SLAVII

Slavii reprezintă unul dintre cele trei mari grupuri etnice care populează Europa, alături de
latini şi de germanici. Ei ocupă spaţii importante din Europa centrală şi de sud-est, precum şi întregul
răsărit al continentului. Pe baza unor minuţioase cercetări istorice şi arheologice s-a ajuns la concluzia
că teritoriul iniţial de locuire al slavilor l-a constituit zona cuprinsă între fluviile Vistula, Niprul
mijlociu şi nordul Munţilor Carpaţi. La începuturi, slavii vorbeau aceeaşi limbă, slava veche, din care,
pe parcursul evoluţiei istorice, începând, probabil, cu secolul al VI-lea, s-au desprins limbile slave
cunoscute astăzi. Primul trib slav menţionat de izvoare a fost acela al venezilor, din care s-au desprins
triburile anţilor şi sclavinilor. În primele decenii ale secolului al VI-lea, slavii au ajuns în regiunea
Dunării de Jos, unde s-au aşezat pe malul stâng al fluviului şi au început să întreţină contacte, paşnice
sau războinice, tot mai intense, cu bizantinii. Încă din secolele al IV-lea şi al V-lea, slavii, împingând
pe germani spre apus, s-au aşezat pe teritoriile situate între Elba şi Oder, după care au continuat să
pătrundă în Moravia şi Cehia şi au ocupat Panonia. În secolele al VI-lea şi al VII-lea, unitatea triburilor
slave s-a rupt în trei mari grupuri, şi anume: slavii de răsărit, slavii de apus şi slavii de sud.

Societatea şi economia slavilor vechi

La fel ca şi la alte popoare, la slavii vechi principala ocupaţie economică o constituia cultivarea
pământului. Ei foloseau pentru lucrarea pământului aratul şi un tip de plug mare, tras de una sau de
două perechi de boi. Pământurile pentru agricultură erau defrişate prin ardere sau prin tăiere, iar
principalele culturi erau cele de mei, de grâu, de orz şi de ovăz. De asemenea, slavii aveau grădini cu
pomi fructiferi, grădini de zarzavat, cultivau inul şi cânepa. Legat de agricultură, ei practicau creşterea
vitelor, mai ales cai, oi, porci, boi şi capre, pescuitul, vănâtoarea şi albinăritul. În ceea ce priveşte
meşteşugurile, slavii prelucrau metalele, confecţionau podoabe, arme, unelte şi practicau pe scară largă
olăritul şi ţesutul.
Aşezările slavilor erau de două feluri: neîntărite, în care locuiau oamenii obişnuiţi, agricultorii,
şi întărite, sau „graduri”, unde se ţineau târguri şi care erau centre de meşteşuguri şi comerţ. În legătură
cu practicarea comerţului, trebuie amintit că ei întreţineau schimburi cu ţările din sudul continentului
nostru, unde vindeau blănuri, grâu şi robi.
În secolele IV-VI după Cristos, slavii vechi continuau să fie organizaţi în obşti gentilice, care
intraseră însă într-o fază tot mai accentuată de destrămare. Încet, dar sigur, obştile gentilice, care aveau
la bază legăturile de sânge, s-au transformat în obşti săteşti sau teritoriale, formate din câteva familii
mari, care locuiau într-una sau în mai multe aşezări. Această familie mare purta numele de zadruga şi
era alcătuită din rude. Mai multe astfel de obşti teritoriale formau un trib, care locuia, în general, pe un
teritoriu destul de întins şi era condus de un vlădică sau celnic. În problemele importante acest
conducător hotăra împreună cu sfatul bătrânilor. Atunci când organizau campanii mai importante sau
erau obligaţi să se apere în faţa unor duşmani primejdioşi, slavii organizau uniuni de triburi. În general,
până la contactele mai importante stabilite cu Imperiul bizantin, cu vikingii (varegii) şi cu alte popoare
din centrul Europei, societatea slavă a rămas într-un stadiu înapoiat de dezvoltare, bazat pe triburi şi
clanuri aflate într-o fază incipientă de diferenţiere socială. Apariţia târzie a statului şi a creştinismului
la slavi este o dovadă elocventă în acest sens.

Slavii de sud
Migraţia slavilor trebuie pusă în legătură cu migraţia altor popoare, germanii făcându-le loc
spre sudul şi centrul continentului nostru, iar hunii, avarii, pecenegii şi cumanii împingându-i spre
aceste zone. În sud, slavii au atins Dunărea, probabil undeva în jurul anului 500, după care, în primul
sfert al veacului al VI-lea, au atacat în mai multe rânduri la sud de fluviu, intrând în conflict cu
bizantinii. De multe ori slavi profitau de atacurile altor popoare, cum ar fi avarii, împotriva Bizanţului
pentru a li se alătura şi a devasta teritoriile de la sud de Dunăre. Astfel, în 581 slavii au atacat cu forţe
importante Tracia şi numeroase teritorii greceşti pe care le-au pustiit şi jefuit cumplit. La sfârşitul
secolului al VI-lea, slavii au început să pătrundă în văile Alpilor de răsărit, în Istria şi, de acolo, în
Italia. Trebuie să mai remarcăm şi faptul că, începând cu mijlocul secolului al VI-lea, slavii nu s-au
mulţumit numai să atace teritoriile din sudul Dunării, ci au început să se stabilească acolo, procesul
7
desăvârşindu-se la începutul secolului următor, după anul 602, atunci când graniţa dunăreană a
Imperiului bizantin s-a prăbuşit definitiv.

Slavii de apus
Principalele triburi şi uniuni de triburi slave din Europa centrală şi din zona Mării Baltice au
fost cele ale polabilor, pe cursul inferior al Elbei, ale pomorenilor, pe cursurile inferioare ale Elbei şi
Vistulei şi pe ţărmurile Mării Baltice, ale cehilor şi slovacilor pe cursurile Elbei, Vltavei, Moravei şi
Nitrei şi ale polonilor pe cursurile Oderului, Vistulei şi Vartei. Dacă slavii de sud au avut contacte, în
primul rând, cu Imperiul bizantin, cei de apus au stabilit relaţii strânse cu populaţiile germanice din
vecinătate.

Slavii de răsărit
Populau, în special, teritoriul cuprins între lacul Ilmen, râul Oka şi cursul mijlociu al Niprului.
Printre cele mai importante triburi şi uniuni de triburi ale slavilor răsăriteni pot fi amintite cele ale
ilmenenilor, în regiunea lacului Ilmen şi a râului Volhov, ale crivicilor şi dregovicilor, în regiunea
râului Berezina, ale drevlenilor şi polenilor pe râul Pripet. La vest de Nipru se aflau triburile
severenilor şi radimicilor, pe cursul superior al râului Oka locuiau veaticii, iar înspre apus, în regiunea
Carpaţilor nordici se aflau volînenii. În secolul al VI-lea, în anii 549, 550, 584 etc., slavii răsăriteni au
atacat Bizanţul, chiar Constantinopolul, provocând mari distrugeri. Aceste războaie, ale căror efecte au
fost absolut negative pentru bizantini, au avut însă pentru slavi un rol pozitiv, deoarce le-au permis să
intre în contact direct cu una din marile civilizaţii al vremii, au accelerat destrămarea societăţii lor
gentilice şi au creat premisele apariţiei statului. În schimb, contactul cu popoarele de stepă şi, mai ales,
cu caganatul cazarilor, care în secolele VII-VIII reprezenta un stat foarte puternic, a întârziat procesul
de unificare a triburilor şi uniunilor de triburi ale slavilor răsăriteni, dezvoltarea generală a societăţii
lor.

În ansamblu, ca o concluzie la toate cele spuse mai sus, putem constata faptul că populaţiile
slave se aflau într-un stadiu înapoiat de dezvoltare economică, socială şi politică, erau dominate de
structuri tribale şi de clan, necunoscând un proces de diferenţiere socială, care în alte părţi ale
continentului nostru era de multă vreme încheiat. Abia contactul cu lumea bizantină şi cu cea
germanică le-a permis să treacă la organizarea statală şi la adoptarea creştinismului, să se integreze,
astfel, din punct de vedere politic şi spiritual într-o Europă mult mai dezvoltată, sub toate aspectele.

8
 BULGARIA

În urma unor îndelungate lupte şi incursiuni de jaf în Imperiul bizantin, pe la mijlocul secolului
al VII-lea slavii de sud au reuşit să ocupe şi să populaze o mare parte a Peninsulei Balcanice şi o serie
de regiuni învecinate din nord-vestul ei. Cu excepţia litoralului Traciei, a Atticei antice, a unor regiuni
din apropierea marilor oraşe bizantine şi a sudului Peloponezului, unde continua să locuiască populaţie
greacă, slavii au ocupat toată Peninsula Balcanică. La vest, triburile slave au pătruns în văile Munţilor
Alpi, iar mai spre nord, în regiunea Austriei de azi, devenind, astfel, vecini cu slavii de apus. În acelaşi
timp, în Epir s-au menţinut urmaşii triburilor epiro-illirice, iar pe pantele Munţilor Balcani şi pe
ramificaţiile lor sudice populaţii dacice romanizate.
La slavii de sud au început să se manifeste, în secolul al VII-lea, tendinţe de închegare a
statului, de transformare a şefilor uniunilor de triburi din jupani în cnezi, de apariţie a cnezatelor pe
teritoriile triburilor sau ale uniunilor de triburi, dar aceste tendinţe nu s-au putut desăvârşi decât odată
cu venirea bulgarilor. Cele mai înalte expresii ale coagulării statale la slavii de sud le-au constituit
cnezatul Slavinia, apărut pe teritoriul Macedoniei în secolul al VII-lea şi care-şi va menţine
independenţa faţă de Bizanţ până în secolul al IX-lea, şi aşa-numita Uniune a celor şapte triburi slave,
care cuprindea aproape întregul teritoriu al Bulgariei de astăzi, atestată tot în secolul al VII-lea.
Dar momentul esenţial în ceea ce priveşte formarea statului bulgar l-a constituit pătrunderea
triburilor bulgare la sud de Dunăre, prin Dobrogea, în anul 680, sub conducerea unei căpetenii viteze şi
întreprinzătoare, Asparuh. Bulgarii turcici proveneau din Asia Centrală şi, la începutul secolului al
VII-lea, se aşezaseră în zona de la nord de Marea Neagră şi de Munţii Caucaz, unde au format un stat
puternic condus de hanul Kubrat. După moartea acestuia, bulgarii au fost dislocaţi de cazari, unii
reuşind să rămână pe loc, dar cei mai mulţi fiind obligaţi să migreze. Dintre cei care au plecat, o parte
au întemeiat Bulgaria de pe Volga, iar o altă parte, condusă de Asparuh sau Isperih, a ajuns la Dunăre
în anul 680. În anul imediat următor, după mai multe lupte, Imperiul bizantin a fost obligat să încheie
un tratat de pace, prin care recunoştea exitenţa statului slavo-bulgar cu reşedinţa la Pliska. În acest fel a
apărut un nou stat pe harta Europei, stat cu o populaţie slavă, dar cu o elită politică bulgară, care,
treptat, se va pierde în masa slavă, va fi asimilat de aceasta, dar îi va împrumuta pentru totdeauna
numele.

Statul bulgar în secolele VII-X

Apariţia statului bulgar ca urmare a migraţiei bulgarilor şi a instinctului lor statal foarte
dezvoltat a marcat lovitura de graţie pentru societatea tradiţională a slavilor de sud, societate tribală
bazată pe clanuri. Noul stat a însemnat distrugerea vechilor structuri şi a consfinţit diferenţierile
sociale, consolidând poziţiile economice şi politice ale marilor proprietari funciari, aşa-numiţii boliari
sau boieri. Cu toate acestea, marea proprietate funciară a cunoscut o victorie deplină şi definitivă abia
la începutul secolului al X-lea, când mulţi ţărani au fost aserviţi de boieri şi au fost obligaţi să presteze
o serie de servicii care le îngrădeau grav libertatea economică şi personală. Ulterior, aceşti ţărani au
început să fie denumiţi ca şi în Bizanţ, pareci. În aceeaşi perioadă, aproape toţi robii au fost
transformaţi de boieri în otroci, adică în şerbi, obligaţi să presteze servicii foarte apăsătoare.
Aceste evoluţii nefavorabile pentru ţărani au avut însă consecinţe favorabile pentru dezvoltarea
economică a statului. Astfel, în părţile răsăritene ale Bulgariei au crescut suprafeţele agricole datorită
defrişării pădurilor, s-a răspândit sistemul asolamentului trienal, o însemnătate tot mai mare au căpătat-
o sericicultura şi viticultura, meşteşugurile s-au separat de agricultură într-un ritm accelerat, s-a
dezvoltat metalurgia fierului, producţia de podoabe, unelte şi arme, ceramica şi comerţul. Construcţiile
ridicate la Ohrida, Sofia, Skoplje, Varna, Preslav etc., constituie unul din indiciile avântului economic
al Bulgariei. Aceste oraşe nu erau numai centre militaro-administrative, ci deveniseră şi centre
meşteşugăreşti şi comerciale.
Din punct de vedere administrativ şi politic, statul era condus de un han, ajutat de un kavhan,
iar regiunile de margine erau conduse de tarhani. Hanul era comandantul suprem al armatei, deţinea
puterea legislativă, judecătorească şi executivă. El era ajutat în îndeplinirea îndatoririlor sale de un
consiliu format din boieri. În anul 865, în Bulgaria a fost introdus creştinismul, preluat din Bizanţ, în

9
forma sa ortodoxă, care a devenit religie de stat. Ca urmare a feudalizării societăţii s-a format şi un nou
sistem de norme de drept, care a înlocuit, treptat, dreptul cutumiar, expresie a societăţii slave
prefeudale. În acest sens, pot fi amintite legile introduse în timpul hanului Krum (802-814), precum şi
codul de legi Legea celor împricinaţi, de la sfârşitul secolului al IX-lea.

Situaţia politică (secolele VII-X)

La începutul secolului al VIII-lea, pe la 716, graniţele de sud ale Bulgariei treceau prin Tracia
de nord, împăratul bizantin fiind obligat să plătească hanului bulgar un tribut anual. Spre mijlocul
secolului al VIII-lea au fost respinse cu succes mai multe incursiuni ale avarilor. Bulgaria şi-a extins şi
mai mult teritoriul în vremea lui Omurtag (814-831), mai ales în zonele apusene şi nord-vestice ale
Peninsulei Balcanice. La mijlocul secolului al IX-lea, Bulgaria a devenit un stat mare şi puternic
pentru acea vreme, de care au trebuit să ţină seama toţi vecinii ei – Bizanţul, statul francilor, ţările
slave din vestul Peninsulei Balcanice şi maghiarii, care locuiau atunci la Nistru. Prestigiul internaţional
al Bulgariei a crescut şi mai mult la mijlocul secolului al IX-lea şi la începutul celui următor, în
vremea cnezilor Boris (852-889) şi Simeon (893-927), ultimul luându-şi şi titlul de ţar.
Boris a fost primul conducător bulgar care a adoptat titlul slav de cneaz. El a înţeles, de
asemenea, necesitatea istorică pentru Bulgaria de a adopta creştinismul ca religie de stat. De aceea s-a
convertit în toamna anului 865, luându-şi numele creştin de Mihail, şi nu a ezitat să execute fără milă
pe boierii care i s-au opus. Adoptarea unei religii comune a contribuit la ştergerea diferenţelor etnice
dintre slavi şi protobulgari, facilitând formarea unui popor bulgar omogen. Datorită creştinismului,
bulgarii s-au apropiat de popoarele europene şi au reuşit să creeze o cultură avansată.
În vremea lui Simeon, Bulgaria a atins apogeul puterii sale politice şi militare. Studiind la
Constantinopol şi cunoscând foarte bine limba şi cultura greacă, Simeon a conceput planul unirii
tuturor slavilor de sud sub stăpânirea sa, alungarea bizantinilor din Balcani şi cucerirea
Constantinopolului. Deoarece împăratul bizantin a închis piaţa Constantinopolului pentru negustorii
bulgari, pe care i-a împins la Salonic, Simeon a atacat Tracia orientală şi, prin pacea din 896, l-a
obligat de împărat să revină asupra acestei decizii. După alte războaie cu bizantinii, Simeon a cucerit
sudul Macedoniei şi o parte din litoralul Adriaticii, iar în 917 a ajuns până la Constantinopol şi la
istmul de Corint. Ceva mai târziu, el a cucerit Serbia, dar a fost înfrânt de croaţi. A murit în anul 927,
pe când se pregătea să atace Constantinopolul.

Mişcarea bogomilă
A luat naştere în secolul al X-lea pe fondul deteriorării situaţiei sociale din Bulgaria, fiind
iniţiată de preotul Bogomil şi de Ivan Rilski, fondatorul mănăstirii Rila. Aceştia preconizau retragerea
din lume şi non rezistenţa în faţa răului, idealizând societatea primilor creştini. Bogomilii au conceput
un sistem dualist asupra lumii, naturii, statului şi omului, care se opunea doctrinei bisericii oficiale.
După bogomili, universul, inclusiv omul, era produsul a două forţe – a răului şi a binelui. Lumea
celestă şi sufletul uman erau opera binelui, a lui Dumnezeu, în timp ce lumea sensibilă, inclusiv corpul
omenesc, era rezultatul răului, al diavolului. Principiul dualist şi maniheist pe care se baza cosmogonia
bogomililor era împrumutat de la ereziile orientale. Bogomilii aveau o atitudine ostilă faţă de stat şi
condamnau viaţa opulentă a boierilor şi a clerului înalt. Ei cereau ţăranilor să nu-şi asculte stăpânii şi
să nu lucreze pământurile senioriale. Respingeau dogmele bisericii, acceptând numai Pater noster.
Erau împotriva bogăţiei, a lenei şi a beţiei răspândite printre călugări. Pentru ei, apa botezului nu avea
nimic sfânt, iar ostia şi vinul de la comuniune erau doar pâine şi vin simplu. Trăiau în comunităţi
împărţite în perfecţi, credincioşi şi auditori. Comuna era condusă de decanul de vârstă. Erau împotriva
războiului şi a oricărei vărsări de sânge. Bogomilismul şi-a câştigat repede mulţi adepţi, mai ales din
rândurile ţărănimii şi ale sărăcimii oraşelor, ceea ce explică măsurile dure adoptate împotriva sa. Cu
toate acestea, el s-a răspândit în Bizanţ, Serbia, Bosnia, Italia şi sudul Franţei, sub forma ereziilor
catharilor, albigenzilor etc.

Prăbuşirea primului stat (ţarat) bulgar

După moartea ţarului Simeon, în vremea urmaşului său Petru (927-969), influenţa bizantină în
Bulgaria a devenit tot mai puternică, în timp ce statul bulgar a slăbit ca urmare a creşterii tensiunilor
sociale, a mişcărilor populaţiilor supuse şi a tendinţelor centrifuge manifestate de boieri. În aceste
10
condiţii, din ţaratul bulgar s-au desprins, mai întâi, regiunea de pe cursul superior al râului Struma, şi,
puţin mai târziu, întreaga Macedonie. Evident, în această situaţie, Imperiul bizantin a încercat să
profite de dificultăţile prin care trecea statul bulgar şi a declanşat acţiunea de recucerire a sa. În anul
967, împăratul Nicefor Focas a refuzat să mai plătească tributul anual pe care-l datora ţarilor bulgari şi
a declanşat primele incursiuni armate împotriva bulgarilor în regiunea Stara Planina. Pentru a-i
distruge pe aceştia, el a apelat şi la ajutorul marelui cneaz al Rusiei kievene, Sviatoslav, care a
întreprins o expediţie la Dunărea de Jos, intenţionând chiar să se stabilească în această regiune. După
alungarea lui Sviatoslav, noul împărat, Ioan Tzimiskes, a reuşit să cucerească, în 972, Bulgaria
răsăriteană, dar nucleul statului bulgar s-a deplasat spre sud-vest, în zona Macedoniei. Între 976 şi
1018 s-au dat lupte crâncene între conducătorii acestui stat –Samuel (976-1014) şi urmaşii săi,
Radomir şi Valdislav (1014-1018)– şi împăratul bizantin Vasile al II-lea (976-1025), încheiate cu
înfrângerea şi ocuparea întregii Bulgarii. În anii imediat următori, Vasile al II-lea a organizat teritoriul
fostului ţarat bulgar în două theme: Paristrion, la nord de Munţii Balcani, şi Bulgaria, în părţile vestice
ale fostului stat. A fost, de asemenea, desfiinţată patriarhia independentă a Bulgariei.

Stăpânirea bizantină (1018-1185)

Din punct de vedere economic şi social, dominaţia bizantină, pe lângă aspectele negative
caracteristice oricărei dominaţii străine, a contribuit la continuarea dezvoltării societăţii bulgare pe
calea consolidării relaţiilor de tip feudal. Economia bizantină fiind mai dezvoltată a influenţat pozitiv
agricultura, meşteşugurile şi comerţul de pe teritoriul fostului stat bulgar. În acelaşi timp, marea
proprietate funciară s-a consolidat. Au fost introduse, pe scară largă, principalele instituţii feudale
bizantine, escusseia, imunitatea feudală, şi pronoia, proprietatea feudală condiţionată. Fiscalitatea
bizantină a contribuit şi ea la întărirea structurilor feudale şi la dezvoltarea economiei bulgare.
Din punct de vdere politic, împăratul Constantin al IX-lea Monomahul (1042-1055) a permis
stabilirea, în 1048, a unui grup de pecenegi, conduşi de Kegen, în părţile de nord-vest ale Bulgariei.
Dar atacurile pecenegilor vor continua în anii următori şi vor fi însoţite şi de acelea ale ungurilor şi ale
uzilor. Abia în anul 1091, pecenegii vor suferi o mare înfrângere la Lebunion, pericolul reprezentat de
ei fiind complet eliminat în anul 1128, în vremea împăratului Ioan al II-lea Comnenul (1118-1143). Au
urmat însă alte atacuri, de data aceasta ale cumanilor şi ale regalităţii maghiare care au îngreunat foarte
mult situaţia din Bulgaria. La toate aceste incursiuni venite din nord, s-a adăugat şi pericolul
reprezentat de cruciaţi, care au atacat şi teritoriul bulgar, în anii 1096 şi 1147.
Dominaţia bizantină şi insecuritatea provocată de numeroasele atacuri venite din afară, pe care
armatele bizantine nu le puteau respinge cu eficienţă şi la timp, au creat o situaţie tensionată în
Bulgaria, au alimentat nemulţumirile populaţiei locale, au creat condiţii favorabile declanşării unor
acţiuni antibizantine. Pot fi amintite, astfel, răscoalele conduse de Petru Delianos (1040-1041), de
Niculiţă Delfin (1066), de Constantin Bodin (1072-1073) etc.

Răscoala Asăneştilor
Spre sfârşitul secolului al XII-lea situaţia Imperiului bizantin devenise deosebit de dificilă.
Tendinţele centrifuge ale nobilimii şi anarhia internă provocată de feudalizarea societăţii, mai târzie
decât în statele occidentale, conflictele cu Ungaria arpadiană, cu turcii selgiucizi şi cu armatele
cruciate care căutau să ocupe teritorii bizantine au slăbit considerabil puterea centrală, au făcut-o
incapabilă să mai controleze cu eficienţă toate teritoriile stăpânite de imperiu. În aceste condiţii, în
anul 1185, în regiunea Munţilor Balcani, s-a declanşat răscoala vlaho-bulgară condusă de Petru şi
Asan, mici feudali pronoiari, vlahi de origine. Mai multe expediţii bizantine de represalii au fost
înfrânte, ceea ce l-a obligat pe împăratul Isac al II-lea Anghelos să accepte încheierea unui tratat cu
răsculaţii, în anul 1187, prin care se recunoştea existenţa noului stat vlaho-bulgar. Acesta ocupa
teritoriile de la Dunăre şi până în Tracia şi îşi avea capitala la Tîrnovo.

Statul Asăneştilor
Statul rezultat în urma răscoalei vlaho-bulgare a cunoscut, în ciuda numeroaselor conflicte şi
convulsii interne, o dezvoltare importantă, devenind unul din principalele elemente ale relaţiilor
internaţionale din sud-estul continentului nostru. Teritoriul iniţial al statului întemeiat de Petru şi Asan
se întindea de la Marea Neagră la râul Timoc şi de la Dunăre până în regiunile de la sud de Munţii
11
Balcani. După asasinarea întemeietorilor săi (Asan în 1195 şi Petru în 1197), el a cunoscut o perioadă
de strălucire în vremea domniei lui Ioniţă Caloian (1197-1207). În primul rând, acesta şi-a consolidat
puterea pe plan intern, după care, între 1197 şi 1202, a cucerit o parte a Traciei şi a lichidat ultimele
rezistenţe de la nord de Munţii Balcani. Prin tratatul de pace din 1202, împăratul bizantin recunoştea
aceste noi cuceriri. Ameninţat din nord-vest de regatul maghiar, iar din sud de cruciaţi, Ioniţă a purtat
intense tratative cu papalitatea, între 1202 şi 1204, în urma cărora a obţinut din partea papei Inocenţiu
al III-lea recunoaşterea statului său şi titlul de rege, în schimbul unirii bisericii din Bulgaria cu biserica
romano-catolică. Foarte curând însă, datorită cuceririi Constantinopolului de către cruciaţi, în 1204,
Ioniţă Caloian s-a văzut obligat să facă faţă pericolului reprezentat de aceştia. Sprijinit de populaţia
bizantină şi de cumanii veniţi de la nord de Dunăre, el a reuşit să dea o lovitură mortală Imperiului
latin de Răsărit, învingându-i pe cruciaţi lângă Adrianopol, la 14 aprilie 1204, şi capturându-l pe
împăratul Balduin de Flandra. După această strălucită victorie, Ioniţă şi-a extins stăpânirea asupra
Macedoniei, a Traciei răsăritene şi a atacat, fără succes, Salonicul. El urmărea ca, prin refacerea
unităţii Peninsulei Balcanice, să pună bazele unui imperiu care să poată prelua moştenirea bizantină şi
să-i redea gloria şi strălucirea de mult apuse. Din păcate, luptele interne din propriul stat au dus la
asasinarea sa chiar sub zidurile Salonicului, în octombrie 1207.
În timpul domniei urmaşului direct al lui Ioniţă Caloian, Borilă (1207-1218), boierii şi biserica
şi-au consolidat poziţiile, puterea centrală a început să manifeste slăbiciune, mai multe teritorii au fost
pierdute, iar situaţia statului s-a agravat. Borilă a fost, la rândul său, asasinat, puterea fiind preluată de
Ivan Asan al II-lea (1218-1241), a cărui domnie a reprezentat apogeul celui de-al doilea ţarat bulgar.
În vremea lui Ivan Asan al II-lea economia statului s-a consolidat. Acum s-a bătut, pentru
prima dată, monedă de aur, argint şi aramă proprie, s-au extins privilegiile comerciale acordate
raguzanilor şi altor negustori, ca expresie a intensificării schimburilor comerciale ale statului bulgar cu
exteriorul. Pe urmele lui Ioniţă Caloian, Ivan Asan al II-lea a încercat şi el să creeze un imperiu prin
reunirea tuturor teritoriilor foste bizantine din Europa, fapt pentru care el a promovat o politică de
alianţe cu Imperiul latin de Răsărit, cu Imperiul de la Niceea, cu statul epirot şi cu papalitatea. În
acelaşi timp, el a ştiut să facă uz de arme atunci când situaţia o impunea. Astfel, în bătălia de la
Clacotniţa, din 9 martie 1230, el a zdrobit forţele statului epirot, apoi şi-a extins stăpânirile în Tracia,
Macedonia şi Albania şi i-a obligat pe sârbi să-i recunoască suzeranitatea. S-a instaurat, astfel, o
adevărată hegemonie a statului bulgar în Peninsula Balcanică. În sfârşit, în anii 1235-1236, Ivan Asan
al II-lea a asediat, pe mare şi pe uscat, Constantinopolul, dar nu a reuşit să-l cucerească. Din păcate,
însă, pentru construcţia politică a lui Ivan Asan al II-lea, ea nu a reuşit să-i supravieţuiască. Anarhia
feudală, răscoalele ţărăneşti, afirmarea politică a regiunilor sârbeşti şi bizantine, dar mai ales invazia
pustiitoare a tătarilor din 1241 au condus, toate, la prăbuşirea ei foarte rapidă.
Ultimii reprezentanţi ai dinastiei Asăneştilor, Căliman I (1241-1246), Mihail Asan (1246-1257)
şi Constantin Tich (1257-1277) nu au reuşit să oprească creşterea anarhiei feudale şi destrămarea
statului. Anarhia feudală a culminat cu răscoala condusă de un ţăran porcar, Ivailo, care, în 1277, l-a
înfrânt şi ucis pe Constantin Tich, după care, în 1278, la Tîrnovo, s-a încoronat ca ţar. Luptele intense
care s-au desfăşurat între răsculaţi şi armatele bizantine au permis boierilor bulgari să-l înlăture pe
Ivailo din domnie şi să-l aleagă ca ţar, în 1280, pe Gheorghe I Terter. Ivailo s-a refugiat, în căutare de
ajutor, la curtea lui Nogai, dar în loc să-i acorde ajutorul cerut, tătarii l-au asasinat.
Toate aceste evenimente au marcat intrarea Bulgariei într-o perioadă foarte tulbure, dominată
de anarhia feudală, de luptele pentru putere şi de instabilitate politică care, în cele din urmă, vor duce
la dispariţia celui de-al doilea ţarat bulgar, la sfârşitul secolului al XIV-lea, sub loviturile turcilor
otomani.

Bulgaria în sec. al XIV-lea. Sfârşitul celui de-al doilea stat bulgar

După domnia lui Teodor Sviatoslav (1300-1322), care a încercat să refacă autoritatea puterii
centrale şi prestigiul internaţional al Bulgariei, în 1323 despotul Mihail Şişman de la Vidin s-a
proclamat ţar şi a întemeiat o nouă dinastie. El a întreţinut relaţii bune cu Bizanţul şi cu domnul Ţării
Româneşti, Basarab I. În 1330, împreună cu aliaţii săi, a încercat să oprească expansiunea statului sârb,
dar a fost înfrânt şi ucis la Velbujd (28 iunie). Ca urmare, o parte din teritoriile de vest ale Bulgariei
vor fi încorporate în statul lui Ştefan Duşan. Noul ţar, Ivan Alexandru (1331-1371), a încercat din
răsputeri să oprească destrămarea statului, dar a eşuat pe toate planurile. În 1350, datorită situaţiei care
12
nu mai putea decât cu greu să fie controlată, el a fost nevoit să împartă statul în două, între fii săi, cu
speranţa că, astfel, va putea fi împiedicată dispariţia sa. Părţile centrale ale Bulgariei i-au fost cedate
lui Ivan Şişman, care îşi avea capitala la Tîrnovo, iar regiunile vestice i-au revenit lui Ivan Stracimir,
care şi-a stabilit reşedinţa la Vidin.
Simultan cu degringolada internă a statului bulgar, în Peninsula Balcanică şi-au făcut apariţia
turcii otomani care, începând cu 1346, au început să organizeze anual expediţii de jaf în regiunile de la
sud de Munţii Balcani. După înfrângerea armatelor sârbe şi macedonene le Cernomen (Cirmen), în
1371, atacurile otomane asupra Bulgariei au crescut în intensitate. În 1382/1385 turcii au cucerit Sofia,
iar în 1387 şi 1388 şi-au intensificat atacurile asupra regiunilor răsăritene ale Bulgariei. Înfrângerea
sârbilor la Kossovopolje (1389) a pecetluit definitiv soarta statului bulgar. În 1393, Tîrnovo este
cucerit după o dârză, dar inutilă rezistenţă, iar după eşecul cruciadei de la Nicopole, din 1396, Vidinul
a fost şi el cucerit în acelaşi an. În felul acesta Bulgaria va dispărea din istorie pentru aproape cinci
secole, până la sfârşitul secolului al XIX-lea, fiind transformată în paşalâc otoman.

13
 SERBIA

Apariţia structurilor feudale şi a statului

Sârbii de astăzi descind din triburile slave care s-au aşezat la sud de cursul inferior şi de cel
mijlociu al râului Sava. Toată această parte a Peninsulei Balcanice este brăzdată de lanţuri muntoase,
care pe atunci erau acoperite de păduri dese. Trburile care se ocupau, în primul rând, cu agricultura, au
fost nevoite să defrişeze cu mare greutate porţiunile necesare pentru însămânţări. Astfel de lucrări nu
puteau fi făcute de familiile mici şi, din această cauză, se explică faptul că în Serbia familiile mari
patriarhale (zadruga) s-au păstrat într-o măsură cu mult mai mare decât în alte regiuni balcanice
ocupate de slavi.
Prin aceasta, ca şi prin complexul împrejurărilor politice se explică de ce structurile feudale la
sârbi s-au dezvoltat ceva mai târziu decât la bulgari. Abia în secolele al IX-lea şi al X-lea această
dezvoltare a luat aici proporţii mai mari. Din această cauză, creşterea puterii politice a aristocraţiei
sârbe în secolele al VII-lea, al VIII-lea şi chiar în prima jumătate a secolului al IX-lea a avut loc numai
între graniţele mai restrânse ale regiunilor izolate, despărţite prin hotare naturale, precum Raşca,
Duclea, Zahumlia, Zeta şi altele. În afară de aceasta, formarea unor uniuni politice mai largi a fost
frânată şi de luptele care s-au dat pentru aceste regiuni între Bizanţ, caganatul avarilor, statul francilor
şi Bulgaria, care întreţineau rivalitatea dintre diferitele grupuri ale aristocraţiei sârbe. În ceea ce
priveşte pătrunderea creştinismului, aceasta s-a făcut, probabil, începând cu secolul al VII-lea, dar
foarte lent, astfel încât creştinarea definitivă a sârbilor s-a încheiat abia în secolul al X-lea, atunci când
a fost organizată şi ierarhia ecleziastică.
Începuturile organizării statale sunt atestate pentru prima dată în teritoriul Raşca, în prima
jumătate a secolului al IX-lea, când cneazul Vlastimir a organizat un stat rudimentar, obligat să lupte
pentru a-şi apăra existenţa împotriva bulgarilor şi a bizantinilor. Opera începută de Vlastimir a fost
continuată de fiii acestuia, Mutimir, Stojimir şi Gojnici, care au fost obligaţi să reunoască, pe rând,
suzeranitatea bulgară şi apoi şi pe cea bizantină. Independenţa statului a fost redobândită abia în 931,
în vremea cneazuzlui Ceaslav. Acest stat cuprindea mai multe regiuni, atingând spre nord Sava, iar
spre apus Bosnia, Zahumlia şi Treblinia. Dar acest stat nu a putut supravieţui lui Ceaslav şi a fost
ocupat, în cea mai mare parte, de împăratul bizantin Ioan Tzimiskes, după 972.
Ocuparea statului sârb din Raşca a făcut ca centrul vieţii politice a sârbilor să se mute în
Diocleea (Zeta), care a cunoscut o dezvoltare semnificativă în vremea cnezilor Vladimir (980-1015) şi
Voislav (1034-1051). Ceva mai târziu, Zeta, viitorul stat Muntenegru, şi-a recucerit independenţa
(1042), cunoscând cea mai mare înflorire în vremea cneazului Mihail (1052-1081). În 1077, acesta a
fost încoronat ca rege de solii papei Grigore al VII-lea, recunoscându-i-se, astfel, importanţa pe plan
internaţional. Urmaşul său, Bodin (1081-1101) a anexat Bosnia şi şi-a impus suzeranitatea asupra
cneazului Vukan din Raşca. Dar foarte repede după moartea lui Bodin, Zeta a decăzut, s-a destrămat şi
nu a mai îndeplinit nici un rol în istoria slavilor balcanici.
Deşi nici unul dintre aceste prime state sârbeşti din perioada feudală timpurie nu a avut o
existenţă de lungă durată, deoarece ele s-au prăbuşit din cauza luptei interne ascuţite dintre diferitele
grupări ale aristocraţiei feudale sau din cauza cuceririi bizantine, totuşi existenţa lor n-a trecut fără
urme în istoria poporului sârb. Lupta care a precedat crearea lor şi mai cu seamă lupta pentru existenţă
dusă de ele împotriva diferiţilor duşmani dinafară au contribuit la consolidarea unităţii etnice a
populaţiei din aceste regiuni. Începând chiar din aceste vremuri, denumirea tribului sârbilor a devenit
comună pentru întreaga populaţie a ţării.

Serbia sub dominaţie bizantină

În teritoriile sârbeşti dominaţia bizantină s-a exercitat cu mai puţină intensitate decât în
Bulgaria. Fiind situată mai departe de Bizanţ şi, mai cu seamă, fiind mai puţin bogată, Serbia era din
această cauză mai puţin atrăgătoare pentru bizantini şi şi-a păstrat pe parcursul întregii perioade de
dominaţie bizantină un anumit grad de autonomie, ce nu poate fi întâlnit în Bulgaria. Aproape în toate
cnezatele sârbeşti au continuat să existe cnezi (jupani) proveniţi din boierimea sârbă. Dar, cu toate
acestea, Serbia a fost obligată să plătească impozite împovărătoare, iar în secolele al XI-lea şi al XII-
lea teritoriul ei a fost scena unor devastatoare războaie purtatede Bizanţ împotriva ungurilor şi a
14
normanzilor. În secolul al XI-lea, mai ales, invaziile maghiare au fost deosebit de pustiitoare, ajungând
la est până la Niş şi la sud până în Kosovo. În acelaşi timp, urmărind să-şi consolideze dominaţia,
bizantinii întreţineau pe toate căile tensiunile dintre boierii sârbi, fapt care a contribuit la menţinerea
fărâmiţării feudale a ţării. Situaţia aceasta a dus la crearea unor tensiuni sociale pronunţate şi la
izbucnirea unor răscoale de amploare mai mică sau mai mare. La începutul secolului al XI-lea au avut
loc răscoale în regiunile Draci şi Zeta, apoi sârbii au participat la răscoala bulgarilor din anii 1040-
1041. În luptele care au avut loc cu acest prilej s-a distins un cneaz din Zeta, Voislav, care i-a înfrânt
pe bizantini în două rânduri, în 1040 şi 1043, şi a scos întreaga regiune de sub dominaţia lor. Nu
acelaşi lucru s-a întâmplat cu Serbia, care, datorită fărâmiţării feudale, a continuat să rămână sub
dominaţie bizantină. Începând însă cu secolul al XII-lea, noul centru în jurul căruia au început să se
unifice ţinuturile sârbe a devenit Raşca, o regiune în care continua să predomine ţărănimea liberă.
Succesele obţinute de marii jupani din Raşca Vukan, Tihomir şi, mai ales, Ştefan Nemania (1159-
1195) în ceea ce priveşte unificarea Serbiei s-au datorat, în mare parte, faptului că, alături de cetele
militare boiereşti, ei au folosit pe scară largă această ţărănime liberă. Ştefan Nemania, întemeietorul
dinastiei Nemanizilor, care a domnit în Serbia până la sfârşitul secolului al XIV-lea, a obţinut cele mai
mari succese în ceea ce priveşte unificarea acestei ţări. În urma unor războaie de mai mulţi ani
împotriva Bizanţului şi a unora dintre cnezii sârbi aliaţi ai acestuia, el a reuşit să unească sub
conducerea sa o parte însemnată a regiunilor sârbe şi să-l oblige pe împăratul bizantin să recunoască,
pe la 1190, completa independenţă a statului său. Deşi la sfârşitul secolului al XII-lea regiunile sârbe s-
au eliberat de sub dominaţia bizantină, ele erau, totuşi, departe de a fi unite într-un singur stat.

De la dominaţia bizantină la hegemonia balcanică

Această evoluţie, greu de imaginat până în momentul desprinderii de sub dominaţia bizantină, a
fost, totuşi, posibilă, datărită dezvoltării pe toate planurile a statului sârb. În domeniul economic, deşi
agricultura continuă să rămână preponderentă, se dezvoltă, din ce în ce mai accelerat, meşteşugurile,
mineritul, comerţul şi oraşele. În Serbia s-a desfăşurat o destul de intensă activitate de colonizare
internă, în primul rând, prin defrişarea suprafeţelor împădurite. Această evoluţie a permis o creştere a
randamentelor agricole şi o îmbunătăţire, în limitele impuse de epocă, a condiţiilor de viaţă.
Dezvoltarea mineritului a impulsionat apariţia şi extinderea oraşelor. Cele mai importante mine din
Serbia se aflau la Brskovo, Rudnik şi la Novo Brdo, unde se extrăgeau importante cantităţi de aur şi de
argint. Minerii se bucurau de o serie de privilegii, erau oameni liberi şi se aflau sub autoritatea directă
a cneazului. La toate acestea s-a adăugat avântul comerţului, Serbia fiind străbătută de căi comerciale
importante şi beneficiind din plin de vecinătatea oraşelor dalmate, precum Raguza, Kotor şi Zadar.
Pe această bază economică s-a dezvoltat, deşi mai lent ca în alte părţi, o societate feudală
specifică slavilor de sud. A apărut a aristocraţie formată din dregători, curteni şi militari, în fruntea
căreia se afla cneazul, conducătorul suprem al statului. În acelaşi timp, ţărănimea aservită avea o
situaţie juridică inferioară şi era obligată să presteze numeroase servicii în favoarea aristocraţiei, a
boierilor. Orăşenimea era puţin numeroasă, dar se bucura de privilegii substanţiale. Pe această bază
economică şi socială s-a constituit un puternic stat, care, în prima parte a secolului al XIV-lea, a tins
către instaurarea unei adevărate hegemonii în Peninsula Balcanică pe baza ideii imperiale bizantine
resuscitate.
Urmaşul lui Ştefan Nemania, Ştefan al II-lea (1196-1227) „Întâiul încoronat” cum a rămas în
istorie, a reuşit să extindă considerabil teritoriul Serbiei şi să ducă o politică de echilibru între
bizantini şi cruciaţii care ocupaseră o bună parte a Peninsulei Balcanice după 1204. În 1217 a obţinut
de la papă titlul de rege, iar fratele său, călugărul Sava, a obţinut de la bizantini recunoaşterea
autocefaliei bisericii conduse de un arhiepiscop sârb cu sediul la Jicea (1219). În această perioadă s-au
consolidat structurile feudale ale statului sârb, procesul de aservire a ţărănimii şi chiar a păstorilor
vlahi s-a intensificat, a crescut puterea aristocraţiei, a aşa-numiţilor vlasteli şi voinuţi, iar prestigiul şi
bogăţia bisericii ortodoxe s-au consolidat.
Politica propriu-zisă de expansiune a Serbiei a fost începută de Uroş I (1243-1276). Acesta a
profitat de slăbirea Ungariei şi Bulgariei ca urmare a invaziei mongole, precum şi de slăbiciunile
bizantinilor şi ale Imperiului latin de Răsărit, reuşind să extindă graniţele Serbiei spre sud, până în
Macedonia, şi spre nord-est, până la Dunăre. A eşuat însă în repetatele sale tentative de cucerire a

15
Raguzei (1252, 1254, 1258, 1275). Uroş al II-lea Milutin (1282-1321) a inaugurat hegemonia, de facto,
a Serbiei în Balcani. El a reuşit să cucerească toate teritoriile sârbe din sud, o parte a Macedoniei cu
Skoplje şi o parte a Albaniei cu fortificaţiile de la Kruja, întinzându-şi autoritatea şi asupra Serbiei de
nord-est, a regiunii Branicevo. Consolidarea şi expansiunea Serbiei au provocat îngrijorarea vecinilor
şi crearea unei alianţe balcanice cu scopul de a opri aceste tendinţe. La alianţă participau Imperiul
bizantin, Ţara Românească şi Bulgaria, dar armatele lor au fost înfrânte decisiv de Uroş al III-lea
(1321-1331), la Velbujd, la 28 iulie 1330, ceea ce a deschis Serbiei perspectiva atingerii apogeului
puterii sale în întreaga perioadă a evului mediu.

Serbia lui Ştefan Duşan (1331-1355)

Cuceririle şi expansiunea Serbiei au creat condiţiile creşterii influenţei bizantine, au dus la
unificarea normelor juridice şi la consolidarea organizării unitare a statului. S-a generalizat impozitul
funciar socea şi s-a extins sistemul pronoiar. Societatea feudală sârbă a devenit mai complicată, ceea
ce a făcut necesară o legiuire nou şi complexă, realizată prin intermediul Zakonicului lui Ştefan Duşan,
realizat în 1349 şi completat în 1354. Zakonicul a stat la baza practicii juridice până la cucerirea
otomană, fiind aplicat, mai mult sau mai puţin, şi în alte ţări ortodoxe, precum Bulgaria, Ţările
Române şi Rusia. Teritoriul statului sârb a fost împărţit în mai multe unităţi administrative, unele aflate
sub autoritatea directă a lui Ştefan Duşan, iar altele fiind conduse de rude sau de persoane de încredere
ale acestuia (Epirul, Albania, Macedonia). Oraşele au intrat sub atăpânirea directă a lui Ştefan Duşan,
fiind conduse de reprezentanţi ai acestuia, cnezi, voievozi sau kefalia. Continuau să existe, totuşi, şi
adunările orăşeneşti, conduse de purgari, oraşele fiind unul din principalele elemente de putere ale lui
Ştefan Duşan. Acesta a dus o politică destul de consecventă de menajare a intereselor Ungariei şi şi-a
îndreptat întreaga atenţie spre sud şi sud-est. Profitând de slăbirea statului bulgar şi a Bizanţului Ştefan
Duşan a reuşit să-şi instaureze dominaţia în cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice. În 1334,
armatele sârbe au ocupat Ohrida, Kostur, Strumiţa, ajungând până la Salonic, pe care l-au asediat, dar
nu au reuşit să-l cucerească. În acelaşi an, bizantini au recunoscut stăpânirea sârbă în Macedonia. Între
1342 şi 1345, sârbii au reluat ofensiva spre sud, cu scopul de a cuceri cât mai multe posesiuni
bizantine. Ofensiva lor s-a desfăşurat pe un front cuprins între Marea Adriatică şi Marea Egee şi a dus
la ocuparea Albaniei, a părţilor nordice ale Epirului şi Tesaliei, a Muntelui Athos şi a tuturor regiunilor
de la nord şi est de Salonic, până în apropiere de Constantinopol. Ofensiva lui Ştefan Duşan a putut fi
oprită numai datorită intervenţiei trupelor de mercenari otomani, angajate de bizantini.
Se pare că Ştefan Duşan urmărea distrugerea Imperiului bizantin şi înlocuirea lui cu un alt
imperiu sârbo-grec, care să refacă strălucirea imperială răsăriteană, ortodoxă. În acest sens, în toamna
anului 1345, în oraşul Seres din Tracia, nu departe de Constantinopol, o adunare generală a notabililor
l-a proclamat ţar al sârbilor şi grecilor. Pentru consolidarea acestei demnităţi, Ştefan Duşan a ridicat
arhiepiscopia sârbă autocefală la rangul de patriarhie, la 16 aprilie 1346, după care a fost încoronat de
patriarh ca ţar al sârbilor şi grecilor. După aceste evenimente, influenţa bizantină la curtea lui Ştefan
Duşan a crescut simţitor, aceasta devenind o copie fidelă a celei de la Constantinopol, iar organizarea
bizantină a statului s-a consolidat.
După 1347, Ştefan Duşan a reluat operaţiunile militare, a cucerit Tesalia, Epirul şi Grecia, până
la istmul de Corint, iar Salonicul a fost asediat, fără succes, în mai multe rânduri. Cu scopul de a cuceri
Constantinopolulul, el a încercat o apropiere de Veneţia, care i-ar fi putut oferi flota pentru un atac
dinspre mare, şi de papalitate, care ar fi putut consacra o astfel de cucerire prin recunoaşterea titlului
său imperial. Dar toate aceste planuri s-au prăbuşit din cauza morţii, care l-a surprins în decembrie
1355, pe când se pregătea să atace Constantinopolul.

Decăderea Serbiei. Ocupaţia otomană

După moartea lui Ştefan Duşan, deoarece imperiul său era un conglomerat de state şi popoare,
lipsit de unitate economică şi etnică, şi a situaţiei internaţionale din Peninsula Balcanică, caracterizată
prin repetate invazii maghiare şi prin declanşarea expansiunii otomane, Serbia a intrat în criză şi a
decăzut repede de la statutul său de mare putere regională. Încă din timpul domniei lui Uroş al IV-lea
(1355-1371), urmaşul direct al lui Duşan, s-au desprins din cuprinsul statului sârb Macedonia, Albania,
Epirul, Tesalia şi părţi importante din Grecia. În ceea ce priveşte Serbia, ea a intrat într-un proces de
destrămare specific dezvoltării structurilor feudale. În zonele nord-vestice puterea a fost preluată, după
16
stingerea dinastiei Nemanizilor, în 1371, de către Nicola Altamanovici, în zonele nord-estice ea a
revenit cneazului Lazăr, în timp ce în zonele sudice a apărut un cnezat condus de Vuk Brancovici.
Poate cea mai importantă formaţiune statală sârbă din această perioadă a fost cnezatul condus
de Lazăr (1371-1389). Acesta a dus o politică de alianţă cu Bosnia, care i-a permis să anexeze o parte
din provincia Zeta în sud şi Branicevo în nord-est. Statul său beneficia de importante legături
comerciale cu raguzanii şi, probabil, de cele mai bogate mine din această parte a Europei. Deoarece
pericolul principal pentru statul cneazului Lazăr îl reprezenta expansiunea otomană, el a încercat să
creze un front antiotoman cât mai larg, la care a căutat să atragă pe unii conducători ai Zetei, pe ţarii
bulgari de la Vidin şi Tîrnovo, pe domnul Ţării Româneşti, Dan I, şi pe Vuk Brancovici. În acest fel,
începând cu anul 1381, au putut fi respinse mai multe expediţii turceşti, cele mai importante victorii
ale cneazului Lazăr fiind obţinute la Plocinik, în 1387, şi la Bileci, în 1388. Din păcate însă, coaliţia
balcanică încropită de el nu a putut face faţă turcilor otomani în bătălia de la Kossovopolje, din 1389.
După înfrângerea de aici şi după moartea cneazului Lazăr, teritoriile conduse de el au fost obligate să
recunoască suzeranitatea otomană. Urmaşul său, Ştefan Lazarevici (1389-1427), s-a recunoscut vasalul
sultanului Baiazid I şi a început să-i plătească tribut. Vuk Brancovici, sprijinit de regele Ungariei,
Sigismund de Luxemburg, a continuat să reziste, dar în 1392 turcii au cucerit Skoplje şi Priştina şi l-au
obligat şi pe el să le accepte suveranitatea. Ştefan Lazarevici a încercat să consolideze ceea ce mai
rămânea din statul sârb, adică părţile sale centrale şi nordice, reuşind să-i prelungească, astfel,
existenţa, cu încă trei decenii. Aceeaşi politică a fost dusă şi de urmaşul său Gheorghe Brancovici
(1427-1456), dar cu ceva mai puţin succes. În 1439, o nouă ofensivă a sultanului Murad al II-lea
(1421-1451) a dus la ocuparea celei mai mari părţi a Serbiei, inclusiv a capitalei sale din acel moment,
oraşul Smederevo, Brancovici fiind obligat să ia calea exilului şi să se retragă în Ungaria. Aici situaţia
se afla sub controlul lui Iancu de Hunedoara al cărui principal obiectiv era acela de a opri înaintarea
turiclor în Europa şi chiar alungarea lor, dincolo de Strâmtori, în Asia Mică. În urma „campaniei celei
lungi” desfăşurată în iarna dintre anii 1443 şi 1444 şi a tratatelor de pace de la Adrianopol şi Seghedin
din vara lui 1444, despotatul sârb al lui Brancovici a fost restabilit, cu capitala tot la Smederevo, ca stat
vasal turcilor. Din păcate, în acest context favorabil, Brancovici nu a înţeles să continue alianţa cu
Iancu de Hunedoara şi, în 1448, atunci când acesta a organizat o mare expediţie antitotomană, nu
numai că nu l-a ajutat cu nimic, dar pe drumul de întoarcere spre Ungaria, după înfrângerea de la
Kossovopolje, l-a arestat şi aruncat în temniţă. Această atitudine nu a fost însă răsplătită de turci.
Cuceritorul Constantinopolului, sultanul Mehmed al II-lea (1451-1481), a reuşit, în 1455, să
cucerească oraşul minier Novo Brdo şi o bună parte din despotatul Serbiei, iar după alţi câţiva ani, în
1459, a cucerit Smederevo şi restul Serbiei, care va fi transformată în paşalâc pentru mai bine de patru
secole.
În acest fel, la mijlocul secolului al XV-lea dispărea unul din statele balcanice cu o istorie
strălucitoare, care încercase să se substituie Bizanţului, să creeze un nou imperiu în această parte a
continentului nostru şi să oprească tendinţele expansioniste ale turcilor otomani. Încercarea sa a eşuat
însă, în primul rând din cauza procesului întârziat de feudalizare, care a dus la slăbirea puterii centrale
exact atunci când ea era mai necesară ca niciodată. Fenomenul este valabil pentru întreaga Peninsulă
Balcanică, până la Dunăre, unde o feudalizare târzie a favorizat, din toate punctele de vedere, cucerirea
otomană şi dominaţia de patru secole care i-a urmat.

17
 ALTE STATE DIN SUD-ESTUL EUROPEI

Cu excepţia Imperiului bizantin, a celui otoman, a Bulgariei şi a Serbiei, celelalte state din sud-
estul Europei au avut o istorie plină de vicisitudini, au fost supuse influenţelor externe de tot felul, dar
aceste împrejurări nu scad cu nimic interesul pentru trecutul lor, pentru semnificaţiile evoluţiilor
politice, economice, sociale şi culturale care au avut loc în această arie geografică.

Slovenia
După destrămarea statului lui Samo, de la mijlocul secolului al VII-lea, triburile slovene s-au
deplasat spre sud, punând bazele unui cnezat, Carantania, care îşi avea centrul la Koruşka. Nu s-au
păstrat prea multe izvore istorice care să ne vorbească despre existenţa şi evoluţia acestui stat. Ştim
însă că acest cnezat a luptat cu bavarazeii, longobarzii şi avarii pentru a-şi apăra independenţa. Cu
ocazia unor lupte purtate împotriva avarilor, în 745, apare menţionat primul conducător sloven,
cneazul Borut. Acesta, pentru a-şi întări autoritatea pe plan intern, a trecut la creştinism, fiind ajutat de
misionari germani, reprezentând biserica latină. Un alt cneaz sloven, Valkun, a consolidat creştinismul
şi a întărit apărarea ţării împotriva ameninţărilor din exterior. Dar Carantania nu a putut rezista în faţa
presiunilor exercitate de politica expansionistă desfăşurată de Carol cel Mare. Ea a fost cucerită de
acesta şi împărţită în două comitate. După încheierea tratatului de la Verdun, care marca destrămarea
imperiului franc, Carantania a revenit lui Ludovic Germanicul şi urmaşilor acestuia. Victoria lui Otto I
împotriva maghiarilor din anul 955 a dus la o reorganizare a părţilor răsăritene ale stăpânirilor sale,
fiind organizat, printre altele, şi ducatul Marii Carantanii, împărţit în trei comitate, şi anume Koruşca,
Staierska şi Kranjska.
Fiind încadrată în Imperiul german, Slovenia a cunoscut o evoluţie destul de asemănătoare cu
aceea a altor regiuni din cuprinsul său. Feudalizarea societăţii s-a accelerat, la fel ca şi colonizarea cu
elemente etnice germane tot mai numeroase. A apărut o adevărată ierarhie vasalică şi a crescut rolul
bisericii catolice, Slovenia fiind subordonată, din punct de vedere ecleziastic, arhiepeiscopiei de la
Slazburg şi patriarhiei de la Aquilea.

Croaţia
Triburile croate au ajuns în zona Mării Adriatice în prima jumătate a secolului al VII-lea, unde
au ocupat cea mai mare parte a fostei provincii romane Dalmaţia. Obştea teritorială croată a început să
se destrame şi, datorită propriilor evoluţii economice şi a influenţei exercitate de bizantini, mai ales
prin intermediul centrelor urbane de la Trogir, Zadar şi Split, societatea croată a început să cunoască
un proces de feudalizare destul de rapidă. În secolele al VII-lea şi al VIII-lea, triburile croate plăteau
tribut avarilor, iar teritoriul locuit de ele a început să se diferenţieze în doă mari provincii: Croaţia
dalmatină, spre coastele Mării Adriatice, şi Croaţia panonică, spre Drava şi Câmpia panonică.
În vremea lui Carol cel Mare, cneazul croat Vojnomir a participat, alături de franci, la luptele
împotriva avarilor. Dar în aceeaşi perioadă, Croaţia dalmatină a fost cucerită de franci şi încorporată
imperiului lor. Cu toate acestea, aici s-a putut constitui un cnezat, condus de Vişeslav, care se bucura
de o destul de largă autonomie internă în schimbul plăţii unui tribut şi trimiterii unor contingente
militare care să lupte alături de franci. Procesul de feudalizare s-a accentuat prin introducerea
creştinismului de factură latină. La moartea împăratului Carol cel Mare, croaţii s-au răsculat împotriva
dominaţiei france, atât în regiunile panonice, sub conducerea cneazului Ljiudevit Posavski, cât şi în
regiunile dalmate, sub conducerea cneazului Born (810-821). După trei ani de lupte, datorită unei
alinaţe franco-bulgare, răscoala croată din regiunea dalmată a fost înfrântă, teritoriile croate fiind
împărţite între franci şi bulgari. În Croaţia panonică s-a creat un cnezat autonom, ce a existat până la
sfârşitul secolului al IX-lea, şi între ai cărui conducători poate fi amintit cneazul Ratimir (829-838).
În ciuda acestei situaţii, teritoriile apusene ale Croaţiei au cunoscut o evoluţie mai rapidă spre
feudalizare, datorită unor contacte mai frecvente cu lumea bizantină şi cu cea italiană, mai ales cu
negustorii veneţieni. Cneazul Mislav (835-845) a pus bazele unui stat croat, pe care l-a consolidat prin
legarea ţăranilor de pământ şi prin încheierea unei păci avantajoase cu Veneţia. Urmaşul său, Trpimir
(845-864), a întemeiat o dinastie ce va domni până la sfârşitul secolului al XI-lea. Recunoscând

18
suzeranitatea lui Lothar, Trpimir a fost numit de acesta „dux croatorum”, şi-a consolidat statul şi a
întărit puterea bisericii romane. Dar abia după moartea lui Trpimir, pe la 876-878, croaţii au reuşit să
înlăture dominaţia francă şi să-şi constituie un stat independent, care se va consolida în vremea
cneazului Bronimir (879-892). În vremea acestui cneaz, dar şi pe parcursul întregului secol al X-lea,
Croaţia a cunoscut o dezvoltare economică importantă şi o accelerare a procesului de feudalizare a
societăţii. Un rol important în cadrul acestor evoluţii l-au jucat strânsele legături şi schimburi
comerciale cu oraşele de pe coasta dalmată, cu Raguza, Split, Sibenik, Bar etc. În acelaşi timp, statul
croat şi-a consolidat structurile de organizare, el fiind împărţit în 11 jupanate şi 3 banate.
Deosebit de importantă în ceea ce priveşte evoluţia statului croat a fost domnia cneazului
Tomislav (910-930). Acesta a obţinut, în 925, recunoaşterea atât din partea papalităţii, cât şi a
împăratului bizantin a titlului de rege al Croaţiei. Luptând cu maghiarii, Tomislav a reuşit să
cucerească regiunile croate de la sud de râul Drava, iar ceva mai târziu, atacând spre sud, el a reuşit să
ocupe cnezatul narentanilor. Spre răsărit a reuşit să cucerească o însemnată parte din Bosnia, iar
oraşele dalmate i-au recunoscut, parţial, dreptul de suveranitate. După informaţiile de care dispunem,
Tomislav avea o armată formată din 100 000 de pedestraşi şi 60 000 de călăreţi, precum şi o flotă
alcătuită din 80 de vase mari şi 100 de vase mici pe care se aflau peste 5000 de marinari. Tot în vremea
lui Tomislav a apărut soborul, adunarea reprezentativă a vârfurilor aristocraţioei croate.
Dar după moartea lui Tomislav, statul croat a decăzut repede, deoarece structurile sale nu erau
suficient de consolidate. Regiunile periferice au redevenit independente, bizantinii şi-au întărit
influenţa în Dalmaţia, satele sârbeşti din interior s-au consolidat, iar influenţa veneţiană în regiunile
dalmate a început să crească tot mai mult. Regele croat Stjepan Dîrzislav (969-995) a reuşit să respingă
încercarea de cucerire întreprinsă de ţarul Samuel şi şi-a luat titlul de „rege al Croaţiei şi Dalmaţiei”. În
vremea dogelui Pietro Orseolo al II-lea (991-1008) au fost puse bazele stăpânirii veneţiene în
Dalmaţia, care va limita drastic accesul croaţilor la Marea Adriatică. Pe parcursul întregului secol al
XI-lea anarhia s-a accentuat în cadrul statului croat, ceea ce a făcut imposibilă menţinerea
independenţei sale. În aceste condiţii, aristocraţia croată a fost obligată, în anul 1102, să-l recunoască
pe Coloman, regele Ungariei, ca rege şi al Croaţiei, obţinând în schimb autonomia statului croat şi
menţinerea propriilor privilegii. Cu aceasta, existenţa unui stat croat independent se încheia, istoria
viitoare a croaţilor fiind strâns legată de aceea a statului maghiar, iar apoi de Imperiul habsburgic.

Bosnia
Dezvoltarea de ansamblu a Bosniei a fost mai lentă decât cea a Serbiei şi a Croaţiei. Datorită
reliefului muntos predominant, destrămarea clanurilor şi triburilor bosniace s-a făcut mai lent, iar
trecerea la structuri feudale incipiente a fost mult întârziată. În acelaşi timp, Bosnia s-a aflat mereu în
centrul unor rivalităţi care vizau şi teritoriul său şi care au implicat, în primul rând, Ungaria, Imperiul
bizantin, Serbia şi Croaţia. Primii bani ai Bosniei, Vladislav, atestat pe la 1135, şi Borici, care a
domnit, după toate probabilităţile, între 1150 şi 1163, au fost obligaţi să lupte când de partea Ungariei,
când de cea a bizantinilor, a sârbilor sau a croaţilor, pentru a-şi menţine domnia şi autonomia statală.
Primul ban cu adevărat independent la Bosniei a fost Kuklin (1180-1204). Acesta a fost aliat cu Ştefan
Nemania, a reuşit să iasă de sub suzeranitatea maghiară şi a întreţinut relaţii comerciale intense cu
Raguza, ceea ce a contribuit la creşterea prosperităţii ţării. După moartea banului Kuklin, Bosnia a fost
supusă, timp de un secol şi jumătate, la o permanentă presiune din partea Ungariei, perioadele de
autonomie alternând cu cele de dependenţă, mai mult sau mai puţin strictă, faţă de coroana maghiară.
Acestei situaţii, deosebit de grele, i-a pus capăt cneazul Ştefan I Tvrtko, în anul 1353. În prima
parte a domniei, acesta a dus o luptă permanentă, încununată de succes, împotriva dominaţiei maghiare
şi pentru consolidarea statului bosniac. Victoria sa a fost marcată prin încoronarea ca rege al Bosniei,
în anul 1376. În continuare, până la sfârşitul domniei, în 1391, Ştefan I Tvrtko a manevrat cu multă
abilitate între Ungaria, Veneţia şi Raguza, reuşind chiar să cucerească anumite porţiuni ale litoralului
Mării Adriatice. Nu a ezitat, de asemenea, să intervină în Croaţia, profitând de tulburările de acolo şi,
în 1388, a reuşit să cucererască întreaga Croaţie, devenind regele ei şi numindu-l pe Vlatko Hranici ca
guvernator. În acelaşi timp, înţelegând pericolul otoman, Ştefan I Tvrtko a fost mereu alături de Serbia
în toate confruntările pe care aceasta le-a susţinut împotriva turcilor. În sfârşit, în 1390, el a reuşit să

19
cucerească întreaga coastă dalmată, cu excepţia oraşului Zara, şi şi-a luat oficial titlul de rege al
Dalmaţiei şi al Croaţiei.
După moartea lui Ştefan I Tvrtko, Bosnia cunoaşte, datorită feudalizării societăţii, un proces tot
mai accentuat de slăbire a puterii centrale şi de slăbire a capacităţii de rezistenţă în faţa ameninţării
otomane crescânde. Se declanşează numeroase războaie între familiile aristocratice şi se intensifică
conflictul dintre catolici şi patarieni, denumnirea sub care erau cunoscuţi bogomilii în Bosnia. În 1393,
Bosnia pierde Croaţia şi Dalmaţia în favoarea Ungariei, iar în anul următor, Ştefan al II-lea Dalişa
renunţă la titlul de rege. Din 1415, Bosnia a început să plătească tribut sultanului otoman şi, după mai
multe expediţii cu rezultate nu foarte concludente, în 1463, la patru ani de la cucerirea Serbiei, sultanul
Mehmed al II-lea a transformat întreaga Bosnie în paşalâc otoman.

Oraşele dalmate
Istoria oraşelor de pe litoralul Mării Adriatice –Dubrovnik (Raguza), Split, Sibenik, Trogir,
Kotor, Bar, Leş etc.– a format o pagină importantă în istoria nu numai a sud-estului european, dar şi a
întregului continent. Regiunea dalmată, în general, a cunoscut o persistenţă a oraşului antic mai
accentuată decât în alte părţi ale continentului nostru, ceea ce a permis o dezvoltare mai timpurie a
oraşului medieval, iar mai târziu a nunţat, cu mult înaintea altor regiuni, zorii epocii moderne.
Încă din secolul al VIII-lea, slavii din regiunea Mării Adriatice erau cunoscuţi ca marinari
iscusiţi şi negustori întreprinzători. Veneţienii su fost nevoiţi, de multe ori, să le plătească tribut pentru
dreptul de comeţ în porturile adriatice. În secolele al IX-lea şi al X-lea, această rivalitate a devenit şi
mai puternică, mai ales în ceea ce priveşte Raguza.
În paralel cu comerţul, în oraşele dalmate s-au dezvoltat şi meşteşugurile, apărând breslele
specifice evului mediu. În cadrul populaţiei urbane s-au delimitat două categorii principale, şi anume
patricienii, sau vlastelii, şi poporul. Drepturi politice aveau numai primii, iar din rândurile lor se
alegeau toţi reprezentanţii care formau organele de administrare a oraşelor, printre care şi conducătorul
suprem al oraşului respectiv, priorul sau rectorul, şi ajutoarele sale. Din punctul de vedere al
organizării interne a oraşelor dalmate se constată numeroase asemănări cu aceea din oraşele italiene,
deoarece influenţa italiană a fost foarte puternică, iar modelul italian s-a dovedit a fi foarte eficient. Cu
timpul, datorită conflictelor interne şi a ameninţării tot mai acute reprezentată de arabi, aflaţi în plină
expansiune, oraşele dalmate vor intra, spre sfârşitul secolului al X-lea, sub protectoratul Veneţiei. Dacă
adăugăm la aceasta faptul că situaţia dificilă din Serbia, Bulgaria şi Croaţia a afectat relaţiile
comerciale ale oraşelor dalmate cu interiorul continentului, înţelegem uşor problemele cu care s-au
confruntat ele după secolul al X-lea. Din secolul al XII-lea, ingerinţele maghiare şi bizantine s-au
intensificat şi ele continuu, atât Ungaria, cât şi Imperiul bizantin căutând să-şi subordoneze întreaga
Dalmaţie. Răscoalele oraşelor dalmate au fost destul de numeroase, cum ar fi de exmplu cele de la
Zadar, din anii 1171 şi 1180, dar datorită disensiunilor dintre ele, nu au putut conduce la dobândirea
independenţei. Singurul oraş dalmat care s-a bucurat în această perioadă de o independenţă aprope
deplină a fost Raguza, dar şi asupra ei s-au exercitat presiuni mari din partea Veneţiei, a Bizanţului şi a
regatului Siciliei.
Oraşul Raguza a fost întemeiat de locuitorii din Epidaur pe la începutul secolului al VIII-lea.
Multă vreme oraşul s-a dezvoltat în context politic bizantin, în secolele al XI-lea şi al XII-lea fiind
chiar centrul unei theme bizantine. După ce s-a consolidat pe plan intern şi profitând de slăbirea tot
mai accentuată a Bizanţului, Raguza şi-a extins dominaţia de-a lungul litoralului Mării Adriatice, de la
Boka Kotorska şi până în Peninsula Peleşaţ. În 1181, documentele amintesc pentru prima dată
organizarea Raguzei ca o comună. În 1205, după cruciada a IV-a, oraşul a recunoscut supremaţia
Veneţiei care va dura până în 1358. Trecerea sa sub suzeranitatea Ungariei nu a schimbat prea mult
situaţia, locuitorii săi plătind regelui maghiar un tribut anual de 500 de ducaţi veneţieni, până în 1526,
atunci când Ungaria va dispărea în urma înfrângerii de la Mohacs. După această dată Raguza şi-a
continuat existenţa sub dominaţie otomană, până în anul 1808, beneficiind de un statut asemănător cu
acela al Ţărilor Române. Negustorii raguzani au fost deosebit de activi în întregul bazin al Mării
Mediteraneene, au desfăşurat un comerţ profitabil în Peninsula Balcanică, în Imperiul otoman şi în
ţările occidentale, fiind adevăraţi promotori ai modernizării tuturor acestor regiuni.

20
Albania
A fost, indiscutabil, ţara cu cea mai lentă evoluţie, cu cele mai lente schimbări economice şi
sociale, cu structurile cele mai conservatoare din întreaga zonă balcanică. A suferit, de-a lungul
timpului, numeroase dominaţii străine –bizantină, bulgară, sârbă etc.– care i-au încetinit dezvoltarea,
dar nu au reuşit, decât într-o măsură foarte mică, să-i schimbe propriile structuri interne. După
dispariţia imperiului sârb al lui Ştefan Duşan, Albania şi-a recăpătat independenţa, dar a cunoscut un
proces accentuat de destrămare teritorială. Marile familii feudale locale şi-au creat propriile stăpâniri,
propriile principate. În Albania centrală s-a format un principat condus de familia Thopia, în părţile
nordice stăpâni erau membrii familiei Balsha, care şi-au extins domeniile şi într-o bună parte a Zetei
(Muntenegrului), iar în alte părţi ale ţării stăpâneau familii mai mici, dar nu mai puţin importante,
precum Muzaka, Arianit, Castriot Dukagijn etc. În acelaşi timp, litoralul era dominat, practic în
întregime, de către veneţieni, care tindeau şi ei să-şi extindă stăpânirile în regiunile interioare ale
Albaniei. În a doua jumătate a secolului al XIV-lea, Albania a intrat şi ea în vizorul expansiunii
otomane, mai ales după înfrângerea forţelor balcanice în bătălia de la Cernomen, din 1371. Profitând
de anarhia şi de fărâmiţarea feudală din Albania, turcii au cucerit Kruja, în 1415, iar peste doi ani, în
1417, şi Vlora, Kanina, Berat, Gjirokastra. În 1423 au fost stabilite numeroase garnizoane otomane în
părţile centrale şi sudice ale Albaniei, iar ţara a fost transformată în paşalâc şi s-a declanşat un intens
proces de colonizare şi de islamizare.
Împotriva dominaţiei otomane s-au declanşat numeroase răscoale, dar cea mai importantă a fost
aceea din 1443, condusă de Gheorghe Castriotul Skanderbeg. Acesta, născut în 1405, a fost trimis la
Poarta otomană, ca ostatic, de tatăl său Ioan Castriotul. Aici a reuşit să câştige încrederea sultanului şi
a făcut o carieră militară de succes. Profitând de „campania cea lungă” condusă de Iancu de Hunedoara
împotriva turcilor în Peninsula Balcanică, Skanderbeg a părăsit armata otomană, s-a dus la Kruja şi, la
28 noiembrie 1443, a proclamat independenţa statului albanez. Au urmat 25 de ani de lupte grele cu
turcii, care nu au reuşit să-şi restabilească stăpânirea în Albania decât după moartea lui Skanderbeg,
din 1468. Abia în 1478, sultanul Mehmed al II-lea a reuşit să cucerească centrul de rezistenţă de la
Kruja, iar în anul următor, 1479, printr-un acord cu Veneţia, şi restul Albaniei, cu excepţia unor zone
de coastă. Ultimele rezistenţe albaneze au fost înfrânte în 1506, când întreaga ţară, inclusiv regiunile
de pe litoralul Mării Adriatice, a fost ocupată de turci. În continuare, istoria Albaniei se va confunda cu
aceea a Imperiului otoman.

21
 POLONIA

Triburile slavilor polabi

Slavii de apus populau un vast teritoriu în bazinele fluviilor Elba, Oder şi Vistula şi se
împărţeau în numeroase triburi. Ţinuturile dintre fluviile Sala şi Elba erau populate de slavii de apus,
care făceau parte din uniunea de triburi a sârbilor luzacieni. Ţinuturile de pe cursul mijlociu şi inferior
al fluviului Elba erau ocupate de uniunile de triburi polabe – liuticii şi obodriţii. La răsărit de aceştia,
pe ţărmul Mării Baltice, se aflau triburile de pe litoral, care făceau parte din grupul polonez al slavilor
de apus, ocupând teritoriul din bazinele fluviilor Oder şi Vistula. Obodriţii, liuticii şi pomorenii
(triburile de pe litoral) sunt cunoscuţi şi sub numele comun de slavi baltici. Pe cursul superior al
fluviului Elba, pe Vltava şi pe Morava locuiau trburile ceho-morave, iar la răsărit de ele, pe versantul
sudic al Carpaţilor, triburile slovace.
În secolele al VII-lea şi al VIII-lea, slavii polabi practicau agricultura, folosind plugul de lemn
cu brăzdar de fier, tras de o pereche de boi sau de cai. În secolul al VIII-lea apare asolamentul trienal şi
se dezvoltă grădinăritul. Creşterea vitelor era o altă ocupaţie de bază a polabilor, la fel ca şi vânătoarea
şi pescuitul. În aceste secole se manifestă şi la slavii polabi procesul de descompunere a obştii gentilice
şi de transformare a ei în obşte sătească. În secolul al X-lea, aşezările întărite ale polabilor s-au
transformat în oraşe, care erau, de fapt, centrele militaro-administrative ale diferitelor triburi sau uniuni
de triburi: Branibor, centrul tribului gavolenilor, Rhetra, centrul uniunii de triburi liutice, Michelin
(Mecklenburg), centrul obodriţilor. Aceste centre practicau un comerţ destul de intens cu Saxonia,
Danemarca, Suedia şi Rusia, exportând cereale, sare şi peşte. În ciuda acestei dezvoltări, nu putem să
nu observăm că ea era mult întârziată comparativ cu alte zone ale continentului nostru, structurile
feudale apărând aici cu mai multă greutate şi fiind, de multe ori, rezultatul unor influenţe exterioare.

Dezvoltarea economică şi socială în secolele VI-XI

La fel ca şi cele mai multe popoare ale continentului nostru din această perioadă, triburile
slavilor poloni practicau, pe scară largă, agricultura şi creşterea animalelor. Acestea constituiau
principalele ramuri economice şi principalul izvor de bogăţie în societatea polonă. Cele mai răspândite
culturi agricole erau meiul, grâul, orzul, ovăzul, secara, inul şi cânepa. Se practicau pomicultura,
horticultura şi viticultura. Cea mai mare parte a populaţiei locuia la sate, dar au apărut şi grodurile,
aşezări fortificate, care serveau drept adăpost pentru populaţia rurală, aveau însemnătate militară şi
administrativă şi erau centre religioase. Pe măsură ce societatea poloneză a evoluat spre structuri
feudale tot mai dezvoltate, aceste groduri s-au transformat în castelele aristocraţiei şi au devenit şi
importante centre meşteşugăreşti. Astfel de centre erau în secolele al X-lea şi al XI-lea Poznan,
Gniezno, Wroclaw, Cracovia, Gdansk etc. Dezvoltarea economiei poloneze a determinat şi o creştere
considerabilă a schimburilor comerciale interne şi internaţionale. Printre principalii parteneri
comerciali ai Poloniei din aceste secole pot fi amintite Rusia kieveană, Suedia, Norvegia, Danemarca,
Cehia, Slovacia, Ungaria şi Germania. Prin celebrul drum comercial „de la varegi la greci”, Polonia
era legată de Imperiul bizantin şi de ţările arabe din Orientul Mijlociu.
Destrămarea legăturilor gentilice, de clan şi obşteşti, precum şi acapararea de către aristocraţie,
pe diferite căi şi prin diferite mijloace, a pământurilor obştilor săteşti a dus şi în Polonia la începerea
formării structurilor sociale feudale. Acest proces a cunoscut o intensitate deosebită în a doua jumătate
a secolului al X-lea şi în prima jumătate a secolului următor. Acum, pământurile obştilor săteşti au fost
acaparate pe scară mare de aristocraţia în curs de feudalizare. Numărul ţăranilor care se bucurau de
libertate personală s-a redus cu repeziciune, mulţi dintre ei devenind şerbi şi fiind legaţi de glie. În
acelaşi timp, prin apariţia căpeteniilor militare (cnezi sau duci), a cetelor lor de luptători (drujine) şi a
aşezărilor întărite (grod) s-au pus bazele militare şi fiscale ale viitoarei structuri statale. În ciuda
accelerătii proceselor de feudalizare au continuat să existe, şi în această perioadă, adunări ale
oamenilor liberi (wiece). De la mijlocul secolului al IX-lea, două regiuni încep să crească în
importanţă. Este vorba de zona din jurul Cracoviei, locuită iniţial de triburile vislanilor, şi de zona din
jurul oraşului Gniezno, locuită iniţial de triburile polanilor. Pe la 875-880, vislanii au fost alipiţi la
Moravia Mare, astfel încât regiunile din sud nu au putut juca un rol important în ceea ce priveşte
întemeierea statului polon.
22
Statul polon la începuturile sale (secolele IX-XI)
Rolul principal în procesul de întemeiere a statului polon a revenit triburilor polanilor, care la
mijlocul secolului al IX-lea, sub conducerea cneazului din Gniezno, au unificat regiunile Poznan,
Kruszwica, Lodz şi Kalisz. Gniezno fusese întemeiat, după toate informaţiile disponibile, pe la
sfârşitul secolului al VIII-lea sau la începutul celui următor, iar primii săi cnezi, în bună măsură
legendari, au fost Chosciszko, Semovit, Lestco şi Semomsl, toţi făcând parte din familia Mieszko sau
Piast. Cel care a întemeiat cu adevărat statul polon, pe la 963, şi primul său conducător a fost Mieszko
I (960-992).
Formarea statului, mai mult sau mai puţin unitar, din perioada feudală timpurie şi înlăturarea
fărâmiţării în triburi şi uniuni de triburi au jucat un rol important în procesul consolidării populaţiei din
aceste regiuni şi a formării poporului polon. Pe baza dialectelor vechi ale triburilor a început să se
formeze vechea limbă polonă unitară.
Pentru a-şi consolida statul, Mieszko I a dezvoltat un sistem fiscal care pemitea întreţinerea
drujinei cneziale şi a fortificaţiilor, pe care l-a completat cu o administraţie şi o justiţie adecvate noilor
condiţii de dezvotare socială şi economică. El a întreţinut o vastă reţea de relaţii internaţionale, din
Scandinavia şi până în Ungaria, de la Roma şi până la Kiev. În 966, ca urmare a permanentelor
presiuni la care era supus din partea feudalilor germani, Mieszko I a adoptat creştinismul în forma sa
latină, ceea ce i-a permis să scape de aceste presiuni, ca şi de acelea din partea Cehiei, şi să
consolideze statul. În anul 967, el şi-a extins stăpânirile până la gurile Oderului, în 972 l-a înfrânt, la
Eldzyna, pe marcgraful Hoslon, iar în 979 a respins cu succes o expediţie a împăratului Otto al II-lea şi
a stabilit relaţii prieteneşti cu Consiliul de regenţă al Imperiului german. În acest fel, statul polonez şi-a
menţinut frontierele pe Oder şi la Marea Baltică şi a stabilit raporturi politice cu Scandinavia.
Interesant, din acest punct de vedere, este faptul că una din fiicele lui Mieszko I, Svetoslava, s-a
căsătorit, prima dată, cu Eric Segersöller, regele Suediei şi al Danemarcei, iar din cea de-a doua
căsătorie a ei, cu Sven Barbă Despicată, s-a născut Cnut (Canut) cel Mare, cel care va uni Danemarca,
Norvegia şi Anglia sub aceeaşi coroană. Aceste succese de politică externă, repurtate de Mieszko I în
părţile de nord ale statului său, i-au permis să-şi îndrepte atenţia şi spre zonele sudice unde existau
vechi rivalităţi cu Cehia. În anul 989, el a reuşit să-i înfrângă pe cehi şi a anexat Silezia şi Cracovia,
două vechi regiuni poloneze.
În 992, la moartea sa, tronul a revenit lui Boleslav cel Viteaz (992-1025). Acesta a păstrat
bunele raporturi cu împăratul Otto al III-lea, care, în anul 1000, a întreprins un pelerinaj la Gniezno, la
mormântul sfântului Adalbert. Cu acest prilej, Boleslav a obţinut din partea împăratului crearea unei
arhiepiscopii, la Gniezno, şi a mai multor episcopii, la Wroclaw, Kolobrzeg şi Cracovia. Prietenia
polono-germană nu a durat însă mult, noul împărat, Henric al II-lea, declanşând un război de lungă
durată între cele două părţi. În 1009, Boleslav a încercat să cucerească Cehia, dar acţiunea sa a fost
contrată de împărat, el fiind obligat să se mulţumească doar cu anexarea Luzaciei, Moraviei şi a
teritoriului Milsko (Milzenland). După mai multe confruntări cu Imperiul german, în 1018 s-a încheiat
pacea între cele două părţi, pace prin care Polonia îşi păstra toate teritoriile aflate în dispută. În acelaşi
an, Boleslav a atacat şi Kievul, sprijinindu-l pe ginerele său, Sviatopolk, în luptele pentru putere ce se
desfăşurau în Rusia kieveană. Cu acest prilej el a reuşit să cucerească un întins teritoriu de-a lungul
Bugului superior, cu fortificaţia de la Czerwien. În ultimul an de viaţă, în 1025, profitând de tulburările
din Germania, el şi-a asumat şi titlul de rege al Poloniei.

Fărâmiţarea Poloniei (secolele XI-XIV)

A fost rezultatul direct al dezvoltării structurilor feudale, a societăţii feudale, care a provocat
slăbirea accentuată a puterii centrale şi o permanentă stare de anarhie. Perioada cuprinsă între secolele
al XI-lea şi al XIII-lea s-a caracterizat prin creşterea impetuoasă a marii proprietăţi laice şi
ecleziastice, mai ales prin acapararea pământurilor ţăranilor din obşti. S-a redus, destul de repede, şi
fondul funciar al cnezilor care, în căutare de sprijin din partea marilor feudali, le-au dăruit acestora
mari suprafeţe de pământ. Un exemplu elocvent de mare proprietar funciar îl constituie chiar
arhiepiscopia din Gniezno, care în secolul al XII-lea ajunsese să stăpânească 87 de sate. În secolele al
XII-lea şi al XIII-lea, marea masă a ţăranilor a ajuns dependentă de feudali, faţă de care avea o serie
întreagă de obligaţii. Obştea sătească îşi pierduse şi ea, în mare parte, libertatea. Creşterea puterii
economice a marilor feudali a avut ca urmare întărirea influenţei lor politice. De pe la mijlocul
23
secolului al XII-lea, aceştia au început să ceară, tot mai insistent, şi să obţină din partea cnezilor acte
de privilegii prin care li se confirma, din punct de vedere juridic, imunitatea judiciară şi fiscală.
Interesant de constatat, în ceea ce priveşte dezvoltarea economică şi socială a Poloniei, este faptul că
dezvoltarea oraşelor, care are loc acum, nu a împiedicat, sub nici o formă, feudalizarea societăţii, cu
toate consecinţele ei, deoarece acestea se aflau, în marea lor majoritate, sub jurisdicţia feudalilor laici
sau ecleziastici, chiar dacă, teoretic, depindeau de cneaz.

Anarhia feudală
După înăbuşirea unei mari răscoale ţărăneşti, care a însângerat Polonia în anii 1037-1038,
puterea cnezilor părea că depăşise momentele de criză şi că va cunoaşte o nouă înflorire. Aşa au stat
lucrurile în vremea lui Cazimir I Restauratorul (1039-1058) şi a fiului său Boleslav al II-lea cel
Îndrăzneţ (1058-1079). Şi pe plan internaţional situaţia Poloniei a cunoscut o oarecare îmbunătăţire.
Profitând de lupta dintre împăratul Henric al IV-lea şi papa Grigore al VII-lea, Polonia s-a eliberat de
sub dependenţa faţă de Imperiul german, iar în 1076 Boleslav al II-lea a putut să reia titlul regal,
aceasta fiind ultima încoronare polonă timp de mai bine de două secole. În 1069, el a atacat Kievul şi a
instalat pe tronul marelui cneaz pe Iziaslav, o rudă de-a sa, alungată cu puţin timp înainte de ruşi,
campanie repetată cu aceleaşi rezultate, în 1077. Dar consolidarea puterii centrale venea în
contradicţie, tot mai evidentă, cu tendinţele centrifuge ale nobilimii, mai ales ale marii nobilimi, ale
magnaţilor. Aceştia doreau o putere centrală slabă, capabilă doar să le apere interesele şi nicidecum să
le îngrădească în vreun fel. Din această cauză, marea nobilime, susţinută fiind şi de Imperiul german şi
de Cehia, a organizat un complot împotriva lui Boleslav al II-lea, care a fost înlăturat din domnie şi
obligat să se refugieze în străinătate, în Ungaria. În locul său a fost înscăunat Vladislav I Herman
(1079-1102), care a dus o politică oscilantă, a pierdut titlul regal, a intrat sub influenţa germană, iar
cehii i-au cerut, din nou, tribut pentru Silezia. Statul a început să se divizeze între marile seniorii
feudale şi, în 1097, el a fost nevoit să împartă puterea şi ţara cu fiii săi. Urmaşul său, Boleslav al III-lea
Gură Strâmbă (1102-1138), a reuşit să obţină din nou unirea politică provizorie a teritoriilor polone,
acest fapt fiind înlesnit şi de necesitatea de a rezista presiunilor din ce în ce mai mari exercitate de
nobilii germani, presiuni care începeau să afecteze şi interesele magnaţilor poloni. Astfel, în anul 1109,
atunci când împăratul Henric al V-lea a atacat Polonia, el a fost obligat să se retragă fără a obţine nici
un succes. După ce a respins acest atac al împăratului, Boleslav al III-lea a început lupta pentru alipirea
la Polonia a litoralului de vest, care rămăsese independent. Numeroase campanii au fost organizate în
această direcţie şi, în cele din urmă, în 1122, întreg acest teritoriu a fost cucerit. Astfel, au fost anexate
la Polonia oraşele Wolin, Kolobrzeg, Szczeczin şi altele, dar şi o parte din teritoriile slavilor de pe
litoralul Mării Baltice. Episcopia de Labusz (Labus), creată în 1124 pe malul stâng al Oderului, a
completat, în acelaşi timp, la vest sistemul polon de organizare acleziastică. Episcopia din Pomerania
occidentală, fondată ceva mai târziu, pe la 1140, trebuia să servească drept legătură între teritoriile
cucerite şi Gniezno. Spre sfârşitul domniei însă, datorită politicii centrifuge a magnaţilor, care se
temeau de o consolidare prea mare a puterii centrale, Boleslav al III-lea a fost obligat să recunoască, în
1135, suzeranitatea împăratului asupra Pomeraniei.
După moartea sa, Polonia a intrat definitiv în perioada fărâmiţării feudale. Aceasta şi-a găsit
cea mai fidelă expresie în aşa-numitul Statut al lui Boleslav Gură Strâmbă din 1138. Conform acestui
statut, Polonia a fost împărţită între fiii lui Boleslav al III-lea. Vladislav al II-lea, fiul mai mare, a
primit Silezia, Mieszko a primit cea mai mare parte a Poloniei Mari cu ţinutul Poznan şi o parte din
Kuiawia, Boleslav cel Buclat a primit Mazovia, iar Henric ţinuturile Sandomir şi Lublin. Prin statut se
stabilea principiul senioriatului. Fiul cel mai vârstnic dobândea puterea supremă şi titlul de mare cneaz.
Capitala acestuia era la Cracovia. Pe lângă apanajul său, el mai lua şi apanajul marelui cneaz, în care
intrau ţinuturile Cracovia, Sieradz şi Leczyca, o parte din Kuiawia cu oraşul Knuszewica şi o parte din
Polonia Mare cu ţinutul Kalisz şi Gniezno. Drepturile cnezilor erau mărginite, ei fiind subordonaţi,
teoretic, marelui cneaz. Statutul a consfinţit fărâmiţarea teritorială a Poloniei, i-a dat o puternică bază
juridică şi a permis perpetuarea ei, consolidând, în acelaşi timp, privilegiile şi imunităţile magnaţilor.
Întărirea aristocraţiei feudale, a magnaţilor, a avut drept rezultat fărâmiţarea politică a ţării, care
a fost consfinţită şi de lipsa de legături economice între diferitele regiuni componente ale statului.
Ideea unităţii statale polone nu a dispărut cu desăvârşire, dar ea s-a menţinut la nivelul unui ideal prea
greu de atins în condiţiile vitrege ale vremii.
24
Polonia în faţa expansiunii germane
Permanentele lupte dintre fiii lui Boleslav Gură Strâmbă pentru ocuparea tronului marelui
cneaz au avut urmări nefaste pentru Polonia. Aceste războaie au coincis cu perioada de intensificare a
expansiunii feudalilor şi cavalerilor germani împotriva slavilor din regiunile Elbei şi Mării Baltice. În
anul 1157, ducele Albrecht Ursul a pus stăpânire pe Branibor, important punct strategic de la graniţa
Poloniei şi, în acelaşi an, împăratul german Frederic I Barbarossa a întreprins o campanie împotriva
Poloniei învingându-i pe cnezii care i s-au opus. În deceniile al şaptelea şi al optulea ale secolului al
XII-lea, cavalerii germani au încheiat cucerirea slavilor din regiunile Elebei şi Balticii. Pe acest
teritoriu s-a format statul Brandenburg, care încă de la începuturile existenţei sale a dus o politică
agresivă la adresa Poloniei. În aceste condiţii, situaţia politică internaţională a Poloniei s-a înrăutăţit
considerabil. Cele mai ameninţate erau teritoriile polone din vest, mai ales Pomerania şi Silezia. În
anul 1181, cneazul care stăpânea Pomerania de vest a fost obligat să recunoască suzeranitatea
împăratului german. Situaţia internaţională a Poloniei s-a înrăutăţit şi mai mult după apariţia în
Pomerania a Ordinului Cavalerilor Teutoni, chemat aici în anul 1126 de cneazul Konrad al Mazoviei,
care a crezut că se poate bizui pe ajutorul acestora în lupta împotriva pruşilor. Suveranul Pontif a
contribuit şi el la întărirea Ordinului Teuton, în anul 1234, atunci când, printr-o bulă specială, i-a
recunoscut dreptul de stăpânire asupra teritoriilor cucerite în Prusia. După numai câţiva ani, teutonii au
înfrânt toate rezistenţele pruşilor şi au întemeiat pe teritoriul lor un stat puternic, aflat sub protecţia
suveranului Pontif şi a împăratului german. În anul 1237 s-a produs, cu ajutorul papalităţii, unirea
Ordinului Teuton cu Ordinul Cavalerilor Purtători de Sabie (gladiferi), care cucerise teritorii în
regiunea estică a Mării Baltice. Consolidarea Ordinului Teuton şi a ducatului Brandenburg, ale căror
posesini încadrau din două părţi teritoriile polone, reprezenta o primejdie foarte gravă pentru Polonia,
care era slăbită şi de invazia hoardelor mongole. În 1241, mongolii au atacat Polonia, devastând
regiunile Sandomir, Wislica, Cracovia şi Silezia. În bătălia de la Liegnitz ei au zdrobit armatele
sileziene, după care au înaintat spre Moravia şi Ungaria. Alte invazii mongole care au afectat Polonia
s-au produs în anii 1259 şi 1287 şi au provocat daune dintre cele mai grave.

Colonizarea germană
Pe la mijlocul secolului al XIII-lea au început să pătrundă în Polonia mase de colonişti
germani. Biserica catolică şi, mai ales, mănăstirile au desfăşurat o activitate intensă pentru a atrage
colonişti germani, cu care populau, în primul rând, pământurile nelocuite ce trebuiau defrişate. De
asemenea, cnezii şi feudalii poloni, dorind să-şi mărească veniturile, au încurajat colonizarea germană.
Cu toate acestea, numărul cel mai mare de colonişti germani nu s-a înregistrat în mediul rural, ci în cel
urban. Acest tip de colonizare a fost şi el încurajat de feudalii poloni de care depindeau cele mai multe
oraşe, interesaţi, evident, în creşterea producţiei meşteşugăreşti şi în stoparea afluxului de ţărani fugari
de pe moşiile lor, care-şi căutau refugiul în mediul urban. Procesul de colonizare germană în oraşele
polone s-a desfăşurat mai intens în părţile de vest ale ţării, mai apropiate de graniţele Imperiului
german. În mai multe oraşe din Silezia, precum Zlota Gora, Sroda şi altele, a început chiar să
predomine populaţia de origine germană. Aceasta a adus cu sine dreptul comunal din Germania, mai
ales după modelul oferit de oraşul Magdeburg, care avea în vedere lupta oraşelor împotriva seniorilor
feudali. Pe baza acestui drept, populaţia oraşelor polone a căpătat posibilitatea să-şi organizeze instanţe
judecătoreşti proprii. Totodată, orăşenii au căpătat dreptul de a percepe dări. Locuitorii oraşelor care
foloseau „dreptul de Magdeburg”, plăteau cneazului o contribuţie în bani strict reglementată şi
îndeplineau anumite corvezi. În afară de aceasta, orăşenii plăteau zeciuiala datorată bisericii catolice.
Oraşele erau conduse de câte un „vojt” numit de cneaz, care era înzestrat cu putere administrativă şi
judecătorească. Cu toate acestea, el era obligat să judece împreună cu juraţii aleşi dintre orăşeni.
Procesele cele mai importante se judecau însă de cneaz. Meşteşugarii şi negustorii din oraşe erau, de
regulă, organizaţi în bresle şi ghilde. În cadrul acestei populaţii urbane, lipsită de unitate etnică, s-a
accentuat, treptat, şi procesul de diferenţiere socială. În general, s-au format trei grupuri sociale
diferite, şi anume: patriciatul, format din toţi locuitorii înstăriţi, în bună măsură din elemente germane,
care deţinea puterea în oraş, o categorie mijlocie, formată din negustori şi meşteşugari, mai ales poloni,
care, deşi se bucurau de drepturi comunale, nu participau, totuşi, la administrarea oraşului şi
sărăcimea, predominant polonă, care nu avea nici un drept. Specificul compoziţiei etnice a populaţiei

25
din oraşele polone a exercitat o influenţă directă asupra luptei ce se dădea în cadrul oraşului, făcând să
se amestece contradicţiile sociale cu cele naţionale.

Evoluţii economico-sociale în secolele XII-XIII

În lipsa unei puteri centrale consolidate şi stabile, proprietatea feudală laică şi ecleziastică a
cunoscut un proces de creştere spectaculoasă. Proprietatea feudală medie ajunge să aibe între 200 şi
600 de focuri, iar ţăranii îşi pierd tot mai mult libertatea şi devin şerbi. Cu toate acestea, demn de
remarcat este faptul că pământul arabil aparţinând marelui cneaz continua să depăşească, la mijlocul
secolului al XII-lea, mai mult de jumătate din totalul suprafeţelor cultivate ale ţării. În acelaşi timp, la
fel ca în Europa occidentală, şi în Polonia se dezvoltă forme de colonizare internă, în special prin
defrişare şi mai ales în părţile sudice ale Poloniei Mari şi în Silezia. În ceea ce priveşte oraşele, aici se
poate constata că sistemul de castre şi suburbii tinde să fie înlocuit de curţile nobiliare, în jurul cărora
gravita viaţa economică şi socială a întregii comunităţi. Deşi economia este predominant naturală,
izvoarele vremii dovedesc faptul că ea a cunoscut o dezvoltare lentă, dar permanentă, constatare
valabilă atât în ceea ce priveşte agricultura, cât şi meşteşugurile şi comerţul. Dezvoltarea comerţului,
deşi cea mai lentă dintre toate activităţile economice, s-a făcut simţită, mai ales, datorită numărului
considerabil de târguri care apar acum sau care îşi continuă activitatea. Acum, marea nobilime îşi
întăreşte considerabil puterea, mai ales prin consolidarea imunităţilor sale economice şi juridice, dar nu
este mai puţin adevărat că mica nobilime, cavalerii, continuă să ducă o viaţă precară, cu mult sub
pretenţiile sale. În ciuda acestei dezvoltări economice lente şi a unor structuri sociale feudale foarte
puternice, refacerea politică a statului polon nu a putut fi împiedicată şi ea a început să se facă simţită
de la sfârşitul secolului al XIII-lea.

Refacerea unităţii statului polon în secolul al XIV-lea

Procesul de unificare al regiunilor polone a fost considerabil accelerat nu numai de evoluţiile
economice şi sociale interne, dar şi de nevoile de apărare, deoarece ţara era ameninţată cu distrugerea
totală atât de către Ordinul Teuton, cât şi de marcgraful de Brandenburg. Puterea centrală a beneficiat,
în ceea ce priveşte politica sa de refacere a unităţii ţării şi de lupta împotriva intereselor magnaţilor,
mai ales de sprijinul cavalerilor, al micii nobilimi, al aşa-numitei şleahte, şi al bisericii catolice
autohtone, tot mai strâmtorată în faţa ambiţiilor clerului de origine germană. În schimb ea nu a putut
beneficia de sprijinul orăşenilor, deoarece aceştia erau puţin numeroşi, aveau o situaţie economică
destul de dificilă şi depindeau, în bună măsură, de magnaţi, care acaparaseră conducerea oraşelor.
Evident, marea masă a populaţiei rurale a spijinit şi ea politica de reunificare a puterii centrale,
deoarece se săturase să mai suporte cheltuielilor războaielor purtate între magnaţi.
În aceste condiţii, luptele politice desfăşurate în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, s-au
purtat, mai ales, pentru a se decide care anume din grupările marilor feudali vor înfăptui unificarea
regiunilor polone. La început au avut un rol conducător în lupta pentru unificarea ţării feudalii din
Polonia Mare, tocmai pentru că aici se simţea mai puternic ameninţarea germană. La sfârşitul secolului
al XIII-lea, în fruntea luptei pentru unificare dusă de Polonia Mare s-a aflat cneazul Przemyslaw al II-
lea, care şi-a întins stăpânirile asupra întregii Polonii Mari şi care a anexat la posesiunile sale ţinutul
Cracoviei şi litoralul de răsărit al Mării Baltice. În anul 1295, acesta a reluat titlul de rege al Poloniei,
dar, în acelaşi timp, situaţia sa s-a complicat din cauza luptei pe care o ducea împotriva marcgrafului
de Brandenburg şi a regelui ceh Vaclav al II-lea, căruia a trebuit să-i cedeze ţinutul Cracoviei. Domnia
lui Przemyslav al II-lea nu a durat prea mult, el murind asasinat în anul 1296. După o scurtă perioadă
de dominaţie cehă, lupta pentru unificarea regiunilor polone a fost reluată cu multă energie de cneazul
Vladislav Lokietek (cel Scund) din Brest-Kuiawsk care, înfrângând răscoala patriciatului german din
Cracovia, precum şi pe aceea a patriciatului din mai multe oraşe din Polonia Mare, a pus stăpânire, pe
la 1314, pe întreaga Polonie Mare şi a anexat-o la Polonia Mică. În anul 1320, Vladislav Lokietek s-a
încoronat ca rege al statului polon unit, care cuprindea, pe lângă Polonia Mare şi Polonia Mică,
Kuiawia, Sieradz şi Leczyca. El a dus o politică externă inteligentă, a realizat numeroase alianţe, cu
Ungaria, Danemarca, Norvegia, Suedia, Lituania, care i-au permis să păstreze independenţa statului şi,
mai ales, continuitatea sa. În anul 1331, a reuşit să-i învingă pe cavalerii teutoni la Plowce, dar a eşuat
în încercarea de a cuceri Pomerania şi Gdanskul.

26
Societatea poloneză în secolele al XIV-lea şi al XV-lea
Unificarea politică a ţării a contribuit la dezvoltarea economică ulterioară a regiunilor polone.
În secolele al XIV-lea şi al XV-lea a continuat popularea intensă a regiunilor păduroase şi defrişarea a
noi suprafeţe necesare agriculturii. Colonizarea internă a ţării s-a făcut, în primul rând, prin forţele
ţărănimii polone, care a căutat să se salveze prin fugă de obligaţiile tot mai împovărătoare pe care le
avea faţă de seniorii feudali. Cu toate acestea, şi ţăranii aşezaţi în noile locuri au căzut în dependenţă
feudală. În secolul al XIV-lea au dispărut aproape peste tot ţăranii liberi. Cu toate că şi în această
perioadă obligaţiile ţăranilor faţă de feudali erau mai ales în muncă şi în produse, în prima jumătate a
secolului al XV-lea a început să se răspândească tot mai mult şi dijma în bani, ceea ce era un semn de
modernizare a societăţii polone. Cea mai avansată regiune poloneză pe calea acestei modernizări a
fost, indiscutabiul, Silezia, în timp ce cea mai înapoiată a rămas şi acum Mazovia. Ţăranii poloni mai
aveau, pe lângă obligaţiile faţă de seniorii feudali, şi obligaţii faţă de biserica catolică, în special plata
aşa-numitei decime, adică a zecea parte din toate produsele pe care le obţineau în propria gospodărie.
În timp ce în Polonia Mare această decimă se plătea precumpănitor în bani, în Polonia Mică ea
continua să fie plătită mai ales în produse, în natură.
Cea mai răspândită formă de rezistenţă a ţărănimii în faţa creşterii continue a obligaţiilor faţă
de stăpânii feudali laici şi ecleziastici a constituit-o, în această perioadă, fuga, multe moşii rămânând
nelucrate, în paragină. În aşa-numitul statut Wyslicki, promulgat de Cazinir al III-lea pentru Polonia
Mică, se arăta în mod expres că din cauza plecării ţăranilor, adeseori domeniile stăpânilor lor se
depopulau şi rămâneau nelucrate. Starea de nemulţumire a ţărănimii polone a favorizat răspândirea în
rândurile ei a unei serii de erezii religioase egalitariste. Poate cel mai elocvent exemplu în acest sens îl
constituie răspândirea, la începutul secolului al XIV-lea, a ereziei valdense. Adepţii acestei erezii
îndemnau lumea să instituie egalitatea averilor şi criticau cu asprime bogăţia şi viaţa clarului, mai ales
a înaltului cler, care ducea o viaţă foarte asemănătoare cu aceea a nobilimii laice. Pentru lupta
împoptriva ereziilor în Polonia a fost introdusă inchiziţia. În 1315, numai în Silezia, au fost arşi pe rug
câteva sute de eretici valdensi. Dar, cu toată această crâncenă reprimare, răspândirea eraziilor în
Polonia nu a putut fi împiedicată. Astfel, la mijlocul secolului al XIV-lea a căpătat o mare răspândire
în rândurile ţărănimii polone, mai ales în Polonia Mică, mişcarea eretică a flagelanţilor, care erau
adepţii unei vieţi ascetice. În secolul al XV-lea un mare răsunet l-a avut în Polonia mişcarea husită,
care şi-a găsit numeroşi adepţi în rândurile ţărănimii sărace şi ale plebei orăşeneşti. Husitismul a
provocat multe răscoale, numeroase biserici şi mănăstiri catolice fiind distruse. Evident însă că toate
aceste răscoale şi erezii nu au putut să schimbe structurile societăţii feudale polone, deoarece nu
veneau cu nici o ofertă în acest sens. Scopul ereticilor şi al răsculaţilor era acela utopic de a se reveni
la un creştinism sărac şi egalitarist, ceea ce era imposibil de realizat în condiţiile vremii, când
structurile feudale ale societăţii erau bine consolidate.
În aceeaşi perioadă a secolelor al XIV-lea şi al XV-lea se constată în Polonia un progres
important al producţiei meşteşugăreşti. Silezia, în special oraşul Wroclaw, ajunge renumită în întreaga
Europă prin producţia sa de ţesături. Cracovia devine un mare centru de producţie a postavurilor.
Documentele vremii amintesc meşteşugari aparţinând celor mai diferite specialităţi: ţesători, postăvari,
turnători, sticlari, gravori, zugravi, tâmplari şi cizmari. Organizaţi în bresle, care au luat naştere în
oraşele polone încă din perioada anterioară, în secolele al XIV-lea şi al XV-lea meşteşugarii au intrat
într-un accelerat proces de diferenţiere socială. Întreaga conducere a breslelor era concentrată în
mâinile meşterilor. Calfele şi, în special, ucenicii se aflau într-o situaţie de dependenţă faţă de meşteri.
Comerţul exterior al Poloniei a cunoscut importante progrese în această perioadă. La fel ca şi în
secolele anterioare, rolul predominant îl deţinea comerţul de tranzit cu ţările din Europa de răsărit şi
cea de apus. Comerţul cu coloniile genoveze de pe litoralul Mării Negre şi, în primul rând, cu Caffa a
căpătat o însemnătate deosebită în secolul al XIV-lea. Din Caffa se exportau pe pieţele polone mătăsuri
şi condimente, alaun şi alte mărfuri preţioase. Polonia întreţinea un comerţ intens şi cu oraşele ruse, cu
Cehia, Ungaria şi Slovacia. Din Polonia se exportau în Ungaria şi Slovacia cositor, sare şi stofe şi se
importau cupru, fier, vin şi ceară. Se făcea un comerţ intens şi cu Flandra, de unde se importau
postavuri scumpe şi vinuri. Oraşele polone de pe litoral –Szczeczyn, Kolobrzeg, Gdansk, care nu
făceau încă parte efectiv din statul polon, participau activ la comerţul din Marea Baltică, stabilind
strânse legături comerciale cu Novgorodul, Flandra, Anglia şi Scandinavia. Unele oraşe polone, cum ar

27
fi Cracovia, Wroclaw, Szczeczyn şi Kolobrzeg, făceau parte din Liga Hanseatică. În acelaşi timp,
dezvoltarea comerţului intern a contribuit în mod esenţial la consolidarea statului polon şi a puterii
regilor poloni. În sfârşit, mai trebuie remarcat şi faptul că în această perioadă multe oraşe polone au
reuşit să-şi dobândească autonomia administrativă şi să iasă de sub controlul nemijlocit al magnaţilor,
devenind un sprijin important pentru monarhie.
Pe măsură ce privilegiile şi rolul magnaţilor în viaţa politică a Poloniei s-au diminuat
considerabil, au crescut însă privilegiile nobilimii mici şi mijlocii, ale şleahtei. Dezvoltarea statului
polon reclama insistent o legislaţie unitară. În locul unei legislaţii unice pentru întregul regat polon, s-
au elaborat în vremea domniei lui Cazimir al III-lea (1333-1370) diferite coduri de legi: Statutul
Wyslicki pentru Polonia Mică şi Statutul Piotrkowski pentru Polonia Mare. Aceste statute, bazate pe
dreptul cutumiar existent mai înainte în Polonia, reflectau, în acelaşi timp, importantele progrese
economico-sociale, care avuseseră loc în ţară. Statutele reglementau diferite probleme de drept civil şi
penal, raporturile dintre clasele şi categoriile sociale, probleme de judecată şi de procedură judiciară.
Legislaţia avea un caracter feudal bine definit. Situaţia ţăranilor s-a înrăutăţit prin introducerea acestor
statute, care au făcut mai anevoioasă plecarea lor de pe domeniile feudale.
Neavând nici un interes să întărească puterea regală, magnaţii laici şi ecleziastici au folosit
orice posibilitate ca s-o limiteze în folosul lor. O astfel de posibilitate s-a ivit atunci când puterea
regală în Polonia a fost preluată de Ludovic de Anjou (1370-1382), nepot al lui Cazimir al III-lea, care
era şi rege al Ungariei. Nedispunând în Polonia de poziţi economice, sociale şi politice solide, acesta a
fost nevoit să accepte o serie de concesii în folosul feudalilor poloni. În anul 1374, el a dat aşa-numitul
privilegiu de la Kosice, potrivit căruia magnaţii şi şleahta erau scutiţi de orice fel de prestaţie, în afară
de serviciul militar şi de un impozit mic de doi groşi pentru fiecare lan (unitate de măsură a suprafelor
care varia între 17 şi 25 de hectare) de pământ. Acest privilegiu a marcat începutul procesului de
constituire legală a sistemului de privilegii al nobilimii polone, care în cele din urmă va constitui una
din principalele cauze ale destrămării statului polon în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Peste
alte opt decenii, Statutele de la Nieszawa, din 1454, au constituit un alt important succes pentru
şleahtă. Aceste statute, care îngrădeau şi mai mult puterea regală, acordau şleahtei dreptul de a înfiinţa
tribunale proprii eligibile. Era interzis cumulul funcţiilor celor mai importante, a locotenentului regal, a
starostelui şi a voievodului, care conducea administraţia locală. Regele a promis că puterea centrală nu
va decreta noi legi şi nu va declara război, fără consimţământul şleahtei constituite în adunare
generală. Adunările generale de stat şi teritoriale ale feudalilor s-au transformat spre sfârşitul secolului
al XV-lea şi la începutul secolului al XVI-lea în cele mai importante organe ale statului feudal polon:
seimiki şi seimurile. Statutele din 1454 au marcat o etapă importantă în procesul formării monarhiei
feudale, cu reprezentarea stărilor sociale. În Polonia, principala particularitate a monarhiei de stări a
reprezentat-o înlăturarea reprezentanţilor oraşelor din organele reprezentative ale puterii de stat.

Viaţa politică
În ciuda creşterii, treptate dar sigure, a puterii nobilimii, mai ales a şleahtei, autoritatea centrală
a atins, în Polonia secolelor al XIV-lea şi al XV-lea, apogeul, maxima ei strălucire. Mai ales în a doua
jumătate a secolului al XV-lea, Polonia a ajuns să se afle în centrul unui sistem dinastic uriaş, care
cuprindea, cu mici excepţii, Europa centrală şă răsăriteană, a ajuns să fie cel mai întins stat europen, să
aibă o pondere deosebită în cadrul sistemului de relaţii internaţionale din această vreme. În secolul al
XIV-lea întreaga Europă centrală şi orientală forma o singură zonă vastă economică şi culturală. Ea se
întindea de la ţărmurile Mării Negre până la Marea Baltică, înglobând Rutenia cu Haliciul şi
Novgorodul, Lituania, Polonia, Cehia, Ungaria, statele germane, până în Italia de nord. Schimburile
comerciale şi culturale în cadrul acestei zone, dar şi acelea cu apusul şi cu răsăritul continentului
european, precum şi cele cu Asia şi Orientul Îndepărtat au fost deosebit de intense până la instaurarea
dominaţiei otomane în bazinul Mării Negre. În această întinsă arie geografică, un rol deosebit de
important, poate cel mai important, l-a jucat Polonia dinastiei Piast şi apoi a dinastiei Jagiellone.
Edificarea definitivă a statului polon medieval a fost desăvârşită, în bună măsură, în vremea
ultimului rege din dinastia Piast, Cazimir al III-lea, fiul şi urmaşul lui Vladislav Lokietek. El a păstrat
în atribuţiile administraţiei regale funcţiile de palatin şi castelan din teritoriile supuse direct coroanei
polone. Staroştii, care apăruseră încă de la începutul secolului al XIV-lea, având ca principală obligaţie
păstrarea registrelor cu acte judiciare, sunt subordonaţi complet autorităţii centrale, fiind numiţi şi
28
revocaţi de rege. Tezaurul şi cancelaria sunt, de asemenea, centralizate. Este introdus un impozit
principal, numit colecta generalis. Veniturile regalităţii au crescut considerabil şi din taxele vamale,
precum şi din veniturile produse de domeniile administrate direct de coroană. Cancelariile regionale
ale fostelor ducate îşi încetează definitiv activitatea. Cancelaria regală capătă o organizare coerentă,
fiind condusă de marele cancelar secondat de vice-cancelar. Cazimir al III-lea a încercat, în anul 1338,
şi o reformă monetară prin introducerea grosului de Cracovia, dar ea va eşua, pe teritoriul polon
continuând să fie folosite monede foarte diverse, în special ducatul de aur unguresc. Adunările locale
nobiliare şi-au pierdut cea mai mare parte din atribuţii, care au fost transferate asupra consiliului regal.
În sfârşit, Cazimir al III-lea şi fixat o reşedinţă permanentă la Cracovia, în Polonia Mică, ceea ce a
provocat nemulţumirile nobililor din Polonia Mare.
În politica externă, Cazimir al III-lea a avut de făcut faţă ameninţărilor venite dinspre cavalerii
teutoni şi regii cehi, fapt pentru care el a pus bazele unei apropieri de Lituania. La mijlocul secolului al
XIV-lea, el a început şi expansiunea polonă spre est, sub impulsul seniorilor cracovieni. Între anii 1348
şi 1366, Polonia va anexa Rutenia şi Haliciul, care vor forma 25% din suprafaţa şi 30% din populaţia
regatului. Ceva mai târziu, la sfârşitul domniei lui Vladislav al II-lea Jagiello, în 1434, teritoriile rutene
vor forma palatinatele polone ale Ruteniei, Volîniei şi Podoliei.
Cazimir al III-lea a murit fără a avea un urmaş direct pe linie masculină şi, din această cauză,
coroana polonă a revenit nepotului său de soră, Ludovic de Anjou, regele Ungariei, care va realiza
prima uniune dinastică polono-maghiară între 1370 şi 1382, atât timp cât s-a aflat pe tronurile celor
două ţări. Deoarece Ludovic era mult mai legat de Ungaria şi-şi petrecea cea mai mare parte a timpului
la Buda, puterea în Polonia a fost preluată, de facto, de nobilimea din Polonia Mică, care în 1381 a
instituit un consiliu de regenţă format din cinci membri şi condus de Zawisza de Kurozweki, episcop
de Cracovia. Situaţia aceasta s-a prelungit până la moartea lui Ludovic de Anjou, din 1382, când,
neexistând urmaşi pe linie masculină, tronurile celor două ţări au revenit fiicelor sale Maria, în
Ungaria, şi Jadwiga, în Polonia. Iniţial, Ludovic a încercat să impună pe tronul polon pe Maria,
căsătorită cu Sigismund de Luxemburg, dar nobilimea nu a acceptat această perspectivă, care ar fi
transformat Polonia într-un apanaj al Casei de Luxemburg, dinastie străină de ţară. În aceste condiţii,
Maria şi Sigismund vor domni în Ungaria, iar Polonia va reveni Jadwigăi, care se va căsători cu
cneazul lituanian Jagiello. Această căsătorie a avut o importanţă deosebită, deoarece a trasat
principalele linii de politică externă pe care le va urma Polonia în secolele următoare. Pentru că
Jagiello era păgân, el a fost obligat să se creştineze, în rit catolic, în anul 1386, anul căsătoriei sale cu
Jadwiga, şi să adopte numele de Vladislav al II-lea, ca rege al Poloniei, după ce, în prealabil, între cele
două ţări fusese încheiată Uniunea de la Krewo din 1385.
Înainte însă de a continua expunerea evenimentelor care au marcat istoria polonă din această
perioadă, credem că este absolut necesară o scurtă incursiune în istoria Lituaniei, unul din marile state
ale Europei răsăritene, care prin alegerea făcută în 1385 a marcat profund evoluţiile ulterioare ale
acestei părţi a continentului nostru.
Lituanienii, a căror limbă aparţine sub-grupului baltic al familiei indo-europene, apar destul de
târziu pe scena istoriei, într-un moment în care ocupau deja, de multă vreme, pădurile baltice. În
secolul al XII-lea, lituanienii trăiau în triburi conduse de aşa-numiţii kunigas, oameni bogaţi şi
puternici. Aceştia aveau mici fortificaţii şi cete fidele de luptători. Evoluţiile interne, economice şi
sociale, dar mai ales ameninţarea externă reprezentată de cavalerii germani, de teutoni, au grăbit
procesul de unificare statală a triburilor lituaniene. La mijlocul secolului al XIII-lea, în fruntea
triburilor lituaniene aflate într-un stadiu avansat de organizare statală, izvoarele îl amintesc pe un
anume Mindoug sau Mindaugas, care a domnit între 1240 şi 1263. Acesta a trecut la creştinism şi a
primit coroana regală de la papa Inocenţiu al IV-lea, dar foarte repede a rupt relaţiile cu Occidentul şi a
redevenit păgân. Asasinarea sa din 1263 a fost urmată de lupte pentru domnie şi de domnii efemere.
Cu toate acestea, spre sfârşitul secolului al XIII-lea, Viten sau Vytenis a reuşit să-i unească din nou pe
lituanieni. A domnit între 1295 şi 1316, s-a purtat ca un mare duce energic atât în interior, cât şi în
relaţiile sale internaţionale şi a murit luptând împotriva cavalerilor teutoni. Fratele său, Gedimin sau
Gediminas (1316-1341) este considerat însă adevăratul întemeietor al statului lituanian. El a desăvârşit
unificarea triburilor lituaniene şi s-a străduit să facă din pământurile sale o entitate politică viabilă. În
timpul domniei sale, Lituania a început să se extindă masiv în teritoriile ruseşti, iar capitala s-a stabilit
la Vilnius. Fiul său Olgierd sau Algirdas (1341-1377) i-a continuat opera. Ajutat de fratele său Keistut
29
sau Kestutis, care avea obligaţia să oprească în vest înaintarea cavalerilor teutoni, el şi-a consacrat
întreaga energie expansiunii către est. Astfel, a cucerit cu rapiditate, Volînia, Kiev, Cernigov, o bună
parte din regiunea Smolensk, a intrat în conflict cu polonii pentru Volînia şi i-a înfrânt pe mongoli. A
făcut ca graniţele Lituaniei să se întindă de la Marea Baltică până la Marea Neagră şi a dorit să-şi
extindă stăpânirile asupra întregii Rusii. Cu acest scop, a întreprins trei campanii împotriva statului
moscovit, a asediat Moscova de două ori, dar nu a putut s-o cucerească. În ansamblu însă, expansiunea
lituaniană în Rusia a fost încununată de succes datorită fărâmiţării de aici, dar şi datorită faptului că ea
nu era văzută ca expansiunea unei puteri străine. Atunci când statul lituanian a atins coastele Mării
Negre se pare că două treimi, dacă nu chiar trei pătrimi, din populaţia sa era formată din ruşi. Oraşele
continuau să rămână ruse, boierii ruşi şi biserica ortodoxă îşi păstrau integral privilegiile, iar elita
politică rusă şi cea lituaniană guvernau împreună statul şi tindeau să formeze o singură elită, numărul
căsătoriilor mixte fiind foarte mare. Armata, administraţia, justiţia, finanţele lituaniene au fost
organizate, în bună măsură, după modelul rus, iar limba rusă devenise limba oficială a noului stat.
Statul lituanian din această perioadă poate fi văzut şi ca un moştenitor direct al Rusiei kievene, ceea ce
explică şi îndelungata sa rivalitate cu Moscova. Dar după moartea lui Olgierd, cursul politicii
lituaniene s-a schimbat radical, ţara îndreptându-se, tot mai mult, spre Polonia şi spre modelul polonez.
Jagiellon, fiul lui Olgierd, prin acordul de la Krewo, din 1385, prin căsătoria sa cu Jadwiga şi prin
creştinarea în formă catolică a atras Lituania într-o uniune dinastică cu Polonia, a îndreptat ţara spre
catolicism şi spre Occident. Evident, această evoluţie nu s-a făcut fără împotrivirea unei mari părţi a
elitei politice lituaniene. În 1392, Jagiellon a trebuit să-l recunoască pe vărul său, Vitold sau Vitautas,
ca mare duce al Lituaniei, dar aflat în continuare sub vasalitatea sa. Intenţiile lui Svidrigaillo, fratele
lui Vitold, de a scoate Lituania de sub vasalitatea polonă nu s-au putut materializa, astfel încât ţara se
va catoliciza şi occidentaliza tot mai mult.
La baza uniunii de la Krewo, din 1385, nu au stat însă numai interese dinastice sau dorinţele de
mărire ale părţilor semnatare. Un element esenţial care a făcut posibilă această uniune l-a constituit
ameninţarea, din ce în ce mai mare, reprezentată de Ordinul Cavalerilor Teutoni. În acelaşi timp,
uniunea de la Krewo a permis Poloniei să-şi continue expansiunea spre est, în 1387 ea reuşind să
cucerească Haliciul, care fusese un timp sub stăpânirea Ungariei lui Ludovic I cel Mare. Uniunea
polono-lituaniană a făcut posibilă îndepărtarea pericolului teuton, cavalerii ordinului suferind două
mari înfrângeri la Grünwald, în 1410, şi la Marienburg, în 1422 şi fiind obligaţi să accepte pacea de
la Mielno, prin care renunţau definitiv la regiunea Samogiţia. Domnia lui Vlaidslav al II-lea (1386-
1434), una din cele mai lungi şi mai glorioase domnii din istoria Poloniei, a lăsat o ţară puternic
consolidată în interior şi foarte respectată în exterior, membră activă a relaţiilor internaţioale care se
desfăşurau în această parte a Europei.
Urmaşul său, Vladislav al III-lea (1434-1444), nu a domnit efectiv în Polonia, deoarece până în
1440 vârsta nu i-a permis acest lucru, iar din 1440 s-a mutat la Buda ca rege al Ungariei, realizând cea
de-a doua uniune dinastică polono-maghiară. În această situaţie, ţara a fost condusă de o regenţă în
frunte cu episcopul Zbigniew Olesnicki (1434-1447). A fost o perioadă de dominaţie absolută a
magnaţilor, mai ales a celor din Polonia Mică, din Cracovia şi Sandomir. Aceştia erau nemulţumiţi de
politica maghiară a regelui Vladislav al III-lea şi, din această cauză, nu i-au acordat nici un ajutor în
lupta sa antiotomană.
Apariţia turcilor otomani în Europa la mijlocul secolului al XIV-lea a reprezentat o ameninţare
nu numai pentru popoarele şi statele sud-est europene, dar şi pentru cele din părţile centrale şi
răsăritene ale continentului. Regele Vladislav al III-lea al Poloniei şi I-ul al Ungariei, sprijinit puternic
de voievodul Transilvaniei, Iancu de Hunedoara, a înţeles acest pericol şi s-a hotărât să-l înfrunte
deschis, pe calea armelor. Astfel, în toamna anului 1443 şi în iarna care a urmat armatele maghiare şi
române conduse de Iancu de Hunedoara au provocat tucilor mari pierderi în cadrul a ceea ce s-a numit
„campania cea lungă”, desfăşurată la sud de Dunăre, în regiunea cuprinsă între fluviu şi Munţii
Balcani, obligându-i pe aceştia să accepte pacea de la Adrianopol, întărită la Seghedin de regele
Vladislav al III-lea. Dar regele era tânăr şi dornic de aventură, astfel încât nu a respectat termenii păcii
şi, în ciuda sfaturilor lui Iancu de Hunedoara, i-a atacat din nou pe turci, în toamana anului 1444.
Expediţia sa, desfăşurată fără să aibă nici un fel de sprijin din partea Poloniei, s-a încheiat cu dezastrul
de la Varna, din 10 noiembrie 1444, în timpul căruia el şi-a găsit moartea.

30
 O dată cu urcarea pe tronul polon a lui Cazimir al IV-lea, fratele lui Vladislav al III-lea şi mare
duce al Litunaiei, uniunea polono-lituaniană s-a consolidat, dar a încetat şi orice fel de ostilitate cu
Imperiul otoman. Interesat de lupta împotriva Ordinului Teuton, de problemele Mării Baltice şi de cele
ale Europei centrale, Cazimir al IV-lea a inaugurat o politică de menajare a intereselor otomane în
schimbul neamestecului turcilor în problemele care-l preocupau. Această poziţie a fost consfinţită prin
tratatul din 1489 şi va deveni o constantă a politicii externe a Poloniei pentru aproximativ două secole.
Cazimir al IV-lea a reuşit să obţină victoria în ultimul mare război purtat împotriva Ordinului teuton
între anii 1454 şi 1466. Prin pacea de la Torun, Polonia şi-a recăpătat litoralul de est al Mării Baltice
cu oraşul Gdansk, ţinutul Chelmno şi o parte din Prusia, iat teutonii i-au recunoscut suzeranitatea. În
1471, Cazimir al IV-lea a reuşit să impună pe tronul Cehiei pe unul din fii săi, pe Vladislav, care, în
1490, la moartea lui Matia Corvin, va deveni şi rege al Ungariei. În acest fel la sfârşitul secolului al
XV-lea Polonia a devenit unul din cele mai puternice state din Europa.

31
 CEHIA

Cehii şi slovacii în secolele VI-X

Teritoriul Cehiei se mărginea la vest şi sud-vest cu un lanţ muntos, denumit Pădurea Cehă, iar
la nord-vest cu Munţii Metalici. Astfel, triburile slave de apus, care locuiau pe acest teritoriu, erau
despărţite de vechile triburi germane prin munţi şi păduri. Dar între aceste triburi şi triburile slave care
locuiau mai spre răsărit, mai ales triburile din Moravia, se aflau numai dealuri. Acest fapt a contribuit
la apropierea ce s-a produs în cursul dezvoltării istorice între triburile din Cehia (cehii, zlicenii, dulebii
etc.) şi triburile din Moravia, care erau mai dezvoltate din punct de vedere economic şi social. În partea
sud-estică, Moravia se învecina cu teritoriile dintre Dunăre şi Carpaţi, populate de triburile slavilor,
care sunt strămoşii slovacilor contemporani.
Strămoşii cehilor au fost agricultori sedentari, creşterea vitelor fiind ocupaţia principală a
triburilor ceho-morave şi slovace numai în regiunile muntoase, unde se găseau din abundeţă păşuni. În
ceea ce priveşte cerealele, se cultiva meiul, orzul şi grâul. O mare însemnătate pentru agricultură a
avut-o dezvoltarea meşteşugurilor, printre care şi producţia de unelte agricole. Apariţia timpurie a
oraşelor cehe este strâns legată de progresul meşteşugurilor şi comerţului. La începuturile lor, oraşele
se prezentau ca nişte locuri întărite, graduri, destinate, în primul rând, conducătorilor de triburi. În
secolul al X-lea, unele oraşe, care aveau condiţii deosebit de favorabile, au devenit centre
meşteşugăreşti şi comerciale.
Treptat, şi la triburile cehe a început să se manifeste un proces de descompunere a societăţii
tribale, a diferitelor clanuri, de transformare a lor în obşti săteşti. A urmat un proces destul de rapid de
diferenţiere socială, de formare a unei aristocraţii funciare tot mai puternice şi mai bogate. Astfel, s-au
pus bazele structurilor necesare dezvoltării unei societăţi feudale.

Primele formaţiuni statale

Dezvoltarea internă a societăţii cehe şi creşterea ameninţărilor din afară a făcut necesară şi
posibilă apariţia primelor formaţiuni statale, printre cele mai vechi de acest fel din întreaga lume slavă.
În condiţiile intensificării ameninţării exercitate de triburile avare, în anul 623, a apărut aşa-numitul
stat al lui Samo, un negustor de origine francă stabilit în lumea cehă. După ce a îndepărtat pericolul
avar, Samo a fost nevoit să lupte împotriva regelui francilor, Dagobert I (629-639), care a încercat să-i
cucerească pe slavii apuseni. Două expediţii ale francilor au fost respinse de oştile lui Samo. Statul lui
Samo cuprindea în limitele sale, în afara triburilor din Cehia, Moravia şi Panonia, şi triburile slave din
Silezia, Luzacia şi din alte regiuni de pe cursul mijlociu al Elbei. Dar la moartea lui Samo (658), statul
condus de el, lipsit de coeziune internă, s-a destrămat la fel de repede pe cât s-a format.
Ameninţate de expansiunea imperiului franc al lui Carol cel Mare, iar apoi de Germania
condusă de Ludovic Germanicul, în prima jumătate a secolului al IX-lea, între Dunărea mijlocie şi
cursul superior al fluviilor Elba şi Oder, triburile slavilor apuseni au format un stat întins, aşa-numita
Moravie Mare. Acest stat a fost pe deplin consolidat de cneazul Moimir (818-846), care a reuşit să-l
înfrângă şi să-l alunge pe Pribina, cneazul Nitrei, aflată pe teritoriul Slovaciei de azi, aliat al lui
Ludovic cel Pios în încercarea acestuia de a distruge Moravia Mare. Dar lupta lui Moimir cu Ludovic
Germanicul, urmaşul lui Ludovic cel Pios, s-a încheiat prin înfrângerea şi înlocuirea sa din domnie cu
nepotul său, Rastislav (846-870). Acesta nu a putut rămâne multă vreme aliatul lui Lodovic
Germanicul, deoarece o astfel de politică ar fi însemnat dispariţia statului pe care-l conducea. În faţa
tendinţelor feudalilor germani de a-şi impune dominaţia asupra Moraviei Mari şi de a impune
locuitorilor săi catolicismul, Rastislav a rupt alianţa cu cel căruia îi datora domnia şi s-a situat în
fruntea luptei cehilor pentru apărarea propriei identităţi. Lupta împotriva tendinţelor expansioniste ale
feudalilor germani a determinat crearea în Moravia Mare a unei organizaţii bisericeşti slave, proprii.
Aceeaşi luptă a făcut necesară pentru Moravia Mare o apropiere politică de Imperiul bizantin, care
avea aceleaşi interese în oprirea expansiunii germane spre răsărit. În 863, la cererea lui Rastislav,
bizantinii i-au trimis în Moravia Mare pe fraţii Constantin (Chiril) şi Metodiu, a căror activitate a avut
o mare importanţă politică şi culturală în istoria mai multor popoare slave. Această activitate a
cotribuit la crearea, în cazul acestor popoare slave, a unei organizaţii bisericeşti aflată în strânsă

32
legătură cu biserica ortodoxă de răsărit, iar prin serviciul divin în limba slavă s-au pus bazele scrisului
şi ale alfabetului acestei limbi, alfabetul glagolitic sai chirilic.
La fel ca în cazul lui Moimir, Rastislav a fost înlocuit, în cele din urmă, de acelaşi Ludovic
Germanicul, cu Svatopluc (870-894). Acesta a schimbat însă şi el destul de repede orientarea politică,
obligându-l pe fostul său protector şi aliat să recunoască, în 874, independenţa Moraviei Mari. Acum,
statul morav atinge apogeul, extinzându-şi dominaţia asupra Panoniei, precum şi asupra teritoriilor
locuite de slavi de pe cursurile fluviilor Elba şi Oder şi din Munţii Carpaţi. Spre sfârşitul domniei lui
Svatopluc şi după moartea acestuia, statul morav a intrat într-o perioadă de declin, care se va termina
cu dispariţia sa. Moravia Mare era, din multe puncte de vedere, o construcţie statală artificială şi
forţată, lipsită de stabilitatea internă necesară supravieţuirii. Sub urmaşii lui Svatopluc au început
luptele interne pentru putere, unele triburi slave s-au desprins de stat, după care acesta s-a dezintegrat
sub loviturile date de triburile nomade ale maghiarilor în anii 905-906. Ungurii au cucerit regiunile
slovace, care alcătuiau aproximativ jumătate din întregul teritoriu al Moraviei Mari şi, din acest
moment, dezvoltarea istorică a slovacilor, care au căzut sub stăpânire străină, a cunoscut altă cale,
deosebindu-se de dezvoltarea cehilor care şi-au format un stat propriu, de sine stătător.

Apariţia statului ceh

La sfârşitul secolului al IX-lea şi la începutul secolului al X-lea s-a format şi consolidat statul
ceh, avanpostul cel mai avansat al slavilor apuseni în lumea germană. Cnezatul ceh a luat fiinţă la
sfârşitul secolului al VII-lea şi la începutul celui următor. În secolul al IX-lea acest cnezat făcea parte
din Moravia Mare, adunând la un loc toate triburile cehe şi slave care locuiau în teritoriul înconjurat de
munţi de pe cursul superior al fluviului Elba şi al afluenţilor săi, Vltava şi Ogra. În acest teritoriu a
avut loc şi s-a încheiat în secolul al IX-lea etnogeneza poporului şi a limbii cehe. Cehii au ieşit din
componenţa Moraviei Mari pe la 895-896, cneazul Bratislav I ştiind să apere independenţa ţării sale în
faţa atacurilor repetate ale maghiarilor. Ceva mai târziu, pe parcursul secolului al X-lea, cnezii cehi
Boleslav I (935-967) şi Boleslav al II-lea (967-999) au reuşit să înfrângă toate rezistenţele interne şi să
desăvârşească unitatea statului.
Pe plan extern, cnezii cehi au dus o politică permanentă de echilibru între puterile care le
înconjurau statul şi au reuşit să-i apere independenţa. Astfel, cneazul Boleslav I a sprijinit militar pe
împăratul german Otto I, care în bătălia de la Lechfeld, de lângă Augsburg, din 955, a oprit definitiv
triburile maghiare ce căutau să pătrundă spre Occident. Ca o consecinţă a acestei politici, el a reuşit să
anexeze Moravia şi unele teritorii vecine de pe cursul superior al fluviului Oder şi din regiunea
Cracoviei. În a doua jumătate a secolului al X-lea s-a produs o apropiere între Cehia şi Rusia kieveană,
în 981 fiind stabilită chiar o graniţă comună, după ce marele cnez al Kievului, Vladimir Sviatoslavici,
a cucerit ţinutul Przemysl.

Economia şi societatea cehă în secolele XI-XIII

Dezvoltarea structurilor societăţii feudale în Cehia a fost determinată şi însoţită de însemnate
progrese în domeniul economic. În secolul al XII-lea o mare parte din teritoriul ţării era folosit pentru
practicarea agriculturii. Tehnica agricolă s-a îmbunătăţit considerabil. Asolamentul trienal şi lucrarea
pământului cu plugul de fier perfecţionat se practicau în mod curent. Deşi economia ţării era
predominant naturală, iar meşteşugurile nu se separaseră complet de agricultură, totuşi şi în
dezvoltarea oraşelor au fost obţinute progrese însemnate în secolele XI-XIII. Pe drumurile comerciale,
care tăiau Cehia de la est la vest şi de la nord la sud, ţara fiind situată în centrul reţelei terestre de
drumuri comerciale europene, s-au ridicat, alături de Praga, oraşele mari ale Moraviei –Brno şi
Olomouc–, care au devenit importante centre comerciale şi meşteşugăreşti.
În acelaşi timp, aceasta a fost o perioadă în care proprietatea feudală mare şi mică, laică şi
ecleziastică, a continuat să crească şi să se consolideze. Dreptul de a folosi terenurile nelucrate şi
pădurile, precum şi defrişarea terenurilor şi înfiinţarea de sate noi, depindeau, în mare măsură, de
bunăvoinţa seniorilor feudali. Aceştia erau interesaţi să înfiinţeze sate noi, pe care să le populaze cu
ţărani aserviţi şi să interzică, astfel, populaţiei din împrejurimi folosirea bunurilor obşteşti. Pe această
cale o mare parte a ţăranilor liberi au fost aduşi în şerbie şi şi-au pierdut propriile pământuri.
Importanţa crescândă a domeniului feudal în viaţa economică a Cehiei a contribuit la creşterea
şi mai mare a puterii politice a marilor seniori feudali. Cavaleria feudală devenise, încă din secolul al
33
XI-lea, elementul principal al armatei cehe. Pământurile distribuite de cnezi feudalilor mari şi mici au
devenit, treptat, din posesiuni condiţionate, proprietăţi private necondiţionate şi ereditare. Dar
principalul mijloc prin care s-a consolidat puterea seniorilor feudali în această perioadă a fost
imunitatea tot mai mare de care se bucurau aceştia în raporturile lor cu statul. Ei aveau dreptul de a-şi
întreţine propria armată, de a împărţi dreptatea pe domeniile lor, de a bate monedă şi de a încasa taxe şi
impozite de diferite feluri.
Din punct de vedere politic, consolidarea structurilor feudale ale societăţii cehe a avut ca
principală consecinţă fărâmiţarea teritorială a statului şi o stare de anarhie tot mai accentuată.
Teritoriul statului s-a divizat în aşa-numitele crajne, condusă fiecare de către un mare senior. În centrul
acestor regiuni se afla, de obicei, o fortificaţie (hrad), care asigura securitatea seniorului şi a populaţiei
din teritoriul înconjurător. Toate funcţiile administrative principale, judecătoreşti şi financiare din
cuprinsul crajnei se aflau în mâinile seniorului local, în folosul căruia se percepeau venituri speciale.
Seniorii locali formau, de asemenea, oastea de luptă a regiunii lor. Tot ei dezbăteau problemele
regiunii la adunările regionale, dar importanţa acestora manifesta tendinţe din ce în ce mai evidente de
scădere. În conducerea centrală a statului şi în justiţie toate funcţiile importante erau ocupate de
seniorii feudali. Cnezii cehi nu mai aveau dreptul să ia hotărâri în problemele referitoare la război şi la
încheierea păcii sau în problemele financiare fără aprobarea marilor seniori, care ocupau poziţii cheie
în toate aceste domenii.
Declinul puterii centale s-a realizat în favoarea centrelor locale de putere, principalele
beneficiare ale dezvoltării economice în condiţiile accentuării economiei naturale. Dar aceasta nu a
însemnat izolarea totală a diferitelor regiuni ale Cehiei, care erau legate între ele prin comunitatea de
limbă şi cultură. În ciuda fărâmiţării politice, oraşul Praga şi-a păstrat importanţa de centru al întregii
ţări. Aceste elemente de unitate au permis cehilor să respingă tentativele feudalilor germani de
cotropire a ţării. Cnezii cehi Bretislav I (1034-255), Spytihnev al II-lea (1055-1061) şi Vratislav al II-
lea (1062-1092) au reuşit să înfrângă, de mai multe ori, armate germane, dar şi poloneze. În anul 1126,
sub conducerea cneazului Sobeslav I (1125-1140), cehii au înfrânt la Chlumec armatele împăratului
Lothar al II-lea, l-au luat prizonier şi l-au obligat să recunoască independenţa Cehiei. Din această
cauză, împăratul Frederic I Barbarossa a fost obligat să schimbe metodele de cucerire şi a atras de
partea sa o serie de mari seniori feudali cehi, cum ar fi cneazul de Moravia şi episcopul de Praga, pe
care i-a făcut principi ai Imperiului german şi le-a acordat independenţa deplină, inclusiv aceea faţă de
regele Cehiei.
În ciuda destrămării feudale, economia Cehiei a continuat să progreseze, atât agricultura, cât şi
meşteşugurile şi comerţul. În apropierea bogatelor mine de argint, au luat naştere oraşe noi, care au
căpătat o mare importanţă economică pentru întreaga ţară. Dezvoltarea industriei miniere şi a
meşteşugurilor a avut ca urmare lărgirea şi intensificarea schimburilor dintre diferitele regiuni ale ţării,
slăbirea, treptată, a izolării economice, dezvoltarea comerţului intern şi extern, precum şi a producţiei
de mărfuri. Cehia a reuşit, în ciuda a numeroase piedici, să stabilească relaţii comerciale cu majoritatea
regiunilor europene, în care exporta cai, boi, piei tăbăcite, ţesături, cereale şi argint. Dezvoltarea
economică a dus la emanciparea oraşelor de sub tutela marilor seniori feudali, acestea obţinând
drepturi speciale în problemele de autoadministrare şi de judecată, iar orăşenii au început să formeze o
pătură socială distinctă şi tot mai importantă. Aceste evoluţii şi procese din cadrul societăţii şi
economiei cehe, deşi la început au favorizat fărâmiţarea feudală şi creşterea puterii marilor feudali, cu
timpul au început să lucreze în favoarea puterii centrale, percepută ca un element esenţial pentru
stabilitatea economică şi socială, pentru apărarea ţării în faţa eventualelor tendinţe expansioniste
manifestate de diferite puteri vecine.

Colonizarea germană
În secolele al XII-lea şi al XIII-lea, în cadrul procesului de colonizare internă, care lua o
amploare din ce în ce mai mare, în regiunile cele mai apropiate de Imperiul german au început să se
infiltreze ţărani-colonişti germani, a căror colonizare a devenit, destul de repede, un fenomen de masă.
Ţăranii germani, care căutau condiţii de viaţă mai bune şi o situaţie juridică superioară celei din
teritoriile lor de origine, reuşeau să obţină pământ în Cehia prin intermediul aşa-numiţilor locatori,
intermediari speciali din rândurile micilor seniori feudali. Ţăranii primeau aceste pământuri în condiţii
de folosinţă ereditară şi cu obligaţii moderate. Acest mod de colonizare, care s-a numit în Cehia
34
colonizare după „dreptul german”, nu a reprezentat ceva absolut nou, deoarece şi până la colonizarea
germană ţăranii au fost atraşi la exploatarea terenurilor necultivate şi la înfiinţarea de sate noi,
orferindu-li-se condiţii speciale, mult mai avantajoase decât situaţia lor materială din momentul în care
se hotărâseră să-şi părăsească propriile pământuri. Dar ţăranii nu au făcut decât să iniţieze procesul de
colonizare germană, ei fiind urmaţi, după puţin timp, de negustori şi meşteşugari germani, care au
pătruns în oraşele cehe situate pe drumurile comerciale cele mai frecventate. Această colonizare a
servit interesele feudalilor locali, ale celor germani, stabiliţi deja în Cehia, şi ale bisericii catolice, care
şi-a intensificat considerabil activitatea. În acelaşi timp, colonizarea germană a întărit mult legăturile
dintre Imperiul german şi Cehia, a atras această ţară din ce în ce mai mult în cadrul structurilor
imperiale, catolice şi occidentale. Regii cehi au înţeles repede avantajele participării lor la viaţa
politică a Imperiului german, precum şi cele care decurgeau din integrarea tot mai solidă în cadrul
lumii catolice. Un exemplu elocvent în acest sens îl constituie domnia lui Premysl Ottocar I (1197-
1230), care a acordat numeroase pământuri nobililor germani. Urmărind să-şi consolideze poziţiile în
Imperiul german, regii cehi căutau să se apropie de principii germani şi vedeau în feudalii veniţi din
Germania nişte aliaţi ai lor în această acţiune. În acest fel, în urma pătrunderii germanilor în vechile
oraşe sau a înfiinţării unor oraşe noi s-a format în multe din ele un patriciat privilegiat, compus, în
special, din germani, care ocupau o poziţie dominantă faţă de restul populaţiei, atât sub aspect
economic, cât şi politic. Această populaţie germană din oraşe, precum şi feudalii germani şi biserica
dominată de germani a creat, în ciuda numeroaselor avantaje, şi bazele unor viitoare conflicte
confesionale şi etnice, care vor izbucni în secolul al XV-lea.

Statul ceh în secolul al XIII-lea

Puterea regală din Cehia, care a început să se întărerască sub Premysl Ottocar I şi Vaclav I
(1230-1253), a obţinut succese importante sub regii din a doua jumătate a secolului al XIII-lea –
Premysl Ottocar al II-lea (1253-1278) şi Vaclav al II-lea (1278-1305). Primul a dus cu multă energie o
politică de restituire către coroană a pământurilor care fuseseră înstrăinate în favoarea seniorilor
feudali. El a urmărit, de asemenea, reorganizarea administraţiei locale cu scopul de a o subordona
puterii centrale. În acelaşi timp, a crescut şi importanţa internaţională a Cehiei, care a devenit un mare
stat feudal în Europa centrală. În anul 1212, Premysl Ottocar al II-lea a obţinut din partea împăratului
Frederic al II-lea Hohenstaufen recunoaşterea independenţei Cehiei.
În anii 1241-1242, Cehia, imediat după Ungaria şi Polonia, a fost invadată de armatele
mongole. Moravia a fost devastată în mod sălbatic, dar Vaclav I a reuşit să oprească înaintarea
mongolă şi să-şi salveze statul. Cehia şi-a consolidat în mod considerabil puterea în vremea lui
Premysl Ottocar al II-lea, care a recăpătat regiunea Cheb, acaparată de împăraţii din dinastia
Hohenstaufen, a ocupat Austria, regiunile slave de la sud de Dunăre şi anume Stiria, Carinthia şi
Craina şi a purtat mai multe războaie crâncene cu regele maghiar Bela al IV-lea. După moartea sa, în
timpul unei bătălii din Moravia, noul împărat german, Rudolf de Habsburg, a reuşit să cucerească
Stiria, Carinthia, Craina şi Moravia, dar Cehia nu a încetat de a fi un stat puternic, cu un rol important
în problemele Europei Centrale. Mai mult chiar, în timpul lui Vaclav al II-lea, Cehia şi Polonia s-au
unit într-un singur stat, care tindea să devină cea mai mare putere din regiune şi să eclipseze, astfel,
puterea împăratului.

Societatea cehă în secolele XIV-XV

Caracteristica economică principală a acestei perioade o constituie dezvoltarea deosebită a
mineritului, în special extracţia minereului de argint din regiunile Kutna Hora şi Jihlava, ceea ce a
făcut ca groşul de Praga să devină principala monedă a ţării şi să se răspândească şi în Imperiul
german, în Polonia şi Lituania. Datorită dezvoltării producţiei meşteşugăreşti şi a comerţului intern şi
extern, oraşele au cunoscut şi ele o dezvoltare impresionantă. Praga, Brno, Plzen şi Hradec Kralove
devin oraşe foarte dinamice, cu o populaţie deosebit de activă din punct de vedere economic. Dintre
numeroasele meşteşuguri ale epocii, demn de amintit este acela al producţiei de sticlă, care capătă un
renume european, în special aşa-numitul „cristal de Boemia”. Cu toate acestea, principala ramură
economică a rămas şi în această perioadă agricultura, urmată îndeaproape de creşterea animalelor.
Structura feudală a societăţii nu s-a modificat prea mult, principala tendinţă fiind aceea de consolidare
a aristocraţiei feudale, laice şi ecleziastice, de creştere a domeniilor feudale. În aceste condiţii,
35
contradicţiile sociale au luat, cel mai adesea, forma unor erezii egalitariste, ceea ce explică înfiinţarea,
de către arhiepiscopul de Praga, a unui tribunal special pentru pedepsirea ereticilor.

Consolidarea statului ceh

După stingerea dinastiei autohtone Premysl, pe tronul Cehiei a ajuns o dinastie străină, dinastia
de Luxemburg, în persoana regelui Ioan de Luxemburg (1310-1346). Acesta, pentru a deveni rege al
Cehiei, a fost obligat să facă numeroase concesii nobilimii, cum ar fi dreptul de a strânge impozitele,
obligaţii militare numai defensive şi, în nici un caz, dincolo de graniţele ţării şi îndepărtarea din funcţii
a anumitor consilieri străini. Deoarece regele Ioan a stat puţin în Cehia, puterea efectivă a fost
exercitată de nobilime, de anumite facţiuni ale acesteia, care l-au obligat să lase conducerea fiului său
Carol, cu titlu provizoriu în 1333 şi definitiv în 1341. Domnia regelui Ioan de Luxemburg nu a fost,
totuşi, lipsită de o anumită strălucire, în această vreme fiind alipite la Cehia, Luzacia şi Silezia.
Urmaşul lui Ioan, Carol I (1346-1378), a fost, din multe puncte de vedere, cel mai important
rege al Cehiei medievale, el deţinând, simultan, şi demnitatea imperială, cu numele de Carol al IV-lea.
Spre deosebire de tatăl său, el a fost perceput de cehi ca un rege naţional, deoarece era descendent, pe
linie maternă, al dinastiei Premysl. În politica internă, prioritatea sa a fost restrângerea privilegiilor
nobilimii şi restaurarea autorităţii regale. Pe plan extern, profitând de dubla sa calitate de rege al Cehiei
şi de împărat german, a reglementat raporturile dintre cele două părţi, în condiţiile în care Cehiei i s-a
recunoscut deplina autonomie internă, dar ca membră a Imperiului. S-a stabilit, de asemenea, că în
cazul stingerii dinastiei domnitoare, regele Cehiei putea fi ales numai de stările sociale ale ţării. Prin
Bula de Aur din 1356, care reglementa mai bine sistemul electiv imperial, s-a stabilit întâietatea
regelui Cehiei în rândul celor şapte mari electori imperiali. Urmaşul lui Carol, Venceslas al IV-lea
(1378-1419), împărat al Germaniei până în 1410, a fost un rege slab, căruia nobilimea i-a impus să
conducă ţara numai cu sfatul şi acordul ei.

Mişcarea husită
A fost rezultatul nemijlocit al dezvoltării societăţii cehe, care simţea nevoia unei dezvoltări
proprii, eliberată de presiunile interne şi externe constrângătoare. La complexele contradicţii dintre
ţărănime şi stăpânitorii feudali, dintre orăşenimea săracă şi patriciat, dintre orăşenime, în ansamblul ei,
şi feudalii laici şi ecleziastici, dintre nobilimea mică şi mijlocie şi marea nobilime, dintre aristocraţia
laică şi cea ecleziastică, în Cehia s-a adăugat contradicţia dintre autohtoni şi germani, care deţineau
poziţii foarte importante în viaţa economică, socială şi politică a ţării. Forma pe care a luat-o lupta de
emancipare a cehilor a fost una religioasă, specifică epocii.
Concepţii şi idei reformatoare au apărut şi s-au manifestat cu putere în Cehia secolului al XIV-
lea. Astfel, călugărul Konrad Waldhauser din Ordinul Augustinilor, critica, în deceniul al şaptelea al
acestui secol, bogăţia şi maniera de viaţă a clerului catolic. Contemporanul său, Jan Milici, propaga
puncte de vedere asemănătoare, la fel ca şi Matei din Janov, absolvent al universităţii din Paris. Toţi
acesti precursori ai husitismului erau adepţii unei biserici sărace şi ai egalitarismului primitiv. Ei
cereau bisericii catolice să renunţe la bunurile lumeşti şi să le cedeze săracilor pentru a le uşura viaţa.
Unul dintre adepţii şi discipolii lui Matei a propus să se introducă împărtăşania tuturor laicilor sub
ambele forme, nu numai pentru persoanele din rândurile clerului, adică împărtăşania tuturor
credincioşilor cu pâine şi vin. Această solicitare era îndreptată împotriva uneia din dogmele de bază ale
bisericii catolice, care stabilea că numai clerul poate să se împărtăşească sub ambele forme, iar laicii
trebuie să se împărtăşească numai cu pâine şi nu şi cu vin, adică să guste numai din „trupul lui Cristos”
şi nu şi din „sângele lui”. Importanţa acestei dogme consta în faptul că ea justifica situaţia privilegiată
a clerului şi-l izola de lumea laică. Cererea de a se da împărtăşania sub ambele forme şi laicilor
însemna, de fapt, negarea acestei situaţii, a acestui privilegiu. O dată cu ideile reformatorilor cehi, a
început să se răspândească la universitatea din Praga învăţătura, apropiată de aceste idei, a
reformatorului englez John Wycliff, care corespundea aspiraţiilor unei mari părţi din orăşenimea şi
din nobilimea cehă.

Jan Hus
S-a născut la Husinec, în Cehia de sud, în anul 1371. În 1394 a absolvit universitatea din Praga,
în 1396 a primit titlul de magistru al „artelor liberale”, iar în 1394 a început să predea la această
36
universitate, al cărui rector a devenit în 1403. Simultan cu activitatea sa de la universitate, Jan Hus, în
calitatea sa de preot, a început să ţină predici la capela Bethleem din Praga. El a reuşit să elimine,
treptat, pe germani din conducerea universităţii pragheze, ceea ce-i va obliga pe aceştia să părăsească
oraşul şi să înfiinţeze o nouă universitate la Leipzig. La început, predicile lui Hus au fost aprobate şi au
găsit un larg ecou nu numai în rândurile orăşenilor, ci şi ale nobilimii şi chiar ale regelui Venceslas al
IV-lea, care acceptau cu plăcere ideea că biserica trebuie să se întoarcă la simplitatea evanghelică şi să
renunţe la imensele sale posesiuni. Dar clerul catolic, în frunte cu arhiepiscopul de Praga, s-a ridicat
împotriva lui Hus, pe care l-a acuzat că subminează autoritatea şi puterea bisericii şi că răspândeşte
învăţături eretice. Drept urmare, Hus şi adepţii lui au fost excomunicaţi. Dar popularitatea acestuia a
crescut fără încetare şi el a continuat să predice în capela Bethleem, ceea ce l-a obligat pe arhiepiscop
să pună întregul oraş Praga sub interdicţie. Efectele acestei măsuri au fost însă contrare scopurilor
urmărite, ea provocând indignare în ţară şi o simpatie şi mai mare faţă de Hus. În aceste condiţii,
doctrina lui Hus, pe măsură ce creştea popularitatea acestuia, a devenit din ce în ce mai radicală. El a
început să susţină ideea că nimeni nu trebuie să se supună faţă de nişte autorităţi nedrepte, iar în 1412
s-a ridicat împotriva vânzării în Cehia a indulgenţelor papale. La îndemnul său şi al lui Ieronim din
Praga, bulele papale au fost arse în cadrul unei procesiuni impresionante. Radicalizarea doctrinei lui
Hus a determinat autorităţile să nu mai privească la fel de îngăduitor predicile sale şi chiar să-i
poruncească să părăsească Praga.
Învăţătura lui Hus, dezvoltată într-o serie de lucrări, mergea mult mai departe decât teoriile de
reformă ale predecesorilor săi în privinţa contestării dogmelor catolice. Hus proclama caracterul
necreştin al bisericii catolice, nu recunoştea nimic din ceea ce nu era confirmat prin Biblie şi admitea
că în ceea ce priveşte sensul acesteia fiecare credincios are dreptul, în problemele de credinţă, să se
călăuzească după propria sa interpretare. Învăţătura lui Hus s-a radicalizat şi datorită altor predicatori
care au mers mai departe decât acesta, cum este cazul lui Mikulas şi Petru din Drazdany, care cereau
ca pământurile bisericeşti să fie confiscate imediat şi împărţite săracilor. De asemenea, şi predicatorii
din sectele populare eretice împingeau reforma tot mai departe.

Conciliul de la Constanţa
Mişcarea husită a provocat alarmă nu numai în rândurile claselor privilegiate din Cehia, dar şi
ale acelora din alte ţări europene. Cei mai îngrijoraţi erau, evident, nobilii şi împăratul german, care
începuseră să simtă cum Cehia le scăpa printre degete. În aceste condiţii, împăratul Sigismund de
Luxemburg, care era şi rege al Cehiei, i-a acordat un salvconduct lui Jan Hus şi l-a invitat să participe
la lucrările conciliului de la Constanţa, garantându-i deplina siguranţă personală. Dar odată ajuns la
conciliu, Hus a fost acuzat de erezie şi arestat imediat. Refuzând să-şi renege ideile şi concepţiile,
conciliul a hotărât să-i ardă toate operele şi l-a condamnat la moarte prin ardere pe rug. Sentinţa a fost
pusă în aplicare în aceeaşi zi, la 6 iulie 1415, după se, în prealabil, la 30 mai, fusese executat la fel şi
Ieronim din Praga.

Războaiele husite
Moartea lui Jan Hus pe rug, departe de a elimnina doctrina sa, nu a făcut decât să-i radicalizeze
pe simpatizanţii săi, să inaugureze o lungă perioadă de conflicte sângeroase din care biserica catolică
nu va avea nimic de câştigat. Pentru început, un număr de 452 de nobili cehi şi moravi s-au adresat,
printr-o scrisoare, conciliului din Constanţa, acuzându-i pe participanţi că, prin arderea lui Hus pe rug,
aduseseră a gravă ofensă întregului popor ceh. Alături de profesorii de la universitatea din Praga şi de
orăşenii cehi, s-au declarat ca adepţi ai lui Jan Hus şi numeroşi feudali mici şi mijlocii din Cehia. Toţi
vor forma ulterior lagărul moderaţilor şi vor căpăta denumirea de „calixtini” (adepţi ai potirului),
deoarece între revendicările lor figura şi aceea a dublei împărtăşanii pentru laici, cu pâine şi vin. O
amploare mai mare a luat-o însă revolta celor de jos, a ţărănimii şi a orăşenilor săraci. Până în 1419,
centrul mişcării husite s-a aflat în Cehia de sud. Răscoale importante s-au produs la Pisek, Klotovy,
Plzen, Sazimovi Usti şi în alte câteva oraşe. În timpul acestora a apărut un număr mare de predicatori
populari, dintre care, în această perioadă, s-a remarcat preotul Vaclav Koranda din Plzen, care cerea
secularizarea averilor bisericeşti şi nu recunoştea riturile bisericeşti. Muntele Tabor din sudul Cehiei a
devenit unul din locurile preferate ale adunărilor populare, aceeaşi denumire căpătând-o şi oraşul

37
înfiinţat de răsculaţi în martie-aprilie 1420. Din această cauză, aripa radicală a mişcării husite va căpăta
denumirea de taborită.
La 30 iulie 1419 răscoala husită a cuprins Praga. Răsculaţii au pus stăpânire pe primărie,
îndepărtându-l pe primar şi pe consilierii săi. Regele Venceslas al IV-lea moare tocmai în timpul
acestor evenimente, ceea ce a determinat cea mai mare parte a claselor avute să părăsească oraşul.
Mănăstirile şi casele celor avuţi au fost incendiate şi distruse de răsculaţii furioşi. Sub conducerea lui
Mikulas din Husa şi a lui Jan Zizka husiţii au pus stăpânire pe întregul oraş. Dar odată trecută prima
furie a răsculaţilor, principalii beneficiari ai răscoalei s-au dovedit a fi calixtinii, care au pus stăpânire
pe Praga şi pe alte oraşe cehe. În primăvara anului 1420, papa a proclamat cruciada împotriva husiţilor
şi, astfel, Cehia a fost invadată de o armată imperială condusă de împăratul Sigismund de Luxemburg.
La 14 iulie, Sigismund a fost însă învins de taboriţii conduşi de Jan Zizka, în apropiere de Praga, după
care, la 1 noiembrie, aceştia au cucerit oraşul.
Dar în acest moment de victorie, tabăra husită nu a dat dovadă de unitate. În cadrul ei,
diferenţele dintre taboriţi şi calixtini au devenit tot mai evidente. Programul calixtinilor, al orăşenilor
bogaţi şi al nobililor mici şi mijlocii cehi, urmărea să slăbească puterea bisericii catolice, să înlăture
puterea clerului şi să mărerască posesiunile funciare laice pe socoteala celor bisericeşti. Programul se
reducea la crearea unei biserici necostisitoare. Calixtinii nu doreau schimbări majore în structurile
sociale din Cehia. Ei urmăreau înfăptuirea aşa-numitelor „patru articole de la Praga” şi anume:
secularizarea pământurilor bisericeşti, libertatea predicării în spiritul husitismului, eliminarea situaţiei
deosebite de care se bucura clerul catolic prin introducerea împărtăşaniei sub ambele forme şi
pedepsirea celor vinovaţi de aşa-numitele „păcate de moarte”. Programul calixtinilor era anticatolic şi
era îndreptat împotriva dominaţiei străine, a situaţiei privilegiate pe care o aveau germanii în Cehia.
Cele „patru articole de la Praga” erau acceptabile şi pentru calixtini şi pentru taboriţi, ele exprimând
interesele generale ale populaţiei cehe. Dar taboriţii interpretau altfel decât calixtinii aceste
revendicări. Astfel, ei cereau libertatea deplină şi necondiţionată a predicării. Prin egalitate, al cărui
simbol era potirul, ei înţelegeau desfinţarea clasei feudale şi deplina egalitate de avuţie între oameni.
Taboriţii cereau ca pământurile luate de la clerul catolic să fie împărţite ţăranilor cât mai echitabil cu
putinţă. Pentru ei, mişcarea husită nu reprezenta decât începutul unei mişcări mondiale, care trebuia să
se termine cu victoria oamenilor buni asupra celor răi, iar structurile sociale existente reprezentau
„păcate împotriva legii lui Dumnezeu”. În acest fel, mişcarea husită s-a divizat, diferenţele dintre
taboriţi şi calixtini fiind imposibil de reconciliat.
Dar aceste diviziuni nu s-au oprit aici. În tabăra taboriţilor au apărut divergenţe încă de la
sfârşitul anului 1420, care au dus la desprinderea unui alt curent eretic, acela al hiliaştilor sau
picarzilor. Aceştia exprimau speranţele nclare şi confuze ale sărăcimii de la oraşe şi sate, negau orice
fel de proprietate şi erau adepţii unui comunism primitiv. Principalii conducători ai picarzilor, Martin
Huska, Petru Kanis, Jan Bydlinsky, Jan Capek şi alţii, susţineau că nu există nici Dumnezeu şi nici
diavol în felul cum îi vedea biserica, dar că primul dintre ei trăieşte în inima oamenilor buni şi drepţi,
iar cel de-al doilea în inimile celor răi. Picarzii se socoteau ei înşişi nemuritori şi egali cu Cristos, pe
care îl considerau un simplu om. Aceste concepţii înspăimântau chiar foarte mulţi ţărani şi orăşeni
săraci, care, ca oameni ai evului de mijloc, erau foarte credincioşi şi trăiau cu frica lui Dumnezeu, ceea
ce explică numărul redus de adepţi pe care i-au avut picarzii, în ciuda programului lor social foarte
tentant. Intrând în conflict cu taboriţii, picarzii au fost izgoniţi din Tabor, în primăvara anului 1421.
Retraşi la Pribenice, au fost atacaţi de taboriţi care, după lupte grele, au reuşit să-i învingă, după care
au ars pe rug pe toţi prizonierii.
Înfrângerea picarzilor a demonstrat husiţilor că, pentru a supravieţui, ei aveau neapărată nevoie
de o anumită formulă de organizare politică. Astfel, dieta husită de la Caslav, din anul 1421, a numit
un guvern provizoriu, format din 20 de directori, dintre care numai doi îi reprezentau pe taboriţi. Aflat
în întregime sub controlul calixtinilor acest guvern se temea de eventualele victorii ale armatelor
taborite. Calixtinii au început tratative cu regele polon, Vladislav al II-lea Jagiello, şi cu marele duce al
Lituaniei, Vitold, propunându-le ca unul din ei să ocupe tronul ceh. Această propunere era dictată nu
numai de dorinţa de a întări forţele husiţilor în lupta împotriva împăratului Sigismund, ci şi de teama
faţă de mişcarea taborită. În anul 1422, în Cehia au sosit armate polono-lituaniene conduse de
Sigismund Korybutowicz, dar, sub presiunea papalităţii, ele îşi vor retrage sprijinul faţă de husiţi. În
acelaşi timp, armatele taborite conduse de Jan Zizka au înfrânt, în mai multe rânduri, forţele imperiale
38
ale lui Sigismund, respingând mai multe „cruciade”. În aceste condiţii, calixtinii, temându-se pentru
poziţiile lor, au început tratative directe cu forţele inamice, dar rezultatele nu au fost imediate. După
moartea lui Jan Zizka, survenită în octombrie 1424, conducerea militară a taboriţilor a fost preluată de
Procop cel Mare şi Procop cel Mic, care în 1427 au respins o a patra cruciadă organizată de papalitate
împotriva husiţilor. Mai mult decât atât, în 1429, taboriţii au început să organizeze campanii ofensive
împotriva Imperiului german şi a Ungariei şi au acordat ajutor Poloniei în lupta sa împotriva Ordinului
Teuton. În 1433, detaşamente de husiţi acţionau la Gdansk, pe malul Mării Baltice, iar ideoilogia
husită începea să aibă tot mai mulţi adepţi în Slovacia, Ungaria, Polonia, Germania şi Rusia. O a
cincea cruciadă organizată împotriva husiţilor a fost zdrobită de aceştia la Domazlice, în 1431. Ceea ce
nu s-a reuşit însă pe calea armelor, s-a realizat prin tratative purtate cu forţele calixtine, din ce în ce
mai nemulţumite şi mai îngrijorate de succesele tabiriţilor.
Tratativele între împuterniciţii conciliului de la Basel şi husiţi, începute în mai 1432, s-au
încheiat la 30 noiembrie 1433 prin acceptarea a patru puncte, care ulterior au primit denumirea de
„Compactatele de la Praga”. Prin ele se recunoştea împărtăşania sub ambele forme, se stabilea
libertatea predicii bisericeşti, se desfiinţa jurisdicţia bisericii în procesele penale, iar clerului i se
acorda dreptul de a avea bunuri bisericeşti cu condiţia ca el să ducă o „viaţă apostolică”. Acest acord
răspundea aşteptărilor taberei calixtine, care nu dorea o radicalizare prea mare a mişcării. Conflictul
dintre calixtini şi taboriţi care a urmat a fost rezolvat prin forţa armelor, la 30 mai 1434, la Lipany,
taboriţii fiind înfrânţi, iar conducătorii lor, Procop cel Mare şi Procop cel Mic căzând în luptă.
Ultimele rezistenţe ale taboriţilor au fost eliminate în 1437, atunci când a fost capturat şi executat unul
din conducătorii lor, Jan Rohaci.
Înfrângerea şi eliminarea taberei taborite nu a asigurat însă liniştea mult dorită de calixtini.
Deşi aceştia şi-au consolidat poziţiile, ideologia lor i-a adus în conflict cu papalitatea, care a organizat
o alianţă a tuturor forţelor antihusite îndreptată împotriva regelui cerh Gheorghe de Podiebrad (1458-
1471). A urmat o perioadă îndelungată de lupte, care s-a încheiat abia în 1485 printr-un compromis
între catolici şi calixtini, atunci când dieta de la Kutna Hora a proclamat libertatea de credinţă pentru
ambele tabere.
Războaiele husite au avut o mare însemnătate pentru istoria Cehiei, la fel ca şi pentru istoria
întregului nostru continent. Expresie a unor puternice contradicţii economice, sociale, politice,
naţionale şi confesionale, ele au pus, pentru prima dată cu adevărat în istoria continentului nostru,
problema unei reforme autentice a bisericii catolice, anunţând, astfel, zorii epocii moderne. Deşi
taboriţii au fost înfrânţi, mişcarea husită, în ansamblul ei, nu a împărtăşit aceeaşi soartă, iar tabăra
catolică a fost obligată să ajungă la un compromis cu ea, să accepte, pentru prima dată, ideea libertăţii
de conştiinţă. Acest fapt anunţa în mod foarte clar zorii epocii moderne, mai ales reforma luterană,
care se va declanşa după un secol şi va învinge şi datorită antecedentelor ei husite.

39
 UNGARIA

Pătrunderea triburilor maghiare în regiunea Dunării şi a Tisei

Aria de etnogeneză a trburilor maghiare este cuprinsă, în linii mari, între Munţii Ural şi fluviile
Kama şi Volga. Făcând parte din triburile ugrice şi mişcându-se în această regiune, triburile maghiare
s-au ciocnit şi au avut legături cu unele triburi tiurcice, care vor exercita asupra lor o anumită influenţă.
Deplasarea ungurilor a fost determinată, în special, de schimbările intervenite în structurile lor
de organizare internă. De la păstoritul de tip nomad şi de la traiul primitiv, ungurii au trecut la
diferenţierea socială în secolul al IX-lea, atunci când au apărut conducătorii de triburi şi de uniuni
tribale, înconjuraţi de cete de luptători. Viaţa războinică, permanentele campanii militare, au unit
triburile nomade ale ungurilor într-o puternică uniune, formată din şapte triburi, care, pe lângă
conducătorii de triburi, mai avea şi un conducător comun, căpetenia oştirii. Ungurii dădeau acestui
conducător onoruri regale, dar el nu avea dreptul să se amestece în viaţa internă a triburilor.
Conducătorul era ales de comun acord de către conducătorii şi căpeteniile triburilor.
Pe la mijlocul secolului al X-lea, ungurii erau grupaţi, aşa cum am spus, în şapte triburi
principale, şi anume Nyek, Megyer, Kürt, Gyarmat, Tarjan, Jenö, Ker şi Keszi, conduse de căpetenii
(kende, gyula, horka) numite de cazari, din imperiul cărora făceau parte. În anul 889, un atac al
pecenegilor i-a obligat pe unguri să se deplaseze spre est, în regiunea cuprinsă între fluviile Don şi
Dunăre. Tot sub presiunea pecenegilor, ungurii, conduşi de două căpetenii, Kurszan şi Arpad, s-au
stabilit în câmpia panonică, în anul 896. Aici au cucerit principatul de Nitra (Slovacia), Panonia
transdanubiană şi ajung, în sud, până pe râul Sava.
După ce şi-au consolidat stăpânirea asupra Panoniei, ungurii au declanşat atacuri devastatoare
spre vestul continentului nostru. În anii 899-900 este atacată cu furie Lombardia, apoi, până în 904,
este atacată şi devastată Bavaria, în timpul luptelor de aici găsindu-şi moartea căpetenia Kurszan. În
907 este atacată Austria Inferioară, după care au loc noi incursiuni în teritoriile germane şi italiene.
Abia în 933, ungurii suferă prima lor înfrângere importantă, la Merseburg, din partea împăratului
Henric Păsărarul. Aceasta însă nu i-a împiedicat să-şi continue atacurile împotriva Germaniei, Italiei,
Franţei şi Bizanţului, până în anul 955, atunci când vor suferi o înfrângere decisivă din partea
împăratului Otto I, la Lechfeld, şi vor fi obligaţi să-şi oprească incursiunile în vest. În ceea ce priveşte
atacurile împotriva Bizanţului şi ele vor înceta în anul 970.

Naşterea statului feudal maghiar

În timpul acestor incursiuni devastatoare asupra Europei, din raţiuni militare, în primul rând,
dar şi datorită propriilor lor calităţi, căpeteniile din familia lui Arpad au reuşit să-şi subordoneze toate
triburile maghiare şi să le scoată de sub ascultarea propriilor căpetenii. Acest proces, realizat, în linii
mari, în timpul urmaşilor lui Arpad, Zoltan (907-947) şi Tosu (947-972), a fost desăvârşit de Geza
(972-997), care şi-a consolidat definitiv puterea în dauna şefilor locali de clanuri şi de triburi. El a
reuşit să cucerească cea mai mare parte a teritoriilor ocupate de triburile maghiare, iar în cetăţile cele
mai importante şi-a numit proprii comandanţi, aşa-numiţii işpani. Nucleul forţei armate a lui Geza era
constituit de escorta sa militară, formată din străini, pentru început din războinici musulmani şi ruşi, iar
apoi, din ce în ce mai mult, din cavaleri germani şi italieni. Consolidându-şi statul, Geza a putut să
ducă şi o intensă politică externă. În 973 a stabilit contacte cu împăratul Otto I, căruia i-a oferit alianţa
şi i-a cerut să trimită călugări pentru a converti ţara la creştinism. Deşi el personal s-a creştinat, a
continuat, totuşi, să tolereze şi păgânismul, prea puternic pentru a fi eliminat cu desăvârşire. Pentru
cele trei fice ale sale a aranjat căsătorii importante din punct de vedere politic, la Veneţia, în Polonia şi
Bulgaria.
Dar adevăratul întemeietor al statului feudal maghiar a fost fiul lui Geza, Vojk (997-1038),
căsătorit cu o prinţesă bavareză, Ghizela, şi care-şi va lua numele de Ştefan după creştinare. Poate cel
mai important moment al întregii domnii a lui Ştefan I a fost acela al creştinării, cu forţa, a triburilor
maghiare. În anul 1000, în ziua de Crăciun, cu aprobarea împăratului Otto al III-lea şi având o coroană
trimisă de papa Silvestru al II-lea, el s-a încoronat ca rege şi a impus tuturor supuşilor săi religia
creştină. Creştinarea a însemnat şi introducerea structurilor de organizare bisericeşti, în acest sens fiind

40
înfiinţat un arhiepiscopat, la Estergom (Strigoniou), şi mai multe episcopii, la Kalocsa, Eger, Györ,
Vesprem. Organizarea tribală a ungurilor a dispărut pentru totdeauna, teritoriile fostelor triburi fiind
organizate în comitate. Aceste comitate erau şi districte militare, în centrul fiecăruia aflându-se câte o
fortificaţie, în care se afla şi castelul işpanului. Prin domeniile pe care le-a dat apropiaţilor săi şi
bisericii catolice, Ştefan I a pus bazele feudalismului maghiar. Prin legile pe care le-a introdus, munca
oamenilor liberi şi pământurile lor au fost declarate bunuri regale. Sfatul căpeteniilor tribului a fost
înlocuit prin sfatul permanent al regelui, care era format din persoane propuse de rege. Cel mai
important membru al sfatului a devenit palatinul.
Pe plan extern, el a început campaniile de cucerire a Transilvaniei, s-a aliat cu împăratul
bizantin şi i-a atacat pe bulgari, contribuind la dispariţia primului stat al acestora, a întreţinut bune
raporturi cu împăraţii germani, cu o singură excepţie, atunci când s-a amestecat în problema
succesiunii bavareze, în 1030.

Urmaşii lui Ştefan I

Perioada care a urmat morţii regelui Ştefan I a fost una tulbure, dominată de răscoale ţărăneşti,
de mişcări care urmăreau restaurarea păgânismului, de lupte pentru domnie. Tronul a revenit unui
nepot de-al său, Petru, care trăise mai mult la Veneţia şi era străin de ţară şi de obiceiurile ei. O
puternică răscoală, având cauze sociale şi religioase, s-a declanşat în părţile de est ale ţării, condusă
fiind de Koppany, unul din numeroşii descendenţi ai lui Arpad. Răsculaţii cereau restabilirea
păgânismului şi alungarea străinilor, în primul rând a germanilor, care dobândiseră poziţii importante
în stat în vremea lui Ştefan I. Au fost distruse biserici creştine şi au fost devastate domenii feudale. Cu
foarte multă greutate răscoala a reuşit să fie zăgăzuită şi apoi înfrântă. O altă răscoală a avut loc în anul
1041 şi ea a fost provocată de lipsa de abilitate a lui Petru, care se înconjurase numai de curteni italieni
şi germani, dovedind un dispreţ total faţă de unguri. Samuel Aba, conducătorul răscoalei şi urmaş al
căpeteniilor de trib deposedate de putere, s-a sprijinit pe ţărănime şi a reuşit să domnească între 1041 şi
1044, dar încercările sale de a restabili vechea proprietate obştească, de a întoarce istoria înapoi, s-au
soldat cu un eşec total. Înfrânt de împăratul Henric al III-lea la Menfö, el a fost capturat şi executat.
Restabilirea lui Petru pe tronul Ungariei nu a readus însă şi liniştea mult dorită. În anul 1046 s-a
declanşat o nouă răsoală, condusă de Vata, care a dus la înscăunarea principelui Andrei, dar şi acesta
va fi înlocuit, în 1061, de Bela I. Acesta a reuşit să pună capăt unei alte răscoale populare şi, o dată cu
aceasta, să elimine definitiv din viaţa politică ultimele rămăşiţe ale păgânismului.

Încheierea procesului de feudalizare

În ultimele decenii ale secolului al XI-lea structura feudală a societăţii maghiare s-a consolidat
definitiv. La baza legiuirilor regilor Ladislau I (1077-1095) şi Coloman (1095-1116) s-a aflat tendinţa
de a consfinţi acapararea pământului de către feudali şi de a legaliza aservirea ţărănimii. Aceste legiuiri
sunt o dovadă clară a faptului că procesul de feudalizare se încheiase la nivelul întregii societăţi
maghiare. În timpul domniei lui Ladislau I, ungurii care mai erau încă liberi se împărţeau în trei
categorii, şi anume: marea aristocraţie feudală, aristocraţia mică şi mijlocie şi oamenii simpli liberi,
numiţi uneori şi coloni liberi. Ceva mai târziu însă, în vremea domniei lui Coloman, colonii şi-au
pierdut şi ei libertatea, această categorie socială fiind alcătuită din ţărani semişerbi şi şerbi, precum şi
din sclavi. În acelaşi timp, situaţia sclavilor s-a îmbunătăţit într-o oarecare măsură, apropiindu-se tot
mai mult de aceea a şerbilor. Clerul catolic obţinuse noi drepturi şi privilegii, ocupând şi el un loc
important în ierarhia socială şi profitând de dorinţa lui Ladislau I de a se apropia de biserica catolică
maghiară pentru a se elibera cât mai mult de sub tutela papalităţii. Aceste tendinţe ale regelui maghiar
au provocat o stare de conflict cu papa Grigore al VII-lea, dar au dus la trecerea sub controlul
regalităţii a proprietăţilor mănăstireşti şi a decimei, adică a taxei plătită bisericii de către toţi
credincioşii. În secolul al XI-lea în Ungaria a început să se practice pe scară destul de importantă
mineritul şi au apărut oraşele, urmare directă a dezvoltării relaţiilor comerciale interne şi externe.
Principalele oraşe maghiare care au apărut în această epocă au fost Esztergom, Buda, Pecs etc.

Politica externă a Ungariei la cumpăna sec. al XI-lea şi al XII-lea

În această perioadă Ungaria a ajuns unul din cele mai importante state din centrul Europei. Ea
se învecina la nord şi nord-est cu Rusia kieveană şi Polonia, la nord-vest şi vest cu Cehia şi Imperiul
41
german, iar la sud şi sud-est cu Croaţia, Serbia, Imperiul bizantin şi teritoriile locuite de populaţia
românească. Regii unguri au luat parte activă la cruciade, de care era legată şi expansiunea Ungariei în
zonele de sud, sud-est şi sud-vest. În acest sens, demn de amintit este faptul că în vremea regilor
Ladislau I şi Coloman au fost cucerite Croaţia şi Dalmaţia şi astfel Ungaria a devenit vecină cu două
dintre cele mai importante oraşe comericale ale vremii, Veneţia şi Raguza. În acelaşi timp a continuat
şi cucerirea Transilvaniei, unde ungurii au întâlnit o puternică rezistenţă din partea populaţiei
româneşti. Pentru a-şi consolida poziţiile internaţionale, Ungaria a căutat să se apropie de Rusia
kieveană, fapt concretizat prin căsătoria dontre Coloman şi Efimia, fiica marelui cneaz Vladimir
Monomahul. Dar spre sfârşitul domniei, Coloman a devenit duşman al Rusiei kievene şi a încercat să
cucerească Haliciul, politica aceasta fiind continuată de urmaşii săi Ştefan al II-lea (1116-1131) şi Bela
al II-lea (1131-1141).

Colonizarea germană
Urmărind să consolideze poziţiile Ungariei în părţile ei sudice, în zona balcanică şi a spaţiului
românesc, regele Bela al II-lea a căutat să-şi întărească legăturile cu Imperiul german, pentru a
contrabalansa, în primul rând, puterea bizantină. Această orientare politică a făcut ca influenţa
germană la curtea maghiară să crească în mod considerabil în vremea urmaşilor săi Geza al II-lea
(1141-1162) şi Ştefan al III-lea (1162-1172). În vremea lui Geza al II-lea, Ungaria s-a alăturat
ofensivei spre răsărit declanşată de cavalerii germani, un rol important în cadrul acestei politici
jucându-l şi biserica catolică. Tot acum s-a intensificat ofensiva feudalilor maghiari împotriva
românilor transilvăneni şi pentru a asigura o mai bună stăpânire a teritoriilor cucerite aceştia au început
să aducă aici colonişti germani, cunoscuţi sub numele generic de saşi. Aceştia au primit pământ în
proprietate deplină, au fost scutiţi de orice fel de obligaţii, cu excepţia serviciului militar şi a plăţii unui
cens anual. De asemenea, s-au acordat privilegii similare şi coloniştilor germani din oraşele maghiare.
Dar consolidarea structurilor feudale ale societăţii maghiare a dus, în mod inevitabil, la dezagregarea
puterii regale şi la creşterea accentuată a anarhiei feudale.

Dezagregarea bazelor economice şi sociale ale puterii regale

Situaţia Ungariei, aflată între două imperii, german şi bizantin, ce duceau o politică agresivă şi
expansionistă, necesitatea de a face faţă incursiunilor tot mai dese ale pecenegilor şi cumanilor,
presiunea veneţienilor din sud-vest, propriile evoluţii interne, au creat condiţii pentru ridicarea rolului
categoriilor feudale militare, precum şi a funcţionarilor de stat, care formau nobilimea mică şi mijlocie.
Răscoalele şi războaiele feudale devin din ce în ce mai dese şi mai devastatoare. Demnitarii curţii
regale, işpanii din comitate, banii din Slavonia, Croaţia, Dalmaţia, provinciile bosniace şi sârbeşti,
voievodul Transilvaniei, arhiepiscopii de Esztergom şi Kalocsa, episcopii, devin tot mai puternici şi
mai independenţi faţă de rege. În aceste condiţii interne nefavorabile, regele Andrei al II-lea (1205-
1235) a încercat să ducă o pilitică externă de anvergură, a participat la cruciada a IV-a, a stabilit
legături cu Imperiul latin de Răsărit, a încercat să cucerească Haliciul. Profitând de situaţia dificilă a
regelui, provocată de anarhia feudală şi de nemulţumirile populare tot mai frecvente, mica nobilime,
care se afla în fruntea întregii organizaţii militare din comitate, l-a forţat să convoace o adunare şi să
dea, în anul 1222, aşa-numita Bulă de aur, cu privire la modul de administrare a statului. La începutul
Bulei de aur se amintea necesitatea de a se confirma libertăţile şi privilegiile pentru toţi nobilii, mari şi
mici, regele trebuia să convoace în fiecare an adunarea generală a stărilor, nimeni dintre nobili nu
putea fi întemniţat sau pedepsit pe nedrept de către rege, nobilii şi clerul erau scutiţi deplin de impozite
faţă de stat, reprezentanţilor puterii regale li se interzicea să intre pe teritoriul domeniilor nobililor
altfel decât numai pe baza invitaţiei proprietarilor acelor domenii, comiţii nu puteau să se amestece în
raporturile patrimoniale dintre nobili. Ultimul articol al Bulei de aur confirma dreptul nobililor de a se
opune regelui în cazul în care el ar fi încălcat privilegiile date prin acest document. Încercările lui Bela
al IV-lea (1235-1270) de a reface puterea regală, măcar şi parţial, prin reluarea unei părţi din domeniile
înstrăinate a provocat rezistenţa crâncenă a aristocraţiei şi a eşuat lamentabil. La acest eşec s-a adăugat,
în 1241, marea invazie mongolă, care a distrus, practic, statul maghiar. Numai retragerea rapidă a
acestora a salvat Ungaria de la dispariţia totală din istorie. Cea de-a doua jumătate a secolului al XIII-
lea a reprezentat o lugă perioadă de agonie pentru dinastia arpadiană. Acum se pun bazele regimului de
stări din Ungaria, se încheie procesul de formare a comitatelor nobiliare şi se pun bazele dietei. Marii
42
proprietari sunt numiţi bani, iar proprietarii mici şi mijlocii nobili. Domniile ultimilor regi arpadieni,
Ştefan al V-lea (1270-1272), Ladislau al IV-lea Cumanul (1272-1290) şi Andrei al III-lea (1290-1301),
s-au caracterizat prin instabilitate politică, anarhie feudală şi lupte permanente pentru putere, iar
regatul a fost împărţit între marii bani, care manifestau tendiţa de desprindere de Ungaria. Războaiele
au continuat cu şi mai multă furie după stingerea dinastiei arpadiene, până în momentul preluării
puterii de către o nouă dinastie, dinastia de Anjou, care va inaugura în istoria medievală a Ungariei
perioada aşa-numită a „dinastiilor mixte”, datorită celor cinci dinastii (Anjou, Luxemburg, Habsburg,
Huniadi şi Jagiello) care se vor succeda la tron.

Ungaria „dinastiilor mixte”

Secolele al XIV-lea şi al XV-lea constituie pentru Ungaria o perioadă de dezvoltare a
agriculturii, meşteşugurilor şi comerţului. Acum începe exploatarea pe scară largă a minelor, mai ales
a celor din Slovacia, fapt ce va impulsiona considerabil metalurgia. În oraşe meşteşugarii se grupează
în bresle, iar negustorii în ghilde, forme de asociere tipic medievale, care reglementau cu multă
stricteţe activitatea din aceste domenii. Creşte, de asemenea, producţia pentru piaţă, exportul de
mărfuri în Imperiul german, Cehia, Polonia şi Italia.

Consolidarea puterii monarhice în secolul al XIV-lea

După moartea lui Andrei al III-lea, ultimul reprezentant al dinastiei arpadiene, în anul 1301,
pentru tronul Ungariei s-a declanşat o luptă aprigă la care au participat Imperiul german, Polonia,
Cehia şi regatul Neapolelui. Papa Bonifaciu al VIII-lea s-a folosit de această luptă pentru a-şi extinde
în Ungaria propria influenţă. Prin episcopatul maghiar, el a reuşit să determine dieta ungară să aleagă
ca rege pe Carol Robert de Anjou, rege al Neapolelui, care a încercat să-şi extindă influenţa şi
stăpânirile în întregul bazin al Mării Adriatice. Domnia acestuia (1308-1342) a marcat un moment
hotărâtor în procesul de consolidare a puterii centrale în Ungaria. În primul rând, noul rege s-a sprijinit
pe noi familii nobiliare, cum ar fi familiile Szeczenyi, Seczi, Mekcsei, Garai, Lackfi etc. Apoi el a
reuşit să recupereze o parte însemnată din domeniile regale înstrăinate de predecesorii săi. A pus,
treptat, bazele unei noi clase feudale, care, cel puţin la început, îi era fidelă, deoarece îi datora puterea
şi bogăţia. Carol Robert a încercat să-şi bizuie puterea mai puţin pe veniturile domeniilor regale şi mai
mult pe drepturile regaliene (anumite impozite, monopolul minier, dreptul de a bate monedă etc.),
provenite din impozitele directe ale burgheziei şi ale ţăranilor, precum şi din impozitele indirecte pe
circulaţia mărfurilor. El a obligat şi biserica să plătească anumite impozite, mai ales la investirea în
funcţie a ierarhilor, şi folosea din plin veniturile domeniilor ecleziastice în perioadele de vacanţă. În
politica externă, Carol Robert a încercat să-şi impună dominaţia asupra Ţării Româneşti, dar fiind
înfrânt la Posada (1330) de către Basarab I, a fost obligat să recunoască independenţ aacesteia. A dus o
politică de alianţă cu Polonia lui Vladislav I Lokietek, iar împreună cu Cehia şi cu Bavaria a încercat
să se opună politicii expansioniste a Habsburgilor. Nu a reuşit să se impună însă în faţa oligarhiei din
Croaţia, Slovenia şi Dalmaţia, care cedase oraşele de pe coasta dalmată Veneţiei, în schimbul
sprijinului acesteia în conflictul cu Ungaria.
Fiul şi urmaşul lui Carol Robert, Ludovic I cel Mare (1342-1382), a consolidat linia politică
internă a tatălui său, a întărit monarhia din toate punctele de vedere şi a desfăşurat o politică externă de
mare anvergură. El a revendicat stăpânirea asupra regatului napolitan, fapt pentru care va declanşa un
război, între anii 1347 şi 1352, în urma căruia va reuşi să ocupe oraşul Neapole, dar va eşua în
proiectul de creare a unui imperiu adriatic. Războiul cu Veneţia din 1356-1358 i-a adus, în schimb,
stăpânirea asupra Dalmaţiei. De asemenea, Ludovic I s-a amestecat intens în politica balcanică,
încercând să-şi extindă cât mai mult stăpânirile la sud de Dunăre, dar această politică, în ciuda unor
succese de scurtă durată, a avut efecte nefaste asupra puterii de rezistenţă a statelor balcanice în faţa
ameninţării otomane, state care vor ezita să se alieze cu Ungaria, percepută ca un duşman la fel de
periculos ca şi turcii pentru independenţa lor. Un mare succes al politicii externe a lui Ludovic I a fost
alegerea sa ca rege al Poloniei, în 1370, în calitatea de nepot al lui Cazimir al III-lea cel Mare, mort
fără urmaşi direcţi pe linie masculină. Spre sfârşitul vieţii, fiind şi el lipsit de urmaşi direcţi pe linie
masculină, a încercat să lase cele două regate fiicelor sale, Maria, viitoarea soţie a lui Sigismund de
Luxemburg, în Polonia, şi Jadwiga în Ungaria. Pentru că nobilimea polonă nu-l va accepta pe tronul

43
ţării pe Sigismund de Luxemburg, acesta, împreună cu soţia sa, vor domni în Ungaria, tronul polon
revenindu-i Jadwigăi, care se va căsători cu marele cneaz lituanian, Jagiello.

Apogeul Ungariei medievale

Domnia lui Sigismund de Luxemburg (1387-1437) a fost strălucitoare, dar s-a încheiat cu
eşecuri pe toată linia, ceea ce va aduce prejudicii, în viitor, puterii centrale din Ungaria. Acesta, pe
lângă Ungaria, a domnit şi în Cehia şi a fost ales şi împărat al Germaniei, astfel încât şi-a dispersat
eforturile în toate direcţiile. În ceea ce priveşte lupta antiotomană, expediţia condusă de Sigismund de
Luxemburg împotriva sultanului Baiazid I s-a încheiat cu dezastrul de la Nicopole, din 1396. Politica
sa de de dominaţie faţă de Ţara Românească şi Moldova a însemnat un alt eşec important şi a divizat şi
mai mult frontul antiotoman al ţărilor creştine. Lupta sa împotriva Veneţiei, desfăşurată între 1409 şi
1420, s-a încheiat cu pierderea Dalmaţiei, iar încercarea de a deturna o parte a comerţului oriental
dinspre zona Mediteranei orientale înspre Marea Neagră şi gurile Dunării, cu ajutorul negustorilor
genovezi, a eşuat de asemenea. În sfârşit, lupta împotriva mişcării husite din Cehia, în ciuda anumitor
victorii, s-a încheiat şi ea cu un eşec final, Sigismund fiind obligat să ajungă la un compromis cu
husiţii moderaţi, aşa-numiţii calixtini. Spre sfârşitul vieţii şi al domniei sale i-a fost dat să asiste şi la
declanşarea celei mai mari răscoale ţărăneşti antifeudale din Transilvania, răscoala de la Bobâlna din
anii 1437-1438.
Domniile următorilor trei regi ai Ungariei, Albert de Habsburg (1438-1439), Vladislav I
Jagiello (1440-1444) şi Ladislau al V-lea Postumul (1453-1457), s-au desfăşurat sub pecetea marii
personalităţi a lui Iancu de Hunedoara. Provenind dintr-o familie de cnezi români, acesta a deţinut timp
de aproape două decenii, între 1438 şi 1456, cele mai importante funcţii din regat. A fost, pe rând, ban
de Severin, voievod al Transilvaniei, guvernator al Ungariei, comite de Bistriţa şi comandant suprem
al armatelor regatului. A dus o politică internă de consolidare a puterii centrale, bazându-se, mai ales,
pe nobilimea mică şi mijlocie şi pe cnezii români din părţile de margine ale Transilvaniei. Pe plan
extern, principala sa preocupare a constituit-o stăvilirea ameninţării otomane, încercând, pentru
aceasta, să unească întreg spaţiul românesc sub autoritatea sa şi să încheie alianţe antitotomane cu cât
mai mulţi regi şi principi creştini. Vastele sale relaţii externe l-au făcut cunoscut în întreaga Europă,
Iancu de Hunedoara intrând în literatura continentului nostru ca un personaj de legendă. Lupta sa
antiotomană s-a declanşat în primăvara anului 1442, atunci când a respins o incursiune otomană în
Transilvania, condusă de Mezid bei. În toamna aceluiaşi an a distrus o altă armată otomană, pe
teritoriul Ţării Româneşti, undeva pe râul Ialomiţa. În iarna dintre anii 1443 şi 1444 a întreprins, la sud
de Dunăre, o campanie celebră pentru victoriile repurtate în timpul ei, aşa-numita „campanie lungă”, în
urma căreia sultanul Murad al II-lea a fost obligat să încheie pacea de la Adrianopol (Seghedin). A
suferit şi înfrângeri din partea turcilor, cum au fost cele de la Varna, din noiembrie 1444, şi de la
Kossovopolje, din octombrie 1448, dar în cele din urmă a oprit înaintarea acestora spre Europa
centrală, ca urmare a celebrei victorii de la Belgrad, din vara anului 1456.
După moartea lui Iancu de Hunedoara, survenită la puţin timp după victoria de la Belgrad, a
urmat o scurtă perioadă de lupte pentru domnie încheiată cu victoria finală a fiului său Matia Corvin,
care a devenit rege în anul 1458 şi a domnit până în 1490. Aceasta a fost, probabil, cea mai
strălucitoare domnie din întreaga istorie a Ungariei medievale. Matia a căutat să desfiinţeze armatele
marilor baroni şi a reformat justiţia subordonând-o puterii sale. Armata de mercenari şi birocraţia, pe
care le-a dezvoltat într-o măsură nemaiîntâlnită până la el, costau bani foarte mulţi, fapt pentru care el
a dezvoltat şi sistemul de impozite, a introdus o fiscalitate apăsătoare. În acest fel, la sfârşitul domniei,
veniturile anuale ale regalităţii ajungeau la aproximativ un milion de florini de aur pe an. Comerţul
exterior al Ungariei a cunoscut şi el o sensibilă intensificare, între 1458 şi 1480 veniturile regale
obţinute din taxele vamale crescând de peste cinci ori. Aceste evoluţii nu au putut împiedica însă
apariţia unui deficit comercial cronic al Ungariei, care se cifra între 200 000 şi 300 000 de florini de
aur pe an. În acelaşi timp, dezvoltarea orăşenimii ungare s-a făcut cu foarte multă greutate, burghezia
incipientă, care apare acum, preferând să-şi investească micile capitaluri în pământuri şi mai puţin în
afaceri riscante, ceea ce va avea drept consecinţă anihilarea ei ca clasă socială distinctă şi explică de
ce, la sfârşitul secolului al XV-lea, comerţul exterior maghiar era dominat de capitalul din Germania
de sud, care începeau să pătrundă şi în industria minieră. La rândul ei, producţia meşteşugărească
maghiară, concurată de mărfuri mai bune şi mai ieftine din exterior, decade şi atrage după sine
44
începutul unui proces de depopulare a oraşelor. În planul politicii externe, Matia Corvin, fără să
abandoneze în totalitate politica antiotomană a tatălui său, a trecut-o pe un plan secundar, îndreptându-
şi toate forţele înspre Europa centrală, unde s-a aflat într-o permanentă confruntare cu împăratul
Frederic al III-lea, cu regele ceh Gheorghe de Podiebrad şi cu regele polon Cazimir al IV-lea. Deşi
strălucită din multe puncte de vedere moment de apogeu al puterii monarhice din Ungaria
medievală, domnia lui Matia Corvin nu a reuşit să găsească răspunsurile adecvate la gravele
probleme cu care se confrunta Ungaria. Pe plan intern au continuat să se manifeste cu intensitate
tendinţele de consolidare a puterii marilor magnaţi feudali, iar pe plan extern, adevăratul pericol care
ameninţa Ungaria, Imperiul otoman, nu a fost afectat aproape deloc de politica regelui maghiar, ale
cărui ambiţii intrau în contradicţie cu acelea ale altor principi creştini.
Această tristă realitate nu a întârziat să se manifeste imediat după moartea lui Matia Corvin,
atunci când ultimii doi regi efectivi ai Ungariei, Vladislav al II-lea (1490-1516) şi Ludovic al II-lea
(1516-1526), din dinastia Jagiello, au fost simple jucării în mâinile marilor magnaţi, iar înfrângerea de
la Mohacs, din august 1526, a şters definitiv Ungaria medievală de pe harta Europei.

45
 RUSIA

Slavii de răsărit în secolele VI-IX

În această perioadă se constată la triburile slavilor de răsărit importante progrese economice,
precum şi o intensificare a procesului de destrămare a organizării tribale, gentilice. Desprinderea din
obştea gentilică a gospodăriilor ţărăneşti agricole individuale a dus la apariţia obştii vicinale sau
săteşti. Armatele diferitelor triburi se transformă acum în drujine ale cnezilor, care reuşesc să pună
stăpânire pe părţi importante din avuţia comună, obştească.
Din punct de vedere al vieţii economice, principala ramură era agricultura, urmată de creşterea
animalelor. Se cultivau, cu precădere, grâul, secara, orzul, ovăzul, mazărea, inul şi alte plante. Se
creşteau, de asemenea, cai, vaci, oi, porci etc., se practicau vânătoarea, pescuitul şi creşterea albinelor
în stare naturală. Se practicau meşteşuguri numeroase şi un comerţ care avea ca principal obiectiv
satisfacerea nevoilor economice ale diferitelor triburi sau uniuni de triburi. În acelaşi timp, se constată
la slavii răsăriteni o tendinţă tot mai pronunţată de unire a triburilor în mari uniuni tribale, capabile să
facă faţă ameninţărilor externe, dar şi să organizeze mari expediţii de pradă în exterior.
Dezvoltarea economică şi socială a triburilor slavilor de răsărit a creat premisele favorabile
pentru apariţia statului. Ca şi în cazul altor triburi slave, şi în acela al slavilor răsăriteni impulsul
necesar apariţiei statului a venit însă din exterior, din partea triburilor varege, a scandinavilor care
coborau pe drumul „de la varegi la greci”, din peninsula lor spre Constantinopol. Cei care au pus
bazele primului stat rus au fost varegii din tribul ruşilor conduşi de Rurik, care s-a aşezat, la 862, la
Novgorod. Simultan cu Rurik, fraţii săi Sineus şi Truvor s-au instalat la Beloozero şi Izborsk. În anul
882, Oleg a cucerit Kievul în numele lui Igor, fiul lui Rurik, şi a pus, astfel, bazele Rusiei kievene.

Consolidarea Rusiei kievene în secolele IX-X

După ce Oleg a pus bazele Rusiei kievene, prin unirea Novgorodului cu Kievul (882), el a
început o politică de extindere a propriei autorităţi şi asupra celorlalte triburi kievene. În timpul
domniei sale (882-913), se percepea un tribut permanent din Novgorod şi din ţinuturile ruşilor de nord
(slovenii din Novgorod sau Ilmen), ale ruşilor de vest (krivicii) şi ale celor de nord-est. Armatele lui
Oleg au pătruns în ţinuturile drevlenilor, care locuiau la apus de Nipru, şi i-au supus la plata unul
tribut, după care i-au izgonit pe cazarii din regiunile estice ale Niprului şi au ocupat ţinuturile
Cernigovului, ale severianilor şi radimicilor. Urmaşul lui Oleg, cneazul Igor (913-945), a supus
teritoriile locuite de triburile ulicilor şi ale tiverţilor. În acest fel, graniţa Rusiei kievene a fost împinsă
până la fluviul Nistru. Igor a murit în luptă cu drevlianii, atunci când a încercat să le dubleze tributul,
domnia revenindu-i soţiei sale, Olga (945-962). Aceasta a supus definitiv teritoriile locuite de
drevliani, iar capitala lor, Iscorosten, a fost distrusă. Expansiunea Rusiei kievene a continuat în vremea
cneazului Sviatoslav (962-972), atingând acum apogeul. În anul 964, el a cucerit teritoriile locuite de
triburile viaticilor, i-a înfrânt pe bulgarii de pe Volga, apoi de cazari, cărora în anul următor, 965, le-a
cucerit capitala, Itil. În 968, la chemarea împăratului bizantin Nicephor Phokas, i-a atacat pe bulgarii
din Balcani. După mai multe victorii, urmate de acte de o cruzime greu de imaginat, în 969 a fost
obligat să se retragă din zona Dunării de Jos, deoarece teritoriul Rusiei kievene era ameninţat de
triburile pecenegilor. Dar atracţia acestui teritoriu a fost foarte mare pentru el, astfel încât şi-a
manifestat chiar dorinţa de a-şi muta capitala la Pereiaslaveţ, pe Dunăre. A revenit în aceste zone unde
s-a luptat, pe rând, atât cu bulgarii, cât şi cu bizantinii, dar în 971, după ce a fost obligat să se retragă la
Silistra, unde a fost asediat de bizantini, a fost constrâns, în cele din urmă, să părăsească definitiv acest
teritoriu. Revenit acasă, reia luptele cu pecenegii, fiind ucis de aceştia în 972.

Organizarea de stat a Rusiei kievene

Puterea supremă în stat aparţinea marelui cneaz din Kiev. Pe lângă curtea sa se afla drujina,
împărţită în drujina mare şi drujina mică. În unele părţi ale Rusiei kievene se menţinuseră la puterii
cnezii locali, dar marele cneaz al Kievului căuta să-i înlocuiască prin protejaţii săi. Aparatul de stat
care se dezvoltă acum asigura încasarea tributului, care se percepea în bani şi în natură. Unitatea de
impunere era fumul, adică gospodăria ţărănească. Întrega populaţie, în lipsa unor scutiri speciale
acordate, de obicei, boierilor şi înalţilor exponenţi ai clerului, era obligată să participe la constrcţia
46
cetăţilor, a drumurilor, podurilor etc. Uneori, unor membri ai drujinei cneazului li se încredinţa
cârmuirea unor regiuni întregi, inclusiv dreptul de a percepe tributul datorat de localnici. La început,
tributul se percepea cu ocazia vizitelor periodice ale cneazului cu drujina, în ţinuturile subordonate, dar
mai târziu a început să se introducă organizaţia locală militaro-administrativă permanentă. La mijlocul
secolului al X-lea, sub domnia cneaghinei Olga, s-a fixat cunatumul obligaţiilor şi au fost stabilite
tabere şi locuri provizorii şi permanente pentru încasarea dărilor. După ce multă vreme în Rusia a
prevalat dreptul cutumiar, la sfârşitul secolului al XI-lea şi la începutul celui următor a apărut prima
redactare scurtă a unui cod de legi, care reflecta schimbările produse în cadrul societăţii ruse. În ceea
ce priveşte armata Rusiei kievene ea era formată din drujina marelui cneaz, drujinile cnezilor şi
boierilor subordonaţi lui, precum şi din oastea populară. Efectivele armatelor cu care cneazul pornea în
campanii se ridicau uneori la 60-80 000 de luptători. Deşi erau folosiţi şi mercenarii (pecenegi,
cumani, unguri, letoni, cehi, poloni, varegi), numărul lor total era neînsemnat. Flota rusă era formată
din nave scobite în lemn şi căptuşite pe margini cu scânduri. Ea era prezentă în Marea de Azov, Marea
Neagră, Marea Caspică şi Marea Baltică.

Politica externă a Rusiei în secolul al X-lea

Urmărind cucerirea diferitelor regiuni ale slavilor de răsărit, marii cnezi din Kiev s-au ciocnit
cu cazarii, o populaţie de tiurci nomazi, care supusese o serie de triburi slave şi întemeiase un stat
puternic pe cursul inferior al fluviului Volga. Înaintarea spre Dunăre, tendinţa de a pune stăpânire pe
drumul comercial al Mării Negre de pe coastele Crimeeii, au avut ca rezultat luptele cnezilor ruşi cu
împăraţii Bizanţului, care se străduiau să limiteze influenţa Rusiei asupra bazinului pontic. În anul 907,
cneazul Oleg a organizat o campanie maritimă împotriva Constantinopolului, campanie la care au
participat 2 000 de bărci având fiecare 40 de oameni. În aceste condiţii, bizantinii au fost obliogaţi să
încheie o pace dezavantajoasă, în 911, prin care negustorii ruşi căpătau dreptul de a face negoţ la
Constantinopol fără a plăti taxe vamale. În timpul domniei cneazului Igor, au fost întreprinse două noi
campanii împotriva Bizanţului. În timpul primei campanii din anul 941, ruşii au înaintat de-a lungul
litoralului Mării Negre, de la Bosfor până la Paflagonia, dar bizantinii au reuşit să înfrângă flota rusă,
pe care au incendiat-o cu aşa-numitul „foc grecesc”. A doua campanie, din anul 944, s-a încheiat
printr-un nou tratat de pace, mai puţin avantajos pentru Rusia decât cel din 911.
Dar cnezii ruşi au întreprins campanii militare şi mai îndepărtate, dincolo de Munţii Caucaz,
spre coastele de sud şi de vest ale Mării Caspice (880, 909, 910, 913-914 etc.). La ultima dintre aceste
campanii au luat parte peste 50 000 de soldaţi, iar pe mare peste 500 de corăbii. În anul 913, armatele
ruse au ocupat una din insulele din apropiere de Baku, iar în 944 au cucerit oraşul Berdaa. Este
adevărat însă că stăpânirea rusă în aceste regiuni nu s-a putut menţine multă vreme datorită opoziţiei
înverşunate a populaţiei locale. Politica răsăriteană a lui Sviatoslav a urmărit ieşirea la mare, cucerirea
drumului care mergea de-a lungul fluviului Volga, întărirea în delta Donului şi lărgirea legăturilor cu
Iranul şi Asia centrală, în general. El a reuşit să supună Bulgaria de pe Volga, a atacat şi nimicit
imperiul cazarilor, a ocupat oraşele Sarkel, Itil şi Semender. În Caucazul de nord au fost cucerite
ţinuturile locuite de cerchezi şi osetini. Autoritatea Rusiei s-a extins şi asupra strâmtorii Kerci, unde
oraşul Tmutaracan a devenit un mare port rusesc. De asemenea, Rusia kieveană urmărea să se
întărească pe cursul inferior al Dunării, în zonele stăpânite de Bulgaria. Dar dinpre răsărit, Rusia a
trebuit să facă faţă incursiunilor devastatoare ale triburilor pecenege, care provocau mari devastări.
Pecenegii au apărut în istoria Rusiei în secolul al IX-lea, venind din regiunea situată între Volga şi
Iaik. Ei s-au aşezat pe coasta de nord a Mării Negre, între Don şi Dunăre de unde atacau în permanenţă
graniţele ruse. Pentru a preîntâmpina aceste atacuri în sudul ţării a fost construită o linie de fortificaţii
pe râurile Stugna, Irpen şi Trubej, iar fortificaţiile orăşeneşti ale Kievului au fost reconstruite.

Adoptarea creştinismului
La sfârşitul secolului al X-lea creştinismul a fost introdus oficial în Rusia kieveană, fiind impus
de necesităţile de dezvoltare ale societăţii ruse. Iniţial, slavii de răsărit divinizau forţele naturii. Printre
zeii la care se închinau ei, primul loc îl ocupa Perun, zeul tunetului şi al fulgerului. Dajd-bog era zeul
soarelui şi al fertilităţii, Stribog era zeul furtunii şi al intemperiilor, Volos era socotit ca zeu al bogăţiei
şi al comerţului, iar creatorul întregii culturi omeneşti era zeul-fierar Svarog. Slavii răsăriteni aveau
temple, în care făceau rugăciuni şi aduceau jertfe idolilor. Un rol important în viaţa comunităţilor slave
47
îl jucau şi magii, vrăjitorii şi ghicitorii. Mai exista şi cultul strămoşilor, care se practicase pe scară
largă în perioada societăţii gentilice. Dar, în acelaşi timp, creştinismul a început să pătrundă de
timpuriu în rândurile boierilor din Rusia kieveană. Încă din secolul al IX-lea, patriarhul
Constantinopolului, Fotie, putea să observe progresele pe care creştinismul le făcea în Rusia. Mulţi
dintre ostaşii drujinei lui Igor erau creştini, iar cneaghina Olga a adoptat creştinismul. Creştinându-se
în 987 sau 988, Vladimir Sviatoslavici (980-1015) a hotărât să introducă creştinismul ca religie de stat
în Rusia. Adoptarea creştinismului în Rusia s-a produs într-un moment când situaţia politică externă
era complicată. În deceniul al optulea al secolului al X-lea, bizantinii s-au adresat cneazului din Kiev
cu rugămintea de a-i ajuta pentru înăbuşirea mai multor răscoale. Alianţa care s-a încheiat între cneazul
Vladimir şi Bizanţ a fost pecetluită de căsătoria acestuia cu Ana, sora împăratului Vasile al II-lea.
După săvârşirea acestei căsătorii, creştinismul a fost recunoscut oficial ca religie de stat în Rusia
kieveană.
Afirmând că puterea cneazului este de origine divină, creştinismul a devenit un instrument
foarte puternic pentru consolidarea autorităţii statului. Biserica rusă a obţinut multe pământuri sub
formă de danii, precum şi zeciuiala din veniturile statului. În cursul secolului al XI-lea au fost înfiinţate
episcopii la Iuriev şi Belgorod, în ţinutul Kievului, la Novgorod, Rostov, Cernigov, Pereiaslavul de
sud, Vladimir-Volînsk, Poloţk şi Turov. La Kiev s-au înfiinţat câteva mănăstiri mari. Privită în
ansamblu, introducerea creştinismului a marcat un progres incontestabil în comparaţie cu păgânismul.
O dată cu creştinismul, ruşii şi-au însuşit numeroase elemente de cultură superioară bizantină şi, la fel
ca şi alte popoare europene, au putut beneficia de moştenirea culturală a antichităţii. În acelaşi timp,
creştinismul a ridicat prestigiul internaţional al Rusiei kievene şi a transformat-o într-un actor de cea
mai mare importanţă al relaţiilor internaţionale ale vremii.

Economia şi societatea în secolele X-XII

Agricultura rămâne şi în această perioadă principala ramură economică, pământul fiind
principalul mijloc de bogăţie şi de prestigiu social. Cu toate acestea, recoltele erau slabe, iar foametea
era un fenomen des întâlnit. Aceasta a fost una din cauzele care au dus la slăbirea proprietăţii ţărăneşti
şi la aservirea în masă a ţăranilor de către boieri. Creşterea proprităţii funciare a boierimii şi a bisericii
s-a făcut în strânsă legătură cu dezvoltarea imunităţii. Meşteşugurile cunosc şi ele în această perioadă o
dezvoltare importantă, ceea ce va da un impuls important apariţiei şi dezvoltării formelor de viaţă
urbană. Oraşele au devenit principalele centre ale comerţului interior al ţării. Acolo se găseau pieţe
unde se vindeau atât produse alimentare, cât şi produse meşteşugăreşti. Acest fapt nu a schimbat însă
cu nimic caracterul natural al economiei Rusiei kievene din această perioadă. O ramură importantă a
economie ruse o reprezenta comerţul exterior, negustorii ruşi putând fi întâlniţi în posesiunile
califatului arab, în Imperiul bizantin, Moravia, Polonia, Cehia, Germania, în Scandinavia. Din Rusia
kieveană se exportau, în principal, materii prime (blănuri, ceară, miere, catran, in etc.) şi se importau
obiecte de lux, fructe, mirodenii, vopsele etc.

Viaţa politică în secolele X-XII

Se caracterizează prin creşterea puterii boierilor şi a oraşelor şi prin începerea manifestării unor
fenomene tot mai evidente de destrămare a statului. Slăbiciunile Rusiei kievene au ieşit la iveală încă
din timpul domniei lui Vladimir Sviatoslavici (980-1015). Cu puţin timp înaintea morţii sale, fiul său
Iaroslav, care domnea în Novgorod, a încetat să mai plătească tributul datorat Kievului. După moartea
lui Vladimir, mare cneaz la Kiev a ajuns Sviatopolk, care şi-a ucis fraţii, pe Boris şi Gleb, şi a
declanşat un război în toată regula împotriva lui Iaroslav. În această luptă, Sviatopolk a cerut ajutorul
militar al polonilor, fapt care a provocat o mişcare de masă împotriva sa şi l-a ajutat pe Iaroslav să
ocupe Kievul.
În timpul domniei lui Iaroslav Vladimirovici ″Înţeleptul″ (1019-1054) a izbucnit o mare
răscoală a smerzilor din nord-est, din regiunea Suzdal (~1024). După lupte crâncene, răscoala a fost
înăbuşită în sânge şi regiunea Suzdal pacificată până în 1026. Iaroslav a continuat să ducă o politică de
consolidare a graniţelor statului, dar şi de expansiune. În apropierea litoralului Mării Baltice, în anul
1030, a fost ridicat oraşul Iuriev (Tartu de mai târziu), iar în anul următor, oraşele cerveniene au fost
anexate din nou Rusiei de sud-vest. În acelaşi timp, Rusia kieveană şi-a subordonat regiunile Cernigov
şi Tmutaracan (1036), a atacat teritoriile lituaniene(1038-1040) şi a ocupat sudul Finlandei (1040). În
48
anul 1036, pecenegii au atacat Kievul, dar au fost înfrânţi şi obligaţi să se retragă la sud de Dunăre. În
locul lor, stepele nord-pontice au fost ocupate, pentru început, de triburile oguzilor tiurcici, iar apoi de
cumani, care, după 1050, au încept să atace teritoriile ruseşti. Tot în această perioadă semnele
fărâmiţării feudale a statului încep să se manifeste tot mai clar, Novgorodul obţinând o oarecare
independenţă, iar cnezatul Poloţk-Minsk separându-se de Kiev.
După moartea lui Iaroslav, puterea a trecut în mâinile celor trei fii ai săi: Iziaslav, care stăpânea
Kievul şi deţinea întâietatea, Sviatoslav, care stăpânea Cernigov şi Tmutaracan, şi Vsevolod, care
stăpânea Rostov, Suzdal şi Pereiaslavl. Astfel, se marca începutul unei îndelungate perioade de
destrămare a statului, a puterii centrale, care va dura până în secolul al XV-lea. Ultimul mare cneaz
care a reuşit să reunifice Rusia Kieveană a fost Vladimir Monomahul (1113-1125). El a fost un bun
organizator şi administrator, a elaborat o importantă legislaţie socială şi a dus o permanentă luptă
împotriva invaziilor cumane.

Rusia în perioada fărâmiţării feudale

Rusia kieveană s-a prăbuşit şi a dispărut din istorie datorită unor cauze variate şi complexe,
cum ar fi: intensificarea procesului de feudalizare a societăţii, slăbirea structurilor centrale, spaţiile
geografice imense care nu puteau fi conduse dintr-un singur centru, decăderea căilor comerciale care
implicau oraşele, cucerirea Constantinopolului de către cruciaţi (1204) şi a Bagdadului de către
mongoli (1258), falimentul sistemului kievean de guvernare, presiunile permanente din exterior, mai
ales cele din partea pecenegilor, cumanilor şi mongolilor. Rusia kieveană a fost înlocuită, după
destrămare, printr-o multitudine de apanaje (udel), prin Rusia apanajelor. Cele mai importante centre
de putere noi, apărute pe ruinele Rusiei kievene, au fost Haliciul şi Volînia în sud-vest, Novgorodul în
nord, Smolensk şi Poloţk în vest, Vladimir, Rostov, Suzdal şi Moscova în nord-est. Din punct de
vedere etnic, populaţia kieveană se împarte în trei grupuri principale: ruşii, ucraineenii şi bieloruşii.

Cnezatul Vladimir-Suzdal
Aici s-a aflat baza viitorului stat rus unitar, care va apare în secolul al XV-lea. Puterea cnezială
de aici s-a întărit datorită existenţei anterioare a domeniului cnezial şi a oraşelor, care luaseră naştere
pe baza dezvoltării meşteşugurilor locale. Acest cnezat a ieşit de sub autoritatea Kievului în deceniul al
treilea al secolului al XII-lea în timpul domniei lui Iuri Vladmirovici (1125-1157), supranumit
Dolgoruki, fiul lui Vladimir Monomahul. El este primul dintre cnezii din Vladimir-Suzdal care a
început să manifeste tendinţe de predominare asupra fostei Rusii kievene. În timpul domniei sale, s-a
extins influenţa asupra Novgorodului, Muromului şi Reazanului şi s-a stabilit o alianţă solidă cu
Haliciul. Armata Suzdalului a reuşit să cucerească şi Kievul, dar după moartea lui Iuri acesta va fi
pierdut. În cadrul acestui cnezat a fost întemeiat oraşul Moscova, menţionat pentru prima dată în
documente în anul 1147. Succesorul lui Iuri, Andrei Iurievici Bogoliubski (1157-1174), sprijinindu-se
pe boierimea mică şi mijlocie şi pe orăşeni, a desfăşurat o luptă tenace împotriva tendinţelor centrifuge
ale marii boierimi. El a stabilit capitala cnezatului în oraşul Vladimir, şi-a luat titlul de mare cneaz a
toată Rusia şi a încercat să-şi extindă dominaţia asupra Kievului şi a Novgorodului. Continuând să
rivalizeze cu cnezii din Volînia, Andrei Bogoliubski a organizat, în anul 1169, o campanie cu armatele
unite ale Suzdalului, Cernigovului, Smolenskului, Polţk-Minskului şi ale altor cnezate împotriva
Kievului, pe care l-a cucerit şi l-a dat spre cârmuire unuia dintre protejaţii săi. Această cucerire a
desăvârşit decăderea Kievului. Asasinarea lui Andrei Bogoliubski de către boieri a dus însă la
întreruperea politicii sale de unificare, chiar şi parţială, a teritoriilor ruseşti. Succesorul său, Vsevolod
Iurievici Bolşoe Gnezdo (1177-1212) a înfrânt rezistenţa marii boierimi şi a reuşit să-şi extindă
influenţa asupra Novgorodului şi Reazanului, dar politica sa nu a reuşit să ducă la reluarea tendinţelor
de recentralizare a teritoriilor ruse.

Novgorod-Pskov
Novgorodul stăpânea teritoriile până la Munţii Ural şi Oceanul Îngheţat de Nord, malurile
Nevei şi ale Golfului Finic. Era, de asemenea, strâns legat de teritoriile letone şi estone. După răscoala
din 1136, la Novgorod s-a format o republică nobiliară, în care puterea era deţinută de marii boieri. La
fel s-au petrecut lucrurile şi la Pskov. Formal, puterea supremă aparţinea unei adunări populare
(vecea), dar în realitate ea era dominată de marea boierime. Un rol important în viaţa politică a
49
Novgorodului îl avea arhiepiscopul, care prezida sfatul boierilor. Puterea executivă era deţinută de un
posadnic, ales, evident, din rândurile marii boierimi. Novgorodul a dezvoltat o intensă activitate
economică şi comecială, a fost o adevărată poartă a Rusiei spre teritoriile din nordul Europei, a fot o
adevărată Veneţie a nordului. El s-a aflat într-o permanentă rivalitate cu cnezii din Vladimir-Suzdal
care urmăreau să şi-l subordoneze.

Cnezatul Halici-Volînia
Cuprindea versantul nord-estic al Munţilor Carpaţi şi era zona cea mai apuseană a teritoriilor
ruseşti. Domnia lui Iaroslav Vladimirovici Osmomîsl (1153-1187), unul dintre cei mai mari oameni
politici ai Rusiei din secolul al XII-lea, s-a remarcat prin progresul însemnat al Haliciului şi printr-o
largă dezvoltare a construcţiei de oraşe noi. Cu ajutorul cnezilor din Volînia, Iaroslav Osmomîsl a
învins Kievul şi l-a obligat pe cneazul de aici să renunţe la planurile sale de ocupare a Haliciului. A
întreţinut, de asemenea, relaţii bune cu Imperiul bizantin şi cu Ungaria. La sfârşitul secolului al XII-
lea, cnezatele Halici şi Volînia s-au unit sub stăpânirea cneazului Roman Mstislavici (1199-1205).
Acesta s-a sprijinit pe oraşe şi a limitat puterea marii boierimi. În 1203 a ocupat Kievul şi s-a
proclamat mare cneaz. Şi-a găsit moartea într-o campanie împotriva cneazului Leszko al Cracoviei şi
întreaga sa operă politică s-a destrămat. A urmat un război îndelungat şi nimicitor (1205-1245) în
timpul căruia boierimea a acaparat puterea în cnezatul Haliciului. Tot acum, Ungaria şi Polonia încep
să privească spre Halici ca spre o posibilă zonă de expansiune. În aceste condiţii, cnezii Daniil şi
Vasilco Romanovici din Volînia au reuşit să-i înfrângă pe poloni, precum şi pe marii boieri din Halici
şi să salveze, astfel, independenţa cnezatului. În 1238, Daniel a cucerit cnezatul Halici şi Kievul,
reuşind să unească sub stăpânirea sa aproape întreaga Rusie de sud-vest.

Cnezatul Poloţk–Minsk
Cneazul Vseslav Briacislavici (1044-1101), sprijinindu-se pe propria drujină şi folosindu-se de
ajutorul oraşelor a reuşit să cucerească întreaga regiune Poloţk-Minsk. După domnia sa, a urmat însă o
perioadă de destrămare. În secolul al XII-lea s-au format o serie de cnezate, care s-au desprins de
Poloţk-Minsk. Cnezatul Poloţk a pierdut o serie de teritorii, la începutul secolului al XIII-lea, în faţa
atacurilor cavalerilor germani şi a ajuns să fie controlat, din ce în ce mai mult, de cneazul din
Smolensk.

Rusia în relaţiile internaţionale

Datorită destrămării feudale, Rusia nu a putut juca un rol internaţional pe măsura potenţialului
său. Cu toate acestea, diferitele cnezate ruseşti au avut, fiecare, un anumit loc în cadrul relaţiilor
internaţionale din această perioadă. Astfel, cnezii Vladimir-Suzdalului şi cei ai Haliciului întreţineau
relaţii diplomatice cu Imperiul bizantin, în vreme ce cnezii Volîniei aveau relaţii cu Ungaria. Armatele
cnezilor din Halici nu au ezitat să intervină în problemele Bulgariei balcanice, ale celui de-al doilea
ţarat bulgar, şi la începutul secolului al XIII-lea au contribuit la reinstalarea în domnie a lui Ioan Asan
al II-lea. De asemenea, cnezii ruşi au contribuit la întărirea poziţiei cnezilor Mazoviei din Polonia,
aceasta fiind o regiune care s-a aflat un anumit timp sub suzeranitatea Rusiei kievene. Unele cnezate
ruseşti dispuneau de forţe armate însemnate, ceea ce le-a prmis să respingă şi chiar să supună, parţial,
pe cumani. În ciuda acestor succese, situaţia cnezatelor ruseşti a fost în această perioadă deosebit de
dificilă, ele trebuind să facă faţă mai multor invazii, ale cavalerilor suedezi şi germani, polonezi şi
maghiari, dar mai ales ale mongolilor, care au măturat totul în calea lor.
Atacurile cavalerilor germani împotriva teritoriilor ruseşti se încadrează în curentul mai general
al expansiunii şi colonizării germane spre răsărit, la care au participat, în forme diferite, şi ţărani şi
orăşeni. În secolele X-XII, germanii au cucerit teritoriile slavilor polabi şi pe acelea ale slavilor de pe
litoralul Mării Baltice şi au înaintat spre Vistula. La sfârşitul secolului al XII-lea şi la începutul celui
următor, Suveranul Pontif a proclamat cruciada împotriva popoarelor din regiunea estică a Balticii,
care erau încă păgâne. În fruntea expediţiei se afla canonicul Albert de Bremen, viitorul episcop al
Livoniei. Primind ajutor de la papa Inocenţiu al III-lea, de la împăratul german şi de la regele danez,
Albert a debarcat, în anul 1200, la gurile fluviului Dvina apuseană, i-a învins pe livonieni, a fondat
oraşul Riga, în 1201, iar în anul următor a înfiinţat ordinul german al „cavalerilor purtători de spadă”
(gladiferi). Între anii 1207 şi 1209, cavalerii germani au cucerit cetăţile Koknese, Selpils şi Ersike din
50
Livonia, dar cu toate acestea, dorind să evite o confruntare deschisă cu cneazul din Polţk, au continuat
să-i plătească acestuia tributul datorat de livonieni până în 1212. În 1219 Estonia de nord a fost
invadată de armatele regelui danez, care a întemeiat aici oraşul Reval (Tallin). Simultan, Rusia a fost
atacată în răsărit de forţele mongole, care au zdrobit armatele cnezilor ruşi şi ale cumanilor, în bătălia
de la Kalka, din 1223, ceea ce a facilitat noi cuceriri ale germanilor în zona baltică. Forţele germane
din aceste zone au fost întărite în 1230 prin instalarea în regiunea Chlmeno a Ordinului Cavalerilor
Teutoni. Aceştia i-au nimicit pe pruşi, au înaintat până în golful Vistulei şi pe malurile lui, până la râul
Pregola, stabilindu-se, astfel, şi pe litoralul polon al Mării Baltice. În 1237, cavalerii gladiferi se
contopesc cu cei teutoni şi încep pregătirile pentru un mare atac împotriva Rusiei. Atacul a fost
declanşat în 1240, printr-un atac al forţelor suedeze, care au fost însă înfrânte pe fluviul Neva de către
cneazul Novgorodului, Alexander Nevski, tot acesta învingându-i şi pe teutoni, în aprilie 1242, în
bătălia de pe apele îngheţate ale lacului Ciud. În acest fel, prin cele două victorii, ameninţarea germană
la adresa teritoriilor ruseşti a fost eliminată.
Aproape în acelaşi timp cu atacurile suedeze şi teutone din nord şi profitând şi de situaţia grea
în care de afla Rusia ca urmare a atacurilor mongole, polonii şi ungurii au încercat să cucerească
cnezatul de Halici-Volînia. În vara anului 1245, ei au invadat Haliciul, au ocupat Przemyslul, dar au
eşuat în faţa Iaroslavului şi au fost înfrânţi decisiv de cneazul Daniil Romanovici.
Marea invazie mongolă s-a declanşat după ce Temugin (Genghis-Han: 1206-1227) a reuşit să
unifice toate triburile mongole şi să creeze, astfel, o forţă cum rareori existase în istorie. Atacul
mongol împotriva Rusiei a survenit exact în momentul când aceasta era atacată şi dinspre vest, de
forţele suedeze şi teutone, astfel încât ea a fost surprinsă şi nu a putut opune o rezistenţă eficientă. De
asemenea, Rusia se afla într-un stadiu avansat de destrămare feudală şi nu era capabilă să opună o
rezistenă serioasă aramtei mongole, superioară din toate punctele de vedere. Rusia a fost atacată după
ce mongolii cuceriseră Asia centrală, zona Caucazului şi Iranul de nord. Armatele mongole, conduse
de Subotai şi Djebe, au trecut pasul Derbent, au învins pe alani şi cumani, apoi au ajuns până în
Crimeea, unde au ocupat Sudakul. După aceasta, forţele unite ale cumanilor au încercat din nou să
opună rezistenţă, dar au fost zdrobite cu totul şi au fugit spre Nipru. În faţa acestei ameninţări, cnezii
ruşi au încercat să încropească o alianţă şi să opună reistenţă. La campanie au participat armatele din
Kiev, Halici, Cernigov, Smolensk şi Volînia, la care s-au adăugat şi cumanii. Această armată
impunătoare nu avea însă un comandament unic, fiecare contingent luptând aşa cum dorea şi cum
credea că este mai bine. În aceste condiţii, armatele ruse au suferit o mare înfrângere pe malurile râului
Kalka, la 31 mai 1223. După această victorie, mongolii au pornit spre nord, de-a lungul Niprului, dar s-
au întors din drum înainte de a ajunge la Pereiaslavl şi, prin stepele Kazakstanului, s-au îndreptat spre
Mongolia.
Dar marea campanie împotriva Europei nu fusese încă declanşată. Expediţiile împotriva
cumanilor şi cucerirea Trancaucaziei (Georgia, Azerbaidjan şi Armenia), precum şi mutarea cartierului
hanului ulusului Djnei pe cursul inferior al râului Iaik au reprezentat tot atâtea etape premergătoare
declanşării marii campanii de cucerire a Europei.
Campania propriu-zisă a fost declanşată în anul 1236. În fruntea armatei mongole se afla Batu,
fiul lui Djuci şi nepot al lui Genghis-Han. Mongolii au înaintat în regiunea fluviului Kama, au devasta
Bulgaria de pe Volga, au străbătut regiunile locuite de mordvini şi au pătruns, în 1237, în cnezatul
Reazan. Lipsite de orice fel de ajutor, oraşele din cnezat au căzut unul după altul, Reazanul fiind
cucerit la 23 decembrie 1237. În continuare, mongolii au cucerit Kolomna, i-au zdrobit pe moscoviţi şi
le-au cucerit oraşul, apoi au cucerit Pereiaslavl, Iuriev, Dimitrov, Tverul, Suzdalul şi Vladimirul. Toate
oraşele cucerite au fost incendiate, iar lucuitorii lor masacraţi în cea mai mare parte. În 1238, oastea
cneazului din Vladimir a fost complet distrusă pe râul Sit, după care a căzut şi oraşul Torjok, ceea ce a
deschis mongolilor drumul spre Novgorod. Dar Novgorodul era situat prea departe de mongoli, astfel
încât aceştia s-au întors şi au atacat cnezatele Smolensk şi Cernigov. În 1239 au fost atacate mai ales
regiunile din Rusia de sud şi de sud-vest. La sfârşitul anului mongolii au ocupat Crimeea. În 1240 au
căzut Cernigovul şi Kievul, populaţia fiind exterminată fără milă. Apoi a venit rândul cnezatelor
Halici şi Volînia, care au fost cucerite şi devastate în totalitate. În anul următor au fost atacate Polonia
şi Ungaria, armatele lor au fost înfrânte, dar mongolii au fost obligaţi să-şi înceapă retragerea datorită
morţii marelui han, dar şi datorită limitei maxime la care ajunseseră cuceririle lor. A merge mai

51
departe ar fi însemnat să-şi pericliteze armatele şi toate cuceririle, ceea ce comandanţii lor au observat
la timp şi au ordonat retragerea.

Rusia sub ocupaţie mongolă

Atacul mongolilor asupra Rusiei a însemnat o devastare aproape completă a unor uriaşe
teritorii, distrugerea multor sate şi oraşe, ducerea în robie a multor oameni, în special a meşteşugarilor,
ceea ce a provocat o evidentă decădere a vieţii urbane. La numeroasele războaie şi rivalităţi interne s-a
adăugat o îndelungată şi dură dominaţe străină, care a rupt Rusia de restul Europei şi i-a provocat o
imensă rămânere în urmă din toate punctele de vedere. Oraşele au stagnat şi decăzut, iar legătura dintre
meşteşugurile orăşeneşti tradiţionale şi pieţele de desfacere s-a dezechilibrat. S-a schimbat chiar
înfăţişarea oraşelor, iar construirea clădirilor de piatră a decăzut.
După reîntoarcerea din campania împotriva Europei, Batu-han şi-a stabilit reşedinţa pe cursul
inferior al Volgăi, unde a apărut, în anul 1243, statul mongol Hoarda de Aur, cu capitala la Sarai. Un
anumit timp acest stat s-a aflat sub dependenţa nominală a mrelui han mongol de la Karakorum. Hanii
Hoardei de Aur au impus tuturor cnezilor ruşi să se prezinte la Sarai, pentru a obţine iarlîce, adică acte
prin care li se confirma dreptul de a domni mai departe. Hanii practicau, de asemenea, pe scară largă
luarea de ostatici, pentru a-şi asigura fidelitatea cnezilor ruşi. Uneori, drumul cnezilor ruşi spre Sarai
sau Karakorum era fără întoarcere. Astfel, în 1246, la Karakorum a fost ucis cneazul Vladimir-
Suzdalului, Iaroslav Vsevolodovici, iar la Sarai s-a întâmplat acelaşi lucru cu Mihail Vsevolodovici,
cneazul Cernigovului. Alexander Nevski, devenind mare cneaz (1252-1263), o demnitate mai mult
nominală, a dus o politică precaută, urmărind menţinerea unor relaţii paşnice cu hanii Hoardei de Aur,
prea puternici pentru a fi înfruntaţi în mod direct.
În 1257, mongolii au introdus şi în Rusia aparatul administrativ pe care-l introduseseră în toate
ţările cucerite de ei. Aici au sosit dregători mongoli cu împuterniciri de a face recensământul
populaţiei, de a strânge taxe şi impozite, precum şi de a face recrutări pentru nevoile armatei. De
asemenea, mongolii au introdus în Rusia organizarea lor politico-militară, în fruntea căreia se aflau
dregători speciali denumiţi baskaki. Ei au organizat detaşamente militare speciale, completate în bună
măsură cu populaţie locală, dar conduse de mongoli, care aveau ca sarcină principală controlul asupra
teritoriului şi a populaţiei. De la Sarai, mongolii şi-au extins stăpânirile asupra Novgorodului, fără să-l
cucerească însă, şi asupra cnezatului de Halici-Volînia, ocupat în 1259, unde au ordonat dărâmarea
celor mai puternice fortificaţii. În acelaşi timp, după moartea lui Alexander Nevski, fărâmiţarea
feudală din Rusia s-a accentuat, la fel şi luptele dintre diferitele cnezate, principalele dintre acestea
fiind acum cele de Rostov, Tver, Moscova, Kostroma, Iaroslavl, Mojaisk, Kolomna etc. Miza tuturor
acestor lupte o constituia obţinerea titlului de mare cneaz, care era acordat de marii hani de la Sarai. La
rândul ei, şi Hoarda de Aur a început să cunoscă fenomene de destrămare, după desprindere ei de sub
suveranitatea nominală a marelui han trebuind să facă faţă rebeliunii lui Nogai, care şi-a creat o
stăpânire proprie în nordul Mării Negre.
În această situaţie foarte dificilă, Rusia nu a fost cruţată nici de alte puteri creştine, care au
ocupat o serie de teritorii. Astfel, în deceniul al patrulea al secolului al XIII-lea, Suedia a pus stăpânire
pe Finlanda, iar puţin mai târziu şi pe partea de vest a Kareliei, unde s-a înfiinţat oraşul Vîborg, în anul
1293. Regiunea Poloţk-Minsk a început să fie invadată şi ea tot mai des de către lituanieni, spre
sfârşitul secolului al XIII-lea cnezii de aici fiind obligaţi să se recunoască vasalii Lituaniei. Practic, din
punct de vedere politic, Rusia ajunsese în această perioadă să fie mai mult o expresie geografică, decât
un subiect cu drepturi depline al relaţiilor internaţionale.

Formarea statului centralizat rus (sec. XIV-XV). Viaţa economică şi socială

Această perioadă a marcat o dezvoltare importantă a economiei teritoriilor ruseşti, a
agriculturii, meşteşugurilor şi comerţului. În nordul Rusiei se mai păstra sistemul de defrişare, dar în
părţile ei centrale şi sudice începe să predomine asolamentul bienal şi trienal. Totuşi, randamentele
agricole rămâneau foarte scăzute, iar foametea era o ameninţare permanentă.
Proprietatea funciară feudală din această perioadă se caracteriza prin îmbinarea dreptului de
proprietate asupra pământului cu drepturile politice în raport cu populaţia dependentă din punct de
vedere feudal. Stăpânii de pământ privilegiaţi erau legaţi unii de alţii printr-o serie de obligaţii de
serviciu, în special cele militare. Sub vasalitatea marilor cnezi, care conduceau cnezate de sine
52
stătătoare, se aflau cnezii de „udel”, care conduceau cnezate mai mici. Atât marii cnezi, cât şi cnezii
vasali aveau în subordinea lor pe marii feudali, boierii, precum şi pe stăpânii de pământ privilegiaţi,
mici şi mijlocii. Ţărănimea se aflat într-o situaţia economică şi juridică din ce în ce mai dificilă, cea
mai mare parte a ei fiind lipsită de libertate, iar în ansamblu ea constituind principala sursă de venituri
penrtru vistieriile diferitelor cnezate.
În aceeaşi perioadă, oraşele cunosc o nouă dezvoltare, atât din punct de vedere arhitectonic, cât
şi în ceea ce priveşte producţia meşteşugărească şi comerţul. Acum se formează, datorită dezvoltării
producţiei de mărfuri, pieţele locale, care cuprindeau teritorii întinse. S-au întărit, de asemenea,
legăturile economice dintre diferitele oraşe şi cnezate ruseşti. Pe lângă dezvoltarea comerţului intern s-
au lărgit legăturile comerciale ale Rusiei cu alte ţări. În secolul al XIV-lea, Rusia făcea comerţ cu
coloniile genoveze din Crimeea, în primul rând cu Caffa şi Sudak. La Constantinopol, în apropierea
Cornului de Aur, a existat o colonie de negustori ruşi. Comerţ cu Orientul şi cu Occidentul făceau
negustorii din Moscova, Tver, Smolensk, Kiev şi alte oraşe. Pe Volga, cnezatele ruseşti făceau comerţ
cu Hoarda de Aur, Iranul şi Asia Centrală.

Unificarea teritoriilor ruseşti în jurul Moscovei

Este un proces care îşi are începuturile în vremea lui Daniil Alexandrovici (1276-1303), unul
din fii lui Alexander Nevski, întemeietorul dinastiei cnezilor din Moscova. Domnia urmaşului său, Iuri
Danilovici (1303-1325), se caracterizează printr-o permanentă luptă între Moscova şi Tver pentru
întâietate în lumnea cnezatelor ruseşti. Ivan Kalita (1325-1340) a obţinut de la tătari (1328) iarlîcul de
mare cneaz al Vladimirului şi dreptul de a strânge tributul pentru Hoarda de Aur în Rusia de nord-est.
Domnia lui Ivan Kalita a reprezentat o perioadă de pace şi de consolidare teritorială a marelui cneaz
din Moscova. Deosebit de importantă a fost domnia lui Dimitri Ivanovici Donskoi (1359-1389),
nepotul lui Ivan Kalita. Acum, Moscova devine, cu adevărat, cel mai important centru politic al Rusiei.
Mai multe expediţii ale cneazului din Tver, în alianţă cu lituanienii, sunt respinse cu succes de către
moscoviţi (1368, 1370, 1372), după care cneazul din Tver a fost obligat să recunoască suveranitatea
Moscovei. La 8 septembrie 1380, Dimitri Donskoi i-a zdrobit pe tătari pe câmpia de la Kulikovo,
zdruncinând serios stăpânirea acestora asupra pământurilor ruseşti. Creşterea puterii Moscovei a fost
favorizată şi de fenomenele de destrămare tot mai puternice care se manifestau în cadrul Hoardei de
Aur. După invazia lui Timur Lenk şi distrugerile provocate de acesta, din hoardă s-au desprins, pe
rând, hanatele de Kazan, Astrahan, Siberia şi Crimeea.
Desăvârşirea procesului de unificare a statului rus s-a realizat după aproximativ un secol, în
vremea lui Ivan al III-lea (1462-1505). Acesta a alipit Iaroslavul (1463), Rostovul (1474), Novgorodul
(1478), Tverul (1485) şi ţinutul Veatka (1489). În 1480, a încetat să mai plătească tribut hanului
Hoardei de Aur şi, o dată cu aceasta, a înlăturat orice urmă de dominaţie tătară asupra Moscovei.

Politica externă a statului rus centralizat

Principalele obiective ale statului rus centralizat în domeniul politicii externe au fost lupta
împotriva incursiunilor hanilor tătari, întărirea graniţelor de sud-est, lupta pentru cucerirea unor
teritorii stăpânite de Polonia şi Lituania şi lupta împotriva Ordinului livonian. În 1487 ruşii au
organizat o expediţie împotriva hanatului de Kazan, l-au răsturnat de la putere pe hanul Ali şi l-au
înlocuit cu Mehmed Emir, aliat al Moscovei. În 1481, ruşii au trimis armată şi în Livonia, iar în 1492
au construit în faţa Nevei cetatea Ivangorod. În 1493, Ivan al III-lea a încheiat un tratat de alianţă cu
Danemarca, iar în 1494 a eliminat prezenţa negustorilor hanseatici din Novgorod. Împotriva Lituaniei
şi a Poloniei au fost duse două războaie (1487-1494; 1500-1503), dar câştigurile teirtoriale au fost
mici. În general, Rusia un stat multinaţional încă de la începuturile existenţei sale a dus o politică
externă de expansiune şi de cotropire, considerând că toate pământurile pe care le cucerea sau putea să
le cucerească era vechi pământuri ruseşti. Cu toate acestea, Rusia nu va deveni o putere cu adevărat
continentală decât la începutul secolului al XVIII-lea, în timpul domniei lui Petru cel Mare.

53
 CULTURA

În această perioadă, cultura din centrul, răsăritul şi sud-estul Europei s-a manifestat în forme
originale, de mare valoare. Ea s-a aflat la confluenţa a trei mari arii lingvistice, culturale şi religioase:
cea bizantină, ortodoxă, de expresie greacă, cea occidentală, catolică, de expresie latină, şi cea
orientală, ortodoxă, de expresie slavonă.

Imperiul bizantin
Cele mai importante fenomene culturale care s-au manifestat în Bizanţ în această perioadă s-au
aflat în strânsă legătură cu trecerea de la păgânism la creştinism, ceea ce a impus o profundă mutaţie
culturală. Acum dispar centrele ştiinţifice păgâne de la Alexandria şi Atena, iar filosofia antică este
înlocuită cu teologia. Evident, însă, a fost vorba de un proces de înlocuire şi nu de o anihilare completă
a culturii şi ştiinţei antice. Astfel, în secolul al V-lea şi-a desfăşurat activitatea Proclus Diadohul, care a
încercat să structureze neoplatonismul într-un sistem unitar. Tot acum s-au remarcat matematicienii
Seren din Antinoe, care s-a ocupat cu cercetarea secţiunilor conice şi cilindrice, şi Teon din
Alexandria, care a îmbinat cercetările în domeniul matematicii cu observaţiile astronomice, precum şi
medicul Oribaziu din Pergam, care a întocmit o enciclopedie medicală şi a sistematizat cunoştinţele
medicilor din antichitate. Nu pot fi trecute cu vederea nici operele istorice şi literare ale lui Procopius
din Caesareea, Agathias din Mirina, Menandru, Pseudo-Mauriciu şi Teofilact din Samocata, care au
devenit pentru noi foarte importante izvoare istorice. Poeţii Nonnos şi Paul Silenţiarul foloseau în
operele lor principiile antice de versificaţie şi subiecte din antichitate. Operele retorice ale lui Libanius,
Themistius şi Sineus din Cyrena s-au bucurat, de asemnea, de o largă răspândire. Cel mai important
monument artistic al acestei perioade este, fără nici o îndoială, biserica Sfânta Sofia din
Constantinopol, realizată după planurile arhitecţilor Isidor din Milet şi Anthemius din Tralles între 532
şi 537.
După secolul al VII-lea, cultura bizantină se îndepărtează, treptat, de valorile antichităţii şi este
dominată tot mai mult de valorile creştine, continuând să fie una dintre cele mai dezvolate culturi ale
continentului nostru. Ea este dominată, şi în această perioadă, de câteva personalităţi proeminente.
Astfel, Leon Matematicianul este renumit pentru studiile sale în domeniul matematicii şi al mecanicii,
medicul Nichita a întocmit, în secolul al IX-lea, un tratat avansat de chirurgie, Ioan Geometrul, Casia
şi patriarhul Fotie au scris poezii de mare valoare artistică, cronicile lui Teofan Mărturisitorul şi
Gheorghe Hamartolos s-au remarcat prin acurateţea informaţiei istorice. În secolul al IX-lea a fost
întemeiată la Constantinopol o şcoală superioară, unde se preda după modelul antic, dar în program
figura şi studiul celor şapte arte liberale. Dar poate cea mai complexă personalitate a culturii bizantine
din perioada secolelor VII-XI, a fost împăratul Constantin al VII-lea Porfirogenetul, în timpul căruia s-
au alcătuit mai multe colecţii şi enciclopedii cu privire la diferite ramuri ale ştiinţei şi căruia îi sunt
atribuite mai multe lucrări, printre care Despre conducerea statului şi Despre teme şi popoare.
Până în secolul al XIII-lea, Bizanţul a depăşit Europa Occidentală în ceea ce priveşte cultura
spirituală, superioritatea sa manifestându-se, mai ales, în domeniul filosofiei, unde continua să fie
puternică tradiţia antichităţii. Aici nu fusese uitată filosofia materialistă a lui Democrit şi Epicur, iar
filosofia lui Platon de bucura încă de un mare prestigiu. Dintre adepţii sistemului filosofic al lui Platon,
cel mai important filosof bizantin din secolul al XI-lea a fost Mihail Pselos. Acestuia i se datoresc
numeroase tratate de filosofie, drept, logică, astronomie, medicină, matematică, retorică, muzică şi
gramatică. În lucrările sale, Pselos demonstra că filosofia şi religia reprezintă domenii de cunoaştere
independente. Unul dintre elevii săi, Ioan Italos, s-a pronunţat în mod deschis împotriva scolasticii
bisericeşti şi a învăţăturii lui Aristotel, folosită de biserică, fapt pentru care a fost acuzat de erezie şi
progonit. Tot în secolul al XI-lea au fost înregistrate anumite progrese în domeniul medicinii, din
această perioadă datând tratatele lui Damnastie, Stefanos din Magnesia şi Simeon Seth.
Secolele al XI-lea şi al XII-lea se caracterizează prin lucrări importante în domeniul istorie şi
filosofiei. În această perioadă s-a bucurat de mare faimă lucrarea istorică Alexiada a prinţesei bizantine
Ana Comnena. Cucerirea şi devastarea Constantinopolului de către latini în timpul cruciadei a IV-a au
fost descrise în Istoria Romană a lui Nicetas Choniates, una dintre cele mai importante opere ale
istoriografiei bizantine din secolul al XIII-lea. Dintre poeţii de talent ai acestor secole pot fi amintiţi
54
Hristofor din Mitilene şi Teodor Prodromos. În ceea ce privete artele, acum se definitivează regulile
picturii bisericeşti bizantine, care vor influenţa hotărâtor pictura bisericească ortodoxă de pretutindeni.
În secolele XIII-XV cultura bizantină a continuat să-şi păstreze originalitatea. Ca o reacţie
împotriva influenţei latine din timpul dominaţiei cruciaţilor din secolul al XIII-lea, a crescut interesul
pentru antichitatea greacă. La sfârşitul secolului al XIII-lea şi la începutul celui următor, Grigore
Palamas, principalul exponent al filosofiei mistice, susţinea renunţarea totală la viaţa laică şi
comuniunea cu Dumnezeu prin intermediul unei rugăciuni speciale, numită hesychia. Opus acestui
curent de gândire filosofică a fost cel raţionalist, reprezentat în secolul al XIV-lea de Varlaam, care se
revendica de la filosofia antichităţii.
Ceea ce trebuie remarcat în privinţa culturii bizantine este, mai ales, faptul că, la fel ca întreaga
societate bizantină, ea a continuat cu mult succes tradiţiile culturii antice, pe care le-a şi dezvoltat, dar
datorită procesului târziu de feudalizare, ea a ratat Renaşterea, de fapt modernizarea. În aceste condiţii,
cultura bizantină a decăzut simultan cu statul bizantin şi a dispărut în momentul cuceririi
Constantinopolului de către turcii otomani. Evident, ea a lăsat o uriaşă moştenire, care va fi preluată,
parţial, de către turci şi integral de către greci, dar aceştia din urmă vor fi obligaţi să dezvolte o nouă
cultură, fie în condiţiile grele ale ocupaţiei otomane, fie în exil, mai ales în Italia, unde existau
numeroase influenţe bizantine. În sfârşit, moştenirea bizantină a fost esenţială pentru societăţile
ortodoxe, care vor dezvolta o cultură de factură bizantină, dar răspunzând unor necesităţi locale din ce
în ce mai evidente.

Bulgaria
După creştinare, cultura bulgară a fost puternic influenţată de cea bizantină. Principalul centru
cultural al ţării s-a aflat în regiunea Ohrida. Aici s-a dezvoltat o cultură predominant religioasă, de
expresie slavonă şi folosind alfabetul glagolitic, iar apoi pe cel chirilic. Alte importante centre culturale
bulgare au fost mănăstire Rila, mănăstirile Zografu şi Vatopedi de la Muntele Athos, precum şi
regiunile Neseber şi Tîrnovo. Printre principalele scrieri ale culturii bulgare pot fi amintite Viţa lui
Ivan Rilski, cu caracter bogomilic, Letopiseţul apocrif bulgar, Evangheliarul de la Tîrnovo,
Evangheliarul de la Boiana, Cronica bulgară, care cuprinde evenimentele dintre 1296 şi 1413. Dintre
personalităţile culturii bulgare pot fi amintiţi patriarhul Eftimie, mitropolitul Ciprian, Constantin
Costeneţki şi Grigore Ţamblac, care şi-a desfăşurat activitatea şi în Serbia, Rusia şi Moldova.

Serbia
Cultură de limbă slavonă, folosind alfabetul chirilic, s-a dezvoltat mai ales în mănăstiri. Aici au
fost realizate scrieri cu caracter hagiografic şi apocrif, romane, biografii şi predici, precum şi scrieri cu
caracter istoric, precum pomelnice, letopiseţe, cronici şi cronografe. Au fost create şi opere poetice,
majoritatea cu caracter liturgic, printre care merită a fi menţionate poeziile consacrate Elenei, soţia
despotului Uglieşa, poeziile despre cneazul Lazăr, precum şi poeziile scrise de despotul Ştefan
Lazarevici. Hagiografiile au avut o largă circulaţie, mai ales vieţile sfinţilor Gheorghe, Chiril şi
Metodiu. Deosebit de importantă este Viaţa Sfântului Simion, de fapt viaţa lui Ştefan Nemania,
călugărit cu numele de Simion, scrisă de fiul său Sava Nemania. În anul 1494, au apărut primele cărţi
tipărite în Serbia, la Cetinje, două octoihuri şi o psaltire. De aici provine călugărul Macarie, care s-a
refugiat în Ţara Românească, unde a introdus tiparul, în 1508. În ceea ce priveşte arhitectura, în
secolul al XIII-lea s-a remarcat şcoala de la Raşka, o sinteză originală a elementelor occidentale şi
bizantine, ale cărei principale realizări sunt mănăstirile de la Studenica, Mileşevo, Jicea şi Sopoceani.
În secolul al XIV-lea s-a creat stilul sârbo-bizantin a cărui principală realizare este mănăstirea Maicii
Domnului de la Hilandar.

Rusia
S-a dezvoltat o cultură de limbă slavonă, cu folosirea alfabetului chirilic. Principalele
monumente literare sunt Cronica lu Nestor, Cântecul despre oastea lui Igor, Povestirea despre bătălia
de la Kalka, Povestea despre căderea Ţarigradului, numeroase hagiografii adunate într-o colecţie,
Paternikul de la Tver. O interesantă lucrare este aceea scrisă de călătorul rus Afanasie Nichitin,
Călătorie peste trei mări. În domeniul arhitecturii pot fi remarcate Kremlinul, catedrala Uspenski,
catedrala Blagovescenski, catedrala Arhanghelski etc. În Rusia au lucrat mulţi arhitecţi italieni, cum ar
55
fi Aristotel Fioravanti, Alevisio Novi, Marco Ruffo, Pietro Antonio Solari etc. Pictura este dominată de
tematica religioasă, remarcându-se în mod deosebit opera lui Andrei Rubliov.

Ungaria
Dominată de limba latină şi de alfabetul latin, datorită catolicismului adoptat de regii maghiari
în jurul anului 1000. Cel mai vechi monument în limba maghiară este panegiricul Fragmentum
Königsbergianum din secolul al XI-lea. Din secolul al XIII-lea datează şi redactarea primelor cronici
maghiare, printre care se numără Faptele ungurilor sau Cronica anonimului, Cronica ungurilor scrisă
de Simon de Keza, Cronica pictată de la Viena datorată călugărului Marcu, despre care nu se ştie
nimic mai mult, Cronica de la Posson etc. În anul 1367 a fost înfiinţată o universitate la Pecs, iar o alta
a funcţionat la Buda în vremea domniei lui Sigismund de Luxemburg. În a doua jumătate a secolului al
XV-lea, în Ungaria a pătruns umanismul, principalii săi reprezentanţi fiind Antonio Bonfini şi Ioan
Turoczy. În vremea domniei lui Matia Corvin s-a construit în stilul Renaşterii, aici putând fi amintite
catedrala Sfântului Matei şi aripa nouă a palatului regal din Buda.

Cehia
La fel ca în Ungaria, aici s-a dezvoltat, datorită catolicismului, o cultură de expresie latină,
folosind grafia latină. În secolele XI-XIII, principalele centre culturale ale ţării se aflau pe lângă
instituţii religioase, cum ar fi arhiepiscopia din Praga, episcopia din Olomouc, mănăstirea de la
Strahov sau cea de la Zbraslav. La catedrala Sfântul Vit din Praga s-au redactat în limba latină,
începând cu sfârşitul secolului al XI-lea, analele ţării, pe baza cărora cronicarul Cosma din Praga a
alcătuit Cronica cehilor (Chronica Bohemorum). La mănăstirea din Zbraslav a fost alcătuită, la
sfârşitul secolului al XIII-lea şi la începutul celui următor, Cronica curţii regale şi Cronica de la
Zbraslav. O dezvoltare deosebită a cunoscut cultura cehă în vremea împăratului Carol al IV-lea, care a
înfiinţat universitatea din Praga în anul 1348. De aici va porni, la începutul secolului al XV-lea,
mişcarea husită care, printre altele, va întări caracterul naţional al culturii cehe. În a doua jumătate a
secolului al XV-lea va apare şi în Cehia tiparul, primele cărţi cehe datând din jurul anului 1470, iar
primul ziar ceh din anul 1515. În secolul al XIII-lea, arhitectura cehă a fost dominată de stilul gotic,
care a înflorit în a doua jumătate a secolului al XIV-lea şi în primele decenii ale secolului următor, mai
ales în timpul domniei lui Carol al IV-lea. Acesta a atras la curtea sa, pe lângă artişti şi cărturari, şi
câţiva arhitecţi de renume, cum ar fi Matei din Arras şi Peter Parler. În 1348 este fondat Oraşul Nou,
apoi este construit complexul palatului din Praga, podul Carol, catedrala Sfântul Vit, iar în apropiere
de Praga, castelul Karlstein, reşedinţa preferată a lui Carol al IV-lea.

Polonia
Cultură de expresie latină, folosind alfabetul latin, dominată de catolicism. La începutul
secolului al XII-lea a fost scrisă prima cronică polonă, de un anonim cunoscut cu numele de Gallus
Anonimus, probabil un cleric legat de curtea lui Boleslav al IV-lea. O altă cronică polonă, din secolul
al XIII-lea, este aceea scrisă de episcopul de Cracovia, Kadlubek. Dar cea mai importantă cronică
polonă îi aparţine lui Jan Dlugosz (1415-1480), se intitulează Historia Poloniae şi expune istoria
poporului polon din cele mai vechi timpuri şi până în anul 1480. În domeniul filosofiei s-au remarcat
Witello din Silezia, care a scris lucrarea Perspectiva, folosită şi de Leonardo da Vinci, Maciej din
Cracovia şi Grzegorz din Sanok, exponent al curentului antiscolastic, în cel al astronomiei deosebit de
importantă este opera lui Wojciech din Brudzewa, profesorul lui Kopernik, iar în cel al ştiinţelor
naturii se remarcă lucrările lui Jan Stanka, unul dintre cei mai de seamă botanişti ai Europei medievale.
Învăţământul polonez s-a ridicat la nivelul celor mai înalte forme ale învăţământului medieval
european. În 1364, Cazimir al III-lea a înfiinţat prima universitate din Polonia, la Cracovia, unde
funcţionau trei facultăţi, de drept, de medicină şi de ştiinţe liberale, iar în 1400 a fost înfiinţată şi o
facultate de teologie. În ceea ce priveşte arhitectura, oraşele polone s-au dezvoltat după modelul celor
occidentale, având sisteme de fortificaţii complicate. În secolul al XV-lea, la Cracovia şi la Wroclaw a
fost construită o a doua incintă de fortificaţii, primul dintre aceste oraşe dispunând şi de peste 40 de
turnuri de apărare. În aceeaşi prioadă, arhitectura polonă a fost dominată de stilul gotic, reprezentative
fiind catedralele Sfânta Maria şi cea de pe înălţimea Wawel din Cracovia.

56
 EXPANSIUNEA MONGOLĂ ŞI LUMEA CREŞTINĂ

Etnogeneza mongolă. Formarea Imperiului gingishanid

Contextul extrem de confuz în care se derulează realităţile specifice stepei asiatice în secolul al
XII-lea nu ne permite înţelegerea clară a evenimentelor ce au potenţat etnogeneza mongolă. Puţinele
informaţii de care dispunem au drept principală sursă izvoarele cronicăreşti chineze şi îi plasează pe
mongoli în rândul descendenţilor aşa-numiţilor ″barbari răsăriteni″, care intraseră în contact cu
popoarele civilizate din sud în timpul dinastiei T'ang (618-907)1.
De altfel, mongolii propriu-zişi nu erau decât unul din numeroasele triburi ce compuneau marea
familie a populaţiilor de limbă mongolă, având drept areal de răspândire perimetrul delimitat de lacul
Baikal, deşertul Gobi, munţii Altai şi fluviul Amur. Marcat semnificativ de vecinătatea şi contactele
stabilite, spre sfârşitul primului mileniu, cu confederaţiile tribale turcice, acest adevărat mozaic de
triburi ″mongole″ –căruia i se mai încadrau tătarii, naimanii, keraiţii, merkizii, oiraţii etc.– avea drept
caracteristică definitorie diferenţierile majore, de la trib la trib, în ceea ce priveşte gradul de dezvoltare
socio-culturală, dar şi structurile organizatorice.
Astfel, tătarii, naimanii sau keraiţii, avantajaţi de vecinătatea unor popoare mai civilizate –
chinezii, kitanii, kara-kitaii sau uigurii–, se aflau într-un stadiu de dezvoltare superior celui al ″co-
naţionalilor″ mongoli. Iar mai mult decât toţi, tătarii, deşi temporar tributari statului Jin (Kin/Chin), în
secolul al XII-lea, vor profita de situarea în cadrul natural favorizant de pe malul drept al Kerulen-ului,
ocupând o poziţie politică proeminentă în zonă. Aceasta şi explică ridicarea numelui lor la rangul de
etnonim al întregii ″rase″ mongole, în nomenclatura epocii, la majoritatea popoarelor asiatice şi
europene.
Izvoarele istorice îi conferă hanului Qabul, din tribul mongolilor propriu-zişi, calitatea de prim
unificator al clanurilor mongole, înspre jumătatea veacului al XII-lea. Se pare că agresivitatea vecinilor
din nord, testată deja în cursul unor confruntări armate, era atât de mare, încât însuşi statul Jin a
preferat să evite eventuala presiune a acestora spre sud, oferindu-le un consistent tribut în aur şi
mătase.
Curând însă, după moartea hanului unificator, loviturile repetate ale mult mai puternicilor tătari
au destrămat creaţia lui Qabul. Deznodământul nefericit al acestei îndrăzneţe încercări este subliniat şi
prin faptul că nepotul său, Yesugai, nu mai deţinea demnitatea de han, ci pe aceea de şef al unui clan
oarecare. Yesugai va lupta şi el împotriva triburilor rivale, în special cu tătarii, cunoscând un sfârşit
tragic –moare otrăvit, în 1167–, în urma căruia clanul pe care îl conducea se destramă.
Fiul său cel mare, Temugin (″fierar″), rămas orfan, va avea o adolescenţă aspră, plină de
privaţiuni şi pericole, care-l vor întări şi-i vor pune în valoare calităţile de conducător. Astfel,
dispunând de o abilitate excepţională în a-şi alege colaboratorii şi a încheia cele mai favorabile alianţe,
Temugin îşi va întări curând poziţia, fiind proclamat de unele căpetenii mongole drept han. Acesta
este, de altfel, şi contextul în care primeşte apelativul de Gingis/Cinghiz (″oceanic″/″universal″).
Dobândirea calităţii de han determină inevitabil reacţia vechilor aliaţi, pe care va reuşi, însă, să-
i elimine, continuând, totodată, luptele împotriva duşmanilor tradiţionali: tătarii, naimanii şi merkizii.
După confruntări violente, în cursul cărora s-au făcut remarcate excepţionalele sale calităţi de
războinic şi organizator, Temugin va duce la bun sfârşit opera de supunere şi unificare a întregii lumi
mongole (mongghol ulus), consfinţită de kuriltaiul (sfatul aristocraţiei nomade mongole) din 1206.
Impunându-se treptat, prin diplomaţie şi forţa armelor, drept conducător de facto al triburilor
mongole, lui Gingis i se recunoaşte de jure această calitate, fiind învestit cu titlul de han al tuturor
celor care ″locuiau în corturile de pâslă″.

1
Sursele chineze relevă apetenţa războinică, dar şi caracterul primitiv al acestora, înregistrând informaţia conform căreia
nu-şi găteau mâncarea (cf. V. Spinei, Marile migraţii din estul şi sud-estul Europei în secolele IX-XIII, Iaşi, 1999, p. 365).

Unii istorici consideră că genealogia care îl leagă pe Gingis-han de Qabul a fost plăsmuită cu scopul de a-i întări prestigiul
şi autoritatea. Pe de altă parte, numele Temugin fusese adoptat după acela al unui şef tătar, luat captiv de Yesugai chiar în
ajunul naşterii fiului său, semnificaţia lui nefiind în nici un caz legată de eventuala sa ocupaţie iniţială, aşa cum prezintă
lucrurile o legendă mongolă ″fabricată″ (cf. V. Spinei, Marile migraţii din estul şi sud-estul Europei în secolele IX-XIII,
Iaşi, 1999, p. 366).
57
 Importanţa covârşitoare a întreprinderii lui Gingis şi a adunării de lângă izvoarele Ononului se
relevă, însă, în crearea premiselor fundamentale ale elaborării unor reglementări de ordin religios,
economic, social, dar mai ales în ceea ce priveşte organizarea militară, bază a fulminantei expansiuni
viitoare.
Astfel, sistemul zecimal de organizare a armatei, suprapunându-se organizării teritorial-
administrative, va marca etapa finală a destrămării societăţii gentilice şi actul de naştere a ″naţiunii″
imperiale mongole, înlocuind sentimentul solidarităţii consangvine –responsabil, printre altele, de
interminabilele adversităţi tribale– cu o fidelitate nouă, de factură feudo-vasalică. Meritul acestei
adevărate ″revoluţii″ îi revine din nou întemeietorului de dinastie, Gingis-han reuşind performanţa
unică de a coaliza într-un proiect politic colosal forţele centrifuge ale războinicilor nomazi.
Grefată pe ideea monarhiei universale şi proclamată cu fermitate chiar de marele han –″Există
un singur Dumnezeu în cer, iar pe pământ un singur stăpânitor, Gingis-han!″–, acţiunea de
constituire a Imperiului mongol se va preciza printr-o politică extrem de agresivă, atât împotriva
neamurilor nomade, cât şi a civilizaţiilor sedentare, chineză, islamică şi creştină.
Primele victime ale expansiunii vor fi triburile din pădurile nordice, kirkizii şi oiraţii, supuse în
cursul anului 1207, fără ca dominaţia mongolă să se extindă mult în această direcţie, lipsită de
potenţial demografic şi atractivitate economică. Le-au urmat, în 1209, uigurii din nordul Tibetului,
aflaţi anterior sub dominaţia kara-kitailor.
În 1211, Gingis-han decide să atace China, împărţită la vremea aceea în trei mari state: Jin, în
nord, cu capitala la Yanjing (Peking, azi Beijing), Song, în sud, şi Xi-Xia (Hsi-Hsia), în nord-vest,
controlat de tanguţii de origine tibetană. Cel din urmă a fost primul stat atacat, urmându-i Imperiul Jin,
incapabil să perceapă amploarea pericolului reprezentat de mongoli. De altfel, acesta era în plină
decadenţă, măcinat de adânci complicaţii interne, manifestate pe fondul adversităţii faţă de dinastia
străină conducătoare.
Rezistenţa furibundă opusă năvălitorilor –şi care va prelungi conflictul până în 1223– nu va
scuti statul Jin de înfrângeri succesive, soldate cu ocuparea capitalei (1215) şi a celei mai mari părţi a
imperiului. Facilitată de retragerea marelui han şi a principalelor efective militare, menţinerea
teritoriilor de la sudul Fluviului Galben (Huang-he) şi supravieţuirea, prin acestea, a statului Jin, se vor
dovedi a fi efemere: curând după moartea lui Gingis-han (1227), urmaşul său Ögödai (1229-1241) va
relua în forţă operaţiunile militare (1231), reuşind să îl ocupe în totalitate (1234).
Cucerirea Imperiului Jin a determinat contactul direct cu civilizaţia chineză, care va amprenta
astfel diverse aspecte ale stăpânirii şi organizării mongolilor. Pe lângă beneficiile materiale imediate –
ţinând atât de domeniul artei militare, al producerii de armament, cât şi de acelea care privesc
organizarea juridică şi administrativă, producţia meşteşugărească şi artistică–, mongolii au înţeles că
era în interesul lor să protejeze activităţile productive ale populaţiilor supuse, fapt care va avea o
importanţă copleşitoare pentru caracterul expansiunii şi al dominaţiei ulterioare.
Această necesitate –înţeleasă şi asumată– a exploatării raţionale a resurselor, umane şi
materiale, va determina, de altfel, constituirea unui complex aparat administrativ, deservit de un
personal specializat, de provenienţă preponderent chineză şi musulmană, destinat strângerii
impozitelor. Aceluiaşi deziderat i se subsumă şi recensământul întregii populaţii a imperiului, înfăptuit
la porunca marelui han Möngke (1251-1259), şi al cărui caracter excepţional este definitoriu pentru
înţelegerea importanţei acordate de han colectării optime a resurselor.
Revenind la acţiunile ofensive ordonate şi cooordonate de Gingis-han în primii ani ai
expansiunii mongole, vom consemna, în primul rând, expediţia condusă de unul dintre cei mai
înzestraţi strategi mongoli, generalul Djebe, şi care a dus la supunerea statului kara-kitailor (1218),
situaţi între uiguri şi Sâr Daria.
Repurtând această victorie, mongolii ajung în contact nemijlocit cu zona de influenţă directă a
islamului, reprezentată de puternicul stat horezmian. Profitând de decăderea turcilor selgiucizi şi a


Este vorba despre împărţirea statului mongol în unităţi teritorial-militare, formate din grupe de familii, numite ″zeci″,
″sute″, ″mii″ şi ″zeci de mii″, în funcţie de numărul celor trimişi să deservească armata: 10, 100, 1.000, sau 10.000.
Caracterul centralizant al acestei profunde structurări socio-militare se relevă şi din faptul că respectivele unităţi erau
conduse de aleşi ai marelui-han, din rândul aristocraţiei locale, facilitând autorităţii centrale controlul strict al situaţiei din
teritoriu.
58
kara-kitailor, Horezmul îşi extinsese controlul asupra teritoriilor aflate între Marea Caspică, Sâr Daria
şi nordul Iranului, cuprinzând zone şi oraşe de mare prosperitate, cum ar fi Samarkand, Buhara,
Urghenci, Merv etc. Perspectiva prădării şi a anexării unor asemenea domenii, dar mai ales a
controlului unor importante noduri comerciale, nu îl putea lăsa impasibil pe marele han şi elita sa
militară.
De fapt, acest din urmă aspect, şi anume intenţia clară de a prelua controlul marilor drumuri
comerciale, călăuzeşte întreaga politică expansionistă mongolă. Nevoia permanent acută de lichidităţi,
atât de necesare întreţinerii unui aparat militar supradimensionat în raport cu baza sa economică, va
determina, în consecinţă, politica protecţionistă a tuturor hanilor faţă de comerţ. Mai mult, ridicat la
rangul de ″fundament al statului″, negustorul devine obiectul unei atenţii cu totul speciale, contrastând
puternic cu barbaria extremă a războinicilor stepei. Iar instituirea ″păcii mongole″ –rezultanta efortului
constant al hanilor de a garanta securitatea transporturilor negustoreşti, accesul nelimitat al străinilor în
imperiu şi un regim vamal convenabil– va face din Imperiu ″o imensă organizaţie economică″2.

″«Pacea mongolă», întinsă pe spaţii imense, nu se preocupa de asigurarea alimentaţiei

zilnice, a cărei povară apăsa aşa de greu asupra ocârmuirii bizantine; şi nici nu ţinea seama de
rutina unei vechi administraţii, crescută din tradiţia statală a ultimelor secole ale Romei. În cazul
noului imperiu al stepelor era esenţial să se profite pe deplin de bogăţiile dobândite şi să fie puse în
valoare, stimulându-se spiritul întreprinzător şi speranţa câştigului la negustorii de toate
naţionalităţile. Beneficiile obţinute erau considerabile, căci, de fiecare dată când hanul avea nevoie
de bani, negustorii i-i avansau fără şovăire″3.

În consecinţă, acuzând atitudinea sfidătoare a statului horezmian, tocmai în contextul unui

incident de natură comercială, Gingis-han declanşează atacul (1219), soldat cu preluarea celei mai
mari părţi a teritoriului acestuia, ca şi a principalelor oraşe (1220-1221). Mai mult, mongolii vor
invada Afganistanul şi Horasanul –cele două provincii în care se refugiase rezistenţa horezmiană–,
anexându-le, laolaltă cu Iranul oriental (1221-1222).
Fără a fi nicidecum aleatorie, această redirecţionare a ofensivei mongole se subsuma,
paradigmatic, preocupărilor pe care le evocam anterior. La o analiză atentă, etapele expansiunii
gingishanide relevă obiective strategice clar delimitate, oricât de universală ar fi fost aspiraţia de
dominaţie a hanilor ″oceanici″. De această dată, se evidenţiază încercarea marelui han de a lua în
stăpânire importanta arteră comercială transasiatică, cunoscută sub numele de ″drumul mătăsii″4.
De altfel, în tot acest timp, generalii Djebe şi Subotai întreprind incursiuni de jaf şi
prospecţiune în Iranul occidental şi nordul Irakului, de unde vor pătrunde în spaţiul caucazian, apărat
de georgieni. Deşi dispuneau de forţe importante, aceştia n-au putut face faţă geniului militar al celor
doi mari strategi mongoli, suferind o înfrângere umilitoare. Continuându-şi înaintarea şi pătrunzând,
prin forţarea trecătorii Derbend, la nord de Caucaz, trupele mongole se expun contactului cu forţele
alane şi cumane. Rezultatul indecis al unei prime ciocniri îi determină pe Djebe şi Subotai să recurgă la
o stratagemă diplomatică extrem de perfidă, care va destrăma alianţa cumano-alană, şi le va asigura
mongolilor victoria.
Dar îndrăzneaţa aventură transcaucaziană nu se încheie aici, corpul expediţionar mongol
avansând în stepele nord-pontice, până în Crimeea, unde jefuiesc portul Sudak (ian. 1223). La
întoarcere, îi vor înfrunta din nou pe cumani, de data aceasta coalizaţi cu forţele cnejilor ruşi, al căror
ajutor îl solicitaseră. Bătălia, angajată pe râul Kalka, la nordul Mării de Azov, se va solda cu succesul


Formula, rod al mentalităţii politice şi comerciale gingishanide, îi aparţine ilhanului Ahmad Tekudar (cf. V. Ciocâltan,
Mongolii şi Marea Neagră în secolele XIII-XIV, Bucureşti, 1998, p. 24).
2
N. Iorga, Problema tătară, în Locul românilor în istoria universală, ed. îngrijită de Radu Constantinescu, Bucureşti,
1985, p. 129.
3
Gh. I. Brătianu, Marea Neagră. De la origini până la cucerirea otomană, vol. II, Bucureşti, 1988, p. 120.

Este vorba despre uciderea unor negustori musulmani, acuzaţi de spionaj în favoarea mongolilor, de către un guvernator
de provincie din Horezm, fapt a cărui gravitate a fost dublată şi de uciderea solilor mongoli, veniţi să protesteze şi să ceară
pedepsirea vinovatului.
4
V. Ciocâltan, op.cit., p. 28.
59
deplin al mongolilor (31 mai 1223) şi cu un veritabil dezastru pentru coaliţia ruso-cumană, ale cărui
proporţii catastrofale vor fi remarcate ca atare de cronistica vremii5.
Reîntors din campania împotriva Horezmului, Gingis-han nu îşi va oferi un răgaz prea
îndelungat. Astfel, furios fiind pe atitudinea tanguţilor, care îndrăzniseră să-i nesocotească dispoziţia
de a participa cu trupe la acţiunile militare întreprinse anterior, ordonă supunerea totală şi definitivă a
statului Xi-Xia (1226), realizată, de altfel, în cea mai mare măsură, sub propria comandă. La 18 august
1227, cu foarte puţin timp înaintea încheierii acestei glorioase campanii, Gingis-han moare şi este
îngropat în munţi, într-un loc necunoscut.
Dar dispariţia genialului fondator al Imperiului nu a luat statul mongol pe nepregătite. Decis să
evite declanşarea unei eventuale crize succesorale, marele-han procedase, cu mulţi ani înainte, la
împărţirea administrativă a acestuia (în aşa-numitele ulus-uri), între cei patru fii ai săi, de la prima
soţie: lui Giuci îi erau repartizate teritoriile de la vest de Obi, lui Djagatai fostele domenii ale kara-
kitailor şi uigurilor, lui Ögödai –pe care Gingis-han, apreciindu-i calităţile, l-a desemnat şi succesor al
său–, regiunile din nord-vest, iar lui Tului vatra iniţială a triburilor mongole, din sudul lacului Baikal.

Expansiunea în Europa Răsăriteană şi Centrală. Reacţia creştină

Continuând, cu aceeaşi fermitate şi competenţă, politica expansionistă a tatălui său, Ögödai
consacră primii ani de chaganat consolidării poziţiilor câştigate de Gingis-han în Asia Centrală şi
China de Nord. Drept urmare, concomitent cu operaţiunile desfăşurate împotriva rămăşiţelor statului
Jin –soldate, aşa cum am consemnat deja, cu supunerea şi ocuparea totală a acestora (1234)–, în anii
1230-1231 marele han recurge şi la nimicirea definitivă a Horezmului, refăcut în perioada ce a urmat
primei invazii.
Pe de altă parte, atenţia deosebită pe care raidul de jaf şi prospecţiune, din anii 1220-1223, o
atrăsese asupra ″Stepei cumanilor″ (Deşt-i Kipčak), se va dovedi a fi fatală, prin faptele petrecute
ulterior, atât pentru viitorul populaţiilor ce ocupau acest areal, cât şi pentru acela al întregii lumii
creştine răsăritene.
Astfel, uriaşul potenţial economic al stepelor nord-caspice şi pontice –în sensul condiţiilor
ideale de păşunat pe care le ofereau6– va stârni interesul deosebit al aristocraţiei nomade mongole, cu
consecinţe previzibile, ce şi-au găsit transpunerea în hotărârile kuriltaiului din 1235. Aici vor fi fixate
principalele direcţii de expansiune ale puterii mongole, pe lângă Coreea, China de Sud şi Orientul
Mijlociu numărându-se şi Europa.
Marea invazie în Europa Răsăriteană se pregătea, de altfel, de ani buni, atât prin atacurile
succesive împotriva cumanilor şi bulgarilor (1229-1231) –soldate, foarte probabil, cu extinderea
stăpânirii mongole asupra stepei nord-caspice, până la gurile Volgăi–, cât şi prin reluarea ofensivei
împotriva populaţiilor caucaziene, supuse între anii 1231-1236.
Marele han Ögödai îi încredinţează comanda supremă lui Batu (1236) –fiul şi succesorul lui
Giuci, dispărut prematur (febr. 1227)–, conducător al ulus-ului care va şi beneficia de rezultatele
5
Cf. V. Spinei, op. cit., p. 378.

Provenind din stepele de lângă Lacul de Aral, triburile turanice ale cumanilor vor înainta treptat spre vest, ajungând să
domine –începând cu mijlocul secolului al XI-lea– stepa nord-pontică (Dest'i-Kipciak) şi până la Dunărea de Jos (pentru
detalii, vezi şi B. D. Grecov şi A. I. Iacubovschi, Hoarda de Aur şi decăderea ei, Bucureşti, 1953).
6
Pe lângă oferirea unui cadru natural atât de propice obişnuinţelor modului de trai nomad, de la care societatea mongolă nu
a ″abdicat″ niciodată, aceste teritorii ar fi asigurat hrana cailor, vehicul militar prin excelenţă şi motor al expansiuni
mongole. Importanţa rezolvării acestei probleme logistice s-a dovedit a fi atât de mare, încât îi va determina pe generalii lui
Gingis-han să propună, într-o primă fază, transformarea întregii jumătăţi de nord a Chinei într-o mare păşune, ″culoar
verde″ necesar reuşitei campaniilor împotriva Imperiului Song. Din fericire pentru populaţia acestei zone, ce urma a fi
exterminată sau deportată –cu aşezările rase de pe faţa pământului şi terenurile lăsate în paragină–, măsura nu a fost
întreprinsă, la intervenţia insistentă şi argumentată a unui consilier înţelept. Relevând avantajele economice pe termen lung
ale unei exploatări moderate şi organizate a contribuabililor chinezi, acesta îl va convinge pe marele han, salvând nordul
Chinei de la o soartă apocaliptică. Evenimentele ulterioare vor dovedi însă în mod dramatic justeţea propunerii susţinute de
generali: marele han Möngke va suferi pierderi foarte mari, datorate lipsei nutreţului, în timpul traversării acestui ţinut. Şi
exemplele ar putea continua: Gingis-han va trebui să amâne cu un an, datorită lipsei nutreţului, campania împotriva statului
horezmian, ratând elementul surpriză, iar Djebe şi Subotai vor pleca cu un număr redus de călăreţi în urmărirea
adversarului, date fiind condiţiile naturale improprii hrănirii cailor, în teritoriul persan. Această din urmă situaţie îl va şi
determina pe Gingis-han să întreprindă un proiect ambiţios, eşuat de altfel, constând în distrugeri sistematice care ar fi
transformat regiuni întregi din Iranul oriental într-o imensă păşune (cf. V. Ciocîltan, op. cit., p. 29-30).
60
campaniei. În această întreprindere războinică, cu o anvergură lipsită de precedent, i se alăturau lui
Batu –pe lângă marele strateg Subotai, mentorul militar al expediţiei–, cele mai de seamă căpetenii
mongole şi cea mai mare parte a fraţilor şi verilor săi.
Complexitatea extremă a campaniei era dată atât de imensitatea şi varietatea spaţiului ce urma a
fi cucerit –teritorii precum marile întinderi stepice ale Volgăi Inferioare şi Mijlocii, ale nordului Mării
Negre şi ale Câmpiei Pannonice urmau să fie ocupate efectiv, pe când state ca Rusia şi Polonia se
dorea a fi dominate şi stoarse de resurse–, cât şi de buna coordonare şi întreţinere a unor efective pe
măsură (100-150.000 de oameni).
Spre beneficiul mongolilor însă, Europa Răsăriteană era la data invaziei scena unei istovitoare
lupte interne, între agresiunea universalistă catolică –activată pregnant după căderea Bizanţului şi
constituirea Imperiului latin de Constantinopol– şi încercarea de rezistenţă ortodoxă, al cărei principal
promotor a fost cneazul Alexandru ″Nevski″.
Pe de o parte, încă de la începutul secolului al XIII-lea, expansionismul ungaro-polon în
direcţia cnezatelor ruseşti căpătase o puternică nuanţă confesională, în 1235 cneazul Daniil al
Haliciului văzându-se obligat să recunoască suzeranitatea maghiară, în schimbul salvării autonomiei.
De altfel, încă din deceniul trecut, îngrijoraţi fiind –în urma experienţei nefericite de la Kalka– de
perspectiva unei agresiuni mongole de amploare, cnejii ruşi devin mai permeabili politicii confesionale
a Romei, permiţând pătrunderea misionarilor dominicani până la Kiev. Mai mult, contactului dintre
papalitate şi cnezatul Vladimir, preeminent în lumea rusă, îi urmează numirea de către Grigore al IX-
lea (1227-1241), a unui ″episcop al Rusiei″7.
Pe de altă parte, se remarcă fermitatea ofensivei ordinelor cavalereşti germane, sub patronajul
Romei, împotriva teritoriilor păgâne din spaţiul baltic.
Astfel, în 1203/1204 se înfiinţează ordinul Milites Christi –sau al gladiferilor (″purtătorilor de
spadă″)–, însărcinat cu cucerirea şi convertirea teritoriilor livoniene, estoniene şi lituaniene. După
înfiinţarea oraşului Riga, la gurile Dvinei, aceştia îşi continuă înaintarea în Estonia, care va ajunge,
până la urmă, sub controlul regalităţii daneze (1238).
Totodată, la scurt timp după obţinerea demnităţii cavalereşti (1198), Ordinul teutonic va fi şi el
″invitat″ (1225), de către ducele Conrad al Mazoviei, să supună Prusia păgână, după încercările eşuate
ale cnejilor poloni. De altfel, acesta le-o şi oferea spre stăpânire, drept compensaţie pentru teritoriile
din regiunea arcului carpatic, de unde fuseseră izgoniţi chiar în acel an. Începută în 1230/1231,
expansiunea teutonilor în Prusia se va intensifica prin unirea ordinului acestora cu cel al gladiferilor
(1237). Drept urmare, până în a doua jumătate a secolului al XIII-lea întreaga Prusie va fi cucerită, nu
fără vehemente încercări de rezistenţă păgână (ex. 1240).
Dar –ca un exemplu elocvent al miopiei politice ce a caracterizat lumea creştină europeană în
preajma marii invazii mongole– chiar în anul ofensivei declanşate împotriva cnezatelor meridionale
ruseşti, suedezii atacau, la rându-le, în nord. În bătălia de la Neva, cneazul Novgorodului, Alexandru
Iaroslavici (″Nevski″), le va administra o înfrângere usturătoare (15 iulie 1240). Doi ani mai târziu, în
bătălia de pe lacul Ciud (Bătălia de pe gheaţă, 5 aprilie 1242), acelaşi personaj opreşte expansiunea
catolică în nordul lumii ruse, zdrobindu-i pe cavelerii Ordinului livonian, înfiinţat de curând (1237).
Şi dacă, spre miazănoapte, Alexandru Nevski reuşea să zăgăzuiască astfel revărsarea catolică,
în stepele meridionale ale Rusiei papalitatea găsise –prin informaţiile culese de dominicanul Iulian
(1234-1235)– o mulţime de popoare pretabile convertirii, cărora pericolul tătar le stimulase încercările
de a contacta Roma, în speranţa primirii unui ajutor la momentul oportun.


Ordu, Siban şi Berke.

Baidar şi Büri –fiul şi, respectiv, nepotul lui Djagatai, Güyük şi Kadan –fiii lui Ögödai, Möngke şi Bücek –fiii lui Tului.
7
Cf. Ş. Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea. Între cruciată şi Imperiul mongol, Bucureşti, 1993, p. 88.

După ce fuseseră instalaţi, încă din 1211, în Ţara Bârsei –cu misiunea clară de a-i supune pe cumanii din spaţiul est-
carpatic–, teutonii se văd alungaţi de către regele maghiar Andrei al II-lea (1205-1235), în anul 1225. Motivaţia acestei
hotărâri era legată de puternica relaţie pe care ordinul o avea cu papalitatea şi care ar fi putut periclita poziţia regalităţii
arpadiene în aceast areal.
61
 ″Provocată însă, stepa a reacţionat, opunând universalismului Romei, propriul ei
universalism″8:

Debutând cu atacarea bulgarilor de pe Volga şi Kama şi cu supunerea mozaicului de populaţii

din spaţiul est-european, prima etapă (1236-1240) a fulminantei campanii răsăritene se va solda cu
aservirea statelor cvasiindependente rezultate din destrămarea Marelui Cnezat de Kiev, incapabile să-şi
unească eforturile pentru realizarea frontului comun anti-mongol.
În consecinţă, o serie întreagă de strălucite manevre militare va duce la cucerirea şi distrugerea,
pas cu pas, a principalelor centre cneziale ruseşti. Prima victimă a şarjei mongole va fi Reazanul (16-
21 dec. 1237), al cărui cneaz, Iurii Igorevici, solicitase în zadar ajutor omologului său Iurii
Vsevolodovici, mare cneaz de Vladimir, precum şi cnezilor din Cernigov şi Novgorod-Seversk. Au
urmat Kolomna, Moscova şi Vladimirul (3-5 febr. 1238), capitală a celui mai puternic cnezat din
cuprinsul Rusiei. Concomitent, alte subunităţi mongole cucereau Suzdalul şi alte mari centre urbane
din regiune, lupta decisivă cu Iurii Vsevolodovici având loc la 4 martie 1238, pe râul Siti. Marele
cneaz va plăti scump miopia politică ce îl determinase să-i refuze cneazului din Reazan ajutorul militar
solicitat, fiind înfrânt şi ucis. Ulterior, renunţând, din motive necunoscute, la cucerirea Novgorodului9,
mongolii se vor replia spre sud, nu înainte de a captura oraşul Kozelsk din Cnezatul de Cernigov. Fără
a mai detalia atrocităţile la care s-au dedat războinicii stepei în teritoriile şi oraşele cucerite, vom
consemna faptul că operaţiunile împotriva cnezatelor ruseşti vor fi reluate cu aceeaşi agresivitate, după
o întrerupere de aproape un an, în februarie 1239.
Între timp, generalii lui Batu au continuat intervenţiile împotriva cumanilor10, Crimeei şi a
populaţiilor nord-caucaziene, cărora le-a fost administrat un tratament intransigent, mergând până la
exterminare. Raportându-ne aprecierile la acest context terifiant, al violenţei extreme, nu putem trece
cu vederea excepţionala încrâncenare a caucazienilor de a rezista şi chiar de a se ridica, cu fiecare
ocazie, împotriva jugului mongol.
Ofensiva armatelor lui Batu a vizat, începând cu primăvara anului 1239, cnezatele din zona
sudică a Rusiei, inferioare ca forţă de rezistenţă celor din nord. Cu toate acestea, intervalul mare de
timp la care au fost atacate şi cucerite primele două mari cnezate meridionale ruseşti –Pereiaslavlul (3
martie 1239) şi Cernigovul (18 oct. 1239)–, în condiţiile în care distanţa dintre ele putea fi acoperită
într-o săptămână, relevă prudenţa cu care mongolii au înţeles să abordeze această campanie.
După mai bine de un an, şi în urma unei concentrări uriaşe de forţe, dirijate personal de Batu, la
6 decembrie 1240 este cucerit Kievul, ″mama oraşelor ruseşti″. Corolar al întregii campanii din vest şi
cu profunde ecouri în întreaga Europă Răsăriteană, cucerirea Kievului s-a realizat într-un context
politic dintre cele mai ingrate, paradigmatic pentru înţelegerea profundei miopii politice a principilor
creştini. Astfel, chiar în ajunul atacului final împotriva capitalei Rusiei Kieviene, cneazul Mihail
Vselodovici părăseşte oraşul şi fuge la curtea lui Bela al IV-lea (1235-1270), regele Ungariei, al cărui
ajutor îl solicită în zadar. Mai mult, în absenţa sa, cneazul Daniil Romanovici din Halici-Volînia îi
uzurpă tronul, instalându-l acolo pe boierul Dimitrie, subordonatul său, căruia îi va şi reveni imposibila
misiune de a face faţă asediului.
Daniil însuşi va fugi, asemenea omologului său kievian, din faţa agresiunii mongole, la aceeaşi
curte a regelui ungar. Armatele lui Batu cuceresc, în consecinţă, atât Vladimir Volînskii, cât şi
Haliciul, Daniil neîndrăznind să revină în Rusia decât în anul 1242, în timpul campaniei mongole din
Europa Centrală. Faptul, în sine, relevă totuşi incapacitatea sau lipsa de preocupare a mongolilor, cel

8
Ş. Papacostea, op. cit., p. 90.

Distrugerea Hanatului bulgar de pe Volga va avea drept corolar cucerirea capitalei acestuia, Bolgar. Săpăturile
arheologice întreprinse în ultimele decenii au confirmat faptul că, deşi bine fortificat, înfloritorul oraş al bulgarilor a fost
asediat, cucerit şi devastat de mongoli (cf. V. Spinei, op. cit., p. 366).
9
Deşi marele oraş comercial nu putea să nu constituie o ţintă prioritară pentru mongoli, se pare că raţiuni de ordin tactic
(dezgheţul şi inundaţiile de primăvară le-ar fi putut crea probleme serioase) i-au determinat pe năvălitori să se replieze spre
sud.
10
Aceştia vor încerca să fugă din calea războinicilor mongoli, refugiindu-se în Caucaz, Peninsula Balcanică şi chiar în
Pannonia, unde regele Bela al IV-lea va coloniza un grup împortant, condus de Kuthen.

Distrugerile şi jaful au fost atât de profunde, încât renaşterea oraşului se va putea produce abia câteva secole mai târziu.
62
puţin pe parcursul derulării operaţiunilor militare, de a controla eficient structurile politice locale, abia
după constituirea Hoardei de Aur acest deziderat fiind împlinit cu succes.
A doua mare etapă a expansiunii mongole în Apus şi faza decisivă a marelui asalt împotriva
Europei Centrale (1241-1242) va debuta în iarna anului 1241, cu pregătirea şi organizarea ofensivei pe
două mari direcţii, Polonia şi Ungaria, care urmau să fie atacate concomitant. Această tactică avea
menirea de a pune cele două state în imposibilitatea de a se ajuta reciproc, laolaltă cu neacordarea
timpului necesar consolidării măsurilor de apărare.
Urmând unei serii de raiduri de recunoaştere (ian.-febr.), ″braţul″ nordic al ofensivei mongole
va reuşi să înfrângă armata poloneză (18 martie 1241) şi să captureze Cracovia. Neoprindu-se aici,
trupele lui Baidar vor angaja lupta cu oastea condusă de Henric al II-lea (cel Pios), la Wahlstatt, lângă
Liegnitz (9 aprilie 1241). Deşi numeroasă, armata regelui Sileziei –văduvită de ajutorul trupelor lui
Waclaw I, care nu au mai reuşit să i se alăture– va fi înfrântă, regele însuşi pierzându-şi viaţa în luptă.
Renunţând, în urma istovitoarei campanii sileziane, la atacarea Germaniei, mongolii lui Baidar
vor devasta totuşi Moravia, repliindu-se spre bazinul mijlociu al Dunării, unde urmau să joncţioneze cu
grosul trupelor comandate de Batu. Acesta, însoţit de cei mai buni generali, coordona acţiunile
ofensive ale ″braţului″ sudic mongol, îndreptate împotriva Regatului arpadian, ţinta prioritară a întregii
campanii din Vest11.
Încă de la începutul lunii martie, conform planului, hoardele mongole se puseseră în mişcare,
împotriva unei Ungarii total nepregătite. Pe deplin conştient de intenţiile belicoase ale mongolilor 12, ca
şi de forţa combativă a acestora, Bela al IV-lea manifestase până în ajunul invaziei o indolenţă ce-i va
fi fatală. Oricum, dincolo de insuficienţa măsurilor interne de apărare a regatului, nici sprijinul militar
extern pe care regele maghiar îl solicitase nu avea să vină. Dovedind, încă o dată, o uimitoare miopie
politică, forţele creştine ale Europei –Imperiul şi Papalitatea–, au înţeles să acorde mai multă atenţie
propriilor adversităţi, decât iminentei ameninţări mongole.
În consecinţă, cele două mari corpuri de armată pornite împotriva Regatului ungar vor penetra
şi avansa cu destulă uşurinţă pe teritoriul acestuia:
Primul, şi cel mai important –sub comanda supremă a lui Batu (secundat de Subotai)–, a
înaintat spre pasul Vereczke (Porta Rusiae/″Poarta Rusiei″) din Carpaţii Păduroşi, forţând trecerea
acestuia prin distrugerea întăriturilor (indagines) şi măcelărirea puternicei garnizoane maghiare (12
martie 1241). După numai câteva zile (15 martie) –ceea ce constituia, în sine, o performanţă uluitoare–
, avangarda condusă de Siban înaintează până în apropiere de Pesta, cu scopul de a teroriza populaţia şi
de a împiedica operaţiunile de adunare a armatei adverse.
În acelaşi timp, un al doilea corp de armată, constituind aripa sudică a ofensivei mongole,
demarează o genială acţiune de învăluire, pătrunzând pe teritoriile româneşti. O primă subdiviziune,
comandată de Kadan, traversează nordul Moldovei şi Carpaţii Orientali, cuceresc Rodna (31 martie),
Bistriţa (2 aprilie), Dejul, Clujul şi Zalăul, ajungând în cele din urmă în Bihor, în faţa cetăţii Oradei.
Aceasta va fi cucerită cu ajutorul maşinilor de asediu, iar populaţia măcelărită, fără scrupule legate de
vârstă sau sex.
Traseul celei de-a doua subdiviziuni a aripii sudice mongole este oarecum confuz13. Potrivit
interpretărilor pe care le permit informaţiile oferite de istoricul persan Raşid od-Din (1247-1318), într-
o cronică mai târzie14, s-ar părea că aceasta va acţiona în două direcţii distincte. O primă unitate –


Germanilor şi polonilor li se adăugaseră ajutoarele venite din partea cavalerilor teutoni, templieri şi ioaniţi.
11
Necunoaşterea capacităţii militare a ungurilor determinase, anterior, măsuri sporite de precauţie, mergând de la
asigurarea proviziilor necesare în campanie şi până la menajarea susceptibilităţii duşmanului, prin interzicerea jafului în
regiunile estice, monitorizate de avanposturile maghiare.
12
Invocând dreptul ″divin″ la hegemonia mondială şi considerând că gestul lui Bela al IV-lea de a-i primi pe cumani în
Pannonia echivala cu un casus belli, Batu îi trimisese, deja, în mod repetat, ameninţări ultimative regelui maghiar.

Importantă aşezare minieră, locuită cu preponderenţă de saşi, Rodna va fi capturată în urma unei cunoscute manevre
tactice mongole: simulând retragerea, războinicii lui Kadan revin în forţă şi cuceresc oraşul, luat prin surprindere. Tributul
plătit acestei greşeli este usturător: circa 4.000 de morţi şi vreo 600 de saşi obligaţi să se alăture mongolilor în expediţie
(având, cel mai probabil, rolul de călăuze).
13
Pentru amănunte, a se vedea şi A. Sacerdoţeanu, Marea invazie tătară şi sud-estul european, Bucureşti, 1933.
14
Cf. A. Decei, L'invasion des Tatars de 1241/1242 dans nos régions selon la Djami ot-Tevarikh de Fäzl ol-lah Räşid od-
Din, în Revue Roumaine d' Histoire, XII, 1, 1973, p. 101-121.
63
condusă, cel mai probabil, de Bücek– traversează longitudinal Moldova, ″pe drumul Kara-Ulagh-ilor″,
anihilează rezistenţa opusă de ″popoarele Ulagh″ şi ocupă teritoriile aparţinând ″Episcopiei
cumanilor″15, din zona curburii Carpaţilor. Ulterior, ajunge la hotarele lui Mišlav (Mişelav), căpetenie
a unei formaţiuni politice locale –identificat, de către unii istorici, cu Seneslau16–, a cărui oaste este
înfrântă. Conform scenariului propus, mongolii şi-ar fi continuat drumul prin Oltenia şi Banat, spre
Ungaria17, unde urmau să joncţioneze cu grosul armatelor lui Batu.
Cea de-a doua direcţie a acestor operaţiuni de învăluire este reprezentată, cu siguranţă, de sudul
Transilvaniei. În ceea ce priveşte identificarea exactă a unităţilor participante la atacul pe acest traseu,
părerile sunt împărţite: dacă unii istorici neagă scenariul propus anterior, considerând că înaintarea
mongolilor lui Bücek, imediat după cucerirea episcopiei cumanilor, s-a făcut tocmai în această
direcţie18, alţii consideră că aici ar fi operat o altă unitate mongolă, condusă de Büri19.
Oricum, este aproape sigură traversarea Carpaţilor Orientali prin pasul Oituz, mongolii reuşind
să depăşească fortificaţiile montane de graniţă, a căror construire, întreţinere şi apărare intrau în
sarcina Olaci-lor (românilor) şi Siculi-lor (secuilor) transilvăneni. După ce înfrâng armata voievodului
Transilvaniei –care a şi fost omorât cu această ocazie–, războinicii lui Büri devastează Ţara Bârsei şi
îşi continuă înaintarea spre vest, prădând în drumul lor Sibiul (11 aprilie).
Reunirea acestor contingente cu grosul armatelor mongole din Ungaria s-a făcut însă ulterior
confruntării lui Batu cu regele Bela al IV-lea. După raidul de jaf şi prospecţiune condus de Siban până
în apropiere de Pesta, la jumătatea lunii martie, armata mongolă –însoţită de contingente cumane,
ruseşti şi islamice, constrânse să participe la campanie– înaintase rapid pe valea Tisei, până la locul de
vărsare a râului Sajó (6 aprilie 1241). După numai câteva zile, la Mohi (11 aprilie), aşezare din
apropiere, mongolii reuşesc o strălucită operaţiune de învăluire, provocând dezastrul armatei ungare,
care va lăsa pe câmpul de luptă zeci de mii de morţi20.
Reunirea tuturor corpurilor de armată care operaseră pe fronturile din vest, în Ungaria, va
facilita ulterior extinderea şi consolidarea dominaţiei mongole la est de Dunăre. Mai mult, acţiunea de
organizare şi împărţire a teritoriului cucerit între căpeteniile războinice nomade se constituie într-un
indiciu foarte clar al intenţiilor acestora de a se instala definitiv aici.
Hotărât să definitiveze cucerirea Regatului ungar, Batu va forţa în iarna următoare Dunărea,
reuşind să captureze Buda şi Esztergomul (Strigoniu). Totodată, o puternică unitate mongolă, condusă
de Kadan, porneşte în urmărirea lui Bela al IV-lea, ale cărui prestigiu şi acţiuni puteau remobiliza
forţele duşmane. Acesta fugise iniţial în Croaţia, de unde –mizând pe imposibilitatea unui atac al
mongolilor, lipsiţi de flotă– s-a refugiat în insulele Mării Adriatice, lângă coasta dalmată. Şi dacă
regele a reuşit să se salveze astfel, nimic nu i-a putut opri pe mongoli să devasteze Croaţia, Dalmaţia –

15
Acest scenariu este întărit de relatările lui Rogerius –cleric catolic de origine italiană, aflat în misiune în Regatul maghiar
şi martor ocular al evenimentelor–, în al său ″Cântec de jale″ (Carmen Miserabile), cu deosebirea că îi atribuie victoria
unui anume Bochetor – probabil o înregistrare deformată a numelui lui Bücek–, care a ocupat întreaga ″ţară a episcopului
cumanilor″ (cf. V. Spinei, op. cit., p. 406).
16
Interpretarea propusă ni se pare oarecum discutabilă, tocmai legătura făcută între Mişelav şi Seneslau –identificat, la
rându-i, cu voievodul rezident la Curtea de Argeş– ridicând o serie de probleme. Astfel, conform obişnuinţelor mongole,
rezistenţa pe care un adversar ca Mişelav/Seneslau a îndrăznit să o opună, ar fi atras, odată cu înfrângerea, represalii pe
măsură. În cazul nostru, însă, un important document, emis ulterior (în anul 1247) –Diploma cavalerilor ioaniţi
(Documenta Romaniae Historica, D, Relaţii între Ţările Române, I, Bucureşti, 1977, p. 26)–, atestă nu numai existenţa lui
Seneslau, ″voievodul românilor″, ci şi respectul pe care coroana maghiară îl acordă autonomiei acestora. Mai mult,
cercetările arheologice întreprinse la Curtea de Argeş elimină, fără dubiu, eventualitatea oricăror distrugeri pe care invazia
mongolă le-ar fi putut aduce aşezării (N. Constantinescu, Curtea de Argeş, 1200-1400. Asupra începuturilor Ţării
Româneşti, Bucureşti, 1983).
17
Vezi şi N. Iorga, op. cit., p. 126.
18
Argumentele se bazează pe relatările lui Raşid od-Din, considerându-se că tocmai această diferenţiere nominală, pe care
cronicarul persan, destul de bine informat, o face între ″Kara-Ulagh″ (vlahii negri), trăitori în afara arcului carpatic, şi
″Ulagh″ (vlahi), scoate în evidenţă plasarea foarte probabilă a celor din urmă în sudul Trasilvaniei. Mai mult, Miš law
(Mişelav) ar putea să nu fie un antroponim, ci, dimpotrivă, un etnonim (Namîš Lâr), care i-ar nominaliza pe nemţii (saşii)
trăitori în acest areal (cf. V. Spinei, op. cit., p. 406-407).
19
Cf. A. Decei, loc. cit., p. 114-115.
20
O importanţă aparte în slăbirea forţei combative a armatei maghiare a avut-o şi ″trădarea″ celor 40.000 de războinici
cumani, care, neiertând ungurilor asasinarea hanului lor, Kuthen, îl părăsiseră anterior pe Bela al IV-lea, în momentele cele
mai critice ale Regatului arpadian.
64
fără a reuşi să cucerească puternicele cetăţi Kliss (Clissa), Spalato şi Ragusa (Dubrovnik)–, Bosnia şi
Serbia. Se pare că un detaşament mongol a reuşit să ajungă până în Thracia, unde se va confrunta,
indecis, cu trupele lui Balduin al II-lea, împăratul latin de Constantinopol.
Abia în vara anului 1242, luând act de intenţiile belicoase ale nomazilor din Pannonia –care
vizau expansiunea în spaţiul german– ducele Friedrich al II-lea al Austriei reuşeşte să mobilizeze o
importantă coaliţie anti-mongolă, rămasă, însă, fără obiectul întreprinderilor sale războinice:
manifestând prudenţa specifică şi beneficiind de o mobilitate superioară, detaşamentele mongole se
retrăseseră rapid în Ungaria.
Oricum, tocmai în această perioadă, Batu primeşte –cu o întârziere semnificativă, provocată de
imensa distanţă care îl despărţea de sursă–, vestea morţii marelui han Ögödai (11 dec.
1241/Karakorum), survenită în condiţii destul de suspecte. Şi cum întreaga problematică pe care o
implica succesiunea la tron, neexcluzând eventualitatea tranşării violente a acesteia, se constituia într-
un obiectiv prioritar pentru un lider de calibrul lui Batu, acesta nu întârzie să ordone evacuarea
Ungariei21 şi retragerea spre est: o parte a efectivelor se repliază prin Transilvania şi Cumania,
devastându-le cu sălbăticie22, iar o alta prin Serbia, Bulgaria23 şi Dobrogea, în aceeaşi manieră24.
Rapiditatea şi impecabila organizare a retragerii l-au făcut pe reputatul istoric român N. Iorga
să aprecieze că ″a doua zi după invazia care umplu de spaimă Europa occidentală ... nu mai este nici
un tătar pe teritoriul trecut prin foc şi sabie. Puhoiul devastator s-a întors în matca sa [s.n.]″25.
Batu se va instala pe Volga, la Sarai –nod al unor importante drumurile comerciale
continentale–, de unde putea monitoriza mai uşor atât evenimentele de maximă însemnătate petrecute
la Karakorum, cât şi situaţia din teritoriile europene şi transcaucaziene, subjugate anterior.
În perioada ce a urmat dispariţiei marelui han Ögödai, caracterizată de lupte interne pentru
putere (1241-1246), Imperiul se va destrăma iremediabil, determinând individualizarea ca formaţiuni
politice autonome a unor importante ulus-uri. Cel care ne interesează în primul rând este Ulus-Giuci,
amintit deja în contextul împărţirii operate de Gingis-han, şi care fusese extins prin cuceririle făcute de
curând în Europa.
Repartizat lui Batu-han (1242-1256), Ulus-Giuci va fi divizat în două părţi: ″aripa/mâna
dreaptă″ (Hoarda de Aur, în cronicile medievale ruseşti) –delimitată de tundra siberiană, cnezatele

21
Adăugându-se dorinţei de a ajunge cât mai repede şi mai aproape de locul unde urma să se tranşeze succesiunea la tron, o
serie de alte motive vor cântări serios în luarea acestei decizii. Pe de o parte, importanta reţea de aşezări fortificate din vest
făcuse posibilă menţinerea controlului maghiar asupra acestei părţi a Regatului. Pe de alta, tocmai intenţia lui Batu de a
subjuga întregul regat implica eforturi substanţiale, pe care condiţiile vitrege din teren nu le puteau susţine. Astfel, marea
problemă a aprovizionării trupelor –extenuate după o campanie atât de complexă şi îndelungată– se va complica foarte tare
într-o Ungarie devastată de război şi cuprinsă de foamete. Incapacitatea fizică a economiei rurale maghiare, bulversată de
campania aului 1241, de a asigura suficiente resurse alimentare, determină fapte de un grotesc absolut, consemnate în
mărturiile contemporanilor. Ele merg de la măcelărirea de către mongoli, după strângerea recoltelor, a locuitorilor ce
constituiau ″guri″ în plus, până la devorarea propriilor copii, de către populaţia înfometată. (cf. V. Spinei, op. cit., p. 417-
418)
22
Rogerius, cazut în captivitatea mongolilor timp de câteva luni, chiar pe parcursul acestei retrageri, descrie ravagiile
provocate în Transilvania, împotriva unei populaţii care avusese îndrăzneala să schiţeze o oarecare încercare de rezistenţă.
(cf. ibidem, p. 420)
23
Raşid od-Din înregistrează în cronica sa trecerea armatelor lui Kadan prin ţara Ulaqut, adică prin teritoriile vlahilor dintre
Dunăre şi Balcani, unde ar fi distrus două importante aşezări, identificate de unii istorici cu Târnovo şi Kila (Chilia). Este
însă greu de presupus că minorul Koloman (Căliman) –suveranul Ţaratului Asăneştilor, plătitor de tribut– a reuşit să
coordoneze o rezistenţă notabilă, deşi o serie de cronici îi creditează pe bulgari cu obţinerea unor succese importante
împotriva mongolilor. (cf. ibidem, p. 421)
24
O serie de rezultate ale cercetărilor arheologice, întreprinse de specialiştii români în spaţiul dobrogean, atestă atât urme
certe de distrugere în cetăţile de pe linia Dunării Inferioare, cât şi întreruperi ale circulaţiei monetare sau îngropări de
tezaure, la mijlocul sec. al XIII-lea (E. Oberländer-Târnoveanu, Începuturile prezenţei tătarilor în zona Gurilor dunării în
lumina documentelor numismatice, în Originea tătarilor. Locul lor în România şi în lumea turcă, coord. T. Gemil,
Bucureşti, 1997, p. 93-128).
25
N. Iorga, op. cit., p. 128.

Este vorba despre Sarai-Batu (Saraiul Vechi) –pe malul stâng al Volgăi, în apropierea gurilor de vărsare a fluviului în
Marea Caspică–, reşedinţa principală a proaspătului han al Hoardei de Aur. Ulterior, apare şi Sarai-Berke (Saraiul Nou) –
plasat tot pe Volga Inferioară, dar puţin mai la nord–, noua capitală a Hoardei, din iniţiativa hanului căruia îi va purta
numele (Berke, fiu şi urmaş al lui Batu).
65
ruseşti, gurile Dunării, Marea Neagră, Munţii Caucaz şi Marea Caspică– intrată în subordinea directă a
lui Batu, şi cea stângă (Hoarda Albă), pe care acesta înţelege să o cedeze fraţilor săi. Totodată, Batu-
han îi repartizează lui Siban, drept recunoaştere a prestaţiei exemplare din campania europeană, aşa-
zisa Hoardă Albastră, cuprinzând teritoriile dintre Munţii Ural, Lacul Aral şi Sâr Daria.
Nou-constituita Hoardă de Aur va înlocui dominaţia cumană în stepele Rusiei meridionale,
având, ca şi aceasta, o zonă de dominaţie directă, şi una de hegemonie.
Practic, zona de dominaţie directă se concentra în regiunile stepice, străbătute de Ural, Volga,
Don şi Nipru, întinzându-se nominal până la gurile Dunării. Circa două decenii, acestea nu au intrat,
însă, sub controlul politic efectiv al Hoardei. Într-o postură aparte se găseau şi populaţiile nord-
caucaziene, care –profitând de relieful muntos, greu accesibil războinicilor stepei– au avut în
permanenţă o atitudine ostilă faţă de jugul mongol. De asemenea, un statut de cvasiautonomie şi-au
conservat aşezările portuare de pe litoralul Crimeei, beneficiind de prezenţa unor puternice cetăţi
întărite, aflate sub control genovez. În ceea ce-i priveşte pe vlaho-bulgari, aceştia se subsumă, ca şi
formaţiunile politice din teritoriile româneşti extracarpatice, autorităţii Hoardei de Aur, fiind plătitori
de tribut.
Dacă Regatul ungar reuşeşte, în urma evenimentelor din 1242, să se sustragă suzeranităţii
mongole, într-o situaţie cu totul opusă se vor găsi cnezatele ruseşti. În schimbul recunoaşterii
autonomiei26, şi monitorizate cu stricteţe de baskaci (agenţii hanului), acestea se văd obligate să remită
mongolilor un împovărător tribut (vîhod) şi să participe cu trupe în campaniile militare organizate de
hani27.
Dintr-o perspectivă mai largă, expansiunea mongolă s-a făcut în detrimentul poziţiilor câştigate
anterior de cruciada catolică în Europa Răsăriteană. Astfel, aşa cum consemna inspirat Şerban
Papacostea, ″Imperiul stepei reîntrupat în variantă mongolă, cu aspiraţii de hagemonie
universală, a respins spre interiorul continentului universalismul romano-catolic″28.
Trezită din şocul pe care i-l produsese violenta erupţie a stepei, lumea creştină europeană îşi va
preciza mijloacele de reacţie în dezbaterile Conciliului de la Lyon (1245), convocat de papa Inocenţiu
al IV-lea (1243-1254). Pe de o parte, temându-se de o revenire ce părea iminentă, şi care s-ar fi putut
solda cu instalarea definitivă în teritoriile cucerite, conciliul a recomandat fortificarea imediată a
tuturor locaţiilor ce ar fi putut permite pătrunderea mongolă în Apus. Totodată, conform ideologiei
universaliste papale, se prevedeau eforturi diplomatice importante, vizând atragerea mongolilor în
sfera de influenţă religioasă a Romei sau, măcar, mobilizarea acestora împotriva duşmanului comun,
reprezentat de islam29.
Demersurile întreprinse în vederea fortificării liniei de rezistenţă creştină se subsumau unor
eforturi politice mai largi, constând în organizarea de către autoritatea pontificală a unui adevărat bloc
defensiv, între Baltica şi Dunăre. Acest baraj anti-mongol avea drept puncte de sprijin Ordinul
teutonic, cnezatele polone şi Regatul ungar, la care diplomaţia papală a reuşit să adauge cnezatele
ruseşti ale Haliciului şi Vladimirului.
În toată această perioadă, sub presiunea ameninţării mongole şi a lipsei de garanţii din partea
puterilor creştine europene, cneazul Daniil al Haliciului manifestase o atitudine oscilantă, punctată,
iniţial, de acceptarea suzeranităţii Hoardei. În acest sens, Daniil se va deplasa personal, spre închinare,
la curtea lui Batu, în iarna anilor 1245-1246.


În ciuda sensului peiorativ pe care i l-au conferit limbile moderne, numele de ″Hoardă″ provine din cuvântul mongol ordu
(″tabără″), semnificând tocmai ideea de ordine.
26
Încă din 1243, printr-un iarlîc emis de Batu-han, şi al cărui ″beneficiar″ a fost cneazul de Vladimir-Suzdal, acesta este
învestit cu calitatea de mare-cneaz al formaţiunilor politice ruseşti, fiind făcut răspunzător pentru atitudinea cnejilor care le
controlau, faţă de han.
27
Pentru detalii privind dominaţia mongolă în Rusia, vezi B. D. Grecov şi A. I. Iacubovschi, op. cit., p. 205-219.
28
Ş. Papacostea, op. cit., p. 101.
29
Lipsiţi reciproc de informaţiile care ar fi putut genera contactul politic, atât creştinii, cât şi mongolii, pierduseră deja una
dintre bunele ocazii de a elimina de pe scena istoriei puterea musulmană. Este vorba despre momentul în care Islamul se
vedea izbit cu toată forţa la ambele extreme ale întinderii sale: pe de o parte, cruciaţii cucereau în vest, la gurile Nilului,
oraşul Damiette (nov. 1219), de importanţă covârşitoare pentru menţinerea poziţiilor arabe în Egipt; pe de alta, în răsărit,
mongolii pătrunseseră până la graniţele Mesopotamiei, unde Djebe şi Subotai ar fi putut distruge centrul de putere abbasid
din Bagdad. Cu toate acestea, interesele celor două părţi vor merge divergent, salvând lumea islamică de la un iminent
colaps.
66
 În acelaşi interval de timp, însă, mesagerii papei Inocenţiu al IV-lea, printre care se număra şi
călugărul franciscan Ioan de Plano Carpini, poposeau în Halici, cu o dublă misiune: pe de o parte,
făceau apel la ″revenirea″ populaţiei celor două cnezate la sânul Bisericii catolice, iar pe de alta
încercau să convingă autoritatea cnezială de imperativul racordării la coaliţia anti-mongolă. Vasilco,
cneazul de Vladimir, care găzduise solia papală în lipsa lui Daniil, va lua act de propunerile acesteia,
urmând să le comunice fratelui său. După numai un an, cei doi cneji recunosc primatul Romei, fiind
recompensaţi cu câte o coroană regală30.
Pe un alt front, în virtutea aceluiaşi dublu deziderat –de ordin confesional şi de încercare a
constituirii barajului anti-mongol–, Ordinul teutonic reuşeşte supunerea pruşilor păgâni, prin victorii
succesive, încheiate cu pacea de la Christburg (7 febr. 1249). Totodată, papalitatea obţine creştinarea
căpeteniei lituaniene Mendog, care se pune pe el şi întregul regat sub tutela Romei. Recompensat cu o
coroană regală (1251), Mendog stabileşte legături matrimoniale şi politice strânse cu Daniil, alianţa
fiind de bun augur pentru consolidarea frontului anti-mongol.
În ceea ce priveşte Regatul ungar –în a cărui sferă de influenţă rămăsese, după retragerea
mongolilor, şi spaţiul carpato-danubian–, importante măsuri defensive fuseseră luate încă înaintea
Conciliului de la Lyon. Astfel, actele de cancelarie şi cronicile contemporane înregistrează fortificarea
trecătorilor carpatice de către români şi secui, precum şi reapariţia unui ban de Severin (1243), semnal
clar al reinstaurării pazei militare în acest punct strategic31.
Mai mult, regalitatea maghiară încheie un acord de colaborare cu Ordinul cavalerilor ioaniţi,
având drept consecinţă instalarea acestora în spaţiul românesc. Constituindu-se într-un izvor istoric de
importanţă covârşitoare pentru descifrarea realităţilor din spaţiul nord-dunărean, Diploma acordată
cavalerilor (2 iunie 1247) de către regele Bela al IV-lea fixează în amănunt drepturile şi obligaţiile
noilor veniţi.
Fără a intra în detalii, vom consemna doar faptul că, în schimbul unor importante concesiuni
teritoriale la sud de Carpaţi32, cavalerii se obligau să întreprindă importante lucrări defensive şi să
participe efectiv la apărarea regatului, împotriva oricărui duşman 33. Mai mult, aceştia se angajau să
iniţieze campanii militare ofensive în direcţia zonelor din Cumania care se sustrăseseră controlului
regal şi chiar în direcţia Bulgariei şi Greciei, în sprijinul Imperiului latin de Constantinopol34.
De o importanţă aparte se recomandă integrarea celor două formaţiunilor politice româneşti
amintite în Diplomă –″cnezatul voievodului Litovoi″ şi ″ţara lui Seneslau″– în frontul anti-mongol,
prin obligaţia acestora de a coopera militar cu Ordinul cavalerilor ioaniţi 35.

30
Încurajat de acest imens succes confesional şi politic, Inocenţiu al IV-lea îi face aceleaşi propuneri de unire şi alianţă
cneazului de Vladimir-Suzdal, Alexandru ″Nevski″, cu promisiunea de a-i recunoaşte preeminenţa în lumea rusă. În caz de
refuz, Alexandru ar fi putut suporta consecinţele legate de dreptul pe care papa îl acordase fraţilor Daniil şi Vasilco de a
″recupera″ teritoriile aflate sub controlul ″schismaticilor″. Alexandru respinge însă oferta Romei şi optează pentru alianţa
mongolă, luând astfel o decizie cu importanţă covârşitoare pentru desfăşurarea ulterioară a istoriei ruse. Conştientizând
faptul că a se opune formidabilei forţe distructive a hoardelor tătare putea atrage după sine, la acel moment, nu numai
propria extinţie, dar şi a întregii populaţii, Alexandru va accepta ingrata şi, oricum, discutabila colaborare cu mongolii.
Sunt, astfel, uşor de imaginat frământările ce l-au putut cuprinde pe viteazul învingător al cavalerilor suedezi sau livonieni,
obligat, mai nou, să-i ocrotească pe agenţii fiscali ai hanului, şi să impună propriului popor ascultarea. Purtând această
cruce, marele cneaz va salva, însă, dreapta credinţă şi însăşi existenţa supuşilor săi.
31
Cf. ibidem, p. 110.
32
″... îi dăruim (...) întreaga ţară a Severinului împreună cu munţii ce ţin de ea şi cu toate celelalte ce atârnă de ea, precum
şi cu cnezatele lui Ioan şi Farcaş până la râul Olt, afară de pământul cnezatului voievodului Litovoi, pe care îl lăsăm
românilor aşa cum l-au stăpânit aceştia şi până acum. (...) Pe lângă aceasta, am dăruit (...) casei ospitalierilor toată
Cumania, de la râul Olt şi munţii Transilvaniei (...) în afară de ţara lui Seneslau, voievodul românilor, pe care le-am lăsat-o
acelora, aşa cum au stăpânit-o şi până acum...″ (DRH D, p. 25-26)
33
″Iar des-numitul preceptor, pentru daniile noastre pe care le facem (...) s-a legat limpede şi desluşit în numele zisei case
să ia armele împotriva tuturor păgânilor de orice neam ar fi (...) împotriva unei oşti creştine, ce ar voi să pătrundă în regatul
nostru (...) împotriva tătarilor, dacă s-ar întâmpla ca aceştia să intre în regatul nostru, de care lucru să ferească
Dumnezeu...″ (ibidem, p. 26-27)
34
Deşi respectivele ″angajamente″ nu transpar cu claritate din textul Diplomei, acte emise ulterior, şi în special
corespondenţa lui Bela al IV-lea cu papa, susţin acest punct de vedere (cf. Ş. Papacostea, op. cit., p. 111-112).
35
″Mai voim ca amintiţii români să ajute pe sus-zişii fraţi cu mijloacele lor ostăşeşti întru apărarea ţării şi înfrângerea şi
pedepsirea atacurilor ce ni s-ar aduce de către străini...″ (DRH D, p. 25)
67
 Toate aceste măsuri, luate de către regalitatea maghiară atât în vederea contracarării unei
eventuale pătrunderi mongole, cât şi în direcţia convertirii Cumaniei –urmând preluării controlului
politic şi militar al zonelor disputate–, au implicat însă efortul exclusiv al Regatului, fapt care l-a
nemulţumit profund pe Bela al IV-lea. Grav afectat de evenimentele petrecute în anii 1241-1242,
acesta solicitase în zadar, în repetate rânduri, sprijinul celorlalte puteri creştine europene.
Din această perspectivă, confirmarea de către Inocenţiu al IV-lea, în iunie 1250, a privilegiilor
acordate ospitalierilor, venea în întâmpinarea numeroaselor imputaţii aduse de regele maghiar,
validând, totodată, integrarea liniei Carpaţilor şi a Dunării inferioare în sistemul defensiv anti-mongol,
conceput la Lyon.
Impresionanta mobilizare politică şi militară a lumii creştine europene, sub egida papalităţii, în
vederea îndiguirii ofensivei tătare, va fi dublată, în tot acest timp, de acţiunile diplomatice pe care
suveranul pontif a înţeles să le întreprindă la curţile hanilor mongoli.
Toate aceste misiuni, deopotrivă diplomatice şi religioase, i-au avut în prim-plan pe călugării
franciscani şi dominicani, vârful de lance al prozelitismului catolic. Ioan de Plano Carpini –care a
urmat traseul Lyon-Karakorum şi înapoi (1245-1247) –, dominicanul Ascellinus –care a reuşit să
pătrundă pe teritoriile ocupate de mongoli în Orientul Mijlociu (1247)– sau Guillaume de Rubruck –
ajuns până la curtea marelui han Möngke, în 1253-1254–, sunt personaje de primă importanţă, ale
căror eforturi s-au dovedit a fi esenţiale pentru cunoaşterea îndeaproape a lumii mongole.
Dar obiectivele călătoriilor lor erau mult mai complexe decât simpla activitate de informare:
identificând în islam –duşman tradiţional al cruciadei dar şi obstacol important în calea expansiunii
mongole înspre Mediterana– inamicul comun, papalitatea va încerca în repetate rânduri să trezească în
conştiinţa politică a marilor hani convergenţa de interese a ambelor părţi.
Mai mult, prezenţa în teritoriile intrate de curând sub controlul mongol a unor importante
comunităţi de creştini pretabili convertirii nu-i putea lăsa indiferenţi pe suveranii pontifi: ″În
programul papalităţii, creştinătatea asiatică urma să devină o pârghie pentru influenţarea lumii
mongole în sens favorabil Apusului şi, în perspectivă mai îndepărtată, pentru eventuala ei integrare în
unitatea Bisericii romane″36.
Dar toate aceste scenarii papale aveau să fie puternic erodate de cruda realitate a celei de-a
doua mari invazii mongole. Decisă la Karakorum şi potenţată de ambiţiile hegemonice ale lui Berke
(1257-1267) –noul han al Hoardei de Aur–, aceasta avea să pună la grea încercare fragila unitate a
lumii creştine.

Reluarea expansiunii mongole. Dezmembrarea Imperiului

După decada ce a urmat morţii lui Ögödai, caracterizată de lupta pentru putere a membrilor
clanului gingishanid, domnia lui Möngke (1251-1259) va marca atât apogeul puterii mongole, cât şi
precizarea acelor determinisme de ordin geopolitic, care vor duce, fatalmente –pe fondul inevitabilei
manifestări a ambiţiilor personale ale hanilor regionali–, la împărţirea definitivă a imperiului.


În această privinţă, se remarcă activitatea călugărilor dominicani, care au reuşit numeroase convertiri, spre satisfacţia
deosebită a papei (1253).

Cunoaşterea obiectivă, de către europeni, a realităţilor mongole, a avut de depăşit puterea mitului, atât de specifică
universului legendar al lumii medievale. Astfel, vechea tradiţie privind apariţia în Orient a unui personaj providenţial
(″preotul Ioan″/″regele David″), menit eliberării creştinătăţii de sub jugul islamic, va face epocă în contextul nefericit al
impasului cruciat. Cu atât mai mult se vor pune pe seama acestui scenariu primele succese mongole în Horezm şi Iran. Nici
măcar supunerea Georgiei creştine sau raidurile din 1222-1223 nu au putut zdruncina credinţa şi speranţele creştinilor în
intervenţia miraculoasă a prinţului din Orient. Abia ofensiva tătară în Europa, cu toate ororile ei, va trezi la realitate
conştiinţa creştină asupra naturii malefice a năvălitorilor asiatici. Dar primele informaţii reale privind lumea mongolă au
fost cuprinse în rapoartele călugărului dominican Iulian, din vremea revenirii armatelor mongole în stepa cumană. Acesta
spulberă mitul ″preotului Ioan″, prin simplul fapt că lipseşte cu totul din relatările sale: ″Alesul″ providenţei nu mai putea fi
identificat cu acest nou ″flagellum Dei″, pe care îl reprezentau hoardele nomade. Aceluiaşi Iulian i se datorează primele
date concrete privind societatea mongolă şi aspiraţiile universaliste ale liderilor ei, şi tot prin mijlocirea sa se răspândeşte în
Occident cel de-al doilea nume sub care au fost cunoscuţi mongolii în Europa: tătari (cf. Ş. Papacostea, op. cit., p. 102-
104).
36
Ş. Papacostea, op. cit., p. 114.

Nici măcar scurta domnie a lui Güyük (1246-1248) nu a reuşit să estompeze interesele divergente ce se manifestau în
Imperiu.
68
 Expansiunea este relansată pe toate fronturile, dar cu precădere în Orient, în direcţia Chinei de

Sud , a cărei supunere îi este încredinţată lui Kubilai, fratele marelui han, şi unde acesta obţine
succese fulgerătoare. De altfel, subjugarea bogatei civilizaţii sedentare chineze, definitivată în 1279,
constituise un obiectiv atât de important pe agenda marilor hani, încât reuşitele iniţiale ale lui Kubilai
(1260-1294) îi vor putea asigura acestuia preluarea conducerii Imperiului, după moartea lui Möngke.
Spre vest, reluarea ofensivei mongole se face atât în Europa, sub patronajul Hoardei de Aur, cât
mai ales în direcţia Orientului Mijlociu şi Apropiat. Această din urmă misiune, având drept obiectiv
supunerea lumii islamice până gurile Nilului şi preluarea întregului control asupra marilor axe
comerciale intercontinentale –″drumul mătăsii″ şi cele două ″drumuri ale mirodeniilor″–, îi este
încredinţată lui Hülägü, un alt frate al marelui han. El nu face, însă, decât să continue acţiunile
demarate anterior, în urma cărora fuseseră supuse atât Caucazul, adică Georgia şi Armenia Mare
(1239), cât şi sultanatul selgiucid al Anatoliei, prin zdrobitoarea victorie de la Kösedağ (60 de km de
Sivas, în iulie 1243). Fără a mai risca războiul, regele Armeniei Mici (Ciliciei) se recunoaşte curând,
de bună voie, vasal al mongolilor, opţiune căreia îi va rămâne fidel până la moarte. Primul val al
expansiunii gingishanide cuprinsese, astfel, deja, prin dubla campanie din Europa şi Asia Mică, întreg
bazinul pontic în sfera de dominaţie directă sau influenţă mongolă.
Hülägü definitivează cucerirea Iranului şi pune capăt existenţei Califatului abbasid, prin
capturarea Bagdadului, la 10 februarie 1258. Ofensiva efectivelor sale continuă în direcţia Siriei, de la
care cuceresc Alepul şi Damascul (1260), dar se încheie în Palestina, prin usturătoarea înfrângere
administrată de mameluci, la Ain Djalut (3 sept. 1260).
Eşecul acestei importante întreprinderi războinice venea, însă, pe fondul noii crize de
succesiune, declanşată la moartea lui Möngke (august 1259). Îngrijorat de perspectiva sumbră a
pierderii sprijinului politic, Hülägü se vede obligat să părăsească Siria şi –însoţit de majoritatea
trupelor– să se deplaseze cât mai aproape de Karakorum. Tocmai acest context îl va încuraja pe
sultanul mameluc să-i provoace la luptă pe cei aproape 20.000 de mongoli rămaşi în garnizoanele
siriene. Cu toată vitejia acestora, mamelucii obţin totuşi victoria, intrând ulterior în Damasc şi anexând
întreaga Sirie musulmană, până la Eufrat:

″După ce se revărsase irezistibil mii şi mii de kilometri în drumul ei din Extremul Orient
spre ţărmul Mediteranei, la câţiva paşi de destinaţia ultimă, anume în pragul Siriei şi Egiptului,
puterea cinghizhanidă a atins limita extremă a capacităţii ei expansive. Bilanţul acestui ultim val
expansiv panmongol consemnează, aşadar, o semivictorie, respectiv un semieşec: Irakul a fost
cucerit, Egiptul şi-a apărat cu succes libertatea. Acelaşi scor şi la nivel comercial: drumul irakian al
mirodeniilor a intrat în patrimoniul mongolilor, cel egiptean a rămas în posesia mamelucilor″37.

Dincolo de perspectiva imediată a crizei succesorale, sau de efectul nefast pe care l-a avut în
privinţa încheierii cu succes a ofensivei apusene, dispariţia marelui han Möngke va marca, în primul
rând, acutizarea procesului de dezagregare a unităţii imperiale: ″Fiecare ramură a marii familii
gingishanide se orientează, cu tot ulus-ul său, apanajul său, spre destine diferite.″38
Astfel, proclamarea lui Kubilai ca mare han –de către o adunare improvizată (1260)– nu poate
opri mişcarea centrifugă a ulus-urilor consolidate în anii precedenţi. Fiecare dintre acestea îşi urmează
propria politică, recunoscându-i hanului din îndepărtatul Karakorum doar ″un fel de supremaţie
morală, destinată să dispară şi ea, după dânsul.″39.


Ofensiva mongolă în Orientul Extrem nu se va limita însă la China: în 1259, urmare a repetatelor invazii, Coreea se
supune puterii hanului de la Karakorum; între 1257-1288 este atacat, în mod repetat, Viet Namul; în 1274, 1276 şi 1281
este atacată, fără succes, Japonia; în 1283-1287 este supusă Birmania, iar în 1293 este atacată, fără a putea fi cucerită, Java.

Ambele veneau din Oceanul Indian, ramnificându-se după cum urmează: primul ″urca″ prin Golful Persic în Irak, spre
Asia Mică şi Mediterana, iar cel de-al doilea urma un traseu maritim, prin Marea Roşie, traversând mai departe nord-estul
Egiptului, spre Alexandria.

Este important de consemnat faptul că, la asediul Alepului au participat şi cruciaţii lui Bohemond al IV-lea (guvernatorul
Siriei de Nord), de al căror sprijin Hülägü se asigurase anterior. Era, astfel, primul act al alianţei militare dintre creştini şi
mongoli, împotriva musulmanilor.
37
V. Ciocâltan, op. cit., p. 51.
38
Gh. I. Brătianu, op. cit., p. 72.
39
Ibidem, p. 86.
69
 De altfel, proclamându-se, încă din 1271, împărat al Chinei (Shih-tsu) şi întemeietor de dinastie
(Yuan: 1271-1368), Kubilai va potenţa el însuşi individualizarea unei entităţi politice distincte în
spaţiul chino-mongol, căruia îi dăruieşte şi o nouă capitală, prin deplasarea reşedinţei principale şi a
centrului de putere de la Karakorum, la Yanjing (Hanbalâk).
Dar Imperiul chino-mongol nu va fi decât unul dintre cele patru importante ulus-uri rezultate
în urma procesului de destrămare a unităţii imperiale. O altă entitate politică, descendentă a ulus-ului
repartizat de Gingis-han fiului său Djagatai, şi anume Hanatul mongol din Asia Centrală, va urma, la
rându-i, o evoluţie politică proprie, cuprinzând în graniţele sale şi regiunile altaice, care constituiseră
anterior ulus-ului urmaşilor lui Ögödai. Câteva decenii mai târziu, la mijlocul secolului al XIV-lea,
forţe centrifuge interne vor scinda statul djagataid în două hanate distincte, Mogulistan, la răsărit, şi
Transoxiana (Mā warā' al-nahr – ″Ţara de dincolo de fluviu″) la apus, care vor genera viitoarea
″epopee″ timuridă.
În vest, se profilaseră deja două mari centre de putere mongolă, a căror timpurie rivalitate
constituise indiciul cel mai clar al inevitabilei dezagregări a unităţii imperiale: Hanatul iranian –aflat
sub controlul lui Hülägü (1261-1265) şi al descendenţilor săi– şi Hanatul Kîpčakului (Hoarda de
Aur), aparţinând unei alte ramuri gingishanide, crescută din Giuci şi Batu.
De altfel, premisele îndepărtate ale tendinţelor autonomiste giucide se relevă încă din timpul
invaziei în Europa, o dată cu instalarea unei atmosfere ostile între Batu şi Güyük, viitorul deţinător al
demnităţii imperiale. Evoluţia ulterioară a lucrurilor va genera o tensiune extremă, ce anunţa primul
război intermongol. Iar dacă acesta nu a mai avut loc, faptul se datorează exclusiv morţii neaşteptate a
marelui han (1248).
Gestul lui Batu, care îndrăznea să reacţioneze de aşa manieră, nu împotriva colegului de
campanie, ci chiar a marelui han, ni se pare simptomatic pentru înţelegerea corectă a procesului de
disoluţie a autorităţii imperiale, amintit anterior.
Şi lucrurile nu se vor opri aici: dispariţia unui rival atât de periculos, îi asigură lui Batu –cel
mai vârstnic membru al dinastiei– un ascendent incontestabil în influenţarea succesiunii la tron.
Hotărât să-i elimine pe urmaşii lui Ögödai –susţinuţi şi de djagataizi– din cursa pentru Karakorum,
hanul de pe Volga îl va susţine decisiv pe Möngke, fiul lui Tului. Ajutat şi de protectorul său, acesta îşi
va consolida domnia prin măcelărirea adversarilor politici, a căror tardivă supunere nu le va fi de nici
un folos.
Batu, în schimb, va fi recompensat pe măsura gestului său, recunoscându-i-se un statut apropiat
ca importanţă de cel al marelui han. Möngke va respecta până la capăt această stare de fapt, căreia –
deşi contravenea flagrant politicii sale centralizatoare– îi va imagina formula perfectă: ″Cu toate că
sunt doi ochi în cap, privirea este unică″40.
Dar toată această ″dinamică centrifugă″41, manifestă deja în Imperiu, va căpăta un caracter
ireversibil în perioada ce a urmat dispariţiei marelui han Möngke. În ceea ce o priveşte, precizându-şi
din timp veleităţile autonomiste, Hoarda de Aur atinge, acum, deplina independenţă. Iar jugul impus
vreme îndelungată cnezatelor ruseşti, rivalitatea cu ilhanii persani şi legăturile comerciale cu
Occidentul creştin reprezintă liniile directoare ale istoriei sale.
Un factor decisiv în potenţarea acestor evoluţii l-au constituit, însă, şi ambiţiile hegemonice ale
noului han, Berke (1257-1267). Provocat de papalitate şi stimulat de impulsurile venite de la
Karakorum, acesta va coordona cea de-a doua mare invazie mongolă în Europa.
Încă din primăvara anului 1253, supraestimând prematur succesele creştinilor, în special pe cele
ale Ordinului teutonic, papa Inocenţiu al IV-lea proclamase, din Assisi, cruciada împotriva mongolilor.
Mai mult, îi provocase la nesupunere pe creştinii din răsărit, revolta acestora atingând punctul
culminant un an mai târziu, când, în Halici, sunt izgoniţi încasatorii de biruri trimişi de mongoli.
De altfel, reacţia halicienilor venea pe fondul atmosferei ostile create de iniţiativa marelui han
Möngke, care ordonase recensământul populaţiei din imperiu, în scopuri fiscale (1254). Rezistenţa la
punerea în aplicare a acestei măsuri, cu grave implicaţii de ordin social, nu a durat decât până în anul
1257, când ″putem să considerăm dominaţia tătarilor asupra Rusiei ca fiind complet stabilită″42.

40
Cf. V. Ciocâltan, op. cit., p. 46.
41
V. Spinei, op. cit., p. 442.
42
B. D. Grecov şi A. I. Iacubovschi, op. cit., p. 206.
70
 Dar ambiţiile lui Berke nu se vor opri aici. Hotărât să spargă blocul anti-mongol –organizat, cu
atâtea eforturi, sub egida papalităţii, între Baltica şi Dunăre–, hanul de la Sarai exercită o mare
presiune asupra ″regelui″ halician Daniil, care se desprinde de Roma (1256), creând o breşă
periculoasă în sectorul median al liniei defensive creştine.
Îngrijorat de această evoluţie a lucrurilor, noul papă, Alexandru al IV-lea (1254-1261),
proclamă cruciada anti-tătară (1258), fără a putea intimida sau frâna astfel elanul cuceritor al Hoardei.
În 1259-1260, după ce ocupaseră poziţii strategice în cnezatele Halici şi Vladimir, mongolii lui Berke
lovesc cu succes Lituania, Prusia şi Polonia, fără a reuşi capturarea Cracoviei.
Dar importanţa covârşitoare a întreprinderilor războinice ale Hoardei se relevă în faptul că,
schimbând raportul de forţe în zona baltică, a reactivat adversitatea profundă a elementelor păgâne din
Lituania şi Prusia, supuse de curând Romei, faţă de cruciadă şi catolicism. Drept urmare, regele
lituanian rupe şi el legăturile cu Scaunul apostolic, iar prusienii se răscoală împotriva teutonilor.
În tot acest timp, preocupaţi să-şi asigure flancul stâng al ofensivei nordice, mongolii trimit
oferte de pace şi cooperare Regatului ungar. Frustrat de lipsa ajutoarelor solicitate anterior, pe care n-a
încetat să o reproşeze Suveranului pontif, Bela al IV-lea dă curs negocierilor cu Hoarda, fără a accepta
totuşi alianţa propusă. În condiţiile date, reacţia tătară nu putea fi decât una violentă, Regatul fiind
atacat în 1260/1261.
Consemnând recurenta coincidenţă a unor asemenea importante momente cu declanşarea
luptelor pentru putere la vâful ierarhiei imperiale, nu putem ignora gândul că, şi de data aceasta,
repetând experienţa invaziei precedente în Europa Centrală (1241-1242), sau a ofensivei lui Hülägü în
Palestina, tocmai schimbarea ″gărzii″ la Karakorum compromitea actul final al unei întreprinderi
războinice de succes.
Eşecul înregistrat de mongoli în faţa armatei ungare nu putea vindeca însă lumea creştină
europeană de psihoza colectivă ce o cuprinsese –dată fiind amintirea vie a ororilor trecutului–, şi nici
împiedica manifestarea agresivă a rivalităţii profilate de curând între Hoardă şi Ilhanatul Iranului.
Premisele majore ale acestui conflict sunt însă puţin mai îndepărtate, şi au la origine însăşi
amplasarea ulus-ului giucid. Astfel, deşi stepa cumană răspundea exigenţelor modului de viaţă nomad,
″un defect congenital a grevat de la început până la sfârşit destinul marii puteri: ea a fost aşezată lateral
faţă de drumul mătăsii″43. Exercitarea de către Hoardă a controlului absolut asupra acestei axe
comerciale transcontinentale, al cărei capăt vestic făcea legătura cu Mediterana Orientală în Armenia
Mică (Cilicia), va reprezenta firul roşu al întregii politici a hanilor de la Sarai.
Batu însuşi se evidenţiază ca un promotor al negoţului, cu aspiraţii foarte clare în direcţia
stăpânirii Tabrizului, marele emporiu comercial al ″drumului mătăsii″, din sud-estul Mării Caspice.
Situată la răscrucea celor mai importante drumuri de negoţ ale Asiei, metropola transcaucaziană
colecta atât bunurile ce se scurgeau din China şi Horezm înspre Mediterana, cât şi produsele care
circulau pe axa comercială nord-sud: unele veneau din stepele şi pădurile euro-asiatice, străbătând
Caucazul, iar celelalte pătrundeau din sud, din Oceanul Indian, prin Golful Persic şi Ormuz.
Valoarea inestimabilă a acestei adevărate ″mine de aur″ s-a constituit, de altfel, în factorul
generator al imuabilei rivalităţi între cele două ramuri gingishanide. Şi cum cheia întregii ″afaceri″ o
reprezenta, din perspectiva ulus-ului giucid, tocmai Transcaucazia, Batu nu va întârzia să emită
pretenţii hegemonice asupra acesteia, intrând, inevitabil, în conflict cu autoritatea imperială de la
Karakorum.
Astfel, speculând situaţia creată de moartea lui Ögödai şi deschizând o lungă serie de uzurpări
în Imperiu, hanul de pe Volga încearcă să-şi croiască apanajul în funcţie de propriul interes, fără a mai
ţine seama de autoritatea centrală. Drept urmare, nu numai că îşi însuşeşte de facto Transcaucazia, dar
desfăşoară chiar o politică de forţă în Asia Mică, vizând supunerea selgiucizilor anatolieni în folosul
exclusiv al ulus-ului giucid.
Abia întors din Europa Centrală, ordonă trupelor staţionate în Transcaucazia să atace Sultanatul
de Rum, campania soldându-se cu zdrobitoarea victorie de la Kösedağ (iulie 1243). Iar dacă intenţiile
sale hegemonice –precizate şi de obligaţia pe care a impus-o vasalilor aflaţi în drum spre Karakorum

43
V. Ciocâltan, op. cit., p. 39.

Regiunea avea, de altfel, un dublu potenţial economic: oferea, pe de o parte, uriaşele resurse comerciale ale Tabrizului, iar
pe de alta, importante cantităţi de furaj pentru cavaleria mongolă, din bogatele păşuni ale podişului Azerbaidjan.
71
de a face popas la Sarai– erau deja evidente, Batu nu întârzie să deconspire obiectivele politicii sale
comerciale, prin privilegiile acordate selgiucizilor, armenilor cilicieni şi sirienilor.
O atare atitudine nu putea fi ignorată, însă, la Karakorum. Tocmai de aceea, proporţiile
conflictului cu autoritatea centrală se vor amplifica dramatic, o dată cu încheierea interimatului şi
preluarea de către Güyük a demnităţii imperiale.
Aşa cum consemnam anterior, ostilitatea profundă dintre cei doi va degenera –pe fondul unei
adversităţi mai vechi, datând din perioada campaniei militare în Europa Centrală– într-o reală stare de
război, pe care numai moartea neaşteptată a marelui han (1248), chiar în timpul marşului spre Sarai, a
putut-o dezamorsa.
Ulterior, relaţia specială pe care a avut-o cu Möngke i-a asigurat lui Batu atât preponderenţa în
est –preluarea unei bune părţi a resurselor Transoxianei făcându-se în detrimentul rivalilor djagataizi–,
cât şi consolidarea poziţiilor caucaziene.
Dar, ca o ironie a soartei, tocmai relansarea politicii expansioniste mongole în vest, la ordinul
marelui han Möngke, aliatul giucizilor, va priva ulus-ul acestora de reuşitele anterioare ale lui Batu:

″ultima întreprindere panmongolă spre apus, la a cărei punere pe picioare şi reuşită giucizii
au avut un aport crucial, nu numai că nu a înmulţit apanajele asiatice ale Hoardei de Aur, ci le-a
amputat şi pe cele de care a dispus în primele două decenii de la descălecatul tătarilor în stepa
cumană″44.

Astfel, dincolo de eşecul înregistrat în inegala confruntare cu mamelucii, campania apuseană a

lui Hülägü adusese mongolilor beneficii imense: consolidarea dominaţiei politice în Iran, anexarea
Mesopotamiei, hegemonia în Caucaz, Anatolia selgiucidă şi Armenia Mică (Cilicia). Dar tocmai aceste
creşteri de ordin teritorial şi politic, cu un potenţial economic uriaş, uşor de identificat, purtau în ele
germenii distrugerii unităţii imperiale. Şi asta pentru că marele han, instanţa supremă în stat, murise
fără să-i desemneze pe beneficiarii efortului cuceritor comun.
Într-un atare context, ambiţia personală şi împrejurările politice concrete aveau să-l propulseze
pe Hülägü, cel mai bine plasat dintre competitori, la cârma posesiunilor asiatice dobândite anterior.
Intrată în istorie sub numele de Ilhanat (1261-1335), noua creaţie politică va căpăta, asemenea
statului chino-mongol întemeiat de Kubilai, un dublu profil: el conservă trăsăturile specifice
caracterului nomad al elitelor conducătoare mongole, nerenunţând însă la seculara moştenire culturală
iraniană. La rându-le, ilhanii, deopotrivă hani mongoli şi şahi persani, îşi vor împărţi timpul petrecut în
fruntea statului între câmpiile verzi ale Transcaucaziei şi bogatele oraşe din cuprinsul teritoriilor pe
care le stăpâneau.
Spre deosebire de Hoardă, atât de săracă în aşezări urbane, Ilhanatul lui Hülägü şi al urmaşilor
săi beneficia de întreaga salbă de oraşe, aducătoare de mari venituri, care urmau traseele importantelor
artere comerciale ce îi brăzdau teritoriul: drumul mătăsii, din Horasan până în Asia Mică, şi drumul
irakian al mirodeniilor.

″Înstăpânirea lui Hülegü peste cele două mari traiecte comerciale –act cu care succesorii săi
s-au solidarizat fără excepţie– a stârnit reacţii de amploare şi persistenţă extreme atât în lumea
mongolă, cât şi în afara ei. În contextul acestor convulsiuni s-a produs fragmentarea bruscă şi
ireversibilă a imperiului cinghizhanid″45.

De altfel, ″uzurparea ilhanidă nu a fost decât expresia unei tendinţe profunde, care eroda de
vreme îndelungată coeziunea imperiului. Este vorba de aspiraţiile inerente fiecărui ulus de a se
manifesta ca entitate cu nevoi şi interese proprii, care nu coincideau decât ocazional cu cele ale
imperiului. Sub vălul solidarităţii, menţinută după 1241 cu mari sacrificii, se închegau şi se desfăceau
alianţe între căpeteniile diverselor ulusuri, prevestitoare de rău pentru unitatea imperiului. Apariţia

44
Ibidem, p. 48.

Produs al unei uzurpări, şi proclamat, prin forţa împrejurărilor, de un kuriltai improvizat la sfârşitul anului 1260, Ilhanatul
lui Hülägü va avea, până la capătul istoriei sale, mari probleme de legitimitate. Însăşi etimologia titulaturii (il-han, ″han
supus″), spune multe despre conştiinţei ilegimităţii conducătorilor acestui stat mongolo-persan.
45
Ibidem, p. 53.
72
neaşteptată a unui nou centru de putere, Ilhanatul, a distrus irevocabil echilibrul interior atât e fragil al
imensului stat cinghizhanid. Şocul nu a sfărâmat numai împărăţia în fragmente de sine stătătoare, ci a
luminat ca un fulger şi antagonismele, respectiv solidarităţile în care îşi vor consuma de acum înainte
noile state mongole forţele şi existenţa″46.
Concret, scânteia care a aprins conflictul giucido-ilhanid a fost, cel mai probabil, decizia de
revocare a generalului Baigiu, omul giucizilor în Transcaucazia, şi trecerea regiunii sub administrarea
lui Hülägü (1256), urmând să servească drept bază a operaţiunilor acestuia în Orientul Apropiat. Deşi
avea iniţial un caracter provizoriu, pur militar, măsura luată de Möngke în favoarea fratelui său nu
putea fi străină de dispariţia recentă a lui Batu. Eliberat de obligaţiile pe care le avea faţă de protectorul
şi aliatul său, marele han îşi putea permite luarea unor decizii de care să beneficieze, prioritar, propria-i
familie.
Cu siguranţă frustraţi de atitudinea foştilor lor aliaţi, giucizii nu se vor reţine în a le da o replică
pe măsură. Ocazia va veni curând, la kuriltaiul convocat de Hülägü în 1260, unde oamenii lui Berke
vor refuza să legitimeze cu votul lor uzurparea ilhanidă. Nici măcar iarlâk-ul (act emis de han) lui
Kubilai, proaspăt instalat la Karakorum, în favoarea fratelui său, nu va putea schimba opţiunea
giucizilor. Ba mai mult, aceştia se vor rupe iremediabil chiar de centrul puterii imperiale, refuzând să
mai recunoască această calitate lui Kubilai şi urmaşilor săi yuani.
Şi dacă, de acum înainte, hanii de pe Volga vor încerca în permanenţă să impună verilor lor
preeminenţa politică, dezideratul ultim al aspiraţiilor lor hegemonice va fi, cu siguranţă, însăşi
anexarea teritoriului ilhanid. Dar dincolo de orgoliile personale, motivaţiile intime ale acestui conflict
vor fi de natură economică. Înlăturată cu forţa din poziţiile ei transcaucaziene, Hoarda de Aur
reacţionează violent, încercând să captureze Tabrizul: două importante campanii giucide (1262/1263;
1265-1267) –în urma cărora Berke însuşi îşi va pierde viaţa– vor forţa fără succes atingerea acestui
obiectiv.

Antagonismele din lumea mongolă şi transformarea Mării Negre în placă turnantă a comerţului
internaţional. Implicarea creştină
Încă de pe acum, se profilează complexul sistem de alianţe ce va caracteriza vreme îndelungată
relaţiile internaţionale din spaţiul mediteraneeano-pontic, cu o importanţă covârşitoare pentru destinele
spaţiului geopolitic reprezentat de Marea Neagră. În fapt, este vorba despre constituirea, în a doua
jumătate a secolului al XIII-lea, a triunghiului de forţe Sarai-Cairo-Tabriz, proiecţie politică a
″eternelor″ antagonisme ilhanido-mameluc şi giucido-ilhanid. În plus, importanţa covârşitoare a
mizelor puse în joc îi va atrage în sfera gravitaţională a acestor conflicte pe bizantini, genovezi sau
selgiucizi, actori secundari ai unei piese monumentale.
Ilhanizii lui Hülägü continuă conflictul iniţiat de curând împotriva mamelucilor, urmărind să-şi
extindă dominaţia efectivă în Armenia Mică, a cărei funcţie vitală de ″vestibul al drumului mătăsii″ îi
conferea o formidabilă valoare strategică şi economică. Statul mameluc, oponentul tradiţional al
ofensivei mongole la vest de Eufrat, va şti să speculeze, însă, atât pătrunderile repetate ale djagataizilor
în ţinuturile răsăritene ale ulus-ului iranian –erodând substanţial forţa de reacţie a acestuia–, cât mai
ales agresiunea giucidă din nord, a cărei alianţă anti-ilhană o caută încă din 126347.

46
Ibidem, p. 55.

Potenţialul distructiv al acestei adversităţi avea să îşi releve adevăratele dimensiuni în graba cu care imensa masă a
musulmanilor din Orient a înţeles să recunoască în Berke adevăratul stăpân –dată fiind ferma apartenenţa islamică a religiei
acestuia–, imediat după moartea lui Möngke. În atari condiţii, hanul de pe Volga era văzut drept izbăvitorul comunităţii
islamice, adică al coreligionarilor săi, de mâinile duşmanului comun, Hülägü.
47
Opţiunea era cu atât mai firească, cu cât majoritatea războinicilor mameluci erau originari din Kâpciak: ″Aceşti soldaţi
care puseseră stăpânire pe putere răsturnând feudalitatea ayiubidă, erau sclavi cumpăraţi pe marile pieţe de pe coasta Mării
Negre: cumani, cerkezi sau caucazieni şi pregătiţi pentru profesia militară, la fel ca şi ienicerii la turci. Apropierea de ţara
lor era cu atât mai firească cu cât atitudinea lui Hulagu şi a aghiotanţilor săi, favorabilă în mod deschis creştinilor, îi
împinsese pe adversarii lor din Hoarda de Aur în tabăra Islamului, a cărui credinţă o adoptase Berke″ (Gh. I. Brătianu, op.
cit., p. 88).
73
 Rezultatele acestor eforturi nu au întârziat să apară: mamelucii vor ataca, distruge sau captura şi
fortifica în folos propriu, rând pe rând (1262-1266), cele mai importante bastioane ale cruciaţilor din
Siria. Mai mult, profitând de atacul lui Berke şi Nohai în Transcaucazia, trupele sultanului de la
Cairo vor întreprinde un raid devastator în Cilicia (1266).
Deşi, spre sfârşitul secolului, un complex de factori politici externi păreau să redreseze situaţia
în favoarea Ilhanatului –pe de o parte, Kubilai-han mediază un nesperat armistiţiu între Möngke
Temür (1267-1280), urmaşul lui Berke, şi Abagha (1265-1282), urmaşul lui Hülägü; pe de alta, se
cristalizează alianţa cu cruciada mediteraneeană, rezultat al repetatelor solii trimise de ilhan papei–,
întreaga desfăşurare ulterioară a lucrurilor va preciza falimentul direcţiei politice inaugurate în 1260.
Astfel, precedenta campanie a mamelucilor împotriva poziţiilor cruciate din Siria privase
Apusul de şansa unei intervenţii eficace. Mai mult, reluarea cu succes a ofensivei în Armenia Mică
(1275; 1279) evidenţia faptul că, interceptarea capătului vestic al drumului mătăsii –prioritatea
absolută a politicii sultanului din Cairo–, era pe cale de a se înfăptui.
Deşi nu avea să întârzie, replica lui Abagha va fi sortită eşecului: reveniţi în forţă pe frontul din
Siria –împreună cu detaşamente georgiene, armene şi cruciate–, mongolii vor pierde din nou bătălia cu
armata sultanului, la Homs, în anul 1281.
Incapabilă să-şi impună dominaţia în Siria, puterea ilhanidă caută curând soluţia alternativă,
constând în încercarea de a ajunge la o înţelegere cu mamelucii. Pentru aceasta, noul ilhan, Ahmad
Tekudar (1282-1284), se declară prieten al musulmanilor, îi persecută pe creştini –privilegiaţii
fostului regim– şi abandonează Armenia Mică în mâinile sultanului. Trădat de puterea suzerană,
regatul creştin al armenilor cilicieni este devastat de armata mamelucă (1283) şi obligat să facă act de
supunere (1285), noul statut implicând, bineînţeles, deturnarea tributului datorat ilhanului din Tabriz
către puterea de la Cairo.
Dar consecinţa cea mai gravă a acestei atitudini conciliante era legată de posibilitatea pe care o
lăsa egiptenilor de a obtura debuşeul mediteraneean al drumului mătăsii, în cazul reorientării politicii
ilhanide. Tocmai de aceea, ″aventura″ lui Ahmad Tekudar a fost sancţionată ca atare de forţele
responsabile ale Statului.
Noul ilhan, Arghun (1284-1291), reactivează legăturile cu Occidentul, solicitând cu obstinaţie
sprijinul cruciat (1287/1288). Şi dacă papalitatea, urmată de curţile catolice ale Apusului, tratează cu
scepticism demersul mongol, o reacţie neaşteptată vine din partea Genovei.
Deţinătoare a unei puternice colonii negustoreşti la Aias –punctul de ″vărsare″ a drumului
mătăsii în Mediterana–, Genova era în mod necesar preocupată de salvgardarea propriilor interese
economice în Cilicia. De altfel, aceasta rămăsese singurul pilon de susţinere a politicii sale în Orient:
încă din 1258, veneţienii o alungaseră din Acra, cea mai însemnată poartă comercială controlată de
europeni pe ţărmul sirian al Mediteranei; ba mai mult, împăratul Andronic al II-lea deschisese
Constantinopolul aceloraşi negustori veneţieni (1285), în pofida privilegiului de la Nymphaion, prin
care Mihail al VIII-lea Paleologul rezervase acest drept aliaţilor liguri (1261).
Constrânsă, aşadar, de o evoluţie total nefavorabilă intereselor sale, Genova face această
opţiune extremă, riscând blocarea de către mameluci a accesului în Alexandria şi în toate celelalte
porturi levantine pe care le controla. Lipsită de sprijinul aliatului mongol, reţinut de o nouă confruntare
cu Hoarda, genovezii se văd obligaţi să acţioneze în forţă, instituind o adevărată blocadă navală
împotriva Egiptului. La 10 iunie 1288, amiralul Benedetto Zaccaria reuşeşte capturarea oraşului
Tripoli, o valoroasă dar insuficientă bază strategică. În consecinţă, întreprinde demersurile necesare
încheierii unor noi alianţe, cu Ciprul şi Armenia Mică. Le obţine pe amândouă (sept./dec. 1288), în
condiţii foarte avantajoase, expediţia soldându-se, astfel, cu un incontestabil succes: negustorii liguri
puteau circula din nou, nestingheriţi, între Aias şi Tabriz.


Dacă ″soluţia finală″ era rezervată porturilor, privându-i astfel pe creştini de ajutoarele pe care le-ar fi putut primi din
Apus, cetăţilor din interior le-a fost aplicat un alt regim, fiind transformate în baze mameluce.

După ce identificaseră în sultanul de la Cairo duşmanul comun, aceştia încheiaseră cu ilhanizii o alianţă devenită atât de
firească, încât va imprima războiului cu mamelucii caracterul unei adevărate ″cruciade mongole″.

Dacă alianţa cu Ciprul era una pur militară, cea cu Armenia Mică le aducea genovezilor importante beneficii comerciale,
legate de un regim de taxare vamală foarte lax.
74
 Dar euforia provocată de aceste importante izbânzi avea să dureze extrem de puţin. În pofida
recentelor înfrângeri, Statul mameluc rămânea un actor de primă mână în atât de elaborata piesă
politică a vremii. Astfel, la mai puţin de un an de la capturarea oraşului Tripoli, acesta este recucerit,
iar negustorii genovezi surprinşi în porturile controlate de mameluci sunt arestaţi. Mai mult,
perspectiva preluării de către veneţieni a rolului de intermediari între Egipt şi Hoardă crează o presiune
extremă asupra Genovei.
În consecinţă, aceasta acceptă încheierea unui tratat (1290) care anula, practic, toate câştigurile
obţinute anterior: în schimbul garanţiilor de securitate oferite de mameluci comercianţilor genovezi,
aceştia îi abandonează în mâna sultanului pe aliaţii ciprioţi şi cilicieni, obligându-se, totodată, să nu
perturbe sub nici un pretext –mai ales în contextul unei eventuale campanii militare în Siria– comerţul
maritim desfăşurat în interesul Egiptului.
În tot acest timp, pe cel de-al doilea front al ″chestiunii″ mongole, Hoarda de Aur îşi
promovează propriile sale interese politice şi comerciale. Se remarcă, astfel, stăruinţa cu care hanii de
pe Volga încearcă atât recuperarea Tabrizului, cât şi găsirea unui traseu negustoresc alternativ şi
compensatoriu, independent de cel controlat de ilhani şi care să pulseze exclusiv în beneficiul
Saraiului.
Deschiderea noului drum comercial presupunea, în fapt, devierea itinerariului tradiţional al
drumului mătăsii pe pe un aliniament care avea drept puncte de reper Orientul Îndepărtat, Asia
Centrală, Crimeea şi Egiptul. Dezideratele profunde şi, în acelaşi timp, imediate ale acestei colosale
întreprinderi se rezumau la stabilirea unui contact permanent şi nestingherit cu Egiptul şi la cooperarea
cu o thalassocraţie mediteraneeană. În plus, determinisme de ordin geografic făceau din
Constantinopol –stăpânul Stâmtorilor– indispensabilul pilon de susţinere al întregului proiect imaginat
la Sarai.
Şi dacă alianţa cu Egiptul mameluc a fost uşor de înfăptuit, date fiind circumstanţele politice
consemnate anterior, pe frontul european se impunea, irevocabil, devierea întregii politicii ofensive a
Hoardei de Aur: ″tendinţa de expansiune spre centrul continentului, puternic manifestată încă în anii
1256-1260, a pierdut simţitor din intensitate în anii următori, cedând teren în avantajul efortului de a
controla situaţiile din Peninsula Balcanică şi de a influenţa, prin legăturile stabilite cu Bizanţul,
regimul Strâmtorilor″48.

″În momentul în care se schiţa noul joc al coaliţiilor, Bizanţul îşi mai schimba încă o dată
stăpânul. Încă de mult timp Imperiul latin nu mai era decât umbra lui însuşi; viguroasa restaurare
grecească, întreprinsă de împăraţii din Niceea, sfârşise prin a-l reduce la perimetrul capitalei. În
1261, aceasta cădea şi ea în urma unui atac încununat de succes în mâinile generalilor bizantini:
bazileul Mihail Paleologul şi-a putut face intrarea în «oraşul păzit de Dumnezeu», precedat de
icoana Sfintei Fecioare, şi s-a instalat în palatul Blacherne, devastat de uzurpatorii latini. Această
revanşă făcea din împăratul grec stăpânul necontestat al Dardanelelor şi al Bosforului, în momentul
în care această poziţie strategică de mare valoare recâştiga pe tabla de şah a politicii orientale
întreaga sa valoare. Din est, marea putere mongolă a Persiei, luând apărarea creştinilor, domina
Anatolia şi avea negreşit să influenţeze asupra politicii Imperiului Bizanţului reconstituit. Dar din
nord şi din sud se exercita presiunea puterilor musulmane, care ţineau să-şi asigure o linie de
comunicaţie maritimă şi trimiterea regulată a ambasadelor şi a subsidiilor. Sub efectul acestei duble
presiuni va evolua jocul diplomatic al lui Mihail Paleologul; conjunctura politică, cît şi cea
economică, va face din nou din Marea Neagră punctul de întâlnire şi de confruntare a duşmăniilor
şi a alianţelor. Împăratul bizantin pare să fi fost tare încurcat de poziţia în care se afla şi s-a străduit
să menţină echilibrul între puterile rivale″49.

Iniţial, Mihail al VIII-lea se raliază ferm alianţei dintre Hoarda de Aur şi Sultanatul mameluc,
găzduind întâlnirea din 1263 a reprezentanţilor celor două state. Mai mult, adăugându-le proprii
emisari, împăratul bizantin participă activ la încheierea acordului de la Cairo, prin care s-au pus bazale
marii coaliţii anti-ilhanide.

48
Ş. Papacostea, op. cit., p. 120.
49
Gh. I. Brătianu, op. cit., p. 88-89.
75
 Nou-constituita axă Sarai-Constantinopol-Cairo avea o dublă menire, marcată însă de un
caracter contradictoriu, care i se va şi dovedi, în ultimă instanţă, fatal: pe de o parte, se remarcă
interesul militar convergent, îndreptat împotriva Ilhanatului; pe de alta, se preciza componenta
comercială a acordului, constând, în primul rând, în reglementarea exportului de sclavi în Egipt, în
beneficiul armatei mameluce, constituită aproape exclusiv din elemente provenite din stepa cumană, şi
ale căror aptitudini războinice s-au dovedit a fi decisive în confruntările cu ilhanizii. Pe termen lung,
însă, tocmai această concesie făcută sultanului va frustra profund Hoarda de Aur, ale cărei efective
militare şi vistierie –vlăguite de războiul transcaucazian– se vedeau lipsite de aportul uman şi
financiar al propriilor supuşi şi contribuabili. Pe de altă parte, perspectiva lichidării Ilhanatului de către
aliaţii giucizi şi a constituirii unei super-puteri mongole în regiune diminua considerabil entuziasmul
autorităţii de la Cairo.
În ciuda tuturor acestor contradicţii, interesul imediat al părţilor va determina ca, cel mai târziu
la sfârşitul anului 1263, cărţile să fie făcute: Hoarda de Aur şi Statul mameluc îşi precizau alianţa
politică, Mihail al VIII-lea –beneficiar al unor importante favoruri de ordin religios (întemeierea
mitropoliei ortodoxe la Sarai şi recunoaşterea protectoratului bizantin asupra bisericii melkite din
sultanat, ambele în 1261)– garantându-le menţinerea poziţiei adoptate anterior, şi care deschisese
Strâmtorile comerţului cu robi.
Aceluiaşi context i se încadrează şi iniţierea unei operaţiuni extrem de ambiţioase, eşuată până
la urmă, constând în încercarea de a-l reînscăuna pe sultanul dizident Izz ed-Din Kaikavuz, refugiat la
Constantinopol. În varianta optimistă a scenariului aliat, restauraţia selgiucidă ar fi privat Ilhanatul de
controlul Anatoliei, în favoarea alianţei memeluco-giucide, cu consecinţe dezastruoase pentru viitorul
politic al puterii de la Tabriz.
Pe lângă aspectele de ordin politic ale înţelegerii de la Cairo, trebuie subliniată şi angajarea, în
serviciul axei, a puterii maritime a Genovei, singura ″capabilă să asigure comercial şi diplomatic
relaţia celor două state musulmane aliate″50. Oferind sprijinul său restauraţiei bizantine, aceasta fusese
recompensată –prin tratatul de la Nymphaion (1261)– cu preeminenţa la Strâmtori şi în Marea Neagră,
în detrimentul puterii rivale, Veneţia.
Angajându-se în serviciul hanului de pe Volga, dar, mai ales, în cel al sultanului mameluc,
ambiţioasa republică ligură sfida, astfel, întregul demers cruciat şi lumea căreia îi aparţinea ea însăşi.
Avea, însă, circumstanţe atenuante: neîndestulându-se cu exclusivitatea comerţului prin Strâmtori –a
cărei beneficiară a fost, între 1204 şi 1261, prin grija aliaţilor săi latini din Constantinopol–, Veneţia îi
expulzase pe genovezi, aşa cum am amintit deja, şi din Acra (1258).
Revenind, însă, la momentul 1263, toată punerea în scenă de la Cairo a determinat reacţia
promptă a lui Hülegü, sub a cărui formidabilă presiune politică Mihail al VIII-lea a închis Strâmtorile
emisarilor egipteni, punându-l, totodată, pe Izz ed-Din Kaikavuz în stare de prizonierat. De altfel,
basileul îşi precizase deja atitudinea duplicitară, oferind ilhanului, ca mireasă, pe una din fiicele sale.
Ajungând în Iran după moartea lui Hülegü, aceasta va deveni, însă, soţia lui Abagha.
Atitudinea şovăitoare a basileului şi luarea acestor decizii au atras, inevitabil, represalii din
partea celor două puteri afectate. Şi dacă sultanului mameluc îi era mai greu să atingă militar capitala
de pa Bosfor, detaşamentele mongole trimise de Berke, însoţite de selgiucizii lui Saru-Saltuk şi de
bulgari, toţi sub comanda lui Nohai, vor devasta Tracia –ajungând până sub zidurile
Constantinopolului (1264/1265)–, reacţia vehementă a Hoardei redresând astfel situaţia şi asigurând,
totodată, libertatea negoţului prin Strâmtori, pentru o bună perioadă de timp. De altfel, reglementarea
în forţă a relaţiei cu Bizanţul şi dispariţia neaşteptată a lui Hülegü la începutul anului 1265, coroborate
cu problemele delicate ale preluării domniei de către noul han, Abagha, au şi creat condiţiile favorabile
declanşării campaniei transcaucaziene coordonate de Berke, din anii 1265-1267.


Înţelegerii cu Hoarda de Aur i se datorează şi recuperarea de către bizantini, în detrimentul bulgarilor, atât a unor
importante oraşe de pe litoralul vest-pontic, cât şi a unor poziţii strategice în insulele Dunării Inferioare.

La scurt timp după înfiinţarea Ilhanatului, Hülegü, socotindu-se suzeranul legitim al sultanatului selgiucid din Anatolia, îl
detronase pe Izz ed-Din Kaikavuz, adept al alianţei cu mamelucii. Refugiindu-se iniţial în Antalia, acesta îi solicitase
basileului ″alocarea″ unei noi ″patrii″. În acest context, împăratul bizantin îi oferă sultanului protecţia sa, aprobând,
totodată, colonizarea în Dobrogea a unui important grup selgiucid, condus de Saru-Saltuk.
50
V. Ciocâltan, op. cit., p. 85.
76
 În 1281, sub presiunea recentelor evenimente din Europa şi a unui context politic ce se
preconiza a fi defavorabil alianţei, tratatul din 1263 este reconfirmat. Carol de Anjou, ambiţiosul rege
al Siciliei, aliatul Veneţiei şi conducător al partidului guelf, susţinea restabilirea puterii imperiale
latine la Constantinopol, atrăgând în acest periculos joc politic atât Franţa, cât şi Ungaria. În ceea ce
priveşte Regatul maghiar, influenţa Angevinilor din Neapole asupra ultimilor Arpadieni va fi întărită
de o dublă alianţă matrimonială: prin căsătoria fiicei lui Ştefan al V-lea (1270-1272) cu moştenitorul
lui Carol şi a moştenitorului lui Ladislau al IV-lea Cumanul (1272-1290) cu Elisabeta de Anjou. Abia
celebrele ″vecernii siciliene″ –răscoala împotriva stăpânirii franceze (1282)– şi debarcarea forţelor
ghibeline ale Aragonului vor pune capăt ambiţioaselor proiecte angevine, izolându-l pe Carol la
Neapole.
Oricum, suspiciunile legate de atitudinea oscilantă a Bizanţului, ca şi necesitatea unui
monitorizări stricte a politicii Regatului arpadian, îl vor determina pe Nohai, omnipotentul general al
Hoardei –având, datorită forţei militare pe care o manipula, un statut apropiat ca importanţă de cel al
hanului de la Sarai–, să se instaleze la Isaccea şi să-şi impună controlul permanent la Dunărea de Jos.
Până spre sfârşitul secolului al XIII-lea, forţa condusă de Nohai se va desprinde progresiv din
subordonarea faţă de autoritatea centrală de pe Volga, întărindu-şi dominaţia în teritoriile
extracarpatice şi implicându-se decisiv atât în viaţa politică a statului bulgar, cât şi în aceea a
Regatului arpadian.
În acestă ultimă direcţie, ingerinţele mongole au fost atât de puternice, încât puţin a lipsit ca
Ungaria să urmeze soarta Ţaratului bulgar sau a cnezatelor ruseşti. Astfel, înfrângerea facţiunii
favorabile politicii pro-mongole –reprezentată pregnant de cumani– de către oastea regală maghiară
(1282) a atras după sine intervenţia agresivă a Hoardei: în 1284/1285, regatul este invadat de tătarii
conduşi de Nohai (în sud, spre Braşov) şi Telebugha (în nord). În ciuda pierderilor suferite, aceştia
reuşesc să reorienteze politica regelui maghiar într-aşa măsură, încât scrisorile pontificale (1287-1290)
atestă faptul că Ladislau al IV-lea îşi repudiase soţia, trăind cu cumanii, sarazinii şi tătarii51.
Asasinarea ″Cumanului″ şi înlocuirea sa cu Andrei al III-lea ″Veneţianul″ (1290-1301), ultimul
rege arpadian, va marca întoarcerea definitivă a politicii Regatului pe direcţia trasată de Roma. În
consecinţă, Nohai întreprinde un nou atac (1292), soldat cu extinderea fără precedent a hegemoniei
tătare pe cursul Dunării Inferioare, până la Porţile de Fier52. Presiunea enormă exercitată ulterior
asupra Regatului ungar va reprezenta, de altfel, unul din factorii importanţi ai izbucnirii crizei de la
sfârşitul epocii arpadiene.
Dar toate acesta fapte politice –complementare eforturilor Hoardei de a-şi impune controlul
asupra Strâmtorilor– se subsumau, dintr-o perspectivă generală, stăruinţei cu care haniii ″itilieni″
urmăreau cuplarea Mării Negre la reţeaua marelui negoţ euro-asiatic, potenţând derivaţia giucidă a
drumului mătăsii, pe axa Urghenci-Sarai-Tana/Caffa:

″Soluţia de compensaţie pentru paguba suferită de pe urma refulării în stepa cumană a

constat, într-adevăr, în drenarea unei părţi din fluxul comercial al drumului mătăsii spre teritoriul
Hoardei de Aur. Vechea cale Urghenci-Sarai-Soldaia a fost ridicată la rangul unei artere a marelui


Este vorba despre cele două partide –guelf (favorabil papei) şi ghibelin (favorabili împăratului)– adversare în cadrul luptei
dintre papalitate şi Imperiu, în sec. XII-XIII.

În 1272, poziţia lui Nohai se consolidase într-o asemenea măsură, încât împăratul bizantin îl consideră demn de a-i fi
ginere. De fapt, căsătoria hanului de la Dunăre cu Eufrosina era pentru basileu o garanţie a alianţei împotriva ţarului de la
Târnovo, frustrat de pierderea importantelor cetăţi pontice Mesembria şi Anchialos. Acestea fuseseră recuperate de
bizantini, aşa cum am văzut, imediat după restaurarea Imperiului, în contextul alianţei cu Hoarda.

Intrarea spaţiului est-carpatic sub dominaţia mongolă este atestată încă de la jumătatea secolului al XIII-lea, în
corespondenţa regelui ungar cu papa Inocenţiu al IV-lea, căruia îi raportează faptul că, sub obedienţa tătarilor ajunseseră,
printre altele, Cumania şi Brodnic. De asemenea, din informaţiile oferite de Guillaume de Rubruck, reiese că şi românii
(Blaci) mergeau la curtea lui Batu-han, pentru a-i oferi daruri (cf. V. Spinei, op. cit., p. 437-438).

Fidel alianţei cu socrul său, Nohai îl constrânge pe Constantin Tih să renunţe la campania împotriva Bizanţului (1272),
reuşind chiar, câţiva ani mai târziu, să îl impune la conducerea Ţaratului pe cumanul Gheorghe Terter (1280).
51
Cf. Gh. I. Brătianu, op. cit., p. 94.
52
Dispariţia din actele cancelariei regale a titlului de ″ban de Severin″ constituie o dovadă indubitabilă în acest sens (cf. Ş.
Papacostea, op. cit., p. 125).

Volga a mai fost cunoscută şi sub alte nume, precum Itil sau Turan.
77
 negoţ, capabilă să concureze prin securitate, facilităţi de tranzit şi regim vamal atractiv trunchiul
asiatic din care s-a desprins″53.

Situaţia era oarecum asemănătoare celei din secolul al VI-lea: ca reacţie la instituirea de către
Sassanizi a monopolului transportului şi al vânzării mătăsii în Imperiul bizantin, între Constantinopol
şi Hanatul turcilor occidentali se stabiliseră legături diplomatice, urmărind devierea nordică a
comerţului cu mătasea chinezească. De altfel, după toţi aceşti ani, nici amprenta culturală a Hoardei nu
era profund diferită de cea a foştilor parteneri ai Imperiului: ″tradiţia turcă a chazarilor şi a cumanilor
sau kîpciacilor s-a impus cuceritorilor mongoli din stepele pontice, aşa cum aceea a Chinei şi a Persiei
a pus stăpânire pe ceilalţi descendenţi ai lui Gingis-Han″54.
Spre deosebire, însă, de rudele lor, giucizii nu s-au putut bucura de beneficiile pe care le-ar fi
asigurat exploatarea unei civilizaţii prospere. Invaziile succesive din secolele X-XI afectaseră profund
strălucirea antică a regiunilor nord-pontice, pasând noilor stăpâni dificila sarcină a refacerii urbane şi
comerciale. Din această perspectivă, este cu atât mai meritoriu efortul cuceritorilor nomazi de a-şi
depăşi condiţia, hanii de pe Volga achitându-se admirabil de răspunderea ce le revenise: ″Hoarda de
Aur nu s-a adaptat unei civilizaţii superioare, ea a creat prin propriile sale mijloace noi centre de
civilizaţie, reînnoind astfel firul întrerupt de primele invazii turcice din epoca precedentă″55.
Responsabil pentru această unică performanţă istorică este, fără echivoc, tocmai ambiţiosul
proiect comercial iniţiat de Sarai la mijlocul secolului al XIII-lea. Şi dacă de ″acoperirea″ politică a
colosalei întreprinderi s-au ocupat înşişi hanii, de punerea sa ″în scenă″ s-au îngrijit negustorii italieni,
neobosiţi cărăuşi ai mărilor.
Aşa cum am văzut, circumstanţe istorice aparte i-au propulsat pe genovezi în postura de ″prim-
solişti″ ai ″piesei″ compuse la Sarai. În 1267, colonia acestora se instala definitiv la Pera –în faţa
Constantinopolului, de cealaltă parte a Cornului de Aur–, prosperând într-o asemenea măsură, încât va
depăşi curând, prin amploarea activităţii sale, însăşi metropola bizantină.
Mai departe, îşi asigură preponderenţa în Crimeea, fiind atestaţi la Soldaia/Sudak (1274),
înaintea pisanilor (1277) sau a veneţienilor (1287). Soldaia va rămâne, de altfel, până la ridicarea
Caffei, principalul centru comercial nord-pontic, cu o atractivitate sporită pentru genovezi din
momentul în care îşi va părăsi partenerul tradiţional de afaceri, Sinope, în favoarea Constantinopolului.
O importanţă aparte o are istoria Caffei –atestată începând cu 1281–, colonia genoveză prin
excelenţă, pivot al politicii comerciale ligure în Pont. Deşi confuze, începuturile aşezării negustoreşti,
precum şi locaţia însăşi, relevă raţiuni ascunse ale respectivei alegeri, confirmate de evoluţia sa
ulterioară.

″Dintre multele aşezări mărunte de pe ţărmul sud-estic al Crimeei, singura capabilă să

concureze prin poziţia sa geografică Soldaia ca port al Solhatului, capitala administrativă şi
comercială a peninsulei, unde venea marele drum din stepă, era antica Teodosia. Plasată la nord de
Soldaia, ea se afla, pe de altă parte, mai aproape şi, deci, mai avantajos aşezată faţă de Tana de la
gurile Donului, punctul de convergenţă al produselor din silvo-stepă şi, mai târziu, avanpost al
marii rute comerciale spre Asia Centrală şi China. Genovezii au optat pentru fosta Teodosie şi
datorită calităţilor ei topografice: situată pe ţărmul unui mic golf, portul s-a putut dezvolta
nestânjenit, astfel că la chei puteau acosta în prima jumătate a veacului XIV cel puţin două sute de
vase, în timp ce configuraţia terenului a permis fortificarea lui cu şanţuri şi palisade la început, apoi
cu ziduri şi turnuri de apărare.
Când au venit genovezii, Teodosia trebuie să fi fost în cel mai bun caz o ruină, insignifiantă
economic şi demografic – alte însuşiri imperativ necesare pentru reuşita operaţiei. Doar într-un

53
V. Ciocâltan, op. cit., p. 89.
54
Gh. I. Brătianu, op. cit., p. 75.
55
Ibidem, p. 85-86.

În fapt, încă de la începutul secolului –imediat după preluarea de către latini a controlului în Bizanţ (1204)–, veneţienii îşi
urmaseră interesele pe litoralul septentrional ale Pontului, avînd ca principala bază colonia de la Tana, la vărsarea Donului
în Marea de Azov. Doar schimbarea ″gărzii″ la Constantinopol (1261) îi va submina prezenţa comercială în regiune, şi nu
pentru mult timp.
78
 astfel de loc puteau «oaspeţii» să fie majoritari, condiţie indispensabilă pentru a dirija dezvoltarea
coloniei şi a localităţii spre ţinta finală: neatârnarea de hoarda tătară″56.

Volumul iniţial destul de modest al activităţii negustoreşti de la Caffa se va dilata semnificativ

după 1285/1290, când Armenia Mică este definitiv abandonată –într-un context aparte, consemnat
deja– în mâinile mamelucilor. Ratând iremediabil şansa de a penetra, pe această cale, în Asia Interioară
şi Oceanul Indian, negustorii genovezi se văd obligaţi să caute alternativa:

″O serie de avantaje recomandau de la bun început circumnavigarea barajului mameluc

prin Marea Neagră. Ele au fost fructificate din plin prin conlucrarea ilhanilor cu genovezii timp de
o jumătate de secol. Impactul fecundei cooperări asupra dezvoltării negoţului în bazinul pontic
ilustrează concludent cota-parte a mongolilor «persani» în ansamblul contribuţiei cinghizhanizilor
la transformarea Mării Negre în placă turnantă a marelui comerţ″57.

Oricum, opţiunea pe care Genova înţelesese să o facă, aparent decis, în favoarea axei Sarai-
Constantinopol-Cairo, s-a dovedit a fi destul de fragilă. Dincolo de episodul 1288-1290, pragmatismul
politic şi comercial al genovezilor i-a pus într-o relaţie oscilantă, dar permanent avantajoasă, cu ambele
tabere, antrenând ″una din cele mai ample mutaţii în domeniul comerţului euro-asiatic: devierea
drumului mătăsii şi a drumului irakian al mirodeniilor, ştrangulate în Cilicia, spra Marea Neagră″58.
Şi dacă despre rolul genovezilor în devierea drumului mătăsii tocmai am făcut primele
aprecieri, se cuvine să punctăm, aici, coordonatele implicării acestora în cea de-a doua întreprindere
comercială mongolă – deviaţia ilhanidă a drumului morodeniilor, pe ruta Tabriz-Trapezunt.
Sprijinită de Arghun, hanul de la Tabriz, mutarea negustorilor liguri din Armenia Mică la
Trapezunt ″marchează începutul altei epoci, în care au fost deschise orizonturi noi, de importanţă
covârşitoare pentru marele negoţ în general, iar pentru comerţul potic în special″ 59. Concret, primele
indicii ale prezenţei genoveze în Trapezunt şi Tabriz datează din ultimul deceniu al secolului al XIII-
lea şi denotă voinţa nestrămutată a acestora de a penetra comercial în Oceanul Indian, direct spre sursa
valoroaselor mirodenii. După ce încercările furibunde ale aliaţilor de a sparge barajul mameluc au
eşuat lamentabil, marele ocol pontic, continuat pe ruta Trapezunt-Tabriz-Ormuz, se dovedea, astfel,
singura alternativă.
Perturbată de războiul veneto-genovez (1294-1299), funcţionarea noii axe comerciale –care
făcea legătura cu Golful Persic, transformând Marea Neagră în placa turnantă a marelui comerţ
internaţional– avea să cunoască maxima intensitate la începutul secolului al XIV-lea şi până la
prăbuşirea Ilhanatului, în 1335. Beneficiind de o incontestabilă preeminenţă comercială pe această
rută şi de securitatea oferită de Ilhanat, negustorii liguri vor reuşi să pătrundă în Oceanul Indian,
făcându-şi cunoscută prezenţa până şi în părţile maritime ale Chinei.
Revenind, însă, la implantarea temeinică a genovezilor în Crimeea, trebuie să remarcăm
admirabila poziţie a Caffei, de unde comercianţii se puteau răspândi în toate direcţiile: în teritoriile
vecine, dominate de prezenţa Sudak-ului (Soldaia) şi a Solhat-ului (Eski-Krîm/Starîi-Krîm), reşedinţa

56
V. Ciocâltan, op. cit., p. 142-143.
57
Ibidem, p. 79.
58
Ibidem, p. 86.

Deşi se afla în dependenţa ilhanilor din Tabriz, capitala Imperiului bizantin ″de Trapezunt″, posesiunea lui Alexios II
Comnen (1297-1330), îşi păstra excepţionala importanţă comercială, rămânând unul dintre marile debuşee ale traficului din
Asia.
59
Ibidem, p. 106.

Declanşat de Veneţia, frustrată de poziţia secundară pe care o ocupa în ″distribuţia″ comercială a vremii, războiul se va
încheia în favoarea Genovei, victorioasă în bătălia de la Curzola (8 sept. 1298). Pacea consecutivă de la Milano (1299)
consfinţeşte preponderenţa ligură în Marea Neagră, excluzând, totodată, pentru 13 ani, prezenţa Serenssimei în Pont. Drept
urmare, la expirarea acestui termen, Genova îşi întărise substanţial prezenţa militară şi negustorească în cele trei mari
locaţii care încadrau strategic Marea Neagră: Pera, Caffa, Trapezunt.

Spre mijlocul veacului al XIV-lea, puternica eroziune internă a statului ilhanid va permite dezmembrarea totală a acestuia,
însuşi Tabrizul căzând în mâinile ciobanidului Hasan (1337-1343). De altfel, în scurt timp, reflexele brigande ale prinţilor
ciobanizi vor îndepărta irevocabil comerţul occidental din spaţiul transcaucazian.
79
guvernatorului tătar; în apus, spre Vicina (nelocalizată încă, undeva pe Dunărea dobrogeană)60 şi
Maurocastro –anticul Tyras, la gurile Nistrului; în răsărit, la Tana şi mai departe, spre Sarai, Urghenci
şi China.
Implicându-se, însă, în conflictul dintre Nohai şi Tokta (1291-1312) –de partea hanului
legitim–, chiar în anii războiului cu Veneţia, genovezii vor risca enorm. Şi dacă eventuala cooordonare
a atacurilor lui Nohai şi a celor veneţiene în Crimeea nu a fost, deocamdată, confirmată, victoria
atotputernicului general de la Dunăre în prima fază a conflictului cu Tokta le va aduce genovezilor
prejudicii însemnate. Astfel, în 1299, Nohai trece Crimeea prin foc şi sabie, distruge Soldaia, Solhatul
şi atacă, foarte probabil, cu rezultate necunoscute, Caffa.
Mai mult, dacă victoria lui Tokta şi impunerea sa în fruntea mongolilor giucizi (1301) ar fi
trebuit să aducă beneficii foştilor săi aliaţi liguri, motive destul de obscure îl vor determina pe acesta să
adopte o atitudine absolut bizară: decis să-i alunge efectiv pe genovezi din Crimeea, supune Caffa unui
asediu prelungit, soldat, până la urmă, cu incendierea şi abandonarea oraşului (20 mai 1308).
Se pare, totuşi, că principala cauză a expulzării genovezilor era legată de necesitatea
întreruperii negoţului cu sclavi, drept măsură persuasivă extremă, în direcţia sultanatului mameluc,
reticent la a-şi achita obligaţiile de aliat în războiul giucido-ilhanid. Evenimentele ulterioare –
reproşurile şi ameninţările cu interzicerea exportului de sclavi, proferate de hanul Özbek (1313-1341)
la adresa omologului său mameluc– vin să confirme această ipoteză.
Pentru bunăstarea economică şi financiară a Hoardei, acest puseu de orgoliu s-a dovedit a fi
însă dezastruos. Lichidarea liniei maritime ce adusese atâtea beneficii până la momentul 1307/1308
sufoca statul giucid, periclitându-i grav existenţa. Reluarea legăturilor cu negustorii genovezi era, în
aceste condiţii, imperativ necesară.
Drept urmare, încă din primul an al domniei sale, hanul Özbek permite refacerea Caffei şi
reinstalarea aici a coloniei genoveze. Acceptul expres al hanului de la Sarai venea, foarte semnificativ,
atât în pofida apartanenţei sale religioase, profund musulmană, cât şi în ciuda idealurilor sale
hegemonice. Cel din urmă aspect este cu atât mai însemnat, cu cât, prin natura concesiei făcute, Özbek
apare drept autor moral al creşterii în pământ mongol a unei cetăţi străine inexpugnabile, care va
rezista tuturor asalturilor, până la sfârşitul istoriei sale pontice (1475): fortificată cu ziduri groase şi
turnuri crenelate, aceasta apără, ca şi Pera, ″o adevărată autonomie politică, un stat latin la marginea
Imperiului grec sau mongol″61. Colonia nu mai are doar interese economice, ci manifestă ambiţii
politice, încercând să-şi extindă puterea în plan teritorial.
Pe lângă determinismele de ordin economic, toate aceste sacrificii –rabat excepţional de la
idealurile sale cele mai profunde– erau făcute însă de han cu un scop politic foarte precis: reactivarea
alianţei cu Egiptul şi conjugarea eforturilor celor două state în direcţia nimicirii definitive a ilhanizilor.
Din această perspectivă, ″Caffa genoveză, renăscută în 1313 cu toate organele vitale intacte, care i-au
asigurat apoi securitatea şi funcţionalitatea, a fost (...) fructul cel mai de seamă al politicii pontice a
hanului Özbek, gândită în cadrul relaţiei hanului cu sultanul din Cairo″62.
Tocmai de aceea, eşecul demersului său şi prăbuşirea axei politice Sarai-Cairo (1322/1333), în
numele căreia făcuse atâtea compromisuri, avea să-l frustreze profund pe han, puţin lipsind ca să
decidă lichidarea irevocabilă a legăturilor cu caffaioţii. Cu toate acestea, preocupat fiind de menţinerea
beneficiilor materiale obţinute în porturile comerciale crimeene, Özbek nu numai că nu îi va pedepsi
pe genovezi, dar va reuşi chiar, prin raidurile devastatoare îndreptate împotriva Soldaiei, să asigure
Caffei preponderenţa indiscutabilă în peninsulă.
În acelaşi timp însă, îngrijorat, poate, de perspectiva consolidării nemăsurate a poziţiilor
genoveze în cuprinsul propriului stat, hanul va aplica o importantă corectură expansiunii comerciale
ligure, acordând veneţienilor privilegiul de a-şi amenaja o bază la Tana (1332). Exploatând, astfel,
rivalitatea dintre cele două puteri maritime şi comerciale italiene, Özbek va contracara, inspirat,

60
Pentru detalii, vezi Gh. I. Brătianu, Recherches sur Vicina et Cetatea Albă, Buc., 1935
61
Gh. I. Brătianu, op. cit., p. 172.
62
V. Ciocâltan, op. cit., p. 171.

Musulman convins, Özbek va încerca o tardivă reactivare a bunelor-intenţii mameluce, prin persecuţia întreprinsă
împotriva greecilor ortodocşi din Soldaia. De fapt, acţiunea nu era altceva decât o reacţie ″prin simpatie″ la acţiunile anti-
creştine derulate de mameluci în Egipt.
80
″tendinţele Genovei de a se impune în relaţiile cu statul tătar ca partener politic unic şi mijlocitor
comercial inevitabil″63.
Din perspectiva tuturor acestor demersuri şi ca o rezultantă a întregii sale politici, s-a putut
opina că epoca hanului Uzbek reprezintă culmea dezvoltării ulus-ului giucid. De altfel, confirmarea
aprecierilor anterioare va veni curând, o dată cu domnia fiului şi a succesorului său, Geanibek (1342-
1357).

Dezmembrarea Hoardei de Aur

″Produs″ al unei sângeroase preluări de domnie, Geanibek va determina, prin acţiunile sale,
marea ruptură cu politica inspirată a predecesorilor săi. Iar, mai grav, reformând profund viziunea
tradiţională asupra menirii istorice a ulus-ului giucid, noul han nu va reuşi decât să declanşeze
implacabilul declin al statului său.
Se pare că motivaţia intimă a acestei reorientări politice a fost legată de dispariţia Ilhanatului, în
1335. Perspectiva preluării, finalmente, a moştenirii rudelor lor –implicând, desigur, şi stăpânirea
Tabrizului–, va stimula puternic impulsul expansiv giucid, reprimat involuntar, vreme îndelungată, de
conjuncturi dintre cele mai nefavorabile. Mai mult, atitudinea lui Geanibek era potenţată şi de
semnalele venite din partea elitelor locale iraniene, care, sub opresiunea noilor stăpâni ciobanizi,
vedeau în el atât pe succesorul legitim al ilhanilor şi pe izbăvitorul propriilor destine.
În aceste condiţii, lui Geanibek îi era imposibil să ignore şansa la care predecesorii săi râvniseră
timp de un secol. Şi cum atingerea obiectivului părea destul de facilă, hanul de la Sarai se putea
dispensa, în sfârşit, nu numai de serviciile mamelucilor din Egipt, cât şi de cele ale negustorilor
italieni, izvor al atâtor compromisuri. Toate acestea echivalau, în fapt, cu dezafectarea axei Sarai-Cairo
şi reorientarea întregii politici pontice a statului giucid.
Hotărât să se elibereze de incomoda prezenţă a negustorilor italieni, Geanibek va folosi ca
pretext uciderea unui supus tătar la Tana, în contextul, deja banal, al litigiilor populaţiei locale cu
veneţienii (1343). Pornind de la aceasta, hanul începe prin a-i alunga cu uşurinţă pe occidentali din
Tana şi Soldaia, concentrându-şi, ulterior, întreaga capacitate ofensivă împotriva Caffei. Cetatea
genoveză s-a dovedit însă atât de puternică, încât asediile succesive din anii 1343-1346 nu au reuşit să
o îngenuncheze. Dublată şi de declanşarea ciumei în rândurile armatei mongole, rezistenţa furibundă a
genovezilor îl va determina pe han să accepte, prin pacea din 1347, rămânerea în peninsulă a
negustorilor italieni şi, foarte important, independenţa Caffei.
Rezultatele conflictului cu negustorii italieni s-au dovedit a fi dezastruoase. Pe lângă pierderile
umane, datorate ciumei şi războiului, boicotarea reciprocă a legăturilor comerciale a determinat o
gravă epuizare economică, a ambelor părţi. Ba mai mult, întreruperea exporturilor din Crimeea
afectase profund aprovizionarea Bizanţului, precum şi creşterea preţurilor produselor specifice –
ţesături din mătase, mirodenii– în Occident.
Pe termen lung, bilanţul negativ al politicii pontice promovate de Geanibek va păgubi, în
primul rând, Hoarda. Astfel, scăderea dramatică a veniturilor vamale leza în mod direct capacitatea
combativă a statului, periclitându-i poziţiile câştigate anterior. În acest sens, potenţată fiind şi de
concentrarea aproape exclusivă a elanului cuceritor giucid înspre Transcaucazia, se constată
schimbarea lentă, dar implacabilă, a raportului de forţe pe frontul european, culminând cu viguroasa
contraofensivă ungaro-polonă de la mijlocul secolului al XIV-lea. Mai mult, devenirea politică a
turcilor otomani şi constituirea lor într-un important factor de putere în spaţiul mediteraneean –
anunţată de instalarea fermă la Gallipoli (1354) şi continuată agresiv în deceniile următoare– îi vor
îndepărta treptat pe tătari de rolul decisiv pe care îl jucaseră până atunci în politica europeană şi, mai
ales, în echilibrul puterilor mediteraneene.
De altfel, scorul politic obţinut de Nohai la Dunărea de Jos nu va mai fi atins nicicând. Chiar
dacă dispariţia atotputernicului general nu a însemnat şi lichidarea imediată a fiefului său dunărean,

63
Ibidem, p. 181.

Ciuma s-a declanşat în 1346, decimând armata asediatoare. Cu această ocazie însă, mongolii vor încerca să răspândească
epidemia în rândurile caffaioţilor, aruncând cadavre în interiorul incintei fortificate. Şi dacă populaţia asediată a ştiut să
supravieţuiască urgiei, vasele care asiguraseră aprovizionarea Caffei cu cele necesare se vor întoarce în Europa cu germenii
bolii, determinând o adevărată catastrofă: în numai câţiva ani, boala va ucide 1/3 din populaţia continentului.
81
politica centralizatoare a hanilor de pa Volga îi vor limita considerabil tendinţele centrifuge. Grefat şi
pe reorientarea generală a ofensivei tătare în direcţia Ilhanatului –în detrimentul frontului balcanic–,
preţul acestei reuşite va fi însă mare: reducerea dramatică a forţei mongole organizate la Dunărea de
Jos şi slăbirea controlului hanilor în regiune.
Tocmai în acest context, centrele de putere locală/autohtonă –cărora Saraiul le pasase sarcina
contracarării noului val expansionist maghiar– se vor putea emancipa de sub tutela ambelor forţe
rivale, constituindu-se în state de sine stătătoare. Este, în primul rând, cazul voievodatelor româneşti:
″Pojghiţa tătărască a permis înaintarea de la Litovoi şi Seneslau la Băsărabă″64.
Revenind însă la Geanibek, necesitatea de a-şi asigura spatele politic în vederea declanşării
marii ofensive în Azerbaidjan, determină atât încheierea unei înţelegeri cu regele Poloniei, Cazimir al
III-lea, cât şi privilegiul comercial din martie 1356, acordat veneţienilor, cu scopul de a neutraliza
Caffa.
Tabrizul, obsesia tuturor hanilor giucizi, este cucerit, finalmente, în 1356. Succesul era însă
tardiv, iar retragerea precipitată a forţelor de ocupaţie, după numai un an şi câteva luni, va marca atât
falimentul ambiţiilor expansioniste giucide, cât şi începutul decăderii totale a Hoardei de Aur.
Mai mult, într-o perspectivă generală, situaţia creată de reorientarea politicii pontice a hanului
Geanibek –coroborată şi cu insecuritatea accentuată a drumurilor continentale– va comprima dramatic
spectaculoasa revoluţie comercială petrecută în cea de-a doua jumătate a secolului al XIII-lea65.
Sfărâmarea unităţii mongole, care asigurase această fulminantă dezvoltare a relaţiilor comerciale
internaţionale, corespunde perioadei de regresiune în instalarea capitalismului, atât de bine precizată în
secolul al XIV-lea66.
Berdibek (1357-1362) –ultimul dintre ocupanţii tronului de la Sarai care va încerca să menţină,
anemic, continuitatea politicilor promovate de predecesorii săi– nu a fost, de fapt, decât un han ″de
tranziţie″. Tranziţie către o lungă perioadă de convulsiuni politice interne, având drept ultimă
consecinţă dezagregarea definitivă şi irevocabilă a ulus-ului giucid.
Astfel, pentru prima dată în istoria sa, în 1361 este înscăunat la Sarai numitul Hâzâr, un
exponent al Hoardei Albe (Ak Orda) –adică al aripii răsăritene a ulus-ului, până acum vasală– în
detrimentul Hoardei Albastre (Kök Orda), cu centrul pe Volga, care îşi menţinuse prevalenţa politică
încă din vremea lui Batu, dându-i, de altfel, pe toţi conducătorii statului, până la Berdibek.
Uzurparea tronului de la Sarai îi va coaliza pe pretendenţii legitimi în jurul puternicului emir
Mamai, ″făcătorul de hani″, preluând în această epocă tulbure rolul pe care îl jucase Nohai la sfârşitul
secolului trecut. Obligaţi, însă, să cedeze întreaga jumătate estică a ulus-ului giucid rudelor lor
răsăritene, tătarii lui Mamai pierd mult din influenţa pe care o exercitase anterior Hoarda în teritoriile
ruseşti şi din ascendentul pe care îl avusese în relaţiile cu Lituania.
Drept urmare, marele cneaz lituanian Olgerd obţine importanta victorie la Sinie Vody (″Apele
albastre″: 1362/1363), care îi va permite să anexeze în anii următori Kievul şi o mare parte a Ucrainei,
sub privirile neputincioase ale foştilor stăpâni. La rândul lor, genovezii încearcă să profite de slăbirea
dominaţiei tătare, ca să întreprindă o strălucită campanie de cucerire a bazelor comerciale crimeene.
Acţiunea se va dovedi nu numai anti-tătară, ci şi anti-veneţiană, soldându-se cu cucerirea Soldaiei şi
principalelor capete de pod veneţiene în Peninsulă (1365).
În tot acest timp, se face resimţită şi mişcarea de emancipare a cnezatelor ruseşti, sub politica
centralizatoare şi unificatoare a marelui cneaz moscovit, Dimitrie Ivanovici. După o confruntare
64
N. Iorga, ″Imperiul cumanilor şi domnia lui Băsărabă. Un capitol din colaboraţia româno-barbară în evul mediu″, în
Studii asupra evului mediu românesc, Bucureşti, 1984, p.71.

Pe de o parte, conflictul descendenţilor lui Kubilai cu djaghataizii –dublat de revolta naţionalistă chineză împotriva
dinastiei Yuan– va determina acutizarea stării de nesiguranţă a transporturilor, total defavorabilă comerţului, în Asia
Centrală. Pe de altă parte, dezmembrarea Ilahanatului închisese traficului occidental, în aceeaşi perioadă, o piaţă dintre cele
mai importante.
65
″...trebuie să considerăm stabilirea dominaţiei mongole pe coasta nordică a Mării Negre, în Caucaz şi în Persia, drept fapt
decisiv pentru expansiunea capitalistă a traficului internaţional în a doua jumătate a secolului al XIII-lea. În adevăr, tradiţiei
protecţioniste a administraţiei bizantine şi spiritului hărţuitor al funcţionarilor unui stat sărăcit i se opune, într-un contrast
puternic, interesul evident al stăpânilor noului imperiu asiatic de a facilita tranzitul mărfurilor pe drumurile cărora le asigurau
securitatea şi de a atrage pe negustorii din ţări îndepărtate spre marile centre comerciale ale Asiei Centrale şi ale Extremului
Orient, ce constituiau pentru ei o sursă principală de venit″ (Gh. I. Brătianu, op. cit., p. 119-120).
66
Cf. ibidem, p. 135.
82
preliminară pe râul Voja (1378), încheiată cu surprinzătoarea victorie a ruşilor, trei ani mai târziu are
loc marea încleştare de la Kulikovo, lângă Don (8 sept. 1380). Manevrându-şi admirabil armata,
Dimitrie Ivanovici ″Donskoi″ va administra o usturătoare înfrângere trupelor lui Mamai.
Paradigmatică pentru declinul implacabil al Hoardei de Aur, victoria marelui cneaz al
Moscovei va avea un excepţional impact moralizator pentru viitoarele eforturile de emancipare ale
poporului rus. Totodată, însă, aproape paradoxal, înfrângerea suferită de Mamai va potenţa, din
perspectivă imediată, refacerea unităţii şi a forţei giucide, cu repercusiuni grave chiar asupra
învingătorilor de la Kulikovo.
Astfel, după numai câteva săptămâni, la Kalka, hanul Toktamâş zdrobea definitiv rămăşiţele
armatei lui Mamai, mărşăluind triumfal în teritoriile rivale din vestul Volgăi. Recunoscută imediat în
întreaga Hoardă, autoritatea noului han (1380-1395) îi permite acestuia să promoveze o politică
agresivă şi restauratoare.
În privinţa relaţiilor cu puterile maritime italiene, Toktamâş pune capăt concesiilor făcute
veneţienilor, în defavoarea Genovei, recunoscând acesteia atât autonomia Caffei, cât şi preponderenţa
comercială pe litoralul nord-pontic (1380/1381). Această atitudine a hanului avea, în primul rând, o
motivaţie de ordin strategic: asigurarea spatelui, în perspectiva inevitabilei campanii anti-ruseşti.
Aceluiaşi deziderat i se va subsuma, de altfel, şi reglementarea raporturilor cu lituanienii, cărora hanul
le recunoaşte stăpânirea Ucrainei, în schimbul indispensabilei neutralităţi. Drept urmare, în vara anului
1382, Toktamâş porneşte în expediţia îndreptată împotriva cnezatelor ruseşti, soldată cu distrugerea
Moscovei şi impunerea, pentru încă un secol, a jugului mongol.
Pacificarea spaţiului rusesc şi normalizarea relaţiilor cu lituanienii, coroborate cu o serie
întreagă de noi confirmări ale concesiilor făcute Genovei, îi vor permite hanului Toktamâş să-şi
dezvăluie adevăratele ambiţii: restaurarea poziţiilor Hoardei, atât în est, prin recuperarea Urghenciului
horezmian, cât şi în Transcaucazia, prin capturarea Tabrizului. Desigur că unui eventual succes, i-ar fi
urmat, implacabil, rezolvarea definitivă a ″chestiunii″ pontice, prin luarea Caffei şi redobândirea
preponderenţei tătare în Crimeea.
Acestor tardive idealuri hegemonice avea să li se opună, însă, marele Timur Lenk (1370-
1405), cuceritorul Asiei. Pentru Toktamâş situaţia era cu atât mai ingrată, cu cât Timur îl sprijinise
constant, în anii în care se lupta în stepele Sîr-Dariei, pentru hanatul Hoardei Albe. Cu toate acestea,
hanul de pe Volga decide să ducă la bun sfârşit opera restauratoare. Într-o primă fază, recuperează
Horezmul (1383), afront la care, totuşi, Timur nu răspunde cu agresivitate. În 1385/1386, armatele
Hoardei atacă, însă, Azerbaigeanul, profitând de faptul că Timur era ocupat în Iran. În anul următor
acţiunea se repetă, dar de data aceasta tătarii sunt respinşi la nord de Caucaz. Schimbând tactica,
Toktamâş pătrunde ulterior, prin surprindere, cu toate forţele sale, în Transoxiana.
Timur, care se afla din nou în Iran, nu mai putea lăsa nepedepsită o asemenea ofensă. Drept
urmare, se angajează într-o urmărire rapidă a adversarului, traversând Uralul şi ajungând până la
Volga. Bătălia de pe malurile sudice ale Kamei îi aduce victoria (1391), facilitând ulterior chiar şi
ocuparea Moscovei. Deşi problemele din Iran nu îi permit lui Timur să întârzie în Rusia, patru ani mai
târziu acesta aplică armatei mongole şi lui Toktamâş lovitura decisivă (Terek: 1395). Saraiul este
aproape ras de pe faţa pământului, la fel ca multe alte oraşe mongole, iar populaţia masacrată sau
deportată.
Din acest moment, zilele Hoardei de Aur vor fi numărate. Dezmembrarea totală nu mai poate fi
împiedicată şi, în jurul anului 1440, se constituie Hanatele de Crimeea, de Kazan şi Astrahan. Hanatul
Crimeei va intra, câţiva ani mai târziu, sub suzeranitate otomană (1475), iar hanatele de Kazan şi
Astrahan vor fi anexate de ţarul Ivan cel Groaznic în 1552, respectiv 1557.


Născut pe la 1336, la sud de Samarkand, viitorul întemeietor al Imperiului timurid intră în serviciul hanului ciaghataid
Tughluk Timur, care întemeiază statul Mogulistan, în Asia Centrală (~1360). Ulterior, se revoltă împotriva acestuia,
învingându-l cu ajutorul lui Hussain, un puternic emir din Transoxiana. Hussain este eliminat şi el din calea ambiţiilor lui
Timur, în anul 1370. Din acest moment, recunoscând oficial autoritatea unor hani-marionetă –dar care beneficiau de
ascendenţa legitimă, gingishanidă–, Timur Lenk (Timur/″Fier″; Lenk/″Şchiop″) se erijează în restauratorul Imperiului lui
Gingis-han şi întreprinde numeroase campanii, în urma cărora supune: Horezmul şi Turkestanul răsăritean (până în 1380),
Heratul (1381), Horasanul (1381-1385), Iranul oriental (1385), Farsul, Irakul, Azerbaigeanul (1386-1387).
83