Nicolae Iorga (născut Nicu N. Iorga,[1] n. 5 iunie 1871, Botoșani – d.

27
noiembrie 1940, Strejnic, județul Prahova) a fost un istoric, critic
literar, documentarist, dramaturg, poet, enciclopedist, memorialist, ministru, parlamentar, cel de-
al 34-lea prim-ministru, profesor universitar și academician român. Este cunoscut în lume
ca medievist, bizantinist, romanist, slavist, istoric al artelor și filozof al istoriei. După cum a
afirmat George Călinescu, Iorga a jucat în cultura românească, în primele decenii ale secolului
XX, „rolul lui Voltaire”.
După studii elementare și gimnaziale în Botoșani, a urmat Liceul Național din Iași în 1888. A
absolvit Universitatea din Iași într-un singur an cu diploma magna cum laude, apoi a continuat
studiile universitare la Paris, Berlin și Leipzig, obținând doctoratul (1893) la numai 23 de ani.
A fost cofondator al partidului Partidul Naționalist-Democrat în 1910, membru al Parlamentului,
președinte al Camerei Deputaților și al Senatului, ministru, și, pentru o scurtă perioadă, prim-
ministru. Copil minune, polimat și poliglot, cu o activitate științifică prolifică, Iorga a scris 1003
volume, 12755 articole și studii și 4963 recenzii, aceasta culminând cu Istoria României, în zece
volume. A predat la Universitatea din București, la cea din Paris și la alte instituții de învățământ
academice și a fondat Congresul Internațional de Studii Bizantine și Institutul de Studii Sud-Est
Europene (ISSEE). A transformat orașul Vălenii de Munte într-un centru academic și cultural.
În paralel cu contribuțiile sale științifice, Nicolae Iorga a fost un activist de centru-dreapta, ale
cărui orientări politice au inclus elemente
ale conservatorismului, naționalismului și agrarianismului. Deși în ultima parte a liceului a intrat
sub influența marxismului, Nicolae Iorga a depășit acest episod în timpul universității, având să
adere pentru scurt timp la grupul literar conservator Junimea. Nicolae Iorga a fost o figură
centrală a Sămănătorului, revistă populistă și a fondat reviste conservatoare ca Neamul
Românesc, Drum Drept, Cuget Clar și Floarea Darurilor. A militat în cadrul Ligii pentru Unitatea
Culturală a tuturor Românilor.
A fost o figură proeminentă în tabăra pro-Antanta în timpul Primului Război Mondial, datorită
susținerii cauzei românilor din Austro-Ungaria și a avut un rol politic important în România
Mare în perioada interbelică. A inițiat campanii pentru a apăra cultura României. A stârnit
controverse datorită retoricii antisemite. A fost adversar al Partidului Național Liberal și
al Partidului Național Român.
S-a opus grupării fasciste Garda de Fier și, după o perioadă de cumpănire, s-a hotărât să îl
susțină pe rivalul acesteia, Regele Carol al II-lea, intrând după dizolvarea tuturor celorlalte
partide în partidul unic, de sorginte corporatistă și autoritaristă, Frontul Renașterii Naționale.
Pentru că fusese implicat într-o dispută personală cu liderul Gărzii, Corneliu Zelea Codreanu,
contribuind astfel fără voie la uciderea sa, Iorga și-a atras antipatia legionarilor. A rămas o voce
independentă a opoziției după ce Garda a instaurat Statul Național-Legionar, fiind în cele din
urmă asasinat de un comando legionar. După aflarea veștii asasinării lui Iorga, 47 de universități
și academii din întreaga lume au arborat drapelul în bernă.
Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15 ianuarie 1850,[3][4][5][6] Botoșani, Moldova –
d. 15 iunie 1889,[3] București, România) a fost un poet, prozator și jurnalist român, considerat, în
general, ca fiind cea mai cunoscută și influentă personalitate din literatura română.[7] A publicat
un singur volum antum, Poesii, compus din poemele publicate de-a lungul vieții în
revista Convorbiri literare a societății Junimea, din care Eminescu făcea parte.[8][9] Printre operele
notabile se numără Luceafărul, Odă (în metru antic) și cele cinci Scrisori (I, II, III, IV și V).[10]
Făcând parte din curentul romantic târziu, poezia sa conține noțiuni
din metafizică, mitologie, filosofie și istorie, pe când proza sa conține și elemente sociologice.[10]
[11]
Temele recurente din opera sa sunt natura, temă tipică romantismului, care în cazul lui
Eminescu este privită prin prisma folclorului autohton, dragostea, uneori violentă, alteori intimă
sau neîmpărtășită, nașterea, moartea, cosmosul și condiția geniului.[10][12]
S-a născut la Botoșani și a copilărit la Ipotești, mutându-se în adolescență la Cernăuți pentru a
urma cursurile gimnaziale unde, la vârsta de 16 ani, a publicat primul poem, De-aș avea.[13] La
vârsta de 19 ani a început studiul filozofiei la Universitatea din Viena, unde a întâlnit scrierile
unor autori care îi vor influența puternic opera,
precum Platon, Spinoza, Leibniz, Kant, Rousseau și Schopenhauer, dar și filozofia orientală prin
opere precum Ramayana, Mahābhārata și Vedele.[11][14] Tot în această perioadă începe să
publice în revista Convorbiri literare.[15] La 22 de ani a plecat la Berlin pentru a-și continua
studiile.[16]
Eminescu a revenit în țară la 24 de ani, stabilindu-se inițial la Iași.[17] Activitatea jurnalistică a lui
Mihai Eminescu s-a desfășurat între anii 1875 și 1877, la Curierul de Iași, iar din 1877 la Timpul,
oficiosul Partidului Conservator, față de care Eminescu era apropiat ideologic.[18] Articolele de
gazetă urmau linia filozofică adoptată de autor, conservatoare, dar nu reacționară, acesta fiind
un susținător al orânduirii sociale din naștere, al naționalismului xenofob, antisemit și belicos și
un oponent al liberalismului burghez.[18][19][20] Viziunea sa era relativ comună autorilor naționaliști
europeni ai vremii.[19][20]
Epuizat de munca de zi cu zi și probabil suferind de tulburare bipolară, Eminescu s-a retras din
gazetărie în iunie 1883.[21][22] În urma unei căderi nervoase în anul 1886, probleme sale de
sănătate mintală au fost interpretate, probabil eronat, ca simptome de neurosifilis, poetul fiind
tratat cu injecții de clorură de mercur.[21][23][24] Eminescu a murit la 15 iunie 1889, în sanatoriul
doctorului Alexandru Șuțu, fiind înmormântat două zile mai târziu la cimitirul Bellu din București.
Moartea a fost datorată, cel mai probabil, intoxicației cu mercur.[23][25][24] Manuscrisele lui Mihai
Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu
Maiorescu, în anul 1902.[26] A fost ales membru al Academiei Române post-mortem în anul 1948.
[27]
Constantin Noica (n. 12 iulie 1909,[1] Vitănești, Teleorman, România – d. 4 decembrie 1987,
[1]
Sibiu, România) a fost un filosof, poet, eseist, publicist și scriitor român. Este membru post-
mortem al Academiei Române (din 1990).[5] Fostul ministru țărănist Nicolae Noica este nepotul
filozofului Constantin Noica.

Nicolae Aurelian Steinhardt (n. 12 iulie 1912,[2] Pantelimon, Ilfov, România – d. 29

martie 1989, Baia Mare, Maramureș, România) a fost un scriitor, critic
literar, eseist, jurist și publicist român. De origine evreiască, s-a convertit la religia creștină
ortodoxă în închisoarea de la Jilava, și-a luat numele de fratele Nicolae, și s-a călugărit după
punerea sa în libertate. Este autorul unei opere unice în literatura română, Jurnalul fericirii. A fost
doctor în drept constituțional.

Lucian Blaga (n. 9/21 mai 1895,[3][4][5][6] Lancrăm, Alba, România – d. 6 mai 1961,[7][3][4]
[5]
Cluj, România) a fost eseist, filozof, poet, dramaturg, traducător, jurnalist, profesor universitar,
academician și diplomat român.

Titu Liviu Maiorescu (n. 15 februarie 1840, Craiova – d. 18 iunie 1917, București) a fost
un academician, avocat, critic
literar, eseist, estet, filosof, pedagog, politician și scriitor român mason, cel de-al 23-lea prim-
ministru al României între 1912 și 1914, ministru de interne, membru fondator al Academiei
Române, personalitate remarcabilă a României sfârșitului secolului al XIX-lea și
începutului secolului XX. Maiorescu este autorul celebrei teorii sociologice a formelor fără fond,
baza junimismului politic și „piatra de fundament” pe care s-au construit operele lui Mihai
Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale și Ioan Slavici.

Fondarea Junimii[modificare | modificare sursă]

Anii 1860 au mai însemnat pentru Titu Maiorescu „prelecțiunile populare“ (conferințe asupra unor
variate probleme de cultură adresate unui public destul de larg), întemeierea Junimii împreună
cu prietenii săi I. Negruzzi, Petre P. Carp, V. Pogor și Th.Rosetti, începerea activității de avocat,
directoratul la Școala Normală „Vasile Lupu“ din Iași, înființarea, în 1867, a revistei Convorbiri
Literare.

Spiru C. Haret (n. 15 februarie 1851, Iași – d. 17 decembrie 1912, București) a fost
un matematician, astronom și pedagog român de origine armeană,[1][2] renumit pentru
organizarea învățământului modern românesc din funcția de ministru al educației, pe care a
deținut-o de trei ori. A fost membru titular al Academiei Române.[3][4]

Tudor Mușatescu (n. 22 februarie 1903, Câmpulung, Argeș, România – d. 4

noiembrie 1970, București, România) a fost un poet, prozator, dramaturg și umorist român- piese
de teatru
Liviu Rebreanu (n. 27 noiembrie 1885,[1][3][4][5] Târlișua, Austro-Ungaria – d. 1 septembrie 1944,[6]
[5]
Valea Mare-Podgoria, Ștefănești, Argeș, România) a fost un prozator și dramaturg român,
membru titular al Academiei Române. Este considerat, în tradiția critică românească,
întemeietorul romanului modern în literatura română și unul dintre cei mai mari scriitori români
din secolul al XX-lea.[7] Romanele sale cele mai cunoscute, Ion și Răscoala, reprezintă o amplă
frescă a vieții rurale dinainte de Primul Război Mondial.

Ion. Blestemul pământului, blestemul iubirii, Pădurea spânzuraților, Ciuleandra, Rascoala

Nicolae Titulescu (n. 4 martie 1882,[1][2] Craiova, România – d. 17 martie 1941,[1]

[2]
Cannes, Alpes-Maritimes, Franța) a fost diplomat, jurist, profesor universitar și om
politic român, în repetate rânduri ministru al afacerilor străine, ministru plenipotențiar, fost
președinte al Ligii Națiunilor și membru titular (din 1935) al Academiei Române.[3]

George Călinescu (n. 19 iunie 1899, București – d. 12 martie 1965, Otopeni) a fost critic, istoric
literar, scriitor, publicist, academician român, personalitate enciclopedică a culturii și literaturii
române, de orientare, după unii critici, clasicizantă, după alții doar italienizantă sau umanistă.
Este considerat drept unul dintre cei mai importanți critici literari români din toate timpurile, alături
de Titu Maiorescu și Eugen Lovinescu. Și-a semnat întotdeauna articolele ca G. Călinescu, după
o modă destul de răspândită în perioada interbelică. Prenumele lui adevărat, în actele de stare
civilă, era Gheorghe; în ultimele decenii, în mod uzual, se folosește pentru a-l desemna formula
"George Călinescu", apocrifă și eronată, dar consacrată în mod solid de uzaj.

Maria a României (n. 29 octombrie 1875, Eastwell Park, Ashford, Kent, Anglia – d. 18
iulie 1938, Castelul Pelișor, Sinaia, Regatul României) a fost principesă de coroană și a doua
regină a României, în calitate de soție a principelui devenit ulterior regele Ferdinand I al
României. A fost mama regelui Carol al II-lea. Maria, născută Marie Alexandra Victoria de Saxa-
Coburg și Gotha, a fost prințesă a Marii Britanii și Irlandei, fiind nepoata reginei Victoria a
Regatului Unit.

Ion Luca Caragiale (n. 1/13 februarie 1852[6] Haimanale, județul Prahova, Țara Românească,
astăzi I. L. Caragiale, județul Dâmbovița, România – 9 iunie 1912, Berlin, Imperiul German) a fost
un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic
și ziarist român. George Călinescu îl considera a fi cel mai mare dramaturg român și unul dintre
cei mai importanți scriitori români.[7] A fost ales membru post-mortem al Academiei Române.

Teatru
Comedii

 O noapte furtunoasă (1879) - textul original

 Conu Leonida față cu reacțiunea (1880) - textul original
 O scrisoare pierdută (1884) - textul original
 D-ale carnavalului (1885) - textul original
 O soacră (farsă fantezistă într-un act) - textul original
 Hatmanul Baltag (operă bufă) - textul original
 Începem (instantaneu într-un act) - textul original
 1 Aprilie (monolog) - textul original
Drame

 Năpasta (1890) - textul original

Nuvele și povestiri
 O făclie de Paște (1889) - textul original
 În vreme de război (1898) - textul original
 Din carnetul unui vechi sufleur - textul original
 Un artist - textul original
 Grand Hôtel "Victoria Română" - textul original
 Om cu noroc - textul original
 Păcat (1892) - textul original
 Norocul culegătorului - textul original
 O invenție mare - textul original
 Poveste - textul original
 Boborul - textul original
 Noaptea învierii - textul original
 Baioneta inteligentă - textul original
 Cănuță, om sucit - textul original
 La hanul lui Mânjoală - textul original
 Două loturi (1901) - textul original
 Caut casă... - textul original
 La conac - textul original
 Monopol... - textul original
 Mamă... - textul original
 Ion... - textul original
 Partea poetului - textul original
 Pastramă trufanda - textul original
 Kir Ianulea - textul original
 Calul dracului - textul original
Momente și schițe

Mihail Sadoveanu (n. 5 noiembrie 1880,[1][2][3] Pașcani, Iași, România – d. 19 octombrie 1961,[4][1]
[5][3]
Vânători-Neamț, Neamț, România) a fost un scriitor, povestitor, nuvelist, romancier,
academician și om politic român. Este unul dintre cei mai importanți și prolifici prozatori români
din prima jumătate a secolului al XX-lea, având o carieră ce se întinde pe parcursul a cincizeci
de ani. Este cunoscut mai ales pentru romanele sale istorice și de aventuri, deși autorul a creat
pagini nemuritoare despre lumea țărănească din Moldova, despre natura României și a scris, de
asemenea, reportaje și pagini memorialistice. Sadoveanu a fost unul din primii colaboratori ai
revistei tradiționaliste Sămănătorul, înainte de a deveni un scriitor realist și adept al
curentului poporanist reprezentat de revista literară Viața Românească. Opera sa se poate grupa
în câteva faze care corespund unor direcții sau curente literare dominante într-o anumită epocă:
o primă etapă sămănătoristă, cea de început, a primelor încercări, nuvele și povestiri, o a doua
mitico-simbolică, din perioada interbelică (reflectată în romane precum Creanga de
aur sau Divanul persian). În această etapă, acțiunea operelor sale are loc în general în regiunea
istorică a Moldovei, cu teme preluate din istoria medievală și modernă timpurie a României, în
romane precum Neamul Șoimăreștilor, Frații Jderi și Zodia Cancerului. Prin intermediul operelor
precum Venea o moară pe Siret..., Baltagul și alte scrieri, Sadoveanu acoperă o mai mare
perioadă de timp, ajungând până în istoria contemporană, în care abordează și alte stiluri
precum romanul psihologic și naturalismul. Ultima etapă corespunde realismului socialist, în
acord cu perioada socialist-comunistă la care Sadoveanu va adera ideologic.