Moromeții

de Marin Preda

Scriitor care apără condiția literaturii realiste, Marin Preda consideră că, în afara unor noțiuni ca istorie,
adevăr, realitate, proza nu ar avea nici un înțeles. De aceea, el cultivă o literatură inspirată din realitățile
contemporane, abordând teme morale sau existențiale într-un stil epic de mare densitate, care a așezat proza
românească pe terenul solid al observației psihologice.
Romanul postbelic Moromeții, anunțat de nuvelele autorului, conține, în aproape o mie de pagini,
povestea unei familii de țărani din Câmpia Dunării, care cunoaște de-a lungul unui sfert de secol, o adâncă și
simbolică destrămare. Astfel, el urmărește destinul țăranului român, căci autorul surprinde mai multe familii, nu
numai pe cea a Moromeților, realizând o monografie a satului tradițional dintre cele două războaie mondiale în
primul volum (1955) și continuând cu perioada reformei agrare și transformarea „socialistă” a agriculturii după
al doilea război mondial în volumul al doilea (1967). Ca elemente realiste, se adaugă temei obiectivitatea
relatării, simetria construcției, verosimilitatea evenimentelor narate.
Fiind un roman, textul este o specie epică, în proză, de mare întindere, cu o acțiune structurată pe mai
multe planuri narative, cu personaje de o mare complexitate. Îmbinând toate modurile de expunere, Marin Preda
decupează scene simple din viața țăranilor și merge lent pe firul epic, stăruind asupra fiecărui amănunt, gest sau
replică. Totul se desfășoară parcă după un tipar anume, de unde impresia de ceremonial, ca și cum țăranii s-ar
orienta după o ordine prestabilită, după un cod străvechi.
Primul volum este construit concentric, ilustrând în incipit timpul răbdător cu oamenii, pentru ca în final
să insiste asupra aceluiași timp, care își pierde coordonatele: „timpul nu mai avea răbdare”. Important este însă
verbul folosit la timpul prezent, „se pare”, prin care autorul sugerează faptul că istoria își trimite semnele, însă
oamenii nu le pot „citi”. De altfel, cu această incapacitate de a percepe semnele timpului debutează drama lui
Ilie Moromete. Naratorul omniscient plasează acțiunea la câțiva ani înaintea celui de-al Doilea Război Mondial,
când viața se scurgea aici fără conflicte mari. Acest prim volum urmărește trei mari părți, prima având în vedere
acțiunile petrecute de sâmbătă până duminică noaptea, de la întoarcerea Moromeților de la câmp, până la fuga
Polinei cu Birică; a doua surprinde satul în timpul secerișului, iar ultima parte se axează asupra conflictului lui
Ilie Moromete cu cei trei fii din prima căsătorie.
Ca în orice roman, conflictele sunt puternice, devoratoare, atât cele exterioare, cât mai ales conflictul
interior al tatălui care eșuează în a-și ține familia unită. Astfel, autorul ilustrează adevărate documente de viață
țărănească, forța cărții stând în adâncimea ei psihologică, în abilitatea lui Marin Preda de a evidenția drama
țăranilor.
Construcția subiectului (vezi rezumat –maxim o pagină)
Mai multe simboluri apar în prima parte a acestui volum, devenind elemente prevestitoare ale
desfășurării epice ulterioare. Autorul începe romanul prin analiza unui moment din viața unei familii de țărani,
cu o gospodărie ce pare solidă, al cărei conducător, Ilie Moromete, are grija de a o menține intactă. Spre
deosebire de eroul lui Rebreanu care dorea să obțină pământurile, eroul principal al „Moromeților” are pământ,
însă trebuie să îl păstreze. Moromete are două loturi, al lui și al soției, Catrina, și o mulțime de copii care să
muncească. Însă mica lui proprietate intră în declin, pentru că eroul nu a luat în calcul disensiunile interioare ale
familiei și nici nu înțelege pericolul veșnicelor datorii amânate.
Cina devine un prim simbol al romanului, pretext pentru autor de a creiona conflictele ce se stabilesc
între Ilie Moromete și ceilalți membrii ai familiei. Moromeții, strânși în jurul unei mese mici și rotunde,
dominați de un tată temut și ascultat, par încremenirea unei vechi rânduieli. Tatăl are cea mai mare libertate de
mișcare, stând pe pragul casei. Urmează cei trei fii mai mari din prima căsătorie a lui Moromete, Paraschiv, Nilă
și Achim, întorși spre ușă, ca și cum ar fi fost veșnic gata de plecare. Vin apoi Catrina și copiii ei, Tita, Ilinca și
Niculae. Mama ilustrează destinul femeii de la țară, fiind întoarsă spre vatră, iar ultimul membru al familiei nu
are nici măcar scaun, stând direct pe pământ, evidențiind locul neglijabil din familie. Cu băieții din prima
căsătorie, tatăl intră în conflict din cauza dorinței acestora de a fi independenți financiar. Conflictul cu soția este
determinat de amânarea lui Ilie Moromete de a trece casa pe numele femeii, așa cum promisese, iar cu Niculae
intră în conflict, pentru că tatăl nu înțelege dorința acestuia de a studia. Dușmanii lui Moromete sunt și din afara
familiei, banca, Jupuitu, care vine să încaseze foncirea și chiar sora eroului, Guica (Maria Moromete), cea care
îi învrăjbește pe copiii cei mari împotriva tatălui.
 Un alt simbol al primului volum este salcâmul, un adevărat „axis mundi” (ax al lumii), pe care
Moromete îl vinde vecinului bogat, Tudor Bălosu. Scena tăierii este semnificativă pentru desfășurarea epică,
deoarece inițiază destrămarea satului sub impactul noilor transformări. Tăierea are loc duminica dimineața, pe
fondul unui bocet ce se aude din cimitir, iar autorul folosește personificarea pentru a evidenția împotrivirea
copacului de a fi doborât. După ce cade, spațiul inundă împrejurimile, iar oamenii și animalele arătau
„bicisnici”.
Poiana lui Iocan continuă seria simbolică a acestei prime părți. Duminica dimineața se desfășoară acest
ritual care îl definește profund pe Ilie Moromete, pentru că sintetizează epic poziția lui în colectivitate. Țăranii
se strâng la fierărie ca într-o agora grecească, pentru a discuta, cu un inimitabil umor, politică. Ei se simt aici
asemenea unor zei și, în naivitatea lor, cred că lumea este construită după chipul și asemănarea satului.
Ilie Moromete este personajul principal al acestui volum, dominat de o mare plăcere a vorbei și o și mai
mare capacitate de disimulare. El este un individ sociabil, de o mare curiozitate intelectuală, cu un
comportament mascat. Își iubește sincer copiii, dar nu știe să o arate, de aceea fiii cei mari vor fugi la București.
Eroul este surprins mai ales prin caracterizare indirectă, ce reiese din fapte, gânduri, stări. El trăiește iluzia că
gospodăria țărănească își poate păstra caracteristicile pe fondul schimbărilor sociale. „Ultimul țăran”, după cum
îl numea Nicolae Manolescu, privește viața ca pe un spectacol, fiind un contemplativ, însă nu percepe
schimbările, de aceea va trăi o dramă.
Volumul al doilea reia personajele celui dintâi, însă deplasează accentul de pe imaginea lui Ilie
Moromete, pe aceea a fiului, Niculae, întors după studii, să implementeze noua utopie socialistă. Tehnica
decupajului este înlocuită aici cu cea rezumativă, pentru a reda transformările radicale ale satului în două
momente istorice succesive: reforma agrară și transformarea socialistă a agriculturii. Lumea intră într-un ritm
accelerat de disoluție, țăranii asistă la un fenomen amenințător de „spargere” a satului. Ilie Moromete nu crede
că rostul lui în lume a fost greșit și că țăranul trebuie să „dispară”. Replica spusă doctorului :„Domnule. eu
întotdeauna am dus o viață independentă” sintetizează concepția de viață a eroului.
Arta narativă a lui Marin Preda se supune obiectului, temei, personajului, asemenea lui Rebreanu. Stilul
este limpede, dar are expresivitate și farmec, vocația fundamentală a lui Marin Preda fiind cea de povestitor.
În concluzie, Moromeții este un roman realist, obiectiv, postbelic, cu elemente monografice, dar și de
analiză psihologică, ce surprinde drama țăranului român care trăiește o criză, confirmând observația lui G.
Călinescu: „Țăranul și Kant își pun aceleași probleme, cu deosebirea că cel din urmă le rezolvă cu altă tehnică.”