Structura limbajului

Structura si functiile limbajului

Referat facut de : Balas (Racovita) Ana-Maria

UTM

Psihologie an 1 ID

1
Structura limbajului

Cuprins
Structura si functiile limbajului.............................................................................................................1
Structura si functile limbajului...............................................................................................................3
Functiile limbajului............................................................................................................................3
Limbajul la nivel neurobiologic..........................................................................................................5
Psihogeneza limbajului......................................................................................................................6
Limbajul si gandirea...........................................................................................................................8
Structura limbajului...........................................................................................................................8
Concluzii..........................................................................................................................................10

2
Structura limbajului

Structura si functile limbajului

Logica este legata de limbaj prin insasi obiectul ei. Rationamentele se compun din
propozitii insa propozitiile apartin limbajului, ele nu pot exista decat ca propozitii ale unui
anumit limbaj.
Limbajul este procesul psihic de utilizare a limbii în vederea realizării funcţiei de
comunicare, cunoaştere sau reglare. Limbajul este unul dintre mijloacele cele mai specific
umane, cel mai frecvent folosit in comunicarea interumană. Limbajul mai poate fi definit ca
un vehicul ce transporta intenţii, atitudini, un mijloc de transmisie ă informaţiilor, care circula
fără rezistenta de la un sistem cognitiv la altul. S.L. Rubinstein a formulat o definiţie a
limbajului foarte scurtă, dar foarte cuprinzătoare: „Limbajul, scrie el, este limba in acţiune”

Functiile limbajului

Psihologia contemporană consideră că limbajul îndeplineşte o multitudine de funcţii,

dintre care cele mai importante sunt trei: funcţia de comunicare, funcţia cognitivă şi
funcţia reglatoare. Prima şi cea mai importantă este funcţia de comunicare. Limbajul în
această funcţie constituie un proces de stabilire şi gestionare a relaţiilor dintre oameni cu
ajutorul limbii.
Pot fi identificate trei avantaje pe care limbajul si comunicarea le aduc omului:
a) Îi permite să trăiască alâturi şi împreună cu alţii, să ia poziţie faţă de alţii, să se
adapteze situaţiilor noi, să ţină seama de experienţa altora, să o asimileze, dacă e cazul şi e
necesar.
b) Prin comunicare, individul se face cunoscut altora, dar şi sieşi, îşi corijează o serie
de percepţii şi atitudini eronate, se introspectează şi se poate înţelege mai bine pe sine.
c) Comunicarea răspunde nevoii omului de a fi apreciat, prin intermediul ei el atrage
atenţia altora asupra sa, implicit, afirmându-se şi punându-se în valoare.

3
Structura limbajului

Psihologul rus A. A. Leontiev numeşte limbajul în funcţia lui de comunicare activitate

verbală.
A doua funcţie importantă a limbajului este cea cognitivă. Primul aspect al acestei
functii îl constatăm atunci când limbajul joacă rolul de mijlocitor al proceselor psihice
cognitive şi face posibilă declanşarea şi buna desfăşurare a acestor procese. Gândirea este
imposibilă fără limbaj, limbajul este mecanismul psihologic de bază al gândirii. Nici
memoria, memoria logică, bunăoară, nu poate exista şi nu poate activa în afara limbajului.
Limbajul îndeplineşte rolul de ax al întregului sistem psihic uman şi-i face posibilă
funcţionarea. Al doilea aspect e legat de activităţile didactice când învăţătorul sau profesorul
cu ajutorul limbajului le formează elevilor şi studenţilor cunoştinţe. Jinkin, cunoscut psiholog
rus, numea limbajul în funcţia cognitivă transmiţător de informaţii. Într-adevăr, profesorul
transmite cunoştinţe studenţilor prin prelegere, comunicare, discuţie, pe scurt, prin cuvânt.
A treia funcţie principală a limbajului este funcţia de reglare. Omul trăieşte în
societate, în grupuri şi mereu este pus în situaţia să se adapteze la alţii, să le influenţeze
comportamentele, atitudinile şi sentimentele. Rog să ştergeţi tabla, se adresează învăţătorul
unui elev şi drept răspuns elevul şterge tabla. Ce a făcut învăţătorul? A determinat un act
dezirabil pentru el – ştergerea tablei. Funcţia de reglare observăm atunci când o persoană
produce comportamente şi luări de atitudini la o altă persoană prin sugestii, rugăminţi, aluzii,
îndemnuri sau prin mijloace verbale mai directe şi mai dure cum sunt ordinele, dispoziţiile,
comenzile. Omul prin limbaj influenţează nu numai comportamentul altor oameni, ci şi pe al
său propriu prin autosugestie, autocomandă, autoîndemn.
Luria, un mare psiholog rus, afirma că voinţa se produce prin limbaj. Omul îşi
adresează sieşi anumite porunci şi se determină prin cuvinte autostimulatoare să
îndeplinească ceea ce şi-a propus.
Alte funcţii. Funcţia afectivă a limbajului constă în exprimarea spontană a emoţiilor
şi impulsurilor, sub forma intonaţiilor, modificărilor de timbru, mimică, gesticulaţie sau chiar
strigăt şi interjecţie, ca în stările de mare încărcătură emoţională. Este o dimensiune a
limbajului care se leagă de formele mai primitive de expresie, dar la care limbajul evoluat a
adăugat nuanţe şi modulări specifice, prin care putem citi aspectele implicite ale comunicării.
La acestea adăugăm că orice comunicare implică, pe lângă mesajul principal (cel mai adesea
informaţional-cognitiv) un conţinut afectiv, căci vrem să influenţăm conduita cuiva, să
obţinem ceva, să declanşăm o schimbare de conduită, adică să determine o rezonanţă între noi
şi interlocutor.

4
Structura limbajului

Funcţia persuasivă a limbajului, care presupune deliberat convingerea, influenţarea,

modificarea celuilalt. În psihoterapie deseori sugestia foloseşte această pătrundere afectivă,
creată prin limbaj, pentru a genera o schimbare de optică, de convingere sau de atitudine.
Funcţia ludică apare de timpuriu în jocul copilului, care dezvoltă plăcerea de a fi
cauză operând nu numai asupra obiectelor, ci şi asupra cuvintelor. Funcţia ludică exprimă, pe
de o parte, contribuţia acumulărilor inconştiente în auto-generarea limbajului la copil, pe de
altă parte rolul elementelor implicite ale cuvintelor (rima, aliteraţia, asonanţele, reduplicările,
unificările prin contiguitate). La adult jocurile de cuvinte, plăcerile savante legate de
rezolvarea integramelor, imaginile poetice vor prelua de la copil cele două caracteristici
fundamentale: ideea de joc cu cuvintele (prin care istoric este transformat în … isteric), şi
contribuţia sensurilor conotative, secundare, depozitate în inconştient, care oferă de multe ori
o combinatorică la distanţă, surprinzătoare, neobişnuită.
Funcţia magică este aceea prin care cuvântul a fost considerat constant a avea o
putere incantatorie, de vrajă, de unde utilizarea lui mistică: detaşându-se de lucru, cuvântul
pare a-l domina cu uşurinţă, a-l guverna. El spune ceea ce nu există încă şi reînvie ceea ce a
dispărut. Aceasta poate fi explicaţia pentru care multe mitologii au făcut din forţa magică a
cuvântului izvorul creator al lumii (la început a fost cuvântul, spune şi Biblia). Această forţă
elementară generatoare a lumii este chiar temeiul creaţiei poetice. Lucian Blaga susţinea, în
acest context, că nu toate cuvintele au această forţă, utilizarea continuă le-a tocit şi le-a golit
de puterile de la începuturi, rostul poetului fiind acela de a le curăţa şi reda forţa lor generică,
elementară.

Limbajul la nivel neurobiologic

Limbajul la nivel neurobiologic este realizat de următoarele 4 structuri cerebrale: aria

Broca,
aria Wernicke, girusul angular şi centrul motor responsabil de mişcări ale mâinii, degetelor.
Aria Broca: în 1865 Paul Broca, neurofiziolog francez (1824-1880), a publicat o comunicare
referitoare la un pacient care suferise o deteriorare a unei zone mici a cortexului aflată la baza
lobului frontal din emisfera stângă. Ca urmare a acestei leziuni, pacientul era incapabil să
verbalizeze cuvintele. Avea ce spune, dorea să spună, dar nu putea... Astfel s-a stabilit că
acest segment de creier, numit ulterior aria Broca, este responsabil de verbalizare (de rostire,
pronunţare a cuvintelor). Deteriorarea ariei Broca produce imposibilitatea verbalizării (afazia
motoră sau afazia expresivă, sau afazia Broca).

5
Structura limbajului

Aria Wernicke este situată, de obicei, în porțiunea posterioară a girusului temporal superior
în emisfera dominantă (stângă în 97% din cazuri). Această arie înconjoară cortexul auditiv de
pe fisura Sylvius. Totuși, nu există o evidență prea clară a localizării ariei Wernicke. Unii o
identifică cu aria de asociație auditivă unimodală din girusul temporal superior, anterior de
cortexul auditiv primar. Aici se află locul cel mai implicat, în mod constant, în recunoașterea
cuvintelor vorbite, lucru dedus din experimentele de imagistică cerebrală. Alții includ, de
asemenea, părțile adiacente ale cortexului heteromodal din ariile Brodmann 39 și 40, situate
în lobul parietal. O funcție esențială a ariei Wernicke este de a transforma stimulii senzoriali
în reprezentări neuronale sub formă de cuante, astfel încât acestea să permită asocieri ce duc
la înțelegerea sensului unui cuvânt.
Girusul angular se află în lobul occipital, emisfera stângă. Funcţia lui constă în
recepţionarea informaţiei vizuale de la cortexul vizual şi traducerea ei într-un echivalent al
cuvântului vorbit astfel încât să poată fi înţeleasă. Cu alte cuvinte, această zonă asigură
citirea. Deteriorarea ei duce la dislexie (tulburarea citirii ca activitate verbală, dificultate de a
citi pe înţeles).
Centrul motor care comandă mişcările mâinii se află în partea de sus a lobului frontal,
emisfera stângă. Deteriorarea lui produce disgrafia, imposibilitatea de a scrie, de a opera
scrisul ca activitate verbală sau de a scrie, dar imposibil de citit ce e scris.

Psihogeneza limbajului

Psihologia contemporană dispune de mai multe studii ştiinţifice asupra modalităţilor prin care
copiii îşi însuşesc limbajul şi etapele pe care le parcurge limbajul în dezvoltarea sa
ontogenetică. În continuare le vom prezenta pe cele mai reprezentative şi valoaroase studii.
Studiul lui Stephen Fry.
Fry descrie următorul tablou al apariţiei şi dezvoltării limbajului în ontogeneză:
1. De la naştere la două luni, singura vocalizare a copilului este un sunet deranjant, în special
plânsul.
2. De la vârsta de aproximativ două luni, copilul începe să scoată un nou tip de sunete care
indică plăcerea, asemănător cu uguitul porumbeilor.
3. Între patru şi nouă luni, această formă se dezvoltă considerabil şi copilul începe să
gângurească - emiţând sunete repetitive, cum ar fi „da-da-da-da".
4. Acest proces continuă în perioada de la nouă la optsprezece luni, dar copilul explorează
acum şi dezvoltă foneme (unităţi de sunet definite). În această perioadă, începe să producă şi

6
Structura limbajului

zgomote cu sonorităţi similare, cum sunt „ma-ma-ma-ma" şi „ba-ba-ba-ba" — experimentând

modalităţile de a le lega. În timpul acestei perioade, copilul construieşte un sistem fonemic,
pe care îl va utiliza mai târziu la compunerea cuvintelor. Procesul seamănă cu însuşirea unor
deprinderi fizice înainte de a le utiliza în scopuri mai complicate. Aceasta este, de asemenea,
perioada în care încep să apară primele cuvinte.
5. De la optsprezece luni la doi ani şi jumătate, copilul începe să construiască sintagme de
două cuvinte, de exemplu, „dă papa".
6. De la doi ani jumătate la patru ani, învaţă reguli de gramatică, îşi îmbogăţeşte vocabularul,
trece prin ultimele faze de dezvoltare a sistemului fonemic şi leagă deseori propoziţii destul
de complicate.
7. Pe la vârsta de patru până la şase ani, îşi însuşeşte toată gramatica şi sintaxa de bază
caracteristice pentru adult necesare pentru comunicare, şi sarcina principală de acum înainte
este îmbogăţirea şi dezvoltarea vocabularului. Studiul lui Martin Braine. Braine a examinat
modalităţile în care copiii îşi organizează propoziţiile de două-trei cuvinte şi a constatat că se
conturează două clase principale de cuvinte, pe care le-a numit cuvinte pivot şi cuvinte libere.
Cuvintele pivot sunt acelea care pot fi utilizate în câteva afirmaţii diferite, înţelesul
propoziţiei depinzând de cuvântul pivot utilizat. Cuvinte ca „al meu" sau „dă" sunt exemple
de cuvinte pivot - copilul le poate utiliza împreună cu diverse cuvinte libere.
Studiul lui Roger Brown a emis o ipoteză uşor diferită asupra gramaticii copilului, care este
cunoscută sub denumirea de gramatică a relaţiilor semantice.
Într-un studiu bine cunoscut realizat pe trei copii, Adam, Eve şi Sarah, a scos în
evidenţă faptul că însuşirea limbajului de către copil pare să se desfăşoare într-o succesiune
care ar putea fi organizată în aproximativ cinci etape principale:
1. În prima etapă, copilul articulează doar propoziţii simple de două cuvinte: „vreau
ursuleţ" sau „mămica plecat".
2. În etapa a doua, copilul începe să folosească forme flexionare şi articole, spunând,
de exemplu: „uite un căţeluş" sau „am plecat".
3. În etapa a treia, copilul începe să pună întrebări, de la cele relativ uşoare, cum ar fi
„ce?", „unde?" şi „când?" şi până la „cum?" şi „de ce?".
4. Etapa a patra este caracterizată de folosirea frazelor simple, alcătuite de obicei din
două propoziţii, cum ar fi: „Eu am băut lapte şi ursuleţul a băut lapte".
5. În timpul etapei a cincea, copilul este capabil să lege propoziţiile prin elemente de
relaţie şi să utilizeze propoziţii subordonate, adică să construiască fraze dintr-o propoziţie
regentă şi una subordonată: „Maria, care locuieşte acolo, merge la şcoala noastră".
7
Structura limbajului

Punctele de vedere propuse de Fry şi Brown asupra etapelor însuşirii limbajului nu se

contrazic, de fapt, dar fiecare pune accentul în mod diferit. Fry susţine că dezvoltarea
vocalizării încă de la primele luni este de interes, în timp ce Brown ia de bun acest lucru şi se
preocupă în principal de felul în care copilul leagă cuvintele. Gramatica pivot a lui Braine
subliniază structura limbajului iniţial al copilului, în timp ce relaţiile semantice ale lui Brown
accentuează semnificaţia exprimărilor copilului.

Limbajul si gandirea

Teoria behavioristă. J.B.Watson (1878-1958), părintele behaviorismului afirma :

gândirea nu este, de fapt, nimic altceva decât limbaj. Cu alte cuvinte şi mai scurt: gândirea
= limbaj. Atunci când gândim, facem mici mişcări inconştiente din gâtlej şi laringe.
Ipoteza relativităţii lingvistice. Sapir (1884-1939) şi Whorf (1897-1941), doi
antropologi americani, au elaborat ipoteza potrivit căreia gândirea depinde, cumva, de limbaj.
Pentru a ne putea gândi la ceva, limbajul nostru trebuie să conţină cuvintele pentru a desemna
acel ceva. Gândirea depinde de limbaj, dar această dependenţă este una moderată. De
exemplu, laponii (trib eschimos) care au în limba lor 27 cuvinte pentru zăpadă gândesc mai
nuanţat şi mai complex despre zăpadă decât anglofonii sau noi, românofonii, care avem doar
3 cuvinte (zăpadă, omăt, nea).
Teoria lui J. Piaget despre limbaj şi gândire.
Piaget, (1896-1980), mare psiholog elveţian, afirma că limbajul este o simplă
manifestare externă a procesului de gândire a subiectului. Adică el spune exact invers la ceea
ce afirma Watson (Formula lui Watson: gândire = limbajul).
Teoria lui L.S.Vîgotsky despre limbaj şi gândire. Vîgotski, (1896-1934), mare
psiholog rus, îl contrazice pe Piaget: însuşirea limbajului este alimentată mai degrabă de
nevoia de comunicare a copilului cu alte persoane decât de cea a rezolvării problemelor.
Limbajul se dezvoltă direct din primele 16 interacţiuni sociale pe care copiii le au cu părinţii
lor. Copiii îşi dezvoltă limbajul deoarece doresc să fie mai eficienţi în interacţiunea socială, în
comunicare.
Teoria lui B.Bernstein despre codurile complexe şi limitate. Bernstein, socio- şi
psiholingvist britanic, susţine că există diferenţe de clasă evidente privind modul în care
oamenii folosesc limbajul. Persoanele din clasele de jos (muncitorii, ţăranii) utilizează codul
limitat (restricted code) al limbajului, în timp ce cele din clasele mijlocii şi superioare codul

8
Structura limbajului

complex (elaborated code). Codul complex se caracterizează prin utilizarea în număr mare a
substantivelor, adjectivelor şi verbelor, a explicaţiilor, a comentariilor, a expresiilor.

Structura limbajului

Desi vorbim despre limbaj, cel mai adesea noi avem in vedere limba, nu limbajul.
Avand insa in vedere ca problemele despre care discutam nu comporta riscul unor confuzii,
din motive de simplitate vom lua cei doi termeni ca sinonimi.
Distingem in raport cu limbajul: alfabetul (= lista semnelor elementare), vocabularul
(= multimea expresiilor construite in limbaj), gramatica (= sistemul de reguli).
Limbajul avut in vedere aici este limbajul natural pe care il luam ca limbaj de
referinta (orice alt limbaj poate fi abordat in aceeasi maniera).
Fata de ideea generala de semn, discutata in paragraful anterior, intervine acum ideea
de semn elementar insa si aceasta necesita explicatii.
Ce sunt aceste semne elementare si prin ce difera ele de semnele discutate anterior?
In primul rand trebuie observat ca noi am folosit denumirea de "semn" pentru ceea ce
in mod obisnuit denumim expresie. De exemplu, "casa" este semn pentru ca sta pentru o
semnificatie sau exprima o semnificatie numai ca aceste semne se compun, la randul lor, din
semne mai simple pe care nu le mai putem asocia vreunei semnificatii anume ( "c" din
cuvantul "casa" este semn elementar, el nu are nici un fel de semnificatie).
Caracteristica cea mai importanta a acestor semne este ca se pot recombina intre ele,
rezultatul fiind alte semne mai complicate. Aceste semne sunt denumite "expresii". In cazul
de fata, "casa" si "casca" sunt expresii compuse din aceleasi semne elementare insa dincolo
de aceasta asemanare, ele sunt foarte diferite.
Este clar deci ca a doua categorie de baza a limbajului, dupa semn, este expresia.
Delimitam expresiile, fie dupa regulile lor de constructie, fie dupa semnificatiile pe care le
exprima.
Pare evident din ratiuni pur logice, spune L. Hjemslev, ca orice limbaj posibil
cuprinde doua lucruri: expresia si ceea ce exprima aceasta. Nu exista expresii care sa nu
exprime ceva si nu putem avea ceva de exprimat fara expresie. Aceste doua elemente luate
impreuna sunt fundamentale pentru orice limbaj.[2][2]
Mai multe expresii formeaza o propozitie. Ca si expresiile din care se compun,
propozitiile au o determinare logica (sintactico-semantica) si una gramaticala. S-ar putea
[2]

9
Structura limbajului

foarte bine intampla ca ceea ce numim propozitie din punct de vedere gramatical sa nu fie
propozitie si din punct de vedere logic insa despre aceasta problema vom vorbi ceva mai
departe (v. cap. III, distinctia judecata - propozitie).

Concluzii

Dintre toate fenomenele psihice, gândirea şi limbajul se află într-o strânsă legătură,
ele evoluând prin intercondiţionare pe tot parcursul ontogenezei omului. Menţionăm însă că
desprinderea lor din contextul sistemului psihicului uman este un demers artificial ce poate fi
realizat numai în scopul unei mai bune analize teoretice a raporturilor dintre ele. În realitate
nici un fenomen psihic nu este izolat de toate celelalte.
Luând limbajul ca un proces comunicaţional, trebuie să precizăm ca ceea ce se
transmite este un mesaj, deci un conţinut informaţional şi semantic. Fiecare cuvânt are o
semnificaţie principală şi alte sensuri secundare. Fiecare individ adăugă semnificaţiei
principale alte sensuri strâns legate de experienţa personală, asocieri de trăiri subiective,
afectiv-motivaţionale. Şi cum este legat cuvântul de propoziţie aşa este legat şi conceptul de
judecată.
Normele gramaticii şi normele logicii formale sunt solidare şi simetrice. În consecinţă
se poate spune că între comunicaţional şi cognitiv se instituie un raport de unitate. Deci nu se
poate gândi fără mijloacele limbajului, iar vorbirea fără înţeles sau conţinut cognitiv este o
simplă formă fără conţinut.
Limbajul are la nivelul psihicului rolul unui ax care face posibil fenomenul de
conştiinţă.

Bibiografie
1. Neha P

10