INFLUENŢE ALE CLASICISMULUI GRECO-LATIN ÎN POEZIA „RUGĂCIUNEA UNUI

DAC”

Profesor Invatamant primar STANESCU MIHAELA

Scoala Gimnaziala ,,Traian” Craiova

Întoarcerea spre civilizaţia antică este un act de aotocunoaştere şi, totodată, o forţă modelatoare a
spiritului nostru contemporan. Cultura şi civilizaţia antică, prin sistemul lor de valori, reprezintă o piatră de
temelie pentru cultura şi civilizaţia europeană. Perioadele marilor renaşteri spirituale ale omenirii sunt cele ale
redescoperirii gândirii creatoare şi a viziunii filozofice. Valorificarea superioară a moştenirii antichităţii
constituie un indice important al maturităţii unei culturi.
Conceptul de clasicism, “ansamblu de trăsături proprii culturii antice greco- latine” presupune armonie,
puritate şi sobrietate. În secolul al XVIII-lea asistăm la un process vizibil de preluare a modelelor şi motivelor
antice, greco-latine, prin intermediul aspectului moral. Se urmăreste un anumit ideal prin disciplinarea
imaginaţiei sensibilităţii umane, prin “ordine, echilibru si claritate”.
Cultul poetului Mihai Eminescu pentru valorile clasicismului greco-latin face obiectul unor utile
cercetări de-a lungul anilor. Fiecare contribuţie în parte, bazată pe manuscrisele şi textele eminesciene,
îmbogăţeşte spaţiul exegetic. Ne dăm seama cât de adâncă este gândirea poetului dacă în viziunea sa creatoare
ne trimite adesea la Homer, Pindar, Sofocle, Lucretiu, Vergilius, Horatiu, Propertiu, Ovidiu şi Platon. Nu
lipsesc nici Heraclit şi filozofii eleaţi şi mai târziu filozofii şi romanticii germani. Fascinat de mitologia şi
cugetarea filozofică indiană şi greco-latină, Eminescu va prelua pentru sine elemente arhetipale, mituri, motive,
simboluri, pe care le va prelucra într-o viziune poetică proprie. Gândirea lui poate fi raportată la câteva mari
componente ale spiritului universal: religia, mitologia şi filozofia indiană, mitologia şi filozofia greco-latină,
gandirea filozofica germană şi clasicismul nostru folcloric.
În capodoperele eminesciene sunt prezente valorile antichităţii clasice: mitul lui Narcis, dedublarea
eului, Nessus, Hercul, “ mitul păsării Phoenix”, Orpheu, Apollo, Hyperion, ideile şi simbolurile lui Platon,
simbolistica indiană şi învăţăturile budiste, doctrina stoică.
Drumul către clasicismul Greco-latin îi va fi deschis lui Eminescu de către Schopenhauer. Operele lui
Schopenhauer, care abundă de elogii la adresa culturii clasice şi de citate împrumutate de la autorii greci şi
latini, îl vor trimite pe Eminescu şi la vechea literatură şi filozofie indiană.
Chiar de la începutul carierei literare a lui Eminescu, Maiorescu va remarca dragostea acestuia pentru
classicism. În anul 1872, în “ Direcţia nouă în poezia şi proza română,”, el vedea în opera lui Eminescu “ ca un
lucru rar întâlnit între ai noştri, iubirea şi înţelegerea artei antice”. În “Eminescu şi poeziile lui “(1889), spune că
Eminescu îşi înzestrează fără preget memoria cu opere însemnate din literatur antică şi modernă, preferând
dintre filozofii antici pe Platon.
Nu puţine sunt poeziile lui Eminescu care să favorizeze din plin cercetările de istorie literară şi
studiul aprofundat al izvoarelor. Rugăciunea unui dac se numără printre acestea. În privinţa ei, criticii
români se împart chiar în diferite şcoli. Unii ţin s-o inter preteze ca pe o poezie inspirată direct de
literatura religioasă a Indiei. Alţii vor să vadă în ea o reflec tare a mitologiei dace sau chiar
scandinave. Alţii merg până la Egiptul antic sau se mărginesc pur şi simplu la creştinism.
Toţi sunt de acord în a recunoaşte că Rugăciunea unui dac este extrasă dintr-un poem foarte
amplu, rămas în stare de schiţă şi care a primit rând pe rând ca titlu : Sarmis, Gemenii, Fraţii gemeni,
Sybaris. Poezia a fost publicata la 1 septembrie 1879 în "Convorbiri literare", apărând în manuscrise alături de
poemul "Gemenii", care conţine o dezvoltare a blestemului regelui Sarmis la adresa zeului suprem.
Poemul se deschide cu o tulburătoare imagine cosmogonică, în care se resimte influenţa viziunii
cosmogonice din Rig –Veda, Imn catre Prajapati sau Imn către zeul necunoscut, după care lumea a avut un
creator.Prima strofă conţine o evocare din epoca legendară c ând nu exista încă nici timp, nici viaţă,
nici moarte: „Pe-atunci erai Tu singur...", declară dacul, adresâdu-se divinităţii supreme.
Strofa a doua cântă activitatea creatoare a acestui zeu binefăcător. El este cel care a dat viaţă
celorlalţi zei şi apoi lumii. E un izvor de mântuire pentru omenire: „El este moartea morţii şi învierea
vieţii.”.
În strofa a treia dacul enumeră favorurile cu care l-a copleşit acestă divinitate: i-a dat ochi ca să se
bucure de lumină şi o inimă pentru a cunoaşte farmecul milei. Strofa se termină printr-o rugăciune
supremă: „Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos!”.

Începând cu strofa a patra, tonul se schimbă brusc.Dacul adresează zeului său o cerere ciudată:
el vrea ca acest zeu binefăcător să-i facă pe oameni să-l persecute. Doreşte să devină obiect de ură,
de râs, şi cere să fie puternic braţul care va veni să-1 ucidă.
Strofa a cincea conţine o nouă variaţie pe această temă . Dacul precizează acum starea
sufletească pe care doreşte s-o atingă. Vrea ca de acum încolo ochii lui să nu ma i cunoască lacrimile,
orice om din lume să-i devină duşman, să ajungă să nu se mai cunoască pe sine, să-şi poată blestema
mama pe care a iubit-o şi ura cea mai crudă să i se pară iubire. Atunci va putea să-şi u ite suferinţa şi
va putea să moară. Când această suferinţă va fi dispărut sub şocul provocat de atâtea blesteme, de atâta
ură îndurată şi de atâta disperare, moartea va putea să vină.
Împrejurările acestei morţi ocupă ultima strofă. Ele sunt aşa cum versurile anterioare ne
permiteau să ni le imaginăm. Dacul vrea să-i fie aruncat cadavrul în drum şi cîinii să se bată pe
măruntaiele sale. El cere zeului să dea viaţă veşnică aceluia care îI va lovi cu pietre. Pentru sine nu
cere însă nici o binefacere : lui îi vor reveni doar ura şi blestemul. Vrea să-şi simtă propria-i suflare
curmându-se sub suflarea zeului, vrea să dispară în neantul veşnic fără să lase urme.
Aceasta este „Rugăciunea unui dac" pe care Eminescu o publică fără s-o însoţească de nici un
comentariu, fără să-l prevină pe cititor că aceste im precaţii trebuiesc puse pe seama unui rege dac,
căruia fratele său, cu complicitatea zeului Zomolxe, tocmai i-a răpit tronul şi soţia. Ne aflăm în faţa
unui poem care face elogiul neantului, inteligibil în sine, chiar dacă l-am izola de orice context.
Începutul poemului aminteşte cu siguranţă de rugăciunile rituale ale brahmanismului primitiv. Eminescu
merge până la a transcrie cuvânt cu cuvânt o formulă foarte frecventă în imnurile vedice: „Au cine-i zeul căruia
plecăm a noastre inemi?”.
Toţi criticii sunt de acord în a considera începutul poemului ca fiind inspirat direct de Imnul Creaţiei din
Rig-Veda. În mod firesc, suntem nevoiţi să considerăm par tea a doua ca o interpretare a gândirii budiste :
Eminescu face din dacul său un fel de yoghist în drum spre „celălalt mal". Una din încercările sale
poartă titlul Nirvana.
Sarmis nu se teme ca va fi rechemat să trăiască pe pământ. El nu caută să eludeze marea lege a
migraţiei sufletelor, care riscă să-1 condamne la reîncarnări succesive. Asceza pe care şi-o impune nu
este o asceză purificatoare, care-l va face să atingă cu uşurinţă acea stare, aproape divină, a unui spirit
asupra căruia Maya nu mai are nicio putere. Pen tru el, nu se pune problema de a se eli bera de poverile
actelor sale trecute cu ajutorul unei ataraxii voluntare, dobândite prin meditaţie şi stâpânire de sine.
Nirvana pe care o doreşte el este Neantul pur şi simplu. Se pare că Eminescu s-a mulţumit cu ideile
curente în timpul său despre gîndirea hindusă şi nu a văzut în Nirvana decât un fel de loc gol, un
spaţiu întunecat, unde nu mai există nimic.
Studiul manuscriselor arată că, încă din 1876, Eminescu se gândea să se inspire din cosmogonia
Indiei. Manuscrisul 2262, 116v - 117 conţine într-adevăr patru strofe, care nu sunt decât simpla
traducere a unui imn din Rig-Veda şi care vor intra în prima parte din Rugăciunea unui dac. Aceasta
traducere este analogă celei din Imnul Creaţiei, folosită mai tîrziu în Scrisoarea I.
Prima redactare a acestui manuscris, pe care Perpessicius îl datează din 1877, conţinea în versul 49:
„Astfel numai, Părinte, eu pot să-ţi mulţumesc". Mai târziu, Eminescu scrie :„Astfel numai, Zamolxe, eu
pot să-ţi mulţumesc."
Se pare că rugăciunea a fost oarecum „dacizată" într-un moment când Eminescu voia s-o introducă în
amplul poem Sarmis sau Gemenii. La început, ea ar fi fost adresată nu zeului Zamolxe, ci unui zeu
părinte. Este adevărat, fără îndoială, că e vorba de acel Părinte Brahma. Poezia brahmanică, vedică, la
început, Rugăciunea unui dac nu devine decât mai târziu rugăciunea regelui Sarmis. Eminescu ia pe
seama sa revolta eroului: Sarmis este poetul însuşi. Schimbările aduse de Eminescu nu fac decât să ne
întărească această certitudine: Rugăciunea este independentă, în ea însăşi, de miturile succesive de la care
îşi împrumută veşmântul religios.
BIBLIOGRAFIE:
 Bhose, Amita, Eminescu şi India, Editura Junimea, Iaşi, 1978
 Dumitru, Daciana-Mihaela, Clasicism Indian şi Greco-latin în poezia lui Eminescu, Editura
Universitaria, Craiova, 2005
 Ghidirmic, Ovidiu, Hermeneutica literară românească, Editura Scrisul românesc, 1994