UNIVERSITATEA „AUREL VLAICU” ARAD FACULTATEA DE

ȘTIINȚE UMANISTE ȘI SOCIALE LIMBA ŞI LITERATURĂ – TENDINŢE

ACTUALE FORMA DE ÎNVĂŢĂMÂNT: CU FRECVENŢĂ

LUCRARE DE SEMINAR
Literatura română. Exil și spații adiacente

Coordonator ştiințific:

Prof. Univ. Dr. Ciprian Vălcan

Student:

Mureșan (Gaidoș) Andreea Denisa

ARAD
 Mircea Eliade – Comentarii la Legenda Meșterului Manole

Mircea Eliade s-a născut la 9 martie 1907, în București, România și a decedat la 22

aprilie 1986, Chicago, Illinois, SUA) a fost istoric al religiilor, scriitor de ficțiune, filozof și
profesor de origine română la Universitatea din Chicago, din 1957, titular al catedrei de istoria
religiilor Sewell L. Avery din 1962, naturalizat cetățean american în 1966, onorat cu titlul
de Distinguished Service Professor, autor a 30 de volume științifice, opere literare și eseuri
filozofice traduse în 18 limbi și a circa 1200 de articole și recenzii cu o tematică variată. În afară
de jurnalele sale intime și manuscrisele inedite, opera completă a lui Mircea Eliade cupride
aproximativ, peste 80 de volume. Este membru post-mortem al Academiei Române (din 1990).

Născut în București, a fost fiul lui Gheorghe Eliade (al cărui nume original fusese
Ieremia) și al Jeanei. Familia se trăgea dintr-un neam de răzeși moldoveni din Ținutul Covurlui.
A avut o soră, Corina, mama semioticianului Sorin Alexandrescu.[16]

Familia s-a mutat între Tecuci și București, stabilindu-se în capitală în 1914 unde și-a

achiziționat o casă pe strada Melodiei (actualmente str. Radu Cristian) la nr.1, în apropiere
de Piața Rosetti, unde Mircea Eliade a locuit până târziu în adolescență.

După terminarea învățământului primar la școala de pe strada Mântuleasa, Eliade a

devenit elev al Colegiului Spiru Haret fiind coleg cu Arșavir Acterian, Haig Acterian, Petre
Viforeanu, Constantin Noica și Barbu Brezianu. A publicat la Revista Vlăstarul.
S-a interesat de științele naturii și de chimie, ca și de ocultism, și a scris piese scurte pe subiecte
entomologice. Ignorându-și tatăl, care era îngrijorat de faptul că-și pereclitează vederea slabă,
Eliade citește cu pasiune Honoré de Balzac, nuvelele lui Giovanni Papini și studiile social-
antropologice ale lui James George Frazer, pentru care a învățat italiana și engleza; în particular
studiază persana și ebraica. Este interesat de filosofie și studiază lucrările lui Vasile
Conta, Marcus Aurelius și Epictet, citește lucrări de istorie și în special pe Nicolae Iorga și B.P
Hasdeu. Prima sa opera a fost publicată în 1921 Inamicul viermelui de mătase urmată de Cum
am găsit piatra filosofală. Patru ani mai târziu, Eliade încheie munca la volumul său
autobiografic de debut, Romanul adolescentului miop.

Legenda Meșterului Manole cunoaște peste 200 de variante, dar, în toate, “povestea” este
aceeași: Negru-Voda (in istorie, Neagoe Basarab), împreună cu “Nouă meșteri mari/ Calfe și
zidari/ Și Manole zece/ Care-i și întrece” caută loc “Pe Argeș in gios/ Pe un mal frumos”, pentru
a ridica “Mănăstire nalta/ Cum n-a mai fost alta”. Munca meșterilor este, însă, zadarnica, pentru
că tot ce zidesc ziua, noaptea se surpă. In vis, lui Manole i se dezvăluie necesitatea de a o
sacrifica pe prima femeie care va veni să aducă bucate “la soț/ ori la frate”. Ana, soția Meșterului
Manole, este cea care sosește prima și, deși meșterul îl roagă pe Dumnezeu să o oprească din
cale, nimic nu poate împiedica sacrificiul. Zidirea Anei este momentul cel mai emoționant al
legendei: “Iar Manea ofta/ și se apuca/ Zidul de zidit/ Visul de-mplinit”. Mânăstirea fără
asemănare este ridicata, iar Manole, rămas pe acoperiș, după înlăturarea schelelor, din porunca
voievodului, pentru ca niciodată sa nu mai poată ridica “alta mănăstire/ pentru pomenire/ mult
mai luminoasa/ si mult mai frumoasa”, își construiește, precum ceilalți meșteri, aripi din “șindrili
ușoare”. În locul în care zborul lui s-a frânt s-a ivit un izvor (Fântâna lui Manole) care stă
mărturie și astăzi că sufletul meșterului genial rămâne nemuritor.

Întotdeauna mitul (povestea veche despre un început, o întemeiere, o zidire) pornește de

la o realitate căreia îi dă o valoare generală, simbolică. In versiunile sud-dunărene, fie că era
vorba de ridicarea unei mânăstiri sau de construcția unui pod, a unei case, ființele sacrificate
sunt, de regulă, un animal domestic, o pasăre, umbra unui copil, oase, cranii, metale prețioase,
perle, ierburi, pâine, vin, sare, untdelemn s.a.m.d. Pe de altă parte, tema sacrificiului, în variante
asemănătoare cu cele balcanice, există și în tradițiile celtice, și în cultura africană sau în cea
orientală, ceea ce ar însemna că rădăcina tuturor acestor legende trebuie căutată într-un timp mult
mai îndepărtat, in protoistorie, iar pentru culturile europene, in fondul indo-european. Mircea
Eliade, marele mitolog si istoric al religiilor, considera ca mitul sacrificiului este o moștenire
culturală geto-tracă.

În Comentarii la Legenda Meșterului Manole, Eliade prezintă în primul capitol

semnificația perlelor, în primul rând acela de a înfrumuseța, iar în al doilea rând, fiind pietre cu
valoare cosmică, scopul lor este mai profund, de a întruchipa feminitatea, fecunditatea și de a
oferi condițiile optime destinului mortem. Reușind aici să facă explicația „obiectului”, iar mai
departe își îndreaptă atenția spre „act”, iar ca exemplu pune în față culegerea ierburilor, care
acum poate fi considerat un ritual al femeilor creștine, însă provine de la actul inițial făcut de
Hecate „actul iniţial al Medeei- Hecate sau actul care a avut loc ab initio, „în acel timp", lângă
Crucea Mântuitorului”. Pune accentul pe actul creației, și că reluarea obiceiurilor din trecut nu
face nimic, decât să ofere omului posibilitatea de a crea o realitate „Deci, o lucrare omenească nu
are sens nici vali¬ ditate decât în măsura în care repetă actul divin care a avut loc „odinioară",
„în acele timpuri"”. „Orice „lume nouă", care se creiază în istorie, implică negreşit o e - tapă
„haotică", asemenea haosului! premergător Creaţiei, şi o etapă, smizantă", identică
evenimentelor oare au dus la facerea şi organizarea Lumii”.

În cel de-al doilea capitol „Folklor și metafizică” dezvăluie scopul acestor scrieri, adică
studiul lumii care îl înfățișează Balada Meșterului Manole. În concepția lui Eliade, balada a
pornit de la actul construcției, de a construi, a zidi, ritual care conduce spre legenda victimelor
jertfite, rezultând o baladă. Ideea de jertfire a victimelor prin zidire pornește de la un mit
cosmogonic şi a unei întregi metafizici arhaice, care afirmă că nimic nu poate dura dacă nu are
un „suflet" sau nu este „înisufleţit”. Astfel citind, observ prima funcție pe care Eliade o afirmă ca
fiind o caracteristică a folclorului, „funcția arhetipală”, astfel înțelegem că „mentalitatea
populară reţine individualul în măsura în care acesta este integrat unei categorii impersonale; cu
alte cuvinte, în măsura în care îşi pierde „autenticitatea" lui istorică şi devine arhetip”. Concluzia
acestui capitol arată nevoia omului arhaic de a imita, nefiind inovativ: „tot ce face sau gândeşte
el, este copia unui prototip divin sau a unui gest cosmologic. De aceea, prin orice face sau
gândeşte el, urmăreşte întotdeauna acelaş lucru: să participe la real, să se centreze în inima
realităţii.”

Cel de-al treilea capitol este dedicat Baladei Meșterului Manole, a variantelor balcanice.
Conform variantelor apărute, această baladă s-a răspândit datorită aromânilor, iar distincția față
de cele bulgare sunt aceste două motive principale:

1. Meșterul Manole este o ființă superioară, astfel zidarii sunt considerați genii care au
legături cu divinitatea
2. Prin acest meșteșug, zidarii sunt obligați să își sacrifice familia, ceea ce îi conduce la
o soartă tragică

Citind am aflat tot în acest capitol mai multe variante a acestei balade, după modelul
grecesc se vorbește de un pod peste Arta, care se tot dărâmă peste noapte, dar „se aude vocea
arhanghelilor, care vesteşte că trebuie zidit „un copil al oamenilor" pentru ca lucrarea să poată
duna. Se apropie, dimineaţa, soţia meşterului, şi acesta îi spune că i-a căzut inelul în temelii.
Femeie se coboară să-l caute şi e zidită de vie. Ea moare blestemând podul, care de atunci
tremură ca frunza. O altă variantă scrisă în dialectul Korkyra „e vorba de 45 de meşteri şi 60
calfe care lucrează zadarnic de trei ani. Se aude glasul unui duh („stihion") care le spune să
zidească pe soţia marelui meşter. Când aceasta înţelege că trebue să moară, blestemă podul să
tremure dar îşi aduce aminte că fratele ei ar putea şi el trece pe acolo, şi atunci îşi ia înapoi
blestemul”. Iar în Trapezunt meșterul aude un glas care îl întreabă: ,,ce-mi dai ca să nu se mai
surpe podul ?". Meşterul răspunde : „mamă şi fiică nu mai pot avea, soţie da, poate găsesc una
mai bună".

O variantă din Herţegovina povesteşte cum la clădirea podului peste Mostar a fost zidită
o ţigancă. Aceasta avea un copil şi ceru meşterului să-i lase o crăpătură să-l alăpteze. Meşterul
refuză, însă, până la sfârşitul secolului trecut se prelingeau picături prin crăpăturile zidăriei.
Picăturile de lapte care se scurg prin piatră sunt cunoscute şi în legenda clădirii oraşului Teshang
din Bosnia şi a podului peste Struma din Bulgaria.

O altă variantă din Bulgaria, cea mai lungă povestește cum Meşterul Manole zideşte de
zece ani o ceate fără să o poată sfârşi. înţelegând că e nevoie de o jertfă, meşterul cere ca toţi să
se lege prin jurământ să zidească pe cea dintâi nevastă care va veni a doua zi cu merinde. El
singur îşi ţine jurământul, deşi îşi îndeamnă soţii ca să vânture 9 saci cu grâu, să-i ducă la moară,
să-şi sporească locuinţa şi numai după aceea să vină. Când ajunge totuşi la cetate pentru că era o
femeie harnică şi temătoare de bărbat meşterul îi spune că a scăpat inelul de căsătorie în şanţul
temeliei. Dându-şi seama că e zidită de vie, femeia începe să plângă şi să ţipe. După zidire,
meşterul nu mai are curajul să se întoarcă acasă să dea ochi cu copiii. Balada se încheie astfel :
„de aceea măi frate, nu-i bine jurământ omul să facă, pentrucă adesea, măi frate, omul se
înşeală".
 La Sârbi apare o altă variantă „Trei crai clădesc de trei ani cetatea Scadarul, dar o zână le
surpă noaptea lucrarea. Le surpă din voinţa ei, sau pentrucă era sililtă? Deoarece tot ea destăinuie
fratelui celui mare că munca va fi zadarnică atâta timp -cât nu vor găsi şi nu voir aduce, ca să fie
zidiţi în temelie, pe cei doi fraţi gemenii, Stoian şi Stoiana. Trei ani gemenii sunt căutaţi de
credinciosul Dişimir, fără să-i găşească. Numele gemenilor, Stoian şi Stoiana se află în legătură
cu verbul stoiati, „a sta". Cei trei prinţi se leagă prin jurământ să nu destăinuie soţiilor hotărîrea
lor, dar numai cel mai tânăr, Goico, se ţine de cuvânt. Soţia acestuia pleacă, la vremea prânzului,
-să ducă de mâncare, mânată mai ales de teama ca mu cumva lumea să Clevetească văzând pe
soacra ei bătrână, obosindu-se cu merindele până la cetate. Odată ajunsă, începe să fie zidită, fără
ca să înţeleagă ce se întâmplă cu ea. Numai când zidul îi ajunge la piept, îşi dă seama că e ursită
morţii, şi atunci se roagă sâni lase să ,o micuţă fereastră la pieptu-mi de mamă duioasă", ca să-şi
poată alăpta copilul, şi de asemeni se mai roagă să i se lase o ferereatră şi în dreptul ochilor.

In sfârşit, în versiunea maghiară, e vorba de cetatea Deva la care lucrează zadarnic

doisprezece meşteri. Jertfirea primei soţii care va veni a doua zi de dimineaţă cu mâncarea, este
hotărâtă de meşterul Clemens. Nu intervine aici nicio destăinuire suprafirească (duh, zână, vis) şi
nici nu asistăm la jurământul solemn al meşterilor. Când apare soţia meşterului Clemens, acesta
se roagă lui Dumnezeu să-i scoată fiare în drum şi să stârnească un uragan. Iar când femeia
ajunge la şantier, e înştiinţată de meşter de soarta ce i-a fost hărăzită. „Intâmplă-se ce trebuie,
dacă viaţa cu mine ţi-a devenit o povară", spune soţia. Copilul, care e de faţă, începe a plânge, şi
-atunci ea îl mângâie spunândn-i că mai sunt copii buni, care îl vor legăna şi păsări, care îi vor
cânta. Aici apare motivul copilului orfan.

Descoperim măiestria baladei românești unde accentul cade pe găsirea locului potrivit
pentru construcție și nu zădărnicia muncii, o altă diferențiere este faptul că atenția se menține pe
Meșterul Manole, adică pe zidar, ci nu pe soție, sau iubirea de mamă, în unele variante femeia se
împotrivește, însă balada românească arată o femeie supusă destinului și a morții sale ritualice.

Un alt aspect din balada românească este în zborul de Icar al Meşterului atât de tragic
încheiat în pragul mănăstirii clădite cu preţul vieţiii soţiei sale. Era singurul său mijloc de a-şi
regăsi soţia. Nu pentru că a murit şi el; ci pentru că şi-a întâlnit o „moarte violentă", oare i-a
îngăduit, fie şi sub forma izvorului oare a început să curgă pe locul unde s-a prăvălit el, să
rămână aproape de soţia sa; mai precis să existe pe acelaşi nivel cosmic în care exista şi soţia lui.
„Nu orice fel de moarte l-ar fi apropiat de soţia jertfită; dacă, bunăoară, meşterul ar fi murit de
moarte bună câteva zile în urmă, şi ar fi fost îngropat chiar în cripta mănăstirii, nu este de loc
sigur că şi-ar fi regăsit soţia.”

Consider că Mircea Eliade în Comentarii la Legenda Meșterului Manole a arătat legătura

dintre istorie și folclor, cum folclorul este cel care modifică istoria arătând într-un mod fantastic
realitățile umane.