”În lagăr ardeau crematoriile după fiecare transport cu evrei.

Mirosea a carne arsă şi ştiam ce se

întâmplă. Se făceau apoi trieri pentru muncă şi ne rugam să nu fie de faţă doctorul Mengele (supranumit
«doctorul Moarte», n.r.), căruia îi plăcea să omoare şi să facă experimente pe evrei. Dormeam pe
pământul gol, ne spălam cu săpun făcut din grăsimea celor ucişi, iar de mâncat mâncam nişte iarbă cu
nisip în ea. Mă cufundasem într-o tăcere grea. Treceau zilnic prin faţa barăcii umbre, oameni care luau
drumul morţii” (Irina Berenstein – supravieţuitoare Auschwitz)

”Pe rampa morţii de la Birkenau cobora, în 1944 şi Cristea Hajnalca, pe vremea aceea doar o fetiţă de 13
ani. Deşi era prea mică să ştie mirosul morţii, fetiţa a simţit în aer că doamna în negru începea să muşte.
Pe ritmuri de vals, Josef Mengele, îngerul morţii, făcea prima selecţie: în stânga moartea, în dreapta,
viaţa. Gesturi scurte, frânte, nemţeşti... Ca un ordin răstit de viaţă şi de moarte. Nimeni nu ştia care din
gesturile doctorului Mengele înseamnă viaţa. Dacă ceea ce se petrecea în lagăr se putea numi viaţă.
"Stânga, dreapta, stânga, dreapta, Mengele ne-a selectat acolo şi când s-a uitat la mine mama l-a rugat
foarte mult să mă lase şi pe mine acolo pentru că, spuneau că cine merge în partea asta o să fie mai bine,
dar nu a fost aşa pentru că toţi care mergeau acolo au fost executaţi”. (A povestit Cristea Hajnalca)

”Vaietele deznădăjduite şi ţipetele de durere ale miilor de oameni nevinovaţi, deportaţi şi închişi în
lagărele de concentrare naziste, plânsetele, blestemele şi urletele lor se amestecau, toate, într-un singur şi
neîntrerupt vuiet al durerii şi disperării, al revoltei şi neputinţei. Şi totuşi, în acest unic şi neîntrerupt
vuiet, s-au auzit, de-a lungul întregii nopţi fasciste, nişte ţipete distincte, sfâşietoare, de o intensitate
gregară!” (Oliver Lustig – supravieţuitor)

”În lagărele de concentrare totul era greu, dureros de greu. Şi să flămânzeşti ani de zile, şi să fii
schingiuit zilnic, şi să n-ai unde şi cu ce te spăla, şi să porţi saboţi în picioarele goale, pline de răni, şi să nu
mai ştii nimic de ai tăi, şi să munceşti ca un sclav. Şi să fii cobai pentru experienţe. Era enorm de greu să
trăieşti şi aproape imposibil să supravieţuieşti. În lagărele de concentrare totul era îngrozitor de uniform.
Mereu şi peste tot aceleaşi garduri de sârmă ghimpată, aceiaşi stâlpi de susţinere încovoiaţi spre interior,
aceleaşi turnuri de pază cu aceiaşi SS-işti, aceleaşi barăci, aceiaşi Kapo, Block şi Lagerälteste-ri, aceleaşi
comenzi, aceleaşi înjurături şi aceleaşi pedepse, aceleaşi mizere porţii de mâncare, aceleaşi boli, aceleaşi
gemete şi blesteme. Numai der Tod, moartea, era inimaginabil de variată. În lagărele de concentrare
puteai să mori: rupt în bătăi, călcat în picioare sau izbit cu capul de zidul Bunker-ului. Puteai să mori
aruncat în prăpastie în timp ce cărai bolovani pe o creastă, aruncat de pe zid ori de pe schelă sau aruncat
peste firele de sârmă ghimpată purtătoare de curent de înaltă tensiune. Puteai să mori spânzurat de gât,
de picioare ori cu mâinile răsucite şi legate la spate. Puteai să mori sugrumat, ori înecat într-o baltă cu
mai mulţi deodată sau singur, într-o găleată cu apă. Puteai să mori schingiuit, torturat, sfâşiat de câini-
lup sau îngropat de viu în pământ, până la bărbie. Puteai să mori datorită unor injecţii făcute cu diferite
otrăvuri în venă, direct în inimă sau în plămâni. Puteai să mori împuşcat în ceafă, mitraliat, sfârtecat de
grenade sau pârjolit cu aruncătoarele de flăcări. Puteai să mori zăvorât în trenurile morţii, asfixiat în
primitive dube sau moderne camere de gazare. Puteai să mori îngheţat în căzi cu apă rece ori ţinut în
pielea goală iarna, afară, în zăpadă şi stropit din 30 în 30 de minute cu apă. Puteai să mori ars în şanţuri,
pe rug sau în crematorii. Nu se ţipa sau brusca, pentru că ar fi creat panică, 3.000 de oameni fiind greu de
stăpânit. Se vorbea frumos şi eram minţiţi foarte convingător că cei care erau trimişi spre camerele de
gazare se duceau la duşuri. Nu mai vorbim de ceea ce se întâmpla în acele camere, unde când se aruncau
granulele acelei substanţe, cum fiecare călca pe cadavrul celor morţi pentru încă o gură de aer. Dar nu
supravieţuia nici unul. Uneori naziştii erau obligaţi să folosească răngi de metal pentru a descleşta
cadavrele, pentru că în chinurile morţii se forma o piramidă, fiecare dorind să prindă ultima gură de aer.
În lagărele de concentrare, unde der Tod, moartea, era la ea acasă puteai să mori şi de moarte naturală.
Şi au murit mulţi, sute de mii, de moarte naturală: de foame …. de sete …. de epuizare …. de boală …. de
dor. Dor de copii, de părinţi, de soţie, de iubită …. Dor de casă …. de ţară …. de libertate …. dor de viaţă
…. V…I…A…Ţ…Ă!” (Oliver Lustig)
”A doua zi dimineaţă, am căutat-o. Ea mă aştepta în uşă, la infirmerie. Când a văzut că vin, a fugit spre
mine. Şi atunci, nemţii au împuşcat-o, sub ochii mei...” (Eva Agh –supravieţuitoare)

”Ţin minte că ne rugam toată ziua să scăpăm din infernul acela. Într-o zi, pe mama au luat-o şi de atunci
n-am mai văzut-o. Mai târziu am aflat că fusese dusă în camera de gazare. Eu am scăpat fiindcă eram
tânără. Îmi amintesc că a trebuit să defilez goală prin faţa celebrului doctor Mengele, iar el a decis că
puteam rămâne în viaţă, fiindcă eram bună de lucru. De multe ori ne duceau şi noaptea la muncă.
Trebuia să reparăm nişte maşinării mari, care nici nu ştiam exact la ce foloseau. Eram murdare, pline de
păduchi. Săpun nu ni se dădea şi nici măcar chiloţi nu aveam pe noi. Munceam mult, iar masa zilnică se
compunea doar din 120 g pâine, puţină margarină şi gem”. (Viorica Lauszner – supravieţuitoare)

”Un nazist lua şapca unui prizonier şi i-o arunca aproape de gardul electric. I se ordona să meargă să o ia
altfel va fi împuşcat. Prizonierul avea de ales, de fapt între două morţi: a celor care i-au aruncat şapca
sau împuşcat cu luneta din turnul de supraveghere, căci oricine sfârşea ucis dacă se apropia mai aproape
de un metru de gard”. (Mărturia unui supravieţuitor)

”Grupul meu a fost dus într-o clădire. A trebuit să ne dezbrăcăm şi o fată mi-a tăiat părul, apoi m-a ras
în cap. Cum am intrat la duş, am primit un săpun mic pe care erau gravate cuvintele „Jude Seife”. După
ce am făcut duş, o femeie ne-a spus unde ne aflăm: Sunteţi la Auschwitz 2 Birkenau, Lagăr C”. (Elly
Gross – supravieţuitoare)

”Sub mine şi deasupra mea zăceau morţii şi răniţii. Unii respirau, alţii gemeau. Brusc, am auzit un copil
strigându-şi mama. Suna de parcă ar fi fost fetiţa mea. Am izbucnit în lacrimi. Execuţiile au continuat,
iar oamenii continuau să cadă. Am început să împing cadavrele de teamă să nu fiu îngropată de vie. Dar
încercam să fac asta astfel încât poliţiştii să nu-şi dea seama. După o vreme, s-a lăsat liniştea. Se întuneca.
Germani cu automate îi împuşcau pe cei răniţi. Am simţit pe altcineva, deasupra mea, prefăcându-se a fi
mort, indiferent cât de greu era. Apoi am simţit cum ne acopereau cu pământ. Am închis ochii să-i
protejez. Când s-a întunecat de tot şi s-a lăsat liniştea - o linişte mortală, în sensul propriu al cuvântului -
[...] m-am dezgropat. Am văzut şantul umplut cu mii de oameni ucişi. M-am speriat. Ici şi colo pământul
se mişca - oameni pe jumătate vii încercau să respire. Am văzut grupuri de barbaţi, femei, copii şi bătrâni
dezbrăcaţi. Erau duşi la marginea unui şanţ şi împuşcaţi de către soldaţi. Apoi aduceau un alt grup. Am
văzut oroarea asta cu proprii ochi. Chiar dacă nu stăteam aproape de şanţ, puteam auzi urletele
groaznice ale oamenilor îngroziţi, vocile pierdute ale copiilor care plângeau «mama, mama...». Am văzut
o femeie tânără goală hrănindu-şi la sân copilul gol, când un poliţist a venit la ea, a luat copilul şi l-a
aruncat în şanţ. Mama s-a grăbit către copil. Un fascist a împuşcat-o în cap şi a căzut în şanţ. Dacă mi-ar
fi povestit cineva asta, nu aă fi crezut. Este imposibil de crezut!” (Dina Mironovna Pronichev)