ROMANIA

România este un stat situat în sud-estul Europei. Se învecinează cu Ucraina şi

Republica Moldova în nord şi est, Ungaria şi Serbia la vest şi Bulgaria la sud. În sud-
est, România are o porţiune de coastă care îi oferă acces la Marea Neagră. Capitala şi
cel mai mare oraş este Bucureşti. România este un stat membru al NATO din data de
29 martie 2004 şi, din 1 ianuarie 2007, al Uniunii Europene.

Etimologie
Numele de România provine de la român, cuvânt derivat din latinescul
romanus (roman). Faptul că românii se denumesc folosind un cuvânt derivat din
romanus (română român/rumân) este menţionat începând cu secolul XVI de către
mulţi autori, printre care umaniştii italieni care au călătorit în Transilvania, Moldova
şi Valahia. Cel mai vechi document existent, scris în limba română este o scrisoare
din 1521 (cunoscută sub numele de „Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung”) care
anunţă primarul Braşovului despre un atac iminent al turcilor. Acest document este,
de asemenea, cel mai vechi în care apare denumirea de „român” într-un text scris în
română, Valahia fiind numită Ţara Rumânească (latină terra).
În antichitatea târzie, Imperiul Roman era denumit în mod frecvent “Romania”
în limba latină. Unii istorici afirmă că Imperiul Bizantin medieval ar trebui să fie
numit “Romania”, propunere neacceptată însă. Numele “Romania” este utilizat de
asemenea pentru a desemna ansamblul ţărilor europene latine, vorbitoare de limbi
romanice.
Până în secolul XIX a predonimat pentru spaţiul dintre Nistru şi Tisa
denumirea de "Rumânia" în loc de "România", precum şi endonimul de "rumâni" a
locuitorilor săi. Din termenul "rumân" s-a format la finele secolului XVIII exonimul
modern a poporului român şi a statului român în cazul principalelor limbi europene:
Rumänen/Rumänien (germ.), Roumains/Roumanie (franceză), Rumanians/Rumania
(denumirea învechită din limba engleză), Rumuni/Rumunija (în limba sârbă; totuşi, în
cazul românilor timoceni s-a păstrat exominul de "vlahi" până îm ziua de azi, chiar
dacă ei se autodefinesc în limba maternă drept "rumâni") etc. În trecut, toţi românii
erau numiţi de către străini drept "vlahi".
Graniţele României de astăzi includ o mare parte din teritoriul statului antic
Dacia.
Teritoriul actual al României a fost locuit începând cu mileniul 2 înainte de
Hristos, de triburile indo-europene ale tracilor. Începând cu secolul 6 înainte de
Hristos, în regiunea Dunării de Jos sunt semnalaţi geţii, iar în ţinuturile Banat şi
Transilvania, dacii. În vremea lui Burebista (82-44 î.Hr.), statul geto-dac avea ca
hotare: în nord - Carpaţii Păduroşi, în sud - munţii Haemus (Balcani), în vest -
confluenţa râului Morava cu Dunărea mijlocie, în est - râul Bug.
După moartea lui Burebista, statul geto-dac se va destrăma în patru apoi în
cinci formaţiuni politice. Nucleul statal se menţine în zona munţilor Şureanu, unde
domnesc succesiv Deceneu, Comosicus şi Coryllus.
Unitatea statului dac este refăcută de regele Decebal (87-106 d.Hr.). Noul stat
avea reşedinţa la Sarmizegetusa. Acesta avea dimensiuni mai mici decât statul lui
Burebista, însă era mai bine organizat. Domnia sa reprezintă perioada de apogeu a
civilizaţiei geto-dacilor, aflată în a doua etapă a epocii fierului (La Tene). Datorită
agravării pericolului roman, care ajunsese la Dunărea de Jos, Decebal poartă două
războaie cu romanii conduşi de împăratul Traian în anii: 101-102 respectiv 105-106.

1
În urma acestor războaie, Dacia este cucerită şi transformată în provincie romană.
Începe oficial procesul de romanizare al autohtonilor geto-daci.
Romanizarea reprezintă un proces istoric complex prin care civilizaţia romană
pătrunde în toate compartimentele vieţii unei provincii încât duce la înlocuirea limbii
populaţiei supuse cu limba latină. Factorii romanizării au fost administraţia, armata,
veteranii, coloniştii, urbanizarea, religia, dreptul şi învăţământul în limba latină.
Impactul asupra autohtonilor, al acestor factori, a fost asimilarea, în mod conştient, a
civilizaţiei romane. În anul 271, împăratul Aurelianus retrage administraţia şi armata
din Dacia. Cea mai mare parte a populaţiei romanizate rămâne la nord de Dunăre.
Avem dovezi ale continuităţii populaţiei daco-romane la nord de Dunăre. Aşezări
daco-romane nord-dunărene cunosc o locuire neîntreruptă. Vechi centre urbane sunt :
Sucidava, Dierna, Sarmizegetusa, Napoca, Porolissum. Însă o parte a locuitorilor
vechilor oraşe se retrag spre ţinuturile rurale din cauza migratorilor şi întemeiază noi
aşezări. După retragerea aureliană este refăcută unitatea dacică din stânga Dunării de
Jos. Desfiinţarea frontierei romane de pe linia Carpaţilor a permis circulaţia
nestingherită pe ambele versante: dacii liberi – pătrund în interiorul arcului carpatic;
daco-romanii trec la E. şi S. de Carpaţi. Refacerea unităţii dacice a amplificat procesul
de romanizare. Practicarea neîntreruptă a unor activităţi specifice unei vieţi sedentare,
incompatibile cu nomadismul: agricultura, meşteşugurile, exploatarea minereurilor şi
comerţul. Menţinerea legăturilor cu Imperiul Roman, după 271. În timpul împăraţilor
Diocleţian, Constantin cel Mare şi Iustinian s-a realizat o adevărată ,,stăpânire”
romană la Nord de Dunăre. Răspândirea creştinismului în limba latină la N. Dunării
demonstrează romanizarea ireversibilă a dacilor şi continuitatea daco-romanilor. Din
limba latină – provin şi termenii de bază ai religiei creştine: biserică – Basilica;
Dumnezeu – Domine Deus; Duminică – Dies / Dominica; înger – angelus. Aşadar
romanitatea din sudul şi nordul Dunării se consolidează în sec. IV-VI. Autohtonii se
integrează definitiv şi deplin romanităţii orientale.
Nicolae Iorga, pe baza izvoarelor istorice studiate o viaţă, concluzionează în
Istoria românilor, publicată în parte postum, că poporul român s-a format "între
Carpaţii beşkizi şi Pelopones şi de la Marea Adriatică la Marea Neagră." Această
constatare este făcută şi de P. P. Panaitescu, Silviu Dragomir şi alţii, cu formula
etnografică românii sunt urmaşii traco-ilirilor romanizaţi. Părintele Dumitru
Stăniloaie observă că romanizarea - subiectul unor dezbateri vaste - s-a realizat în
primul rând prin Creştinarea traco-ilirilor, proces care determina şi romanizarea şi
deschidea calea către o latinizare adevărată şi pentru cei din apropierea comunităţilor
creştine. Aşadar, românii s-au format pe un teritoriu vast care se întindea la nordul şi
la sudul Dunării, înglobând fostele provincii romane Dacia şi Moesia. Prima sinteză a
fost aceea dintre daci şi romani şi stă la baza formării poporului român. După
retragerea aureliană în fosta provincie Dacia rămâne o populaţie romanizată,
latinofonă. A doua sinteză se produce la nordul şi la sudul Dunării, în decursul mai
multor secole între populaţia daco-romană şi populaţiile slave venite în sec. VII.
Consecinţele aşezării slavilor la sud de Dunăre sunt importante. Are loc separarea
latinităţii din Pen. Balcanică de cea nord-dunăreană. La sud de Dunăre – majoritatea
populaţiei romanice este asimilată de slavi. La nord de Dunăre, populaţia romanică
mai numeroasă asimilează elementele slave. Rezultatul celor două sinteze a dus la
formarea poporului român, proces încheiat în linii mari la sfârşitul secolului VIII. Tot
de la sfârşitul secolului VIII putem vorbi de apariţia limbii române, fiind o limbă
romanică sau neolatină. La formarea acesteia au concurat trei elemente: substratul –
daco-moesic (c. 10 %); stratul – latin (c. 60 %); adstratul – slav (c. 20 %).

2
 În acea perioadă numele Dacia a continuat să se folosească pentru două
provincii romane sud-dunărene (din Serbia şi Bulgaria de astăzi), dar şi pentru
teritoriul de la nord de Dunăre. În acelaşi timp, pentru regiunea dintre Marea
Adriatică, Marea Neagră, Marea Marmara şi Marea Egee se încetăţenea termenul de
"Romania", de la care vine şi numele actual de România.

Ştefan cel Mare

Invazia slavă din secolul al VII-lea va avea şi efecte nefaste pentru români.
Întâi, va permite grecilor să includă teritoriile de peste Dunăre în Imperiul Romanic
Bizantin (prin termenul de romanic se atestă că Imperiul Roman de Răsărit, cu
capitala la Constantinopol, e continuatorul Imperiului Roman distrus de către barbari).
Slavii si bulgarii vor separa astfel pe românii de la sudul de Haemus (Munţii Balcani),
de cei din nord. Separarea va cunoaşte o serie de întreruperi şi mişcări de "unificare",
ca cea a Asăneştilor* (sec. XII-XIII), care împreună cu bulgarii devin un vehicul de
expansiune slavo-bulgară, ortodoxă, pe vector nord si nord-vest, distrus definitiv de
marile invazii tătare, apariţia statului Ungrovlahia (sau Valahia), definitivarea
organizării Transilvaniei şi ocupaţia otomana. Românii sudici şi vestici vor rămâne
astfel separaţi de cei din formaţiunile statale româneşti, aprute în evul mediu, din
cauza slavilor, bulgarilor şi turcilor. Alte ramuri ale poporului român - românii din
Dalmaţia şi Istria,... cei din Crimeea, Zaporojia şi Caucaz - vor dispărea aproape total.
În Evul Mediu, populaţia de pe teritoriul actual al României trăia în două
formaţiuni statale distincte: Ţara Românească şi Moldova - dar şi în Transilvania,
Ungaria, Banat, Crişana, Maramureş. Unele teorii indică ideea că statul medieval
"Ţara Românească" a fost fondat de o dinastie cumană, împinsă spre vest şi sud de
mongoli (şi tătari). Predecesorul lui Basarab I, tatăl sau bunicul său, se pare că a fost
Tich-homir, principe cuman, probabil, legendarul "Negru-Vodă". Astfel că
descendenţii lui Basarab, chiar şi Vlad Ţepeş, cel "pictat" extrem de "negru" (la a 7-a
generaţie) ar putea fi consideraţi descendenţi ai cumanilor. Despre episcopia catolică
cumană de Focşani din anii 1200 se ştie încă prea puţin[necesită citare]. În secolul al
XVIII-lea, primele două (Moldova 1711, Ţara Românească 1716) au fost vasale
Imperiului Otoman, dar aveau autonomie internă, perioada cunoscută ca perioada
domnitorilor fanarioţi. Transilvania aparţinea Ungariei, apoi Imperiului Otoman, apoi
Imperiului Austro-Ungar, dar având de asemenea o autonomie largă.

Alexandru Ioan Cuza

Statul modern român a fost creat prin unirea principatelor Moldova şi
Muntenia (sau Ţării Rumâneşti), în anul 1859, odată cu alegerea concomitentă ca
domnitor în ambele state a lui Alexandru Ioan Cuza. Acesta a fost obligat să abdice în
anul 1866 de către o largă coaliţie a partidelor vremii, denumită şi Monstruoasa
Coaliţie, din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, care au reacţionat
astfel faţă de manifestările autoritare ale domnitorului. Unirea nu fusese garantată
decât pe parcursul domniei lui Cuza, momentul fiind depăşit de introducerea unei case
domnitoare străine, de Hohenzollern din ramura catolică: din 1881, regi. România a
devenit independentă în urma participării la războiul ruso-turc din 1877 - 1878, odata
cu Serbia.
Ţara îşi va mări teritoriul ca urmare a celui de-al doilea război balcanic, când în urma
Păcii de la Bucureşti (1913) se obţine Cadrilaterul şi a Primului Război Mondial, când
Transilvania, Bucovina şi Basarabia sunt obţinute, în cea mai mare parte, prin
aplicarea politicii "autodeterminării naţiunilor" (principiile wilsoniene, cu iniţiative
locale şi plebiscite), dar având ocazional aspectul unor campanii militare (1918-1919).

3
 Harta României Mari

Basarabia, Bucovina de nord şi Ţinutul Herţa au fost încorporate Uniunii

Sovietice în 1940, recuperate în anul 1941 şi apoi din nou încorporate în Uniunea
Sovietică în anul 1944, iar astăzi se află în componenţa Republicii Moldova şi a
Ucrainei. În anul 1940, Cadrilaterul a fost restituit Bulgariei.
După cel de-Al Doilea Război Mondial, România va deveni o ţară comunistă sub
influenţa Uniunii Sovietice - contracarată, după cca. 1965, de o variantă autohtonă de
regim comunist, ocazional, în probleme de politică externă, în opoziţie cu URSS.
Regimul a rămas îndepărtat de orice altă tentativă de reformă internă, întorcându-se la
abordări dogmatice autoritare, cu manifestări represive, pe măsură ce era confruntat
cu politicile de Perestroika. În decembrie 1989, la capătul unei serii de evenimente
sângeroase, edificiul politic comunist s-a prăbuşit.
Numele ţării a fost Republica Populară Romînă (cu î din i, din 1953 până în 1964,
scris prescurtat RPR, 1947-1965) şi Republica Socialistă România, (scris (mai rar)
prescurtat RSR, 1965-1989). Numele actual, România, datează din 1862. Regimul
comunist din România, duce la alterarea vieţii politice, economice, sociale şi morale,
a învăţământului, ştiinţei, culturii. Regimul dictatorial este înlăturat în urma revoltei
populare din decembrie 1989 . Consiliul Frontului Salvării Naţionale , care a preluat
puterea în decembrie 1989, proclamă renunţarea la comunism, schimbarea numelui
ţării (în România) ,pluripartitismul, trecerea la economia de piaţă, restabilirea
drepturilor fundamentale ale omului. După încheierea Războiului rece în 1989,
România şi-a îmbunătăţit relaţiile cu Europa, a aderat la NATO în 2004 şi a aderat la
Uniunea Europeană. Alegerile parlamentare din 2004 au fost câştigate de Coaliţia
PSD+PUR. Dar PUR părăseşte alianţa şi îşi schimbă numele în Partidul Conservator.
Alegerile prezidenţiale sunt câştigate de candidatul Alianţei Dreptate şi Adevar:
Traian Băsescu. Călin Popescu Tăriceanu formează un guvern de coaliţie format din:
Alianţa Dreptate şi Adevăr+Uniunea Democrată a Maghiarilor din România+Partidul
Conservator. Tratatul de aderare a României şi Bulgariei la Uniunea Europeană a fost
semnat de reprezentanţii statelor membre şi cei ai ţărilor aderente în Luxemburg, la
Abaţia Neumünster, pe 25 aprilie 2005 şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2007, după
ratificarea sa de către cele 25 de state ale Uniunii Europene. România este republică
parlamentară . Tot în 2007 preşedintele Traian Băsescu este suspendat, dar este reales
de popor. Câteva săptămâni mai târziu Alianţa Dreptate şi Adevăr se destramă.
Cu doar o zi inaintea reuniunii convenite, la 23 iunie, de delegatiile romana si
ucraineana in cadrul unei sedinte a Comisiei de ancheta a Conventiei Espoo, Kievul a
solicitat amanarea dezbaterii, "invocand timpul destul de scurt necesar pregatirilor",
potrivit unui comunicat de presa al Ministerului Mediului si Dezvoltarii Durabile.
Scurt circuitele din dialogul romano-ucrainean pe tema Bastroe nu reprezinta insa nici

4
pe departe o noutate. Canalul navigabil de mare adancime Dunare-Marea Neagra a
avut parte de mai multe inaugurari incepand cu 24 august 2004. Ultima, de anul
acesta, nu a avut insa o confirmare oficiala, desi Romania a solicitat acest lucru. In cel
mai bun caz, Bucurestilor li s-a comunicat ca navigatia pe Bastroe a fost reluata, in
regim "experimental", in data de 27 aprilie, pentru ca ulterior, ambasadorul ucrainean
la Bucuresti, Iuri Malko, sa precizeze, "in mod ferm", ca in momentul de fata partea
ucraineana nu executa nici un fel de lucrari de amenajare a canalului de marea
adancime Dunare-Marea Neagra, ci doar lucrari de intretinere. Afirmatia "ferma" a
ambasadorului a fost contrazisa insa de un documentar profesionist realizat de Antena
3 pe ambele maluri ale granitei de pe Dunare.
Intre timp, Ucraina, desi tace, le face, mutand frontiera cu Romania prin
lucrarile "de intretinere" a canalului de mare adancime Dunare-Marea Neagra. Potrivit
unor studii recente, efectuate de institutele de cercetare din tara noastra, dragajele
efectuate de partea ucraineana au dus la dublarea cantitatii de sedimente depuse pe
limba de nisip Ptasina, care s-a transformat, in ultima vreme, intr-o adevarata insula
ce se extinde spre teritoriul tarii noastre, modificand astfel granita naturala, dupa cum
releva si un reportaj publicat de Romania libera in editia sa de ieri. In ultima instanta,
noua insula tinde sa complice diferendul romano-ucrainean privind delimitarea
platoului continental, extinzandu-se spre largul Marii Negre si in directia Insulei
Serpilor. Modificarea frontierei marine in detrimentul Romaniei, la Gurile Dunarii, se
realizeaza de altfel de cand URSS a ocupat strategic Basarabia si Delta Dunarii.
Ucraina a demarat lucrarile de construire a unui canal navigabil de mare adancime -
Bastroe - din Delta Dunarii in urma cu trei ani, fara a consulta si partea romana,
conform conventiilor bilaterale si internationale la care cele doua state sunt parti. La
solicitarea Romaniei, Comisia de Ancheta Internationala, constituita in baza
Conventiei Espoo, a prezentat, anul trecut, un raport prin care se atrage atentia asupra
impactului negativ asupra Deltei generat de initiativa ucraineana. Societatea civila
romaneasca preocupata atat de mediu cat si de importanta strategica a Gurilor Dunarii
pentru NATO si UE a avertizat asupra politicii agresive a statului CSI Ucraina inca
din 2004. (D.E.)
Lungimea granitei dintre Romania si Bulgaria este de 609 km, din care 470 km
sunt reprezentanti de Fluviul Dunarea, mai mare decat orice alta granita internationala
din interiorul UE, cu exceptia celei intre Spania si Portugalia. Regiunea de granita
este limitata in vest de granita cu Serbia si in est de Marea Neagra. Apropiata regiunii
de granita este capitala Romaniei, Bucuresti.
In ceea ce priveste terenul regiunii de granita, fiind situat in bazinul Dunarii, el
ofera toate conditiile pentru dezvoltarea agriculturii, atat intensiv cat si extensiv, iar
proximitatea fata de Marea Neagra, destinatie de vacanta traditionala, ofera potential
pentru dezvoltarea turismului. Exista probleme de somaj in aceasta regiune de granita,
dar promovarea industriei si a turismului sunt privite ca elemente cheie pentru
dezvoltarea viitoare a regiunii.
Regiunea de granita este traversata de trei Coridoare de Transport Pan Europene
(PETCs): Germania - Turcia, Finlanda – Grecia si fluviul Dunarea, insa unele sectoare
ale acestora nu indeplinesc standardele UE. Exista o sosea internationala trans-
dunareana si un pod de cale ferata la Ruse – Giurgiu, precum si o serie de ferry-boat-
uri internationale care traverseaza Dunarea. In plus, trei treceri de frontiera
internationale asigura traversarea terestra, in zona estica a granitei.
Principalele cai rutiere de acces sunt dezvoltate rezonabil, desi lipsesc soselele
tip autostrada, iar reteaua orizontala de drumuri (de-a lungul Dunarii) nu este bine
intretinuta si necesita lucrari de renovare si reconstructie. Si in domeniul cailor ferate

5
sunt necesare investitii, iar transportul fluvial pe Dunare a fost ingreunat in ultimii ani
de distrugerea podului de la Novi Sad, din Serbia.

Granitele Romaniei

Granitele Romaniei
Granite Lungime totala Terestre Fluviale Maritime
Total 3149.9 1085.5 1817.0 247.4
Bulgaria 631.3 139.1 470.0 22.2
Jugoslavia 546.4 256.8 289.6 -
Republica Moldova 681.3 - 681.3 -
Ucraina 649.4 273.8 343.9 31.7
Ungaria 448.0 415.8 32.2 -
Marea Neagra 193.5

Cu exceptia partii de sud ce a trecut sub dominatie otomana in sec. al XV-lea,

teritoriul cuprins intre Prut, Nistru, Bratul Chilia, Marea Neagra si limita nord-estica a
Bucovinei, denumit Basarabia, a facut parte integranta, pâna in anul 1812, din statul
Moldova, care includea si teritoriile cuprinse intre Prut si Carpatii Orientali (teritorii
ce sunt astazi parte integranta a României).
Denumirea de Basarabia a fost atribuita teritoriilor mentionate in anul 1812. Initial ea
se referea doar la o regiune restrânsa, la nord de Delta Dunarii, care facuse parte din
Tara Româneasca pâna la 1418 când a intrat in componenta Moldovei. De la
apartenenta regiunii respective la Tara Româneasca, provenea, intr-o prima etapa,
denumirea de Basarabia, Basarabii fiind familia domnitoare in Tara Româneasca.
Denumirea a fost extinsa la intreaga zona dintre Prut si Nistru in 1812, când, dupa
ocuparea militara a Moldovei si Valahiei (Tara Româneasca), in razboiul ruso-turc,
Rusia tarist_ a impus Portii cedarea Basarabiei, parte component_ a Moldovei, ceea ce
a reprezentat o incalcare a Tratatului din 1711 dintre Moldova si Rusia, prin care tarul
Petru cel Mare se obliga sa nu incalce suveranitatea si integritatea teritoriala a
Moldovei. In conformitate cu tratatele vremii, Poarta nu avea dreptul sa instraineze
aceste teritorii, care nu erau pamânturi turcesti si se bucurau de o larga autonomie sub
suzeranitatea sultanului.
Dupa anexare, intregul teritoriu dintre Prut si Nistru a fost denumit de
autoritatile tariste Basarabia, datorita situatiei politice care a rezultat din incheierea
Tratatului de la Tilsit, din 1807, intre Napoleon si Alexandru I al Rusiei. Rusia se
obliga sa-si retraga trupele din Moldova si Valahia. Reprezentantii tarului la
tratativele ulterioare de la Paris, pentru a putea mentine trupele rusesti in teritoriile
amintite, au sustinut ca Basarabia nu este mentionata in Tratatul de la Tilsit si, astfel,
o importanta parte a Moldovei a putut fi inglobata Imperiului Tarist.
In 1829, prin Tratatul de la Adrianopol, Rusia a anexat Delta Dunarii si Insula
serpilor. In 1856, dupa razboiul Crimeii, prin Tratatul de la Paris trei judete din sudul
Basarabiei au fost retrocedate Moldovei, iar prin Protocolul din 1857, Delta Dunarii si
Insula serpilor au trecut sub suveranitate otomana. Sudul Basarabiei a fost pierdut de
România in 1878, prin Tratatele de la San Stefano si Berlin, care au incheiat razboiul
ruso-turc. (Moldova se unise politico-administrativ cu Valahia in 1862, dupa venirea
pe tronul celor doua principate a lui Alexandru Ioan Cuza in 1859, tânarul stat fiind
din ce in ce mai cunoscut sub numele de România). Statul român participase la acest
razboi cu mari sacrificii, pentru a obtine independenta fata de Poarta. Dobrogea si
Delta Dunarii reveneau României prin reglementarile pacii. Regimul tarist a practicat

6
o crunta politica de deznationalizare asupra populatiei majoritare românesti din
teritoriile anexate, incepând cu 1812.
In conditiile prabusirii Imperiului Tarist, in 1918, Sfatul Tarii din Basarabia a
proclamat independenta acestui teritoriu la 24 ianuarie, pentru ca la 27 martie sa
hotarasca Unirea cu "mama sa România". In decembrie 1919, Parlamentul României,
care cuprindea si reprezentanti ai noilor provincii, a confirmat Unirea Basarabiei cu
statul român, iar in octombrie 1920 s-a semnat la Paris tratatul prin care Anglia,
Franta, Italia si Japonia au recunoscut aceasta unire (documentul nu a fost ratificat de
Japonia). In ciuda unor repetate tratative si a semnarii de catre România si URSS a
Protocolului de la Moscova din 1929 si a Conventiei de la Londra cu privire la
definirea agresiunii, din 1933, Rusia sovietica nu a recunoscut niciodata Basarabia ca
teritoriu românesc.
La 23 august 1939 s-a semnat Tratatul de neagresiune dintre Germania si
URSS (cunoscut sub denumirea Pactul Ribbentrop-Molotov). Protocolul aditional
secret al acestui tratat specifica la paragraful 3: "In privinta Europei sud-estice, partea
sovietica accentueaza interesul pe care-l manifesta pentru Basarabia. Partea germana
isi declara totalul désintéressement (in fr. in text-n.n.) politic fata de aceste teritorii".
In conditiile prabusirii frontului aliat in Vest, sub loviturile Germaniei naziste,
URSS a adresat doua note ultimative României, in 26 si 27-28 iunie, prin care a cerut
"inapoierea cu orice pret" a Basarabiei si "transmiterea" Bucovinei de Nord statului
sovietic, ca "mijloc de despagubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuita URSS
si populatiunii Basarabiei prin dominatiunea de 22 de ani a României in Basarabia".
Cu aliantele traditionale prabusite si sub presiunea Germaniei naziste, guvernul român
a fost constrâns sa raspunda la 28 iunie 1940, dupa ce sovieticii au refuzat orice
tratative (guvernul român adresase propunerea sa in acest sens, respinsa de sovietici):
"Guvernul român, pentru a evita gravele urmari pe care le-ar avea recurgerea la forta
si deschiderea ostilitatilor in aceasta parte a Europei, se vede silit (subl.n.) sa
primeasca conditiile de evacuare specificate in raspunsul sovietic". Trupele sovietice
au ocupat imediat teritoriile mentionate incalcând termenii propriului ultimatum prin
anexarea teritoriului Herta, care nu fusese revendicat prin notele ultimative.
Asa cum rezulta din datele statistice folosite de Molotov, in discursul sau din
Sovietul Suprem, la o luna dupa invazia sovietica, prin ocuparea Basarabiei, URSS a
câstigat un teritoriu de 44.ooo km2, cu 3.200.000 locuitori. In conformitate cu datele
Recensamântului general al populatiei României, din 29 decembrie 1930, populatia
totala a Basarabiei se cifra la 2.864.402 locuitori, dintre care 1.610.757 români,
351.912 rusi, 314.211 ucraineni si ruteni, 204.858 evrei, 163.726 bulgari etc. (vezi
Recensamântul general al Populatiei României din 29 decembrie 1930, publicat de
Dr. Sabin Manuila, Directorul recensamântului general al populatiei, vol.V, Editura
Institutului Central de Statistica, Bucuresti, 1940, p. XCIII).
La 2 august 1940 s-a infiintat RSS Moldovenesca, in cadrul URSS, din
teritoriile rapite României, sub amenintarea agresiunii militare. Fostele judete
românesti Hotin, Cetatea Alba si Ismail au fost desprinse de Basarabia si incluse in
RSS Ucraineana, aceeasi soarta având si nordul Bucovinei.
La 20 iulie 1940, dupa cum rezulta din informatia prezentata de catre
secretarul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, A. Gorkin, secretarului CC al
PC(b) din Uniunea Sovietica, G.M. Malenkov, cu privire la stabilirea granitei dintre
RSS Ucraineana si RSS Moldoveneasca, populatia noii republici sovietice diminuata
ca urmare a transferului de teritorii catre Ucraina, ar fi inclus 2.538.400 locuitori (se
include aici si populatia din teritoriile din stânga Nistrului, alipite Moldovei
sovietice). Dintre acestia, 1.556.863 (61,34%) erau moldoveni (conform apelativului

7
folosit in document), 263.551 rusi, 273.020 ucraineni si 444.866 alte nationalitati
(vezi Documentul nr. 25, in Pactul Molotov-Ribbentrop si consecintele lui pentru
Basarabia, Universitas, Chisinau, 1991, p. 84).
La 22 iunie 1941, Germania nazista a declansat razboiul impotriva URSS.
România a participat la razboiul antisovietic, având ca obiectiv recuperarea teritoriilor
smulse prin amenintarea cu agresiunea militara de catre statul sovietic, reusind pentru
scurta vreme sa le elibereze. Ele au fost reocupate de URSS, in partea a doua a
razboiului, apartenenta lor la statul sovietic fiind recunoscuta prin Tratatul de Pace de
la Paris, din 10 februarie 1947. Acest tratat, semnat de România, specifica in articolul
1:
"Frontiera sovieto-româna este astfel fixata in conformitate cu Acordul sovieto-
român din 28 iunie 1940 (subl.n.) si cu Acordul sovieto-cehoslovac din 29 iunie
1945".
In conditiile evolutiilor politice favorabile emanciparii nationale, din cadrul
URSS, statul moldovean si-a proclamat suveranitatea la 23 iunie 1990, si si-a
schimbat denumirea oficiala la 23 mai 1991. La 27 august 1991, Parlamentul
Republicii Moldova a proclamat independenta statului moldovean.

Granita cu Ungaria
La 10 august 1920, ca urmare a Tratatului de la Sevres "între principalele
Puteri aliate şi asociate şi Polonia, România, statul Sârbo-Croato-Sloven şi statul
Ceho-Slovac, privitor la anumite fruntarii ale acestor state", s-a stabilit frontiera de
stat dintre România şi ceea ce avea să devină Iugoslavia. O comisie internaţională a
participat atunci la marcarea graniţei pe aliniamentul stabilit, respectându-se
principiul limitei cadastrale. "La apele de frontieră, respectiv Nera şi Dunărea,
frontiera s-a stabilit pe şenalul navigabil şi a rămas fixă indiferent de schimbările
naturale ale apelor de frontieră", precizează comisarul şef Pavel Brebu, şeful
compartimentului integrare europeană, programe şi cooperare internaţională, expert
topo-geodez al Direcţiei Poliţiei de Frontieră Timişoara. Triplex confiniumLa 24
noiembrie 1923, între România şi Iugoslavia se încheie un "protocol relativ", semnat
la Belgrad, prin care "România se obligă să cedeze statului Sârbo-Croato-Sloven
comunele: Pardany, Modoş, Surjan, Crivobara şi Nagy Gaj, iar statul Sârbo-Croato-
Sloven cedează României comunele: Beba-Veche, Pusta-Kerestur, Zombolia, Ciorda
şi Iam". O situaţie aparte a fost întâlnită în dreptul localităţii timişene Beba Veche:
între graniţa română şi cea ungară se interpunea o fişie de teritoriu iugoslav lungă de
13,900 de metri şi lată de 1-2 metri. Printr-un protocol încheiat la Bucureşti în 4 iunie
1927 între guvernele României şi Regatului Sârbo-Croato-Sloven, poziţia punctului
de frontieră respectiv a fost mutată cu 13,900 de metri mai la vest, astfel încât,
porţiunea respectivă de frontieră româno-sârbă a devenit graniţă româno-ungară. "În
dreptul localităţii Beba Veche s-a creat astfel un triplex confinium, adică o frontieră
care desparte trei state: România, Serbia şi Muntenegru şi Ungaria", spune comisarul
Pavel Brebu. Coordonate europeneÎn 1995, o comisie mixtă româno-iugoslavă a
întocmit noi documente de frontieră: albumul hărţilor liniei de frontieră la scara
1:5000 şi planuri suplimentare la scara 1:2500, catalogul cu datele topo-geodezice ale
liniei de frontieră şi descrierea detaliată a acesteia. Graniţa a rămas fixă, însă de-a
lungul anilor, elemente de planimetrie (drumuri, poteci, vegetaţie, canale, râuri şi
pârâuri) au suferit unele modificări. S-au deplasat maluri, pârâuri, o ravenă s-a lărgit,
au apărut noi pâlcuri de vegetaţie, astfel încât realitatea nu a mai corespuns cu vechile
planuri, făcute cu o aparatură depăşită. Din anul 2000, experţi din comisia mixtă
româno-sârbo-muntenegreană, pe baza unor fotografii făcute din avion cu o aparatură

8
specială şi cu ajutorul măsurătorilor GPS, execută planuri orto-foto-digitale şi
cataloage de coordonare în sistem de proiecţie român, iugoslav şi EUREF 89
(coordonate europene). "În momentul de faţă, frontiera româno-sârbo-muntenegreană
are documente de frontieră moderne şi de mare precizie", apreciază
specialistul.Tratatul de la TrianonFrontiera româno-maghiară a fost stabilită în
conformitate cu articolul 27, punctul 3 din Tratatul de pace de la Trianon, semnat la
data de 4 iunie 1920, şi articolul 2 din Tratatul de pace dintre România şi Puterile
Aliate, semnat la data de 10 februarie 1947 la Paris. La primul dintre tratate, frontiera
româno-ungară a fost împărţită în zece secţiuni indicate prin literele alfabetului. În
judeţul Timiş, frontiera româno-ungară este formată din două secţiuni: una în lungime
de 13 km şi alta în lungime de 36 km. "În secţiunea A, de la borna A60 la borna A61,
frontiera de stat este pe râul Mureş, în lungime de 21,7 km. Pe râul Mureş sunt două
porţiuni: una regularizată, în lungime de 3,6 km, şi o alta neregularizată, în lungime
de 18,1 km", spune specialistul DPF Timişoara în demarcarea frontierelor.Frontiera
migreazăUn document semnat la 28 octombrie 1983 de guvernele Republicii
Socialiste România şi Republicii Populare Ungare privind regimul frontierei de stat
prevede că pe râurile navigabile, traseul liniei de frontieră trece pe mijlocul şenalului
principal (porţiunea navigabilă) şi se modifică potrivit cu schimbarea naturală a
acestuia, cu excepţia sectorului regularizat al râului Mureş, pe care frontiera rămâne
neschimbată. Din zece în zece ani, pe Mureş se fac măsurători topografice şi
hidrografice pentru stabilirea mijlocului şenalului. "În urma acestor măsurători, un
proces verbal se înaintează celor două guverne, român şi maghiar, pentru aprobarea
schimbării liniei de frontieră. Practic, tot la zece ani, şenalul Mureşului se schimbă,
astfel încât şi frontiera migrează", spune comisarul Brebu. Practic, pe o porţiune de
18,1 km, graniţa dintre România şi Ungaria se modifică în fiecare an, până acum
România înglobând 5.000 de metri pătraţi din teritoriul maghiar. "Acest principiu de
şenal navigabil este un principiu internaţional şi, probabil, în viitorul apropiat, el va fi
aplicat şi la frontiera României cu Serbia şi Muntenegru", încheie Brebu.

ELEMENTE DE DEMARCAŢIE.

Frontiera româno-ungară este marcată pe teren prin următoarele semne de

frontieră:borne din pietre poligonale duble, dispuse pe ambele părţi ale frontierei;
bandă de culoare roşie în locul unde frontiera traversează drumurile; plachete metalice
situate pe şosele; pietre-reper dispuse pe ambele părţi ale frontierei; puncte comune de
frontieră: unul între România, Serbia şi Muntenegru şi Ungaria, marcat printr-o bornă
de granit numită triplex confinium (la Beba Veche), şi un altul la graniţa româno-
ungaro-ucraineană, format din trei borne de granit în dreptul localităţii Halmen.
"Până acum, diferenţa este de 5.000 de metri pătraţi în favoarea României.
Mureşul a <mâncat> din teritoriul ungar mai bine de o jumătate de hectar" Pavel
Brebu, expert topo-geodez

MARCAREA GRANIŢELOR

Linia de frontieră este marcată prin borne pe un singur rând, piloni şi benzi de
culoare roşie. Bornele situate pe un singur rând şi pilonii sunt amplasaţi pe linia de
frontieră, iar cele două părţi (româno-sârbă sau româno-ungară) se obligă să întreţină
un culoar lat de şase metri (câte trei metri pe teritoriul fiecărui stat). Acest culoar se

9
curăţă de vegetaţie, de copaci şi boscheţi pentru a asigura vizibilitatea liniei de
frontieră.

LUNGIMEA FRONTIERELOR.

Lungimea totală a frontierelor României este de 3.190,3 km. Lungimea

frontierei de stat între România şi Serbia Muntenegru este de 256,8 km pe uscat şi
289,6 km pe apă, un total de aproximativ 546 km. Numărul semnelor de frontieră pe
teritoriul român se ridică la 6.097. Graniţa dintre România şi Ungaria se întinde pe o
lungime de 448 km şi este presărată cu 194 de semne de frontieră.
Arealul Banatului este de 28.526 km2, din care 18.966 km2 apartin României,
iar circa 1/3 Iugoslaviei (9.276 km2), pe când un colt, în partea de nord-vest, la
confluenta Muresului cu Tisa, apartine Ungariei (284 km2).
În însemnarile de calatorie prin Ardeal si Banat, Nicolae Iorga schita în câteva
propozitii profilul a doua grupari etnice:
"Svabii au case bune, albe, care seamana desavârsit una cu alta. Ele sunt, iarasi,
întocmai ca si cele de la Zadârlat, si tot astfel de case întâlnim ceva mai departe, la
Josefdorf, numit dupa împaratul colonizator. Satele si târgusoarele lor nu seamana
deloc cu ale sasilor Ardealului, precum nici sufleteste aceste doua feluri de nemti nu
samana între sine. Unii sunt foarte vechi aici, altii foarte noi; unii au venit ca niste
cetateni, altii ca o taranime model. Unii sunt negustori si mesteri, altii au pornit de la
plugarie. Sasul s-a facut luteran de acum trei sute de ani, svabul a ramas catolic."
Astfel, Steierii se aseaza începând cu anul 1725 la Resita, iar în 1778 la Steierdorf. Îi
mai gasim în localitatile: Anina, Oravita, Secul, Doman, Valiug, Bocsa si Sasca.
Dialectul lor cuprinde elemente bavareze si boemiene. Numarul lor a fost apreciat în
1966 ca variind între 15000 si 18000.
Germanii originari din Boemia (Deutschböhmen) traiesc în partea muntoasa a
Banatului (masivul Semenicului), în localitatea Garâna/Wolfsberg, Brebul
Nou/Weidental si Lindenfeld, precum si în Sadova Veche si Caransebesul nou din
Valea Timisului. Ei s-au asezat aici în anii 1827-1828. Numarul lor era în 1966 de
aproximativ 3000 de persoane.
În mediul acesta complex, cea mai importanta relatie, din toate punctele de
vedere, a fost relatia româno-germana. Ea a lasat urme adânci, usor de recunoscut si
astazi, chiar si într-o scurta trecere prin Banat, unde, din pacate, comunitatea germana
s-a redus drastic.
Mai întâi, vom sesiza ca în cazul analizat lipseste imaginea dusmanului
secular, care a facut atâta rau tuturor. În Banat, frustrarile nu au avut nici anvergura si
nici durata din alte parti, din Transilvania, de pilda. În Banat trecerea spre modern s-a
facut în conditii aparte, în perioada asa-numitului “Banat imperial” inaugurata la
1718, “fenomen recunoscut, dar superficial cercetat de istoriografia austro-germana” .
Colonizarile realizate în secolul al XVIII-lea în Banat de catre Imperiul Habsburgic,
constituie un fenomen istoric extrem de interesant si totodata, la fel de controversat,
care si-a pus amprenta asupra evolutiei ulterioare a Banatului, atât din punctul de
vedere al formelor noi de organizare politica, ce au fost implementate, dar si prin
turnura pe care a luat-o componenta demografica a Banatului. Nu în ultimul rând,
trebuie recunoscut faptul ca, desi de multe ori în detrimentul populatiei preexistente în
tinut, situatia economica a Banatului s-a modificat radical, intrându-se pe un fagas al
modernizarii perpetue, situatie datorita careia pâna si azi, Banatul se bucura de un

10
anumit avantaj în terte domenii fata de regiunile care au intrat sub incidenta altor
puteri, sau care si-au pastrat autonomia.
Prin concursul mai multor factori de natura politica si geo-strategica (printre
care o importanta majora o detin resursele Banatului si pozitia strategica), Imperiul
Habsburgic a realizat dislocari semnificative de populatie, apartinatoare celor mai
diverse etnii ale Europei, adunându-le în creuzetul nationalitatilor din Banat.
Printre cauzele care au generat colonizarea, specialistii care au tratat în detaliu
problema identifica atât cauze de natura politica, religioasa, dar si de natura
economica si sociala.
Evident, la aceste cauze de natura obiectiva, se adauga si politica de
expansiune a Imperiului Habsburgic, Banatul nu reprezentând doar un virtual tampon
în fata tendintelor de extindere ale Imperiului Otoman, ci si o posibila regiune
favorabila din punct de vedere economic, ce putea furniza fondurile necesare vistieriei
Austriece secatuite de razboaiele purtate. Rolul de Bastion al Catolicismului al
Banatului consideram ca trebuie privit cu circumspectie, având în vedere faptul ca
prin Patentele de colonizare, si mai cu seama a celei emise de împaratul Iosif al II-lea,
erau atrasi nu doar catolicii, specificându-se libertatea de confesiune a colonistilor.
În ceea ce priveste recensamintele populatiei, trebuie remarcat cel care a fost
realizat în anul 1770 de catre Contele Clary, presedinte al Administratiei Banatului,
care ne indica întreaga populatie a vechii provincii, fiind inclusa aici si partea atribuita
în 1919 Iugoslaviei. Componenta etnica a populatiei este prezentata în tabelul de mai
jos :
Români 181.639
Sârbi 78.780
Bulgari 8.683
Tigani 5.272
Svabi, italieni, francezi 42.201
Evrei 353
Total 317.928

În anul 1774, un recensamânt al functionarului superior al administratiei

banatene, Jakob Ehrler, arata ca numarul românilor este de 220.000, al sârbilor si
grecilor de 100.000, al germanilor de 53.000, al maghiarilor si bulgarilor de 24.000, al
evreilor de 340. Aici se adauga si un numar redus de spanioli, colonizati în primele
decenii ale secolului al XVIII-lea la Becicherecul Mare (Noua Barcelona), precum si
alte grupuri etnice, ce si-au facut într-un fel sau altul, simtita prezenta, printre care si
un numar de francezi.
Minoritatea nationala sârba din România cuprinde aproximativ 30000 de
cetateni, dupa datele ultimului recensamânt, asezati preponderent în Banat, în judetele
Timis, Caras-Severin si Arad. Prezenta sârbilor pe teritoriul României nu i-a
împiedicat pe acestia sa-si pastreze o serie de caracteristici culturale specifice, cu
toate ca au existat de-a lungul timpului interferente cu manifestarile culturale ale
poporului român.
Primele scoli sârbesti din Banat, înfiintate cu doua secole si jumatate în urma,
au avut în general un caracter confesional. Ulterior s-au produs mai multe reforme
scolare, permitând faurirea unei vieti spirituale si culturale proprii. În prezent, reteaua
scolara de stat, în care se predau cursuri în limba sârba cuprinde 26 de unitati, dintre
care: 2 gradinite, 2 scoli primare, 2 scoli gimnaziale, 1 liceu (Liceul Teoretic “Dositei
Obradovici” din Timisoara), iar in 16 unitati scolare românesti limba sârba se studiaza
ca materie facultativa. De asemenea, doua universitati, Universitatea de Vest din

11
Timisoara si Universitatea Bucuresti pregatesc studenti cu specializarea limba si
literatura sârba .
Sârbii din România au traditie si în domeniul publicisticii. Caracteristica
tuturor acestor ziare si reviste a fost termenul scurt de aparitie - de la câteva luni pâna
la doi ani. Activitatea editoriala începe prin anul 1827, când Dimitrie Tirol editeaza
“Almanahul Banatean”, prima publicatie periodica în limba sârba de pe teritoriul
României. În spatiul cultural al sârbilor din România au fost editate pâna în prezent
peste 20 de titluri de ziare, reviste, almanahuri literare si social-istorice. În prezent, în
limba sârba apar: saptamânalul “Nasa reci” (“Cuvântul nostru”), revista literara
trimestriala “Knijevni jivot” (“Viata literara”) si, sporadic, “Tekelijino zvono” sau
“Bezdinski vesnik”. În 1828, acelasi Dimitrie Tirol a înfiintat prima biblioteca
populara cu sali de lectura, considerata ca fiind cea mai veche de pe întreg teritoriul
etnic sârbesc.
Crasovenii sau karasevici sunt un alt grup etnic din Banat, de origine slava,
asezat la poalele Muntilor Semenic. Între Resita si Anina se afla principalele asezari
rurale locuite de acestia: Carasova (Karasevo), Clocotici (Klokotic), Lupac (Lupak),
Nermet (Nermid), Rafnic (Ravnik), Vodnic (Vodnik) si Iabalcea (Jabalc).
Dupa unele voci, crasovenii sunt considerati sârbi, iar dupa altele, bulgari, croati sau
cehi. Cu toate acestea, pornind de la limba vorbita, obiceiuri si port acestia prezinta
elemente comune cu popoarele balcanice.
Poate fi remarcat un puternic conservatorism manifestat la nivelul
crasovenilor, manifestat prin pastrarea cu strictete a limbii si obiceiurilor. În unele
cazuri, conservatorismul dus la limite, indica semne de involutie, în special prin
mariaje în interiorul comunitatii, adica la mariaje între rude, chiar daca între rude mai
îndepartate.
Cehii sunt colonizati la începutul secolului al XIX-lea, începând cu al treilea
deceniu, fiind “asezati în Muntii Almajului pentru defrisarea padurilor, pentru
producerea de cherestea, ca forta de munca în industria mineritului, dar si pentru
întarirea zonei de granita a Imperiului Austriac” . În Muntii Almajului satele de cehi
sau pemi, (veniti în mare parte din Boemia), sunt: Gârnic, Sf. Elena, Ravenska,
Eibenthal (apartinând de Dubova), Sumita si Bigar. Datorita relativei izolari
geografice a localitatilor, aceste comunitati au reusit sa-si conserve relativ bine
religia, costumele, obiceiurile, unele mestesuguri si arhitectura. În tinutul Almajului
sunt consemnate si comunitatile restrânse de cehi cum este cea din Bozovici sau
Prilipeti.
În localitatea Bozovici, comunitatea ceha numara aproximativ optsprezece
familii. Restrângerea comunitatii se datoreaza emigrarilor frecvente în Cehia sau
Germania, în special din motive financiare.
Bulgarii din Banat reprezinta o comunitate foarte mica. Asezati în localitatile Vinga si
Dudestii Vechi, ei sunt originari din tinutul Vidinului. În anul 1738, pe timpul
guvernarii Banatului de catre Austria, prinde contur si se întemeiaza în partea de est a
imperiului, lânga Sânnicolaul Mare, satul de bulgari – pavlicheni, numit Besenova
Veche (azi Dudestii Vechi).
Bulgarii din Vinga provin din orasul Kiprovet, situat în partea de vest a
Bulgariei, iar bulgarii pavlicheni din Vinga sunt în jurul orasului Nikopole, din satele
Belene, Ores, Trancevica si altele.
Dupa Primul Razboi Mondial, multe familii de bulgari din Vinga s-au mutat în
orasele învecinate Arad si Timisoara de aceea numarul lor a început sa scada.
Scaderea devine si mai pronuntata odata cu venirea comunismului în România. Dupa
colectivizare, în conditiile în care fiecare familie avusese mult pamânt si ramânând

12
fara el, fiecare a cautat sa se mute la Arad sau Timisoara unde au gasit locuri de
munca. În ultimele decenii, ca urmare a conditiilor politico-economice existente, o
mare parte dintre familiile din toate cele trei sate principale ale bulgarilor Vinga,
Dudestii Vechi si Brestea s-au stabilit în Timisoara.
Folosirea a doua, trei si chiar a patru limbi în Banat e un aspect rar întâlnit în
alte regiuni ale Europei. Plurilingvismul (bilingvism si, în multe cazuri, trilingvism)
care este specific unei parti însemnate a populatiei din aceasta zona dateaza de secole.
Necesitatea comunicarii, interesele economice, întelegerea valorilor celuilalt au
presupus însusirea si practicarea atât a limbii materne, cât si a limbilor comunitatilor
învecinate. Multilingvismul din Banat a fost înteles ca o bogatie care apartine fiecarui
locuitor; a fost perceput ca un mijloc de apropiere între oameni.
Rostul plurilingvismului (cultivat prin intermediul scolilor, asociatiilor
culturale, organizatiilor politice, grupurilor minoritare, bisericii) a fost bine înteles de
populatiile Banatului, iar rezultatele au concurat la afirmarea valorilor unui
patrimoniu cultural si de civilizatie acceptat ca apartinând în mod egal tuturor.
La nivelul autoritatilor române, în perioada urmatoare Revolutiei din Decembrie 1989
s-au luat o serie de masuri, care erau tardive încercari de a stopa exodul populatiei
germane din România. De mentionat este Decizia nr. 103 a Guvernului României, din
3.10.1990, în care se prevedeau o serie de actiuni care sa contribuie la stabilizarea
populatiei germane si cuprindea propuneri pentru restabilirea germanilor emigrati în
R.F. Germania. Decizia prevedea reglementari legate de patrimoniul cultural al
germanilor din Banat si România, sprijinirea scolilor si a publicatiilor în limba
germana din tara. Aceste teluri au fost atinse, în prezent, minoritatea germana din
România dispunând de scoli cu predare în limba materna – germana, de la nivel
prescolar la liceu, cum de altfel, am mentionat si mai sus. Cu toate ca etnici germani
mai sunt foarte putini în România, aceste scoli sunt frecventate, aproape în majoritate
de elevi români, lucru îmbucurator, tinând cont de faptul ca acestia devin purtatori ai
culturii germane din Banat si din România, în virtutea interculturalitatii.
În ceea ce priveste mass-media, statul român sprijina publicatiile de limba
germana din tara, al caror tiraj a scazut drastic în ultima perioada, în concordanta cu
numarul cititorilor.
Un aspect mai putin avantajos al Deciziei 103 este punctul 1, lit. e, alin.2, în
care se prevede ca etnicii germani la restabilirea lor în România sa rascumpere
proprietatea pe care o detineau în tara înainte de 1989. Cu toate ca, înainte de 1989,
Statul român prelua de la etnicii germani care emigrau cu acte în regula, gospodariile,
achitându-le acestora contravaloarea – oricum ireala – a caselor, multora casele le
erau confiscate.
Mai trebuie mentionat un fenomen extrem de interesant, care s-a manifestat
dupa 1944, când guvernul comunist din România si ocupantul sovietic, în vederea
remedierii daunelor produse de Germania nazista în razboi, au demarat procesul de
deportare la munca fortata a germanilor din Banat. În numeroase localitati a putut fi
sesizata o febrila actiune de cautare a radacinilor franceze de catre persoane care s-au
declarat germane, ori maghiare, ori române, în functie de conjunctura si împrejurari
istorice. Acest aspect, reprezinta fara urma de tagada, o particularitate a Banatului, ca
spatiu multietnic si multicultural.

13