UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE STIINTE SOCIALE

RELATII INTERNATIONALE SI STUDII EUROPENE

MAREA CRIZA ORIENTALA

(1875 – 1878)

STUDENTA: Mitrache Adriana-Georgiana

Disciplina de studiu: Introducere in studiul relatiilor internationale

 Marea criza orientala

(1875-1878)

Intr-o epoca de revolte nationale, cand harta Europei se modifica cu

repeziciune, era normal ca si guvernele balcanice sa doresca sa mearga pe o cale
similara. Astfel ca, unire nationala si progres erau cuvintele de ordine ale zilei 1. Cu
toate ca, existau guverne independente sau autonome la putere in unele state precum
Principate, Grecia, Muntenegru si Serbia, Imperiul Otoman continua sa fie un stapan
puternic in cea mai mare parte a peninsulei; Bosnia, Hertegovina, Epir, Tesalia,
Macedonia, Tracia şi regiunie bulgară şi albaneză. Dorinţa balcanicilor de recreare a
Imperiului Bizantin sub forma maximii sale extinderi, precum si planurile de impartire
ale acestor tinuturi, de exemplu: anexarea tinuturilor aflate la sud de o linie care
traversa muntii Balcani, ajungand pana pe coasta Albaniei de catre Grecia, Serbia
dorea anexarea Bosniei, Hertegovinei şi a regiunii Kosovo, unirea cu Muntenegru si
asigurarea unei iesiri la Marea Adriatica2. Iar romanii doreau unirea cu Transilvania,
Bucovina si Basarabia. Insa cu toate acestea, nazuintele acestora s-au lovit de
interesele marilor puteri care nu ar fi acceptat dorintele vreo unuia dintre state 3.

Rascoala taranilor din Hertegovina si din Bosnia a fost spontana. Aparuta pe

fondul constrangerilor fiscale ale taranilor datorita recoltei slabe din Anatolia din 1873,
urmata de o iarna grea si de inundatii, dar si a celei dezastruase din Hertegovina din
18744.

Rascoala a fost separata de orice fel de propaganda din partea Muntenegrului

si a Serbiei, insa nu a ramas insensibila la aceasta. Populatia din Muntenegru
reprezenta o amenintare constanta la adresa influentei otomane in teritoriile adiacente,
deoarece faceau incursiuni (in activitati pastorale si furt de vite) si in Hertegovina si in
nordul Albaniei. Conducatorii Muntenegrului se considerau sarbi, sprijinind in general

1
Barbara Jelavich, Istoria balcanilor, vol I, trad. Mihai-Eugen Avădanei, Editura Institutul Europen, Iaşi, 2000, p.
294.
2
Nicolae Ciachir, Istoria popoarelor din sud-estul Europei în epoca modernă, Editura Oscar Print, Bucureşti,
1998, p. 296.
3
Barbara Jelavich, op.cit., p. 294.
4
Ibidem, p. 312.
cauza sarba si aratandu-se dornici sa coopereze cu Serbia, desi acordau prioritate
propriilor obiective teritoriale5.

Guvernul sarb sprijinise comitetele locale in planuirea unei revolte in care

Serbia si Muntenegru aveau sa se uneasca pentru asumarea responsabilitatilor
operatiunilor militare impotriva trupeler otomane. Dar propaganda sarba nu era
omogena, aceasta nu prevedea reforme sociale radicale, ci minimalizarea diferentelor
religioase pentru a putea implica cele trei credinte in actiunea lor, nu doar taranii
catolici si clerul lor franciscan, ci si musulmanii si in special nobilimea lor6.

Rascoala s-a raspandit rapid fara o organizare centrala. Satenii al caror mod
de viata il duceau deseori in munti, stiau unde sa se refugieze si cum sa
supravietuiasca doar din vanat. Pana la sfarsitul lui august rascoala se intinsese in
Bosnia mai ales dea lungul frontierei austriece. Acolo s-a limitat in general la ortodocsi,
in vreme ce in Hertegovina participasera catolicii, dar zonele musulmane ale Bosniei
Centrale si Nord-Estice au ramas fidele otomanilor7. Operatiunile au incetat odata cu
venirea iernii si au fost reluate in primavara. Astfel ca, pana in primavara se stransese
in jur de 25000 de rasculati inarmati infruntandu-se cu 30000 de otomani. In aceasta
perioada un mare ajutor venea in Bosnia din partea unui comitet din Belgrad condus
de un arhiepiscop si sprijinit financiar de guvernul sarb care aduna si redirectiona
echipament, provizii, bani, arme, voluntari. De asemenea, revolta si-a gasit ecou si in
teritoriile habsburgice, in special Voivodina, Dalmatia, Croatia, Slovenia prin comitetele
de intrajutorare active8.

Destabilitatea situatiei din balcani, precum si numarul crescand de voluntari

bulgari a făcut ca noua conducere a Comitetului bulgar de la Bucuresti sa profite de
tulburarile existente pentru a provoca o insurectie in Bulgaria in septembrie 1875, insa
aceasta va esua9.

Astfel ca, Austria isi relua rolul ei în Balcani, iar Rusia era pregatita sa
recunoasca drepturile Austro-Ungariei in scopul recapatarii influentei in regiune, in
special in privinta Stramtorilor. In cadrul negocierilor rolul principal a fost detinut de
ministrul de externe habsburgic, Gyula Andrassy. Astfel ca, în decembrie 1875,

5
Stevan Pavlowitch, Istoria Balcanilor, trad. Andreea Doica, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 108.
6
Ibidem, p.108.
7
Nicolae Ciachir, op.cit., p.297.
8
Barbara Jelavich, op.cit., p. 312.
9
Nicolae Ciachir, op.cit., p. 297.
acestia au emis o propunere de reforma, numita Nota Andrassy, ca baza a rezolvarii
situatiei. Termenii acesteia au fost acceptati de Poarta, dar respinsi de insurgenti 10.

Atat pe fondul tradarilor, dar mai cu seama pe baza recrutarilor efectuate de

Poarta din randul populatiei musulmane, compusa din localnici turci, pomaci, cerchezi,
etc. Asadar, acestia s-au razbunat groaznic pe taranii crestini, majoritatea rasculatilor
au fost decimati, iar in cateva saptamani rascoala a fost inabusita11.

Abdul Aziz a fost detronat printr-o lovitura de stat ce a adus la conducere o

coalitie de opozitie sub conducerea lui Midhat pasa, aceasta durand pana in august
când Abdul Hamid al II-lea a preluat puterea. Asadar, in iunie, Serbia si Muntenegru
au declarat razboi sultanului lor, trimitand trupe in Bosnia si Hertegovina, formate din
voluntari iugoslavi, greci, rusi, romani, zadarnicind sperantele unei intelegeri pe cale
diplomatica12.

Armata muntenegreana a repurtat unele succese destul de mari, insa in Serbia

datorita armatei neorganizate si a soldatilor neinstruiti revolutia devenise un dezastru
urias13. Astfel ca, in octombrie calea spre Belgrad era deja libera, insa guvernul rus a
intervenit, silind Poarta sa incheie un armistitiu la inceputul lui noiembrie, salvand
astfel Serbia de înfrangerea totala. Asadar, aceasta a fost nevoita sa urmeze sfatul
Rusiei, de a se intoarce la situatia de dinainte de razboi si sa inceteze orice actiuni
ulterioare pe teritoriul otoman14.

Intre timp Rusia se pregatea de razboi, dar totusi ea urmarea sa obtina

aprobarea europena de a face presiuni pentru reformarea balcanica prin orice
mijloace. Astfel, a existat o ultima tentativa diplomatica pentru restabilirea ordinii in
provinciile rasculate. In acest sens, reprezentantii marilor puteri s-au intrunit in
decembrie 1876 la Constantinopol, unde au emis un protocol in ianuarie 1877 ce
prevedea: stabilirea districtelor in functie de majoritatile religioase, regruparea lor in
doua mari provincii cu un anumit grad de autonomie si adunari alese de toti detinatorii
de proprietate15. Guvernul otoman a profitat de ocazie ca sa emita o noua constitutie
care garanta egalitatea deplina a tuturor cetatenilor imperiului si facea inutila
interventia puterilor. Insa, cu toate acestea, in aprilie, Poarta a respins propunerile

10
Barbara Jelavich, op.cit., p. 314.
11
Ibidem, p. 314.
12
Steven Pavlowitch, op.cit., p. 110.
13
Barbara Jelavich, op.cit., p. 315.
14
Steven Pavlowitch, op.cit., p. 110.
15
Nicolae Ciachir, Istoria universală modernă, vol 2, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1998, p. 200.
europene, iar lucrarile conferintei au fost suspendate. Astfel, Rusia interpreteaza acest
gest ca un mandat pentru a declara razboi16.

Pentru a nu se repeta evenimentele de la razboiul Crimeei, anume de a lupta

impotiva unei coalitii europene, Rusia a incheiat tratative secrete ce Austro-Ungaria, in
ianuarie si martie, asigurandu-si neutralitatea favorabila Rusiei, precum si limitarea
operatiunilor in estul balcanilor in cazul unui razboi ruso-turc, iar la finalul acestuia,
Austria se alegea cu Bosnia si Hertegovina, iar in Balcani nu avea sa apara niciun stat
mare17. In acelasi timp, a fost pusa in discutie o intelegere cu guvernul roman privind
trecerea trupelor rusesti pe teritoriul Principatelor. Astfel, la 16 aprilie a fost semnata
conventia cu Romania, iar la 24 aprilie trupele rusesti au trecut Prutul. Voluntarii
bulgari s-au alaturat trupelor rusesti, insa in iulie inaintarea acestora a fost oprita la
Plevna, armatele otomane reusind sa pastreze orasul pana in decembrie 18. Trupele
romane au intrat in actiune la Plevna si in zona Vidin-Belgradcik. Dupa caderea
Plevnei, Serbia s-a alaturat in decembrie 1877, ajutandu-i pe rusi intr-o contra ofensiva
impotriva orasului Nis.

Caderea Plevnei a deschis calea Bulgariei, liniile de aparare otomane s-au

prabusit si armata rusa a inaintat rapid. Rusia s-a grabit sa impuna termenii pacii
pentru a confrunta marile puteri cu un fapt implinit 19. Astfel, la 3 martie 1878 la San
Stefano s-a semnat un act numit „preliminarii ale pacii” prin care Serbia si Muntenegrul
erau recunoscute ca state independente şi obtineau teritorii in plus, adica valea
superioara a Moraviei pentru Serbia si acces la Marea Adriatica pentru Muntenegru,
Romania ii era recunoscuta independenta, insa ii erau luate cele trei judete din sudul
Basarabiei si primea in schimb o parte din Dobrogea.

In ciuda tratatelor secrete, Austro-Ungariei nu i se recunostea revendicarea

asupra Bosniei si Hertegovinei. De asemenea, acest acord lovea si in interesele
britanicilor. Astfel ca, atat britanicii, cat si habsburgicii au protestat energic impotriva
lui. Aceasta perioada de tensiune extrema a durat pana in primavara20.

Congresul de la Berlin s-a deschis in ziua de 13 iunie 1878 si a durat o luna.

Realizarea lui majora a fost impartirea Imperiului Otoman, care a pierdut controlul
asupra multor teritorii din balcani.

16
Steven Pavlowitch, op.cit., p. 110.
17
Barbara Jelavich, op.cit., p. 316.
18
Nicolae Ciachir, Istoria popoarelor..., p. 298.
19
Barbara Jelavich, op.cit., p. 317.
20
Barbara Jelavich, op.cit., p. 319.
 Incheierea Congresului de la Berlin in iulie 1878 nu a marcat sfarsitul
modificarilor teritoriale cauzate de razboiul ruso-turc. Trebuiau discutate revendicarile
grecilor si trasate noi linii de frontiera. De asemenea, urmau să fie stabilite granitele
Muntenegrului şi Albaniei21.

In concluzie, criza orientala cu urmarile sale a produs din nou schimbari majore
in Balcani, din moment ce marile puteri au considerat de datoria lor sa faca ordine in
zone extinse din Turcia europeana, odinioara sub dominatia otomana, aflate acum in
ultimul stadiu de dezintegrare. Orice s-ar fi crezut in epoca, Rusia nu a declarat Turciei
razboi din motive panslaviste sau expansioniste Razboiul si criza diplomatica fusese
cauzate de conditii interne combinate cu rivalitatea ruso-austriaca in momentul in care
atat habsburgii, cat si Rusia si-au indreptat din nou atentia spre balcani. Antagonismul
dintre cele doua puteri imperiale a continuat si dupa 1878, in ciuda diviziunii implicite a
sferelor de influenta, dar cu toate acestea ele au cooperat pentru pastrarea pacii in
peninsula. Ambele au castigat pozitii puternice, Rusia in jumatatea estica. Austro-
Ungaria in cea vestica, dar fara a fi durabile22.

21
Nicolae Chiachir, Istoria Universală..., p. 207.
22
Stevan Pavlowitch, op.cit., p. 114.
 Bibliografie

Jelavich, Barbara, Istoria balcanilor, vol I, trad. Avădanei, Mihai-

Eugen, Editura Institutul Europen, Iaşi, 2000.

Ciachir, Nicolae, Istoria popoarelor din sud-estul Europei în epoca

modernă, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1998.

Idem, Istoria universală modernă, vol 2, Editura Oscar Print,

Bucureşti, 1998.

Pavlowitch, Stevan, Istoria Balcanilor, trad. Doica, Andreea, Editura

Polirom, Iaşi, 2002.