Trăsăturile unui text narativ aparținând de Ion Creangă

Ion Creangă este un prozator român din a doua jumătate a secolului al nouăsprezecelea,
care s-a impus prin câteva capodopere literare precum: volumul autobiografic “Amintiri din
copilărie” sau basmele “Povestea lui Harap-Alb”, “Dănilă Prepeleac” și “Ivan Turbincă”. El
completează prima generație de scriitori români în mod consistent valoroasă, alături de Mihai
Eminescu, I.L.Caragiale și Ioan Slavici.
Ca basm cult, textul “Povestea lui Harap-Alb” prezintă eternul conflict între forțele
binelui și forțele răului, încheiat cu victoria binelui, sub forma unui șir de întâmplări reale și
fabuloase, lăsate în mod voit în afara timpului și în afara spațiului.
În aura temei consacrate basmului, adică lupta dintre bine și rău, se încadrează o
multitudine de alte teme de factură realistă chiar: călătoria de maturizare, inițierea și formarea
unui guvernator luminat, relația maestru-discipol, familia ca spațiu matriță, relația între generații,
prietenia și lupta pentru echitate, pentru șanse egale în societate.
Atenția naratorului rămâne fixată asupra călătoriei inițiatice a protagonistului devenit din
fiu de împărat, om de rând, ucenic, trimis în lume să adune experiențe de viață prin interacțiunea
cu oameni din pături sociale diferite.
Două scene între care se poate măsura progresul tânărului în a aduna experiență de viață
ar putea fi cea a întâlnirii cu Sfânta Duminică și cea a întovărășirii lui cu cei cinci uriași. Dacă,
inițial, o respinge pe Sfânta Duminică, judecând-o superficial, după înfățișarea modestă, cu cei
cinci "nespălați' va fi mult mai empatic, le va aprecia sinceritatea, vorba directă, umorul, poate și
după ce căzuse în capcana vorbelor dulci alese, lingușitoare ale spânului.
Cât privește tema luptei dintre bine și rău, este important să urmărim conflictul dintre
spân și Harap-Alb. El se dreruleaza pe o durată mult mai lungă de timp, în comparație cu basmul
popular. În tabăra binelui se aliază Harap-Alb, Sfânta Duminică, cei cinci uriași, fata Împăratului
Roș, calul, furnicile și albinele, adică mai toate forțele universului. În tabăra răului intră spânul,
Împăratul Roș și curtenii acestuia. Raportul de forțe este vizibil disproporționat în avantajul
binelui, cu toate acestea răul este învins cu mai multă dificultate decât ne-am fi așteptat.
Acest aspect se explică în mai multe feluri: răul nu este învins aici prin confruntare fizică,
ci prin înțelepciune, răul nu acționează aici in mod fățiș, ci cu prefăcătorie, versatil, așadar va
trebui mai întâi demascat și apoi dezamorsat, iar în opinia lui I. Creangă maturizarea unui tânăr
este un proces lung, anevoios, de durată.
Cel mai dramatic și mai plin de semnificații moment din procesul de maturizare al fiului
de crai rămâne însă acela în care cade în capcana întinsă de spân, un fals prieten, care îi intuiește
atuurile, îi intră pe sub piele, îi adoarme precauția, și-l îndatorează și ii fură identitatea, în cel mai
oportunist mod posibil. Coborârea în puț este practic o metaforă pentru prăbușirea în infernul din
interiorul său, pentru disperarea și deznădejdea trăite în acest moment. Primește o lovitură dură
de la cineva care părea inofensiv, chiar vulnerabil, iar aceasta este lovitura de grație cu care va
începe reconstruirea lui Harap-Alb ca om.
Mezinul unei familii împărătești își măsoară puterile cu frații mai mari pentru a se dovedi
apt de tronul unchiului său patern, Împăratul Verde, iar aceasta va declanșa o aventură de lungă
durată, ce reunește aproape 12 probe, adică cu mult mai multe decât în basmul popular. Sfătuit
de Sfânta Duminică își înfruntă tatăl îmbrăcat în urs, dar cade rob la spân, pe care îl
subestimează și care ii va fura identitatea, vrând să-i ia locul pe tron. La curtea Împăratului Ros,
Harap-Alb ajunge ca rob al spânului și va fi trimis în misiuni imposibile cu gândul de a fi
sacrificat: aduce sălățile din grădina ursului, pielea cu nestemate a cerbului și pe fața Împăratului
Roș. Va muri de sabia spânului, care se teme că l-a trădat și va fi înviat de puterile fetei de
împărat, în tot acest timp prinzând la minte și descoperind faptul că viată se alcătuiește nu numai
din zile magice și sărbătorești, cum ar fi nunta din finalul acțiunii sau festinul de la curtea
Împăratului Roș, ci și din zile banale, de trudă, de muncă și de implicare, cum sunt cele în care
îngrijește caii din herghelie, face curat la grajduri, alege nisipul de mac, sau in care face un stup
pentru niște albine.
Titlul textului atrage atenția asupra faptului că nu personajul are un profil excepțional sau
ieșit din comun, el fiind chiar un erou modest, banal, fără puteri supranaturale și înzestrat
inclusiv cu defecte. Excepțională i se pare autorului "povestea" sa, aventura pe care o parcurge,
probele la care este supus, unele dramatice, altele comice sau capabile să ne stârnească râsul,
probe prin care trece doar ajutat de oameni simpli, pe care trebuie să-i cunoască pentru a-i prețui
după ce va urca pe tron.
Și printr-un erou ca Harap-Alb, specia basmului întărește încrederea cititorilor în bine,
adevăr și frumos.