,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii...

” de Lucian Blaga (1919)

Tema și viziunea despre lume

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i ne-nţeles
se schimbă-n ne-nţelesuri şi mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.

În contextul literaturii române interbelice, ca urmare a impunerii teoriei sincronismului,

susținută de criticul literar Eugen Lovinescu, în paralel cu orientarea tradiționalistă din poezie,
se dezvoltă și o orientare modernistă, care aduce în peisajul liricii opere de inspirație citadină,
cu un limbaj intelectualizant, mai puțin accesibil cititorilor. Autori precum G. Bacovia, Lucian
Blaga, Tudor Arghezi și Ion Barbu vor reînnoi limbajul artistic și vor cultiva noi elemente de
prozodie, deschizând astfel seria unor creații cu valoare de arta poetică, în care își vor
transpune, într-o manieră originală, viziunea despre rolul poetului și al poeziei.
Un astfel de exemplu, îl constituie și creația poetică a lui Lucian Blaga care deschide
volumul ,,Poemele luminii”, publicat în 1919, și aduce pe scena poeziei interbelice un limbaj
artistic de inspirație filosofică prin care transpune problema cunoașterii și un nou tip de
expresivitate. Poetul-filosof, Blaga consideră că există două tipuri de cunoaștere: una
,,luciferică”, artistică, generatoare de mistere, care îi este proprie poetului și alta ,,paradisiacă”,
rațională, dornică să dezvăluie misterele, ce îi caracterizează pe ceilalți oameni. Celor două
tipuri de cunoaștere le corespund două metafore: cunoașterii luciferice – metafora
,,revelatorie”, care învăluie obiectul în mister, potențându-l, iar cunoașterii paradisiace –
metafora ,,plasticizantă”, ce redă întocmai realitatea. Toată această concepție este ilustrată în
poezia ,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii...”. Prin plasarea sa la început de volum, dar și
prin transpunerea concepției despre rolul poetului și al poeziei, într-un limbaj original, de
origine filosofică, această poezie are valoare de artă poetică blagiană.
Titlul, reluat și în incipitul poeziei, reprezintă un element de paratext, ce instituie un
orizont de așteptare asupra cititorului și este o declarație prin care eul liric blagian, plasat în
poziție inițială a enunțului, își asumă prin verbul la forma negativă ,,nu strivesc” ipostaza de
ocrotitor al misterelor universului. De asemenea, metafora ,,corola de minuni a lumii” are
valoare revelatorie, semnificând universul, imaginat sub forma unei flori, ale cărei petale
reprezintă misterele lumii.
Poezia este structurată pe baza unei antiteze ce îi pune în opoziție pe eul liric și pe alții.
,,Eu” ilustrează preferința pentru cunoașterea luciferică, artistică, care lasă nedezvăluite tainele,
sporind chiar misterul lucrurilor, în timp ce ,,alții” reprezintă cunoașterea paradisiacă, rațională,
prin care se dezvăluie toate tainele universului. Acestei antiteze i se asociază și sintagmele
,,lumina mea”/,,lumina altora” sau formele verbale ,,nu strivesc”, ,,nu ucid”, ,,sporesc”,
,,iubesc”/,,sugrumă”.
Pentru accentuarea diferenței dintre cunoașterea luciferică și cea paradisiacă, Blaga
apelează la ampla comparație cu luna, astrul tutelar al nopții, care învăluie cu vraja sa în mister
întregul univers, așa cum poetul învăluie lumea cu tainele creației sale.
Finalul realizează o relație de simetrie cu incipitul, reluând într-o enumerație substantivele
,,flori’, ,,ochi”, ,,buze”, ,,morminte” ca metafore-simbol ale naturii, universului spiritual, iubirii și
morții. Prezența verbului ,,iubesc” întărește opțiunea eului liric blagian pentru cunoașterea
luciferică, repreyentată de metafora revelatorie a luminii: ,,lumina mea”.
 La nivelul versificației, ca în orice creație modernistă, se caracterizează prin prezența
strofei polimorfe, cu măsură inegală de 2-13 silabe și rimă albă, în care se cultivă și tehnica
ingambamentului, conform căreia, ideea începută în versul cu inițială majusculă este continuată
în versuri cu inițială minusculă.
Toate acestea dau creației ,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii...” valoare de artă
poetică blagiană, deoarece într-un limbaj original, filosofic, autorul consideră că rolul poetului și
al poeziei este de a-și pune existența întru mister și revelarea acestuia. Poetul-filosof, Lucian
Blaga, nu-și mai formulează întrebări legate de marile probleme ale existenței, el ajunge la
concluzia că misterele lumii nu pot fi descifrate în totalitate, creând, la rândul său, mistere:
,,omul trebuie să fie creator, de aceea renunț cu bucurie la cunoașterea absolutului”. Atitudinea
de protejare a misterelor este explicată prin iubire - ,,căci eu iubesc”, sentiment care, la acest
poet, devine o cale de cunoașterii. Totodată, autorul este preocupat și de creație, care în
viziunea sa artistică, inspirată din filosofie, înseamnă intuirea în particular a universalului.
Fiind considerat un înnoitor al genului liric din perioada interbelică a literaturii române,
Lucian Blaga este, așa cum afirma criticul literar Eugen Lovinescu, ,,unul dintre cei mai originali
creatori de imagini ai literaturii noastre”.