ISTORIA MEDIE A ROMNILOR (sec.

IX-XVI)
De la etnogeneza romnilor la formarea natiunii romne moderne Puterea de rezistenta n fata fortei ostile si vigoarea creatiei n cele mai diverse domenii au fost coordonate ale istoriei poporului romn; ele i-au permis sa-si pastreze n cursul secolelor fiinta statala, sa contribuie la apararea civilizatiei europene, sa sprijine aspiratiile de libertate ale altor popoare si sa dezvolte forme de civilizatie pline de originalitate, definitorii pentru identitatea sa n concertul popoarelor europene. Rezistenta daco-romana si continuarea romanizarii la nordul Dunarii dupa retragerea aureliana. n conditiile crizei care se manifesta n Imperiul roman, agravata de presiunea populatiilor barbare, mparatul Aurelian a hotart retragerea din Dacia n anii 271-275 a armatei romane, a aparatului administrativ si a unei parti a populatiei urbane. Majoritatea populatiei, constituita din tarani romani si din daci romanizati, a ramas nsa pe loc, continund sa fie n strnse legaturi cu romanitatea sud-dunareana. Aceste legaturi s-au manifestat, att prin treceri de populatie dintr-o parte n alta a fluviului, ct si prin actiunile politico-militare ale Imperiului roman la nordul Dunarii, care au culminat cu restaurarea partiala a stapnirii romane la nord de fluviu n timpul mparatilor Constantin cel Mare (307-337), Valens (364-378) si Justinian (527-565). n perioada marii migratii a populatiilor barbare, n Dacia ca si n alte parti, din care s-a retras administratia romana, - a avut loc un fenomen de ruralizare. Satul a devenit remarca N. Iorga pentru mult timp forma fireasca de organizare a stramosilor nostri. Populatia oraselor n-a disparut, ci decaznd a intrat n rndul taranimii, care a ramas sa reprezinte traditiile de cultura romana si idealul social de libertate al dacilor. Virtual, continund sa se considere ca parte integranta a Romaniei cum se numea de catre barbari Imperiul roman si mai trziu cel romano-bizantin populatia romanizata din Dacia gasea ca ea nsasi reprezinta fata de barbarii stabiliti n vecinatatea sau pe teritoriul ei o Romanie, o tara de romanitate ai carei locuitori se intitulau cu mndrie romani sau romeni. Invaziile repetate, ca si dominatia barbarilor au sfarmat unitatea Romaniei nord-dunarene, au facut ca ea sa se desfaca, sa se fragmenteze n mai multe Romanii, care pastrau, nsa, constiinta unitatii etnice a ntregului si a ordinii de care dispusesera n Imperiul roman. Aceste Romanii populare sunt numite n izvoare cu un termen de origine celto-germana, preluat apoi de slavi, si vlahii, adica tinuturi locuite de vlahi, ntelegnd prin acestia vorbitori de limba latina. Daco-romanii, ei nsisi, nu s-au numit niciodata vlahi, ci si-au zis de la romani rumni, nlocuind, potrivit spiritului limbii noastre vocala o n u si pe a n . La rndui tara formata din contopirea Valahiilor nord-dunarene nu s-a numit Vlahia sau Valahia ci Romnia. Pentru a dovedi romanitatea poporului romn, cronicarii din secolele XVII-XVIII au invocat, printre argumentele aduse, nsusi numele de romn-romnesc, raspndit n toate partile locuite de romni. Numele cel mai adevarat, autentic, de la primul descalecat prin Traian este seria Miron Costin rumn sau romanus, care nume acest popor l-a pastrat ntotdeauna ntre dnsii. Acelasi nume este dat ndeobste si muntenilor si moldovenilor si celor ce locuiesc n tara Transilvaniei. Rumn este un nume schimbat n curgerea anilor din roman . Un alt nume ei nsisi nu au primit ntre dnsii niciodata. Carturarul domn al Moldovei, Dimitrie Cantemir arata si el ca Neamul moldovenilor, muntenilor si ardelenilor cu totii cu un nume de obste Romni se cheama. n perioada migratiilor barbare Romaniile din spatiul carpatodunareano- pontic, Tarile Romnesti (Terrae Blacorum-n izvoarele de limba latina sau Vlahiile, din izvoarele slave) erau conduse de elemente ridicate din mijlocul locuitorilor lor, care purtau numele latin de judeci (de la judex), care a fost redat mai trziu, n urma coabitarii cu slavii, prin denumirea slava de cnezi. Acestia, cu ajutorul batrnilor din sate (jurati) asigurau ordinea, judecau pricinile ivite ntre locuitori. Din rndul cnezilor s-au recrutat apoi voievozii, conducatori militari prin excelenta. Invazia populatiilor barbare a produs mari pagube materiale si pierderi umane n rndul stramosilor nostri. Ei si-au pastrat, nsa, nealterata individualitatea n mijlocul attor nclestari si framntari dramatice. Potopul de barbari si furtunile veacurilor ce au trecut peste pamntul vechii Dacii avea sa scrie Nicolae Balcescu nu i-au putut clinti pe romni, care s-au pastrat n toata ntinderea Daciei, cu limba si obiceiurile strabune, cu caracterul mostenit de la daci si romani. Si cnd n secolul al IX-lea, romnii au trecut de la reteaua de obsti rurale si salba de tari, la forme politic superioare de organizare cnezate si voievodate care aveau aspecte comune pe ntreg teritoriul locuit de romni ei au trebuit sa le apere prin lupta, nfruntnd cu barbatie atacurile unor adversari numerosi. Catre definirea identitatii statale a romnilor. n cronica sa, Gesta Hungarorum, Anonymus, Notarul regelui Bela al III-lea al Ungariei, a transmis informatii pretioase cu privire la organizarea politica a Transilvaniei n secolul al X-lea, la existenta voievodatelor din Crisana, Banmat si Podisul Transilvaniei. Voievozii romni relata Anonymus socoteau libertatea bunul cel mai de pret, gata sa o apere cu toata energia si resursele de care dispuneau. Procesul de strngere la un loc, ntr-un singur stat a formatiunilor politice romnesti cnezate si voievodate de refacere a Romaniei nord-dunarene a fost frnat de navalirea ultimului val al populatiilor migratoare: pecenegi, uzi, cumani si tatari iar n Transilvania si de tendintele de expansiune ale regatului maghiar. A trebuit sa treaca o lunga perioada de timp ca fortele constructive sa devina att de viguroase pentru a cstiga asupra factorilor care mpiedicau reconstituirea n forma romneasca a ntregului politic pe care-l reprezentase n antichitate Dacia.

Transilvania, care prin pozitia ei geografica si dezvoltarea istorica tindea sa devina cu secolul al X-lea centrul polarizator de viata politica romneasca a cazut dupa o rezistenta ndelungata (secolele XI-XIII), sub stapnirea regatului maghiar. Acesta a trebuit sa recunoasca, nsa, autonomia Transilvaniei, care a continuat sa fie crmuita ca si celelalte tari romnesti, de la sud si est de Carpati de un voievod. Voievodatul Transilvaniei dispunea de o larga autoritate. Spre deosebire de voievozii din Tara Romneasca si Moldova, el nu se intitula de sine statator, singur stapnitor; depindea de coroana Ungariei, fara ca aceasta dependenta sa fi influentat fondul autonom al organizatiei voievodale. Daca mprejurari externe au facut ca primul stat romnesc independent sa nu se realizeze n Transilvania, istoria a oferit n schimb acestei provincii intracarpatice rolul de matca, de rezervor etnic pentru celelalte provincii romnesti; ea a pulsat la sud si est de Carpati energii umane cu rosturi inseminate n strngerea la un loc, n state romnesti de sine statatoare, a formatiunilor politice existente aici. Revarsarile de populatie, mai ales din regiunile marginase ale Transilvaniei, au facut ca cele doua versante ale Carpatilor, denumiti plastic sira spinarii poporului romn, sa fie, nu numai teritorii de maxima demografica romneasca si este semnificativ faptul ca formarea statelor romnesti independente a pornit de aici ci si regiunile care au mentinut si simbolizat tot timpul unitatea romneasca din cele trei provincii: Transilvania, Tara Romneasca, Moldova. Regalitatea maghiara s-a vazut obligata sa admita ca reala aceasta unitate si sa fie de acord cnd raporturile ei cu domnii Tarii Romnesti si Moldovei erau bune- cu extinderea autoritatii acestora si n tinuturile din Transilvania n care, din cauza vecinatatii cu Tara Romneasca si Moldova, puteau fi impuse mai greu ornduielile regatului maghiar. n secolele XIII-XIV procesul de constituire a statelor romnesti independente a fost nsotit de lupta lor de a-si afirma identitatea politica mpotriva directiilor de expansiune ale unor state vecine mai puternice, cum era regatul ungur si cel polono-lituanian iar mai trziu Imperiul otoman. O prima ncercare de a mpiedica o nstapnire a Regatului maghiar la sud de Carpati s-a soldat cu moartea eroica n 1279 a voievodului Litovoi. Acesta a devenit simbol al ideii de independenta, idee care avea sa se transforme la scurta vreme dupa jertfa lui n manifestari energice de nlaturare a infiltratiilor de stapnire straina la sud de Carpati. Batalia de la Posada din 1330, repurtata n Tara Romneasca de Basarab ntemeietorul si actiunea victorioasa a lui Bogdan I n Moldova, la 1359, au consfintit afirmarea independenta a statelor romnesti. Paralel cu procesul de constituire a statelor romnesti de la sud si est de Carpati se desfasura un proces similar n zona suddunareana. Aici se manifesta un sir de rascoale anti-bizantine, la care participau romni sud-dunareni, bulgari, srbi si albanezi, carora li s-a alaturat adesea si populatia greaca din zona. Un moment important n istoria popoarelor sud-est europene l-a constituit revolta din toamna anului 1185 a bulgarilor si romnilor (vlahilor) sud-dunareni n frunte cu Asan si Petru, care au pus bazele taratului de la Trnovo. Romnii sud-dunareni, descendentii vechii populatii trace romanizate, populau ntinse regiuni sud-dunarene, n Serbia, Bulgaria, Macedonia si Thesalia, grupul din Haemus (Balcani) fiind unul dintre cele mai nsemnate. Asan si Petru erau membrii unei familii de mici nobili romni din Haemus. Ei s-au ridicat la lupta n fruntea romnilor din regiune si au atras n actiune si pe bulgari. n anii care au urmat declansarii revoltei au avut loc lupte grele ntre romno-bulgari si bizantini, n care conducatorii miscarii au gasit refugiul si sprijin material la romnii nord-dunareni. Victoriile repurtate de rasculati mpotriva Bizantului au dus la crearea statului ce tinea seama de traditia politica a primului tarat si care a intrat n istorie sub numele de cel de-al doilea tarat bulgar sau, dupa componenta etnica a participantilor la nfaptuirea lui, taratul vlaho-bulgar. Din acest tarat s-au desprins n secolul XIV taratele de Trnovo si de Vidin, precum si un stat pontic din care se va dezvolta statul Dobrogea. Acesta grupa orasele de la Marea Neagra si asigura legatura lor cu Imperiul Bizantin. La mijlocul secolului al XIV-lea framntarile din Bizant, generate de luptele pentru tron, au prilejuit un fel de legitimare a existentei statului Dobrogea. n 1346 conducatorul statului Dobrogea, Balica a intervenit n luptele din Bizant. Dupa moartea lui, la conducerea statului a ajuns Dobrotici. Vasal, la inceput, Bizantului, care i-a acordat titlul de despot, Dobrotici a intrat ulterior n conflict cu mparatul Ioan al V-lea Paleologul, care a fost constrns n cele din urma, sa recunoasca autonomia tarii lui Dobrotici. Exercitarea autoritatii lui Dobrotici pna la Dunare l-a angajat ntr-un razboi lung cu genovezii care formasera factorii la Vicina si Licostomo si voiau sa-si asigure monopolul tranzactiilor comerciale n aceasta regiune. Ca sa faca fata mpotrivirii negustorilor genovezi, aliati cu Imperiul otoman, Dobrotici a desavrsit organizarea formatiunii statale pe care o conducea. Aceasta a devenit dupa 1371 un important factor politic n Peninsula balcanica. Ea avea sa se numeasca Dobrogea, dupa numele celui care a reusit so impuna ca entitate politica pe plan sud-est european. n anul 1388 o mare expeditie otomana condusa de vizirul Ali-pasa ameninta sa transforme n pasalc teritoriul dintre Dunare si Marea Neagra. Interventia energica a lui Mircea cel Batrn, domnul Tarii Romnesti, a mpiedicat ca Dobrogea sa ajunga sub stapnire turceasca si a unit-o cu Tara Romneasca. Dupa cteva decenii, Dobrogea avea sa cada, n 1417, pentru mai mult de patru secole si jumatate, sub stapnire otomana. n apararea tarii si a Crestinatatii. Istoria tarilor Romne a cunoscut n secolele XIV-XVI o splendida perioada de nflorire a statalitatii romnesti. Consolidarea si dezvoltarea interna economica , politica si culturala s-au asociat strns cu afirmarea viguroasa a Tarii Romnesti, a Moldovei si Transilvanei n raporturile internationale europene, n primul rnd n centrul si sud-estul Europei.

Este epoca marilor domnitori si comandanti de osti - Mircea cel Batrn, Iancu de Hunedoara, Vlad Tepes, Stefan cel Mare, Radu de la Afumati, Petru Rares care vor apara cu barbatie, cu iscusinta si cu energie militara si diplomatica remarcabila, timp de un secol si jumatate Tarile Romne de valul otoman amenintator. Folosind o tactica adecvata, ridicnd osti de pna la 40.000-60.000 de oameni, mobiliznd, n eforturi eroice toate resursele pamntului romnesc, acesti domnitori au transformat Tarile Romne ntr-un puternic zid de aparare a independentei si libertatii poporului nostru, ca si ntr-o Poarta a Crestinatatii- cum spunea nsusi marele Stefan Voievod. Lupta dusa de poporul romn, n contextul prabusirii puterii de rezistenta a sud-estul european, iar mai trziu a regalitatii maghiare, n fata puterii otomane, a dobndit o semnificatie speciala, de ordin general european. Rolul de aparare a civilizatiei europene, pe care-l aveau Tarile Romne era recunoscut ca atare de puterile europene, de conducatori de state, de oameni politici, de cronicari ai vremii. Voievozii romani, prin victoriile repurtate, au intrat n istorie nu numai ca vajnici aparatori ai tarii lor, ci si ca eroi ai ntregii Crestinatatii termen prin care era desemnata ideea de unitate europeana. Mircea cel Batrn era socotit principe ntre crestini cel mai viteaz si cel mai ager, Iancu de Hunedoara era vazut ca Atletul cel mai puternic al lui Hristos, Vlad Tepes a dat nastere, prin faptele lui de arme, unei ntregi literature europene; Stefan cel Mare era apreciat ca foarte rafinat si foarte fin n mestesugul razboiului, ca unul dintre eroii secolului al XV-lea. n cursul luptei pentru independenta, pe trunchiul viguros al unitatii etnolingvistice, s-a manifestat n secolele XIV-XVI, sub forme diferite si de maniera elocventa, tendinta de unitate politico-statala. Este caracteristica n aceasta privinta politica de largi orizonturi dusa de Mircea cel Batrn. Lucid n aprecierea fortei unite a Tarilor Romne, el a realizat o strnsa colaborare cu Petru I Musat si Alexandru cel Bun, domni ai Moldovei si cu Stibor, voievodul Transilvaniei. n 1388 cum s-a amintit deja n cursul expeditiei condusa de vizirul Alipasa mpotriva statului dobrogean cnd Dobrogea era n primejdie sa cada sub stapnire otomana, fapt ce ar fi periclitat nsasi existenta Tarii Romnesti, Mircea cel Batrn a intervenit, reusind sa salveze situatia si sa realizeze prin unirea Tarii Romnesti si a Dobrogei un singur corp politic, n stare sa nfrunte agresiunea otomana. Prin reunirea teritoriului dintre Dunare si Mare cu cel dintre Carpati si Dunare, Mircea cel Batrn adauga titlului sau de voievod al Tarii Romnesti, duce de Fagaras si Amlas, Comite de Severin si pe cel de despot al pamnturilor lui Dobrotici si domn al Drstorului. Prin aceasta victorie, Mircea cel Mare refacea pe o treapta superioara a evolutiei istorice, n forma romneasca, vechea unitate din vremea dacilor a tinuturilor din stnga Dunarii cu teritoriul dintre Dunare si Mare. Prin stapnirea litoralului dobrogean si ndeosebi a gurilor Dunarii, Tara Romneasca se ncadra nu numai n circuitul comercial continental, dar si n cel maritim. Detinerea de catre domnul romn a importantelor puncte strategice de mare valoare economica cum era Chilia, Isaccea, Silistra, Giurgiu, Turnu si Severinul reprezenta nstapnirea totala de catre romni a accesului spre Marea Cea Mare. Mircea I Voievod a fost s-a spus un adevarat adunator de pamnt romnesc. Tara Romneasca a cunoscut n vremea lui cea mai mare ntindere pe care a avut-o vreodata. Puterea pe care Mircea cel Batrn si-a cret-o prin masurile ntreprinse pe plan intern si autoritatea de care se bucura au facut ca el sa fie nu numai un vesnic aparator al Tarii Romnesti, dar si un protector pentru celelalte provincii romnesti, Moldova si Transilvania. n anul 1400 el a intervenit n luptele pentru domnie n Moldova si a determinat nscaunarea pe tron a lui Alexandru cel Bun. ntr-o perioada n care tulburarile politice interne ale Regatului maghiar l mpiedicau pe regele Sigismund sa-si exercite autoritate efectiva n Transilvania, tinuturile acesteia dinspre Tara Romneasca au fost supuse autoritatii lui Mircea cel Batrn. Daca adaugam la acestea ca dupa 1403 cnd au ocupat Chilia de la genovezi Mircea cel Batrn si-a ntins stapnirea catre partile tataresti, capatam imaginea nu numai a ntinderii statului romnesc condus de Mircea cel Batrn, dar si a rolului jucat de el n conducerea politicii de aparare general romneasca. Unii dintre urmasii lui Mircea cel Batrn, ca de pilda, Alexandru Aldea, solicitnd sprijin, aratau conducatorilor oraselor din Transilvania ca daca va pieri tara lor va pieri si Transilvania si ca n interesul luptei mpotriva turcilor era necesara unirea eforturilor lor. n aceasta directie va actiona cu energie spre mijlocul secolului al XV-lea Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei (1441-1446) si apoi guvernator al Ungariei (1446-1453) cel care va realiza o adevarata confederare a fortelor militare ale Tarilor Romne n lupta mpotriva Imperiului otoman. n vremea lui Iancu de Hunedoara, dat fiind calitatile acestuia de iscusit si temerar comandant de osti, Transilvania a jucat un rol important n conducerea luptei Tarilor Romne mpotriva turcilor, lupta ce a unit sub acelasi drapel pe romnii din cele trei tari cu consecinte nsemnate nu numai pe planul succeselor militare, a victoriilor repurtate, ci si pe planul ntaririi constiintei unitatii entice romnesti. Rolul jucat de Transilvania la mijlocul secolului al XV-lea se explica si prin mprejurarile economice, care faceau din unele orase din Transilvania, cum era, de pilda, Brasovul, centre economice de mare nsemnatate pentru ntreaga societate aflata pe teritoriul actual al Romnei. La Brasov se organizau ntr-o masura nsemnata schimburi de marfuri interesnd, att piata Moldovei ct si a Tarii Romnesti si a Transilvaniei. Aici si desfaceau, prin intermediul negustorilor brasoveni, boierii si manastirile de la sud si est de Carpati produsele domeniilor lor: vite, peste, miere. De aici si procurau unele produse de lux.

Din 1442 Iancu de Hunedoara a intervenit activ n politica interna a Moldovei si Tarii Romnesti, impunnd domn pe tronul lor. n 1448, n schimbul sprijinului pe care Iancu de Hunedoara l-a dat lui Petru al II-lea ca sa ocupe tronul Moldovei, acesta i-a cedat cetatea Chilia, una din cele mai nsemnate cetati ale Moldovei si una dintre pozitiile cheie ale ntregului front antiotoman. Stapnind Chilia, Iancu de Hunedoara avea posibilitatea sa controleze activ desfasurarea evenimentelor politice de pe teritoriul Moldovei siTarii Romnesti. Activitatea politico-militara a lui Iancu de Hunedoara de fixare a aceluiasi tel eforturilor romnesti din cele trei tari avea sa slujeasca unora dintre cei mai destoinici conducatori romni de dupa el ca model de actiune n realizarea unitatii statale romnesti. Cnd, dupa moartea lui Iancu de Hunedoara primejdia otomana a devenit tot mai amenintatoare sarcina organizarii apararii Tarilor Romne a trecut pe seama statului romnesc, de la sud de Carpati care a gasit n Vlad Tepes conducatorul capabil sa-i ntareasca rezistenta si s-o impuna ca pavaza pentru celelalte tari surori. Patruns de adevarul ca un stat nu poate exista si nu se poate impune n afara dect prin forta interna si forta nu poate fi dect acolo unde este unitate, Vlad Tepes a consolidat, mai nti bazele interne ale rezistentei, sprijinindu-se pe trgoveti si pe tarani si lovind n privilegiile marii boierimi. El a nfrnt apoi, n cteva lupte de mare rasunet international ostile otomane invadatoare. nca din timpul vietii sale, Vlad Tepes a devenit o figura europeana. Ispravile de arme, energia si severitatea cu care a reprimat orice opozitie l-au asezat printre personalitatile politice ale vremii, desi Dracula, numele sub care s-a facut cunoscut, a devenit datorita unei bogate literaturi, provenita din medii ostile lui prototipul tiranului sngeros. Lui Dracula fictiune, creata din interese straine stiintei, istoriografia romneasca i opune pe Vlad Tepes cel real, ale carui fapte au fost puse n slujba naltarii tarii. n Vlad Tepes, care a fost sprijinit n obtinerea domniei, ca si n actiunile de ferma afirmare a tarii de forte politice din Transilvania si Moldova, poporul romn a avut un remarcabil om de stat si conducator devotat al apararii independentei tarii sale. Dupa caderea lui Vlad Tepes stafeta conducerii luptei antiotomane a Tarilor Romne a fost preluata de Moldova, al carei domnitor, Stefan cel Mare avea sa nscrie una din cele mai glorioase pagini ale istoriei romnesti. Parinte, aparator al Moldovei, Stefan cel Mare a aparat deopotriva Tara Romneasca, mpiedicnd caderea ei sub stapnire otomana, ca si Transilvania, care privea spre el ca spre un salvator al libertatii ei. n asteptarea unei invazii turcesti, ce parea iminenta, brasovenii, cernd ajutorul lui Stefan cel Mare, i se adresau, la 26 aprilie 1479, . Parca ai fost ales si trimis de Dumnezeu pentru crmuire si apararea Transilvaniei de aceea cu mare dor si dragoste rugam pe Maria Ta ca sa binevoiesti a te grabi si a te apropia de partile acestea, spre a le apara de mai sus-zisii turci prea cumpliti Aceeasi scrisoare aducea la cunostinta lui Stefan cel Mare starea grea n care se aflau si speranta locuitorilor din Tara Romneasca de a se bucura de sprijinul lui . Acestia- aratau brasovenii sunt adusi cu sila si cu putere sa asculte de acei turci, ca si cum s-ar fi departat de credinta crestina si ar fi si ei turci. Pentru care si credinciosi numiti asteapta suspinnd din greu pe Maria Ta. Caci nadajduiesc n Maria Ta ca-i vei scapa de sila si robia acestor pagni. Autoritatea Stefan cel Mare era att de puternica n Transilvania nct unii dintre contemporani considerau ca n unele parti ale ei domnul romn stapnea efectiv. Cronicarul polon Jan Dlugosz, amintind de participarea secuilor la eroica lupta de la Vaslui, adauga: a caror tara rupnd-o (Stefan) din regatul Ungariei si-o supuse siesi. Pentru rolul politic jucat de Stefan cel Mare n Tara Romneasca, care datorita lui a putut depasi primejdia de a fi ncorporata n Imperiul otoman, este semnificativa consemnarea din Letopisetul Cantacuzinesc ca Stefan Voda au sazut aicea n tara de au domnit ani 16. Rezulta de aici ca interventiile sistematice ale lui Stefan cel Mare n Tara Romneasca n numele aliantei active mpotriva agresorului strain au facut ca n vremea domniei lui istoria romnilor de la sud si est de Carpati sa fie strns legata. Cum autoritatea lui Stefan cel Mare era mare si n Transilvania am putea spune despre el ca a fost domn al Moldovei si al tuturor romnilor. Subliniind prin actiunile lui politice importanta aliantei Tarilor Romne mpotriva turcilor, Stefan cel Mare a cautat permanent sa convinga puterile europene de necesitatea unei aliante mai largi, a statelor europene, n cadrul careia eforturile Moldovei ar da mai mult pentru cauza ei si cea generala. Constient de importanta tarii sale n sistemul de aliante a statelor crestine mpotriva turcilor, numind Moldova Poarta a Crestinatatii, Stefan cel Mare atragea atentia curtilor europene ca daca aceasta Poarta (a Crestinatatii), care este tara noastra, va fi pierduta Dumnezeu sa ne fereasca de asa ceva atunci toata crestinatatea va fi n mare primejdie. Cu toata simpatia manifestata de puterile crestine fata de victoriile repurtate de Stefan cel Mare mpotriva turcilor, marele domnitor s-a vazut n momente de grea cumpana singur, trebuind sa nfrunte cu o oaste mica forte militare dusmane mult superioare ca numar si nzestrare tehnica. El a cautat sa suplineasca inferioritatea n efectivele militare printr-o judicioasa folosire a terenului n care cauta sa angajeze lupta, printr-o tactica care sa-i permita hartuirea inamicului cu scopul de a-i slabi moralul nainte de batalia decisiva, amanuntit pregatita. Izvoarele relateaza ca Stefan Voda ca sa mpiedice aprovizionarea ostilor dusmane care se realiza de obicei pe seama avutului locuitorilor din tinuturile prin care ele treceau evacua satele si pustia totul n calea inamicului. Foametea creata n oastea agresoare din cauza neputintei de jaf nu numai ca macina mii de vieti, dar obliga pe supravietuitori sa se razleteasca cautndu-si n mod disperat hrana. Acest fapt l urmarea, de altfel, Stefan Voda.

Cu oastea lui, restrnsa ca numar el putea sa angajeze cu mai multa usurinta lupte si sa nfrnga acele unitati desprinse din marele corp expeditionar dusman. Datorita exceptionalei sale eficacitati aceasta tactica de lupta, folosita nainte si de Mircea I Voievod, ca si de Vlad Tepes, a constituit mult timp forma clasica a rezistentei militare romnesti. Aplicarea ei, presupunnd distrugerea constienta a nenumarate bunuri materiale, pribegii si mari privatiuni pentru locuitori, relevau unitatea strnsa dintre domnitor si tara, mobilurile morale care au potentat si calauzit lupta de veacuri a poporului romn: dragostea netarmurita fata de patrie si de pamnt, ideea de drept si de dreptate, constiinta rolului de ndeplinit n aceasta parte a Europei, de aparare a civilizatiei. Razboaiele purtate de Stefan cel Mare dupa propriile lui cuvinte, 36 la numar ncheiate cele mai multe (34) cu victorii, au ntarit ncrederea poporului n forta pe care el o reprezenta si n destoinicia conducatorului sau dupa expresia cronicarului Grigore Ureche: om ntreg la fire, nelenes si lucrul sau l stia a-l acoperi si unde nu gndeai acolo l aflai. La lucruri de razboaie, mester unde era nevoie nsusi se vra, ca vazndu-l ai sai sa nu se ndarapteze si pentru aceia rar razboi de nu biruia si unde-l biruia altii nu pierdea nadejdea ca stiindu-se cazut jos, se ridica deasupra biruitorilor. Faptele lui Stefan cel Mare, ca si actele scrise, emise din porunca lui, scot n evidenta energia extraordinara a domnului, rapiditatea cu care actiona constient ca de ea depinde n mare masura reusita si pe care cauta s-o impuna celor din jurul sau, ca si aliatilor straini. Mndru, cu un pronuntat sentiment al demnitatii, dat de ncrederea n el si n supusii sai, Stefan cel Mare a ntruchipat n cel mai nalt grad calitatile adevaratului sef de stat care stie sa impuna respect. Cu satisfactia datoriei mplinite pentru patrie si Crestinatate, Stefan cel Mare anunta principilor Europei biruinta de la Vaslui: Am luat sabia n mna si cu ajutorul Domnului Dumnezeului nostru atotputernic am mers mpotriva dusmanilor Crestinatatii, iam biruit si i-am calcat n picioare si pe toti i-am trecut sub ascutisul sabiei noastre. n raporturile cu supusii sai, Stefan cel Mare informeaza izvoarele era ca un parinte blnd, drept, darnic si de aceea foarte iubit de ei. Anul mortii lui Stefan cel Mare a fost un an de profunda ntristare pentru tara Moldovei. Atta jale era scria Grigore Ureche de plngea toti ca dupa un parinte al sau, ca toti cunostea ca s-au scapat de mult bine si de multa aparatura. Pe ct de mare ostean a fost pe cmpul de lupta, pe att de mare organizator si ziditor de tara s-a dovedit Stefan cel Mare n timp de pace. Domnia a lui a fost o epoca de mari nfaptuiri pe ntreg ntinsul Moldovei, de numeroase constructii realizate n stil arhitectonic moldovenesc ce i-au facut, ca si faptele lui de arme, vesnic numele si pilduitoare opera. Nici un domnitor romn pna la Stefan cel Mare nu s-a bucurat nca din timpul vietii de o faima internationala att de mare ca a lui. Biruintele mpotriva turcilor, venite dupa nfrngerile n cascada suferite de puternice state europene, au strnit aprecieri elogioase la adresa viteazului comandant de osti si au nascut sperante n noi victorii. Papa Sixt al IV-lea, cronicarii poloni Jan Dlugosz, Matei Miechowski, ca si panegiristul regelui Matei Corvin, Bonfinius, si multi alti carturari straini au apreciat calitatile de mare conducator de stat ale lui Stefan cel Mare. Puternica rezistenta opusa de Stefan cel Mare cuceririlor otomane, ca si victoriile repurtate de Vlad Tepes, Iancu de Hunedoara, Mircea cel Batrn au facut dovada trainiciei organizarii statale a romnilor. mbinnd confruntarea deschisa, armata, pe cmpul de lupta cu negocierile, domnii Tarilor Romne au reusit sa pastreze dreptul la existenta a statelor romnesti, dreptul de a avea o viata politica a lor, n conformitate cu traditia mostenita si cu experienta istorica capatata de a se guverna dupa propriile lor legi si institutii, prerogative pe care le pierdusera popoarele cazute sub stapnirea otomana. Relatii negociate cu Imperiul otoman. Poarta otomana a fost determinate sa recunoasca prin acte cu caracter interstatal existenta de sine statatoare a statelor romnesti, sistemul lor de guvernamnt, fapt ce a limitat simtitor imixtiunile Portii otomane n treburile interne ale Tarilor Romne, chiar si atunci cnd ele au intrat spre mijlocul secolului al XVI-lea n sfera dominatiei otomane. Umanistul italian Filippo Buonaccorsi (Callimachus) subliniind rolul romnilor n bararea expansiunii otomane, arata ca romnii dupa ce au respins armatele si ncercarile puterii otomane s-au nchinat prin tratate nu ca nvinsi, ci ca nvingatori. Existenta de sine statatoare Tarilor Romne, recunoscuta prin tratate de Poarta otomana, n schimbul platii unui tribut cu semnificatia de rascumparare a pacii, si-a gasit expresia n mentinerea n fruntea statelor romnesti a domnitorilor romni cu prerogative suverane. Aceste prerogative rezultau n mod clar chiar din titlul pe care continuau sa-l aiba domnitorii: Io sau Ioan, mare voievod si domn singur stapnitor. S-au pastrat apoi institutiile: Sfatul domnesc si Adunarea tarii. Recunoscnd dreptul Tarilor Romne de a se guverna dupa propriile legi, de a declara razboi si ncheia pace, Poarta otomana se obliga sa nu se amestece n administratia lor, n alegerea domnitorilor. Se interzicea construirea de moschei si cumpararea de proprietati de catre musulmani pe teritoriul Tarilor Romne; era supusa aprobarii autoritatilor romnesti patrunderea si activitatea n hotarele Tarilor Romne a negustorilor din Imperiul otoman. Statutul politic de autonomie, aparat cu ndrjire de Tarile Romne le-a nlesnit ragazul necesar continuarii operei constructive, att de stralucit reprezentata de epoca lui Stefan cel Mare si a slujit ca model si sprijin n lupta de eliberare a popoarelor din sudestul european cazute sub stapnirea otomana. n Tara Romneasca domniile lui Radu cel Mare, Neagoe Basarab si Radu de la Afumati au fost marcate de realizari n domeniul artelor si culturii care dovedeau ca tara se mentinea n cadrul marilor circuite culturale internationale, tinea pasul cu progresul realizat n alte tari. ntr-o remarcabila lucrare, Neagoe Basarab a tinut sa prezinte, n caz de primejdie, solutia diplomatica de pastrare a pacii si a fiintei statale romnesti.

n spiritul traditiei creata, pe care imperative politice si economice o cereau continuata si ntarita, Neagoe Basarab a ntretinut relatii strnse cu Transilvania, a cautat prin sprijinul acordat Bisericii Ortodoxe, sa mentina n rndul romnilor transilvaneni constiinta unitatii lor cu cei de acelasi neam si limba de la sud si est de Carpati. Preocuparea de a mentine n raporturile cu Poarta otomana statutul politic de autonomie a Tarilor Romne si de a influenta dupa prabusirea la Mohcs (1526) a regatului maghiar mersul evenimentelor din Transilvania cu scopul pastrarii ei n sistemul de aliante romnesti a devenit n secolul al XVI-lea coordonata politica esentiala a celor mai nsemnati domnitori romni. n numele acestui ideal politic a actionat, ntr-un moment cnd transformarea Tarii Romnesti n pasalc parea iminenta, Radu de la Afumati, intrat n galeria marilor personalitati politice ale istoriei noastre prin numarul mare de batalii mpotriva turcilor, dar si de victorii obtinute, care au rasturnat planurile agresorilor. mpotrivirea romneasca a obligat Imperiul otoman sa schimbe directia naintarii si cuceririi lui n Europa, sa ocoleasca pur si simplu Tarile Romne, sa le respecte acestora statutul de autonomie politica, n schimbul platii haraciului. Petru Rares a stiut, continundu-l pe Stefan cel Mare sa imprime politicii Moldovei un dinamism care-l situeaza printre cei mai straluciti domni romni. Preocupat deopotriva de extinderea si ntarirea stapnirilor sale n Transilvania, de fixare a hotarului din nord n drepturile din vremea lui Stefan cel Mare, de recuperare a pierderilor teritoriale din sudul Moldovei, de bune relatii cu Tara Romneasca, Petru Rares a cuprins n gndirea-i politica ntregul spatiu romnesc, anticipnd prin actele lui opera politica de care si va lega numele Mihai Viteazul. Iubitor si ocrotitor de cultura, Petru Rares a stiut sa stimuleze initiative n creatia artistica si literara, care au dat domniei lui, ca si celei a lui Neagoe Basarab n Tara Romneasca, o aureola de care putini voievozi romni sau alti monarhi ai lumii ortodoxe au avut parte. Patruns de un superior simt artistic, Petru Rares s-a nconjurat si el de mesteri talentati care, sub supravegherea lui, au realizat valoroase opere de arta. Din vremea domniei lui dateaza picture exterioara, faima bisericilor din nordul Moldovei: Humorul (1535), Moldovita(1537), Arbore (1541), Voronetul (1547). Aceasta, prin impresionantul program artistico-ideologic a fost numita Capela Sixtina a Orientului European. Despot Voda a nutrit gndul sa refaca vechea Dacie. n manifestul catre moldoveni, el formula ideea eliberarii Moldovei de tirania otomana si unirii Tarilor Romne, invocnd ca argument, descendenta din vitejii romani, care au facut sa tremure lumea. Unirea celor trei tari, Moldova, Tara Romneasca si Transilvania ntr-un mare stat romn, deschidea n planurile voievodului de formatie umanista perspectiva restaurarii Imperiului roman de rasarit, idee nutrita, de altfel si de Petru Rares. Ion Voda cel Cumplit, unul din acele spirite puternice, ndraznete, care au caracterizat secolul al XVI-lea, s-a angajat n virtutea principiului ca viata de stat fara libertate nu exista n greaua lupta de nlaturare a imixtiunilor otomane n treburile tarii. Acestea au devenit tot mai frecvente si tot mai greu de suportat n a doua jumatate a secolului al XVI-lea. Ion Voda a renviat n inimile celor pe umerii carora apasa greutatea darilor, virtutile care impusesera n trecut Moldova ca stat puternic pe arena internationala. El a atras din nou atentia asupra hotarrii tarii de a-si mentine cu orice sacrificiu fiinta statala. Dupa caderea eroica a lui Ion Voda a urmat o perioada n care Imperiul otoman parea ca va reusi sa nfrnga definitiv rezistenta romneasca. Presiunea si abuzurile Portii otomane, care cresteau pe masura ce Imperiul otoman decadea si care tindeau sa secatuiasca economia Tarilor Romne au generat o puternica contrareactie ce si-a gasit expresia n epopeea romneasca de la sfrsitul secolului al XVI-lea, al carei simbol a devenit Mihai Viteazul. Crearea Daciei romnesti. Prin victoriile pe cmpul de lupta, ca si prin tratative, ingenios purtate, Mihai Viteazul a stavilit ctva timp primejdia externa si a asigurat libertatea tarii. Acest fapt i-a deschis drumul spre mplinirea marilor lui planuri. n cteva luni a reusit sa uneasca sub sceptrul sau cele trei Tari Romne, intitulndu-se: Io Mihai voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Tarii Romnesti si al Ardealului si a toata tara Moldovei. Privita n contextul realitatilor socio-politice ale vremii, unirea Tarilor Romne, realizata prin geniul militar si iscusinta diplomatica ale lui Mihai Viteazul, apare ca expresia concreta a polarizarii n jurul lui a ntregului popor romn, constient de unitatea sa. Existenta constiintei unitatii de neam explica de ce Mihai Viteazul a optat pentru varianta planului dacic, n conditiile n care, prin victoriile repurtate mpotriva Imperiului otoman, n fata voievodului romn se conturau si alte variante de planuri, cum era varianta balcano-bizantina, la care ndemnau si n care si pusesera sperante popoarele sud-dunarene. Acestea doreau ca Mihai Voda sa fie n fruntea luptei lor de eliberare si sa se ncoroneze ca rege la Sofia sau ca mparat la Constantinopol. O alta varianta, cea poloneza, rezerva domnului romn rolul de conducator al stradaniilor lor de eliberare si de rege al Poloniei. Alegerea variantei de plan dacic, care-si propunea sa reconstituie n forma romneasca vechea unitate politica pe care o reprezentase n antichitate Dacia, s-a soldat cu o mare biruinta. Temporara din punct de vedere politico-militar, izbnda lui Mihai Viteazul avea sa dureze pe plan ideologic si sa stimuleze dezvoltarea constiintei nationale. Structurile social-economice, existente n Tarile Romne, cu elemente comune de origine straveche, dar si cu trasaturi caracteristice fiecarei provincii n parte, datorita separarii lor ndelungate; timpul scurt cteva luni de stapnire a lui Mihai Viteazul, ca si rapidele schimbari politice, att externe, ct si interne, n defavoarea lui Mihai Viteazul, l-au lipsit pe temerarul

domn de fortele pe care s-au sprijinit monarhii absoluti ai vremii, de mijloacele economice ale acestora si de ragazul necesar desavrsirii operei sale, admirabil ncepute. Stradania lui Mihai Viteazul de a face din Tarile Romne reunite o puternica monarhie a argumentat constiinta unitatii romnesti. Anii domniei lui Mihai Viteazul au fost si ani de larga raspndire a limbii romne n cancelaria domneasca, n administratie, n scrierile laice si religioase, fapt ce a contribuit la faurirea unitatii culturale a romnilor. Se poate spune ca daca constiinta unitatii de neam a alimentat planul dacic, urmarit de Mihai Viteazul, victoriile si masurile ntreprinse de el pe ansamblul teritoriului romnesc au ntarit ncrederea n forta reprezentata de strngerea ntr-un ntreg politic a Tarilor Romne. Prin anvergura actiunilor ntreprinse si vastitatea planurilor care au inspirat aceste actiuni, prin calitatile exceptionale de comandant de osti si vitejia personala, ca si prin relatiile politico-diplomatice pe plan european, pe care a reusit sa le creeze, Mihai Viteazul a ridicat pe o noua treapta destinele si orizontul istoriei romnesti. Marea lui fapta unirea Tarilor Romne din 15991600, care purta n ea taina din adncuri a vietii poporului romn, desi de scurta durata, a devenit peste vreme moment de referinta, torta spre lumina careia s-au ndreptat toate generatiile din etapele ulterioare n lupta pentru unirea romnilor. Cei mai destoinici dintre domnitorii romni, urmasi ai lui Mihai Viteazul, au cautat si ei n functie de mprejurarile istorice sa-i imite opera.