PERIOADA INTERBELICĂ – MODERNISMUL

„EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII” DE LUCIAN BLAGA -1919

Perioada interbelică va sta la confluenţa benefică a tradiţionalismului evidenţiat în

revistele „Viaţa românească” a lui Garabet Ibrăileanu şi „Gândirea” a lui Nichifor Crainic şi a
modernismului promovat de revista „Sburătorul” şi de cenaclul omonim conduse de E.
Lovinescu. Sub semnul acestor direcţii, se vor remarca în această perioadă în poezie Ion Barbu,
ca reprezentant al ermetismului, Tudor Arghezi, ca reprezentant al modernismului clasicizant şi
Lucian Blaga, fundamentând modernismul filozofic.
Volumul de debut din 1919, „Poemele luminii” îl consacră pe Lucian Blaga ca pe o nouă
izbândă a liricii româneşti, după „poetul nepereche”, cu care are vădite afinităţi, volumele
următoare: „Paşii profetului, „În marea trecere”, „Laudă somnului”, „La cumpăna apelor”, „La
curţile dorului” sau „Nebănuitele trepte” demonstrând acest lucru pe deplin. Modul în care
abordează temele creaţiei sale: iubirea, ca punct de geneză a lumii şi a omului, natura, ca
reprezentare a simbolurilor fundamentale, istoria, ca proces de evoluţie a eului poetic, mitul, ca
modalitate generatoare a universului poetic, conştiinţa, ca nucleu al universului poetic şi, evident
tema creaţiei, îl afirmă pe acest „poet al luminii” ca expresionist prin tensiunea extatică,
transcenderea realităţii, voinţa creatoare, năzuinţa spre absolut, conştiinţa apocaliptică, în poezie
căutând marile porniri ale spiritului vizionar, poezia expresionistă blagiană fiind strigăt de
deznădejde şi revoltă. Ca filozof, Lucian Blaga consideră că lumea a fost creată de „Marele
Anonim”, acesta creând o lume profund misterioasă, plină de „toturi perfecte”, sau „diferenţiale
divine”. Între el şi lume creatorul a aşezat o „cenzură transcendentă”, care se depărtează de om
pe măsură ce acesta încearcă să se apropie de ea, deoarece omul, cu cât cunoaşte mai multe, cu
atât îşi dă seama cât de multe nu cunoaşte. Omul accede la cunoaşterea lumii în două forme:
„cunoaşterea paradisiacă” sau ştiinţifică, aceasta fiind sortită eşecului, deoarece distruge misterul
şi „cunoaşterea luciferică” sau artistică, superioară celeilalte, deoarece potenţează misterul,
Blaga considerând că „există pentru fiinţa omenească o singură şansă de a lua contact cu
realitatea însăşi”, nu prin simţuri, nu prin idee, ci „prin punere de probleme, prin deschidere de
mistere ca atare”. Este astfel evidentă atitudinea lui Blaga ca poet, om şi gânditor în faţa tainelor
Universului: „omul trebuie să fie un creator – de aceea renunţ cu bucurie la cunoaşterea
absolutului”, bucurie pe care Blaga o exprimă în arta sa poetică „Eu nu strivesc corola de minuni
a lumii”.
Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” a este o artă poetică, fiind publicată în primul
volum de versuri ale lui Blaga. TEMA poeziei o reprezintă atitudinea poetică în faţa marilor
taine ale universului, cunoaşterea lumii în planul creaţiei poetice fiind posibilă numai prin
comunicare afectivă totală, prin iubire, ca sentiment ce măreşte cunoaşterea.
TITLUL este format din pronumele de persoana I, marcă a eului liric exprimat subiectiv,
negaţia care anulează lexemul a cărui signaletică dominantă este duritatea -„strivesc” în raport cu
eul liric, şi „corola de minuni a lumii”- ansamblu de minuni ale divinităţii, ce beneficiazã de un
caracter exhaustiv, acesta evidenţiind gustul pentru mister al lui Blaga. Titlul este reluat în
incipitul poeziei, ca prim vers, iar sensul său, îmbogăţit prin
seria de antiteze şi lanţul metaforic, se întregeşte cu versurile finale: „Eu nu strivesc corola de
minuni a lumii/[...]/ căci eu iubesc/ şi flori şi ochi şi buze şi morminte”. Poezia este astfel un act
de creaţie, iar iubirea o cale de cunoaştere a misterelor lumii prin trăirea nemijlocitã a formelor
concrete.
Fiind „o fereastră spre lume care permite eului să-şi depăşească limitele şi să se dilate la
infinit“ după cum afirma Marcel Raymond, poezia va circumscrie un IMAGINAR POETIC ce
poartă amprenta eului poetic. Astfel, poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, folosindu-
se de un limbaj alchimic, afirmă poetul nu numai ca un mânuitor, ci şi ca pe „un mântuitor al
cuvintelor”- Lucian Blaga. Incipitul poeziei reia titlul „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”
şi îl completează „şi nu ucid/ cu mintea tainele ce le-ntâlnesc/ în calea mea/ în flori, în ochi, pe
buze ori morminte” lămurind cititorul asupra atitudinii pe care o adoptă poetul: el nu vrea să
distrugă prin cunoaştere misterele create de Marele Anonim, adică tainele universului,
considerând că adevărata cunoaştere este cea „luciferică”sau artistică, adică cea care potenţează
misterul, deoarece este singura modalitate de a imita actul divin al creaţiunii realizat de Marele
Anonim, tot ce e terestru căutând acest lucru: „lacul oglindeşte stelele pentru că vrea să fie cer”-
Lucian Blaga. Acest tip de cunoaştere se află în antiteză cu „lumina altora”, definind în strofa a
doua, „cunoaşterea paradisiacă” sau ştiinţifică, adică acea cunoaştere care „sugrumă vraja
nepătrunsului ascuns”, care distruge prin cunoaştere misterul. Astfel, în timp ce creatorii,
simbolizaţi de poet „sporesc a lumii taină”, alţii, cei care nu au această calitate, „ucid cu mintea
tainele”, lexemul „lumină” definind ideea de cunoaştere. Pentru a corobora această atitudine,
poetul se ajută de o comparaţie homerică: „şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna/ nu micşorează,
ci tremurătoare/ măreşte şi mai tare taina nopţii,/aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare/cu largi
fiori de sfânt mister” semnificând faptul că luna, „marea epifanie dramatică a timpului, astru
supus timpului şi morţii”- Gilbert Durrand, departe de a revela misterele lumii la apariţia ei pe
firmament, le intensifică, iar poetul le îmbogăţeşte, schimbând astfel neînţelesurile în
„neînţelesuri şi mai mari”. Se evidenţiază astfel una dintre trăsăturile liricii blagiene şi anume
transformarea antinomiilor în dialectici, căci, afirmă el „nimic un e mai plin de înţeles ca
neînţelesul”. Ultimele două versuri „căci eu iubesc/ şi flori şi ochi şi buze şi morminte”
constituie un elogiu adus iubirii, considerată un instrument suprem de cunoaştere, poetul
asimilând idei din textele sapienţiale: „iubirea măreşte cunoaşterea”. Diferenţa dintre cele două
atitudini este instaurată astfel de iubire ca o cale esenţială spre cunoaştere, enumeraţia din
clauzulă definind toate epifaniile universului.
Tot acest univers ideatic sau „verse instance” cum îl numea E.A.Poe, va fi susţinut printr-o
serie imagistică deosebită. Tabloul este astfel conturat de IMAGINI vizuale „cu razele ei albe
luna/ nu micşorează, ci tremurătoare/ măreşte şi mai tare taina nopţii”, „sugrumă vraja
nepătrunsului ascuns/ în adâncimi de întuneric”.
La baza acestor imagini stă o TEXTURĂ STILISTICĂ variată, evidenţiată la toate nivelurile
textului poetic. Ideile sunt potenţate astfel la nivelul metasememelor, adică al figurilor de sens şi
la nivelul metalogismelor, adică al figurilor de gândire prin antiteza dintre cele două „metafore
revelatorii” ce desemnează cele două tipuri de cunoaştere: „lumina mea”- „cunoaşterea
luciferică” şi „lumina altora”- „cunoaşterea paradisiacă”. În consecinţă, în timp ce în prima parte
a poeziei, poetul „nu striveşte”şi „nu ucide” misterul, alţii „îl sugrumă”, verbele acţiunii de
suprimare, prin intelectul raţional, fiind de o mare expresivitate. Opoziţia dintre ele este
coroborată de inserţia conjuncţiei adversative: „dar eu,/ eu cu lumina mea”. Enumeraţia „în flori,
în ochi, pe buze ori morminte” conţine mai multe simboluri. Florile vizează natura în aspectul ei
estetic, ochii reprezintă simbolul cunoaşterii şi al spiritualitaţii, buzele accentuează ideea
senzualităţii şi a comunicării, iar mormintele intensifică simbolul morţii, toate acestea conturând
„corola” prin nişte simboluri bisemice, metaforele-simbol: „flori”, „ochi”, „buze”, „morminte”
raportând astfel lectorul la universul vegetal, la cunoaştere şi iubire, la transcendent. Comparaţia
homerică din a doua strofă „şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna....aşa îmbogăţesc şi eu
întunecata zare” validează afinitatea lui Blaga cu Eminescu. „Poetul luminii” ştia că Eminescu
lucrase la un volum pe care dorea să-l intituleze „Lumină de lună” şi dintr-un pios respect
statutează lumina lunii ca fiind cea mai misterioasă „tocmai fiindcă se amestecă cu întunericul
nopţii”. Polisindetonul din final, repetarea conjuncţiei coordonatoare „şi” egalizează simbolurile
din incipit, semn că doar iubirea poate duce la armonia universului, iar repetiţia pronumelui
personal „eu” exprimă încă o dată tranşant opoziţia între poet şi „alţii”, adică cei care nu sunt
artişti.
Poezia nu se poate însă împlini fără MUZICALITATE, ea fiind mereu „o ezitare prelungită
între sunet şi înţeles”- Paul Valery, tonalitatea melodică a cuvintelor împărtăşind sensul în mod
nemijlocit. MUZICALITATEA acestei poezii este susţinută la nivelul metagrafelor şi al
metaplasmelor, adică al figurilor de grafie şi de sunet de prezenţa aliteraţiei sonantelor „n” sau
„m” care impun tonul grav sau prin sincopele „le-ntâlnesc”, „şi-ntocmai” ce au rolul de a
întreţine astfel măsura şi ritmul interior al versurilor. La nivelul metataxelor, adică al figurilor de
construcţie sintactică se evidenţiază inversiunile „nepătrunsului ascuns”, „a lumii taină”,
„întunecata zare”, „sfânt mister” ce au rolul de a potenţa cuvântul inversat, ingambamentul
dominant în ambele strofe şi enumeraţia, ambele paliere având ca scop potenţarea în plan estetic,
muzical a ideilor conţinute. TECTONICA ŞI PROZODIA sunt alte două constante definitorii ale
poeziei, acestea fiind specifice modernismului. Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”
este construită pe baza versului liber, astfel încât regulile rimei, rimului şi măsurii sunt aplicate
după voie în cele două strofe: o cvinarie şi o polimorfă. Această dilatare a eului este posibilă
datorită prezenţei acestei vibraţii a interiorului, adică a LIRISMULUI. În această poezie este
uşor detectabil lirismul subiectiv, ale cărui mărci lexico-gramaticale figurează încă din titlu,
poezia presupunând o situare orgolioasă, de sorginte expresionistă, a eului creator în centrul
universului liric, în care „totul se raportează la etern.” – K. Edschmidt. Marcă a „unui proces
sufletesc sui generis”- Adrian Marino, lirismul subiectiv este expresia directă a emoţiei, vizând
mărturisirea directă a poetului acordat pentru intimitate prin intermediul deixisului personal,
reprezentat de verbe şi pronume la persoana I: „eu”, „nu ucid”, „-ntâlnesc”, „sporesc”,
„îmbogăţesc”, „iubesc”. Mărcile persoanei întâi au în poezie un rol esenţial, ele fiind purtătoare
ale vocii lirice din perspectiva cărora poezia devine „o posibilitate de a intra în raport cu
absolutul”- Hegel.A