T7.

Funcțiile limbajului

Psihologul K.Bühler distinge trei funcţii principale ale limbajului, şi anume: a)

funcţia expresiv-emoţională, prin care se obiectivează trăirile şi Universitatea SPIRU
HARET 604 atitudinile subiectului;
b) funcţia conativă, prin care se exercită influenţa asupra celor din jur;
c) funcţia referenţială (designativă/cognitivă), prin care cuvintele desemnează
conţinutul activităţii de cunoaştere.
P. Janet şi A. Ombredane, leagă funcţiile limbajului de nivelurile sale integrative,
astfel că le deduc din acestea. A. Ombredane identifică funcţiile limbajului cu utilizările sale
și le ierarhizează după criteriul primitiv/spontan - elaborat/voluntar. Acesta a desprins cinci
utilizări sau funcţii principale: afectivă, ludică, practică, reprezentaţională şi dialectică
(discursivă).
1. Funcţia afectivă derivă din integrarea limbajului în sfera emoţională. Aceasta
constă în exprimarea spontană, involuntară sau voluntară a conţinutului trăirilor emoţionale şi
pulsiunilor. Verbalizarea dinamicii funcției afective se realizează în forme diferite: de la
simple interjecţii, până la descrieri închegate (în cazul emoţiilor şi sentimentelor). Latura cea
mai legată de trăirile emoţionale actuale este cea intonaţională. Modificarea înălţimii şi
intensităţii sunetelor, exclamaţiilor şi cuvintelor, a ritmului şi tonului vorbirii sunt toate
expresii ale unei trăiri de un anumit fel şi de o anumită intensitate. În asemenea situaţii devin
relevante expresiile pe care subiectul aflat sub stăpânirea unei trăiri emoţionale puternice le
adresează agentului cauzator al trăirii respective. În funcţie de felul trăirii, expresiile
respective vor avea un caracter sancţionator, injurios sau unul de recunoştinţă şi mulţumire.
În consecință, relaţia interpersonală va urma un curs pozitiv, constructiv, de apropiere şi
armonie, sau unul negativ, destructiv, antagonic, de îndepărtare şi excludere reciprocă.
2. Funcţia ludică este strâns legată de cea afectivă, în special în ceea ce privește partea
pozitivă, tonică a trăirilor. Această funcție presupune producerea în subiect a unei stări
specifice de plăcere, de relaxare, de satisfacţie. Această funcţie se manifestă de timpuriu în
copilărie, în forma repetiţiilor ritmate, a ajustărilor şi a contrastelor fonetice, combinaţiilor de
efect. La adulți, jocul verbal devine o modalitate de distracţie: schimbul de glume, de vorbe
de duh, construcţii de cuvinte şi expresii, corelări fonetice şi semantice, ca modalitate de
procurare a unei stări de bună dispoziţie sau a unei satisfacţii intelectuale.
3. Funcţia practică este menită să declanşeze, să ușureze şi să conducă acţiunea
colectivă prin colaborare sau rivalitate. Este un limbaj de intervenţie imediată, cu formule
concise şi energice, deoarece comunicarea se desfăşoară într-un cadru situativ, unde cele mai
multe condiţii sunt cunoscute. Psihologul Ombredane susţine că limbajul practic se regăseşte
şi în conduita individuală, sub forma autocomenzii – de automobilizare sau de autointerdicţie,
a blamării şi aprobării de sine, a vorbirii ritmice, sincopate, care definește momentele acţiunii
şi-i relevă articulaţiile etc. În viziunea actuală, utilizarea practică a limbajului se subsumează
funcţiei lui mai cuprinzătoare – cea de reglare.
4. Funcţia reprezentaţională constă în desemnarea a ceea ce, la momentul actual, este
absent, fiind în raport invers cu naraţiunea şi evocarea. Limbajul reprezentaţional se
orientează în două direcţii: spre figurarea concretă şi singulară, aspect prin care se aseamănă
cu opera de artă, a cărei semnificaţie este imediat accesibilă și spre aluzia fundată pe un
sistem de convenţii, a căror însuşire anterioară este necesară. În reprezentări nu pot fi
cuprinse noţiuni abstracte, dar sunt din plin prezente elementele care dau naștere aluziilor și
sugestiilor.
5. Funcţia dialectică rezidă în utilizarea formală a limbajului, care nu se centrează pe
descrieri şi povestiri, ci pe formarea şi desfacerea combinaţiilor simbolice abstracte, expresia
cea mai elocventă a acestei funcţii fiind algebra. Aceasta se corelează cu formarea operaţiilor
formale ale gândirii. Prin funcţia dialectică, limbajul verbal devine principalul instrument
care mediază şi face posibilă cunoaşterea conceptual-abstractă.
Bibliografie:
Golu, M., Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007.
https://liceunet.ro/manual-psihologie/procesele-psihice/limbajul/functii-si-forme