Mitologie, naturalism, horror — o coabitare neașteptată

Marian Coman — Haiganu. Vol. I, Fluviul șoaptelor (2015),

vol. II, Furia oarbă (2017), ilustrații de Andrei Moldovan, editura HAC!BD

Marian Coman este un cuceritor. De cititori. Magnetismul prozei sale se naște din contrastul
dintre formă — stil candid, întemeiat pe fraze limpezi, scurse agale, alternate cu propoziții-
fulger, de impact maxim, și conținut — ființe diforme și caractere de un patologic extrem,
populând spații în care tronează oroarea. „Așa îmi vine să scriu”, a mărturisit autorul când a
lansat, în luna mai a acestui an, la Timișoara, volumul al doilea din trilogia Haiganu. Melanjul
fascinant de frumos și terifiant, de puritate și putreziciune este unul dintre atributele care îl
vor conduce pe Marian Coman la consacrarea unui horror de tip naturalist, cu accente
autohtone puternice, în care artificialitatea nu-și găsește locul.
Povestește foarte interesant M. Coman, iar narațiunea clasică devine la el doar un
instrument inserat, cu reținere deliberată, în modalitatea principală de relatare, și anume
fragmentarea pe capitole dedicate, alternativ, câte unui personaj. Tehnica permite două
tipuri de lecturi. Prima se desfășoară în viteză: parcurgi paginile ca să afli cine e Haiganu cel
oropsit, căpcăunul Dekibalos sau Zourazi, puiul de mag; apare vrăjitorul Moroianu, apar
Nedelia și o seamă de zeități ca Bendis, Neris ori Pleistoros. A doua lectură este de tip
experimental, oarecum frustrantă, pentru că e ca și cum ai rezolva un puzzle și nu te poți lăsa
în voia cuvintelor; presupune citirea, de la cap la coadă, a firelor narative individuale:
Haiganu, Zourazi, Dekibalos, Garlaan etc. În urma ei, descoperi o expozițiune extinsă în toată
partea întâi a primului volum, elemente de intrigă generate de apariția fiecărui personaj nou,
acțiune fragmentată, mai multe puncte culminante și deznodăminte parțiale (marele final
este încă necunoscut, întrucât volumul al III-lea urmează să apară) – toate acestea justificate
de originea trilogiei: banda desenată.
Marian Coman pare că nu știe totul despre personajele sale, ci le află evoluția odată cu
cititorul. Așa cum omul nu e doar bun sau doar rău, susține el, nici eroii din Haiganu, nici cei
din alte proze ale sale (Nopți albe, zile negre — Tritonic, 2005; Testamentul de ciocolată —
Tritonic, 2007; Fingers and Other Fantastic Stories — format Kindle, 2011) nu pot fi exclusiv
pozitivi sau negativi. Înaltul Preot Tadal, spre exemplu, e un bun exemplu de alternanță bun–
rău. Puțin prezent în Fluviul șoaptelor, povestea lui o aflăm abia în Furia oarbă: a fost crescut
de magi încă de mic, pentru a sluji la Biblioteca din Xantipor, apoi trimis la Citadela
Templelor și pregătit să devină Înalt Preot. După ce a primit Toiagul Învățăturii și însemnele
zeiței Bendis, a slujit la templul din Dilzos. Acolo a cunoscut dragostea și a căzut în patima
geloziei „atunci când dragostea se-ntorsese pe partea cealaltă și dulceața de-nceput fusese-
nlocuită cu amarul zilelor de mai apoi. Cu plictisul și mai apoi cu trădarea. Cu ura […] Tadal a
încetat să-și țină predicile la templu și s-a refugiat în cârciumi și-n brațele femeilor.”
Aparent, Tadal se înrăiește din motivele enumerate mai sus. În fapt, el nu a fost niciodată un
preot, un caracter exemplar, dedicat misiunii de a răspândi lumina zeiței Bendis printre
oameni. Aflăm la un moment dat că, văzând privirea magului Garlaan, Tadal se teme că „a
fost dat în vileag și că e doar o chestiune de timp până se va afla despre dijmele sale, despre
ținuturile cumpărate în Arma Beras fără știrea Consiliului și nici a Casei Templelor.” Dintr-o
singură frază, Marian Coman anulează statutul de personaj-model al lui Tadal. Facem apoi
legătura cu volumul I, unde, fără a i se spune numele, e menționat ca acel „vrăjitor
important din Xantipor care i-a promis lui Priscus Mână Scurtă că îl va pune la conducerea
Templului din Giradrigas, după moartea Înaltului Preot.”
Așadar, omnisciența lui Marian Coman nu e selectivă. El știe totul despre protagoniștii săi și
ne „duce de nas” în mod elegant. La fel procedează și în cazul lui Zourazi, a cărui poveste o
relatează abia târziu în volumul I. Explicațiile evenimentelor vin cu întârziere voită. Doar la
începutul volumului al II-lea ne lămurim de ce fetița Păi, de fapt, prințesa Kotys, l-a omorât
pe Zourazi la finalul volumului I. Deși, la o lectură atentă, ar fi trebuit, poate, să bănuim
explicația. Faptul că n-o bănuim e un risc asumat de autor.
Haiganu nu este un basm, cu atât mai puțin unul clasic, în care binele învinge răul și pe
parcurs, și în final. Nu e Peter Pan, nu e Alice în Țara Minunilor. Nu poate fi citit și de copii, și
de adulți, pentru că, deși protagonistul e un copil, Zourazi, deși avem o Armată a Orfanilor,
deși Păi e o fetiță inocentă, lumea în care se luptă ei să supraviețuiască e una a ororilor
presărate de Moroianu și Dekibalos, a unor putreziciuni înviate de zeul războiului din copii
morți: „Putreziciunile se apucară apoi să rupă din leșuri și să-și adauge mâini, picioare ori
trupuri întregi. Mâini care începură să-și miște degetele, picioare ale căror răni dădeau să se-
nchidă, trupuri lovite, în care se turna acum o nouă viață.”
Cu Haiganu, pătrundem într-un spațiu fantasy incontestabil. Dar un sâmbure de science-
fiction, noțiunea de multivers, tot își face loc în acest fief al fantasy-ului:
„— E adevărat că știi viitorul? […]
— Nu… Adică nu îl știu, dar îl pot vedea, spuse băiatul. E ca și când te-aș întreba dacă știi
satul acesta. Dacă știi oamenii și casele din el. Nu îi știi, dar îi poți cunoaște. E de ajuns să
mergi pe străzi… Să privești… Să asculți… Cam așa stau lucrurile. Pot afla viitorul, însă nu îl
știu. […] Și, apoi, nu tocmai viitorul. Ci mai multe viitoruri ce se schimbă odată cu alegerile pe
care le facem. Cu cât privesc mai departe în timp, cu atât sunt mai multe căi, mai multe zile
ce încă n-au venit. Zeci, sute, mii de căi… Desfăcute precum ramurile copacilor și încurcate
precum pânzele de păianjen.” [s.n.]
Fiorul uman al trilogiei este reluat, concis, în sfatul dat de Marian Coman, prin glasul unui
dascăl, tuturor celor care se apleacă mai adânc asupra cărților sale: „Păstrați-vă trupurile
ușoare și amintirile curate!” Pentru „zilele ce încă n-au venit.”

Antuza Genescu