DENOTAŢIE ŞI CONOTAŢIE

Denotaţia şi conotaţia constituie valori ale cuvântului bazate, fiecare, pe o modalitate de

reflectare a realităţii. Denotaţia reprezintă sensul conceptual sau cognitiv al unui cuvânt, pur
intelectual, fundamental şi relativ stabil. Reuneşte elemente semantice non-subiective,
analizabile în afară de context, de discurs sau de enunţare. Este echivalentul conceptului ori al
unui sens ştiinţific elaborat. Denotaţia este legată direct, nemediat de realitatea extralingvistică,
de obiectul real sau de referent şi este foarte importantă în realizarea funcţiei de comunicare a
limbii. Sensul denotativ al cuvântului este menţionat întotdeauna pe primul loc în dicţionar.
În opoziţie cu denotaţia, conotaţia reprezintă o clasă de valori secundare şi eterogene ale
semnificatului unui cuvânt, rezultând prin adăugarea unui sens emotiv, afectiv denotaţiei.
Constituie sensul figurat al unui cuvânt, plusul semantic al acestuia interpretat în mod subiectiv,
personal de către vorbitor. Există conotaţii cu caracter social mai larg, recunoscute de
majoritatea vorbitorilor, însă şi conotaţii ce depind de o alegere subiectivă, mai puţin repetabilă,
având, în consecinţă, caracter individual. Când se operează cu conotaţii, obiectul desemnat se
poate şterge temporar din memorie. De la imaginea sa globală se poate ajunge la imaginea
atributelor lui, nedetaşate de el, şi apoi aceste elemente se pot estompa reciproc, stabilindu-se
alte asociaţii de idei, ce reprezintă conotaţii. De exemplu: Denotaţia cuvântului LEU este
„mamifer din familia felinelor, cu talie anumită, cu greutate corporală mare, cu gheare retractile
etc”. Conotaţia cuvântului LEU presupune referirea la faptul că animalul numit astfel este luat
drept o fiinţă cu putere fizică excepţională, cu înfăţişare măreaţă şi nobilă, rege al animalelor,
trăsături condiţionate de caracteristicile obiective ale animalului corespunzător, după cum
rezultă din descrierea denotaţiei acestui cuvânt. Într-un context precum S-a dovedit a fi un
adevărat leu în cadrul disputei familiale, din denotaţia cuvântului LEU se selectează numai
ideea de „forţă, putere”, iar conotaţia respectivă poate fi considerată socială, întrucât este
înţeleasă şi utilizată de majoritatea vorbitorilor. Conotaţiile sunt în general legate de libertatea
expresivă a vorbitorului, care se manifestă în grad maxim atunci când se identifică cu tropii sau
figurile de stil. În acest caz, conotaţiile pot avea uz general, chiar dacă determinat contextual,
de exemplu FIERUL se oxidează în aer (denotaţie), faţă de om de FIER (conotaţie care
corespunde unei asemănări printr-o metaforă, decodabilă de către orice vorbitor).
Observație!
În timp ce denotaţia este stabilă şi una singură, orice conotaţie este dependentă de
context.