MUNTELE VRĂJIT ŞI SFINXUL CU IRIŞI ARŞI

Aer şi lumină. Solitudine.

Noi nu avem piramide. Dar munţii? Eu cred că munţii sunt piramide naturale, catedrale genuine cu poteci
stâncoase. Treptele lor duc spre cer. Liniştea muntelui vrăjit urcă spre soarele răsărind şi cade cu soarele
care se stinge treptat. Ea tăinuieşte orgoliul uriaşului de piatră. Aerul viu şi lumina înaltă se strecoară ca o
plasmă printre norii albaştri. Acolo, sus, doar vulturii gustă ambrozia cerului. Oameni şi brazi. Vulturi şi
stânci. Aer şi lumină. Solitudine. Reflecţie.

Cerul iubeşte muntele.

Sinaia, oraş îndumnezeit, mai aproape de cer, ridicat pe stânca muntelui, înconjurat de înălţimi de granit. Jos
Cazinoul, Peleşul, muzeurile, hotelurile, terasele. Sus provocarea, îndrăzneala, tăria cerului. Jos oamenii.
Sus brazii şi caprele negre. La Sinaia, şi oriunde pe Valea Prahovei te simţi copleşit, prea om, în măreţia
care te înconjoară. Şi totuşi… Deşi nemişcat, muntele vorbeşte. Deşi împietrit, muntele respiră. Deşi atât de
masiv, el priveşte cerul cu dragoste şi recunoştinţă. O dragoste mută… mărturisită zilnic. Şi cerul iubeşte
muntele. Altfel nu se poate. E atât de frumos… Şi cerul, noaptea, atât de înstelat deasupra lui. Munte de
piatră să fii şi te-ai topi de drag.

Verticală de piatră sălbatică

Lângă cer şi oraş veghează el, verticală de piatră sălbatică, dominând civilizaţia văii. Privesc pe fereastra
camerei de hotel. Fac un exerciţiu de alpinism mental. Îmi înalţ privirea spre munte odată cu gândul. Mă las
(se)dus de gândul care escaladează muntele. Ca o vrajă. Oamenii rămân jos. Gândul meu, cocoţat pe
privirea-mi urcătoare, se caţără mereu, neobosit, atras de grandoarea uriaşului încremenit. Deodată, la o
răscruce, sus, pe o orizontală de granit, se izbeşte de o stâncă având chip de om. ‘Ce să fie’, aud întrebarea
gândului? Fizionomia îi este împietrită. Profil de indian. Priveşte întors, cu ochii orbi, undeva departe,
răsucindu-se spre geneză. ‘Sfinxul’, aud şoapte insistente în jurul meu. ‘Sfinxul’. ‘Este Sfinxul!’ Dar trupul?
Unde este trupul? Nu văd trupul Sfinxului. Se insinuează un gând: ‘poate că muntele întreg, muntele de sub
el îi este trup.’ „Daţi-mi un trup, voi munţilor(…). Pământule larg, fii trunchiul acestei năpraznice inimi.”
(Lucian Blaga, „Daţi-mi un trup, voi munţilor”.)

Sfinxul cu irişi arşi.

Acum înţeleg: muntele acesta frumos este trupul Sfinxului. Îmi plimb gândul pe faţa lui şi îl cercetez palmă
cu palmă. Simt cum vântul îi taie nemilos de mii de ani faţa. Ploaia îi este plâns pe piatra chipului. Riduri
adânci îi brăzdează faţa, albiile plânsului pluvial. Tristeţea-i ancestrală şi enigmatică o disting în orbitele-i
goale. Sfinxul are irişi arşi. Priveşte orb spre anistorie. Călătoresc cu el înapoi, călare pe timp. Descoperim
împreună o stâncă singuratică, mândră, conştientă de sine. În ea scanez, in nuce, capodopera. Sfinxul, sub
coaja de piatră, aşteaptă ca ploaia să-l nască şi să îi fie mamă, iar vântul şi zăpada să-l modeleze montan.
Mai târziu, el, Sfinx al zăpezilor de acolo, de sus, unde nu mor niciodată, să privească timpul şi spaţiul cu
nepăsarea eternităţii. „Nemuritor şi rece…”.

Sinaia, gura de rai a cerului. Înapoi pe pământ.

Gândul mi se întoarce în prezent odată cu cel al Sfinxului, conştient de sine acum. Enigma fiind explicată,
gându-mi revine la fereastra de unde privirea sufletului meu începuse explorarea. Deschid fereastra, dar
Sfinxul nu-l mai văd. Văd Sinaia, gura de rai a cerului, aşezată în munţii străvechi ai patriei. Se face noapte.
O mai privesc o dată şi plec să visez. Cerul înstelat este deasupra mea şi visele stau să se nască. Trebuie
doar să adorm. Noapte bună, Sfinx bătrân!
Profesor Laurenţiu Bădicioiu