FIȘĂ DE LUCRU

SUBIECTUL I                                                                                                              (50 de puncte).

Citește următorul fragment:
Lee Hamilton, jurist american, membru al Congresului vreme de peste 30 de ani (din partea Partidului
Democrat), a încercat să dea răspuns unei întrebări asupra căreia ar trebui să zăbovească, poate, și
politicienii noștri: „Care sînt atributele unui bun om politic?”. M-a amuzat să pun față-n față imaginea
ideală, propusă ca soluție la această întrebare, cu realitatea nemăsluită a scenei publice autohtone. Cum
ar trebui să fie și cum este politicianul român?
Este de la sine înțeles că un politician adevărat trebuie să fie un bun comunicator. Adică: să fie accesibil,
ușor de abordat cînd i se cere un comentariu, disponibil, fără discriminare, dinaintea oricărui
interlocutor, capabil să asculte și să dialogheze, înzestrat cu abilități retorice minimale: claritate,
cordialitate, umor. La noi, lucrurile sînt mai simple. Politicianul obișnuit nu stăpînește decît stilistica
discursului vid și pe aceea a agresivității. Or vorbește mult și spune puțin (sau nimic), ori se răstește la
preopinent, fie el gazetar sau adversar politic. Cînd mai mulți politicieni sînt adunați laolaltă, vorbesc
tare, toți odată, pe o claviatură restrînsă, de la bășcălie ieftină la injurie groasă. Să precizăm și că buna
cunoaștere a limbii materne nu face parte, pentru „ai noștri”, din calificările obligatorii ale unui bun
comunicator.
O altă calitate socotită potrivită pentru rolul de parlamentar sau de ministru este, după Lee
Hamilton, conștiința că nu este instalat pe viață în postul cu pricina. Mai devreme sau mai tîrziu, va fi
inevitabilă o retragere, o ieșire din peisaj. Or, la noi, fiecare demnitar se comportă, aproape candid, ca
unul care ne va păstori veșnic. Nu-i dă prin cap că nici el, nici „rețeaua” loialităților din jur nu au
stabilitatea eternității. Vremea contestației, a bilanțului, a evacuării mai mult sau mai puțin blînde nu
intră în calculele demnitarului român. Lui nu i se poate întîmpla să fie luat la întrebări. Nu lui! De unde
aerul suficient, suveran, impenitent al comportamentului său. Cînd o pățește, are două soluții: se declară
ori victimă politică, ori cotropit de boli drastice, necesitînd tratament imediat și prelung.
Politicianul inteligent – mai spune congresmanul american – trebuie să renunțe, măcar strategic,
dar dacă se poate și sincer, la ideea că are întotdeauna dreptate. Infailibilitatea afișată non-stop nu
convinge. Ba dimpotrivă, te face antipatic. În patria noastră, dimpotrivă, treci de prost dacă „cedezi”,
dacă asumi posibilitatea de a fi în eroare. E musai să fii clipă de clipă victorios, îndreptățit, stăpîn pe
situație. Incapacitatea de a admite că, uneori, poți greși și că nu e nimic rușinos în asta coincide  și cu o
altă caracteristică a politicianului nostru, în contrast cu portretul ideal sugerat de Lee Hamilton:
necunoașterea limitelor proprii. A limitelor personale și a limitelor tehnice impuse de funcția deținută. E
nerealist să crezi că poți face mai mult decît îți îngăduie anvergura proprie și pîrghiile puterii pe care o
deții temporar. Pentru a fi eficient, este, de asemenea, important să știi bine regulile și modul de
funcționare a „sistemului” din care faci parte, astfel încît să-l poți folosi adecvat pentru a-ți realiza
obiectivele. Pe scurt, e esențial să știi pe ce butoane ai de apăsat, pentru a atinge rezultatul scontat. La
noi, știința „butoanelor” e departe de a fi sofisticată. Tot ce trebuie să știi se reduce la o scurtă listă de
„relații” și numere de telefon. Reguli? A se slăbi! Nu sîntem sclavii lor! Sînt și ele făcute de oameni ca
noi! Scopul scuză mijloacele! Cu asemenea „machiaverlîcuri” nimic nu e imposibil. Cine nu face uz de
ele „nu știe politică”.
Nu se prea vorbește despre faptul că omul politic trebuie să dispună și de o bună condiție fizică,
de un rezervor energetic bine garnisit. Trebuie să reziste la stres, să aibă o putere de concentrare
promptă și intensă, să nu se irosească, în timpul mandatului său, în prea multe „angajamente”
colaterale. Pe agenda unui om politic responsabil nu e prea mult loc pentru hobby-uri. În ce mă privește,
nu-mi plac politicienii-colecționari (ceasuri, bijuterii, terenuri, case, mașini, lucrări de artă), sau cei
care, hodoronc-tronc, se reped să vadă un meci de fotbal prin străinătăți, sau să joace handbal, sau să
participe la curse de automobil. În asemenea cazuri, are loc, de fapt, o răsturnare culpabilă de priorități:
munca politică e cea care devine un hobby, în vreme ce bunăstarea personală, capriciile private,
„pasiunile” centrifugale, „loisir”-ul devin axa mobilizatoare a fiecărei zile.
Inutil să adăugăm că lista lui Hamilton și a oricărui om de bun-simț include, printre virtuțile obligatorii
ale politicianului, onestitatea, credibilitatea, motivația profesională autentică. Cu onestitatea stăm…
acomodant. (Vorba lui nenea Iancu: „Toți sîntem români…”.) Credibilitatea are de a face, din punctul
meu de vedere, cu o competență dovedită, într-un domeniu sau altul. Cu alte cuvinte, normal este ca,
atunci cînd intri în politică, să ai deja în spate un inventar de isprăvi durabile. Trecerea din anonimat
direct la instanță decizională nu e sănătoasă… Cît despre motivație, ea trebuie să se susțină prin
altruismul spontan al implicării tale publice. Și pofta de onoruri sau obsesia carierei pot „motiva” aprig
efortul de a da din coate, ambiția de a parveni. Dar dacă vrei să faci politică bună trebuie să ai
„strania” înclinație de a face bine altora. Celorlalți. Și să pornești la drum cu o viziune, adică orientat
spre o țintă utilă și înarmat cu un instrumentar funcțional. Restul e „ambîț” primitiv, mitocănie făloasă,
impostură.
Dacă e să rezumăm în două cuvinte toate atributele de mai sus, am putea spune că un adevărat
om politic nu trebuie să aibă decît două calități, necesare, de altfel, în orice meserie: bunătatea și
inteligența. Carevasăzică, ți se cere să-ți meargă mintea (ceea ce e altceva decît să fii „băiat dăștept”) și
să-ți placă să ajuți. Să-ți ajuți aproapele, departele, țara. Să fii un om „ales”, nu doar prin rutina
mașinăriei de vot, ci prin fire și prin uitare de sine. E greu? E ușor? Nu știu. Din păcate, privind în jur,
mi se pare cvasi-imposibil… ( ,,Cum trebuie să fie un om politic? ‘’- Andrei PLEŞU în revista ,,Dilema
veche’’)

A. Scrie pe foaia de examen răspunsul la fiecare dintre următoarele cerințe cu privire la text.
1.Explică sensul expresiei să pun față în față în text.     6 puncte                                       
2.Indică una dintre trăsăturile politicienilor potrivit concepției lui Lee Hamilton.             6 puncte                                        
3.Argumentează afirmația autorului ,,Infailibilitatea afișată non-stop nu convinge. Ba dimpotrivă, te face
antipatic. “, utilizând informațiile din textul dat.    6 puncte
4.Precizează, potrivit autorului, una dintre caracteristicile politicienilor români.     6 puncte                                      
5.Prezintă, în 30-50 de cuvinte, atitudinea pe care o are Andrei Pleșu față de modul în care își exercită
funcțiile politicienii români, așa cum se desprinde din text.             6 puncte            
Notă! Răspunsurile vor fi formulate în enunțuri 

B. Redactează un text de minimum 150 de cuvinte, în care să argumentezi dacă, în societatea

contemporană, politicienii sunt capabili să înțeleagă rostul autentic pe care îl presupune funcția lor,
raportându-te atât la informațiile din fragmentul extras din articolul Cum trebuie să fie un om politic?
de Andrei PLEŞU, cât și la experiența personală sau culturală.       (20 de puncte)                                        
În redactarea textului, vei avea în vedere următoarele repere:
– formularea unei opinii față de problematica pusă în discuție, enunțarea si dezvoltarea corespunzătoare a
două argumente adecvate opiniei și formularea unei concluzii pertinente;       14 puncte                              
– utilizarea corectă a conectorilor în argumentare, respectarea normelor limbii literare (norme de
exprimare, de ortografie și de punctuație), asezarea în pagină, lizibilitatea.   6 puncte                                    
În vederea acordării punctajului pentru redactare, textul trebuie să aibă minimum 150 de
cuvinte și să dezvolte subiectul propus.

SUBIECTUL al II-lea                                                                       ( 10  puncte)  

Prezintă, în minimum 50 de cuvinte, semnificațiile textului următor, evidențiind două trăsături ale
romantismului:
 Era-ntr-o dimineață de vară. Marea și-ntindea nesfârșita-i albăstrime, soarele se ridica încet în
seninătatea adânc-albastră a cerului, florile se trezeau proaspete după somnul lung al nopții, stâncile
negre de rouă abureau și se făceau sure, numai p-ici pe colea cădeau din ele, lenevite de căldură, mici
bucăți de nisip și piatră.
Din niște colți de stânci despre apus se ridica o mănăstire veche încunjurată cu muri, asemenea
unei cetățui, și de după muri vedeai pe ici pe colea câte-un vârf verde de plop ori de castan.
Acoperămintele țuguiete de olane mucigăite, bolta neagră a bisericii, zidurile împrejmuitoare risipite și
năpustite în risipa lor de plante grase, de furnici ce-și fondau state, de procesii lungi de gâze roșii care se
soreau cu nespusă lene, poarta de stejar de o vechime seculară, scările de piatră tocite și mâncate de
mult umblet, toate astea laolaltă te făceau a crede că este mai mult o ruină oprită curiozității decât
locuință.
În dreapta mănăstirii se ridicau dealuri cu păduri, grădini, vii, sătucene cu căsuțe albe presărate
prin dungile văilor, în stânga un drum trecea ca o cordea prin o nemărginire de lanuri verzi care se
pierdeau în depărtarea orizontului, în dreptul ei marea, a cărei suprafață era ruptă pe ici pe colea de
câte-un colț de stâncă ce ieșea de sub apă.
De-a lungul zidurilor împrejmuitoare mergeau cărărușe pe coasta dealului, curmate în cursul lor
de mușunoaie de cârtițe. Pe una din cărări vedem un călugăr bătrân mergând spre poarta mănăstirei, cu
mâinile unite după spate. Rasa i-e de șiac, e-ncins cu găitan alb, metaniile de lână spânzură c-un colț din
sân, papucii de lemn se târâie și clăpăiesc la fiecare pas. Barba albă i-e cam rară, ochii ca zărul
neexpresivi și cam tâmpiți; nimic resignat sau ascetic în el. (Mihai Eminescu - Cezara)