Analiză electorală și marketing electoral

Suport curs ID postuniversitar – Alfred Bulai

Cuprins:

1. Votul - fenomen social................................................................................. pag. 1

2. Votul si implicatiile sale sociale................................................................... pag. 9
3. Procese de baza care intervin în definirea situatiei electorale................... pag. 14
4. Metodele de cercetare a realitatii sociale.................................................... pag. 18
5. Votul si cercetarea electorala la nivel empiric............................................ pag. 24
6. Votul si cercetarea electorala la nivel teoretic............................................ pag. 30
7. Definirea situatiei electorale........................................................................ pag. 35
8. Electoratul Tranzitia; De la electoratul socialist la cel prezent................. pag. 41
9. Axele sistemului electoral............................................................................ pag. 53
10. Tipologia electoratului............................................................................... pag. 61
11. Stabilitate si dinamica electorala.............................................................. pag. 67
12. Convergenta si divergenta în sistemul electoral românesc...................... pag. 71
13. Comunicarea politica în campania electorala.......................................... pag. 79
14. Promovarea în campania electorala; între ideologiei si imagine............ pag. 84
15. Dincolo de comunicarea politica - Actiunile de campanie...................... pag. 94

Cursul 1 Votul - fenomen social

Acest prim curs îsi propune sa va initieze în problematica votului, acesta fiind analizat în
acest context din perspectiva dimensiunii sale sociale. Am putea considera votul la modul
general ca un tip special de institutie sociala, chiar daca el nu reprezinta o constanta a vietii
sociale. Indiscutabil votam relativ rar si cu toata „febra” sociala din jurul sau, votul este
aparent episodic în viata noastra. Acest caracter specific nu îl face însa mai putin important
sau mai putin social. Pe de alta parte votul se bazeaza pe un mecanism social cu mult mai
general, el fiind un tip de alegere sociala. Este indiscutabil ca problematica votului poate fi
studiata din mai multe perspective si la fel de cert este faptul ca cea politica este prevalenta în
literatura dedicata votului si electoratului. Analiza pe care o vom prezenta noi tine cont de
pluralitatea acestor abordari, în special de cea politica, însa noi propunem ca sistem referential
al analizei dimensiunea sociala. Cele mai multe dintre abordarile politice ale votului sau
mecanismului electoral au o dimensiune prioritar descriptiva si empirica, multe dintre acestea
propunând în mod tacit chiar valori ideologice utilizate în interpretarea datelor sociale. Este
cert ca o neutralitate axiologica absoluta nu este posibila în nici un fel de abordare dedicata

1
problematicii votului sau a mecanismelor electorale. La fel de normala este în analiza
stiintifica abordarea descriptiva si cu atât mai mult cea empirica. În cele ce urmeaza, dincolo
de ideea unui alt sistem de raportare la aceasta problematica, vom propune însa o abordare si
o interpretare strict teoretica a votului. Desi nu multe, au aparut în ultimii ani în România
diverse lucrari sau articole dedicate votului, electoratului sau mecanismelor electorale. Cele
mai multe dintre acestea leaga în mod esential votul de sistemul politic, de faptul ca
democratia din România este sau nu reala ori eficienta, ca ea s-a maturizat sau nu, functie de
modul în care electoratul se comporta ca electorat. Se pune astfel accentul pe ideea ca votul
este un element esential al definitiei sistemului politic democratic, iar grija majora a
analistilor este aceea de a identifica mai degraba deficientele votului si implicit ale
comportamentelor electorale ale populatiei. Dincolo de conjunctura specifica dezvoltarilor
teoretice de la noi si în literatura occidentala, cu o istorie cu mult mai impresionanta, sunt
foarte numeroase analizele de acest tip. Mai mult, acestea se concentreaza, cele mai multe,
asupra prezentului, orizontul temporal extinzându-se arareori si atunci doar pâna la granitele
modernitatii si într-un fel asa si este normal deoarece la un prim nivel al analizei,
esentialmente unul politic, votul nu poate exista în afara modernitatii. Aceasta pentru simplul
motiv ca alegerea conducatorilor si implicit legitimitatea lor, de tip popular, nu exista în afara
modernitatii. Legitimitatea premoderna este una de drept divin si nimeni nu conduce în
numele populatiei sau macar al unor categorii ale populatiei. Votul în acceptiunea sa
contemporana nu are astfel nici un sens. Mutatia esentiala în sistemele politice moderne a fost
tocmai aceasta schimbare radicala a legitimitatii conducerii societatii. Revolutiile burgheze au
reclamat toate dreptul de a conduce, dar mai înainte de toate de a schimba, eventual de a
distruge vechea ordine, în numele poporului. Acesta, cu o oarecare nerusinare si lipsa de
cucernicie specifica aceleiasi modernitati, s-a pus în locul Divinitatii. Dumnezeu a murit!
Traiasca Poporul! Dincolo însa de principiul legitimarii, o problema practica s-a impus
imediat în toate aceste societati. Si cine poate vorbi si conduce în numele poporului? Alegerea
conducatorilor prin vot s-a impus relativ rapid ca una dintre cele mai simple solutii. Exista
indiscutabil în acest proces o evolutie care are propria temporalitate. Au existat, pe de alta
parte sisteme de tipul votului si înaintea modernitatii, doar ca ele se legau nu de populatie, ci
de persoanele reprezentative care puteau alege si eventual fi alese. Averea, functia
ecleziastica, meritele militare si desigur originea familiei erau principalele criterii care te
puteau promova în functia de alegator si de regula doar pentru pozitii de conducere care
tineau de structuri de „ordinul al doilea”.

Votul unitar, omogen si egal cu sine însusi este creatia exclusiva a modernitatii. Este
votul universal al egalitatii, dar mai ales al egalizarii indivizilor. În fata urnelor toti suntem
egali si democratia moderna se pare, pâna în prezent cel putin, nu poate functiona altfel. Din
aceasta perspectiva sistemul politic în modernitate, dat fiind tipul de legitimitate pe care îl
reclama, nu poate exista fara elementul sau bazal - votul.
Dincolo de acest nivel al analizei, trebuie sa observam ca votul, la modul general, asa cum
am precizat mai devreme, nu este altceva decât un tip de alegere sociala în care membri unei
comunitati sau ai unei categorii de populatie îsi exprima o opinie sau o optiune pentru o
persoana, o solutie sau o idee. Din acest punct de vedere, alegerea sociala despre care vorbim
este cu mult mai generala. Ea exista în oricare societate si nu apartine doar sferei politicului.
Formele de manifestare sunt foarte diverse. Trebuie sa spunem ca alegerea sociala se afla într-
o relatie opusa, dar si complementara cu ritualul. Acesta din urma este cel care asigura
constanta si eficienta anumitor actiuni comunitare si care nu lasa pentru acestea libertati de
optiune sau alegere. Alegerea sociala presupune deci posibilitatea reala de a putea opta liber
între diferite variante. Din acest punct de vedere alegerea sociala este intern legata de acele

2
tipuri de societati, sau particular comunitati, care tolereaza un regim cognitiv al comunicarii.
Este vorba de acele societati în care comunicarea cognitiva si cunoasterea teoretica sunt
precumpanitoare. Ele permit indivizilor sau grupurilor sa poata identifica variante alternative
si sa aleaga între ele. Ne referim însa cu deosebire la alegerile de tip social, deci exprimate
prin mecanisme sociale si nu individuale. Acesta este motivul pentru care în Grecia clasica
putem gasi asemenea tipuri de mecanisme sociale si tot din acest motiv democratia ca si ideea
de vot s-au impus în lumea greaca. Din ceea ce am spus pâna acum rezulta ca alegerea
sociala este nu numai posibila, ci si obligatorie atunci când în cadrul unei paradigme
comunicationale cognitive oamenii definesc situatia în care se afla în termenii unor variante
qvasiechivalente. Acestea impun alegerea ca solutie a declansarii actiunilor sociale.
Mecanismul care sta la baza acestui tip de actiune sociala, produsa în baza analizarii unor
variante alternative, este acela al definirii situatiei, iar în cazul particular al votului, asa cum o
sa vedem, avem de a face cu definirea situatiei electorale. Chiar daca apartine prioritar
modernitatii si chiar daca forma de baza pe care o îmbraca este una politica, votul la nivelul
sau constitutiv este întotdeauna un fenomen social sau, utilizând un concept clasic, un “fapt
social total”. Aceasta nu însa doar pentru ca la modul general el este un tip de alegere sociala,
ci si pentru particularitatile sale definitorii, cele care îi confera caracterul de fapt social total.
Dimensiunea sa comunicationala este astfel un prim argument.

Comunicare sociala si vot.

Orice sistem electoral functioneaza doar daca se bazeaza pe trei mari tipuri de procese de
comunicare sociala. În primul rând procese de comunicare între membri comunitatilor, în al
doilea rând, procese de comunicare persuasiva cu rol de suport al votului (de tipul
propagandei electorale sau comunicarii politice) si în al treilea rând procese de comunicare
determinate chiar de actul votului care, la modul general, este tot un act de comunicare. Votul
poate fi privit ca un proces în care se colecteaza si se transmit informatii, informatii care prin
mediatizarea lor la nivelul sistemului electoral produc, asa cum o sa vedem într-o tema
viitoare, efecte spectaculoase asupra electoratului, altele decât cele de ordin politic. Votul
ca act de alegere sociala presupune cu necesitate din partea celor care au calitatea si dreptul de
a alege, un proces de autoreflexivitate fata cu cel putin doua momente esentiale în derularea
actului de alegere. Primul este dat de definirea problemei care este propusa si care defineste
universul alegerii. Al doilea este momentul definirii solutiilor problemei, solutii care
reprezinta termenii alegerii respective. Pentru ca votul sa functioneze eficient este necesar ca
aceste procese sa fie operante pentru toti ale gatorii si mai mult, definirea problemei si a
solutiilor sa se faca în termeni similari. Pentru a exista o asemenea situatie este necesar însa,
ca între alegatori, mai general la nivel comunitar sau societal, sa existe procese de comunicare
care sa asigure, prin schimburi si negocieri de semnificatii, definitii comune, atât pentru
probleme, cât si pentru tipurile de solutii acceptate. Alegerea nu se poate face decât între
optiuni finite, iar în practica, numarul acestora este foarte redus, pentru ca actul alegerii sa fie
operant. Este astfel necesar, ca toti alegatorii sa defineasca la fel problema, ca si solutiile care
definesc termenii alegerii. Aceasta situatie dezirabila si definita aici ca ideala este
conditionata fundamental de comunicarea sociala. O prima regula empirica o putem evidentia
în baza celor mentionate. Ea spune ca sistemul electoral functioneaza cu atât mai eficient cu
cât comunicarea sociala este mai importanta în comunitate. În conditii ideale procesele de
comunicare pot asigura necesarul de comunicare care sa permita ca toti indivizii sa opereze cu
aceiasi definitie, atât pentru problema, cât si pentru solutii. În aceste conditii, dupa cum o sa
aratam, vorbim de vot tipic, iar situatia electorala este una de tip ideal. Al doilea tip de
procese de comunicare sunt cele care sunt definite în special în registrul propagandei
electorale. Acest tip de comunicare poate fi privit, în alti termeni, ca o comunicare de la

3
actorii politici catre electorat. Pentru a putea analiza acest tip de comunicare, chiar sumar, este
necesar sa insistam asupra celor doua dimensiuni fundamentale ale comunicarii, cea
persuasiva si cea cognitiva.

Votul între persuasiv si cognitiv

Este firesc sa ne concentram atentia mai întâi asupra procesului comunicational ca atare si sa
vedem, înainte de toate, în ce constau componentele cognitiva si persuasiva ale comunicarii.
Distingem doua functii fundamentale pe care comunicarea le -a îndeplinit si le îndeplineste în
orice societate. Prima este functia persuasiva, responsabila pentru procesele de structurare a
raporturilor sociale, în timp ce a doua, functia cognitiva, are un rol informational, ea privind
circulatia informatiilor si implicit modificarea sistemului cognitiilor indivizilor care emit,
respectiv recepteaza mesaje de acest tip. Cognitivul se refera la componenta strict
informationala a comunicarii si implicit la sistemul cognitiv al emitatorilor /receptorilor,
permitând astfel, la un nivel mai general, cunoasterea. Persuasivul se refera la acea
componenta a comunicarii care vizeaza determinarea sau modificarea atitudinilor/
comportamentelor emitatorilor, care primesc astfel de mesaje si, implicit, ea determina
anumite tipuri de actiuni sociale, actiuni care au atributul de social, tocmai datorita
dimensiunii obligatorii sociale a comunicarii. Ambele componente sunt prezente practic în
orice proces de comunicare, în functie de tipul de limbaje sau de mijloace utilizate, aceste
dimensiuni putând fi privite într-o perspectiva denotativa sau conotativa. Unul si acelasi
mesaj, de exemplu: “Mâine are loc întâlnirea cu noul director”, poate transmite simultan doua
tipuri de semnificatii. În primul rând una cognitiva, deoarece se transmite o informatie si,
potential, câmpul cunoasterii receptorului(rilor) se poate mari, iar în al doilea rând, o
semnificatie persuasiva care se poate referi la comportamentele/atitudinile pe care receptorii
ar trebui sa le aiba în contextul particular respectiv. Raporturile dintre cognitiv si persuasiv
nu sunt însa unele statice si nu pot fi reduse doar la o dialectica a conotativului si
denotativului în comunicare. Cu alte cuvinte, nu avem de a face doar cu simple denotatii sau
conotatii, ci cu orientari de facto ale comunicarii catre persuasiv sau cognitiv, în primul rând
datorita unor particularitati ale limbajelor si ale mijloacelor de comunicare. Aceasta
“centrare” a comunicarii, în persuasiv sau cognitiv, constituie un factor esential al
determinarii profilului culturii unei societati.
Este evident ca procesele de comunicare din zona electorala au o proeminenta componenta
persuasiva, fie ca este vorba de comunicarea dintre indivizi sau grupuri, la un nivel bazal, fie
ca este vorba de comunicarea politica de tipul propagandei. În toate situatiile se urmareste
formarea unor atitudini si declansarea unor comportamente specifice. Din aceste motive
putem considera ca sfera denotativului este data de semnificatiile persuasive1, planul
conotativ fiind cel definit de dimensiunea cognitivului. Cu alte cuvinte, la acest nivel, chiar si
atunci când se transmit informatii, scopul fundamental este acela de a determina la receptori
anumite reactii atitudinal-comportamentale. Ne putem întreba cum functioneaza comunicarea
la acest nivel? În primul rând cu ajutorul a doua elemente esentiale: ritualurile, ritualizarile
într-o forma mai slaba, respectiv pe baza unor mijloace de comunicare.

Ritualurile asigura în primul rând eficienta activitatilor sociale fundamentale pentru viata
comunitatii. Repetarea acelorasi comportamente, în aceleasi situatii, face ca eficienta acestora
sa devina deosebita. Pe de alta parte, ritualurile pot sa asigure învatarea eficienta a acestor
comportamente si, din acest motiv, procesul de socializare este imposibil de conceput în afara
unor cadre ritualice. Un alt aspect este legat de rolul motivant al ritualului, acesta realizând
"încarcarea energetica” a participantilor, marcata, de regula, de transformari interne, psihice si
fiziologice, dezvoltându-se la participanti o tensiune psihica necesara activitatii vizate de
4
ritual. Cele mai importante functii ale ritualurilor sunt însa cele de factura comunicationala.
În primul rând este vorba de impunerea comunitara a semnificatiilor semnelor utilizate într-o
comunitate si de asigurare a universalitatii comunitare a acestor semnificatii. În ritual se
atribuie semnificatii (în primul rând persuasive) diverselor semnale utilizate în comunicare,
fie ca este vorba de cuvinte, comportamente simbolice sau oricare alt tip de limbaje.
Ritualurile asigura legatura între semnificatiile persuasive, actiunile prototip presupuse de
acestea si semnalele utilizate pentru a desemna/declansa aceste actiuni. În cadrul ritualului,
prin asocierea permanenta a semnelor persuasive cu comportamentele la care ele se refera, se
asigura stabilitatea semnificatiilor persuasive într-o comunitate. Semnificatiile semnelor, la
nivel general, se impun indivizilor prin socializare comunicationala. În sfera persuasiva cel
putin, rolul central în acest proces, ca si în mentinerea stabilitatii semnificatiilor persuasive, îl
detine ritualul. Al doilea element esential care conditioneaza direct comunicarea persuasiva
îl reprezinta mijloacele de comunicare, si totodata, tipul particular de comunicare care le
utilizeaza, comunicarea mediatizata. Mijloacele de comunicare reprezinta orice element,
concret sau abstract, care mediaza circulatia semnificatiei cognitive si persuasive între
emitatori si receptor cu scopul de a mari performantele emisiei, fie în planul intensitatii
persuasive, fie în cel al caracteristicilor spatio-temporale. Principala functie a mijloacelor de
comunicare este aceea de a realiza o anumita potentare a parametrilor sau caracteristicilor
unui proces de comunicare. Potentarea caracteristicilor unui proces de comunicare are loc în
principal în plan spatial (o anume difuziune a mesajului) si temporal, informatiile fiind stocate
si retransmise o perioada practic nelimitata de timp. Evident însa, ca orice asemenea tip de
potentare reprezinta, fie direct, fie indirect, si o afirmare a persuasivului. În capitolul dedicat
comunicarii politice vom detalia toate aceste aspecte. Pentru moment retinem doar o prima
concluzie în ceea ce priveste mecanismul electoral: Dimensiunea persuasiva a comunicarii
politice presupune în mod necesar atât o dimensiune ritualica obligatorie a activitatilor
politice, cât si utilizarea unor mijloace de comunicare performante. Acestea însa, nici pe
departe nu se reduc la ceea ce traditional numim mass-media. Nu dezvoltam aceste probleme
în acest moment deoarece am rezervat un curs special pentru aceasta. În acest moment suntem
interesati sa relevam dimensiunea comunicationala a votului doar pentru a oferi un argument
în plus ideii ca votul este un fenomen social. Tocmai din acest motiv mai trebuie sa adaugam
ca actul votului, în sine, reprezinta un tip de comunicare. Este un tip mediat de comunicare si
desigur totodata un feed-back în raport cu comunicarea politica de tipul propagandei.
Functiile majore si pentru acest tip de comunicare sunt tot persuasive, dar evident intervin aici
o serie de procese psiho-sociale care conditioneaza forma în care functioneaza acest tip de
proces comunicational. Toate aceste tipuri de comunicare, desi centrate în zona persuasivului,
nu conduc direct la comportamente de vot. Pâna acolo este necesar ca electorii, în baza
comunicarii persuasive sau cognitive, ca si în baza matricei atitudinal-valorice personale sa-si
construiasca mai întâi o “imagine” despre scena politica si sociala, 10 într-un cuvânt despre
situatia în care se afla. De modul în care ei îsi definesc aceasta situatie depinde în cea mai
mare masura tipul de optiune pe care si-l exprima.

Situatia electorala ca tip de situatie sociala.

Orice proces de alegere sociala presupune ca la nivelul unei anumite colectivitati, membri
acesteia sa faca o optiune în raport cu câteva variante de solutii posibile ale unei probleme.
Votul presupune o asemenea situatie în care alegatorii opteaza, de regula afirmativ, adica
pentru o anumita personalitate sau grupare. Aceasta situatie o vom denumi de acum înainte,
situatie electorala. Ea presupune existenta unei probleme care prezinta un numar finit de
solutii între care electorii trebuie sa opteze. Aparent, situatiile electorale sunt neproblematice.
Alegi unul din doi oameni, sau dintre câtiva, alegi un partid din cele câteva care ti-se ofera ca

5
termeni ai alegerii. La un nivel strict tehnic lucrurile sunt relativ simple. Problema electorala,
ca si solutiile sale posibile, sunt clar formulate, optiunile sunt perfect echivalente si au aceeasi
probabilitate de a fi selectionate de catre un anume subiect. La nivel social lucrurile se
complica însa. Dincolo de dimensiunea sa obiectiva situatia electorala are si un nivel
subiectiv la care este definita, în mod mai mult sau mai putin particular, de catre subiectii care
fac alegerea. Fiecare elector îsi defineste într-un mod propriu situatia electorala ceea ce
înseamna o anume definitie a problemei, a solutiilor concepute ca posibile si reale si,
bineînteles, a semnificatiilor asociate termenilor implicati. Problema nu trebuie sa mai fie
câtusi de putin definita identic pentru subiecti. Alegerea în sine are semnificatii deosebite
pentru oameni, pentru unii este un tip de suport pentru anumiti actori, pentru altii este un tip
de sanctiune, poate sa reprezinte o obligatie de a te conforma sau un gest de dizidenta etc.
Solutiile propuse, pe de alta parte, sunt arareori cele definite ca singurele posibile si pe care
subiectii le gândesc ca fiind termenii reali în care se solutioneaza problema data. În cercetarile
calitative pe care le-am efectuat de a lungul multor ani, spre exemplu, mai putin de 10% din
cei investigati gândeau ca personalitatile sau partidele pe care le votasera reprezentau exact
ceea ce ei doreau sa aleaga. Nemultumirea fata de actorii politici votati a fost în toate
analizele efectuate una foarte mare (cel mai adesea mai multe de jumatate dintre subiecti unei
investigatii). În realitate solutiile nu sunt nici pe departe gândite ca alternative posibile, iar
asumarea lor se face atât la nivel imagistic (ca imagine a unui actor politic, asa cum o sa
vedem), cât si ideologic prin concepte cheie care definesc o anume orientare. Numai ca acest
proces de definire a situatiei electorale presupune astfel si probleme de semantica electorala
deoarece aceste concepte ideologice au întelesuri extrem de diferite. Cel mai stângace
operator de teren într-o ancheta sociologica a putut constata cu usurinta ca termeni dealtfel
destul de uzitati, si care sunt concepte centrale în definirea actiunilor politice sau electorale,
precum privatizare, coruptie, schimbare, stabilitate, patriotism etc. au sensuri extrem de
diferite, uneori contradictorii. Oamenii care au facut investigatii pe teren stiu ca întrebari
aparent foarte simple precum: “Ce parere aveti despre privatizare? cu raspunsuri preformulate
de genul: “este foarte buna, buna.....” atrag raspunsuri si comentarii extrem de diverse de
genul: “este buna, dar la noi nu este posibila, ”este bine, ca înseamna ca vom trai mai bine”,
dar si de genul: “ nu este buna, ca oamenii ies beti de acolo”, “sunt un fel de hoti astia cu
privatizarea”. Avem de fapt de a face cu definitii diferite ale privatizarii, ceea ce înseamna ca
evident comparabilitatea statistica a rezultatelor este foarte îndoielnica. Desigur, în cazul
votului, problemele sunt, sau cel putin par, cu mult mai simple deoarece se alege între
persoane, eventual partide. Dar putem sa garantam ca în ochii electoratului, Emil
Constantinescu sau Ion Iliescu au fost alternative similare cu Nutu Anghelina sau Nicolae
Militaru în 1996? Sau PDSR, PNL, PD ori PRM au fost comparabile cu Partidul
automobilistilor, al pensionarilor, cu Partidul Democrat Crestin etc. în 2000? La nivel
obiectiv lucrurile stau relativ simplu. Variantele prezentate sunt precis formulate si perfect
echivalente, optiunile electorilor nu pot fi interpretabile, ci doar masurate. La nivel subiectiv
situatia electorala este un construct, ea are o definitie în mintea fiecarui elector ceea ce face ca
presupozitia ca toti oamenii aleg exact între aceleasi variante sa fie doar partial adevarata.
Într-o situatie ideala de vot exista o convergenta totala între definitiile situatiilor electorale ale
alegatorilor si, eventual, între definitia obiectiva si cea subiectiva a situatiei. În realitate, acest
caz ideal de convergenta totala nu poate exista si de aceea putem vorbi întotdeauna de un
indice al divergentei definitiilor date situatiei electorale în orice sistem electoral real. Nu este
vorba de o deficienta a unui mecanism, ci pur si simplu asa functioneaza oricare sistem
electoral. Nu este cazul sa interpretam cele spuse pâna în prezent, ca si cum fiecare elector are
o cu totul alta definitie a situatiei electorale si votul ar însemna o excursie în turnul Babel.
Evident, exista o tendinta centrala în definitiile situatiilor electorale, aceasta tendinta, modul
în termeni statistici, poate sau nu sa se identifice cu datele obiective ale situatiei electorale,

6
cert este însa ca ea reprezinta o anumita normalitate sau o anume atitudine care, eventual prin
vot, poate reprezenta un comportament tip. În acest sens distingem doua tipuri de vot. Votul
tipic si votul atipic. Primul defineste spatiul de convergenta al câmpului electoral, în timp ce
al doilea pe cel al divergentelor aparute la nivelul definitiilor situatiilor electorale. Putem
distinge astfel votanti tipici si votanti atipici, însa evident distinctia pe care o facem nu are în
sine nimic valorizant. Nu este neaparat un vot mai bun decât celalalt si nici mai important.
Distinctia este esentiala pentru radiografierea mecanismului electoral si are un rol mai
degraba analitic.
Votul tipic si votul atipic
Într-una din anchetele întreprinse de noi unul dintre subiecti ne-a declarat ca-i sustine pe
taranisti care, cu Vadim în frunte, vor sa scoata tara din criza, mai mult, subiectul în cauza a
încercat sa argumenteze ca era vorba într-adevar de taranistii pe care-i stiam si de senatorul
Corneliu Vadim Tudor. Legatura pe care noi nu o vedeam, exista pentru subiectul nostru
extrem de clar. La prima vedere un asemenea episod, care s-a întâmplat aproape oricarui
cercetator care a facut investigatii de teren, trece destul de neobservat si este citabil cu un sens
anecdotic. Aceasta pentru ca este relativ spectaculos. Câti dintre electori gândesc la fel sau
similar însa? Prima reactie este sa spunem ca extrem de putini. Dar daca nu mai operam cu
situatii atât de “spectaculoase”, ci cu unele mult mai putin vizibile? Ce distinctie fac oamenii
între formatiunile liberale de exemplu, sunt aceste definitii identice? Care era distinctia dintre
CDR si partidele componente în definitia situatiei electorale data de electori în 1996 sau în
2000? Care este distinctia dintre Guvern si partidul/partidele aflate la putere? La un nivel
rational putem argumenta si gasi un raspuns pentru fiecare dintre aceste întrebari. Exista însa
aceste raspunsuri pentru toti electorii? Probabil ca o buna parte se apropie de un mod unitar de
definire a situatiei electorale. O alta parte însa utilizeaza definitii înalt divergente ceea ce face
ca votul lor sa fie atipic. Ce înseamna acest lucru? Ca desi în sens tehnic ei exprima un vot
absolut similar cu al celorlalti, definitiile situatiilor electorale, în baza carora s-a ajuns la
optiunile respective, au fost foarte diferite si avem motive sa credem ca nu exista în realitate o
echivalenta între voturi. Acesti votanti sunt atipici pentru ca au definitii divergente cu ale
majoritatii în ceea ce priveste situatia electorala. Ei nu sunt ineficienti, irationali sau
incompetenti, ci pur si simplu un tip special de votanti. Si nu este neaparat sa fi atipic din
incompetenta, ci si din prea multa competenta. Intelectualii pot fi, spre exemplu, o categorie
predispusa spre vot atipic, tocmai pentru ca, la fel de usor, ei pot “sari” din tiparele majoritare
ale definirii situatiilor. Iata spre exemplu cazul alegerilor locale din Bucuresti în 1996. Am
întreprins la doua saptamâni dupa alegeri mai multe interviuri de grup cu subiecti din diferite
categorii sociale. Una dintre acestea o reprezenta intelectualii, si pentru a nu exista rezerve
anecdotice fata de posibilele întelesuri ale termenului, am selectat în grup doar cercetatori si
profesori din învatamântul superior. Una din problemele pe care le-am studiat a fost si aceea a
modului în care subiectii îsi reprezentau votul pentru primar, modul în care ei construiau un
tip de justificare rationala pentru acest tip de vot, la modul general, ca si pentru optiune ca
atare. Rezultatele pot fi considerate reprezentative pentru ceea ce numim vot atipic. Aproape
toti subiectii din aceasta categorie au argumentat foarte serios ideea depolitizarii votului în
alegerile locale, acolo unde alegatorii ar trebui sa se uite la calitatile umane si profesionale ale
candidatilor, la ceea ce ei pot sau nu asigura ca vor face si nu la o anume sustinere politica.
Alegatorii ar trebui sa cunoasca mai bine ceea ce candidatii se angajeaza sa faca, ceea ce ei
pot sa realizeze, calitatile lor umane si sa fie putin influentati de aspectul politic. “Primarul
trebuie sa fie gospodar mai întâi si nu politician”. Avem de a face indubitabil cu un anume tip
de definire a situatiei electorale, cel putin declarativ, pentru aceasta categorie de subiecti. De
ce am putea considera votul lor atipic? Pentru ca ei în realitate au constituit singura categorie,
dintre cele investigate, care nu facea asa. Declarativ lucrurile stateau perfect. În realitate, la
întrebari concrete despre programele si promisiunile electorale, despre sloganuri, despre
7
continutul clipurilor electorale, ca si despre biografia profesionala sau despre calitatile
gospodarilor candidati, aceasta categorie a dat pe de departe cele mai putine si mai vagi
raspunsuri. Celelalte categorii, de muncitori, functionari si de pensionari, au relevat, adesea
cu mare finete, promisiunile, uneori si posibilitatile reale, biografiile principalilor candidati,
ca si multe informatii despre calitatile acestora. Diferentele dintre acestia, în aceasta privinta,
au fost extrem de reduse. Ei îsi definisera destul de convergent situatia electorala. Divergentii
erau cei din prima categorie care doar la un nivel declarativ puteau fi asimilati definitiei
modale, caci în practica ei îsi defineau situatia electorala nu numai diferit, ci chiar exact în
maniera pe care declarativ o criticau. Vom mai reveni asupra acestor rezultate. Dorim însa în
acest moment sa atragem atentia asupra unui alt aspect important care tine de definirea
situatiei electorale si care este implicat în acest exemplu. Este vorba de modul în care este
gestionata informatia, respectiv de modul în care functioneaza comunicarea cognitiva în
cadrul definirii situatiilor. În general consideram ca intelectualii reprezinta una din categoriile
cele mai informate în raport cu viata politica si sociala. Cel putin indicatorii utilizati în
masuratorile statistice, privitori la consumul cultural, ca si la accesul si consumul de
informatii, par a indica acest lucru. De ce însa, privitor la exemplul precedent, ei erau pe de
departe cei mai putin informati (sau poate mai corect, cei care retinusera cel mai putin)?
Raspunsul nu poate fi foarte simplu, dar cu siguranta el trebuie sa graviteze în jurul
problematicii definirii situatiei electorale. În realitate, în cadrul procesului subiectiv al
definirii situatiei electorale se opereaza cu statuari de probleme si solutii care reclama un
anumit tip de comunicare care este considerata valida sau performanta. În orice asemenea
proces, cu cât subiectii sunt mai angajati atitudinal valoric, cu atât mai mult ei sunt receptivi
doar la anumite tipuri de informatii neglijând sau respingând altele. Mai mult, în acest caz a
aparut ceea ce s-ar putea numi efectul de intelectual. Potrivit acestuia, intelectualii sau oricare
subiecti care se comporta la fel, adica construiesc “teorii” despre realitate, date fiind
competentele indubitabile la nivel cognitiv si implicit la nivelul cunoasterii de tip rational,
tind sa nu recepteze informatiile privitoare la realitatile sociale pentru care ei au deja teorii
explicative, ignorând astfel informatii si cunostinte care pot fi relevante în întelegerea
respectivei realitati. Stiind foarte mult ei afla foarte putin am putea spune. Acest efect apare si
în cadrul comunicarii politice de tipul propagandei, când anumiti actori politici comit exact
aceeasi eroare, stiind foarte multe despre viata politica sau despre electorat, ei ajung prea
putin sa recepteze feed-back-ul acestuia. Dar de ce este importanta aceasta distinctie între
votul tipic si cel atipic? Pentru ca, asa cum o sa aratam, orice analiza a mecanismului electoral
trebuie sa porneasca de la analiza modului în care subiectii definesc o situatie electorala. Nu
este vorba de cine întelege corect si cine nu, cine se raporteaza rational si cine afectiv la vot,
ci este vorba de modul în care oamenii îsi definesc situatiile sociale impuse de alegerea de tip
electoral. Este interesant de stiut care este indicele divergentei, respectiv proportia votantilor
atipici într-un sistem electoral. Care este definitia modala a situatiei electorale, si care sunt
sferele de semnificatie ale conceptelor ideologice implicate în sustinerea optiunilor. Dar cum
se construieste definitia modala, respectiv votul tipic? Evident ca pentru a ajunge la o
dimensiune modala trebuie sa existe un amplu proces de comunicare, acesta fiind singura
modalitate de a construi semnificatii comune pentru toti termenii implicati în definirea
situatiei electorale. Intervin însa si o serie de alte procese piho-sociale sau pur psihologice.
În primul rând este vorba de polarizare. Gândim si ne raportam la realitate, conform
psihologiei cognitive, în termeni polari. Lucrurile sunt bune sau rele, corecte sau incorecte,
utile sau ineficiente etc. În general numai dupa ce cautam extremele descoperim si nuantele.
Acest proces cu siguranta ca simplifica perceptia situatiilor electorale reducând zecile de
nuantari la un numar redus (în mod normal polar) de solutii. Polarizarea se bazeaza totodata
si pe un alt proces esential în constructia definitiei modale, proces de aceasta data pur social,
si anume uniformizarea. Ea se refera la faptul ca institutia votului universal functioneaza pe

8
ideea uniformizarii totale a votantilor în sistemul electoral. Voturile sunt interschimbabile si
pot fi exprimate doar în varianta standardizata, preformulata de catre puterea legitima. În fapt
se opereaza cu o definire oficiala a situatiilor electorale la nivel de probleme si de solutii.
Aceasta, am putea conveni, reprezinta definitia obiectiva a situatiei electorale. Ea evident
uniformizeaza câmpul social definind o paradigma obligatorie de actiune. Mai mult,
societatea, în general, obstructioneaza sau chiar sanctioneaza deviantele de la paradigma.

ÎNTREBARI:

1. De ce votul are o dimensiune sociala?

2. De ce este votul un tip de alegere sociala?
3. Care sunt procesele de comunicare care stau la baza votului?
4. Ce est e votul tipic?
5. Ce est e votul atipic?
6. În ce consta dimensiunea cognitiva a comunicarii?
7. În ce consta dimensiunea persuasiva a comunicarii?
8. Ce este efectul de intelectual?
9. Ce este situatia electorala si care este mecanismul definirii ei?

Cursul 2 Votul si implicatiile sale sociale

În cursul anterior am prezentat o serie de caracteristici ale votului din perspectiva analizei
dimensiunii sale sociale, ca si a caracteristicilor specifice implicite. Am mentionat în
încheierea cursului anterior faptul ca tendinta spre votul tipic, ca de altfel si caracteristicile
politice ale votului contemporan, conduc spre uniformizare, adica spre o conditie absolut
obligatorie pentru acest mecanism.
Regula absenteismului. Primul produs al uniformizarii îl reprezinta absenteismul. Acesta din
urma are numeroase cauze. Putem distinge între cele conjuncturale, date de factori mai mult
sau mai putin accidentali sau independenti de subiecti, si cauzele de tip structural. În cele ce
urmeaza ne vom ocupa doar de ultima categorie, desi, ar fi de remarcat, ca cei mai multi
dintre votanti considera ca cei care vor sa voteze pot sa evite aspectele conjuncturale2. Care
sunt însa motivele structurale? Uniformizarea pe de o parte, iar pe de alta, mai general,
situatiile atipice. Uniformizarea da votului putere, politicienilor maiestrie în arta manipularii,
maselor largi ocazia exprimarii publice a unor probleme, iar elitelor, în general, insatisfactii.
Orice fel de uniformizare sociala, precum si aceea a votului în societatea moderna, induce si
efecte perverse, de devalorizare a importantei acestuia. Nu însa la categorii întregi de
populatie si cel mai adesea nu în forma declarativa directa. Tocmai pentru ca institutia votului
universal este mai mult decât un simplu precept politic, ci chiar un indicator al modernitatii,
putini sunt cei care se pot ridica împotriva acestei institutii. Din acest motiv cei nemultumiti
îsi redefinesc disonanta în termenii lipsei de importanta a votului exprimat. De ce disonanta?
Pentru ca orice persoana care abordeaza votul rational si care se percepe inegala, în fapt
superioara altor categorii, nu poate valoriza votul ca având o semnificatie deosebita. Votul
unei persoane în sistemul nostru electoral poate influenta real alegerile cu o probabilitate de
0,000000066. Cu alte cuvinte votul dumneavoastra, ca act individual, nu prea conteaza. Dar
ca sa fie si mai grav el este identic cu al oricarui alt alegator, si deci si cu al unui tânar de 18

9
ani care voteaza prima data, dar si cu al unei batrâne de 90 de ani care nici nu stie foarte exact
cine candideaza si nici, în general, de ce se afla ea acolo, în fata urnei. O atitudine strict
rationala a unei persoane care are, cum ar spune Wright Mills, “imaginatie sociologica”
conduce imediat la absenteism. De ce votam totusi o mare parte dintre noi? În primul rând
pentru ca actiunile noastre nu sunt decât într-o mica masura rationale si de asemenea foarte
putini dintre noi percep cu adevarat puterea reala a unui vot. Pare paradoxal, dar atitudinea
electorala rationala este mai degraba aceea de a nu participa la vot decât aceea de a vota.
Oarecum avem aici situatia oricarui joc de noroc de tip “loto”. Si în cazul acestora un om
rational si cu simt sociologic stie ca sansa de a câstiga este practic nula. Acest crunt adevar
este mascat perceptiei noastre tot printr-un mecanism social. Aceasta pentru ca unei parti
semnificative dintre electori i se confirma întotdeauna optiunile exprimate. În realitate însa,
numarul voturilor este semnificativ si nu voturile individuale ale electorilor. Legile statistice
sunt cele care ne pot explica de fapt aceste rezultate. Dar pentru ca sistemul electoral sa
functioneze eficient mai este necesar ca în definitiile situatiilor electorale alegatorii sa
considere votul într-un registru normativ imperativ. Cu alte cuvinte ei trebuie sa considere
votul ca fiind important si ca având semnificatie pentru ei. Cum se poate realiza acest lucru?
În primul rând actul votului poate fi privit ca o obligatie, derivata dintr-un cod normativ. În al
doilea rând, el poate exprima un acord sau o sanctiune în raport cu anumite teme electorale
sau chiar cu anumite personalitati. Sunt necesare deci doua componente. Una normativa care
sa dea valoare intrinseca votului si o alta legata de diferitele asociatii pe care votantii le dau
actului lor. Desigur, pot exista si alegatori care sa voteze pentru ca un actor politic sa ajunga
la putere si sa-i reprezinte, adica situatia definita uzual ca normala. În realitate însa, asa cum a
rezultat din anchetele calitative pe care le-am coordonat pe parcursul multor ani, actul votului
are un foarte redus orizont temporal. Comportamentul de vot este determinat, de regula, de
anumite asociatii prezente în definitiile pe care le dau electorii situatiei electorale. În fapt
orice aspect care are relevanta pentru un subiect poate actiona ca si tema electorala pe baza
principiului asocierii. Problema este asociata unui actor politic, care astfel este validat sau
infirmat, în functie de pozitia acestuia fata de problemele percepute de catre electori.

Pare mai complicat, dar exprimat simplu ar trebui sa spunem ca actul votului are semnificatie
pentru un subiect în masura în care avem urmatoarele elemente:
• atitudine slab rationala fata de acesta,
• anumite precepte normative imperative în raport cu votul, ca si
• anumite asociatii pe care votantul le face între problemele sale si un actor politic.

Cu alte cuvinte un actor politic are sanse de reusita nu atât punând probleme electoratului, cât
mai ales afirmând problemele, temerile, angoasele si dorintele acestuia. Cei care pun în fata
electoratului propriile probleme sunt tocmai aceia care pierd în oricare alegeri. Trebuie sa
spunem ca aceste teze au si un corolar. Nu este important doar sa afirmi problemele
electoratului, ci sa fi si radical în formularea lor. Ceea ce nu conteaza decât foarte putin este
chiar solutia concreta data acestor probleme. Uneori conteaza la fel de putin chiar si faptul ca
esti pentru sau împotriva unei solutii particulare. În unele dintre cursurile urmatoare vom
argumenta aceste teze, care, pentru moment, într-o forma strict afirmativa, par paradoxale.
Am putea spune ca si o concluzie la cele afirmate ca succesul electoral se bazeaza
fundamental pe propunerea unor teme electorale, care sa fie asociate problemelor unui numar
cât mai mare de electori si nu conteaza decât secundar, daca acestia sunt de acord cu ele sau
nu. Aceasta ar putea fi numita legea vizibilitatii întrucât ea stipuleaza ca într-un sistem
electoral este mai important sa fi vizibil decât în acord cu alegatorii. Desigur, pentru a iesi

10
primul în cursa, trebuie sa ti seama si de tendinta centrala a asteptarilor electoratului, dar si
asupra acestor lucruri vom reveni. Cei care însa se afla în afara conditionarilor prezentate de
noi, neavând asociate probleme personale în raport cu actorii politici si nici un simt al
obligatiei de a vota sunt evident votanti atipici si ei au o tendinta majora de absenteism.
Aceasta este amplificata atunci când electorii au un sentiment al inutilitatii votului, fie ca o
consecinta a unei atitudini rationale, fie datorita sentimentului frustrant dat de caracterul
uniformizator al acestuia. Evident ca toti acesti “votanti” sunt atipici în sensul practicarii
unor definitii divergente ale situatiei electorale. La modul general însa, votantii atipici sunt
primii candidati la absenteism. În realitate este vorba de cei care au indici mari de divergenta
în definirea situatiilor electorale. Regula absenteismului, daca luam în calcul si uniformizarea
ca fiind generatoare tot de vot atipic, ar stipula atunci faptul ca exista o legatura directa între
divergenta definirii situatiilor electorale si absenteismul existent în sistemul electoral
respectiv. Altfel spus cei care îsi definesc diferit de varianta modala situatia electorala au
probabilitati mult mai mari de a absenta de la vot.

De aici doua consecinte:

• Cu cât comunicarea la nivel grupal si comunitar este mai eficienta într-o societate, cu atât se
reduce absenteismul, prin cresterea indicelui de convergenta.
• Dar în aceeasi masura cu cât este mai stratificata si eventual polarizata o societate, cu
blocaje de comunicare între straturi, cu atât absenteismul va fi mai mare. Acesta este motivul
pentru care la nivelul comunitatilor slab stratificate, sau în societatile în care stratificarea
sociala devine, în contexte de criza, slab conturata sau pusa între paranteze, absenteismul la
urne scade dramatic. Nu este însa vorba neaparat de o absenta reala a stratificarii, ci de
absenta barierelor de comunicare între straturi, pe termen lung sau doar temporar. În
asemenea cazuri sau asemenea zone, daca avem de a face cu comunitati locale, absenteismul
poate fi coborât pâna la câteva procente. De ce absenteaza oamenii de la vot? Cine recunoaste
si cine nu acest lucru? Ce cauze reale de tip structural exista si care sunt motivatiile declarate
de catre subiecti? Iata alte câteva întrebari asupra carora vom reveni în cadrul cursurilor
viitoare, problematica fiind departe de a fi epuizata.

Dimensiunea ritualica a votului

Exista pe de o parte votanti atipici, persoane cu indici ridicati de divergenta în definirea
situatiei electorale, predispusi la absenteism, dar exista pe de alta parte si votanti atipici care
sunt, aparent cel putin, votantii ideali, superconstiinciosii. Exista persoane care merg la urne
pentru ca toata lumea merge, care motiveaza propriul comportament prin norme, “asa trebuie
sa facem”, care opteaza pentru singura solutie pe care o percep la nivelul definitiei situatiei
electorale. Uneori nici nu are loc o alegere, ci o participare ritualica la un eveniment social.
Într-un sens tare nici nu mai avem de a face cu un vot, ci cu un ritual. Acesta este votul
ritualic. Când avem de a face cu un astfel de vot si care ar putea fi procentul din populatia
României care voteaza astfel? Vom trata aceste probleme si în alte cursuri, pentru a raspunde
totusi, chiar sumar, la aceste întrebari în acest moment trebuie sa facem mai întâi câteva
precizari. Votul în sine are o dimensiune ritualica, are loc la intervale relativ bine stabilite, se
desfasoara tehnic întotdeauna la fel, campaniile electorale aduc pe perioade relativ mari de
timp aceleasi personaje, acelasi tip de mesaje, aceleasi tipuri de manifestari, aceleasi tipuri de
probleme si de solutii. De fapt într-o masura foarte mare votul are o importanta deosebita în
societate tocmai datorita faptului ca are aceasta componenta ritualica, componenta care îi da o
forta persuasiva ridicata. Nu se poate însa exagera. Exista si nou si deosebit si mai putin
obisnuit sau normal în viata politica si, în particular, în spatiul electoral. Nu arareori cei care

11
câstiga în cursa electorala se dovedesc tocmai cei care au stiut cum sa inoveze si sa iasa din
rutina. Exista însa votanti care îsi exprima singura “optiune” pe care o au pentru ca trebuie sa
faca acest lucru, subiecti care de regula nu îsi pot justifica nici votul si nici necesitatea
acestuia. Ei totusi voteaza pentru ca trebuie sa faca acest lucru, pentru ca trebuie sa-si exprime
opiniile. În realitate ei nu percep variante alternative, iar votul lor, fie este suport pentru un
actor politic, fie este un vot reactiv fata de anumiti actori. În marea majoritate a cazurilor
aceste voturi ritualice se exprima fata de putere. Nu trebuie sa existe o simpatie sau o
apreciere reala pentru aceasta. Este cel mai adesea doar un conformism fata de putere care se
savârseste ritualic. Daca apelam la un exemplu dat de datele produse de sondajul
postelectoral desfasurat în luna decembrie 1996, ca si rezultate barometrelor realizate la
cererea Fundatiei pentru o Societate Deschisa, în lunile martie, iunie si septembrie 1997, si
comparându-le cu datele reale ale alegerilor putem obtine câteva concluzii interesante
privitoare la votul de conformitate si implicit la cel ritualic.

Datele pe care le prezentam sunt foarte interesante si vor fi amplu analizate si într-un alt curs.
Pentru moment, observam ca datele cercetarilor sociale, de tip barometru difera substantial de
datele alegerilor pe care le consideram, bineînteles, ca cele reale. Între datele sondajelor exista
o foarte importanta diferenta. Cercetarea pe care am condus-o, în decembrie 1996, s-a
desfasurat la aproximativ doua saptamâni dupa al doilea tur de scrutin, iar întrebarea la care
au raspuns subiectii se refera la modul în care acestia votasera cu câteva saptamâni în urma, în
timp ce sondajele tip barometru aveau o întrebare clasica privitoare la intentia de vot în
conditiile unor alegeri desfasurate în viitorul imediat ( daca duminica viitoare ar fi alegeri…).
Asa cum arata datele, ancheta desfasurata în decembrie ridica si o problema de ordin moral,
pentru ca discrepantele nu indica în acest caz evolutia posibila a unor opinii dupa un anume
interval de timp, ci faptul ca respondentii respectivi au mintit atunci când au raspuns. Putem
considera în acest caz, fie ca intervievatii au mintit, fie ca sondajul este total nereprezentativ.
Problema nereprezentativitatii nu se poate pune pentru ca esantionul pe care s-a lucrat a fost
verificat pe mai multe variabile socio-demografice de baza si a fost astfel validat. De fapt
problema este cu mult mai spectaculoasa decât pare la prima vedere. Daca continuam analiza
datelor vom observa ca, desi întrebarile au o structura diferita, ele sunt totusi destul de
asemanatoare si toate, înca trei sondaje din 1997, sunt în puternic dezacord cu rezultatele
alegerilor. Pentru primele patru cele mai importante formatiuni politice diferentele procentelor
merg între aproximativ 25 % si 35 %. În mod traditional analistii considera, si au facut-o si în
1997, ca aceste schimbari ale optiunilor sunt conditionate de evolutia opiniilor politice
datorate guvernarii si exercitarii în general a puterii. Datele pe care le prezentam contrazic
total aceste tipuri de analize cu care în general presa ne-a obisnuit. În primul rând remarcam
ca aproape toate schimbarile de opinii comparativ cu cele exprimate în alegerile din
noiembrie s-au produs imediat dupa alegeri si nu în evolutia ulterioara. CDR are de exemplu
practic aceleasi procente în decembrie 1996 si în iunie 1997. Prin urmare teza analistilor din
perioada respectiva ca existase o situatie paradoxala, de crestere a încrederii în CDR pe durata
aplicarii unor reforme dure este falsa. Încrederea a crescut în principal ca redefinire a votului
exprimat si nu ca intentie de vot si asta imediat dupa alegeri si nu mai târziu. Situatia pare
identica si pentru USD (alianta PD – PSDR), doar ca aici lucrurile par a sta exact invers. USD
“pierde” jumatate din votanti la doua trei saptamâni dupa alegeri, scazând de la 13,9 la 6,5%.
De fapt nu pierde, ci pur si simplu o parte din votantii USD nu mai declara imediat dupa
publicarea rezultatelor alegerilor ca au votat cu aceasta formatiune. Numai ca noua luni dupa
alegeri situatia nu pare sa se schimbe, USD obtinând 6-7%. Daca CDR pare sa fi crescut în
primul an, USD pare sa fi pierdut aproape jumatate din alegatori. PDSR (PSD), pe atunci
principalul partid de opozitie, este relativ constant pe toata perioada înregistrând doar usoare
cresteri, în special în momentele mai dure ale reformei initiate de coalitie. PRM are un statut
12
mai curios. Imediat dupa alegeri o parte din votantii sai nu îsi recunosc votul exprimat, el
revine aproximativ la acelasi procent, de 4%, în martie pentru ca mai apoi sa creasca aproape
dublu în urmatoarele luni. Cresterea se datoreaza în primul rând activitatii si vizibilitatii
politice cu totul deosebite a domnului Corneliu Vadim Tudor în anul 1997, în primul rând, dar
si pe fondul unei activitati în general modeste a restului opozitiei. Datele prezentate sunt
semnificative din mai multe puncte de vedere. În primul rând discrepantele pe care le-am
mentionat, observam la o analiza de detaliu, nu sunt un rezultat direct al guvernarii ele fiind în
linii generale aceleasi înca dinaintea desfasurarii actului guvernarii. Cum se schimba însa
opiniile politice? Cum se erodeaza puterea? Raspunsul la aceste întrebari este relativ socant si
formeaza un paradox. Erodarea actorilor politici care se afla la putere nu este decât foarte
slab pâna la insignifiant conditionata de actul administrarii puterii. Bunul simt al cunoasterii
comune, iata, este contrazis cu vehementa. Cum se produce însa acest proces al erodarii si
care este cauza sa? Primul factor al erodarii puterii este dat de gestionarea si perceptia
timpului în mecanismul definirii situatiei electorale. Timpul este primul vector care dicteaza si
mai putin actiunile concrete presupuse de guvernare. Mecanismele prin care timpul actioneaza
asupra alegatorilor sunt mult mai complexe, ele tin de legi ale psihologiei si psihologiei
sociale, ca si de mecanismele sistemului electoral. Dealtfel, influenta pe care o exercita
administrarea puterii în procesul de erodare se produce doar mediat prin astfel de mecanisme.
Revenind asupra diferentelor semnalate în exemplul anterior, trebuie sa atragem atentia, si
vom trata si aceasta problema în mod separat, ca exista o proportie de o cincime pâna la o
patrime de alegatori care declara în sondaje altceva decât au votat sau vor vota. Cu alte
cuvinte cel putin 25% dintre subiectii chestionati într-un sondaj au o probabilitate foarte mare
de a vota altfel decât declara. Daca ne întoarcem la datele din tabelul prezentat mai devreme
vom vedea ca imediat dupa alegeri prima formatiune câstigatoare creste cu aproape 17
procente în câteva saptamâni în timp ce toate celelalte scad. De ce se produce acest efect?
Pentru ca cel putin 17 % din populatie si-a redefinit votul imediat dupa alegeri. Motivatia este
una a conformitatii, dictata de dorinta de a fi declarativ de partea puterii. Nu este însa vorba
doar de o declaratie conjuncturala în fata unui operator de interviu, ci foarte adesea este vorba
de o redefinire a votului ca atare, pentru ca aceste tendinte se mentin cel putin sase luni dupa
alegeri. Am putea însa la fel de bine sa ne întrebam, fata de acelasi exemplu, de ce USD-ul,
care a ajuns la guvernare, nu a primit si el un bonus de conformitate de la electorat, ci, mai
mult, a scazut în acelasi scurt interval de timp. Cu siguranta ca din punct de vedere politic si
ei au câstigat alegerile si, ca si CDR, si ei au trecut din opozitie la putere. Sociologic însa ei
nu au câstigat, ci au pierdut. Pentru electorat, în baza procesului de polarizare de care am
amintit de mai multe ori pâna acum, nu pot sa câstige doi competitori, pentru ca, în general,
doar doi sunt uzual luati în calcul. USD nu a câstigat, ci doar a ajuns la putere. O parte din
sustinatorii sai nu vor sa accepte aceasta pozitie si nu mai sustin public optiunea de la urne. Pe
de alta parte, asa cum vom vedea, stabilitatea electorala a USD în fapt a singurului partid
important din aceasta fosta alianta, PD, este foarte mica si concura la o asemenea evolutie
postelectorala. Dimensiunea ritualica a votului, despre care am vorbit mai devreme, si care
determina în general conformitatea are însa si o traditie istorica importanta în România, ca si
în toate tarile din aceasta zona. Este vorba de experienta socialista. Populatia vota aproximativ
în aceleasi limite ale absenteismului si înainte de 19893. Mai mult, votul era exprimat chiar si
pentru personalitatile marcante ale statului totalitar si ne referim la familia Ceausescu în
primul rând. Este foarte usor sa consideram ca oamenii nu votau în realitate asa cum se
declara, sau ca alegerile erau falsificate. Dincolo de acest tablou si, ce este drept, în afara unor
studii reale din acea perioada, trebuie sa spunem ca votul si în socialism era un fenomen
social foarte important. Milioane de români mergeau la vot desi, într-o forma sau alta, stiau ca
nu conta prea mult optiunea lor. Dar atunci de ce mergeau? De frica? Este un raspuns pueril
când este vorba de milioane de oameni. Desigur, nu mergeau la vot toti cei care erau raportati

13
statistic ca participanti, dar totusi erau foarte numerosi. Mai mult, dincolo de voturile anulate
sau false, o parte a electoratului vota chiar cu liderii comunisti si asta cel mai probabil fara sa-
i simpatizeze neaparat. Aceasta pentru ca votul avea o semnificatie ritualica si puterea
comunista a stiut sa conduca destul de bine acest proces. Pe de alta parte votul de suport al
puterii avea o plaja de actiune extrem de mare si consideram ca a ramas si în prezent unul
foarte important. În investigatiile calitative pe care le -am coordonat pe o perioada mare de
timp, am relevat constant faptul ca marea majoritate a categoriilor sociale au un respect
special pentru putere, cu referinta speciala la cea prezidentiala. În unele din interviurile
realizate am lansat astfel o problema care privea o situatie ipotetica în care Presedintele
Constantinescu sau Iliescu discuta 20 de minute cu subiectii în locuinta acestora4. Am
analizat nu atât raspunsurile, cât mai ales tipul si timpul de reactie la situatia definita.
Rezultatele au aratat ca o mare parte din categoriile investigate au retineri deosebite si chiar
blocaje în raport cu persoana Presedintelui, indiferent de cine era acesta. Nu era vorba atât de
domnii Constantinescu sau Iliescu, cât de autoritatea pe care o conferea functia detinuta. La
unii subiecti se semnalau adesea chiar atitudini contradictorii, pentru ca desi ei considerau ca
aveau foarte multe probleme si chiar certe atitudini critice fata de Presedinte, declarau ca în
situatia respectiva, de dialog cu Presedintele, nu ar fi putut decât cel mult sa-l felicite si nimic
altceva. Presedintele era „prea mare” pentru cei mai multi dintre subiecti, si chiar daca acestia
erau profund nemultumiti nu cons iderau ca aveau dreptul sa-l traga la raspundere pe
Presedinte. Toti acesti electori sunt în mod normal votanti de conformitate, iar despre
comportamentul lor de vot, ca si al altor tipuri de votanti, vom discuta într-un curs dedicat
tipologiei electorilor, acolo unde vom propune mai multe tipuri de analize, de criterii, ca si de
tipologii ale electorilor.

ÎNTREBARI:

1. Care sunt cauzele absenteismului?

2. La ce se refera regula absenteismului?
3. La ce se refera dimensiunea ritualica a votului?
4. Ce sunt votantii de conformitate?
5. Cum poate fi studiat votul de conformitate?
6. Cum se erodeaza actorii politici?
7. Ce reprezinta redefinirea votului?

Cursul 3 Procese de baza care intervin în definirea situatiei electorale

Definirea unei situatii electorale este, normal, un proces subiectiv si individualizat. Cu toate
acestea exista o serie de caracteristici comune tuturor acestor procese. Ele sunt datorate
faptului ca o serie de mecanisme si conditionari de tip psiho-social actioneaza în toate aceste
procese de definire a situatiilor electorale. În cele ce urmeaza vom insista doar asupra a trei
dintre acestea: Polarizarea; Atribuirea si Centrarea pe putere, respectiv opozitie.

14
Polarizarea în termeni valorici.
În definirea situatiei electorale intervine întotdeauna un efort de schematizare si de
tipologizare, efort care functioneaza într-o dimensiune valorica prin polarizarea realitatii
sociale. Raportarea la realitatea sociala nu numai ca se face pe baza unor conditionari
atitudinal - valorice în baza carora evenimentelor sau actorilor li se acorda o anumita
importanta sau o anumita legitimitate, dar mai mult, conditionarile functioneaza obligatoriu în
termeni polari. Valorile si atitudinile extreme, în fapt refuzul nuantarilor, reprezinta
modalitatea principala în care se definesc situatiile electorale. Partidul x doreste schimbarea
în timp ce ceilalti nu o doresc. Politicianul y este bun sau corect în timp ce ceilalti nu. O
anumita actiune electorala este perfect justificata sau este o mârsavie si cu siguranta ca putem
continua. Procesul de polarizare este însa unul cu mult mai general, fiind un proces psihologic
fundamental pe baza caruia noi ne raportam la realitate, cu ajutorul caruia putem construi în
fond concepte si opera cu ele. Evident ca dupa ce polarizam realitatea încercam mai apoi sa-i
gasim si nuantarile de care avem nevoie. În spatiul electoral polarizarea înseamna în primul
rând simplificarea realitatii sociale. Este vorba de tendinta de a reduce aceasta realitate la
doua dimensiuni valoric opuse. Ea tinde sa fie privita în doi termeni, de regula opusi sau doar
complementari. Partidul x si toate celelalte sau doar partidul y, ceilalti în aceasta situatie ne
mai contând. Exista de asemenea reformisti si conservatori, democrati si criptocomunisti,
corupti si cinstiti etc. Ecuatiile sociale, altfel destul de complicate, sunt reduse la ecuatii
simple având doar doua variabile, dar nu si doua necunoscute, caci cel mai adesea una din
variabile se explica prin cealalta, fiind opusa ei, ceva exprimabil matematic printr-o formula
simpla de genul y=x-1, ceea ce înseamna ca cele mai multe ecuatii care definesc situatiile
electorale admit o singura necunoscuta, adica o singura variabila explicativa. Cu alte
cuvinte, realitatea este perceputa printr-o prisma care distorsioneaza imaginea, de la un
eveniment la altul, catre doar unul din capetele spectrului. Desigur, la o analiza rationala
situatiile electorale capata foarte multe nuantari. Raportarea la realitate este însa arareori
rationala sau rationalizanta atunci când este vorba de definirea situatiilor electorale.
Implicarea dimensiunii valorice face automat posibila polarizarea, independent de o
dimensiune rationala. Deducem de aici o regula de baza a constructiei definitiei electorale.
Efectele polarizarii si implicit ale “atitudinii” nerationale în definirea situatiei electorale sunt
cu atât mai mari cu cât subiectul în cauza este implicat valoric - atitudinal mai mult. Cu alte
cuvinte realitatea va fi mai polarizata în perceptia unui individ, cu atât mai mult cu cât
subiectul în cauza este mai profund marcat de anumite valori în perceptia acestei realitati. La
modul general avem de a face cu o evidenta, însa pentru zona politicului consecintele sunt
multiple. La nivelul comunicarii politice, spre exemplu, distingem câteva aspecte extrem de
importante. În primul rând faptul ca subiectii implicati valoric-atitudinal în mod deosebit au o
perceptie înalt polarizata asupra realitatii si pot recepta mesajele politice doar în acesti
termeni. În acest mod mesajele neutre vor fi deplasate obligatoriu spre capetele scalelor de
apreciere sau pur si simplu nu sunt receptate. Constructiile de tip rational nu au pertinenta
decât daca sunt în consonanta cu polarizarea. La extrema opusa persoanele care nu se implica
valoric în definirea realitatii electorale, accepta nuantarile si eventuale discursuri de tip
rational (sau doar în forma rationala, poate fi vorba foarte bine si de sofisme). Numai ca
aceste persoane, ca electori, reprezinta categoria acelora caracterizati de un slab activism, cel
mai adesea fara optiuni clar conturate. Asa cum o sa vedem în capitolul dedicat comunicarii
politice, se pot desprinde o serie de concluzii foarte importante fata de tipurile si eficienta
propagandei si mai general a comunicarii politice. Atribuirea si erorile de atribuire. Este un
alt proces esential pentru definirea situatiei electorale si într-o oarecare masura corelat cu cel
de polarizare. La modul general atribuirea priveste asumarea unei relatii cauzale privitoare la
anumite comportamente sau actiuni ale unui individ sau ale unui grup social. În raportarea
15
noastra la realitatea înconjuratoare, cautam semnificatii si totodata presupunem anumite
conexiuni de tip cauzal pentru actiunile la care suntem martori. La modul general aceste cauze
pot fi interne, sa le numim structurale, sau externe si le vom numi conjuncturale. Orice
situatie electorala presupune cu necesitate si raportarea la anumite comportamente având
semnificatie politica sau la actiuni ale actorilor sociali. Procesul de definire a situatiilor
electorale presupune atribuirea unor cauze tuturor acestor comportamente sau actiuni sociale.
Eroarea fundamentala de atribuire, actioneaza si în acest caz particular al definirii situatiei
electorale si face chiar parte integranta din acest proces. În psihologia sociala, eroarea
fundamentala de atribuire se refera la faptul ca noi atribuim cauze interne pentru propriile
comportamente valorizate pozitiv si cauze externe pentru cele valorizate negativ, în timp ce
atunci când aceste comportamente sunt ale altora, tindem sa atribuim cauze interne
comportamentelor valorizate negativ si externe atunci când acestea sunt valorizate pozitiv.
Spre exemplu, daca presupunem ca aceasta carte va place dupa parcurgerea primelor pagini,
deci valorizati pozitiv comportamentul de cumparare al ei, atunci veti considera ca ea a fost
cumparata datorita unor interese intelectuale normale si totodata deosebite ale dumneavoastra.
Daca însa constatati ca nu va place si ca va plictiseste, nu veti cauta o cauza interna a
comportamentului de cumparare, ci una externa, va pacalit “nesimtitul” ala de vânzator, a
mintit autorul în cuprins sau prefata, va recomandat-o un coleg etc. Daca cartea pe care
presupunem acum ca ati citit-o, o cumpara altcineva, evaluarea comportamentului de
cumparare al acestui alter este opusa. Daca va place considerati ca oarecum întâmplator sau
pentru ca a fost sfatuit de cineva, prietenul dvs.. a cumparat-o, iar daca aveti o parere proasta
despre carte atunci considerati mai degraba ca prietenul dvs. a ales-o pe masura aprecierilor si
gustului sau. Am dat un exemplu banal pentru ca acest efect se produce cotidian. El este la fel
de valabil însa si în situatiile mai speciale sau mai deosebite. Daca reusiti spre exemplu la un
examen foarte important pentru dumneavoastra, considerati, în mod normal, ca ati fost foarte
bine pregatit în timp ce daca esuati, examinatorul a avut ceva cu dumneavoastra, ati avut
ghinion si va picat un subiect dificil, va durut burta etc. Daca un coleg reuseste a avut însa pur
si simplu noroc, iar daca nu reuseste era în general de asteptat. În cazul nostru eroarea
fundamentala de atribuire se refera la atribuirea unor cauze de tip structural pentru actiunile
evaluate pozitiv, ale actorilor politici care sunt ctoral sau mai general, politic, alege între mai
multe alternative echivalente. Am aratat mai devreme ca aceste multe variante echivalente
sunt în practica doar doua, datorita procesului de polarizare. Acum trebuie sa spunem, mai
mult decât atât, ca aceste doar doua alternative nu sunt niciodata echivalente. Orice definire a
situatiei sa face doar prin centrarea pe o alternativa din cele oferite de câmpul politic. Uzual
centrarea pe o alternativa se face în termenii electorali cei mai simpli, adica centrarea pe
putere (cei care detin puterea înaintea votului) si pe opozitie (cu referire la actorul politic din
opozitie cel mai semnificativ pentru subiect). Potrivit polarizarii însa, tendinta este de a defini
un singur actor având rol de a reprezenta puterea, respectiv opozitia, desi evident, pot fi mai
multe formatiuni sau actori politici de ambele parti ale baricadei. Din aceste motive
electoratul refuza sa faca distinctii importante la nivelul structurilor componente ale puterii,
respectiv opozitiei si de aici o simplificare a vietii politice pe care o savârseste orice electorat.
Mai mult, în practica politica, în timp îndelungat, tendinta este aceea ca viata politica sa se
conformeze acestor procese subiective ale definirii situatiilor electorale, urmând legea lui
Thomas, adica prin transpunerea simplificarii de la nivelul definirii situatiei, la nivelul
realitatii politice prin reducerea numarului formatiunilor politice centrale la doua. Raportarea
la scena politica si în aceasta situatie însa, presupune o referentialitate a unuia din cei doi
termeni. Cu alte cuvinte întregul proces al definirii situatiei electorale si al stabilirii unei
optiuni de vot, se desfasoara pornind de la centrarea pe o anumita pozitie fata de putere,
respectiv opozitie. Aceasta înseamna ca orice mesaj politic sau actiune de tip electoral, sau
pur si simplu un anume eveniment, va fi receptat complet diferit în functie de tipul de centrare

16
al electorului receptor. Din nou spatiul electoral nu este omogen dar, mai mult, el nu are nici
macar aceleasi caracteristici în oricare zona a sa. Un elector poate sa se centreze în procesul
de constructie a definitiei situatiei electorale fie pe putere fie pe opozitie. Daca tinem cont si
de faptul ca atitudinea generala fata de actorii politici, potrivit polarizarii, este la modul
general fie pozitiva fie negativa, atunci putem considera patru cazuri sau modele teoretice ale
definirii situatiilor electorale. Rezulta asadar patru tipuri. Doua sunt, sa le spunem,
individualiste iar doua, tot conventional, sociale. Prima categorie este a activilor, a celor care
se centreaza doar pe formatiunea politica pe care o simpatizeaza si pentru care eventual
voteaza. Pentru ei câmpul social nu are decât o singura dimensiune, data de formatiunea pe
care ei o sustin. Categoria a doua este aceea a celor care reactioneaza fata de 31 formatiunea
sau formatiunile care sunt percepute ca alternative la cea pe care ei o sustin. Acestia sunt
votanti reactivi, votul lor este o reactie înainte de toate fata de adversari. Adversarul meu
poate fi puterea si atunci votez cu opozitia pentru ca îmi este frica ca cei de la putere vor
ramâne acolo sau poate fi opozitia si sustin atunci puterea pentru ca nu am încredere în
opozitie. Prima întrebare care se poate pune este daca nu este posibil sau poate mai normal,
sa avem si votanti centrati multiplu sau pur si simplu care sa aiba în acelasi timp atitudini pro
si contra fata de cele doua tipuri de forte. Nu numai ca pare logic, dar destul de des asa ne si
reprezentam lucrurile. Pe de o parte, avem aproape mereu pretentia ca stim foarte exact ce ne
propune una din fortele politice, cea pentru care optam, dar cunoastem si ne raportam si la
fortele sau forta adversa. Aceasta impartialitate însa nu opereaza decât în conditii limitate si în
special la indivizii cu un foarte mic activism electoral. Situatiile de ambivalenta se întâlnesc
mai ales în legatura cu nemultumirea fata de toate fortele politice percepute pe esicherul
politic si mai putin în constructia unor optiuni de vot. Pe de alta parte ambivalenta este în
practica un rezultat al efectului moral al declararii optiunii, dat de faptul ca exista pentru unele
formatiuni politice, grupuri de electori care nu au curajul asumarii publice a optiunii
electorale. Aceasta problema, extrem de interesanta, dar si importanta, pentru activitatea
unora din formatiunile politice, va fi însa analizata în alt context. În realitate, potrivit
proceselor mentionate, în definirea situatiei electorale, tipurile cadru sunt cele patru prezentate
în matricea din figura 1. Este clar ca exista si forme intermediare, dar cei mai multi dintre
electori se raporteaza dupa modelul acesteia. Pentru a completa acest model, în baza celor
formulate mai devreme, trebuie sa mai introducem alte doua categorii. Mai întâi, electorii
inactivi care, cel mai adesea, nu sunt centrati pe nici una din fortele politice, fiind
dezinteresati de vot. Ei sunt de regula si absenteisti, dar pot fi si votanti care îsi exercita acest
drept pe baza influentelor exercitate asupra lor în campanie. Din acest punct de vedre ei sunt
întotdeauna votanti conjuncturali sau de campanie. Aceasta categorie este din punct de vedere
politic extrem de importanta pentru ca ea reprezinta principala categorie care poate fi
persuadata eficient în campania electorala.

A doua categorie pe care trebuie sa o introducem în ecuatie o reprezinta electorii centrati

multiplu, adica cei care se raporteaza, atât la putere, cât si la opozitie. Nici acestia nu sunt
extrem de activi. Totusi ei au un minim activism care îi face sa fie receptivi si interesati de
actiunea politica. Centrarea multipla se datoreaza în general faptului ca acestia sunt
nemultumiti atât de putere cât si de opozitie, de cele mai multe ori ei fiind fosti sustinatori ai
unei formatiuni de care au fost dezamagiti sau pur si simplu, nu sunt convinsi de nici o
formatiune politica. Si aceasta categorie reprezinta o tinta extrem de importanta a propagandei
electorale pentru ca acesti electori sunt destul de rar absenteisti si pot fi influentati relativ usor
de o comunicare politica persuasiva în timpul campaniei electorale. Luând în considerare
aceste ultime precizari atunci vom putea avea un model sintetic care va îngloba alaturi de cele
patru categorii prezentate înca doua. Urmatoarea figura prezinta forma completa a tipologiei
electorilor din punctul de vedre al centrarii lor politice Din punctul de vedere al unei campanii
17
electorale, primele doua nivele ale figurii reprezinta electoratul stabil care de regula voteaza
asa cum a hotarât cu mult timp înaintea campaniei electorale. Propaganda din campanie are
slabe sanse de reusita în ceea ce îi priveste. Ultimele doua categorii sunt cele care pot fi
influentate real în campanie si din acest punct de vedere ele sunt importante pentru strategia
electorala a oricarui partid. Acestia sunt cei care pot hotarî rezultatul alegerilor ei fiind
categoria care, cel mai adesea, baleiaza între diverse formatiuni. Nu trebuie sa se creada ca o
campanie ar avea ca public tinta doar aceste ultime doua categorii. Campania trebuie, cu
siguranta, sa mentina si sa confirme si optiunile celor stabili. Problema este ca ai nevoie de cel
putin doua tipuri de campanii, pentru electorii stabili, respectiv cei instabili. În fapt, ar fi
nevoie de câte o campanie distincta pentru fiecare din categoriile prezente în figura doi, mai
precis de strategii de campanie diferite pentru practic sase categorii.

ÎNTREBARI:

1. Care sunt implicatiile polarizarii în definirea situatiei electorale?

2. La ce se refera eroarea fundamentala de atribuire?
3. Ce influenta are atribuirea în mecanismul votului?
4. La ce se refera eroarea variantelor echivalente?
5. Cum functioneaza mecanismul centrarii în cadrul votului?
6. Explicati matricea centrare – vot
7. Prezentati cazurile în care procesul centrarii pe opozitie sau putere nu are loc?

Cursul 4 Metodele de cercetare a realitatii sociale

Nu ne propunem in cadrul acestui curs decât o trecere in revista a metodelor esentiale

specifice cercetarii de tip social si implicit oricarei analize electorale. Orice demers de analiza
la nivelul electoratului are nevoie sa apeleze la metode care sa garanteze stintificitatea
demersului de cunoastere a realitatii sociale. Metodele, împreuna cu tehnicile lor aferente, pot
fi regasite în diverse lucrari de specialitate ca si în alte cursuri din programul dumneavoastra
de învatamânt. Este necesar insa, in cadrul disciplinei noastre, sa prezentam succint
conceptele si termenii de baza ai metodologiilor de cercetare sociala.

Masurare si scalare
Orice proces sau fenomen social trebuie sa fie masurat, evaluat pentru a fi cunoscut.
Masurarea se refera la anumite caracteristici ale respectivului fenomen, caracteristici care pot
sa aiba valori diferite si tocmai din acest motiv este nesesara masurarea. O caracteristica
masurabila, specifica unui proces, fenomen sau produs social, poarta numele de variabila. Asa
cum ii spune si numele ea poate varia, adica poate lua diverse valori. Exista doua moduri in
care pot varia aceste valori. Intr-o maniera discreta, adica luând doar anumite valori date pe
un anumit interval, sau dimpotriva putând lua intr-un interval dat orice fel de valoare. Avem
astfel variabile discrete si variabile continui. Un grup poate sa fie caracterizat de exemplu de o
variabila discreta cum este sexul (poate lua la nivelul unui grup sa a unei populatii doar doua

18
valori, barbat, femeie), in timp ce o populatie, cum este cea a profesorilor de gimnaziu, poate
fi caracterizata de o variabila atitudinala (preferinta de exemplu foarte mare, mare, moderata,
mica sau foarte mica pentru un anumit lucru) care pe un interval sa spunem de la 1 la 5 poate
lua orice fel de valori.
Valorile pe care le poate lua o variabila pot fi considerate intr-o distributie ordonata si atunci
vom spune ca ele formeaza o scala. Scala reprezinta o distributie de valori. Scalele pot fi in
principiu de patru tipuri:

1. Scale nominale. Sunt scale care nu presupun nici un fel de relatii de succesiune, ordine
sau ierarhie intre valorile pe care le poate lua o variabila. Spre exemplu lista de bunuri pe
care cineva le are in gospodarie (telefon, masina de spalat, autoturism, frigider etc) poate
forma o asemenea scala. Asa cum se observa intre valorile pe care le poate lua variabila
pe care o putem numi “achizitii” sau “dotari casnice” nu exista nici un fel de ordonare sau
ierarhie.

2. Scale ordinale. Sunt scale in care valorile pe care le poate lua o variabila sunt ordonabile
dupa un anumit criteriu si prin urmare scala prezinta ordonat aceste valori. Spre exemplu
“aprecierea” unei anumite actiuni întreprinsa de Guvern poate avea urmatoarele valori:
absolut de acord; de acord; dezacord; dezacord total.

3. Scale de interval. Sunt scale de tip ordinal, care privesc masurarea unor variabile de tip
continuu. Prin urmare fata de scalele ordinale ele propun un continuu intre cele doua
valori polare (maxim si minim) pe care le poate lua o variabila. Înaltimea pe care o poate
avea o populatie data este indiscutabil scalabila pe un interval, in sensul ca înaltimea unui
membru din populatie poate avea orice fel de valoare intr-un interval dat.

4. Scale de proportii. Sunt in fapt scale de interval in care exista un punct natural de
pornire a distributiei. Este cazul de exemplu al vârstei (variabila are un punct natural de
pornire, zero).

Esantionarea
In stiintele sociale se lucreaza insa rar cu populatii întregi. Aceasta deoarece este greu sa poti
observa, chestiona sau intervieva un numar foarte mare de persoane. Pe de alta parte, deloc de
neglijat, investigarea unei întregi populatii implica costuri uriase si in mare parte inutile.
Inutile pentru ca in baza legilor statistice si al calcului probabilitatilor se pot elabora
esantioane, adica grupuri de subiecti dintr-o populatie, care sa fie reprezentative pentru
întreaga populatie studiata. Metoda poarta numele de esantionare, si presupune alegerea prin
diverse tehnici, dar de principiu prin selectie aleatoare, a unui anumit numar de subiecti care
pot fi investigati in locul întregii populatii. Daca o anumita variabila care caracterizeaza o
populatie poarta numele de parametru, aceeasi variabila, masurata la nivelul esantionului,
poarta numele de estimatie, pentru ca estimeaza, in anumite limite de încredere, valoarea
parametrului. Cu alte cuvinte legile statistice, de care am vorbit mai devreme, ne garanteaza
ca alegerea aleatoare a unui anumit numar de persoane ne produce un anumit grad de
încredere in datele obtinute de la subiectii din esantion si se produce astfel o estimatie a
parametrului (a valorii variabilei la nivelul populatiei). Aceste limite ale estimarii sunt date
de regula in sistemul +/-n%, adica se defineste un interval limita in care se înscrie valoarea
parametrului in raport cu estimatia data din analiza esantionului. Valoarea acestui procent este
dependenta in principal de numarul subiectilor din esantion, si nu de volumul populatiei. La

19
un esantion de circa 400 de persoane acest interval este de aproximativ +/- 5%, adica valoarea
unui anumit parametru este cuprinsa in realitate oriunde in intervalul de +/-5% fata de
estimator. Pentru un esantion de 1000 de persoane aceasta limita este de aproximativ +/- 3 %.
Este evident ca limita devine 0 doar intr-un singur caz, atunci când volumul esantionului
devine egal cu volumul populatiei. Din cele prezentate rezulta un lucru aparent paradoxal.
Precizia esantioanelor nefiind data de volumul populatiei insemana cu un esantion de o
anumita dimensiune are aceeasi precizie fie ca este elaborat pentru populatia României fie
pentru populatia Chinei. La cursurile de statistica si de metodologie vor fi prezentate si
detaliate aceste aspecte.

Principalele metode de cercetare utilizate in sociologie si in stiintele sociale

Esantionarea (cel putin cea probabilista) se utilizeaza insa cu precadere doar pentru un anumit
grup de metode de cercetare. Este vorba de metodele de cercetare de tip cantitativ. Alaturi de
acestea, asa cum o sa vedem, exista si metode calitative de cercetare, metode in cadrul carora
obiectivul central nu este numararea unor caracteristici standardizate, ci evaluarea lor.
Metodele cantitative sunt insa pe de departe cele mai clar consacrate in cercetarea sociala si
de aceea cu ele vom începe:

a) Ancheta sociologica
b) Observatia
c) Experimentul
d) Analiza documentelor sociale

Ancheta sociologica
Este cea mai raspândita metoda de cercetare si nu arareori ea este identificata cu cercetarea
sociala. Aceasta deoarece rezultatele anchetelor sociologice sunt relativ des facute publice,
tocmai pentru usurinta cu care ele pot fi interpretate si utilizate. In principal exista doua
procedee care sunt utilizate in cadrul anchetei. Este vorba de procedeul chestionarii, care
utilizeaza ca instrument chestionarul si intervievarea, care utilizeaza ca instrument ghidul de
interviu. Evident distinctia este nauantabila. In principiu chestionarul, spre deosebire de grila
de interviu, are marea majoritate a întrebarilor, întrebari închise, adica care au variante
prestabilite de raspuns si in care subiectul nu poate face altceva decât sa aleaga un raspuns din
cele oferite in chestionar. Grila de interviu foloseste prioritar întrebari deschise, adica la care
nu exista variante prestabilite de raspuns. Libertatea operatorului de interviu este mai mare,
dar si profesionalismul lui trebuie sa fie mai ridicat, pentru ca el trebuie intr-o masura mult
mai mare sa se implice in procesul coordonarii si sustinerii investigatiei, punând uneori
întrebari de clarificare care nu erau trecute in grila. Este evident ca interviul, in functie de cit
de structurata este grila de interviu, poate fi de tip structurat, semistructurat, sau nestructurat,
caz in care avem de a face cu o metoda strict calitativa de investigatie. Un tip special de
ancheta, focalizata pe o problematica limitata, si care este confundat adesea cu ancheta, este
sondajul de opinie. Instrumentele de lucru sunt practic similare, se utilizeaza chestionare
administrate unor esantioane reprezentative pentru anumite populatii. Sondajul de opinie este
centrat insa doar pe întrebari care vizeaza opiniile subiectilor, mai mult decât atât se încearca
estimarea opiniilor care au caracter public si nu doar a opiniilor personale. Cu alte cuvinte
atunci când o problematica se afla in dezbaterea publica, iar cetatenii îsi exprima anumite
pozitii fata de acea problema atunci putem spune ca opiniile lor au un caracter public, iar
sondajul de opinie asta îsi propune sa masoare. Nu orice fel de opinii ale oamenilor au statut

20
de opinii publice. Daca un anumit subiect nu este de actualitate el nu reclama opinii care sa
aiba caracter public, iar întrebarile unui astfel de chestionar, in astfel de conditii, nu pot
masura ceea ce nu exista. Daca Guvernul ia o anumita decizie de interes public, sa zicem
majorarea pretului la anumite produse care sunt de larg consum, cu siguranta ca se pot contura
opinii cu caracter public fata de aceasta masura. Daca Guvernul ia insa o decizie strict tehnica,
de reorganizare a unor servicii proprii, decizie care nu vizeaza interesul larg, atunci o
întrebare privind favorabilitatea populatiei fata de respectiva decizie nu poate masura o opinie
cu caracter public. Sondajele de opinie sunt utilizate mai mult ca niste simple “termometre”
pentru a lua “temperatura” populatiei in anumite probleme arzatoare si de actualitate.
Sunt utilizate de asemenea pe scara larga in campaniile electorale pentru a surprinde dinamica
preferintelor electorilor.

Observatia sociologica
Observatia sociologica este o metoda de cercetare care este preluata direct din metodologiile
de cercetare ale stiintelor naturii. Ea este indiscutabil cea mai veche metoda de cercetare
stiintifica. In sociologie observatia îsi propune, comparativ cu ancheta, care era focalizata pe
analiza atitudinilor si opiniilor indivizilor, analiza comportamentelor verbale si nonverbale pe
care oamenii le au in diferite situatii. Observatia sociologica, in functie de modul in care se
desfasoara si se înregistreaza datele, poate fi:

• observatia structurata
• observatie nedistorsionanta
• observatie participativa

Observatia structurata poarta acest nume pentru ca in cazul ei se utilizeaza in mod obligatoriu
o grila de observatie (protocol de observatie). Acesta este un instrument relativ simplu in care
sunt trecute (intr-o forma organizata, structurata) diferitele tipuri de comportamente pe care
vrem sa le observam. Observatia propriu-zisa consta tocmai in notarea ordinii si a numarului
de comportamente de un anumit tip pe care le-am prevazut in grila. Avem de a face cu o
metoda evident strict cantitativa in care esential este sa identificam cantitativ anumite tipuri de
comportamente. Precizia observatiilor este extrem de mare si deci putem spune ca fidelitatea
masurarii respective este si ea mare. Aceasta caracteristica, fidelitatea, se refera la precizia
unei masuratori, si se afla de multe ori in metodologie intr-o relatie inversa cu validitatea,
adica cu corectitudinea masuratorii. Cu alte cuvinte ne putem oricând întreba daca ce s-a
masurat corespunde exact cu ce se dorea a fi masurat. Este posibil de exemplu ca in grila
noastra sa nu surprindem exact un anumit tip de comportament, iar observatorul care aplica
grila sa nu poata identifica corect un anumit gest. Exista posibilitatea ca grila sa fie extrem de
precisa si sa descrie un numar extrem de mare de comportamente, insa tocmai acest lucru
poate face ca identificarea si notarea lor sa fie disfunctionala. Observatia structurata are doua
mari neajunsuri. Primul se leaga de ceea ce tocmai am prezentat. Pentru a observa
comportamentele cuiva este necesar sa fii intr-un anume gen de contact cu aceea persoana. Se
pune insa problema daca aceasta prezenta a observatorului nu influenteaza comportamentele
celui observat. Daca vreau sa studiez comportamentul nonverbal al profesorilor in timpul
predarii si asist evident la ore, atunci se pune problema daca nu cumva in realitate profesorul
are anumite comportamente, noi sau doar modificate, tocmai pentru ca cineva l observa. Din
experienta cotidiana stim ca practic întotdeauna oamenii, atunci când se stiu observati, tind sa
îsi modifice comportamentele. Pentru a înlatura un asemenea neajuns a fost propusa metoda

21
observatiei nedistorsionante, adica care nu distorsioneaza comportamentele celui observat.
Principiul este simplu si rezida in utilizarea unor instrumente speciale cum ar fi aparatura de
înregistrare audio sau video, pereti speciali cu oglinzi semitransparente sau un sistem de
televiziune cu circuit închis. Este evident ca aceste procedee nu pot fi folosite oricând si
oriunde, ele ca atare pot sa fie vizibile si, nu in ultimul rând, utilizarea lor fara stirea
subiectilor ridica si probleme de ordin deontologic. Pentru o gama relativ larga de subiecte de
cercetare observatia nedistorisionanta poate fi insa utilizata cu succes. O a doua problema pe
care o ridica observatia structurata este aceea a limitarii posibilitatii ei de utilizare. Asa cum
am spus ea poate fi utilizata doar pentru acele tipuri de domenii, de situatii si de indivizi unde
avem deja o anumita cunoastere prealabila care ne face capabili sa construim o grila care sa
structureze observatia. Exista insa domenii de cercetare in care acest lucru nu este posibil.
Daca dorim sa cercetam de exemplu un grup deviant (care se abate de la normele consacrate
in societate) este posibil sa nu stim la ce tip de comportamente ne putem astepta in anumite
situatii. Mai mult, in alte stiinte sociale, cum ar fi antropologia, unde se studiaza comunitati
total diferite de cele in care traim noi, s-ar putea sa nu întelegem nici macar limba, cu atât mai
putin alte tipuri de comportamente. In astfel de cazuri se poate utiliza observatia
participativa, adica acel gen de observatie in care subiectul participa direct la activitatile
grupului, comunitatii pe care o studiaza. El poate face acest lucru declinindu-si sau nu
calitatea de observator. Din interior, treptat, intr-o perioada de timp destul de mare, un astfel
de observator este capabil sa identifice si sa inteleaga diversele comportamente, ca si
produsele culturale ale grupului in cauza. Observatia participativa rareori este utilizata ca
atare, adica numai observatia in sine, in realitate aceasta metoda este regasita intr-o maniera
mai complexa, ca si cercetare participativa, pentru ca observatorul nu doar va observa, ci
participând la viata grupului sau a comunitatii in cauza, evident el va realiza, cel putin,
interviuri nestructurate cu acei membrii. Cercetarea participativa ne-a condus din nou in
domeniul investigatiilor de tip calitativ, ea fiind o metoda eminamente calitativa si deci
implicit astfel este si observatia particpativa.

Experimentul
O metoda speciala care deriva direct din observatie si care mai este numita si observatie
provocata, este experimentul. In principiu se încearca observarea si implicit masurarea unei
variabile care caracterizeaza un anumit proces, fenomen sau comportament, intr-o situatie
controlata de experimentator in care controlul presupune in fond manipularea unui factor
(variabila independenta) pentru a observa modul in care variaza caracteristicile pe care le
urmarim si care poarta numele de variabile dependente (pentru ca depind de variabila
independenta). Experimentul presupune in mod normal conditii speciale de realizare,
laboratoare, aparatura de înregistrare etc. Se poate realiza insa si in mediul in care subiectii,
grupurile studiate, îsi desfasoara in mod obisnuit activitatea, insa trebuie sa reamintim ca sunt
in general valabile toate comentariile pe care le-am facut deja in cadrul observatiei structurate
si a celei nedistorsionante. Cea mai importanta observatie, asupra careia insistam in mod
special se leaga de efectul disturbator pe care îl produce experimentul însusi. Acest efect
disturbator poarta un nume special, efectul Howthorne. Aceasta dupa numele uzinelor unde a
fost descoperit la începutul secolului trecut de catre unul dintre pionierii sociologiei
industriale, Elton Mayo. Cercetatorul american a dorit sa faca la uzinele amintite un
experiment in care se cerceta modul in care productivitatea muncii (considerata variabila
dependenta) era influentata de diferiti factori de mediu. Era vorba de nivelul iluminarii
atelierelor respective, de temperatura, de nivelul zgomotelor, etc. (toate variabile
independente). Rezultatele au fost paradoxale. Orice crestere a variabilei independente
(zgomot, caldura, lumina) ducea la cresterea productivitatii muncii. Numai ca si orice scadere

22
a acelorasi variabile conducea la acelasi efect. In realitate muncitorii respectivi reactionau la
schimbarea pur si simplu a mediului, devenind mai atenti din aceasta cauza si având implicit
un randament mai bun. De fapt, putem spune ca experimentul se studia pe sine, pentru ca ce
se observa in final, variatiile variabilei dependente erau datorate exclusiv variatiilor de la
nivelul mediului, care erau produse tocmai de experiment. Adica pur si simplu participarea la
experiment ii facea pe oameni mai atenti si mai eficienti. De altfel, daca se schimba nivelul
luminii sa zicem, dincolo de experiment, dupa o perioada de timp se ajungea relativ rapid la
randamentul dinaintea schimbarii respective. Concluzia care poate fi trasa este aceea ca in
orice experiment, ca si la observatia structurata de altfel, datele înregistrate este posibil sa fie
intr-o anumita masura expresia tocmai a metodei de investigatie utilizate. De acest efect
trebuie sa tinem cont in orice tip de investigatie sociala in care observatorul poate influenta,
cel putin prin prezenta sa comportamentul subiectilor pe care ii studiaza.

Analiza documentelor sociale

Un tip special de metoda care ne permite sa studiem in stiintele sociale nu doar prezentul, ci si
procesele si fenomenele, ca si produsele culturale ale societatilor trecute, este analiza
documentelor sociale. Evident acest tip de analiza este posibil de realizat fata de documentele
sociale ale oricarei societati, inclusiv contemporane. Documentele sociale pot fi: • publice
(exemplu, ziare, emisiuni tv/radio, carti), • oficiale (acte, certificate de nastere, de deces, fise
medicale, acte de proprietate, hotarâri de divort, etc.) • personale (autobiografii, scrisori, cv-
uri, memorii etc) Principala tehnica de analiza a acestor documente este tehnica analizei de
continut. Ea a fost lansata in perioada interbelica si s-a utilizat masiv atât pentru a investiga
fenomenele politice din URSS (fata de care exista o blocada comunicationala), cit si in al
doilea razboi mondial, in special de Marea Britanie. Analiza continutului pleaca de la ideea
exprimarii cantitative a anumitor unitati de analiza pe care le identificam intr-un anumit
document. Unitatile de analiza clasice sunt: spatiul sau timpul (lungimea textelor dintr-un
ziar sau timpul de emisie dedicat anumitor probleme spre exemplu), cuvintele (se presupune
cuantificarea aparitiilor anumitor cuvinte, de exemplu de câte ori apare cuvântul dreptate intr-
un program electoral); temele (sunt propozitii care exprima anumite idei fata de un subiect
dat. (dam câteva exe mple tot din domeniul comunicarii politice: “monarhia este singura
solutie pentru România”, “Monarhia a distrus cultura romaneasca”, “Comunismul este de vina
pentru starea natiunii” etc.) personajele Sunt utilizate ca unitati de analiza in special in
analiza unor produse culturale care implica sau accepta interpretari prin prisma unor analize
de personaj. Putem spre exemplu studia evolutia rolului femeii in societatea americana,
studiind personajele feminine dintr-un serial ca Dallas, care pe o perioada de mai bine de un
deceniu a reflectat in fapt schimbarile din societatea americana. itemul Este in fapt un tip
special de produs care este analizat ca atare, de exemplu, articolul, editorialul, etc.

Tipuri speciale de investigatii

Nu putem încheia aceasta scurta prezentare fara a aminti câteva tipuri speciale de investigatii,
care implica utilizarea mai multor tipuri de metode alternative sau complementare. Un astfel
de tip de investigatie este cercetarea participativa pe care am amintit-o deja si in cadrul careia
se utilizeaza atât observatia cit si ancheta pe baza de interviu. Se pot efectua insa si analize de
documente la fel de bine. Un alt tip de investigatie, derivat din ancheta este focus grupul. La
limita este un tip de ancheta, adica de interviu de grup. Cu toate acestea el este un tip mult mai
complex de investigatie in care se pot realiza si experimente (sau pot fi parti ale unor
experimente), se pot aplica teste, se pot face analize de documente (asupra continutului
comunicarii membrilor in cadr ul focus grupului etc). Exista de asemenea un alt tip de
investigatie complexa, in care se pot reunii mai multe metode simultan, este vorba de studiul
23
de caz. Studiul de caz se realizeaza evident asupra unui singur caz care este considerat
reprezentativ pentru o problematica data. Putem studia de exemplu modul in care s-au format
relatiile de munca intr-o comunitate industriala mica studiind cu diverse metode, pe o anumita
perioada de timp, o singura comunitate pe care o consideram reprezentativa. Putem utiliza
chestionare, putem realiza interviuri, putem sa facem observatie participativa etc. Toate
metodele si tehnicile aferente utilizate au insa acelasi obiectiv de cercetare. In fine ultimele
doua tipuri de investigatii complexe pe care le prezentam se leaga de analiza temporala a unor
procese sociale. Este vorba de analiza longitudinala si de studiul panel. In cadrul ambelor se
pot aplica orice fel de metode, ideea fiind aceea de a utiliza aceeasi metoda, cu aceleasi
instrumente de investigatie, asupra aceleiasi populatii, intr-un anumit interval de timp pentru a
analiza dinamica unui anumit proces sau fenomen. Diferenta dintre cele doua tipuri de
investigatii este aceea ca in cadrul analizei longitudinale se utilizeaza acelasi instrument de
cercetare (chestionar, grila de observatie etc) aplicat unor esantioane similare decupate la
nivelul aceleiasi populatii, in timp ce in cazul panelului se utilizeaza acelasi instrument in
raport cu exact acelasi esantion, pe o anumita perioada de timp. Ambele tipuri de investigatii
sunt utilizate in analiza dinamicii proceselor sociale si evident sunt extrem de utile pentru
analiza sociala.

INTREBARI:

1. Ce sunt variabilele si câte tipuri de variabile exista?

2. Ce este esantionarea?
3. Care sunt principalele tipuri de scale?
4. Ce este ancheta sociologica si care sunt principalele tipuri de ancheta?
5. Care sunt tipurile de observatie sociologica?
6. Care sunt avantajele si dezavantajele diferitelor tipuri de observatie?
7. Ce este un experiment sociologic?
8. Ce este analiza documentelor si care sunt principalele tipuri de unitati de analiza a
continutului documentelor?
9. Care sunt principalele tipuri de investigatii complexe in cercetarea sociala?

Cursul 5 Votul si cercetare electorala la nivel empiric

Votul este un act individual si secret.

Fiecare este singur în cabina de vot si nu sunt foarte multi cei care îsi fac publice, în mod
expres, optiunile politice. Si cu toate acestea stim foarte des pe cine simpatizeaza cei din jurul
nostru. Uneori, într-o forma indirecta, ne spun ei, alteori deducem singuri. Aceasta pentru ca
fiecare dintre noi avem capacitatea, la nivelul simtului comun, sa cunoastem realitatea
imediata. Aceasta cunoastere este un construct la care contribuie experienta personala a
fiecaruia, informatiile din presa sau în general din mediile de informare si opinie, declaratiile
politicienilor, rezultatele, de regula mediatizate, ale anchetelor sociologilor, ca si, evident,
rezultatele alegerilor trecute. Si în acest caz, ca si în alte domenii de investigatie, granita
dintre cunoasterea comuna si cea stiintifica este greu a fi controlata. La un capat avem
anchetele si sondajele realizate de specialisti, la celalalt experientele individuale ale oricaruia
24
dintre noi. Si unii si ceilalti au ambitia sa cunoasca si sa înteleaga nu numai votul, ci si
mecanismele psiho-sociale care stau în spatele acestuia. Aproape toata lumea intuieste ca, desi
votul este un act individual, el are în mod cert o dimensiune sociala. Într-adevar taranii au
tendinta de a vota altfel decât orasenii, moldovenii altfel decât banatenii, tinerii sau cei cu
studii superioare tind si ei sa aiba comportamente de vot specifice. Este limpede pentru toti, ca
diversele categorii sociale, uneori chiar profesionale, au tendinta de a avea anumite tipuri
distincte de comportamente de vot. O cercetare stiintifica asupra votului, a electoratului si a
mecanismelor sociale care fac ca un sistem electoral sa functioneze, presupune sa ne
îndepartam de doua lucruri. De abordarea simtului comun mai întâi, iar în al doilea rând, de
abordarea „eseistica” specifica unora dintre analistii sau jurnalistii de la noi. Nu refuzam
dreptul cuiva de a lansa opinii despre vot sau electorat, ci doar consideram ca ceea ce acestia
din urma fac, nu are legatura cu un demers de tip stiintific.
Perspectiva sociologica este cea pe care noi o invocam în acest curs si care constituie baza
referentiala a abordarii pe care o propunem. Nu exista însa un tablou al cercetarilor electorale
atât de simplu pe cât pare la prima vedere. Chiar si perspectiva sociologica este extrem de
nuantata, ea mergând spre psihologia sociala atunci când este vorba de studiul
comportamentelor electorale si al dinamicii atitudinale a grupurilor si comunitatilor, spre
sociologia comunicatiilor atunci când ne preocupa comunicarea politica, spre cercetarile de
tip culturalist sau spre cele antropologice daca ne intereseaza prevalenta factorilor culturali
etc. Pentru a ne preciza mai exact pozitia teoretica si metodologica vom încerca sa ne referim
la câteva dintre aceste orientari si tipuri de abordari ale mecanismelor electorale.

Tipuri de abordari în cercetarile electorale.

În primul rând, la un nivel general, putem distinge între abordarile empirice si cele teoretice.
Exista cercetari care se opresc la identificarea datelor si la semnalarea unor regularitati
empirice, la descrierea eventuala a fenomenelor, la surprinderea regulilor si schemelor de
comunicare politica, la relevarea unor reguli, norme si “jocuri” de procente care se manifesta
tendential într-un sistem electoral. Daca dorim sa întelegem însa mai mult, atunci trebuie sa
construim o teorie în baza careia, nu numai sa descriem, ci sa si explicam, si eventual sa
oferim, o anumita “întelegere” a comportamentelor electorale de un anumit tip si, de ce nu, în
final, sa oferim eventuale predictii ale evolutiei sistemului electoral. Nivelul teoretic
presupune pe cel empiric, pe care trebuie sa si-l asume si sa îl depaseasca. Indiferent ca sunt
empirice sau teoretice, investigatiile asupra sistemelor electorale pot sa fie punctate si în alt
registru. Exista înainte de toate, istoric cel putin, analize de tip politic, care se centreaza în
special pe relatia dintre actorii politici si voturile pe care ei le obtin. Jocul procentelor ca si
jocul politic sunt principalele tinte ale acestor tipuri de abordari. Într-o asemenea ordine de
idei conteaza în primul rând procentele obtinute de formatiunile politice si jocul acestora în
sistemul electoral. Putem calcula astfel, într-o maniera empirica si relativa desigur, o serie
întreaga de indicatori, ai climatului democratic, ai reprezentarii reale a electorilor sau ai
normalitatii unui sistem electoral. Toate aceste atribute specifice unui mecanism electoral sunt
conditionate de catre tipul de sistem electoral pe baza caruia au loc scrutinurile care
furnizeaza procentele respective. Într-un sistem electoral ca al nostru, care presupune un prag
de 5% pentru admisia în Parlament si care presupune în mod obligatoriu distribuirea voturilor
ca si modalitatile de anulare a acestora, putem calcula spre exemplu sustinerea reala a fortelor
politice luând în calcul pe de o parte procentul voturilor real exprimate, al celor corect
exprimate si al celor “irosite” pentru formatiuni care nu obtin pragul si ale caror procente sunt
redistribuite, putem calcula care este suportul electoral real în populatie al alegerilor. Astfel,
în 1996 (când procesul de admisie era de doar 3%) desi au participat la vot circa 71% din cei
înscrisi în listele electorale, ponderea voturilor “utile” adica exprimate pentru câstigatori, a

25
fost de 57 %. Cu alte cuvinte din totalul electorilor a contat real doar optiunea a 57% dintre
acestia, nu cu mult mai mult decât în alegerile din 1992 când acest procent a fost de 53,6%.
În aceeasi maniera se pot stabili anumite praguri ale “normalitatii” unui sistem electoral
democratic, desigur în baza datelor furnizate de istoria sistemelor electorale. De exemplu, J.
Blondel stabileste un prag de minim 20% dintre sufragii care trebuie sa existe pentru cel putin
doua partide politice pentru a avea de a face cu un sistem multipartid “pur” si implicit un
sistem electoral democrat real. Potrivit unui asemenea prag, definit normativ desigur, sistemul
electoral românesc a trecut într-o asemenea stare pentru prima data doar în urma alegerilor din
1996 când doua formatiuni, PNT-cd si PDSR (PSD) au obtinut peste 20 % din voturi, în fapt
din mandate.
Asemenea regularitati electorale ale normativitatii “democratice”, ca si testul dublei rasturnari
a lui Huntington precum si alte asemenea “legitati” similare, sunt în fond regularitati definite
la un nivel empiric si totalmente normativ. Ele au în spate adeseori, nu atât optiunile, cât pur
si simplu voturile exprimate, uneori chiar mandatele primite în Parlament. Votul, în dinamica
si în fundamentarea sa nu are relevanta în asemenea analize. Limitele sunt definite strict
normativ si, din acest motiv, înalt discutabil. De exemplu limita de 20% ar privi partidele
politice si nu aliantele, pentru ca mandatele sunt distribuite, în baza ordinii listelor electorale,
partidelor componente si nu aliantei. Din punct de vedere politic rationamentul este corect, la
nivel social însa, electoratul nu face asemenea distinctii. Alianta este privita de o parte a
sustinatorilor sai ca un partid singular, multi electori ne stiind nici macar care este
componenta politica exacta a aliantei. De exemplu la alegerile din 1996 mai mult de jumatate
din votantii care au declarat optiunea pentru CDR nu cunosteau nici una din formatiunile
componente ale aliantei, în timp ce doar 37% dintre acestia au putut numi corect una sau doua
formatiuni membre. Pornind de la aceeasi sfera de interes, dar cu alte instrumente, s-au impus
începând în special cu perioada interbelica, o serie de analisti care studiaza doar un tip de
aspect al tabloului electoral si anume cel al comunicarii politice. Acest tip de investigatie se
centreaza, nu atât pe demers, cât mai ales pe procedeu. Cum îi poti determina pe oameni sa te
voteze? Cum îi convingi sau cum îi neutralizezi împotriva influentelor altora? Modalitatile de
analiza sunt destul de multe. Te poti focaliza asupra analizei continutului mesajului politic, fie
sub forma cuvintelor cheie, a sloganurilor sau, la un nivel superior, analiza tematica, fie
ajungând pâna la analiza de discurs si probleme de semantica electorala. Evident ca toate
aceste analize, în principal cantitative si cu privire la texte ce tin de comunicarea verbala, pot
fi dublate de analize calitative, inclusiv asupra mesajelor vizuale. Comunicarea politica se
întâlneste, fie ca o recunoaste fie ca nu, cu propaganda si cu actiunile politice de campanie. În
acest mod însa ne apropiem foarte mult de marketingul electoral. Exista o piata politica, o
oferta ca si o cerere electorala. Ca oricare piata si cea politica are regulile ei care trebuie sa
fie cunoscute si valorificate. Tendintele pietei trebuiesc analizate permanent, atât la nivelul
ofertei concurentiale a actorilor politici, cât si la nivelul cererii electoratului. Din acest punct
de vedere putem sa vorbim si de o marfa care se ofera pe piata, care poate fi atât mesajul
electoral ca atare, mesaj care presupune idei, asumari de responsabilitati si totodata
exprimarea unor dezirabilitati, cât si, în alte situatii, actorii politici care pot fi “pregatiti”,
“aranjati” si mai apoi prin publicitate electorala, vânduti ca si marfuri. Exista marfuri care se
cauta, ca si unele nevandabile. Publicitatea, mai general comunicarea politica, poate sa
impuna o “marfa”, asa cum poate fi ideea de “schimbare obligatorie”, de „continuitate” de
„eliminare a coruptiei”, sau chiar un actor politic precum domnul Adrian Nastase sau Theodor
Stolojan. Si cu toate acestea nu putem avea un proces asemanator celui de tip economic
Aceasta pentru ca, în realitate, marfurile nu-si schimba valoarea si în fapt nu circula.
Paralelismul, altfel seducator ca orice paralelism, functioneaza pâna la ceea ce ar putea fi
actul vânzarii, care pentru noi ar fi tocmai comportamentul de vot. În fapt, electorii nu
primesc o marfa, nu devin proprietari si nici nu detin macar un drept de uzufruct asupra

26
acesteia. Moneda lor, cautata pe piata, votul, nu se schimba pe nimic concret, pentru ca, fie ca
este vorba de idei, fie ca este vorba de actori politici, acestia nu pot deveni subiect al
proprietatii. Se schimba aceasta marfa pe dezirabilitati poate pe “vise” am putea sa spunem,
oricum pe anumite sperante de reprezentativitate. Nu este cazul sa insistam 49 în acest
moment. Ceea ce trebuie sa retinem este dimensiunea pragmatica a majoritatii acestor
abordari. Ele se realizeaza din motive dictate cel mai adesea de managementul electoral, adica
de dorinta legitima a actorilor politici si a specialistilor de campanie de a optimiza
performantele si de a eficientiza comunicarea actorilor politici implicati în cursa electorala,
obiectivul final fiind acela al câstigarii acestei întreceri. În aceasta perspectiva au fost
utilizate, aproape permanent în ultimele sase sapte decenii studiile realizate de cercetatorii
sociali. Într-o prima forma, care continua sa ramâna si astazi prioritara, acestia au fost
chemati, si platiti sa nu uitam, pentru a realiza sondaje de opinie, utilizate în principal pentru a
anticipa tendintele optiunilor exprimabile sau pentru a urmari reactiile populatiei la anumite
evenimente sau mesaje electorale. Sondajele de opinie, asa cum s-a remarcat destul de des,
reprezinta o modalitate absolut minimala de cunoastere sociala. Mai mult, cele care au
specific preelectoral, nu ne spun niciodata lucruri extraordinare, ci dimpotriva, ne spun într-o
manierea aproximativa si cu o precizie relativa, lucruri pe care la scurt timp le vom cunoaste
în termeni precisi. Ele au utilitatea lor în campanie, si managerii de campanie stiu acest lucru.
Ele sunt de asemenea foarte atractive pentru presa, care în mod normal le comanda
precumpanitor. Cu toate acestea un management eficient de campanie electorala nu se poate
opri la sondajele de opinie. Sunt necesare anchete sociologice, analize longitudinale sau studii
panel, sunt necesare investigatii mult mai complexe, capabile sa treaca dincolo de exprimarea
unor opinii asupra unor probleme de interes public. În aceasta serie de tipuri de investigatie
sociala ar mai trebui sa precizam ca inclusiv momentele în care se desfasoara anchetele sunt
relevante. Studiile serioase asupra mecanismelor electorale nu se pot lipsi de investigatiile
postelectorale, cele în care nu doresti sa afli cum se va vota, pentru ca s-a votat deja, ci vrei sa
stii de ce oamenii au votat într-un anume fel, cum au receptat ei mesajele actorilor politici,
care au fost factorii care i-au influentat etc. Aceste tipuri de investigatii reprezinta pasul
decisiv pentru a intra în mod indubitabil pe teritoriul cunoasterii stiintifice a mecanismului
electoral.

Dimensiunea empirica a cercetarii electorale

Orice clasificare a cercetarilor electorale se desfasoara tinând cont de un reper temporal
obligatoriu. Este vorba de momentul votului. Mai exact distingem trei momente în care avem
tipuri posibile de investigatii electorale. În primul rând este vorba de un moment preelectoral,
care urmareste în general sa obtina pozitionarile diferitilor actori politici, profilele electorale
ale acestora, caracteristicile electoratului etc. În subsidiar aceste cercetari au întotdeauna si
vocatia prognozei, în sensul ca ele sunt masiv finantate tocmai pentru valoarea lor de
predictie. Un al doilea moment, la fel de important, îl reprezinta momentul postelectoral. Este
vorba de cercetarile care se fac imediat dupa exprimarea votului si care urmaresc sa analizeze
mecanismele care au conditionat votul, modul în care au fost interpretate si validate mesajele
electorale, mecanismele de absenteism etc. Ar mai trebui sa mentionam ca în afara de aceste
doua momente oarecum logice în raport cu punctul referential al votului, trebuie sa spunem ca
acesta din urma, împreuna cu momentul mediatizarii rezultatelor (rezultate exit pool si
publicare oficiala) reprezinta un alt moment distinct al unei investigatii electorale. Pentru
fiecare dintre aceste momente avem asa cum se poate observa în figura 2.1. mai multe tipuri
de investigatii care se pot realiza.

27
Fig. 5.1. Principalele momente electorale si tipurile de investigatii pe care ele le presupun
Momentul I Preelectoral; Anchete cantitative si calitative la nivel national si local, analiza de
continut asupra mediei scrise si audiovizuale, analiza discursurilor actorilor politici, analiza de
produse electorale (afise, pliante, clipuri video si audio etc.); Momentul II Vot; Anchete
cantitative si calitative la nivel national si local, analiza de continut asupra mediei scrise si
audiovizuale, analiza discursurilor actorilor politici, analiza de produse electorale (afise,
pliante, clipuri video si audio etc.); Exprimarea votului; Exit pool, publicarea si analiza
rezultatelor oficiale; Momentul III Preelectoral; Cercetari calitative, interviuri, focus grup etc.;
ancheta cantitativa post-electorala.

Dintr-un alt punct de vedere, anchetele electorale pot sa se focalizeze atât pe alegerile locale,
cât si pe cele generale. Exista diferente din acest punct de vedere, din punct de vedere
metodologic, pentru ca cercetarile cantitative de nivel national sunt slab relevante pentru
alegerile locale. Pe de alta parte anumiti vectori de nivel national pot influenta alegerile la
nivel local. Spre exemplu la alegerile locale din 2000, 51 campania din Bucuresti a domnului
Traian Basescu si ascensiunea rapida a acestuia a influentat în mod pozitiv electoratul ne-
bucurestean, iar din cercetarile noastre a reiesit ca Traian Basescu desi candidat la Primaria
Bucurestiului a constituit un vector important al influentarii optiunilor catre PD pentru o mare
parte din electoratul local al altor localitati.

Constructia instrumentelor de investigatie

Orice investigatie empirica îsi propune sa culeaga informatii care sa poata avea calitatea de
date sociale, adica este vorba despre acele informatii care sunt relevante pentru cercetarea
sociala. Pentru aceasta este nevoie de o serie de instrumente de cercetare care sunt elaborate
în cadrul normativ al unor metodologii specifice de investigatie. Studiul metodelor de
cercetare sociala s-a realizat în cadrul unor cursuri speciale si din acest motiv nu insistam
asupra lor. În cele ce urmeaza vom insista asupra modelelor teoretice care stau la baza
constructiei unor astfel de instrumente de cercetare.
Vom prezenta modelul teoretic al primei cercetari postelectorale nationale desfasurate de noi
în 1975:

Nivel I RESURSE; VALORI; DEFINIRE SITUATIE; EVENIMENTE; CONSUM

CULTURAL/ MEDIA;
Nivel II ÎNCREDERE; IMAGINE; RATONALIZARI; IDENTITATE ELECTORALA;
Nivel III COMPORTAMENT DE VOT TRECUT; LUAREA DECIZIEI;
DEFINIRE CÂMP POLITIC.

Dupa cum se observa si în figura, am încercat sa construim un instrument de investigatie

pornind de la un model ipotetic al conditionarii comportamentului de vot. Am distins astfel un
prim nivel, cel al elementelor care pot caracteriza punctul de plecare al oricarui act decizional
de acest tip. Luam în considerare deci, resursele economice, de status, relationale, socio-
demografice etc., mai apoi o componenta valorica în care am inclus modernitatea actionala,
deschiderea la schimbare, acceptarea riscului, rationalitatea, atitudinea fata de reforma,
institutii, etnicitate, toleranta, valori religioase etc.
Definirea situatiei se refera la modul în care oamenii îsi definesc situatia în care se afla,
temerile si sperantele pe care le au în legatura cu viitorul, ce perceptie au despre câmpul

28
politic. Separat de resurse ne-a interesat consumul cultural al electorilor, cu referinta speciala
pe consumul mass media. În fine o ultima componenta este data de câmpul evenimentelor
care pot influenta optiunea de vot, în care includem în mod special dezbaterile televizate
finale.
Al doilea nivel se refera la procesele de natura subiectiva în cadrul carora sunt asimilate
componentele primului nivel si în baza carora se fundamenteaza un anume comportament de
vot. Din acest punct de vedere prima componenta o reprezinta încrederea institutionala si cea
în personalitati. A doua o reprezinta componenta imagine, încercând sa surprindem ce
imagine au avut la nivelul electorilor, actorii politici, si în ce masura aceasta a influentat
votul. În fine, componenta rationalizari se refera la tipurile de “rationamente” pe care electorii
le fac atunci când voteaza. Ultima componenta se refera la identitatea electorala a votantilor.
Al treilea nivel este format din trei componente. Prima o reprezinta comportamentele de vot
trecute, a doua se refera la luarea deciziei si natura acesteia în preajma alegerilor, iar ultima se
refera la definirea câmpului politic din punctul de vedere al electorilor, adica perceptia asupra
convergentelor si divergentelor electorale, asupra aliantelor politice prezente sau viitoare etc.
Acest model ipotetic nu reprezinta altceva decât structura pe baza careia se poate construi un
instrument de cercetare de tipul chestionarului. Un astfel de model teoretic se poate elabora
pentru orice fel de instrument de investigatie, si deci si în cazul unei grile de interviu sau de
focus grup si în cazul unei grile de analiza de continut sau a unei analize de discurs, evident
cu notele de specificitate aferente. Orice model teoretic care sta la baza constructiei unui
instrument de culegere a datelor are reprezinta în mod obligatoriu si un punct de plecare al
modelului teoretic al mecanismului electoral. Aceasta pentru ca chiar fundamentarea teoretica
a instrumentului are întotdeauna la baza un nucleu referential teoretic dat de un tip de
abordare teoretica pe care ne o asumam chiar înaintea oricarei investigatii. Spre exemplu noi
am utilizat în model un concept precum cel de definire a situatiei electorale, concept care ne
trimite la un tip de paradigma de cercetare sociologica6. Abordarea empirica nu este însa
suficienta în cercetarea sociala. Ea poate sa fie facila si atractiva, în special pentru publicul
larg, care este interesat de datele sociale empirice. Atunci când este vorba de un joc al
procentelor care dinamizeaza comentariile si dezbaterile politice sau civice atractivitatea fata
de datele brute ale cercetarilor sociale devine foarte mare. Din punct de vedere al unei analize
stiintifice aceste date sunt departe de a constitui finalul investigatiilor. Ele sunt doar materia
prima a analizelor si interpretarilor teoretice. În cursul urmator vom prezenta din acest motiv
problematica teoretica a cercetarilor electorale.

ÎNTREBARI:

1. Care sunt momentele centrale ale investigatiilor de tip electoral

2. În ce constau studiile preelectoale?
3. În ce constau studiile postelectoale?
4. Care sunt metodele utilizabile într-o cercetare electorala?
5. Care sunt nivelele posibile de constructie a unui model teoretic pentru un chestionar
postelectoral?
6. Proiectati modelul teoretic al unui chestionar aplicabil într-o cercetare postelectorala
7. Proiectati modelul teoretic al unui chestionar aplicabil într-o cercetare preelectorala
8. Construiti itemi de chestionar pentru cel putin una din casetele modelului prezentat în
figura 2.2.

29
Cursul 6 Votul si cercetarea electorala la nivel teoretic

Relevarea mecanismelor electorale si întelegerea modului lor de functionare nu poate avea loc
decât daca trecem dincolo de universul empiric si încercam sa construim un model teoretic al
proceselor electorale. Acesta ne permite sa trecem de granita descriptivului si sa intram pe
coordonatele explicatiei si întelegerii. Pentru a putea construi un model teoretic este necesar
sa simplificam si, în aceeasi masura, sa dam o dimensiune ideala sistemului electoral.
Modelul pe care îl propunem este conditionat doar de o singura categorie de factori, cei
sociali, ceilalti, care evident intervin în sistem, sunt considerati doar factori secundari si
posibil de a fi ignorati. Componentele politice ne intereseaza doar ca posibile elemente
constitutive ale campaniilor electorale si numai din punctul de vedere al comunicarii politice
si al modalitatilor de influentare a atitudinilor si comportamentelor de vot. Pe de alta parte în
modelul pe care îl propunem, sistemul electoral îl consideram a avea o functionare ideala,
libera de factori decizionali individuali.
Potrivit modelului nostru, un sistem electoral functioneaza pe baza unor procese de
comunicare politica si cu ajutorul unei infrastructuri creata de putere si prin care populatia cu
drept de vot (electorii) îsi exprima o anumita optiune dintre cele preformulate, în mod uzual,
tot de catre ea. Mecanismele electorale pe care dorim sa le surprindem se refera tocmai la
acele modalitati prin care se construiesc atitudini si se determina anumite comportamente de
vot la nivelul populatiei pe baza caracteristicilor acestei populatii ca si cu ajutorul proceselor
de comunicare politica. Am precizat într-un curs anterior ca aceste procese de comunicare nu
influenteaza atitudinal si comportamental electorii într-o modalitate directa. Totul se
desfasoara prin intermediul definirii situatiei electorale. Aceasta o vom trata, pentru moment,
ca o “cutie neagra”, urmând sa analizam mecanismul definirii situatiei electorale într-un
paragraf separat.
Pe de o parte avem doua planuri, unul obiectiv si altul subiectiv, mai corect spus poate, social
si individual, si în care judecam întregul tablou, iar pe de alta parte, o axa temporala în care
distingem patru momente ce au un statut special. Exista un moment nedefinit, cel de pâna la
to, care nu are o precizare exacta si care se refera la caracteristicile obiective si subiective,
acumulate în timp, ale unui sistem electoral. Altfel spus, aceste acumulari constituie datele de
plecare, pe care le vom denumi generic “resurse”. Ele se refera la totalitatea elementelor
constitutive sistemului, cu referinta expresa la electorat. Acesta din urma nu apare ca atare în
schema noastra pentru ca el este integrat în planul subiectiv al definirii situatiei, adica la acel
nivel care intereseaza cercetarea electorala, adica al constructiei optiunii de vot. Resursele
sunt în primul rând economice, materiale la modul general, adica referitoare la statutul
economic al electorilor, definit prioritar din perspectiva veniturilor realizate de acestia, ca si
prin consumul de bunuri si servicii. Din acest punct de vedere electorii se diferentiaza pe o
scala a bunastarii (sau saraciei daca vrem sa ne raportam invers). Mai general avem deci
anumite conditii de viata care caracterizeaza diversele categorii de electori. Nivelul resurselor
economice influenteaza comportamentul de vot, la nivelul definirii situatiei electorale într-o
dubla maniera, direct si indirect. Direct prin comunicarea politica, anumite mesaje electorale
sunt codate în mod ostentativ în acest registru, actorii politici adresându-se în mod expres
anumitor categorii economice de electori. În al doilea rând, la un nivel indirect, si obligatoriu
subiectiv, un anumit statut economic influentând calitatea ca si stilul de viata, induce si
anumite orientari valorice si atitudini care actioneaza tendential pe anumite coordonate în
cadrul procesului de definire a situatiei electorale. Mai putem identifica totodata si resurse

30
care tin de pozitia sociala a electorilor si le vom numi resurse de status. Statusurile luate de
noi în calcul sunt fie atribuite, vârsta, sex, fie dobândite si ne gândim la statusurile
profesionale, ale pozitiei în comunitate, ale pozitiei în grup etc. Unele dintre cele mai
importante resurse valorificabile de catre orice elector le constituie resursele de comunicare.
Acestea se refera la trei tipuri distincte de elemente care conditioneaza functionarea întregului
mecanism electoral. Primul se refera la resursele informationale, adica la cunostintele
electorilor în raport cu evenimentele electorale sau doar valorificabile în plan electoral. Este
evident ca oamenii sunt extrem de diferit informati în legatura cu viata sociala, economica sau
politica, iar aceste diferentieri informationale au influenta asupra optiunilor de vot.
Coeficientii au valoare de estimatori ai unor tendinte si desigur ar trebui sa lucram pe
esantioane mult mai mari pentru a fi extrem de precisi în functia lor comparativa. Cu toate
acestea observam ca diferentele sunt mari, de mai multe ordine de marime si exprima atitudini
diferentiate ale electorilor în raport cu informatia politica. Din lista în cauza observam, asa
cum este de asteptat ca, cei mai putin informati politic7 au fost sustinatorii UDMR. Printre cei
mai informati politic se afla votantii PD ai PRM si ai PNT-cd. Alaturi de UDMR, extrem de
putin informati au fost si votantii PDSR (PSD). Pe de alta parte trebuie sa spunem ca CDR-ul
a obtinut un coeficient foarte mic din doua motive. Primul este acela ca o parte semnificativa
a celor care au sustinut ca au votat cu CDR au votat în realitate altfel sau nu au votat (circa
20%) si prin urmare acestia au influentat valoarea coeficientului. Probabil ca ei au venit dintr-
o “zona” de vot cu coeficienti mici de informare. Este greu de cuantificat aceasta influenta,
dar ea exista cu siguranta. Mult mai importanta este a doua cauza. Aceasta este interna si nu
tine de metodologia de investigatie. Formatiunile câstigatoare în alegeri nu pot avea
coeficienti de informare politica mari, pentru ca ele se bazeaza pe votul unor mase mari de
oameni care preseaza obligatoriu spre diminuarea coeficientului de informare. Observam ca
CDR are practic un coeficient apropiat de coeficientul mediu de informare al întregii
populatii si este normal pentru ca orice formatiune care câstiga se bazeaza pe o majoritate,
relativa sau absoluta si, deci, valoarea unui asemenea coeficient ar trebui sa mearga spre
tendinta centrala. Deducem asadar ca o formatiune politica care îsi promoveaza o strategie
de campanie care se adreseaza sau recupereaza exclusiv elitele “informate”, nu poate câstiga
alegerile. Aceasta deoarece gradul informarii populatiei nu poate avea niciodata o valoare
foarte mare. Altfel spus formatiunile care, în campania electorala, vizeaza populatia cu
coeficienti de informare cât mai apropiati de medie au si sansele cele mai mari sa câstige
alegerile. Evident gradul informarii nu reprezinta un factor unic al conditionarii votului, el
actioneaza alaturi de multi altii, asa cum o sa vedem. Este interesant de subliniat însa, ca cel
putin în sens negativ, el este un indicator al sanselor reduse de acces la putere. Spre exemplu,
partide ca PAC, PL93 sau PS au avut coeficienti mai mari decât ai tuturor partidelor care au
intrat în Parlament.
Optiunile nu sunt direct influentate însa, asa cum am spus, doar de acest plan strict cognitiv al
comunicarii politice, ci si de unul persuasiv. Din acest motiv vorbim si de resurse persuasive
si ne referim la capacitatile electorilor de a recepta si de a transmite mesaje persuasive.
Acestea presupun pe de o parte capacitatea indivizilor de a recepta mesaje care sa îi
influenteze atitudinal sau/si comportamental si respectiv de a difuza la rândul lor mesaje care
sa determine la alti subiecti asemenea modificari atitudinal / comportamentale. Este clar ca
nu toti cei care recepteaza informatii politice sunt si influentati de catre acestea. De ce sunt
unii influentati mai mult si altii mai putin? În primul rând pentru ca fiecare individ are un
sistem de cognitii care este preexistent oricarui mesaj electoral, iar pe de alta parte, aceste
cognitii sunt “întarite” datorita “câmpului“ valoric specific acelei persoane. Cu alte cuvinte un
mesaj receptat pentru a fi validat persuasiv trebuie sa fie consistent cu un “câmp” de
cunoastere anterioara si cu anumite credinte ale subiectului în cauza. Câmpurile cunoasterii si
ale credintelor sunt diferite însa de la un individ la altul. Prin urmare acelasi mesaj politic este
31
validat si, respectiv, are un efect persuasiv diferit în functie de toate aceste conditionari. În
fine, mai trebuie sa spunem ca exista, corelate si complementare resurselor prezentate si
resurse de tip mediatic, care se refera la existenta si la abilitatea de a utiliza mijloace de
comunicare. Un alt tip de resurse, de data aceasta fara a mai avea o dimensiune individuala,
îl constituie resursele de mediu, care sunt date de caracteristicile ecologice ale sistemului
electoral. Este vorba de o dimensiune care presupune o componenta teritoriala, de exemplu
distinctia rural/urban, cu semnificatiile ei ecologice, o componenta politica si vorbim atunci
de mediul politic si de vecinatatile politice, ca si o componenta economica, tehnologica sau
mediatica. Acestea din urma se refera la mediul în care actioneaza un elector potential si nu la
resursele directe ale acestuia. Ca resursa economica personala un elector poate fi considerat
bogat, dar el poate sa traiasca într-un mediu care sa fie, tot din punct de vedere economic,
sarac. Mediul politic, în acelasi fel, poate fi de tip bipartid sau multipartid, poate fi tensionat,
conflictual sau dimpotriva. Corespondenta, între planul individual si cel al mediului nu este
una obligatorie. Mai mult, în practica, în forma absoluta, aceasta este o situatie destul de rara.
Ceea ce este mult mai importat este faptul ca electorii se comporta diferit în functie de mediul
în care se afla chiar daca au resurse individuale asemanatoare. În analiza societatii românesti
de tranzitie profesorul Dumitru Sandu 59 remarca astfel, ca atitudinea fata de reforma, fata de
traditionalism sau modernism, este conditionata prioritar de relatia dintre resursele individuale
si cele de mediu, mai degraba decât doar de resursele individuale8. Tot la acelasi capitol al
resurselor, trebuie sa remarcam ca mai exista cel putin alte trei tipuri care functioneaza
prioritar în registrul subiectiv. Este vorba de orientarile valorice , care ghideaza subiectii si îi
fac sa filtreze si sa îsi reprezinte în moduri specifice realitatea sociala. În strânsa corelatie cu
ele se afla reprezentarile sociale pe care oamenii le au despre anumite institutii, despre
anumite probleme sociale, ca si despre sistemul electoral si despre vot ca atare. Derivat din
planul valoric avem si normativitatea sociala, cea care se refera la sistemul normativ care
ghideaza atitudinal si comportamental electorii în cadrul sistemului electoral. Al doilea
moment temporal este unul precis si real si nu unul nedefinit ca primul. El se afla în câmpul
evenimential, adica al actiunilor sociale. În cadrul acestuia o componenta semnificativa o
constituie, din punctul nostru de vedere, campania electorala. Cele doua momente nu se
identifica însa, în primul rând pentru ca actiunile politice, chiar când ne raportam expres la un
sistem electoral, preced întotdeauna perioada campaniei propriu-zise. În cadrul acestei
componente temporale trebuie sa distingem prezenta la nivel social a trei tipuri de elemente
constitutive. Este vorba de actorii politici, mass media si societatea civila.

Actorii politici pot fi institutionali, atunci când vorbim de partide sau formatiuni politice sau
individuali, atunci când este vorba de personalitati. În abordarea pe care o propunem am
considerat a fi actori institutionali toate partidele si aliantele înscrise în cursa electorala.
Personalitatile politice, care reprezinta actori individuali ai sistemului, au fost considerati în
primul rând candidatii prezidentiabili, precum si liderii cei mai importanti ai partidelor
(indiferent de natura candidaturii acestora).

Mass media intervin în raporturile pe care noi le avem cu lumea, cu evenimentele în fapt, si
totodata reprezinta modalitatea principala prin care actorii politici stabilesc legatura
comunicationala cu electoratul. Rolul pe care ele îl joaca este desigur complex si exista
nenumarate teorii care încearca sa explice relatia dintre mass media si societate. Din punctul
nostru de vedere ele reprezinta un mediator al mesajelor politice având un rol crucial în cadrul
sistemului nostru electoral. Aceasta deoarece 88% din electori declara ca sunt informati
despre viata politica din mass media, adica 8,2% din ziare, 16,4% de la radio si 63,6% de la
televizor, în timp ce populatia investigata în sondaje declara ca este informata despre

32
evenimentele politice de la cunostinte, prieteni sau familie într-o masura incomparabil mai
mica, respectiv 4,8%, 2,7% si 3,7% pentru cercetarea din 1997.
Conteaza însa, în egala masura, alte doua lucruri. Pe de o parte simpla aparitie în media, care
confera aproape singura vizibilitate unui actor politic, iar pe de alta parte o anume imagine pe
care acesta o capata prin activitatea mediilor. Imaginea este construita din multe componente
si o sa analizam separat acest lucru. Una dintre acestea o constituie media ca atare care poate
sa întretina sau sa propuna o anume imagine unui actor independent de alte surse, adica nu
preluând si amplificând mesaje politice, ci constituind o sursa de sine statatoare.
Societatea civila, ultimul element al schemei prezentata în figura 2.3, joaca un rol important
în mecanismul electoral pentru ca ea poate constitui un mediu politic care sa favorizeze sau sa
temporizeze diversele mesaje politice. Din punctul nostru de vedere societatea civila este data
în principal de sistemul organizatiilor neguvernamentale, al fundatiilor si institutiilor publice
neguvernamentale. Aceste institutii functioneaza cu resurse economice relativ importante, iar
de multe ori membri reprezentativi ai acestora sunt implicati activ în sustinerea publica a unor
formatiuni politice sau în sustinerea unor idei politice. Cum actioneaza de regula acest factor
în sistem? În primul rând prin rolul de mediator al mesajelor politice. Liderii marcanti ai
societatii civile reinterpreteaza mesaje si evenimente politice inducând anumite semnificatii
care au rol persuasiv la nivelul comunicarii politice. Iata ca nu numai jurnalistii, dar si liderii
importanti ai societatii civile pot sa joace rolul de moderator în comunicarea politica.

Campania electorala este întotdeauna o rezultanta a activitatilor dezvoltate de actorii politici,

de catre institutiile media, independent sau la cererea acestora, ca si a actiunilor sociale
dezvoltate la nivelul societatii civile. Oricare tip de campanie presupune doua mari
componente, una actionala, referitoare la actiunile de campanie, vizite în teritoriu, marsuri si
mitinguri etc., si o alta comunicationala, care se suprapune în mare masura celei dintâi si care
se refera la procesele prin care se lanseaza mesaje politice electoratului.

Comunicarea politica, la rândul ei, presupune doua componente majore, una de imagine si o
alta ideologica. Granita dintre imagine si ideologie este greu de precizat. Este cert ca imaginea
se refera în primul rând la reprezentarile pe care le au oamenii despre o anumita personalitate
sau o anumita formatiune si ea functioneaza deci, sub forma unor reprezentari sociale.
Imaginea este indiscutabil un construct mental care nu poate fi operant la nivel cognitiv în
afara unor categorii. Acestea fac posibila puntea, si totodata imprecizia diferentierii, între
zona imaginii si cea a ideologiei. Ideologia, ca orice sistem coerent de idei privitoare la
conducere, îmbraca întotdeauna forme teoretice, desi nu se si exprima ca si teorie întotdeauna.
Orice actor politic, la un nivel formal, propune o anumita conceptie cu valoare ideologica.
Comunicarea politica, în mod normal, prelucreaza acest model teoretic, iar în procesul de
comunicare se lanseaza astfel doar anumite concepte sau sintagme cheie pe care le vom
denumi generic concepte ideologice. “Fermitate”, “stabilitate”, “egalitate” sau “schimbare”
sunt asemenea tipuri de concepte, care au o forta ideologica deosebita. Chiar daca ele
functioneaza sintagmatic, ca “schimbarea în bine”, “forta si echilibru” sau “tara fara hoti”, ele
au în principiu aceeasi structura. În comunicarea politica avem de fapt vehiculate asemenea
tipuri de concepte ideologice si arareori mesaje complexe. Nu ne referim desigur la ceea ce
lanseaza actorii politici, ci la ceea ce preiau institutiile media si mai ales la ceea ce recepteaza
electorii. Acestia sunt “sensibilizati” de asemenea concepte cheie ca si, în general, de
imaginile asociate acestora. Se poate pune totusi problema unui anume primat al
ideologicului sau al imaginii în comunicarea politica, bineînteles din punctul de vedere al
eficientei acestei comunicari. Problema nu are desigur un raspuns universal, contextele
particulare electorale impunând un anumit tip de importanta uneia din cele doua componente.
33
Cert este ca, indiferent de componentele imagine sau ideologie, comunicarea politica este
principalul determinant al definirii situatiei electorale, iar acest incubator al optiunilor si
comportamentelor de vot merita o analiza mult mai detaliata. Pâna la aceasta analiza ar mai
trebui sa spunem ca urmatorul moment temporal al modelului nostru este cel definit în
schema din figura 2.3. cu tn si care este momentul exprimarii votului. Tabloul nostru nu se
opreste însa aici deoarece, imediat dupa alegeri au loc importante reconstructii si redefiniri
care sunt parte integranta a aceluiasi mecanism electoral. Publicarea rezultatelor, sau pur si
simplu evolutia politica postelectorala face ca electorii sa-si reconsidere definitiile situatiilor
electorale cu care au operat. O parte semnificativa a acestora (mai mult de jumatate în mod
uzual) sunt în situatia în care optiunea lor nu a fost validata. Acestia îsi vor reconsidera
situatia electorala initiala. Cum? În primul rând prin redefinirea importantei votului, “acesta
nu este atât de important”, prin atribuirea esecului unor factori externi, inclusiv anumite
încalcari ale jocului politic de catre cei care au câstigat, “s-au furat alegerile”, fie se poate
recunoaste transant ca s-a pierdut lupta si este de remarcat ca si acest procedeu poate avea
nuante terapeutice. De ce terapeutice? Pentru ca, cu cât un elector a fost mai angajat în
sistemul electoral, cu atât el va fi mai frustrat daca rezultatele alegerilor vor fi altele decât cele
corespunzatoare propriei optiuni. Ori disonanta cognitiva care apare trebuie rezolvata într-un
fel, iar procedeele amintite sunt doar câteva dintre solutii. O alta asemenea solutie este aceea
a redefinirii optiunii ca atare. Într-o forma mai atenuata se considera ca daca actorii cu care s-
a simpatizat nu au câstigat este din vina lor si poate este mai bine ca au câstigat ceilalti, care
oricum au fost mai buni. Într-o forma mult mai profunda este reconsiderat chiar votul
exprimat, individul respectiv negând optiunea exprimata si reorientindu-se catre cei care au
câstigat. Acesti votanti, asa cum am precizat în capitolul precedent, sunt întotdeauna ai
puterii, numiti în diverse lucrari si votanti de conformitate, pentru ca îsi re definesc votul în
conformitate cu majoritatea. Pe de alta parte redefinirea se produce si în forma retinerii de a
declara sau a recunoaste public modul în care s-a votat, fiind perceputa optiunea respectiva ca
fiind gresita tocmai pentru ca nu a fost validata de rezultatul alegerilor. În fond aceasta este o
posibila aplicatie a “spiralei tacerii” propusa de Noelle -Neumann în sensul în care dupa
alegeri vorbim întotdeauna de minoritari, care în raport cu majoritarii tind sa nu îsi mai afirme
public optiunile. Mai mult decât atât, am putea spune ca o parte a acestora se deplaseaza în
tabara majoritarilor. În realitate, credem ca nu este vorba doar de o pastrare a tacerii în
privinta optiunilor, ci, în multe situatii, de afirmarea publica a altor optiuni, evident ale
câstigatorilor. Trebuie sa spunem ca de fapt, multora dintre noi le este rusine sa declare ca au
ales un pierzator. Acest fenomen se produce si daca este vorba de o întrecere sportiva sau de
orice fel de competitie. Conditia de baza este aceea ca subiectul sa nu fi fost implicat prealabil
în mod public la cote ridicate în sustinerea optiunii în cauza. Pe de alta parte, este pur si
simplu mai util, din foarte multe puncte de vedere, sa fi sustinut câstigatorii si nu pe cei
pierzatori. Aceste procese exista în oricare sistem electoral. Rezultatul este acela ca, dupa
încheierea alegerilor si publicarea rezultatelor, puterea tinde sa urce în scara aprecierilor
foarte rapid. Vorbim astfel despre un vot redefinit care se contureaza în primele saptamâni de
dupa alegeri. Desigur, este vorba de un vot teoretic si nu de unul exprimat. El poate fi reliefat
doar prin sondajele postelectorale. Procentele sunt însa semnificative, în mod normal cel putin
15% din totalul electorilor îsi redefinesc în diferite forme optiunea initiala, iar în anumite
conditii se poate ajunge la procente mult mai mari. Asa cum am aratat deja în primele cursuri,
proportia celor care îsi redefinesc postelectoral optiunea exprimata la vot este undeva între un
sfert si o treime din populatia electorala. Incluzând aic i nu doar pe votantii de conformitate,
ci si pe cei care, desi nu au fost la vot, declara totusi ca au participat, sustinând probabil cel
mai adesea ca au votat cu câstigatorii. În alegerile generale din 1996 circa 17 - 20% din
subiecti au declarat ca au votat desi nu au facut-o. Trebuie sa spunem ca presiunea
conformitatii actioneaza si în acest caz, într-un sondaj postelectoral, pentru ca este evident ca

34
majoritatea are un comportament valorizat ca fiind prosocial, acela de a vota, si atunci
nonvotantii au tendinta de a declara ca apartin acestei majoritati.
ÎNTREBARI:

1. În ce constau resursele economice si de status în analiza teoretica a mecanismului

electoral?
2. Care sunt si cum functioneaza resursele de comunicare în analiza teoretica a mecanismului
electoral?
3. Care sunt conditionarile ecologice (de mediu) ale mecanismului electoral?
4. Care este raportul dintre imagine si ideologie în mecanismul electoral?
5. Care este rolul mass media si al societatii civile în mecanismul electoral?
6. Ce reprezinta procesul de redefinire a importantei votului?
7. Spirala tacerii si redefinirea votului
8. Care este nivelul subiectiv al modelului teoretic al mecanismului electoral?
9. Cum poate fi masurat procesul de redefinire a votului?

Cursul 7 Definirea situatiei electorale

Am vorbit în primele cursuri de aceasta componenta a mecanismului electoral si este acum

cazul sa insistam asupra ei. Încercam sa facem un pas înainte în analiza teoretica a
mecanismului electoral si sa deschidem astfel cutia neagra de care aminteam în cursul
precedent.
Definirea situatiei electorale, la un nivel minimal, poate fi înteleasa ca un proces prin care
electorul îsi defineste problema electorala, variantele de solutii ale acesteia si implicit
preferinta pentru cel putin una dintre acestea.
Problema electorala presupune reprezentarea universului alegerii, întelegerea rolului pe care
subiectul trebuie sa-l aiba, ca si o anume reflexivitate asupra mecanismului electoral ca atare.
Am precizat în primele cursuri ca acest proces, al definirii situatiei electorale, este unul
subiectiv, dar care poate avea un corespondent obiectiv. Acesta din urma se refera la
dimensiunea pe care o da puterea, în general la nivel politic, votului. Puterea politica este cea
care defineste la nivel obiectiv situatia electorala. Ea stabileste regulile, modalitatea de
functionare a sistemului, universul alegerii, conditionarile acestei alegeri si eventual
reglementeaza competitia presupusa de jocul politic. Nu este câtusi de putin necesar si am
spune nici macar dezirabil ca situatia electorala sa fie definita de catre electori în termenii
definirii ei obiective. În ceea ce privesc optiunile, în mod ideal la nivel obiectiv, în definirea
situatiei electorale, puterea nici nu ar trebui sa formuleze asemenea optiuni dezirabile, ca
termeni ai precizarii situatiei electorale. Sugerarea unor optiuni se poate face doar prin
componenta comunicationala a campaniei electorale si nu la nivel de statuare a situatiei
electorale. Exceptiile nu fac bineînteles, decât sa confirme regula.

Doi factori majori influenteaza procesul definirii situatiei electorale:

• Resursele subiectilor

35
 • comunicarea politica.
Orice asemenea proces functioneaza în cadrul acestor câmpuri intercorelate. În interiorul
“cutiei negre” a mecanismului definirii subiective a situatiei electorale putem distinge câteva
componente esentiale ale acestui proces. În primul rând distingem zona perceptiva, ca o prima
zona a contactului comunicational cu lumea. Exista un nivel obiectiv întotdeauna al
aprecierii indivizilor si al comportamentelor si actiunilor lor. Exista însa în acelasi timp un
plan subiectiv al perceptiei informatiilor exterioare. O situatie poate fi obiectiv benefica
pentru un subiect, poate fi utila sau dezavantajoasa. La nivel subiectiv însa poate sa apara o cu
totul alta apreciere. Perceptia indivizilor despre respectivele realitati poate fi cu totul alta.
Cineva poate trai foarte prost si sa perceapa propria stare, de exemplu, ca fiind acceptabila sau
chiar buna. Operatorii de teren nu o data asista la asemenea scene în care oameni aflati în
mare nevoie, care nu au aproape nimic în gospodarie, la o întrebare de genul “Cum apreciati
starea materiala pe care o aveti?” raspund cu “bine” sau, la extrema, ”foarte bine”, iar la polul
opus, oameni cu stare materiala foarte buna declara ca sunt nemultumiti de aceasta. Dincolo
de un efect de fatada sau de posibile erori ale operatorilor, fenomenul este cu mult mai
profund. Este vorba de faptul ca perceptiile noastre asupra realitatii sunt conditionate esential
de factori psiho-sociali, de ordin valoric-atitudinal, care dau semnificatii speciale acestei
realitati. Aceasta componenta perceptiva este indispensabila oricarui proces de definire a
situatiilor, inclusiv electorale.
Perceptiile se pot forma numai pe baza receptarii unor mesaje si prin actiunea factorilor
personali care tin de resursele indivizilor. În acest tablou însa mai intervin cel putin alte doua
elemente intercorelate. Este vorba de conceptia asupra votului si de asteptarile subiectilor.
Primul element constituie un factor autoreflexiv, care actioneaza în procesele decizionale. Cu
alte cuvinte indivizii au o anumita imagine asupra mecanismului la care sunt parte si nu
conteaza câtusi de putin daca ea este corecta sau nu. În oricare din conditii aceasta
autoreflexivitate influenteaza actul decizional al stabilirii optiunii si al declansarii
comportamentului de vot. Votul poate fi unul de suport de exemplu, poate fi unul reactiv,
ritualic, obligatoriu, lipsit de importanta, unul în care sunt furat sau îmi exprim liber opiniile
etc. Aceasta conceptie asupra votului, în fapt asupra mecanismului electoral poate influenta
întregul proces al definirii situatiei electorale, iar împreuna cu factorii pusi în miscare, actul
decizional privitor la vot.

Asteptarile electorilor, ca si componenta a definirii situatiei electorale, reprezinta orizontul

obiectiv si subiectiv, în care subiectii definesc o situatie electorala. Orice asemenea definire
se face doar prin raportarea la un orizont temporal. Dincolo de evidenta ca electorii, atunci
când voteaza, pot sa priveasca spre orice punct de pe axa temporala, este clar ca ei
întotdeauna au prioritar un orizont de timp, mai structurat sau nu, privitor la viitor. Aceasta
pentru ca, în efortul de rationalizare a actului decizional, si ca rezultat pe de alta parte al
comunicarii politice, orice subiect îsi proiecteaza anumite asteptari în raport cu votul sau/si cu
realitatea sociala. Acestea au un caracter obiectiv atunci când ne referim la cunoasterea
acestei realitati, ne asteptam sa se mareasca preturile sau sa cada Guvernul, anticipam o greva,
o anume declaratie sau, în aceeasi masura, la un nivel subiectiv, ne exprimam anumite
dezirabilitati în raport direct sau mediat cu propria persoana. Dorim sa traim mai bine,
asteptam sa se schimbe o anumita situatie particulara sau pur si simplu dorim sa câstige cei
care consideram ca ne reprezinta. Prin urmare avem pe de o parte, asteptari, sa le zicem
obiective , în raport cu realitatea sociala si care sunt un produs al cunoasterii acesteia fiind un
fel de predictii ale simtului comun. Ele au conotatiile subiective ale acestui tip de cunoastere,
dar nu implica decât mediat subiectul.

36
Pe de alta parte, avem asteptari subiective, care sunt produsul direct al dorintelor subiectilor
si nu un rezultat neaparat al cunoasterii realitatii. Exista o oarecare granita a impreciziei
determinarii acestor doua tipuri de asteptari. Distinctia o facem totusi pentru ca cele doua
tipuri de asteptari, conditionate subiectiv ambele, în mod evident, pot sa se afle în
contradictie. Putem dori foarte tare ca liderul x sa câstige fotoliul prezidentiabil, dar sa stim ca
acest lucru nu este posibil. Poate exista deci o asteptare subiectiva si o alta obiectiva. La
alegerile prezidentiale din 96, de exemplu, pentru multi electori, asa cum o sa vedem,
asteptarile obiective au fost cu mult limitate fata de cele subiective. La nivelul primelor,
pentru multi electori nu au existat decât doi nominalizati la fotoliul prezidentiabil, domnii Ion
Iliescu si Emil Constantinescu, desi la nivel subiectiv au fost cu mult mai multi. Dintr-o alta
perspectiva acest tablou poate fi acela al rationamentelor electorale. Electorii tind sa
stabileasca o demarcatie între competitorii reali si cei care, în realitate, nu concureaza pentru
fotoliul prezidentiabil. Spre exemplu în 1996 aproximativ jumatate din votantii PRM nu au
votat cu Corneliu Vadim Tudor la presedintie, acesta nefiind perceput la nivel „obiectiv„ ca si
competitor, ceea ce nu s-a mai întâmplat însa în 2000, atunci când domnul Corneliu Vadim
Tudor a intrat în ultima parte a campaniei pe axa centrala electorala. Acest tablou nu poate fi
complet daca nu ne referim la produsul proceselor de comunicare politica care apare la acest
nivel. Este vorba de producerea unor imagini ale diverselor “obiecte” ale realitatii sociale, ca
si de anumite conceptii ideologice, care la acest nivel functioneaza uzual prin intermediul
conceptelor ideologice. Prin intermediul tuturor acestor elemente se pot defini, atât problema
electorala, cât si solutiile acesteia. Asa cum am mai aratat, definirea solutiilor reprezinta deja
un pas enorm în actul decizional pentru ca raportarea în termeni polari, ca si act simplificator,
fac sa se conceapa un numar foarte restrâns de solutii, iar în unele cazuri una singura.
Procesul definirii situatiei electorale este unul care reclama o anume temporalitate. Din acest
motiv, pâna la exprimarea reala a votului, putem vorbi de o intentie de vot. Aceasta exista
numai în masura în care a fost definita problema electorala. Partea proasta a lucrurilor este
aceea ca, metodologic, intentia de vot este studiata prin sondaje de opinie, care nu disting cu o
fidelitate satisfacatoare pe cei care si-au definit deja problema sau, si mai general, situatia
electorala, de cei care nu au realizat acest lucru. Într-un asemenea sondaj, alegerea unui nume
de personalitate sau partid reprezinta un act foarte simplu si se poate realiza chiar si fara o
definire a situatiei. Problema care poate sa apara este aceea a corectitudinii si a valorii
predictive deficitare a unei asemenea investigatii.
Studiile de tip cantitativ, centrate pe sondaje sau chiar anchete, nu pot sa surmonteze un
asemenea handicap. Aceasta pentru ca statistic sunt combinate si calculate optiuni individuale,
care nu sunt în realitate identice. O întrebare chiar banala, de genul “Daca ar avea loc alegeri
duminica viitoare cu cine ati vota?” induce tipuri variate de situatii în care se pot pune
subiectii. Problema clasica este aceea ca niciodata nu au loc alegerile duminica urmatoare si
deci, cel mai adesea, subiectii nu si-au definit situatia în care sunt pusi ca situatie electorala.
La limita ei aleg un simplu nume de actor politic, pe diverse considerente contextuale. O parte
a acestora, posibil ca vor face o alegere similara si la vot. O parte sigur nu vor repeta optiunea
pentru ca la alegeri ei vor vota în functie de modul în care îsi definesc situatia electorala, si,
asa cum am vazut, acest mecanism este mult mai complicat si nu poate fi substituit de un
simplu efort de imaginatie. Solutia surmontarii unei asemenea limitari metodologice o poate
constitui doar analiza de tip calitativ, cea care este în masura sa ne ofere informatii despre
modul în care subiectii îsi definesc optiunile, ca si mai general situatia electorala în care se
afla. Doar asa putem întelege de ce multi electori, desi critica sistematic un anumit lider sau o
anumita formatiune, pot vota totusi la fel de sistematic cu acestia sau de ce un actor politic
foarte apreciat în sondaje poate sa obtina la alegeri mult mai putine voturi. Simpatia sau
aprecierea unui actor politic nu înseamna si comportament de vot în favoarea acestuia. Extrem
de des putem întâlni situatii în care un lider politic poate fi caracterizat extrem de favorabil,

37
dar nu ca fiind si un posibil ocupant al unei anumite pozitii politice, de primar sau de
Presedinte spre exemplu.
Rezultanta procesului despre care vorbim o constituie formularea unei optiuni în termenii care
au fost definiti prealabil. Aceasta optiune poate fi însa foarte diferita, inclusiv aceea de a
refuza sa faci o alegere si de a nu te prezenta astfel la vot. La un nivel obiectual stabilirea unei
optiuni se traduce în performarea unui comportament de vot adica în exprimarea votului.

Votul ca act decizional

Dintr-o perspectiva diferita de cea în care am facut analizele precedente, votul poate sa para
chiar si pentru un nespecialist ca o chestiune de decizie. Este vorba de actul de alegere a unei
alternative politice. Modelul prezentat a încercat sa contureze mecanismele care fac posibila
decizia de vot. Daca încercam sa privim lucrurile în aceasta forma atunci ne putem întreba ce
fel de act decizional este acela al alegerii unei optiuni de vot. Este un act rational sau unul
nerational? Pentru ultimul termen nu dam sub nici o forma o semnificatie peiorativa. Este
alegerea una rationala sau una afectiva? În modelul nostru nu apar însa acesti termeni. Exista
rationamente electorale? Sunt determinabile comportamentele de vot în registru afectiv?
Este evident ca raspunsul la aceste întrebari nu este simplu. Aceasta în primul rând pentru ca
întrebarile nu au un singur raspuns, care sa aiba forta transarii realitatii, în primul rând pentru
ca ele sunt relativ imprecis formulate. Insistam asupra lor pentru ca în forme diverse ele se
regasesc în multe tipuri de analize dedicate problemelor electorale. Ce înseamna în fond un
rationament electoral? Probabil ceva de genul: “Îl aleg pe x pentru ca cei mai multi îl vor
alege” sau dimpotriva, ”îl aleg pe y pentru ca putini îl vor vota si risca sa nu intre în
Parlament” sau, pur si simplu, aleg forte diferite pentru Camera Deputatilor, Senat si
Presedintie pentru ca sa nu apara un monopol de putere” si foarte usor se pot gasi si alte
exemplu.
În alte cuvinte întrebarea este aceea privitoare la ce gândesc oamenii atunci când voteaza. Dar
în acesti termeni ideea de rationament electoral este valabila doar la modul operational si
metodologic, de exemplu pentru a distinge anumite tipuri de întrebari de altele într-un
chestionar. La modul concret si real ea nu functioneaza. Toti oamenii gândesc atunci când
voteaza. Exista o anume explicatie în termeni rationali, chiar daca nu întotdeauna exista si o
sustinere logica corecta. Ideea ca unii ar vota fara sa gândeasca nu este decât o simpla acuza
politica si nimic mai mult. Toti oamenii au semnificatii cognitive în raport cu votul, cu
optiunea pe care o fac. Chiar daca aceste explicatii pot fi extrem de simple “daca îl votez pe
asta o sa fie bine” ele au toate o sustinere de tip rational.
Pe de alta parte conditionarea afectiva functioneaza interdependent, aproape în toate situatiile.
Este clar ca un candidat îmi poate placea în timp ce altul îmi este antipatic. Pe unii îi pot
simtii aproape, pe altii nu. În special în cazul personalitatilor, spectrul afectiv tinde sa fie o
componenta importanta a actului de decizie. Întrebarea care se poate pune este aceea a locului
pe care toti acesti factori afectivi, respectiv rationali îl au în modelul propus de noi. Daca actul
deciziei poate fi în linii mari circumscris momentului constructiei optiunii, începând desigur
cu actul definirii problemei si solutiilor, locul factorilor rationali sau afectivi este mai greu de
precizat.
În realitate, asa cum am precizat, nu putem avea un univers rational, respectiv unul afectiv în
sine, independent de alti factori determinanti. Toti factorii pot fi cuprinsi în “cutia neagra” a
definitiei situatiei electorale. Pentru a întelege însa toate aceste raporturi de conditionare
implicate este necesar sa insistam asupra unui aspect mai general. Exista doua nivele la care
se pot judeca lucrurile. În primul rând exista planul real al comportamentelor si deciziilor
concrete si în al doilea rând unul declarativ, al justificarilor si rationalizarilor, de regula post

38
facto ale optiunilor. Pentru orice actiune sociala oamenii pot da o definitie rationala a
factorilor cauzali care au condus la comportamentele implicate, iar atunci când am vorbit de
atribuire am aratat cum functioneaza acest proces. Aceasta nu înseamna ca actiunea este
rationala. În termeni weberieni adecvarea mijloacelor la scopuri reprezinta temeiul unei
actiuni rationale. În realitate însa, dincolo de exemplele oferite pedagogic si care nu au
valoare explicativa, ci doar descriptiva, situatia este mult mai complexa.
Din punctul nostru de vedere nici o actiune sociala nu are temei rational. Temeiul actiunilor
sociale îl constituie, fie normativitatea, fie comunicarea persuasiva. Motivatia actiunilor
sociale nu poate sa se gaseasca în registru rational cognitiv. Acesta poate doar descrie
realitatea, dar nu sa o si schimbe. Actionam datorita unei normativitati care ne impune registre
actionale în anumite situatii sau datorita unor mesaje persuasive primite direct sau mediat.
Faptul ca omul rational al modernitatii opereaza cu justificari de tip rational pentru actiunile
sale nu schimba situatia. În realitate atât inginerul care construieste un pod, cât si capitanul
care se scufunda cu propriul vas sunt autorii unor actiuni la fel de non-rationale desi nu de
acelasi tip. Utilizarea corecta a unor mijloace pentru a îndeplini o actiune nu constituie câtusi
de putin temeiul actiunii respective, ci doar o garantie a reusitei, a eficientei ei. Chiar daca
cineva alege mijloacele cele mai bune pentru a îndeplini o actiune, nu din acest motiv
actioneaza. Chiar daca privim altfel, sugerând un alt exemplu, daca cineva, revenind la vot,
voteaza pentru formatiunea x pentru ca daca vin ceilalti la putere ar putea avea mari
probleme, actiunea concreta a votului nu are un suport rational, ci doar rationalizant. Cu alte
cuvinte actul alegerii este produsul unor procese complexe, de factura normativa si persuasiva
si nu al unui rationament.
Analiza însa nu trebuie sa o purtam la acest nivel, individual, pentru ca pe noi ne intereseaza
cu adevarat doar dimensiunea sociala, actiunile de acest tip si nu cele individuale. În primul
caz, comportamentele pot avea si o baza instinctuala, la nivel social neputând vorbi decât în
manifestarile colective violente de o asemenea conditionare si atunci doar într-o forma
relativa.
Ce înseamna toate aceste lucruri? Nimic altceva decât faptul ca în realitate, chiar daca sunt
prezente analizele rationale si nu doar rationalizarile post facto, ele nu constituie decât o
componenta a cunoasterii comune prezenta la nivelul oricarei definitii a situatiei electorale si
nimic altceva. Rationamentul poate ajuta la procesul de cunoastere asociat celui de definire a
situatiei electorale, dar nu conduce la optiunea de vot.
Cu alte cuvinte schema decizionala este cu mult mai complexa nefiind vorba de rational si de
afectiv, ci de mai multi factori care conditioneaza procesul alegerii. Este vorba de componente
atitudinal valorice, de perceptii, de asteptarile obiective determinate la nivelul cunoasterii
comune, de cele subiective, care sunt conditionate valoric si, de ce nu, si afectiv, de
conceptiile privitoare le vot, ca si de normativitatea care reglementeaza sistemul electoral. În
fapt, întregul proces de definire a situatiei electorale este o componenta a cunoasterii comune
specifica fiecarui individ. Rationalizarile sunt un tip de produs al acesteia, dar nu ele pun în
miscare mecanismul electoral.

Votul, de data acesta din perspectiva comunicationala, este un tip de feed-back al

comunicarii politice. El poate fi privit ca si act de comunicare si oricum este generat, la nivel
actional sau comunicational de comunicarea politica, de normativitatea sociala si evident
conditionat de resursele electorilor. Iar toate aceste elemente functioneaza prin intermediul
mecanismului definirii situatiei electorale.
Daca problema rationalului pare a fi destul de precis precizata, cea a afectivului este mult mai
nuantabila. Este clar ca afectivul, atractivitatea fizica chiar, opereaza în sistemul electoral.

39
Folclorul postdecembrist privitor la sustinerea feminina a domnului Petre Roman este unul
care are precedente în sisteme electorale cu experiente mult mai semnificative. La alegerile
din 1965 din Franta populatia feminina a votat în corelatie semnificativa cu vârsta. Pentru
François Mitterrand, femeile tinere, iar cu generalul DeGaulle, cele mai în vârsta. Este clar ca
nu indicatorul vârsta era cel mai important, atât timp cât corespondenta nu înregistra aceleasi
valori si pentru populatia masculina.
Nu trebuie sa exageram însa. Chiar si în exemplul francez este greu de a distinge suportul
pentru o anumita imagine, anumite teme sau idei, de cel pentru aspectul fizic al unei persoane.
Aspectul conteaza întotdeauna, dar el nu este un produs pur nici în realitate si nici într-un
sistem electoral. În modelul nostru am vorbit de imagini pentru ca ele sunt de fapt produsul
real cu care se opereaza.
De la Ernest Dichter, cel care în perioada interbelica, prin studiile sale dedicate promovarii
produselor cosmetice a reusit sa monetizeze termenul de imagine, acest concept, a devenit
unul indispensabil sferei politice. Imaginea unei personalitati sau chiar a unei institutii
presupune însa mai multe componente si nu doar pe cele legate de aspectul exterior sau de
conditionarile afective induse subiectilor receptori. La nivelul imaginii sunt implicate, atât
componente valorice si afective, cât si de încredere, de identificare si autoidentificare, de
ordin ideologic chiar, si din acest motiv nu putem vorbi doar de o componenta afectiva a
imaginii actorului politic. Desigur ca la limita, la nivel strict individual, cineva poate vota
doar pe baza unor considerente afective, “pentru ca actorul politic x îmi place”. Dar este
foarte greu de crezut ca imaginea acestuia nu are si semnificatii atitudinal valorice sau
normative. Liderul x poate sa arate foarte bine, sa ne placa, dar el ne poate place si pentru ca
73 reprezinta un model social al virilitatii sau fermitatii, al liderului corect sau al luptatorului
etc. Ori aceste din urma determinari sunt conditionate social si nu pot fi disociate de
preferintele pur afective. Din aceste motive, pentru ca nu dorim o analiza psihologica sau de
nivel individual, nu operam cu termenii de “rationament” sau de “afectivitate” la nivelul
sistemului electoral. Nu respingem aceste componente si nici nu le minimalizam în cadrul
mecanismului electoral. Consideram doar ca din punct de vedere social ele functioneaza în
cadrul unor mecanisme mai complicate.
Modelul pe care l-am prezentat nu este înca unul functional. Am încercat sa prezentam doar
componentele, dar nu si modul în care ele pot functiona. Pentru a trece la aceasta dimensiune
procesuala legata de mecanismul care pune sistemul electoral în functiune este necesar sa
coborâm (sau sa urcam) la nivelul empiric si sa încercam sa analizam mult mai profund
fiecare din termenii principali ai modelului. Ori nu putem porni aceasta analiza fara a studia
însusi universul investigatiei. Orice sistem electoral presupune doi actori principali:
Electoratul si evident actorii politici. În modelul propus ei apar în maniere diferite. Actorii
sunt prezenti ca atare în timp ce electoratul este prezentat într-o maniera indirecta prin “cutia
neagra” a definitiei situatiei electorale. Electoratul însa constituie elementul deopotriva central
si referential pentru orice analiza a unui sistem electoral. Metodologic el constituie unul din
termenii majori ai oricarei investigatii, cu atât mai mult pentru una de tip sociologic. În fond
analiza electorala nu poate fi centrata decât pe electorat, comunicarea politica sau pe actorii
politici. În cursul urmator vom analiza din acest motiv electoratul.

40
ÎNTREBARI:

1. Ce reprezinta procesul de definire a situatiei electorale?

2. Care sunt factorii majori care influenteaza definirea situatiei electorale?
3. Ce sunt asteptarile obiective?
4. Ce sunt asteptarile subiective?
5. Care sunt solutiile în mecanismul de finirii situatiei electorale?
6. Simpatie versus comportament de vot
7. Votul ca act decizional?
8. Rationament si rationalizare electorala
9. Care este nivelul afectiv si cel rational al comportamentului electoral?

Cursul 8 Electoratul Tranzitia

De la electoratul socialist la cel prezent

Nu poti întelege elementele definitorii ale electoratului prezent, daca nu încerci sa te raportezi
într-o perspectiva cronologica si constitutiva la sistemul electoral ca atare. Mecanismul
votului si constructia electorala îsi au originea în regimul politic socialist, si evident în
perioada tumultoasa a debutului deceniului zece.

Sistemul electoral socialist.

Este foarte greu sa vorbesti despre un sistem electoral care nu a fost niciodata studiat stiintific
din interior si, mai ales, la destul timp dupa ce el nu mai functioneaza. Mai general însa,
societatea de tip socialist a fost extrem de putin analizata stiintific. Multele lucrari aparute, în
occident în primul rând, prezinta sumar, chiar când încearca sa fie cât de cât obiective,
anumite caracteristici extrem de generale si de regula de bun simt. Cel mai adesea totul se
reduce la controlul politic, la cenzura, la dirijismul economic, la absenta drepturilor omului si
totul prezentat de regula într-un registru de tipul “asa nu este bine”. Pe de alta parte, analistii
sociali din aceste tari, dupa schimbarile de la sfârsitul deceniului trecut, fie au preluat tezele
de aceasta factura, fie au încercat sa priveasca mai degraba la ceea ce urma si mai putin la
ceea ce a fost. De fapt nici nu credem ca o analiza stiintifica, obiectiva ar fi putut exista în
primii ani de dupa schimbarile politice din Est, dat fiind continutul ideologic extrem,
impregnat în orice analiza asupra trecutului. Dar putem analiza oare dezvoltarea prezenta sau,
cum ne place sa spunem, tranzitia postcomunista, fara a cunoaste exact datele de la care am
plecat? A fost sistemul electoral socialist, spre exemplu, doar o simpla formula politica lipsita
de un continut social. La limita, în acest fel, am putea considera ca nu a existat vot si nici un
mecanism electoral real în socialism si atunci practic putem considera ca în 1990 plecam de la
zero. Nu este însa nici pe departe adevarat. Votul a fost un element definitoriu al societatii
socialiste si el nu poate fi redus ca fenomen social la cenzura sau control politic. Nici macar
acest control nu trebuie absolutizat. Cert este însa, ca sistemul functiona diferit comparativ cu
societatile democratice liberale.
În primul rând votul, în dimensiunea sa sociala, exista la mai multe nivele, si nu doar la cel
politic. De la organizatiile de pioneri si pâna la cea mai umila întreprindere, votul este prezent
41
în cele mai diverse situatii. Nu este vorba doar de organizatiile politice. Se alegeau sefii de
clase la scoala sau responsabilii pentru diverse alte lucruri, se alegeau si liderii de sindicat si
reprezentantii în diverse consilii, se alegeau chiar si cei care nu ar fi trebuit în mod normal sa
fie alesi. Este evident ca, cu cât urcam pe scara ierarhica, cu atât votul era mai controlat de
reprezentantii puterii. La nivelele bazale însa, nu era prezent întotdeauna acest control. De
fapt conteaza putin acest aspect, sociologic este mai important faptul ca ideea alegerii
reprezentantilor, a delegarii publice a responsabilitatilor este o valoare centrala inoculata
populatiei în acea perioada. Faptul ca nu se respecta ceea ce oficial se declara nu este decât un
element consonant cu discrepanta mai generala între ideologie si activitatea politica, specifica
oricarui regim comunist. Democratia socialista, la nivel de propunere valorica consacra
votului si, mai particular, votului politic o pozitie cu totul deosebita. Dar chiar si celelalte
componente ale unui mecanism electoral sunt prezente si functioneaza. Alegerile, dominate
este drept de alegerile pentru functiile centrale politice, sunt precedate de campanii de
propaganda extrem de active. Desigur, nu se pune problema unei competitii, nici macar
formale, pentru aceste functii. Competitia nu exista real în primul rând pentru ca cei care
concureaza sunt deja selectati de putere. Un anumit gen de competitie exista totusi atunci când
avem de a face cu alegerile pentru Marea Adunare Nationala. Pe liste erau prezenti, de regula,
mai multi candidati propusi din partea unui organism, pretins nepolitic, Frontul Democratiei
si Unitatii Socialiste. Electorii alegeau real între acestia în foarte multe cazuri.
Cele mai importante aspecte ale acestui tip de sistem electoral, care functioneaza într-un
context de control politic totalitar, nu credem ca sunt acelea legate de calitatile nedemocratice
sau de disfunctionalitatile evidente ale sistemului, ci acelea legate de câmpul valoric si
modelele culturale pe care el le promoveaza la nivelul populatiei. Iata de ce, imediat dupa
Revolutie, populatia a încercat sa-si asume 77 tocmai aceste modele, promovate declarativ de
catre puterea comunista, dar nepuse real în practica. În primul si partial, în al doilea an dupa
1989, cei mai multi dintre români au devenit democrati potrivit modelului de democratie pe
care l-au avut decenii în minte, democratia socialista. Nu întâmplator astfel, dupa 1990,
populatia a încercat sa se raporteze la vot potrivit unor asemenea modele. Au început chiar sa
fie alesi directorii întreprinderilor, au aparut miscari pentru “detronarea” diversilor lideri,
cetatenii si-au asumat total rolurile de electori în diverse structuri sociale, roluri promise de
mult timp si doar acum posibil de pus în practica. Este firesc ca cel putin în primii ani de
dupa Revolutie populatia sa încerce sa activeze în principal modelele culturale socialiste. Ele
vor fi în aceasta perioada mai degraba împlinite decât depasite. Iesirea din aceste modele s-a
produs lent si într-un fel nici pâna astazi procesul nu s-a încheiat. Pe de alta parte, o
abandonare totala a modelelor culturale propuse de regimul trecut, nici nu este posibila si
probabil nu întotdeauna de dorit.
Mai 1990; Iesirea din socialism În Decembrie 1989, aproape pentru toata lumea, conta doar
debarcarea lui Ceausescu si a camarilei sale. Ochii erau tintiti aproape exclusiv pe clanul
Ceausescu, teroristii doar, erau cei care mai reuseau sa capteze atentia. Aproape de la sine s-a
impus o noua forta ce parea a reprezenta pentru toti solutia viitoare, Frontul Salvarii
Nationale. Acesta, puternic mediatizat, parea, în realitatea revolutionara televiziva, a fi legat
de toti care apareau pe micul ecran. Oarecum, el aparea ca fiind legitimat, dar si legitimarea
tuturor celor care ieseau în fata în zilele respective. Nu era nici un moment în acele zile prea
clar ce fel de structura are si nici cine l-ar conduce. Probabil ca nu prea era important acest
lucru pentru cei multi. La scurt timp a aparut o nuantare. Începea sa se vorbeasca de Consiliul
Frontului Salvarii Nationale, poate tocmai pentru ca, desigur, nu puteai avea reprezentativitate
nationala, asa cum o indica denumirea, doar prin aparitia la televizor.
În teritoriu s-au organizat imediat consilii locale si astfel, în foarte scurt timp, s-a nascut un
nou partid politic. Desigur nu oficial, ci, mult mai important, în mintile oamenilor. FSN era

42
clar un înlocuitor al PCR-ului pentru cei mai multi. Mai mult, în institutii, scoli si fabrici au
loc, în numeroase cazuri, alegeri pentru desemnarea organizatiilor de “baza” ale FSN. Parea,
pentru câteva saptamâni, ca nu s-au schimbat decât initialele care facilitau o noua circulatie a
elitelor. Cam în aceeasi perioada s-au 78 reînfiintat, sau pur si simplu au aparut primele
partide politice oficiale - în masura în care putem vorbi de un asemenea caracter în acele
momente. Acestea sunt, pe de o parte partidele considerate istorice, iar pe de alta parte câteva
formatiuni legate direct de evenimente la Timisoara si Bucuresti. Multe dintre acestea nu s-au
înregistrat oficial sau au fost înregistrate cu mult mai târziu si din acest motiv este greu de a
mai gasi izvoarele fluviului partidelor politice în România postdecembrista. Dintre celelalte
partide, cele istorice, Partidul National Taranesc cu un nou sufix, CD, adica crestin democrat,
mai apoi Partidul National Liberal, ca si Partidul Social Democrat din România, sunt fara
îndoiala cele mai vizibile în acele momente, însa mai mult ca si curiozitati ale Revolutiei,
foarte putini luându-le în serios. Aceasta pentru ca nu exista nici un fel de idee de opozitie sau
mai bine spus opozitia era fosta putere si nimeni în acele saptamâni nu parea sa aiba curajul sa
o sustina public.
La 12 ianuarie 1990 s-a produs un prim eveniment semnificativ pentru istoria electoratului din
România. O prima manifestatie împotriva noii puteri. Aceasta din urma devenise deja mult
mai vizibila si avea un lider în persoana lui Ion Iliescu. Unul din vicepresedintii CFSN,
Dumitru Mazilu, dupa toate probabilitatile, a stat în spatele acestei manifestari. Ca a
organizat-o sau ca a avut proasta inspiratie sa i se alature este greu de stiut. Cert este ca, dupa
modelul Revolutiei, lumea iese în strada, este vorba de câteva mii de oameni, si scandeaza
împotriva puterii constituite. Pentru prima data se aude clar si distinct lozinca “Jos
comunismul”, aceasta fiind în realitate prima manifestare clar definita si definibila ca
anticomunista. Telespectatorii revolutionari nu prea întelegeau mare lucru. Opozitia, adica
cei cu care luptam, se afla în puscarie sau în Ghencea. Ce cauta în strada? Prezenta lui
Dumitru Mazilu printre contestatari sporeste confuzia pentru unii, dar da claritate pentru altii,
care înteleg totul: este o lovitura de stat! Idee care va mai fascina câtiva ani societatea civila si
lumea politica. Oamenii se ridica rapid împotriva acestor pucisti. Ce vor ei? Nu prea conteaza.
Sunt redusi rapid la tacere. Ceea ce a fost important cu adevarat este tocmai faptul ca este
momentul în care începe sa se impuna ideea unei alte opozitii decât cea de tip militar
(teroristii, securistii) sau decât cea data de fosta putere comunista. Mitingurile împotriva
puterii iau amploare la sfârsitul lunii ianuarie. De data aceasta în spatele actiunilor se aflau
sau doar pretind acest lucru, partidele istorice. Apar imediat si contramanifestatiile, si mai ales
mineriadele.
Contestatarii sunt, la nivel national, o minoritate absolut nesemnificativa statistic în acele
momente. Ea este formata în cea mai mare parte din populatia frustrata a Revolutiei si nu de
sustinatori ai unor forte politice. În orice miscare revolutionara pentru multi indivizi apare o
frustrare relativa, semnificativa, data de orizontul de asteptari extrem de mare si rezultatele
benefice obtinute pentru indivizi. Multi dintre locuitorii oraselor mari au petrecut în zilele
Revolutiei multe ore în strada sau în diverse institutii, având iluzia ca ei cu adevarat lupta cu
fosta putere comunista. Cei mai multi dintre acestia nici nu au avut arme si nici nu au luptat
cu cineva. Ei au participat doar prin simpla prezenta la evenimente. Ei au simtit, în mod logic
si normal, ca ar fi trebuit recompensati. În mintea tuturor reprezentarea sociala a Revolutiei nu
poate fi foarte diferita de ceea ce a însemnat Revolutia socialista. Ce alte experiente ar fi putut
exista? Dar era atunci normal, ca daca lupti cu puterea si o si învingi, trebuie cumva sa-i iei
locul si, cel putin în cartile de istorie asa scria. Numai ca, evident, în noile structuri nu poate fi
loc pentru toata lumea. Pe de alta parte mai exista o populatie însemnata nesatisfacuta data
fiind defazarea acesteia în raport cu evenimentele. Sunt oameni care au ajuns prea târziu la
Televiziune sau la Comitetul Central, sau pur si simplu în locuri care s-au dovedit mai apoi
importante. Zvonul ca noua putere s-a impus ca rezultat al “crosului”, cei care au ajuns primii
43
în diverse cladiri importante ne conduc acum, a aparut chiar în noaptea de 22 Decembrie.
Oricum el nu era decât expresia raportarii si identificarii evenimentelor cu o revolutie
socialista.
Exista deci nemultumiti naturali care se întorc împotriva noii puteri. La acestia se adauga si
simpatizantii noilor partide atunci când acestea nu racoleaza ca si membri asemenea
nemultumiti. Cert este ca, dintre cei care îsi exprima public nemultumirea, cei mai multi nu au
legaturi directe cu nici un partid. Nu putem spune însa simplu partide de opozitie pentru ca de
la 1 februarie 1990 scena politica s-a complicat.
S-a nascut o noua formatiune cu caracter legislativ marindu-se si mai mult confuzia. Aceasta
deoarece FSN actioneaza atât ca partid, cât si ca organism legislativ prin CFSN. Noua
structura are un rol legislativ si poarta numele de Consiliul Provizoriu de Uniune Nationala
(CPUN) si este format jumatate din membri FSN si jumatate din reprezentanti ai noilor
partide, la care se mai adauga reprezentantii minoritatilor si ai unor asociatii precum Asociatia
Fostilor Detinuti Politici. În felul acesta dispar, în mod formal, partidele de opozitie sau altfel
spus, sunt puse într-un creuzet comun care creeaza impresia unei forte comune. Guvernul este
condus de o personalitate în formare, un profesor universitar foarte tânar pe atunci, 80 Petre
Roman si nu este declarat a fi un Guvern de partid, ci mai degraba un gen de “emanatie” a
Revolutiei, ca sa folosim un cuvânt în voga pe atunci.
Aparitia CPUN-ului este indiscutabil un foarte mare pas înainte. Desigur ca pentru multi,
odata cu el si sedintele sale, televizate în direct cele mai multe, au renascut nu numai partidele
politice, ci si lumea lui Caragiale. Cu toate acestea oamenii încep sa se obisnuiasca cu ideea
ca multi sunt cei care lupta pentru putere, dar si cu ideea totodata de campanie electorala, caci
aproape toata perioada respectiva a reprezentat o campanie. Ea a fost o campanie utila, atât
pentru FSN, cât si pentru restul lumii, dar mai ales pentru Presedintele CPUN, domnul Ion
Iliescu, cel care se impune acum în fata publicului ca un foarte abil si priceput politician.
Rezultatele alegerilor din mai 1990 vor confirma acest lucru.
Alegerile din luna mai vor constitui o serioasa lectie aplicata de catre electorat opozitiei
politice adica celei mai mari parti a partidelor înscrise în cursa electorala, dar în primul rând
partidelor istorice. Acestea atât la nivel parlamentar, cât si prezidential au fost invalidate de
catre cea mai mare parte a populatiei. Domnul Ion Iliescu câstiga fara drept de replica cursa
prezidentiala cu peste 85% voturi în fata domnilor Radu Câmpeanu, seful PNL (10,60%) si a
lui Ion Ratiu, reprezentant al PNT-cd (4,23%). FSN-ul câstiga majoritatea absoluta obtinând
66,31% voturi, urmând UDMR cu 7,23%, PNL cu 6,41%, MER cu 2,64%, PNT-cd cu 2,56%,
AUR (viitorul PUNR) cu 2,12%, PDAR cu 1,83% PER cu 1,69%, Partidul Socialist
Democratic Român cu 1,05% urmând alte noua formatiuni cu mai putin de un procent. De ce
aceste rezultate? Pentru unii, mai clarvazatori sau doar mai tematori, ele erau perfect
anticipabile. Poate nu pentru asa putini însa. Pe de alta parte altii, în general sustinatorii
opozitiei, sunt cu totul derutati. Multi dintre ei fiind absolut convinsi de vic torie înaintea
scrutinului, deruta provenind din procentele derizorii pe care le au obtinut reprezentantii
acestor formatiuni. Cine sunt vinovatii pentru aceste rezultate? O prima tentatie este cea
“revolutionara” de a nu accepta regulile. Sunt aduse tot felul de acuze privind frauda
electorala si cu siguranta ca au fost si multe nereguli. Nimeni nu le poate lua în serios însa
atâta vreme cât rezultatele sunt atât de transante. Multi se debusoleaza, altii prefera sa
continue modelul “luptei” revolutionare.
Acest model era deosebit de simplu. Revolutia din decembrie a impus o schema, un model
revolutionar de actiune extrem de facil. Puterea poate fi rasturnata doar prin perseverenta si
prin capacitatea de rezistenta, de opozitie, fata de ea. Unde? Unde altundeva decât în strada,
acolo unde cel putin la televizor parea a se desfasura spectacolul si acolo unde îi sta bine unei
revolutii sa se afle. Ideea era aceea ca majoritatea populatiei, mai putin cei etichetati ca fiind

44
comunisti, este în fapt împotriva puterii, dar nu au curajul sa o arate si sa o exprime. Daca unii
au însa acest curaj si vor putea rezista suficient timp în strada, atunci pâna la urma puterea si
în primul rând slujitorii ei vor ceda. Nu asa se petrecusera lucrurile în Decembrie? Pentru cei
mai multi da. Acest model este aplicat în practica de o parte importanta a sustinatorilor
opozitiei. Un produs l-a reprezentat fenomenul Piata Universitatii care în primavara lui 1990 a
sustinut pe de departe, dupa evenimentele de la Târgu Mures, capul de afis al ziarelor. Treptat
se contureaza o distinctie, care va deveni o adevarata falie în timp, între “clarvazatori” si
“orbi”, adica între cei care “înteleg” ce se întâmpla si continua lupta, în strada în primul rând,
si cei care nu îsi dau seama ca Revolutia a fost “furata”, iar comunistii cu un alt chip au ramas
la putere. Aceasta distinctie va fi prezenta mult timp în societatea româneasca si va constitui
un important suport tematic electoral, cel putin doi ani dupa Revolutie. Daca ne întoarcem la
prima parte a lui 1990, momentul de cotitura în evolutia electoratului în acele momente l-a
reprezentat nu momentul alegerilor, ci cel al evenimentelor din 13-15 iunie. În iunie se
încheie prima etapa a evolutiei postdecembriste a electoratului Român. Dupa tulburarile din
13 iunie, provocate în mod indiscutabil în cea mai mare parte de putere si în nici un caz de cei
care au fost acuzati atunci de acest lucru, urmeaza venirea minerilor la Bucuresti si riposta
extrem de dura a acestora, ca si a majoritatii bucurestenilor în raport cu cei care pareau a nu fi
sustinatorii noii puteri, care era de asta data legitima. De ce se încheie o etapa? Pentru ca se
iese definitiv din socialism. Se impune în fine ideea luptei politice si a respectului pentru
regulile jocului electoral. Nu în ultimul rând, ideea Revolutiei socialiste paleste în fata
democratiei. S-a afirmat atunci, de catre o parte a elitei societatii civile ca si de cea mai mare
parte a presei, primele categorii afectate de evenimente în realitate, în unele cazuri violent
chiar, ca cele întâmplate în 14 si 15 iunie au fost expresia manipularii exercitate de putere,
ceea ce era în mare parte adevarat, si a evidentei imaturitati a electoratului românesc. Nu
întâmplator au fost utilizati minerii, “cei mai redusi dintre toti”, pentru ca ei nu stiau ce-i
democratia, au trecut la acte de salbaticie. Prin aceste tipuri de declaratii sau doar afirmatii se
încerca atât o culpabilizare a puterii proaspat instituite, cât mai ales o mascare si o deformare
a realitatii. De fapt, dincolo de diversii “civili”, care îi ajutau pe mineri cu mult
profesionalism, o mare parte a populatiei Bucurestiului s-a implicat în evenimentele din 14-15
si nu de partea celor ”buni”. Minerii au fost sustinuti de cei mai multi dintre bucuresteni, iar în
unele cazuri acestia din urma au fost mai “exigenti” decât minerii. Acest aspect a fost tot mai
putin, dupa evenimente, lasat sa ajunga la suprafata. De ce? Pentru simplu motiv ca era
extrem de frustrant pentru elita de opozitie a societatii civile, care avea vocatia de a o
reprezenta si în care intrau si ziaristii de regula. Era mai simplu de a reprezenta ca dusman de
moarte o categorie foarte departata si oarecum intrusa în viata cetatii. Desi minerii au fost
indiscutabil actorii principali, nu ei au fost cei mai importanti în schimbarile care vor urma.
Despre ce este vorba? În primul rând despre maturizarea, ca sa preluam termenul, care are loc
la nivelul unei parti cel putin a electoratului. Problema este ca, în realitate, nu este vorba de
mineri, de gospodine, sau de muncitorii bucuresteni, ci tocmai de elita opozanta despre care
am vorbit. Lucrurile stau oarecum pe dos. Regulile jocului democratic sunt învatate sau poate
acceptate nu de cei “rai”, ci de cei “buni”. Maturizarea are loc, dar pentru sustinatorii frenetici
ai opozitiei. Ce învata ei? Sa accepte rezultatul unor alegeri, sa se debaraseze de utopiile
socialiste revolutionare. Ideea de revolutie de tip socialist a murit în acele zile si a fost nevoie
de destule bâte pentru aceasta. Ce faceau în fond minerii si bucurestenii? Îsi aparau voturile.
Aparau niste rezultate si nu încercau nedemocratic sa le schimbe. Ei respectau regula jocului
democratic. Erau manipulati? Cu siguranta! Evenimentele au avut o logistica cu mult mai
vizibila si mai stângace decât cea intuibila în Decembrie 1989. Acest aspect conteaza mai
putin. Important este ca din acel moment opozitia face primul dus rece si permite astfel ca
jocul politic sa demareze cu sanse sensibile pentru un climat democratic.

45
Poate mai important, modelul socialist începe sa se stinga cu adevarat. Alegerile si lupta
electorala tind sa fie treptat mult mai importante decât lupta de strada. Acest teritoriu nu este
parasit, însa el nu mai constituie treptat atuul forte al miscarilor opozitiei. Manifestarile de
strada se impun sub o noua lozinca nu numai nerevolutionara, ci cumva antirevolutionara.
Nonviolenta devine tema centrala, sloganul cel mai des utilizat de demonstranti. Da,
socialismul murise cu adevarat. De acum noile miscari de strada se vor dori nonviolente si
nonrevolutionare. Prima mare manifestatie de acest tip este cea din 15 iulie 1990 de
solidaritate fata de unul din liderii cei mai importanti ai Pietei Universitatii, Marian
Munteanu, care se afla înca arestat. Electoratul începe sa se raporteze diferit la evenimente.
Manifestarile extreme din iunie, ca si condamnarea lor legitima si permanenta au facut ca o
parte tot mai semnificativa a electorilor sa-si tempereze entuziasmul si abnegatia sustinerii
partidelor si sa intre într-o anumita normalitate. Începe sa se caute tot mai mult dialogul la
nivelul societatii civile si poate acesta este înca un argument în favoarea celor afirmate. Sa
revenim putin asupra rezultatelor. De ce aceste rezultate atât de nete în favoarea FSN-ului si
în defavoarea opozitiei? Nu dorim sa intram în amanunte pentru care nu avem suficiente date,
dar trebuie sa facem câteva precizari. În primul rând comunicarea politica, ca si stilul de
campanie al opozitiei au fost extrem de deficitare. Opozitia a mers practic pe o singura tema
majora. Ea asigura democratia reala iar comunistii, comunismul mai general, trebuie
îndepartat. Domnul Ion Iliescu este acuzat aproape pentru un singur lucru, ca a fost comunist,
mai precis activist, fost prim-secretar în partidul comunist. Acesta fiind în realitate,
indiscutabil, pentru cea mai mare parte a românilor, în acel moment, unul din atuurile cele
mai importante ale domniei sale. Avem deci, pe de o parte, o formatiune care probase ca poate
face ceva, pentru ca facuse, care era extrem de legata de Revolutie, care ne obtinuse eliberarea
- nu? - iar pe de alta parte partide si personalitati necunoscute, cele mai reprezentative pentru
presa, cele istorice, care nu facusera nimic, care ne acuzau ca nu am fi democrati în timp ce
noi eram foarte multumiti ca suntem, care speriau exasperant cu comunismul o populatie care
într-o proportie de mai mult de jumatate nu cunoscuse nici un altfel de tip de sistem. Si de ce
ar fi trebuit sa ne sperie de fapt comunismul? Nu, dictatura lui Nicolae Ceausescu, poate, si
mai mult, penuria de resurse, de bani si de bunuri, aberatiile din ultimii ani ai puterii
comuniste, puteau sa ne sperie, dar nu o societate în care traisem decenii.
Tematica electorala fusese indiscutabil gresita. Extremismul ca formula a comunicarii
politice, promovat în special de reprezentantii PNT-cd, a constituit un alt motiv al nevalidarii.
Procentul de 2,56% fiind elocvent prin el însusi. Dar nici imaginea formatiunilor nu era
comparabila. Puterea prezenta persoane cu un capital de imagine extraordinar pentru moment.
Ion Iliescu, un lider serios si chibzuit, doar fusese prim-secretar nu?, un Prim Ministru dragut,
cum nu mai avusese niciodata România, în general multi oameni destul de tineri si oricum
mult mai simpatic i decât cei cu care eram obisnuiti. Ce prezenta opozitia? Partidele istorice,
în primul rând, o generatie octogenara, în multe cazuri cu puternice resentimente si refulari,
persoane depasite în general de vremuri, nu rareori personalitati venite, reîntoarse din
strainatate, de care nu prea aveam de ce sa fim legati, cei mai multi dintre noi neauzind
niciodata înainte de ei. Mai mult, legislatia extrem de permisiva privitoare la înfiintarea
partidelor politice9 a facut sa apara tot felul de partide hilare, uneori de familie, alteori
conduse de persoane cu certificate medicale psihiatrice, nu au facut decât sa minimalizeze si
mai mult imaginea partidelor, de opozitie în general. Într-adevar, aceste ultime exemple sunt
anecdotice si nu reprezentative. La nivelul publicului ele capata o anume reprezentativitate,
pentru ca ele socheaza si eclipseaza pe cei mai putin vizibili, care sunt însa cei mai multi. În
concluzie, electoratul s-a raportat în cea mai mare parte într-o maniera extrem de simpla în
raport cu scena politica. În primul rând erau cei care sustineau conducerea, fiind multumiti de
aceasta (activii multumiti), în al doilea rând, cei care doreau ca puterea sa fie schimbata cu
orice pret (reactivi nemultumiti) si îsi legau sperantele de toti cei care pareau a avea aceste

46
resurse. În realitate extrem de putini votau într-adevar cu opozitia. Votul se conturase mai
mult ca un vot reactiv si era oarecum normal pentru ca, de altfel campania electorala a
opozitiei nu fusese decât tot una reactiva. Se promiteau doar lucruri pe care românii erau
destul de siguri ca le aveau deja (democratia reala) si se atacau cei aflati la putere. Mai exista
o categorie, a celor care nu sunt atât de angajati sau au început sa fie mai putin angajati în
lupta celor care pareau a fi cei mari. Acestia si-au îndreptat voturile spre partide noi, multe
necunoscute, altele cu vocatii nonpolitice manifeste cum sunt partidele ecologiste care, într-o
societate care nu prea stia bine ce este ecologia obtin împreuna un numar extrem de mare de
voturi. În realitate se evidentiaza tot mai mult o categorie de electori care nu prea mai vor sa
se angreneze în lupta dintre cei mari si vehementi, fiind în general nemultumiti de toate
taberele. În fine, s-a conturat, în special dupa conflictele din 15 martie 1990 de la Târgu
Mures, tot mai mult un alt pol al sistemului electoral (fata de cel oarecum normal FSN-restul
lumii) si anume polul etnic. Este vorba de un partid etnic, al maghiarilor, care preia denumirea
unei formatiuni vechi a comunistilor maghiari Uniunea Democrata a Maghiarilor din
România, UDMR, la celalalt pol aflându-se o organizatie culturala, mai întâi Vatra
Româneasca, iar mai apoi un partid, AUR - Alianta pentru Unitatea Românilor, redenumit
ulterior PUNR, condus la început de un personaj extrem de popular si antrenant al CPUN-
ului, domnul Radu Ciontea. Teritorial, ambele partide graviteaza în zona Transilvaniei, acolo
unde preiau o parte atât din voturile opozitiei, cât si ale FSN-ului.

Februarie 1992: O sansa pentru opozitie.

Primele alegeri locale din România postdecembrista au avut loc în februarie 1992. Pentru
prima data opozitia iese victorioasa. În majoritatea oraselor mari, dar si în multe alte localitati,
în special în Banat si Transilvania opozitia câstiga, uneori chiar detasat. Ea primeste practic
un cec în alb. Creditul avea sa fie însa în multe cazuri prea mare, cel putin pentru posibilitatile
de moment ale opozitiei. Pentru a lamuri lucrurile si pentru a vedea care era aceasta opozitie
victorioasa trebuie sa ne întoarcem cu un an înainte. În septembrie 1991 are loc ultima
mineriada în Bucuresti, cea care avea sa debarce primul Guvern legitim si mai ales pe primul
Prim Ministru de dupa revolutie, domnul Petre Roman. Acesta a fost totodata începutul marii
schisme a puterii: ruperea FSN. Posibilul conflict interior a fost semnalat de presa, ca si de
zvonurile din societate cu mai multe luni înainte. De fapt FSN-ul era un conglomerat care
reunea oameni de conceptii destul de deosebite, de generatii diferite si totodata cu politicieni
având interese foarte diverse. Cei mai multi dintre ei erau de buna credinta, însa conceptiile
lor nu se întâlneau mai ales la nivelul mentalitatilor si modalitatilor de actiune. Exista, pe de
alta parte, si presa din anul 1991 reliefeaza acest lucru, o permanenta competitie între Guvern
si Parlament, între primul ministru Petre Roman si anumite fractiuni ale FSN-ului
parlamentar. Apar chiar tensiuni între anumiti ministri si parlamentarii FSN, în primul rând
cele în jurul ministrului pentru relatia cu Parlamentul, domnul Adrian Severin. Conflictele
devin tot mai putin conciliabile ajungând ca în septembrie un conflict initial fara perspectiva
deosebita sa degenereze într-o noua mineriada. Aceasta va determina demisia Guvernului si
formarea unui nou cabinet, de “tehnicieni”, condus de fostul ministru de finante, Theodor
Stolojan.
Cele doua mari mineriade, din iunie 1990 si din septembrie 1991 sunt prezentate de regula
împreuna, adeseori confundate si oricum considerate ca similare. În realitate ele au fost
extrem de diferite. Am putea chiar, sarjând, sa spunem ca ele se afla cumva la antipozi. În
primul rând, continutul manipulator al celei de a doua este mai mult decât evident. Populatia
nu se mai solidarizeaza cu minerii, mai degraba politicienii opozitiei fac acest lucru. Nu se
mai apara niste interese generale, tipic electorale si democratice, rezultatul unor alegeri, ci

47
interese de casta, strict profesionale. Minerii, perceputi, poate putin justificat, ca menajati ai
puterii, cereau acum drepturi mai mari sau mai multe.
Populatia nu se simte alaturi de ei. Ea nu se simte nici alaturi de putere care nu face front
comun în fata minerilor inducând astfel multe confuzii. Politica de reforme a domnului
Roman, pe de alta parte, din toamna lui 1990 chiar, începuse sa creeze deja nemultumiri si
deci suporterii neconditionati ai puterii începusera sa sacada numeric. La modul general
miscarea numai poate fi gândita în nici un fel ca un sprijin al societatii civile pentru
impunerea regulilor jocului democratic, ci ca o modalitate de rasturnare de la putere a unui
Guvern care era totusi legitim. Miscarea nu mai poate avea tangente de nici un fel cu un
suport democratic. Amuzant este ca o parte a opozitiei face greseala domnului Iliescu si îi
saluta pe mineri, desi evident ca acum era mult mai putin cazul. Cele doua mineriade au fost
extrem de diferite si au si jucat roluri opuse. Daca, la nivel general, prima marcase istoric o
despartire si un pas înainte, prin încheierea unei etape, cea de a doua reprezinta un evident
recul. Nu putem sa vorbim totusi de o autentica lovitura de stat. O parte din vina o poarta
desigur cabinetul care nu a fost în stare sa solutioneze o problema care, cel putin în faza sa
initiala, parea rezolvabila. Nu a fost vorba de intransigenta, cum au declarat politicienii în
cauza mai târziu, ci de inabilitate politica. Ea a fost speculata rapid de aripa considerata
“conservatoare” din FSN si astfel al doilea om ca putere din FSN era îndepartat de cercul
puterii. Pozitia lui Ion Iliescu, cel putin la început, a fost destul de putin conturata. El a cautat
sa salveze aparentele si în primele luni dupa demisia cabinetului nici el si nici domnul Roman
nu au avut reactii foarte dure. Cert era însa un singur lucru, ca puterea de monolit palea.
Venise rândul acesteia de a trece prin seisme importante. Schisma plutea în aer desi nu se
recunostea acest lucru.
Alegerile locale bateau la usa, iar rezolvarea conflictului a fost amânata pentru dupa alegeri.
În acest climat intervin alegerile locale din 1992. Între timp opozitia parea sa-si sporeasca
rândurile sau cel putin sa creeze imaginea unitatii. Se înfiintase Conventia Democrata care
cuprindea cele trei partide istorice, UDMR-ul, precum si alte formatiuni si asociatii mai putin
importante. Ea apare tot mai mult ca un pol consistent si totodata puternic al opozitiei.
Succesul nu întârzie sa apara. În Bucuresti, un reprezentant de seama al FSN-ului si al zilelor
Revolutiei, Cazimir Ionescu, pierde alegerile pentru fotoliul de Primar General în fata unui
necunoscut, Crin Halaicu. Acesta are însa avantajul de a fi reprezentantul CD, adica al
opozitiei unite. În numeroase alte localitati, în special în orasele medii si mari, ca si în
regiunile de “dincolo de munti” se întâmpla lucruri similare. Se poate spune ca alegerile sunt
pierdute de catre FSN. Care sunt motivele? Desigur multe, însa în logica sistemului electoral
românesc, câteva sunt esentiale. În primul rând, asa cum o sa vedem ca s-a întâmplat si la
alte alegeri, imaginea unitara a opozitiei a determinat o sporire a gradului de încredere în
aceasta. Paralel, avem dimpotriva o inducere treptata a ideii de lipsa de stabilitate, de conflict
intern, la nivelul puterii. Este clar ca domnul Iliescu avea multi simpatizanti, dar si domnul
Roman. FSN-ul, în forma initiala, avusese un procent semnificativ de simpatizanti tineri sau
de vârsta medie, cu studii medii sau superioare. Cei mai multi dintre acestia se puteau
identifica cu generatia de politicieni care gravitau în jurul domnului Roman. Ceilalti, numiti
probabil nejustificat “conservatori”, cei din jurul domnului Iliescu, sunt mai multi, dar sunt în
general din generatii mai vârstnice si ei atrag în special simpatizanti cu studii inferioare ca
medie celorlalti. Acest profil electoral va deveni un fel de amprenta pentru aceasta grupare si
se va pastra, nefericit pentru ei, foarte mult timp. “Plecarea” grupului Roman avea sa fie si o
“fuga a tinerilor si a intelectualilor din partid”, fuga care va avea, câtiva ani mai târziu,
consecinte extrem de neplacute. Evident ca precizarile pe care le facem au o sustinere si o
argumentatie de tip statistic nefiind vorba de caracterizari absolute10.

48
Desi scufundarea vaporului FSN se va produce mai târziu, pasagerii intra în deruta cu mult
mai devreme de la primele semne ale naufragiului. Acesti pasageri, electorii simpatizanti
FSN, încep sa paraseasca încet corabia. În primul rând ei tind, natural sa se împarta în tabere.
În fapt acestea preexistau pentru ca simpatizantii FSN, în perioada lui 1990-1991 nu sunt nici
pe departe integrabili într-o matrice simpla. Proportia din populatie este mult prea mare. Pe de
alta parte, întregul electorat, are caracteristici usor distorsionante. Populatia asimileaza dupa
1990 destul de rapid valori democratice, cel putin declarativ noile teme ideologice par sa se
impuna într-o maniera generala si la un nivel cu totul deosebit. Aceeasi populatie însa,
dincolo de cadrul declarativ sau de cel al asumarii unor noi valori politice, la nivele mai
profunde ale orientarilor valorice nu mai înregistreaza aceleasi schimbari radicale. Orientarea
catre statul minimal nu este nici pe departe la fel de puternica comparativ cu atitudinea fata de
democratie sau economia de piata. În fapt optiunile asumate de parti importante ale populatiei
sunt putin omogene fiind puternic influentate de presiunile sociale si politice.
Miscarile politice, dar mai ales acuzele reciproce între actorii politici, vin sa complice si sa
mareasca confuzia electoratului. Cert este ca orientarile valorice de baza, catre stat minimal
sau maximal, ca si atitudinea fata de risc, sau fata de schimbare în general, precum si mai
general atitudinile pe care le putem considera moderne sau traditionale, constituie elemente de
baza ale diferentierilor la nivelul electoratului si nu neaparat temele ideologice lansate public.
Daca revenim la simpatizantii initiali ai FSN, este evident ca printre acestia erau si persoane
deschise spre noile valori promovate în societate, catre stat minimal sau catre economie de
piata, însa erau si persoane cu mult mai conservatoare din acest punct de vedere. În afara unui
conflict intern vizibil oamenii se puteau simti reprezentati de diversii politicieni FSN, fara
mari probleme, gama acestora fiind destul de generoasa. Schisma a produs însa si redefiniri
firesti ale situatiei. Pentru electori, erau posibile doar doua solutii. Sa fie de partea uneia din
cele doua tabere sau sa se îndeparteze de amândoua. În realitate lucrurile nu stau chiar asa.
Structura electoratelor fortelor politice nu este chiar atât de înalt corelata cu doctrina politica
afisata de aceste formatiuni si cu ceea ce ele cred ca ar reprezenta electoratul propriu. În
realitate cea mai mare parte a sustinatorilor FSN au preferat sa graviteze în jurul domnului
Iliescu sau sa renunte la o angajare politica expresa. Acestia din urma se vor transforma în
electori conjuncturali asa cum îi numim noi. Mai important este un alt aspect legat de aceasta
schisma. Ea a distrus ceea ce reprezenta cu adevarat partidul FSN. Acesta, poate parea curios,
era un partid “istoric” cu un profil autentic de formatiune politica. Un urias eveniment, cel
putin asa ni se parea noua atunci, Revolutia din decembrie, îl legitimase. Nici un alt partid nu
putea avea aceasta “aura”. Desi, ni se poate parea curios acum, el nu era si nu a fost nici un
moment un partid de personalitati. Cele doua partide care apar în urma sciziunii vor pierde
aceasta aura. Ele vor fi, ambele, prioritar partide de personalitati si asa vor ramâne pentru
foarte mult timp. Lupta deschisa a debutat imediat dupa alegerile locale, pentru capitalizarea
mostenirii, a aurei de care vorbeam. A câstigat domnul Roman. El pastreaza partidul, mai
precis numele acestuia. Domnul Iliescu, aparent de unul singur, creeaza un nou partid de
nuantare “filologica” introducând în denumire un “democratic” acuzator în fond la vechiul
partid. Noul partid, FDSN va câstiga detasat alegerile demonstrând ca personalitatea lui Ion
Iliescu a fost tot timpul cu mult mai importanta. În jurul lui Iliescu erau intr-adevar destui
politicieni si mai ales destui simpatizanti. Schimbarea, pentru electorat, este radicala. Una este
sa sustii oarecum natural si legitim forta care, cel putin pentru câteva saptamâni ai sustinut-o
frenetic sau chiar aparat-o în momentele haotice si periculoase, credeam noi pe atunci, ale
Revolutiei, si alta este sa sustii un partid format de o personalitate politica. Acesta, ca partid,
nu poate sa mai fie la fel de reprezentativ. Este de semnalat faptul ca aproape constant, în
toate sondajele din perioada citata, sustinatorii FDSN sunt qvasipermanent si sustinatorii lui
Ion Iliescu, relatia fiind prioritara pe directia Iliescu - FDSN si nu invers.

49
La polul opus se afla partidele si formatiunile de relatie inversa, pe care le -am putea numi
partide de “program” în care liderul este sustinut în special pentru ca a fost propus de partid si
nu pentru calitatile sale personale. Era cazul pe atunci al Conventiei Democratice. Era si cazul
necunoscutului profesor Emil Constantinescu, Presedintele Conventiei. Schisma a mai avut
un rezultat extrem de important. Ea a fost o “bomba” cu efect întârziat. Ea nu a explodat
imediat si chiar i-a pacalit pe liderii si sustinatorii celor doua partide. Ea a produs efecte
vizibile doar peste câtiva ani si atunci destul de dramatice. Este vorba de pierderea prestigiului
social al formatiunilor respective, în primul rând pentru FDSN. A aparut chiar ceea ce am
putea numi “rusinea de a fi FDSN-ist”, mai târziu “PDSR -ist” De ce? În primul rând pentru
ca foarte rapid cele doua formatiuni vor cauta sa scape tocmai de obiectul fundamental al
litigiului - denumirea partidului. Domnul Roman prefera denumirea de partid democrat
adaugând pentru o vreme o paranteza amintind de un defunct FSN, iar nu mult mai 90 târziu
si FDSN îsi redefineste originile propunând o alta denumire PDSR (Partidul Democratiei
Sociale din România). Ambele schimbari, aparent minore, s-au facut sub semnul modernizarii
partidelor. Ceea ce s-a realizat a fost doar o consfintire clara a rupturii de aura pe care prima
formatiune, FSN, a avut-o. Mai mult, cei doi lideri, reprezentantii celor doua formatiuni, încep
treptat sa intre într-un foc încrucisat al acuzelor reciproce ceea ce va crea efecte perverse
negative la nivelul electoratului. Aceste acuze reciproce au fost picatura care a umplut
paharul. Ele se suprapuneau extrem de multor acuzatii pe care le facuse deja opozitia politica
ca si cea mai mare parte a presei. Noul partid al domnului Iliescu începe sa se erodeze pe de
alta parte în urma alegerilor, prin preluarea si exercitarea puterii.
Era deci tot mai greu sa afirmi public simpatia pentru PDSR. Aceasta evident pentru acele
categorii sociale care devenisera extrem de putin reprezentate de noua formatiune - tinerii si
intelectualii. În realitate includem aici si clasa medie, a functionarilor si a celor din sfera
serviciilor. Desi simpatia pentru Ion Iliescu ramâne una manifestabila public pentru foarte
multi, cea pentru partid devine tot mai mult una privata, de “urna” am putea spune. Masa
mare si linistita voteaza cu PDSR (între o cincime si un sfert din populatia electorala) numai
ca acestia nu au un vot public, ci unul privat. Care este distinctia? Votul public este cel în care
votantii sustin public optiunile lor, participa eventual la manifestari politice ale respectivelor
partide, îsi exprima deschis preferintele. Votul privat este cel care nu este exprimat public,
mai ales în medii ostile, ci doar în fata urnelor. Acesti votanti au de regula lozinca “las ca va
arat eu voua la vot” si la alegerile generale din 1992 au aratat. Problema este ca un partid nu
poate functiona doar prin asemenea tipuri de votanti privati. În timp acestia, neconfirmându-
se public, constant, optiunea lor, vor înceta treptat sa mai sustina, cu acelasi aplomb,
formatiunea respectiva. Proportia mare de votanti privati are în timp efecte negative si
asupra imaginii unui partid. Acest lucru ar fi trebuit sa puna pe gânduri politicienii PDSR. În
toata perioada la care ne referim, spre exemplu, ei nu au avut nici un miting sau manifestatie
de amploare în nici un oras mare al României desi, numeric, au cei mai multi simpatizanti. S-
au facut doar câteva încercari în campanie, si doar partial reusite.
Domnul Roman ramasese pe de alta parte cu denumirea, cu o parte din aura fostului partid,
dar renunta si el repede la ele. Mai mult, o parte din reprezentantii partidului intrasera înca
dinainte de 1992 în colimatorul presei pentru tot felul de afaceri caracterizate ca dubioase. Cel
mai important aspect disfunctional este însa altul. Daca pentru FDSN optiunea publica pare
tot mai rar sa fie prezenta, pentru noul PD o alta problema se ridica. Partidul nu este acceptat
pe esicherul politic. El are pe scena politica, ca si pentru presa si o parte a populatiei, o pozitie
foarte ciudata. Nu este un partid al puterii aflându-se cel mai adesea pe pozitii clar
ireconciliabile, dar nu este recunoscut nici ca partid al opozitiei. Acest lucru va marca negativ
activitatea partidului am spune chiar pâna în 1996. Nu ne referim atât la electoratul partidului,
care graviteaza constant în jurul a 7-10 %, ci la sistemul politic ca atare. Opozitia traditionala
(în primul rând CD) refuza o perioada mare de timp chiar si dialogul, vazând în acest partid
50
un concurent mult prea puternic. Pe de alta parte, din nou, exercitiul democratic pare sa joace
feste tocmai acelora care îl propovaduiesc cel mai mult. Opozitia foarte greu accepta, în acel
moment, ideea ca cineva poate sa treaca chiar si peste noapte de la putere în opozitie si ca
acesta este în fapt jocul democratic.
Cel mai probabil este vorba si de un alt fapt. De o anume “frica” de noua formatiune care este
cotata initial ca mult mai periculoasa decât era în realitate. Aceasta pendulare a partidului
între zona din vecinatatea puterii si cea de autentica opozitie va determina o fluctuatie extrem
de mare a simpatizantilor acestei formatiuni. Ea va avea în practica, si asta pentru mai multi
ani, în termeni relativi, cei mai putini simpatizanti stabili, atasati partidului. La aceasta situatie
a contribuit si decizia ca în alegerile generale din 1992 sa nu participe pentru cursa
prezidentiala domnul Roman, asa cum multi simpatizanti sperau în mod firesc (dupa modelul
celorlalte partide cel putin), ci un ilustru necunoscut, doctorul Caius Traian Dragomir. Daca
este însa sa ne reîntoarcem la alegerile locale trebuie sa semnalam ca în afara de imaginea de
partid intrat în deriva si de imaginea de formatiune puternica si unita a opozitiei, prin
Conventia Democrata, mai exista si ale motive ale înfrângerii FSN.
Unul îl constituie cel legat de tematica electorala vehiculata în comunicarea politica. Alegerile
locale sunt evident altceva decât alegerile generale. Se voteaza în unele situatii persoane
foarte cunoscute, oricum apropiate universului cetateanului, personalitati care s-au impus în
localitatile respective si fara sprijinul unor partide. Tematica electorala utilizata de acestia, în
primul rând de reprezentantii CD, nemaifiind aceea doar legata de lupta de apostolat
împotriva comunismului. Se cer oameni gospodari si nu politicieni. Evident acestia din urma
sunt preferati în final, iar CD a reusit sa propuna în unele situatii mai multi. În alegerile locale
ei nu mai utilizeaza exclusiv discursul simplist si abrutizant al luptei anticomuniste. Promit
mai mult si, mai ales în orasele medii si mari, se bazeaza pe o elita locala mai consistenta.
Evident ca nu trebuie sa uitam un alt aspect. Primii doi ani de guvernare creasera probleme
semnificative populatiei. Numarul nemultumitilor crescuse destul de mult. Dupa o usoara
crestere a nivelului de trai în prima parte a lui 1990, la sfârsitul lui 1991 se traia, economic cel
putin, mult mai prost decât în 1989. Asa au început sa apara tot mai multe tendinte nostalgice
la nivelul electoratului. Nu parea deloc justificat si oricum nu în acord cu asteptarile noastre
sa traim mai prost decât în vremea lui Ceausescu. Negarea absoluta si radicala a regimului
Ceausescu avea sa fie acum, în mod normal, mai nuantata, mai putin critica si absolutista.
Ceausescu facuse si lucruri bune si nu putine, oricum multe din cele rele le uitasem deja. Mai
mult, imaginea dulce a Revolutiei glorioase fusese destul de terfelita de catre presa, ca si de
unii politicieni. Momentele tulburi nu au fost clarificate, dar s-a impus totusi ideea ca
dramatismul acelor zile din decembrie nu prea avea legatura cu Ceausescu. Acesta apare tot
mai mult ca un sacrificat, ca o victima a unor procese staliniste, cum remarcase presa
occidentala imediat chiar dupa procesul sau.
Apar astfel nostalgicii. Ei se desprind în primul rând din aripa sustinatorilor FSN. Doua
formatiuni se vor impune, revendicând aceasta plaja electorala. Este vorba de Partidul
Socialist al Muncii, vazut initial, pentru doi trei ani, ca si continuator al PCR si de Partidul
România Mare. Ambele partide au în conducere politicieni importanti, personalitati de prima
marime. Primul este condus de un fost Prim Ministru al regimului comunist, Ilie Verdet,
avându-l alaturi pe extrem de controversatul poet Adrian Paunescu, al doilea pe gazetarul si
poetul Corneliu Vadim Tudor. Aceasta ultima formatiune nici nu prea este un partid în
adevaratul sens al cuvântului. Saptamânalul România Mare condus de Eugen Barbu si de
Corneliu Vadim Tudor a reusit sa-si formeze, printr-un discurs radical, o categorie numeroasa
de cititori, dar si de simpatizanti. În acest fel, poetul si gazetarul se arunca în politica,
devenind într-un timp relativ scurt unul dintre cei mai reprezentativi politicieni din România
postdecembrista. Pe de alta parte, atât Adrian Paunescu, cât mai ales Corneliu Vadim Tudor

51
sunt extrem de redutabili oratori, ceea ce îi va ajuta, asa cum o sa vedem, extrem de mult în
perioadele care vor urma.
Dincolo de munti lupta se da pe doua axe si nu doar pe una singura. Prima este aceea
generala, a disputei FDSN-CD, a doua este cea etnica. Continutul etnic-national al temelor
electorale, ca si factorii de aceasta natura sunt mult mai importanti la aceste alegeri, locale,
decât la cele generale. În orasele în care exista minoritati, dar mai ales dispute trecute sau mai
recente, aceasta tematica este potentata în mod cu totul deosebit. În alegerile din municipiul
Cluj, inima miscarii PUNR, câstiga fotoliul de primar un personaj necunoscut în acel moment,
dar care va “soca” în câteva luni electoratul românesc. Stilul sau este indiscutabil unul socant,
extremist, etichetat de catre unii, în realitate este, în forma, extrem de occidental, forma pe
care o stapâneste destul de bine, dar mult mai putin continutul. El va juca un rol deosebit în
alegerile prezidentiale din septembrie acelasi an. Este vorba de Gheorghe Funar. În plan
local, în Transilvania, conteaza în primul rând cele doua partide pe care le-am putea numi
“partide pereche”, PUNR si UDMR. Ele duc o lupta politica înalt corelata, electoratele lor
fiind înalt reactive, reactionând reciproc la actiunile politice. Cele doua partide nu pot sa se
afle decât în tabere opuse. Partea proasta a lucrurilor este ca UDMR-ul va intra, desi cu o
politica autonoma, în CD, adica în opozitie. PUNR-ul nu este la putere, dar nu poate admite
nici opozitia din cauza atractiei acesteia pentru UDMR. De fapt nu a fost atât o simpatie a
Conventiei pentru UDMR, cât o abilitate a politicienilor acestei formatiuni. Astfel, PUNR-ul
apare ca un partid atasat puterii, electoratul refuzând nuantarile prea complicate. În realitate
profilul electorilor acestui partid îi diferentiaza major de cei ai formatiunilor aflate la putere
sau în sfera puterii. Ei au tendential studii medii sau superioare, au un nivel de trai bun,
superior simpatizantilor puterii, dar mai ales au o conceptie liberala fata de rolul statului în
economie. Conflictele din Transilvania, în special din Mures, Harghita si Covasna, declaratiile
si actiunile unor radicali maghiari, fac ca actiunile PUNR sa capete o forma la fel de radicala.
Aceasta forma, domnul Funar, o stapâneste foarte bine si câstiga astfel alegerile locale din
Cluj. De fapt Conventia are în aceste zone un handicap legat de prezenta UDMR-ului în
structurile sale si mai ales de politica ochilor închisi, în care, în diverse evenimente sau
declaratii dure ale unor radicali maghiari partenerii de coalitie nu aleg cele mai bune mijloace
de reactie. Pe de alta parte electoratul din Transilvania, ca tendinta, are caracteristici destul de
diferite de cele ale sustinatorilor puterii. Ei au, în primul rând, un nivel economic mai ridicat
si, în al doilea rând, exista anumite traditii industriale si urbane mai puternice. Iata deci, de ce
PUNR-ul corespundea mult mai bine dorintelor electorilor români din aceasta zona. Desigur,
si aici avem sustinatori ai Conventiei sau ai FSN. În multe situatii însa aceasta ultima
polaritate a fost mai putin importanta decât cea etnica. Alegerile locale, spectaculoase prin
rezultat, nu se dovedesc însa în aceeasi masura, importante în perioada care va urma.
Absenta unei legislatii corespunzatoare, a experientei în administratie a celor noi alesi, uneori
chiar subminarea activitati lor de catre puterea centrala, au facut ca activitatea la nivel local sa
nu fie la fel de spectaculoasa, oricum nu la nivelul investitiei de încredere a electoratului.
Miza cea mare o constituia desigur, toamna electorala. Doar la sapte luni dupa alegerile locale
urmau alegerile prezidentiale si cele parlamentare. Perioada parea prea lunga pentru opozitie,
care îmbatata de succes astepta cu nerabdare marea victorie, care ar fi trebuit sa vina de la
sine în toamna si prea scurta pentru cei de la putere, care erau divizati, cu conflicte interne
majore si fara structuri stabile de partid.

52
ÎNTREBARI:

1. Cum functiona sistemul electoral în socialism?

2. Cum pot fi caracterizate alegerile din mai 1990?
3. Cum pot fi explicate rezultatele alegerilor din Mai 1990?
4. Cum a fost depasit modelul revolutiei socialiste?
5. Cum pot fi caracterizate primele alegeri locale din România?
6. Ce este si cum se explica „rusinea de a fi PDSR-ist”?
7. Ce este votul public si votul privat?
8. Cum si de ce au aparut nostalgicii în structura electoratului?
9. Care sunt caracteristicile electoratului din Transilvania în prima parte a deceniului trecut?

Cursul 9 Axele sistemului electoral

Primele alegeri parlamentare constitutionale au avut loc în septembrie 1992. Desi opozitia se
pregatea de doi ani pentru aceste alegeri, puterea va fi câstigata de un partid care aparuse doar
cu cinci luni înainte. PDSR (FDSN) a câstigat 28% din voturi si împreuna cu celelalte forte
care gravitau ideologic sau conjunctural în jurul sau vor reusi si prin redistribuirea voturilor,
dat fiind pragul electoral de 3%, sa obtina majoritatea. Fotoliul de Presedinte este câstigat,
desi nu la fel de detasat, din nou de domnul Ion Iliescu Este o drama pentru opozitie. Ea
pierde aproape 20 de procente între februarie si septembrie. De ce? În primul rând pentru ca a
înteles foarte putin din ceea ce electoratul doreste si spera fata de politicieni. De ce? Ar trebui,
pentru a raspunde, sa vedem ce facuse opozitia între timp.
Aproape nimic cu adevarat semnificativ. În primul rând la nivel local, acolo unde câstigase,
nu a reusit sa se impuna. Este drept si cu un serios “ajutor” din partea puterii, care la nivel
central controla în fond resursele. Cert este ca ceea ce ea realizeaza este mult prea putin în
raport cu asteptarile. Mai mult, ea începe sa se si erodeze prin atacurile care apar acum si în
raport cu ea. Cel putin în anumite orase, printre care si Bucurestiul, rezultatele sunt cu mult
sub asteptari. Pe de alta parte, la nivelul comunicarii politice de campanie, ceea ce tematic si
programatic fusese bun, concentrarea în mesajul politic pe problemele oamenilor si
comunitatilor, este abandonat pentru acelasi discurs predominant anticomunist, acuzele cele
mai multe aduse puterii fiind de ordin ideologic. Numai ca daca orientarea sau trecutul de tip
comunist al unor lideri ai puterii puteau sa ne sperie poate cât de cât în 1990, dupa înca doi
ani chiar ca ne lasa indiferenti. Sa ne gândim doar la aspectul extrem de amuzant ca în
dezbaterea televizata dinaintea celui de al doilea tur de scrutin al prezidentiabilelor, domnul
Emil Constantinescu i-a calcat pe urme domnului Ion Ratiu, care în 1990 încercase sa spuna
în principal un singur lucru: ca el ne va aduce democratia, la fel, domnul Constantinescu, se
lanseaza mai multe minute în sir într-o discutie despre ce înseamna de fapt nomenclatura,
lucru care nu interesa, cu siguranta, majoritatea populatiei în acel moment. Se cade de fapt în
pacatul dintâi, al discursului politic nerealist, extremist în continut, e drept nu si în forma, si
total divergent în raport cu dorintele si asteptarile electoratului.
La toate acestea se mai adauga un element esential. Schimbarea radicala a imaginii obtinute
atât de greu la sfârsitul lui 1991. Adica imaginea unitatii opozitiei. Electorii, o sa vedem,

53
prefera partide puternice capabile sa-i poata reprezenta cu adevarat. Pe de alta parte, în afara
sustinatorilor fideli, destul de putini comparativ cu votantii reali, exista si sustinatori
conjuncturali. Acestia se orienteaza pe piata electorala si sunt influentati în primul rând de
tablourile generale pe care le ofera partidele si nu atât de oferta ideologica. Ori aceste tablouri
generale se schimbasera radical. În primul rând unitatea opozitiei pare sa se clatine. Cel mai
important partid al Conventiei Democrate, potrivit alegerilor din 1990, PNL, iese din
Conventie. El doreste propriile locuri în Parlament si nu vrea ca diverse formatiuni fara
perspectiva sa se înfrupte din aura partidului. Pe de alta parte nici optiunea prezidentiala
pentru Emil Constantinescu nu este prea agreata. PNL, prin liderul sau de atunci, Radu
Câmpeanu critica atitudinea monarhista a taranistilor, ca si prezenta UDMR-ului în
Conventie, considerându-le ca handicapuri majore ale aliantei. Si a avut perfecta dreptate.
Unde nu a avut dreptate? Atunci când a crezut ca partidul sau este mai important decât
celelalte. Astfel, putini l-au mai luat în serios dupa marea surpriza dar si rusine de a nu intra în
Parlament tocmai partidul pe care-l conducea. În realitate el sesizase doua din handicapurile
majore ale Conventiei. Atitudinea duplicitara în privinta monarhiei evident nu poate cadea
bine într-o tara cu peste 90% republicani convinsi si cu puternice traditii antimonarhiste în
ultimele decenii. În al doilea rând, era adevarat ca în acea perioada accesul Conventiei la
anumite segmente ale electoratului era complet blocat, data fiind apartenenta UDMR-ului la
Conventie, cu atât mai mult cu cât, perioada respectiva nu fusese una lipsita de tensiuni. Sa nu
uitam totodata ca în zona, atât în Republica Moldova cât si în fosta Iugoslavie existau
conflicte inter-etnice de tip militar, degenerate chiar la stadiul de razboaie civile.
Presupozitiile domnului Câmpeanu, ca si altele, au trecut destul de neobservate, desi partial s-
au adeverit, pentru simplul motiv ca cei pe care îi criticase se aflau în Parlament, iar domnia
sa nu. Evident ca surpriza neintrarii PNL-ului în Parlament a fost una de proportii, mai ales
tinând cont ca partide cotate infim înainte la bursa electorala si absolut noi, precum PSM-ul,
atât de hulit, sau partidul de “ziar”, România Mare, reusisera sa intre în Parlament. În Camera
Deputatilor a reusit sa intre chiar si micutul partid al agrarienilor domnului Surdu (PDAR).
Cum a fost posibil sa nu între PNL în Parlament? Ziaristii, atunci, au gasit o explicatie simpla,
singura vizibila: iesirea din Conventie (care devenise ulterior din România - CDR). Aceasta
este întrucâtva o evidenta, numai ca am putea judeca si exact invers. De ce a pierdut opozitia
20 de procente între februarie si septembrie? Pentru ca a iesit PNL din cadrul ei. În realitate
lucrurile sunt mai complexe. Ambele asertiuni sunt partial adevarate. Greseala care se face
constituie o eroare fundamentala pe care o fac foarte multi politicieni, dar si reprezentanti ai
societatii civile. Ea priveste algoritmul de compunere al aliantelor electorale. Trebuie sa
spunem deci, ca un partid care intra într-o alianta ori primeste ori pierde voturi, dar nici o data
nu le pastreaza identic. Cu alte cuvinte ori creste ori scade. Aceasta pentru ca intrarea în
alianta influenteaza electorii, fie pozitiv, fie negativ, dar niciodata nu îi lasa indiferenti,
tocmai pentru ca starea normala a unui partid nu este în alianta, ci în afara. Teoretic, putem
vorbi si de o egalitate a celor care apreciaza si a celor care sunt împotriva aliantei, egalitate
care ar reduce variatiile la zero. Numai ca acesta este un caz de probabilitate redusa. Intrarea
într-o alianta presupune de fapt o alta componenta identitara, chiar daca apropiata, si deci alte
tipuri de reactii ale electorilor.
Pe de alta parte aliantele actioneaza tendential în sens pozitiv pentru partidele mici, care logic
nu pot decât sa câstige credite, si în sens negativ pentru partidele mari. Un alt factor care
influenteaza acest proces îl reprezinta nucleul de stabilitate al partidelor. Partide cu nuclee de
stabilitate mari (procentul sustinatorilor permanenti) tind sa piarda procente în aliante cu
exceptia cazului când ele sunt axa centrala a aliantei, în timp ce partidele cu nuclee slabe tind
sa creasca atunci când se afla în aliante. Din punctul de vedere al aliantelor trebuie sa
spunem ca, la modul general, ele introduc o simplificare întotdeauna, cel putin asta doresc, a
sistemului electoral. Din acest motiv ele primesc uzual o bonificatie din partea electoratului

54
care apreciaza orice simplificare a pietei electorale. Bonificatia apare ca tendinta a multor
electori de a vota, asa cum am precizat în primele cursuri, în mod polar, pentru putere sau
pentru adversarii acesteia, preferându-se orice structura care se erijeaza în mod clar ca fiind
una din cele doua componente. Este clar însa ca puterea doar în cazuri rare se afla în situatia
de a fi formata din forte diferite sau conflictuale, cum a fost cazul la alegerile locale din
februarie 1992. Opozitia se afla în mod normal în situatia de a lupta dispersat împotriva
puterii. Din acest motiv orice alianta la nivelul opozitiei actioneaza pe principiul bonificatiei
atunci când asa cum o sa vedem ea se afla pe o axa electorala. Problema care ramâne pentru o
alianta este doar aceea de a sugera ca ea este mai puternica decât celelalte.
O asemenea disputa a avut loc spre exemplu, în preajma alegerilor din 1996 si a îmbracat
forma luptei pentru mentinerea sau schimbarea pragului electoral de 3%. Ea merita sa ne
retina un moment atentia. Prima miscare a fost a opozitiei care sustinea ideea unui prag de
intrare în Parlament mai mare, pentru a minimaliza sansele partidelor mici din arcul puterii (în
principal PRM si PSM). Opozitia nu avea sustinatori care sa riste în cazul unui prag de 5%
sau chiar 6%, UDMR-ul având un procent garantat în jur de 7%. La scurt timp însa,
Conventia a realizat ca ar putea pierde chiar ea alegerile. Si nu datorita pragului, cât jocului
politic care ar fi fost generat. Ea fusese slabita în iarna lui 1996 de iesirea unor formatiuni
importante, PL93 si PAC, formatiuni care la ridicarea pragului electoral ar fi fost presate în
mod deosebit de a intra într-o alta alianta, si aceasta nu prea putea fi decât cea formata de PD-
PSDR numita USD. O asemenea alianta marita cu alte doua partide desprinse din CDR cu
siguranta ca ar fi putut primi o bonificatie suficient de mare pentru a intra în competitie reala
cu CDR. Asa ca lupta politica a fost redefinita si Conventia în acord cu puterea a optat tot
pentru pragul de 3%. Cele doua partide mai mici, desprinse din CDR, au preferat sa ramâna
independente si astfel au ramas în afara Parlamentului. Este cazul însa sa revenim în 1992.
Jocul procentelor prezentat a aratat cum procentele obtinute de un partid, într-o alianta, difera
în realitate de cele pe care le-ar putea obtine în afara acesteia. Aceasta tendinta este cu mult
mai semnificativa în situatiile în care alianta este una reprezentativa. Ori CDR era pe de
departe cea mai importanta alianta politica din România. Partidele componente se bucurau
împreuna de bonificatia pe care o acorda electoratul acestui statut. Multi votanti CDR erau
votanti de opozitie, si nu votanti de partid. Cu alte cuvinte ei simpatizau orice formatiune
puternica care lupta împotriva puterii si nu neaparat cu un anume partid. O parte din electori
însa, nu simpatizeaza cu nici un partid component. Ei voteaza simplu cu CDR. Daca luam ca
referinta principalele sondaje pe care le-am amintit, între 1995 si 1997, procentul celor care se
afla în aceasta situatie variaza undeva între 25% si 40%. În fapt aproximativ o treime din
sustinatorii constanti ai CDR sunt votanti exclusivi ai aliantei. Este foarte greu însa a preciza
chiar si pentru cei din celelalte doua treimi daca se considera sustinatori ai partidelor
componente (în primul rând PNT-cd si PNL) chiar si în conditia în care acestea ar iesi din
cadrul aliantei. Mai mult, aproximativ 50% din cei care au declarat ca au votat cu CDR nu au
putut oferi numele nici unui partid din cadrul aliantei. Este cert ca aceasta din urma este mult
mai importanta pentru majoritatea electorilor, comparativ cu partidele componente. Iata de ce
nu numai PNL, ci si oricare partid din CDR, în afara aliantei risca sa coboare dramatic. PNL a
fost formatiunea care a facut gestul fatal. Oricare însa dintre ele ar fi patit exact acelasi lucru.
Imaginea de unitate care se zdruncina, a CDR-ului, a fost însotita în contrareplica de imaginea
puterii care îsi regrupeaza fortele si care apare din nou ca fiind stabila. Am spus mai devreme
ca sciziunea a distrus traditia fostului FSN, aura revolutionara care captase multe sute de mii
de oameni. Nu este însa mai putin adevarat ca sciziunea a avut si o latura pozitiva: ea a facut
sa dispara si esecurile primei puteri legitime din România. Modalitatea a fost una hilara pentru
politicienii opozitiei. Reprezentantii celor doua noi partide, atât PD cât si PDSR, se întreceau
în a face acuzatii la adresa celor care au condus si de a sublinia ca ei nu au fost la putere.
Partidul domnului Iliescu a aruncat toata responsabilitatea pe umerii domnului Roman,

55
considerând, mai mult, ca Guvernul domnului Stolojan este unul intermediar si tehnocrat si
prin urmare ei si partidul lor nu puteau fi decât acuzatori, în timp ce, pe de alta parte,
sustinatorii domnului Roman au considerat ca ei au început reforma, dar prin lovitura de stat,
au fost alungati si de aici toate dezastrele economice care au urmat. Opozitia nu prea a înteles
acest joc la timp. Tematica electorala lansata de ea a bagatelizat aceste explicatii, acuzând de
comunism, neocomunism si de antireformism si pe unii si pe ceilalti. Ceea ce nu întelesese
opozitia era faptul ca electoratul crezuse în buna masura si pe reprezentantii PD(FSN) si pe
cei ai FDSN. Mai mult, de fapt lucrurile nici nu erau departe de adevar. În realitate unitatea de
monolit disparuse cu adevarat, nici unul din partide nu mai era cu adevarat reprezentantul
primei puteri legitime din România. Unele personalitati politice da, dar partidele ca atare nu.
Acestea nici nu mai erau partide revolutionare, ci partide de personalitati si nu mai puteau fi
legate astfel direct si neconditionat de trecut. Nici de Revolutie, dar nici de guvernarea
postdecembrista. Iata principalul motiv pentru care puterea guvernase fara sa se erodeze la
nivelul pe care îl scontase opozitia. Cele doua noi partide obtinând împreuna mai mult de
dublul procentelor Conventiei. Ele nu s-au mai aflat însa niciodata de aceeasi parte a
baricadei. Cei care vor decide structura viitoarei configuratii politice vor fi altii. Câteva
partide mici, dar care împreuna vor putea asigura FDSN-ului majoritatea parlamentara,
PUNR, PRM si PSM vor forma un triumvirat vreme de aproape patru ani, care va garanta
stabilitatea puterii pentru FDSN (PDSR).
Axele principale ale sistemului electoral Ar trebui sa spunem ca odata cu alegerile din 1992
scena politica s-a simplificat radical. Au fost retinute doar patru categorii de forte politice. În
primul rând o axa politica centrala data de cele doua formatiuni principale, PDSR si CDR, o
axa etnica data de UDMR si PUNR, doua partide de coloratura socialista si cu un anume
radicalism, destul de asemanatoare ca sustinere electorala, în anumite limite, asa cum o sa
vedem, PRM si PSM si în fine o forta medie “de jumatatea clasamentului” care nu are griji
privind pragurile electorale, dar care nu este suficient de puternica pentru a conduce. Ea poate
miza doar pe aliante, iar în 1992 acest lucru nu s-a dovedit posibil. Este vorba de PD (FSN).
Acest tablou va ramâne aproape neschimbat si în 1996 cu doar doua mici nuantari, în 1992
mai obtinusera câteva locuri, doar în Camera, si reprezentantii PDAR, iar în 1996 nici ei, dar
nici reprezentantii PSM nu mai obtin locuri. Cele patru zone electorale ramân însa aceleasi.
Trebuie sa ne oprim tocmai din acest motiv asupra lor.
Prima “zona” a sistemului electoral este aceea a axei centrale PDSR (PSD) - CDR. Ea
cuprinde fortele politice principale, singurele care pentru moment pot constitui centre
gravitationale ale sistemului electoral. Ele constituie termenii polarizarii electorale de baza.
Împreuna ele obtin aproape jumatate din numarul voturilor (peste 48%) electorilor în 1992.
Din punct de vedere politic este o disputa neechilibrata pentru ca avem pe de o parte un partid
si pe de alta parte o alianta. De fapt pentru electori distinctia aceasta nu exista. Cei doi poli
sunt perfect compatibili pentru ca efectul de polarizare reduce pâna la zero diferentierile
interne ale CDR-ului. Structura electoratelor celor doua formatiuni, potrivit cercetarilor din
perioada respectiva,11 este destul de diferita. Electorii PDSR provin în general din comunitati
rurale, în special din zona Moldovei si o parte a vechiului Regat. Ei au tendential studii medii
sau inferioare, au un nivel scazut de trai si în general atitudini negative fata de statul minimal
si economia de piata. Electorii CDR se afla în mare parte la polul opus pe toate aceste
variabile. Ei sunt predominant aflati în orase, îndeobste în orasele mari, au un nivel mediu sau
ridicat de viata, au studii medii sau superioare, sunt în general mai tineri, dar în primul rând,
ceea ce este mai important, ei au atitudini pozitive fata de economia de piata si statul minimal.
În cadrul aliantei CDR, preferintele electorilor se orienteaza în primul rând catre PNT-cd. Din
cadrul procentelor obtinute de CDR aproximativ 10 -15 % o formeaza uzual simpatizantii
PNT-cd. Desi este destul de greu de estimat, dat fiind ca nu toti electorii percep clar
componenta politica a aliantelor, estimam ca aproximativ o treime o reprezinta atât cei care
56
voteaza CDR si simpatizeaza si cu PNT-cd, cât si cei care nu sustin clar nici un partid
component al aliantei. Circa o treime sustin diverse alte partide sau formatiuni ale Conventiei.
Câteva procente dintre acestia au preferinte pentru partide care, de fapt, nu mai sunt în
Conventie. Circa 4-5% din votantii CDR o reprezinta electorii radicali care, desi au încredere
în aceasta alianta, sustin în mod clar ca nu au încredere în nici un partid politic (din CDR sau
din afara).
La nivelul discursului politic tematica principala a PDSR-ului este aceea a stabilitatii, a linistii
în tara, a asigurarii macrostabilitatii economice, a corijarii si a îndreptarii dezastrului facut de
fosta putere (cu referire evident la PD). Tematica lansata în discursurile politice ale CDR a
gravitat în continuare în acuze la adresa fostei puteri, desi aceasta pentru multi electori nu o
reprezenta PDSR-ul. Acuzele însa s-au facut de regula la modul general si din nou prioritar pe
teme ideologice, reaparând la suprafata tema anticomunismului si a acuzelor de antireformism
si conservatorism fata de putere. Evident ca tematica a fost nefericit aleasa. În primul rând
tema anticomunismului nu avusese succes cu doi ani înainte si deci era putin probabil sa aiba
acum în 1992, în acelasi timp în care s-au vehiculat si alte subiecte care erau destul de
delicate, precum problema caselor nationalizate, a revenirii monarhiei, a fostei nomenclaturi
etc. Acestea au fost în general prost selectionate sau cel putin prost lansate si vehiculate.
Pe de alta parte tematica lansata de PDSR a fost una care a avut o receptare în general buna.
Tema stabilitatii, a asigurarii linistii într-o tara care trecuse prin mari tensiuni în ultimii ani si
mai ales care se afla înconjurata de tari aflate în razboi civil, a temperarii entuziasmului
reformator al primului Guvern, care evident socase un electorat care avusese putine asteptari
de înrautatire a situatiei din tara. Marile fraude care se produsesera în România
postdecembrista, cel putin în viziunea presei, marile disfunctionalitati aparute în viata sociala
si economica în primii doi ani dupa 1990, au facut ca electoratul sa încline serios catre aceasta
promisiune de reforma linistita, de schimbare lenta, mai putin socanta si dureroasa. În fond
PDSR-ul promitea o schimbare, dorita declarativ de aproape toata lumea, numai ca ea trebuia
sa fie suficient de putin sau poate chiar deloc, dureroasa. PDSR -ul a avut câstig de cauza. Cu
toate acestea nici el si nici CDR-ul nu pot obtine o majoritate absoluta. Din acest motiv
celelalte zone electorale devin extrem de importante.
Despre una dintre acestea am vorbit deja. Este a doua polarizare importanta a sistemului
electoral românesc. Cea de factura etnica. Este vorba de axa PUNR - UDMR. Ea a actionat
îndeosebi “dincolo de munti”. Evident ca în plan strict electoral ea este determinata de
compozitia etnica teritoriala. Preferintele pentru cele doua partide ne intereseaza destul de
putin, mai ales pentru UDMR care are un electorat foarte disciplinat si care voteaza evident pe
principiul apartenentei etnice.
Daca etnicii maghiari voteaza în marea majoritate cu UDMR-ul, românii, din Ardeal în
special, au normal, mai multe posibilitati de optiune. Asa cum am aratat, pentru zonele de
conflict sau cu susceptibilitate a pericolului de conflict inter-etnic, dincolo de aparente, acestia
nu au chiar atâtea optiuni. Ca si caracteristici socio-demografice o mare parte a lor sunt mai
aproape de suporterii Conventiei decât ai PDSR. Este bine stiut ca zona Transilvaniei este una
mai bogata, cu puternice traditii urbane si industriale, cu o anumita deschidere “istorica” spre
modele culturale occidentale. Evident este vorba de o anumita tendinta. Tot o tendinta de
sorginte istorica este aceea a traditiei luptei pentru afirmarea spiritului national, prezenta în
Transilvania cu mult mai puternic decât în oricare alte zone ale tarii. Aceasta traditie de lupta
pentru afirmarea valorilor nationale este una din mostenirile si valorile centrale ale culturii
românilor transilvaneni, în primul rând ale intelectualitatii.
Numai ca, în aceste zone, cel putin în aceea perioada, includerea UDMR în structurile
opozitiei unite a determinat ca un partid corelat, de reactie, PUNR-ul sa acapareze o parte
importata a electoratului românesc din aceste regiuni. În timp ce UDMR-ul a obtinut un

57
scontat procent de 7,4%, PUNR-ul va obtine un neasteptat 7,8 %. Surpriza cea mai mare a
constituit-o ascensiunea extrem de rapida si spectaculoasa a proaspatului lider al partidului,
domnul Gheorghe Funar. Fostul FSN a produs la nivelul populatiei, dupa disparitia sa, mai
multe categorii de electori. Una dintre acestea este a celor cu atitudini puternic conservatoare,
de stânga am putea spune, adeseori etichetati ca nostalgici ai vechiului regim, si care la doi
ani de la evenimentele din Decembrie au început deja sa se poata manifesta public. Ei se
concentreaza în jurul a doua formatiuni, PSM si PRM. Prima a fost mult timp etichetata
public ca si continuatoare a PCR, ceea ce într-un fel a ajutat-o. Eticheta aplicata datorita celor
doi lideri principali ai partidului, fostul Prim Ministru comunist Ilie Verdet, ca si mai celebrul
poet, recunoscut pentru orientarea sa comunista, Adrian Paunescu. A doua formatiune este
însa cu mult mai surprinzatoare. Ea are o orientare de stânga, cu nuantari populiste, dar în plus
lanseaza si un bogat suport tematic national (sau nationalist). Aceste partide ocupa o zona
aproximativ similara. Ea fusese lasata libera si era normal sa apara formatiuni care sa o
revendice. Pentru o tara care a trecut printr-o experienta socialista de aproape jumatate de
secol si cu experiente totalitare pe o durata înca si mai mare este absolut normal ca o parte, nu
foarte mica, a populatiei sa ramâna ancorata în aceasta zona atitudinal -valorica. FSN-ul a
reprezentat initial, programatic, interesele aproape ale tuturor categoriilor sociale. Treptat,
întâi aripa tânara - PD, apoi si noul partid FDSN (PDSR) a contestat, date fiind acuzele
publice care i se aduceau, orice legatura cu zona de stânga sau de extrema stânga a esicherului
politic. Evident ca opozitia, ideologic în pr imul rând, nu putea sa si-o asume. Era normal sa
apara atunci formatiuni care sa reprezinte aceste categorii. Ele, mai mult, se vor bucura de
suportul unor personalitati extrem de cunoscute si mai ales de o publicitate extraordinara
facuta de opozitie. Aceasta a promovat complet nejustificat imaginea celor doua partide prin
acuze sustinute pe perioade mari de timp, mai ales împotriva PSM, dorindu-se si chiar
încercându-se, în afara unor temeiuri cât de cât legale, scoaterea acestuia în afara legii. Lupta
întregii opozitii, care parea pentru electorat, acum în 1992, extrem de puternica, cu micul
partid PSM (si într-o oarecare masura cu PRM) va face sa creasca rapid creditele acestora din
urma. Daca succesul PRM se poate atribui în proportii extrem de mari comunicarii politice,
succesul în alegeri al PSM a fost conditionat în buna masura de campania de atac, total
disproportionata, dusa de opozitie. Aceasta pentru ca, o sa detaliem în alt curs, o lege
electorala de baza spune ca cea mai buna solutie de campanie pentru un partid mic este sa
reuseasca sa-i determine pe cei mari sa-l critice cât mai dur este posibil. PRM-ul, am mai
spus, este la origine un partid de “ziar”. În alti termeni el este un exemplu de partid de
comunicare politica. Este clar ca nu exista decât o singura personalitate cu adevarat
reprezentativa în aceasta formatiune care a reusit, practic cu un partid nou înfiintat, sa intre în
Parlament în timp ce alte partide, cotate extrem de bine nu au reusit. Corneliu Vadim Tudor,
mai mult, va confirma si la alegerile din 1996, când va fi cotat ca a patra personalitate politica
din România. PRM-ul, spre lauda lui, a reusit sa obtina 3,9% voturi în conditiile unei saracii
evidente a resurselor de campanie. În 1992 doar doua personalitati au probat rolul de forte
motrice pe care politicienii pot sau ar trebui sa-l joace în viata politica. Este vorba de domnul
Ion Iliescu care îsi face un partid aproape peste noapte si câstiga alegerile cu el si al domnului
Corneliu Vadim Tudor care, prin arta sa orator ica înainte de toate, va reusi sa aduca în
Parlament o formatiune care este destul de departe în realitate de forta pe care a capatat-o în
acest fel. Si aceasta cu atât mai mult cu cât, liderul PRM, în 1992, nu s-a înscris în cursa
prezidentiala. În fine, un al doilea produs electoral al FSN îl constituie noul FSN, altfel spus
partidul domnului Roman, Partidul Democrat. Prin natura istoriei sale atât de scurte si atât de
bogate, fiind singurul partid din România care experimentase atât pozitia puterii, cât si a
opozitiei, el va ramâne cumva izolat pe scena politica. Am spus chiar mai devreme ca, poate
din acest motiv în primul rând, el va pierde aura initiala a FSN-ului, si va si recunoaste oficial
acest lucru prin acceptarea noii denumiri. El va pierde însa si numerosi simpatizanti. Multi

58
dintre sustinatorii fostului FSN au mers alaturi de Ion Iliescu, si alegerile au confirmat-o, altii
s-au îndreptat catre alte partide de opozitie si doar o mica parte au ramas alaturi. Decizia de a
trimite în campania prezidentiala un necunoscut a determinat si ea o scadere a sustinatorilor
care au interpretat negativ acest lucru, ca si în cazul unei alte formatiuni, PNL. În special
PRM si PSM vor fi, în 1992, împreuna cu PUNR, principalii artizani ai victoriei PDSR. Si
istoria se va repeta, într-o maniera diferita si cu victoria CDR în 1996. Aceste partide relativ
mici din punct de vedere electoral sunt în realitate cu mult mai importante decât pare la prima
vedere. Ele au în primul rând o forta deosebita la nivelul comunicarii politice, acolo unde
foarte multi dintre ceilalti aveau si înca mai au probleme, de asemenea ele ar mai putea fi
calificate si ca partide în primul rând de “impact” si nu de sustinatori. Cu alte cuvinte
influenta lor, ca si a personalitatilor din fruntea lor, nu este una care vizeaza în primul rând
achizitia de sustinatori, cât influentarea sustinatorilor altor formatiuni. Astfel de formatiuni
însa odata ce se pozitioneaza pe o axa electorala pot sa creasca spectaculos, asa cum a fost
cazul în 2000 cu PRM si liderul acestuia Corneliu Vadim Tudor.
Vom întelege mai bine acest mecanism daca vom insista pe primul caz în care actori politici
secundari au jucat un rol central în lupa electorala si acest lucru s-a întâmplat în 1992.
Campania prezidentiala din 1992 a adus în fata electoratului sase personalitati. Pe Presedintele
în exercitiu, domnul Ion Iliescu, pe seful CDR, profesorul Emil Constantinescu, pe
reprezentantul Partidului Democrat, Caius Traian Dragomir, pe liderul PUNR, Gheorghe
Funar, si pe alti doi candidati, oarecum surprinzatori, domnii Ioan Mânzat, un personaj
controversat al CPUN-ului, si pe fostul Prim Ministru al republici Moldova, Mircea Druc.
Tabloul campaniei a fost unul destul de simplu. De la început s-au impus în atentie trei
personalitati. Pe de o parte, absolut natural, domnii Iliescu si Constantinescu, si pe de alta,
mult mai surprinzator, liderul PUNR, domnul Gheorghe Funar. Ceilalti trei sunt cu mult mai
putin importanti si nici nu vor avea o semnificatie în lupta electorala. Pentru aproape toata
lumea era evident ca lupta reala se da între reprezentantul PDSR si cel al CDR. A fost acest
lucru mai putin evident poate tocmai pentru reprezentantii CDR, care într-o anumita parte a
campaniei au început sa se teama pentru locul al doilea, speriindu-se sincer de amenintarea
Funar. Si vom începe cu acesta. Stilul de discurs al domnului Funar a socat pe toata lumea.
Este extrem de direct si de afirmativ. Foloseste exasperant verbul a face la timpul viitor. Pare
a nu avea nici un fel de scrupule si nici modestie. Anunta permanent ca el va fi Presedinte.
Este spontan, critica permanent adversarii si are si un anumit gen de umor, este drept nu prea
rafinat. Umorul sau atinge limitele lipsei de cuviinta, dar pentru multi acest lucru place. El nu
are inhibitiile sistemului totalitar, cele care te obligau în comunism sa nu recunosti niciodata
ca vrei sa conduci, ca doresti puterea. În comunism pentru orice pozitie, cât de amarâta, te
scuzai, sugerai ca nici nu doresti, ca o iei ca o obligatie, o acceptai pentru ca ti se cerea. Era
deci o rusine sa admiti ca vrei pur si simplu sa conduci, ca depinde exclusiv de tine, si sa ai
„nerusinarea” sa consideri ca esti cel mai bun pentru aceasta, sa anunti cu siguranta si emfaza
ca numai tu poti fi câstigatorul. Pentru electoratul român acest lucru era straniu. Numai ca el
se comporta totusi ca orice electorat din lume si este sensibilizat puternic de aceste tehnici
universale de persuasiune. Efectul ineditului potentând si mai mult rezultatul. Urmarea a fost
aceea ca domnul Funar a ajuns, practic dintr-un necunoscut în urma cu câteva luni, a treia
personalitate politica din România, obtinând 10,88% din voturi. Campania domnului
Gheorghe Funar a fost pe de departe cea mai “occidentala” în ceea ce priveste stilul
discursului, mult mai putin în ceea ce priveste continutul. Pentru acest stil însa, o parte din
electorat îl voteaza, în primul rând în Transilvania. Dincolo de succesul reputat, campania
domnului Funar a avut însa si un alt gen de importanta. Domnul Funar a reusit sa submineze
drastic campania adversarului domnului Iliescu, adica a sefului CDR, Emil Constantinescu.
Cu alte cuvinte domnul Funar “joaca” pentru domnul Iliescu. Nu ne referim la un joc politic
de culise, destul de probabil poate, ci pur si simplu la comunicarea politica de campanie.

59
Domnul Funar îl critica si pe Ion Iliescu, însa mult mai putin si fara consistenta. Pe domnul
Constantinescu îl desfiinteaza. Mai mult, ca si în sport, îi pregateste atâtea surprize tactice
încât pe alocuri domnul Constantinescu nu mai stie cu cine se lupta. Greseala pe care o va
face domnul Constantinescu va fi tocmai aceea de a-si risipii resursele si a începe sa-l atace pe
domnul Funar. Doua greseli de fapt. Prima, trebuia evident sa se concentreze doar pe disputa
cu Ion Iliescu. A doua, el este totusi mult prea “stilat” pentru a avea cea mai mica sansa în fata
lui Gheorghe Funar luptând cu „armele” acestuia Lovitura va fi data în meciul decisiv, la
disputa finala a celor sase de la Televiziunea Româna. Mai avusesera loc doua alte întâlniri
finale în zilele dinainte, dar mai putin mediatizate. Una la Radio România Tineret, alta la
cotidianul Adevarul. În ambele domnul Funar a fost extrem de dur cu domul Constantinescu,
care reactionase prost, era depasit se situatie si începuse sa-i fie mult mai frica de domnul
Funar, la disputa finala de la televiziune, decât de domnul Iliescu. În aceste conditii îsi
pregateste o tactica care îi va fi extrem de potrivnica, sa-l loveasca pe Funar. El îsi pregateste
un discurs foarte critic la adresa acestuia însa, surpriza, în timpul dezbaterii televizate,
urmarita de 90% din populatia tarii, domnul Funar este cât se poate de linistit. Acuzele
domnului Constantinescu, care are si nefericita inspiratie sa împrumute pe alocuri stilul
candidatului PUNR, pare complet lipsita de sens. Pe de alta parte stilul nici nu putea sa fie
acceptabil pentru rectorul celei mai importante 107 universitati din România. Efectul însa a
fost mai profund. Impresia care s-a creat a fost aceea ca domnul Constantinescu a renuntat sa
se mai lupte cu campionul, care în mod absolut cert era domnul Iliescu. Paradoxal este faptul
ca la acea dezbatere aproape nimeni nu a atacat pe Presedintele în exercitiu, iar atunci când a
fost atacat, acesta nu a ripostat absolut deloc în mod direct.

Rolul axelor electorale în mecanismul votului

Am insistat în mod deosebit pe anul electoral 1992 în acest curs pentru ca 1992 a fost
momentul în care s-u consacrat cu adevarat axele electorale în sistemul nostru de vot. Desi
polaritati se constituisera si în 1990, doar în 1992 sistemul nostru electoral va începe sa
functioneze normal, adica pe baza principiului organizarii axiale. Aparent situatia dupa
alegerile din 1992 nu este diferita de cea de dupa alegerile din mai 1990 daca ne gândim cel
putin la opozitie. Ce obtinuse opozitia? La prima vedere nimic. Noul tablou politic nu este
mai favorabil decât cel dinainte. Ea nu are nici un aliat în Parlament, are si tensiuni interne
semnificative. Si atât timp cât a trait domnul Corneliu Coposu, arhitectul din umbra al
Conventiei, nici nu pareau foarte posibile aliantele cu singura formatiune care mai era real în
opozitie, PD. La polul opus, PDSR este sprijinit de PUNR, ca si de micile partide PRM si
PSM. Exista un arc al puterii care va ramâne aproape trei ani extrem de stabil. El va garanta
stabilitatea politica si posibilitatea pentru PDSR de a conduce fara probleme deosebite.
În realitate se obtinuse cu mult mai mult. În primul rând opozitia intrase acum într-o cursa
reala si fusese acceptata ca si competitor real. Domnul Constantinescu a fost învins, destul de
clar, numai ca acum ca si adversar real. În 1990 nici domnul Câmpeanu si cu atât mai putin
domnul Ratiu, nu au reprezentat pentru electorat competitori adevarati în cursa electorala.
Domnul Constantinescu s-a aflat pe o axa electorala centrala. La fel CD intra pe o axa
electorala. Chiar si PUNR se raporteaza polar pentru prima data fata de partidul minoritatii
maghiare UDMR. Sistemul axelor electorale începuse sa functioneze.

60
ÎNTREBARI:

1. Cum se explica victoria FDSN (PDSR) în alegerile parlamentare din 1992?

2. Care sunt principalele motive pentru care PNL nu a intrat în Parlament în 1992?
3. Care sunt principalele motive pentru care PSM a intrat în Parlament în 1992?
4. În ce a constat problema pragului electoral în 1996?
5. Care sunt principalele axe electorale în perioada 1992-1996?
6. Care sunt principalele axe electorale în perioada 1997- 2000?
7. Ce este un partid de comunicare politica?
8. În ce situatie rolul partidelor de comunicare politica de mici dimensiuni este major în
mecanismul electoral?
9. Ce diferente sunt între anul 1990 si 1992 din punct de vedere al rezultatelor obtinute de
opozitie?

Cursul 10 Tipologia electoratului

Societatea româneasca în perioada 1992-1996 a început sa se schimbe profund. Marile

miscari studentesti din toamna lui 1995 au fost un indicator al acestor schimbari. Pentru prima
data studentii luptau pentru drepturile lor (sindicale în fond) si nu pentru obiective politice. Ei
se plasau evident într-o stânga politica si nu în revendicata parte dreapta a esicherului politic
în care se autopozitionasera alaturi de opozitie ani de zile. Paradoxul schimbarii. Nu aveam
în realitate decât o intrare în normalitate. De fapt, studentii, dincolo de a fi în primele rânduri
ale luptelor sociale, ei sunt în aproape toate societatile localizabili în zona stânga a spectrului
politic, mai putin în dreapta, si extrem de putin în centru. Studentii reprezinta oriunde, una din
categoriile cele mai critice si mai dispuse la schimbare, o categorie care uzual acumuleaza
frustrari importante. Pretutindeni în lume studentii traiesc la nivele minime de confort, au
aproape permanent un gen de frustrare relativa datorita conflictului dintre aspiratii - si ei sunt
pe departe categoria cu cele mai mari aspiratii - si posibilitatile imediate ale îndeplinirii lor.
Aceasta este una din cauzele majore ale dinamismului, dar si a puterii si entuziasmului lor.
Din toate aceste motive ei sunt situabili si au fost permanent în mod normal, într-o anumita
“stânga revolutionara” a sistemului politic. Iata ca în 1995, în România, ei revin acolo unde ar
fi trebuit sa fie. Fiind cea mai dinamica categorie sociala ei fac primii aceasta miscare.
Ruptura din 1989 a fost una brusca, radicala si violenta. Ea, prin amploarea singulara în tarile
foste comuniste, nu a lasat prea multe sanse suporterilor reali ai valorilor comuniste sau doar
“de stânga”. Radicalismul miscarilor opozitiei din primii ani a facut ca valorile politice ale
trecutului sa fie public permanent contestate.
A aparut astfel un comportament duplicitar la categorii largi ale populatiei. Câtiva termeni
cheie, dar mai ales anumite principii au fost permanent negate si criticate. Comunismul,
socialismul au devenit un fel de “cuvinte urâte” care, numai daca erau rostite atrageau
oprobiul si sanctiunile. Multi români, dupa paradigma comunista a propagandei ideologice, si-
au însusit noul model ideologic. Daca în trecut partidul spunea ca “ceva” este bine, cu totii în
cor trebuia sa declaram acelasi lucru. Daca dupa aceasta se hotara ca totusi nu este bine si noi

61
ne redefineam pozitia si era nevoie sa o exprimam public. Multi ajunsesera la performante
senzationale în ceea ce priveste comportamentul duplicitar.
Aceste achizitii comportamentale au fost utile si dupa 1989. Totalitarismul a trebuit sa fie
înlocuit cu democratia, comunismul cu economia de piata, cu liberalismul sau poate doar cu
social-democratia. Peste noapte am ajuns suporteri ai puterii sau ai opozitiei. Împartirea în
doua tabere nu are însa la început un substrat legat direct de caracteristicile valoric-atitudinale
ale electorilor. Cei mai multi dintre votantii din 1990 erau votanti care se centrau exclusiv pe
putere, deci care sprijineau sau criticau puterea si care nu se raportau la alternative pe scena
politica. Aceasta putere era situata la antipozi. Ea era pe de o parte forta “emanata” din
Revolutie, iar pe de alta parte, pentru alti electori, ea era dimpotriva, continuatoarea regimului
comunist, fiind acuzata tocmai pentru ca se împotriveste schimbarii. Extrem de putini se
raportau la alternativele politice care se conturasera în acele momente. Acestea, pe de alta
parte, imediat dupa Revolutie, nu puteau sa critice puterea decât din “dreapta”, pentru ca
“stânga” nu parea sa fie legitima sau legitimabila.
Numai ca asistam la o situatie curioasa. Multi simpatizeaza cu FSN, atât pentru ca este forta
care este legata de Revolutie, cât si pentru ca este etichetat ca un partid de “stânga”, adica care
nu rupe totusi radical o traditie pe care marea majoritate a populatiei, nu putea sa o
depaseasca. Oficialii partidului nu îsi asuma întotdeauna deschis o asemenea filiatie, unii
lideri chiar o resping vehement. Am aratat în alt curs ca în acest mod o anumita “zona”
electorala ramâne neocupata pe esicherul politic si noi partide aveau astfel cum sa o ocupe si
sa îsi revendice un electorat important. Alegerile din 1992 aveau sa confirme aceste orientari
ale unor segmente ale electoratului românesc. Mai mult, câstigatorul scrutinului îl reprezinta
aripa de “stânga” a Fostului FSN si nu aripa mai liberala.
Formatiunile etichetate uzual ca fiind de “stânga” încep sa fie tot mai acceptate si chiar ajung
sa preia sau sa se afle în cercul puterii. În 1996 succesul electoral va fi 111 însa, nu al
partidelor etichetate ca fiind de stânga, în primul rând PDSR, dar si PSM sau PS, ultimele
doua care nici macar nu pot ajunge în Parlament, ci al fortelor plasate uzual în dreapta, adica
CDR si - într-un fel USD - artizanul unui prim fel poate de liberalism în România lui `90-`91.
Aparent avem o stare normala, fireasca, adica o rotatie la guvernare. Întrebarea pe care putem
sa ne o punem este daca valoric - atitudinal electoratul si-a schimbat opiniile, justificându-se
acest gen de schimbare sau daca s-a întâmplat altceva? Cu siguranta s-au produs schimbari
importante si la nivelul electoratului, însa victoria opozitiei în 1996 a fost asigurata de faptul
ca majoritatea electorilor au votat la fel ca în 1992. Este desigur un paradox, acela ca votantii
de “stânga” pot aduce la putere atât fortele de “stânga”, cât si pe cele de “dreapta”. De fapt
este vorba de o discrepanta, care exista la majoritatea partidelor importante, între comunicarea
politica si actiunea politica. În campania din 1992 FDSN (PDSR) a avut un mesaj electoral
clar de “stânga”, în care protectia sociala si ideea sustinerii rolului semnificativ al statului în
societate au fost elemente definitorii ale campaniei electorale. În practica politica a guvernarii,
partidul nu a fost perceput ca ducând politica propusa în campanie. În campania din 1996, mai
mult, fortele considerate permanent în “dreapta” PDSR -ului, au lansat mesaje politice
apropiate de asteptarile electoratului de “stânga”, ceea ce a bulversat tocmai partidele care ar
fi trebuit sa gestioneze acest gen de propuneri electorale. În aceste conditii “stânga” nu putea
sa faca altceva decât sa supraliciteze oferta CDR, sau sa propuna un alt gen de oferta. Oricum
strategiile alese au fost în cele din urma gresite. Partidele de stânga au fost învinse de o
campanie de “stânga”. Pentru a întelege însa un asemenea mecanism trebuie sa analizam la un
nivel mult mai complex electoratul.

62
Electori si electorate
Este firesc pentru oricine faptul ca oricare partid are anumiti suporteri care apreciaza si
eventual voteaza pentru el, asa cum este la fel de evident ca atasamentul fata de acesta este
extrem de diferit între suporterii în cauza. Este clar ca unii sunt gata sa faca aproape orice le-
ar cere partidul, la fel cum altii pot fi extrem de critici fata de ceea ce partidul le pretinde. Este
iarasi un lucru bine cunoscut faptul ca unii oameni voteaza la toate alegerile pentru aceleasi
formatiuni, în timp ce altii, de la un scrutin la altul se reorienteaza, nu rareori alegând
extremele. Ar mai trebui sa spunem ca exista si votanti stabili, care decid cu foarte mult timp
înainte cu cine vor vota si altii, sa le zicem conjuncturali, care decid cu putin timp înainte.
Exista o mare varietate de diferentieri între electori. În fapt, putem spune ca se pot identifica
mai multe tipuri, în functie de criteriile pe care dorim sa le luam în calcul. Aceasta tipologie a
electoratului ne ajuta extrem de mult în analiza mecanismelor de alegere electorala, pentru ca,
cel putin pentru unele din variabilele luate în calcul, diferentierile la nivelul sustinatorilor
anumitor formatiuni produc o imagine pertinenta asupra formatiunilor în cauza.

Modelul cercurilor concentrice

Prima problema care ne preocupa este aceea a definirii tipului de relatie existenta între
electori si partide, ca si a intensitatii acestei legaturi. Puterea unei formatiuni nu sta cu
siguranta numai în numarul votantilor sai, ci si în profilul socio-demografic pe care acestia îl
au, în tipul de relatie existenta între ei si formatiunea politica pe care o sustin. Cel mai simplu
model al electoratului unui partid sau al unei formatiuni politice este modelul cercurilor
concentrice.
Potrivit unui asemenea model exista mai multe cercuri sau zone de sustinatori în relatie
directa cu gradul “apropierii” acestora de partid. Exista astfel o zona centrala, un prim cerc al
sustinatorilor, care este format din cei pe care îi putem numi activistii partidului. Acestia pot
fi membri formatiunii în cauza, însa pot foarte bine sa nu fie. Principala lor caracteristica este
aceea ca ei se implica activ în activitatile politice ale formatiunii în cauza. Ei constituie forta
vitala a unui partid, deoarece la nivele locale o formatiune se poate dezvolta doar pe baza
activismului acestor simpatizanti, care sunt evident cei mai importanti “propagandisti”,
instrumentele esentiale ale persuasiunii politice la nivel comunitar. Ei au aceasta forta si acest
activism pentru ca nu sunt numai votanti de încredere, ci ei sunt totodata si “legati sufleteste”
de formatiunile în cauza. În anchetele sociologice ei manifesta, în mod obligatoriu, un nivel
maximal al încrederii în formatiunile respective. Daca luam activismul ca o caracteristica
definitorie trebuie sa recunoastem nu numai ca pot exista asemenea simpatizanti care sa nu fie
si membri oficiali ai unei formatiuni, ci si ca pot exista membri de partid care sa nu aiba acest
activism si deci sa nu intre în aceasta categorie. Dimensiunile procentuale ale acestei prime
categorii de electori, chiar si pentru cele mai importante formatiuni politice din România, sunt
extrem de greu de aproximat. Cert este ca ele statistic nu au relevanta în ponderea
electoratului propriu si din acest motiv statistic includem aceasta categorie în urmatoarea. Un
al doilea cerc al electorilor este al votantilor de încredere . Acestia sunt electori care au
încredere deplina într-o anume formatiune. Desi ei nu se implica real în viata partidelor sau în
diferitele actiuni politice declansate de acestea, ei voteaza neconditionat partidul. Pot fi
considerati si votanti “ideologici” pentru ca încrederea lor în formatiune se bazeaza înainte de
toate pe un atasament cu substrat valoric si mai putin pe elemente exterioare, de imagine sau
de conjunctura. Ca si electori ei au o mai mare stabilitate în optiuni decât alte categorii,
deoarece ei voteaza constant cu formatiunea în cauza, aproape fara raportare la mediul
politic, la factorii conjuncturali sau la campania electorala. Ei nu sunt interesati sa desfasoare
o activitate politica, dar sunt interesati de politica si se cred responsabili în a-si asuma roluri
civice. Exista în fine o a treia zona sau un al treilea cerc. Este vorba de votantii de campanie

63
Acestia sunt votanti care nu au o încredere obligatorie foarte mare într-un partid, dar s-au
convins ca din oferta electorala nu pot face o alta alegere. În multe cazuri aprecierea fata de
formatiune este conditionata de un factor exterior. O personalitate politica sau culturala, o
actiune socanta la nivel local, etc. Disparitia acestui factor exterior putând pune în pericol
aprecierile pozitive fata de formatiunea politica în cauza. Acest tip de electori sunt atasati
partidului numai ca ei nu mai sunt niste votanti neconditionati. Uneori au un demers rational
pentru optiunile pe care le fac, adeseori sunt critici în raport chiar cu actiunile politice ale
partidului. Desi sunt caracterizati de o mai mica stabilitate în optiuni, ei sunt extrem de
numerosi, în mod normal fiind numeric cea mai importanta categorie de electori ai unui
partid. Al patrulea cerc este cel al votantilor conjuncturali. Acestia se orienteaza doar în
campaniile electorale asupra unor formatiuni si de regula doar în finalul acestora. Ei se
raporteaza strict reactiv la viata politica si sunt puternic influentati de propaganda din
campanii, în primul rând de disputele directe din finalul acestora. Ei nu sunt votanti
consistenti, ceea ce înseamna ca uzual ei voteaza diferit la cele doua camere, sau la
Presedintie cu reprezentanti ai altor formatiuni decât cele pentru care s-a votat pentru
Parlament. Multi dintre acesti electori se decid chiar în ultimele momente ale campaniei. Un
rol decisiv îl au pentru definirea optiunilor lor, trei elemente. În timpul campaniei ei sunt
influentati de rezultatele publicate ale sondajelor de opinie, la finalul campaniei sunt si mai
impresionati de dezbaterile televizate finale, si tot pentru prezidentiabile, între primul si al
doilea tur sunt din nou influentati de rezultatele publicate în urma primului tur. Despre rolul
pe care îl joaca rezultatele publicate ale sondajelor preelectorale ne este greu sa vorbim pentru
ca evident doar o parte din cei circa 40-45% dintre cei care sunt influentati de campania
electorala, sunt influentati de aceste rezultate. Dintre toti electorii trebuie sa spunem ca în
1996, aproximativ 48% au declarat ca erau hotarâti asupra votului înaintea campaniei, circa
10% s-au hotarât la începutul campaniei (dupa o prima oferta a partidelor), alti 17% au
declarat ca s-au hotarât la sfârsitul campaniei, respectiv 17% au declarat ca s-au hotarât chiar
în preajma votului. În ceea ce priveste dezbaterea electorala televizata trebuie sa spunem ca
în 1996 s-au organizat mai multe asemenea întruniri în principal la trei posturi de televiziune:
Antena 1, PRO TV si TVR1. În ultima saptamâna de campanie dezbaterile televizate între
prezidentiabili au fost urmarite de 67% din electori. Dintre acestia doar 12% au declarat ca si-
au schimbat optiunile în urma vizionarii emisiunilor tv. Raportându-ne însa la întregul
electorat, înseamna ca circa 8-9% din electori sunt influentati de dezbaterile finale. Între cele
doua tururi de scrutin cei doi prezidentiabili ramasi în cursa s-au înfruntat în patru reprize la
trei posturi de televiziune. Audienta acestor emisiuni a fost urmatoarea:

Tabel 10.1 Audienta dezbaterilor finale ale prezidentiabililor la principalele posturi de

televiziune Antena 1 25% ProTV 30% TVR 61%

Dintre cei care au urmarit emisiunile (cel putin una dintre ele) circa 10% au declarat ca si-au
schimbat optiunea de vot, 6% declarând ca nu erau decisi înainte, iar 4% declarând ca în urma
vizionarii si-au schimbat optiunea avuta initial. Exista evident o asemanare importanta în
comportamentul de alegere între cele doua scrutinuri. Prin urmare putem spune ca la nivelul
electoratului din România circa 10% dintre electori sunt influentati de dezbaterile din finalul
campaniei. Este la fel de important si faptul ca aproximativ jumatate din electori sunt electori
de încredere si activisti ai partidelor, asupra carora campaniile electorale nu actioneaza în
directia redefinirii votului. Dintre acestia activistii partidelor reprezinta totusi o minoritate.
Aceasta diferentiere pentru managerii de campanie conteaza însa mai putin, importanta fiind
cealalta jumatate, cea care poate fi câstigata sau pierduta în campanie.

64
Raportându-ne la întregul electorat atunci aria de cuprindere a cercurilor de electori ar fi
urmatoarea: Tabel 10.2 Structura modelului cercurilor concentrice si estimarile acestora
Activistii inclusi în categoria urmatoare Electorii de încredere 45-50% Electorii de campanie
30-35% Electorii conjuncturali 10-15%.
Este evident ca ne-am raportat prioritar la cei care voteaza, dar aproximativ un sfert din
populatia cu drept de vot, pâna la o treime nu voteaza. Dintre cei care nu voteaza o parte, pâna
în zece procente, nu merg la vot din motive obiective (sau accidentale). Restul invoca diferite
alte motive, dar numitorul comun îl reprezinta lipsa de interes fata de actul electoral. În
procentele prezentate mai devreme exista integrati circa 1% din electori, care au declarat ca
vizionarea dezbaterilor te levizate i-a influentat în directia renuntarii de a se prezenta la vot.
Este important si un alt aspect. Datele prezentate au semnificatie la nivelul întregului
electorat, formatiunile politice însa difera substantial între ele în ceea ce priveste structura
electoratului propriu. Cel mai important este electoratul stabil, sau de încredere, cel care îsi
mentine aceeasi atitudine fata de formatiune cel putin un ciclu electoral. Acest electorat,
exprimat procentual reprezinta limita minima “garantata” a stabilitatii politice a unei
formatiuni, limita care ramâne constanta o perioada mare de timp. Din electoratul
formatiunilor parlamentare ponderea nucleelor de stabilitate sau de “încredere” este
urmatoarea:

Tabel 10.3 Ponderea electoratului stabil pentru principalele formatiuni politice parlamentare
CDR 23% UDMR 55% PDSR (PSD) 58% PUNR 7% PD 4% PRM 12% Procentele
reprezinta ponderi din electoratele propri

Se observa usor ca cele mai stabile formatiuni sunt PDSR (PSD) si UDMR. Este oarecum de
asteptat daca ne gândim ca PDSR (PSD) practic nu a înregistrat o cadere semnificativa din
punct de vedere al preferintelor electorale, pierzând alegerile o singura data în 1996 mai
degraba prin jocul rezultatelor sau al pierderii companionilor care îi asigurau majoritatea
parlamentara. În cazul UDMR-ului explicatia este mult mai simpla având un vot de tip etnic.
Daca plecam de la rezultatul alegerilor din 1996 si de la declaratiile postelectorale asupra
acestora si luam în calcul procentele indicate în tabelul anterior, atunci putem defini limitele
minime sub care formatiunile respective nu pot coborî într-un scrutin electoral. Pentru a
efectua un asemenea demers vom lua în calcul nu doar o componenta temporala, stabilitatea
în timp a orientarii electorilor catre o anume formatiune, ci si o componenta valorica ce
exprima perceptia pentru electori a relatiei lor cu formatiunea. Cu alte cuvinte ne intereseaza
ponderea din electoratul unui partid a celor care se considera deosebit de “legati sufleteste” de
acesta.
Daca luam în calcul surplusul de procente pe care un partid l-a obtinut prin comparatie cu
nivelul minim garantat atunci putem, în manierea opusa, sa judecam dinamismul
formatiunilor respective, dinamism care exprima întotdeauna abilitati speciale la nivelul
propagandei si comunicarii politice. Din acest punct de vedere PD-ul sau PRM au o pozitie
net superioara, dar si CDR-ul se distanta de PDSR, fiind în fapt mai dinamic prin faptul ca a
obtinut un procentaj important în 1996. Ce ne mai poate spune aceasta analiza postelectorala
efectuata în 1996-1997 prin raportare la o perioada de un ciclu electoral? În primul rând ca
Partidele cu stabilitate mica si care depind de comunicarea politica sunt pasibile de a pierde
sau de a câstiga în functie de masura acestor performante. Spre exemplu PUNR-ul cu cel mai
mic procentaj de stabilitate în 1997 avea rapid sa iasa de pe scena politica, în timp ce
România Mare avea sa creasca spectaculos datorita comunicarii politice promovate în toata
aceasta perioada. Pe de alta parte CDR s-a autodizolvat în preajma alegerilor din 2000 lasând

65
un pol al axei electorale liber. Acesta a fost preluat partial de catre PNL si PRM. Preluarea
electorilor din aceasta zona s-a realizat însa diferit. Pe de o parte PNL-ul preia electori prin
„legitimarea” de continuator al partidului polar PDSR-ului, iar pe de alta pare PRM preia
electorat pe baza comunicarii politice pe care o realizeaza în special în 2000.
Modelul cercurilor concentrice poate sa ne reprezinte corect structura electoratului unui partid
în primul rând pe baza criteriului distantei sociale între partid si diversele categorii de
sustinatori. Este cert însa ca pe masura ce dorim sa utilizam si alte criterii vom nuanta acest
model si vom construi chiar alte posibile tipologii.

Electorate de partid si de personalitati

O prima noua tipologie pe care am putea sa o utilizam ar fi tocmai aceea data de diferenta
între partidele care sunt sustinute datorita unei sau unor personalitati de marca, care
influenteaza decisiv votantii partidului si partidele care sunt preferate pentru propria lor
imagine, traditie sau ideologie si care contribuie, ele însele, la cresterea procentelor acordate
liderilor formatiunilor în cauza Distinctia cu care operam are o dimensiune teoretica
semnificativa, fiind credem evident faptul ca în realitate este extrem de greu sa poti distinge în
cadrul unei analize cauzale între variabilele “partid” si “personalitate”. Chiar daca la nivel
individual acest lucru este greu de transat, la unul statistic lucrurile se prezinta cu totul altfel.
Daca luam în calcul, într-o asemenea analiza, preferintele electorilor pentru anumiti candidati
la Presedintie sau pentru diversi lideri politici si totodata preferinta pentru partidele a caror
reprezentanti sunt acestia vom observa indici de corelatie între aceste voturi extrem de diferiti.
Nu este însa foarte simplu de facut o analiza, dat fiind faptul ca, în cazul aliantelor cel putin,
lucrurile se prezinta destul de complicat.
Iata de ce un partid care nu arunca personalitati importante în lupta electorala, la diverse
nivele, nu are sanse sa câstige, pentru ca este perceput, din start, ca fiind învins. Ce
diferente ar putea fi între cele doua tipuri de formatiuni politice? În primul rând unele de
ordinul stabilitatii. Formatiunile care au majoritar votanti de partid au o mai mare stabilitate,
ele fiind rezistente, atât la capriciile electoratului, cât si la pericolul pierderii personalitatilor
respective. Asa cum o sa vedem însa, ele nici nu pot atrage un foarte important electorat,
pentru ca în sistemul electoral românesc ca si în multe alte locuri în lume, rolul
personalitatilor este unul vital pentru un partid, mergând pâna la colapsul acestuia în anumite
momente decisive. Într-o oarecare masura decizia de a nu propune proprii lideri sau pe cei
mai importanti la prezidentialele din 1992 a facut ca cel putin doua partide sa piarda în mod
deosebit. Este vorba de FSN care nu-l propune pe cel mai important dintre liderii sai, domnul
Roman, dar mai ales de PNL care nu va reusi nici macar sa mai intre în Parlament. Ideal este
deci ca o formatiune sa aiba ambele categorii de votanti, în primul rând unii de partid, iar mai
apoi la acestia sa se adauge si votantii anumitor personalitati.

66
ÎNTREBARI:

1. La ce se refera paradoxul schimbarii în alegerile din 1996?

2. Care sunt efectele si originile comportamentului duplicitar în privinta exprimarii opiniilor?
3. În ce consta modelul cercurilor concentrice?
4. Cum pot fi analizate ponderile procentuale ale fiecarui cerc din modelul cercurilor
concentrice?
5. Cum se poate masura electoratul stabil?
6. Care este tipologia electoratului stabil?
7. Electoratul minim si factorii de influenta asupra acestuia
8. Ce sunt si cum se masoara electoratele de partid?
9. Ce sunt si cum se masoara electoratele de personalitati?
10. Ce rol au personalitatile politice în mecanismul electoral?

Cursul 11 Stabilitate si dinamica electorala.

Modelul cercurilor concentrice a presupus o distanta sociala variabila între o formatiune

politica si sustinatorii ei. Daca acestui model îi dam o dimensiune temporala vom avea si o a
doua scala de apreciere în termeni de stabilitate si de dinamica. Se pune deci, nu numai
problema distantei sociale între partid si electori într-un anumit moment, ci si într-o
perspectiva temporala.
Din punct de vedere metodologic stabilitatea optiunilor electorale poate fi exprimata doar prin
constanta în vot a electorilor, evident plecându-se de la datele pe care subiectii le furnizeaza
în raport cu propriile lor comportamente de vot trecute. Acceptând deci singura metodologie
posibila, întâmpinam un important handicap, cel al redefinirii sistemului politic, care face ca
analizele sa nu permita pentru moment o dimensiune mai mare de un mandat. Dar chiar si cu
aceste dificultati putem totusi diferentia cele mai importante partide din punctul de vedere al
tipului de stabilitate a electoratelor care le sustin.
Acest gen de interpretari au fost efectuate în cursul precedent, pentru ca electorii de încredere,
de campanie sau cei de conjuncturali, au comportamente de vot specifice la diferitele
scrutinuri electorale. Am aratat în paragraful respectiv ca din votantii care au declarat ca au
votat cu CDR în 1996 circa 23 % sunt cei care au declarat ca au votat la toate alegerile cu
aceasta formatiune, în cazul PDSR, acestia erau circa 58%, în cazul PD doar 4%, al UDMR-
ului 55%, al PRM 12%, iar al PUNR-ului 7%.
Ce semnificatie ar putea avea aceste diferente? În primul rând ar trebui spus ca ele sunt
orientative si nu pot avea o relevanta semnificativa în afara limitelor demersului statistic, dar
si metodologic, prin care au fost produse. Este însa clar ca 124 exista anumite nuclee de
stabilitate în jurul partidelor, care sunt date, asa cum am aratat, de votantii de încredere si din
activistii formatiunilor în cauza. Nu trebuie însa sa consideram ca un procent mic al acestei
categorii stabile ar însemna absenta totala a votantilor de încredere, ci pur si simplu faptul ca
formatiunea în cauza este extrem de dinamica si ca a trecut, cel mai probabil prin mutatii
semnificative si eventuale repozitionari pe esicherul politic.

67
Nu este asadar întâmplator faptul ca un partid precum PD are un electorat atât de putin stabil.
În primul rând acest partid a fost primul partid din România care a facut un ciclu electoral
complet. A fost la guvernare, apoi în opozitie, iar mai apoi din nou la guvernare, ori pentru
sistemul electoral românesc, care nu are înca o experienta semnificativa în ceea ce priveste
rotatia la guvernare, aceasta situatie a fost destul de stresanta pentru multi electori. Pe de alta
parte PD a fost perceput ca un partid al Revolutiei, pe când se numea FSN, ca un prim partid
liberal prin politica sa din 1990 si 1991, când pentru cei mai multi dintre noi liberalizarea
preturilor era un fel de liberalism, ca un partid social-democrat, ca o alternativa de stânga în
anumite privinte si am putea continua. Mesajul, dar si actiunile politice, înalt aplaudate sau
contestate, au facut ca putini electori sa se poata identifica întru-totul cu acest partid pe o
perioada mare de timp.
Ce poate sa însemne ca un partid are un nucleu de sustinatori stabili redus - la limita extrem
de redus? În primul rând faptul ca acesta este un partid dinamic care poate sa urce, dar si sa
scada dramatic în optiunile electorale. Este vorba de partide care ar trebui sa aiba campanii
electorale pertinente pentru a aduna sau doar a retine electorii. Diversi factori conjuncturali
pot avea firesc un efect extrem de important asupra formatiunilor în cauza. Sa luam doua
cazuri apropiate. Unul din 1996 si altul din campania din 2000. Dupa campania locala din
1996, atât liderul PD, cât si partidul ca atare (în fapt alianta USD), au în special în lunile iulie
si august si partial la începutul campaniei electorale pentru alegerile generale, cresteri
deosebite. Mai mult, analistii, în perioada respectiva, au anticipat chiar intrarea posibila a
domnului Roman în turul al doilea al prezidentialelor. În final, atât domnul Roman, cât si
USD vor scadea semnificativ fata de aceste estimatii si vor obtine rezultate destul de
asemanatoare cu cele obtinute în 1992 sau, si mai apropiat, ca înaintea campaniei electorale
locale. De ce a crescut si de ce a si scazut USD, ca si domnul Roman, atât de spectaculos?
Explicatia sta desigur, în structura electoratului acestui partid si într-o anumita masura este de
asemenea si un efect al legii polarizarii. Campania dinaintea campaniei (între cele doua
scrutinuri) a fost una reusita. USD, cu rezultate locale bune si chiar foarte bune în anumite
zone ale tarii, pare din ce în ce mai puternic. El propune o alternativa reala pentru cei foarte
multi, care nu mai sunt multumiti de PDSR dar, nu vad nici în CDR o alternativa reala.
Alianta însa va gresi în strategia electorala cum va gresi si în continuare în primele luni dupa
schimbarea puterii din România la sfârsitul lui 1996. Greselile din campanie vor fi oarecum
estompate de catre rezultatul alegerilor din 1996. Desi practic partidul avusese rezultate
asemanatoare cu cele din 1992, acum, prin jocul politic postelectoral, alianta domnilor
Cunescu si Roman devine una câstigatoare. Domnul Roman ajunge Presedintele Senatului, iar
numerosi lideri ai aliantei în structurile noului Guvern. Aceasta situatie ascunde în continuare
greselile grave de strategie politica - si în primul rând electorala- pe care alianta le facuse
sistematic din septembrie 1996 si pe parcursul aproape al întregului an 1997. Despre ce este
vorba? Simplu spus, alianta a încalcat o lege electorala de baza, cea a polarizarii. Partidul a
avut numerosi suporteri, în vara lui 1996, doar atunci când formatiunea ameninta serios (la
nivelul perceptiei sociale) de a intra pe axa electorala centrala, preluând una din cele doua
pozitii principale ale acesteia. Parea sa aiba sanse reale de a câstiga si oamenii au sustinut
“noua” formatiune. Dar ce a facut USD-ul? Exact ceea ce electorii nu se asteptau într-o
campanie electorala. Au preferat singuri sa iasa din aceasta polaritate de baza si chiar sa
recunoasca ca nu este locul lor acolo. Din ratiuni poate altfel corecte, USD-ul a preferat o
campanie nonreactiva, “corecta” cum au numit-o oficialii partidului, centrata pe probleme si
nu pe atacuri, pe solutii si nu pe acuze la adresa altora. Cine le spusese liderilor USD ca asta
doream noi electorii? Probabil consilieri de o îndoielnica competenta. În tabloul politic din
toamna lui 1996 USD-ul a fost una dintre cele mai pasnice formatiuni, tocmai atunci când ei
trebuiau sa fie cei mai duri si mai critici. Probabil ca în calcule au stat doua considerente
majore. Mai întâi dorinta de a nu reactiona precum permanentul si istoricul de acum adversar,
68
PDSR-ul, de a arata probabil un alt stil de propaganda. Mai grav însa, va actiona un al doilea
factor. Statutul ambiguu al partidului pe scena politica româneasca. Am mai spus, PD-ul a
avut câtiva ani un statut extrem de curios. Era acuzat foarte dur de putere, era politic clar
împotriva acesteia numai ca celelalte partide de opozitie nu-i recunosteau acelasi statut de
opozant. Evident ca si o parte a electoratului se raporteaza mai mult ca la un partid adversar al
domnului Iliescu, decât ca la un autentic partid de opozitie. Aceasta presiune a facut ca
partidul sa comita cea mai importanta greseala. Daca în campania proprie s-a raspuns cât de
cât unora din atacurile PDSR-ului, unele dintre acestea fiind foarte profesionale, nu s-a
reactionat absolut de loc fata de CDR si liderii acestuia, chiar si atunci când acestia au facut
diverse remarci critice la adresa USD. Teama de a nu ataca opozitia, pentru ca s-a dorit atât
de mult sa se obtina acest calificativ, a inhibat probabil raportarile critice fata de CDR. Nu
acestea pot fi însa asteptarile electoratului, si atât timp cât electoratul stabil al acestei
formatiuni are “dimensiuni” foarte reduse, scaderea spectaculoasa în preferinte avea sa vina.
Absenta discursurilor critice, în special fata de CDR, a transformat USD-ul dintr-un partid
rival, un competitor absolut îndreptatit la locul întâi, într-un simplu suporter al celor care se
afla în arena principala. În loc sa accepte rolul principal pe scena politica, prin campania dusa,
USD s-a apropiat doar de cel de “fan” al CDR. Acest tablou a capatat si mai multa consistenta
dupa alegeri, desi evident a fost mascat de succesele politice ale negocierii postelectorale.
La nivelul electoratului, Partidul Democrat a confirmat imaginea de sustinator al puterii,
ocupând practic un rol cunoscut, acela pe care îl avusesera partidele mici în vechea
administratie. Evident ca în aceste conditii este normal ca un partid sa scada ca popularitate
întâmplându-se ceea ce s-a si întâmplat, PD ajungând în septembrie 1997 la doar 5% optiune
de vot (la care mai putem adauga 2 procente specificate pentru USD), iar domnul Roman la
6%. Logistica propagandei USD a fost eronata în campania electorala din 1996 si a continuat
sa fie si în 1997. Lucrurile se vor schimba abia la începutul lui 1998, când partidul, din nou
într-o perioada foarte scurta, va creste spectaculos, în urma unei crize politice profunde pe
care el a provocat-o în societatea româneasca. Al doilea caz asemanator, dar cu efecte opuse
îl avem în anul electoral 2000. De data aceasta un alt partid sugereaza prin campanie si
mesajele politice lansate ca este un adversar important în lupta electorala. Este vorba de PRM.
De data aceasta posibilitatea de a intra pe axa centrala electorala a fost valorificata atât de
liderul partidului, domnul Corneliu Vadim Tudor. Cât si de PRM. Acest proces s-a realizat
mai mult, într-o perioada optima si anume nu înaintea campaniei, ca în 1996, ci chiar în
timpul acesteia, în special în perioada ultimelor 10 zile de campanie, perioada care este una
critica si implicit foarte importanta pentru propaganda electorala. Fenomenul PRM a dus la o
crestere spectaculoasa (dublul numarului de procente în ultima parte a campaniei) ca urmare
exclusiva a actiunii principiului axelor electorale, în care PRM-ul s-a deplasat de pe axa
electorala etnica pe axa electorala centrala.

Electoratul activ si electoratul reactiv.

Daca ne aducem aminte de tipologia votantilor facuta din punctul de vedere al raportarii la
putere sau opozitie, din primele cursuri, remarcam si o alta importanta diferentiere între
diversele categorii de electori. Am spus atunci ca legea polarizarii este o lege electorala de
baza, care simplifica perceptia si reprezentarea fiecarui sistem electoral. Aceasta lege face ca
sistemul electoral sa fie structurat pe câteva axe posibile, având fiecare doi termeni extremi.
Cea mai importanta axa fiind desigur aceea între putere si opozitie. Actiunea acestei legi este
principala cauza a mecanismului potentator al aliantelor politice asa cum am vazut, dar, în
aceeasi masura, si a oricaror partide care pot sa se pozitioneze clar ca unul din termenii
extremi pe oricare din aceste axe. Acesta este si cazul partidelor de factura etnica sau al celor
etichetate ca extremiste. Aceasta înseamna ca avem votanti care se orienteaza pe esicherul

69
politic în functie de diversele polaritati pe care le recepteaza, în primul rând pe axa putere-
opozitie. Polaritatea introduce un nou element important si anume reactivitatea. Electorii pot
asadar sa voteze activ sau reactiv. Ei deci pot sa se centreze exclusiv pe partidul în care au
încredere, dar la fel de bine se pot centra si pe adversarul sau adversarii cei mai importanti ai
acestuia. În modelul prezentat în paragraful anterior am considerat practic un singur tip de
votanti, cei activi. Modelul presupunea o raportare exclusiva la propriul partid. În realitate
exista multi electori care voteaza strict reactiv. Acestia sunt foarte putin satisfacuti de oferta
electorala a celor cu care voteaza, însa si-au exprimat votul pentru acea formatiune ca reactie
fata de o alta, sau fata de un alt candidat. Butada posibila ar putea fi aceea “oricine, dar nu
asta!”. Este întrucâtva un caz limita. În unele situatii optiunea pentru un partid sau
personalitate are atât valente reactive, cât si active, problema fiind mai degraba cea a
prevalentei unuia dintre acesti factori. Daca ar fi sa estimam ponderea votantilor activi si a
celor reactivi ar trebui sa ne referim din nou la atitudinile negative în raport cu oferta
electorala. Ne intereseaza însa în pr imul rând atitudinile negative fata de oferta alternativa pe
aceeasi axa electorala. În mod normal aceasta ar trebui sa fie si cea mai consistenta atitudine
negativa dintre toate. Vom exemplifica acest tip de analiza asupra electoratului
prezidentiabililor în 1996. Din electoratul care l-a votat pe Ion Iliescu 18% au o atitudine
declarat ostila fata de Emil Constantinescu, 10% fata de Gyorgy Frunda si câte 6% fata de
Petre Roman si Adrian Paunescu, restul procentelor nefiind semnificative. În cazul votantilor
lui Emil Constantinescu 33% sunt ostili fata de I. Iliescu, 8% fata de A. Paunescu si C.V.
Tudor, respectiv câte 5% fata de G. Frunda si Gh. Funar. În cazul lui Petre Roman circa 30%
se raporteaza negativ la E. Constantinescu, 18% la G. Frunda si 11% fata de A. Paunescu. În
situatia celui de al patrulea clasat în cursa electorala, domnul Corneliu Vadim Tudor,
atitudinile negative sunt mult mai dispersate, fiind de fapt un indiciu ca nu ne aflam pe o axa
centrala. Reactiile negative sunt prezente la apr oximativ câte 11 procente fata de I. Iliescu si
G. Frunda, respectiv câte 9 % fata de E. Constantinescu si P. Roman. În mod normal o
analiza calitativa ar putea sa ne permita depasirea acestui nivel statistic în care putem estima
electoratul reactiv, în primul rând prin atitudinea ostila exprimata pentru formatiunile de pe
axa centrala (considerate rivale). Votantii reactivi sunt prezenti în numar mai mare la Emil
Constantinescu decât la Ion Iliescu (avem reactivitate dubla pe axa centrala în cazul elector
ilor lui Constantinescu).
Am mai putea sa luam în calcul si un alt aspect. În cazul PD-ului se poate observa usor ca
atitudinile reactive au fost extrem de reduse si oarecum îndreptate doar într-o directie a axei
centrale, catre PDSR, circa 30 % si doar 4 % în raport cu domnul Constantinescu, acesta fiind
printre altele si un efect al campaniei electorale deficitare.
Prin urmare, oricare partid se înscrie pe o axa a sistemului electoral si reuseste sa se impuna
ca unul din termenii polari ai acesteia va primi o “bonificatie” electorala prin simplificarea
tabloului electoral. Cu alte cuvinte doua partide care functioneaza în regim polar vor avea un
rezultat mai bun decât daca s-ar afla în afara unei axe electorale. Acest efect potentator se
produce însa, doar daca se respecta o alta lege electorala de baza. Am prezentat-o într-un alt
curs si ea spune ca un candidat singur este mai puternic decât mai multi, daca acestia se afla în
aceeasi zona a spectrului politic, si ar mai trebui sa spunem generalizând, ca legea se refera
inclusiv la partidele politice si nu numai la personalitatile care conduc aceste partide.
Electoratul doreste un singur candidat, personalitate sau partid într-o anumita parte a
esicherului politic, si cu cât acestia sunt mai multi, cu atât ei vor obtine individual mai putine
voturi decât ar fi obtinut un candidat respectiv un partid, singur. Aceasta înseamna ca mai
multe partide liberale înseamna mai putin liberalism, mai multe partide socialiste sau social-
democrate înseamna mai putin socialism respectiv social democratie. Si aceasta pentru ca, un
corolar al aceleiasi legi spune ca, o anumita “zona” a sistemului electoral, este cu atât mai
bine reprezentata cu cât exista mai putine partide care o ocupa, evident cu exceptia valorii
70
minime care este zero. Explicatia unei asemenea situatii este data de faptul ca o parte
semnificativa a electorilor sunt “reactivi” si nu activi, deci ei voteaza cu o anumita formatiune
ca reactie la actiunile si mesajele politice lansate de un alt partid considerat adversar. Ori în
masura în care ei nu sunt centrati pe o formatiune anume, reactivitatea lor îi orienteaza
nediferentiat catre partidele din zona perceputa ca polara formatiunii fata de care ei
reactioneaza. Daca toti electorii ar fi de tip activ, adica s-ar centra pe oferta partidelor pe care
le sustin, votul lor nemaifiind o reactie fata de adversari, atunci aceasta lege nu ar mai actiona.
În astfel de conditii efectul potentator al aliantelor ar fi minimalizat sau chiar el ar putea sa
induca efecte contrare, adica o scadere a procentelor obtinute. Acest tip de proces a influentat
de altfel si campania electorala prezidentiala din 2000, când domnii Theodor Stolojan si
Mugur Isarescu se plasau în realitate în exact aceeasi zona electorala si si-au împartit
nediferentiat voturile reactive fata de liderul PDSR Ion Iliescu. Dar si PRM-ul a anihilat total,
în perioada 1997-2000, partidul cu care o vreme a împartit aceeasi zona etnic-nationalista,
PUNR si putem gasi si alte exemple în istoria electorala postdecembrista.

INTREBARI:

1. Cum pot fi masurate stabilitatea si dinamica electorala a unei formatiuni politice sau a
unei personalitati?
2. Ce înseamna ca o formatiune politica este dinamica din punct de vedere electoral?
3. Cum poate influenta sistemul axelor electorale dinamica electorala?
4. Care este raportul dintre electoratul activ si cel reactiv?
5. Care este rolul pozitionarii zonale multiple sau individuale în privinta eficientei
campaniilor electorale?
6. Cum a functionat competitia electorala din 2000, pentru prezidentiale, între T.Stolojan si
M. Isarescu?

Cursul 12 Convergenta si divergenta în sistemul electoral românesc

Asa cum am precizat de mai multe ori pâna acum, aproape orice elector are în realitate mai
multe preferinte politice si nu una singura, preferinte care, la nivel individual, pot fi
consistente sau contradictorii. Pe de alta parte am aratat ca electorii, datorita legii polarizarii
în primul rând, sunt, în foarte multe cazuri, votanti reactivi, ori aceasta înseamna ca ei îsi
reprezinta permanent adversari în raport cu care concep întreaga lupta electorala. Daca este sa
ne raportam nu la nivelul individual, ci la cel al sistemului electoral ca atare, atunci vom
descoperi mai multe tipuri de structuri. Ele definesc convergenta si divergenta sistemului
electoral.
Cu alte cuvinte este vorba de compatibilitatile si incompatibilitatile pe care electorii le percep
în relatiile lor cu partidele. Daca de exemplu trecem de optiunea propriu-zisa a votului si ne
raportam la doua situatii ipotetice, date pe de o parte de comportamentul ipotetic de vot care
ar fi fost exprimat daca partidul sau personalitatea cu care s-a votat nu ar fi existat (obtinând o
a doua si chiar o a treia optiune) sau, pentru surprinderea divergentei, de respingerea totala a
unor personalitati sau partide (exprimând actorii politici cu care nu s-ar fi votat în nici un caz),

71
obtinem un tablou al compatibilitatilor, dar si al disparitatilor, sistemului electoral. În acest
mod reusim sa estimam doua categorii de electori. Pe de o parte categoria votantilor de
rezerva sau ascunsi, iar pe de alta parte putem da o estimatie a votantilor reactivi.
Votantii de rezerva îi denumim astfel pentru ca ei nu voteaza formatiunea respectiva dar, într-
o oarecare masura, sunt simpatizantii acesteia. Este evident ca actul propriu-zis al votului nu
ne intereseaza în acest moment, mai ales în perspectiva 132 a ceea ce ar putea sa tina de
accidental - si un votant de încredere poate lipsi de la vot - problema este ca acesti electori
voteaza pentru o formatiune, dar simpatizeaza si altele pentru care ei pot sa fie considerati ca
votanti ascunsi sau de rezerva. Ei decid între acestea înaintea votului sau în alte situatii, au o
simpatie fata de un partid, chiar daca voteaza constat cu un altul pe care îl simpatizeaza însa
mai mult. Aceasta categorie de simpatizanti este importanta pentru ca ea defineste câmpul
de contingenta al sistemului electoral. Corelat cu acest câmp avem unul de divergenta, care
ne ofera antipatiile si polaritatile fundamentale ale sistemului electoral. Acesti votanti de
rezerva pot îndeplini real o asemenea functie si din acest motiv ei pot fi un rezervor important
de sustinatori pentru un partid. Pe de alta parte aliantele politice ar trebui, la rândul lor, sa tina
seama de aceste câmpuri de divergenta si convergenta ale sistemului electoral. Al doilea vot,
care nu exista ca optiune reala posibila niciodata, si care chiar si în sondaje nu este uzual
prezent ca alternativa, este în masura sa ne sugereze un tip de orientare pe care o au electorii
unui partid. Aceasta orientare este adeseori extrem de curioasa comparativ cu ceea ce oficialii
partidelor cred, pentru ca uneori, ea este îndreptata chiar spre adversarii formatiunilor
respective. Câmpul de convergenta electorala ne permite analiza electoratelor partidelor ca
electorate de rezerva. În maniera inversa putem studia electoratele partidelor si din punctul de
vedre al divergentelor acestora în raport cu scena politica. Chestionând subiectii care au facut
o optiune în legatura cu formatiunea sau candidatul pe care nu l-ar vota sub nici o forma vom
obtine un câmp al divergenConvergenta si divergenta pot fi surprinse si într-o maniera
diferita, prin acceptarea sau neacceptarea anumitor aliante la guvernare. Potrivit unui
asemenea criteriu, imediat dupa alegerile din 1996, adica înaintea formarii aliantelor cu care
s-a pornit guvernarea dupa alegeri, electoratul considera ca fiind acceptabile, respectiv
neacceptabile urmatoarele tipuri de aliante politice ale formatiunii câstigatoare.
În analizele calitative pe care le-am efectuat atât în acea perioada cât si dupa, o idee clar
afirmata a fost tocmai aceea ca “odata cu încheierea campaniei electorale politicienii ar trebui
sa nu se mai critice reciproc si sa puna mâna sa lucreze împreuna” Este evident ca elemente
bazale ale unei culturi democratice privitoare la viata politica si activitatea formatiunilor
politice nu pare sa fie, pentru moment, internalizate de catre populatia electorala.

Votantii puterii
Nu putem încheia seria acestor posibile tipologii ale electoratului fara a reaminti o categorie
de electori pe care am prezentat-o într-un curs anterior. Exista o serie de electori pentru care
lupta politica înseamna destul de putin. Important este rezultatul acesteia. Si pentru ei scena
politica este destul de simpla. Exista desigur multe formatiuni, dar totul este reductibil la
putere si opozitie. Pentru unii electori conteaza însa numai o parte a acestei polaritati, cea a
puterii. Motivatiile sunt multiple, iar în aceasta categorie cu siguranta intra mai multe tipuri de
electori. În primul rând trebuie sa precizam ca avem doua astfel de categorii. Exista electori
care opteaza real pentru putere, oricare ar fi aceasta, evident atât la scrutinul electoral, cât si în
posibilele anchete sociologice pre- sau post-electorale în care acesti electori sunt cuprinsi ca
subiecti. Este înainte de toate o reactie de conformism. O parte importanta a populatiei nu
poate considera ca este normal sa fie pozitionata împotriva celor care conduc. Exista un
anume gen de respect pentru acestia si în acelasi timp o dorinta de conformitate cu
majoritatea. Acesti subiecti ar putea fi considerati si traditionali, în sensul ca sunt marcati de

72
puternice valori traditionale, care induc un respect deosebit fata de conducatori. Ei sunt în
general putin informati si nu accepta jocul politic în datele sale competitive. Ei nu mint atunci
când îsi exprima optiunile post-vot, pur si simplu ei si le redefinesc. Într-o ancheta calitativa
întreprinsa de noi în mediul rural în luna iulie 1997 am întâlnit de exemplu cazuri extreme, de
tarani care aproape toti, la nivelul unei comunitati, erau marcati de un asemenea gen de
schimbare atitudinala. Desi nu avem siguranta asupra modului în care ei au votat real în
noiembrie 1996, toti au declarat însa, ca votasera în 1992 cu domnul Iliescu si cu PDSR.
Acum toti erau, declarat, simpatizanti ai noii puteri. Nu era doar o simpla simpatie, ci o
angajare atitudinala radicala. Nu exista nici un fel de toleranta fata de fosta putere, dar nici
fata de posibili alti adversari ai puterii de dupa 1996. Respectul pentru autoritati fiind o
coordonata esentiala a atitudinilor lor politice. În mai multe asemenea analize calitative ne -
am propus de exemplu sa dam o apreciere acestei atitudini fata de autoritati, construind o
situatie ipotetica în care subiectii investigati erau pusi sa dea sfaturi Presedintelui României.
Ceea ce noi înregistram nu erau atât sfaturile ca atare, cât genul de reactie pe care subiectii îl
aveau în situatia în care fiind singuri cu Presedintele Constantinescu sau Iliescu pentru 20 de
minute ar fi trebuit sa îi dea acestuia câteva sfaturi. Cu exceptia a doua categorii sociale în
care în focus grupurile realizate subiectii nu au manifestat reactii de retinere deosebite, în
toate celelalte esantioane aceste reactii au existat. Cele doua grupuri fara reactii, mai exact cu
foarte slabe reactii de respingere, au fost, în primul rând, un grup de pensionari, însa de
retinut, din Bucuresti, care au avut un fel de reactie paterna fata de domnul Constantinescu,
fara accente critice majore, ci mai mult cu nuanta unor sfaturi “batrânesti”. Lipsa reactiei de
respingere a fost însa prezenta în special la barbatii din grup. A doua categorie a fost una
profesionala si anume un grup de mineri intervievati în aceeasi perioada la o mina din Valea
Jiului. Nici aici nu au existat probleme în a intra în jocul propus, minerii considerându-se
perfect îndreptatiti sa dea sfaturi Presedintelui. O posibila explicatie ar fi data de un anume
gen de “constiinta muncitoreasca” împletita cu un puternic fond valoric al democratiei
socialiste. Aceasta reactie poate fi considerata ca surprinzatoare, deoarece premisele unei
atitudini democratice sunt indiscutabil acelea legate de considerarea autoritatilor ca egale
restului cetatenilor. În cazul celorlalte categorii, functionari, tineri, salariati cu studii medii din
sectorul industrial mic si mijlociu, dar mai ales tarani, acest gen de perceptie nu a functionat.
Subiectii au reactionat în primul rând cu un anume gen de blocaj în asumarea unui rol de
critici directi ai puterii. Ei au evitat asumarea acestui rol. Nu negând însa, posibilitatea
întâlnirii directe cu Presedintele Iliescu sau Constantinescu, ci doar posibilitatea ca ei sa poata
sa îi sugereze acestuia ce ar trebui sa faca. În cazul taranilor despre care am vorbit, reactia
negativa a fost extrema. Desi si ei erau în vârsta si si-ar fi putut asuma un rol de “batrâni
întelepti” nu au facut-o. A existat chiar o pauza de aproape un minut dupa care au început sa-l
laude pe Presedinte si sa spuna ca nu pot ei sa îi dea sfaturi unui om atât de mare, ca le-ar
place sa-l întâlneasca, dar nu vor putea decât sa-l felicite si în nici un caz sa-i dea sfaturi, si
asta chiar daca ei ar avea probleme. Prin urmare cei care înving în alegeri sau în orice fel de
competitie trebuie sa fie respectati. Mai mult, în cazul celor care înving pentru ca au fost
preferati de cei mai multi, cu atât mai mult ar trebui sa-i respectam. Acest respect la unii
electori însemnând chiar reorientarea propriilor optiuni politice. Aceasta este o caracteristica
general umana desigur, prin care orice personaj victorios, imediat dupa batalie, va avea cu
mult mai multi admiratori si sustinatori decât a avut înainte. Nu ar trebui sa uitam un alt
aspect. Populatia, în orice tip de societate, prefera sa fie condusa de oameni puternici, capabili
sa o reprezinte si sa o conduca. Ori în modernitate unul din examenele esentiale este tocmai
cel electoral. O imagine clara a puterii este reliefata tocmai de succesul electoral. Chiar daca
acesta se bazeaza doar pe 51%, el va fi întotdeauna mai profund. În mod normal astfel, dupa
orice alegeri, puterea creste si opozitia, noua sau tot cea veche, scade. În primul rând datorita
mecanismului prezentat de noi, în sistemul electoral se produc întotdeauna modificari

73
postelectorale majore. Acesti votanti ai puterii sunt principalii actori ai acestor mutatii. În
opinia noastra, în România, din totalul populatiei electorale avem circa 15-20% asemenea
votanti, desi, trebuie mentionat, nu toti acestia se si prezinta în mod obisnuit la vot. Exista,
asa cum am spus mai devreme, si o a doua categorie. Este vorba de cei care îsi redefinesc
public optiunile politice, dar nu întotdeauna si la nivelul comportamentului real de vot. Este
vorba de cei care mint, atât în sondajele si în anchetele sociologice, cât si în spatiul public, ori
de câte ori sunt în situatia de a-si exprima optiunile. Acesti electori sunt tot un gen de votanti
de conformitate. Ei nu îsi redefinesc însa real optiunea politica, ci doar mesajul public prin
care ei sugereaza orientarea politica pe care o au. Evident ca aceasta categorie, mult mai
opaca, este greu de surprins în investigatii si un analist foarte critic ar putea sa întrebe cum
putem identifica o asemenea categorie, dealtfel destul de “invizibila”.
Trebuie spus ca, într-adevar, la nivelul analizelor cantitative de tipul sondajelor de opinie este
aproape imposibil. În investigatii calitative se pot desprinde însa numeroase caracteristici ale
unei asemenea categorii. Este vorba în primul rând de persoane care îsi dezvolta un gen de
atitudine neutra în raport cu formatiunile politice. Un semn de conformitate pentru ei este
întotdeauna sugerarea autonomiei în raport cu cei pe care i-au sustinut, prin formularea de
critici fata de anumite acte politice sau fata de personalitatile din aceasta tabara. Ei fac însa,
imediat si remarci critice sau macar nuantari dubitative fata de noua putere, sugerând un gen
de detasare de planul luptei directe. Valoric însa, în exprimarea altor tipuri de opinii si
aprecieri ei sunt reprezentativi pentru categoria sustinatorilor fostei puteri în cazul ultimelor
alegeri, pentru domnul Vadim Tudor sau domnul Stolojan sau pentru PRM ori PNL. În
general subiectii care fac parte dintr-o asemenea categorie critica ambele tabere politice de pe
axa electorala, mentionând ca au votat si ei cu cei noi, pentru motive însa întotdeauna
exogene, date de factori exteriori formatiunilor câstigatoare. În cazul PDSR –ului o perioada
mare de timp, a mai actionat un factor de minimalizare a exprimarii publice a votului în
perioada 1997-2000, dar partial chiar si în ultimii ani 2002-2003, un factor pe care l-am
amintit deja. Este efectul de moralitate a optiunii, sau în termeni concreti de “rusinea” de a fi
simpatizant al anumitor partide. Acest efect este indiscutabil un efect mediatic. Presa, si
posturile private de televiziune, au prezentat extrem de diferit fortele politice din România.
Este drept într-o maniera diferita în perioada 1997-2000, comparativ cu perioada de dupa
alegerile din 2000. Nu neaparat în forma unei campanii de presa, ci mai degraba propunând o
anume grila de receptare a realitatii politice. Într-un fel poate normal, puterea a fost cu mult
mai criticata decât opozitia, aceasta din urma fiind indiscutabil menajata în foarte multe
situatii. Etichetele de partid neocomunist, de partid corupt si corupator, de partid conservator
si de rea credinta au fost aplicate PDSR-ului aproape constant ca un fel de eticheta generala a
mesajelor mediatice, la fel cum eticheta de extremist si nationalist a fost aplicata partidelor
din arcul guvernamental, PUNR, PRM si PSM. Foarte putine demersuri critice au existat în
realitate fata de opozitie. Cei mai multi dintre ziaristi, într-o modalitate fals profesionala au
încercat sa sugereze un gen de impartialitate prin demersuri critice la adresa opozitiei
întotdeauna însa punctiform, în timp ce critica adresata puterii constituia un adevarat zgomot
de fond permanent. Vina cea mai mare, desigur, nu poate fi decât a fostei puteri care nu a
realizat consecinta în timp a unei asemenea campanii, sau mai ales, nu a fost competenta în
cotracararea ei. Rezultatul a fost un gen de rusine a afirmarii publice a simpatiilor politice
pentru reprezentatii puterii, în special pentru cei din anumite medii rezidentiale sau
profesionale. Procesul acesta a demarat înainte de 1992, însa el nu a avut influente majore în
alegerile din acel an. Efectul, pe termen lung este distructiv pentru un partid, el erodând
partidul la nivelul celor mai importante categorii de simpatizanti. Acestia îsi pot redefini la un
moment dat optiunile, sau mai putin grav, sa nu le mai declare public, dar sa voteze în
continuare pentru partidul respectiv. În aceasta ultima situatie avem categoria despre care am
vorbit. Este greu sa precizam care ar putea fi procentul din populatie care îsi redefineste doar

74
declarativ votul dupa alegeri si care sunt doar niste falsi sustinatori ai puterii, în realitate ei
pastrându-si optiunile initiale. În orice caz acestia sunt primii care se despart de noua putere în
conditiile unor esecuri, chiar putin semnificative, dupa o anumita perioada de timp de la
alegeri.
Tocmai datorita acestui handicap înregistrat pâna în 2000 PDSR (PSD) a avut o cu totul alta
strategie de influenta si control al presei si al mediei dupa câstigarea alegerilor în 2000. În
special în zona televiziunii acest efect a condus la estomparea aproape totala a imaginii
traditionale negative a partidului si liderilor sai si totodata la blocarea accesului opozitiei la
mediile importante de informare. Acest blocaj a fost performant pâna în anul electoral 2004 si
pentru ca fortele de opozitie nu avusesera real probleme de acces în media pâna în 2000 si nu
îsi dezvoltasera strategii în acest sens.
În general puterea câstiga simpatizanti în primele luni dupa alegeri, în conditiile în care
acestea s-au desfasurat normal, si pastreaza acest supliment de forte electorale aproximativ un
an. Dupa un an apar câteva elemente noi. În primul rând trece o perioada rezonabila de timp
în care noii guvernanti puteau arata ceva. Evident nu conteaza atât de mult ce fac, cât mai ales
asteptarile pe care electorii le au în raport cu ei. Pe de alta parte responsabilitatea pentru
anumite disfunctionalitati sau nerealizari poate fi tot mai greu transferata asupra vechii puteri
dupa mai multe luni de la preluarea acesteia. Memoria sociala functioneaza pe baza unor
legitati generale ale memoriei umane. Ea este selectiva si introduce întotdeauna un filtru
pozitiv. Cu timpul oamenii minimalizeaza experientele negative si le filtreaza prioritar pe cele
deosebite, socante, dar pozitive. Cei care au facut armata, sau sotiile lor, cunosc foarte bine
acest proces reliefat perfect de “povestirile din armata”. Mai bine de 90% din amintirile din
armata 140 cuprind întâmplari amuzante, istorioare deosebit de hazlii si apropare deloc
întâmplari sau experiente negative. Si la nivelul memoriei sociale se întâmpla ceva similar.
Dupa circa un an referintele critice fata de fosta putere devin tot mai putin conturate, în timp
ce cele catre cea prezenta devin mult mai acide. În aceste situatii o parte din câstigul
postelectoral al puterii tinde sa se piarda. Votantii puterii sunt astfel analizabili si din
perspectiva unei alte disjunctii, aceea între votantii conjuncturali si cei “vocationali”. Acestia
din urma sunt cei care îsi redefinesc optiunile în mod radical si nu le schimba decât o data cu
schimbarea puterii. O parte însa a votantilor puterii nu au o asemenea vocatie. Ei opteaza doar
în conjunctura electorala pentru putere. În contextul imediat urmator alegerilor ei îsi
redefinesc optiunile pentru putere, iar în timp le schimba din nou, însa evident, nu neaparat tot
catre fostii simpatizanti, ei alimentând masa mare a nehotarâtilor. Noile formatiuni de pe
scena politica îsi recruteaza uzual de aici electorii. Acesti votanti în România, indiferent de
faptul ca sunt de o categorie sau de alta, ajung pâna la o cincime din electorat si pot fi
identificati în sondajele electorale prin diferenta procentuala a celor care spun ca au votat
pentru putere si rezultatul real al voturilor. La acestia se adauga si cei care sustin ca au votat,
dar în realitate nu au facut-o. În cercetarea întreprinsa de noi în luna decembrie 1996, peste
90 % din subiecti ne -au declarat ca au participat la vot desi datele oficiale ne garanteaza un
procent de aproximativ 76%. Dincolo de o eroare de esantionare de circa trei procente,
rezulta ca diferenta este data în principal de cei care pur si simplu au mintit în legatura cu
comportamentul lor de vot. Acestia sunt aproximativ 15% din electorat, ceea ce este un aspect
semnificativ. Daca ne aducem aminte de ceea ce am prezentat în cursurile anterioare, si
anume de faptul ca o parte la fel de semnificativa de electori, circa o treime, îsi redefinesc
votul imediat dupa alegeri, atunci vom întelege ca este la fel de normal ca si persoanele care
nu au mers la vot sa îsi redefineasca comportamentul si sa declare ca au participat. Mai mult,
între cei care îsi redefinesc votul se afla integrati, în mod normal, si cei care nici macar nu au
participat la vot. Desi nu putem sa stim exact optiunile celor care nu au participat la vot, dar
au declarat ca au votat, avem toate motivele sa credem ca acestia sunt votanti de conformitate,
care au declarat voturi în favoarea formatiunilor percepute ca si câstigatoare. Acest tip de
75
electori au un statut special. Ei influenteaza sondajele de opinie ca si anchetele post si
preelectorale într-o masura mult mai mare decât influenteaza alegerile propriu-zise. Cu alte
cuvinte ei sunt aceia care declara frecvent în anchete o anume optiune, dar care rar ajung sa si
voteze si deci sa influenteze real sistemul electoral. Din datele prezentate în primele cursuri
a reiesit ca circa sase luni dupa alegeri nu exista nici un fel schimbare radicala a optiunilor
declarate, cu mentiunea ca este vorba nu de optiunile reale de la alegeri, ci de cele redefinite
ulterior. În conditii normale sunt necesare cel putin noua luni pâna la un an pentru a se
schimba semnificativ optiunile electoratului, cu referinta expresa la electoratul puterii. Nu
trebuie însa sa consideram ca în conditiile unor alegeri anticipate reale, în timpul acestei
perioade de stabilitate, rezultatele acestor alegeri ar confirma optiunile din sondaje. Aceasta
pentru ca cel putin un sfert pâna la o treime din electorat poate sa performeze alt
comportament decât cel indicat. Mai mult, în realitate conteaza în mare masura si oferta care
se contureaza pe piata electorala, evolutia ca si asteptarile populatiei fata de cursul
evenimentelor. În conditii normale însa organizarea unor alegeri anticipate în primul an de
guvernare nu poate produce mutatii semnificative în sistemul politic. Dar în al doilea sau al
treilea an? Este firesc sa ne întrebam când se produc si cum mutatiile în optiunile politice ale
cetatenilor si cum astfel este posibila o rotatie a partidelor de guvernare.

Schimbare graduala versus schimbare brusca

Pentru a raspunde la întrebarea anterioara trebuie sa luam în calcul diversele conceptii asupra
schimbarilor opiniilor politice. În general se acrediteaza ideea ca schimbarile de atitudini fata
de personalitati, ca si schimbarile de opinii politice se datoreaza impactului direct al
conditiilor de viata asupra acestora. Cu alte cuvinte activitatea politica a puterii are implicatii
benefice sau malefice asupra calitatii vietii si prin urmare oamenii vor reactiona în primul
rând sub presiunea realitatii. Exista în acest gen de asertiune si o doza de adevar, dar exista si
un stereotip de gândire “marxista”, mai general de “stânga”, având de a face cu ideea ca
oamenii sunt în conceptiile lor direct influentati de situatia economica si sociala în care se
afla. Am aratat în alt curs ca mai degraba decât actiunea politica este important timpul pur si
simplu într-o asemenea ecuatie electorala. Timpul, pentru ca exista un nivel subiectiv al
votului, dat de mecanismele definirii situatiei electorale, cele care nu permit redefiniri ale
propriilor optiuni într-un termen foarte scurt. Nu putem deci, psihologic, 142 sa ne
contrazicem si sa ne invalidam un demers anterior, cu atât mai mult în situatiile în care ne -am
implicat serios în demersul electoral. Iata de ce este posibil sa ne orientam spre formatiuni
politice aparute postelectoral sau sa refuzam sa ne mai angajam în optiuni, dar foarte rar sa ne
reorientam spre partidele percepute ca rivale în alegeri. Este nevoie de un interval de timp
pentru ca efectul psihologic frustrant sa fie minimalizat. Nu este însa vorba doar despre
factorul timp. Daca ne întoarcem la datele prezentate în paragrafele anterioare, atunci vom
vedea ca o parte semnificativa a electoratului îsi definitiveaza optiunea în cursul campaniei,
electoratul de campanie si cu cel conjunctural sunt aproape jumatate din totalul electorilor.
Prin urmare ideea unei schimbari gradate poate fi pusa serios la îndoiala. Pe de alta parte
sondajele preelectorale realizate în timpul campaniei, ca si în lunile anterioare acesteia,
tradeaza mutatii semnificative, practic în ultimele sase luni dinaintea campaniei. Ar parea
deci ca în aceasta perioada se produc schimbarile majore si ca ciclul preelectoal ca atare nu
joaca un rol prea important. Acest lucru pare sa se întâmple si cu electoratul prezidentiabililor.
În 1996 de exemplu, pâna în vara cel putin, domnul Ion Iliescu a fost permanent în fruntea
tuturor sondajelor, pentru ca sa piarda serios doar în ultima parte a campaniei. La o analiza
mai detaliata trebuie sa spunem ca lucrurile stau doar partial asa. Mecanismul schimbarii
opiniilor este mai complicat. O parte a electorilor formatiunilor sau personalitatilor politice au
optiuni clar stabilite cu mult timp înaintea alegerilor si ele nu se schimba în campanie. În

76
România, si în general într-un sistem electoral normal, nu exista nici un partid care sa aiba
electori stabili într-o pondere care sa asigure succesul electoral. Prin urmare cei care înclina
balanta în final sunt electorii de campanie si cei conjuncturali. Mecanismul prin care se
genereaza anumite comportamente de vot înaintea si în timpul campaniei este legat de
sistemul axelor electorale. Votul, chiar si cel care nu este principial de tip reactiv, se
construieste pe un mecanism de comparatie sociala bazat pe polarizare si din acest motiv
axele electorale, ca si reprezentarile lor sociale, sunt indispensabile constituirii opiniilor
politice si inducerii pe temeiul acestora a unor comportamente concrete de vot. Prin urmare,
conteaza pentru o formatiune masura în care ea se legitimeaza ca apartinând sau nu unei axe
principale, iar în masura în care aceasta vrea sa lupte pentru câstigarea alegerilor, atunci este
important daca ea va fi perceputa ca apartinând axei electorale centrale.
Daca vom discuta despre actorii politici individuali, cu referinta speciala la prezidentiabili,
atunci conteaza daca ei sunt perceputi ca si competitori reali sau nu si, la fel, daca ei sunt
asimilati ca termeni ai unei axe electorale. În acest tip de situatie nu avem însa, de regula
decât o singura axa electorala. Nu avem de a face atât cu o erodare a puterii, cât cu un proces
în care actorii politici, institutionali sau nu, sunt raportati si pozitionati pe anumite axe
electorale. În multe situatii schimbarile pot sa para bruste, având loc în câteva saptamâni sau
chiar zile în perioada campaniei, asa cum a fost cazul în campania generala din 2000. Ele se
datoreaza atât votantilor puterii sau de conformitate, care se raporteaza le cei care par în final
a intra în competitia principala, cât si votantilor conjuncturali ca atare care se pozitioneaza Si
ei doar fata de axa centrala. Am vorbit despre votantii puterii într-o dimensiune
postelectorala, ei fiind votanti care îsi redefinesc votul imediat dupa alegeri. În aceasta
categorie nu intra însa doar cei care, fie nu au fost la vot, fie au votat cu alte formatiuni, ci si
cei care chiar au votat cu puterea. Aceasta deoarece o parte a acestei categorii si-a redefinit
optiunea înaintea votului, adica în campania electorala. O parte din cei, aproximativ 50%
dintre electorii care îsi formeaza o optiune de vot în timpul campaniei, sunt votanti de
conformitate care pe masura evolutiei evenimentelor politice în campanie percep ca viitor
câstigator al cursei electorale o alta formatiune decât cea aflata la putere. Astfel ei ajung sa îsi
redefineasca propria optiune si sa o si traduca în comportament de vot la alegeri. Prin urmare
în masura în care un actor politic reuseste sa influenteze perceptia acestei categorii de electori
si sa influenteze modul în care ei îsi definesc situatia electorala, atunci actorul politic
respectiv poate produce o schimbare importanta la nivelul acestui electorat. Schimbarea poate
fi spectaculoasa daca avem în vedere ca pe o axa electorala o diferenta de 5-10 procente poate
schimba balanta, polarizarea garantând ca sporul unei formatiuni va însemna o posibila
pierdere pentru cealalta.
În România votantii puterii sau de conformitate reprezinta între un sfert si o treime din
electorat. Un procent absolut semnificativ pentru a influenta votul în sensul prezentat anterior.
Ei sunt extrem de multi la prima vedere pentru ca structura populatiei tarii este cea care este.
În special populatia din mediul rural are un vot de conformitate si în general populatia cu un
nivel scazut de instructie. Este vorba însa nu doar de un profil demografic, ci si de unul
cultural, de faptul ca anumite categorii sociale au o predilectie, mai mare sau mai mica, pentru
conformism politic. Am aratat 144 ca anumite categorii, inclusiv profesionale, au atitudini si
implicit un respect diferentiat în raport cu institutii de referinta ale vietii politice. Acest tip de
analiza, care tine de ceea ce s-ar putea numi marketing electoral, va fi detaliat într-un alt curs.
Pentru moment trebuie sa semnalam totusi faptul ca analiza unui sistem electoral nu se poate
face decât pe baza analizei diferitelor tipuri de electorat ca si pe baza investigarii
mecanismelor de definire a situatiilor electorale si aceasta în primul rând la un nivel calitativ
si doar ulterior la unul cantitativ.

77
Structura electoratului partidelor si prezidentiabililor
Multe din abordarile sociologice ale electoratului se axeaza uzual pe analize de tip statistic ale
structurii electoratului din România, studiindu-se caracteristicile definitorii ale sustinatorilor
diferitelor formatiuni sau personalitati politice. Acest gen de analiza este, pe de alta parte,
foarte atractiv si interesant pentru jurnalistii si analistii, care prezinta si comenteaza acest tip
de date sociale. Rezultatele sunt prezentate ca fiind elementele bazale ale unei investigatii de
tip stiintific a electoratului. Acestea se concretizeaza în diferite profile pe care din punct de
vedere socio-demografic le are electoratul diverselor formatiuni sau personalitati. Ni se spune
astfel ca electoratul PDSR (PSD)-ului provine prioritar din mediul rural sau din cel urban mic,
ca el are tendential un nivel educational mediu sau inferior, venituri medii sau mici, un anumit
profil atitudinal consonant cu principiile statului maximal si al controlului statal în economie.
La polul opus electoratul CDR sau mai recent al PNL are un profil oarecum opus, aflându-se
în special în mediul urban, mai ales în orasele mari, un nivel de ins tructie superior, venituri
mai mari, atitudini favorabile economiei de piata si democratiei. Profile oarecum similare se
pot si sunt construite si pentru celelalte formatiuni politice importante. Acest tip de analiza
descriptiva este însa departe de a constitui un demers serios de investigatie a mecanismului
electoral. Desigur, el este atractiv pentru analisti sau jurnalisti, dar de multe ori are putin de a
face cu realitatea si, în orice caz, nu are valente teoretice explicative. În primul rând, strict
metodologic, analizele care se fac nu sunt justificate decât pentru cel mult formatiunile de pe
axa electorala centrala. În practica, la noi, qvasitotalitatea esantioanelor care sunt investigate
au între 1000 si 2000 de subiecti, ceea ce înseamna ca, luând în calcul si nonrespondentii,
subesantioanele corespunzatoare principalelor formatiuni ajung la câteva sute de subiecti.
Acestea implica în mod normal erori de esantionare de peste 5% si deci un nivel scazut al
încrederii în datele obtinute. De fapt, pentru majoritatea actorilor politici subesantioanele
simpatizantilor sunt sub o suta de membri si deci orice analiza de tip statistic, chiar daca poate
fi atractiva, este lipsita de sens. Desigur, analizele succesive pe perioade mari de timp pot prin
cumulare sa confirme aceste tendinte. Dar ce se confirma în fond? O anumita tendinta a unor
valori ale unor variabile care pot caracteriza un anume electorat. La ce pot servi ele într-un
discurs teoretic? Aproape la nimic pentru ca cele care sunt clar conturate, ca si caracteristici
tendentiale se pot observa în general si fara asemenea analize. Cu alte cuvinte acest gen de
profil tine oarecum de cunoasterea comuna si în fond ar putea sa fie conceput si ca o
consecinta fireasca a unui anumit tip de discurs si de actiune politica. Nu vrem sa
minimalizam acest tip de studii care, în mod indiscutabil pot sa aiba un rol descriptiv si chiar
sa fie utile managerilor de campanie. Problema pe care dorim sa o semnalam este aceea ca
acest tip de analiza nu are valente teoretice explicative. Chiar daca stim care sunt aceste
tendinte tot nu putem sa garantam ca o anume categorie sociala voteaza într-un anume fel sau
altfel spus întotdeauna în cadrul oricarei categorii sociale exista oameni, care vor vota altfel
decât majoritatea din categoria respectiva. Întrebarea este deci cum si de ce se produce o
asemenea diferentiere. Mai mult, ne intereseaza cum se raporteaza oamenii la vot, ce
semnificatii are acesta pentru ei si totodata si ce tip de factori perturbatori intervin în ecuatiile
electorale. Din punct de vedere statistic aceste elemente nu ne intereseaza prea mult si oricum
nu le putem asuma unui asemenea demers. Numai ca daca dorim sa construim un model
teoretic al mecanismului electoral este nevoie sa plecam de la o altfel de analiza a
electoratului, precum cea propusa de noi în cursurile anterioare.

78
ÎNTREBARI:

1. În ce consta convergenta sistemului electoral?

2. Cum se poate masura convergenta sistemului electoral?
3. În ce consta divergenta sistemului electoral?
4. Cum se poate masura divergenta sistemului electoral?
5. Cum functioneaza votantii puterii în mecanismul electoral?
6. Care este tipologia votantilor puterii?
7. Care sunt paternurile de schimbare electorala?
8. Cum functioneaza procesul de schimbare a orientarilor politice ale electorilor?
9. Care este si cum se masoara structura electoratelor formatiunilor politice?
10. Ce probleme metodologice ridica analiza profilului electoratelor personalitatilor si
formatiunilor politice?

Cursul 13 Comunicarea politica în campania electorala

Viata politica a unei societati, în special a uneia democrate, activitatea partidelor si

indiscutabil sistemul electoral ca atare, nu pot functiona fara comunicare politica. În fapt,
campaniile electorale pot fi reduse în cea mai mare parte a lor la aceasta. Prin urmare nu
putem studia un sistem electoral numai cu referinta la actorii sai, cei politici pe de o parte si
electorii pe de alta, fara a ne raporta si la relatiile dintre ei, relatii care sunt date în principal de
comunicarea de tip politic. Campanii electorale, propaganda si comunicare politica Nu
numai la noi termenul de propaganda a capatat de -a lungul timpului o conotatie negativa,
facând ca el sa fie tot mai putin preferat în lucrarile de specialitate. Peiorativizarea termenului
s-a produs ca un efect al fortei extrem de mari pe care acest gen de comunicare persuasiva a
avut-o si o are. Experienta national-socialista din Germania interbelica este edificatoare în
acest sens. Adolf Hitler a reprezentat, indiscutabil, unul dintre cele mai reprezentative
momente în istoria propagandei politice. Cel care considerase ca un razboi se poate câstiga
sau pierde prin propaganda, a fost, daca ar fi sa-l parafrazam pe Thomas Mann, arhetipul
artistului romantic, care a reusit sa faca din lupta politica un spectacol, iar din propaganda
politica un recital al comunicarii. Marile manifestatii politice ale partidului national socialist
din Germania au reprezentat un moment de cotitura în istoria propagandei politice. Daca
secolul al XIX-lea fusese un secol al ideologiilor, al disputelor teoretice, iata ca secolul XX
anunta o schimbare radicala a filosofiei propagandei. Transformarea manifestatiilor de tip
politic în spectacole de sunet si lumina sunt primele exemple ale noilor tendinte de afirmare a
componentei persuasive si 148 imagistice a comunicarii politice. Câteva decenii mai târziu,
un nou mijloc de comunicare, televiziunea avea sa marcheze clar si definitiv aceasta cotitura.
Chiar si Hitler îsi asumase anumite principii de functionare ale noilor media. Cinematograful
va fi unul din instrumentele intens utilizate, dar nu numai de germani, atât în perioada
interbelica, cât si în timpul celui de al doilea razboi mondial. În spatiul german scoala
cinematografica a lui Franz Lang va fi luata ca reper pentru propaganda Partidului National
Socialist al Muncitorilor Germani. În timpul celui de al doilea razboi mondial activitatile de

79
propaganda au înregistrat o atentie deosebita din partea ambelor tabere beligerante, marcându-
se astfel o alta etapa semnificativa în evolutia sa. Dupa razboi însa, termenul este asumat
prioritar si monetizat în raport cu spatiul comunist facând ca acesta sa aiba tot mai mult
conotatii peiorative. Propaganda deschisa, asumata politic si social, care devine un mod de a
fi al vietii politice introduce întotdeauna în societate atitudini negative, indiferent de cine o
pune în aplicare. Ideea în sine, ca cineva vrea sa ne convinga de ceva, nu doar sa ne
informeze, ci sa ne determine sa si facem ceva, nu este una acceptabila fara rezerve.

Propaganda are maximum de eficienta în doua conditii:

• Când este putin vizibila si nu este foarte manifesta sau declarativa
• Când nu se exercita continuu si deci nu determina astfel obisnuinta, plictiseala sau oboseala.

Aceste criterii, singure, nu pot asigura neaparat eficienta unei actiuni de propaganda, mai
degraba ele actioneaza limitativ atunci când nu sunt respectate cerintele respective. Pentru a
vedea care ar putea fi criteriile de eficienta ale propagandei, ar trebui mai întâi sa lamurim
câteva aspecte definitorii ale acesteia.

Propaganda politica presupune un demers prin care un actor politic încearca sa

influenteze atitudinal si comportamental un anumit public tinta prin intermediul unor
actiuni politice si prin comunicare.

Propaganda are în principal o dimensiune comunicationala. Ea presupune însa, si actiuni

sociale diverse, generate de actorii politici, prin care acestia îsi pot realiza obiectivele. Din
acest motiv identificarea propagandei cu comunicarea politica nu este permisa decât pâna la
un punct. Ea înseamna întotdeauna mai mult. Propaganda presupune cu necesitate si actiuni
de promovare a unei idei, a unui candidat sau a unei institutii, actiuni care nu pot fi reductibile
la procese de comunicare.
Cu toate acestea se prefera tot mai mult astazi termenul de comunicare politica celui de
propaganda. Pentru a suplinii însa cu succes toate conotatiile se mai utilizeaza si termenul de
promovare, de regula a imaginii actorilor politici. Promovarea presupune actiuni speciale prin
care se încearca impunerea unui anumit produs sau a anumitor idei despre acesta. Termenul
provine din universul economic fiind utilizat initial în studiile de marketing si în publicitate.
El va fi preluat mai apoi de un domeniu relativ nou, aflat în conexiune cu acestea, cel al
relatiilor publice. Acest domeniu de specializare încearca în principiu sa îmbunatateasca
relatia diferitelor organizatii, economice sau nu, cu publicul pe care ele îl deservesc. În
prelungirea acestei optimizari aflându-se si interventiile care încearca sa impuna anumite
produse, materiale sau ideatice, acestui public. Relatiile publice, ca si domeniul publicitatii
în general, sunt mai mult elemente ale practicii sociale, domenii si specializari “tehnice” prin
care se reuseste îmbunatatirea anumitor parametrii ai actiunilor social-economice. Ele nu sunt
însa domenii de cercetare stiintifica. Specialistii acestora se bazeaza pe rezultatele cercetarilor
teoretice din alte domenii, cum ar fi sociologia si psihologia comunicarii, a publicitatii,
sociologia opiniei publice, psihologia sociala, etc. Din aceste motive continutul empiric al
interventiilor si abordarilor în domeniul actiunilor de promovare prevaleaza în mod deosebit
si de aici si dimensiunea aleatoare a multora din rezultatele înregistrate. Lucrurile nu stau cu
mult mai bine în privinta comunicarii politice. Comunicarea este un domeniu cu mult mai vast
decât ar putea fi vreodata domeniul relatiilor publice. Acesta din urma, ar putea fi privit ca un
domeniu specific al comunicarii organizationale (între o institutie si publicul sau). Iata de ce
preferarea termenului de comunicare politica celui de propaganda nu reprezinta o optiune

80
mult mai fericita. Se elimina desigur dimensiunea peiorativa însa, la nivel teoretic-conceptual,
problemele mai degraba se multiplica. În primul rând comunicarea politica este greu de
diferentiat în raport cu celelalte genuri, ea fiind definita mai mult într-un mod axiomatic decât
în unul care sa aiba baze teoretice. A spune ca avem comunicare politica în cazul în care sursa
de comunicare este un actor politic si continutul mesajului este persuasiv nu spunem nimic
esential. Daca actorul este o persoana atunci acest proces nu difera cu nimic de procesele de
comunicare dintre oricare alti actori, iar daca actorul este institutional, atunci avem un tip de
comunicare organizationala.
Lazarsfeld si Katz ne-au aratat, cu aproape jumatate de secol în urma, în teoria comunicarii în
doi pasi, ca, în influentarea publicului, relatia de comunicare persuasiva este mediata în doua
trepte. Se utilizeaza mijloace de comunicare, într-un prim pas, dar în al doilea se utilizeaza
comunicarea interpersonala dintre liderii de opinie si grupurile lor de apartenenta. Aceasta
înseamna ca în comunicarea politica intervine întotdeauna o asemenea dubla conditionare, a
mijloacelor de comunicare, dar si a publicului propriu-zis, care nu este omogen, nestructurat,
având doar functia de receptor. Problema pe care o punem este deci aceea a modalitatilor
prin care se poate diferentia comunicarea politica de alte tipuri de comunicare. La nivelul
emitatorilor / receptorilor nu putem marca o asemenea diferenta pentru ca simpla calitate de
actor politic, am aratat, nu reprezinta un temei suficient, iar publicul, în realitate, nu
diferentiaza transant si permanent între mesajele provenind de la actorii politici si cele
provenite de la alte surse. Am putea încerca o diferentiere la nivelul mesajului. Care ar fi însa
mesajul politic? Unul persuasiv cu privire la influentarea atitudinala si comportamentala a
publicului în raport cu un actor politic sau cu un eveniment politic? Nu prea putem atunci
diferentia între aceste mesaje si altele, tot persuasive, care, evident, urmaresc acelasi lucru -
influentarea, în general, a atitudinilor si comportamentelor. Daca suntem restrictivi atunci am
putea sa ne referim la mesajele politice ca fiind cele care urmaresc construirea unor atitudini
favorabile pentru un actor politic si nefavorabile pentru adversarii acestuia, ca si
comportamente corelate si consistente cu aceste atitudini.

Comunicarea politica ar fi astfel procesul prin care se vehiculeaza mesaje cu rolul de a

forma atitudini favorabile pentru un (unii) actor(i) politic(i) si nefavorabile pentru
adversarii acestuia(ora), ca si comportamente corelate si consistente cu aceste atitudini.

Si aceasta definitie este destul de restrictiva si nu cuprinde cu adevarat toate aspectele posibile
ale procesului de influentare a populatiei de catre, sau în favoarea, unui actor politic. Nu este
surprins de exemplu rolul informatiei propriu-zise, al planului cognitiv al comunicarii, care
indiferent de sursa are un rol în procesul definirii situatiei electorale. Definitia este una
operationala si o vom accepta pentru moment.
Chiar daca o acceptam, ca definitie de lucru, nu vom reusi sa ne canalizam decât pe un sector
al problematicii. Aceasta pentru ca actiunile de promovare, evident nu pot decât artificial sa
fie subsumate comunicarii politice. Un miting sau o 151 manifestatie au desigur componente
comunicationale, dar nu se reduc la acestea. Pot fi generate de procese de comunicare
persuasiva, dar ele sunt totusi actiuni sociale. Din punct de vedere metodologic, atunci când
se discuta despre comunicarea politica se remarca câteva domenii de cercetare specifice
acesteia. Este vorba de analiza discursului actorilor politici, analiza de continut asupra
produselor (mesajelor) mediatice, ca si analiza imaginilor, respectiv a procesului de
constructie a imaginii actorilor politici. Cu exceptia ultimului domeniu, celelalte sunt strict
comunicationale si chiar exista metode si tehnici bine puse la punct pentru analiza lor.
Discursul politic pe de o parte, constructia de imagine pe de alta, constituie cele doua

81
componente de baza ale definirii situatiei electorale, asa cum am aratat într-un alt curs. Prima
este responsabila de zona “ideologiei” a doua de cea a “imaginii”.
Am spus mai înainte ca exista doua cerinte bazale pentru ca propaganda, eventual
comunicarea politica, sa fie eficienta. Ea nu trebuie sa fie manifesta si, în al doilea rând, sa nu
fie continua pentru a nu determina obisnuinta, plictiseala sau oboseala. O modalitate
qvasiperfecta de a realiza aceste deziderate cu eficienta persuasiva foarte mare o reprezinta
campania electorala.

Aceasta reprezinta o perioada stabilita oficial înaintea unui scrutin, depasita de regula
doar în punctul initial, nu si în cel final, în care actorii politici îsi intensifica actiunile de
propaganda într-un context social si mediatic favorabil.

Ea realizeaza ambele conditii. Statuarea de drept a acestei perioade mareste permisivitatea

populatiei fata de actiunile de propaganda, considerate normale tocmai prin recunoasterea
publica si acceptarea necesitatii acestei perioade, iar pe de alta parte ea are un orizont
temporal limitat, minimalizând efectele secundare de tipul celor mentionate.
Nu trebuie însa sa credem ca lucrurile sunt atât de simple. Orizontul de timp poate fi, pentru
diversi electori unul acceptabil sau neacceptabil, conteaza de asemenea tipul de mesaje
lansate, cu o perisabilitate mai mare sau mai mica, tipul de mijloace de comunicare utilizate,
conteaza daca mesajele sunt transmise în special pe canal auditiv sau vizual, daca exista si
care este istoricul ideologic si de imagine al actorilor implicati si putem continua. Chiar si
conditiile prezentate de noi pot fi amendate de cercetarile dedicate problematicii persuasiunii.
Repetarea continua a unui mesaj poate duce la o acceptare treptata a acestuia, obisnuinta
putând sa determine o crestere a aprecierii favorabile fata de referentii presupusi de mesaj.
Publicitatea în fond, se bazeaza în primul rând pe un asemenea efect. Pe de alta parte, exista
situatii, este drept rare, dar exista, în care declararea caracterului persuasiv, ostentatia
persuasivitatii mesajului, reusesc sa potenteze forta persuasiva a acestuia. Cu toate acestea
cele doua conditii ramân fundamentale cu toate exceptiile ce pot fi enuntate.
Exista multe variabile care conditioneaza eficienta unei campanii electorale si vom insista
asupra fiecareia. Emitatorul si receptorul, sursa si destinatarul, potrivit modelului, îi
constituie, pe de o parte actorul politic, fie el institutional, fie personalitatile propriu-zise, iar
pe de alta parte este vorba de electorat. Actorul politic intra în ecuatia comunicarii politice cu
un anumit capital electoral, care poate fi privit drept capital ideologic si de imagine. Altfel
spus un anumit partid are asociate la nivel de cunoastere comuna si de reprezentari sociale,
anumite etichete ideologice si anumite caracterizari valorice. Acest capital are desigur valente,
atât pozitive, cât si negative, putând avea un temei real sau nu. El uneori trebuie sa fie
amplificat, alteori estompat sau chiar anulat.
Capitalul electoral al unui actor politic, fie ca este vorba de formatiunea politica, fie ca este
vorba de un lider al acesteia, nu este bun sau rau în sine, necorelat cu un anumit tip de
electorat. Asa cum am aratat deja, electoratul este întotdeauna puternic structurat si din acest
motiv îl putem gândi organizat nivelar. Ceea ce înseamna ca respectivul capital electoral
trebuie valorificat în campanie în corelatie cu caracteristicile diferitelor tipuri de electori.
Dupa cum se observa exista trei coordonate ale interventiilor în cadrul campaniei electorale.
Una, ideologica mai întâi, care se refera la ideile politice de baza cu care partidul opereaza si
pe care doreste sa le promoveze, o alta de imagine - si o sa vedem la ce se refera ea, si în fine,
mai avem si o dimensiune legata de actiunile sociale si comportamentele colective care se
urmaresc a fi generate la nivelul comunitatilor în vederea potentarii influentei campaniei
electorale. Sa le ana lizam pe rând.

82
Componenta ideologica se refera la ideile de baza pe care actorul respectiv le formuleaza în
raport cu stilul si tipul de guvernare pe care îl propune. Aici includem temele electorale
majore pe care o formatiune sau un candidat le propun electoratului ca si conceptele
ideologice despre care am vorbit deja. Actiunile de campanie urmaresc astfel sa promoveze în
termeni accesibili si publici o anumita doctrina, o anumita conceptie despre guvernare, în
final, anumite valori si norme ale conduitei politice si administrative.
În acelasi timp aceste actiuni de campanie urmaresc si construirea, anihilarea sau potentarea
unei anumite imagini. Imaginea este cea a actorului politic, dar ea poate fi elaborata si pentru
elemente abstracte, precum un program, anumite idei sau principii etc.

Imaginea reprezinta, la limita, anumite calificative de identificare acordate de catre

public unui anumit actor.

Ea poate fi privita si ca ansamblu al reprezentarilor sociale care exista la nivelul unei populatii
în legatura cu un anumit obiect al atentiei publice. O imagine poate fi analizata prin prisma
unor calificative valorice care sunt asociate de catre anumite segmente ale populatiei, eventual
de întreaga populatie, cu un anume actor politic. Astfel, acesta poate avea imaginea unui om
cinstit, corect, rigid, populist, simpatic, extremist, puternic, viril sau ambitios si putem
continua pe aceasta linie. Imaginea exista - si poate fi analizata - doar prin prisma unor
asemenea atribute. Atributele au integrate, în mod normal, conotatii de tip evaluativ, pozitive
sau negative. Atât atributele cât si conotatiile atasate sunt întotdeauna relative la un anumit tip
de electorat, el fiind si cel care le aloca Ar trebui însa sa semnalam ca, dincolo de oferta de
imagine care exista pe piata electorala, de diferentierile care se produc la nivelul diferitelor
categorii de electori, exista anumite atribute definitorii care pot reprezenta un gen de imagine
prototip a unui actor politic. Exista deci atribute care sunt extrem de importante, fie pozitive,
fiind absolut necesare (de exemplu curajul, cinstea etc.), fie negative, care sunt de dorit a nu fi
prezente (un handicap fizic, o boala mintala etc.). În acest mod, am putea considera ca
imaginea reprezinta o eticheta sintetica pe care populatia o acorda unui actor politic, care este
în fond un feed back la actiunile si mesajele lansate de catre acesta si evident de catre ceilalti
actori ai scenei sociale, asa cum o sa vedem, în primul rând de presa si de competitorii
politici.
Orice campanie poate fi cercetata prin urmare pe aceste trei dimensiuni. Fiecare în parte va fi
analizata împreuna cu o alta dimensiune, care conditioneaza profund eficienta unei campanii
electorale. Este vorba de dimensiunea temporala. Orice campanie se desfasoara dupa o logica
care ia, sau ar trebui sa ia obligatoriu, în calcul, aceasta variabila. Nu exista desigur o regula
de aur a invincibilitatii unei strategii, dar exista cu siguranta principii de baza care pot asigura
o anume performanta minim acceptata. Vom desfasura analiza noastra separat pe fiecare
componenta.

83
ÎNTREBARI:

1. În ce consta diferenta dintre comunicarea politica si propaganda?

2. Cum poate fi definita comunicarea politica
3. Ce este propaganda?
4. Ce este o campanie electorala?
5. Cum poate fi analizata o campanie?
6. Cum este definita ideologia în campanie?
7. Cum este definita imaginea în campanie?
8. Ce sunt actiunile de campanie?

Cursul 14 Promovarea în campania electorala; între ideologie si imagine

În acest curs urmeaza sa ne ocupam de cele doua componente strict comunicationale ale
oricarei campanii electorale. Este vorba de cele doua dimensiuni pe baza carora functioneaza
orice fel de proces de definire a situatiei electorale si implicit orice campanie, dimensiunea
ideologica si cea de imagine. Vom începe cu componenta ideologica, dar aceasta nu înseamna
ca aceasta ar trebui sa fie si cea mai importanta.

Promovarea ideologiei în campanie

Exista trei aspecte diferite. Primul este al gestionarii capitalului ideologic. Al doilea al
respingerii acuzelor de natura ideologica aduse de adversari în campanie si, în final,
promovarea propriilor teme politice. Raportându-ne la o campanie de 45 de zile, deci pentru
alegeri parlamentare sau/si prezidentiale, distingem câteva perioade distincte cu rolur i diferite
în ecuatia propagandei politice. Din punctul nostru de vedere distingem patru etape inegale ca
dimensiune. Primele trei au aproximativ 12 zile si marcheaza începutul, aproximativ primele
trei saptamâni de campanie, respectiv mijlocul acesteia, evident tot trei saptamâni. O atentie
deosebita trebuie acordata ultimei perioade, care mai poate fi numita si campania de zece zile,
care desi aproximativ egala ca numar de zile cu precedentele, este cu mult mai importanta.
Daca dorim sa analizam fiecare din aceste componente atunci trebuie sa urmarim schema din
figura 6.2 Asa dupa cum se observa o campanie demareaza în principiu cu doua momente
esentiale. Pe de o parte, în plan ideologic, avem actiuni de redefinire ideologica, în situatiile în
care este necesar, si este întotdeauna atunci când se lanseaza o alianta noua, o conducere noua
a formatiunii, si în principiu, ori de câte ori experientele electorale precedente pot fi
considerate nereusite. Aceste redefiniri pot fi esentiale pentru matricea de ide ntificare a
partidului, de exemplu se poate pune problema unui nou nume, asa cum s-a pus în campania
din 1996 pentru USD, alianta PD si PSDR, ca si pentru UNC sau ANL.
Aceste redefiniri pot sa fie unele care se focalizeaza pe anumite mutatii de accent, anumite
teme politice trecând în planul al doilea, fiind uneori minimalizate, promovându-se în acelasi
timp altele noi, sau ele pot fi doar secundare, în programul ideologic anterior campaniei.

84
Acest moment al redefinirii este întotdeauna unul care are un orizont mai mare decât cel al
campaniei, procesul începând, de regula, înainte. Nu este recomandabil însa, ca redefinirile sa
se faca exclusiv înaintea campaniei. Aceasta din doua motive. În primul rând receptivitatea
populatiei la mesaje politice este incomparabil mai mare în timpul campaniei electorale. În al
doilea rând, anumite mutatii în registrul temelor electorale ale unei formatiuni sunt mult mai
pertinente si vor fi internalizate mai corect daca se fac în contextul electoral, datorita oferitei
comparative de teme electorale. Exista si situatia, relativ rara, când este de dorit ca mutatiile
ideologice sa se faca într-o forma putin ostentativa, chiar nemanifesta, atunci când exista
pericolul unor pierderi importante de electori. În aceste cazuri, sigur, este de preferat ca
mutatiile sa se faca cu mult îÎn prelungirea acestui tip de actiuni de campanie, avem actiunile
de pregatire a presei, evident din punctul de vedere al receptivitatii mesajelor politice lansate
si lansabile în campanie. Actiunile de pregatire a presei si a relatiei cu presa presupun analize
si campanii de monitorizare, ca si analiza stilului jurnalistic a celor mai importanti ziaristi care
se ocupa de campanie. Analizele asupra presei pot fi efectuate la comanda sau pot fi doar
achizitionate de la institutii care se ocupa cu asemenea investigatii. Ceea ce intereseaza este
tipul de orientare tematica a fiecarui cotidian, atitudinea consacrata fata de anumite teme sau
probleme, inclusiv strategiile tipice ale celor mai importanti jurnalisti care se ocupa de
campanie. Serviciul de presa al oricarui partid ar trebui sa ofere informatii presei tinând cont
de “tratamentele”12 pe care informatiile le suporta în cadrul demersului jurnalistic, dar sa si
pregateasca receptarea eficienta a temelor lansate de catre respectivul partid. Spre exemplu
lansarea unei teme electorale oarecum tipice cum ar fi lupta împotriva coruptiei este util a fi
promovata prin sustinerea anterioara a unei campanii de informare privitor la diverse acte de
coruptie sau susceptibile de fi calificate astfel, utilizându-se cu predilectie mediile care au o
buna rezonanta la asemenea teme. Desigur, acest tip de activitate este mult mai complexa,
însa nu este locul în acest curs pentru a o trata în mod detaliat.
În primele 24 de zile de campanie se lanseaza, uzual la o saptamâna dupa demararea acesteia,
temele electorale propriu-zise, dezvoltate, argumentate si sustinute public de diversele
personalitati implicate în campanie. În acelasi timp trebuie sa se dezvolte actiuni de
individualizare a ideologiilor.
Am spus într-un curs precedent ca una din legile electorale de baza este aceea care spune ca
un actor politic este cu atât mai puternic cu cât ocupa o anumita “zona” pe esicherul politic
împreuna cu cât mai putini alti competitori. Aceasta presupune ca pentru orice formatiune
primii contracandidati importanti ar trebui sa fie tocmai cei mai apropiati din punct de
vedere ideologic si nu cei mai departati.
Cum sa demonstrezi însa ca esti mai liberal decât ceilalti liberali? Cum sa demonstrezi ca esti
mai social democrat decât ceilalti, când exista atât de multi social-democrati? În sistemul
electoral, mai multi actori înseamna mai putina forta. Solutiile practice sunt doua. Cea mai
comoda, si poate si cea mai eficienta, este aceea a naintea campaniei.
158 aliantelor. Handicapul aglomerarii “zonei” electorale se poate transforma astfel într-un
atu, obtinându-se chiar un bonus pentru alianta respectiva. Singura problema, totusi
importanta, este cea a legitimarii noii formatiuni. A doua solutie este aceea a detasarii clare de
ceilalti competitori, prin atacuri foarte dure la adresa lor (pe linie ideologica). Din acest motiv,
în general în cadrul oricarei miscari sociale, politice sau doar culturale, cei mai temuti
adversari sunt tocmai cei care s-au desprins de miscarea initiala, adica dizidentii. Desi
rupturile de acest tip au si motivatii ideologice, cel putin pentru o perioada de timp
formatiunile rezultate în urma unei sciziuni nu pot sa fie, ideologic, decât apropiate în
perceptia electorilor, iar respectivii actori politici, evident dorind fie care în parte sa
mosteneasca (sau sa pastreze) cât mai mult din capitalul electoral. Atacurile însa, este
preferabil sa fie lansate în functie directa de raportul de putere existent între formatiuni.

85
Regula fiind aceea a atacarii doar a celor mai puternici decât tine, (sau a celor de aceeasi
categorie). Aceasta deoarece exista o alta regula electorala care spune ca cel care ataca în
campanii electorale în mod direct (la nivel manifest) poate câstiga credite doar daca cel pe
care îl ataca este perceput de electori ca fiind de aceeasi categorie sau eventual mai puternic.
În cazul în care acesta este perceput ca fiind mai slab, creditele vor fi câstigate de catre
adversar. Atacurile celor care sunt cotati mai slab la nivelul electoratului, ar trebui deci evitate
sau, în cel mai rau caz, sa fie prezente, dar produse întotdeauna în mod indirect. Regula
actioneaza pentru ca, practic în nici-o cultura, nu este apreciat un atac împotriva unor
adversari cotati ca inferiori, mai ales când acestia nu pot ataca foarte serios (si nu pot fi
perceputi ca atacatori periculosi). Mai mult, atacurile, în aceste conditii, reusesc sa faca ca
publicul sa considere actorul atacat ca fiind mai important decât fusese considerat înainte,
tocmai pentru ca un competitor mai puternic l-a luat în serios.
Aceasta regula presupune asadar, si o alta componenta a campaniei. Aceea a atacurilor la
adresa principalilor adversari. De regula este ideal ca atacurile sa fie deosebit de dure la
mijlocul campaniei, si obligatoriu fata de competitorii cei mai importanti. În masura în care se
reuseste declansarea unui val de acuze de reactie din partea acestora, se reuseste in final sa se
intre “la start” practic fara handicapul important dat de importanta mai redusa a formatiunii.
Aceasta regula a facut ca formatiuni altfel mici, precum PSM si PRM, sa intre în Parlament,
în 1992, iar PRM inclusiv în 1996. Atât PSM ca partid, cât si domnul Corneliu Vadim Tudor,
liderul PRM, au fost puternic atacati în perceptia electorilor, formatiunile respective aparând
ca fiind cu mult mai puternice decât erau în realitate, urmarea fiind aceea a obtinerii unor
credite suplimentare. La fel diminuarea atacurilor din partea UDMR-ului, dar si ale opozitiei
în general, în raport cu PUNR-ul ca si cu liderul Gh. Funar, în campania din 1996, comparativ
cu cea din 1992, a avut ca unul din efecte o diminuare a preferintelor electorilor catre aceasta
formatiune ca si fata de domnul Funar. Este astfel foarte important într-o campanie, pentru
orice partid (sau candidat), cu atât mai mult pentru formatiunile mai mici, sa fie criticate
sustinut si mai ales foarte dur de catre adversari mai puternici. Este, am putea spune, mai
important sa fi criticat decât laudat într-o campanie electorala. La aceste acuze este preferabil
sa se raspunda, fie direct, fie prin alte atacuri fara legatura cu cele receptionate. Cu aceasta am
ajuns la o alta componenta si anume aceea a contracararii acuzelor care pot fi aduse pe linie
ideologica. Pot exista însa, strategii de campanie reactive sau active. Indiferent de strategie,
aceasta componenta trebuie sa existe la nivelul oricarei campanii. Absenta unei asemenea
componente a constituit unul din motivele majore ale scaderii numarului sustinatorilor USD
în timpul campaniei electorale din 1996, ca si ai domnului Roman, scadere aproape de
jumatate, comparativ cu toate datele oferite de sondajele din vara respectiva. Prin urmare,
faptul de a fi criticat nu este bun în sine, daca nu exista si masuri reactive la aceste atacuri.
USD, ca si domnul Roman, nu au ripostat decât foarte greu si foarte putin si astfel capitalul de
speranta câstigat o data cu lansarea aliantei si mai apoi a candidaturii domnului Roman, s-a
pierdut tocmai pentru ca respectivii actori, pentru electorat, au parut ca au renuntat la lupta.
Lupta electorala nu presupune numai dispute cu contracandidatii din “zonele “ ideologice
apropiate. O componenta a campaniei este si aceea a actiunilor de minimalizare a ideologiilor
alternative, deci a celor din alte “zone” ale esicherului politic. Este poate curios, dar aceasta
componenta este într-un fel secundara, desi uzual se considera ca fiind principala dimensiune
o oricarei campanii. Secundara pentru ca principalii sustinatori cu greu trec de la o formatiune
la alta atunci când acestea se afla în “zone” polare ale sistemului electoral. Stabilitatea
electorala a formatiunilor este conditionata major de profilul socio-cultural al electorilor si
deci, este greu sa se poata produce asemenea mutatii. În mod normal, pentru a obtine voturi
din partea unor electori care apartin fortelor politice polare nu poti decât sa te apropii
ideologic de acestia. Este exact ceea ce a facut CDR în 1996. Temele lansate de aceasta
alianta în campania din 1996 au fost, cele mai multe dintre ele, extrem de apropiate de cele cu

86
care PDSR-ul câstigase în 1992. Mai mult, s-a actionat într-o dubla maniera. Atât prin
apropierea ideologica de electorii sustinatori ai PDSR-ului, cât si prin actiuni de
individualizare ideologica în raport cu acestia, adica prin atacuri la adresa ideologiei lansate
de PDSR, acuzat tocmai pentru ca nu a respectat în practica politica a guvernarii principiile
ideologice lansate în 1992. În acelasi mod au survenit atacuri în 2000, este drept într-o
maniera diferita, din partea PDSR la adresa noii puteri. Acest gen de atac este des întâlnit, dat
fiind ca el se bucura de o înalta receptivitate din partea publicului, speculându-se
incapacitatea qvasipermanenta a guvernantilor de a se tine de promisiunile electorale. Acest
gen de critici tin de ceea ce numim campanie de individualizare ideologica.
În fine, o ultima componenta pe care dorim sa o prezentam este cea a confirmarilor publice
ale ideologiei. Aceasta presupune de regula, crearea de evenimente, de situatii sociale, care sa
confirme temele electorale majore. Cu alte cuvinte, chiar daca o formatiune are o cota înalta
de vizibilitate si chiar o reprezentare tematica consistenta la nivel de electorat, este nevoie ca
în mod constant, cel putin temele majore, sa fie confirmate public atât la nivelul discursurilor
publice ale celor mai importanti lideri, cât si prin actiuni care sa fie consistente cu temele
respective. Daca ai un program social democrat, atunci este bine sa vizitezi un cartier
muncitoresc în campanie, sau o uzina, daca esti liberal trebuie sa iei atitudine radicala într-un
conflict de munca si desigur, se poate continua. Vom reveni însa, într-un curs separat asupra
actiunilor de campanie.

Promovarea imaginii în campanie

Vom utiliza o schema asemanatoare datorita faptului ca în cadrul une i campanii, planul
ideologic cu cel imagistic functioneaza întotdeauna împreuna. Schema este asemanatoare si
pentru ca, într-o logistica temporala a campaniei, trebuie sa existe o corespondenta
qvasipermanenta între componenta ideologica si cea de imagine. Pentru a analiza aceasta
corespondenta trebuie sa insistam mai întâi asupra componentei de imagine a unei campanii.
Si în acest caz o formatiune pleaca cu un anumit capital de imagine. Acesta este format din
doua componente, una stabila, respectiv una dinamica. Exista o anumita imagine relativ
traditionala a unui partid sau a unei formatiuni politice. Ea este relativ stabila si asigura în
mod normal o anumita limita, atât superioara, cât si inferioara, de sustinatori. Spre deosebire
de componenta ideologica însa, care în principal este raportabila doar la actorii politici
institutionali, componenta de imagine a unei campanii tine în primul rând de capitalurile de
imagine ale actorilor politici individuali, lideri recunoscuti ai formatiunilor respective. Acest
capital de imagine este de regula mai dinamic decât cel al partidului nu atât pentru ca
imaginea unui actor ar suferi mutatii importante în perioade scurte de timp, ci pentru ca într-o
formatiune politica, dinamica ascensiunii liderilor poate fi una deosebita. În ceea ce priveste
raportul între cele doua componente ale capitalului de imagine în mod clar este dominant cel
al personalitatilor.
În ce consta un asemenea capital? În primul rând exista doi indicatori utilizabili în analiza
imaginii unei personalitati. Primul este vizibilitatea, care exprima gradul de cunoastere a
personalitatii în cauza, în sondaje el este exprimabil ca procent al celor care au o anumita
opinie în raport cu o personalitate. Cu alte cuvinte vizibilitatea se poate cel mai simplu
exprima procentual ca diferenta fata de 100 a non-raspunsurilor la itemii care privesc
aprecierea unei personalitati politice. Al doilea indicator este unul atitudinal si se exprima pe
o scala de tip ordinal, uzual în termenii favorabilitatii sau defavorabilitatii în raport cu actorul
respectiv. Evident, imaginea poate fi surprinsa si pe scale nominale, în termenii unor 162
atribute concrete care sunt asociate personalitatilor. Atributele la rândul lor sunt considerate
pozitive, negative sau neutre de catre electori. În mod normal însa, ceea ce conteaza în primul
rând în jocul electoral este favorabilitatea sau defavorabilitatea fata de actorul politic.

87
Vizibilitatea unei personalitati are în general o constanta foarte mare. Ea creste în conditiile în
care personalitatea primeste responsabilitati publice, si se poate observa un asemenea efect
pentru toate personalitatile care au preluat functii ministeriale (în primul rând este vorba de
Prim Ministri), dar si pentru alti lideri politici care s-au impus la un alt nivel dupa alegeri.
Scaderea vizibilitatii se poate face în special pe baza lipsei perceptiei activitatii publice a unei
personalitati pe o perioada de mai multe luni de zile, cu efecte semnificative doar dupa cel
putin sase luni. Trebuie sa spunem însa, ca vizibilitatea ridicata este atât un atu, cât si un
posibil handicap politic. Inertia imaginii este mai mare decât cea ideologica pentru electori.
Un lider ce are o imagine negativa cu greu poate schimba datele electorale, în replica
schimbarea unei teme electorale este mult mai usor acceptata, atât la politicieni, cât si de
electori, care se pot obisnui relativ neproblematic cu noi principii ideologice. De fapt, temele
electorale tin aproape exclusiv de un plan cognitiv al comunicarii si deci au o mare
flexibilitate, în timp ce imaginile, prin natura lor, tin de o dimensiune persuasiva a
comunicarii si nu pot sa fie la fel de flexibile. Din acest motiv un indice scazut de
vizibilitate permite achizitia, prin campanii de promovare eficienta, a unor noi sustinatori,
care nu aveau anterior o imagine clar definita asupra actorilor politici în cauza. Ce ar însemna
o imagine favorabila a unei personalitati? În primul rând o acceptare de ordin general a
acesteia, iar în al doilea rând o acceptare concreta, în relatie directa cu un anume rol/pozitie pe
care ar putea sa o ocupe. Aceasta din urma poate fi în relatie cu eventualele calitati de om
politic, de sef de partid, de prezidentiabil etc. O personalitate poate avea o imagine buna
fara a fi considerata însa ca fiind potrivita pentru o anumita pozitie politica. În mod
uzual o mare parte a electorilor opereaza cu doua tipuri de distinctii la nivelul competitorilor
politici individuali. Una este între cei care sunt simpatizati si cei antipatizati si o a doua între
competitorii considerati adversari reali si cei care sunt practic, în afara jocului electoral. În
1996 spre exemplu, pentru alegerile prezidentiale competitori reali au fost considerati, pentru
foarte multi electori, doar domnii Iliescu si Constantinescu. La alegerile locale din Bucuresti
candidati precum Dinu Patriciu sau Doru Viorel Ursu au fost apreciati extrem de bine de catre
unii dintre cei pe care i-am intervievat, dar aproape toti acestia au considerat ca cei doi
candidati nu erau competitori reali si de aceea nu au votat pentru ei. Pentru alegerile pentru
postul de primar general al Bucurestiului cei mai multi, uneori relativ independent de optiunea
politica au considerat ca adversari reali doar pe Ilie Nastase si Victor Ciorbea, eventual si doar
partial, pe Anton Vatasescu. În campania locala din 2000 în Bucuresti în mod atipic au fost
trei competitori, Oprescu, Chirita si Basescu. La nivelul campaniei prezidentiale spre exemplu
competitori reali au fost doar domnii Iliescu, Vadim Tudor si partial Stolojan. Acesta din
urma are o cota de apreciere foarte mare, dar nu este raportat de foarte multi electori la
postura de Presedinte. Chiar dupa alegeri cei care nu-l votasera îl simpatizau si îl apreciau în
continuare, dar sustineau ca „înca nu este pregatit sa fie Presedinte”. Prin urmare exista
simpatizanti ai unei personalitati politice care nu voteaza cu aceasta în anumite circumstante
în care se considera nerealista sansa acesteia de a câstiga. Iata de ce, la nivelul campaniilor de
imagine, este vital sa se prezinte orice posibil candidat ca un câstigator sigur al cursei
electorale. Orice suspiciuni sau nuante dubitative în campania electorala determina rapid
scaderea numarului sustinatorilor, în special a celor care considera ca optiunea de vot trebuie
îndreptata doar spre cei care au sanse reale si, mai ales, care cred în ele. Este dealtfel absolut
firesc sa credem în victoria doar a celor care cred, ei înainte de toate, în propria victorie. Sa ne
gândim doar la întrecerile sportive în care, pentru public, nimic nu poate fi mai detestabil
decât lipsa vointei de a lupta, pe când atunci când proprii sportivi sunt învinsi, poate chiar
umilitor, daca ei s-au luptat si au facut aproape orice pentru a-si apara sansele, nereusita este
în general usor acceptata. Spectacolul si întrecerea politica se desfasoara dupa reguli
similare. Politicianul care pare sa nu aiba dorinta de a câstiga sau care nu crede în aceasta,
pierde din start cursa. Un exemplu elocvent în campania din 1996 îl ofera domnul Nicolae

88
Manolescu. În numeroase întâlniri mediatizate, el a lansat tema “datoriei de a candida la
presedintie”, sustinând ca pentru ca nu a facut nimic (în sensul unei atitudini dizidente) în
vechiul regim, este de datoria lui acum, pentru ca nu mai poate avea nici o scuza, sa se
implice în politica si sa candideze. Pe undeva el nu doreste acest lucru, este obligat sa o faca.
Nimic mai aberant! A reusit doua lucruri dintr-o data: sa îsi erodeze propriul capital de
imagine si sa îsi creeze si un handicap în cursa 164 electorala. Domnia sa sustine ca nu a avut
acte de dizidenta în vechiul regim. Si care dintre candidati avusese? Dimpotriva, domnul
Manolescu era singurul candidat important care nu intrase în Partidul Comunist si reusise
totusi sa se afirme ca o importanta personalitate înainte de 1989. Atitudinea favorabila se
exprima sintetic cel mai bine prin încrederea pe care electorii o au într-o anumita
personalitate. Încrederea reprezinta întotdeauna mai mult decât o intentie de vot, dat fiind ca
ea exprima perceptia unei relatii între actorul politic si cel care îsi investeste încrederea. Din
acest punct de vedere încrederea în actorii politici este un indicator extrem de pertinent în
analiza electorala. Indicatorii încrederii se bucura si ei de o mare stabilitate fiind modificati
substantial doar în doua situatii, ambele cu o anume doza de dramatism. Pe de o parte, în afara
campaniilor, în momentele de criza sau în contextul unor evenimente extrem de semnificative
la nivelul electoratului, iar pe de alta parte în urma alegerilor, atunci când, o parte cel putin a
electorilor de conformitate, pentru a putea sa-si elimine disonantele cognitive, îsi sporesc
încrederea în cei aflati la putere. De fapt, aceasta tendinta de a crede mai mult în cei care
conduc decât în cei din opozitie este manifestata de catre o parte semnificativa a electoratului
cel putin în primul an dupa alegeri. Ar mai trebui sa spunem ca exista întotdeauna o corelatie
înalta între nivelul încrederii si votul exprimat, desi nu trebuie sa consideram ca votul bazat pe
încredere este singurul tip de vot.
Cum am putea construi o asemenea imagine favorabila a unui lider politic? Exista doua
strategii practic polare. Prima am putea-o numi strategia tipului ideal, a doua strategia
liderului charismatic. În primul caz ideea de baza a campaniei de promovare este aceea a
profilului cultural tipic al românului (pentru spatiul nostru cultural). În orice societate exista
structurat generational un anumit tip ideal al barbatilor, fie foarte tineri, fie maturi sau în
pragul batrânetii. Tipul ideal este luat aici într-un sens weberian si nu unul legat de
dezirabilitate. Exista anumite modele de barbati, de conducatori. Este excelent deci, ca o
formatiune sa selecteze si sa îsi formeze asemenea lideri. Ideea omului obisnuit, care seamana
cu cei mai multi dintre noi, dar este, prin tipologia ideala, putin deasupra celorlalti, este una
extrem de pertinenta în spatiul electoral. Desigur ca nu se poate judeca o asemenea tipologie
pentru toate categoriile posibile de electori. Dar pentru cei mai multi da. O asemenea imagine
a avut partial domnul Iliescu în primii ani de dupa 1990. El a pierdut-o într-o buna masura
datorita vârstei si imaginii virilitati scazute pe care a afisat-o, în special în 1996. Pentru ca am
enuntat acest ultim atribut trebuie sa spunem ca exista si anumite caracteristici generale, de o
anume universalitate în raport cu modelele culturale ale barbatilor si mai particular ale
conducatorilor. Una dintre aceste caracteristici este virilitatea, care este acceptata ca un
indicator al potentei generale de a face ceva, “a face” fiind asa cum am aratat în alt context
un verb care este vital pentru viata politica.
Sanatatea si integritatea fizica si psihica sunt alte constante ale imaginii conducatorului tip.
Virilitatea este vizibila social prin dinamismul afisat de o personalitate, prin vitalitatea
actiunilor si mai ales a atacurilor sale, prin intransigenta, prin violenta simbolica sau cea
verbala, evident, la limita, si prin cea fizica. Alaturi de aceste caracteristici mai exista altele,
la fel de universale, legate de întelepciune, inteligenta, dibacie pâna la siretenie etc. Desi
operanta, distinctia paretiana între elitele vulpi si elitele lei nu induce o dichotomie
semnificativa la nivelul atitudinilor populatiei fata de aceste tipuri de lideri. În realitate aceste
calitati, desi polare, sunt dorite de electorat în aceeasi masura atunci când este vorba de
conducatori. Dorim conducatori puternici, exigenti si chiar intransigenti, de care sa fim siguri
89
ca pot oricând câstiga, dar în acelasi timp dorim ca ei sa fie isteti, iscusiti si nu doar puternici,
si chiar suficient de vicleni pentru a învinge oricând adversarii. De fapt, nu atât aceste calitati,
cât mai ales contextele particulare ale luptei politice reclama conducatori care au anumite
atribute sau altele. Strategia tipului ideal este utila atât pentru liderul cel mai important al
unei formatiuni, cât si pentru toti ceilalti lideri. Mergându-se pe aceasta formula, în general se
maximizeaza numarul sustinatorilor si se minimalizeaza inconsistentele de imagine dintre
principalii lideri ai formatiunii. Nu trebuie însa sa întelegem ca toti acestia ar fi identici, pot fi
diferiti, pe criteriu de vârsta în primul rând, fiecare societate având modele conditionate
generational pentru barbati sau conducatori. Într-o asemenea relatie s-a aflat de exemplu, în
1990, cuplul Iliescu - Roman, “tatal si fiul”, ambii reprezentativi pentru anumite categorii
generationale, principalii competitori, domnii Câmpeanu si Ratiu fiind cu siguranta foarte
departati de asemenea modele prototip.
A doua strategie este aceea a liderului charismatic. A liderului care este altfel. El este
extrem de diferit de locul comun, de modelul obisnuit. Este liderul de exceptie, cu vocatie
naturala de a conduce, cel care poate conduce nu pentru ca ne reprezinta pe noi, ci pentru ca
este altfel. Aceasta strategie presupune constructia unei 166 imagini unicat pentru lider. El
trebuie scos în evidenta ca fiind cu totul altfel decât ceilalti. Fie ca este eroul unor
evenimente, ca a suferit imens si neegalat în trecut, ca este singurul care se bate pâna la ultima
suflare cu toti adversarii, ca are har divin, trecut politic exceptional, el cumva difera de noi
toti. Numai poate fi vorba de un tip ideal. El nu este cum suntem cei mai multi dintre noi si
nici macar mai mult. El este altfel. Aceasta strategie asigura în mod normal succese, cel putin
pe termen scurt, cu mult mai mari decât precedenta. Problema principala care apare este ca în
aceeasi structura, teoretic nu pot fi acceptati mai multi lideri de acest tip. Aceasta nu este
singura problema. Charisma se poate pierde în timp, prin evolutia culturii politice, prin
schimbari evenimentiale majore, prin însasi viata liderului respectiv. Pierderea la nivelul
capitalului de imagine poate fi extrema. Toate acestea fac ca formatiunile care se bazeaza pe
asemenea strategii sa fie partide axate pe o singura personalitate centrala. Imaginea
formatiunii fiind absolut conditionata în aceste situatii de imaginea liderului în cauza. Acesta
a fost cazul PNT-cd pe timpul în care Corneliu Coposu a fost liderul real al partidului, este
cazul PRM-ului lui Corneliu Vadim Tudor si este partial cazul PDSR (PSD)-ului în 1992,
pentru care personalitatea lui Ion Iliescu a fost una de tip charismatic, care nu a permis
aparitia si a altor personalitati politice, cu exceptia domnului Adrian Nastase (Nu ne referim la
personalitatile de la guvernare desigur, ci doar la cele politice). Observam ca tipurile pe care
le-am prezentat sunt separate analitic, în practica politica ele sunt însa adesea amestecate. În
campaniile de imagine ale domnului Iliescu, de exemplu, s-a pendulat permanent între liderul
din popor, la fel cu toti ceilalti si liderul erou al Revolutiei, dizidentul regimului comunist,
personalitatea de exceptie. Strategia liderului charismatic mai poate ridica o problema.
Trebuie sa probezi real ca ai, la cote net superioare, anumite calitati, un anumit trecut, pentru
a putea fi considerat si a te mentine în registrul charismatic. Aceste potente nu sunt însa la
îndemâna oricui. Din pacate cei mai multi lideri politici din România opteaza, fara a avea
potente reale, pentru strategii de tip charismatic. De aici conflicte puternice interne la nivelul
a numeroase formatiuni si mai ales esecuri electorale majore, pentru ca nu trebuie sa uitam ca,
în afara probei capacitatilor deosebite, o personalitate care opteaza pentru o strategie
charismatica poate la fel de usor sa devina extrem de penibila. Strategia tipului ideal are
deci, anumite avantaje. Unele dintre acestea sunt legate de posibilitatea incomparabil mai
mare de a valorifica universul cultural normativ. În primul rând valorile si normele morale.
Liderul charismatic nu poate la fel de usor invoca moralitatea pentru ca uzual este perceput
deasupra acesteia. Nu în afara sau împotriva, ci pur si simplu, prin dimensiunea exceptionala,
deasupra cutumiarului. El mai degraba statueaza regulile decât le respecta. Liderul de tip
ideal este el însusi un exemplu de moralitate. În conditii de crize structurale puternice liderii

90
charismatici se impun astfel mult mai rapid. În conditii de normalitate se impun incomparabil
mai usor lideri de tip ideal. Aceasta înseamna ca oricine opteaza pentru o strategie de tip
charismatic trebuie obligatoriu sa opteze si pentru o strategie de negativizare a imaginii
realitatii sociale si politice din societate pentru a putea avea succes. Asemenea actori politici
propun uzual imagini catastrofice asupra realitatii sociale. Daca ne uitam astfel la discursurile
si implicit imaginile propuse de politicieni precum Corneliu Coposu sau Corneliu Vadim
Tudor vom observa foarte clar acest procedeu. Daca primul a propus o imagine catastrofica
legata de politica comunista sau neocomunista a puterii în primii ani de dupa 1990, sinucigasa
pentru societatea româneasca, cel de al doilea are un discurs la fel de radical pe doua directii,
una nationala estompata este drept începând din 2000, a doua focalizata pe problema
coruptiei. Modalitatea de a le propune este însa una de scenariu catastrofic.
În functie de cele doua strategii trebuiesc potentate anumite atribute ca apartinând unei
anumite personalitati la nivelul campaniei propriu-zise. În primul rând sunt, evident, cele mai
generale, pe care le-am amintit deja. Mai apoi sunt operante acele calitati consistente cu
ideologia propusa. Nu exista exceptii decât în sensul în care se maximizeaza orizontul
electoral prin imagini care sa fie acceptate de mai multi electori decât cei care sunt sustinatori
strict ideologic. A fost cazul de exemplu al CDR care nefiind considerat un partid de stânga a
propus un sindicalist, pe Victor Ciorbea, la functia de primar si mai apoi pentru postul de
Prim Ministru. Nu a mai fost cazul domnului Erbasu, care nu putea sa mai aiba o imagine
consistenta cu ideologia declarat de stânga a PSM-ului. Partial propunerea din 2000 a PNL-
ului la Presedintie a domnului Stolojan, un om cu un capital de imagine de stânga a
reprezentat un efort de cooptare a unui electorat mai putin liberal si partial a reusit. Un grup
distinct de calitati trebuie sa fie luate în calcul pentru orice campanie de imagine. Este vorba
de toate acele calitati care au implicatii în planul verbului “a face”. Orice calitate care priveste
posibilitatea candidatului de a face, de a realiza anumite obiective politice este esentiala. Daca
alaturi de aceste calitati se mai adauga 168 interesul public si nu privat al acestor actiuni
atunci formula de imagine tinde sa aiba o eficienta maxima. Ultima caracteristica, cea legata
de dimensiunea public/privat este la fel de importanta. Din punct de vedere electoral
individualismul poate fi acceptat, însa niciodata la nivelul obiectivelor si al motivatiilor
actiunilor politice. Cea mai emotionanta sau mai umanitara actiune politica, daca apare ca
fiind motivata de un anume interes personal va fi puternic dezavuata de electorat. Liderul
trebuie sa fie reprezentant al intereselor generale, fie ale cetatenilor în societati cu puternice
traditii democratice, fie la nivel de natiune sau de diverse alte categorii sociale în societati cu
mai putine experiente democratice, dar oricum trebuie întotdeauna reprezentant al interesului
public.
Daca ar fi sa sintetizam cele afirmate ar trebui sa spunem ca principalele coordonate ale
constructiei imaginii unui actor politic sunt: “el este puternic, poate sa faca, este cinstit si
lupta pentru noi si nu pentru el”. El poate fi la fel ca noi sau diferit, dar aceste patru
dimensiuni ramân esentiale. Modalitatea concreta în care pot fi promovate este însa diferita.
Din perspectiva unei asemenea grile liderii politici sunt analizati dichotomic fiindu-le
inventariate atributele pozitive si negative, calitatile si defectele. Actioneaza desigur o
multime de stereotipuri si apar o serie întreaga de prejudecati. Un avocat de exemplu, în
politica, va fi considerat probabil usor un bun orator, dar vor exista prejudecati în ceea ce
priveste cinstea sau corectitudinea sa. O persoana tânara va fi usor etichetata ca fiind
puternica în timp ce un vârstnic, evident mult mai greu. Faptul ca un candidat este necasatorit
conteaza putin pentru o strategie de tip charismatic, dar este un handicap important într-o
strategie de “tip ideal”, pentru ca dominanta culturala este indiscutabil aceea a tipului familist.
Atributele, fie de ordin fizic, psihologic sau moral, nu sunt în sine, obligatoriu, pozitive ori
negative. Ele sunt raportabile la un anume context si mai ales sunt înalt integrabile într-un
tablou unic, sintetic, pentru o personalitate politica. Din punctul de vedere al strategiei de
91
promovare a imaginii este clar ca o asemenea campanie urmareste amplificarea calitatilor si
minimalizarea sau eventuala valorificare pozitiva a defectelor. Ar trebui sa utilizam poate
ghilimelele pentru aceste calificative, deoarece ele au un continut relativ, pentru unii electori
spre exemplu calitatea de patron, în politica, poate fi un defect radical, iar pentru altii o
virtute, la fel cum agresivitatea verbala poate merge si pâna la o usoara mitocanie fara sa fie
apreciata ca un defect, iar, uneori, dimpotriva.
Daca este sa ne întoarcem la schema propusa mai devreme atunci ar trebui sa spunem ca un
rol la fel de important îl are atât momentul initial al lansarii unei noi imagini a formatiunii,
eventual prin propunerea unor noi lideri, cât si componenta de negativizare a imaginilor
celorlalti competitori. Este impor tant sa fie negativizate imaginile tuturor celorlalti
competitori, însa este preferabil sa se faca acest lucru într-o modalitate mediata, prin
intermediul presei. Regulile prezentate în paragraful precedent, privitoare la componenta
ideologica ramân valabile integral si aici. Atacurile la adresa celor puternici, ca si la adresa
celor din aceeasi “zona” electorala trebuie sa primeze. Aceste atacuri nu trebuie sa fie însa
ostentative. Daca la nivel ideologic acuzele sunt acceptate de principiu, atacurile la adresa
imaginii adversarilor ridica si alte probleme, de ordin moral, iar toleranta sociala fata de
asemenea campanii de denigrare este mai mica. Important este deci, mai mult decât critica
sustinuta si generala, remarcarea unui aspect negativ esential, care sa poata fi
supradimensionat si extrapolat pentru a inocula o atitudine negativa mai generala electorilor.
Actiunile de contracarare a acestor campanii de denigrare a imaginii sunt si ele destul de
speciale si complexe. În primul rând, nu trebuie sa existe obligatoriu actiuni de raspuns la
toate atacurile. Unele reactii de raspuns fiind capabile mai degraba sa accentueze efectul
negativ trezind si mai mult suspiciunea. Sunt preferabile actiunile indirecte fara legatura
directa cu atacurile, dar care pot anula acuzatiile. Daca de exemplu, sa luam niste exemple
ipotetice foarte socante, un lider este acuzat foarte dur, de pilda ca ar fi impotent, datorita
vârstei, sau ca ar fi homosexual, nu este preferabil sa se contraatace cu reactii publice directe,
care amplifica disputa si care prin soc si inedit vor fi potentate si mai mult de catre presa,
intrându-se chiar într-o spirala conflictuala greu de a mai fi depasita. Inventarea unei amante,
a unei aventuri amoroase deosebite sau doar simpla asociere cu politicianul în cauza, a unor
femei extrem de atractive vor anihila de la sine efectul negativ. Desigur, exista un risc în orice
actiune de contracarate. Fie de a potenta, fie de a crea alte aspecte negative. În general însa,
este preferabil sa poti planifica si realiza un rau mai mic pentru a anihila unul mai mare.
Aceasta mai ales atunci când între campania de anihilare si cea initiala, de negativizare, nu
apare la nivel manifest o relatie. Daca se inventeaza o amanta, de exemplu, se poate imediat
contracara ca este un zvon al celor din opozitie si nimeni nu poate controla acest lucru. Ceea
ce se produce este o contradictie la nivelul mesajelor lansate de adversari care în general nu
sunt priviti diferentiat. Si cum cineva nu poate, la nivelul bunului simt desigur, sa fie si
impotent (sau homosexual) si sa fie capabil si de adulter (evident cu o femeie) rezulta ca
ambele imagini negative pierd din putere si se anihileaza reciproc. În ceea ce priveste
campania pe dimensiunea ei de imagine, pregatirea relatiei cu presa este una cu mult mai
importanta. Aceasta deoarece majoritatea actiunilor pe care le-am prezentat se pot realiza doar
într-o maniera indirecta prin sistemul mediatic. Capacitatea de a lucra cu presa devine deci cu
mult mai importanta, mai ales ca anumite actiuni de creare sau negativizare a unor imagini au
eficienta doar daca sunt lansate exclusiv de presa. Din acest motiv este obligatoriu sa se
utilizeze experti în probleme de comunicare si, la fel de profitabil, sa fie subventionate si sa
fie controlate anumite institutii media. Acest ultim aspect este probabil jenant, pentru ca nu
poate avea, un asemenea control, o imagine prea buna într-o societate democratica. În realitate
controlul politic asupra institutiilor media este garantat tocmai de principiile democratice ca si
de cele ale economiei libere. Ele garanteaza ca o institutie mediatica poate sa îsi defineasca
absolut liber politica si relatiile cu piata electorala. Mai mult, piata libera garanteaza libertatea

92
patronilor de a duce ce politica vor în cadrul institutiilor respective. Cu alte cuvinte institutiile
media sunt în egala masura institutii economice si jurnalistice si daca din punct de vedere
jurnalistic se poate cauta permanent o anume impartialitate, din punct de vedere strict
economic, consiliile administrative, ale proprietarilor /actionarilor, nu pot duce decât politica
impusa de acestia. Aceasta situatie este normala si într-o societate democratica se încearca
minimalizarea unor posibile efecte negative, doar în timpul campaniilor electorale. Desigur ca
legislatia poate sa fie mai exigenta prin legile antimonopol, care încearca în general, în
aceeasi masura, sa reduca posibilitatea controlului total si de catre un singur agent social.
Componenta de confirmare publica a imaginii este si ea foarte importanta. Spre deosebire de
cea ideologica, care odata asimilata este destul de rezistenta la factorul temporal sau
contextual, imaginea are o dinamica mult mai serios conditionata de contextul social.
Adversarii pot ataca destul de greu prezenta sau absenta unui principiu ideologic, dar pot
incomparabil mai usor sa negativizeze imaginea unui actor politic. Pe de alta parte, chiar si în
absenta unor atacuri, la nivel de imagine se asteapta mult mai multe confirmari decât la nivel
ideologic. Spre exemplu în cazul unei anume miscari sociale de proportii este de asteptat
poate ca un actor politic de spectru stânga sa ia atitudine favorabila (declarativ-ideologic), dar
ar fi mult mai de asteptat ca el sa se deplaseze în comunitatea respectiva si sa se implice în
171 eveniment, confirmând public, prin actiuni imaginea sa. Exista desigur pericolul de a nu-i
face fata, dar aceasta depinde si de modul în care el reuseste sa prezinte rezultatele. De retinut
este faptul ca la nivelul imaginii este necesar sa existe confirmari continue ale calitatilor de
baza care sunt propuse candidatilor. Nu poti fi un bun familist daca nu apari constant cu
familia, nu poti fi un tip atletic daca nu faci sport si nu te întâlnesti cu sportivi, dar nu poti fi
nici cinstit daca nu încerci sa faci publice permanent sau macar regulat cazurile în care cinstea
sau corectitudinea au fost încalcate de catre ceilalti, inclusiv de catre subordonatii proprii. Si
din pacate, pentru moment, în România acest lucru nu pare un lucru extrem de facil.

ÎNTREBARI:

1. În ce constau actiunile de promovare ideologiei în campanie?

2. Ce reprezinta individualizarea ideologica
3. Ce reprezinta redefinirea ideologica si când este necesara?
4. Dati exemple de teme electorale de factura ideologica.
5. Care sunt dimensiunile imaginii actorilor politici?
6. În ce consta vizibilitatea unui lider politic?
7. La ce se refera strategia tipului ideal?
8. La ce se refera strategia liderului charismatic?
9. Cum pot fi contracarate problemele de imagine în campanie
10. Care sunt diferentele dintre promovarea ideologiei si cea a imaginii în campania
electorala?
11. Ce reprezinta campania de 10 zile?

93
Cursul 15 Dincolo de comunicarea politica - Actiunile de campanie

Nu vom insista în aceeasi masura asupra acestei componente a unei campanii deoarece noi
am ales o perspectiva comunicationala de analiza si doar secundar una actionala. La un prim
nivel am introdus de altfel aceasta componenta în cadrul celor prezentate anterior atunci când
am discutat despre actiunile de confirmare publica a ideologiilor sau a imaginilor.

Actiunile de campanie
În mod traditional atunci când vorbim de actiuni de campanie ne gândim la doua tipuri de
activitati. Vizitele de diverse tipuri în teritoriu si organizarea de manifestari colective de
sprijin, de tipul mitingurilor, manifestatiilor sau spectacolelor. În mod normal actiunile de
campanie, la acest nivel, au succes doar daca liderii importanti ai formatiunii sunt implicati
direct. Exista însa mult mai multe tipuri de actiuni politice de campanie.
Trebuie însa, înainte de a le prezenta, sa semnalam faptul ca aceasta componenta a campaniei
este mult mai delicata. Daca la nivelul ideologicului si al imaginii am gravitat permanent în
zona acceptabilului deontologic (în masura în care am considera ca acesta ar fi bine definit în
plan politic), la nivel de actiuni de campanie lucrurile sunt înalt nuantabile. Granita dintre
procedurile corecte si incorecte este greu de trasat. A fost campania telefoanelor denigratoare
lansata de PDSR în 1996 o actiune legala sau ilegala? Trebuiau arestati ziaristii care au intrat
cu forta într-o institutie privata? Este acest procedeu de campanie indirecta unul acceptabil
sau nu? De fapt, poate mult mai importanta este responsabilitatea judecarii si implicit
solutionarii unor asemenea situatii? Daca apelam la sistemul juridic, în mod clar nu rezolvam
nimic, pentru ca evident trece campania si pierdem bine mersi alegerile Mai grav este ca
sistemul juridic nu prea prevede asemenea tipuri de situatii. A apela pe de alta parte la sanc
tiunea electoratului ar însemna sa ne aflam în situatia celor care ar dori sa faca ordine în
lumea medicala exclusiv pe baza principiilor legii cererii si ofertei. Adica sa judecam valoarea
unui medic dupa rezultatele interventiilor sale. Dar daca murim ce folos vom avea aflând
astfel ca am avut un doctor prost? Ca sa nu mai spunem ca sanctiunea electoratului, care sa
dezavueze un anume procedeu electoral s-ar putea sa nu vina niciodata. Înca o data
Machiaveli pare sa fie mai pertinent. “Scopul scuza mijloacele” este adevarat, dar mai ales
atunci când supradimensionezi scopul si ascunzi mijloacele. Prin urmare aproape orice poate
fi folosit daca nu intri într-un conflict ostentativ cu legislatia si daca stii sa ascunzi cât mai
bine aspectele negative ale procedeelor pe care le utilizezi.
Există doua tipuri diferite de asemenea actiuni. Avem pe de o parte actiuni manifeste , care
au asumat în mod clar si nedisimulat rolul politic si electoral, care sunt de regula actiuni
patronate si girate de catre formatiunile politice si în care se si implica principalii lideri ai
acestora. Acest tip de actiuni sunt deci vizibile si din acest motiv sunt mediatizabile. Ele
trebuiesc proiectate de asa natura încât sa poata fi amplificate de catre presa, la initiativa
acesteia.
La polul opus avem un nivel nemanifest, deci unul mai putin vizibil, în care functia electorala
a actiunilor este esential sa nu fie perceptibila direct. Aceste actiuni au loc în contexte locale
în primul rând si au functii persuasive importante. În cadrul lor liderii principali sunt mai
putin implicati, uneori chiar deloc. Cele doua tipuri de actiuni presupun functii principial
diferite. Actiunile manifeste sunt subordonate logicii puterii în timp ce cele nemanifeste
respecta logica persuasiunii. Daca primele dau în general imaginea puterii, a fortei pe care o
are o formatiune, prin eventuala implicare activa a multor oameni, a doua categorie are un rol
activ deosebit la nivel ideologic, anumite principii politice pot fi mult mai bine promovate

94
atunci când nu este vizibila tocmai motivatia electorala. Atacurile la adresa unor principii
ideologice ale adversarilor sunt eficiente de regula în conditiile motivatiei electorale
nemanifeste. Actiunile de acest ultim tip sunt însa cu mult mai importante decât considera în
marea lor majoritate politicienii. Ele au impact nu numai la nivel ideologic, ci si la cel al
imaginii. Negativizarea imaginii poate fi o chestiune extrem de simpla daca operam la acest
nivel nemanifest si speculam actiunile legilor psihologiei sociale pentru a amplifica efectele
pe care le putem produce. Pentru aceasta categorie de actiuni este însa nevoie de extrem de
multi activisti locali. Este vorba de o munca de propaganda la nivel local, comunitar sau chiar
grupal, care nu se face cu lideri, ci cu membri obisnuiti, dar antrenati în aceste activitati
electorale. O sa trecem în revista principalele tipuri de activitati care pot fi prezente în cele
doua tipuri de registre fara a insista însa mai mult decât este cazul. La nivel manifest este
extrem de important mai întâi sa fie asumate diversele evenimente care se produc în
campanie. Nu este vorba doar de cele politice, ci si de cele sociale, economice, practic de
orice eveniment caruia i se poate aloca o semnificatie conotativa de tip politic. Orice
formatiune trebuie sa demonstreze o reactivitate înalta în raport cu scena sociala, iar în
campanie trebuie sa poata da o semnificatie politica acceptabila oricarui eveniment. Liderii
politici pot felicita o echipa nationala câstigatoare, pot merge la un antrenament dinaintea
meciului.

95