Ucraina

Ucraina

Україна (ucraineană)

Drapelul Ucrainei Stema Ucrainei[*]

Imn: Ще не вмерла України ні слава, ні воля!

Imnul național:  Încă nu a murit Ucraina, nici gloria, nici soarta!

(teritoriu disputat în verde deschis)

Geografie
Suprafață  
 - totală 603,634 km² (locul 46)
Apă (%) 6%
Cel mai înalt punct Hovârla (2.061 m)
Cel mai jos punct Limanul Kuialnik[*] (-5 m)
Cel mai mare oraș Kiev
Belarus
Polonia
Slovacia
Ungaria
Vecini
România
Republica Moldova
Rusia
Uniunea Europeană
Fus orar Ora Europei de Est (UTC+2)
Ora de vară Ora Europei de Est (UTC+3)
Populație
Populație  
 - Recensământ 2001 48.457.000
 Densitate 74,2 loc/km²
 - Estimare 12.2016[1] ▼42.603.854 (date exclud RA Crimeea și orașul Sevastopol) (locul 32)
Limbi oficiale limba ucraineană limba rusă
Etnonim (masc.) ucrainean, (fem.) ucraineancă, (pl.) ucraineni
Guvernare
Sistem politic republică semi-prezidențială
Președinte Volodîmîr Zelenski
Prim-ministru Oleksi Honcearuk
Legislativ Rada Supremă a Ucrainei
Capitala Kiev
Istorie
Rusia Kieveană 882
Cnezatul Galiției-Volînia 1199
Republica Națională Ucraineană 1917
Declarația de independență 30 iunie 1941
Independența față de URSS 24 august 1991
Economie
[2]
PIB (PPC) 2015
 - Total ▼341.489 miliarde $
 - Pe cap de locuitor ▼7.989 $
PIB (nominal) 2015[2]
 - Total ▼83.550 miliarde $
 - Pe cap de locuitor ▼1.854 $
Gini (2010) 25.6 (scăzut)
IDU (2012) 0.740 (ridicat) (locul 78)
Monedă Hrivnă (UAH)
Coduri și identificatori
Cod CIO UKR
Cod mobil 255
Prefix telefonic 380
ISO 3166-2 UA
Domeniu Internet .ua
Prezență online
site web oficial
Twitter
Modifică date / text 

Ucraina (în ucraineană Україна, transliterat: Ukraiina, AFI /Ukra'jina) este o țară în Europa
Orientală. Are frontieră cu Rusia - în nord-est, Belarus - în nord, Polonia, Slovacia și Ungaria - în
vest, România și Republica Moldova - la sud-vest, Marea Neagră și Marea Azov - la sud. Capitala
Ucrainei este orașul Kiev. Suprafața Ucrainei fără Republica Crimeea și orașul Sevastopol este de
576.683 kilometri pătrați iar numărul locuitorilor de 46.044.000.

Etimologie
Numele "Ucraina" provine din termenul ukraina din slava veche răsăriteană, termen ce înseamnă
"teritoriu de graniță" sau "în teren", "în țara". Este derivat din u ("lângă") și substantivul slav krai
("regat, ținut").[3] Teritoriul și-a primit acest nume fiindcă în momentul invaziei tătare din secolul al
XIII-lea se afla în zona de frontieră a Rusiei medievale.[3] A fost cunoscută (mai ales în perioada
țaristă) și sub numele de "Rusia Mică", prin contrast cu "Rusia Mare", când principatul său
medieval s-a separat de restul Rusiei, în urma invaziei tătare.[3] În limba ucraineană kraina înseamnă
"țară".

Istorie
Articol principal: Istoria Ucrainei.

Preistorie și istorie antică

Cele mai vechi așezări umane de pe teritoriul Ucrainei datează din preajma anului 4500 î.e.n.,
perioada de înflorire a culturii Cucuteni, din neolitic, într-o arie largă ce acoperă părți din Ucraina
de astăzi, precum și întreaga regiune Nipru-Nistru. În timpul epocii fierului, teritoriul a fost locuit
de cimerieni, sciți și sarmați.[4] Între 700 î.e.n. și 200 î.e.n. a făcut parte din Sciția. Mai târziu, au
fost fondate colonii grecești, romane și bizantine, cum ar fi Tyras, Olbia și Hermonassa, începând
cu secolul al VI-lea î.e.n., pe malul nord-estic al Mării Negre, și care au înflorit până în secolul al
VI-lea e.n.. În secolul al VII-lea, estul Ucrainei a făcut parte din statul bulgarilor. La sfârșitul acelui
secol, majoritatea triburilor bulgare au migrat în diferite direcții, iar teritoriul locuit de ele a căzut în
mâinile hazarilor.

Epoca de Aur a Kievului

Articol principal: Rusia Kieveană.

Hartă a Rusiei Kievene în secolul al XI-lea. În timpul Epocii de Aur a Kievului, teritoriul Rusiei
Kievene ocupa mare parte din Ucraina de astăzi, precum și vestul Rusiei, Belarusului și estul
Poloniei.

În secolul al IX-lea, mare parte din Ucraina de astăzi era populată de ruși, care formaseră statul
numit astăzi Rusia Kieveană. În secolele al X-lea și al XI-lea, acest stat a devenit cel mai mare și
mai puternic din Europa.[5] În secolele care au urmat, acesta a pus bazele identității naționale a
ucrainenilor, precum și ale identităților altor popoare slave răsăritene.[6] Kiev, capitala Ucrainei
moderne, a devenit cel mai important oraș al Rusiei. Conform Cronicii lui Nestor, elita rusă era
constituită, inițial, din varegii din Scandinavia. Varegii au fost, ulterior, asimilați de populația slavă
locală și au devenit parte din prima dinastie rusă, dinastia Rurik.[6] Rusia Kieveană era compusă din
câteva cnezate (principate) guvernate de cnejii înrudiți din dinastia Rurik. Cnezatul Kievului, cel
mai prestigios și influent din toate principatele, a devenit subiectul rivalităților între rurikizi, fiind
premiul cel mai de preț în lupta lor pentru putere.

Epoca de Aur a Rusiei Kievene a început cu domnia lui Vladimir cel Mare (Volodîmîr, 980–1014),
care a îndreptat Rusia spre creștinismul bizantin. În timpul domniei fiului acestuia, Iaroslav cel
Înțelept (1019–1054), Rusia Kieveană a atins apogeul dezvoltării culturale și al forței militare.[6]
Aceasta a fost urmată de fragmentarea progresivă a statului, importanța puterilor regionale crescând
din nou. După o ultimă revigorare, în timpul domniilor lui Vladimir Monomah (1113–1125) și a
fiului său Mstislav (1125–1132), Rusia Kieveană s-a divizat în principate separate. Invazia mongolă
din secolul al XIII-lea a devastat Rusia Kieveană, Kievul fiind complet distrus în 1240.[7] Pe
teritoriul Ucrainei de azi, Rusia Kieveană a fost urmată de principatele Halici și Volînia, care au
fost unite, ulterior, sub numele de Halici-Volînia.

Dominația străină

Vezi și: Marele Ducat al Lituaniei, Uniunea statală polono-lituaniană și Imperiul Rus.

În secolele ce au urmat invaziei mongole, mare parte din Ucraina a fost controlată de Lituania (din
secolul al XIV-lea) și, după Uniunea de la Lublin (1569), de Polonia, după cum se vede în această
hartă a Uniunii Polono-Lituaniene din 1619.

"Răspunsul Cazacilor Zaporojeni către Sultanul Mehmed al IV-lea al Imperiului Otoman." Pictură
de Ilia Repin din 1880-1891.

La jumătatea secolului al XIV-lea, Halici-Volînia a fost supusă regelui polon Casimir cel Mare, iar
centrul fostei Rusii Kievene, inclusiv Kievul, a fost preluat de Marele Ducat al Lituaniei, după
Bătălia de pe Râul Irpen. În urma Uniunii de la Krevo din 1386, o uniune dinastică între Polonia și
Lituania, mare parte din teritoriul Ucrainei de azi a fost controlat de nobilii lituanieni rutenizați, în
contextul apartenenței de Marele Ducat al Lituaniei. În acest moment, termenii de Rutenia și ruteni
au devenit folosiți pe scară mai largă pentru a denumi regiunile marginei (ocraina în limba slavă) de
Est a Poloniei (Ucraina nu exista ca stat) și oamenii ce le locuiau, ca versiuni latinizate ale
cuvântului "rus'" (ex. "rusini").[8]

După 1569, Uniunea de la Lublin a format Uniunea statală polono-lituaniană. Mulți membri ai
claselor superioare rutene s-au convertit la catolicism, devenind confundabili cu nobilii poloni.[9]
Astfel, mulți dintre țăranii de rând, lipsiți de protectorii lor din rândurile nobilimii rutene, au recurs
la protecția cazacilor, care rămăseseră permanent ortodocși și aveau tendința de a recurge la
violență împotriva celor percepuți de ei ca dușmani, în particular, împotriva statului polon și
reprezentanților acestuia.[10]

La jumătatea secolului al XVII-lea, a fost înființat un cvasistat militar căzăcesc de către cazacii de
la Nipru, locuit și de țăranii ruteni care fugeau de iobăgie.[11] Polonia nu controla foarte bine acest
teritoriu, dar cazacii erau o forță utilă în luptele împotriva turcilor și, în unele momente, cele două
state erau aliate în campanii militare.[12] Totuși, continuarea iobăgirii țăranilor de către nobilimea
polonă și, mai important, suprimarea Bisericii Ortodoxe i-au împins pe cazaci departe de Polonia.[12]
Aspirațiile lor erau de a avea reprezentare în Seimul polon, recunoaștere a tradițiilor ortodoxe și
creșterea treptată a prezenței cazacilor în armată. Aceste aspirații au fost refuzate, cu vehemență, de
regii poloni. În cele din urmă, cazacii s-au aliat cu Rusia ortodoxă și cu hoardele tătare (păgâne),
decizie ce a condus, mai târziu, la decăderea statului polono-lituanian[11] și la păstrarea
creștinismului ortodox în Ucraina.[13]

Hatmanatul Căzăcesc

În 1648, Bohdan Hmelnițki a condus cea mai mare răscoală căzăcească împotriva Uniunii Polono-
Lituaniene și împotriva regelui polon Ioan al II-lea Casimir.[14] Teritoriul de pe malul stâng al
Niprului a fost integrat în Rusia, sub forma Hatmanatului Cazac, în urma Tratatului de la Pereiaslav,
din 1654, și a războiului ruso-polonez ce i-a urmat. După împărțirile Poloniei de la sfârșitul
secolului al XVIII-lea (1772, 1793, 1795) între Prusia, Austria Habsburgică și Rusia, Galiția a fost
preluată de Austria, iar restul hatmanatului cazac a fost incorporat în Imperiul Rus.

După moartea lui Hmelnițki, hatmanatul căzăcesc decade. Fiul lui Bogdan, Iuri, a fost numit
succesor, dar el nu a fost la fel de înțelept ca tatăl său. După domnii fără sens, "ruina" hatmanatului
căzăcesc este eliminată de Ivan Mazepa. Hatmanatul a înflorit în timpul domniei sale, în domeniul
artistic, în special. Stilul arhitectural dezvoltat în timpul mandatului său a fost numit „barocul
ucrainean”. Izbucnind Marele Război Nordic dintre Rusia și Suedia, el rupe alianța cazacilor
ucraineni cu rușii, aliindu-se cu Suedia. Victoria rușilor a pus capăt visului de independență al lui
Mazepa, independență pe care o promiseseră suedezii, în schimbul ajutorului acordat de cazaci.
După moartea lui Kirilo Rozumovski, ultimul hatman, teritoriul căzăcesc (nu exista noțiunea de
"Ucraina" ca stat. Exista doar "Ocraina" sau "margine" a Poloniei sau a Rusiei) intră sub stăpânirea
rusă.

Ucraina rusă

În ciuda promisiunilor de autonomie a Hatmanatului căzăcesc (Galiția trecuse la Imperiul

Habsburgic) făcute cu ocazia Tratatului de la Pereiaslav, cazacii și rutenii (rămași în stânga
Niprului) nu au primit niciodată libertățile și autonomia pe care le așteptau de la Imperiul Rus.
Totuși, în cadrul imperiului, cazacii și rutenii au ajuns să ocupe funcții înalte în administrația de stat
rusească și în Biserica Ortodoxă Rusă.

Mai târziu, regimul țarist a dus o politică de rusificare a teritoriilor căzăcești și rutene, suprimând
folosirea dialectelor căzăcești și rutene (rusine) în tipărituri și în public (nu a existat noțiunea de
limbă "ucraineană" în sec. XVII-XIX).[15]

Primul Război Mondial și Revoluția Rusă

Articol principal: Războiul de Independență al Ucrainei.

Vezi și: Ucraina în timpul Primului Război Mondial, Războiul Civil Rus și Ucraina după Revoluția
Rusă.

Rutenii, rusinii și cazacii au intrat în Primul Război Mondial atât de partea Puterilor Centrale
(rutenii și rusinii din Galiția și Bucovina), sub Austria, cât și de partea Antantei (cazacii), sub Rusia.
În timpul războiului, autoritățile austro-ungare au format Legiunea Ucraineană (apar pentru prima
oară noțiunile de "ucrainean" și "ucraineană" la inițiativa contelui Stadion - șeful serviciilor secrete
austro-ungare din anii 1890-1916), alături de Legiunea Polonă, pentru a lupta împotriva Imperiului
Rus. Aceste legiuni au stat la baza armatei polone interbelice și a armatei galițiene ucrainene ce a
luptat împotriva bolșevicilor în perioada imediat următoare Primului Război Mondial (1919–23).
Cei suspectați de sentimente filo-ruse, în Austria, au fost tratați dur. Până la 5.000 de susținători ai
Imperiului Rus din Galiția au fost închiși în lagărele de prizonieri de la Talerhof, Styria, și în
fortăreața Terezín (astăzi în Cehia).[16]
Soldați ai Armatei Populare Ucrainene

Odată cu prăbușirea imperiilor rus și austro-ungar, în urma Primului Război Mondial și al

Revoluției Ruse, a apărut o mișcare națională ucraineană pentru independență. În perioada 1917–20,
au apărut câteva state ucrainene: Republica Populară Ucraineană, Hatmanatul, Directoratul și
Republica Sovietică Socialistă Ucraineană (probolșevică), state ce au ocupat teritorii din fostul
Imperiu Rus; de asemenea, pe fostul teritoriu austro-ungar s-a format Republica Populară Vest-
Ucraineană. În mijlocul Războiului Civil Rus, s-a dezvoltat și o mișcare anarhistă ucraineană,
numită Armata Neagră, condusă de Nestor Mahno.[17] Totuși, în urma înfrângerii Ucrainei de Vest
în Războiul Polono-Ucrainean, urmat de eșecul invaziei polone respinse de forțele ruse și ucrainene
pro-sovietice, Ucraina n-a putut să se unifice și să-și câștige independența (chiar în acest text se
arată că existau mai multe republici ucrainene în perioada 1918-1920). În urma Păcii de la Riga,
tratat semnat de Rusia Sovietică, Ucraina Sovietică și Polonia, vestul Ucrainei de azi (atunci nu
exista un stat ucrainean unificat) a fost împărțit și încorporat în Polonia, iar părțile centrale și estice
au format RSS Ucraineană, în martie 1919, care a devenit, ulterior, republică fondatoare a URSS, în
decembrie 1922.[18]