Iran 

(persană: ‫ايران‬ Irān, pronunție a numelui din limba persană: [ʔiːˈɾɒːn]), oficial Republica

Islamică Iran, și până la 1935 cunoscută internațional ca Persia, este o țară în Asia de Sud-
Vest, situată între coasta de nord-est al Golfului Persic și coasta sudică a Mării Caspice. Din
anul 1949 sunt folosite atât numele „Persia”, cât și „Iran”. „Iran” este utilizat între funcționari și în
contextul politic-statal. Numele „Iran” este un înrudit cu cuvântul „arian” și înseamnă „teren de
aur”.
Iranul este o țară multiculturală cu multe grupuri etnice și lingvistice. Cele mai mari sunt persanii
(61%), azerii (16%), kurzii[7] (10%) și lurii (6%).[8]

Cuprins

 1Istorie
 2Geografie
o 2.1Așezare
o 2.2Relieful
o 2.3Climă
o 2.4Suprafață
o 2.5Geografie administrativă
 3Demografie
o 3.1Limba vorbită
o 3.2Religie
 4Economie
o 4.1Comerțul exterior
 5Cultură
o 5.1Patrimoniu
 6Vezi și
 7Note
 8Legături externe

Istorie[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Istoria Iranului.
În sud-vest se dezvoltă între mileniile III î.Hr.-I î.Hr. regatul Elam, puternic influențat de civilizațiile
mesopotamiene. La sfârșitul mileniului II î.Hr. pe teritoriul Iranului se stabilesc triburile indo-
europene ale mezilor și perșilor venite din nord (Iran="Țara arienilor"). Regatul mezilor, constituit
în secolul VII î.Hr, atinge apogeul în vremea lui Ciaxare (630 î.Hr.-584 î.Hr.). Triburile perșilor,
stabilite în sud-vestul Iranului (Persia), sunt unificate, potrivit tradiției, către anul 700 î.Hr.,
de Ahaimene, întemeietorul dinastiei Ahemenizilor. Succesorul său, Teispe extinde
posesiunile Persiei spre apus. Cyrus I recunoaște suzeranitatea Asiriei, iar Cambyses I (600
î.Hr.-559 î.Hr.) pe al Mediei. Cyrus II cel Mare (559 î.Hr.-529 î.Hr.), una din cele mai strălucite
personalități ale antichității, transformă în numai 3 decenii Persia, dintr-o putere locală în cel mai
vast și puternic imperiu al Orientului. Prin înfrângerea lui Astiage (cca. 550
î.Hr.), Media devine provincie a statului persan. Cucerind apoi Lidia lui Cresus (546 î.Hr.), Persia
include în hotarele sale Asia Mică până la Marea Egee, cu toate coloniile grecești ale Ioniei. În
anii 545 î.Hr.-539 î.Hr. sunt ocupate vaste regiuni din Asia
Centrală (Dragniana, Arachosia, Gedrosia, Bactriana, Sogdiana, etc.) Profitând de
slăbirea Regatului Noului Babilon (în urma unor conflicte interne), Cyrus ocupă, în 539
î.Hr., Babilonul, anexând, apoi, toate posesiunile Regatului Caldeu din Siria, Fenicia, Țara Israel,
până la granițele Egiptului Faraonic.
Ruinele Persepolisului

Imperiul Persan (condus de dinastia Ahemenizilor) se întinde de la Indus până în Egipt, Asia

Mică și Tracia, eșuând, însă, în tentativa de îngenunchere a Greciei. Cucerit de Alexandru cel
Mare (Alexandru Macedon) (334 î.Hr.-330 î.Hr.), Imperiul Persan dă naștere lumii elenistice, apoi
devine nucleul imperiilor Part (250 î.Hr.-226) și Sasanid (226-651 d.Hr), două puternice state în
permanentă rivalitate cu Imperiul Roman. Cucerit de arabi (635-651), Iranul adoptă islamismul,
dar se desprinde, treptat, în secolele IX-X din Califatul Arab. Ismail I (1499-1524),
întemeitorul dinastiei Sefavizilor, pune bazele unui nou stat iranian centralizat, care ajunge la o
remarcabilă strălucire sub Abbas I cel Mare (1588-1629). În timpul dinastiei Kajarilor (1779-1925)
Persia cunoaște o perioadă de declin, pierzând, în războaiele cu Rusia (1804-1813 și 1826-
1828), Gruzia, Daghestanul, Azerbaidjanul de Nord și Armenia de Nord cu Erevanul. În a II-a
jumătate a secolului XIX, influența britanică și rusă, devin predominante, cele 2 state împărțind
Persia, prin tratatul din 1907, în 2 zone de influență. Sub dinastia Pahlavi (1925-1979), îndeosebi
după Al II-lea Război Mondial, este urmărită modernizarea structurilor economice, sociale și
politice, precum și europenizarea instituțiilor, apelându-se la resursele oferite de exploatarea
zăcămintelor de țiței care transformaseră Iranul într-unul din marii producători mondiali. Mișcările
antiguvernamentale laice, dar îndeosebi religioase, generalizate, în 1978, în majoritatea
provinciilor, au ca urmare părăsirea, la 16 ianuarie 1979, a țării de către șahul Mohammad Reza
Pahlavi Aryamehr (1919-1980), aliat fidel al S.U.A. și preluarea puterii de către Consiliul
Revoluționar Islamic, în frunte cu ayatollahul Ruhollah Khomeiny, care proclama, la 1 aprilie
1979, Iranul republică islamică. Noua Constituție, aprobată de un referendum la 2-3 decembrie
1979, transformă Iranul într-un stat confesional Islamic. Vechea dispută de frontieră în zona
râului Șatt-el Arab servește, în septembrie 1980, Irakului ca pretext pentru a ataca Iranul
(Saddam Husein, conducătorul Irak-ului, dorind să anexeze regiunea iraniană, Kuzestan),
îndelungatul conflict dintre cele 2 state (1980-1988) soldându-se cu grele pierderi în oameni
(peste 1.000.000 de morți iranieni) și impresionante distrugeri materiale. Epuizanta confruntare
se încheie în august 1988, prin acceptarea de către Iran a Rezoluției nr. 598 a Consiliului de
Securitate al O.N.U., care prevede încetarea imediată a tuturor ostilităților. Criza
ostaticilor ambasadei S.U.A din Teheran (1979-1981) duce la ruperea relațiilor
diplomatice americano-iraniene (7 aprilie 1980). După moartea imamului Khomeiny (3 iunie
1989), persoanele care s-au succedat la conducerea Iranului au continuat și continuă politica de
distanțare față de statele occidentale și de sprijinire a mișcărilor islamice militante din lume.

Geografie[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Geografia Iranului.

Așezare[modificare | modificare sursă]
Iranul este situat în partea de est a emisferei nordice, în sud-vestul Asiei, fiind considerat ca una
din țările Orientului Mijlociu. Geografic, Iranul este situat între 44 grade și 63 grade longitudine
estică și 25 grade și 39,5 grade latitudine nordică. Iranul prezintă o mare diversitate din toate
punctele de vedere, chiar și sub aspectul reliefului și climei. Este o țară mare, cu o suprafață de
1.645.258 km² (cam de 3 ori cât Franța, sau cât a V-a parte a S.U.A, fiind, deci, mai mare
decât Regatul Unit, Franța, Elveția, Belgia, Olanda și Germania la un loc).

Relieful[modificare | modificare sursă]
Iranul de nord, situat la sud de Marea Caspică (unde altitudinea coboară 28 m sub
nivelul Oceanului Planetar), este străbătut de un lanț muntos îngust, dar foarte
înalt, Alborz (Elburz), care primește peste 1.200 mm de precipitații anual, și care se pierde,
treptat, spre granița cu Afganistanul. Culmile munților sunt acoperite cu zăpadă tot anul. Cele
mai înalte vârfuri sunt Damavand (5.671m), situat la nord de Teheran, Sabalan (4.880 m), la
nord-vest de Teheran și la sud de Tonkabon. În această parte a țării, pajiștile naturale și pădurile
ocupă mari suprafețe. În ținuturile de la nord de Elburz, terenurile agricole sunt utilizate
îndeosebi pentru cultura cerealelor, plantații de ceai și orezării. Resursele forestiere din
ținuturile Mazandaran și Guilan constituie materie primă pentru întreprinderile de prelucrare a
lemnului de la Asalem și Neka. Țărmul Marii Caspice, cu plajele lui de nisip și peisaj pitoresc, se
numără printre cele mai căutate locuri de odihnă și turism din Iran. Aspectul peisagistic este
foarte impresionant. Teritoriul Iranului are forma unui pătrat distorsionat, de parcă ar fi fost pus la
topit și lăsat apoi să se întărească din nou. În marginea vestică, de la granița cu Turcia și până
la Golful Oman, se întind Munții Zagros, care formează o limită atât de evidentă, încât unii
geopoliticieni îl consideră adevărata frontieră a lumii occidentale. Totuși, monumentele istorice
iraniene se înșiră până departe pe ambele laturi ale acestui lanț de munți. Vârful cel mai
înalt, Zard Kuh-e Bakktiari, are 4.309 m altitudine. Marginea sudică a munților este tivită de
coasta zimțuită a Oceanului Indian. Datorită abundenței calcarului și a altor roci solubile, în Iran
se află numeroase peșteri, care constituie puncte de atracție și posibile obiecte de studiu, atât
pentru turiștii obișnuiți, cât și pentru cei pasionați de speologie. Cele mai renumite peșteri se află
în Azerbaidjan, în Kurdistan, în apropiere de Hamadan, în provincia Esfahan (Isfahan) și în
împrejurimile Teheranului.

Climă[modificare | modificare sursă]
Clima are un caracter excesiv continental, cu veri foarte călduroase și uscate și ierni geroase, cu
căderi abundente de zăpadă. În ținuturile din semiluna fertilă a Iranului din nord-vest și vest,
unde se află Lurestanul, Kurdistanul și Azerbaidjanul, precipitațiile sunt destul de abundente și
constante în timp; cu toate că există diferențe mari de temperatură de la vară la iarnă, aici
prosperă cirezile de vite și se practică, cu bune rezultate, agricultura neirigată. Contrastele
climatice dintre diferitele regiuni contribuie la sporirea peisagistică. Partea sudică a țării cuprinde
câmpiile din Khuzistan, după care urmează o fâșie îngustă de câmpii și dealuri care mărginește
țărmul Golfului Persic, continuându-se cu Munții Mokran (Mekran). Aici clima este călduroasă,
greu de suportat, iar ploile sunt foarte rare. Câmpiile din Khuzistan, cu soluri roditoare, sunt
cultivate prin irigare cu apa provenită de la numeroasele cursuri de apă, care coboară din Munții
Zagros. O metodă foarte eficientă de contracarare a aridității climatice din Podișul Iranului, care
se practică de 2.500 ani, este săparea de aducțiuni subterane (qanat), care captează apele din
pânza freatică. Această metodă, care s-a perpetuat până în timpurile moderne, s-a răspândit din
Iran în alte ținuturi din Orientul Mijlociu, în Africa de Nord și chiar în Spania. Lungimea totală a
rețelei de qanat ajunge la aproape 40.000 km. Iranul este, de asemenea, patria celor mai vechi
baraje din lume, multe dintre ele aflându-se în stare de funcționare și în prezent. Totuși, clima
Iranului este mai favorabilă decât cea a altor țări din Orientul Mijlociu. Mai mult de 1/3 din teritoriu
primește o cantitate de precipitații de peste 250 mm/an, iar zăpezile abundente din munții care
înconjoară Podișul Central, asigură o rezervă importantă pentru irigațiile de primăvară. Ferdousi,
vestitul poet epic iranian, vorbește despre litoralul sudic al Mării Caspice ca despre un ținut în
care primăvara domnește aproape tot timpul anului. Pe mari întinderi solurile sunt profunde și
fertile, deși pe alocuri sunt afectate de eroziune cronică. Litoralul caspic, câmpiile centrale și
văile interioare posedă soluri relativ fragile, dar care pot fi cultivate. Resursele funciare și hidrice
nu sunt pe deplin valorificate. Doar o parte din terenul disponibil este folosit pentru agricultură.
Prin lucrări ameliorative de mare amploare, ar putea fi luate în cultură mari suprafețe, în prezent,
insuficient utilizate, iar pe terenurile cultivate, acum, s-ar putea obține creșteri ale recoltelor prin
utilizarea mai intensă și mai eficientă a resurselor de apă. Potrivit datelor statistice, circa 20,7%
din suprafața totală a Iranului o constituie terenurile deșertice și neproductive, 54,9% sunt pajiști
naturale, 7,6% păduri și numai 14,4% teren potențial arabil, din care 11.600.000 ha sunt cultivate
anual, iar restul se află în pârloagă. Deși, în general, teritoriul Iranului este arid și muntos, în
cuprinsul lui există mai multe lacuri interioare și zone umede (33 la număr). Cele mai importante
sunt: lacul Urmia (din Ajerbaidjanul vestic)-483.000 ha; lacurile Maharlu și Barishur (Fars) -
21.600 ha; lacurile Neiriz (Fars) - 98.000 ha, Hamoun-e Hirmand (sau Jazmurian) din apropiere
de Kuh-e Khajeh (Sistan) - 40.000 ha. Zonele umede sunt importante, nu numai pentru că
adăpostesc numeroase păsări de apă interesante din punct de vedere științific, ci și pentru că au
o productivitate naturală ridicată, un peisaj atrăgător și oferă posibilități de practicare a unor
activități sportive și recreaționale. În Muntele Ararat, situat la granița turco-armeano-iraniană și
portul Chah Bahar de la Golful Oman, din extremitatea sud-estică a țării, este o distanță mai
mare dintre Paris și Atena. Dacă suprapunem harta Iranului peste cea a Europei vestice, orașul
sfânt Mashhad se va afla în dreptul Budapestei, Abadan va cădea în Sardinia, Teheran în
locul Venetiei, iar Shiraz în dreptul orașului Napoli. Pe această întindere considerabilă se
succed, de la nord la sud și de la est la vest, condiții climatice diferite. Contrastului dintre
diversele regiuni, i se adaugă cel determinat de succesiunea anotimpurilor: același ținut poate să
aibă o vară dogoritoare și o iarnă geroasă. Însă în cele 5 centre turistice
principale, Esfahan, Mashhad, Shiraz Tabriz, Teheran, iarna are, în general, caracteristici
similare, cu excepția Shirazului care beneficiază de temperaturi mai blânde. Pornind dintr-un
punct central, rareori, poți face deplasări mai scurte de o zi. De exemplu, Persepolis, care se
consideră că este situat "aproape" de Shiraz, se află la 60 km depărtare, iar Pasargadae la
130 km. Însă barierele naturale nu au împiedicat, ca între locuitorii de pe litoral și cei din interiorul
țării să existe întotdeauna strânse legături economice și sociale.

Suprafață[modificare | modificare sursă]
Iranul are o suprafață de 1.648.195 km pătrați, fiind a XVIII-a țară ca întindere de pe glob.

Geografie administrativă[modificare | modificare sursă]

Articole principale: Provinciile Iranului și Lista orașelor din Iran după populație.
Iranul este împărțit în 30 de provincii.

1. Teheran 16. Chahar

2. Qom Mahaal-
3. Markazi o-
Bakhtiari
4. Qazvīn
17. Kohkiluye
5. Gilan h-o-
6. Ardabil Boyer
7. Zanjan Ahmad
8. Āzarbāij 18. Bushehr
ān-e 19. Fars
Sharqi 20. Hormozg
(de est) an
9. Azerbaij 21. Sistan-o-
an-e- Balouche
gharbi stan
10. Kurdista 22. Kerman
n
23. Yazd
11. Hameda
24. Esfahan
n
12. Kermans 25. Semnan
hah 26. Mazanda
13. Īlām ran
14. Provinci 27. Golestan
a 28. Khorasan
Lorestan -e-
15. Provinci shomali
a (de Nord)
Khūzest 29. Khorasan
ān -e-razavi
 30. Khorasan
-e-jonubi
(de sud)

Orașe principale: Mashhad, Isfahan(Esfahan), Tabriz, Shiraz, Ahwaz, Bakhtaran, Qom, Urumije, 
Rasht, Hamadan.
Piranshahr

Demografie[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Demografia Iranului.

Evoluția demografică între 1956 și 2013 (conform FAO, 2005). Populația în mii locuitori.

Densitatea populației în provinciile Iranului

Anul și Populația:

 1950 - 16.913;
 1955 - 19.090;
 1960 - 21.704;
 1965 - 24.886;
 1970 - 28.805;
 1975 - 33.344;
 1980 - 39.330;
  1985 - 48.418;
 1990 - 56.674;
 1995 - 62.199;
 2000 - 66.125;
 2005 - 69.421;
 2010 - 74.276;
Populația Iranului este formată din: perși - 65%; azeri și alte popoare turcice - circa 20%; kurzi -
8%; arab - 2%, armeni etc. Cea mai mare parte a locuitorilor sunt stabiliți în nordul și nord-vestul
țării, cu puternice concentrări de-a lungul țărmului Mării Caspice, în jurul capitalei și
în provinciile Azerbaidjan Bakhtari și Azerbaidjan Khavari. Alte concentrări mai importante de
populație se întâlnesc în sectorul nordic al țărmului Golfului Persic, în jurul orașului Mashhad.
Circa 1/3 din suprafața Iranului (cele 3 deșerturi) este aproape nelocuită.

 Natalitate: 40‰, mortalitate: 8‰.

 Populație urbană: 57%.
Limba vorbită[modificare | modificare sursă]
Limba oficială a Iranului este persana (farsi). Limba persană are aproximativ 71.000.000 de
vorbitori ca limbă maternă și alte circa 31.000.000 ca limbă secundară. Este limba oficială în
Iran, Afganistan (alături de afgana) și Tadjikistan (dialectul tadjic, considerat în trecut limbă
separată din motive mai mult politice decît lingvistice).[necesită  citare] Minorități persanofone se găsesc
în Uzbekistan și în diasporă, în India, Pakistan, S.U.A, Israel. Încă din antichitate, persana a fost
o limbă importantă, fiind limba principală a Persiei, unul din cele mai puternice state asiatice.
După cucerirea islamică, persana a devenit una din limbile principale ale culturii
islamice din Asia, fiind folosită ca limbă de prestigiu în întreaga Asie Centrală și de Sud, inclusiv
de popoare care nu vorbeau persana ca limbă maternă. În subcontinentul indian, persana a
fost limba oficială a împăraților moguli, abia în 1842 colonizatorii britanici luând măsuri de
înlocuire a acesteia cu engleza. Tradițional, se folosește alfabetul arab modificat. Acesta a fost
adoptat cam la 150 de ani după cucerirea islamică. Înainte de aceasta se foloseau două alfabete
indigene: Pahlavi (o versiune a alfabetului arameic) și dîndapirak. În U.R.S.S s-a folosit
și alfabetul latin (după revoluția bolșevică până la sfârșitul anilor 1930) și alfabetul chirilic (de la
sfârșitul anilor '30), pentru dialectul tadjic, declarat limbă separată. Alfabetul chirilic se mai
folosește și în zilele noastre în Tadjikistan. O scriere pe baza alfabetului latin a fost creată cu 50
de ani în urmă de Mahomed Keyvan, în Iran. Scrierea oficială în Iran și Afganistan este bazată
pe alfabetul arab.
Dialecte:

 persana de vest, folosită în Iran;

 dari este numele dialectului estic, folosit în Afganistan;
 tagic, este dialectul folosit în Tadjikistan, scris cu alfabet chirilic și considerat
de ruși ca limbă separată.
 hazară, folosit în Afganistan de poporul khazar;
 buhărean, folosit în Uzbekistan (numele provine de la orașul Buhara) și de emigranți
în Israel.
Religie[modificare | modificare sursă]
Religia majoritară în Iran este islamul. Aproximativ 98% dintre iranieni aparțin acestei religii.
Majoritatea musulmanilor iranieni sunt șiiți, islamul șiit fiind religie de stat. Alte religii majoritare,
în afară de islam, sunt creștinismul, hinduismul, iudaismul, bahá'í și zoroastrismul. Zoroastrismul
este vechea religie oficială a Persiei, religie înlocuită cu islamul sunnit după cucerirea arabă din
secolul al VII-lea. Islamul sunnit a fost înlocuit cu cel șiit în secolul al XVI-lea, în timpul dinastiei
Safavide. Astăzi mai există în Iran mici comunități zoroastriste cu propriile lor temple și preoți. De
multe ori, persoanele nemusulmane din Iran sunt agresate și supuse la convertiri forțate.
Economie[modificare | modificare sursă]
Rapida dezvoltare economică a țării în deceniile VII-VIII ale secolului XX, în deceniul următor și
în refacere, în prezent, se datorează, în principal, exploatării și prelucrării petrolului, care asigură
1/5 din produsul național brut (PNB) și cvasitotalitatea exporturilor (peste 70%). Având mari
rezerve de petrol, Iranul și-a sporit producția în ultimii ani, tinzând să redevină unul din principalii
producători și exportatori mondiali în domeniu, cum era înainte de 1980. Posedă importante
capacități de rafinare a petrolului a căror extindere o vizează. Are imense rezerve de gaze
naturale, tot mai mult valorificate.
Industria prelucrătoare, relativ diversificată (îndeosebi rafinarea petrolului, chimică, metalurgică,
textilă, alimentară, mașini, trenuri și tramvai), și forță de muncă. În prezent, Iranul încearcă
dezvoltarea unui ambițios proiect energetic pe baza construirii unor centrale nucleare. Acest
proiect este puternic contestat de S.U.A și alte țări occidentale pe motiv că se încearcă, de fapt,
dezvoltarea unui proiect nuclear militar de realizare a armei nucleare (încercări declarate, de
altfel, de către autoritățile statului iranian). Agricultura concentrează încă o bună parte a
populației active (2/5) și asigură 1/5 din PNB, principalul sector fiind producția vegetală. Se
cultivă, îndeosebi, grâu și orz (aproape 3/5 din suprafața cultivată), de asemenea, orez, sfeclă de
zahăr, trestie de zahăr, bumbac și alte plante. Există plantații arborescente de curmali, smochini
și citrice. Balanța comercială a țării este deficitară.
În luna mai 2008, Iranul era al IV-lea producător de petrol din lume,[9] cu rezerve estimate la 136
miliarde de barili.[10] Are o producție de 4,21 milioane de barili pe zi, și a obținut 70 miliarde
de dolari în anul 2007, din vânzarile de petrol.[11] Înainte de războiul cu Irakul vecin, între 1980 și
1988, Iranul producea aproape 6 milioane de barili de petrol pe zi.[10]
În ce privește gazele naturale, cu livrări de zece miliarde de metri cubi în anul 2009, Iranul este al
doilea mare furnizor de gaze naturale, după Rusia.[12]

Comerțul exterior[modificare | modificare sursă]

În anul 2010, comerțul bilateral dintre Iran și China s-a ridicat la 29,3 miliarde de dolari, în
creștere cu 40% față de 2009.[13]

Cultură[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Cultura Iranului.

Patrimoniu[modificare | modificare sursă]
Între 1979-2011 pe lista patrimoniului mondial UNESCO au fost incluse 13 obiective culturale
sau naturale din Iran.

Vezi și[modificare | modificare sursă]

 Locuri din Patrimoniul Mondial UNESCO
 Războiul Iran-Irak
 Marele Deșert din Iran și Afganistan
 30 de ani de revolutie islamica de la A la Z