Românii și migratorii

Bejenaru Alexandru, asistent universitar, FIF, USM

 SUBIECTELE PRINCIPALE:
 Spațiul românesc în perioada Marei Migrații a Popoarelor
 Societatea prestatală românească
 Românii și maghiarii în sec. IX-XI
 Organizarea politică a Voievodatului Transilvaniei în sec. XII-XIII
 Românii și migratorii Evului Mediu Dezvoltat
 Românii și Hoarda de Aur
 Spațiul românesc în perioada Marei Migrații a Popoarelor
 Sfârșitul epocii antice și începutul evului
mediu timpuriu în spațiul vechi
românesc este tradițional delimitat de
către retragerea administrației romane
din Dacia între 271-275 la ordinul
împăratului Aurelian. În următorul
mileniu, spațiul carpato-danubiano-
pontic a cunoscut perioada marii
migrații a popoarelor, care a cutremurat
continentul european în secolele
următoare. În această perioadă,
societatea și cultura autohtonă au suferit
schimbări fundamentale. Viața orașelor a
încetat în Dacia odată cu retragerea
romană, iar în Dobrogea – odată cu
căderea limesului roman pe Dunăre.
 Goții
 Primii migratori care sosesc în spațiul nord-pontic
sunt goții, care se instalează aici după înfrângerile
suferite în luptele cu armata imperială a lui
Constantin cel Mare. La începutul sec. IV are loc o
creștere semnificativă a densității populației în
spațiul extracarpatic datorită surplusului de
migratori. Triburile vestgoților reunesc comunitățile
mai vechi locale în jurul puterii sale politice proprii.
Arheologii atestă prezența și înflorirea în perioada
respectivă a culturii Sântana de Mureș-Cerneahov cu
prezența comunităților reunite politic în jurul goților
și aflate în contact continuu cu civilizația romană.
 Perioada stabilității în spațiul extracarpatic se
termină către sfârșitul sec. IV – invazia hunilor din
376 în stepele nord-pontice, care provoacă supunerea
ostrogoților autorității invadatorilor și migrația
forțată a vestgoților la sud de Dunăre.
Hunii
 Odată cu plecarea goților, locul lor este ocupat
de huni, triburi de origine turanică, care s-au
instalat mai târziu în Câmpia Panonică. Absența
urmelor unei prezențe continue a hunilor în
spațiul românesc nu ne permit să afirmăm cu
fermitate teza înglobării întregului teritoriu
carpato-danubiano-pontic în sfera de influență a
hunilor. Excepție de la acest caz poate fi doar
Transilvania, datorită atât amplasării sale
apropriate de centrul politic al hunilor în
Panonia
 Gepizii și avarii
 După decăderea puterii hunilor în Panonia, majoritatea
popoarelor aflate în supunere au ieșit din sfera lor de
influență, printre ei numărându-se și gepizii. Deși prezența
acestora în imdeiata vecinătate a spațiului vechi românesc
este atestată încă din sf. sec. III, doar din a doua jum. a
sec. V gepizii pătrund pe teritoriile de vest și nord-vest ale
României actuale. Centrele politice ale gepizilor au
continuat să activeze în Transilvania și în sec. VI, până la
sosirea avarilor.
 Sub controlul politic al Khaganatului Avar a trecut
preponderent Transilvania. Spațiul intracarpatic nu a fost
însă ținta unei populări active din partea avarilor, probabil
din cauza reliefului nefavorabil pentru stilul de viață
nomad, însă poziția sa strategică de vecinătate cu Imperiul
Bizantin (ținta expedițiilor de jaf frecvente ale avarilor)
impunea un control militar asupra acestei zone.
Slavii
 Începutul secolului VI se marchează prin
pătrunderea triburilor slave în spațiul
extracarpatic, primele lor urme fiind depistate
arheologic la est de Carpați și în zonele estice ale
Munteniei, extinzându-se mai târziu până la malul
stâng al Dunării. Izvoarele bizantine relatează
despre sclavini și anți în perioada respectivă.
 În a doua jumătate a sec. VI are loc intensificarea
atacurilor slave asupra pozițiilor bizantinilor de pe
Dunăre, care va culmina cu renumita cădere a
limesului de pe Dunăre în anul 602 – eveniment
care a avut loc în urma rebeliunii trupelor
bizantine de pe Dunăre și a provocat pătrunderea
masivă a slavilor spre adâncul Balcanilor.
 Societatea prestatală românească
Schimbările majore în societatea din regiunea carpato-danubiano-pontică (conform opiniei lui
Ștefan Olteanu):
 are loc generalizarea în cadrul obştii săteşti teritoriale a familiei-pereche ca rezultat al
procesului de disoluţie socială;
 afirmarea proprietăţii private;
 afirmarea inegalităţilor şi diferenţierii sociale;
 creşterea rolului factorului militar-politic în procesul de aservire colectivă a comunităţilor rurale
 Conform opiniei specialiştilor, trăsătura caracteristică fundamentală a obştii săteşti consta în
faptul că apartenenţa la obşte nu era determinată de criteriul de rudenie, ci de criteriul teritorial.
Membrii obştii săteşti erau persoanele care, prin voinţa întregii comunităţi, aveau un drept de
posesiune asupra unei părţi din teritoriul comun al obştii. În virtutea acestui criteriu, teritoriul
avea nu numai o funcţie economică, dar şi una socială, de determinare a apartenenţei la obşte.
 Conducerea obştii săteşti, la faza ei inferioară, era efectuată de o persoană care iniţial era
aleasă. Mai târziu, funcţia devine ereditară. Conducătorul era ajutat de un consiliu format din
bătrânii satului, în anumite cazuri se convoca adunarea întregii comunităţi săteşti. Izvoarele
de mai târziu ne-au păstrat denumirea acestei căpetenii a obştii săteşti – jude (lat. judex –
judecător).
 Creşterea demografică în cadrul obştii săteşti a dus la formarea a ceea ce specialiştii au numit
obştea de vale. Ea s-a format pe calea roirii unui sat, în cadrul propriului său hotar. Obştea de
vale era condusă de un sfat mic, format din reprezentanţii satelor roite dintr-un singur sat.
 Către secolul al IX-lea, societatea românească depăşise faza obştilor de vale, formându-se ceea,
ce N. Iorga a numit romanii populare sau uniuni de obşti, confederaţii de obşti. Confederaţia
de obşti avea o structură internă mult mai complexă. În fruntea ei se afla sfatul cel mare,
format din reprezentanţii obştilor săteşti (de vale) componente. Funcţiile acestuia erau:
1. rezolvarea litigiilor dintre diferite obşti;
2. organizarea apărării;
3. stabilirea şi asigurarea plăţii contribuţiilor în folosul întregii comunităţi;
4. organizarea plăţii contribuţiilor faţă de migratori etc.
 Conducătorul confederaţiei de obşti s-a numit cnez (termen de origine germană – konung –
ajuns la români prin filieră slavonă), adică conducător al unui cnezat. Ulterior, şi aceste romanii
populare, cnezate sau confederaţii de obşti, urmărind mai mult scopuri de apărare, s-au unit
între ele. Aceste noi organisme politice ale românilor sunt voievodatele sau ţările, menţionate
în izvoare cu termenii terra, zemlea, regnum, iar conducătorii lor, fiind desemnaţi cu termenul
latin dux, fiind cunoscută, după Gesta Hungarorum, şi forma românizată a acestuia – duca, care
are şi înţelesul de conducător militar, dar şi cu termenul de origine slavonă voievod, care are
aceeaşi semnificaţie – conducător de oaste. Cu timpul, voievodul a cumulat şi alte atribuţii,
devenind şeful formaţiunii politice respective, care treptat a evoluat la stat.
 În felul acesta, instituţia cnezului şi a voievodului a evoluat la români altfel decât la slavi. La
slavi cnezul era domn şi stăpân cu drepturi depline, iar voievodul numai un conducător
însărcinat cu conducerea oştirii, la români evoluţia a fost inversă: voievodul a devenit domn şi
stăpân, iar cnezul a rămas în subordonare faţă de voievod. Acest fapt demonstrează că românii
au acceptat numai termenii slavoni, urmând însă o cale proprie de dezvoltare.
 Concluzii cu privire la societatea prestatală românească
 În istoriografia românească este acceptată teza conform căreia, după părăsirea Daciei de către
romani, a avut loc încetarea vieţii urbane organizate, dar, se atenţionează că descoperirile
arheologice atestă continuitatea locuirii oraşelor, devenite acum ruine şi se subliniază că viaţa
orăşenească a continuat pe o fâşie îngustă din nordul Dunării.
 Societatea românească în secolele IV-VIII a fost o societate rurală, unde a lipsit o clasă
politică, iar celula de bază a fost obştea sătească, care, în temei, corespundea unui sat.
 Din secolul IX, structura socială a comunităţilor româneşti în perioada prestatală cuprindea
două pături sociale principale: nobilimea de obşte – cnezii, juzii, vătămanii, bătrânii satului din
consiliul căpeteniei, care, treptat, se desprind de membrii de rând ai obştii; ţărănimea, care,
deşi liberă, îndeplinea, în limitele vechiului drept românesc, anumite obligaţii în muncă şi în
natură, în folosul nobilimii de obşte.
 Românii și maghiarii în sec. IX-XI
 Maghiarii s-au stabilit în spațiul nord-pontic pe parcursul sec. VIII-IX, ieșind din supunerea Khazariei
și aflându-se într-un conflict continuu cu triburile pecenegilor care-i presau din est. În 896, forțele
Primului Țarat Bulgar distrug localitățile maghiarilor, forțându-i pe aceștia să emigreze spre vest și să
se instaleze în Câmpia Panionică.
 După ce au ocupat Panonia (sf. sec. al IX-lea), ungurii încep expansiunea spre răsărit. Conform cronicii
Gesta Hungarorum, Arpad a trimis soli şi la ducele Menumorut, cerând o parte din teritoriul ţării sale.
Centrul formaţiunii statale incipiente a lui Menumorut era cetatea Byhor. Menumorut a răspuns solilor
unguri că teritoriul pe care l-a cerut nu-l va ceda niciodată, făcând referință la protecția bizantină.
 Arpad, nemulţumit de răspuns, a „trimis o armată împotriva lui Menumorut”, care, împreună cu soţia
şi fiica sa, a părăsit „mulţimea de soldaţi în fortăreaţa Byhor”, asediată de unguri. Apărătorii cetăţii au
deschis porţile ei. Menumorut, aflând despre aceste evenimente, a reluat negocierile cu Arpad, i-a
promis să-i cedeze „întregul său regat, iar lui Zoltan, fiul lui Arpad, pe fiica sa”. Arpad a acceptat
propunerea lui Menumorut şi în consecinţă are loc alianţa matrimonială dintre cei doi rivali, Arpad a
luat ostatici pe fiii locuitorilor ţării lui Menumorut, care a rămas să stăpânească cetatea Byhor şi ţara sa.
 Tot în răstimpul de până la 907, un general al lui Arpad cu numele Tuhutum, a cerut permisiunea regelui să atace Ţara
Ultrasilvania, unde domnea un oarecare Blac Gelou, care era „ducele blachilor”, iar în ţara sa locuiau „blachi şi
sclavi”. Cronica menţionează bogăţia ţării lui Gelou, dar şi că „locuitorii din acea ţară sunt cei mai nevoiaşi oameni
din toată lumea” şi suferă foarte mult din partea nomazilor. Gelou a încercat să opună rezistenţă, dar oastea lui a fost
zdrobită, singur a fost omorât în lupta cu ungurii. În aceste condiţii, „locuitorii acelei ţări ... de bună voie ... şi-au ales
domn pe Tuhutum ... şi-au întărit cuvântul prin jurământ”. Tuhutum şi urmaşii lui au stăpânit această ţară până în
vremea lui Ştefan cel Sfânt (1001-1038) – adică un secol întreg, autonomia locală a fost menţinută.
 Aceeaşi soartă a avut-o şi ţara de sub conducerea lui Glad, care avea contacte politice cu Primul Țarat al Bulgariei și
era situată în Banat, între Mureş şi Dunăre. Arpad a trimis o oaste împotriva lui Glad, care încearcă să se opună
„împreună cu o mare armată de călăreţi şi pedeştri, cu ajutorul cumanilor şi bulgarilor şi valahilor”. Dar oastea lui
este zdrobită, el se retrage în cetatea Kevea, care a fost atacată de unguri. Glad a început negocierile de pace cu ei
„dându-le de bună voie fortăreaţa, împreună cu diferite daruri”.
 Aşadar, Gesta Hungarorum atestă că, în preajma anului 900, cele
trei formaţiuni statale incipiente au fost impuse să accepte
suzeranitatea ungară. Supunerea lor a fost însă superficială,
principalul argument fiind prezența altor duci peste un secol în
Banat și Transilvani, care iarăși se vor afla în confruntare cu
Ungaria. Țara lui Ahtum este una din aceste formațiuni este
atestată după anul 1000 de către Gesta Hungarorum și Legenda
Sfântului Gerard. Autorul anonim al primei surse îl consideră pe
Ahtum ca rudă și urmaș al lui Glad, care controla nu numai
teritoriul țării lui Glad, dar și o parte din ducatul lui Menumorut.
Izvoarele relatează confruntarea dintre forțele lui Ahtum și
trupele maghiare, care se sfârșește către 1028 cu victoria
Regatului Ungariei și cucerirea țării lui Ahtum.
 Contemporan cu Ahtum, dar amplasat în interiorul arcului
carpatic, Gyula era celălalt duce independent din regiune și
posibilul urmaș dinastic al lui Tuhutum. Acest conducător, care
„domnea peste întreaga țară transilvană”, pe la 1002 a fost atacat
de oastea regelui Ungariei Ștefan I și este învins. În pofida
acestor fapte expuse, cucerirea deplină a Transilvaniei de către
Regatul Ungariei va dura pentru o perioadă destul de lungă,
terminându-se doar către anul 1200 (conform opiniei lui Kurt
Horedt).
Organizarea politică a Voievodatului Transilvaniei în sec. XII-XIII
 În decursul cuceririi Transilvaniei, puterea centrală maghiară a aplicat concomitent şi alte două
metode, în afara cuceririi făţişe. Ea solicita colaborarea altor populaţii şi încerca să atragă de
partea ei conducătorii locali, cnezii şi voievozii. Aceştia din urmă, fiind deja diferenţiaţi
substanţial faţă de membrii obştilor săteşti ale românilor şi tinzând să devină stăpâni feudali în
adevăratul sens al cuvântului, au fost – cel puţin o parte dintre ei – de acord să facă cauză
comună cu noua stăpânire pentru a-şi menţine situaţia privilegiată.
 În același timp, realizarea unei mize exclusive doar pe cooperarea cu românii transilvăneni avea
câteva neajunsuri pentru Coroana maghiară: resursele demografice relativ modeste ale
localnicilor din cauza vecinității cu zonele contestate de raidurile nomazilor și posibila
neloialitate a noilor supuși, care puteau în momentul slăbiciunii să revendice vechile privilegii
politice pierdute.
 Neîncrederea în populația cucerită din Transilvania i-a
determinat pe regii Ungariei să încerce să-și consolideze
puterea aici prin aducerea în Transilvania a unor noi
populaţii străine. Printre primele dintre populațiile alogene
care au colaborat cu puterea centrală ungară au fost secuii,
de neam turcic incert, organizați în jurul principiilor de
ordin militar. Secuii au populat succesiv în mai multe părți
ale Transilvaniei, fiind de regulă amplasați la hotarul
regatului și schimbându-și locul de trai odată cu înaintarea
forțelor ungare mai departe. Astfel, reprezentanții acestui
popor și-au afirmat pentru prima dată prezența în
Transilvania de nord-vest, pentru ca să se regăsească deja
definitiv în partea de sud-est a provinciei către sf. sec. XII –
înc. sec. XIII.
 O altă comunitate etnică invitată de regalitatea maghiară în
Transilvania au fost sașii. Un număr considerabil de sași se
instalează în zona văii Târnavei Mari către timpul domniei
regelui Geza al II-lea (1141-1162). Zona Bistriției a început
să fie colonizată de sași aproximativ din mijlocul sec. XII.
Odată cu avansarea hotarului Regatului Ungariei în
Transilvania, teritoriile ocupate inițial de către secui au fost
cedate în folosul comunităților sășești.
 Un alt episod cunoscut al politicii regalității maghiare în
Transilvania a fost invitația Ordinului Teutonic de a se
stabili aici la înc. sec. XIII. Regele Ungariei, Andrei al II-
lea (1205-1235) a încheiat cu maestrul teutonilor, Hermann
von Salza, la 7 mai 1211, o înțelegere, prin care regele ceda
ordinului Țara Bârsei în schimbul apărării militare a
Ungariei împotriva necredincioșilor de către teutoni.
 Ordinul a inițiat o serie de măsuri menite să-și consolideze
puterea în regiune: colonizarea de către germani a Țării
Bârsei, dezvoltarea Brașovului (în ger. Kronstadt) ca oraș
cu statut comercial activ. Printre acțiunile la care au
participat cavalerii teutoni în anii prezenței lor în această
regiune, se numără înființarea episcopiei Milcoviei sau a
cumanilor în spațiul extracarpatic, și blocarea atacurilor
cumane prin Curbura Carpaților. Însă tendința Ordinului
Teuton de a-și lărgi zona de control și libertatea de acțiune
a provocat agravarea relațiilor atât cu regele Ungariei, cât și
cu nobilimea Transilvaniei. În 1225, el i-a expulzat pe
teutoni din regat, în pofida protestelor papalității.
 Datorită prezenţei masive a românilor (la care s-au adăugat şi alte populații de origine nemaghiară),
ţara Transilvaniei nu a putut fi niciodată integrată definitiv în Regatul Ungariei, rămânând mereu o
ţară (regnum) distinctă, condusă de un voievod, numit de regele Ungariei. Marcarea diferenţei
pomenite s-a făcut iniţial prin introducerea în Transilvania a unei noi instituţii, preluate de maghiari
din lumea feudală germană, anume principatul. În două documente din anii 1111 şi 1113, este
atestat un Mercurius princeps Ultrasilvanus, despre care se ştiu foarte puţine lucruri şi căruia nu i
se cunoaşte nici un rol în viaţa politică a Transilvaniei.
 După mai bine de 60 de ani, vreme în care nici un alt conducător al Transilvaniei nu mai este
cunoscut, apare la 1176 numele lui Leustachius Voyvoda în calitate de lider al provinciei. Faptul
este semnificativ din cel puţin patru motive:
1. şirul conducătorilor Transilvaniei este întrerupt pentru peste şase decenii;
2. numele tradiţional de voievod, recunoscut conducătorului Transilvaniei, se va perpetua şi
menţine de-a lungul Evului Mediu, până la 1541;
3. dintre toate provinciile şi ţările cucerite şi încadrate în Regatul Ungariei, numai Transilvania a
păstrat peren formula voievodatului ca instituţie politică centrală;
4. această instituţie, deşi modificată de către noii stăpâni, este identică la origine cu instituţia
omonimă din Ţara Românească şi Moldova
 Menţinerea în Transilvania a titlului de voievod sub stăpânire străină, după ce s-a încercat înlocuirea
acestuia, pare să sugereze o anumită rezistenţă a elitelor locale în vederea contracarării dominaţiei
regalității şi a apărării tradiţiei. Probabil că, vreme de câteva decenii în secolul al XII-lea, lucrurile
au fost grave, din moment ce ţara pare să fi rămas mult timp fără vreun conducător, oficial menționat
de Coroana maghiară.
 Pe lângă instituţia voievodală, în Transilvania şi părţile vestice s-au conservat peste tot şi alte
instituţii româneşti de origine romană şi româno-slavă. Astfel, vechile nuclee politice de la finele
mileniului I au supravieţuit sub forma ţărilor (terrae), conduse de duci/voievozi şi juzi/cnezi şi
transformate treptat, unele, în comitate (cazul ţării sau voievodatului Maramureşului), iar altele în
districte româneşti (districtus Valachorum). In cadrul lor, românii se judecau şi se administrau după
regulile dreptului românesc (ius valachicum), prin adunările lor proprii (universitates keneziorum),
formate în cea mai mare măsură din cnezi (mici proprietari locali cu rolul de feudali).
 După Cruciada a IV-a (1204), se impune treptat o anumită discriminare confesională, accentuată în
a doua jumătate a secolului al XIV-lea, când Regatul Ungar îşi ia în serios rolul său de regat
apostolic, destinat să lupte pe toate căile contra „păgânilor, ereticilor şi schismaticilor". Ca urmare,
creștinii de rit grecesc, adică românii, consideraţi „schismatici", sunt excluşi ca grup de la putere şi
încep să fie prigoniţi. Numai anumiţi români individuali, mai ales cnezi, recunoscuţi de puterea
regală drept nobili, participau la exercitarea puterii, dar nu ca români, ci ca membri ai stării nobililor.
 Românii și migratorii Evului Mediu Dezvoltat
 Un nou val de migrații. Hegemonia politică
a khaganatului Khazariei asupra stepelor
nord-pontice în sec. VIII-IX a blocat pentru
o perioadă de timp apariția unor altor valuri
de migrații prin spațiul extracarpatic, ceea ce
a generat o creștere demografică substanțială
în zona Dunării de Jos (în comparație cu anii
precedenți și ulteriori). Decăderea
khagantului Khazariei și distrugerea efectivă
a acestui stat după campaniile marelui cneaz
Sviatoslav și loviturile pecenegilor au dus la
pătrunderea celor din urmă spre Dunăre.
 Pecenegii
 Instalarea permamentă a pecenegilor la nord de Dunăre
către mijl. sec. X (moment în care raidurile lor atestate la
sud de Dunăre de către sursele scrise devin frecvente) a
fost urmată de o coexistență pașnică între români și noua
populație turcică – siturile culturii Dridu și urmele
mormintelor pecenege în spațiul extracarpatic persistă
pentru sec. X-XI, timp în care au loc și schimburi
comerciale dintre cele două grupuri etnice.
 Pe la mijlocul secolului al XI-lea, pecenegii sunt atacaţi
de alţi migratori, precum uzii (oguzii) și cumanii, şi în
anii 1048-1049 trec în masă în Imperiul Bizantin, unde
locuiesc circa o jumătate de secol. În bătălia de la
Lebunion (29 aprilie 1091), forțele lui Alexei I Comenul
și ale cumanilor au distrus trupele pecenege, astfel încât
aceștia au încetat să mai prezinte o forţă militară de temut
în regiune.
 Uzii
 Uzii îşi fac apariţia în stepele nord-dunărene încă din prima jumătate a secolului al XI-lea,
supunând grupurile de pecenegi care nu au trecut la sud de Dunăre. Provenind la fel din Asia
Centrală, triburile uzilor suferă o scindare, care stă la baza începutului migrației lor.
 Uzii s-au îndreptat direct spre vest, alungându-i pe pecenegi din stepele nord-pontice și Dunărea
de Jos, însă și ei erau presați din est de către înaintarea cumanilor. Atât urmările atacului ruși
împotriva uzilor în 1060, cât și presiunile cumanilor i-au forțat pe uzi să părăsească stepele
nord-pontice. Contactele uzilor cu românii nu au durat o perioadă lungă de timp, deoarece între
1064-1065, această populație migratoare trece masiv Dunărea, folosind monoxile. În aprecierea
specialiştilor, folosirea monoxilelor atestă prezenţa populaţiei autohtone româneşti și
coopeararea acestora cu migratorii.
 Unii specialişti consideră că uzii sunt strămoşii găgăuzilor de astăzi, creştinaţi la o anumită
etapă a evoluţiei lor.
 Cumanii
 Forțele de avangardă ale cumanilor intră în
Bugeac între 1065 și 1078 (anul atestării
documentate a primei incursiuni a cumanilor în
Balcani, în alianță cu pecenegii). Dominaţia
cumanilor zona Dunării de Jos este în afară de
orice îndoială – zona extracarpatică este numită
în sursele timpului Terrae Cumania, Cumania
Neagră.
 Campaniile frecvente de jaf ale cumanilor și
altor triburi migratoare din regiunea Dunării de
Jos împotriva statelor medievale vecine au creat
atât o atmosferă de instabilitate continuă în
această zonă, cât și slăbirea tempourilor creșterii
demografice locale, consolidării economice și
formării unor formațiuni statale puternice.
 Din puncte de vedere militar, cumanii au influențat
situația puterilor externe regionale, inclusiv Regatul
Ungariei, cnezatele ruse și spațiul balcanic. Natura
raporturilor dintre români şi turanici s-a modificat
în secolul al XIII-lea, când ei, în urma năvălirii
tătarilor, rămân în poziția de supuși ai autorității
Hoardei de Aur. Aceasta i-a silit să accepte formele
social-economice ale băştinaşilor, să colaboreze cu
ei pe plan militar împotriva duşmanilor comuni.
 Cu timpul, grupurile de cumani rămase după
expediţia tătarilor din anii 1241-1242, au fost
asimilate de către populaţia autohtonă, s-au integrat
în structurile de putere ale Hoardei de Aur ori au
emigrat spre Regatul Ungariei.
Românii și Hoarda de Aur
Rezultatele campaniei mongolilor în frunte cu Batu din 1241
au avut consecințe seminficative asupra spațiului populat de
români:
 Transilvania a rămas în continuare sub autoritatea
dinastiei Arpazilor, transformându-se într-un bastion al
Regatului Ungariei Hoardei de Aur
 Fostele posesiuni ale cumanilor au fost luate sub
controlul forțelor ulusului Jochi, teritoriile căruia vor
constitui viitoarea Hoardă de Aur, inclusiv, câmpiile de
stepă și a lacurilor de litoral dintre gurile Nistrului și a
Dunării
 Între aceste două zone de control politic direct, exercitat
de autoritățile maghiare și mongole, a existat o zonă
intermediară dominată de dealuri și păduri, pe care
invadatorii nomazi nu au dorit să le ocupe direct,
limitându-se doar la instituirea regimului de tribut asupra
localnicilor
 Un rol relevant în evoluția politică a spațiului
est-carpatic au jucat acțiunile întreprinse de
renumitul conducător militar și politic al
Hoardei de Aur, Nogai. Acesta s-a implicat
destul de activ în conflictele din spațiul
balcanic, organizând campanii militare de
amploare în Bulgaria și Imperiul Bizantin.
 Pentru a crește eficiența întreprinderilor sale
militare la sud de Dunăre, Nogai și-a amplasat
reședința principală în Dobrogea, în zona
Isacceei, unde a bătut monedă proprie.
 După înfrângerea și decesul lui Nogai în lupta
pentru hegemonie asupra Hoardei de Aur în
anul 1300, regiunea Dunării de Jos s-a reîntors
sub controlul direct al Hoardei de Aur. Din acel
moment, pozițiile Hoardei de Aur în spațiul dat
au rămas de necontestat până la mijlocul sec.
XIV.
 Dominația Hoardei de Aur în spațiul extracarpatic s-a
caracterizat prin două elemente specifice: oferirea
protecției comerciale negustorilor genovezi și
stimularea fondării unor noi centre urbane.
 Genovezii fondează o rețea de factorii pe litoralul
nord-pontic, reîntemeiind vechile colonii antice
grecești cu acordul hanilor Hoardei de Aur și ai
subordonaților săi. Printre aceste noi localități s-a
numărat și Cetatea Albă, întemeiată pe ruinele
portului grecesc antic Tyras și cunoscută din prima
mențiune din 8 mai 1290 sub numele de
Maurocastro.
 Pe de altă parte, sub protecția tătarilor Hoardei de Aur
și-au desfășurat activitatea localitățile urbane atestate
la Orheiul Vechi și Costești. Cercetările arheologice
realizate în aceste situri au prezentat imaginea unor
orașe cu trăsături specifice pentru orașele controlate
de către elitele tătare din Sarai: la Orheiul Vechi au
fost găsite urmele unei moschei, două caravan-saraiuri
și trei băi construite în stil oriental.