Nuvela pshihologică Moara cu noroc de Ioan Slavici

Tema și viziunea despre lume

Ioan Slavici este unul dintre cei patru mari clasici ai literaturii române, afirmându-se ca deschizător de drumuri prin
crearea romanului realist Mara și prin integrarea elementelor de analiză psihologică în scrierile sale. Acestea sunt
dominate de conflicte puternice, cum ar fi patima banului, discrepanțele sociale, implicațiile socialului asupra
individului, și prezintă satul sau orașul transilvănean din perspectiva tranziției de la orânduirea tradiționalistă către o
nouă formă de organizare, anume capitalismul.

Reprezentativă pentru viziunea scriitorului asupra lumii este creația literară Moara cu noroc, o nuvelă psihologică de
factură realistă, publicată în volumul Novele din popor în anul 1881. Este o nuvelă psihologică deoarece înfățișează
frământările de conștiință ale personajului principal, care trăiește un conflict interior, moral și se transformă sufletește,
iar analiza se realizează prin tehnici de investigare psihologică: monolog interior, stil indirect liber, scene dialogate,
însoțite de notația gesticii și a mimicii. Este o proză de factură realistă prin obiectivitatea perspectivei narative,
includerea de personaje care întruchipează tipologii umane reprezentative pentru societatea vremii (Ghiță este tipul
cârciumarului dornic de îmbogățire, bătrâna soacră înfățișează omul simplu care dă glas înțelepciunii populare, Ana
este femeia supusă în cardul familiei patriarhale, în timp ce Lică este reprezentativ pentru tipologia infractorului. Alte
elemente realiste sunt prezentarea veridică a societății ardelenești din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, tehnica
detaliului semnificativ în descriere(drumul și locul de la Moara cu noroc) și portretizare(Lică Sămădăul).

În aceeași ordine de idei, nuvela își relevă aderența la estetica realismului și prin tematica abordată: cea a
familiei. Această macrotemă a textului este dublată de tema psihologică a dezumanizării, discursul narativ urmărind
prăbușirea morală a protagonistului sub puterea nefastă a banului. În acest sens, incipitul operei dezvăluie ipostaza
unui Ghiță stăpân pe sine. Conștient de postura sa de pater familias, decide să ia în arendă cârciuma de la Moara cu
noroc, tocmai pentru a-și duce familia pe calea bunăstării. Stăpânirea de sine, siguranța în asumarea propriilor decizii
se relevă în episodul narativ ce surprinde dialogul cârciumarului cu bătrâna soacră, dialog care ilustrează, de
asemenea, opoziția dintre două mentalități, cea tradițională, care promovează valorile religioase și familia patriarhală,
conform căreia omul are un destin prestabilit, și cea așa-zis modernă, capitalistă, a cărei valoare supremă este banul.
Mutarea la cârciumă și apariția lui Lică Sămădăul marchează începutul declinului ontologic al protagonistului. El
devine părtaș la nelegiurile înfăptuite de Sămădău și de tovarășii săi. Prima acțiune majoră de complicitate cu răul este
mărturisirea falsă: deși știe că Lică a părăsit hanul, în noaptea în care arendașul a fost jefuit, jură pe cruce că acesta a
stat toată noaptea la cârciumă. Având o personalitate ușor de manipulat, Ghiță nu găsește nicio soluție viabilă pentru a
spune adevărul. Faptul în sine se constituie ca o lecție de viață, pentru că odată ce devine complice la fapte
reprobabile, este forțat de împrejurări să se afunde și mai adânc în rău, din care doar tăria de caracter l-ar putea elibera.
Ghiță este însă, pe de o parte, foare ușor de manipulat, fapt speculat de Lică, iar pe de altă parte, trăiește cu dorința
obsesivă de a câștiga cât mai mulți bani. Frământătile din conștiință lui Ghiță devin remușcări atât față de propria
persoană, cât și față de soție și copii. Aceasta dovedește că fondul său sufletesc este bun, dar anturajul și setea de
înavuțire îl transformă treptat.

În plus, viziunea despre lume a autorului se remarcă și la nivelul elementelor de structură și de compoziție a textului
narativ. Discursul narativ al operei dezvoltă un conflict pe mai multe direcții. Apare conflictul de ordin moral(lupta
dintre bine și rău, dintre virtute și depravare). Ghiță intuiește de la început natura interioară a oponentului său. Pentru
el, Lică întruchipează răul necunoscut și imprevizibil căruia nu-i poate fixa gravitatea. Se simte asediat și gata să
riposteze, însă rivalul știe cum să-l dezarmeze. Treptat, Ghiță începe să se obișnuiască cu răul, ale cărui geneză
obscură și acțiune consecventă le atribuie destinului.

Conflictul este și de natură socială, se înfruntă două lumi cu mentalități și regului diferite, cea mic-burgheză căreia îi
aparțin Ghiță și familia sa, și cea a lotrilor, din care fac parte Lică și oamenii lui.

Din altă perspectivă, conflictul exterior se converteşte în conflict interior. Lică îi dă lui Ghiţă posibilitatea alegerii: ori
pleacă, ori i se supune. Dorinţa bunăstării îl împiedică pe Ghiţă să plece. Cinstea îi amână conformarea. Prin urmare,
sfâșierea lăuntrică a protagonistului e generată de lupta între contrarii: pe de o parte, dorința de acumulare, pe de altă
parte, nevoia conformării la moralitatea comunității.
De asemenea, cronotopul este unul bine precizat, făcând posibilă încadrarea nuvelei în estetica realistă. Acțiunea se
desfășoara pe parcursul unui an, între două repere temporale cu valoare religioasă: de la Sfântul Gheorghe până la
Paști. Se observă aici viziunea tradițională a unui autor, în concepția căruia existența ființei umane trebuie să se înscrie
în sfera religiosului, a moralității. Nu întâmplător, sfârșitul tragic al personajelor care au încălcat principiile etice a
avut loc de sărbătoarea Paștelui, în tradiția populară, un moment în care sufletele sunt chemate la Judecata de Apoi.
Spațiul ficțiunii este fixat prin toponime reale: Ineu, Fundeni, Arad, Oradea, Munții Bihorului.

Așadar, nuvela Moara cu noroc este o capodoperă a literaturii române, deschizând drumul către marile creații epice
din perioada interbelică, despre care criticul G. Călinescu afirmă că este „o nuvelă solidă cu subiect de roman”.