FORMAREA LIMBII ROMÂNE SI A POPORULUI ROMÂN

Poporul român plamadit din romanizarea triburilor trace, s-a format în primele veacuri ale erei
crestine, pe ambele maluri ale Dunarii, între Balcani si Carpatii Nordici, între Tisa si Nistru, în strânsa legatura
teritoriala cu lumea romana din Apus.
Procesul de romanizare, s-a început cu mult înainte de cucerirea Daciei de catre romani. Începand
cu anul 15 dupa Hristos când a fost organizata provinciei Moesia Inferior (Dobrogea si o parte din Ungaria de
azi) si Moesia Superior (aprox. Iugoslavia de azi)geto-dacii vin în direct cu lumea romana.
Atunci când Traian a supus Dacia (106), scrie istoricul Vasile Pârvan, “tot malul drept al Dunarii
era plin de orase si cetati romane”.
Deci procesul de romanizare a fost accelerat de cele doua Moesii, provincii care au fost cucerite cu
aproape doua secole înaintea Daciei, fapt ce a deter minat ca procesul de transformare a populatiei romanizate în
populatie româneasca propriu-zisa sa continue într-un ritm alert.
Un rol impor tant în procesul de romanizare la avut orasele formate si conolidate de romani
cuceritori în cele aproape doua secole de dominatie politica îndeosebi în Transilvania, Banat si Oltenia:
Porolissum (Salaj), Potaisa (Turda), Apulum (Alba Iulia), Cedonia (Sibiu), Turris (Turnu-Magurele), etc.
Limba româna provine din latina populara vorbita, NU din cea scrisa. Latina populara vorbita a
fost numita si latina vulgara, pentru ca în latineste “vulgaris” = popular. Acest aspect al latinei sta la baza
celorlalte limbi înrudite cu româna care formeaza împreuna “familia limbii romanice”. Fondatorul filologiei
romane Friederich Diez sustine ca din fuziunea a doua limbi se naste a treia, în care se impune cea mai evoluata.
Apoi explicatia este continuata prin împletirea dintre elementul substrat (cel autohton cu element strat)
(neolatin) din care au rezultat limbile romanice: limba daca (elementul substrat) s-a contopit cu limba latina
populara din care a rezultat limba româna.
Limba etruscilor, oscilor, umbrilor (element substrat) s-a contopit cu limba latina si a rezultat
limba italiana; limba iberilor (element substrat) + limba latina a rezultat limba spaniola si portugheza; etc. În
felul acesta s-a format familia limbii romanice: dalmaca(disparuta azi, s-a vorbit pe coasta de rasarit a
Adriaticii pâna în secolul XIX); italiana(Italia); retroromana (vorbita în sudul Elvetiei); sarda(Sardinia);
occitana (sudul Frantei); franceza(Franta, Belgia, o parte din Elvetia, o parte din Canada); spaniola(Spania,
fara teritoriul Catalaniei, în America de Sud, fara Brazilia, în America Centrala, Mexic, Sudul S.U.A); catalana
(Pirinei, Barcelona, Valencia); portugheza (Portugalia, Brazilia); româna.
Poporul român este urmasul geto-dacilor. Datorita împrejurarilor istorice, geto- dacii au fost nevoiti
sa se amestece, începând cu anul 106, cu colonistii romani, adusi în Dacia dupa al doilea razboi ci Imperiul
Roman, din diferite zone ale Europei, Africii si chiar Asiei. Vorbitor de limba latina populara, limba pe care au
impus- o popoarelor cucerite si mult superioara limbilor autohtone.
Dacia fiind transformata în provincie a imperiului a fost ocupata de armata, apoi de meseriasi,
negustori, etc. din diverse parti ale Imperiului Roman. Civilizatia si cultura acestora, face ca Dacia sa prospere,
fiind si o tara bogata. Pentru romani ea era într-o vreme “Dacia cea fericita”– “Dacia Felix” – cum s-a spus în
latineste. Încetul cu încetul populatia autohtona s-a desprins cu institutile, cu civilizatia si cultura romana, apoi
pe masura ce trecea timpul au învatat latineste – proces ce se numeste romanizare.
Toate neamurile care s-au deprins sa vorbeasca latina populara au facut- o treptat. Mai întâi învatau
latineste numai cei care aveau mai mare nevoie sa se înteleaga cu administratia romana, cu ofiterii sau soldatii
romani, cu negustorii, etc., apoi, pe masura ce munceau alaturi de romani, învatau latineste din ce în ce mai
multi. Un timp s-au folosit geto-daca si latina, deci populatia amestecata a început sa aiba în limbajul ei cuvinte
din cele doua limbi. De pilda ambele neamuri de populatie amestecata rosteau numele unor ape în denumirea
veche a limbii geto-dace: Arges, Buzau, Cerna, Cris, Dunare, Jiu, Mures, Olt, Prut, Siret, Timis, etc., sau : brad,
barza, brusture, catun, mazare, mânz, vatra, viezure, etc.
Dupa anul 271, armata si administratia romana au parasit Dacia, datorita migratiei popoarelor. Ei
au lasat populatia daco-romana fara aparare în fata gotilor, vizigotilor, huniilor, gepizilor. Aceste neamuri erau
normale (calatoresc). Ele se luptau adesea unele cu altele, împingându-se spre Roma sau Constantinopol.
Populatia daco-romana, nemaiavând armata permanenta nu putea sa-I alunge. Ea trebuia sa gaseasca o cale de a
supravietui ca dacoromani. Au trebuit sa se retraga în locuri ferite, depr. Muntilor Carpati, unde invadatorii nu
ajungeau prea usor. Locurilor acestora ei le spuneau “tari”. De aceea pâna azi multe din podisurile si
depresiunile amintite sunt numite Tara Oltului, Tara Bârsei, Tara Oasului, etc.
Un factor important în continuarea procesului de romanizare a Daciei la constituit crestinismul.
Un rol important în constituirea crestinismului l-a avut colonistii si ostasii adusi în Moesia Inferior si Dacia
Traiana, în deosebi cei originali din Kappadacia, Egipt si Iudeea. Crestinismul la români s-a produs chiar înainte
de declararea crestinismului ca religie oficiala dupa romani. Asa se si explica de ce cuvintele din terminologia
religioasa sunt de origine latina: Dumnezeu, crestin, Rusalii, înger, cruce, altar, preot, cuminecare, rugaciune,
Duminica, etc., apoi numele sfintiilor ce se dau în popor înca sunt latine (sânt = latin; sfânt = slavon; de la
cuvântul sfete) Sânt-Ion, Sânta-Marie, Sânt-Toader, Sân-Petru, Sân-Medru.
Crestinismul a devenit religie de stat în Imperiul Roman în secolul IV, împaratut – Constantin cel
Mare, al carui nume a fost dat bizantului, capitala Imperiului Roman de Rasarit=Constantinopol. Legiferarea
crestinismului s-a produs dupa “Edictul de la Milano” în 313, dat de Constantin cel Mare pentru întreaga
împaratie romana.
Atât procesul de crestinare cât si procesul de formare a poporului nostru, au loc simultan. De aici
facem afirmatia pertinenta ce apartine numai poporului nostru si anume: “Noi ne-am nascut crestini”, nu am
fost ca alte popoare.
Românii au primit legea crestina în forma latina, adica ritul si limba predicarii latineste, afirmatie
sustinuta de marii istorici, precum Nicolae Iorga, Dimitria Onciul, Ioan Lupas, Lucian Blaga, etc.
Patrunderea slavilor în Dacia si în sudul Dunarii a produs schimbari în aceasta parte a Europei.
Primul val al slavilor, se înscrie în secolul al VI –lea. Ei s-au asezat în peninsula Balcanica peste populatia
romanizata. O parte din ei au trecut în nordul Dunarii unde densitatea populatiei romanizate este mai mare.
Convietuind cu eceste popoare autohtone, ei încep sa se romanizeze, sa primeasca multe cuvinte de la autohtoni
în limba lor, proces ce se manifesta si invers. De la ei ne-au ramas multe denumiri de ape: Moldova, Bistrita,
Milcov, Râmnic, Prahova, Ialomita, Dâmbovita, Târnavele, etc. sau denumiri de orase: Craiova, târgoviste,
Slatina, Slanic, Bistrita, etc.
În secolul al VII- lea Europa este calcata de barbarii care sunt toti de rasa galbena (popare
turanice), bulgarii, tatarii, turcii, ungurii.
Bulgarii se stabilesc între Don si Volga, apoi se îndreapta spre Nistru, iar în secolul al VII-lea
coboara în peninsula Balcanica asezându- se între Dunare si Muntii Balcanici. În marea masa a slavilor,
balcanicii “Bulgarii dispar ca natiune mongola”, se slavizeaza.
Imperiul Bizantin are lupte cu ei. Chiar în urma unui razboi cu bizantinii în locul tratativelor de
pace, regele lor, Boris, primeste crestinismul în numele împaratului Mihail, al Bizantului. Acum ei se organizau,
formeaza statul slavo – bulgar (în sec. al IX-lea) iar crestinismul îl impune regele Boris poporului sau în anul
864, când el s-a botezat. Initial Boris, prin crestinismul acceptat si prin legaturile mai vechi cu popoarele
autohtone cu biserica romana, el accepta ritul latin. Între timp, datorita neîntelegerilor cu Papa, el scoate limba
latina din biserica, o înlocuieste cu limba greaca, apoi când Bizantul traduce Biblia în limba slavona scrisa cu
alfabetul chirilic, bulgarii introduc aceasta limba în biserica.
Când bulgarii îsi organizau un stat în sudul Dunarii, în secolul al IX- lea patrund maghiarii în
Dacia, condusi de regele Arpad, care întemeiaza o dinastie care îi poarta numele. În urma unor lupte cu
popoarele germanice din zona, pierd batalia si sub influenta acestora primesc crestinismul în 1001, de la
emisarii (calugarii) veniti de la Roma în timpul lui Stefan cel Sfânt.
Aparitia statului bulgar si crestinarea lui, aparitia statului maghiar crestin si patrunderea
maghiarilor în Transilvania au avut urmari foarte importante în istoria românilor si a limbilor. Asa explicam ca
de la sfârsitul secolului al IX- lea limba bisericii române sa devina limba slava si alfabetul românesc sa fie cel
chirilic. Astfel crestinismul în care s-au nascut românii, dupa o perioada de 500 ani (sfârsitul secolului IV –
sfârsitul secolului IX), perioada care în mintea poporului s-au imprimat cuvinte latine ce n-au mai putut fi
scoase din gândirea lor, au fost siliti sa ramâna sub ordinea bisericeasca bulgara pâna la organizarea Bisericii
Române, în secolul XIV, dupa întemeierea principatelor române. Biserica a constituit pentru toate popoarele o
pâlghe a puterii în statul feudal.
 Dupa caderea Constantinopolului în biserica se produc transfor mari. Turcii acorda puterea
bisericeasca patriarhilor bizantini (greci) care introduc în Biserca limba greaca. Urmeaza perioada fanariota si
mai încarcata de tulburari, încheiata în 1821.
Acestor împrejurari, raportam dezvoltarea culturii românesti structurata pe momente si documente.
Primul document cunoscut scris în româneste este o scurta scrisoare din anul 1521 “Scrisoarea lui Neasu din
Câmpulung catre judele Brasovului, Hans Beckner”.
Prin Reform a s-a trecut la traduceri religioase din limba slavona (evangheliere, liturghiere, cazani,
psaltiri, etc.) s-au facut traduceri la Maramures, din Sfintele Scripturi, de unde vine si numele de “texte
maramuresene”: Psaltirea Scheana, Psaltirea Voronetiana, Codicele Voronetian, Psaltirea Hurmuzachi.
Trebuie sa afirmam ca în paralel cu cultura populara de circulatie orala au fost consemnate aspecte
ale vietii omenirilor si în scris. Dacii au folosit alfabetul grecesc si cel latinesc, Decebal foloseste limba latina ca
limba diplomatica. Din textul dacic ce n-i s-a pastrat, dinainte de cucerirea Daciei de catre romani este cel al
inscriptiei de la Sarmisegetusa “Decebalus per Scorilo” (Decebal fiul lui Scorilo).
Datorita migratiunii slavilor, care în sudul Dunarii formeaza primul stat slavo-bulgar, legaturile
directe ale Tarilor Române cu Imperiul Roman scad. În aceste conditii limba latina si limba greaca vor fi mai
putin utilizate în scris pe teritoriul românesc. Doar în Transilvania va fi reintrodusa latina în secolul XI si se va
extinde si în celalalte provincii românesti.
O opera importanta în limba latina apartine umanistului român Nicolae Olahus, autorul volumului
“Hungaria”. Limba greaca a fost folosita mai putin, în schimb limba slavona, patrude la noi prin intermediul
organizarii bisericesti. Datorita influentei pe care biserica o exercita asupra conducerii administrative, slavona
este adoptata în tarile romane, nu numai ca limba a culturii ortodoxe ci ca limba oficiala de stat. Asa explicam,
începând cu sec. al XIV – lea si începutul sec. al XV – lea scriem cu caracter moral religios în limba slavona, în
mânastiri românesti cunoscute (Vodita si Tismana – Tara Româneasca; Neamt – Moldova; Peri – Maramures).
Paralel cu scrierile religioase se dezvolta o literatura istorica originala în limba slavona la curtea lui
Stefan cel Mare si apoi urmasilor acestora “Letopisetul Moldovei” început la curtea lui Stefan cel Mare, este
continuat apoi de calugarii Macabrie, Azarie, Eftinie care I-au slujit pe diversi domnitori (Alexandru
Lapusneanu, Petru Rares, Petre Schiopul).
Despre o literatura româna în limba slavona se poate vorbi în sec al XVI-lea prin lucrarea
filozofica, pedagogica, moral politica “Învataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosie”
Dupa traducerile facute sub influenta Reformei un rol important l-a avut tipografia si tipariturile efectuate.
Asa s-a tiparit “Cahetismul luteran” la Sibiu (1544), sunt bine cunoscute tipariturile lui Coresi la Târgoviste si
Brasov, apoi tipariturile unor mitropoliti Varlaam, “Cartea româneasca de învatatura” sau “Cazamia”;
traducerea Noului Testament de catre mitropolitul Transilvaniei Simion Stefan, cunoscut si sub numele Noul
Testament de la Balgrad; apoi la Bucuresti mitropolitul Antim Ivirneanu, tipareste o carte de învatatur i
intitulata “ Didahi”. Mitropolitul Moldovei, Dosoftei tipareste “ Psaltirea în versuri ”. O carte de mare importanta
este “ Biblia de la Bucuresti ” (1688), tiparita pe timpul lui Serban Cantacuzino, urmata apoi de “ Biblia de la
Blaj”.
Abia în sec al XIX- lea se poate vorbi de o cultura româneasca în limba româna cu litere latine în
perioada domniei lui Cuza, unde un rol important l-au avut carturari de la Blaj, în frunte cu filologul Timotei
Ciparu.