TEMA SI VIZIUNEA MOARA CU NOROC

Perioada de dupa 1860, de dupa miscarea literara pasoptista poarta denumirea de

Epoca Marilor Clasici, denumire ce face referire la faptul ca cele patru nume ale epocii,
M. Eminescu, I. Creanga, I. L. Caragiale si I. Slavici, devin niste modele ale literaturii.
Din punct de vedere cultural, Epoca Marilor Clasici este una din perioadele cele mai
fructuoase ale societatii romanesti datorita faptului ca s-a desfasurat pe fondul unor
puternice transformari social-politice.

Ioan Slavici a fost considerat de criticul George Calinescu „un instrument de observatie
excelent” al mediului rural oferind in nuvelele sale o freasca a moravurilor, a
comportamentului oamenilor in functie de stratificarea lor sociala dar si a datinilor,
traditiilor si obiceiurilor.

Textul literar „Moara cu noroc” a fost publicat in 1881, in volumul „Novele din popor’’.
Este o nuvela, specie a genului epic, in proza, cu un singur fir narativ, care prezinta un
conflict puternic, redat in maniera obiectiva, cu personaje putine, dar bine conturate.
„Moara cu noroc’’ este o proza de factura realista prin lipsa idealizarilor, prin
verosimilitatea intamplarilor, inspiratia din realitate prin prezentarea societatii
ardelenesti de la sfarsitul secolului al XIX-lea, descrierile detaliate, obiectivitatea
perspective narative, surprinderea relatiei dintre om si mediul in care traieste dar si prin
prezenta personajelor tipice. Din perspectiva continutului, „Moara cu noroc’’ este o
nuvela psihologica intrucat accentul este pus pe conflictul psihologic, prin folosirea
monologului interior. Slavici se remarca prin finetea observatiei in ceea ce priveste
descrierea starilor interioare si a transformarilor comportamentale determinate de
acestea.
Titlui nuvelei este un topos literar care desemneaza un han aflat la rascruce de drumuri,
in pustietate. Locatia, o fosta moara, simbol al perisabilului, este, in esenta, aducatoare
de ghinion, desi aparent este spatiu privilegiat al ,,norocului” inavutirii.
Tema este reprezentata de consecintele nefaste pe care setea de imbogatire le are
asupra individului.
Viziunea despre lumea in nuvela lui Slavici este configurata conform principiilor
scriitorului ardelean, care isi construieste subiectele si personajele pornind de la teze
morale si principii etice ferme, cum sunt vorbele batranei, soacra lui Ghita, potrivit
carora omul trebuie sa fie multumit cu ceea ce are, caci nu exista bogatie mai mare
decat cumpatarea, adevarul si omenia.
Relatiile temporale si spatiale sporesc veridicitatea subiectului. Actiunea este plasata in
Ardeal, zona Arad, in secolul al XIX-lea. Ea se desfasoara pe parcursul unui an, fiind
simbolic plasata intre doua repere crestine: sarbatoarea Sfantului Gheorghe si Pastele.
Conflictul exterior dintre Ghita si Lica se reflecta in constiinta personajului principal prin
pierderea increderii in sine si afecteaza grav relatiile sale de familie.
Subiectul este simplu, concentrat si surprinde conflictul ireconciliabil. Desi conflictul
exterior se reflecta si in constiinta personajului, nu se poate vorbi despre doua planuri
narative, ci despre unul singur, care se ramifica pe doua coordonate. Evenimentele sunt
inlantuite temporal si cauzal, fapt care confera textului veridicitate.
Incipitul nuvelui si finalui ei enunta cuvintele batranei, soacra personajului principal,
conferind textului caracter simetric. Nuvela se deschide astfel cu sfatul dat de aceasta
ginerelui, fost cizmar, care ia in arenda hanul de la Moara cu noroc pentru a-si spori
castigurile in vederea deschideri unui atelier propriu de cizmarie: ,,Omul sa fie multumit
cu saracia sa, cai daca e vorba, nu bogatia, ci linistea colibei tale te face fericit”.
Vorbele ei reprezinta intelepciunea spirituala a poporului, pentru care e mult mai
importanta implinirea sufleteasca oferita de familie decat bogatia.

Finalul nuvelei revine simetric la vorbele batranei, rostite in urma tragediei perecute in
familia sa: ,,Simteam eu ca nu are sa iasa bine, dar asa le-a fost dat’’. Ele explica in
mod elocvent faptul ca un fatum potrivnic este vointa unei forte superioare careia omul
nu i se poate impotrivi.
Simetrica este si prezentarea drumului, care duce la han, la inceputul nuvelei, pentru
ca, la finalul ei, acesta sa se contopeasca sugestiv cu drumul vietii, caci batrana
impreuna cu cei doi copii isi continua destinul parasind locul tragicelor evenimente:
,,Apoi ea lua copiii si pleaca mai departe’’.

Intriga nuvelei este momentul in care la han isi face aparitia Lica Samadaul, seful
porcarilor din imprejurimi, un personaj straniu care exercita o influenta negativa asupra
celor din jur. Personalitatea sa puternica si inclinatia maladiva a acestuia spre rau, vor
determina dezechilibrul sufletesc al lui Ghita si destramarea familiei sale. Destul de
repede carciumarul intelege ca la Moara cu noroc nu se poate sta fara voia lui Lica, iar
el isi doreste cu ardoare sa ramana caci castigul este multumitor. Aceasta situatie ii
ofera protagonistului o singura cale, nefavorabila constiintei sale, dar aducatoare de
bani, anume prietenia cu Lica.

Scena depozitiei si a judecatii are rostul de a demonta mecanismul de parghii al

fatalitatii, al faptelor dirijate de mintea diabolica a unui om in stare sa-l cuprinda in
desfasurarea lui: Lica a jefuit si si-a creat un alibi, dar atat de puternic, incat sub pavaz
lui mai poate infaptui, nepedepsit, o crima. Reuseste, in acelasi timp sa-si inculpe
dusmanii directi, pe Saila si pe Buza-Rupta, si sa-l treaca sub banuiala pe Ghita. Totul
se petrece in rastimpul unei zile si nopti, cand Samadaul ucide, ii lichideaza pe
dusmani, il aserveste pe Ghita, il dezarmeaza pe urmaritorul Pintea, facandu-l ridicol.
Orientarea morala a faptelor se mentine in umbra si admirabila ramane explozia de
putere: Samadaul ia forma umana a destinului, el este unealta prin care soarta isi
implineste cursul. Personajele lui Slavici au convingerea ca soarta lor este dinainte
stabilita ,, Cine poate sa scape de soarta ce-i este scrisa?’’ se intreaba Ghita care, de
altfel, mentioneaza adeseori convingeri ca:,,Asa mi-a fost randuit’’, ,,daca e rau ce fac,
nu puteam sa fac altfel’’. Ca sa-l prinda si sa zadarniceasca planurile omului care il
adusese in starea de cumplit impas, barbatul isi arunca nevasta drept momeala, cu
speranta ca ea va rezista tentatiei. Aceasta scena dezvaluie ultima faza a degradarii
morale a lui Ghita. Relevanta este afirmatia lui Pintea, care-l descalifica pe Ghita: ,,Tare
om esti tu, Ghita, grai Pintea pe ganduri. Si eu il urasc pe Lica, dar n-as fi putut sa-mi
arunc o nevasta ca a ta drept momeala in cursa cu care vreau sa-l prind’’.
Samadaul nu apare des, dar regizeaza o inscenare a fricii insinuante: vine pe furis, prin
locuri neumblate, imblanzeste cainii si se imprieteneste cu slugile. Cand Ghita este
epuizat de asteptare, Samadaul ataca: ii ia banii adunati pana atunci dar pretinde ca nu-
l talhareste, ci se ,,imprumuta’’. Situatia devine dilematica pentru Ghita: daca-l denunta
pe Lica, nu-si va recapata banii, daca nu-l denunta este obligat sa accepte colaborarea
cu raul.

Uciderea Anei este salvatoare, Ghita incercand sa scoata din rau printr-un alt rau
violent, pe fiinta impinsa de el insusi la pacat: este, aici, nevoia de a-l suprima pe cel
care, prin pacat, se identificase cu seducatorul ei: ,,Daca mai adineoara l-as fi gasit aici,
poate ca nu te-as fi ucis’’.

Ghita este ucis de Raut, Lica se sinucide pentru a nu fi prins viu de jandarmul Pintea,
iar moara este incendiata starpind raul.

In opinia mea, prozatorul realist Ioan Slavici este autorul unei opere complexe, in care
sufletul omenesc este infatisat din perspectiva unei conceptii morale bine conturate.
Prin opera acesui scriitor patrunde in literatura romana analiza psihologica, element
definitoriu al prozei moderne.

In concluzie, ramane remarcabila arta scriitorului de a construi dialogul si monologul

interior, dar si de a analiza gandirile si trairile interioare ale personajelor. Toate acestea
sunt redate in mod clar, cu o concizie clasica.