Popoarele migratoare-SLAVII

Migratiile reprezinta deplasarea popoarelor dintr-o regiune in alta, in special cu scopul de a se

stabili pentru o perioada de timp mai indelungata sau chiar permanent intr-o noua zona. Oamenii au
migrat chiar de la aparitia lor ca specie. Diferentierea de baza a grupurilor etnice se pare a fi rezultatul
evolutiei separate a diverselor grupuri de oameni care au migrat dintr-un punct comun de origine, poate
Africa sau Asia Centrala. Chiar si in epoca de piatra aceasta separare nu era completa, deoarece
migratiile au rezultat in urma unui complicat tip de relatii de rudenie intre grupuri izolate.

In trecutul apropiat miscarea popoarelor a condus la amestecarea accelerata a trasaturilor fizice. Dar
poate mai importanta decat transmiterea trasaturilor fizice este transmiterea caracteristicilor culturale.
Difuzia culturilor ,incluzand unelte, obiceiuri, idei si forme de organizare sociala, a fost un avantaj pentru
dezvoltarea civilizatiilor actuale, care probabil s-ar fi desfasurat mult mai lent daca oamenii nu s-ar fi
mutat din loc in loc si nu ar fi avut loc o intrepatrundere a civilizatiilor. De exemplu, domesticirea calului
a fost introdusa mai intai in Est de invadatorii asiatici din Sumer si apoi raspandita in Europa. Chiar si
evenimaente istorice importante sunt legate de migratii : declinul Imperiului Roman din secolul III pana
in secolul VI d.Hr. a fost grabit de migratiile cauzate de construirea Zidului Chinezesc care a impiedicat
expansiunea catre est a triburilor Asiei Centrale, impingandu-le in directia Europei.

Slavii au fost în antichitate o populaţie migratoare, alcătuită dintr-o mulţime de triburi şi foarte
numeroasă. Dintre toate popoarele migratoare care au trecut peste pământul Daciei, cel mai însemnat
rol în formarea poporului român l-au avut slavii. Ei au jucat în acestă parte de lume rolul pe care l-au
avut alte popoare migratoare în Europa în formarea naţiunilor actuale. Vechii slavi au fost un popor
obscur de fermieri si pastori traind in zona ocupata azi de estul Poloniei, vestul Rusiei, Belarus si Ucraina.
Din anul 150 triburile slave au inceput sa se extinda in toate directiile. La nord au urmat raurile din
padurile ruse, ocupand teritorii ocupate de popoare baltice si finice, asimiland multe dintre ele. La vest
au intalnit triburile germanice si celtice, ocupand o mare parte din europa centrala. In jurul secolului VII,
slavii au ajuns la marea Adriatica si Egee. In urmatoarele doua secole s-au asezat in peninsula balcanica,
apoi in Imperiul Bizantin, dizlocand populatii sau slavicizand noi triburi cum ar fi bulgarii.

Originea
Patria primitivă a slavilor se afla aproximativ pe teritoriul actualei Polonii, cu margini cuprinse între
Vistula la vest, Nipru la est, Lacurile Mazuriene şi cele dintre afluenţii Narewului şi ai Pripetului la nord şi
Carpaţii Galiţieni la sud. Slavii erau foarte numeroşi şi erau organizaţi în triburi. Cu timpul acestea s-au
diferenţiat ca limbă şi au format mai multe popoare: ruşii, împărţiţi în velicoruşi (ruşii mari) şi maloruşi
(ruşii mici sau ucrainienii), aparţinând grupul de slavi de răsărit; cehii, slovacii, polonii, sorabo-luzacienii
şi polabii, ce aparţineau grupului slavilor de apus; slovenii, croaţii, sârbii şi bulgarii, formând grupul de
sud. Slavii care s-au aflat pe teritoriul Daciei şi care au fost asimilaţi de populaţia daco-romană
aparţineau cel mai probabil grupului slavilor de sud.

Religia
Ca şi religie, vechii slavi erau animişti, adică ei credeau că toate lucrurile înconjurătoare şi fenomenele
naturale aveau suflet. Dintre zeităţile la care se închinau erau: Perun, zeul suprem, reprezentarea cerului
înnourat de furtună, cu tunete şi fulgere; Svarog, zeul cerului senin, numit uneori
si Dajbog; Veles sau Volos, protectorul turmelor; Troian, care nu e altceva decât împăratul roman Traian,
cuceritorul Daciei, divinizat de tradiţia populară slavă, în urma faimei pe care acest împărat şi-a
câştigat-o.

Stabilirea în Dacia
Slavii ajung pe teritoriul Daciei în număr foarte mare în secolul al VI-lea d. Hr. Nu este exclus ca infiltrări
slave în număr mai mic să fi existat şi înainte pe teritoriul Daciei, dar ca şi importanţă a migrării, aceasta
devine masivă doar în secolul mai sus menţionat. Atestarea lor documentară pe teritoriul vechii Dacii
vine pe vremea împăratului Iustinian (527-565), când scriitorul bizantin Procop din Cezareea spune
că avarii, sclavinii şi anţii locuiau la nord de Dunăre, aproape de malurile ei. Avarii locuiau în câmpia
Tisei, sclavinii în Muntenia, iar anţii în Moldova şi pe coasta de nord a Mării Negre. Slavii, fiind foarte
numeroşi, s-au răspândit ulterior pe întreaga suprafaţă a fostei Dacii, atât la câmpie, cât şi în zonele
montane. O geografie armeană din anii 670-680 d. Hr. spune că în Dacia au locuit înainte "douăzeci şi
cinci de neamuri de neamuri de slavi". Ulterior, o bună parte din aceştia au trecut Dunărea şi s-au aşezat
acolo, unii ajungând până în Ahaia şi Dalmaţia.

Stabilirea în Peninsula Balcanică

Slavii au continuat să năvălească în Imperiul bizantin (din care făcea parte şi o bună parte din teritoriul
fostei Dacii) cam un secol şi jumătate, de pe vremea lui Iustin (518-527) şi până în secolul al VII-lea, când
aproape întreaga Peninsulă Balcanică ajunge să fie ocupată de neamurile de origine slavă. Imperiul
bizantin era o ţintă foarte tentantă pentru un popor migrator precum slavii, care căutau să trăiască pe
seama jafului şi erau atraşi de bogăţiile romanilor. De altfel, atunci când supuneau un popor, slavii
obişnuiau să le spună acestora: "Semănaţi şi seceraţi; noi o să vă luăm numai o parte din produse". Era
normal că bizantinii nu erau prea fericiţi având la graniţă astfel de popoare. Prin urmare, împăratul
Iustinian cedează sclavinilor oraşul Turris (în traducere Turnul), pentru a împăca într-un fel pe slavi şi a-i
opri să avanseze în imperiu. Oraşul Turris este menţionat ca fiind aşezat pe malul stâng al Dunării, dar
localizarea sa pe teren nu s-a reuşit cu certitudine. Totuşi, slavii nu se opresc şi ocupând o bună parte din
Balcani, întreprind expediţii de pradă chiar până la Marea Egee.
Pentru a-i combate, bizantinii intră în legătură cu avarii şi aceştia din urmă se aliază cu bizantinii pentru
a-i ataca pe slavi. Atacul avarilor are loc în anul 581. Baza lor de plecare e câmpia Tisei, dar ei nu trec
prin teritoriul controlat de slavi în Transilvania, ci trec oastea lor de 60.000 călăreţi înzăuaţi pe malul
drept al Dunării pe la Viminacium şi merg pe acest mal până în zona Brăilei, unde flota bizantină îi trece
pe malul stâng. Aici avarii intră în contact cu slavii, eliberează mai multe mii de prizonieri romani din
mâinile slavilor, dar până la urmă ajung la o înţelegere cu aceştia şi se întorc împotriva foştilor aliaţi,
bizantinii, care erau o ţintă mai tentantă de prădat.

În vara anului 591 împăratul bizantin Mauriciu trimite împotriva slavilor o armată condusă de generalul
Priscus. Acesta îşi trece trupele în Muntenia pe la Durostorum, îl înfrânge pe Radogost, o căpetenie slavă
şi ia prizonier un alt şef slav, pe Musokios. A doua zi, trupe bizantine trec râul Ilivachia, identificat cu
Ialomiţa de azi, şi urmăresc pe slavi până în pădurile şi mlaştinile în care aceştia se retrăseseră.

În anul 592 are loc o nouă campanie romană împotriva slavilor, condusă de generalul Petrus, fratele
împăratului Mauriciu. În timpul luptelor, duse iniţial în sudul Dunării, cade căpetenia slavă Pirogost.
Romanii trec la nord de Dunăre în urmărirea slavilor, dar datorită dificultăţilor legate de teren, armata
romană se vede nevoită să se retragă. Se pare că bizantinii încercaseră să străbată zona actualului
Teleorman.

În anul 600 are loc o nouă campanie bizantină pe teritoriul Daciei împotriva slavilor, de data aceasta în
vestul Daciei, în dreptul oraşului Viminacium. Tot generalul Priscus conduce trupele romane, care
intrând în teritoriul avarilor, câştigă mai multe bătălii contra gepizilor, avarilor şi slavilor, luând peste
17.000 prizonieri. În anul 602 are loc o altă expediţie la nord de Dunăre a romanilor, conduşi de
generalul Petrus, expediţie încheiată cu victorie asupra slavilor.

Asimilarea slavilor de pe teritoriul Daciei

Asimilarea de către daco-romani a slavilor rămaşi pe teritoriul fostei Dacii are loc pe parcursul a circa
cinci secole. Dacă în preajma venirii ungurilor, populaţia "ducatelor" din Ardeal era încă menţionată ca
fiind alcătuită din români şi slavi, în jurul anului 1000, pe vremea regelui Ungariei Ştefan cel Sfânt,
asimilarea slavilor era încă în desfăşurare, dar în jurul anului 1241 când are loc marea năvălire tătară,
procesul de asimilare se încheiase deja. Cronicile menţionează acum numai pe români, nu şi pe slavi.

Bibliografie:
Constantin C. Giurescu - Istoria românilor, vol. I, ediţia a V-a, editura BIC ALL
http://www.referatele.com/referate/istorie/online21/Marile-migratii---gotii-vizigotii-ostrogotii-
hunii-vandalii-slavii-saxonii-referatele-com.php