MOROMEŢII” DE MARIN PREDA - ROMAN POSTBELIC - OBIECTIV - REALIST –

MODERN

Literatura postbelică va sta sub semnul politicului, ceea ce va genera o stratificare a acesteia
în trei categorii: prima vizează scriitorii care vor continua tradiţia interbelică: G.Călinescu,
Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, aceştia păstrând ridicată ştacheta valorilor şi
oferind astfel un termen de comparaţie. Al doilea sector este reprezentat de „subcultură”,
„subliteratură, aceasta integrând tinerii care s-au afiliat puterii prin scrieri în care valoarea
estetică a dispărut, primând politicul. Al treilea sector integrează scriitori care vor apela la un stil
conotativ, subliminal din nevoia de a păcăli cenzura: Marin Preda, Nichita Stănescu, Marin
Sorescu, Ana Blandiana.
Integrându-se realismului, Marin Preda este unul dintre scriitorii care au salvat literatura
română de la macularea la care o condamnase istoria. Acesta lucreaza la mai multe reviste, iar in
anul 1942 debuteaza cu schita ”Parlitul”. Publica proza, iar dupa razboi publica romanul
”Morometii”, care ii va aduce recunoasterea artistica. Scrie si alte romane, de pilda ”Risipitorii”,
”Intrusul”, ”Marele singuratic”, Cel mai iubit dintre pamanteni” ,cele mai multe fiind inscrise in
tematica regimului comunist.
Opera literara ”Morometii” este un roman realist, postbelic, ”o carte a adevarului spus pana la
urma” , despre ”unul dintre cele mai rascolitoare procese prin care satul romanesc a trecut
vreodata.”(Nicolae Manolescu). Prin urmare, ”Morometii” contine, in aproape o mie de pagini,
povestea unei familii de tarani din Campia Dunarii, care cunoaste de-a lungul unui sfert de secol
o adanca si simbolica destramare.
Acesta este alcatuit din doua volume, primul aparand in anul 1955, iar al doilea în 1967.
Actiunea e plasata, in punctul ei initial, la cativa ani inaintea celui de-Al Doilea Razboi Mondial,
cand timpul parea foarte rabdator cu oamenii, iar viata se scurgea fara conflicte mari. In spatiul
epic al lui Marin Preda functia acestui timp este insa paradoxala. El nu mai are rabdare si va
produce in sanul taranimii schimbari fulgeratoare, care pun in cumpana insusi destinul ei
milenar. Tema dominantă este cea a timpului evidenţiată în incipit „Timpul avea nesfărşită
răbdare cu oamenii”, punctând mentalitatea sătenilor din Siliştea-Gumeşti care consideră că
nimic nu le poate perturba existenţa, mentalitate pe care autorul şi-o asumă tactic, omniscienţa
fiind astfel cerută de strategia globală a romanului. Acest timp răbdător este observabil şi narativ:
un sfert din primul volum este afectat întâmplărilor petrecute de sâmbătă până duminică seara, în
timp ce restul romanului concentrează întâmplări petrecute până la sfârşitul anului. Acestei teme
i se subsumează tema socială, opera integrând o frescă a satului de la câmpie, interbelic şi
postbelic, tema familiei, a paternităţii, copilăria, şcoala, iubirea, colectivizarea, raportul
individ timp. În cadrul acestuia se vor identifica două tipuri de oameni: cel care nu acceptă
compromisul şi îşi păstrează intactă scara de valori, modelul fiind Moromete şi tipul de om care
acceptă compromisul, modificându-şi criteriile axiologice, exemplari fiind activiştii de partid şi
parţial Niculae, în al doilea volum. Conflictul principal este unul exterior, manifest, între Ilie
Moromete și fiii săi din prima căsătorie cu Rădița, aceștia fiind instigați de mici împotriva tatălui
lor de către Maria, sora acestuia, poreclită Guica, din cauza sufletului ei plin de răutate. Un alt
conflict dominant este cel de natură socială, manifestat între formele de viață patriarhale,
corecte, simbolizate de satul interbelic și de Ilie Moromete și cele aduse de varii reprezentări ale
unei false religii instaurate de regimul comunist prin intrigă și turnătorie, mijloacele birocratice
fiind o modalitate de reprimare a individului, conturate prin funcționarii statului și activiștii de
partid. Conflicte secundare se evidențiază la nivel diegetic între Ilie și Catrina, între frații vitregi
în cazul familiei Moromete, între Tudor Bălosu -țăran bogat și Birică - țăran sărac ce o curta pe
Polina, fiica acestuia, Între Tache Aristide, morarul, ca reprezentant al celor care fură din munca
țăranului și Tugurlan, care dorește să-i facă dreptate lui Ion a lui Miai.
Primele pagini sunt construite in perfecta concordanta cu timpul sugerat si un sfert din
volumul intai se petrece de sambata seara pana duminica noaptea, adica de la intoarcerea
Morometilor de la camp pana la fuga Polinei cu Birica. Scriitorul decupeaza scene de o mare
simplitate din viata taranilor si nareaza lent, staruind asupra fiecarui amanunt, gest sau replica.
Totul se desfasoara parca dupa un tipic anume, nimic nu e spontan, in asa fel incat impresia de
ceremonial e staruitoare, ca si cum taranii s-ar orienta in cele mai elementare miscari ale lor dupa
o ordine prestabilita, dupa un cod stravechi.
”Cât ieşeau din iarnă şi până aproape de sfantul Niculaie, Morometii mâncau în tindă la o masă
joasă şi rotundă, aşezati în jurul ei pe nişte scăunele cât palma.” Morometii, stransi in jurul unei
mese mici si rotunde, dominati de un tata temut si ascultat, par in cremenirea unei vechi randuieli
. Cina lor este un ecou peste mileniu al ceremonialului unei familii gentilice, care si-a conservat
intr-o forma aproape intacta structura, nu si mentalitatea.
Marin Preda isi incepe romanul prin analiza acestui moment din viata unei familii de tarani,
reliefand conflictul dintre vechea ei strcutura si noua realitate sufleteasca. Gospodaria
Morometilor pare solida si grija conducatorului ei este s-o mentina intacta. E pentru intaia oara
cand in literatura romana taranul nu e stapanit de ideea de a avea pamant, ca sansa a fericirii sale,
ci de a si-l pastra. Ilie Moromete are doua loturi, al lui si al Catrinei, si o multime de copii care sa
munceasca. Si, totusi, mica-i proprietate intra in declin, pentru ca in calculele lui nu prevazuse
disensiunea interioara a familiei si nici nu intelege pericolul real al vesnicelor sale datorii
amanate.
In primele capitole ale cartii aceste lucruri raman necunoscute. Prozatorul nu-si incepe povestea
de la cap , ci de la un punct oarecare din desfasurarea ei. Personajele sunt gata formate, ele intra
in actiune fara nici o pregatire prealabila si se misca conform firii lor.Dupa lunga descriere a
intoarcerii Morometilor acasa, atentia scriitorului se indreapta spre viata comunitatii rurale. El isi
alege in acest scop secvente dintr-o zi de duminica la tara si nareaza, dilatand prin insistenta,
evenimente obisnuite, ca taierea unui salcam, un drum spre fierarie cu secerile pe umar, o
adunare in poiana, plata unor impozite, calusul, hora. Una din multele iluzii ale lui Moromete
este credinta lui in posibilitatea comunicarii. El banuie ca oamenii il inteleg sau ca cel putin
nevasta si copii il inteleg si nu-si poate reprima mirarea cand acestia il interpreteaza altfel decat
se stie el. Prabusirea gospodariei sale se va petrece si din aceasta cauza, pentru ca fiii ii ignora
planurile neexplicate si se simt animati de alte ganduri, mai realiste, sau in orice caz, in spiritul
timpului lor. In momentul in care Paraschiv, Nila si Achim vor vrea puterea sa se desprinda de
sub influenta tatalui, politica de echilibru a micii proprietati, iluzia cea mare a lui Moromete,
intra intr-o stare de criza.
Datoriile la bancă, plata "foncierii" şi traiul zilnic al unei familii numeroase îl sufocă pe
Moromete, care trebuie să se descurce cumva, fară să vândă din pământ. Se hotărăşte să vândă
lui Tudor Balosu salcâmul din curte, deşi acesta "strajuia prin înaltimea si coroana sa stufoasă
toată partea aceea a satului" , ca simbol al trainiciei şi al stabilități satului.
Tăierea salcâmulu .este o altă scenă memorabilă a romanului, atât prin maiestria construirii ei
din detalii ce se adună progresiv, prin cuvintele expresive, dar şi prin simbolistica dramatică,
acesta fiind primul semn al declinului familiei Moromete, dar şi al satului traditional, rămas
parcă fară apărare: ”... acum totul se făcuse mic. Grădina, caii, Moromete însuşi arătau bicisnici.
Cerul deschis şi câmpia năpadeau împrejurimile”. Salcâmul taiat facea parte din viata familiei
Moromete, dar şi din existenta satului, ”toată lumea cunoştea acest salcâm”, simbolizând
elementul păstrător al traditiilor şi credintelor stramoseşti, al stabilitatii tărăneşti.
Scena care-l defineste profund, tocmai pentru ca sintetizeaza epic pozitia lui Moromete in relatie
cu o colectivitate umana reprezentativa pentru mediul sau de viata, se petrece in poiana fierariei
lui Iocan, unde taranii agitati ca de sarbatoare, se aduna sa discute cu un inumabil umor politica :
”Se apropiau de fierarie si Moromete fu intampinat de departe cu exclamatii.” Simpatia spontana
cu care este intampinat Moromete, faptul ca discutiile nu incep fara el, greutatea cuvantului sau
dovedesc ca prestigiul lui e real si recunoscut. Sociabilitatea, inteligenta, ironia, umorul, darul de
a vedea dincolo de lucruri, fantezia, bucuria contemplatiei fac din el un taran neobisnuit, un
observator si un moralist.
Una din multele iluzii ale lui Moromete este credinta lui in posibilitatea comunicarii. El banuie
ca oamenii il inteleg sau ca cel putin nevasta si copii il inteleg si nu-si poate reprima mirarea
cand acestia il interpreteaza altfel decat se stie el. Prabusirea gospodariei sale se va petrece si din
aceasta cauza, pentru ca fiii ii ignora planurile neexplicate si se simt animati de alte ganduri, mai
realiste, sau in orice caz, in spiritul timpului lor. In momentul in care Paraschiv, Nila si Achim
vor vrea puterea sa se desprinda de sub influenta tatalui, politica de echilibru a micii proprietati,
iluzia cea mare a lui Moromete, intra intr-o stare de criza.
Datoriile la bancă, plata "foncierii" şi traiul zilnic al unei familii numeroase îl sufocă pe
Moromete, care trebuie să se descurce cumva, fară să vândă din pământ. Se hotărăşte să vândă
lui Tudor Balosu salcâmul din curte, deşi acesta "strajuia prin înaltimea si coroana sa stufoasă
toată partea aceea a satului" , ca simbol al trainiciei şi al stabilități satului.
Tăierea salcâmulu .este o altă scenă memorabilă a romanului, atât prin maiestria construirii ei din
detalii ce se adună progresiv, prin cuvintele expresive, dar şi prin simbolistica dramatică, acesta
fiind primul semn al declinului familiei Moromete, dar şi al satului traditional, rămas parcă fară
apărare: ”... acum totul se făcuse mic. Grădina, caii, Moromete însuşi arătau bicisnici. Cerul
deschis şi câmpia năpadeau împrejurimile”. Salcâmul taiat facea parte din viata familiei
Moromete, dar şi din existenta satului, ”toată lumea cunoştea acest salcâm”, simbolizând
elementul păstrător al traditiilor şi credintelor stramoseşti, al stabilitatii tărăneşti.
Volumul intai se termina prin schimbarea unghiului de referinta asupra timpului, care, departe de
a fi rabdator si tolerant, si-a dus la bun sfarsit inexorabila-i eroziune. Moromete ia cunostinta de
acest timp in urma unei tragice experiente care ii modifica psihologia. Mutenia in care aluneca e
o stare de criza si in mod simbolic o disparitie. ”Sfarsitul lui ilie Moromete este sfrasitul unei
mentalitati de origine arhaica. El conserva o lume si imagineaza una in care sa poata trai.
Detronat cu brutalitate de timpul care devine nerabdator, el este un <<rege fara tara>> . Criza il
instraineaza de fosta lui ipoteza, pe care o priveste cu ochi strain. Eroul isi intelege finalmente
drama, ceea ce face din el un personaj superior...”
”Morometii” prezinta deopotriva temele traditionale ale romanului romanesc: lumea satului,
conditia taranului, familia; si temele omului moder, precum relatia cu timpul, conflictul dintre
generatii si presiunea istoriei.