Moromeții (roman postbelic, realist, obiectiv)

de Marin Preda

Încadrare
Moromeții este roman postbelic, încadrat în
realism prin inspirația sa din realitate pe principiul
mimesisului, prin personajele ce devin
reprezentative pentru problematica abordată și
limbajul care, prin structurile populare și exprimarea
colocvială, contribuie la realizarea amprentei locale.
Structura justifică, de asemenea, încadrarea în
realism, fiind riguros construită, iar primul volum
având circularitate. Romanul este format din două
volume, primul apare în 1955, al doilea în 1967, și
este o operă cu caracter social ce surprinde situația
țăranului român în două momente importante: satul
românesc după Primul Război Mondial, când țăranii
păstrează cu greu pământurile din cauza taxelor prea
mari ori a problemelor personale, iar al doilea volum
abordează modul în care mediul rural a suportat
venirea la putere a socialiștilor și procesul
colectivizării ce scoate din matcă satul românesc.
 Titlul este format din numele familiei centrale, a
lui Ilie Moromete ce apare ca imagine a ultimului
țăran așa cum îl numește Nicolae Manolescu,
țăranul patriarhal ce vede în sat rosturile simple ale
lumii, încercând să își conserve stilul de viață și
mirându-se că fiii cei mari îl resping vehement,
agresiv.
Structura primului volum se caracterizează prin
valorificarea tehnicii amânării, care are drept
consecință o expoziție amplă ce ocupă o treime din
roman, pentru ca apoi evenimentele să se precipite
spre un punct culminant tensionat și un deznodământ
dramatic. O altă trăsătură este circularitatea susținută
de motivul timpului, care la început este răbdător,
părând că se scurge fără evenimente prea mari, iar la
final să se precipite. Naratorul care, la început,
mimase neștiința și aderase la mentalitatea
personajelor mărturisește în deznodământ că Timpul
nu mai avea răbdare, că evenimente tragice ca
războiul sau pline de viclenie vor schimba definitiv
satul românesc. Înlănțuirea presupune relatarea
evenimentelor pe măsură ce se derulează, dar la
Marin Preda este corelată cu tehnica decupajului, ce
presupune ca evenimentele să fie narate cronologic,
dar nu în totalitate, ci doar acele secvențe relevante
pentru problematica valorificată de scriitor: cina
Moromeților, secerișul, fuga lui Paraschiv și a lui
Nilă etc.
Perspectiva narativă este obiectivă, cu narator
omniprezent și omniscient ce relatează la persoana a
III-a, cu observația că, pe lângă această instanță
auctorială mai apare un personaj reflector, ce
povestește, oferă detalii despre celelalte personaje,
completând narațiunea de bază. Este vorba despre
Ilie Moromete, iar, din când în când, naratorul
abandonează omnisciența, ne induce treptat și
voluntar în eroare pentru a face mai viu conflictul.
Mai mult, nu mai pătrunde în mintea personajului, ci
așteaptă împreună cu el să se întâmple ceva, după
cum remarcă Nicolae Manolescu în volumul critic
Arca lui Noe.
O altă observație legată de perspectiva narativă este
existența personajelor informator, ce au luat parte la
un eveniment și îl comunică celorlalți, deosebindu-
se de reflectori pentru că nu emit reflecții personale
asupra evenimentelor, ci doar ne informează. Un
exemplu de personaj informator este Scămosu, de la
care află și Moromete de intenția celor mari de a fugi
la București.
Geneza
Sursele de inspirație atestă încadrarea operei în
realism, iar în cazul lui Marin Preda, propria
existență este principalul punct de plecare,
mărturisirea lui fiind că un scriitor nu poate
cunoaște decât o singură viață, un singur destin,
destinul unei clase sau al unei categorii sociale mai
restrânse. Tocmai de aceea își folosește propria
familie și existență ca prototip. De exemplu, locul în
care se desfășoară acțiunea este Siliștea-Gumești din
județul Argeș, satul natal al autorului.
Personajele, în cea mai mare parte, sunt țărani,
la care se adaugă câteva figuri din intelectualitatea
rurală precum: preotul, învățătorii Teodorescu și
Toderici, câteva figuri ale micii boierimi care apare
ca o clasă socială anacronică și bolnavă, alături de
arendașul ce nu mai are forța din romanele ante- și
interbelice.
Țăranii sunt conturați ca personaj colectiv, dar și
individual, personaje dinamice datorită cărora,
romanul este unul social, surprinzând amprenta
satului românesc înainte cu doi-trei ani de a izbucni
Al Doilea Război Mondial, într-un mod complex,
veridic.
O primă categorie este reprezentată de Bălosu,
care și-a însușit mentalitatea capitalistă și profită de
dramele celor din jur pentru a acumula cât mai mult
pământ, avere. Firea pragmatică, lăcomia îl
determina să se poarte agresiv chiar și cu fiica lui
Polina, ce se mărită cu un tânăr sărac, Birică. Balosu
și fiul lui, Victor, sunt personajele odioase din
roman, sancționate și de mucalitul Ilie, ce va ceda
salcâmul sub presiunea problemelor financiare, dar îl
disprețuiește pe vecinul său. Motivul fetei bogate ce
se căsătorește cu un tânăr sărac este umanizat de
Preda, spre deosebire de Rebreanu, în care Ion se
folosește de slăbiciunea Anei și o ia de nevasta
pentru a-i lua pământurile. În schimb, Birică o
iubește pe Polina, iar aceasta lupta pentru dragostea
ei, spre deosebire de fata lui Vasile Baciu, ce este de
o resemnare aproape inexplicabilă.
 O alta categorie de personaje este micul
întreprinzător, reprezentat de Iocan, care este fierarul
satului și în poiana căruia au loc întâlnirile
duminicale, Aristide care este primar, dar și morar,
un om incorect, căci îi înșală pe țărani dându-le o
cantitate mai mică de faină în urma măcinării.
Condiția femeii este un alt aspect important în
roman, legată de motivul zestrei ca și în Ion, dând
naștere la tensiuni în familia Moromeților, dar și a
lui Bălosu. Catrina și Ilie se află la a doua căsătorie,
iar bărbatul o ia de nevastă pe văduva de război
pentru că are loturi, iar acest motiv este dublat de
faptul că a rămas singur, cu trei băieți ce trebuie
îngrijiți. Din perspectiva Catrinei, dar și a unei
morale simple, Maria și băieții cei mari sunt
dușmănoși în mod nejustificat, iar Moromete este
prea slab în fața acestora pentru a-i convinge că
femeia are dreptate. Motivul zestrei este și cauza
pentru care Polina intră în conflict cu Bălosu, ce
refuză să îi dea partea care i se cuvine, iar fata se
răzbună și încearcă să dea foc casei părintești.
Ca și in romanele interbelice, femeia este văzută
ca o aducătoare de zestre, o producătoare de copii și
doua mâini de lucru, lucrând cot la cot cu bărbatul la
câmp, apoi, în timp ce acesta se odihnește, iși
urmează treburile casnice, pregătește masa,
îngrijește gospodăria.
Temele și conflictele în roman
În ceea ce privește temele și conflictele, pentru a
înțelege abordarea lui Preda, este importantă și
compoziția operei. Primul volum are o structură
interioară, formata din trei părți, iar timpul acțiunii
este de doar câteva luni, în timp ce al doilea volum
este structurat în cinci parți ce cuprind 25 de ani, din
1938 până spre sfârșitul anului 1962.
Primul volum începe cu sâmbăta seara când
Moromeții se întorc de la câmp și se încheie cu fuga
băieților celor mari, fugă ce-l dezamăgește pe Ilie
care merge pe piatra de hotar a satului, trist,
neputincios, întrebându-se, cu capul în mâini, unde a
greșit.
Intre aceste doua repere temporale, cele trei părți ale
primului volum se structurează astfel: prima parte,
de sâmbătă seara până duminică noaptea; partea a
doua durează doua săptămâni începând cu plecarea
lui Achim la București; partea a III-a, de la seceriș
până la sfârșitul verii.
Observăm o mare disproporție între cele două
volume, iar critica literară mai remarcă și diferența
de stil, chiar de calitate, date și de faptul că au fost
scrise la o distanță de 12 ani. Supratema creației este
condiția țăranului, surprinsă în două momente
importante ale istoriei și realizată cu armonizarea
unor teme precum familia, școala, iubirea etc. În
primul volum, cea mai importantă este tema familiei,
iar principalele conflicte, majoritatea exterioare,
aparțin personajului central, Ilie: între el și Catrina,
între el și fiii cei mari, între el și sora lui, Maria,
între el și Bălosu.
Pe lângă acestea, un conflict interior este
evident, între Ilie Moromete, ultimul țăran, și istorie,
acel mers al lucrurilor pe care nu-l poate accepta și
care, în volumul al doilea, va da naștere la
controverse de idei cu Niculae, agronom, trimis în
Siliștea-Gumești, de către partid pentru a
supraveghea campania agricolă.
 Tema familiei este dată de personajele principale
care fac parte din familia Moromete formată din Ilie
și Catrina, fiecare aflat la a doua căsătorie și având
copii din cea anterioara: Achim, Paraschiv și Nilă
sunt băieții cei mari ai lui Ilie; Ilinca, Tita și Niculae
sunt făcuți cu Catrina, iar aceasta mai are o fată care
în primul volum este numita aia din vale și care
locuiește cu bunicul patern. Tensiunile sunt
anticipate de secvența inițială, când e prezentaăa
cina familiei Moromete, semnificativă fiind așezarea
la masă. Moromete domină ca un adevărat pater
familias, băieții cei mari stau aproape de ușă ca si
când ar fi gata să plece în orice moment, iar fetele și
Niculae în jurul Catrinei. Fiecare personaj are gesturi
și replici care anticipează frustrări și conflicte, dar și
statutul pe care îl au în familie. De exemplu,
Paraschiv este bolnavul de avere, colțos, încurajat de
mătușa lui, Maria, să se răzvrătească. Niculae este
mezinul nelăsat să meargă la școală pentru a îngriji
oile, necăjit de Bisisica, ironizat chiar și de surorile
lui pentru dragul de învățătură, iar statutul său
neînsemnat, dar protejat de Catrina, este scos în
evidență de faptul că la masă nu apucă să mănânce,
dar primește o bucata de brânză pitită de mama.
În relația de familie, Moromete apare ca un tată
care și-a ratat comunicarea cu copiii, intrând în
conflict din motivul că băieții cei mai îi disprețuiesc
mentalitatea și valorile. In felul acesta Ilie pare un
Don Quijote ce se luptă cu morile de vânt ale unei
societăți pe care nu o poate înțelege, pe care nu o
poate accepta. Din neputință si disperarea de a-i fi
bine, acesta acceptă să plece Achim cu oile la
București, conștient însă de sacrificiul pe care
trebuie să-l facă toată familia, însă atunci când
Scămosu îi spune de intenția celorlalți doi băieți de a
fugi la București, răbufnește si îi bate, o ultima
soluție agresivă în fața unor oameni pe care îi
consideră moralmente decăzuți. Aceasta scenă este
urmată de secvența ploii când are loc o introspecție,
Ilie gândindu-se ca și pe piatra de hotar a satului, în
final, încotro se duce lumea aceasta, ce mai trebuia
să facă și nu a făcut, ce mai trebuia să ofere și nu le-
a oferit?
In viața fetelor Ilie este total absent, iar cu
Niculae are o relație încrâncenată pentru ca nu îl
înțelege. Singura secvență în care acesta se
comportă ca un tata este premierea școlară când
băiatul are o criză de friguri, iar tatălui i se face milă
de această ființă plăpândă, ce luase premiul I, deși
fusese mai mult la munca decât la școală. In volumul
al doilea, relația lor devine tensionată din cauza
modului cum vede lumea, total diferit, pentru că sunt
reprezentanți a două generații diferite. Abia când
moare Ilie, Niculae pare să-și înțeleagă tatăl și să-l
ierte. Secvența este tulburătoare, căci tânărul stă cu
capul în mâini, hohotind: Tată, tată, încotro o să o
iei, când o să deschizi iarăși poarta și o să ieși iar la
drum?”. De asemenea, se justifică astfel și prezența
unui personaj construit în mod dinamic, în evoluție.
La început Ilie este sufletul poienii lui Iocan, unde
citește ziarele și comentează cu prietenul Cocoșilă.
Acest Ilie care are plăcerea vorbei va dispărea odată
cu fuga băieților, iar din omul glumeț, ironic, nu va
rămâne decât chipul de lut sculptat de Din Vasilescu
în poiana lui Iocan.
Prototipul acestui personaj este chiar tatăl
scriitorului, Tudor Călărașu, cu care Marin Preda a
avut o relație asemănătoare, despre care vorbește în
opera memorialistică Viața ca o pradă și în
Convorbiri cu Marin Preda de Florin Mugur.