Statele medievale românești[modificare | modificare sursă]

Articole principale: Evul Mediu timpuriu în România și Statele medievale românești.

Hartă franceză a Europei de Sud-Est în 1020, menționând (de la nord spre sud și de la vest spre est) vorbitorii
limbii proto-române, anume Vlahii din Moravia, cei din Istria (Istro-Românii), cei din Carpați (Românii), cei din
Balcani și din Grecia (Aromânii).

Evoluția teritorială a țărilor române până la 1859: Albastru deschis: teritoriul comparativ al României
mari (1918-1940); Albastru-verde deschis: formațiuni politice având o populație românească ("vlahă") atestată;
Verde-albastru închis: Formațiuni politice având o conducere românească atestată.

Frontul Antiotoman - principalele bătălii.

Organizarea țărilor române în 1711.

În perioada postromană, au trecut peste teritoriul dacic (al viitoarei Românii) mai multe valuri de
invazii ale populațiilor migratoare: hunii în secolul IV, gepizii în secolul V, avarii în secolul VI, slavii și
bulgarii în secolul VII, ungurii în a doua jumătate a secolului IX, pecenegii, cumanii, uzii și alanii în
secolele X-XII și tătarii în secolul XIII. În perioada timpurie a Evului Mediu și ulterior, au fost create, -
mai întâi - cnezatele și voievodatele, ca formațiuni prestatale românești. Existența reală a celor mai
timpurii "ducate" menționate în lucrarea Gesta Hungarorum, anume cele ale
"ducilor" Gelu, Glad și Menumorut, nu a putut fi confirmată de nicio altă sursă și nici de studiile
arheologice sau paleografice, astfel că menționarea lor pe hărți istorice este incertă[16].Totuși,
istoricul și academicianul I. A. Pop si savantul E. Sayous admit că voievodatului românesc al lui
Gelu a existat și a continuat să existe sub Tuhutum, Horca și Iula (Geula sau Gyla)[17][18] Există date
despre voievodatul transilvănean cu centrul la Alba Iulia, condus de Iuliu (Iula, Geula sau Gyula).
Acesta a construit la Alba Iulia prima biserică bizantină din Transilvania la sfârșitul sec. al X-lea,
având ca episcop pe Ieroteu[19] Episcopia a fost creată pentru mulțimea de credincioși români și slavi
din zonă[20]Intr-o cronică germană, Iuliu era considerat rege:
„Stephen rex Ungaricus super avunculum suum regem Iulum cum exercitum venit”

—Annales Hildesheimenses -text în limba latină[21]

La începutul secolului al XI-lea, Iuliu a fost atacat și țara sa a fost anexată de regele
Ungariei[22] Conform studiilor istoricilor precum Nicolae Iorga, Theodor Capidan, Vasile
Pârvan, George Vâlsan, Constantin Giurescu, Florin Constantiniu, primele întemeieri statale
românești au apărut în sudul Dunării: Imperiul Româno-Bulgar întemeiat de vlahii Petru și
Asan (anul 1186), precum și ținuturile aromânești din secolele X-XII: "Vlahia Mare" (Tesalia, Fotida,
Pelasgiotida, Locrida), "Vlahia Mică" (Epirul, Tesproția) și "Vlahia Superioară" (Dolopia)[23], în timp ce
în nordul Dunării, numele Banatului amintește de existența, în cadrul regatului Maghiar timpuriu, a
unor formații politice autonome, anume banatele croate, sârbești sau românești, cele din urmă fiind
cele de la Timișoara și de la Severin (actuala Oltenie). Transilvania este menționată
ca voievodat autonom, vasal al Ungariei, începând cu secolul XII. Banatul și Transilvania apar ce
formații urmașe ale unor cnezate mai mici : Neaga, Kean, Ahtum și Chanadinus.
În Evul Mediu nu existau statistici pe naționalități și doar toponimia și numele de persoane pot aduce
informații despre originea populațiilor, care par de la bun început amestecate, alături de români (pe
atunci denumiți „vlahi” de alte popoare) trăind și slavi (pe atunci denumiți
„șchei”), pecenegi, cumani și maghiari.
În zona Moldovei, au existat formațiunile prestatale ale Bolohoveniilor (probabil româno-slave) și
ale brodnicilor. Temporar s-au evidențiat Uzii, Ceangăii și Iașii. În a doua jumătate a secolului al XIII-
lea, regii Ungariei au colonizat în Transilvania secui și germani, evocați în izvoare sub denumirea
de hospites, aceștia din urmă cunoscuți și ca sași. Tot atunci sunt menționate mai multe cnezate
în Moldova (Onut, Strășineț, Baia, Bârlad, Costea și Olaha), Țara
Românească (Farcaș, Litovoi, Ioan, Mișelav, Bărbat și Seneslau) și Dobrogea (Tatos, Sațas,
Sestlav, Dimitrie, Gheorghe...). Dintre acestea s-au remarcat în mod deosebit cele conduse Negru
Vodă și Basarab I în Țara Românească, de Dragoș, Bogdan în Moldova și de Dobrotici și Balcu
în Dobrogea. Pătura conducătoare a acestor formațiuni politice este și ea de diferite origini, familia
Basarab de exemplu, fiind, după aceiași istorici[24], de origine cumană, în timp ce voievozii ardeleni
erau preponderent maghiari.
Încă din secolul al XIV-lea, țările române au fost în contact cu occidentul, de exemplu prin
coloniile genoveze menționate în zona Dunării de Jos și mării Negre de
apus : Caladda, Constanza, Licostomo, Montecastro, Policronia și San-Giorgio[25].
În secolele XII - XIII se concretizează procesul de formare a principatelor Moldovei și Țării
Românești, a căror pătură conducătoare (boierimea) este clar românească sau românizată, dar a
căror limbă oficială și liturgică rămâne încă timp de patru veacuri, limba slavonă. Abia constituite,
aceste principate românești se confruntă cu Imperiul Otoman, care a
cucerit Constantinopolul în 1453. Până în 1541, întreaga Peninsulă Balcanică și mare parte din
Ungaria au devenit provincii turcești. Moldova, Țara Românească și Transilvania au rămas
autonome, dar sub suzeranitate otomană.
În anul 1599 voievodul Țării Românești, Mihai Viteazul, aliat al împăratului habsburgic Rudolf al II-
lea, a fost pentru mai puțin de un an voievod al Transilvaniei, Moldovei și Țării Românești. Acest
episod istoric a fost adesea descris în literatura istorică de vulgarizare ca o tentativă de unire a
țărilor române, dar în realitate, Mihai Viteazul (care a legat iobagii români de glie și nu s-a preocupat
decât de interesele nobilimii) a acțional excluziv din motivele politice ale vremii, și nu există nicio
dovadă că ar fi avut vreun motiv de conștiință națională (care în acea vreme exista doar la câțiva
cărturari, poporul știind bine ce limbă „rumânească" vorbea, dar neavând ideia unirii într-un singur
stat). Oricum, intervenția Poloniei și întoarcerea lui Sigismund Báthory pe tronul Transilvaniei au pus
capăt încercării, și când Mihai a recucerit Transilvania a fost asasinat din ordinele generalului
italian Gheorghe Basta.
La sfârșitul secolului XVII, Ungaria și Transilvania au devenit părți ale Imperiului Austriac
(Habsburgic), după înfrângerea turcilor care transformaseră peste 150 de ani Ungaria în pașalâc
turcesc. Tot atunci apare în Transilvania biserica greco-catolică care a dus, în secolul al XVIII-lea, o
luptă politică pentru recunoașterea de către Austrieci a drepturilor românilor ardeleni și pentru
desființarea orânduirii nedrepte numită Unio Trium Nationum. În 1718 o importantă parte a Țării
Românești, anume Oltenia, a fost încorporată în Imperiul Austriac, fiind înapoiată Țării
Românești în 1739. În 1775, Imperiul Austriac a ocupat nord-vestul Moldovei, denumit
atunci Bucovina, în timp ce jumătatea de est a principatului medieval a fost ocupată mai târziu,
în 1812 de Rusia, și numită atunci Basarabia (înainte de 1812, numele de Basarabia desemna
numai regiunea numită de Turci „Bugeac").

Nașterea României ca națiune[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Renașterea națională a României.

Ca în multe alte țări europene, în anul 1848 s-a produs o revoluție în Moldova, Țara

Românească și Transilvania. Țelurile revoluționarilor - independența completă pentru primele două
și emanciparea națională pentru cel de-al treilea principat românesc - au rămas neîmplinite, dar au
pus bazele evoluțiilor următoare. De asemenea, acțiunea educativă a revoluționarilor („deșteptătorii
neamului”, cum li se spunea atunci) a ajutat populațiile celor trei principate să-și recunoască unitatea
lor de limbă și să-și apere intereselor lor.
Delegații Adunărilor ad-hoc convocate în octombrie 1857 au solicitat, printre altele, unirea
Principatelor într-un singur stat, cu numele de România. În ianuarie 1859, profitându-se de
susținerea lui Napoleon al III-lea și de fragilitatea puterii otomane, dar și de ambiguitatea din
textul Convenției de la Paris din 1858, Alexandru Ioan Cuza a fost ales domn al Țării Românești și al
Moldovei, ulterior cele două principate fiind unificate și din punct de vedere politic. Domnia lui Cuza
a fost, așa cum se convenise în 1858, una de șapte ani, lui nepermițându-i-se să rămână la putere
în 1866 de către politicienii reuniți în așa-numita „Monstruoasă Coaliție”.