OMUL LUMINILOR.

Studiu de caz – Călătoriile si pasiunea cunoaşterii

Gîndirea umană caracterizează

secolul al XVIII-lea drept secol al
raţiunii, secol al filozofiei (şi
filozofilor), Secol al Luminilor.
Contrapunîndu-se
obscurantismului şi fanatismului
medieval, iluminismul este
receptiv la cultura Renaşterii, de
unde a preluat, extrapolînd din
perspectiva noilor structuri
socialeconomice, un şir de
trăsături, cum ar fi: libera gîndire,
credinţa în progres (optimismul istoric), idealurile umaniste ş.a. Accentul dominant al
conştiinţei iluministe pune în evidenţă încrederea absolută în posibilităţile raţiunii, „lumina
naturală”, prin intermediul căreia se poate înlătura întunericul (limitele impuse, superstiţiile,
prejudecăţile, ignoranţa, credinţa oarbă etc.), instrumentul principal de cercetare, cunoaştere
şi argumentare a existenţei şi a omului, care se vede puternic, întreprinzător, stăpîn al
destinului, centru al universului.
După perioada marilor descoperiri geografice din secolele precedente „se schimbă
dimensiunile cadrului de cunoaştere a omului”, proces ce generează şi modificarea
„întregului ecran al realităţii”. Extinderea paradigmelor cognitive determină o altă dominantă
epistemologică, un alt tip de gîndire, mai liber şi mai activ, care nu se limitează la structuri
închise. Are loc revelaţia pluralităţii, universalităţii formelor lumii, caracterului deschis al
cunoaşterii. Astfel, secolul al XVIII-lea continuă modelarea unei noi imagini asupra lumii şi
posibilităţilor fiinţei umane, acestea fiind alimentate, în mare parte, şi de călătoriile ce au
permanentizat circulaţia oamenilor şi a ideilor. În funcţie de majorarea numărului călătoriilor
fizice creşte şi numărul publicaţiilor care evocă acest fenomen, ele cuprinzînd un diapazon
larg de difuzare a mesajului: de la înregistrarea cronologică a tuturor segmentelor noi, atunci
cînd călătorul acceptă poziţia de martor imparţial, prin încercările de a întreprinde unele
alegeri şi sistematizări, de a expune propriile opinii, pînă la necesitatea de asimilare a noului,
pentru a-l include atît în cîmpul de valori personale, cît şi în nişte sisteme culturologice
comune.
Toţi iluminiştii susţin cultul raţiunii, punand un accent deosebit pe cunoaşterea ştiinţifică.
Intre 1751-1772, un grup de iluminişti francezi, în frunte cu Diderot şi D`Alembert, publică
monumentală Enciclopedie sau Dicţionarul raţional al ştiinţilor, artelor, meseriilor, lucrare
cuprinzand, din perspectiva raţionalistă, toate domeniile cunoasterii.
Viata publica se baza pe principia specific Vechiului Regim, vectorizata pe legea
fundamental a originii. Mica burghezie era reprezentata de proaspat imbogatitii care aveau
origine obscura, ridicandu-se doar prin munca depusa. Nobilii, clasa cu o puternica traditie in
societate nu acceptau idea egalitatii intre oameni, chiar si din punct de vedere al venitului. In
acest fel societatea era impartita in trei stari: starea I - clerul si autoritatile bisericesti, starea a
IIa – nobilimea si starea a IIIa – mica burghezie.
In secolele XVII-XVIII s-a produs o adevarata revolutie in gandire. Descoperirile realizate in
matematica de catre savant ca Descartes si Leibniz, progresele din astronomie datorate lui
Galileo Galilei (care afirma ca Pamantul este rotund), precum si descoperirile stiintifice, mai
cu seama cele in mecanica au dus la idea ca Universul poate fi cunoscut, iar evolutia sa
anticipata pe baza unor legi. Ar fi atunci posibil, considerau ganditorii iluministi, ca si
comportamentul oamenilor ar putea fi descries de legile descoperite, deci si sistemele de
conducer ear putea fi analizate. Caracterul rational al Iluminismului a dus la critica societatii,
pe plan politic, social, religios si economic. Ganditorii iluministi nu erau multumiti de
institutia Bisericii care conducea poporul sub dogma ‘Crede si nu cerceta !’, indoctrinand
poporul si sporind frica oamenilor fata de Dumnezeu, privit nu ca un parinte, ci ca un justitiar
absolut, crud si asupritor. La nivelul constiintei individuale nu erau acceptate intrebari despre
religie sau realitatile vietii. Astfel, unele fenomene fizice erau puse sub semnul minunilor
infaptuite de Sfinti sau Insusi Dumnezeu.
 In aceasta perioada se afirma deismul, ca o reactive impotriva Bisericii. Deisii acceptau si
credeau ca Dumnezeu a creat lumea, dar ca nu se mai implica in evolutia ei. Dumnezeu nu
mai era vazut ca fiinta suprema, iar dogmele religioase erau respinse; astfel apare un
principiu de domeniul religios al Iluminismului: antidogmatismul.
Moda saloanelor literare a reprezentat un element esential al raspandirii noului curent in
intreaga lume. Noi opera literare apareau in scopul de a ‘lumina’ poporul scotand fiinta
umana din tenebrele unei constiinte bantuite de penitenta si de frica.
Iluministii sunt ganditorii care s-au preocupat de cele mai diverse problem ale epocii lor,
inclusive de alcatuirea rationala a ainstitutiilor in concordanta cu intereesele burgheziei in
ascensiune. Multi iluministi au imbratisat nobila arta a scrisului, a cuvantului asezat pe hartie,
ce avea puterea de a crea o lume noua sau de a prezenta societati straine. Bineinteles,
intelectualii sunt cei care au adoptat noua modalitate de exprimare. Critica literare, Nina
Façon, in lucrarea intitulata ‘intelectualul si epoca sa’ afirma: ‘Cea mai importanta functie a
intelectualului este acea de a asigura legatura continua dintre limba literara si cea vorbita.’
Cel dintai nucleu iluminist din cultura romana l-a constituit Scoala Ardeleana, miscarea
intelectualitatii din Transilvania de la sfarsitul secolului XVIII-lea si inceputul secolului al
XIX-lea, aparuta ca urmare a excluderii romanilor de la viata social-politica conform actului
cunoscut sub numele de "Unio trium nationum" (1437).
Programul politic al miscarii este sintetizat in memoriul din 1791, "Supplex libellus
valachorum Transsilvaniae" trimis imparatului Leopold II, prin care se cerea recunoasterea
romanilor din Transilvania ca natiune egala in drepturi cu celelalte ce intrau in componenta
Imperiului Habsburgic.
Preluand esenta iluminismului european, reprezentantii Scolii Ardelene au asezat la temelia
programului lor de lupta principiile de egalitate si libertate, de suveranitate a poporului, pe
temeiul ideii dreptului national si al contractului social.
Actiunea politica si culturala a Scolii Ardelene este indrumata de operele istorice si filologice
ale lui Samuil Micu, Gheorghe Sincai, Petru Maior si Ion Budai-Deleanu. toti patru au facut
studii teologice, filozofice si de drept canonic la Roma si Viena, si au fost minti stralucite,
eruditi, savanti de talie europeana, poligloti.
In ansamblu, activitatea Scolii Ardelene cunoaste doua directii fundamentale:
1) prima, socio-culturala, este in stransa legatura cu esenta miscarii iluministe, si urmarea
emanciparea oamenilor prin educatie si cultura. In acest scop, se dezvolta si se organizeaza
invatamantul in limba romana. Gheorghe Sincai, ca director al scolilor romane, infiinteaza
300 de scoli; se tiparesc manuale scolare, carti de popularizare stiintifica, calendare si carti
populare.
2) cealalta directie este erudita si cuprinde numeroasele tratate de istorie si filologie. Cele mai
importante dintre acestea sunt: "Istoria si lucrurile si intamplarile romanilor" de Samuil Micu,
"Hronica romanilor si a mai multor neamuri" de Gheorghe Sincai, "Istoria pentru iceputul
romanilor in Dachia" de Petru Maior, "Elementa linguae daco-romanae sive valachicae" de
Samuil Micu si Gheorghe Sincai, "Disertatie pentru inceputul limbii romane" de Petru Maior
si "Lexiconul de la Buda", primul dictionar etimologic al limbii romane.
Studiile de istorie acorda un interes deosebit mai ales procesului de formare al poporului
roman, contestandu-se
afirmatiile tendentioase ale celor
care falsificau istoria pentru a
justifica inechitatea care se
facea romanilor. Reprezentantii
Scolii Ardelene au adus
argumente istorice, filologice si
demografice privind originea
latina a limbii si poporului
roman, continuitatea si unitatea
sa etnica , punandu-se astfel
bazele lingvisticii romanesti.
Aportul Scolii Ardelene la dezvoltarea limbii este la fel de pretios. In aceasta epoca s-a pus
problema adoptarii alfabetului latin in locul celui chirilic, a fixarii normelor gramaticale ale
limbii, a imbogatirii vocabularului cu neologisme luate din limbile romanice.
 Reprezentantii Scolii Ardelene au fost mai ales istorici si filologi, ei nu pot fi insa socotiti
scriitori.
Totusi, Scoala Ardeleana are marele merit de a fi creat un mediu favorabil literaturii, in
mijlocu caruia Ion Budai-Deleanu, cel dintai mare poet roman de talie europeana, a creat
"Tiganiada". Opera este o sinteze artistica a ideilor iluministe ale epocii, si reprezinta prima
demonstratie de valoare a posibilitatilor poetice ale limbii romane, fiind sub acest aspect o
neasteptata capodopera.
Iluminismul Scolii Ardelene reprezinta prima etapa de modernizare a culturii noastre,
inscriindu-se in felul acesta, prin aspectele lui specifice, in iluminismul european.

La nivel mondial se poate remarca o solidarizare intre toti intelectualii care au promovat un
curent, schimband radical societatea in care vietuiau.
Cunoasterea in epoca iluminismului era abia la inceputul hegemoniei sale care se continua
inclusive in secolul XXI. Calatoria a fost un mijloc propice de cunoastere, deoarece
reprezenta depasirea limitele universului casnic, chiar a teritoriului tarii, toate private ca un
bastion izolat in raport cu alte modele culturale straine.Calatoria reprezinta totodata clasica
‘pornire la drum’,dar pe de alta parte poate fi privita precum decesul unei mentalitati. La
capatul calatorii, intotdeauna omul se metamorfoza la nivel cognitive. Se producea o
puternica transfigurare a psihicului, o rupture intre vechi si nou, rau-bun, moral-amoral. In
om convietuiau doua modele opuse de viata. De cele mai multe ori castiga noul. Aceste
observatii au fost consemnate de numerosi oameni in jurnale de calatorie sau in carti cu scop
moralizator. Consemnarile in scris i-au transformat pe simplii calatori in adevarate
personalitati marcante ale omenirii, ce au avut onoarea de a-si pune amprenta asupra
destinului modial si de a schimba fata Europei semnificativ.
La inceput, cunoasterea a fost doar o mosa, burghezii dorind sa arate ca prin noile cunostinte
depasesc ansamblul cognitive al aristrocratiei. Pentru unii exponenti ai starii a doua si a treia,
cunoasterea a devenit o pasiune, care se transformase in centrul motor al lumii lor. Credinta
isi pierde din intensitate, cunopasterea reveland cheia celor mai multor problem. Astfel
incepe sa se demonteze un mit, ce marcase oamenirea secole intregi, incepand din antichitate.
Mitul religiei nu a fost cu totul demolat, dar in mare parte subrezit. Calatoria si pasiunea
cunoasterii par a fi devenit un ideal al intelectualului illuminist. In acest sens se inregistreaza
si calatoriile de studii intreprinse de tineri. Majoritatea studiau medicina si filozofia in Franta,
la Paris sau in Austra la Viena. Pe fondul noilor mutatii sociale si literature capata alte forme
si teme predominante, in concordanta cu noua realitate.
Literatura iluminista isi propune sa transpuna pe hartie realitatea in toata splendoarea ei, dar
din cauza unor rigori ai a opozitiei adeptilor vechiului regim, multe teme sunt transfigurate
sub aparente ce pot insela un ochi nepriceput, dar care pot fi percepute de persoanele cu un
nivel intellectual ridicat, sau cu o cultura bogata.
Literatura de călătorie nu se reduce însă doar la expunerea şi sintetizarea informaţiei
obiective – o parte considerabilă prezintă „descrierea” unor călătorii ce au avut loc doar în
imaginaţia autorului. Acestea, în mare măsură, şi circumscriu hotarele literaturii artistice. În
Secolul Luminilor motivul călătoriei se descoperă într-o mulţime de texte, cele mai cunoscute
fiind, în Anglia: Robinson Crusoe de D. Defoe, Călătoriile lui Gulliver de J. Swift, Tom
Jones de H. Fielding, Călătoria sentimentală de L. Sterne; în Franţa: Micromegas, Candid,
Zadig de Voltaire, Scrisori persane de Montesquieu; în Germania: Faust de Goethe; în Rusia:
Călătoria de la Petersburg la Moscova de Radişcev ş.a. De fapt, majoritatea operelor ce s-au
înscris în patrimoniul literaturii universale, într-un fel sau altul, direct sau tangenţial,
abordează tema călătoriei şi a călătorului: Odiseea de Homer, Divina comedie de Dante
Alighieri, Don Quijote de Cervantes, Gargantua şi Pantagruel de F. Rabelais, toate cunoscute
pînă în secolul al XVIII-lea. Literatura de acest gen favorizează accesul omului la
cunoaşterea lumii; accelerarea contactelor şi a dialogului între diferite ţări manifestîndu-se şi
în tendinţa spre internaţionalism („cosmopolitism”), chiar dacă unii iluminişti (Rousseau, de
exemplu), se pronunţau împotrivă, considerînd-o suprimare a dragostei faţă de patrie. Ea nu
doar expune informaţii despre geografia, istoria şi cultura unor noi localităţi, ci se transformă
în pretext pentru meditaţii şi analize despre propria ţară, deoarece, cunoaşterea altui mod de
viaţă adînceşte, prin contrast, cunoaşterea celui căruia îi aparţii. Fiind una dintre sursele
principale de cunoaştere a lumii, călătoria constituie, în acelaşi timp, şi un motiv de
autocunoaştere. Situat în circumstanţe noi, deseori excepţionale, omul descoperă în sine
 calităţi şi posibilităţi nebănuite. Astfel, dezvăluind necunoscutul, cercetînd noi valori
materiale şi spirituale, călătorul se redescoperă pe sine ca parte componentă a omului
universal, pentru ca, în consecinţă, anume prin amestecul şi dialogul diferitelor culturi, să se
asigure convieţuirea şi evoluţia lor. În literatura artistică, care în epoca Luminilor se
transformă într-un mijloc activ de schimbare a concepţiei despre lume prin apropierea de
filozofie şi viaţa social-politică, procedee frecvente devin alegoria şi satira. Romanul
iluminist de călătorie se inspiră atît din bogata literatură aventuroasă de voiaj, cunoscută încă
din epoca elizabetană, cît şi din alte surse, receptate direct sau indirect, printre care romanul
picaresc, romanul cavaleresc, utopia etc. De regulă, în opera artistică călătoria serveşte drept
motiv pentru investigaţii despre specificul naturii umane şi al existenţei în genere, chiar dacă
mulţi scriitori subliniază în mod special caracterul obiectiv al observaţiilor lor.

Spre exemplu, ,,Scrisorile persane”, scrise de Montesquieu, ilustrează tema călătoriei, fiind
atât un proces al cunoașterii, cât și unul de formare. Acestea au apărut în anul 1721, sub
anonimat,având un success neașteptat. Acest lucru s-a datorat faptului că autorul a reușit să
redea adevăruri care, până la acea vreme, nu mai fuseseră evidențiate. ,,Scrisorile persane”
reprezintă o operă romanescă, nefiind o operă narativă, fiindcă nu urmărește un anumit fir
narativ. Prin intermediul acestei lucrări, sunt relevate anumite adevăruri despre moravuri
sociale, acest lucru incluzându-l pe Montesquieu in rândul moraliștilor. Specifică acestei
opere este îmbinarea impresiilor spontane despre viața socială, cea politică și despre
moravuri cu convingerile autorului. În ,,Scrisori persane”, accentul este pus și pe ,,motivul
voiajului imaginar într-un spațiu real”, astfel operei fiindu-i atribuită valoarea instructivă și
educativă.
0Opera lui Montesquieu a fost considerată un punct de plecare in iluminismul francez,
strălucind prin umor, exotism, sau prin relatarea unor diferite povești de dragoste. Glasul
scriitorului este plin de vervă, având, în același timp, și caracterul de pamfletar politic.
Scriitorul nu este angajat direct in exprimarea opiniilor, aceasta fiind oferită de doi străini.
Lucrarea are un caracter de pluralitate a conștiințelor si al
punctelor de vedere, care rezultă din prezen a celor două
personaje principale, Rica și Usbec. Aceștia joacă rolurile a
doi reporteri, realizând paralele între stilul de viață francez și
cel persan, iar imaginea lumii redate are caracterul unui
spectacol, din cauza evidențierii lucrurilor aberante,
bizare. Cei doi călători sunt interesați de tot, astfel fiind
asigurat principiul varietății, iar prin intermediul
neobișnuitului este asigurat sentimentul suprizei.
,,Ficțiunea persană are rol de filtru.” Viziunea celor doi
persani nu este superficială, aceștia fiind lucizi. Rica și
Usbec evită judecățile impersonale, viziunile lor fiind
conturate pe baza filosofiei iluministe. Părăsirea Persiei
simbolizează alegerea pentru cunoașterea lumii, care
presupunea renunțarea la viața obișnuită și la plăcerile
oferite de aceasta. Usbec înțelege foarte bine lumea
occidentală, însă acest lucru nu este valabil și în legătură cu
propria sa lume. De exemplu, acesta analizează
despotismul întâlnit în Franța, însă rămâne un despot în
relația cu femeile sale. Acesta nu poate să înțeleagă alegerea francezilor de a-și lăsa femeile
să meargă pe strada cu fețțele descoperite, să vorbească cu alți bărbți. Din aceste acțiuni poate
rezulta gelozia, care, în Persia, spre deosebire de Franța, este neîntâlnită. Persanul consideră
că natura pune pudoare și gingășie în femei. Alt aspect al vieții din Paris, care lui Usbec i se
pare ciudat si nemaiîntâlnit, este moda. Pentru el, schimbarea modei o dată pe an este
inexplicabilă. Prin intermediul acestor aspecte, Montesquieu observă o ,,înrădăcinare a
judecății în valorile personale, o proiecție a sinelui asupra lumii.”2 Este observată si diferenta
dintre ritmurile de viață ale celor două popoare; francezii sunt agitați, pot chiar și zbura, iar
locuințele lor sunt suprapuse. Prin intermediul lui Usbec, este conturată viziunea lui
Montesquieu despre societatea în care trăiește, ridiculizând anumite practici ale Bisericii
Catolice și fiind ridicată problema multitudinii religiilor, incitând, de asemenea, la judecăți de
valoare. Rica este complementul lui Usbec, atât din punct de vedere al temperamentului, cât
 și din punct de vedere al vârstei. Acesta este cel care analizează societatea franceză ca pe o
imagine de ansamblu. Acesta consideră că certurile profesorilor de la Sorbona pe seama unei
vocale fac parte din identitatea lor, activită ile francezilor fiind ironizate. Parizienii i se par
interesanți lui Rica din cauza diferențelor dintre ei si persani. Acesta consideră că Franța este
condusă de femei, considerând ca soții acestora sunt demni de milă și dispreț . Cu timpul,
personajul devine un cetățean francez, care va începe să le înțeleagă obiceiurile și
comportamentele francezilor.
În ,,Scrisori persane” este evidențiat și sentimentul de superioritate al francezilor, atunci când
se întreabă ,,Cum poate fi cineva persan?”. Cu acest moment, este marcată atitudinea
jignitoare, mai mult decât necuviincioasă. Astfel, este evident șocul care se produce la
întalnirea celor două culturi. Prin intermediul anonimatului persoanelor întalnite în Europa,
este asigurată funcția defensivă. Astfel, în Franța, gesturile sunt cele care îl caracterizează pe
individ, acesta aparținând unei anumite categorii, unui anumit grup limpede caracterizat. De
exemplu, pentru a fi cunoscute lucrurile și personajele, acestea sunt caracterizate: Homer este
,,un bătrân poet grec”, iar mătăniile sunt ,,mici boabe de lemn”. În descrierile referitoare la
spațiul francez, imaginea lumii rurale lipsește, însă este prezentă în viziunile despre lumea
persană. Cartea lui Montesquieu confirmă faptul că există numai ,,puncte de vedere
individuale despre adevăr, și nu adevăr ca atare.”

Călătoriile lui Gulliver

Călătoriile lui Gulliver engleză Gulliver's Travels este un roman în patru părți, capodoperă a
scriitorului anglo-irlandez Jonathan Swift, scris sub pseudonimul de Dr. Lemuel Gulliver, în
care fantezia autorului se împletește cu o aspră satiră socială. Editorul cărții a publicat prima
ediție în 1726 cu numeroase modificări aduse textului original, temându-se că anumiți cititori
ar fi fost ofensați de unele pasaje ale povestirii. O versiune integrală apare în anul 1735.
Opera este pe nedrept considerată de unii, chiar și în zilele noastre, drept "literatură pentru
copii", în realitate este vorba de una din cele mai semnificative creații ale literaturii engleze
din perioada de început a iluminismului european.

Descrierea operei
În "Călătoriile lui Gulliver" (roman început în anul 1721 și terminat în 1726), cu titlul
complet "Călătorii în mai multe țări îndepărtate ale lumii" ("Travels into Several Remote
Nations of the World") sunt descrise aventurile naivului Dr. Lemuel Gulliver (în engleză:
gullible = credul), medic și căpitan de corabie, scrise la persoana întâia, în diverse țări
imaginare.

Partea I - Călătorie în Lilliput (A Voyage to Lilliput)

Cartea se deschide cu un scurt preambul, în care Gulliver se prezintă, cum era obiceiul în
scrierile epocii, și face o expunere a vieții sale și ale călătoriilor făcute până atunci. În prima
călătorie, Gulliver este aruncat de valuri în stare de inconștiență, ca singur supraviețuitor al
unui naufragiu, pe țărmul unei insule. Când își revine, constată că este prizonier al unei rase
de oameni înalți de cca. 15 cm, locuitori ai unor insule vecine Lilliput și Blefuscu (alegorie la
Anglia și Franța), divizați până la lupte fratricide din cauza unei îndelungate controverse de
nerezolvat asupra modului cel mai nimerit de a sparge ouăle: să se înceapă de la partea mai
largă sau de la cea mai ascuțită (aluzie la disputele religioase dintre anglicani și catolici).

După ce-și exprimă intențiile pașnice și jură credință împăratului liliputanilor, Gulliver este
primit la Curte (descrisă după modelul celei a regelui George I al Angliei) și are ocazia să
observe obiceiurile și moravurile locale. Dacă la început eroului i se par toate neobișnuite,
cititorul constată foarte curând că Lilliput este de fapt o Anglie în miniatură, iar rânduielile
liliputane sunt cele engleze, prezentate însă până la limita extremă a absurdității. Autorul
ridiculizează rivalitatea dintre purtătorii de pantofi cu "tocuri înalte" și cei cu "tocuri joase"
(aluzie la partidele Whig și Tory), intrigile de la curte, corupția și capriciile împăratului, mai
înalt doar cu o unghie decât supușii săi, care își spune cu mândrie "stăpânul universului", al
cărui cap atinge cerul. Deși îi ajută pe liliputani să-i învingă pe locuitorii din Blefuscu,
blocându-le flota în port cu o singură mână, Gulliver nu este de acord ca poporul vecin să fie
adus în stare de sclavie. După o serie de peripeții, găsirea unei șalupe de dimensiuni normale
îi dă posibilitatea să se întoarcă acasă.
 Partea II - Călătorie în Brobdingnag (A Voyage to Brobdingnag)
În țara uriașilor din Brobdingnag, Gulliver face cunoștință cu un alt mod de viață. Locuitorii
nu numai că sunt mai mari de statură (cca. 22 m) decât liliputanii, dar îi întrec pe aceștia și
prin puterea rațiunii. Monarhia de aici este o formă de guvernământ ideală, luminată. Regele
acestei țări este înțelept și drept. Legile asigură libertatea și bunăstarea cetățenilor. Pe rege îl
indignează la culme ideea de a introduce în țară praful de pușcă, puștile și tunurile.
Descrierea războaielor din Europa îl îngrozește pe bunul rege din Brobdingnag. În timpul
unei călătorii pe mare, barca lui Gulliver este luată în ghiare de un vultur gigant și apoi
abandonată, fiind salvat de o corabie în trecere, și astfel se întoarce pentru a doua oară în
Anglia.

Partea III - Călătorie în Laputa... (A Voyage to Laputa, Balnibarbi, Glubdubdribb, Luggnagg

and Japu)
Locuitorii din Laputa - aroganți și închipuiți savanți - nu trăiesc pe pământ, ci deasupra lui,
pe o insulă zburătoare. Alegoria este transparentă: autorul descrie știința ruptă de realitate.
"Învățații" din academia Lagado se ocupă cu fel de fel de
lucruri inutile și absurde: un proiect privitor la extragerea
razelor de soare din castraveți, o metodă de construire a
caselor începând cu acoperișul și terminând cu temelia etc.

Partea IV - Călătorie în țara cailor (A Voyage to the Horse

Land)
În această ultimă călătorie, Gulliver ajunge pe o insulă ai
cărei locuitori se împart în două categorii: o parte a
populației este alcătuită din houyhnhnms, cai înzestrați cu
rațiune și având capacitatea vorbirii, cealaltă parte din ființe
yahuni, asemenea oamenilor, însă primitivi și brutali, care -
spre surprinderea cailor - mai au și defectul de a merge pe
două gambe. Yahunii sunt lacomi, răutăcioși, invidioși,
dominați de cele mai josnice instincte de acaparare, se
ceartă și se bat între ei pentru a strânge cât mai multe pietre
strălucitore inutile, socotite prețioase. Caii, virtuoși și
înțelepți, trăiesc într-o comună patriarhală. Legile lor
nescrise se bazează pe recunoașterea drepturilor egale pentru toți, ei nu pot înțelege ce este
minciuna. Swift se pomenește în fața unei contradicții de nerezolvat. Sistemul patriarhal ar fi
ideal, dar în el oamenii au devenit yahuni. De aici decurge pesimismul lui Swift, întunecata
lui mizantropie.

Extrem de semnificativ este finalul cărții. Gulliver se întoarce în Anglia, dar nimeni nu-i
crede povestirile sale, îi fac proces pentru a-l declara nebun iresponsabil. Este salvat de un
miel adus din Lilliput, care modifică decizia judecătorilor.
Romanul lui Diderot este un dialog savuros și aproape continuu între Jacques și stăpânul său,
întrerupt pe alocuri de autor care se angajează în dialog cu cititorul pe care îl tachinează,
făcând diverse digresiuni. Opera este despre povestea de dragoste a lui Jacques Fatalistul care
poartă acest nume datorită credinței sale că destinul omului stă scris în ceruri, într-un mare
pergament, „un sul mare, care se desfășoară încetul cu încetul”, iar omul nu face altceva
decât să treacă prin eventimentele care îi sunt date să i se întâmple:

„…Tot ce-ți înșir aici, cititorule, mărturisesc că știu de la Jacques, fiindcă nu-mi place să mă
laud cu deșteptăciunea altuia. Jacques nu știa nici ce e năravul rău, nici ce e virtutea. El o
ținea una și bună că omul e nenorocit sau fericit din născare […] După el, răsplata era
imboldul celor buni, iar osânda spaima celor răi. Ce altceva ar putea fi, spunea el, dacă nu
există nici pic de libertate și dacă ursita ne e scrisă în ceruri? El credea că un om se îndreaptă
tot atât de neabătut spre slavă sau spre hulă […] că, dacă înlănțuirea cauzelor și a efectelor,
care formează viața unui om de la prima clipă a nașterii lui și până la ultimul suspin, ne-ar fi
 cunoscută, am rămîne cu părerea neclinitită că el n-a făcut decât ceea ce trebuia neapărat să
facă.”

Jacques Le Fataliste

Diderot își scrie romanul într-un stil plin de umor, dar în care personajele sunt tratate ca
având o existență la fel de concretă ca a autorului și în care există și elemente sumbre cum ar
fi faptul că uneori armăsarul lui Jacques înnebunește, ducându-l spre spânzurători la fiecare
episod de acest tip, stăpânul și sluga întrebându-se dacă acesta nu este cumva un semn în
legătură cu destinul lui Jacques. În orice caz, este indubitabil că stilul în care este scris
romanul este unul înaintea timpului său, căci autorul
inserează o serie de elemente moderne, cum ar fi intervențiile
sale în care se angajează în dialog direct cu cititorul:

„Dar pentru numele lui Dumnezeu, o sa mă întrebi, unde se

duceau, autorule?…Dar pentru numele lui Dumnezeu, am să-
ți răspund eu, parcă poți să știi unde te duci, cititorule? Tu
încotro mergi?..” Jacques îi povestește stăpânului său despre
marea lui dragoste, însă relatarea este întreruptă des –despre
dragostea personajului aflăm de fapt abia la finalul
romanului- de diferite întâmplări care, deși întârzie aflarea
iubirii celui mai dinamic și interesant personaj, nu plictisesc,
însă există anumite puncte, și acest lucru se datorează
talentului lui Diderot, datorită felului în care Jacques
povestește, în care întreruperile agasează, enervează cititorul
pentru că există mereu senzația că acela era punctul în care
am fi aflat cine este marea dragoste a aventurierului sau dacă
nu, cel puțin un moment în care am fi aflat un detaliu extrem
de important. Totuși, aceste abateri nu fac altceva decât să stârnească și mai tare cititorul
pentru a afla de ce fel de persoană s-ar putea îndrăgosti acest Jacques Fatalistul.

Romanul lui Diderot nu este unul de povestit, nu poți decât să spui că te încântă sau nu, dar
cu greu ai putea să alegi cea de-a doua variantă dat fiind dialogul spumos și ingeniozitatea
autorului francez când vine vorba de captarea atenției la fiecare anecdotă care întârzie
povestirea principală, cea a lui Jacques. Recomand cu tărie acest roman pentru că ține
lectorul curios, îl ține în alertă, îl ține cu sufletul la gură la fiecare pățanie a lui Jacques și în
special într-o fierbere continuă în așteptarea ca sluga să continue să-i povestească stăpânului
despre dragostea sa. Iar dacă recomandarea mea poate fi trecută ușor cu vederea, rețineți că
însuși Kundera este un fan al acestei opere, el aducându-i omagiu lui Diderot prin adaptarea
piesei pentru a putea fi jucată pe scenă.

Ocolul Pamântului în 80 de zile

Ocolul Pamântului în 80 de zile este un roman clasic de aventuri scris de Jules Verne,
publicat pentru prima data sub forma de serial în Le Temps, între 6 noiembrie ?i 22
decembrie 1872 Și publicat în volum în 1873[2]. În poveste, londonezul Phileas Fogg, care
și-a angajat recent un nou valet, pe francezul Passepartout, face un pariu cu prietenii sai din
Reform Club ca poate sa faca ocolul pamântului în 80 de zile.
Povestea începe la Londra la 2 octombrie 1872. Phileas Fogg este un gentleman necasatorit,
care locuieste la numarul 7 Savile Row din Burlington Gardens. În ciuda averii sale de
origine necunoscuta, domnul Fogg traieste o viata modesta, cu obiceiurile efectuate cu
precizie matematica. Dupa cum se mentioneaza în primul capitol, foarte putin se pot spune
despre grupul de prieteni si cunostinte a domnului Fogg, în afara faptului ca ca el este un
membru al Clubului Reform.
Dupa ce si-a concediat valetul pentru ca i-a adus apa de ras la temperatura de 84 de grade
Fahrenheit, în loc de 86, domnul Fogg îl angajeaza pe francezul Passepartout, de aproximativ
30 de ani.
 Mai târziu, în aceasi zi, la Clubul Reform, Fogg se angajeaza într-o discutie de cu privire la
un articol din Daily Telegraph, care prevede faptul ca deschiderea unui nou tronson de cale
ferata în India face posibila calatoria în jurul lumii în 80 zile.
El face pariu pe 20.000 £ cu colegii lui de la Clubul Reform, pe care-i va primi daca va face
ocolul în jurul lumii în 80 de zile. Însotit de valetul lui Passepartout, el pleaca cu trenul din
Londra la 8:45 PM pe 2 octombrie 1872, si trebuie sa se întoarca înapoi la Clubul Reform
peste 80 zile, la 21 decembrie 1872.
Fogg si Passepartout ajung la timp la Suez. În timp ce se îmbarca pe vaporul din Egipt sunt
urmariti de un detectiv al Scotland Yard numit Fix, care a fost trimis de la Londra în cautarea
unui hot care a spart Banca Angliei.
Pentru ca Phileas Fogg se aseamana cu spargatorul cautat de Fix, pentru care el nu are
mandat de arestare, Fix se îmbarca la bordul vaporului de Bombay, în urmarirea lui. În cursul
calatoriei, Fix se împrieteneste cu Passepartout, fara sa-si dezvaluie identitatea. Pe timpul
voiajului, Fogg îi promite inginerului vasului o mare recompensa daca ajunge la Bombay mai
devreme. Ei ajung cu doua zile înainte de termen.
Cu doua zile câstigate, Fogg si Passepartout merg cu trenul de la Bombay pâna la Calcutta;
Fix îi urmareste în continuare. Dupa ce afla ca constructia caii ferate nu este finalizata, sunt
obligati sa parcurga restul drumului pâna la Calcutta pe un elefant, pe care Phileas Fogg l-a
achizitionat la pretul de 2000 de lire sterline.
În timpul calatoriei, au dat peste o procesiune suttee, în care Aouda, o tânara femeie Parsi,
este condusa la un sanctuar unde urmeaza sa fie arsa pe rug a doua zi de brahmani. Calatorii
decid sa-i salveze viata caci tânara fusese în mod evident drogata cu fum de opiu si de cânepa
si astfel ea nu mergea de buna voie si nesilita de nimeni la rug. Au urmarit procesiunea de la
templu, iar Passepartout a luat în secret locul raposatului sot al Aoudei pe rugul de
înmormântare, în ajunul zilei de sacrificiu. In timpul ceremoniei, el se ridica de pe rug, sperie
pe preoti, si rapeste tânara femeie. Ca urmare a acestui incident, Fogg a pierdut cele doua zile
avans, dar nu regreta.
În Hong Kong, Aouda afla ca ultima sa ruda s-a mutat în Olanda, iar Fogg decide sa o ia cu el
în Europa. În acelasi timp, în continuare, fara un mandat de arestare, Fix vede Hong Kong-ul
ca ultima lui sansa de a-l aresta pe Fogg pe teritoriu britanic. Pentru a preveni ca Passepartout
sa îl informeze pe stapânul sau cu privire la plecarea prematura a vaporului care va pleca în
aceasi seara, Fix îl îmbata si drogheaza cu fum de opiu pe Passepartout. Totusi, Passepartout
reuseste sa prinda vaporul de Yokohama, dar uita sa îl
informeze pe domnul Fogg.
Fogg descopera a doua zi ca a pierdut vaporul si se
duce în cautarea unei alte nave, care sa-l duca la
Yokohama. El gaseste o barca-pilot cu care în
compania Aoudei merg pâna la Shanghai. De la
Shanghai merg prin China dupa care iau totusi vaporul
pâna la Yokohama. La Yokohama merg sa îl caute pe
Passepartout, crezând ca el poate sa fi ajuns acolo cu
vaporul initial. Îl gasesc într-un circ, încercând sa-si
câstige banii pentru calatoria spre casa.
De la Yokohama traverseaza Pacificul pâna la San
Francisco. Fix îi promite lui Passepartout ca acum,
dupa ce au parasit teritoriul britanic, el nu va mai
încerca sa îl întârzie Fogg, ci mai degraba îl va sprijini sa
ajunga înapoi în Marea Britanie cât mai repede cu
putinta (pentru a fi arestat).
La San Francisco, ei iau lua un tren pâna la New York.
Ajunsi la New York ei afla ca vaporul transatlantic
care tebuia sa îi duca în Marea Britanie a plecat.
A doua zi, Fogg porneste sa caute o alternativa pentru
traversarea Atlanticului. El gaseste un mic vas, cu destinatia Bordeaux. Cu toate acestea,
capitanul refuza sa îi duca la Liverpool, si Fogg este de acord sa mearga la Bordeaux. Dupa
plecare, el mituieste echipajul sa se rascoale si schimba cursul pentru Liverpool. Dupa ce
merge cu toata viteza, tot timpul, barca ramâne fara combustibil. Fogg cumpara barca la un
pret foarte mare de la capitan, apoi el ordona echipajului sa arda toate piesele din lemn pentru
a avea combustibil.
Nava ajunge la Queenstown, în Irlanda,dupa ce merge spre Londra prin Dublin si Liverpool
înainte de termenul limita. Cu toate acestea, odata ajuns pe sol britanic, Fix obtine un mandat
de arestare si îl aresteaza pe Fogg pentru o scurta perioada de timp. Mai târziu Fix afla ca
hotul de la banca a fost prins cu trei zile în urma la Edinburgh si îl elibereaza pe Fogg.
Ca raspuns, Fogg, într-un rar impuls de moment, îi da un pumn lui Fix, care cade imediat la
pamânt. Cu toate acestea, Fogg a pierdut trenul si se întoarce la Londra cu cinci minute
întârziere, fiid sigur ca a pierdut pariul.
În casa lui din Londra a doua zi, el îsi cere scuze Aoudei pentru aducerea ei cu el, pentru ca el
este acum sarac si nu are cum sa o sustina financiar. Aouda îi marturiseste brusc ca îl iubeste
si îl întreaba daca se însoara cu ea, el acceptând cu placere. El îi solicita lui Passepartout sa
cheme preotul. De la preot, Passepartout afla ca data pe care o credea este falsa, nefiind
duminica, ci de fapt sâmbata; datorita faptului ca au calatorit spre est, au câstigat o zi întreaga
pentru ca au mers tot timpul spre soare. El nu a observat acest lucru în SUA, deoarece au
existat trenuri zilnice, si pentru ca a traversat Atlanticul cu propria nava.
Passepartout se întoarce repede la Fogg, care imediat merge spre Clubul Reform, ajungând
tocmai la timp pentru a câstiga pariul. Fogg se casatoreste cu Aouda si calatoria în jurul lumii
se termina cu bine.

Robinson Crusoe

Robinson s-a nascut in 1632, dintr-o buna familie din York. El era al treilea copil la parinti si
neavand nici-o meserie isi facea fel si fel de planuri cum sa plece pe mare.
Intr-una din zile unul din prietenii sai i-a facut o oferta sa plece cu el pe mare, si a acceptat.
Fiind prima lui calatorie a infruntat destul de greu furtunile, pe care ceilalti marinari le
considerau doar simple adieri. Dupa acele mici furtuni a venit o furtuna mare care le-a rupt
unul din catarge, a spart fundul vasului si a inundat puntea. Norocul lor a fost ca in acel timp
un alt vapor a trecut pe acolo si i-a ajutat sa ajunga pe uscat. Acolo li s-a oferit cazare si bani
pentru a se intoarce acasa.
Intors in patria sa Robinson se imprieteneste cu un capitan, care ii propune sa plece
impreuna cu el in Guineea cu diverse marfuri. Zis si facut. Plecand a avut parte de o calatorie
frumoasa, facand in Guineea pe marfurile vandute aproape teri sute de lire sterline.
Nu a stat prea mult pe uscat si a plecat din nou pe mare cu acelasi vas, dar sub comanda
secundului, deoarece capitanul murise. Aproape de jumatea calatoriei vasul a fost jefuit si
Robinson impreuna cu ceilalti membrii ai echipajului au fost inrobiti.
Dupa doi ani, timp in care a slujit la gradina unui bogatas a plecat impreuna cu un alt servitor
si cu stapanul la pescuit. Pentru a scapa din robie, Robinson la aruncat pe stapan peste barca
lasandul acolo. Dupa multe incercari de a ajunge pe uscat a intalnit un vas portughez care la
dus pana in Brazilia. Aici cu banii pe care ii mai avea si-a cumparat teren si s-a ocupat de
plantatii.
Dupa cativa ani a plecat intr-o alta calatorie unde a
avut numai necazuri. O furtuna a spart vasul si tot echipajul
a sarit in barci pentru a se salva, dar nu au avut nici-o sansa
contra marii, inecandu-se la primul val. Robinson a reusit sa
inoate pana la prima insula si a reusit sa scape. Prima noapte
a fost nevoit sa doarma in copac, iar de a doua zi convins ca
acolo va petrece ceva timp, s-a dus la vas cu o pluta si a luat
din el tot cea ce l-ar fi putut ajuta sa supravietuiasca pe acea
insula.
A inceput sa-si construiasca o coliba, masa, scaune, mobila
si chiar o barca. Pentru a-si asigura hrana a inceput sa
imblanzeasca capre, sa culeaga struguri, sa semene cereale si
sa vaneze. Ca tovaras de vorba si-a gasit un papagal pe care
l-a invatat sa vorbeasca.
Pentru a nu uita nimic din intamplarile zilnice si-a facut un
jurnal, iar pe o scandura un calendar pe care isi insemna
lunile, zilele si anii.
 Intr-una din zile, cand s-a suit pe colina de unde putea supraveghea insula a observat niste
natii ciudate de oameni, care mancau prizonierii prinsi in lupta.
Intr-una din zile Robinson s-a hotarat sa scape prizonierii din mainile canibalilor. Si-a luat o
pusca si un pistol si a reusit sa elibereaza pe unul din prizonieri pe nume Vineri pe care l-a
luat sa locuiasca cu el. De acum totul era mai usor pentru Robinson, avand un tovaras cu care
putea vorbi si lucra. Cu timpul a reusit sa mai salveze din mainile canibalilor inca doua
persoane, din care unul era tatal lui Vineri. Impreuna cu tovarasii sai, Robinson salveaza
viata unui capitan de vas, al carui echipaj il adusese pe insula si il legase de un copac.
Robinson cu capitanul si marinarii care i-au ramas credinciosi acestuia au reusit sa
cucereasca vasul si apoi s-au imbarcat si au pornit pe mare, lasand pe insula echipajul ce se
rasculase, .
Ajuns acasa si-a intemeiat o familie. Casnicia nu a durat foarte mult deoarece sotia sa a murit.
Lasandu-si copii cu vaduva prietenului sau s-a reintors pe insula unde traise, cu lucruri pentru
cei ramasi aici. Cand a ajuns a aflat ca intre timp s-au schimbat multe m-ai ales ca au mai luat
prizonieri si cei cinci englezi, care i-a lasat in insula, s-au certat mereu.
Dupa ce a plecat din insula a ajuns intr-un loc numit Madagascar unde au fost atacati si unde
bietul Vineri, servitorul lui Robinson, si un englez au fost omororati. Ei binenteles s-au
razbunat arzandule satul. Bine facut au plecat pe continent de unde au luat niste animale
pentru cei din insula. Echipajul s-a revoltat si Robinson a fost nevoit sa ramana acolo.
Dupa ce s-a intors dupa cativa ani desi nu-si potolise dorul de pribegie a stat acasa linistit.

Secolul al XVIII-lea este apreciat uneori drept secolul utopiilor, întrucît acestea susţin una
dintre ideile conceptuale ale filozofiei Luminilor, care afirmă dreptul fiecărui om la fericire.
Motivul călătoriei deseori îl constituie anume încercarea de a găsi fericirea, pe care însă
fiecare o înţelege în felul său. Astfel, după marile descoperiri ale Renaşterii care revigorează
posibilităţile de cunoaştere, provocînd mutaţiile de la conştiinţa individuală la cea universală,
demonstrînd că lumea nu este un sistem închis, iluminismul, inclusiv prin intermediul
operelor artistice, receptează această tendinţă pentru a o dezvolta cu noi posibilităţi pe care le
vor prelua perioadele următoare. În concluzie: călătoria este nu doar un pretext, ci şi o sursă
importantă de cunoaştere a lumii şi de autocunoaştere, „joc al afinităţilor elective, ...excitant
al imaginaţiei şi al memoriei ereditare a spiritului cultivat, probînd în om supleţea şi
universalitatea culturii lui”