Plumb

Simbolismul este un curent literar apărut în Franța la sfârșitul secolului al XIX-lea ce

promovează conceptul de poezie modernă, definita ca ,,artă de a simți”. Simbolismul încearcă
să găsească o cale între realitate și suprarealitate prin simboluri, corespondențe și sugestii.
Poeții simboliști își manifestă preferința pentru imagini confuze prin care transmit diverse idei,
impresii, senzații și stări ale spiritului. O trăsătură definitorie a simbolismului este muzicalitatea
realizată prin enumerații, repetiții, refrene sau prin prezența unor instrumente muzicale. O
mare inovație din punct de vedere prozodic este cultivarea versificației libere, ceea ce
corespunde muzicalității interioare.
George Bacovia este cel mai mare reprezentant al simbolismului românesc, un poet vizionar,
ce a creat drama însingurării prin poeziile sale. E un poet al sensibilității, un spirit decadent al
marilor tristeți. Lirica evidențiază stări de adâncă tristețe, degradarea psihicului până la
dispariție.
Poezia ,,Plumb” a apărut în fruntea volumului de debut ,,Plumb” în anul 1916 și este o poezie
programatică ce sintetizează motive și mijloace de expresie, stări poetice, viziuni caracteristice
creației bacoviene.
Textul se înscrie în lirica simbolistă prin folosirea simbolului ,,plumb”, tehnica repetițiilor,
cromatică și dramatismul trăirii instanței poetice. Dramatismul poate fi dedus prin descrierea
cadrului, deoarece în text nu apare niciun termen explicit al angoasei(neliniștii).
Titlul poeziei este simbolul ,,plumb” care sugerează angoasă, apăsarea, cenușiul sufocant,
universul monoton, închiderea definitivă a spațiului existențial, fără soluție de ieșire.
Tema poeziei o constituie condiția poetului într-o societate artificială, lipsită de aspirații.
Textul este structurat în două catrene construite pe baza cuvântului ,,plumb”.
Cele două strofe reprezintă cele două planuri ale realității: cel exterior unde lumea e
prezentată sugestiv(,,ca un cavou”), unde poetul se izolează; și planul interior, în care tristețea
și apăsarea sugerează imposibilitatea atingerii idealurilor, a salvării prin iubire. Cele două
planuri devin coincidente prin tehnica simbolistă a sugestiei.
Prima strofă conține înfățișarea unui spațiu închis, al odăii cavou, al târgului provincial, al
sinelui sau chiar al universului întreg: ,,sicriele de plumb”, ,,funerar veștmânt”, ,,flori de plumb”,
,,coroane de plumb”, prin care spațiul devenea un loc al morții, al prăbușirii și se simțea
apăsarea plumbului. Motivul ,,plumb” este prezentat de șase ori în cele opt versuri creând o
poziție identică în cadrul acestora, mai mult, el figurează și ca titlu, ceea ce îl transformă în
laitmotiv. Plumbul sugerează prin greutate, apăsarea sufletească, prin culoare sugerează
monotonia și plictisul lumii în care trăiește poetul, iar prin sonoritate sugerează căderea grea
către moarte.
Motivele literare tipic simboliste ,,sicriele", „florile”, „cavoul“, „ vântul“, „ plumbul”.
sugerează tristețea, izolarea poetului într-o lume în care se simte străin și singur.
Lumea obiectuală, în manifestul ei de gingășie și frumusețe- „florile“- este marcată de
împietrire. Vântul e singurul element care sugerează mișcarea, însă produce efecte specifice
morții(,,și scârțâiau coroanele de plumb”). Cadrul temporal nu este precizat, dar atmosfera
macabră poartă sugestia nocturnului.
Dacă primul catren, prin manieră descriptivă, justifică încadrarea poeziei în specia pastelului
simbolist, ilustrând lirismul obiectiv, cel de-al doilea catren construiește un lirism subiectiv,
transferă poezia într-o elegie existențială.(poezie în care poetul deplânge existența)
Strofa a doua debutează sub semnul tragicului existențial, generat de dispariția sau moartea
afectivității, ,,Dormea întors amorul meu de plumb”.
,,Aripele de plumb”, presupun un zbor în jos, căderea crudă, grea, spre moarte, iar
încercarea de salvare prin strigăt este iluzorie, căci iubirea din lumea poetului a murit ,,și-am
început să-l strig”.
Sentimentul de solitudine al izolării totale este liantul confesiunii poetice. Acesta e sugerat
de sintagma ,,stam singur”, repetată în ambele strofe, și de prezența cuvintelor din același
câmp semantic ,,sicrie„ , „cavou“ , „funerar“ , „mort”, „plumb”.
La nivel fonetic, cuvântul ,,plumb” cuprinde o vocală închisă de două consoane grele, ceea ce
sugerează o închidere a spațiului.
Poezia are o construcție riguroasă, cu rimă îmbrățișată, măsură de 10 silabe, iar iambul
alternează cu amfibrahicul.
La nivel morfologic, se remarcă prezența verbelor în majoritatea lor statice ,,dormeau, stau,
atârnau” ce desemnează permanența stării de angoasă, iar verbele la perfect compus ,,am
început” și la conjunctiv prezent ,,să strig” sugerează disperarea poetului atunci când
conștientizează că universul e cuprins de atmosfera morții.
La nivel stilistic se remarcă prezența simbolului central ,,plumb” asociat metaforelor ,,flori
de plumb”, ,,coroanele de plumb”, ,,aripele de plumb” și expresivitatea epitetului ,,întors”.
Poezia ,,Plumb” presupune un univers inedit și o raportare inedită la existența lumii. Poetul
dezvăluie o sensibilitate ieșită din comun, prin care realizează o viziune despre lume și viața
tipic simbolistă.