L’OMINO ROSSO (Omulețul roșu)

Ediții

Omulețul roșu (2004), Vremea, București.

L’omino rosso (212), Nikita Editore, Firenze

Omulețul roșu (212), Vremea& Mediafax (2012)

L’omino rosso (212), Sandro Teti Editore, Roma

Omulețul roșu (aprilie 2021)- Litera, București

Premii
Premiul Ad visum, pentru debut, 2005
Premiul revistei Convorbiri literare, 2006

Prezentarea romanului
Acțiunea se petrece în timpurile noastre, în București.
Laura, licențiată în limbi clasice, se angajează bucătăreasă la o familie, pentru a
supraviețui. În paralel, face multe alte lucruri (tehnoredactează manuale, scrie
dicționare), dar principala ei problemă este singurătatea. De mulți ani trăiește în
abstinență sexuală, tânjind, desigur, după o iubire de excepție, ca la un moment dat
să se îndrăgostească de un bărbat cu care corespondează pe Internet, deși nu știe nici
măcar cum arată.
În același timp, un hacker (Albert) face un experiment soft, în urma căruia Laura
„absoarbe”, subliminal, o serie de informații (texte, imagini, biografia lui Albert etc.).
Influențat de starea abulică a Laurei și stimulat de „virusul” creat de Albert, un spirit
nevăzut al Universului se transformă într-un omuleț cât degetul, de culoare roșie.
Împreună cu acesta, Laura pătrunde într-un spațiu virtual numit alazar.
Dar în același timp, Laura și omulețul roșu trăiesc și în inima crudă a realității, în
București, unde se întâmplă o serie de lucruri: iubiri, întâlniri decisive, confruntări
justițiare, o crimă etc.
Cele două universuri se întretaie, construind până la final ideea că orice poveste își
are rădăcinile în singurătatea omului și conține aspirația generală de cunoaștere
integrală a Universului.

Povestea suscită interes prin faptul că are un fir epic simplu (o iubire pe net),
completat de numeroase alte povești, care se leagă între ele, prin contribuția unor
internauți, pe un chat. De la viața unei bucureștence oarecare, totul se ramifică spre
inima acelui univers din care vine omulețul roșu, unde viața este generată de mișcările
ritmice și de sonoritățile unui cuvânt, de virtuțile unor cifre, ca în Timaios-ul lui Platon.
Ceea ce rămâne esențial în stufoșenia de fapte ale unei lumi, este până la urmă
relația (în special cea dintre părinți și copii, dintre generații). Iar în cazul de față,
oamenii nu au energia și motivația să lege relații.
Lumea particulară a Bucureștiului, cu boema artistică, populată de lolite și de castrați,
își găsește un corespondent în alazar, unde fiecare treaptă a conflictului are un
corespondent simbolic și un altul epic, legat de povestea principală.
În ordinea normală a lucrurilor, Laura se îndrăgostește de o persoană virtuală, se
leagă de un omuleț apărut din neant, se confesează anonim unui psiholog, vecinul ei,
trăiește dramatic (fără job stabil, în vecinătatea unei crime), dar și comic, multe
dintre episoade mizând pe încercările Laurei de a seduce un bărbat, de a se împrieteni
cu cineva, încercări cu deznodământ ilar. Totodată, în alazar Laura își reanalizează
relația cu părinții, intrând în pielea unui copil, află părți obscure ale unei biografii
vehiculate pe net, înțelege sensul unui mesaj care trece ocult prin douăzeci de
generații etc.
Tema principală a romanului este jocul, ca act artistic de recompunere a unei povești
din bucăți care fac parte fiecare din altă poveste. Iar toate acestea dau imaginea
globală a unei lumi-palimpsest - lumea actuală a unei țări cu trecut comunist și
aspirații extravagante.
Fiecare personaj are o biografie care întregește imaginea gri a unui trecut opresiv:
Albert face parte din generația decrețeilor și devine creatorul unei lumi compuse din
șiruri nesfârșite de omuleți roșii, Rufă este fiul unui securist, care va duce pe o treaptă
mai atroce violențele tatălui său, singurătatea Laurei își are rădăcinile în drama
copilăriei (asasinarea tatălui). Spirit dual al acestei lumi, omulețul roșu sintetizează
toate aceste experiențe, el este liantul poveștii în întregul ei. Dispărut din viața Laurei
la un moment dat, îi lasă ca datorie testamentară să intre pe un chat și să scrie toate
faptele petrecute de la întâlnirea la despărțirea lor.
Romanul se încheie cu un capitol, în care omulețul roșu face sinteza poveștii dintr-o
altă lume, din altă perspectivă a universului, creând și un deznodământ pentru
nefericirile Laurei.

L’OMINO ROSSO - Commenti sulla stampa italiana

„Com’è’strano l’amore a Bucarest a quarant’anni e al tempo dei social network.

Lo racconta una delle scrittrici rumene più apprezzate, che affida a un piccolo
omino rosso il compito del condurre la protagonista in un improbabile Paese
delle Meraviglie virtuale. Un’ironica e seducente storia, ambientata in una città
magicamente contraddittoria.”

Giuseppe Ortolano – Il Venerdì di Repubblica, 23 marzo, 2012, nr 1253

“È  la stessa Doina Ruşti che l'ha creato, o forse l'ha incontrato in un momento
di allucinata inspirazione, a descrivere meglio di qualsiasi critico l'effetto que fa
L'omino rosso.
Il romanzo  della rumena Doina Ruşti, il primo di cinque, pubblicato come libro
d'esordio di colei che sarebbe diventata scrittrice tra le più celebrate della
Romania post-comunista, si legge con esultanza. Con la testa que risuona di
esclamativi e gli angoli delle labbra che tremano di una risatina difficile da
trattenere. Stupefacente è il fuocco di fila di trovate di espressioni pungenti e
fulminanti che l'autrice escogita per descrivere situazioni e stati d'animo della
sua protagonista.”

Alessandra Iadicicco. La Stampa, tuttoLIBRI, No. 1815, 12 maggio

2012)

Un romanzo scritto per i fanatici delle nuove tecnologie, di internet, dei social network
e delle reti telematiche, quello di Doina Rusti, scrittirce rivelazione dell’ultima
generazione di autori romeni. È la storia di una donna sola, Laura Iosa, ormai 40enne,
costretta a lottare in un mondo di lolite, dove ragazze più giovani e più disinibite si
fanno largo, e dalla sua relazione con due strani personaggi: un omino saggio,
simpatico e bello, e un ragazzo solitario, mago dell’informatica. Bistrattata dalle case
editrici, dove cerca disperatamente di far pubblicare un suo dizionario, disillusa, Laura
scriverà la sua vita su di un social network modificando così radicalmente la sua vita:
conoscerà l’omino rosso che la prenderà per mano e la farà precipitare poco a poco in
un nuovo paradiso, virtuale e allucinante.
Il Cittadino, 16. 08. 2012

Avere 43 anni ed essere single, preda di innamoramenti platonico letterari, precarie

e bistrattate da sedicenti colleghe “inminigonnite”, vivere alla periferia di una Bucarest
sempre più incattivita non sarà di certo un festino continuo, anzi.
Laura Iosa, è tutto questo, vive tra il bigio austero e immalinconente dei palazzi
postsovietici che hanno fatto spazio a Mac Donald e Pizza Hut, più che single sta per
passare all’incombente status di zitellona, non è una donna in carriera, non è una
donna di successo, non è neanche bella.
E’ la protagonista de ”L’omino rosso”, romanzo della scrittrice rumena Doina Rusti,
appena tradotto in Italia e pubblicato dalla casa editrice Nikita, nata con lo scopo di
dare voce e parole agli autori fino a pochi anni fa celati dietro la cortina di ferro.
Da Berlino a Fiume, da Bucarest passando da Belgrado e Vladivostok per conoscerne
storie e contraddizioni, normalità, quotidianità e stravaganze.
Che ci fa un omino rosso adagiato sulla stampante in piena notte? Perché irradia tutta
quella luce? E poi perchè sa sempre cosa dire e non dire?
L’omuncoluccio del titolo compare all’improvviso nella vita di Laura, proprio mentre
lei è innamorata persa di un tale Andrei, americano, conosciuto in una chat room dove
ognuno dice la sua.
Laura è un’intellettuale seria, si illude di poter vivere di libri, di vedere pubblicata la
sua opera, combatte contro le lolite sgomitatrici e illetterate e alla fine si arrende, si
asserraglia in casa, si aliena al pc, si affaccia ogni tanto alla finestra per assistere a
qualche ruberia per strada, aspetta che Andrei chiami, preferisce donare alla rete la
sua storia quotidiana. In questo clima reso surreale dall’annichilimento riesce
addirittura ad entrare nel mondo tutto particolare dell’Alazar.
Ed è a questo punto che si legge la bravura di Doina Rusti, nel creare mondi usciti
dalle più vaste divagazioni oniriche che si possa immaginare. Personaggi che nella loro
normalità sconvolgono, che non hanno senso compiuto ma che si lasciano leggere.
Qualcuno ha parlato di Alice nel paese delle meraviglie, chi è riuscito a coglierne il
potenziale angosciante e claustrofobico lo ritroverà di sicuro in questo romanzo
straniante, nel nonsense delle situazioni. A volte si perde il filo tra le entrate e le
uscite dall’universo alternativo dell’Alazar, che forse è lo scherzo di un hacker, forse
un allucinazione da dipendenza da internet non si sa. Un romanzo consistente, con un
pizzico di mistero che fino alla fine ottiene alla perfezione l’obiettivo di lasciare basito
il lettore.
STATO, quotidiano, 29 sett. 2012

Sono diversi i motivi di interesse del romanzo di Doina Ruşti L’omino rosso, edito in
queste settimane in Italia dalla casa editrice fiorentina Nikita, alla quale va il grande
merito di far conoscere le letterature dei paesi dell’est europeo uscite dalla dittatura
dei regimi comunisti.
L’omino rosso, tradotto da Roberto Merlo, è un romanzo complesso. Sicuramente offre
un quadro della vita romena d’oggi nell’ottica di una grande città della periferia
europea come Bucarest, pur sempre la capitale del Paese. È indubbio che, come tale,
rappresenti il centro culturale di esso, portatore pertanto anche di un potere, a
cominciare da quello editoriale, per poi da qui irraggiarsi ovunque.
È in questo contesto che facciamo la conoscenza di Laura, una intellettuale che
punta, per vivere, a pubblicare con grande competenza testi adatti per le istituzioni
scolastiche e universitarie, ma si vede ben presto sminuita da giovanissime rampanti
del suo stesso sesso che, belle e ben addentro le tecniche di seduzione, hanno
guadagnato la fiducia degli uomini di potere che presiedono le case editrici di quelle
stesse istituzioni. Laura usa subito una definizione che ben si attaglia a queste ragazze
intraprendenti: Lolite. E lo fa in maniera cruda, giudicando già la prima di esse che
incontra, ben protetta per meriti sessuali, dal direttore della casa editrice, come
«fighetta illetterata ma che non molla l’osso. Alla fine della fiera, quello che voleva era
che firmassimo il libro insieme. Il procedimento è semplice: Lolita dice, in quanto
specialista, è ovvio, che il manoscritto è pieno di errori. Non ha importanza se l’ha già
letto un mucchio di gente prima di lei. Nulla ha importanza, di fronte alle lolite». Il che
dà idea di un (mal)costume diffuso, del quale comunque la realtà romena non risulta
unica: in Italia abbiamo Lolite che, grazie a favori sessuali, si sono guadagnate
addirittura il posto in parlamento e nei consigli regionali.
Il fenomeno, pertanto, è ben chiaro. Doina Ruşti, attraverso il personaggio di
Laura, che è l’io narrante della storia, lo fa per quanto attiene l’ambiente culturale del
suo paese, dandole la chiave per introdurre il personaggio in nuove dimensioni, in
particolare quelle virtuali, favorite dalla penetrazione di internet.
Accade che le delusioni accademiche di Laura la spingano a un contradditorio
rinchiudersi in se stesso davanti al computer  dando sfogo al racconto quotidiano della
sua vita: contraddittorio perché si tratterrà di uno sfogo pubblico nell’ambito di un
social network che avrà diversi effetti sia su di lei che sui suoi lettori.
Tutto nasce dal contatto con un interlocutore lontano, Andrei, che ben presto si
saprà essere a New York, un giovane romeno la cui ambizione è quella di creare una
rivista culturale che vedrebbe in Laura una collaboratrice di punta. Il rapporto tra loro
si fa sempre più frequente e si arricchisce di curiosità, soprattutto quelle di Laura nei
confronti  di Andrei, da spingerla fino all’innamoramento.
Donna sola, frustrata, ricca di sogni nonostante le disillusioni, Laura ha assoluto
bisogno di amore. Questo vuoto emerge tutto dalla sua storia, fatta di incontri, le
illusioni delle amiche, la loro sordità sentimentale, i suoi scambi epistolari elettronici,
le sue riflessioni, sfoghi, turbamenti, ricordi. Una quantità di materiali umani che
diventano patrimonio degli iscritti al social network i quali vi partecipano, come a una
sorta di telenovela, lasciando ad ogni capitolo i loro commenti.
Lo spaccato d’insieme che viene fuori è quello della Romania d’oggi, che è un paese
ormai del tutto inserito nel mondo capitalistico del consumismo e delle multinazionali
(abbiamo, oltre al mondo di internet, i Macdonald, i Pizza Hut, la festa degli
innamorati di San Valentino, fino a dieci anni prima del tutto sconosciuti e così via). E
abbiamo ancora la forte presenza di scorie del passato regime comunista e della sua
dissoluzione, che emerge in pagine di grande vivezza come questa: «Alla fine degli
anni Ottanta, quelli che pensavano a perpetuare la specie, tanto per restare in tema,
non si limitavano più solo a rubare sul posto di lavoro: ogni giorno qualcosa, non
importa cosa, perché è peccato non rubare, tanto non è di nessuno, e dall’usciere al
direttore tutti si portavano via un rocchetto di filo, una scatola di graffette, un pugno
di chiodi, perché sarebbe stata una vergogna tornare a casa a mani vuote. Nell’ultimo
periodo della dittatura comunista, la gente aveva iniziato a vendere la roba della
fabbrica o dell’officina dove lavorava: chi aveva bisogno, diciamo, di piastrelle, o
andava di notte a rubarle in un cantiere oppure, molto più semplicemente, dava dei
soldi agli operai del cantiere che le rubavano per lui».
Altri e diversi, naturalmente, sono i passaggi simili, così come altrettanti sono le
immagini inquietanti di oggi. La svolta, comunque, avviene tutta a livello virtuale.
Laura a poco a poco entra in uno spazio in cui si aggira un omino rosso. È il frutto
sperimentale di un hacker, Albert, che, partecipando al network, si inserisce nel
mondo di Laura, un mondo nuovo che avrà il nome di Alazar. È qui che sparirà alla
fine la donna. Della quale non solo non resterà traccia nel social network, ma neppure
nella vita reale della quale scriveva.
L’epilogo, infatti, è interamente riservato ai suoi interlocutori del social network,
che, a un certo momento, non leggendo più nulla di Laura si scambiano messaggi
relativi alla sua fine. E c’è chi davvero è andato a cercarla. «Ho pure cercato di
rintracciarla», scrive uno, «ma è scomparsa. Con Radio Regal non collabora più perché
ho chiamato e ho chiesto a qualcuno là». «Io ho visto quell’enciclopedia di cui parlava
sempre in uno stand della Fiera del Libro», scrive un altro ancora, «Ho chiesto di lei
alla commessa, ma non ne sapeva niente. Mi sono sempre chiesto che faccia avesse,
chi sia e ovviamente che fine abbia fatto».
Che sia scomparsa in un mondo virtuale, dove però ha finalmente scoperto
l’amore? E chi è veramente Albert, colui che le ha fatto conoscere l’omino rosso? 
Lo scioglimento del mistero lo lasciamo ai lettori.
Diego Zandel - „Orizzonti culturali italo-romeni”, no. 4, aprile 2012, anno II)

Omulețul roșu în presa românească

Omuletul rosu este un roman fermecator, conceput ingenios. Are mult adevar expus
intr-o forma plina de umor. Are personaje memorabile, intre care misteriosul omulet
rosu. Este incarcat de un realism atroce, expunind o viziune cit se poate de veridica
asupra realitatii strict contemporane, dar evadeaza in fantastic la fel de firesc precum
se ridica la cer, pe cind intindea rufe la uscat, vestita Remedios a lui Marquez.
Horia Gârbea - Ziua literară, 22 ianuarie, 2005

De fapt, Doina Rusti a scris cu curaj si talent un roman despre existenta intelectualului
contemporan care se duce intre doua "oglinzi paralele" - o realitate directa si una
perceputa prin intermediul spatiului virtual, al Internetului, unde tot mai mult
navigam. ...dincolo de originalitatea temei, romanul nu s-ar putea sustine fara
talentul, inteligenta si verva autoarei care transpar din plin.

Horia Gârbea - Ziua literară, 22 ianuarie, 2005

Omulețul roșu, alazarul, literatura, spaimele vieții, teama de ne-dragoste. Toate

povestite, unde altfel, pe un jurnal depozitat în chilia, adus pe un chat, ingenioasă
manieră narativă care permite primilor cititori să deruleze un metatext de subsol, care
va fi exploatat abil și în ultimul capitol al romanului, mult mai profitabil și mai tentant
narativ decît multe alte finaluri romanești, din momentul în care autorii au simțit
nevoia să acorde un rol privilegiat felului în care se încheie (sau nu) un roman.
Const. Dram - Vinculum vinculorum sau lumea de/pe lînga Alazar sau nu
numai despre internet și Platon, Convorbiri literare, februarie (110), 2005
Încă din primele paragrafe spiritul de observație covârșește epicul și personajul
principal devine nu Laura Iosa, ci societatea românească, surprinsă aici în culori care
variază de la păstoasa picanterie flamandă la fragilitatea prăfoasă de insectar.
Mircea Platon, Rost, februarie, 2005

Inteligența, inclusiv sub forma inteligenței artistice, i-a fost autoarei de mare folos în
alegerea formulei și, mai ales, în acoperirea acesteia în text! Un roman pe care-l
citești cu plăcerea lecturii unui roman polițist, însă cu miză estetică reală. Ce-și poate
dori mai mult un autor? Dar un cititor?
Liviu Antonesei - Timpul, martie, 2005

Unii comentatori ai Omulețului roșu au favorizat lectura în cheia "lumilor virtuale", a

Cyberlandiei, hackerilor etc. Eu prefer lectura clasică, în cheia singurătății feminine
atinse de aripa rece a eșecului sentimental. O feminitate obsedată de actuala vogă -
obraznică grotescă, impetuoasă, mercantilă - a "lolitelor" și îngrețoșată de tot ce ține
de masculinitatea vetero-mizeră. Tot lectura clasică favorizează figura Laurei și în
relațiile ei cu Lucian, Raluca, Rufă sau mentorul cenaclier, Castratu, relații care de la
un punct încolo, descurajează elanurile autoscopice și descentrează fondul confesiunii
către burlescul satiric.

Dan C. Mihăilescu - Literatura româneasca în postceausism. II. Proza.

Prezentul ca dezumanizare, cap. Realismul apocaliptic și deriziunea, Ed.
Polirom, 2006, p. 251

Omulețul roșu îi apare Laurei ca o frumoasă iluzie salvatoare ("am zis că trebuie să fii
îngerul meu"), luând ulterior formă umană "fără aripi, cu trăsături regulate și
fascinante de bărbat tânăr și ironic" și însoțind-o permanent pe eroină în căutarea
disperată a iubirii. "Domnule doctor, am 43 de ani și m-am îndrăgostit de un bărbat
tânăr, mai tânăr cu zece ani decât mine...","Am convingerea, chiar și în pofida tuturor
diagnosticelor savante, că mintea mea este întreagă și că un om normal se poate
îndrăgosti de cineva pe care nu l-a văzut niciodată.
Ioana Dragan - Bibliotecile din oglinda. Ex-libris de scriitor, Ed. All, 2007, p.
180
Ceea ce place foarte mult în romanul Doinei Ruști , în afara tribulațiilor amoroase ale
Laurei și a comentariilor acide din forum în care ghicești structuri mentale foarte bine
conturate în alter-ego-uri ale personajelor din roman, este regăsirea unei Românii
contemporane, într-o permanentă și obositoare tranziție, o țară sintetizată prin tot
ceea definește diverse pături sociale, mentalitățile cotidiene, condiția intelectualului, a
femeii în lumea bărbaților ori a oamenilor singuri.
Ioana Dragan - Bibliotecile din oglinda. Ex-libris de scriitor, Ed. All, 2007, p.
180

Romanul Omulețul roșu Doinei Ruști are elemente fantastice, fiind creat în marginea
fantasticului tradițional, îmbinat cu elemente de psihanaliză.
Mara Magda Maftei- Viața Românească, nr 5, 2005

Așadar, afișat ca o posibilă alternativă la real și avându-și geneza în proza fantastică

(de factură eliadiană), imaginarul propus de Doina Ruști suferă o evidentă înnoire de
paradigmă, conectat fiind la nevoia eroinei de a-și transcende sinele, de a se salva
prin comunicare. Laura devine o Alice pendulând între o virtuală și iluzorie Țară a
minunilor (alazar), plină de capcane semantice , și un dâmbovițean Bâlci al
deșertăciunilor.
Tudor Negoescu - Ramuri, Nr. 5-6 (1067-1068), mai-iunie 2005

Puțin lipsește acestui roman [Omulețul roșu] pentru a se înscrie în seria docu-fiction-
ului. Dar farmecul cărții provine tocmai din ceea ce lipsește: plăcerea de a plăsmui
lumi imaginare, adică realități pe care le puteți atinge cu mâna.
Mircea Mihăieș, Cotidianul, 13-14 august, 2005, p. 17

Doina Ruști și-a propus să scrie un roman, Omulețul roșu, în care să dezvăluie
ipocrizia contemporanilor într-o manieră care să-1l"prindă" și să-l amuze pe cititor. Ba
chiar să-l si înfurie uneori. A reusit admirabil. Ar fi reusit si dacă si-ar fi propus mai
mult.
Radu Voinescu - Sud, iulie-august, 2005
… O forta satirică remarcabilă de a portretiza viața culturală românească, in tot ce are
ea mai tabu. O carte care ar fi meritat premii literare si discuții mai mult decat altele.
Luminita Marcu - Ziua, 12 octombrie 2005