Leoaică tânără, iubirea

de Nichita Stănescu
 Neomodernismul a fost orientarea literară a anilor 1960-1970, inițiată
de un grup de tineri poeți care au revenit la lirism după perioada realismului
socialist, când poezia a fost pusă în slujba ideologiei comuniste.

Trăsăturile poeziei neomoderniste sunt spiritul ludic, reiterarea marilor

teme ale literaturii interbelice, ermetismul expresiei poetice, reinterpretarea
miturilor, expresivitatea, ironia, cultivarea imaginilor artistice insolite,
ambiguitatea limbajului și redescoperirea subiectivității.

Reprezentanți ai acestui curent literar sunt: Nichi Stănesc, Marin

Sorescu, Ana Blandiana, Ioan Alexandru, Ștefan Augustin Doinaș, Adrian
Păunescu.

Nichita Stănescu este cel mai important poet al generației 60 prin faptul
că lirica sa aduce o modificare esențială în înțelegerea poeziei. El scrie astfel de
cum se scris până atunci în lirica românească și în cea universală. În opera
poetică a lui N. Stănescu se observă cel puțin trei etape: etapa inițială, în care
se observă legătura poetului cu lumea, fiind marcată de extazul unității ființei
și al iubirii, a doua etapă e anunțată prin volumul „Dreptul la timp” și își are
punctul maxim în „11 elegii” și a treia etapă care e dominată de tema timpului
și a morții.

N. Stănescu a scris următoarea volume de versuri: „Sensul iubirii”(1960), „O

viziune a sentimentelor”(1964), „Dreptul la timp”(1965), „11 elegii”(1966),
„Necuvintele”(1969) și „În dulcele stil clasic”(1970).

Poezia „Leoaică tânără, iubire” de N. Stănescu a apărut în volumul „O

viziunea a sentimentelor” în 1964 și aparține primei etape a creației
stânesciene. În această etapă numită și metaforică, viziunea poetică se
construiește în jurul unei metafore esențiale. Se încadrează în genul liric, ca
specie literară fiind o confesiune lirică, dar și o artă poetică.

O trăsătură a neomodernismului prezentă în poezie este ambiguitatea

limbajului poetic care este generată de asocieri inedite ale cuvintelor, dar și
prezența metaforelor.

O altă trăsătură a neomodernismului este inovația formală. Poezia este

alcătuită din trei strofe cu număr inegal de versuri. Măsura versurilor este
variabilă, versurile lungi de 10 silabe alternează cu versurile scurte de 3 versuri.
Ritmul este interior și rima variabilă, prin prezența versului liber. Este prezentă
tehnica ingambamentului, prin care ideea poetică dintr-un vers fiind
continuată în versul următor care începe cu literă mică.

Tema poeziei este iubirea, poetul dezvăluind intensitatea acestui

sentiment care reprezintă o forță creatoare ce coordonează universul și care
schimbă raportul eului poetic cu lumea exterioară și cu sine.

Sunt trei secvențe care corespund celor trei strofe, inegale ca întindere.

Secvența l surprinde clipa descoperirii iubirii. Există un scenariu epic.

Vizualizat ca o superbă felină, sentimentul iubirii ia forma agresivă a leoaicei
care „pândi-se-ncordare/mai de mult”. Întâlnirea cu iubirea este violentă,
imprevizibilă. Toată secvența e dominată de verbe de mișcare: „a sărit”; „a
înfipt”; „a mușcat”. Se creează un câmp semantic al vânătorii, prezența activă
fiind leoaica, nu vânătorul. Mușcătura leoaicei sugerează descoperirea bruscă a
iubirii, iar întâlnirea eului liric cu iubirea sa se întâmplă în absența oricărui
decor.

Secvența a ll-a se oprește asupra efectului psihologic al neașteptatei

întâlniri cu iubirea, raportând eul liric la întregul univers. Mușcătura leoaicei nu
provoacă durere, ci determină o metamorfoză a ființei și chiar a întregului
univers. Lumea pare a se naște abia acum pentru făptura îndrăgostită. Apar
elementele de cosmogonie reduse la două simboluri esențiale: simbolul
cercului rotitor „se făcu un cerc de-a dura” și simbolul apelor primordiale „ Ca
o strângere de ape”. Eul liric se află în centrul acestui univers, „în jurul meu”.
Apare motivul privirii, metafora „Curcubeu tăiat în două” propunând o viziune
neobișnuită asupra lumii care se umple de lumină și culoare. Dragostea
spiritualizează ființa îngrădindu-i accesul într-un spațiu sacru unde izvorăște
cântecul ciocârliei. Iubirea devine astfel cântec înat, odă a bucuriei.

Secvența a lll-a surprinde transformarea ființei celui care iubește. Apar

metonimii: „sprânceana” care sugerează gândirea. Cunoșterea rațională;
„bărbia”, adică comunicare prin logos. Prin aceste metonimii se creează o nouă
relație a eului liric cu lumea, noua fizionomie poartă însemnele leoaicei arămii,
care „trece alene cu mișcările viclene”. Finalul poeziei constituit dintr-o
repetițienrămasă deschisă „încă o vreme și încă o vreme” evidențiază ideea
potrivit căreia iubirea proiectează omul în eternitate.
 Titlul reluat în incipit este o metaforă care sugerează imaginea iubirii
văzută ca un animal de pradă agresiv. Prin titlul alcătuit dintr-o opoziție
dezvoltată se definește sentimentul iubirii, prin raportare la o „leoaică tânără”,
sugerându-se sensurile acestui sentiment: forță și senzualitate.

Limbajul poetic este caracterizat prin ambiguitate generată de asocieri

inedite ale cuvintelor, dar și prezența metaforelor.

La nivel expresivității se observă prezența imaginilor artistice vizuale

„Privirea-n sus țășni/ Cucubeu tăiat în două” , auditive: „ auzul o-ntâlni/ tocmai
lângă ciocârlie” și dinamice „mă pândi”, „sărise”.

La nivelul figurilor de stil se evidențiază abundența metaforelor „Leoaică

tânără iubirea”, „Curcubeu tăiat în două” , „Deșert în strălucire”, epitete
cromatice: „colți albi” , „leoaică arămie”, metonimii: „sprânceană”, „tâmplă”,
„bărbie”, comparația „un cerc ca o strângere de ape” și repetiția „Înc-o
vreme/și-nc-o vreme”.

Ca discurs liric poezia este o confeciune lirică, observându-se mărcile

lexico-gramaticale ale prezenței eului liric: verbe și pronume la persoana l :
„mi”, „mă” , „am dus”.

Se creează doua câmpuri semantice, unul al vânătorii: „a sărit”, mă

pândise”, „colții”, „leoaică” și cel alcătuit din părțile coprlui omenesc:
„tâmplă”, „bărbie”, „mână”, „fața”, „sprânceana”.

Din punct de vedere al inovației formale, poezia este alcătuită din trei
strofe cu număr inegal de versuri. Măsura versurilor este variabilă, versurile
lungi de 10 silabe alternează cu versurile scurte de 3 versuri. Ritmul este
interior și rima variabilă, prin prezența versului liber. Este prezentă tehnica
ingambamentului, prin care ideea poetică dintr-un vers fiind continuată în
versul următor care începe cu literă mică.

Iubirea reprezintă mitul central al poeziei lui N. Stănescu, elementul

care ordonează universul poeziei sale. Mitul cosmogenezei este rescris ca
fundament, iubirea imprevizibilă în fața căreia omul este neputincios, dar care
odată cunoscută și acceptată transfigurează eul liric în tainele cunoșterii, astfel
încât participând la o nouă cosmogonie eul renaște într-un univers edenic.
 În concluzie, poezia modernistă ilustrează într-o manieră inedită
întâlnirea omului cu iubirea. Sentimentul se corporalizează sub forma unei
leoaice, animal feroce, a cărei pradă este întreaga ființa a celui îndrăgostit.