PROBLEMA ORIENTALA

Partea balcanica a Europei a reprezentat de foarte multa vreme un subiect delicat

al politicii externe pentru toate tarile europene. Intrata sub dominatia directa a
Imperiului Otoman inca de timpuriu, aceasta a devenit elementul ce lega
continentul cu o veche traditie politica de civilizatia orientala, fapt ce avea sa
puna amprenta asupra evolutiei sale pentru o vreme indelungata, si, avea, in
epoca Moderna, sa indrepte atentia puterilor batranului continent in aceasta
zona, prin devenirea lui drept sursa de marire, sau de cadere a prestigiului si
fortei acestora.
La incepututl secolului al XIX-lea, cea mai mare parte a Balcanilor era integrata
Imperiului Otoman. Acest stat, care se intindea pe o suprafata imensa, ingloband
parti din Asia, Africa si Europa, ocupa o pozitite strategica, ceea ce a facut ca
soarta lui sa devina o preocupare vitala pentru toate marile puteri.
Pe masura avansarii in cadrul acestui secol, popoarele din interiorul
Balcanilor,precum Serbia, Grecia si Romania, folosindu-se de ideile pe care
modernitatea le punea in serviciul lor, au reusit sa obtina in masuri diferite
libertatea si sa-si organizeze regimuri nationale. Desi castigurile politice ale
miscarilor nationale au fost insemnate, in plan social nu s-au produs schimbari
majore,conducerea societatii revenind tot unei minoritati sociale, ce s-a constituit
intr-un important instrument de echilibru fata de autoritatea domnitorilor.
Intre timp, pe plan intern, toate natiunile si-au formulat teluri nationale si
programe care sa le sustina, menite sa demonstreze necesitatea alipirii nu numai
a teritoriilor in care ele formau gruparea etnica majoritara, ci si a unor tinuturi cu
o compozitie etnica mixta, in legatura cu care puteau insa, invoca pretentii
strategice, geografice, culturale si istorice. Sunt astfel reprezentative ideea
megalogreaca, planurile pentru o Serbie Mare exprimate in Nacertanije si
dorintele romanilor de unire a Tranilvaniei, Bucovinei, Basarabiei, si, mai tarziu, a
Dobrogei si Banatului cu Muntenia si Moldova.
Atata vreme insa cat a existat intre ele o zona de tampon care cuprindea
tinuturile bulgare, Macedonia si Albania, Bosnia si Hertegovina, disputele legate
de teritorii nu s-au manifestat insa intre statele balcanice.
In decada 1870 patrunde un nou element in relatiile balcanice, pe masura
curmarii stapanirii otomane asupra acestor teritorii, precum si a folosirii de catre
fortele interne ale fiecaruia dintre aceste state a intereselor nationale in scopul
sporirii prestigiului intern. Situatia era cu atat mai complexa, cu cat interventia
straina intre Poarta si vasalii ei a insemnat ca toate granitele din Balcani au ajuns
sa fie determinate prin tratate internationale. Aceasta situatie insemna ca
popoarele balcanice nu mai puteau aranja singurele afacerile, chiar daca ar fi
cazut toate de accord, pentru ca trebuia obtinut si asentimentul Marilor Puteri,
care au inteles sa-si echilibreze reciproc influenta dobandita in zona prin solutii
care nu de putine ori au lezat interesele legitime ale statelor balcanice.

Criza anilor 70, care avea sa puna aceste chestiuni in relief, a fost precipitata de
o rascoala a taranilor crestini din Bosnia si Hertegovina, si de imlicarea serioasa
in aceste evenimente a statelor vecine, Serbia si Muntenegru.
Inevitabil, evenimentele nu aveau sa tina departe marile puteri interesate in
zona, mai ales ca, prin constituirea Aliantei Celor trei Imparati,formata din Rusia,
Austria si Prusia, acestea capatau o autoritate greu de contestat de catre vreuna
singura din celelalte puteri ale Europei. Alianta submina in primul rand eforturile
Marii Britanii de a mentine integritatea Imperiului Otoman, iar izbucnirea
razboiului intre Poarta si vasalii ei nu contravenea intereselor celor trei imparati.
In iulie 1876, ministrul de externe rus, A.M. Gorceakov si contele Andrassy s-au
pus de acord prin Conventia de la Reichstadt prin care au hotarat ca daca statele
balcanice erau invinse in razboi, Austria si Ruisia vor coopera spre mentinerea
satu-quo-ului. Daca, dimpotriva, armatele balcanice ieseau victorioase, cele doua
puteri urmau sa imparta teritoriile balcanice preluate de la otomani, cu
precizarea de a nu se infiinta vreun mare stat balcanic in zona. In Rumelia si
Bulgaria urmau sa fie instituie regimuri autonome, Constantinopolul urma sa
ramana un oras liber, iar grecia ar fi putut sa-si alipeasca Tesalia si Creta. Rusia
nu dorea decat Basarabia de sud si niste teritorii in Asia Mica, iar Austria urma sa
ocupe Bosnia si Hertegovina.
Dupa terminarea razboiului intre statele balcanice si Imperiul Otoman in 1876,
marile puteri au continuat sa incerce negocierea solutiilor care ar fi multumit
interesele partilor implicate, insa raspunsul Portii s-a concretizat prin Constitutia
din 23 decembrie, prin care isi reformula dominatia asupra acestor regiuni. O
declaratie de razboi din partea Rusiei devenea acum inevitabila, astfel ca in
ianuarie si martie 1877 aceasta a realizat inca doua aranjamente cu AustroUngaria, prin care aceasta din urma asigura neutralitatea.