, cel mai înfricoşat războiu 14 Pe marea lui străvăzătoare
a acelora ce-acum pentro-a lor iubită ţară 15 Scamatorie de colori
pentru a lor însuşi cinste şî a lor bună dreptate 16 Şi jucărie răpitoare,
viiaţa lor ş-au jărtfit-o, viiaţa lor ş-au răpus-o 17
ca şî aceia, dă la acestea, pildă mai bună toţi să ia 18 Niponul magic râde-n soare.
şî aşa în veci, şî ţara pă ei cu mult mai bine să-i cinstească 19
şî ei adăvăraţi fii ai ei, după dreptate, să să numească 19
iar cei ce s-au arătat cu totul nevrednici şî că tot dăpărtaţi 19
d-acest prea dulce nume, în veci şi nicicum să să mai pomenească. 19
32 33
RONDELUL PAGODEI
De mari fluturi sărutată,
Pe-o movilă – artificială,
E pagoda argintată
De zâmbirea matinală.
Umbra pomilor, mişcată,
O dezbracă, virginală,
De mari fluturi sărutată
Pe-o movilă – artificială.
Picurând, diamantată,
Porţelanul roz i-l spală
Roua tainic deşirată
Pe faţada sculpturală, –
De mari fluturi sărutată.
Ion PILLAT
P o e z i A M a n i e r i s t Ă RO M Â NE A S C Ă
IMAGINI, TOAMNA
Se clatină galbene păsări
uşor de părul din vie.
Nu, toamna îşi pregăteşte
iar stolul de frunze pribegi.
E aerul limpede astăzi,
ca apa-n pârâul de munte,
Şi singur un nor mai sclipeşte
pe ceruri – un păstrăv de-argint.
MINIATURĂ PERSANĂ
Albastrul şters al cerului de seară
Coboară ca să-nalţe chiparizi
Întunecaţi, din cari pieziş zburară
Colunii albi. Lungi gene să deschizi,
Să vezi într-o grădină cercuită
De piatra zidului în trandafiri,
Cu ochi prea mari şi degete subţiri,
Fecior de împărat cu-a lui iubită,
În rochi de fir şi de mătase verde
Şi cu şalvari de borangic prin cari,
Ca luna plină printre nori fugari,
În joc molatic, trupul gol se pierde,
Pe când o căprioară fără teamă
De mângâieri, le-ntinde botul sfânt –
Şi se privesc tustrei şi nu-şi dau seamă
Că veacul lor s-a dus de pe pământ.
35
FAUNUL Adrian MANIU

P o e z i A M a n i e r i s t Ă RO M Â NE A S C Ă

Ivit cu luna intră în livezi,

Când răsunând în magica tăcere,
SEARĂ DE ÎNGHEŢ
Din crengi pe selenarele zăpezi Cloncanul croncăne prin cerul moale,
În troieniri de vis cad grele mere. Negru fâlfâind, peste câmpuri goale,
Chemând iarna, albă floare,
Stă împietrit de taină, ca-n obezi, Când soarele roşu moare.
Pândit de nemuriri şi de mistere.
În pârguirea sevei parcă vezi
Cum creşte-n el pământul în putere.
IALOMICIOARA
Subt munte, în baierul de văgăună,
Un nor. Iar luna. Şi din umbră sare a fost o scorpie cu solzi de lună.
Răpind la piept plăpânda înnodare Gâtlejul căscat a-nţepenit în muşcat,
De nimfe – lepezi albe sau păreri. colţii fiarei în ţurţuri de piatră s-au schimbat,
subt cerul gurii a înflorit un schit.
Se sparg pe căi lactee rodii coapte
Şi, îmbătat de trupul lor de lapte,
Un faun soarbe luminosul cer.
CASTELUL
Castelul descleştează arcade sfărâmate,
Ca gânduri nesfârşite.
De ierburi încărcate sunt zidurile cari se năruie întruna.
Şi bolţile-s căzute – din porţi, n-a rămas una.
Pe subt pământ târâte s-afundă coridoare,
În care iarba creşte, în care raza moare.
Şi apa linge varul de pe păreţii reci,
În fâlfâit nesigur de-aripi de lilieci.
Tot mai departe paşii s-afundă subt pământ,
Spre sala-n piatră neagră
În care-i un mormânt
Cu pajurile şterse pe lespedea zdrobită.
Şi-o statuie zâmbeşte cu ochi albi de ispită.

37
Vasile VOICULESCU
ARIADNA

P o e z i A M a n i e r i s t Ă RO M Â NE A S C Ă

CÂNTEC PENTRU DEZBRĂCARE O, Ariadna, plânsa mea minune,

O, fabuloasă carne,-nvolt tezaur
Câţi îngeri de mătase ai de pază? De albă şi zeiască goliciune,
Când zboară-n lături fragedul lor stol, Slăvite coapse pârguite-n aur.
Ies sâni şi braţe, rază după rază,
Din visteria trupului, domol. Pe redia mai moale ca o lână,
Încolăcind fugarnicul tău domn,
Mai lin ca aştrii coapsele-mpăcate Ai adormit c-un fir de algă-n mână
Rotunde legi scriu, boiul când îţi culci, Când te-a cuprins iubirea ca un somn.
Cum vii din carne şi eternitate
Întreagă miez de adevăruri dulci. Cum îţi striveşti jos trupul fără milă,
Îşi sapă sânii cupele-n argilă,
Deschei o stea şi norii despresoară Se adâncesc sub pântec dulci comori,
Cerescul pântec, cald, cu arcuiri,
Lacteea cale a pulpelor coboară Nisipul suge buzelor sărutul...
Spre zodiile gleznelor subţiri. Şi-n râvna lui spre frumuseţe, lutul
Stihia-ţi pură, albă se arată: Îţi modelează marile splendori.
Calc nori şi îngeri, goală li te rump,
Lung să-ţi sărut şi să cuprind deodată
Tot adevărul trupului tău scump.
HERMES
Sunt Hermes psyhopomp de trei ori mare
DAEDAL În câtetrele sacre regiuni.
Port coif vrăjit, toiag cu şerpi lăstare
Am construit, cu ce ardoare, subpământeana rătăcire, Şi-naripaţii pinteni la colţuni.
Se-mbucă geniul cu moartea în limpezimea unui gând.
Ce clar e planul şi ce sombră capcana, crâncena rotire, Zeu iscusit, întind fără-ncetare
Să te-nvârteşti fără scăpare, ocol tot ţie însuţi dând. Mreji de scorniri, năvoade de minciuni,
Las bestiie de aramă... Azi iar vicleanul duh îmi vând, De la Olimpul albelor altare
Dar unei alte mai înalte cercări de pură-nfăptuire: La Hadesul cu negrele genuni.
Să iscodesc pe nicovală o aripă mă zbat, flămând
Să urc în cerul sterp viaţa cu greul gând de nălucire. Deprind pe oameni camăta, negoţul,
Îşi leagănă în poală zeii şi-i luluie cumplita mare, Ascund, înşel; îndemn şi apar hoţul,
Trec valuri dulci pe-amare linişti şi coapsa insulei se-ndoaie. Clădesc pe-nchipuiri o bogăţie,
` Aci o navă sparge zarea şi-aci deodată nu mai e,
Pornesc spre-un zbor senin şi, iată, s-abate marea remuşcare. Aţâţ destinul, laud lăcomia;
Aud, în inima-mi închisă, mugind ca-n tainica odaie M-a pus un vechi oracol temelia
Sub Taurul închipuirii, zănateca Pasiphae. Năucitoarei lumi ce va să vie.
38 39
ICAR
Icar urcând azurul cu aripi moi de ceară
Ştia că-n slăvi domneşte de-a pururi asprul ger
Şi cuteza-nălţimii scăparea să şi-o ceară:
Un pisc îşi zămisleşte gheţarul pur în cer.
Primejdiosul rod al semeţelor văzduhuri,
Înaltul zbor de aur întâi el l-a cules,
A desflorat genunea de sus până la duhuri,
Sălbaticelor pene dând ţel şi înţeles.
Şi cum zbura-n el însuşi, nu l-a-ntrerupt căderea,
Nu s-a surpat din cuget dacă s-a rupt din vis,
Aripile din suflet şi-au îndoit puterea:
Duceau solia lumii dincolo de ucis.
Un gând nu se topeşte când arde-n el durerea
Şi când singurătatea de diamant l-a-nchis.
Ilarie VORONCA
P o e z i A M a n i e r i s t Ă RO M Â NE A S C Ă
PĂUNI CULORILE NĂVĂLESC ÎN PRIVIRI
Ce frumoase instrumente de muzică sunt peştii
în acest glas străveziu ca un acvarium
toporaşi toporaşi alunecă în oglinzile somnului
tâmplele se înfioară ca fetele la horă
şi noaptea pune o rugină pe fiecare măr domnesc
Un clopot de ape respirarea dar câmpurile
poartă funde de fum şi pădurea e o fereastră de răcoare
stele ca unghiile rănesc aerul,
pe mâini toamna desface o lumină
Izvorul rece al frunţii peste tăcerea mea
o pasăre îţi doarme pe buze
dar glasul tău ar putea fi o catifea
genele descriu în argintul minutului frunze
Orice cuvânt e un robinet de aici
pentru amintirea cu gust sălciu în artere
sub cerul bolnav norii sunt urzici
în ochiul tău şoimul albastrului piere
Colinele sub cascada lunei spălătorese
îşi leagănă ca viori pulpele pline de sâmburi
priveliştea cu ierburi e caldă ca o iesle
şi-n livezile sângelui se îmbulzesc cirezile de vânturi
Lampa, din cenuşa nopţilor, lampa,
un surâs îţi lasă pe degete bronzul ca un fluture,
şi paşii depun o zăpadă în glastrele vocilor,
cum înalţă ferigi mâinile,
primăvara îţi încearcă muşchii precum coarde
de pian,
peste apa umerilor se roteşte raţă sălbatecă spasmul,
întunericul izbucneşte din toate părţile ca un incendiu
sălciile albesc ca oase draperiile
41
 şi glasul tău adoarme pe genunchii mei Tudor ARGHEZI

P o e z i A M a n i e r i s t Ă RO M Â NE A S C Ă

ca botul câinelui de vânătoare.

UN SEMN PÂNĂ UNDE FRAGEDA

Nu îi fie de deochi,
Buchetele cerului cad din paharul toamnei Ce frumoasă-i fără ochi!
amurgul a amestecat apele din glasuri Tivul pleoapelor se coase-n
unde mergi paşii răscolesc ramuri, ţipete, Ferfeniţe de mătase.
drumuri taie rubinul din privire. De când s-a uitat în stele
I-s-a prins bezna de ele.
ACVARIUM ACVARIUM Dintr-un lunecuş cu pana
I s-a-ncondeiat sprânceana.
ascuţişul lămpilor pe colierul de glasuri E tot pana care scrie
beteala potecilor suie în cremene, Fluturii din păpădie.
toaca de lemn apleacă brazii A luat gura ei tipar
veveriţă luna se ascunde în scorbura norilor. Parcă de la nenufar:
Ce i-a spus visul ascuns,

PĂSĂRI ÎMPART SOMNUL ÎN ÎNĂLŢIME De-a şoptit şi i-a răspuns?

Nu ş’cu cine seamănă
Că îi pare geamănă:
Codrul în odăjdii de amurg se arată O să mă silesc să caut
frunţile ca lemnele putrezite luminează A ghici pe nai şi flaut.
pahare stelele pe masa cerului curată
amforă glasul precum mările se înspumează
Între perine şi pături
Mâna-i stă pe-aci, pe-alături.
sună clopotele cireşelor în privire,
sub formă de cascade izbucnesc nopţile, Pune-i degetare
ca buruienile şoaptele sunt plivite, Câte-o sărutare.
sufletul ca un ornic îşi întoarce roţile
Umblă-ncet, ia-i mâna-ncet,
Mută-i-o încet,
ce amazoană inima pe şesul pieptului Să nu se deştepte...
prin deşertul ceasului cenuşa vrăbiilor Şi-n cuprinsul pălmii drepte,
buciumul urcă în suvenir răcoarea brădetului De zântâi de marte,
mulgi laptele ecoului în şiştarul văilor
Pune-i mărţişor o carte.
toamna îşi încearcă flautul în vegetale
coturnul norilor lasă în minut semne
ca lupoaice umbrele se târăsc în metale
de mărăcinele singurătăţii.

42 43
 ÎN PERDEA Eugen JEBELEANU

P o e z i A M a n i e r i s t Ă RO M Â NE A S C Ă

În perdeaua de atlas
Noaptea i-a intrat de-un ceas.
SENIOR DE CEAŞCĂ
Sfertul lunii de apus În evul sur (Domn: Dagobert),
S-a urcat niţel mai sus. lucea un principe incert;
cu ochi de ape şi victorii,
Un foc alb din cer s-a rupt calm braţu-n şold, în unghi de glorii.
Şi se-anină dedesubt.
Treaz, părul fân de stele muşcă.
Sară nouă-n vreme veche. La cizme, de cocoşi albi creste.
Deget fraged în inel. (Zăresc din turn sărind neveste,
Luna-i vine în ureche să moară lângă piept şi puşcă.)
Şi-un luceafăr în cercel.
El reteza cu braţul drept

LUNA S-A floarea din stânga, de la piept,

şi-o arunca peste oblânc
cu ochiul drept pe sânul stâng.
Luna s-a suit în zare
Din pământ, cât o căldare, (Calul de gheaţă şi tăcere,
Şi pe cât se tot ridică săltând prin burguri blestemate,
Moara-n râu se face mică. cu-o fugă-n dinţi şi cu-o muiere
cu deltă de lalea, pe spate.)
La iazul de platină
Cumpăna se clatină. Mari degete de ornic, gene
Şi cred că-i un meşteşug priveau şi fecioreau izvoare.
Luna prinsă de belciug. Dar ochii scoici clipind alene, –
se răsturnau, plutind, fecioare.
Cobiliţa-n cer se urcă,
Sprijinită-n crac de furcă, Văd timp de bătălii. Leat mediu.
Pe când moara, strânsă glugă, Cu alţii-n fier şi-n gânduri grave,
Ţine loc de buturugă. dădu şi prinţul un asediu,
pe undeva, prin mlaştini slave.

Reîntors în timp pribeag. Schimbat.

Prinţul: sluţit în bătălie.

Sfârşitu-acesta nu l-am dat;

el plânge-n smalţ şi-n veşnicie.

44 45
SFÂRŞIT PRINCIAR
Şi pajurile de rugini întoarnă
o primă toamnă. Coastele, ca naiuri
trec prin brocarturi. Peste rupi, o goarnă
va aştepta de-acum ogari şi-alaiuri.
Prin slab sideful pleoapei, spart: un lac;
fără-adâncimi şi trist de-albastru încă.
De muşchi, coturni aduşi din ţara frâncă,
ieri: blânzi şi mici. Azi, cad şi se desfac.
Un praf de-argint mângâie pieptul. Însă
dantele pal s-au risipit. Un rar
opal la dreptul inelar.
între sprâncene, o tăcere plânsă.
Un snop de aur crud desprins de craniu, –
drag fâlfâit de steag. Calm zbor, de cretă,
întoarce peste frunte frunze straniu,
rotind afund o trestie de floretă.
Iar umbra care se reîntorcea,
ca minutarul unui ceas, pe tâmple,
a stat acolo să nu se întâmple
o veştejire cu palori de nea.
Ion BARBU
P o e z i A M a n i e r i s t Ă RO M Â NE A S C Ă
TEXT
Întipăriţi în coama acelui val de cridă
Am ascultat o noapte şi-o zi, pe vânt adus,
Roitul săgetării cu sbârnâiri de fus
Din Caspica de feţe, mişcată şi aridă.
Un soare fără spiţe de raze, pe apus,
Părea un ochi sub fiere plecat şi prin obidă,
La huma înnoptării o arsă arachnidă.
Apoi, a stelei milă opal a plâns, de sus.
În trânta cumpenită ori toarcerea virilă
S-au descheiat oţeluri ca aşchii de şindrilă
Şi lupta suflă încă prin aburii lăsaţi.
Dar sacri, albi, şi maldăr de aisme-ncălecate,
Morţi goi ce-n sfori de sânge cresc cobză – înnodaţi,
Se-ntorc în orbul lunii căscând din beregate.
POARTĂ
Suflete-n pătratul zilei se conjugă.
Paşii lor sunt muzici, imnurile – rugă.
Patru scoici, cu fumuri de iarbă de mare,
Vindecă de noapte steaua-n tremurare.
Pe slujite vinuri frimitură-i astru’.
Munţii-în Spirit, lucruri într-un Pod albastru.
Raiuri divulgate! Îngerii trimeşi
Fulgeră Sodomei fructul de măceş.
47
Dan BOTTA Corbii mâinilor albaştri,

P o e z i A M a n i e r i s t Ă RO M Â NE A S C Ă

ciclul rar şi trist al irişilor-aştri,

PROEMIU colierul marilor amurguri,

scapere pe crenelate burguri.
Glorie de trist opal
Zonă de lunate prore O, de-am putea, pierzându-ne de lume,
Unde moare cerul pal apune în mirificele spume
Fulgerat de aurore
în care Amphitrite australă,
Eulalie: sunet-crin atol plutind pe-o undă funerară
Idol eleat sub geruri
Claros cu inel marin în alburi extreme de Thule aleasă
Singur în mirate ceruri mortuară mireasă.

Soare nins de acte reci

Dorice, prudente forme,
Pe orbite simple treci
OGLINDĂ
Un liturgic somn de norme. Oglindă, lăcrimat cristal,
Ce ape moi în tine curg,

LUNA CU LAURI ALBAŞTRI Spre golful crinului de bal:

Atentul măştilor amurg?

Luna cu lauri albaştri,

ora difuză, ora de nul ametist
şi inima, inima (un fum!).
Ce trist
ochi titanici se aprind în seara
de aur egal
de aur regal:

Somnul pajurilor albe pe Sahara.

MĂTASA DEPĂRTĂRILOR
Mătasa depărtărilor la sud
(crysalidele lunii lacustre aud!)

ale serii, ale mării, ale morţii degete,

saturnic inelate pregete.

48
George CĂLINESCU În floarea de lotus şi-n ghemul de scai
CĂLIMARA
Cerneala mea e o esenţă rară
Bătând în purpură şi-n auriu,
O apă vie într-o călimară,
Fierbând atunci când scriu.
Din undele ei grele se exală
Cele mai dulci miresme se cunosc,
De ambră şi de coji de portocală,
Vanilie şi mosc.
Când tocul scot muiat în fundul ei
Şi pe hârtie zborul dau peniţii,
Caietul alb se umple de scântei
Şi joc de artifiţii.
Un curcubeu de flăcări se ridică
Ţâşnind în fire ca dintr-o cişmea
Făcută din cleştar şi majolică,
Stropind pe fruntea mea.
Pe un covor mă-ntind, devin persan
Şi mă visez cu ochi întredeschişi
Călare străbătând spre Ispahan
Păduri de chiparişi.
SMOCHINA
Peste tot se mişcă spiritul divin –
În cofa cu apă, în plosca cu vin,
În coaja de gheaţă, în limba de foc
În turta de iască, în floarea de soc
În sâmburul care izbăvit de ger
Îşi scoate pocnind cămaşa de fier
În baobab gigantic şi-n bob de muştar
În hipopotam şi-n melc de cleştar
În hreanul cel iute şi-n frunza de ceai
50
P o e z i A M a n i e r i s t Ă RO M Â NE A S C Ă
În dulcea naramză şi-n amara cucută
În lemnul de cedru şi-n scoarţa de plută
În broasca ţestoasă cu chivot de lavă
În licuricii aprinşi şi-n râma jilavă.
Când se crapă roşii la miezuri harbuzii
Când stropesc cu mure în juru-le duzii
Când poiana goală se umple de huci
Când nucul bogat se-ncarcă de nuci
Când în heleştee se îngraşă crapii
Când sosesc năvală caprele şi ţapii
Când nuca de cocos se sparge lăptoasă
Când mierea din fagur dă pe margini groasă
Când tună şi fulgeră şi când mustul fierbe
Când apa-n avuzuri ţâşneşte în jerbe,
E prezent în toate Părintele meu
Şi muşcând smochina, muşti din Dumnezeu.
PEPENELE VERDE
Harbuz, colosal smarald
Crescând pe pământul cald,
Vas lucrat de mâini persane
Tăiat în meridiane,
Din care la razele lunii
Beau fazanii şi păunii,
Smălţuită verde mitră,
Uriaşă dulce chitră,
Pictată nucă de coco
De vreun aztec la Tezcoco;
Fruct demn de cedrii giganţi,
Din ţara cu elefanţi,
Fagur sferic de Himet,
Chisea cu-ngheţat şerbet,
Planetară besactea
Cu şaluri turceşti în ea.
51
 Din funduri adânci de mine
ROCHIA DE MOAR

P o e z i A M a n i e r i s t Ă RO M Â NE A S C Ă
Sugi roşaţa de rubine,
Cu catran de minereuri
Vopseşti sâmburii de jeuri, (fragment)

Din munţii cu chihlibare Albă ca spermanţeta, băţoasă de crohmală,

Scoţi parfumurile rare, Iar gâtul cu mărgele părea vopsit cu smoală,
Din gheţari prin vrej îţi trece Ochii mocneau striviţi ca două mari stafide
Sucul zaharat şi rece. Alunecaţi la vale în foarte-adânci firide.

Prin lungile tale cozi Pe ici, pe colo o geană ca de măceş o ţeapă,

Sorbi seve din antipozi În pleoapele gălbui ca foile de ceapă,
Şi carnea-ţi arată fala Obrajii pământii înscorţoşaţi şi creţi
Soarelui din Guatemala. Acoperiţi cu pielea unor uscaţi bureţi.

PĂPĂDIA Pe lângă gură cresc nişte tulei de pluş,

Visez că soarele-i o păpădie
A cărei floare-ascunsă neîntrerupt
Aruncă peste-acoperişul rupt
Al cerului, în aerul ce-adie,
Imense fulguraţiuni de fire
C-o-ncetineală leneşă, spectrală,
C-o linişte de pauză corală
De-o insonoritate peste fire.
Din nară pică mucul: floare de cerceluş.
Şi pe supt ochi mătuşa-i spoită cu funingini,
O coadă de melc, limba, îi iese printre gingini.
Iar osul de la deget mai nicio carne n-are
Şi unghiile crescute au arcuri ca de gheare,
Pe rochie foşgăiesc gândacii, curcubeuri,
De n-or fi nişte jocuri de fluturi şi de jeuri.

Ninsoare e, invazie de fluturi?

După incalculabile gestaţii
Impetuoase flori răsar din luturi,

Păduri de spume, albe vegetaţii

Sau, Moarte, tu, cortina-ţi albă fluturi?
În somnul meu sunt multe generaţii.

52
Alexandru ROBOT Aedul bea din coardă şi spintecă herubul.
BASORELIEF
Spirala prăbuşeşte pe muchiile orei
Înfăţişări de sânge ucise lângă şerpi,
Un ibis putrezeşte în fluxul aurorei
Şi purpura vânează, cu marginile, cerbi.
Oglinzile sărează genunchii baiaderei
Şi trupul îşi jertfeşte mărgeanele în dinţi;
Matrozii o măsoară cu linia galerei
Şi chinuie cucuta din flaute fierbinţi.
Vertebrele prinţesei încarcă obeliscul,
Şi alb îşi creşte sclava un umăr peste mâini.
Între corăbii sună ostroavele cu discul
Şi bufniţele lunii dărâmă-n ochi fântâni.
Învinge efigia cu suliţele tribul,
Şi trunchiurile cântă pe-aripi de palmieri.
În piatră lâncezeşte papirusul şi scribul
Şi cucuta otrăvii frământă-n arcuri jderi.
AEZI
Refluxul, în cochilii, visează crepusculuri
Şi fâlfâie colomba o treaptă de cetăţi.
O pleoapă surghiuneşte migdalii dintre suluri,
Aedul celebrează pe lespezi de ospăţ.
O insulă doboară pe platoşă morunii,
Iar luna siluieşte pericolul în port.
Frământă odalisca în hlamidă păunii,
Sunând cu dănţuirea, pe vintre, vâscul mort.
Sirena îşi doreşte o lebădă în carne
Şi sabia deşteaptă pe muchie un corb;
Corsarii torturează oceanul prin lucarne
Şi imnul răzvrăteşte pe cântăreţul orb.
54
P o e z i A M a n i e r i s t Ă RO M Â NE A S C Ă
Ofranda cântăreşte într-un călcâi hisop,
Tiranul îşi străpunge pe o coloană trupul
Şi urbea din egidă dezleagă pe Esop.
ACORDURI PENTRU PRINŢESA TRUPULUI
Viori îşi descărcară strigările de pleavă
Şi suliţa oştirii se închidea în fier.
Un râu îşi desluşise plecarea cu otavă,
Vărsând înfăţişarea unui al doilea cer.
Ţi-am sărutat purpura cu sângele pe discuri,
Iar dansul tău, prinţesă, l-am apucat în dinţi
Şi nou pe liră psalmul te pedepsea din piscuri,
Cu rănile păstrate în hoitul meu de prinţ.
A început în ţară amurgul ca o ciurdă,
Cu ţeasta lămurită de fluier şi caval.
Subt cască începuse o melodie scurtă
Şi barba suverană a craiului vasal.
Din citeră câmpia te descânta bucolic
Şi-o urmă-ţi prinse talpa ca un picior de cerb,
În carnea ta păcatul chemase melancolic
Velurul coapsei albe a sceptrului de şerb.
Luna venea din surlă cu cântecul în mână;
Pe două ţâţe lumea creştea singurătăţi.
Prinţesa poftei mele îşi despletea-n fântână
O goliciune caldă vândută prin cetăţi.
POEM
Îngeri îmi pun fiorul priveliştii în oase
Când prin cenuşe curge un cer cu ape dulci,
Iar ochiul în sutana întoarcerii, la şase,
Cu ceasul din orbita grădinilor îl smulgi.
55
 Amurgul îşi încuie rugina în sicrie.
Din fruntea care taie luceafărul în două,
Braţul însângerează în pomi câte-o minune,
Un trunchi pe care-şi plimbă epava luna nouă.
Oglinda prelungeşte viziunea în metale;
Arcuşul, osul negru al unei disperări,
Trecut prin fumul jertfei din amfore şi oale,
În mâna dreaptă află înfrângeri şi plecări.
Caută prin flăcări luna cu noduri de comoară;
Arhanghelii pădurii, cu semne de păgâni,
Din arbori o vânează ca pe o ciută rară
Şi urma ei pierdută bea noaptea din fântâni.
Îşi uită fericitul cămaşa în hambare,
Inel, moartea-i întinde privirea prin fereastră.
Inima lui palpită din palme în amnare
Şi somnul vieţii urcă în plopii goi o coastă.
Cum orbul duce-n bâtă ochiul călătoriei,
Îmi joacă lângă talpă arcuşul, magul strunei,
Oişte, la care umblă caleaşca reveriei,
Când îngerii sălbateci fură rotundul lunei.
PRIVELIŞTE
S-a culcat o floare cu un flutur
Şi-am pătruns în zi ca-ntr-un năvod.
Lângă porţile cu mult norod,
Am uitat desagii să mi-i scutur.
Holde mari îşi freamătă păcatul.
Ştiu cum râmele au dat seminţi.
(Căile creşteau făgăduinţi
Şi-ntorceau pe după soare satul.)
S-a crăpat nămiaza cu păstaia
Şi îşi coace-aripa zborul crud.
Răstigneşte inima bătaia,
Cu porumbul din poveste ud.
56
Simion STOLNICU
P o e z i A M a n i e r i s t Ă RO M Â NE A S C Ă
POD NOU DE RITMURI
Noaptea-mprumută-adâncului vânăt în cascade
Flaute de chiparos, –
Descumpănit păianjen priveşte lung în jos,
Suit pe unghi de lespezi unor colonade.
O plută de umbră umblă peste ape,
Prelungind brăzdarea spumoasă, unde vrea,
Saltului de stea;
Iar el gloriei lumii-abia încape;
Simte înţepându-l spre-a-l nărui, sălbatec
Selene, vrăjmaşul cu suavul venin
Al timpului mort prelins în spin –
Şi-şi toarce-un drum de mijloc, de ritmuri, biet lunatec...
GRUNJI ARDEAU PE IEZERE
Grunji ardeau pe iezere
La faţă nenufari întunecând;
În luminile noi se vedeau înotând
Incantaţii pentru îngerul în trecere.
Plaurul îşi întindea vestmântul
Sub paşii de aur... Simfonii
Dirijà o dungă pe urma stelei vii,
Cu fildeşul scoicilor mărginind pământul –
Şi-n luntrea sunată de ţărmurile-nchise,
Visului singur, pe bordul trist şi vag,
Reptilele-ntinzând spre zare limbi de cheag
I-aduseră pe îngerul care ostenise.
57
 TAMBURINA VALAHĂ
S-au zgribulit arcuşele-n pluşuri verzi de-arsenic,
Baghete de mult plecate din codrii valahi,
Înşirând în sicrie omagii de-ntuneric,
Când re-nfrunzesc stranele străvechi de monarhi.
Şi dedicaţii pentru infante, pe sonate,
S-aburesc la şoapta ploilor de azi,
La şoapta domniţelor de hani tătari furate,
Cu-nchinări scrise-n răni aromate pe brazi.
Pluşuri verzi, otrăvite, strâng parcă oseminte
Ce-ar da mâna putredă cu tarafuri medievale,
Purtând genoveze daruri şi vestminte
Acelor de-altădată zăpezi orientale...
INCEST
Nimenea nu ştie că merit anatema
Prelaţilor când merg, pe-nnoptat,
Cu paşi de-ogive spre păcat,
Nici bolta care-mi împrumută diadema!
Numai narcisele dorindu-şi adormirea
La sânii tăi de-albeaţă cosângenă, curând
Îmi pregătesc incestul: din filtrul lor blând
Să mă simt „Narcis” frate cu-oglindirea.
58
Paul MIHNEA
P o e z i A M a n i e r i s t Ă RO M Â NE A S C Ă
Copacii-s duşi în cerul plin de maci.
O, macii firmamentului noptatic!
O, macul uriaş şi singuratic,
cules de om, râvnit de vârcolaci!
Copacii-s duşi în cerul de jăratic –
şi macii mi se caţără stângaci,
de-acu ciorchini de struguri, pa araci
de crengi în fundul cerului tomnatic.
Copacii, duşi în cer – un singur gest! –
cu rădăcina-n glia pământească,
sunt doldora de rod, de rod celest.
Şi nu e de mirare ca să crească
şi să se coacă-n frunză constelaţii:
prisos de viaţă-i foametea de spaţii.
Un mac celest, albastru, e pământul.
Au nu-i şi el în cer? Un mac în cer?
Un mac albastru încă. Un mister.
Chiar dacă ni-i şi leagănul, şi cântul.
Un mac cu nimb albastru de eter.
Nimbat fiindcă numai el ni-i sfântul.
Miraculos de sacru în veşmântul
naturii fascinant şi fructifer.
Sublim pe bolta cerului nocturnă,
eu totuşi îi prefer, halucinat,
pământului priveliştea diurnă.
Nu l-am văzut din cosmos, însă beat
de el aici, îi văd albastrul pur:
prisos de viaţă-i macul de azur.
59
Nina CASSIAN Valentin ROŞCA

P o e z i A M a n i e r i s t Ă RO M Â NE A S C Ă

REGIE PRINOS
Gri de mare Prin stânci nedetunate duhul meu
galben de spin Mai caută ecoul altor glasuri
alb de sare Ce-au concrescut, târziu, pe la popasuri
verde de vin Cu-al liniştilor roşu minereu.
floare de panică
orb de lună Mai trec şi-acum coloane lungi de ceasuri
picurând împreună Pe prund de verbe, ca, instantaneu,
din portocala mecanică Să se-arcuiască timpul – curcubeu
În paginile noilor atlasuri.
SOLIE De-aceea poate soarele domol
Ghiocelul e-o albină albă Îşi culcă pe zăpezile alpine
neveninoasă, Al păsărilor oarbe ultim stol.
o albină răcoroasă.
Trebuie găsit un loc Eu mâinile-mi înclin, de daruri pline,
în sufletul vechi, mohorât Să nu rămână-n urmă spaţiul gol,
ca sa-ţi poată face Ci doldora de vrednice destine...
injecţia de inocenţă.

CÂNTEC DESCÂNTEC UMILINŢĂ

Cu limpezimi hrănită, de vioară,
Ieri ambră şi marmoră, Cu lacrimi rourată, de caval,
azi umbră şi murmur. Îmbobocită-n freamăt estival
Se scutură arborii A umilinţei mele floare rară.
pe vechile glorii.
În faldul de purpură
De-un farmec bântuită e în deal
e tremur de molii.
Egal cu cel al pajurei când zboară,
Cu jarul care-atinge-ntâia oară
Domolii omoplaţi ai lui Dedal.

Şi totuşi, nerupându-se din luturi,

Triumfă duhu-i ahtiat de cer
Când tu de griji mărunte firea-ţi scuturi
60 61
 Precum de fulgii iernii un lăicer, Romulus VULPESCU

P o e z i A M a n i e r i s t Ă RO M Â NE A S C Ă

Şi lumea astfel plină e de fluturi,
Iar viermii pizmuirii, lacomi, pier...
DRAMĂ-N GAMĂ
BILANŢ DE TOAMNĂ experiment muzical

Planeta azi miroase a gutui Dospite doage decad: o

Şi-a foşnete oranje de mătase dovadă? Domnul doge DO…
Şi încă-a sfântă toamnă amiroase Rechinul reumatic, RE
Şi a prelinşi, luceferi, pe statui. renghi renăscut – reporter e!
Mireasa micului mim MI,
Păianjeni mici prin semne ne descoase minţind misitul, mi-l momi.
De ştim culege lauri îndestui... Fastidios filosofa
Nu te grăbi, iubito, să le spui farfuza fadă, falsa FA:
Că de la vrajbă la iubire-un pas e. „Solist solemn, sobol sub sol,
solfegia solidul SOL!”.
Nici întrebarea lor nu are rost, Laureat laringe, LA,
Nici replica-ţi „ce mai” dintre victorii labil, lamente libela.
Şi scut, printre nelinişti, şi-adăpost. Simpatic sibarit, sosi
sintetizatul simbol SI,
Să aşteptăm cu-nfrigurare zorii utilizând utilul UT
Spre-a constata că viaţa noastră-a fost utopic utilaj umplut:
Un car de împliniri neiluzorii!
pact, vulg, garf, dig, chef, zob, nimb… Pa!
Pa, vu, ga, di, che, zo, ni, pa.
Doct regn, mit fain, solz lat, silf ud:
DO, RE, MI, FA, SOL, LA, SI, UT.

POMELNICUL REGILOR
experiment aliterativ

ADALBERT cel fiert:

Sterp cert, celt pe sfert.
BLEGOSLAV cel sclav:
Graf grav, slab ştab slav.
CLEOBUL cel nul:
Chiul scurt, bulb fudul.
DEIFOB cel snob:

63
 Rob, scop orb, mort prob. VICLENID cel vid:

P o e z i A M a n i e r i s t Ă RO M Â NE A S C Ă
EVARIST cel trist: Mit, lied, mirt, rit, ghid.
Ghips mixt, chist, chics, tist. WALDEMAR cel rar:
FERIDUN cel brun: Cal, var, vals, val, car.
Unchi bun, junc imun. XISUTHROS cel gros:
GOLIAT cel lat: Mops prost, osc stors jos.
Caft, mat, smead gealat, YLDEGUS cel sus-
HOLOFERN cel tern: Pus brusc, just uns dus.
Demn stern, ferm etern. ZUMBALAI cel crai:
ISRAFEL cel chel: Ştaif high life, fain grai.
Zel, elf zvelt, vel-ţel.
JIVOMIR cel zbir:
Gir ştirb, silf vampir.
KENNICOTT cel scot:
Old ciot, lord bigot.
LISIMAC cel trac:
Vag crah, pact ceac, pac.
MAUSOL cel gol:
Corp – colb, rol frivol.
NEGROPONT cel tont:
Fonf domn blond, prompt ghiont.
OLDERIC cel mic:
Tic tip – strict şfichi şic.
PERIBEU cel greu:
Leu bleu, zmeu rău, zeu.
QUERIGUT cel mut:
Mult rut, iuft rupt, slut.
REGINALD cel cald:
Skald balt, smalt, fard, fald.
SIGISMUND cel scund:
Pumn ciung, junghi imund.
ŞAHGIHAN cel van:
Plan calm cam viclean.
TEOFRAST cel cast:
Fast, flasc, fals dinast.
ŢAŢALIN cel fin:
Nimb, imn, lin, im, slin.
UNTERBECK cel sec:
Jeg, berc bleg, zevzec.
64
Gheorghe TOMOZEI Tremurul dorinţii

P o e z i A M a n i e r i s t Ă RO M Â NE A S C Ă

calcinează dinţii.

DOUĂSPREZECE POEME ÎNTR-UN VERS Piele gravată ca o teacă de pumnal

mirosind a iarbă şi a goană de cal, oase, sub piele
cu pofte-ndulcindu-se-n ele.
Tristeţe În rest,
Pe faţa apei, lebezi destramă curcubeie… muntele Everest.
Cântec pierdut
În ochii ciutei moarte, luceferii adorm…
Speranţa
Câmp ars, ucise ierburi şi-n depărtări, fântâni…
Caii
Bucurie Caii batrâni spre abatoare,
Pe-a sufletului boltă au fâlfâit păuni… indii, mărgeanuri șiroind și asii,
Arghezi ei, blânzii ce, ca niște șerpi ai casii
Ceruri cu stele albe, cuprinse-n stropi de rouă… ne-au privegheat pereții-n clătinare.
Romanţa Nici capetele nu-și vor mai întoarce
… Şi cântecul desprinde din suflete, statui… cu coamele tot falnice vibrând,
Somnul iubitei ei, galopând pe nouri şi pe vânt,
Pe streşini, pacea albă a-ntâielor zăpezi… pe lung de săbii şi săgeți de arce.
Poemul într-un vers Ei mișcă-n mers biblioteci de oase,
Izvorul lin, presimte imensitatea mării… cu biblii îngropate-n palimpseste,
Întâiul „te iubesc” foi de papirus, pergamente roase,
Poleiul lunii curge pe buzele subţiri… caligrafii de sânge, pe mătase;
Corigenţă ei ni-s speranța dacă, peste creste
Mustrarea tatei, fata şi cartea de algebră… mai e vreun țărm necunoscut. Și este!
Tinereţe
În zare munţi de piatră şi după munţi, furtuni…

ADOLESCENŢĂ
Mers nesigur
ca peste coaste de tigru,
ca peste toamna cu frigul…
Drum către soare
prin beregata puştii de vânătoare.
Fructă de ceară
pipăită cu nervii scoşi în afară,
tuleie
încă neroase de trup de femeie.
66
Horia ZILIERU când hymera lui paciurea
ÎN TIMPUL RĂZBOIULUI DIN TROIA
drug danilu miahchiznac
sac sacâz şi tâlvdovleac
a deschis orfevrerie
o-la-rio
rio-rie
à côté de gara titu
„ismail & turnavitu”
miah _____ cu măştile de gaze
chi
agent de legătură
znac _____ cu sorcov şi olmaze
cu potcap şi cu trăsură
grand ahotnic şi liubovnic
al bâhlitelor cuvinte
din vărsare spre sorginte
unul roşcovan ceapcân
astrăgaciu
cu trăgaciu
prin amoare
celălaltul un acân
c-o ghijoagă de mârţoagă
preoteasă şi pegasă
amândoi: aed şi bard
tusea – junghiul gard în gard
cârcâiacul
şi ciracul
pacoste şi kako ste
(cum te simţi? în macedonă)
ascuţeam în doi securea
cu o grasie bufonă
68
P o e z i A M a n i e r i s t Ă RO M Â NE A S C Ă
întră şi-un poem ne cere
pentru luna ei de miere
doamnă – zic – vreţi acrostih
(ea strănută-n st şi ih)
cu trombonul şi flaşneta
nu mai (ză)dărî planeta
fără plasme pleonasme
de laborator morgan
vreţi un p(i)etrarchist sonet
tras cu vârful de stilet?
engliterul – să ştiţi – are
ten picioare
undici cel italian
douse se cheamă că-i francez
ca un tun pe meterez
(semnele de punctuaţii
nu le slugărim cu alţii)
pentru foaia de licenţă
am stat şi la penitenţă
cu magog
cel ventriloc
zece: ştiţi ce-i arhiloc?
o silabă lungă _____ foc!
între două scurte ______ pah!
ax simetric _________ epitah
parcă tragi în gol la rame
vreţi canţone
mai vădane mai madone?
ori gazel
cât un cercel
ce-l purta petru cercel
cacofonic printre dame?
dar danilu Ъ
mă ia ca pe-un sfârâiac:
– ho! beţie de cuvinte
69
 crancalâc
şi
fustanlâc
cu coliva-n ţevi de flinte
şi balanţe asonanţe
uite teslă uite scoabă
uite dalta cuţitoaie
ràgilă arici darac
sfredeleac de dat dalac
şi duhot de oaie snoabă
– doamnă! vrem o vară via
sindrofia
filoxera
şi
hymera
îşi descheie catarama
şi el pac! ______ cu epigrama
centura ______ cimilitura
scoate fota ______ ia litota
mută gamba _______ ia da gamba
(o violă
spaniolă)
şi dansează-în coriamb
(un troheu aheu şi-un iamb)
monovers distih terţină
un catren (la ocarină)
cvinarie
senarie
(febră de malarie)
apoi strofa ________ polimorfa
în septet şi în octavă
nona _______ decima suavă
plâng oglinzile-n genunchi
conul răsturnat
a b
c
70
dar hymera plânsu-mi-s-a
P o e z i A M a n i e r i s t Ă RO M Â NE A S C Ă
venerei din milo (nuda)
saskiei mejei – desnuda
dorei maar şi monei lisa
dansatoarei jane avril
cu botine de trotil
bibei-fâcii (paparuda)
domnişoarei hus
iisuse
suntem
sufocaţi
de
muze
nu mai pot la (plug) să trag
ca un (bou) mă vrau sărac
(pasăre) sub liber cer
(peşte)-n apă leru-i ler
semioţii _____________ filantropii
(of!
ţvetanul todorof )
trag în eprubete tropii
şi-ntre semn şi sens cu raze
rőntgen ale vieţii-mi faze
le transpun în ecuaţii
stări de graţii
troca (dero)
+n–n=0
din gara titu
„ismail & turnavitu”
Nichita STĂNESCU Anatol CODRU

P o e z i A M a n i e r i s t Ă RO M Â NE A S C Ă

STAMPĂ ONOMATOPEE
Săgetarea unui leu în cuşcă, Nu mai am pace,
iată Cuvânt mă-nfioară.
vânătoarea regală. Cine mă tace,
Cine mă zboară?
HAIKU Cine mă munte,
Lacrimă cine mă,
Mă muşcă un câine.
Cine mă frunte,
Ah, privesc prin el
Cine mă inimă?
ca printr-o fereastră.

DESCRIEREA REALULUI
Cine mă nume
Şi mă Ioane,
Cine mă lume,
Pletele prinţesei blonde Şi mă aleană?
pe genunchiul arămiu al soldatului.
Ah, Doamne, câtă toamnă! .......

CÂNTEC …Graiule nepieritor,

Stea care vorbeşte flori!
Prin lucrul rău, prin lucrul rupt,
prin carnea fără piele,
prin ţâţa stelei de nesupt,
pe sânul altor stele
Ci numai coamele
aş mai fi stat şi-aş fi rămas …Ci numai coamele întru imaş ghicesc
mai foarte de demoarte Vânt tânăr care-ar fi să le sărute,
stins, orb, iconoctas Sau ierbile pe-aproape, să le-asculte
şi, şi departe Foşnirile, prin nopţi, când tineresc,
aş plânge eu cu ochii tăi Vărsându-se pe cumpenele lumii
şi pomii mi-ar fi lacrimi Dănţuitoare, zvelte, scăpărând
aş înmulţi un doi în trei Departe orizontul, peste culmea
tristeţea mea în patimi Galopului ce trece sub pământ…
a mea, a ta.

72 73
DRAGOSTE Leonid DIMOV

P o e z i A M a n i e r i s t Ă RO M Â NE A S C Ă

Pasăre,
Care
HARTĂ VECHE
Îşi Cavaleri de gheaţă fulguită
Are Îşi înclină pleoapa să mă mustre,
Cuibul M-au învăluit într-o clipită
În Asii necuprinse şi lacustre.
Văzduh,
Legănat Berze verzi strivite de viteză
De Au pornit spre piramide line,
Respiraţia Flutură năframe pe faleză
Pruncilor Fete dezvelite şi streine.
La
Într-un colţ, pe linii de sineală
Ora
Trec corăbii cu sidef la pupă.
Laptelui…
Numai una într-o radă goală
A rămas să navigheze după.

TURNUL BABEL
(fragment)
… Ostreţe-nşurubate-n osii multe,
Cilindri vineţi, faruri, catapulte,
Bronz învârtit, cu dinţii cât o casă,
Pornind într-o cadenţă majestuoasă
În jur de verde ax ieşit agale
Din baie de uleiuri matinale,
Căci dimineţi întregi veneau să moară
La fiece rotire-n unsă moară:
Erau acolo nopţi rămase treze
În largi cutii, vopsite, de viteze,
Iar muzici albe răsturnau pe ape
Vechi săli de pârghii clipocind din clape.
Luceau unelte palide-n ogivă
Şi cranii de mecanici puse stivă,
Căci veacurile de priveai, de-a valma
Prin colbul geamurilor şters cu palma

75
 Purtau, în cor cu dizele prea grele, Dan LAURENŢIU

P o e z i A M a n i e r i s t Ă RO M Â NE A S C Ă

Romane mecanisme uşurele…
Şi inime de rob nemuritoare
Băteau în tact alături de motoare
Şi tot acest duium, această zurbă
ALBASTRU CÂMP ŞI ARIPI
Ivea la nord o suprafaţă curbă, Albina tremură în câmpul suav
Un spate bun şi calculat să poarte cu raze infraroşii albina tremură
Turn Babel locuit de ginte moarte… şi mă întunecă
pleoape de porţelan voi avea voi avea ce bine

Rondelul lumânărilor sub valuri uşoare

creşte părul pe sexul lui Venus

Ardea o lumânare aşezată ierburi nu se mai văd
Pe-o altă lumânare ce ardea cerul nu se mai vede
Şi-n alba luminare ca de vată
M-am aşezat, tot alb, deasupra mea. râul râul râul
suliţe infraroşii în câmp
Atunci a hohotit o mască lată, cazi tu şi se înalţă
Căci, fără rost, pe-un cub de piatră grea, pleoapa mea dintre lacrimi
Ardea o lumânare aşezată
Pe-o altă lumânare ce ardea. lângă îngerii albi lunecând
pe aripi suave
Eu am plutit spre bagdadii, deodată, în văzduhul curat albastru
Spre zeul zugrăvit, care privea fără inimă albastru fără inimă
Nepăsător, pe lada înstelată
Din podul alb cum, făr-a fumega,
Ardea o lumânare aşezată.

77
Nora IUGA Virgil MAZILESCU

P o e z i A M a n i e r i s t Ă RO M Â NE A S C Ă

ÎN CETĂŢILE ANDIVE CâNTECUL CAVALERISTULUI

vai, se nasc prea multe dive Hip hop de la o vreme întâmplările decad ca peştii:
în cetăţile andive cerneală şi goliciuni din trei părţi lăudate şi ochiul
nu-ţi rămâne un pătrat ah ochiul plutind peste insurecţie – alexis leger
să-ţi adaugi un carat saint leger leger cavaleria vecinului
nu-ţi ajunge o centimă
pentru-o haină mai intimă mare fusese în timpul vieţii mele uimirea acestui
numai foarfeci cad din cer oraş fericit mare dragostea mea – alexis leger saint
în halatul de bărbier leger leger cavaleria vecinului
şi frumoase midinete
vin şi pleacă-n gabriolete şi dacă le-aş fi spus că ştiu totul m-ar fi iubit fără
îndoială şi m-ar fi uitat până la urmă – hip hop
de-ai fi fost piticul care alexis leger saint leger cavaleria vecinului
îşi scuipa cocoaşa-n mare
găseai peşte iertător
în curentul Labrador TE ROG BEATRICE SĂ NE ÎNTâLNIM
şi un nastur de sidef
te rog beatrice să ne întâlnim
din jiletca lui Alef
te rog şi n-ar trebui să te rog
mâine seară în steaua vega
VARIAŢII îmbrăcat cu o haină albă simplă uşoară
pune cursele de şoareci e vreun cocoşat pe-aproape fără cravată fără să-mi amintesc
ne jucăm de-a eu şi tu clopotele-s toate-n port versuri sau alte lucruri frumoase din naştere
tu intrai în catedrală ies în şiruri împăiate simplu pe măsura hainei mele
eu eram Margueritte d’Anjou păsări negre la raport
voi coborî din tramvaiul 709
îmi dădeai o bicicletă să nu-ncerci să smulgi vreo pană cu o flacără la butonieră
eu vedeam că n-are arc ca să-mi scrii un madrigal cu un pui de şopârlă în palmă
şi-o puneam să pedaleze că te-nchide-ntr-o icoană să mă poţi recunoaşte imediat
pe viteza Ioana d’Arc cuviosul Cristobal
te rog beatrice te rog beatrice te rog
la orice oră omenească vei vrea
mâine seară în steaua vega

78 79
Cezar IVĂNESCU Daniel TURCEA

P o e z i A M a n i e r i s t Ă RO M Â NE A S C Ă

JEU D’AMOUR CALEA LACTEE

(Moartea baladinului Kitinam) Lumina, stinsă, a pletelor
vălul cărnii
!când s-a sculat ieri, în zori, Kitinam,
la malul mării, noi, scoici culegeam…
– ce te-ai sculat azi în zori, Kitinam?
când s-a sculat ieri în zori, Kitinam!
IZBĂVIRE
mic cearcăn
! când l-am văzut cum venea, Kitinam, al mării-ncercuiri, o picătură
ca pe o inimă lin noi păşeam, ce se prelinge înapoi în chipul apei
– nu-l tulburaţi astăzi pe Kitinam! în urma setei
când s-a sculat ieri în zori, Kitinam! în adânc

! când l-am văzut cum tăcea, Kitinam,

şi-ngenunchea, iar noi singuri plângeam:
TĂCEREA
– hai, să fugim, am strigat şi strigam: mirà, în vasul
ce te-ai sculat azi în zori, Kitinam? de bronz, tăcerea
ramul
! chitara lui şi-a luat, Kitinam, ce se înclină între spice
şi i-a dat foc, iar noi singuri plângeam:
ca-ntr-un sicriu s-a culcat, Kitinam,
ce rugăciune mai spui, Kitinam!

! chitara lui şi-a luat, Kitinam,

şi a lungit-o în val, Kitinam,
ca-ntr-un sicriu s-a culcat, Kitinam,
mut vei rămâne de-acum, Kitinam!

! când soarele-a răsărit, Kitinam,

ochii i-a închis şi-a murit, Kitinam,
ce-a trebuit să te naşti, Kitinam,
dacă-ai murit azi în zori, Kitinam?

80 81
Emil BRUMARU Sparg mingi cu andreaua şi peşti,

P o e z i A M a n i e r i s t Ă RO M Â NE A S C Ă

Ucid păpădii cu caleşti,

CÂNTEC DE ADOLESCENT Cu îngerii roua din şanţ

O beau pân-la ultimul sfanţ!
Şerpi uriaşi cu fluturi calzi în gură
Alunecă prin somn şi prin mătase.
Din miezuri crude flori primejdioase
Ţâşnesc subţiri. Şi aerul murmură…
N UMĂRĂTOARE PENTRU
PUŞTOAICE ŞI BABALÂCI
elefantul
Însângerat de frăgezimea ierbii
dă
Ce greu vinovăţia-i să ţi-o porţi!
din
trompă
Pe lacuri mari, catifelaţi şi morţi, strada
Plutesc striviţi de nuferi proaspeţi cerbii. gării
dă
BALADA POETULUI DE DUMINICĂ din
pompă
Eu sunt un poet de duminică. avionul
La haina mea roz am o mânecă dă
din
bombă
Albastră, cealaltă vernil.
însă
Eu scriu doar în luna april
nimeni
nu
Şi-atunci nu mai mult de un vers sucombă
Pe care deja l-am şi şters.

Îmi plac portocale şi sâni.

Iubita mea are doi sâni!!!
CÂNTEC
Amiezi înfășurate în vanilii,
Pe tăvi trântite, gingașe și moi,
Ea dă samovarelor lustru
Cu clopoței gălăgioși la gene
Cu dânşii, schimbând la ceai gustul Și degete prelinse din oloi,
Şi ţine morţiş să-i înveţe Trec în dulapuri, râd dintre lichioruri,
Cititu-n zaharniţe creţe. Pândite de păianjeni când lipsim.
(Oh, pentru ele-n căni au loc omoruri
Dar câteodată sunt trist, Și drame dulci cu caracter intim!)
Vai, parcă nici nu mai exist.
82 83
 Și-n urmă le mai flutură o clipă
În marile odăi blazonul pur
Cu patru crini purtați de o fecioară
În mână peste-o pajiște de-azur.
ApocrifA I
Timpul ceasurile-şi plimbă
Îmbrăcate în civil.
Dintr-un câine curge-o limbă.
Apoi trece-o săptămână.
Cuiul intră în perete
Şi găleata în fântână.
Şi-n bucătăria pură
Cănile se coc şi-aşteaptă
Atârnând cu apa-n gură.
Jurnal
Azi m-a mușcat un crin de suflet
Cu dinții calzi și ascuțiți
Și botul piperat de umed
Ce-n prima clipă nici nu-l simți.
Dar cât de tare m-au durat
Trupul și mințile spre seară!
El, în surâsu-i nentrerupt,
Sta moale, cu parfumu-afară,
Pe laba-i dulce, fără umblet
Și-n scăfârlie plin de-arginți.
Azi m-a mușcat un crin de suflet
Cu dinții calzi și ascuțiți.
84
Mihai URSACHI
P o e z i A M a n i e r i s t Ă RO M Â NE A S C Ă
INEL CU ENIGMĂ
Un întreit mister tronează: juvaer
cu sensuri trei şi totuşi unul singur,
povară fabuloasă de chinuri şi plăceri,
pe care-o ţin la deget ducându-mă-n adâncuri.
A treia scrisoare
A treia scrisoare. Balada lui Menestrel,
care bătu pân’ acolo drum de multe vieţi,
ci n-a fost vrednic să treacă de poartă
şi să aducă solia:
Era un castel înecat în verdeaţă,
pe porţile negre sculptat un dragon
părând că de întotdeauna veghează
să nu intre lume străină-n donjon.
Veneam de departe, albastru derviş,
şi ostenit după şirul de ani,
purtam pe veşmânt şi pe frunte înscrişi
versete din Pali şi psalmi din Coran.
Eu nu căutam nicăierea nimic,
se auzea de prin crânguri de roze
cântarea ciudată a lui Laostic,
pierdut în adâncă şi blândă hipnoză.
desculţ şi purtând o cunună de pai
de rogoz, m-au chemat musafir
(era chiar în ziua de Sfântu’ Mihai)
la prânzul cel mare de după Turnir.
Dar eu am tăcut şi-am plecat mai departe,
şi fără să trec pe sub porţile vechi,
eu însumi, pe veci încifrata mea carte,
un cântec de vis îmi suna în urechi.
85
BENEDICTUS Adrian POPESCU

P o e z i A M a n i e r i s t Ă RO M Â NE A S C Ă

Priveghetoare de noapte,
Priveghiul din urmă, cu ţipete jalnice,
MONEDA
Rotund privitori (mare veghe la turn), Himeră dintr-un sacru tezaur
Ochii cei galbeni ai privighetorii Aur albastru dincolo de aur
De noapte… Cum stă la păun în coadă
Ochiul ce ar vroi să vadă.
Vae vae cucu victis,
Benedictus, Benedictus, În penajul său stelar şi umbros
Toată moartea e un strip-tease! Plimbându-se sub chiparos.
În mantia Păunului, Paonului,
Afonului tragic, Faraonului,
Ţipăt de moarte şi Vis. Semn e
Stins şi lucind al Eonului.

Moneda, moneda, moneda

Casta, prihănita, Lebăda, Leda.
Himeră-a Tezaurului sacru
Schimbat pe siclişi nacru.
Pierdut. Înviind. Simulacru.
Pur şi impur, moneda, moneda
Lebăda, Leda.

CADRAN AL DESFRUNZIRII
Ţestoasă brumată, perlă opacă, albastru
cadran al desfrunzirii,
o torţă în miezul labirintului pavat cu
pulbere neagră.

Periplul acelor negre pe cadran

sipetele roţii celeste
şi înăuntrul arcul gata să percuteze
subţiratic, înfăşurat în inele
ca viermele în mărul-împurpurat.
Slujind anonim argintul cochiliei tale.

87
 Până la colina cu pulbere neagră Ion MIRCEA

P o e z i A M a n i e r i s t Ă RO M Â NE A S C Ă

mai sunt câţiva paşi
afânată şi surâzătoare
cum se vesteşte în ceaţă. CU VREMEA ŞI OCHII TĂI
POemul memoriei Cu vremea şi ochii tăi vor ajunge
două mari întunecate păpădii.
Mai uşor cobori în nemişcare
Safir și corindon, agate și cinabru, mica și calcedoniu dacă adormi cu faţa către cer
oh, cristalele voastre sunt clape dulci de armoniu, auzind
și spat de Islanda, eu nu din dicționare vă invoc, şi golurile dintre lumi.
o vesnică Vară întoarce în mine Amiaza de foc. Dar umili cu pieliţa subţire
ca în ureche la miei,
Amintirea mea planetară vă păstrează strălucirea, Mestecenii de sticlă gri
voi fără de ea n-ați fi decât niște biete pietre, când se întinde-n somnul tău Etherul
un șuvoi înghețat, glorificând autocreația și spița şi nu-l mai poţi opri.
Carbonului dar o lucire de dincolo va trece în durata Eonului. Cu vremea şi ochii tăi vor ajunge
două mari întunecate păpădii.
În cutele memoriei mele lava dă ramuri fierbinți,
triburi de luciri policrome se desfac dintre ginți,
împroașcă lacrimi cât oul de porumbă, cât mura, CONTRABAS II
un Cântec sălbatic. Sângele meu îl murmură nu gura. Un cocoş pentru vamă
(cocoşul lui Kriton?), de viu,
Cristalina memorie ca o duminică ruptă din rai, precum sclavii Egiptului
unde celelalte zile se deschid dintr-un evantai, în morminte, cântând.
ca în spectru culorile unde Roșul sublim începe Un ban de aur, toiagul
un imn și fiecare din ele supusă pe el îl petrece. din lemnul rănilor, de sânger,
zahărul candel pe o icoană,
Și iar se întorc pe mai multe voci, acolo, într-însul, grâul de toamnă, încălţămintea de înger.
abia respirând, abia ținându-și sub pleoape plânsul, Toate în dulăpiorul
prin straturile vieții mele trecute de mult mă plimb secret al contrabasului
desculț și hirsut, pe creștet ca o umbră de nimb. împodobit cu lumânări
ca un templu cu logii
şi clătinat de fluviul
străvezie pendulă
a morţii
sub celestele orologii.

Fericită umbra-n
Picioare cântând şi-ascultându-şi
89
 În beznă pură Nicolae DABIJA

P o e z i A M a n i e r i s t Ă RO M Â NE A S C Ă

Cântecul.
Dar cât de fericit
Pe lângă ea copilul
Amintindu-şi zahărul (în timp ce
PASĂRE OARBĂ
În taină-şi mângâie pântecul). Lin, lin, lin
zboară printr-un crâng de-arin.

AERAMEN Parcă-o simte de departe –

ramul se dă la o parte.
sus
Să-ngropi în gura iazului din con, sus
cu-mpiedicări de limbă, inelul de aramă, Sus
o, maci de zgură, nunţi pe cer icon, către cerul presupus;
icoană timpurie: crinul născut prin cataramă. prin amurgul ţăndăros:
jos
Tipsiile vederii s-au răsturnat cu darul jos
strălucitor. Să le ridice-ncrezătorul în gol jos.
cu luare-aminte. Trece-rană, trece-mută;
Scurtează-l, soră apă, şi bea-l o, soră soare, ani am parcă peste-o sută
prin trestiile vocii sale sfinte. urmărind-o,-n zboru-i sfânt,
cum se reazimă
de vânt!

OMAGIU LUI BRÂNCUŞI

O
O O
O O O
O O O O
O O O O O
O O O O O O
C O S M I C Ă
P I R A M I D Ă

91
 CLEPSIDRĂ Şerban FOARŢĂ

P o e z i A M a n i e r i s t Ă RO M Â NE A S C Ă

Voiam să dobor secunda cu o săgeată.

Voiam să măsor cu o iubire vecia.
HOLORIMĂ
Mult prea multă-mi părea Poezia... În port, o cale se repetă
Şi-a mea îmi era lumea toată... Unsoare,-n irizări, la ţărm.
Iarba creştea sub paşii mei, Un soare,-n irizări, la ţărm,
teii scoteau flori pe ram, În portocale se repetă.
de mă gândeam la ei
atunci când iubeam, În fiecare chiparos
ce tânăr adastă, în alburne, moartea.
eram Adastă, în alb, urne. Moartea
o! în fiecare chip, a ros.
eram
ce tânăr
atunci când iubeam: CLEPSIDRĂ
de mă gândeam la ei, În plin balcon, turbanu’, mitenele
teii scoteau flori pe ram; (ale cui?): rasate, doamnele,
iarba creştea sub paşii mei, şi domnişoarele, în voal
şi-a mea îmi era lumea toată... tenace, lejer; beatitudini
Mult prea multă-mi părea Poezia... de mire galeş,
Voiam să măsor cu o iubire vecia... ilustru. O, nu-
Voiam să dobor secunda cu o săgeată. ferii!… ci
rea, cre-
dinţa
lor.
În
plin
bal, con-
turb anumite
neleale cuirasa-
te: doamnele, şi
domnişoarele: învoalte
nacele, jerbe, atitudini
demiregale şi lustru. O,
nu fericirea, credinţa lor.

93
 CVASI-PALINDROM Placă puţin defectă

P o e z i A M a n i e r i s t Ă RO M Â NE A S C Ă
uşor i-au pus pe buze roşu
uşor i-au pus pe buze roşu
pe faţă rozul iluzor
pe faţă rozul iluzor

glicinele: o vomă mov

glicinele: o vomă mov

pe giulgiul ei ca un blam alb

pe giulgiul ei ca un blam alb

dat nouă
care
urgent
negru

SONET A/@ Allemandă

Călca-vom: tu pre alb pre negru io
(culorilor argent ursiţi & sable) nu scria nici un n lilaul le tale:
cu pas predestinat: comme sur une table (scrijela) nu avea din A-ul letale
d’échec cu lespezi reci... decât A- nimb de stea ce-i la-ul petale
Şi nu uri (cu unghi (vag ajur lui Bach, – de floare
Şi n-o sau cu trunchi împrejur din A moll lila, –
să vrei (nici când pe gàmele lui do de triunghi de-abajur (când, domol, de lalea
cu dreptul în echer une chantefable isoscel) indigo fa şi sol ce bolea
am să-ţi închin) Madame la Conestable ca un fel sau bordo scot un ah în paloare,
să vii cu mine-n ţări de dincolò de apel un halo elegiac, prin seri...
de vămile acestor eşichere: în azur selenar dar nu tac, Era ieri;
la (mai pur sau de far ci se fac erau veri
tandre mai sau sperjur) ablefar negre clape), – ca lavanda,
mai volnice m candr A-ul crud un mic nor movul trist când stam
m ai ai la ii şi mai pişichere fără scut rubicond de mai trist şi visam
te mai versico rgi mai ad -
lâncede ma lore ma ecua (către sud) sau de-un blond ametist că dansam
m ai i i alene insonor pudibond) de sub pleoape-allemanda
vagi mai nuşt strâmbe
m ai iucu mai scalene dar acut ca a rond
m mai vinoncoa din Amor din @mor
94 95
 Dactilogramă Arcadie SUCEVEANU

P o e z i A M a n i e r i s t Ă RO M Â NE A S C Ă

NUFĂRUL MAGIC
De ce nu am destinul unui nufăr,
Un ornic vegetal să fiu pe ape,
Şi clipa lacului din arc să-mi scape,
Şi-n albe înfloriri să-nvăţ să sufăr.

Şi să strecor prin orice supape

... şi să-mi ezite sufletul ca dansatorul pe frânghie ...
Impurităţi, noroaie fără număr,
T T
R Z Pe apa rea să nu pot să mă supăr,
I A Să scot din mlaştini perle-ntre pleoape.
S R
T A Un turn să fiu, cărunt de insomnie,
A Pe care luna l-a pictat cu var.
N Înnămolit în vis şi armonie,

Gramofon Să luminez adâncuri reci de plaur

Şi să transform, sub magic ochi de far,
de dimensiunile unei urechi Întreg noroiul – într-un prund de aur!
de elefant (nu și de for-
ma ei) o pâlnie de for-
ma unei flori de ipo-
BALADA UNEI SCOICI VISĂTOARE
moea (nu și de fața Vină odată, dulce himeră,
ei) dezafectată Firule-de-nisip-princiar,
de fața Şi-n trupul meu cu iluzii de sferă
iascăi vechi (nu și de in- Împlinită lancea ta de cleştar.
sonoritatea ei cu caneluri
în scoica-i albă) de sono- În nămol, sub o tijă de nufăr,
ritatea unui greu clopot Te-aştept zi şi noapte, te-aştept;
scufundat de gramofon Se-nroşeşte apa când sufăr,
Perla lunii îmi sângeră-n piept.

Confundă mlaştina cu oceanul.

Între liane, moluşte şi peşti,
Trece ziua, săptămâna şi anul
Şi-mi subţie credinţa-n poveşti.
96 97
 Îndurerează biologia mea visătoare,
LACRIMA LUI OVIDIU

P o e z i A M a n i e r i s t Ă RO M Â NE A S C Ă
Sângerosule, tandrule Cavaler,
Să-mi curgă carnea spre-ascunse tipare
De dor, de-armonii şi mister. Oh, lacri-
ma lui, uriaşă
Pune în ordinea mea firească o altă cât o planetă, şi-a-
Ordine, decât în coralii comuni – cuma mai arde pe mare!
Să se cutremure mediocra apă din baltă poeţii moderni extrag din ea,
De puterea nemaivăzutei minuni! ca dintr-o nesfârşită sa-
lină, suave zăcăminte

CATEDRALĂ MEDIEVALĂ de sare… De seco-

le, de secole,
şi nu se ter-
Tu eşti proiectul unei catedrale mină la-
Pe care a visat-o Dumnezeu, crima lui
Îngăduindu-mi s-o-ntrevăd şi eu euxină!
În armonia goliciunii tale.

Şi la porunca lui (spre a păstra

Materia în forma ei divină)
Vin lebede să moară-n carnea ta,
Albinele-ţi zidesc în trup lumină.

Un suflu tainic şi un ritm preapur

Dă forme dulci şi linii muzicale
Acestei ctitorii medievale

Zidită din lut atic şi azur,

În care Domnul, spre-a-i spori misterul,
Adună-n taină tot ce pierde cerul.

98
Virgil BULAT

P o e z i A M a n i e r i s t Ă RO M Â NE A S C Ă

TANKA VERSUS TEMPUS Note biobibliografice

Eheu fugaces!
Ofilirea prea iute Iancu VĂCĂRESCU
spre pisc descoperi. (1792–1863)
Te zbaţi. O-ntrecere numai
Poet şi traducător. Volume de poezie: „Poezii alese” (1830), „Colecţie din poeziile dlui
Ea. Prinţesa trăirii marelui logofăt Iancu Văcărescu” (1848).

Vis peste vise Costache CONACHI

între himere şi chin. (1778–1849)
Moira clonează Poet şi traducător. Volume de poezie: „Alcătuiri şi tălmăciri” (1856).
Inimi Fărădenumăr
în Una – toate ucise Iordache GOLESCU
(1768–1848)
Sete-arzătoare Dramaturg, poet, traducător, lexicograf. Volume: „Băgări de seamă asupra canoane-
nesupusă nebună. lor grămăticeşti” (1840).
Umedă boare
ne creşte ne zbate-n plus. Alexandru MACEDONSKI
Gemeni singurătăţii (1854–1920)
Poet, prozator, dramaturg. Debut în revistă: 1870, cu poezia Dorinţa poetului,
Frig metafizic. în revista Telegraful. Debut editorial: 1872, cu Prima verba. Volume de poezie:
Nopţi ani în dezolare. „Poezii” (1872), „Excelsior” (1895), „Cartea de aur” (1902), „Le Calvaire de feu” (1906),
Dar (sublim dar) dă-n pârg „Flori sacre” (1912), „Poema rondelurilor” (1912).
plăpând despicat
Ion PILLAT
ca-n Poarta Sărutului
(1891–1945)
Trestie-n crivăţ Poet, eseist, traducător. Debut în revistă: 1911, în revista Convorbiri literare. Debut
cu spori trimeşi până-n rai – editorial: 1911, cu „Povestea celui din urmă sfânt”. Volume reprezentative de poezie:
„Eternităţi de-o clipă” (1914), „Amăgiri” (1917), „Pe Argeş în sus” (1923), „Biserică de
liru-i lin şi iarăşi hai altădată” (1926), „Limpezimi” (1928), „Caietul verde” (1932), „Scutul Minervei” (1933),
hai lângă ş-aşa or fi – „Poeme într-un vers” (1935), „Ţărm pierdut” (1937), „Umbra timpului” (1940), „Împli-
tainele noastre nire” (1942).

Crede iubeşte Adrian MANIU

dăruie şi primeşte. (1891–1968)
Altfel cum să-ţi/ să-mi salvez Poet, prozator, dramaturg, eseist, traducător. Debut în revistă: 1912, cu poemul în
fleacul acela proză Primăvara dulce, în revista Insula. Debut editorial: 1912, cu volumul de poe-
care se cheamă suflet me în proză „Figurile de ceară”.

100 101
Volume reprezentative de poezie: „Salomeea” (1915), „Lângă pământ” (1924), „Dru- George CĂLINESCU

P o e z i A M a n i e r i s t Ă RO M Â NE A S C Ă
mul spre stele” (1930), „Cartea Ţării” (1934), „Cântece de dragoste şi moarte” (1935), (1899–1965)
„Cântece tăcute” (1965), „Versuri în proză” (1965).
Critic şi istoric literar, poet, prozator. Debut editorial: 1932, cu Viaţa lui Mihai Emi-
Vasile VOICULESCU nescu. Volume de poezie: „Poezii” (1937), „Lauda lucrurilor” (1963).
(1884–1963)
Alexandru ROBOT
Poet, prozator, dramaturg. Debut în revistă: 1912, cu poezia Dorul, în revista Convor- (1916–1941)
biri literare. Debut editorial: 1916, cu Poezii. Volume reprezentative de poezie: „Pâr-
gă” (1921), „Poeme cu îngeri” (1927), „Destin” (1933), „Urcuş” (1937), „Ultimele sonete Poet. Debut în revistă: 1932. Debut editorial: 1932, cu Apocalips terestru. Volume de
ale lui Shakespeare în traducere imaginară de V.V.” (1964). poezie: „Somnul singurătăţii” (1936).

Ilarie VORONCA Simion STOLNICU

(1903–1946) (1905–1966)
Poet. Debut în revistă: 1921, cu poezia Tristeţi de toamnă, în revista Sburătorul lite- Poet. Debut în revistă: 1924, în revista Cosânzeana. Debut editorial: 1933, cu Punct
rar. Debut editorial: 1923, cu Restrişti. Volume reprezentative de poezie: „Colom- vernal. Volume de poezie: „Pod eleat” (1935), „Şerpuiri între lut şi torţele de aur” (pos-
ba” (1927), „Ulise” (1928), „Plante şi animale. Terase” (1929), „Brăţara nopţilor” (1929), tum, 1973).
„A doua lumină” (1930), „Incantaţii” (1931), „Act de prezenţă” (1932).
Paul MIHNEA
Tudor ARGHEZI (1921–1994)
(1880–1967) Poet şi traducător. Debut editorial: 1940, cu Preludiu. Volume reprezentative de
Poet, prozator, publicist. Debut în revistă: 1896, cu poezia Tatălui meu, în revista Liga poezie: „Galerie cu autoportret” (1968), „Hinghere şi Demiurg” (1973), „Coroană de
ortodoxă. Debut editorial: 1927, cu volumul „Cuvinte potrivite”. Volume reprezentati- sonete” (1992).
ve de poezie: „Flori de mucigai” (1931), „Cărticică de seară” (1935), „Hore” (1939), „Una
sută una poeme” (1947), „Cântare omului” (1957), „Litanii” (1967), „Noaptea” (1967). Nina CASSIAN
(1924–2014)
Eugen JEBELEANU Poetă, prozatoare, traducătoare. Debut editorial: 1947, cu volumul „La scara 1/1”.
(1911–1991) Volume reprezentative de poezie: „Vârstele anului” (1957), „Dialogul vântului cu ma-
Poet şi traducător. Debut în revistă: 1927, cu poezii, în revista Viaţa literară. Debut rea” (1957), „Spectacol în aer liber” (1961), „Disciplina harfei” (1965), „Ambitus” (1969),
editorial: 1929, cu Schituri cu soare. Volume reprezentative de poezie: „Inimi sub să- „Recviem” (1971), „Loto-Poeme” (1972), „De îndurare” (1981), „Numărătoarea inversă”
bii” (1934), „Cântece împotriva morţii” (1953), „Elegie pentru floarea secerată” (1967), (1983).
„Hanibal” (1972), „Arma secretă” (1980).
Valentin ROŞCA
Ion BARBU (1925–1987)
(1895–1961) Poet. Debut editorial: 1952, cu Bună dimineaţa. Volume reprezentative: „Floarea pă-
Poet şi matematician. Debut în revistă: 1918, cu poezia Fiinţa, în revista Literatorul. mântului” (1960), „Descântece de dragoste” (1977), „Amiaza lucrurilor” (1982), „Me-
Debut editorial: 1930, cu „Joc secund”. Este singurul volum publicat de autor în tim- reu ucenic” (1984).
pul vieţii, neluându-se în considerare placheta „După melci” (1921), nefericit ilustrată.
Romulus VULPESCU
Dan BOTTA (1933–2012)
(1907–1958) Poet şi traducător. Debut în revistă: 1953, cu poezii, în revista Tânărul scriitor. Debut
Poet şi eseist. Debut în revistă: 1923, în revista Calendarul. Debut editorial: 1931, cu editorial: 1956, cu Aminta, traducere din Torquado Tasso. Volume de poezie: „Poezii”
Eulalii. Volume de poezie: „Limite” (1936). (1965), „Şi alte poezii” (1970), „Arte & Meserie” (1979), „Vechituri & novitale” (2005).

102 103
Gheorghe TOMOZEI Nora IUGA
(1936– 1997)
Poet. Debut editorial: 1957, cu Pasărea albastră. Volume reprezentative: „Altair”
(1967), „Suav anapoda” (1969), „Maşinării romantice” (1973), „Gloria ierbii” (1975), „Ier-
bar de vervi” (1978), „Catalogul corăbiilor” (1987), „Prea târziu, prea devreme” (1984),
„Un poet din Tibet” (1995).
Horia ZILIERU ud e o salcie” (2013).
(n. 1933)
Poet. Debut în revistă: 1947, cu poezii, în revista Albina. Debut editorial: 1959, cu
volumul „Fluierul”. Volume reprezentative: „Orfeu îndrăgostit” (1966), „Alcor” (1967),
„Iarnă erotică” (1969), „Nunţile efemere” (1972), „Orfeu plângând-o pe Eurydice”
(1973), „Orfeon” (1980), „Fulgul şi cenuşa” (1989), „Între două nopţi” (1995), „Exodul
cuielor însângerate. Poem hymnus” (2006), „Mirungere” (2009).
Nichita STĂNESCU (1941–2008)
(1933– 1983)
Poet. Debut în revistă: 1957, cu poezii, în revistele Tribuna şi Gazeta literară. Debut
editorial: 1960, cu Sensul iubirii. Volume reprezentative de poezie: „O viziune a sen-
timentelor” (1964), „Dreptul la timp” (1965), „11 Elegii” (1966), „Roşu vertical” (1967),
„Laus Ptolemaei” (1968), „Necuvintele” (1969), „Măreţia frigului” (1972), „Epica Magna”
(1978), „Operele imperfecte” (1979), „Noduri şi semne” (1982).
Anatol CODRU
(1936–2010)
Poet, traducător, regizor. Debut editorial: 1962, cu Nopţi albastre. Volume reprezen-
tative de poezie: „Îndărătnicia pietrei” (1967), „Feciori” (1971), „Piatra de citire” (1980),
„Mitul personal” (1986), „Întâmplarea mirării” (1998), „Ruperea de nefiinţă” (1999).
Leonid DIMOV unui samovar” (1983), „Dintr-o scorbură de morcov” (1998), „Fluturii din pandişpan”
(1926–1987)
Poet şi traducător. Debut editorial: 1966, cu „Versuri”. Volume reprezentative de poezie:
„Pe malul Styxului” (1968), „7 poeme” (1968), „Carte de vise” (1969), „Semne cereşti” (1970),
„Eleusis” (1970), „A. B. C.” (1973), „Amintiri” (1973), „La capăt” (1974), „Dialectica vârstelor”
(1977), „Spectacol” (1979), Texte (1980), „Veşnica reîntoarcere” (1982).
Dan LAURENŢIU (1971), „Poemul de purpură şi alte poeme” (1974), „Marea înfăţişare” (1977), „Arca”
(1937– 1998)
Poet şi eseist. Debut editorial: 1967, cu Poziţia aştrilor. Volume reprezentative de po-
ezie: „Călătorie de seară” (1969), „Imnuri către amurg” (1970), „Poeme de dragoste”
(1975), „Zodia leului” (1978), „Privirea lui Orfeu” (1984), „Ave Eva” (1986), „Psyche” (1989),
„Femeie dormind” (1993), „Mountolive” (1994), „Patul metafizic” (2000, postum).
104
P o e z i A M a n i e r i s t Ă RO M Â NE A S C Ă
(n. 1931)
Poetă şi traducătoare. Debut editorial: 1968, cu volumul „Vina nu e a mea”. Volu-
me reprezentative de poezie: „Captivitatea cercului” (1970), „Scrisori neexpediate”
(1978), „Opinii despre durere” (1980), „Inima ca un pumn de boxeur” (1982), „Piaţa
cerului” (1986), „Cântece” (1989), „Spitalul manechinelor” (1998), „Capricii periculoa-
se” (1998), „Autobuzul cu cocoşaţi” (2001), „Fetiţa cu o mie de riduri” (2005), „Câinele
Virgil MAZILESCU
(1942–1984)
Poet şi traducător. Debut editorial: 1968, cu „Versuri”. Volume de poezie: „Fragmente
din regiunea de odinioară” (1970), „Va fi linişte, va fi seară” (1979), „Guillaume poetul
şi administratorul” (1983).
Cezar IVĂNESCU
Poet. Debut editorial: 1968, cu volumul „Rod”. Volume de poezie reprezentative:
„Rod III” (1975), „Rod IV” (1977), „La Baad” (1979), „Muzeon” (1979), „Sutrele muţeniei”
(1994), „Efebul de la Marathon” (2003).
Daniel TURCEA
(1945–1979)
Poet. Debut editorial: 1970, cu Entropia. Volume de poezie: „Epifania” (1978).
Emil BRUMARU
(n. 1939)
Poet. Debut editorial: 1970, cu volumele „Versuri” şi „Detectivul Arthur”.
Volume reprezentative: „Julien Ospitalierul” (1974), „Cântece naive” (1976), „Adio,
Robinson Cruzoe” (1978), „Dulapul îndrăgostit” (culegere selectivă, 1980), „Ruina
(2003), „Infernala comedie” (2005), „Cântece de adolescent” (2007), „Rezervaţia de
îngeri” (2013).
Mihai URSACHI
(1941–2004)
Poet. Debut în revistă: 1968, cu poezii, în revista Cronica.
Debut editorial: 1970, cu „Inel cu enigmă”. Volume reprezentative: „Missa solemnis”
(1979), „Vila Rosenkranz” (1980), „Nebunie şi lumină” (1998), „Benedictus” (2002).
Adrian POPESCU
(n. 1947)
Poet şi eseist. Debut în revistă: 1962, cu poezii, în revista Făclia. Debut editorial: 1971,
105
cu Umbria. Volume reprezentative de poezie: „Focul şi sărbătoarea” (1975), „Câmpiile
magnetice” (1976), „Curtea Medicilor” (1979), „Proba cu polen” (1980), „Suburbiile ce-
rului” (1982), „Vocea interioară” (1987), „Călătoria continuă” (1989), „Pisicile din Torcello”
(1997), „Fără vârstă” (1998), „Drumul strâmt” (2001), „O dimineaţă în forul roman” (2007).
Ion MIRCEA
(n. 1947)
Poet. Debut în revistă: 1966, cu poezia Pescuitorul de perle, în revista Transilvania.
Debut editorial: 1971, cu Istm. Volume reprezentative: „Tobele fragede” (1978), „Co-
pacul cu 10 000 de imagini” (1984), „Piramida împădurită” (1989), „Poezii” (1996),
„Şocul oxigenului” (2002).
Nicolae DABIJA Baroc – manifestare artistică şi literară (dominantă a Europei Occidentale între
(n. 1948)
Poet, eseist, publicist, traducător. Debut în revistă: 1965, cu un ciclu de versuri, în
revista Tinerimea Moldovei. Debut editorial: 1975, cu Ochiul al treilea. Volume repre-
zentative de poezie: „Apă neîncepută” (1980), „Zugravul anonim” (1985), „Aripă sub
cămaşă” (1989), „Dreptul la eroare” (1993), „Lacrima care vede” (1994), „Între dragoste
şi moarte” (1998), „Tăceri asurzitoare” (1999), „Fulger înrourat” (2005), „Maraton prin-
tre gloanţe” (2008).
Şerban FOARŢĂ Gongorism – stil literar manierist, creat de poetul spaniol Luis de Góngora
(n. 1942)
Poet, eseist şi traducător. Debut editorial: 1976, cu Texte pentru Phoenix. Volume
reprezentative de poezie: „Simpleroze” (1978), „Şalul, eşarpele Isadorei/Şalul e şar-
pele Isadorei” (1978), „Copyright” (1979), „Areal” (1983), „Holorime” (1986), „Caragia-
leta” (1998), „Un castel în Spania pentru Annia” (1999); „Erau ziare, erau evenimente”
(2000), „Caragialeta bis” (2002), „Spectacol cu Dimov” (2002), „Fractalia” (2004), „Rebis”
(2005), „Istoriile unui matroz întors de pe Planeta Roz” (2007), „Îndreptar practic de
chiciologie” (2008), „Nu ştiu alţii cum sunt” (2009).
Arcadie SUCEVEANU Manierism – manifestare artistică şi literară opusă modelului clasic al echilibrului
(n. 1952)
Poet. Debut editorial: 1979, cu Mă cheamă cuvintele. Volume reprezentative: „Ţăr-
mul de echilibru” (1982), „Mesaje la sfârşit de mileniu” (1987), „Arhivele Golgotei”
(1990), „Secunda care sunt eu” (1993), „Eterna Danemarcă” (1995), „Mărul îndrăgostit
de vierme” (1999), „Corabia de la mansardă” (2004), „Fiinţe, umbre, epifanii” (2011),
„Ferestre stinse de îngeri” (2014).
Virgil BULAT
(1940–2010)
Poet şi traducător. Debut editorial: 1985, cu „Nocturnalia”. Volume de poezie: „Dra-
gonul spre ziuă” (1988), „Patimile tânărului Ion în Arcadii” (2000), „Metaîntorşii în me-
zopunct” (2005).
106
P o e z i A M a n i e r i s t Ă RO M Â NE A S C Ă
Concepte operaţionale1
Asianism – stil al oratoriei şi prozei greceşti şi latine, caracterizat prin exprimarea
cu un exces de fraze scurte, ritm amplu marcat, figuri de stil abundente, antiteze şi
paralelisme, asonanţe şi un caracter sentenţios.
Asyndeton – îngrămădirea a cât mai multe cuvinte într-un vers, renunţându-se la
conjuncţia „şi”.
1580 şi 1750) opusă modelului clasic, ce se caracterizează prin fantezie dezlănţuită,
exaltare, respingere a regulilor, cultivare a hiperbolei şi antitezei, gust pentru fan-
tastic, fervoare, pitoresc, gust al pateticului şi al decorativului.
Caligramă – mod special de a dispune versurile, altfel încât poezia în întregime să
reprezinte grafic simbolurile sau sugestiile pe care le conţine.
Concetto – corespondenţă între idei şi imagini antitetice.
Eufonie – îmbinare armonioasă a sunetelor într-un vers sau o propoziţie în scopul
de a crea o sonoritate plăcută şi chiar muzicalitate.
(sec. XVI), ce se caracterizează prin frecventa utilizare a unor cuvinte de origine stră-
ină, a unor structuri frazeologice după modelul limbii latine, printr-un stil încărcat,
plin de virtuozităţi formale, bogat în metafore şi în jocuri de cuvinte.
Holorimă – secvenţă poetică ce poate fi citită în mai multe feluri, în funcţie de
pronunţie, de plasarea accentelor şi a pauzelor.
Lipogramatica – renunţarea la utilizarea unei oarecare litere în scrierea unui text.
Logodaedalia – folosirea ingenioasă a cuvintelor monosilabice în compunerea
versurilor.
şi normei. Cultivă interesul pentru artificialitate, exagerare, fabulos, pentru preţiozi-
tate imagistică şi virtuozitate formală.
Marinism – stil literar manierist, creat de poetul italian Giambattista Marino
(sec. XVI–XVII), ce se caracterizează printr-un limbaj artificial şi încărcat, prin expresii
obscure, imagini căutate, metafore sofisticate.
Metaforism – mod de exprimare în care se folosesc frecvent metaforele sau alte
figuri de stil.
1 Pentru a elabora acest glosar, am apelat la: Anghelescu M., Ionescu C., Lăzărescu Gh.,
Dicţionar de termeni literari, Bucureşti, Ed. Garamond, f.a.; Petraş I., Teoria literaturii:
curente literare, figuri de stil, genuri şi specii literare, metrică şi prozodie. Dicţionar-
antologie, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică R.A., 1996.
107
Palindrom – grup de cuvinte care poate fi citit de la stânga la dreapta şi de la
dreapta la stânga fără să-şi piardă sensul.
Pangramatica – folosirea unui şir de cât mai multe cuvinte începând cu aceeaşi
literă.
Paranomasia – alcătuirea unor omonime sau cvasiomonime cu sens diferit sau
chiar opus.
Preţiozitate – stil (Franţa, sec. XVII) căutat, excesiv de aluziv şi subtil până la artifi-
cialitate şi obscuritate, provenind dintr-o orientare culturală vizând rafinarea mora-
vurilor şi opusă exprimării comune, banale şi vulgare.
Tautofonie – repetiţie supărătoare a aceloraşi sunete sau articulaţii.
P o e z i A M a n i e r i s t Ă RO M Â NE A S C Ă
Repere bibliografice
1. Călinescu, George. Scriitori străini. Bucureşti: Editura pentru Literatură Universală,
1967.
2. Călinescu, George, Marino, Adrian, Vianu, Tudor. Clasicism, romantism, baroc. Cluj-
Napoca: Editura Dacia, 1971.
3. Călinescu, Matei. Clasicismul european. Bucureşti: Editura Enciclopedică Română,
1971.
4. Cimpoi, Mihai. O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia. Chişinău: Edi-
tura Arc, 1995.
5. Crăciun, Gheorghe. Aisbergul poeziei moderne. Postfaţă de Mircea Martin. Piteşti:
Editura Paralela 45, 2002.
6. Curtius, Ernst Robert. Literatura europeană şi Evul Mediu latin. Traducere de Adolf
Armbruster. Bucureşti: Editura Univers, 1970.
7. Gracián, Baltazar. Ascuţimea şi arta ingeniozităţii. Traducere din spaniolă, prefaţă,
note şi comentarii de Sorin Mărculescu. Bucureşti: Editura Humanitas, 1998.
8. Hocke, Gustav René. Lumea ca labirint. Manieră şi manie în arta europeană. De la
1520 până la 1650 şi în prezent. Traducere de Victor H. Adrian; prefaţă de Nicolae
Balotă; postfaţă de Andrei Pleşu. Bucureşti: Editura Meridiane, 1973.
9. Hocke, Gustav René. Manierismul în literatură. Alchimie a limbii şi artă combina-
torie esoterică. Contribuţie la literatura comparată europeană. Traducere de Herta
Spuhn; prefaţă de Nicolae Balotă. Ediţia a II-a. Bucureşti: Editura Univers, 1998.
10. Istrate, Ion. Baroc şi manierism. Piteşti: Editura Paralela 45, 2000.
11. Lefter, Ion Bogdan. 5 poeţi: Naum, Dimov, Ivănescu, Mugur, Foarţă. Piteşti: Editura
Paralela 45, 2003.
12. Manolescu, Nicolae. Despre poezie. Bucureşti: Editura Cartea Românească, 1987.
13. Micu, Dumitru. Scurtă istorie a literaturii române, vol. II. Bucureşti: Editura Iriana,
1995.
14. Mincu, Marin. Poeticitate românească postbelică. Constanţa: Editura Pontica,
2000.
15. Mincu, Marin. Poezie şi generaţie. Bucureşti: Editura Eminescu, 1975.
16. Muşina, Alexandru. Eseu asupra poeziei moderne. Chişinău: Editura Cartier, 1997.
17. Panofsky, Erwin. Ideea. Traducere de Amelia Pavel. Bucureşti: Editura Univers,
1975.
18. Papu, Edgar. Evoluţia şi formele genului liric. Bucureşti: Editura Albatros, 1972.
19. Pavlicencu, Sergiu. Tranziţia în literatură şi postmodernismul. Braşov: Editura Uni-
versităţii „Transilvania”, 2002.
109
20. Petreu, Marta. Jocurile manierismului logic. Bucureşti: Editura Didactică şi Peda-
gogică, 1995.
21. Piru, Alexandru. Istoria literaturii române. Bucureşti: „Grai şi suflet – cultura naţi-
onală”, 1994.
22. Simuţ, Ion. Incursiuni în literatura actuală. Oradea: Editura Cogito, 1994.
23. Sorohan, Elvira. Cantemir în Cartea Hieroglifelor. Bucureşti: Editura Minerva, 1978.
24. Spiridon, Monica, Lefter, Ion Bogdan, Crăciun, Gheorghe. Experimentul literar
românesc postbelic. Piteşti: Editura Paralela 45, 1998.
25. Stoichiţă, Victor Ieronim. Pontormo şi manierismul. Bucureşti: Editura Meridiane,
1978.
26. Ulici, Laurenţiu. Literatura română contemporană. Volumul I: Promoţia ’70.
Bucureşti: Editura Eminescu, 1995.
27. Vianu, Tudor. Opere. Volumul 10. Bucureşti: Editura Minerva, 1982.
 Imprimare la Combinatul Poligrafic,
str. Petru Movilă, 35;
MD-2004, Chişinău, Republica Moldova
Comanda nr.