UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE LITERE

MASTER, AN I - STUDII DE LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ

DEGERATU MARIA-IONELA

IV. Postumele eminesciene.

Încercare de analiză

Ion Negoițescu. Poezia lui Eminescu

Scris în 1953 și publicat pentru înâia oară la începutul anului 1967, acest
studiu încearcă, pe baza orizonturilor deschise de vasta cercetare la care G.
Călinescu a supus opera integrală a poetului, operă care a fost retituită
circulației prin ediția Perpessicius.

Melancolia eminesciană și mitologia morții ce se configurează pornind din

această melancolie structurală apar ca date lirice care determină caducitatea
problematicii aproape seculare privind influența lui Schopenhauer asupra
poetului român. Ceea ce nu înseamnă că, în acest studiu închinat
vizionalismului poetic eminescian, prezența modalităților romantice și a
filozofiei lui Schopenhauer au fost integrate. Dacă zona izbucnirilor vizionare,
numită de noi „ plutonică”, se întinde mai cu seamă în spațiul postumelor,
delimitarea nu este rigidă, acolo unde antumele conțin viziuni relevabile.

IV. I Cornel Regman. Revista „Cercului literar”

Interesantă fiind și constatare că, deși importanța postumelor eminesciene

în exegeza operei poetului a sporit considerabil,pornind de la G. Călinescu și
Perpessicius, tendința generală s-a păstrat în același făgaș, prin integrarea lor în
sfera interpretativă oferită ca tradiție de antumele lui Eminescu.

În studiul intitulat Un galant al lumii dunărene (revista Cercului literar),

Cornel Regman descrie lumea eminesciană, o lume grațios pastorală, realizată
de poet cu mijloace vizuale, decorative. Față de reconstituirile stilistice galante
ale unui Verlaine, întreprinderea lui Eminescu îi apare criticului spontană, ca un
fel de esteism naturistic, și drept probă servesc poeme de genul Memento mori
(episodul Libanonului, al Greciei antice) și Fata în grădina de aur.

IV. II Eugen Todoran, Hyperion demonic

În revista cu același nume (Cercului literar), Eugen Todoran publică studiul

numit Hyperion demonic, dintr-un punct de vedere ce respinge miticul și
vizionalismul eminescian, spre a dovedi că poetul gândea în fond filozofic.

Motivul fundamental din întreaga poezie a lui Eminescu este dorul de

nemărginire prin care se apropie de viziunea poetică a titanicilor germani.
Trecerea de la basm la poem pe drumul dintre epic și liric restrânge lumea
exterioară și face loc gândirii filozofice.

IV. III Vladimir Streinu. Studii eminesciene

Din punctul de vedere al lui Vldimir Streinu, poetul care concepe încă din
tinerețe (sferic), având ca dat sensibil fundamental ataraxia stoică, trebuie
cercetat pornind de la sâmburul creației sale, și în acest sens, criticul purcede în
explicarea operei, de la analiza poeziei Floare albastră, considerat embrion al
întregii creații eminesciene, ce se dezvoltă ca „oscilație între ideea de moarte și
viață”. Acum, după Vladimir Streinu, (latența embrionară) din Floare albastră
înflorește suprem în Luceafărul, implicând bineînțeles ramificațiile postumelor
Memento Mori sau Mureșanu.

IV. IV Matei Călinescu.

Titanul și geniul în poezia lui Eminescu

Prin eludarea vizionarismului plutonic, este natural ca Matei Călinescu să

susțină că Eminescu adera mai mult la idealul artistic reprezentat de Heliade
decât la poezia acestuia. În lucrarea de care ne ocupăm, lirismul eminescian
este valorificat cu deosebire ca purtător de semnificații etice.

Spre a desprinde forma specifică dată în care Eminescu realizează tematica

romantică dată, Matei Călinescu arată cum, în perioada de tinerețe a poetului,
geniul, ca simbol al cunoașterii contemplative, se subordonează titanului, ca
simbol al răzvrătirii.

Matei Călinescu va conchide că titanul eminescian însetat de absolut, care

trăiește o dramă a incompatibilității pe plan etic între relativ și absolut, ajunge
în cele din urmă la înțelegerea necesității universale.

IV. V Rosa del Conte, Mihai Eminescu o dell’Assoluto

Cartea d-rei del Conte e prețioasă pentru multe alte motive. Pentru întâia
oară opera poetică a lui Eminescu este analizată și interpretată în întregimea ei,
adică ținând seama de toate variantele, fragmentele și ciornele care au fost
tipărite în ediția magistrală a lui Perpessicius. Ultimele două volume (vol IV și
vol V, apărute în 1952 și 1958, prezintă toate versiunile poeziilor postume. Asta
înseamnă că studiile publicate înainte de 1938 se întemeiau pe o documentație
incompletă. În planetariul romantismului, singularitatea lui Eminescu prinde
figură din această față, cu două profiluri : unul neptunic, născut din spuma
amară și din ape tânjind spre orizonturile lumii, celălalt plutonic, învăpăiat de
focul originar.

IV. VI G. Călinescu. Opinii

Eminescu nu s-ar fi mulțumit să arate lumiinumai o anumită față, dacă

restrângerea orizontului, repudirea viziunilor care, ca îngerii lui, s-au născut în
întunericul focului prim, n-ar fi corespuns și unui îndemn organic.Învinuind în
cele din urmă, până și boala, de a fi anihilat curând voința sa, de a-l fi făcut
nepăsător și docil la intervențiile și imixiunile criticului, munca despre care
mărturisesc manuscrisele, temele mereu reluate și clarificarea prin variante,
seria de maturitate a romanțelor, cele de la Familia din 1883, S-a adus amorul,
Când amintirile, Adio, Ce e amorul, culminând în dulcegăria din Pe lângă plopii
fără soț, al căror germen e autentic și vechi în poezia sa, ca să numai vorbim de
seria Scrisorilor, unde lirismul se degradează, unde discursul și filozofia triumfă.

Filozofia lui Eminescu este ptivită astfel ca o filozofie a poematizării. Filozofia

lui Eminescu nu este de fapt o filozofie a poematizării, ci o filozofie poetizată,
de unde și caracterul ei discursiv și uneori didactic.

BIBLIOGRAFIE
1. Buzera Ion, Excursiuni, Editura Universitaria, Craiova, 2014,

2. Călinescu George, Istoria literaturii române, Compendiu, Editura Minerva,

București, 1983,

3. Cărtărescu Mircea, Eminescu. Visul chimeric, Editura Humanitas, București,

2011,

4. Caracostea, Dumitru, Studii eminesciene , Editura Minevra, București,

1975,

5. Cornea, Paul, Itinerar printre clasici, Editura Eminescu, București, 1984,

6. Densușianu, Ovid, Literatura română modernă, vol. II, Editura Minevra,

București, 1985,

7. Dicționarul general al literaturii române, Coordonator general – acad.

Eugen Simion, Editura Univers Enciclopedic, București, 2004,2005.