Motivul jertfei zidirii în Balcani

Prof. Emilia-Mihaela Costescu

„Motivul jertfei umane pentru o cladire dateaza din vremuri
geologice, când omul credea ca trebuie sa-si asigure pe aceasta cale
lacasul de puterile rele ale pamântului si de zeitatile întunericului. În
evul mediu se mai gasesc la multe popoare europene ramasite, când
lamurite, când vagi, ale acestui obicei sau alea acestei credinte.
Motivul sacrificiului uman pentru o cladire, nespus de primitive în
esenta, s-a pastrat poetic prelucrat aproape la toate popoarele din sud-
estul european.”1 Judecând motivul din „perspectiva sofianica” (prin sofianic Blaga întelegând
„o determinanta stilistica”, „ipostatica de mari posibilitati” creatoare a spiritului popular est si
sud-est european), el observa ca prin sublimarea acestuia balada româneasca primeste o nota
specifica, întrucât „numai poporul românesc a crezut ca jertfa tine cumpana unei fapte ceresti.
Mesterul Manole îsi jertfeste sotia pentru o biserica. Iata o sublimare «sofianica» a stravechiului
motiv de aproape incredibila cruzime. Adânc statornicita trebuie sa fi fost orientarea sofianica în
sufletul poporului românesc, daca el a stiut sa împrumute aceasta transfigurare unui motiv, cu
care s-au luptat fara putinta de sublimare, toti vecinii sai, naufragiati în practicitate sau în
medievalism eroic.”2
Un alt cunoscut exeget al baladei, D. Caracostea, în studiul Material sud-est european si
forma româneasca – Mesterul Manole (1942) analizând comparativ versiunile balcanice, observa
ca unele pun accentul pe trasaturile realiste ale sotiei mesterului (cele bulgaresti, maghiare),
altele evidentiaza iubirea femeii pentru copii si sentimentul de rusine al sotiei (cele sârbesti) sau
contin aspecte exterioare dramei (mesterul îsi pacaleste sotia cu inelul cazut la temelia
constructiei, cum se întâmpla în variantele grecesti). Spre deosebire de acestea, balada din spatiul
autohton, care releva drama launtrica a celui nevoit sa jertfeasca, o considera, ca realizare
artistica, superioara: „Comparata cu toate celelalte tipuri si variante sud-dunarene, balada
plasmuita la noi si pentru noi se asaza în chip firesc în fruntea tuturor. Faptul ca, potrivit tipului
nostru românesc, ea pune pe primul plan framântarea, vina si caderea tragica a mesterului, nu
aduce nici scadere figurii atât de duioase si umane a sotiei. Soarta amândurora este nedespartita.
Iar faptul ca totul este privit din perspectiva sfâsierii launtrice a mesterului, da baladei orizont si
înteles adânc.”3

1
Lucian Blaga, Spatiul mioritic, în Opere, vol. 9, Trilogia culturii, Editura Minerva, Bucuresti, 1985, p. 250.
2
Ibidem.
3
D. Caracostea, Poezia traditionala româna, vol. II, Editura pentru Literatura, Bucuresti, 1969, p. 220.
 Despre valoarea deosebita a versiunilor românesti scrie si Mircea Eliade, care considera
balada superioara nu numai „din punct de vedere al echilibrului si expresiei artistice, ci si
datorita continutului sau mitic si metafizic”4, opera aceasta fiind ea însasi „un produs folcloric de
tip cosmogonic, deoarece jertfa zidirii este o imitatie omeneasca a actului primordial al creatiei
Lumilor.”5 Ca atare, sacrificiul omenesc se afla la baza „oricarei activitati initiale”, deci „ori de
câte ori se repeta gestul Creatiei.”6
Mircea Eliade considera ca originea baladei se afla la greci, însa forma ei desavârsita este
cea româneasca. De asemenea, într-un substrat cultural stravechi, mostenit de popoarele
balcanice, vede elementul principal al unitatii spirituale a acestor popoare, caci, desi riturile de
constructie exista în spatii vaste, „totusi nicaieri în afara de balcani si tarile românesti, legendele
derivate din aceste rituale nu au dat nastere la produse literare autohtone.”7 Acest fapt îl
determina pe istoricul religiilor sa considere ca „popoarele din sud-estul Europei, si îndeosebi
românii – pentru ca la români gasim balada desfasurata, cuprinzând toate elementele teoretice
într-o magnifica sinteza – îsi au în legenda Mesterului Manole unul dintre miturile centrale ale
spiritualitatii lor. Alegerea si fructificarea acestui mit cu radacini „într-o metafizica straveche,
ecumenica”, în aceasta zona a lumii, nu sunt întâmplatoare, deoarece el (mitul) „satisfacea o
anumita nevoie spirituala”, „întâlnea o rezonanta pe care n-o întâmpina aiurea.” Mai mult,
românii si popoarele sud-dunarene au regasit în mitul acesta al „mortii creatoare” „propriul lor
destin” puternic marcat de istoria dramatica.
Mitul jertfei zidirii este un mit caracteristic pentru zona sud-est europeana cu o mare
pondere ca motiv in folclorul literar si in literatura culta romaneasca. Acesta a fost studiat de
numerosi cercetatori, care au relevat particularitatea sa la fiecare si cu deosebire originalitatea
modului romanesc. In timp ce, s-a aratat, in baladele straine care trateaza motivul, sacrificiul e
impus de o constructie utilitara (un pod, o cetate), in balada romaneasca este ceruta o creatie si
cu finalitate artistica. Cand constructia este gata, voievodul ii intreaba pe mesterii aflati inca pe
acoperis, daca pot construi un edificiu si mai frumos , la care ei raspunzand afirmativ, domnul da
ordin sa fie rasturnate schelele pentru ca cei „noua mesteri mari” si Manole sa nu mai poata
cobori. Ei incearca sa se salveze punandu-si aripi de sindrila, dar se prabusesc si mor, reeditand
mitul lui Icar, alt motiv al baladei care lipseste in variantele sud-dunarene. Reactia Anei, sotia lui
Manole, in timpul zidirii este deasemenea diferita: nu tipete, nu blesteme, la fel ca in amintitele
balade straine, ci o durere adanca si discreta, plina de o duioasa, delicata si reciproca iubire fata
de sot, de supunere in fata sacrificiului socotit inevitabil. Evident, motivele mitice constituie
4
Mircea Eliade, Comentarii la Legenda Mesterului Manole, în vol. Mesterul Manole, Editura
Junimea, Iasi, 1992, p. 74.
5
Ibidem, p. 84.
6
Ibidem, p. 90.
7
Ibidem, p. 129.
numai punctul de plecare si ofera cadrul general al conflictului dramatic. Sotia mesterului venea
numai sa isi vada sotul, pe cand in drama lui L. Blaga, Mira soseste cu scopul de a-l ajuta cu
dorinta de a impiedica un eventual sacrificiu omenesc. Motivul “jocului” din scena zidirii Mirei
este deasemenea o inovatie a lui Lucia Blaga. In drama, zidarii raman in viata, martori ai
efortului creator: marile izbanzi ale omului, asupra lui si asupra materiei cer ca o necesitate viata
creatorului.
Motivul mitic al „facerii”, al constructiei ridicate prin sacrificiu este întâlnit în Oceania,
Indonezia, Africa, la multe dintre popoarele europene, deci într-un spatiu geografic foarte extins.
Cosmosul a aparut ca urmare a jertfei unui zeu, a unui Urias primordial. La fel, prin sacrificiu, au
aparut rasele omenesti si plantele. Riturile de constructie din spatial european îsi au izvorul
spiritual în acest orizont mitic, întrucât, asa cum lumea a aparut prin sacrificiul primordial al unei
zeitati, orice constructie necesita jertfirea unei fiinte.
La început jertfa era o fiinta omeneasca, apoi treptat ea a fost înlocuita cu un animal, cu o
pasare sau chiar cu umbra captata prin practicarea anumitor ritualuri. Un „vânzator de umbre”
masura umbra oamenilor pe furis si o vindea zidarilor pentru a o îngropa la temelia viitoarei
constructii. Se credea ca umbra ar fi o parte a fiintei omului, o proiectie a sufletului sau, dupa
cum remarca James Frazer în Creanga de aur: „Daca umbra sa este calcata în picioare, lovita sau
strapunsa, omul va simti rana ca si când ar fi suferit-o propriul corp, si daca este despartita de el
în întregime (fapt pe care îl crede posibil), va muri.”8 Îngroparea umbrei echivala cu îngroparea
sufletului omului care în mai putin de 40 de zile murea si devenea spirit protector al constructiei.
Prin reiterarea actului ritualic se prelungeste cosmogonia. Mai mult, orice cladire (casa,
palat, templu sau cetate) era o imagine a universului, un „centru al lumii”. În spatiul sud-est
european aceasta viziune capata o dimensiune de natura sacra, pentru ca „pâna foarte de curând,
lumea era constienta în aria balcano-danubiana ca o biserica sau o manastire reprezentau la fel de
bine Cosmosul, ca si Ierusalimul ceresc sau Paradisul: avea loc, în acest caz, o constientizare a
simbolismului arhitectonic si iconografic prezent în constructiile sacre, si aceasta constientizare
se opera atât pe calea experientei religioase (liturghie), cât si pe calea culturii traditionale
(teologie).”9
Spre deosebire de mitul mioritic, cel al jertfei pentru creaţie se găseşte în toate literaturile
din sud-estul Europei, precum şi în alte literaturi europene. G. Călinescu l-a numit "mitul estetic
naţional". Voi încerca să demonstrez de ce este numit aşa pe baza studiilor lui Mircea Eliade şi
D. Caracostea. Legenda despre Mănăstirea Argeşului exprimă una dintre cele mai răspândite
credinţe la popoarele lumii, cu deosebire la cele balcanice, conform căreia orice clădire, pentru a
fi durabilă, trebuie să fie însufleţită de sacrificiul unei fiinţe, om sau animal. Balada legendară
8
James Frazer, Creanga de aur, vol. II, Editura Minerva, Bucuresti, 1980, p. 118.
9
Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, Editura Humanitas, Bucuresti, 1995, p. 60.
"Meşterul Manole" este, după aprecierea multor folclorişti români şi străini, cea mai
cuprinzătoare şi cea mai bogată în semnificaţii spirituale. Românii au ales această temă mitică -
jertfa pentru creaţie - şi i-au dat o expresie artistică şi etică fără egal în alte literaturi, pentru că
sufletul românesc se recunoaşte în mitul sacrificiului suprem, care face să dureze o operă
construită de mâna omului, fie o catedrală, fie o colibă. Românii au cântat în versuri nemuritoare
sacrificiul meşterului Manole, întrucât au intuit că numai astfel îşi cântă propriul lor destin în
istorie: sacrificiul permanent. Balada (cu subiect legendar) "Monastirea Argeşului" are drept
punct de plecare o temă mitică larg răspândită în Balcani, "jertfa zidirii". Tema se găseşte în
creaţii greceşti, bulgăreşti, sârbeşti, albaneze, dar balada cu această temă din literatura română
este singura care păstrează două episoade esenţiale: rugămintea adresată de meşter lui Dumnezeu
pentru a împiedica sosirea soţiei sale la locul sacrificiului şi zborul de Icar al lui Manole, zborul
de pe acoperişul bisericii. În majoritatea variantelor sud-dunărene, soţia nu-şi acceptă rolul de
jertfă cu resemnare, dimpotrivă, se revoltă, îi blestemă pe meşteri. Originalitatea baladei
româneşti, care îi conferă valoarea de mit estetic naţional se conturează doar prin compararea cu
alte versiuni sud-dunărene.
În spatiul european sunt numeroase legendele cu privire la jertfele umane necesare
construirii cetatilor, podurilor, castelelor si oraselor. În Germania si în Franta a circulat multa
vreme o legenda despre un pod facut de diavol într-o noapte, în schimbul primului suflet care
avea sa treaca în urmatoare zi peste el. Si la temelia Palatului Regal din Madrid fantezia populara
a asezat o victima omeneasca. Povestea mitului jertfei pentru creatie se tese la greci în jurul
ridicarii podului Arta din Epir, al turnului din Cettinge (Muntenegru) la sârbi, al cetatilor Deva si
Rozafat la maghiari si albanezi.
Varianta sârbeasca a baladei populare despre zidirea cetatii Scutari, cunoscuta în aria sud-
est europeana, mai ales dupa publicarea ei de catre Vuk Karadžic, are la baza, asemenea baladei
românesti a mesterului Manole, împlinirea actului creator prin sacrificiu maxim. De trei ani,
craii-frati Vukašin, Goiko si Ugliesa lucrau cu trei sute de zidari la înaltarea cetatii Scutari, pe
malul Boianei. Însa o zâna surpa noaptea ceea ce ei ridicau ziua. În al patrulea an, Vila (zâna) le-
a poruncit sa zideasca în temelie doi frati gemeni, Stoian si Stoiana. Cel trimis sa colinde lumea
se întoarce dupa trei ani fara sa-i fi gasit. Atunci zâna le cere fratilor sa fie zidita în temelie sotia
aceluia care în urmatoarea zi va veni prima cu merinde pentru lucratori. Fratii jura sa pastreze
taina, dar numai Goiko îsi respecta cuvântul dat si sotia lui va fi imolata. În prim plan autorul
anonim situeaza disperarea zbuciumul femeii sacrificate.
Variantele greceşti sunt grupate în jurul unui pod - podul de la Arta (a se observa câtă
deosebire de valoare simbolică este între un pod şi o biserică). Apare aici un motiv care
diminuează valoarea estetică şi etică a baladei greceşti - motivul aruncării inelului. Când soţia
meşterului se apropie de pod, acesta aruncă inelul în râu, prefăcându-se că i-a scăpat şi o roagă
pe soţie să coboare sub pod pentru a-i aduce inelul. Meşterii se năpustesc asupra soţiei şi încep a
o zidi la picioarele podului. Cu o indiferenţă greu de imaginat, soţul îi spune: "Inelul eu mi-l
port, dar tu nu mai ieşi de acolo". În nicio variantă grecească nu există un moment în care să se
contopească suferinţa celor doi - soţie şi meşter. Emoţionează însă gestul soţiei care, blestemând
podul să tremure cum tremură carnea pe ea, îşi aminteşte că peste pod va trece şi fratele ei şi
atunci îşi retrage blestemul. În varianta din Trapezunt, meşterul aude un glas care-l întreabă: <<-
Ce-mi dai ca să nu se mai surpe podul? Meşterul îi răspunde că mamă şi fiică nu mai poate avea,
dar soţie, da. Poate găseşte una mai bună. Într-o variantă albaneză, meşterii dau cu zarul pentru a
stabili care soţie va fi jertfită, fapt ce coboară în banal întreaga legendă.
În versiunile bulgare, obiectul construcţiei este o cetate, iar axa acestor
balade rămâne destinul soţiei. Într-o variantă, soţia, în timp ce este zidită în cetate, îşi blestemă
soţul astfel: "Dumnezeu să-l trăsnească, să n-aibă parte de nimic". Impresionează însă dorinţa
soţiei jertfite de a-i lăsa nezidit sânul pentru a-şi putea alăpta copilul. Dar în nicio variantă nu se
întâlneşte motivul dragostei dintre cei doi soţi. În variantele sârbeşti, obiectul zidirii este cetatea
Scutari, la care lucrează trei fraţi, Goico fiind cel mai mic. Tânăra soţie a acestuia pleacă să ducă
mâncare soţului, dar nu din dragoste şi devotament pentru soţ, ci doar de ruşine şi de gura lumii,
dacă s-ar duce cu mâncare mama celor trei fraţi şi niciuna dintre nurori şi soţii.
Spre deosebire de toate aceste versiuni, balada românească, afirma de D.
Caracostea, îşi are axa în sentimentul jertfei pentru creaţie cu tot ce implică acest sublim
sentiment. Sfinţirea Mănăstirii Curtea de Argeş în anul 1517 a fost prilejul potrivit ca în jurul
acestui sfânt locaş să se cristalizeze expresia artistică a acestei teme mitice. În centrul acţiunii
acestei frumoase balade legendare se află Meşterul Manole (echivalentul românesc al ebr.
Emanuel - Cu noi e Dumnezeu). Toate frământările meşterului au rezonanţă adâncă în sufletul
ales al lui Manole. Balada începe cu motivul zidului părăsit, rămas de demult, fapt ce dă acţiunii
o perspectivă de continuitate. Simţul artistic al poetului popular a pus în lumină şi icoana fiinţei
jertfite, Ana, făcând din aceasta şi Manole - soţie şi meşter - un tot, când înduioşător, când tragic.
În nicio versiune sud-dunăreană, soţia meşterului nu dovedeşte atâta iubire şi devotament pentru
soţ încât să învingă toate obstacolele care-i stau în cale pentru a ajunge la locul zidirii: "O ploaie
cu spume"...; "Şi sufla un vânt,/ Un vânt pre pământ,/ Paltini că-ndoia,/ Brazi că despica,/
Munţii-i răsturna,/ Iar pe Ana,/ Nici c-o înturna/ Ea mereu venea"...
La sosirea Anei, suferinţa lui Manole este prezentată
gradat: glumea, ofta, tăcea şi zidea, turba. Toate verbele sunt la timpul imperfect, eternizând
astfel ideea suferinţei umane. Jertfa l-a doborât pe creator, dar a rămas opera cu care va intra în
eternitate. În timpul zidirii se dezvăluie profilurile morale ale celor doi soţi: delicateţea
sufletească şi puritatea Anei, o uşoară naivitate a acesteia izvorâtă din iubirea pentru soţ şi din
încrederea în destinul lui creator; tăria de caracter al lui Manole, voinţa lui inflexibilă de a-şi
realiza idealul artistic, învingând orice patimă şi confirmând prin aceasta cugetarea filozofului
Lucian Blaga: "Destinul omului este creaţia". Versurile care redau zidirea Anei şi suferinţa
acesteia ating sentimentul sublimului: "Manoli, Manoli,/ Zidul rău mă strânge,/ Viaţa mi se
stinge". Este vorba de acea trăire constituită dintr-un moment al neliniştii şi tensiunii, urmat de
un altul al liniştii superioare şi al plenitudinii. Balada se încheie cu motivul lui Icar.
Prin moartea celor nouă meşteri se măreşte gradul de sacrificiu suprem cerut de orice
capodoperă. Prin moartea lui Manole şi a Anei se dă o rezolvare mitică dragostei dintre ei. Prin
moarte, cei doi soţi rămân uniţi în eternitate. Se atinge astfel sublimul şi prin frumuseţea morală,
exprimată cu măreţie de marele filozof german Kant: "Două lucruri îmi umplu sufletul cu mereu
nouă şi crescândă admiraţie şi veneraţie - cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine."

Concluzii

Sub forma de ritual atenuat, de legenda sau de vagi credinte, sacrificiile de constructie se
regasesc aproape pretutindeni in lume. S-a cules un numar destul de mare de fapte in India
moderna, in care credinta a avut desigur o realitate rituala in timpurile vechi. Se intalnesc
sacrificii in culturile mesoamericane, si de asemenea in Oceania si Polinezia, in Indochina, in
China si in Japonia. Toate aceste aspecte depind in ultima instanta de o ideologie comuna pe care
o putem rezuma in felul urmator: pentru a dura, o constructie (casa, lucrare tehnica, dar si opera
spirituala) trebuie sa fie animata, adica trebuie sa primeasca in acelasi timp viata si suflet.
“Transferul” sufletului nu este posibil decat pe calea unui sacrificiu; in alti termeni, printr-o
moarte violenta. Se poate spune ca victima isi urmeaza existenta dupa moarte, nu in corpul sau
fizic, ci in corpul cel nou – constructia – pe care a animat-o prin jertfa ei; se poate chiar vorbi de
un “corp arhitectonic” substituit corpului carnal. Transferul ritual al vietii prin intermediul
sacrificiului nu se limiteaza numai la constructii (temple, cetati, poduri, case) si la obiectele
utilitare: se imoleaza de asemenea victime umane pentru a asigura succesul unei operatii sau
chiar durata istorica a unei intreprinderi spirituale.
Bibliografie:

1. Blaga, Lucian − Spatiul mioritic, în Opere, vol. 9, Trilogia culturii, Editura Minerva,
Bucuresti, 1985.
2. Caraman, Petru − Studii de folclor, vol. I, Editura Minerva, Bucuresti, 1987.
3. Caracostea, D. − Poezia traditionala româna, vol. II, Editura pentru Literatura,
Bucuresti, 1969.
4. Eliade, Mircea, Comentarii la Legenda Mesterului Manole, în vol. Mesterul Manole,
Editura
Junimea, Iasi, 1992 .
5. Eliade, Mircea, De la Zamolxis la Genghis-Han, Editura Humanitas, București, 1995.
6. Frazer, James, Creanga de aur, vol. II, Editura Minerva, Bucuresti, 1980.
7. Talos, Ion − Mesterul Manole. Contributie la studiul unei teme de folclor european,
Editura Minerva, Bucuresti, 1973.