Universitatea din București, Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, 

Masterat de Jurnalism Politic

Recenzie „Politica, o vocație și o profesie”, 

de Max Weber

student: Cojocaru Cristina

disciplina: Sisteme de partide

ianuarie 2021
 În cadrul pledoariei sale, sociologul german Max Weber încearcă să clarifice pentru
auditoriul său câteva aspecte esențiale, pentru ca acesta să înțeleagă cum funcționează și ce este
politica la momentul rostirii discursului (în a doua decadă a anilor 1900). Astfel, Weber
consideră că politica, grosso modo, este acea activitate de conducere autonomă, caracterizată de
prezența constrângerii fizice, deținută în mod legal într-un teritoriu clar delimitat. În accepția
sociologului, termenul de „politic” implică orice ține de împărțirea, menținerea transferul sau
influența dată de putere în cadrul unui stat. 

Reprezentanții acestei distribuții a puterii pot ajunge în acest punct pe trei căi: pe cale
tradițională (din tată-n fiu, de cele mai multe ori „uns” cu darul ceresc de a conduce), pe cale
„harismatică”, deoarece, prin abilitățile avute la un moment dat (de obicei, în urma unei bătălii)
câștigă încrederea semenilor săi prin propriile îndeletniciri sau pe calea legitimă, în urma unor
reguli clar stabilite ce țin de omul de stat modern. 

Dominația forțelor politice a început să se manifeste, în primă instanță, față de corpul

administrativ: apropiații conducătorului primeau funcții sau anumite beneficii (feude), dacă îi
erau loiali liderului. Conducătorul asigura, din venituri proprii, traiul corpului administrativ, avea
slujitori, sclavi și alte categorii sociale dependente material de acesta. Astfel, dacă în momentul
actual auzim tot mai des că trebuie ca oamenii să fie aleși în înaltele funcții ale statului pe baza
meritocrației, observăm cu Weber ne transmite că societatea de la începuturile modernității
credea mai mult în plutocrație. 

Autorul face și o clasificare a politicienilor. În acest fel, acesta distinge: „politicienii de

ocazie” (noi toți care ne manifestăm opțiune politică prin vot, prin proteste sau prin laude către
un lider politic); „politicienii cu ocupație secundară” (membri de partid, aceia care nu trăiesc nici
spiritual și nici material de pe urma politicii) și „politicienii profesioniști”. Ultima categorie nu îi
include, așa cum ne-am aștepta, pe primii oameni din stat sau pe miniștri. Weber îi consideră
profesioniști pe cei care au în spate o profesie care, exercitată în interesul statului, duce la buna
funcționare a democrației. Inițial, au apărut diplomații, membri ai instanței supreme
administrative colegiale, cu care se consulta principele atunci când dorea să ia decizii. Principii
apelau adesea la clerici, care avea studii la bază și care, spre deosebire de vasali, nu urmăreau
funcții-cheie pe care să le lase mai apoi moștenire copiilor lor. Erau vizați și cei ce studiu retorica
latină și versificare greacă, pentru a scrie discursuri politice memorabile și influente. Mai apoi,
de dorit în echipa unui om politic erau juriști și avocați, deoarece aceștia au revoluționat sistemul
politic în sensul dezvoltării statului rațional. Tot aici, intră și ziariștii. Conducătorii știau că își
pot crește capitalul electoral, doar făcându-și cunoscută activitatea politică profesională prin
apariții în presă.

Potrivit autorului, există două moduri în care poate funcționa cel angajat în domeniul
politic: există cel ce trăiește „pentru” politică și cel ce trăiește „din” politică. În primul caz,
individul decide să intre în politică, fiindcă își dorește ca viața lui să capete un sens, să fie
dedicată unei cauze, în timp ce individul care trăiește „din politică” are  doar un scop pecuniar. 
 
Weber consideră că necesar pentru a fi explicat este și termenul partid. Grupări de
oameni, interesați direct de viața politică, în mod voluntar se unesc sub tutela aceleiași
formațiuni ce poartă denumirea de partid și își prezintă candidatura la alegeri, de îndată de
însumează voturile necesare, în urma campaniilor electorale. Fără membri de partid- componenta
activă și fără alegători- componenta pasivă un aprtid nu ar putea exista, pentru că în acest fel se
decide cine este liderul acelui partid și urmează a fi aleși, în interiorul partidului, și ceilalți
conducători ierarhic inferiori celui ales prin vot. Max Weber oferă câteva exemple despre rolul
partidelor. Pentru supraviețuirea lor, era nevoie de cotizații. Șeful de partid era ales, în interiorul
grupării, conform principiului democrației plebiscitare, adică prin referendum. Afiliații acelui
partid credeau în liderul lor, îi atribuiau acea dominație „harismatică” mai sus explicată și
conștientizau că un rezultat bun al conducătorului la vot înseamnă, pentru ei, mai multă influență
și mai multe funcții bine plătite. Cei ce influențau societate la vot, în micile orașe, au primit
denumirea de notabilități, adică niște personaje cu prestigiu, ce se bucură de o situație socială
bună și care, din punct de vedere ierarhic, urmau parlamentarilor, cabinetului de miniștrii și
liderului suprem. Activitatea politică a devenit un aspect onorific și o a doua slujba pentru mulți
oameni. 

Accentul pe câștigarea puterii și importanța votului cântăreau  în anglia secolului XIX la

fel de mult ca în prezent, de aceea, au fost organizate comitete electorale în fiecare cartier, iar
expansiunea lor ajunsese să cuprindă și 10% din totalul persoanelor cu drept de vot. Prin urmare,
a crescut nu doar numărul angajaților, ci și numărul mecanismelor birocratice după care
funcționa tot acest proces. Aceste comitete au primit denumirea de caucus, iar scopul lor era
strict bătălia electorală.

În America, pe vremea președintelui George Washington, democrația plebiscitară, ce

funcționa în cazul alegerii șefului de Executiv, prevedea împărțirea posturilor federale tuturor
afiliaților politic învingătorului. Această situație a fost cunoscută sub numele „spoil system” și a
condus la o vânătoare de posturi, o lipsă de ideologie politică, programe politice realizate doar în
interesul obținerii funcției, mult haos și și mai multă corupție. În acest fel, s-a putut naște și boss-
ul american, acea figură a capitalismului pe mâna cui este lăsat partidul. El își ia angajamentul că
va obține voturi. Acesta se ocupă și de fonduri, dobândite prin relațiile pe care le avea, impozite
aplicate angajaților săi, taxe pentru cei care doresc să treacă neobservați când încalcă legea. Prin
aceste strategii, boss-ul obținea și profit, dar și voturi.

Trecând oceanul înapoi spre Europa, Weber privește și spre Germania lui din anul 1919
unde puterea politică a Parlamentului era foarte slabă și unde considera că grupările parlamentare
au ajuns precum niște clici, dar unde existau doctrine clare pe care cele două partide opozante:
cel de dreapta și social-democrații- le respectau. Cu toate astea, față de americani, nemții erau
selecționați în posturile administrative după studiile avute. 

Weber observă efecte negative ale acestor sisteme și ține să le menționeze în pledoaria sa.
Acesta punctează faptul că mașinăriile plebiscitare au în spate oameni care nu îi sunt utili
conducătorului, din lipsă de profesionalism. Acesta se teme că Reichstag-ul va ajunge să fie
condus de oameni fără viziune, politicieni nepotriviți, deoarece listele propuse se realizează sub
presiunea notabilităților și, astfel, adevărații conducători nu vor mai avea loc în schemă.

Sociologul nu se poate pronunța în legătură cu modul în care va arăta politica, ca

profesie, dar punctează calitățile pe care un politician trebuie să le dețină. Importantă este, deci,
pasiunea cu care omul politic se implică într-o cauză, importanța pe care i-o oferă. Mai apoi,
simțul responsabilității ghidează activitățile ce vizează acea cauză și, în acest fel, politicianul își
poate seta niște obiective, niște planuri pe care trebuie să le realizează cu mult spirit de intuiție,
adică cu acel sentiment prin care reușește să se concentreze asupra problemei și să rămână
obiectiv. Totodată, politicianul poate avea și două mari păcate de-a lungul exercitării funcției
sale: de pe o parte, lipsa unei cauze pentru care luptă, iar mai apoi lipsa responsabilității. Ambele
efecte negative provin din perceperea în mod egoist a puterii deținute, iar nu în mod social,
printr-o angrenare schimbării în bine a comunității ce l-a ales pe respectivul lider.

În ultimă instanță, autorul se axează și pe problemele de etică ce pot apărea pe parcursul

unei vieți politice. Sociologul ne transmite că politicianul trebuie să acționeze într-un mod
contrar eticii iubirii, promovată de credința în Dumnezeu, cea care ne învață că răului nu trebuie
să îi răspundem prin forță. În cazul omului politic, acesta trebuie să folosească forța pentru a
stopa răul, altfel e direct răspunzător pentru extinderea lui. Sunt trecute în revistă și alte
convingeri etice, cu mult diferite sau chiar contradictorii. Astfel, etica convingerilor veghează
asupra setului de valori pe baza căruia se iau deciziile, în timp de etica responsabilității vizează
acțiuni în interesul statului, ce trebuie făcute doar preconizând ce consecințe ar putea apărea.
Weber punctează și că „nicio etică din lume nu poate supune când și în ce măsură scopul corect
din punct de vedere moral scuză mijloacele periculoase sau efectele secundare”. Și cum
constrângerea este principiul eticii, aceasta se aplică și asupra conducătorului, ce trebuie să ia
decizii în conformitate cu ceea ce dorește poporului, dar să nu uite nici de convingerile sale ca
individ. Paradoxul eticii ce se aplică lumii politice trebuie privit în mod complementar, nu ca pe
o excludere reciprocă între etica responsabilităților și cea a convingerilor.

Max Weber își încheie discursul, menționând că politica reprezintă o luptă continuă cu
societatea, care  poate considera ideile politicianului imposibil de realizat, însă tot Weber afirmă,
într-o notă optimistă, de această dată, că istoria ne dovedește că „nu s-ar fi obținut posibilul, dacă
nu s-ar fi încercat în lume mereu imposibilul”.