Articole Domeniul - Psihologie Sociala. WWW - Psihologiaonline

ARTICOLE
DOMENIUL
PSIHOLOGIE
SOCIALA
disponibile pe
http://www.psihologiaonline.ro/biblioteca-online-
mainmenu-66/330.html?task=view
REPREZENTAREA SOCIALĂ A
PARLAMENTARULUI ROMÂN
Psiholog LUCIAN ANDRIEŞ
În 1961 preluând şi reformulând un concept mai vechi, Serge Moscovici

introducea noţiunea de reprezentare socială, pe care o definea ca fiind: "un
sistem de valori, de noţiuni şi de practici relative la obiecte, aspecte sau
dimensiuni ale mediului social care permit nu numai stabilirea cadrului de viaţă
al indivizilor şi grupurilor, dar constituie în mod egal un instrument de
orientare a percepţiei situaţiei şi de elaborare a răspunsurilor." (Serge
Moscovici, La psychanalyse, son image et son public, PUF, Paris, 1961). Odată
cu acest concept se năştea în domeniul psihologiei sociale o nouă direcţie de
studiu - cea a reprezentărilor sociale.
Primit la început cu rezerve, noul concept s-a impus în decursul timpului,
dovedindu-şi utilitatea în investigarea realităţii sociale. Aria de studiu a
reprezentărilor sociale s-a diversificat şi ea în timp: de la investigarea
psihanalizei, la cea a inteligenţei, bolii mentale, sexualităţii, tehnologiei,
instituţiilor economice, sistemelor politice, etc..
După 1990 în România au avut loc schimbări importante, care au afectat
întreaga societate, ducând la modificarea instituţiilor politice şi la formarea unei
noi clase politice. După risipirea entuziasmului iniţial s-a dovedit că noile
instituţii şi oameni politici nu se ridicau la înălţimea aşteptărilor iniţiale.
Parlamentul României este un exemplu de instituţie care, investită la
început cu mari speranţe şi privită ca un instrument fundamental al noii
democraţii, a ajuns în decursul anilor de tranziţie să deţină cea mai înaltă cotă de
neîncredere a populaţiei (88 % în noiembrie 2000), ocupând astfel un loc 1 de
neinvidiat. Nici parlamentarii nu au fost scutiţi de criticile aduse instituţiei, ei
fiind consideraţi drept principalii responsabili pentru această stare de fapt. Presa
a arătat în multe rânduri neajunsurile acestei instituţii, dar mai ales,
comportamentul inadecvat al membrilor ei. Aceasta a dus, credem noi, la
erodarea în timp a imaginii parlamentarului, fapt conştientizat actualmente de
clasa politică, care şi-a propus să efectueze o serie de reforme în acest domeniu.
Biblioteca Online - Articole - 2
Pentru cercetarea noastră ne-am propus să vedem, dincolo de ce se

vehiculează în mass-media, care este reprezentarea socială a parlamentarului
român. Ipoteza de la care am pornit studiul nostru a fost că există o reprezentare
socială negativă a parlamentarului român. Din motive obiective nu am putut
efectua studiul pe un eşantion reprezentativ, astfel încât ne-am limitat la un lot
de 104 studenţi de la Facultăţile de Ştiinţe Politice din Iaşi.
Pentru efectuarea cercetării am folosit drept instrument de lucru un
chestionar. Într-o primă etapă am folosit un chestionar de pretestare care a avut
şi rolul de a aduna informaţii nu doar de a testa întrebările. În acest scop el a
cuprins mai multe întrebări deschise, trei dintre ele referindu-se la cuvintele pe
care le asociază subiecţii termenului de "parlamentar român", la calităţile şi
defectele acestuia. Ceilalţi itemi vizau diverse aspecte legate de activitatea
parlamentarilor, sfaturi adresate lor, etc. Acest chestionar a fost aplicat pe 40 de
subiecţi, în majoritate studenţi, de la facultăţi cu profile diferite, pentru a se
asigura opinii cât mai diverse. Datele strânse au fost folosite la realizarea
chestionarului final, înlocuindu-se întrebările deschise cu unele mixte. Analiza
răspunsurilor la chestionarul de pretestare a dus la abandonarea unor itemi,
modificarea altora şi apariţia unora noi. Chestionarul final a fost aplicat pe 104
studenţi de la Facultăţile de Ştiinţe Politice.
Analiza rezultatelor a arătat că principalele elemente ale reprezentării
sociale a parlamentarului român sunt: corupt, nepăsător, incompetent, imoral,
bătrân, neserios, îşi urmăreşte bine scopul, abil, bun orator, nu-şi asumă
responsabilitatea, demagog, necinstit, lipsit de bun simţ, urmăreşte doar
interesele proprii şi ale partidului, nu-şi îndeplineşte obligaţiile, munceşte
puţin, nu-şi respectă promisiunile electorale.
Elementele de mai sus ne-au confirmat ipoteza de start: reprezentarea
socială negativă a parlamentarului român.
Trecând la analiza mai detaliată a rezultatelor, am remarcat că cel mai
important termen al reprezentării este "corupt", care la rândul său este legat de
termeni precum: imoral, necinstit. Situarea corupţiei pe primul loc nu este
surprinzătoare dacă avem în vedere şi rezultatele unor sondaje de opinie care
arată că românii consideră pe cei care deţin funcţii importante în stat ca fiind
corupţi.
Incompetenţa vizează lipsa de pregătire şi profesionalism a
parlamentarilor pentru funcţia pe care o ocupă, şi este subliniată şi de sfaturile în
care li se cere reprezentanţilor noştri să renunţe la această carieră.
Termenul de bătrân are, după părerea noastră, mai degrabă o conotaţie
negativă, dacă avem în vedere că una din doleanţele subiecţilor a fost întinerirea
clasei politice şi a parlamentarilor. Astfel cuvântul "bătrân" este mai curând
asociat cu o serie de trăsături specifice vârstei cum ar fi: conservatorismul,
inerţia, teama şi rezistenţa faţă de schimbare, rigiditatea, lentoarea, orientarea
spre trecut - care, în această perioadă în care sunt necesare schimbări rapide şi
profunde, sunt considerate nepotrivite.
www.psihologiaonline.ro
Nepăsarea poate fi pusă în legătură cu dezinteresul faţă de alegători şi de

problemele ţării (care reprezintă alte elemente din caracterizarea
parlamentarilor). Neseriozitatea este reflectarea comportamentului
parlamentarilor care nu dau dovadă de constanţă şi nu obişnuiesc să-şi respecte
promisiunile.
Calităţile parlamentarilor, în număr de trei - îşi urmăreşte scopul, abil,
bun orator - sunt caracteristici care constituie un avantaj pentru orice politician.
Ceea ce se poate remarca este că aceste calităţi nu reprezintă aspecte clar
pozitive (cum ar fi: harnic, altruist, bun, onest, etc.), astfel încât aceste calităţi
pot aparţine la fel de bine unor personaje negative.
Defectele identificate de subiecţi la parlamentarii români au fost: nu-şi
asumă responsabilitatea, demagog, necinstit, lipsit de bun simţ. Pe primul
loc s-a situat neasumarea responsabilităţii, o problemă îndelung discutată de-a
lungul celor 11 ani postdecembrişti. Demagogia face parte, fără îndoială din
arsenalul politicienilor de pretutindeni, nu doar de la noi, aşa încât nu ar trebui
să ne mire această caracteristică.
Lipsa de bun simţ credem că poate fi pusă în legătură cu o serie de
comportamente ale aleşilor noştri care au nemulţumit opinia publică: majorările
de salarii, desele deplasări în străinătate, privilegiile pe care şi le-au creat, etc..
Celelalte elemente, care ţin şi ele de această reprezentare negativă -
urmărirea intereselor proprii şi ale partidului, neîndeplinirea obligaţiilor,
faptul că muncesc puţin - întregesc, dacă putem spune aşa, o imagine care nu
este deloc măgulitoare şi care ar trebui să dea de gândit.
Unul din itemii chestionarului cerea subiecţilor să dea două sfaturi
parlamentarilor, iar rezultatele au confirmat elementele obţinute la restul
itemilor. Dintre sfaturi am selectat câteva care credem că sunt suficient de
semnificative: "Să fure mai puţin", "Să muncească mai mult şi să vorbească mai
puţin", "Asumaţi-vă greşelile făcute", "Să renunţe la demagogie", "Să renunţe la
politică", "Faceţi ceea ce doriţi însă nu pe banii publici", "Să nu uite pentru ce
au fost votaţi".
Ceea ce este frapant la această reprezentare a parlamentarului român este
faptul că nu există nici un element care să indice că această reprezentare aparţine
parlamentarului şi nu altcuiva. Termeni ca "reprezentant al poporului", "ales",
nu apar deloc. Ei nu au fost incluşi în listele de cuvinte din chestionarul final
pentru că la pretestare au însumat doar 6 alegeri din 271, adică 2,2 %. Pe de altă
parte multe sfaturi sugerau parlamentarilor să renunţe la această carieră. Aceste
rezultate ne-au dus la concluzia că parlamentarii români nu sunt consideraţi ca
fiind adevăraţi oameni politici, nerecunoscându-li-se în fapt calitatea de
reprezentanţi ai poporului aşa cum precizează Constituţia: "În exercitarea
mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului." (art. 66). De altfel
acest lucru se regăseşte şi în opinia majoritară că parlamentarii îşi urmăresc doar
propriile interese şi pe cele ale partidului.
Oricum, în final, credem că ceea ce contează este faptul că există în

mintea subiecţilor o reprezentare negativă a parlamentarului român. Şi deşi
această cercetare a vizat doar un eşantion restrâns şi limitat, considerăm că, în
mare, această imagine negativă s-ar putea regăsi şi la nivelul întregii populaţii.
Neîncrederea pe care o indică sondajele de opinie în instituţia Parlamentului, şi
cota la care se află aceasta (88 % în noiembrie 2000) ar trebui să constituie un
motiv de îngrijorare. În această privinţă suntem de acord cu ceea ce afirmau Ana
Stoica-Constantin şi Ticu Constantin: “Opiniile, credinţele, prejudecăţile
indivizilor faţă de o instituţie influenţează, dacă nu hotărăsc, atitudinile şi
conduita acestora faţă de instituţia respectivă, care pot fi de devotament,
respect, susţinere sau dimpotrivă. Prin aceasta, cetăţenii pot contribui la
consolidarea poziţiei şi a rolului acelei instituţii, sau, dimpotrivă, la slăbirea
acestora, prin ne-colaborare, boicot sau chiar opoziţie manifestă.” (Ana Stoica-
Constantin şi Ticu Constantin, Trei instituţii ale statului (Armata, Poliţia şi SRI)
în percepţia populaţiei tinere, în Revista Psihologia Socială, Ed. Polirom, Iaşi,
nr.3, 1999).
Nu avem nici o îndoială că această reprezentare socială negativă a
parlamentarilor se răsfrânge în mod direct asupra instituţiei, afectând nu doar
încrederea cetăţenilor în ea ci şi prestigiul acesteia.
Pe de altă parte nu putem să nu recunoaştem că acest portret negativ
vizează parlamentarii luaţi în general. Nu ştim câţi dintre parlamentari pot fi
strict caracterizaţi prin acest profil, dar nu este nici o îndoială că aceste trăsături
le aparţin într-un grad mai înalt sau mai redus. După cum nu punem la îndoială
faptul că în Parlament se află şi oameni cinstiţi, oneşti, care vor într-adevăr să
facă ceva pentru ţară. Din păcate se pare că ei sunt copleşiţi de ceilalţi şi în plus
trăsăturile negative de caracter se observă în general mai uşor decât cele
pozitive, cel puţin în ceea ce priveşte activitatea parlamentarilor.
Această reprezentare negativă s-a format în timp şi la ea a contribuit din
plin comportamentul parlamentarilor care, prin diverse acţiuni, au creat un
curent de opinie nefavorabil lor. Bineînţeles că toate acestea nu ar fi fost posibile
dacă mijloacele de informare nu le-ar fi mediatizat intens. Este cert că mass-
media a avut un rol extrem de important în crearea acestei imagini negative, ea
fiind acuzată în acest sens, dar nu putem face totuşi abstracţie de faptul că la
baza ştirilor s-au aflat lucruri reale. Absenteismul, scandalurile privind
imunitatea, participarea în A.G.A., măririle de salarii, legile care nu sunt votate
la timp şi multe altele nu sunt invenţii ale presei.
Pe de altă parte ne punem întrebarea dacă la această reprezentare negativă
nu contribuie şi efectul mulţimii, descris magistral de Gustave Le Bon, şi care
face ca o mulţime să fie întotdeauna inferioară calitativ membrilor ei
componenţi luaţi individual. După cum spunea Le Bon: “Vom regăsi la
adunările parlamentare caracteristicile generale ale mulţimilor: simplismul
ideilor, iritabilitatea, sugestibilitatea, exagerarea în sentimente, influenţa
predominantă a conducătorilor.” (Gustave Le Bon, Opiniile şi credinţele, Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1995), şi tot el menţiona: “Opera mulţimii este

pretutindeni şi întotdeauna mai prejos decât cea a individului izolat” (op. cit).
Aşa cum am văzut, din cercetarea efectuată a reieşit clar caracterul
negativ al reprezentării sociale a parlamentarului român. Cu toate acestea având
în vedere eşantionului utilizat, numărul destul de mic de subiecţi, faptul că ei
reprezintă doar un segment redus al studenţilor, este greu de spus în ce măsură
se pot generaliza rezultatele constatate de noi. Avansăm aici ipoteza că având în
vedere gradul mare al neîncrederii în Parlament, dar şi un anumit dezinteres faţă
de fenomenul politic, constatat de sondajele de opinie, reprezentarea socială a
parlamentarului la nivelul populaţiei are tot un caracter negativ. Cel mai
probabil diferenţele vor apărea la nivelul elementelor reprezentării, acestea
putând fi diferite iar ierarhia acestora să fie schimbată. Pe de altă parte suntem
aproape siguri că unele dintre elementele reprezentării se vor menţine, chiar
dacă vor avea o importanţă diferită. Rămâne însă ca această ipoteză să fie
verificată de o eventuală cercetare ulterioară realizată pe un eşantion
reprezentativ. Aceasta ar putea valida, sau invalida, rezultatele noastre, oferind
în acelaşi timp un punct de plecare pentru cei care ar fi eventual interesaţi de
îmbunătăţirea imaginii acestei instituţii şi a membrilor ei. Un astfel de studiu ar
putea aprofunda cauzele care stau la baza acestei imagini negative. În acelaşi
timp credem că eventualele cercetări nu ar trebui să se reducă doar la instituţia
Parlamentului şi a parlamentarului, ci ele ar trebui extinse şi la alte instituţii ale
statului, mai ales dacă avem în vedere că multe din acestea au cote destul de
mari de neîncredere în sondajele de opinie. Credem că nişte studii paralele,
imagine reală – imagine ideală, ar putea constitui puncte de plecare în luarea
unor măsuri care să readucă încrederea cetăţenilor în aceste instituţii.
Publicat în revista Psihologia, nr. 5/2001
Biblioteca Online
AUTO-STEREOTIPUL ETNIC LA LICEENII BÂRLĂDENI
Viorel Robu,
Universitatea ,,Petre Andrei” din Iaşi,
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei
Introducere. O serie de cercetări româneşti de etnopsihologie au fost realizate de L. M. Iacob

(2003) (auto-imaginea românilor şi hetero-imaginea despre români), I. P. Vasilescu (1997,
1998) (specificul psihologic al românilor din diferite regiuni istorico-geografice, surprins prin
intermediul Chestionarului de Personalitate Berkeley), P. Popescu-Neveanu şi colaboratorii
(1997) (specificul psihologic al românilor, comparativ cu specificul psihologic al altor etnii –
maghiari, germani, rromi), S. Chelcea şi colaboratorii (1996, 1998) (auto-stereotipul etnic la
studenţii români şi la elevii de vârstă şcolară mică), ş.a.
O cercetare întreprinsă de S. Chelcea, actualmente profesor la Institutul Naţional de
Informaţii, şi de colaboratorii săi a vizat auto-stereotipul etnic la elevii de vârstă şcolară mică,
prin investigarea unui eşantion de 160 elevi în clasa a IV-a dintr-o şcoală bucureşteană (vezi
Chelcea şi colab., 1998). Este posibil, însă, ca odată cu înaintarea în vârstă, stereotipurile
elevilor români despre propria lor etnie, care contribuie la configurarea treptată a
sentimentului de identitate naţională şi de apartenenţă la un grup etnic şi cultural, să-şi
modifice conţinutul şi polaritatea (negativă sau pozitivă), fapt care poate fi asociat experienţei
şi maturizării personalităţii, pe care creşterea în vârstă le prilejuieşte.
Astfel, la elevii de liceu, conţinutul auto-stereotipului etnic ar putea fi îmbogăţit cu noi
elemente, producându-se, practic, o restructurare a vechilor conţinuturi. Astfel de transformări
sunt posibile, în primul rand, datorită lărgirii câmpului de activitate al gândirii adolescentului,
apoi datorită maturizării, sub aspectul operaţiilor şi al achiziţilor, al proceselor mnezice, care
facilitează evocarea activă a experienţelor personale şi/sau colective trăite anterior sau a
informaţiilor dobândite. Un rol important îl poate juca şi dezvoltarea vocabularului activ.
***
Scopul cercetării. Prin cercetarea pe care am întreprins-o, ne-am propus identificarea auto-
stereotipului etnic în rândul liceenilor bârlădeni. Prin aplicarea unui chestionar de atribute
etnice de construcţie proprie, am obţinut o colecţie de răspunsuri care au fost prelucrate în
vederea identificării conţinutului auto-stereotipului etnic pozitiv la liceenii bârlădeni,
respectiv a celui negativ.
***
Participanţi. Rezultatele pe care le vom prezenta în cadrul acestei lucrări provin din
prelucrarea datelor obţinute de la un număr de 65 de elevi din trei clase (una de-a XI-a şi două
de-a XII-a), de la Colegiul Naţional ,,Gheorghe Roşca Codreanu” din Bârlad. Dintre aceştia,
40 au fost de sex masculin şi 25 de sex feminin.
***
Chestionarul de atribute etnice utilizat pentru colectarea datelor. Datele, pe baza cărora
am identificat şi am descris auto-stereotipul etnic al liceenilor bârlădeni au fost obţinute prin
administrarea unui chestionar de atribute entice, în anul 2005. Procedeul listei de atribute
(check-list) este cea mai răspândită metodă de măsurare a stereotipurilor etnice şi a furnizat
cele mai multe cunoştinţe despre structura, stabilitatea şi schimbarea acestora (Chelcea, 1998).
Biblioteca Online
Chestionarul de atribute etnice a cuprins o listă cu 36 de atribute (trăsături psiho-morale

pozitive sau calităţi, respectiv negative sau defecte), distribuite randomizat într-un tabel, în
care ultimele două coloane corespund variantelor de răspuns (DA/NU). Elevii au avut sarcina
de a bifa un ,,X” în coloana corespunzătoare lui DA sau în cea corespunzătoare lui NU, după
cum considerau că trăsătura respectivă este sau nu prezentă la români. Aceştia trebuiau să
răspundă gândindu-se la români ca la o etnie în întregul ei şi nu la cei mai buni sau mai răi
dintre membrii ei.
Trăsăturile psiho-morale, care au fost incluse în chestionar, au fost selectate dintr-o listă
iniţială mai lungă, rezultată în urma unei pretestări pe un grup de 23 de elevi în clasa a XI-a de
la colegiul bârlădean în care am efectuat cercetarea propriu-zisă. Elevilor li s-a cerut ca,
referindu-se la români ca grup etnic în ansamblu său şi nu la cei mai buni sau cei mai răi
dintre membri, să enumere cinci atribute (atât calităţi, cât şi defecte), prin care ar putea fi
caracterizaţi românii. Ulterior, lista de caracteristici rezultată din răspunsurile elevilor a fost
supusă unei analize de conţinut, reţinându-se 36 de atribute (gramatical, încadrabile în
categoria morfologică a adjectivelor), în ordinea descrescătoare a frecvenţelor de apariţie. În
selecţia adjectivelor indicate de elevi, s-a ţinut cont de inteligibilitatea şi de frecvenţa utilizării
acestora în vorbirea curentă (în acest sens, s-a lucrat cu ultima ediţie a Dicţionarului
Explicativ al Limbii Române, 1996), precum şi de aspectul includerii în proporţii egale a
atributelor psiho-morale pozitive, respectiv a celor negative.
***
Rezultate. În vederea evidenţierii auto-stereotipului etnic în rândul liceenilor bârlădeni care
au fost chestionaţi, am calculat frecvenţele răspunsurilor DA, pentru fiecare dintre cele 36 de
trăsături psiho-morale (18 pozitive şi 18 negative), care au fost incluse în lista de atribute
etnice. Polaritatea fiecăruia dintre atribute a fost indicată prin semnele ,,+”/,,-”, care au fost
trecute între paranteze. Datele obţinute sunt prezentate în Tabelul I.
Tabelul I
Frecvenţe Frecvenţe
Românul este: Românul este:
absolute DA absolute DA
inventiv (+) 62 prevăzător (+) 24

snob (-) 30 cooperant (+) 48
cult (+) 37 egoist (-) 46
cinstit (+) 9 îngâmfat (-) 39
bârfitor (-) 60 distant (în relaţiile interpersonale) (-) 14
nesociabil (-) 10 cinic (-) 28
energic (+) 54 politicos (+) 36
misogin (-) 10 răzbunător (-) 42
mincinos (-) 55 ipocrit (-) 42
arţăgos (-) 49 religios (+) 45
xenofob (-) 7 harnic (+) 46
demn (+) 36 ordonat (+) 27
calm (+) 24 ambiţios (+) 57
răbdător (+) 26 hoţ (-) 47
inadaptabil (-) 12 lăudăros (-) 57
curajos (+) 56 deştept (+) 56
puternic (emoţional) (+) 54 profund (+) 36
zgârcit (-) 43 individualist (-) 51
2
Biblioteca Online
În ordinea descrescătoare a frecvenţelor răspunsurilor de DA, auto-stereotipul etnic

pozitiv a cuprins următoarele calităţi atribuite de liceenii bârlădeni: românii sunt inventivi,
ambiţioşi, curajoşi şi deştepţi, puternici emoţional şi energici. Pe următoarele trei locuri, s-au
aflat următoarele atribute: cooperanţi, harnici şi religioşi. În fine, pe ultimele patru locuri, am
obţinut că românii sunt: culţi, demni, politicoşi şi profunzi.
La acest tablou, s-a adaugat o serie de trăsături psiho-morale, derivate din analiza
frecvenţelor răspunsurilor de NU pentru atributele negative, care au fost incluse în lista
prezentată liceenilor. Astfel, între 78 şi 89 % dintre elevii chestionaţi au respins ideea că
românilor le sunt caracteristice trăsături psiho-morale negative (defecte), precum:
misoginismul, nesociabilitatea, xenofobia, inadaptabilitatea şi distanţa în relaţiile
interpersonale.
Auto-stereotipul etnic pozitiv, care a fost conturat din răspunsurile liceenilor bârlădeni
chestionaţi, a fost consistent, într-o anumită măsură, cu cel evidenţiat de S. Chelcea şi
M. Moţescu (1996, 1998). Cei doi autori au chestionat, utilizând un inventar de atribute
etnice, 236 de studenţi, din patru unităţi de învăţământ superior, cu profile diferite (Bucureşti
– 109 studenţi şi Timişoara – 127 studenţi). Datele, pe care le-au obţinut, au evidenţiat
următoarele trăsături psiho-morale: ospitalitatea şi firea dechisă (atribuite de toate grupurile
de studenţi), colectivismul, altruismul, vitejia, firea veselă/deschisă şi simţul artistic (atribuite
de patru dintre cele cinci grupuri de studenţi), toleranţa faţă de străini, prietenia, omenia,
recunoştinţa, curajul, religiozitatea şi inventivitatea (atribuite de către trei grupuri),
inteligenţa, calmul, sinceritatea, faptul de a fi demni de încredere şi frumuseţea fizică
(atribuite de două grupuri de studenţi), respectiv hărnicia, faptul de a fi gospodari, modestia,
cumpătarea, optimismul, hotărârea, cinstea, raţionalitatea, curăţeania fizică şi păstrarea
demnităţii naţionale (atribuite de un singur grup de studenţi).
Dintre atributele etnice pozitive, care au fost evidenţiate în cercetările întreprinse de
Chelcea şi Moţescu (1996, 1998) pe studenţi români, şase (inventivitatea, toleranţa faţă de
străini, curajul, religiozitatea, hărnicia şi inteligenţa) s-au regăsit, aproape sub aceleaşi
denumiri (inventiv, faptul de a nu fi xenofob, curajos, religios, harnic şi deştept), şi printre
trăsăturile psiho-morale care au compus auto-stereotipul etnic pozitiv al liceenilor bârlădeni
pe care i-am chestionat. De asemenea, vitejia, identificată ca fiind o trăsătură psiho-morală
foarte importantă în structura auto-stereotipului etnic pozitiv la studenţi, a fost apropiată de
curaj, atribuit românilor de peste 86 % dintre liceenii bârlădeni pe care i-am chestionat.
Amintind şi de ancheta întreprinsă de Chelcea şi colaboratorii săi (1997), pe un eşantion
de elevi de clasa a IV-a dintr-o şcoală bucureşteană, prin care autorul a vizat studiul auto-
stereotipului etnic, trebuie să precizăm că, atât elevii de vârstă şcolară mică, cât şi liceenii par
a-i vedea pe români ca fiind harnici (aproximativ 29 % dintre şcolarii bucureşteni de clasa a
IV-a, respectiv 71 % dintre liceenii bârlădeni).
În ceea ce priveşte auto-stereotipul etnic negativ (defectele), din analiza răspunsurilor de
DA, pe care le-au dat liceenii bârlădeni chestionaţi, a rezultat, în ordinea descrescătoare a
frecvenţelor, următoarele trăsături psiho-morale negative atribuite românilor: bârfitor,
lăudăros, mincinos, individualist, arţăgos (irascibil), hoţ, egoist, zgârcit, răzbunător, ipocrit,
respectiv îngâmfat. La acest tablou, s-au adaugat o serie de trăsături psiho-morale negative,
care au fost derivate din analiza frecvenţelor răspunsurilor de NU pentru atributele pozitive,
care au fost incluse în lista prezentată liceenilor, după cum urmează: necinstit (86.15 % dintre
liceeni nu au considerat cinstea ca fiind o trăsătură psiho-morală pozitivă a românilor, ca grup
etnic), agitat (neliniştit) şi neprevăzător (impulsiv) (câte 63 % dintre liceeni au considerat că
românul nu este calm, respectiv prevăzător), nerăbdător (60 % dintre liceenii chestionaţi nu
au considerat că românii sunt răbdători) şi dezordonat (58.46 % dintre liceenii chestionaţi nu
au atribuit ordinea ca fiind o calitate a românilor).
3
Biblioteca Online
Dintre trăsăturile psiho-morale negative enumerate mai sus, hoţia, minciuna, tendinţa de
a fi dezordonaţi şi îngâmfarea s-au regăsit (în diferite proporţii, situate sub 10 %) şi printre
atribuirile elevilor de vârstă şcolară mică, investigaţi de Chelcea şi colab. (1997).
Pe de altă parte, comparând rezultatele obţinute pe lotul nostru de elevi bârlădeni cu cele
obţinute pe lotul de studenţi bucureşteni şi bănăţeni, investigat de Chelcea şi Moţescu (1996,
1998), am obţinut următoarele suprapuneri, în ceea ce priveşte trăsăturile psiho-morale
negative (defecte) atribuite românilor: dezordonaţi/ dezorganizaţi, neprevăzători/nechibzuiţi,
egoişti şi individualişti.
***
O nuanţare, care ni s-a părut utilă pentru interpretarea rezultatelor cercetării noastre, a fost
obţinută, prin stabilirea unei corespondenţe între atribuirile făcute de liceenii bârlădeni, cu
privire la trăsăturile psiho-morale pozitive (calităţi), respectiv negative (defecte) ale
românilor, ca grup etnic pe de o parte şi, pe de alta, stilurile personalităţii, operaţionalizate
prin itemii Chestionarului Berkeley (tabelul II):
Tabelul II
Stil caracteristic personalităţii Atribute pozitive/negative indicate de liceenii bârlădeni

(Chestionarul Berkeley) (frecvenţele răspunsurilor DA)
Stilul expresiv Românul este: energic, sociabil, nerăbdător
Stilul interpersonal Românul este: cooperant, egoist, apropiat, politicos, lăudăros
Stilul de muncă Românul este: ambiţios, harnic, ordonat, neprevăzător (impulsiv)
Stilul emoţional Românul este: arţăgos, adaptabil, puternic emoţional, agitat / neliniştit,
Stilul intelectual Românul este: inventiv, cult, deştept, profund
Chestionarul Berkeley, tradus şi adaptat în România de profesorii P. Popescu-Neveanu

şi I. Mânzat, cuprinde 35 de itemi (adjective), care descriu profilul personalităţii unui individ
prin intermediul a cinci stiluri (domenii ale funcţionării psihice şi sociale), inspirate de
celebrul model Big Five: stilul expresiv, stilul interpersonal, stilul de muncă, stilul emoţional
şi stilul intelectual (pentru mai multe detalii, vezi Vasilescu, 1997; Popescu-Neveanu şi
colab., 1997).
Datele obţinute în urma analizei răspunsurilor pe care le-au dat liceenii bârlădeni
chestionaţi, pentru atribute (pozitive sau negative), care ar putea fi reunite sub denumirea de
stil interpersonal (precum, cooperant, apropiat – opusul lui distant – sau politicos), au indicat
rezultate consistente, într-o anumită măsură, cu cele obţinute de I. P. Vasilescu (1997). Acest
autor a chestionat un număr de 1869 de tineri şi adulţi români (femei şi barbaţi) din Muntenia,
Oltenia, Banat, Moldova, Crişana, Maramureş şi Ardeal, utilizând Chestionarul Berkeley.
Datele, pe care le-a obţinut, au indicat un stil interpersonal al românilor ,,cald şi înţelegător,
atent şi delicat”, cu mici diferenţe între regiunile istorico-geografice luate în calcul.
Comparând rezultatele obţinute de noi cu cele evidenţiate de studiul lui Vasilescu (1997), am
observat că energia pare să fi fost elementul comun dominant pentru stilul expresiv al
românilor.
Alte caracteristici, rezultate din analiza răspunsurilor liceenilor bârlădeni chestionaţi, pe
care le-am considerat ca descriind stilul expresiv al românilor, au fost: sociabilitatea şi
nerăbdarea.
Din răspunsurile elevilor pe care i-am chestionat, a rezultat că stilul de muncă al
românilor ar putea fi caracterizat prin: ambiţie, hărnicie, dar şi printr-o anumită impulsivitate
în luarea deciziilor sau în acţiuni. Conform datelor raportate de Vasilescu (1997), 57.2 %
dintre cei 1869 de români chestionaţi s-au caracterizat ca fiind dedicaţi muncii.
4
Biblioteca Online
Stilul emoţional al românilor, aşa cum a fost derivat din răspunsurile liceeniilor
bârlădeni la chestionarul de atribute etnice, s-a caracterizat prin adaptabilitate şi control
emoţional (peste 83 % dintre elevii chestionaţi de noi au indicat că românul este puternic
emoţional), dar şi printr-o anumită irascibilitate (peste 75 % dintre liceeni au indicat DA la
atributul arţăgos), respectiv agitaţie/nelinişte (63 % dintre liceenii chestionaţi nu au inclus
calmul printre trăsătură psiho-morale pozitive ale românilor). Nu este foarte clar dacă
rezultatul la care ne-am referit anterior reflectă un mod de a fi al românilor sau o caracteristică
a acestora, care ar putea fi legată de stresul provocat de problemele economice şi sociale
cotidiene cu care mulţi se confruntă.
În fine, pentru stilul intelectual al românilor, datele, pe care le-am obţinut, au indicat ca
fiind definitorii: inventivitatea, faptul de a fi culţi, deştepţi (aici, în sensul de ingenioşi,
descurcăreţi în diverse situaţii) şi profunzi în gândire.
***
Sistematizând rezultatele pe care le-am obţinut, am observat că 12 dintre cele 18 trăsături
psiho-morale pozitive, conţinute în chestionarul de atribute etnice, au fost atribuite românilor,
văzuţi ca grup etnic, de peste 50 % dintre liceenii ieşeni chestionaţi, în timp ce şapte dintre
cele 18 trăsături psiho-morale negative au fost atribuite românilor de mai puţin de 50 % dintre
liceenii bârlădeni chestionaţi. În total, a rezultat un număr de 19 dintre cele 36 de trăsături
psiho-morale (pozitive sau negative), care au fost atribuite românilor într-un sens favorabil.
Astfel, românii au fost văzuţi ca fiind: inventivi, ambiţioşi, curajoşi, deştepţi, puternici
emoţional, energici, cooperanţi, harnici, adaptabili, religioşi, morali, culţi, demni, politicoşi,
profunzi, sociabili şi apropiaţi (în relaţiile interpersonale), fără tendinţa de a fi misogini sau
xenofobi.
Rezultatele, pe care le-am obţinut, par să exprime tendinţa liceenilor bârlădeni
chestionaţi de a avea o imagine (percepţie) mai degrabă pozitivă decât negativă despre români
ca etnie. Aceste rezultate amintesc de noţiunea de socio-centrism patriotic, despre care
atrăgea atenţia J. Piaget şi A. Weil, într-o lucrare din 1951 şi care a fost evidenţiat, la noi, prin
studiile întreprinse de S. Chelcea şi colaboratorii săi (1996, 1998).
Rezultatele pe care le-am obţinut au mai sugerat faptul că o serie de elemente comune
par a se regăsi în auto-stereotipul etnic al tuturor românilor, indiferent de vârstă sau de zona
istorico-geografică. Astfel, în cercetarea pe care am întreprins-o, am constatat că hărnicia şi
inteligenţa, ca trăsături psiho-morale pozitive, sunt atribuite românilor atât de elevii de vârstă
şcolară mică, cât şi de liceeni şi de studenţi.
***
Discuţii şi concluzii. Izvoarele teoretice şi metodologice ale acestei cercetări au fost
reprezentate de o serie de studii româneşti, care s-au centrat pe identificarea şi pe prezentarea
comparativă a stereotipurilor etnice ale românilor de etnie română despre ei înşişi sau ale
românilor de alte etnii despre români. Majoritatea studiilor, însă, au utilizat, ca instrument
metodologic, Chestionarul Berkeley, aplicat pe românii din diferite regiuni istorico-geografice
şi de etnii diferite. Semnalăm şi studii care au utilizat liste de atribute generate de subiecţi sau
preformatate, cu un dispozitiv de răspuns de tip scală Likert sau scală procentuală. Obiectivele
acestor studii au vizat identificarea auto-stereotipurilor şi a hetero-stereotipurilor – ca
elemente ale reprezentării naţionale a românilor (Chelcea, Moţescu, Gherghinescu şi Chiran,
1995), identificarea asemănărilor şi deosebirilor între românii din diferite regiuni istorico-
geografice, în ceea ce priveşte stilurile de personalitate (Vasilescu, 1997, 1998) sau
identificarea aspectelor emoţionale şi comportamentale de acceptare sau de respingere a altor
grupuri etnice, prezente la populaţia românească din diferite zone ale ţării (Tudor, Chiran şi
Scorţan, 1996).
5
Biblioteca Online
Prin cercetarea de faţă, am căutat să surprindem stereotipurile etnice despre români în

rândul liceenilor, subliniind o serie de elemente de conţinut comune cu cele ale stereotipurilor
elevilor de vârstă şcolară mică şi cu cele ale studenţilor români, din alte regiuni ale ţării.
Comparaţiile cu rezultatele cercetărilor întreprinse de S. Chelcea şi de colaboratorii săi
(1996, 1998), pe eşantioane de elevi sau de studenţi din Muntenia şi Banat, au evidenţiat o
serie de consistenţe, în ceea ce priveşte trăsăturile psiho-morale pozitive şi negative atribuite
românilor, ca grup etnic. Ne referim la: inventivitate, toleranţa faţă de străini, curaj,
religiozitate, hărnicie, nechibzuinţă, egoism, individualism (trăsături identificate atât în
atribuirile făcute de liceeni, cât şi în cele făcute de studenţi) sau la hărnicie, hoţie, minciună
(trăsături identificate atât în atribuirile făcute de liceeni, cât şi în cele făcute de elevii de vârstă
şcolară mică).
Bibliografie:
1. Chelcea, S., Moţescu, M. (1996). Stereotipurile etnice ale studenţilor – aplicarea

Inventarului de Atribute Etnice pentru studiul identităţii naţionale. Revista de
Psihologie, nr. 1-2. Bucureşti: Editura Academiei.
2. Chelcea, S. (coord.) (1998). Memorie socială şi identitate naţională. Bucureşti: Editura INI.
3. Iacob, L. (2003). Etnopsihologie şi imagologie. Iaşi: Editura Polirom.
4. Institutul de Lingvistică ,,Iorgu Iordan” al Academiei Române (1996). Dicţionarul
explicativ al limbii române (ediţia a II-a). Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic.
5. Popescu-Neveanu, P., Mânzat, I., Puiu-Vasilescu, I., Tudor, S., Chiran, R., Craiovan, P.
(1997). O abordare teoretică şi metodologică a etnopsihologiei poporului român.
Revista de Psihologie, t. 43, nr.3-4. Bucureşti: Editura Academiei.
6. Tudor, S., Chiran, R., Scorţan, I. (1996). Relaţiile interetnice în reprezentarea socială a
românilor care trăiesc în diverse zone ale ţării. Revista de Psihologie, nr. 4. Bucureşti:
Editura Academiei.
7. Vasilescu, I. P. (1997). Românii despre ei inşişi. Studiu de teren. În Zlate, M. (coord.).
Psihologia vieţii cotidiene. Iaşi, Editura Polirom.
8. Vasilescu, I.-P. (1998). Românii. Asemănări şi diferenţe interregionale. Studiu de teren.
Revista de Psihologie, nr. 3-4. Bucureşti: Editura Academiei.
Aparut in Volumul cu lucrările celei de-a V-a ediţii a Simpozionului Naţional

KREATIKON, Editura Performantica, Iaşi, 2008
6
Psihologia Online Biblioteca Online
Cazul “Larisa Chelaru”:
Studiu privind formarea si evocarea amintirilor de tip flash
Andreea Tutu
Amintirile de tip flash sunt acele amintiri detaliate si stabile in timp care fac referire la contextul in care a fost
receptata stirea despre un eveniment public important (Brown & Kulik, 1977 apud Curci, 2001). Se presupune ca
aparitia acestui tip de amintiri autobiografice este influentata de o serie de factori emotionali (ex.: intensitatea
emotiei traite in momentul aflarii vestii, gradul de surpriza etc.) si sociali (ex.: interesul pentru relatarile ulterioare
privind stirea, gradul de impartasire sociala etc.).
Cercetarea de fata investigheaza amintirile formate in legatura cu moartea Larisei Chelaru. Participantii au
completat cu doua ocazii (la 12 luni si la 15 luni dupa producerea evenimentului) un chestionar de memorie care a
inclus evaluarea detaliilor contextuale reamintite.
Rezultatele au aratat faptul ca persoanele care traiesc in arealul (comunitatea restransa) in care a avut loc
evenimentul si-au reamintit foarte clar circumstantele in care au aflat pentru prima data despre moartea Larisei
Chelaru, amintirile evocate fiind caracterizate de un grad mare de detaliere.
Odata cu trecerea timpului, numarul de detalii evocat in legatura cu acest eveniment a scazut nesemnificativ.
Acum aproximativ patruzeci de ani, Brown si Kulik (1977) au definit amintirile de tip flash
ca fiind acele amintiri detaliate si durabile legate de contextul in care indivizii au receptat vestea
despre un eveniment public important (ex.: asasinarea lui John F. Kennedy, asasinarea lui
Malcom X sau Martin Luther King etc.). potrivit acestor autori, indivizii stocheaza in memorie
detaliile privind circumstantele in care au aflat pentru prima data despre un eveniment public
important. Cu alte cuvinte, persoanele isi amintesc clar si vivid nu doar evenimentul original, ci
si contextul in care se aflau la acel moment, cu cine erau, ce activitati desfasurau si ce a urmat in
perioada imediat urmatoare dupa aflarea vestii (Bohannon, 1988; Larsen, 1992 apud Conway,
1998).
Studiile privind amintirile de tip flash vizeaza in general evenimentele publice desi o serie
de cercetari au ajuns la concluzia ca indivizii pot avea amintiri detaliate si durabile legate de
www.psihologiaonline.ro 1
unele evenimente personale (Pillemer, Goldsmith, Panter, & White, 1988; Rubin & Kozin, 1984
apud Rubin, 2002).
Dupa publicarea studiului lui Brown & Kulik, alti cercetatori au incercat sa identifice
factorii care contribuie la formarea amintirilor de tip flash. Printre acesti factori se numara
intensitatea reactiilor emotionale din momentul aflarii vestii (Bohannon, 1988; Bohannon &
Symons, 1992; Comway et al., 1994; Curci, Luminet, Finkenauer, & Gisle, 2001; Rubin &
Kozin, 1984), surpriza (K;ein, 1994; Cohen, Conway & Maylor, 1994), importanta personala
(Conway, 1994), importanta nationala (Conway, 1994; Curci, 2001) si repetitia (Conway, 1994;
Curci, 2001; Rubin & Kozin, 1984).
Exstentei unui mecanism special care ar determina aparitia amintirilor de tip flash
constituie un alt subiect de dezbatere vizat de cercetatorii din domeniu. Unii autori accepta
existenta unui asemenea mecanism (Pillemer, 1984) si considera amintirile de tip flash ca fiind
un tip distinct de amintiri atutobiografice (Conway, 1995). Altii considera amintirile de tip flash
ca fiind rezultatul unor procese mnezice obisnuite (Curci et al., 2001; Neisser, 1996). Unii dintre
acesti ultimi autori pun accent pe importanta procesului de repetitie in formarea si mentinerea
amintirilor de tip flash (Neisser, 1982; Neisser et al., 1996). Potrivit acestora, gradul ridicat de
intensitate a emotiilor care insotesc aceste amintiri va favoriza repetitia, indivizii impartasind si
discutand stirea. Dar cum repetitia este un proces de reconstructie mnezica, va determina aparitia
unor elemente inacurate in cadrul amintirilor evocate. Astfel, amintirile de tip flash, spun ei, nu
pot fi produse de un mecanism special. Dezbaterea privind existenta unui mecanism special de
producere a amintirilor de tip flash a fost generata de o serie de cercetari privind acuratetea
acestui tip de amintiri. Multe studii care au incercat sa clarifice daca amintirile de tip flash sunt
sau nu produsul unui mecanism mnezic special s-au centrat pe patternul uitarii, pronindu-se de la
afirmatia facuta de Brown & Kulik conform careia amintirile de tip flash sunt asemenea unor
“imagini fotografice”. Desi acesti autori nu au utilizat termenul de “acuratete”, deseori s-a
presupus ca, daca in formarea amintirilor de tip flash este implicat un mecanism special, acestea
trebuie sa fie foarte acurate, insensibile la trecerea timpului (Conway, 1995). In majoritatea
studiilor acuratetea a fot definita ca fiind gradul de consistenta dintre amintirile raportate la scurt
timp dupa producerea evenimentului si cele raportate dupa luni sau chiar ani. Unii autori au gasit
niveluri inalte de consistenta (Cohen et al., 1994 ; Conway et al., 1994 ; Pillemer, 1984), in timp
ce altii au raportat ca, inclusiv in cazul amintirilor de tip flash, apare o pierdere generala a
detaliilor specifice odata cu trecerea timpului (Christianson, 1989; Curci, 2001) si ca poate exista
un grad mare de inconsistenta intre amintirile indivizilor in situatii de test si retest (McCloskey,
1988 apud Neisser, 1992). Aceasta pierdere a informatiilor generata de trecerea timpului este
insotita de scaderea gradului de incredere a persoanelor in propria capacitate de reamintire. In
legatura cu aceasta discrepanta, christianson (1989) a sugerat ca nu toate informatiile continute
de amintirile de tip flash intra sub incidenta aceluiasi pattern al uitarii. Astfel, el avanseaza ideea
ca unele informatii esentiale sunt mai putin afectate de uitare, in timp ce alte informatii detaliate
sunt afectate intr-o mai mare masura de trecerea timpului.
Alti autori au sugerat faptul ca principala caracteristica a amintirilor de tip flash nu este
acuratetea, ci mai degraba gradul ridicat de incredere pe care indivizii il raporteaza in legatura cu
propria capacitate de reamintire (Talarico & Rubin, 2003).
Unele studii au incercat sa arate ca, de fapt, amintirile de tip flash sunt influentate si pot fi
analizate cu ajutorul unor determinanti emotionali si sociali (Brown & Kulik, 1977; Conway,
1994; Pillemer, 1984; Ruiz-Vargas, 1993). O parte dintre autorii amintiti explică de ce indivizii
care au trăit aceeaşi experienţă emoţională au amintiri atât de diferite. Brown şi Kulik arata că un
eveniment afectează indivizii în manieră diferită tocmai datorită nivelurilor (mai mici sau mai
mari) de “importanţă” care îi sunt atribuite iar Livingston (apud Conway, 1994) vorbeste de
“importanţă biologică” atribuita unui eveniment intr-un moment si context anume. Cu alte
cuvinte, atribuirea unui înalt nivel de importanţă determină codarea informaţiilor într-o manieră
diferită, proces care are drept rezultat formarea unor amintiri durabile şi foarte detaliate (Brown
& Kulik, 1977; Guy & Cahill, 1999, apud Curci, 2001). Impactul acestei evaluări personale (în
termeni de importanţă pentru individ) privind amintirea unei experienţe emoţionale a fost
evidenţiat de către teoriile cognitiviste ale emoţiilor. Aceste teorii sugerează faptul că emoţiile
sunt ierarhizate în funcţie de evaluarea evenimentului original (eveniment-sursă), iar evaluările
evenimentului reprezintă de fapt procesări automate ale unor stimuli care determină diferenţierea
trăirilor subiective. Evaluările diferite ale aceluiaşi eveniment-sursă genereză trăiri emoţionale
diferite (Frijda, 1987; Frijda, Kuipers & ter Schure, 1989; Scherer, 1984, 1997 apud Conway,
1998).
Diferit de autorii care au abordat amintirile de tip flash din prisma trăirilor afective, alti
cercetatori au propus o nouă explicaţie, din perspectiva impactului factorilor sociali (Wright &
Gaskell, 1995, apud Curci, 2001). Astfel, amintirile de tip “flash” se referă la “experienţele
împărtăşite” care apar în cadrul unor diferite contexte sociale (Bellelli, 1999; Pennebaker, Paez
& Rime, 1997, apud Curci, 2001), împărtăşirea socială şi gândurile repetitive legate de un
eveniment important fiind cele care oferă contur evocarilor, procesul de reamintire fiind
influenţat de gradul de importanţă acordat şi de încărcătura emoţională resimţită (Finkenauer,
Gisle & Luminet, 1997). O altă ipoteză avansată susţine că indivizii discută şi evaluează
evenimentele publice sau deosebit de importante în conformitate cu interesele şi gradul de
implicare emoţională a grupului social din care fac parte. Într-un sens mai larg, indivizii evocă în
special amintirile şi informaţiile mnezice relevante pentru ţara sau grupul lor de apartenenţă
(Robinson, 1996, apud Curci, 2001), deoarece “ele corelează pozitv cu identitatea personală şi
socială a indivizilor, servind astfel la menţinerea unei stime de sine ridicate” (Gaskell & Wright,
1997, p. 180, apud Curci, 2001, p. 83).
Ipoteze avansate
Cazul Larisa Chelaru a marcat, prin gravitatea sa, opinia publică ieşeană, constituind (timp
de aproape trei luni) subiectul de primă pagină a ziarelor locale. In data de 17 octombrie 2005
presa locala şi două posturi de televiziune naţionale (Pro TV şi Antena 1) anunţau dispariţia
Larisei Chelaru, în vărstă de 12 ani, din cartierul ieşean Lunca Cetăţuii. În următoarele luni,
investigaţiie efectuate de organele de anchetă ieşene nu au ajuns la nici un rezultat şi, în ciuda
ipotezelor avansate nu a fost reţinut în arest nici un suspect. Cu cateva zile înainte de finalul
anului 2005 (pe data de 28 decembrie), cadavrul Larisei Chelaru a fost descoperit în tomberonul
din faţa blocului. Autopsia şi mărturia ulterioară a lui Robert Ciobanu – autorul abuzului sexual
şi al crimei - au arătat faptul că fetiţa fusese omotâtă chiar în ziua dispariţie sale. Rezultatul
tragic al acestui caz şi modul greoi de operare al poliţiei ieşene (poliţia cercetase superficial boxa
în care a fost ţinut cadavrul de la momentul dispariţiei şi până în momentul mutării acestuia la
tomberon) au avut drept rezultat demiterea conducerii Poliţiei Judeţene Iaşi de la acea vreme.
Evenimentele care au urmat în perioada imediat următoare descoperirii cadavrului (mărturia lui
Robert Ciobanu, descoperirea dovezilor abuzului sexual şi ale prezenţei unui complice) au
crescut în vizibilitatea cazului Larisa Chelaru, acesta fiind pe larg dezbătut de presa locala şi
naţională. În plus, tergiversarea apărută în timpul procesului penal şi cererea de clemenţă la
adresa judecătorilor exprimată de avocatul lui Robert Ciobanu l-au determinat pe tatăl Larisei
Chelaru să recurgă la sinucidere, înainte de pronunţarea sentinţei de cître magistraţii ieşeni.
Primul obiectiv al studiului de fata a fost investigarea ratei de aparitie a amintirilor de tip
flash – in legatura cu cazul Larisa Chelaru, in cadrul a doua grupuri definite in functie de gradul
de apropiere sau departare (in termeni de distanta fizica) fata de locul in care s-a produs
evenimentul-sursa (moartea larisei Chelaru). Suportul teoretic pe care s-a bazat alegerea
grupurilor experimentale (din Lunca Cetatuii (1) si din Iasi (2)) a fost teoria distantei psihologice
(cine e autorul?) care stipuleaza ca, cu cat distanta fizica fata de evenimentul-sursa creste, cu atat
mai mare va fi distanta psihologica a indivizilor in raport cu acel eveniment.
In cadrul studiului nu este testat nici un model privind formarea si mentinearea amintirilor
de tip flash.
Asa cum sugereaza literatura de specialitate, am definit amintirile de tip flash facand
referire la asa numitele categorii canonice ale contextului in care a fost receptata stirea despre
moartea Larisei Chelaru (timp, locatie, persoane prezente / insotitori, detalii, activitati
desfasurate la acel moment si imediat dupa) (Brown & Kulik, 1977; Conway, 1944; Neisser,
1992 apud Constantin, 2004)
Au fost formulate doua ipoteze generale:
(1) Distanta fizica (dedusa prin raportare la locul evenimentului-sursa si la arealul de

convietuire a subiectilor) influenteaza formarea si mentinerea amintirilor de tip flash.
(2) Distanta fizica si prezenta amintirilor de tip flash influenteaza gradul de incredere
in comunitate.
Metoda
Amintirile privind moartea Larisei Chelaru au fost testate in doua momente diferite: prima
data la 12 luni de la producerea evenimentului si a doua data la trei luni distanta fata de
momentul-test (la 15 luni de la producerea evenimentului).
Memoria a fost testata cu un chestionar creat de T. Constantin pentru investigarea

amintirilor de tip flash in legatura cu atentatele teroriste de la 11 Septembrie 2001, chestionar
adaptat pentru evenimentul-sursa investigat de noi. Chestionarul „Larisa” cuprinde 25 de itemi
care fac referire la anumite informaţii legate de cazul Larisa Chelaru, grupaţi în trei părţi: (1)
prima parte cuprinde itemi referitori la datele despre evenimentul-sursă, (2) a doua parte face
referire la circumstanţele în care subiecţii au aflat informaţii despre evenimentul-sursă, (3) iar
cea de-a treia parte conţine itemi referitori la maniera în care subiecţii au primit ştirea (emoţii,
cogniţii, comportamente). Chestionarul-test si chestionarul-retest au fost identice.
In faza de retest participantii aui primit un al doilea instrument. Chestionarul “Acceptarea

celorlalţi”, al lui William F. Fey, a fost utilizat pentru testarea celei de-a doua ipoteze. Masurand
increderea in comunitate, acest instrument contine o scală de 20 itemi în care cotarea se face pe
cinci trepte.
Participanti
La cercetare au participat 240 de subiecţi, dintre care 120 din Iaşi (60 femei şi 60 bărbaţi)
şi 120 din Lunca Cetăţuii (64 femei şi 56 bărbaţi). Varstele lor au fost cuprinse intre valorile 16 –
69 ani, cu o medie de 37,2 ani.
Participantii nu aveau cunostinte privind amintirile de tip flash.
Rezultate
Rezultatele au arătat că subiecţii din Lunca Cetăţuii prezintă tendinţa de a evoca în medie
amintiri mult mai acurate şi mai detaliate, fiind capabili să ofere informaţii relevante privind
circumstanţele în care au aflat despre moartea Larisei Chelaru. În opoziţie cu amintirile de tip
“flash”, amintirile subiecţilor din Iaşi referitoare la detaliile contextului în care au aflat ştirea
sunt “fragile”, fragmentate şi afectate de trecerea timpului. În acelaşi timp detaliile pe care
subiecţii din Lunca Cetăţuii le-au memorat în legătură cu circumstanţele aflării veştii despre
evenimentul sursă sunt rezistente în timp şi puţin influenţate de fenomenul uitării.
In ceea ce priveste intensitatea trairii afective, subiecţii din primul grup (Lunca Cetatuii)
raporteaza ca au primit vestea morţii Larisei Chelaru cu o mai mare intensitate comparativ cu
subiecţii din Iaşi, distanta fizica si psihologica influenţeazand astfel semnificativ intensitatea
anumitor emoţii (în situaţia test – retest); acest lucru sugereaza faptul că amintirile legate de
Cazul Larisa Chelaru raportate de persoanele care trăiesc în arealul în care a avut loc
evenimentul-sursă (Lunca Cetăţuii) sunt acompaniate de emoţii puternice, intensitatea resimţită
influenţând la rândul său caracterul excepţional (rezistent la uitare) al acestor amintiri.In stransa
legatura cu intensitatea emotiilor am presupus a fi si gradul de surprindere. In acesta directie,
confirmandu-ne asteptarile, subiecţii din Lunca Cetăţuii au resimţit un grad de surprindere mult
mai mare în ceea ce priveşte vestea morţii Larisei Chelaru comparativ cu subiecţii din Iaşi. Fiind
unul dintre cei mai importanţi determinanţi ai amintirilor de tip “flash”, gradul de surprindere
ridicat resimţit de către subiecţii din Lunca Cetăţuii sugerează că amintirile acestora în legătură
cu moartea Larisei Chelaru sunt detaliate şi durabile. Pentru a analiza stabilitatea în timp a
amintirilor, ulterior, ne-am propus să vedem în ce măsură aceste rezultate se confirmă în ambele
situaţii ale cercetării (test – retest). Aşadar, am comparat detaliile si informatiile oferite in cele
doua momente ale testarii, rezultatele sugerand ca, independent de trecerea timpului, subiecţii îşi
amintesc cu acurateţe circumstantele contextului in care au aflat veştii si informatiile
achizitionate despre cazul Larisa Chelaru. Constanţa răspunsurilor oferite de subiecţi în cadrul
celor două etape ale cercetării sugerează faptul că amintirile acestora nu sunt afectate de trecerea
timpului.
Prin urmare, datele obtinute ne-au confirmat prima ipoteza de cercetare care stipula ca
persoanele care sunt mai aproape fizic si psihologic de locul de producere al evenimentului-sursa
vor avea formate si vor evoca amintiri de tip flash. La subiectii din Iasi au fost observate amintiri
obisnuite, supuse uitarii.
In ceea ce priveste ce-a de-a doua ipoteza de cercetare, rezultatele ne-au infirmat, la o
prima analiza ipoteza avansata. Nu am obtinut diferente semnificative intre nivelurile de
incredere in comunitate raportate de participantii din Lunca Cetatuii si cele raportate de
participantii din Iasi. Diferente semnificative am obtinut in urma analizei influentei amintirilor
(prin reamintire si evocare) asupra nivelului de incredere in comunitate raportat. Astfel,
persoanele care si-au reactivat amintirile legate de cazul Larisa Chelaru (prin completarea
chestionarului „Larisa”) inainte de completarea celui de-al doilea instrument au obtinut scoruri
mici, raportand un grad mic de incredere in comunitate. In opozitie, subiectii carora li s-a dat
spre completare cel de-al doilea instrument fara sa li se fi amintit in vreun fel de evenimentul-
sursa au obtinut scoruri mari, raportand un grad de incredere in comunitate semnificativ mai
mare comparativ cu primul grup.
Aşadar, ipoteza noastră se confirmă partial.
Discutii
In acest studiu am examinat amintirile indivizilor privind circumstantele in care ai au auzit

pentru prima data despre moartea Larisei Chelaru. Rezultatele arata ca participantii aflati in
imediata vecinatate a locului de producere a evenimentului si-au reamintit multe informatii
contextuale. Persoanele par sa-si aduca aminte destul de bine si intensitatea reactiilor emotionale
avute in momentul aflarii vestii. Aceste rezultate sunt in acord cu cele ale lui Curci (2001), insa
le contrazice pe cele ale lui Fivush (2003) care a observat ca persoanele nu-si aduc aminte cu
exactitate, de intensitatea trairilor la avlarea vestii surprinzatoare, negative. Aceste date
contradictorii ar putea fi explicare, din punctul nostru de vedere, facand apel la diferentele de
metodologie si proceduri adoptate pentru evaluarea emotiilor. Daca fivush a masurat stresul
emotional global (in legatura cu atentatele de la 11 Septembrie 2001), cercetarea de fata si cea a
lui Curci au inclus evaluari ale intenstitatii emotionale generale.
In ceea ce prveste amintirile legate de contextul in care a fost receptata stirea, rezultatele
studiului nostru arata ca nu toti itemii au fost reaminti, existand diferente semnificative intre
informatiile esentiale despre cazul Larisa Chelaru (core) si detaliile contextuale, la subietii din
Iasi; diferentele de acest gen la subiectii din lunca Cetatuii au fost nesemnificative statistic. Mai
mult, au fost observate diferente si la nivel de cantitate a informatiilor, participantii din Iasi
amintindu-si semnificativ mai putine date (generale si contextuale) comparativ cu participantii
din Lunca Cetatuii. Astfel, distanta psihologica si fizica relativ mica pare sa joace un rol
important in aparitia si mentinerea amintirilor de tip flash. Aceasta concluzie este sustinuta de
datele culese care au sugerat ca doar amintirile participantilor din Lunca Cetatuii au fost
caracterizate de un grad mare de acuratete si de stabilitate in timp. Mai mult, prezenta si
activarea amintirilor de tip flash par a influenta increderea in comunitate, participantii din Lunca
Cetatuii raportand suspiciune fata de persoanele din jur, considerand ca nu sunt in siguranta in
comunitatea lor. Paradoxal, distanta fizica mica fata de locul de producere a evenimentului-sursa
nu pare a influenta gradul de incredere in comunitate intrucat subiectii din Iasi nu au raportat
niveluri de incredere semnificativ mai ridicate.
Ca linii viitoare de actiune se doreste aprofundarea studiului privind impactulul evenimentelor

publice negative asupra comunitatilor, in directia identificarii rolului jucat de mass-media in
formarea amintirilor de tip flash .
Bibliografie
1. Berntsen, D. (1998), Voluntary and Involuntary Access to Autobiographical Memory, în

Memory, Vol. 6, Nr. 2, pp. 113-141;
2. Bluck, S. (2003), Autobiographical Memory: Exploring Its Functions in Everyday Life,
în Memory, Vol. 11, pp. 113-123;
3. Brown, N. R. & Schopflocher, D. (1998), Event Clusters: an Organization of Personal
Events in Autobiographical Memory, în Psychological Sciences, Vol. 9, Nr. 6, pp. 470-
475;
4. Brown, N. R. & Schopflocher, D. (1998), Event Cueing, Event Clusters and the Temporal
Distribution of Autobiographical Memories, în Applied Cognitive Psychology, Vol. 12,
pp. 305-319;
5. Constantin, T. (2004), Memoria Autobiografică, Editura Institutul European, Iaşi;
6. Constantin, T. (2004), Codificarea şi Evaluarea Evenimentelor Publice în Memoria
Socială, în Revista de Psihologie Socială, Nr. 12, Editura Polirom, Iaşi;
7. Conway, M. A., Gathercole, S. E. & Cornoldi, C. (1998), Theories of Memory (volumul II),
Psychology Press Ltd., Hove, UK;
8. Curci, A., Luminet, O., Finkenauer, C., Gisle, L. (2001), Flashbulb Memories in Social
Groups: a Comparative Test-Retest Study of the Memory of French President
Mitterrand’s Death in a French and a Belgian Group, în Memory, Vol. 9, Nr. 2, pp. 81-
101;
9. Ferre-Romeu, P. (2006), Memories of the Terrorist Attacks of September 11, 2001: A
Study of the Consistency and Phenomenal Characteristics of Flashbulb Memories, în
The Spanish Journal of Psychology, Vol. 9, Nr. 1, pp. 52-60;
10. Curci, A., Luminet, O., Finkenauer, C., Gisle, L. (2001), Flashbulb Memories in Social
Groups: a Comparative Test-Retest Study of the Memory of French President
Mitterrand’s Death in a French and a Belgian Group, în Memory, Vol. 9, Nr. 2, pp. 81-
101;
11. Ferre-Romeu, P. (2006), Memories of the Terrorist Attacks of September 11, 2001: A
Study of the Consistency and Phenomenal Characteristics of Flashbulb Memories, în
The Spanish Journal of Psychology, Vol. 9, Nr. 1, pp. 52-60;
12. Friedman, W. J. & de Winstanley, P. A. (1998), Changes in the Subjective Properties of
Autobiographical Memories with the Passage of the Time, în Memory, Vol. 6, Nr. 4, pp.
367-381;
13. Greenberg, D. L. & Rubin, D. C. (2003), The Neuropsychology of Autobiographical

Memory, în CORTEX, Nr. 39, pp. 687-728;
14. Hayes, N. & Orrell, S. (1993), Psychology: An Introduction (Third Edition), Editura
Longman Group UK LTD.;
15. Henderson, D., Hargreaves, I., Gregory, S. & Williams, J. M. G. (2002), Autobiographical
Memory and Emotion in a Non-clinical Sample of Women with and without a Reported
History of Childhood Sexual Abuse, în British Journal of Clinical Psychology, Nr. 41, pp.
129-141;
16. Klein, S. B. & Al. (2004), A Theory of Autobiographical Memory: Necessary
Components and Disorders Resulting from their Loss, în Social Cognition, Vol. 22, Nr. 5,
pp. 460–490;
17. Kremers, I. P., Spinhoven, Ph. & Van der Does, A. J. W. (2004), Autobiographical
Memory in Depressed and Non-depressed Patients with Borderline Personality
Disorder, în British Journal of Clinical Psychology, Nr. 43, pp. 17-29;
18. Lancaster, J. S. & Bar salon, L. W. (1997), Multiple Organizations of Events in Memory,
în Memory, Vol. 5, Nr. 5, pp. 569-599;
19. Libby, L. K., Neisser, U. (2001), Structure and Strategy in the Associative False Memory
Paradigm, în Memory, Vol. 9, Issue 3, p. 145;
20. Luminet, O., Curci, A., Marsh, E. J., Wessel, I., Constantin, T., Gencoz, F. & Yogo, M., The
Cognitive, Emotional and Social Impacts of the September 11th Attacks: Group
Differences in Memory for the Reception Context and its Determinants, în Hearing the
News of the 9/11 Attacks, pp. 210-223;
21. Neisser, U. & Fivush, R. (1994), The Remembering Self. Construction and Accuracy in
the Self-Narrative, Cambridge University Press;
22. Nguyen, E. M. (2002), Gender Differences and Flashbubl Memories Regarding the
Recent Event of September 11, 2001, în Journal of Social Psychology, 4, pp. 110-115;
23. Piolino, P., Desgranges, B. & Eustache, F. (2000), La Mémoire Autobiographique:
Théorie et Pratique, Solal Editeurs, France;
24. Talarico, J. M. & Rubin, D. C. (2003), Confidence, not Consistency, Characterizes
Flashbulb Memories, în Psychological Sciences, Vol. 14, Nr. 5, pp. 455-461;
25. Rubin, D. C. (2002), Inner Speech and Bilingual Autobiographical Memory: a Polish-
Danish Cross-cultural Study, în Memory, Vol. 10, pp. 45-54
Prezentat la Conferinţa Internaţională de Psihologie "Violenţa în familie: între stigmatizare,

cceptare socială şi intervenţie terapeutică", Iasi, 12 - 13 Septembrie 2008
PROBLEMA AGREGĂRII INDICATORILOR SOCIALI
Daniel Munteanu
decembrie 1994
1. Definiţia indicatorilor sociali
Indicatorul social este un instrument de măsurare a caracteristicilor specifice faptelor,

fenomenelor sau proceselor sociale. Scopul social este de a facilita descrierea, evaluarea şi
anticiparea funcţionării unui sistem social sau a unei componente a acestuia. Ei satisfac nevoia
de a cunoaşte starea prezentă şi evoluţia trecută, precum şi de a dirija în mod sistematic şi
conştient dezvoltările viitoare.
Indicatorii sociali sunt măsurători instituţionalizate (sau proiecte, propuneri de asemenea
măsurători) utilizate de colectivitate pentru a caracteriza atât starea cât şi dinamica socială ale
unui sistem. Conducerea societăţii şi urmărirea continuă în timp a variatelor procese sociale sau a
efectelor social-umane ale diverselor decizii sau fenomene sociale nu se poate realiza decât pe
baza unor măsurători sistematice ale principalelor caracteristici ale sistemului social, deci pe
baza indicatorilor sociali.
Se disting mai multe categorii de indicatori sociali:
• Absoluţi sau relativi (nr. total de televizoare, de autoturisme, de titluri de cărţi publicate,
de brevete sau acestea raportate la o unitate de populaţie);
• Unidimensionali sau multidimensionali (venituri pe cap de locuitor, consumul alimentar
sau nivel de trai, calitatea vieţii); indicatorii complecşi se obţin prin agregarea
indicatorilor simpli, agregare a căror limite sunt analizate în continuare;
• De stare sau de evaluare (primii exprimă existenţa sau gradul de variaţie a unei
caracteristici oarecare şi cei de evaluare presupun raportarea la un criteriu de valoare);
• Obiectivi sau subiectivi (cei obiectivi sunt măsuraţi prin metode fundamentate ştiinţific
iar cei subiectivi se bazează pe înregistrările făcute de subiecţii naturali cu instrumente
comune de observaţie).
2. Utilizarea indicatorilor sociali
Nici un indicator nu poate exista în afara triadei scop-proces-indicator. Construirea

conştientă a unui scop, la orice nivel, pentru o persoană, un grup, o ţară etc, se face în general în
doi paşi principali:
1. Formularea primară a scopului, la un nivel imprecis, intuitiv, ca o necesitate care a
devenit conştientă (acest scop se numeşte obiectiv-necesitate)
2. Formularea scopului în termenii concreţi, precişi, prin intermediul unor indicatori
adecvaţi (aceştia se numesc obiective-ţintă).
Obiectivele-necesitate nu sunt operaţionale, nu se poate spune niciodată dacă ele sunt sau nu
atinse. Trebuie să defuzzyficăm (să eliminăm caracterul lor vag) aceste scopuri primare şi să le
formulăm operaţional, cantitativ dacă se poate, ca nivele, valori numerice de atins. Aceste nivele
nu pot fi definite altfel decât prin intermediul indicatorilor.
Dintre obiectivele-necesitate pentru a căror realizare sunt utilizaţi indicatorii sociali, cele
mai importante sunt:
a. compararea rezultatelor, proceselor, entităţilor sociale;
b. planificarea unor procese adecvate tocmai pentru a modifica valorile unor indicatori către
un scop precizat.
Marea majoritate a fenomenelor psiho-sociale au descrieri multidimensionale astfel că prin
operţia de operaţionalizare a obiectivului-necesitate, fie el compararea unor entităţi sociale sau
planificarea unui proces social, se obţine o mulţime apreciabilă de indicatori sociali.
Comparaţia rezultatelor unei activităţi, a unor procese sau a unor entităţi sociale nu este
posibilă nici măcar dacă avem doi indicatori în funcţie de care facem comparaţia, de aceea fiind
necesară reducerea numărului de indicatori la unul singur.
Planificarea unui proces în vederea îmbunătăţirii valorilor unor indicatori este, într-un
anume sens, o problemă nerezolvabilă. Din punct de vedere matematic, avem de-a face cu o
problemă de programare cu mai multe funcţii obiectiv: trebuie să găsim acea soluţie care
maximizează simultan toate valorile indicatorilor consideraţi. Într-o asemenea situaţie, noţiunea
de soluţie optimă pentru toţi indicatorii nu are sens. Şi în acest caz apare necesitatea reducerii
numărului indicatorilor la unul.
Reducerea numărului de indicatori, necesară atât în cazul comparării cât şi al planificării în
vederea optimizării unui proces, se poate face prin selecţia indicatorilor mai relevanţi sau prin
agregarea lor într-un singur indicator. Agregarea unor indicatori implică definirea unei funcţii
unificatoare care asociază o valoare unică mulţimii de valori ale indicatorilor iniţiali. Indicatorul
agregat trebuie să îndeplinească anumite condiţii pentru a fi operaţional. Aceste condiţii sunt:
• să fie sensibil la modificările indicatorilor iniţiali, să crească atunci când un indicator

iniţial pozitiv (cu valori mari corespunzând situaţiilor bune) creşte suficient de mult sau
atunci când un indicator negativ (caracterizează situaţiile bune prin valori mici) scade şi
invers, să descrească în situaţiile contrare;
• să fie anti-catastrofic, să nu facă salturi nejustificate, valorile sale să nu se modifice
mult atunci când valorile unui indicator iniţial se modifică puţin;
• să fie noncompensatoriu, să nu compenseze (excesiv) valorile dezavantajoase ale unui
indicator prin valorile avantajoase ale altui indicator.
Există o teoremă care arată imposibilitatea găsirii unui indicator agregat care să
îndeplinească cele trei condiţii. Faptul că indicatorul agregat nu respectă cele trei condiţii de
raţionalitate se explică prin pierderea de informaţie care se înregistrează prin agregare
indiferent de metoda folosită.
3. Concluzii
Prima situaţie contradictorie la care am ajuns a fost aceea că procesele reale impun
considerarea unor bogate liste de indicatori dar, pentru a efectua comparaţii şi planificări, noi
avem nevoie de sisteme reduse de indicatori.
Cea de-a doua dificultate este dată de imposibilitatea de principiu a agregării indicatorilor
într-un mod satisfăcător.
O realitate multidimensională trebuie să fie abordată prin sisteme multidimensionale de
indicatori. Există dificultăţi legate de descreşterea numărului de indicatori care descriu o situaţie
dată şi de manipulare a sistemelor de indicatori (optimizare). În consecinţă obţinem faptul că
entităţile sociale sunt incomparabile; nu putem compara calitatea vieţii unui individ cu calitatea
vieţii altui individ deoarece nu putem compara adecvat vectori cu multe dimensiuni.
BIBLIOGRAFIE
1. Păun, Gh. - Restricţii în problema indicatorilor sociali - Ed. Academiei, Bucureşti, 1982;
2. Păun, Gh. - O demonstraţie folosind teoria mulţimilor fuzzy a teoremei de imposibilitate a

agregării indicatorilor - Ed. Academiei, Bucureşti, 1986;
3. Zamfir, C., Vlăsceanu, L. - Dicţionar de sociologie - Ed. Babel, Bucureşti, 1993;
CĂSĂTORIA ŞI FAMILIA – INSTITUŢII DEMODATE PENTRU ROMÂNI ?

IMPLICAŢIILE REZULTATELOR UNUI STUDIU DE TEREN
PENTRU PSIHOLOGUL DE FAMILIE
Viorel Robu,
Universitatea ,,Petre Andrei” din Iaşi
I. Problema
Filosofii antici au subliniat esenţa căsătoriei şi familiei: dragostea reciprocă între parteneri. Pentru
tineri şi pentru pãrinţi, una dintre funcţiile cãsãtoriei este legatã de sentimentul de securitate: oricare ar fi
calitatea raporturilor conjugale, a nu fi singur este un fapt securizant şi este foarte probabil ca obligaţia
moralã şi legalã a asistenţei şi controlului reciproc sã joace un rol foarte important în cadrul căsătoriei
(Stănciulescu, 1998). Echilibrul, satisfacţia şi recunoaşterea calitãţii unei familii sunt condiţionate de
capacitatea partenerilor conjugali de a se adapta unul la celălalt şi, împreună, la contextul socio-economic,
astfel încât sã-şi creascã în comun şansele de dezvoltare şi de afirmare socială (Mitrofan şi Mitrofan,
1990). Descrierea de mai sus reprezintă o viziune tradiţională asupra căsătoriei şi familiei, deoarece, în
condiţiile dezvoltări socio-industriale fără precedent din ţările occidentale şi din SUA, sistemul cultural-
ideologic a suferit o serie de schimbări importante, antrenând şi restructurarea valorilor tradiţionale (nu
neapărat, dispariţia lor !), printre care se numără şi instituţia căsătoriei.
Viaţa trepidantă din marile oraşe ale lumii (în multe cazuri, aglomerate şi reunind un mozaic de
etnii, orientări culturale, religioase sau sexuale), stresul şi suprasolicitarea profesională, pe o piaţă
concurenţială, în care selecţia forţei de muncă se face după criteriul adaptării la schimbări bruşte şi rapide,
precum şi al eficienţei legate de costurile de timp, mirajul modelelor de conduită socială sau sexuală
extravagante – pe fondul unei proliferări fără precedent a mass-mediei şi a libertăţii de exprimare,
alienarea sau confuzia, create de depersonalizarea accentuată, prin creşterea individualismului în
metropolele occidentale şi americane etc., au modificat radical stilul de viaţă al oamenilor, inclusiv
fundamentul tradiţional al familiei, căreia i se conferă semnificaţii diferite.
Emanciparea şi lupta femeii pentru a accede la un status egal cu al bărbaţilor, liberalizarea excesivă
a modalităţilor de expresie sexuală, restructurarea reglementărilor juridice legate de drepturile şi
îndatoririle în materie de familie etc. au fãcut posibilã apariţia interogaţiei privind necesitatea şi avantajele
imediate ale cãsãtoriei tradiţionale, monogame, dintre un bărbat şi o femeie, rãspunsul concretizându-se
în proliferarea unor fenomene sociale precum (Mitrofan şi Ciupercă, 2002; Turliuc, 2004): creşterea
continuã a mediei de vârstã la care oamenii hotărăsc să se cãsãtorească, celibatul, creşterea ratei
divorţurilor, semi- şi pseudo-căsniciile, uniunile consensuale, uniunile şi căsătoriile între homosexuali, etc.
Valorile trecutului pălesc în intensitate în faţa noilor orientări sau sunt reorganizate şi restructurate
în funcţie de necesităţile societăţii actuale (care exprimă, totuşi, o emergenţă firească a oricărui
macrosistem) şi, o datã cu acestea, s-a diminuat şi ataşamentul faţã de instituţia familiei, ale cărei structuri
şi funcţii încep să fie redimensionate. Turliuc (2004) concluziona că multe dintre problemele familiei
contemporane nu sunt legate atât de mult de evoluţia valorilor, cât de tranziţia normelor. Multe norme au
dispărut, iar altele au devenit conflictuale, incongruente. Indivizii nu mai înţeleg şi nu mai ştiu cum să
răspundă expectanţelor celorlalţi şi, în condiţiile numeroaselor alternative, confuzia pare să fie o regulă.
Nu este mai puţin adevãrat cã aceste modificãri afecteazã în mod diferit societãţile, în funcţie de o serie de
factori precum: poziţia geografică, raporturile cu societăţile vecine, gradul dezvoltării economice sau
sistemul legislativ.
În ceea ce priveşte familia, este de reţinut că (Turliuc, 2004):
9 traversează o perioadă de tranziţie, în multe dintre societăţile europene;
9 s-au repus în discuţie structura sistemului familial, valorile, credinţele şi normele legate de relaţiile
premaritale şi de căsătorie, de viaţa de familie;
www.psihologiaonline.ro -1-
9 pattern-urile relaţiilor din interiorul sistemelor familiale s-au schimbat semnificativ, reflectând:
creşterea ratei divorţurilor, creşterea numărului de mame care lucrează, scăderea ratei naşterilor,
etc.;
9 cercetările au indicat o accentuare a valorii legată de independenţă (de exemplu, celibatul), în
detrimentul căsătoriei tradiţionale şi al întemeierii unei familii;
9 asumarea angajamentelor maritale şi familiale tinde să cedeze locul autonomiei personale;
9 normele privitoare la comportamentul sexual premarital, la sarcină şi la căsătorie, la menţinerea
relaţiilor maritale şi familiale, precum şi la disoluţia relaţiilor maritale s-au modificat.
O simplă retrospectivă a evenimentelor care au stat în atenţia mass-mediei din România, în ultimii
ani (festivalurile homosexualilor, deconspirarea orientării sexuale a unor personalităţi culturale şi din
mass-media, divorţurile răsunătoare din lumea show-bussiness-ului românesc) nu poate să te lase rece în
faţa unui ,,fapt social” din ce în ce mai evident: creşterea, şi la noi, a diversităţii formelor de manifestare
ale căsătoriei, vieţii conjugale şi de familie. Familia românească contemporană tinde să se debaraseze de
,,gloria tradiţionalismului”, devenind mai curând un barometru al schimbărilor sociale şi economice care
au afectat ţara noastră, trecând printr-un vizibil proces de democratizare, laicizare şi de liberalizare
(Mihăilescu, 2000; apud Popescu, 2007). Pentru R. Popescu (2007), familia românească a început să fie
din ce în ce mai integrată în dinamica societăţii, din ce în ce mai condiţionată de schimbările economice şi
sociale din cadrul societăţii româneşti, influenţând, la rândul ei, evoluţia de ansamblu.
Fără a ajunge o instituţie depãşitã, căsătoria este asociată, în România de astăzi, cu valori diferite de
cele tradiţionale din trecut, iar acest fapt exprimă, poate, încercarea de adaptare a generaţiilor de tineri la
modificările post-decembriste majore din sistemul socio-economic şi cultural românesc (Popescu, 2007).
Dintre toţi factorii care au contribuit la resemnificarea conceptului de căsătorie la sfârşitul secolului al
XX-lea şi începutul secolului al XXI-lea, banii rãmân, fãrã îndoialã, unul dintre subiectele cele mai
spinoase din viaţa multor cupluri sau a multor tineri, aflaţi încă în formare, care nu deţin o independenţă
economică suficientă, pentru a-şi pune problema întemeierii unei familii. Astfel, dacă în unele cupluri
tinere, banii reprezintă un subiect permanent de discuţii sau de certuri (mai ales atunci când lipsesc sau nu
ajung pentru satisfacerea unor trebuinţe elementare), în altele, se pare că aceştia devin un fel de subiect
,,tabu”, partenerii resemnându-se în faţa absenţei banilor şi devenind, într-un fel, tovarăşi de suferinţă.
„Puţine cupluri ajung sã-şi lãmureascã în totalitate problema banilor” sublinia Marie-Adile Claisse (apud
Mitrofan şi Ciupercă, 1999). Mirajul şi puterea banilor conduc la susţinerea unei munci salariale stresante
şi obositoare (rutinizantă). Problema devine cu atât mai complicată, cu cât cei doi parteneri au de întreţinut
unul sau mai mulţi copii.
Pattern-ul valoric tradiţional al românilor, legat de căsătorie şi de întemeierea unei familii, este în
schimbare, însă tendinţele, prezente, de altfel, în unele dintre ţările Europei Occidentale, sunt slab
reprezentate, fiind caracteristice mai degrabă unor minorităţi (de exemplu, tineri) (Popescu, 2007).
Ataşamentul faţă de familie al românilor a rămas ridicat, ocupând primul loc în ierarhia valorilor şi fiind
unul dintre domeniile care continuă să le ofere o satisfacţie crescută.
Punctele de vedere, pe care am avut prilejul să le cunosc, prin parcurgerea unor lucrări interesante
din literatura psiho-sociologică destinată căsătoriei, cuplului şi familiei, m-au determinat să îmi pun câteva
întrebări, şi anume: Se află familia românească într-o situaţie de impas sau chiar de criză ? În ce măsură
mai este valorizată căsătoria şi instituţia familiei de către moldovenii care au avut prilejul, după 1989 şi
mai ales în ultimii cinci ani, să intre în contact, în Occident, cu o varietate a formelor de comuniune între
două persoane, a formelor de căsătorie, a stilurilor de căsnicie şi de viaţă de familie ? Ce părere au
moldovenii despre o serie de fenomene, cum ar fi: sporirea libertăţii sexuale acordate bărbaţilor, intrarea
femeilor în afaceri, intensificarea ocupării acestora în câmpul muncii? Sunt moldovenii, prin opiniile
exprimate, tradiţionalişti, în ceea ce priveşte felul în care concep relaţiile dintre părinţi şi copii sau
asumarea rolurilor conjugale (parentale), în cadrul familiei ?
Am încercat să răspund la toate aceste întrebări, efectuând o cercetare cu caracter descriptiv-
constatativ. În ancheta pe care am întreprins-o, am utilizat un chestionar, prin care am încercat să surprind
câteva dintre aspectele esenţiale subliniate în literatura de specialitate, pe tema prefacerilor din domeniul
căsătoriei şi al vieţii de familie.
II. Studiu de teren. Opinii despre căsătorie şi familie

II.1. Scop
Scopul pe care mi l-am propus a fost să identific opiniile moldovenilor despre actul căsătoriei şi
despre instituţia familiei, ca sistem organizat de status-roluri şi de relaţii, despre îndatoririle şi rolurile
celor doi parteneri conjugali (priviţi ca parteneri intimi şi ca părinţi), despre îndatoririle copiilor în raport
cu părinţii, despre practicile familiale alternative, despre anumite stereotipuri de gen, ca şi despre valorile
pe care părinţii le pot transmite copiilor lor, în procesul dinamic al creşterii şi educării acestora.
Am considerat că datele anchetei pot servi în chip util psihologului de familie, care este chemat,
alături de specialiştii din celelalte ramuri ale psihologiei, să participe activ la proiectarea şi la
implementarea unor programe viabile de asistenţă şi de ajutorare a structurilor familiale dintr-o comunitate
şi care trebuie să cunoască mutaţiile din domeniul relaţiilor (pre-)conjugale, al căsătoriei şi al stilurilor de
viaţă familială şi să le înţeleagă semnificaţiile. Prin structuri familiale, înţeleg, în sensul prefacerilor care
au atins, aşa cum am văzut mai sus, domeniile legate de relaţiile premaritale, de căsătorie, de viaţa de
cuplu şi de familie, familii clasice, tradiţionale (formate din soţi, a căror relaţie este oficializată prin
căsătorie sau din soţi şi copii), familii monoparentale (monoparentalitate prin divorţ, prin decesul unuia
dintre soţi, monoparentalitate asumată – femei care dau naştere unui copil, în urma relaţiei cu un partener
care acceptă acest lucru şi cu care nu se căsătoresc sau prin inseminare in vitro), familii rezultate prin
uniuni consensuale (inclusiv, familii în care cei doi parteneri sunt homosexuali – de cele mai multe ori,
femei – şi au unul sau mai mulţi copii din relaţii anterioare), familii asociative rezultate prin recăsătorie,
etc.
II.2. Metodologie
II.2.1. Participanţii
Un număr de 129 de participanţi (dintre care, 49 aveau rezidenţa în judeţul Botoşani şi 80 – în
judeţul Iaşi) au răspuns la întrebările chestionarului pe care l-am construit, în perioada aprilie-mai 2007.
Dintre aceştia, 45 % au fost de sex masculin şi 55 % de sex feminin.
Participanţii au avut vârste cuprinse între 20 şi 61 de ani, cu o vârstă medie de aproximativ 37 de ani
(s = 10.55 ani). Media de vârstă a participanţilor de sex masculin a fost de 38 de ani (s = 12.24 ani),
aceştia având vârste cuprinse între 20 şi 61 de ani. Media de vârstă a participanţilor de sex feminin a fost
de aproximativ 36 de ani (s = 8.93 ani), aceştia având vârste cuprinse între 22 şi 61 de ani.
În ceea ce priveşte mediul de provenienţă, 34.9 % dintre participanţi proveneau din mediul rural şi
65.1 % - din mediul urban. Figura 1 prezintă repartiţia participanţilor după variabila stare civilă.
necãsãtorit(ã) 22
cãsãtorit(ã) 65
starea civilã
divortat(ã) 7
separat(ã)
vaduv(ã)
concubinaj
0 5 10 15 20 25 30 35 40 45 50 55 60 65 70
Procente
Figura 1
Figura 2 prezintă distribuţia participanţilor în funcţie de variabila studii absolvite.
8 clase
8 cls + sc. profes.
liceu cu BAC 16
sc. postlic. neter.
studii absolvite
sc. postlic. term. 11
facult. fãrã diplomã 9
facult. cu diplomã 42
master absolvit
doctorand
master neabsolvit
colegiu 13
0 5 10 15 20 25 30 35 40 45 50
Procente
Figura 2
Figura 3 prezintă repartiţia răspunsurilor date de participanţi la întrebarea ,,Sunteţi o persoană: fără
religie/cu religie, dar nu merg deloc la biserică/cu religie şi merg ocazional la biserică/cu religie şi merg
permanent la biserică”.
Figura 3
II.2.2. Chestionarul utilizat pentru colectarea datelor

În vederea investigării opiniilor participanţilor despre căsătorie, familie şi despre o serie de practici
legate de viaţa de familie, am construit un chestionar, pe care l-am organizat în trei părţi: date socio-
demografice, o scală sumativă de tip Likert, cu 20 de întrebări referitoare la căsătorie, la familie şi la
rolurile de mamă/tată, respectiv un set de întrebări (în număr de 14), atât cu răspunsuri închise, cât şi cu
răspunsuri deschise. În formularea întrebărilor celei de-a treia părţi, m-am orientat după un chestionar
utilizat într-o anchetă efectuată în 1992, de către un colectiv de cercetători de la Institutul de Cercetare a
Calităţii Vieţii din Bucureşti, având ca temă viaţa de familie în România (vezi www.iccv.ro).
II.3. Rezultatele obţinute şi interpretarea acestora

Tabelul 1 prezintă frecvenţele procentuale pentru răspunsurile participanţilor la fiecare dintre cei 20
de itemi, din cea de-a doua parte a chestionarului care a fost administrat.
Tabelul 1
Procente pe variante de răspuns
Aspecte legate de căsătorie, de întemeierea unei familii şi de
procreare Dezacord Acord
Dezacord Indecis Acord
puternic puternic
Familia este o un lucru sacru. 1.6 3.1 8.5 51.9 34.9
Două persoane care s-au căsătorit trebuie să aibă obligatoriu copii. 2.3 25.6 17.1 46.5 8.5
Întemeierea propriei familii trebuie să fie principalul scop în viaţă 3.9 22.5 19.4 40.3 14
pentru fiecare dintre noi.
O persoană trăieşte degeaba pe acest pământ, dacă nu ajunge să-şi 2.3 30.2 16.3 35.7 15.5
întemeieze propria familie.
A avea bani şi a trăi necăsătorit o viaţă luxoasă este mult mai 22.5 58.1 17.8 0.8 0.8
important decât a-ţi întemeia şi a întreţine o familie.
O femeie nu se va simţi împlinită, dacă nu se va căsători şi nu va avea 0.8 21.7 17.1 43.4 17.1
copii.
Nu are rost să-ţi complici viaţa, căsătorindu-te şi făcând copii. 32.6 53.5 8.5 4.7 0.8
Orice bărbat trebuie să fie dispus să se sacrifice pentru soţie şi copii. 2.3 10.9 10.1 58.1 18.6
Întemeierea propriei familii este o dogmă impusă de societate. 7.8 43.4 17.8 27.1 3.9
O persoană nu va fi fericită în viaţă, dacă nu ajunge să-şi întemeieze 3.9 29.5 18.6 34.9 13.2
propria familie.
Este moral să te căsătoreşti şi să ai copii. - 8.5 13.2 57.4 20.9
A-ţi întemeia o familie este un lucru mult mai important decât a trăi 2.3 11.6 24 45.7 16.3
singur şi a avea o carieră de succes.
Este o datorie socială pentru un bărbat să se căsătorească şi să aibă 5.4 31 20.2 38.8 4.7
copii.
În ziua de astăzi, căsătoria nu mai este un lucru atât de important, de 10.1 33.3 17.1 34.9 4.7
vreme ce există forme alternative de comuniune între două persoane
acceptate de către societate (de exemplu, concubinajul).
Căsătoria poate încurca o persoană, deoarece aceasta nu va mai fi 22.5 47.3 12.4 15.5 2.3
liberă să întreţină relaţii intime cu cine doreşte.
Este firesc ca la o anumită vârstă să-ţi întemeiezi o familie. 0.8 3.1 7 65.9 23.3
Nu te poţi realiza în viaţă, dacă nu te căsătoreşti şi nu ajungi sa ai 7.8 40.3 11.6 32.6 7.8
copii.
În ziua de astăzi, a-ţi întemeia o familie este un scop demodat. 17.8 62 12.4 7 0.8
Este un păcat să trăieşti cu o persoană în concubinaj. 14 35.7 20.2 19.4 10.9
Nu este obligatoriu ca o femeie care îşi doreşte să aibă un copil să se 7.8 18.6 17.1 48.1 8.5
căsătorească. Ea poate apela la fertilizarea in vitro (bănci de spermă).
Ceea ce rezultă clar este că aproximativ 87 % dintre participanţi şi-au exprimat acordul sau acordul
foarte puternic cu faptul că familia este un lucru sacru. Doar o mică parte dintre participanţi au fost
indecişi în această privinţă. De asemenea, peste 54 % dintre participanţi au fost de acord sau puternic de
acord cu faptul că întemeierea unei familii trebuie să fie principalul scop în viaţa pentru fiecare dintre
oameni. Puţin peste un sfert dintre botoşănenii şi ieşenii care au răspuns în cadrul anchetei mele şi-au
exprimat dezacordul sau dezacordul puternic cu ideea că întemeierea propriei familii trebuie să fie
principalul scop în viaţa fiecărui individ. Pe de altă parte, aproximativ 90 % dintre participanţi au fost de
acord sau puternic de acord cu faptul că întemeierea propriei familii este un lucru firesc, iar 51.2 % şi-au
exprimat acordul cu ideea că o persoană trăieşte degeaba pe pământ dacă nu ajunge să-şi întemeieze
propria familie şi 48.1 % acordul sau acordul puternic cu faptul că o persoană nu va fi fericită în viaţă,
dacă nu va ajunge să-şi întemeieze propria familie.
În acord cu rezultatele prezentate anterior, 51.2 % dintre participanţi au respins ideea că întemeierea
unei familii este o dogmă impusă de societate. Doar 31 % au acceptat această idee. La afirmaţia ,,În ziua
de astăzi, a-ţi întemeia o familie este un lucru demodat”, aproximativ 80 % dintre participanţi la ancheta
mea şi-au exprimat dezacordul sau dezacordul puternic. Acest rezultat este în concordanţă cu datele citate
de R. Popescu (2007), potrivit cărora, în România, ataşamentul faţă de familie rămâne crescut, iar pentru
marea majoritate a indivizilor, căsătoria nu reprezintă o instituţie învechită. Familia a fost considerată, ca
importanţă, înaintea celibatului şi a carierei de succes de 62 % dintre participanţi, aceştia alegând

variantele acord sau acord puternic la afirmaţia ,,A-ţi întemeia o familie este un lucru mai important decât
a trăi singur şi a avea o carieră de succes ”. În acord cu acest rezultat, puţin peste 80 % dintre participanţi
şi-au exprimat dezacordul sau dezacordul puternic cu faptul că a avea bani şi a trăi necăsătorit o viaţă
luxoasă este mai important decât întemeierea unei familii.
Importanţa acordată de participanţi moralităţii a reieşit clar din răspunsurile la afirmaţia ,,Este moral
să te căsătoreşti şi să ai copii”. Astfel, peste 78 % dintre participanţi au fost de acord sau puternic de
acord cu ideea că este moral să te căsătoreşti şi să ai copii. Acest rezultat trebuie corelat cu importanţa
acordată de participanţi credinţei în Dumnezeu. Astfel, 72 % dintre aceştia au indicat că Dumnezeu este
important sau foarte important în viaţa lor. De asemenea, 22 % au indicat că Dumnezeu este destul de
important în viaţa lor. De altfel, am obţinut o asociere semnificativă statistic între răspunsurile
participanţilor la afirmaţia ,,Este moral să te căsătoreşti şi să ai copii”, respectiv cele la întrebarea ,,Cât de
important este Dumnezeu în viaţa dumneavoastră ?” (valoarea coeficientului de contingenţă între
răspunsurile la cele două întrebări a fost 0.40, p = 0.02). Un procent de 75.2 % dintre participanţii care au
răspuns cu acord sau acord puternic la afirmaţia ,,Este moral să te căsătoreşti şi să ai copii” au indicat, de
asemenea, că Dumnezeu este important sau foarte important în propria lor viaţă. Acest rezultat semnifică
importanţa pe care o acordă botoşănenii şi ieşenii (ca mulţi alţi români) religiei şi credinţei în Dumnezeu,
prin care îşi pot explica o serie de aspecte legate de propria lor viaţă şi de viaţa cotidiană.
În ceea ce priveşte acordul cu formele alternative de comuniune între două persoane, acceptate la
ora actuală în multe societăţi (de exemplu, concubinajul), rezultatele au arătat că doar 44.4 % dintre
participanţi şi-au exprimat dezacordul sau dezacordul puternic cu ideea potrivit căreia căsătoria nu mai
este, în ziua de astăzi, un lucru important, de vreme ce există formele alternative de comuniune între două
porsoane. Un procent de aproximativ 40 % dintre participanţi au fost de acord sau puternic de acord cu
ideea că instituţia căsătoriei nu mai este foarte importantă, în contextul apariţiei unor forme alternative în
care două persoane pot coabita. De asemenea, 49.7 % dintre participanţi nu au considerat că este un păcat
să trăieşti în concubinaj. Rezultatele obţinute amintesc de datele prezentate de Popescu (2007), potrivit
cărora chiar dacă, în România, angajarea indivizilor în relaţii fără căsătorie (cum este şi cazul
concubinajului) nu are o incidenţă foarte crescută, toleranţa faţă de cuplurile necăsătorite este ridicată,
întrucât numai 15 % dintre români au menţionat că nu ar dori un asemenea cuplu printre vecini.
Legat de aspectul relaţiilor sexuale, trebuie să precizăm că aproximativ 70 % dintre participanţi au
respins ideea potrivit căreia căsătoria poate încurca o persoană, deoarece aceasta nu va mai fi liberă să
întreţină relaţii intime cu cine doreşte. Doar un procent de 17.8 % dintre participanţi au acceptat această
idee. Variabila sex nu a avut nici o influenţă asupra răspunsurilor la această întrebare. Astfel, 67.2 %
dintre participanţii de sex masculin, respectiv 71.8 % dintre cei de sex feminin şi-au exprimat dezacordul
puternic sau dezacordul cu privire la faptul că o persoană poate fi încurcată de căsătorie, deoarece nu va
mai fi liberă să întreţină relaţii intime cu cine doreşte. Nici variabila vârstă nu a avut un efect semnificativ
statistic asupra răspunsurilor la această afirmaţie.
În fine, în ceea ce priveşte procrearea, 55 % dintre participanţii investigaţi şi-au exprimat acordul cu
faptul că două persoane care s-au căsătorit trebuie să aibă obligatoriu copii. Doar 27.9 % dintre
participanţi au fost în dezacord sau în dezacord puternic cu această afirmaţie. Legat de ideea de mai sus,
rezultatele au indicat doar un procent de 5.5 % dintre participanţi (adică şapte) care au fost de acord sau
puternic de acord cu ideea că nu are rost să-ţi complici viaţa, căsătorindu-te şi făcând copii. Dintre aceştia,
trei au fost de sex masculin şi patru de sex feminin, trei aveau vârste între 26 şi 30 de ani, doi între 36 şi 40
de ani şi doi între 46 şi 50 de ani, trei erau necăsătoriţi, trei căsătoriţi şi unul divorţat.
De asemenea, 60.5 % dintre participanţi şi-au exprimat acordul sau acordul puternic cu ideea că o
femeie nu se va simţi niciodată împlinită dacă nu se va căsători şi nu va avea copii. Dintre aceştia, 59 % au
fost de sex feminin şi 41 % de sex masculin. La afirmaţia ,,Este o datorie socială pentru un bărbat să se
căsătorească şi să aibă copii”, 46.5 % dintre participanţii de sex masculin, respectiv 40.8 % dintre cei de
sex feminin şi-au exprimat acordul sau acordul puternic.
În mod surpinzător, doar 56.6 % dintre participanţii la ancheta pe care am întreprins-o au fost de
acord sau puternic de acord cu faptul că nu este obligatoriu ca o femeie care îşi doreşte un copil să se
căsătorească, deoarece poate apela la fertilizarea in vitro. Doar 26.4 % dintre participanţi şi-au exprimat
dezacordul cu această idee. Dintre participanţii care au fost de acord sau puternic de acord, 39.7 % au fost
bărbaţi şi 60.2 % femei. Din nou, variabila sex nu a avut nici o influenţă semnificativă asupra
răspunsurilor legate de această afirmaţie. În schimb, variabila legată de religie a avut un efect semnificativ
(χ 2 = 25.11; p = 0.01), în sensul în care, dintre participanţii care au fost de acord cu faptul că nu este
obligatoriu ca o femeie care îşi doreşte să aibă un copil să se căsătorească, deoarece poate apela la
fertilizarea in vitro, 1.3 % au declarat că nu au o religie anume, 12.3 % au declarat că, deşi au religie, nu
merg deloc la biserică, 80.8 % au declarat că au religie, dar merg doar ocazional la biserică şi doar 5.4 %
au declarat că au religie şi merg permanent la biserică. De asemenea, răspunsurile participanţilor la
întrebarea ,,Cât de important este Dumnezeu în viaţa dumneavoastră ?” au influenţat răspunsurile la
afirmaţia legată de fertilizarea in vitro (χ 2 = 29.06; p = 0.02). Astfel, dintre participanţii care au fost de
acord sau puternic de acord cu faptul că nu este obligatoriu ca o femeie care îşi doreşte să aibă un copil să
se căsătorească, deoarece poate apela la fertilizarea in vitro, doar 2.7 % au indicat că Dumnezeu nu este
deloc important în propria lor viaţă şi 5.4 % au declarat că Dumnezeu este puţin important, restul de 91.7
% considerând că Dumnezeu este destul de important, important sau foarte important în propria lor viaţă.
Aşadar, credinţa religioasă a botoşănenilor şi ieşenilor care au participat la anchetă pare să le fi influenţat
toleranţa faţă de fertilizarea in vitro a unei femeie, fără necesitatea ca aceasta să se căsătorească pentru a
avea un copil.
În concluzie, din răspunsurile participanţilor la ancheta pe care am întreprins-o, s-a degajat clar
tendinţa acestora de a considera familia şi căsătoria ca lucruri importante, alături de credinţa în Dumnezeu.
Botoşănenii şi ieşenii care au participat la anchetă par să valorizeze instituţia căsătoriei, considerând, într-
o proporţie destul de semnificativă, că realizarea de sine şi fericirea se ating numai prin căsătorie, prin
întemeierea unei familii şi prin naşterea de copii.
***
În continuare, voi analiza răspunsurile participanţilor la cea de-a treia parte a chestionarului pe care
l-am utilizat în ancheta mea. Astfel, peste trei sferturi dintre participanţi (77 %) au fost de acord cu ideea
că chiar dacă o persoană îşi doreşte copii, nu trebuie să îi conceapă dacă nu şi-a găsit partenerul de viaţă
potrivit. Doar 4 % dintre participanţi au indicat că nu sunt de acord cu nici una dintre afirmaţii şi că
lucrurile sunt discutabile. Dintre participanţii care au fost de acord cu ideea conceperii copiilor doar cu un
partener potrivit, 41.4 % au fost de sex masculin şi 58.5 % de sex feminin. Diferenţa între numărul de
bărbaţi şi cel de femei care au îmbrăţişat ideea potrivit căreia chiar dacă o persoană îşi doreşte copii, nu
trebuie să îi conceapă, dacă nu şi-a găsit partenerul de viaţă potrivit nu a fost, însă, semnificativă.
Figura 4 prezintă distribuţia răspunsurilor participanţilor la întrebarea ,,Consideraţi că este un lucru
normal ca bărbaţilor să li se acorde mai multă libertate în plan sexual decât femeilor ?”.
Acordul cu libertatea sexualã a bãrbatilor
DA 23
NU 77
0 20 40 60 80
Procente
Figura 4
Se observă că 77 % dintre participanţi (dintre care 34.3 % bărbaţi şi 65.6 % femei) nu au fost de
acord cu ideea că este un lucru normal ca bărbaţilor să li se acorde mai multă libertate în plan sexual decât
femeilor. Diferenţa între numărul participanţilor de cele două sexe, care au răspuns negativ la această
întrebare, se datorează disproporţiei după variabila sex din lotul de anchetă. Totuşi, 91.5 % din totalul
participanţilor de sex feminin au respins ideea potrivit căreia este un lucru normal ca bărbaţilor să li se
acorde mai multă libertate în plan sexual decât femeilor, în timp ce, dintre participanţii de sex masculin,
doar 58.6 % au respins această idee.
Pe de altă parte, un procent de 74 % dintre botoşănenii şi ieşenii care au participat la ancheta pe
care am realizat-o a îmbrăţişat ideea potrivit căreia copiii trebuie întotdeauna să-şi iubească şi să-şi
respecte părinţii, indiferent de calităţile şi defectele acestora. Aşadar, aproape trei sferturi dintre
participanţi au manifestat tendinţa de a valoriza ideea de respect pentru părinţi. Nivelul de studii, sexul sau
vârsta participanţilor nu au avut un efect semnificativ asupra distribuţiei răspunsurilor la această întrebare.
De asemenea, un procent ridicat dintre participanţi (78 %) au răspuns indicând ideea de valorizare a
rolului de părinte. Aceştia au fost de acord cu faptul că datoria părinţilor de a face tot ce pot pentru copiii
lor, chiar dacă pentru aceasta trebuie să renunţe la propria fericire. Nici de această dată, vârsta, sexul sau
nivelul studiilor absolvite de participanţi nu au avut un efect semnificativ asupra răspunsurilor.
În ceea ce priveşte acordul exprimat de participanţi faţă de ideea că, pentru a creşte fericit, un copil
are nevoie de ambii părinţi, situaţia se prezintă după cum urmează (figura 5):
dezacord total
în dezacord 4
nici dezacord, nici 13
de acord 37
acord total 44
0 10 20 30 40 50
Procente
Figura 5
Observăm că patru din cinci participanţi au fost de acord sau total de acord cu ideea că, pentru a
creşte fericit, un copil are nevoie de ambii părinţi. Prin răspunsurile lor, participanţii par să valorizeze
ideea că ambii părinţi joacă un rol important în creşterea şi dezvoltarea copiilor. Variabila sex a avut o
influenţă semnificativă asupra răspunsurilor (χ 2 = 13.89; p = 0.008). Astfel, dintre participanţii de sex
masculin, 96.5 % şi-au exprimat acordul sau acordul total cu ideea că, pentru a creşte, un copil are
nevoie de ambii părinţi, în timp ce, dintre cei de sex feminin, doar 70.4 % şi-au exprimat acordul sau
acordul total cu această idee. În schimb, variabilele vârstă sau nivel de studii nu au avut un efect
semnificativ.
Figura 6 prezintă rezultatele la întrebarea referitoare la posibilitatea ca o femeie să-şi dorească un
copil pe care să îl crească singură, fără să aibă o relaţie stabilă cu bărbatul cu care l-a făcut.
dezacord total 10
în dezacord 19
nici dezacord, nici 26
de acord 38
acord total 7
0 10 20 30 40
Procente
Figura 6
Privitor la acest aspect al vieţii de familie, răspunsurile au fost mai echilibrate, distribuindu-se între
toate cele cinci variante. Astfel, doar 45 % dintre participanţi şi-au exprimat acordul sau acordul total cu
ideea că o femeie poate să-şi dorească un copil pe care să-l crească singură, fără a avea o relaţie stabilă cu
bărbatul cu care l-a făcut. Un procent de 26 % dintre participanţi şi-au exprimat indecizia, iar 29 %
dezacordul sau dezacordul total. Sexul, vârsta, nivelul de studii sau statutul civil al participanţilor nu au
avut un efect semnificativ asupra răspunsurilor la întrebarea în discuţie. Dintre participanţii care şi-au
manifestat acordul cu ideea că o femeie poate să-şi dorească un copil pe care să-l crească singură, fără a
avea o relaţie stabilă cu bărbatul cu care l-a făcut, 43.1 % au fost bărbaţi şi 56.8 % femei. Rezultatul
aminteşte de faptul că, în România, acceptarea familiilor în care mama îşi creşte singură copiii este relativ
ridicată, comparativ cu celelalte ţări europene (aproximativ jumătate dintre subiecţii români, chestionaţi în
cadrul anchetei europene, fiind de acord) (Popescu, 2007).
Analizând distribuţiile procentuale ale răspunsurilor (pe variante), pe care participanţii la anchetă le-
au dat la antepenultima întrebare, din cadrul celei de-a treia părţi a chestionarului, am constatat că doar
17 % dintre participanţi au acceptat ideea că o soţie care nu lucrează este tot atâta de realizată ca şi una
care are o slujbă bine plătită. Aceştia au răspuns, alegând variantele într-o mare măsură şi într-o foarte
mare măsură. Dintre participanţii care au îmbrăţişat această idee, 57.1 % au fost bărbaţi şi 42.8 % femei.
Se observă un raport destul de echilibrat între cele două sexe, în ceea ce priveşte alegerea variantelor de
răspuns într-o mare măsură, respectiv într-o foarte mare măsură. Variabilele sex, vârstă şi nivel de studii
nu au influenţat răspunsurile participanţilor la întrebare.Reamintesc că România face parte din categoria
ţărilor cu un acord scăzut, în ceea ce priveşte considerarea femeii casnice ca fiind la fel de realizată ca şi
una care lucrează (Popescu, 2007). Rezultatele pe care le-am obţinut par să le fi confirmat pe cele la nivel
naţional, raportate de Popescu (2007).
Pe de altă parte, 49 % dintre participanţi au considerat într-o mare măsură sau într-o foarte mare
măsură că bărbaţii pot fi lideri politici mai buni decât femeile. Dintre aceştia, bărbaţii au fost uşor mai
numeroşi decât femeile (54 % faţă de 46 %).
În schimb, ideea emancipării femeii, sub aspectul accesului la studii şi nu numai, pare să existe din
ce în ce mai frecvent în opinia românilor, reflectând tendinţele din celelalte ţări europene. Astfel, doar 14
% dintre botoşănenii şi ieşenii care au participat la ancheta mea au fost de acord cu ideea că studiile
universitare sunt mai importante pentru un bărbat decât pentru o femeie. Dintre aceştia, 57.8 % au fost
bărbaţi şi 42.1 % femei.
De asemenea, doar 37 % dintre participanţi au considerat într-o mare sau foarte mare măsură că
bărbaţii conduc mai bine afacerile decât femeile. Nici una dintre variabilele sex, vârstă şi nivel de studii nu
a avut un efect semnificativ asupra răspunsurilor date de participanţi, legate de aspectul legat de
competenţele în afaceri ale bărbaţilor şi femeilor.
Figura 7 prezintă alegerile participanţilor la întrebarea ,,Care dintre lucrurile de mai jos consideraţi
că sunt cele mai importante pentru educarea unui copil de către părinţi ?”.
independenta 53
hãrnicie 74
responsabilitate 87
valori educationale
imaginatie 55
tolerantã si respect 55
spirit cumpãtat 40
perseverentã 56
credintã în Dumnezeu 59
altruism, ajutorare 41
ascultare, supunere 15
0 20 40 60 80 100
Procente
Figura 7
Din reprezentarea grafică a procentelor pentru alegerile pe care participanţii le-au făcut pentru
fiecare dintre aspectele menţionate, reiese clar că ceea ce au apreciat, în primul rând, ca fiind importante,
în educarea unui copil de către părinţii săi, este responsabilitatea (87 % dintre participanţi), urmată de
hărnicie şi de conştiinciozitate (indicate de 74 % dintre participanţi). Pe ultimul loc, se află ascultarea şi
supunerea faţă de părinţi şi semeni (indicate de 15 % dintre participanţi), dar acest rezultat poate fi pus pe
seama procentului semnificativ, din lotul de anchetă, al participanţilor tineri, cu vârste cuprinse între 20 şi
35 de ani, pentru care supunerea faţă de părinţi şi ascultarea sunt altfel privite decât erau în trecut, fără a
însemna neapărat respingerea acestor valori. Credinţa în Dumnezeu şi viaţa religioasă rămân în continuare
pentru români valori dezirabile. Astfel, aproximativ 60 % dintre botoşănenii şi ieşenii care au participat la
ancheta mea le-au indicat printre lucrurile importante, care contează în educarea unui copil de către
părinţi.
II.4. Concluzii
O parte dintre tendinţele pe care le-am constatat, în percepţiile botoşănenilor şi ale ieşenilor care au
participat la ancheta mea, le-au confirmat pe cele raportate de Popescu (2007), în studiul axat pe valorile
legate de familie în România şi în Europa. Consider că rezultatele anchetei pe care am efectuat-o au
reflectat tendinţe de schimbare în mentalitatea botoşănenilor şi a ieşenilor despre valorile tradiţionale
legate de căsătorie, de viaţa de familie, de relaţiile părinţi-copii, care nu trebuie, însă, să ne îngrijoreze,
întrucât par, cel puţin la o analiză globală (nediferenţiată după variabile socio-demografice), să indice
faptul că aceştia încă mai valorizează instituţia mariajului şi a familiei.
***
Care sunt implicaţiile rezultatelor pe care le-am obţinut în ancheta mea pentru intervenţia pe care
psihologul de familie trebuie să o realizeze la nivelul structurilor familiale ale unei comunităţi ? În primul
rând, aceste rezultate, dar şi lucrările din literatura de specialitate trebuie să-l facă pe psihologul de familie
să reflecteze puţin la condiţia familiei româneşti (şi europene) contemporane, care s-a schimbat evident, în
pas cu prefacerile care au afectat toate planurile vieţii pe mapamond: social, cultural, economic, politic,
juridic.
În cazul familiilor dintr-o comunitate, în care tradiţionalismul legat de structura, de organizarea
sistemului familial şi de viaţa de familie a fost conservat, psihologul de familie îşi va adapta intervenţia
respectând setul de norme şi reguli care guvernează respectivele sisteme familiale.
În cazul familiilor ,,atipice” (familii rezultate prin monoparentalitate asumată, prin uniuni
consensuale, inclusiv uniuni între două persoane de acelaşi sex, configuraţii familiale asociative), care
reflectă schimbările la nivelul mentalităţilor legate de relaţiile premaritale, de sarcină şi de creşterea
copiilor, de căsătorie, de menţinerea sau disoluţia relaţiilor maritale şi familiale, etc., psihologul de familie
îşi va adapta intervenţia în funcţie de noile norme şi reguli, evitând orice conflict ideologic cu membrii
respectivelor structuri familiale. Aceasta, întrucât psihologul de familie este o persoană deschisă
intelectual, capabilă de reflecţie şi de integrarea schimbărilor în propria politică de conduită şi de
intervenţie profesională, iar familiile contemporane ,,atipice” nu sunt neapărat familii bolnave, structuri
care exprimă declinul unei societăţi, aşa cum ar vrea unii profani sau chiar autori avizaţi să impună ca
opinie. Ele reflectă schimbarea continuuă şi imuabilă a vieţii societăţilor de pe mapamond – proces
natural, firesc, pentru orice sistem. Dacă acest lucru este sănătos, rămâne ca fiecare societate să stabilească
şi să accepte sau, dimpotrivă, să respingă. În aceste condiţii, nu ne rămâne decât să încercăm să ne
adaptăm continuu, iar psihologul de familie nu trebuie să excepteze acest deziderat.
Bibliografie
1. Mitrofan, I., Mitrofan, N. (1990). De la familie la societate. În revista Alternative, nr. 10.
2. Mitrofan, I., Ciupercă, C. (1999). Relaţiile dintre sexe – confuzii şi contradicţii. În revista Psihologia,
nr.2, Societatea Ştiinţă şi Tehnică.
3. Mitrofan, I., Ciupercă, C. (2002). Psihologia şi terapia cuplului. Bucureşti: Editura Sper.
4. Popescu, R. (2007). Valori ale familiei în România şi în Europa. În B. Voicu, M. Voicu
(coord.).Valori ale românilor: 1993-2006. O perspectivă sociologică. Iaşi: Editura Institutului
European.
5. Stănciulescu, E. (1998). Sociologia educaţiei familiale. Vol.II. Iaşi: Editura Polirom.
6. Turliuc, M. N. (2004). Psihologia cuplului şi a familiei. Iaşi: Editura Performantica.
7. www.iccv.ro
Lucrare publicată în: M. Caluschi (coord.) (2008). Psihologul de familie. Necesitate în spaţiul românesc
contemporan. Iaşi, Editura Performantica
www.psihologiaonline.ro - 10 -
FORMALIZAREA DISONANŢEI COGNITIVE
Petre Răzvan Alexandru,

petrerazvan@yahoo.com
Scopul lucrării:
- Formalizarea reacţiilor psiho-sociale la apariţia unei disonanţe cognitive.
- Eliminarea ambiguităţilor care acoperă acest termen, chiar şi în literatura de specialitate.
1. Introducere
Oamenii experimentează deseori fenomenul de disonanţă cognitivă. El

constă într-o stare de disconfort psihologic cauzat de existenţa a două cogniţii între
care subiectul sesizează o inconsistenţă logică.
Disonanţa este o relaţie psihică binară între o cogniţie interioară
preexistentă (numită şi atitudine) şi una exterioară (care poate fi un fapt, o idee, un
sentiment sau propriul comportament).
Disonanţa cognitivă
În cazul unei obligaţii exterioare, la presiunea mediului social sau natural,

disonanţa nu apare, fiindcă dispărând libertatea de alegere şi acţiune a individului,
atitudinea lăuntrică îşi pierde importanţa, este anihilată ca termen al relaţiei binare.
Cogniţiile nelegate între ele sunt irelevante mutual şi nu duc la disonanţă.
Atitudinile au trei componente: a) opinii, convingeri mentale; b) credinţe
colorate emoţional; c) intenţii comportamentale. Atitudinea are ataşată şi o valoare.
O atitudine poate conţine toate cele trei componente sau numai unele, ori poate
eventual să facă parte dintr-un complex de atitudini.
Disconfortul poate fi experimentat ca o stare emoţională negativă (anxietate,
vină, ruşine, mânie, jenă, stres etc).
Se consideră că psihicul ce trăieşte o disonanţă cognitivă va tinde să se
elibereze de tensiune, alegând o cale rapidă şi activă de reducere sau eliminare a
acesteia. Totuşi, uneori acest lucru nu se petrece, psihicul putând alege calea uitării
sau ignorării factorilor implicaţi.
După părerea noastră, conştiinţa are mai mult rolul de declanşare a reacţiei la
disonanţa cognitivă, dar modul de reacţie nu este întotdeauna unul conştient (de
aceea, deseori nu putem explica de ce am acţionat într-un anumit fel, de ce credem
anumite lucruri etc). Ba mai mult, deseori reacţiile psihice nici măcar nu sunt
catalizate de conştiinţă, ci de inconştientul cognitiv. În teoria clasică a disonanţei
cognitive se presupunea că reacţia este absolut conştientă.
Teoria clasică evidenţia doar un anumit mod de reacţie (tipurile III şi IV din
schema generală de mai jos), care chiar definea „disonanţa”. Considerăm că nu este
ştiinţific să definim un concept psihic numai dacă apar anumite manifestări
comportamentale. Starea interioară poate exista fără nici un indiciu exterior, sau se
poate manifesta prin diverse comportamente.
Tipul I de reacţie este neapărat conştient şi considerăm că poate fi, de
asemenea, angrenat în cazul unei disonanţe, ca şi tipul II.
Adoptarea modurilor I şi II presupune o miză emoţională (disonanţă) mai
mică, dar nu este deloc o regulă.
Adoptarea modurilor II şi IV presupune o miză emoţională şi instabilitate
(disonanţă) mai mare, dar nu în orice situaţie.
De multe ori, disonanţa nu este doar cognitivă, ci cognitiv-afectivă, în
atitudine fiind implicat şi factorul emoţional. Când cogniţia exterioară este fondată
pe un sentiment, afect, putem vorbi despre o disonanţă afectivă.
2. Cele patru moduri de reducere a disonanţei cognitiv-afective
Mod de Îndreptat asupra atitudinii Îndreptat asupra cogniţiei exterioare

reacţie
Radical
I. ADAPTABIL II. CONSERVATOR

Nuanţat
III. SPECULATIV IV. IMAGINATIV
I. Modificarea vechii atitudini conform noii cogniţii exterioare.

II. Respingerea (fără argumente), ignorarea sau uitarea noii cogniţii exterioare.
III. Adoptarea unei noi atitudini consonantă cu cogniţia exterioară, lăsând
neschimbată vechea atitudine.
IV. Înlocuirea noii cogniţii exterioare cu o alta care consonează cu vechea
atitudine.
Acestea sunt moduri generale, aplicabile în orice situaţie, indiferent de adevărul

obiectiv. Astfel:
- Modul I poate fi considerat fie REALIST, când omul îşi adaptează atitudinea
realităţii obiective, fie CREDUL, când omul este manipulat să îşi schimbe
opinia. Este modul ADAPTABIL
- Modul II poate fi al celui OBTUZ, dar şi al celui care nu se lasă influenţat
uşor. Este modul CONSERVATOR
- Modul III poate fi găsirea „ţapului ispăşitor”, dar şi al unei inteligenţe
speculative binevenită în situaţii critice. Este modul SPECULATIV
- Modul IV indică, de asemenea, inteligenţă, dar şi o posibilă fugă de realitate,
tendinţa de auto-halucinare, de înlocuire a realului cu propria fantezie. Este
modul IMAGINATIV
Se poate face o corelaţie cu cele patru umori hipocratice, după cum urmează:
I. ADAPTABIL – SANGVINIC
II. CONSERVATOR – FLEGMATIC
III. SPECULATIV – COLERIC
IV. IMAGINATIV – MELANCOLIC
Rămâne de studiat dacă fiecare dintre cele patru tipuri umorale are vreo preferinţă
pentru modul de reacţie corespunzător analogiei de mai sus.
Mai putem face observaţia că din punctul de vedere al cunoaşterii:

- Modul I este favorabil învăţării, ştiinţei, raţionamentelor.
- Modul III şi IV este specific argumentaţiei pseudo-ştiinţifice, sofismelor.
Pentru verificarea şi aplicarea schemei celor patru moduri de reducere a

disonanţei congitiv-afective, vom lua câteva exemple posibil reale. Evităm
menţionarea experimentelor psihosociologice, din cauza caracterului lor artificial.
Rolul exemplelor este de ilustrare concretă a celor 4 moduri naturale şi de
argumentare a inexistenţei vreunui al cincilea mod de reacţie psihică. Odată
acceptat acest lucru, schema poate fi utilizată în scop didactic sau ştiinţific, pentru
definirea mai clară a disonanţei cognitiv-afective şi pentru mersul înainte al
cercetărilor în domeniul psihologiei sociale.
Astfel, fiind obligaţi într-o cercetare ştiinţifică să studiem aprioric reacţia
oamenilor la o disonanţă, fie putem înşira toate variantele care ne vin în minte, fie
putem proceda analitic, pe baza schemei generale - găsind în primul rând cele 4
moduri de bază, în cadrul cărora se vor exprima nenumărate variante personale.
În general, ne vom obişnui să privim orice provocare psihologică ca având patru

reacţii total diferite simultan posibile, nu doar cea pe care am alege-o noi, lărgindu-
ne astfel capacitatea de empatie şi de înţelegere a semenilor.
3. Exemple de aplicare a celor 4 moduri de reacţie la disonanţa cognitiv-

afectivă
Subliniem de la început: nu vom evalua cele patru moduri de reacţie în

funcţie de adevărul obiectiv, de normele morale şi nici după standarde de sănătate
mintală, ci doar ca mod de reacţie psihică. Mecanismele de apărare ale egoului
(atitudini emoţionale) - care păzesc elemente ale conceptului de sine precum „Sunt
o persoană bună” sau „Am luat decizia bună” - pot genera reacţii neaşteptate la
semenii noştri. O persoană poate oscila între două sau mai multe moduri de reacţie,
eventual adoptându-le pe rând, în funcţie de context şi dispoziţie.
Exemplul 1: Cogniţia exterioară tip IDEE cu accente emoţionale..

FUMATUL PROVOACĂ CANCER PULMONAR
Pus în faţa acestei evidenţe statistice, fumătorul are cele patru căi de a reacţiona.
I. Renunţă la fumat, îşi schimbă II. „Bunicul a fumat până la 90 de ani.”

atitudinea (intenţia comportamentală) „Nu cred în statistici.”
III. „Eu practic sport, ceea ce îmi IV. „Fumatul mă ajută să mă
menţine plămânii sănătoşi. Poate că voi concentrez.”
renunţa, dar mai spre bătrâneţe.” „Fumatul împiedică îngrăşarea.”
Exemplul 2: Cogniţia exterioară tip FAPT

SFÂRŞITUL ANUNŢAT AL PLANETEI NU A MAI AVUT LOC
O sectă ufologică prevestea, prin vocea profetesei lider, că omenirea se va sfârşi
prin inundaţii catastrofale la o dată exactă, şi numai membrii sectei vor fi salvaţi de
navele extraterestre. Ca urmare, adepţii şi-au vândut proprietăţile şi s-au retras pe un
deal, rugându-se să fie salvaţi. A doua zi, nepetrecându-se evenimentul anunţat, s-a
constatat că doar doi dintre adepţi au părăsit secta, ceilalţi justificând că rugăciunile
lor au schimbat destinul planetei.
Plecând de la acest fapt real, putem extrapola reacţiile posibile într-o altă situaţie
similară.
I. Pierderea credinţei în profet II. „A fost doar un test de credinţă, nu

neapărat o profeţie.”
III. „Rugăciunile noastre au salvat IV. „A fost o greşeală de calcul a datei,
planeta.” dar pericolul rămâne.”
Exemplul 3: Cogniţia exterioară tip COMPORTAMENT

DOUĂ MAGAZINE APROAPE IDENTICE
Să presupunem că există două magazine identice ca profil şi atractivitate pentru
clienţi. Într-unul dintre ele ne este mai comod să intrăm, fiindcă este cu 3 metri mai
aproape de drumul nostru zilnic. Disonanţa poate apare în momentul când cineva ne
întreabă: „De ce nu vizitezi şi celălalt magazin?”
I. Conştientizez că din cauza II. „Te-au plătit cumva patronii să le

comodităţii. Eventual decid să îl vizitez, faci reclamă la celălalt magazin?”
măcar din curiozitate.
III. „Ocolesc acel magazin pentru că are IV. „Dar am impresia că am intrat şi în
multe neajunsuri, faţă de primul acel magazin de câteva ori.”
magazin.”
Exemplul 4: Cogniţia exterioară tip IDEE fără accente emoţionale

LA POLUL NORD ESTE O GAURĂ DE ACCES SPRE INTERIORUL
PĂMÂNTULUI
În mass-media se face propagandă ideii că Pământul are la Polul Nord o gaură prin
care se poate intra în interiorul planetei. Ce părere ai?
I. „De ce nu? Multe adevăruri sunt II. „Ce, se terminaseră ştirile de scandal
ţinute secrete.” şi nu se mai vindeau ziarele?!”
”Voi explora personal Arctica, pentru a
afla adevărul.”
III. „E problema savanţilor. Ei să IV. „Dacă era o astfel de gaură, s-ar fi
verifice!” aflat până acum, nu-i aşa?”
Exemplul 5: Cogniţia exterioară tip FAPT

MAGICIANUL JOHANNES
Magicianul român Johannes realizează numere spectaculoase în faţa unei audienţe
luate pe nepregătite (pe stradă sau în locuri de socializare). Reacţia oamenilor
(surprinsă de camerele video) este diferită.
I. „Asta e magie adevărată!” II. „Ptiu, drace!” şi o ia la fugă.

III. „E un truc!” IV. „M-ai hipnotizat să văd asta!”
Exemplul 6: Cogniţia exterioară este fondată pe un AFECT

Ai o căsnicie mulţumitoare. La serviciu apare un coleg nou de sex opus, faţă de care
începi să nutreşti un sentiment afectuos. Apare un conflict între morală şi „inimă”.
Cum reacţionezi?
I. „Căsătoria e o închisoare, dar eu sunt II. „Nu voi păcătui nici cu gândul.”
un om liber să iubesc pe cine vreau!”
III. „Puţină distracţie îmi va IV. „Admir o anume calitate la
reîmprospăta relaţia cu soţul(ia).” colegul(a), dar asta nu e iubire
adevărată.”
Despre hărţuirea morală
Marcel Cremene
Sl.dr.ing., Universitatea Tehnica
din Cluj-Napoca
25.05.2009
Ce este hărţuirea morală şi de ce ne interesează aceasta?

Hărţuirea morală este una dintre cele mai dure manifestări de tip agresiv care pot să apară la
locul de muncă. Hărţuirea poate să apară indiferent de domeniul de activitate dar este întâlnită mai
ales în domeniile publice, cum ar fi cel al educaţiei naţionale, care ne interesează aici în mod special.
Deoarece, cei mai în măsură să pună în discuţie un astfel de subiect sunt experţii în domeniu,
vom încerca să comentăm aici părerea a doi psihiatri. Este vorba despre Nelson Bouchard, cu cartea
„Rezolvarea conflictelor la serviciu” (Editura Polirom, 2006) si Patrick Légeron, cu cartea „Cum să
te aperi de stress” (Editura Trei, 2003). Poziţia autorului este aceea de angajat în cadrul sistemul
educaţional universitar şi de martor la anumite manifestări care se pot eventual încadra în tema
articolului, pozi ie din care am exprimat şi anumite opinii personale.
Cine este hartuitorul?

Conform [N. Bouchard, „Rezolvarea conflictelor la serviciu”, trad. Dana-Maria Cimpoi]:
„Hărţuirea este un tip de violenţă rece, perfidă, ipocrită, uneori invizibilă practic, pe care o persoană o
poate exercita asupra alteia. ... Hărţuitorul este o persoană slabă, egocentrică, ipocrită. Dacă se simte
ameninţat şi deţine puterea, vă va ataca, iar scopul său este de a vă face să dispăreţi din instituţie. ...
Ştie că într-un interval mai lung sau mai scurt veţi solicita, până la urmă, un concediu de odihnă sau
chiar veţi demisiona. Este adesea charismatic, are mult farmec şi îşi găseşte uşor aliaţi. Dorinţa sa
cea mai mare este să deţină puterea. Mijlocul folosit: înlăturarea tuturor celor care se dovedesc a fi
potenţiale ameninţări ... Hărţuitorul îşi zăpăceşte victima în aşa măsură, că aceasta ajunge să se
îndoiască de propriile trăiri şi sentimente.”
Prin prisma abordării lui Nietsche (din „Voinţa de putere” de exemplu) putem înţelege astfel că
totul se rezumă în fond la o luptă pentru putere (obţinerea, sporirea, păstrarea), hărţuirea fiind doar
una dintre formele posibile ale acestei lupte (în contextul relaţiilor de tip şef-subaltern).
Care sunt motivaţiile hărţuitorului?

Din [Patrick Légeron, „Cum să te aperi de stress”, trad. Genoveva Teleki] aflăm următoarele:
„Procesele care îl determină pe un individ să hărţuiască o victimă sunt multiple:
a) Refuzul atipicităţii în raport cu un grup în ceea ce priveşte modul de lucru şi mai ales felul de a fi
(ţinută, clasa socială, vârstă, orientare sexuală, performanţă, etc.).
b) Rivalitatea, invidia, gelozia (referitoare la diplome, viaţa privată, raporturile cu ierarhia, etc.).
c) Teama, care îl face pe cel care harţuieşte să elaboreze un sistem de apărare şi o strategie de
distrugere dacă se simte ameninţat.”
Aceste argumente pot explica, de exemplu, de ce sistemul românesc tinde să elimine pe cei
care au o atitudine onestă dar critică. Nici in vechiul regim şi, prin continuitate, nici în actuala fază prin
care trece societatea noastră, critica nu a fost şi nu este tolerată. Critica şi exprimarea onestă a
opiniilor nu face parte din valorile culturale româneşti (fiind considerată un atac la persoana cu ale
cărei interese personale interferează). Cei care critică sunt combătuţi de obicei sub pretextul ofensei,
lipsei de obiectivitate şi de relevanţă. Probabil că tocmai din acest motiv al inacceptării, critica, atunci
când este totuşi făcută, poate atinge cote radicale şi devine astfel cu atât mai puţin de acceptat.
Cum se derulează acţiunea de hărţuire?

Din [Patrick Légeron, „Cum să te aperi de stress”, trad. Genoveva Teleki] aflăm următoarele:
„Hărţuirea morală se derulează în general în mai multe etape:
- Alegerea victimei (în general nu este un grup ci o anumită persoană),
- Condiţionarea ei (victima trebuie să devină receptivă),
- Destabilizare ei (victima nu înţelege ce i se întâmplă: comportamentele persoanei care hărţuieşte nu
sunt logice şi, oricum, explicaţiile sale sunt iraţionale),
1
- Culpabilizarea victimei (individul hărţuit începe să îşi imagineze că are o parte din vina pentru
suferinţa sa),
- Destructurarea victimei (persoana care hărţuieşte şi-a atins obiectivul: victima a demisionat sau s-a
îmbolnăvit grav).”
Din aceaşi carte, mai aflăm că nu există un profil psihologic standard al victimei ci situaţii de
muncă care favorizează hărţuirea morală, şi anume acolo unde stress-ul este deja mare, unde
sistemul managerial are prea puţin respect faţă de indivizi sau acolo unde solidaritarea între salariaţi e
slabă. Mai aflăm că 70% dintre victime se numără printre femei. De asemenea, hărţuirea afectează în
mod preferenţial persoanele atipice. Între 3 şi 10% dintre angajaţi cad victime hărţuirii morale. Sectorul
public este afectat în mod deosebit.
Cu titlul de opinie personală, afirm că în Romania sectorul public este cu atât mai afectat de
mentalităţile vechi deoarece aici cultura organizaţională păstrează în mare măsură vechile „valori” (de
exemplu rigiditatea pe care o impun relaţiile şef-subaltern, promovarea pe criterii de obedienţă,
feudalizarea resurselor, respectul faţă de etichetă şi nu faţă de persoană, nepotismul, impostura, etc.).
Care sunt manifestările hărţuirii?

Din [Patrick Légeron, „Cum să te aperi de stress”, trad. Genoveva Teleki] aflăm despre
diferitele manifestări ale hărţuirii, pe categorii. Acestea sunt enumerate mai jos:
„Afectarea condiţiilor de lucru:

- Victimei i se retrage autonomia,
- Nu i se transmit informaţii utile în realizarea unei îndatoriri,
- I se contesta în mod sistematic toate deciziile,
- I se critică pe nedrept sau în mod exagerat munca,
- I se retrage accesul la utilităţi: telefon, fax, calculator,
- I se retrage munca ce îi revine în mod normal,
- I se dau permanent sarcini noi,
- I se atribuie în mod voluntar şi sistematic sarcini inferioare sau superioare competenţelor sale,
- Se fac presiuni asupra ei, astfel încât să nu işi poată valorifica drepturile (concedii, orar, prime),
- Se procedează astfel încât să nu obţină promovări,
- I se atribuie, împotriva voinţei, lucrări periculoase,
- Se aduc pagube postului său de lucru,
- I se dau, în mod deliberat, ordine imposibil de executat,
- I se atribuie sarcini incompatibile cu starea sa de sănătate,
- Nu se iau în considerare avizele medicale formulate de specialistul în medicina muncii,
- Este împinsă să comită greşeli.
Lezări ale demnităţii:

- Sunt utilizate cuvinte dispreţuitoare pentru a o caracteriza,
- Sunt utilizate faţă de ea gesturi de dispreţ (oftaturi, priviri dispretuitoare, ridicarea umerilor, etc.),
- Este discreditată faţă de colegi, superiori sau subordonaţi,
- Se lansează zvonuri legate de ea,
- I se atribuie probleme psihologice (se spune ca este bolnavă mintal),
- Se râde de handicapurile sau de fizicul ei, este imitată sau caricaturizată,
- I se critică viaţa privată,
- Se râde de originile sau de naţionalitatea sa,
- Îi sunt atacate credinţele religioase sau convingerile politice,
- I se atribuie sarcini umilitoare,
- I se aduc injurii cu termeni obsceni sau degradanţi.
Izolare şi refuz de a comunica:

- Victima este întreruptă continuu,
- Superiorii ierarhici sau colegii nu îi mai vorbesc,
- I se refuză orice contact, chiar şi vizual cu ceilalti,
- Este plasată departe de ceilalţi,
- I se ignora prezenţa prin adresarea exclusivă către ceilalţi,
- Li se interzice colegilor ei să îi vorbească,
- Nu mai este lăsată să vorbească cu ceilalţi,
- Conducerea îi refuză toate cererile de întrevedere.
2
Remarci deplasate la locul de muncă:

- Ţinuta sa vestimentară este criticată, modul de viaţă sau aspectul fizic pot fi luate în derâdere,
- Remarci nepoliticoase şi acţiuni ostile: sarcasm, presiuni, ameninţări, şantaj,
- Dorinţa de destabilizare a salariatului: împiedicarea persoanei de a se exprima,
- Criticarea sistematică a muncii sale,
- Afectarea condiţiilor de muncă: retragerea din fişa postului a unor indatoriri care figurau anterior,
suprasolicitare sau subsolicitare, sarcini absurde sau irealizabile,
- Negarea sensului muncii realizate de către salariat,
- Distrugerea imaginii pe care persoana o are despre sine,
- Izolarea salariatului, omiterea transmiterii de informaţii,
- Negarea, luarea în râs a tuturor semnelor de suferinţă ale salariatului.
Violenţe verbale, fizice sau sexuale:

- Victima este ameninţată cu violenţa fizică,
- Este, chiar dacă uşor, agresata fizic, i se închide usa în nas, este îmbrâncită,
- Se urlă la ea,
- Îi este invadată viaţa privată prin telefoane sau scrisori,
- Este urmărită pe stradă, pândită în faţa casei,
- Este hărţuită sau agresată sexual prin gesturi sau cuvinte,
- Nu se ţine cont de problemele ei de sănătate,
- Afectare a intimităţii prin insulte, ridiculizari, chiar comentarii asupra feminităţii sau masculinităţii.”
Am redat integral această listă pentru a da posibilitatea celor care doresc să realizeze o
diagnoză a unei eventuale situaţii de hărţuire.
Cum îţi poţi da seama dacă eşti hărţuit?

În afara observării manifestărilor prezentate anterior, există şi câteva întrebări cheie prezentate
în [Patrick Légeron, „Cum să te aperi de stress”, trad. Genoveva Teleki], după cum urmează:
„1. Sunt singura persoană afectată?” Dacă DA, este probabil să fie hărţuire, dacă NU, este
vorba mai degraba de management bazat pe stress. Managementul bazat pe stress este acea formă
de management în care se consideră că angajaţii muncesc mai bine dacă se tem, dacă sunt tot timpul
sub presiune.
„2. Care este atitudinea patronului meu atunci când obţin rezultate bune?”. Dacă avem de-a
face cu management bazat pe stress, atunci şeful va fi mulţumit. Dacă nu este multumit, este vorba
probabil de hărţuire deoarece succesul d-voastră îl destabilizează.
„3. Ceilalţi manageri se comportă la fel ca patronul meu cu proprii lor colaboratori?” Dacă DA,
atunci este mai probabil să fie vorba despre stilul general de lucru în întreprindere, care este stresant.
„4. Cum se comportă patronul meu în afara vieţii profesionale?” Dacă se comportă similar cu
persoanele apropiate, atunci aveţi de a face cu o personalitate dificilă. Daca se comportă diferit, atunci
este probabil să fie hărţuire.
În aceeaşi carte, se mai specifică faptul că: „...hărţuirea morală se dezvoltă mai usor în cadrul
unei întreprinderi care favorizează un stil de management dur...”. Un alt aspect important care are
legatură cu managementul bazat pe stress este ceea ce P. Légeron numeste „cultura negativului”.
Conform acestei culturi, a negativului, nu este bine să se ofere feedback pozitiv unui angajat deoarece
acesta „şi-o poate lua în cap”, ceea ce va duce la „lăsarea sa pe tânjală”. Aşa cum explică P. Légeron,
această prejudecată este total greşită! Acestă cultură a negativului are un puternic efect stressant
deoarece se pune tot timpul accent numai pe ceea ce lipseşte, indiferent cât de substanţială ar fi
partea pozitivă (care se ignoră sistematic). Din păcate însă, numai unele culturi, cum ar fi cea nord-
americană şi câteva culturi asiatice, pun accent şi pe oferirea de feedback pozitiv.
Ce soluţii sugerează psihologii?

În [N. Bouchard, „Rezolvarea conflictelor la serviciu”, trad. Dana-Maria Cimpoi] sunt indicate
câteva soluţii. Se ştie că hărţuirea are ca scop principal distrugerea încrederii în sine a victimei,
destabilizarea ei. Astfel:
- Conştientizarea a ceea ce se întâmplă poate fi deja un pas important spre rezolvarea problemei.
Este bine să se ceară şi ajutorul unui psiholog.
- Se recomandă demascarea publică a harţuirii. Se mai recomandă evitarea contactului cu agresorul
în lipsa unor martori (care sa nu fie complici la agresiune).
3
- Trebuie căutate de asemenea şi modalităţi de depunere a unei plangeri oficiale (Codul Muncii,
demnitatea în muncă).
- Chiar şi plecarea poate fi o solutie, dacă numai astfel victima îşi poate păstra sănătatea în stare
bună.
În [Patrick Légeron, „Cum să te aperi de stress”, trad. Genoveva Teleki] mai sunt propuse şi alte
soluţii interesante pentru combaterea stress-ului în general, soluţii care ar putea fi utilizate ca
„adjuvant” în „tratamentul” contra hărţuirii morale, aceasta având ca mecanism de bază stress-ul.
Din păcate, legile româneşti nu ne pot apăra eficient de astfel de manifestări. Însă, problema, ca
întotdeauna, nu este ce NU putem face ci, din contră: ce anume ne stă nouă în putere să facem pe
baza mijloacelor de care dispunem? Astfel, pe baza indiciilor din acest material şi a cărţilor legate de
această temă cititorul interesat este invitat să caute, cu optimism şi încredere, soluţia personală care i
se potriveşte cel mai bine.
4
Despre manipularea relaţională
Marcel Cremene
Sl.dr.ing., Universitatea Tehnica
din Cluj-Napoca
25.05.2009
De ce ne interesează manipularea relaţională?

Iată cel puţin două motive pentru a fi interesaţi de acest subiect. Primul ar fi că atitudinea
manipulativă este prezentă aproape peste tot: în familie, la slujbă, în politică etc. Al doilea motiv este
că victimele manipulării pot avea parte de mari suferinţe, boli grave cauzate de stress. După părerea
unor psihologi, doar 10% dintre noi posedăm „anticorpi” naturali la manipulare.
Informaţiile prezentate în acest articol provin în principal din cartea „Manipulatorii sunt
printre noi”, autor Isabelle Nazare-Aga. De asemenea, pentru o mai bună înţelegere a modului în
care „toată lumea manipulează pe toată lumea” recomandăm cărţile lui Alain Cardon: „Jocurile
manipulării” şi „Analiza tranzacţională”.
Există manipulatori profesionişti (de ex. unii politicieni, vânzătorii, spionii etc.) dar aceştia ne
interesează mai puţin aici. Ne interesează în schimb manipulatorii din jurul nostru deoarece aceştia ne
influenţează direct, mai puţin evident, dar nu neapărat şi într-un mod mai puţin dăunător.
Cine sunt manipulatorii? Cum pot fi aceştia descoperiţi?

De fapt, problema nu este atât cine sunt manipulatorii. A pune astfel problema este similar cu
a vrea să împărţim oamenii în buni şi răi, lucru absurd din principiu. În schimb, considerăm mai potrivit
să încercăm să descoperim atitudinile de tip manipulativ. Orice persoană poate juca, la un anumit
moment dat, faţă de anumite persoane, un rol de manipulator. De aceea, când vorbim despre
„manipulator”, ne referim la o atitudine, un rol şi nu la o persoană, chiar dacă suntem tentaţi să o
facem.
În cartea [„Manipulatorii sunt printre noi”, Isabelle Nazare-Aga], sunt indicate 30 de
caracteristici ale manipulatorului. Conform recomandărilor autoarei, pentru a decide dacă este vorba
despre manipulare, trebuie să identificăm cel puţin 10 din aceste caracteristici, citate mai jos.
Ce anume face manipulatorul? Iată aceste criterii expuse în carte:
„1. Îi culpabilizează pe ceilalţi în numele relaţiilor de familie, prieteniei, dragostei, conştiinţei
profesionale, etc.”
„2. Evită să-şi asume responsabilităţi sau le transmite altora.”
„3. Nu-şi exprimă niciodată clar dorinţele, sentimentele, necesităţile sau opiniile.”
„4. Răspunde adesea evaziv sau ambiguu.”
„5. Îşi schimbă opiniile, comportamentul şi sentimentele în funcţie de persoane şi situaţii.”
„6. Invocă raţiuni logice pentru a-şi ascunde obiectivele sale egocentrice.”
„7. Îi face pe ceilalţi să creadă că trebuie să fie perfecţi, consecvenţi, să ştie cât mai multe şi
să răspundă prompt întrebărilor şi solicitărilor.”
„8. Se îndoieşte de calităţile, competenţa, caracterul celorlalţi: nu critică pe faţă, devalorizează
şi emite judecăţi.”
„9. Se foloseşte de intermediari (preferă să vorbească la telefon decât faţă în faţă, lasă note
scrise, etc.), pentru a-şi face cunoscute mesajele.”
„10. Învrăjbeşte şi creează suspiciune, dezbină pentru a stăpâni mai uşor şi de multe ori poate
provoca ruptura unui cuplu.”
„11. Ştie foarte bine să pozeze în victimă pentru a fi compătimit (îşi exagerează o boală, se
plânge de volumul mare de muncă la serviciu, de anturajul „dificil” în care trăieşte etc.)”
„12. Ignoră ceea ce i se cere să facă (chiar dacă pretinde că tocmai atunci se ocupă de
problema respectivă).”
„13. Se foloseşte de principiile adoptate de ceilalţi (umanitate, caritate, rasism, „binele” şi
„răul”, sentimentele materne etc.) pentru a-şi satisface necesităţile personale.”
„14. Ameninţă sub o formă deghizată sau foloseşte şantajul pe faţă.”
„15. Schimbă fără menajamente subiectul în timpul unei conversaţii.”
„16. Evită sau se sustrage de la întâlniri oficiale sau şedinţe.”
„17. Mizează pe ignoranţa celorlalţi pentru a se plasa în poziţii superioare.”
„18. Minte.”
„19. Se foloseşte de minciună pentru a afla adevărul, deformează şi interpretează, denaturând

întotdeauna adevărul.”
„20. Este egocentric.”
„21. Este gelos în toate relaţiile sale.”
„22. Nu suportă să fie criticat şi neagă tot ce este evident.”
„23. Nu ţine seama de drepturile, de dorinţele sau de necesităţile celorlalţi.”
„24. Aşteaptă de multe ori ultimul moment pentru a da ordine, dispoziţii, obligându-i pe ceilalţi
să le execute.”
„25. Ceea ce spune pare logic şi coerent, contrar atitudinilor, acţiunilor sau modului său de
viaţă, care se desfăşoară după o schemă opusă.”
„26. Flatează, oferă daruri şi face mici servicii ştiind să fie pe plac şi dând impresia că-l
preocupă problemele celorlalţi.”
„27. Provoacă o stare de proastă dispoziţie şi un sentiment opresiv de pierdere a libertăţii
(victima se simte prinsă într-o cursă din care nu ştie cum să scape).”
„28. Acţiunile sale sunt deosebit de eficace în atingerea obiectivelor personale, dar în
defavoarea celorlalţi.”
„29. Ne sugerează să facem lucruri pe care altfel nu le-am fi făcut niciodată din proprie
iniţiativă.”
„30. Este mereu subiect de discuţie pentru ceilalţi, chiar când nu este de faţă.”
Aceste criterii sunt, evident, departe de a fi perfecte. Unele sună poate prea categoric (de ex.
„denaturând întotdeauna adevărul” sau „neagă tot ce este evident”) sau sunt prea vagi. Totuşi, după
părerea autoarei cărţii, aceste criterii pot constitui un bun reper în încercarea de a analiza (inclusiv a
auto-analiza!) comportamentul manipulativ. Manipularea poate fi conştientă sau inconştientă. Există
unele persoane care se folosesc sistematic de manipulare, altele numai uneori.
Care sunt mecanismele manipulării? Cum se manifestă manipularea?

În aceiaşi carte, [„Manipulatorii sunt printre noi”, Isabelle Nazare-Aga], sunt prezentate câteva
dintre mecanismele manipulării. Iată câteva dintre acestea:
- Mimetismul. Manipulatorul foloseşte măşti pentru a-şi înşela victima. De exemplu, poate apărea ca o
persoană simpatică, altruistă, generoasă. Poate „semăna” deliberat cu cineva care prezintă încredere.
- Exploatarea convingerilor tradiţionale. Manipulatorul îl face pe celălalt să creadă că el însuşi aderă la
principii (de altfel absolutiste şi iraţionale) general acceptate, cum ar fi: „trebuie să ştii totul”, „nu
trebuie să te înşeli”, „nu trebuie niciodată să te arăţi ignorant”, „trebuie să fi perfect în toate
circumstanţele”, „trebuie să-ţi respecţi întotdeauna promisiunile”, „dacă ţi se dă ceva trebuie să dai
neapărat ceva în schimb” etc.
- Seducţia şi fascinaţia. Manipulatorul este capabil de seducţie, el poate exercita o adevărată
fascinaţie asupra victimei, pe care o impresionează şi o subjugă emoţional.
- Atitudine superioară. Manipulatorul se foloseşte de ignoranţa celorlalţi pentru a poza într-o postură
de superioritate intelectuală, făcându-i pe ceilalţi să se simtă inferiori şi să permită astfel să fie abuzaţi.
- Flatarea. Aproape orice persoană este sensibilă la laude. Astfel, manipulatorul poate obţine ceea ce
vrea mult mai uşor dacă ne flatează. Acest aspect are legătură şi cu auto-manipularea. Credem ceea
ce ne face plăcere să credem. Este deci suficient să ni se spună ceea ce ne place să auzim.
- Principiul reciprocităţii. Manipulatorul îţi poate oferi ceva fără să îi ceri pentru ca, la un moment decis
de el, să îţi ceară un contra-serviciu. Îşi îndatorează victima şi apoi abuzează de principiul
reciprocităţii, aplicat în mod asimetric.
- Prejudecata faţă de autoritate. Manipulatorul se foloseşte de faptul că este greu în general să critici o
autoritate. Experienţa profesorului Milgram este extrem de interesantă în acest sens. Subiecţii
experimentului aplică şocuri electrice de intensitate crescătoare unui elev dacă acesta răspunde greşit
la nişte întrebări. Deşi elevul se contorsionează de durere şi strigă, este suficient ca o „autoritate”
reprezentată de un instructor să îi ceară să facă asta. Peste 90% dintre subiecţii testaţi s-au supus
total instructorului şi au ajuns la pragul maxim al intensităţii şocurilor electrice în ciuda a ceea ce
vedeau şi auzeau de la elev.
Aceiaşi carte ne mai dezvăluie şi câteva tipuri de comportamente non-verbale ale

manipulatorului, cum ar fi:
- Privirea este fie instabilă (evită contactul vizual direct) fie dominatoare (fixează insistent cu privirea).
- Practică ascultarea aversivă: manipulatorul nu-şi priveşte interlocutorul care îi vorbeşte, având aerul
că e preocupat de cu totul altceva, sau chiar face altceva. Nu ridică sau nu înclină capul în semn de
salut la apariţia unei persoane în faţa lui. Acest comportament este un tip de agresiune pasivă şi
induce interlocutorului impresia de inoportunitate şi penibilitate, destabilizând-ul.
- Volumul vocii manipulatorului este fie prea slab fie prea puternic. Poate adopta un ton puternic
pentru a intimida sau, dimpotrivă, un ton scăzut, pentru a crea o atmosferă de intimitate şi de
complicitate.
- Gestica şi mimica manipulatorului sunt fie exagerate fie insignifiante. De exemplu, poate fi singurul
care are o atitudine total relaxată şi dezinvoltă (dar cumva ostentativă) într-un grup în care convenţiile
sociale cer o altfel de atitudine. Gesturile adoptate pot crea fie un fals sentiment de securitate fie
dimpotrivă, pot fi exagerate. De exemplu, loveşte cu pumnul în masă urmărind să intimideze. În
general manipulatorul îşi stăpâneşte bine propriile emoţii şi le poate disimula.
Cum gestionăm situaţiile în care suntem manipulaţi?

În [„Manipulatorii sunt printre noi”, Isabelle Nazare-Aga] sunt prezentate câteva soluţii pe care
le avem la dispoziţie pentru a face faţă manipulării. Iată câteva dintre acestea.
Contra-manipularea este o strategie de luptă împotriva manipulării, bazată în principal pe
două tehnici: a răspunde cu aceiaşi monedă şi a păstra o aparentă indiferenţă. Prima tehnică se
referă la a utiliza o formă de comunicare echivocă şi superficială, aşa cum face manipulatorul însuşi.
Aceasta poate fi dublată tratarea mai puţin serioasă şi ironizarea manipulatorului.
A doua tehnică porneşte de la observarea comportamentului persoanelor (cam 10%) care
posedă arme native contra manipulării. S-a observat că unele dintre aceste persoane rămân cumva
indiferente. Acest lucru îndepărtează manipulatorul deoarece el nu reuşeşte să destabilizeze
persoana respectivă (care nu reacţionează la „provocări”).
În condiţiile muncii în echipă, pentru a evita abuzurile şi manipularea, se recomandă
specificarea de contracte clare, aspect tratat şi în cartea [„Communication ou manipulation”,
societatea SIRIC, dir. Marcel Cornelis].
S-a observat că persoanele care ajung mai frecvent victimele manipulării sunt cele pasive,
care au o slabă încredere în sine, care nu s-au afirmat în viaţă. Este vorba despre persoanele care fac
totul pentru a lăsa altora o impresie bună, care nu ştiu să refuze. Incapacitatea de a refuza este un
handicap, ca şi timiditatea de altfel. În acest caz trebuie lucrat (de ex. cu ajutorul unui psiholog) pentru
a atinge un nivel mai ridicat de încredere în sine şi de a adopta o atitudine „afirmată” (asertivă) în
interacţiunea cu ceilalţi.
O altă observaţie importantă, este aceea că mecanismele manipulării sunt mai degrabă de
natură emoţională decât raţională. Pentru a rezista la manipulare, se recomandă mai puţină
sensibilitate dar mai multă raţiune. Există o metodă numită „strategia raţională emotivă (S.R.E)”
propusă de A. Ellis, care ne ajută să ne confruntăm gândurile şi convingerile cu realitatea. În cartea
[„Communication ou manipulation”, societatea SIRIC, dir. Marcel Cornelis] se explică cum trebuie să
reflectăm fără a amesteca faptele „brute” cu emoţiile, supoziţiile, utopiile etc.
Totuşi, nu este suficient însă să fim raţionali. Mai este necesar şi să fim conştienţi de faptul că,
de obicei, ceea ce vedem şi judecăm la un moment dat, este doar o mică părticică din realitate. Un
manipulator poate prezenta îngroşat numai partea din realitate care îi convine lui şi lăsa total pe
dinafară alte aspecte ale realităţii (care nu îi convin). Această limitare a raţiunii se poate corecta prin
tehnici cum ar fi: formularea de întrebări, căutarea deliberată de perspective cât mai diferite asupra
unui aceluiaşi fapt, gândirea laterală şi altele.
În încheiere.
Dintr-un anumit punct de vedere, comunicarea este manipulare. În lipsa unei abordări
raţionale dar care admite existenţa a mai multor puncte de vedere simultan corecte asupra unui
aceluiaşi fapt; în condiţiile amestecului ambiguu dintre emoţional şi raţional; în condiţiile în care se
induce impresia unei logici aparent corecte (de exemplu bazate pe prejudecăţi) dar false în fond;
comunicarea (verbală şi non-verbală) poate fi un bun instrument de manipulare. De acea, este bine să
fim conştienţi de acest lucru, mai ales într-o lume în care informaţia, care ne bombardează tot timpul
din diferite direcţii, ocupă un loc tot mai important.

Articole Domeniul - Psihologie Sociala. WWW - Psihologiaonline

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Articole Domeniul - Psihologie Sociala. WWW - Psihologiaonline

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ARTICOLE

Psiholog LUCIAN ANDRIEŞ

În 1961 preluând şi reformulând un concept mai vechi, Serge Moscovici

Pentru cercetarea noastră ne-am propus să vedem, dincolo de ce se

Nepăsarea poate fi pusă în legătură cu dezinteresul faţă de alegători şi de

Oricum, în final, credem că ceea ce contează este faptul că există în

Ştiinţifică, Bucureşti, 1995), şi tot el menţiona: “Opera mulţimii este

Publicat în revista Psihologia, nr. 5/2001

AUTO-STEREOTIPUL ETNIC LA LICEENII BÂRLĂDENI

Introducere. O serie de cercetări româneşti de etnopsihologie au fost realizate de L. M. Iacob

Chestionarul de atribute etnice a cuprins o listă cu 36 de atribute (trăsături psiho-morale

inventiv (+) 62 prevăzător (+) 24

În ordinea descrescătoare a frecvenţelor răspunsurilor de DA, auto-stereotipul etnic

Stil caracteristic personalităţii Atribute pozitive/negative indicate de liceenii bârlădeni

Chestionarul Berkeley, tradus şi adaptat în România de profesorii P. Popescu-Neveanu

Prin cercetarea de faţă, am căutat să surprindem stereotipurile etnice despre români în

1. Chelcea, S., Moţescu, M. (1996). Stereotipurile etnice ale studenţilor – aplicarea

Aparut in Volumul cu lucrările celei de-a V-a ediţii a Simpozionului Naţional

Cazul “Larisa Chelaru”:

Studiu privind formarea si evocarea amintirilor de tip flash

Au fost formulate doua ipoteze generale:

(1) Distanta fizica (dedusa prin raportare la locul evenimentului-sursa si la arealul de

Memoria a fost testata cu un chestionar creat de T. Constantin pentru investigarea

In faza de retest participantii aui primit un al doilea instrument. Chestionarul “Acceptarea

Participantii nu aveau cunostinte privind amintirile de tip flash.

Aşadar, ipoteza noastră se confirmă partial.

In acest studiu am examinat amintirile indivizilor privind circumstantele in care ai au auzit

Ca linii viitoare de actiune se doreste aprofundarea studiului privind impactulul evenimentelor

1. Berntsen, D. (1998), Voluntary and Involuntary Access to Autobiographical Memory, în

13. Greenberg, D. L. & Rubin, D. C. (2003), The Neuropsychology of Autobiographical

Prezentat la Conferinţa Internaţională de Psihologie "Violenţa în familie: între stigmatizare,

PROBLEMA AGREGĂRII INDICATORILOR SOCIALI

1. Definiţia indicatorilor sociali

Indicatorul social este un instrument de măsurare a caracteristicilor specifice faptelor,

2. Utilizarea indicatorilor sociali

Nici un indicator nu poate exista în afara triadei scop-proces-indicator. Construirea

• să fie sensibil la modificările indicatorilor iniţiali, să crească atunci când un indicator

2. Păun, Gh. - O demonstraţie folosind teoria mulţimilor fuzzy a teoremei de imposibilitate a

3. Zamfir, C., Vlăsceanu, L. - Dicţionar de sociologie - Ed. Babel, Bucureşti, 1993;

CĂSĂTORIA ŞI FAMILIA – INSTITUŢII DEMODATE PENTRU ROMÂNI ?

II. Studiu de teren. Opinii despre căsătorie şi familie

Figura 2 prezintă distribuţia participanţilor în funcţie de variabila studii absolvite.

8 cls + sc. profes.

sc. postlic. neter.

facult. fãrã diplomã 9

II.2.2. Chestionarul utilizat pentru colectarea datelor

II.3. Rezultatele obţinute şi interpretarea acestora

importanţă, înaintea celibatului şi a carierei de succes de 62 % dintre participanţi, aceştia alegând

nici dezacord, nici 13

nici dezacord, nici 26

FORMALIZAREA DISONANŢEI COGNITIVE

Petre Răzvan Alexandru,

Oamenii experimentează deseori fenomenul de disonanţă cognitivă. El

În cazul unei obligaţii exterioare, la presiunea mediului social sau natural,

2. Cele patru moduri de reducere a disonanţei cognitiv-afective

Mod de Îndreptat asupra atitudinii Îndreptat asupra cogniţiei exterioare

I. ADAPTABIL II. CONSERVATOR

III. SPECULATIV IV. IMAGINATIV

I. Modificarea vechii atitudini conform noii cogniţii exterioare.

Acestea sunt moduri generale, aplicabile în orice situaţie, indiferent de adevărul

Mai putem face observaţia că din punctul de vedere al cunoaşterii:

Pentru verificarea şi aplicarea schemei celor patru moduri de reducere a

În general, ne vom obişnui să privim orice provocare psihologică ca având patru